1 // 19?oZ ! DICŢIONAR ENCICLOPEDIC ^ voi. I A-C H p/> '/■• J/&Y J'-- .... -r r. Q) EDITURA ENCICLOPEDICA BUCUREŞTI, 1993 ISBN-973-45-0046-5 PREFAŢA Una din trăsăturile esenţiale ale vieţii moderne, explozia informaţională, a determinat căutarea celor mai adecvate mijloace^ pentru selectarea şi sistematizarea acesteia. în acest context, literatura enciclopedică a devenit nu numai un act de cultură, ci şi un indispensabil instrument de lucru pentru orice cititor, indiferent de vîrstă şi pregătire. Proliferarea acestui gen de literatură este un fenomen constatat în aproape toată lumea; în România, din păcate, literatura enciclopedică este încă reprezentată numai prin cîteva lucrări mai importante şi acestea publicate în tiraje insuficiente. Prin Dicţionarul enciclopedic pe care editura noastră îl pune la dispoziţia publicului românesc încercăm să răspundem nevoii de informare şi de instruire a acestuia. Pentru alcătuirea lui am folosit lucrările enciclopedice publicate de-a lungul anilor în editura noastră, îndeosebi ultima dintre ele, ediţia a 3-a a „Micului dicţionar enciclopedic“ (1986). Creşterea volumului de informaţii, precum şi noile condiţii în care ne desfăşurăm activitatea ne-au determinat să structurăm lucrarea în patru volume. Numai primul volum al Dicţionarului (literele A, B, C) cuprinde 2 500 articole noi (c. 1 000 de nume proprii şi c. 1 500 de cuvinte şi sensuri noi la nume comune). Modificările profunde din societatea românească a ultimilor trei ani se regăsesc în fiecare pagină a acestei lucrări. Datorită îndelungatului proces tipografic n-am reuşit să consemnăm toate evenimentele la zi. Pentru a suplini această deficienţă am anexat o Addenda, care cuprinde date şi evenimente esenţiale. Faţă de lucrările enciclopedice precedente pentru care editura a apelat la un foarte mare număr de colaboratori externi, la acest dicţionar am lucrat cu un grup restrîns de specialişti, cercetători şi profesori, partea cea mai mare a lucrărilor revenind colectivului redacţional. Editura Enciclopedică speră că prin marea bogăţie a textului, prin ineditul informaţiei, prin modul de organizare şi prezentare a acestora, ca şi prin sistemul de trimiteri şi conexiuni pe care le sugerpază, Dicţionarul enciclopedic va fi bine primit de publicul cititor. Nu putem încheia aceste rînduri fără a menţiona faptul că prezenta lucrare vede lumina tiparului graţie ajutorului primit din partea Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, căruia îi mulţumim. COORDONARE GENERALĂ Marcel D. Popa Alexandru Stănciulescu Horia C. Matei Victoria Angeîescu Marin Bălan Doina Cioacă Alexandra Dean, ing. Ion Enescu Doina Elena Făget Dan Ghinea Iulian Mircea Mihaela Dumitrescu Gabriel-FIorin Matei Au colaborat Nicolae N. Nicolescu REDACTORI Au colaborat Valeriu Şuteu, dr. COLABORATORI Nicolae Anastasiu, conf. univ., dr. Mircea Angeîescu, ®. Ileana Berlogea, prof. univ., ar. Constantin Ciocîrdia, prof. univ., dr. ing. Florin Constantiniu, or. Ion Coşa, prof. univ.» dr. Gleb Drăgan, m. coresp. aî Acad., prof. univ., dr. ing. Aura Gogoneaţă, cont. univ., dr. Paul lordănescu, ing. Carol Konig, ar. losub Dumitru Lazăr Nicolae Mecu, dr. ion Nicolae, lector univ. Vasile Nitu, prof. univ., dr. ing. loan Oţel, proî. univ., dr. ing. Anicuţa Tudor Carmen Zgăvârdici, mg. Silviu Neguţ, con!, dr. Cristina Manoliu Daniela Moroiu, ing. Rodica Pândele, ar. Valeriu Rendec Constantin Romanciuc Emilia Tomescu Şerban Velescu Voichiţa lonescu Şerban Papacostea m. coresp. a! Acad., dr. Ludmila Patiangioglu Georgeta Penelea, or Alexandru Piru, prof. univ., c Bujor Rîpeanu RemUS RUS, prof. univ.. dr. ion Scurtu, prof. univ., d?. Gruia Traian Stoia Florin-Silviu Ursulescu Octavian Ursulescu Radu Vasile, prof. univ., dr. Gheorghe Vlăduţescu, prof. univ., dr. Florin Zăgănescu, prof. univ., dr. ing. Coordonare tehnică: Mircea Bercan, mg. Copertă, supracopertă: . Gheorghe Baltoc Macheta artistică: Olimpiu Popa A colaborat, Marcel Neacşu, ing. Hărţi: Vasile Mărgărit Corectură: Didona lonescu Niculina Păun Margareta Petrescu Sur Ervina Sur Camelia Dactilografi©: Ana Jianu VIII EDIŢIA a III-A A „MICULUI DICŢIONAR ENCICLOPEDIC" Coordonare generală Mircea Mâciu, *. Nicolae C. Nicolescu Valeriu Şuleu, dr. Gheorghe Timcu Vasile Văcaru, ing. Rodica Chiriacescu Doina Cioacă Dinu Constantinescu, ing. Petre Dan Gheorghe Firea, dr. Gheorghe Gheorghe, dr. Dan Ghinea Dinu Grama Viorica Gramatopoi Gabriela Adameşteanu Vasile Barbu Sergiu Celac Ileana Cîndroveanu Redactori Vasile lacob Elena Lazăr Măriuca Marcu Gabriel-Florin Matei Horia C. Matei Ion Mihai Adrian Minculescu Ion Moga Dinu loaniţiu Nechita Au colaborat Nicolae Gheran Elena Hanciu Constanţa Rangheţ Constantin Romanciuc Silviu Neguţ, dr. Florica Plopeanu, ing. Marcel D. Popa Smaranda Popescu Isabela Popovici Alexandru Stănciulescu Emilia Tomescu Anicuţa Tudor Carmen Zgăvârdici, ing. Elena Elvira Sburlea, ing. Adriana Sofian Georgeta Stoica Gheorghiţa Voicu Prezentare grafică Coordonare Alexandru Banciu Copertă şi supracopertă, machetare artistică: Olimpiu Popa ilustraţii Eugeniu Băţică Ecaterina Berlescu Radu Braun llie Costescu Elena Jucu Gh. C. Marinescu Simona Niculescu Petre Popescu Mircea Şerban Vasile Ştefănescu Cartografie Institutul de geodezie, fotogrammetrie, cartografie şi organizarea teritoriului Gheorghe Geleţu Vasile Mărgărit Gheorghe Popescu Nicolae Tomescu Corectură Adela Diţulescu Maria Duţă Victoria Gemeneanu Ingrid Georgescu* Laurenţiu Grigorescu Didona lonescu Emilia Leancă Viorica Oancea Maria Palenciuc Niculina Păun Margareta Petrescu Maria Rafailă Virgil Sterian Ervink Sur Angela Ştefănescu Dactilografie Alice Adelbo Lucia Carp Ecaterina Dolcu Anicuţa Dumitru Narcisa Ghiţescu Ana Jianu Ioana Radu Georgeta Zăvoi Secretariat de redacţie Voichiţa lonescu IX Colaboratori la ed. a ll!-a a „Micului dicţionar enciclopedic" Constantin Albu, dr., conf. univ. Simion Alterescu, dr. losif Andrei Stan Apostol, dr. Ion Ardeleanu, dr., conf. univ. Mioara Avram, dr. Gh. Badrus, dr., prof. univ. Nicolae Bagdasar, dr., prof. univ. losif Balogh Paul Baltagi Ion Banu, m. coresp. al Acad., dr., prof. univ. Ovidiu Bădina, dr., conf. univ. Constanta Bărboi, dr. Petre Bărbulescu, dr. Octavian Bâscă, dr. Stelian Beldescu Alexandru Beldie, dr. doc. Petre Bieltz, dr. Emil Bittman, ing., dr. doc., prof. univ. Gheorghe Bîlteanu, ing., dr. doc., prof. univ, Ovidiu Bîrlea, dr. Atanasie Bîrsan, dr. Marcian Bleahu, dr. Alexandru Boboc, dr., prof. univ. Alexandru Bolintineanu, dr. doc. Vasile Breban Maria Brezeanu, dr. doc., prof. univ. Dan Bugeanu Alexandra Burnei Gheorghe Buzatu, dr. Nicolae Caloianu, dr., conf. univ. Ion Cantacuzino Ion Caproşu, dr. Ilie Ceauşescu, dr. Ion Chiper Dumitru D. Chiriac Grigore Chiriţă Leonida Cihodaru Elena Cibbanu Şerban Cioculescu, acad., dr. doc., prof. univ. Sterie Ciulache, dr. Petre Codreanu N.N. Constantinescu, m. coresp. al Acad., dr. doc., prof. univ. Florin Constantiniu, dr. Eugenia Contraş C rişti na Corciovescu Irina Coroiu Octavian Lazăr Cosma, dr. Zoreîa Creţa Petru Creţia, dr. Gh. Creţoiu, dr., prof. univ. Traian Creţu, dr., prof. univ. Vasile Cucu, dr., prof. univ. Alexandru Dănescu, dr., prof. univ. Viorica Dene Emilian Dobrescu, m. coresp. al Acad., dr., prof. univ. Henric Dona Dumitru Dragu Gheorghe Dragu, dr., conf. univ. Ovidiu Drîmba, dr., prof. univ. losif Drimuş, dr. doc., prof. univ. Mihai Dulea, conf. univ. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, m. coresp. al Acad., dr., prof. univ. Sidonia Fărcaş Florica Ficşinescu D. Filipescu, dr. Olga Flegont Irina Fortunescu Gheorghe Georgescu, ing., dr. doc., conf. univ. Trtu Georgescu, dr., prof. univ. Dumitru Ghişe, dr., prof. univ. Nicolae Gogoneaţă, dr. Alexandru Graur, acad., dr. doc., prof. univ. Dan Grigorescu, dr., prof. univ. Eugenia Guţulescu Gherghina Haneş Constantin Herbst, dr., prof. univ. Vasile Herdea Valentina Hristea Georgeta lanovici Florica Ichim Alfons Ifrim, dr., conf. univ. Radu Iftimovici, dr. Nestor Ignat, dr., prof. univ. Octavian Iliescu Mircea loanid Grigore lonescu, dr. doc., prof. univ. ion lonescu-Muscel, prof. univ. Silvian losifescu, dr., prof. univ. Simion Julman Emil Lăzărescu Dimitrie Macrea, m. coresp. al Acad., dr. doc., prof. univ. Ion Mamina, dr. Nicolae Manolescu, dr., lector univ. Radu Manolescu, dr., conf. univ. Lucreţia Mareş, dr. Ion Marin Adrian Marino, dr. Constantin Maximilian, dr. Florica Mezincescu X DumitruMicu, dr., prof. univ. Sanda Mihăiescu Şîefan-Marius Milcu, acad., dr. doc., prof. univ. Ion Miîran, dr. Roman Moldovan, m. coresp. al Acad., dr. doc., prof. univ. Eugen Munteanu Cosîin Murgescu, m. coresp. al Acad., dr. Ilie Murgulescu, acad., dr. doc., prof. univ. Mircea Muşat, dr., conf. univ. Stelian Neagoe Ion Nestor, m. coresp. al Acad., dr. doc., prof. univ. Ivanciu Nicolae Văieanu, dr., prof. univ. Remus Niculescu Brînduşa Nuţescu V. Olariu, dr. George Oprescu, acad., prof. univ. Andrei Oţetea, acad., dr. doc., orof. univ. Şerban Papacosîea, dr. Mihai Papadopol, dr., conf. univ. Simion Pauliuc, dr., conf. univ. Amelia Pavei Paul Petrescu, dr. Alexandru Pezderka Alexandru Piru, dr. doc., prof. univ. Emil Pop, acad., dr. doc., prof. univ. Ilie Popescu, ing. Mircea Popescu Tiberiu Popescu, dr., ing. Petre Popescu Gogan Călin Popovici, dr. doc., prof. univ. Valentin Popescu, dr. Florian Potra, dr., conf. univ. Nistor Prişca, dr., conf. univ. Eudocţiu Procopovics David Prodan, acad., dr., doc., prof. univ. Petre Raicu, dr. doc., prof. univ. Dan Rădufescu, dr. doc., prof. univ. Remus Răduleţ, acad., dr. doc., prof. univ. Cornel Răduţ, dr. E. Rogai Eleonora Roman Valter Roman, dr. doc., prof. univ. Gheorghe Roşea R. Rotam Marius Sala, dr. doc. Marcel Sand, dr., prof. univ. Alexandru Savu, dr. Florenţa Sădeanu, dr. Eugen Schileru loan Scurîu, dr„ conf. univ. Marcel Segărceanu, dr., prof. univ. Luiza Seche, dr. Mircea Seche, dr. Dan Simonescu, dr. Radu Sommer, dr. Viorel Soran, dr. Irimie Staicu, m. coresp. ai Acad., dr. doc.,' prof. univ. Alexandra Stancu-Ardeleanu, dr. George Stănilă, dr., conf. univ. Nicolae Sterescu, dr. Nicolae Stoicescu, dr. Vladimir Streinu, dr. Bogdan Stugren, dr. Constantin Suter Leon Şimanschi Constantin Sişiroi, dr. LM. Ştefan Nicolae Ştefănescu, dr. Ştefan Ştefănescu, m. coresp. al Acad., dr., prof. univ. Zizi Ştefănescu Nicolae Şteflea, dr. Gabfiel Ştrempel, dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca dr. Filofteia Tănăse.scu Pompiliu Teodor, dr., conf univ. Nicolae Teodorescu, acad., dr. doc., prof. univ. Ion Tocan, dr. Sebastian Tologea, dr. Dumitru Trancă Ovidiu Trăsnea, dr., conf. univ. Vladimir Trebici, dr., prof. univ. Dumitru Tudor, dr. doc., prof. univ. Victor Tuf eseu, dr. doc., prof. univ. I. Tulpan Ni na Turcu Şerban Ţiţeica, acad., dr. doc., prof. univ. Cristian Ţopescu Tatiana Ţugulea Zeno Vancea, prof. univ. Paul Varga, dr. Laura Vasiliu, dr. Mihai Vasiliu, dr., conf. univ. Vaîeria Velcea, dr., prof. univ. Rodica Vîlcu, dr. doc., prof. univ. Gheorghe Vlăduţescu, dr., conf. univ. Mihaela Vlăsceanu, dr. Dan Volanschi, dr. Alexandru Vulpe, dr. Bernard Wechsler, dr. Eugenia Zaharia, dr. ileana Zamfirescu Mihai Zamfirescu, dr. Florin Zăgănescu, dr., ing., conf. univ. Gheorghe Zgură, dr. Elena Zottoviceanu Alexandru Zub, dr. , localit. în Egipt, la NE de Alexandria. In apropierea ei au avut loc cîteva bătălii; Ia 1 aug. 1798, flota engleză, comandată de amiralui Nelson, a distrus flota franceză, comandată de amiralul Brueys; la 24—25 iul. 1799 Napoleon Bonaparte i-a învins pe otomani, iar la 8 mart. 1801 armata franceză din Egipt a fost înfrîntă de cea engleză. ABULADZE, Tenghiz (n. 1924), regizor georgian de film. Autor al trilogiei cinematografice antitotalitariste „Ruga", „Copacul dorinţei", „Căinţa". ABU’L-FARADJ [farade]. Aii (zis al-ISFA-HANÎ) (897—c. 967), scriitor şi istoric arab. Autorul unei antologii de cîntece arabe contemporane lui („Cartea cîntecelor"), cuprinzînd şi informaţii istorice. ABU’L-FEDA (1273—1331), istoric şi geograf arab. Autor al unei istorii a lumii (pînă în 1329) şi al unei geografii în care apar şi informaţii despre Dobrogea. ABULjE (< fr. {i|; |sj gr. a- „fără" + bule „voinţă") s.f. Tulburare gravă a voinţei (pierderea capacităţii de a lua o hotărîre şi mai ales a capacităţii de a trece la acţiune) care apare în unele boli psihice. ABUL VEFA, Mohamed ben Mohamed (940—c. 998), astronom şi matematician arab. Tratat despre construcţiile geometrice. Cercetări -asupra mişcării Lunii. ABUNDENŢĂ (după fr., lat.) s.f. 1. Cantitate mare, belşug, bogăţie. □ Cornul abundenţei v. corn. 2. (ECOL.) Indice procentual care specifică raportul dintre numărul de indivizi ai unei specii şi cel al tuturor celorlalte specii existente, într-o biocenoză, pe unitatea de suprafaţă. ABC NUWAS [nuuas] (747 sau 762—c. 813), poet arab de origine persană. A trăit la Bagdad, la curtea lui Harun ar-Raşid. Poezii închinate vinului, vînătorii şi iubirii. ABUR (cuv. autohton) s.m. Vapori de apă. Uşor de produs şi capabil să acumuleze cantităţi mari de căldură, a. este agentul termic cu cea mai largă utilizare în tehnică (de ia începutul sec. 18) la producerea lucrului mecanic, pentru încălzit, în scopuri tehnologice etc. ABURI (< abur) vb. IV Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu picături fine de apă provenite din condensarea aburului. ABURIRE (< a buri) s.f. Expunere a unor materiale sau produse finite la acţiunea aburului în vederea îmbunătăţirii anumitor calităţi, a uşurării prelucrării lor ulterioare etc. (ex. a. materialelor textile, a. lemnului) Abu Dhabi (2). Vedere generală Membrii fondatori ai Academiei Române ABU-SIMBEL (ÂBO SUMBUL), localit antică în S Egiptului, pe Nil. Celebră prin două vechi temple rupestre egiptene, rămase aproape intacte, dintre care ce! mai mare este hipogeul îui Ramses II, unul dintre cele mai grandioase sanctuare faraonice, cu o intrare străjuită de patru statui colosale ale acestui faraon; în 1963—1968 templele au fost tăiate în stîncă, transportate şi reconstruite, din iniţiativa UNESCO, cu 65 m mai sus, în perioada construirii barajului As-Sadd al-Ali. ÂByZ (< fr., lat.) s.n. 1. (DR.) Nume dat unor anumite încălcări ale legalităţii; a) a. de drept = exercitare a unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic; b) a. de încredere = însuşire, înstrăinare sau refuz de restituire a unui bun mişcător încredinţat unei persoane cu obligaţia de a-i restitui. 2. Exces în folosirea unui lucru. ABUZ^ (< fr.) vb. I intranz. A comite un abuz (1). a face abuz (2) de ceva. ABUZjV, -Ă (< fr., lat.) adj. I. Exagerat, excesiv. 2. (Despre oameni) Care comite un abuz (1); (despre acţiunile omului) care constituie un abuz. A8WEHR (cuv. germ. „apărare").'serviciu de informaţii şi contrainformaţii al armatei, ce funcţiona pe lîngă Marele Stat Major german (1919—1944). ABYDOS, unul dintre cele mai vechi oraşe ale Egiptului antic, în amonte de Teba, important centru religios al cultului lui Osiris în timpul Regatului Mijlociu (2040—1730 Î.Hr.). Aici au fost ridicate celebrele temple ale faraonilor Seti I (1312—1290 î.Hr.) şi Ramses II (1290—1224 î.Hr.). Azi, lîngă Araba el-Madfuna. ABYMES, Les oraş în N ins. Guadelupa (Antilele Mici); 121,2 mii ioc. (1982, cu suburbiile). Ind. zahărului. AC1 (lat. acus) s.n. 1. Ustensilă metalică subţire, ascuţită, avînd un orificiu prin care se trece un fir şi care serveşte la cusut. Cunoscut din preistorie. H Ace de gheaţă = cristale de gheaţă în formă de ac (1). S (GEOMORF.) Formă de relief cu aspect de vîrfuri subţiri şi ascuţite de origine criogenă, din zona alpină (ex. Acul Cleopatrei din Făgăraş). H Ac de ioess = formă de relief apărută în urma eroziunii torenţiale în Ioess. 2. Ustensilă asemănătoare cu acul (1). avînd diverse utilizări (ex. a. cu gămălie, a. de siguranţă, a. de tricotat, a. de trasat, a. de gravat etc.). 3. Piesă în formă de ac <1). servind ca indicator la unele instrumente de măsură (ex. a. magnetic) sau în medicină (a. chirurgical, a. de seringă). 4. Piesă de formă alungită, cu diverse întrebuinţări în tehnică (ex. a. de macaz). Ac percutor — piesă componentă a mecanismului de percutare a capsei cartuşului la armele de foc. §. Organ în formă de a. (1) sau de ghimpe al unor animale, folosit la apărare sau la atac. 6. Frunză liniară, îngustă, ascuţită, caracteristică majorităţii coniferelor. 7. Ac-de-mare = peşte marin cu corpul lung şi subţire, acoperit cu plăci osoase (Sygnathus acus). Ac2, simbol chimic pentru actiniu. ac3, simbol pentru acru1. AC£CIA (< fr., lat.) s.f. Denumire dată speciilor de arbori şi arbuşti tropicali şi subtropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene. Se cultivă ca plante ornamentale. pentru industria parfumurilor şi pentru extragerea gumei arabice. ACADEMIA v. Academia piatonică. ACADEMIA DE STUDII SOCIAL-POLI-TSCE, instituţie cu un accentuat caracter politic creată în 1945 pentru pregătirea şi perfecţionarea activiştilor de partid, de stat ş.a. Şi-a încetat activitatea în dec. 1989. Cunoscută sub numele de Academia „Ştefan Gheorghiu". ACADEMIA DIPLOMATICĂ INTER» NAŢIONALĂ, organizaţie internaţională negu-yernamentală, cu sediu! la Paris, creată în 1926, în scopul efectuării de studii asupra principalelor probleme politice cu care este confruntat;? omeii'.ea Printre preşedinţii Academiei s a N T :;.u;.escu. ACADEMIA DOMNEASCĂ DIN BUCUREŞTI, şcoală superioară (1694—1818), înfiinţată de Constantin Brîncoveanu. Important centru de cuitură greacă, cu sediul la Mănăstirea Sf. Sava, iar în ultimii ani la Schitu Măgureanu. ACADEMIA INTERNAŢIONALĂ DE ASTRONAUTICĂ (A.I.A., în engl. International Academy of Astronauties — I.A.A.), instituţie a Federaţiei Internaţionale de Astronautică (F.S.A.), cu iediui la Paris. înfiinţată în 1960, pentru promovarea studiilor şi cercetărilor astronautice. ACADEMIA MSHĂILEANĂ, prima şcoală superioară românească din Moldova (1835— 1847). înfiinţată la ’aşi sub domnia lui Mihai Sturdza, prin strădania lui Gh. Asachi şi a altor oameni de cultură. ACADEMIA PLATONICĂ, şcoală filozofică întemeiată de Platon (c. 387 î.Hr.) la Atena, în grădina lui Academos. După moartea lui Piston, doctrina şcolii s-a schimbat în mai multe rînduri. în 129 î.Hr. s-a transformat într-o şcoală eclectică, iar în 529 a fost definitiv închisă, acest fapt marcînd formal sfîrşitul istoriei filozofiei antice. ACADEMIA PLATONICĂ DIN FLORENŢA, şcoală filozofică (1459—1522), fundată de Marsilio Ficino. Membrii ei (Pico della Mirandola. Angelo Poliziano, Lorenzo de Medici) comentau şi editau operele lui Platon şi Plotin. ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, înfiinţat la 1 apr. 1866. în timpul Locotenenţii Domneşti, sub numele de „Societatea Literară Română“, cu scopul de a stabili ortografia şi de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române. Şi-a inaugurat afectiv activitatea ia 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor,, a devenit „Societatea Academică Română". Era organizată în 3 secţiuni; literar-filologică, istorico-arheolo-gică şi a ştiinţelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenţi şi un număr nelimitat de membri de onoare români şi străini. Printre membrii societăţii în 1866—1867 (reprezentanţi ai tuturor provinciilor locuite de români); V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Hei iade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Bariţiu (Transilvania), A. Hurmu-zachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege. instituţie naţională, devenind „Academia Română". Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie. de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediţii critice, precum şi cataloage şi bibliografii. în perioada 1948—1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 pînă în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste România. în ultimele decenii, A. şi-a pierdut treptat autonomia, Academia Mihăileană ACADEMIE 8 ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica şi dicţionarul limbii române, a avut un rol major în promovarea şi dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. şi-a recăpătat vechea denumire şi funcţionează în prezent cu 12 secţii ştiinţifice. Pe lîngă secţii au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- şi multidisciplinar. Are patru filiale: laşi, Cluj, Timişoara şi Tîrgu Mureş. în subordinea A. sînt peste 50 de institute şi centre de cercetări ştiinţifice, Biblioteca A., Editura A., Fundaţia „Elias“, Casa Oamenilor de Ştiinţă, staţiuni experimentale şi case memoriale. în A. pot fi aleşi maximum 181 membri titulari şi corespondenţi. Este condusă de un Prezidiu compus din preşedinte, cei patru vicepreşedinţi, preşedinţii secţiilor şi ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuţii deosebite, originale, în diferite domenii ale ştiinţei şi culturii. Publică numeroase periodice generale şi de specialitate, ca: „Analele Academiei Române", „Memoriile" secţiilor ştiinţifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională. ACADEMIA SPAŢIALĂ EUROPEANĂ (A.S.E., în engl. European Space Agency — E.S.A.), organizaţie europeană creată în 1980, cu sediul la Paris, în scopul asigurării şi dezvoltării cooperării, exclusiv paşnice, între statele europene în domeniile cercetării şi tehnologiei spaţiale. A.S.E. îşi desfăşoară activitatea în trei centre: Noordwijk ann Zee (Olanda), Darmstadt (Germania), Frascati (Italia). Are 13 membri. ACADEMIA VASILtANĂ, şcoală superioară de limbă slavonă şi greacă întemeiată (în jurul anului 1640) la mănăstirea „Trei Ierarhi" din laşi de domnul Moldovei Vasile Lupu, cu concursul mitropolitului Petru Movilă. Ulterior, a devenit şcoala grecească; şi-a încetat activitatea în 1821. A fost numită şi Şcoala Mare Domnească. ACADEMIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de o academie, privitor la o academie. 2. Distins, solemn; în care grija pentru corectitudine este exagerată; convenţional. □ Stil a. = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor şi exerciţiilor de şcoală de artă (academie); stil corect, dar convenţional şi rece. ACADEMICIAN, -Ă (< fr.) s.m. şi f Membru titular al unei academii (1). ACADEMJE (< fr., gr.) s.f. 1. Societate de savanţi, literaţi, artişti etc.; instituţie superioară de cultură a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea ştiinţelor şi artelor. Tradiţiile academice datează. încă din antichitate (Academia Platonică). A. au luat fiinţă în a doua jumătate a sec. 15 în Italia, iar primele a. naţionale au fost: Academia Franceză, 1635; Societatea Regală din Londra, 1662; Societatea de Ştiinţe din Berlin, 1700; Academia de Ştiinţe din Petersburg, 1725. 2. Nume dat unor şcoli de învăţămînt superior. ACADEMISM (< fr.) s.n. Atitudine estetică promovînd imitaţia necondiţionată a creaţiilor artei antice şi ale Renaşterii; caracteristică atribuită oricărei arte care cultivă un ideal de frumuseţe convenţională, în virtutea unor norme canonizate; conformism. ACADEMOS (în mitologia greacă), erou din Atica. A arătat Dioscurilor unde era ascunsă sora lor Elena, răpită de Teseu. în grădina lui A. din apropierea Atenei, Platon şi-a instalat şcoala sa filozofică, numită Academia. ACAjU (< fr.) s.m. (SILV.) Mahon. ACALCUUE (< fr.) s.f. Tulburare psihică constînd în imposibilitatea înţelegerii semnelor şi simbolurilor matematice, precum şi a efectuării de calcule scrise sau mintale. ACALMIE (< fr.) s.f. Perioadă de liniştire temporară a vîgtului, a valurilor mării etc. ■ Fig. Linişte (momentană) după sau înainte de o perioadă agitată. ACANTACEE (< fr. jij; !s'( gr. akanthos „acantă") s.f. pi. Familie de plante erbacee sau lemnoase dicotiledonate, răspîndite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse fară stipele, flori dispuse în raceme şi fructe capsulare multisperme (exf acanta). în sere se cultivă ca plante decorative specii tropicale din genul Thunbergia. ACANTĂ (< fr. }ij) s.f. 1. Denumire dată plantelor erbacee perene din genul Acanthus, familia acantaceejor, cu frunze mari, penate, adesea spinoase. în România creşte talpa-ursului. 2. Ornament arhitectural, caracteristic mai ales capitelurilor corintice, care jmită frunzele de acantă (1). ACANTOCEFALI (< fr. jij; jsj gr. akantha „spin" + kephale „cap") s.m. pl. Clasă de viermi paraziţi nematei minţi, cu o trompă retractilă, înarmată cu cîrlige (Acanthocephala). ACANTOCERAS s.m. Amonit caracteristic Cretacicului superior (Acanthoceras). ACANTODII (< fr.) s.f. pl. Clasă de „peşti cu spini", care constituie cel mai vechi grup al vertebratelor, cu caractere reîntîlnite în structura peştilor cartilaginoşi (Chondrichthyes) şi a peştilor osoşi (Osteichthyes). Au trăit din Silurian pînă în Permianul mediu (Acanthodii). ACANTOZĂ (< fr. {ij; }s{ gr. akantha „spin") s.f. îngroşare a epidermei întîlnită în unele afecţiuni ale pielii. ACAPARA (< fr ) vb. I tranz. A-şi însuşi ceva (în dauna altora), a pune stăpînire (în mod silnic, necinstit) pe ceva. ACAPARARE (< acapara) s.f. Acumularea (stocarea) unei mărfi în scopul provocării unei penurii a produsului respectiv spre a fi revîndut la preţuri de speculă. □ Acapararea unei pieţe = fenomen prin care un produs sau o firmă reuşeşte să obţină maximum de vînzări pe o anumită piaţă. A CAPPŞLLA (loc. it.) adv.. adj. (Despre o compoziţie muzicală sau o formaţie corală) Fără acompaniament instrumental. ACAPULCO (A. de JUÂREZ), oraş în Mexic (Guerrero), port la Oc. Pacific; 638 mii loc. (1985, cu suburbiile). Renumită staţiune balneară şi turistică. Festival internaţional al filmului. Export de bumbac, fructe şi tutun. AC£R (< ac) s.m. Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acţionare a acelor de macaz şi asigură întreţinerea acestora. ACARET (e înscrie a. de către o anumită bancă se foloseşte în decontările fară numerar. ACCEPT^ (< fr., lat.) vb. I tranz. A fi de acord cu ceva, a se învoi, a consimţi, a primi să...; a suporta, a tolera. □ (EC.) A accepta o scrisoare de schimb = a se angaja să plătească la termen (la scadenţă) posesorului scrisorii de schimb, suma care figurează în aceasta. □ A accepta o factură = a fi de acord în scris cu plata sumei menţionate în factură; se realizează de obicei prin intermediul băncii unde este deschis contul. ACCEPTABIL, -Ă (< accepta) adj. Care poate fi acceptat. □ (EC.) Ofertă a. = ofertă care a fost sau poate fi agreată de partenerul căruia i-a fost înaintată. ACCEPTARE (< accepta) s.f. Acţiunea de a accepta. ■ (DR.) Manifestare a voinţei de a dobîndi un anumit drept ori de a primi o moştenire sau o ofertă de încheiere a unui contract. ACCEPT9R, -OARE (< fr.) adj., s.m. (Atom de natură străină) care poate primi un electron suplimentar, determinînd apariţia unui gol pozitiv în masa unui semiconductor. □ Acceptori de hidrogen = substanţe care pot primi atomi de hidrogen cedaţi de altă substanţă, în prezenţa unor catalizatori. ACCEPŢIE (ACCEPŢIUNE) (< fr., lat.) s.f. Sens, înţeles al unui cuvînt. ACCES (< fr., lat.) s.n. 1. Posibilitate de a ajunge, de a pătrunde undeva sau la cineva; p. ext. intrare. □ Drum de a. = drum care face legătura cu o şosea, cu un obiectiv etc. Rampă de a. = drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o şosea mai înaltă. 2. (MED.) Ansamblu de tulburări organice care apar brusc şi se repetă la intervale variabile (ex. a. de malarie). ■ Izbucnire violentă (şi trecătoare) a unei stări sufleteşti (ex. a. de mînie). ACCESIBIL, -Ă (< fr., lat.) ?dj. De care se poate apropia cineva (uşor), la care se poate ajunge (uşor); care poate fi (uşor; procurat; care se poate înţelege (uşor). ACCESIUNE (< fr., lat.) s.f. (DR.) Mod de dobîndire a proprietăţii, rezultînd din alipirea naturală sau prin acţiunea omului a bunului unei persoane la un bun mai important, aparţinînd altei persoane. ACCESORIU, -IE (< fr., lat. m.) adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Obiect, piesă, dispozitiv) secundar, anex. care nu face parte integrantă dintr-un ansamblu, dar serveşte acestuia. 2. Adj. (DR.; despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau cerere, dar legat de acestea şi supunîndu-se ca atare unor condiţii de fond şi procedurale comune. 3. (ANAT.; despre vase, nervi) Care însoţesc un trunchi vascular sau nervos avînd rol secundar (ex. nervul a. al nervului brahial cutanat). 4. (GEOL.) V. Mineral. ACCIDENT (< fr., lat.) s.n., s.m. 1. t:n. Eveniment întîmplător şi neprevăzut care produce o avarie sau aduce rănirea, afectarea stării de sănătate, mutilarea ori moartea unei fiinţe (ex. a. de circulaţie, a. de muncă). ■ Fapt întîmplător. 2. S.n. (FILOZ.; la Aristotel, la scolastici ş.a.) însuşire trecătoare, neesenţială a unui lucru. V. substanţă. 3. S.n. (GEOGR.) A. de teren = neregularitate a suprafeţei terestre (ex. deal, vale). 4. S.n. (GEOL.) A. tectonic = deranjament orizontal sau vertical produs în scoarţa Pămîntului sub acţiunea agenţilor interni (forţe tectonice) sau a gravitaţiei, avînd ca rezultat modificarea poziţiei iniţiale a stratelor (falii, cute, pînze de şariaj etc.). 5. S.m. (MUZ.) Alteraţie. ACCIDENTA (< fr.; accident) vb. I tranz. şi refi. A (se) răni într-un accident (1). ACCIDENTAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care apare întîmplător; incidental; p. ext. care constituie un element secundar, neesenţial. 2. (GEOL.). Calificativ atribuit anclavelor în rocile magmatice masive şi componenţilor nevulcanici din rocile piroclastice. ACCIDENTAT, -Ă (< fr.) adj. 1. (Adesea subst.) (Persoană) care a suferit un accident (1). 2. (Despre terenuri, relief) Cu accidente (3). ACCIDENŢAR (< accidenţe) s.n. Probar de litere întocmit de o tipografie, cuprinzînd caracterele de litere disponibile pentru lucrările de accidenţe. ACCIDENŢE (după germ.) s.f. pl. Lucrări tipografice (cărţi de vizită, invitaţii, bilete de spectacole, programe etc.) executate cu o bogată varietate de litere şi ornamente. ACCIUS, Lucius (c. 170—c. 86 Î.Hr.), scriitor latin. Cel mai de seamă autor tragic latin. Piese inspirate din ciclul troian şi din istoria Romei. Scrieri didactice. ACCIZE (< fr.) s.n. pl. 1. Impozite indirecte percepute în unele ţări asupra unor bunuri de consum, surse ale veniturilor bugetului de stat. 2. (înv.) Taxe de consumaţie, de barieră şi vamale. ACCRA, cap. Ghanei, port la G. Guineea; 1,25 mii. loc. (1984, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Pr. centru politic şi economic al ţării. Ind. alim. (uleiuri vegetale), textilă, mat. de constr., prelucr. lemnului şi bauxitei. Aparate de radio şi televizoare. Universitate (1961). Aşezare menţionată din sec. 16; după cucerirea engleză (sec. 19), centru ad-tiv al coloniei şi protectoratului Coasta de Aur şi al statului independent Ghana (din 1957). Prima conferinţă a statelor independente din Africa (1958). ACEFALIE (< fr. jij) s.f. 1. (BIOL.) Lipsa capului, specifică unor animale inferioare. 2. (MED.) Monstruozitate congenitală, incompatibilă cu viaţa, constînd în lipsa capului la fat. ACEL, ACEA (ACELA, ACEEA) (lat. ecce iile) adj. dem. Care este (relativ) depărtat de vorbitor. Acel om; copilul acela. ACŞLA, ACEEA (< acel) pron. dem. Indică o fiinţă sau un lucru (relativ) depărtate de vorbitor; cine e acela? □ Loc. Drept aceea = prin urmare, deci. ACELAŞI. ACEEAŞI (< acela + şi) adj. dem. Tot acela; (care este) ca mai înainte. ACELULAR (< gr. a- „fără" -I- celular) s.n. Materie vie neorganizată în celulă (ex. coacer-vat). ACER ACE E (< fr. jij; jsj lat. acer „arţar") s.f. pl. Familie de plante lemnoase dicotiledo-nate, cu frunze opuse, flori grupate în inflorescenţe şi fructe disamare (ex. arţarul). Folosite în industria lemnului sau ca plante decorative. ACERATHERIUM (jsj gr. a- „fară" + keras „corn" + therion „fiară") s.n. Mamifer fosil neozoic, ungulat, imparidigitat, strămoş al rinocerului. Caracterizat în special prin absenţa rucornului. ACERB, -A (< fr., lat.) adj. Necruţător, înverşunat. Dispută acerbă. ACEST, ACEASTĂ (ACESTA, ACEASTA) (lat. ecce iste) adj. dem. Care este (relativ) apropiat de vorbitor. Acest lucru; cartea aceasta. ACESTA, ACEASTA (< acest) pron. dem. Indică#o fiinţă sau un lucru (relativ) apropiate de vorbitor; ce face acesta? ACETALDEHJDĂ (< fr.) s.f. Substanţă chimică foarte solubilă în apă, în alcool şi în eter. Este folosită la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil etc. Sin. aldehidă acetică. ACET^ŢI (< fr. jij; jsj lat. acetum „oţet") s.m. pl. 1. Săruri ale acidului acetic folosite în ACETIC 18 industriile chimică şi farmaceutică (ex. a. de aluminiu). 2. Esteri ai acidului acetic. Se întrebuinţează în tehnică, în special ca dizolvanţi. □ Acetat de celuloză -- acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice; acetiicelu-loză. Acetat de vinii = acetat folosit la fabricarea poliacetatului de vinii şi a unor copolimers. ACETIC, -Ă (< fr. ,'i}; {si lat. acetum, „oţet") adj. Acid — = acid organic saturat. în stare pură este un lichid incolor, cu miros înţepător (p.t. 16,7°C, p.f. 118°C). Folosit pentru producerea acetaţilor, în industria coloranţilor, farmaceutică, în alimentaţie (în concentraţie de 3—9%, sub denumirea de oţet) etc. ACETIL (< fr. jl}) s.m. Radical organic monovalent derivat de la acidul acetic. ACETILARE (< acetil) s.f. Reacţie chimică de introducere a radicalului acetil în molecula unu compus organic. ACETILCOLINĂ (< fr. fi} s.f. Derivat al colinei (2), secretat de terminaţiile fibrelor nervoase coiinergice; are un important rol în transmiterea impulsului nervos ia nivelul sinapselor. ACETILENĂ (< fr. jij) s.f. 1. Hidrocarbură aciclică nesaturată cu triplă legătură. Gaz incolor, toxic în cantităţi mari, solubil în apă, în acetonă, alcool şi benzen. Se obţine industrial prin descompunerea car burii de calciu cu apă şi prin descompunerea termică a unor hidrocarburi. Folosită în industria chimică fi" ofeţinerea unui număr mare de compuşi (aldehida acetică, clorura de vinii, acetatuî de vinii etc.), la iluminat şi la sudare oxiacetilenică. 2. Alchină. ACETILSALICILIC (< fr. ji$) adj. Acid ~ = aspirină. ACETILyRĂ (< fr. jij) s.f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice, obţinut prin înlocuirea cu un metal a hidrogenului de la carbonul triplu legat. ACETOBUTIRAT (< fr. jij) s.m. ~ de celuloză = ester mixt al celulozei, masă plastică rezistentă, folosită la fabricarea fibrelor artificiale, a lacurilor, emailurilor etc. ACEŢOFENONĂ (< fr. Ui) s.f. Cetonă mixtă cu miros plăcut, solubilă în alcool şi eter, folosită în industria farmaceutică şi în parfume-rie. ACETONĂ (< fr. {ii) s.f. Cetonă aciclică saturată, misdbilă în orice proporţie cu apa. alcoolul, eterul etc. (p.f. 56°C). Folosită ca solvent în industria lacurilor şi vopselelor, ca materie primă în sinteza metacrilatului de metil etc. ACETONURiE (< fr. |i{) s.f. (MED.) Apariţie a acetonei în urină, întîlnită în diabet, în stările de inaniţie etc. ACHARD [aşar], Charles (1860—1944), medic francez. Cercetări privind bolile datorate schimburilor nutritive viciate. M. de onoare al Acad. Române (1932). ACHEBE, Chinua (n. 1930), scriitor nigerian de expresie engleză. Romane prezentînd dezagregarea societăţilor africane tradiţionale în contact cu civilizaţia europeană („Săgeata Domnului", „Demagogul"). ACHENĂ (< fr. {ii; fsj gr. a- „fără" + khaino „a deschide") s.f. Fruct uscat indehiscent, cu pericarpul lipit de sămînţa unică printr-un singur punct (ex. fructul de floarea-soarelui, aluna). ACHENSEE [ahanzee] iac alpin în V Austriei (Alpii Bavarezi), pe un afl. al rîului Isar, la 923 m alt.; 7,3 km2. Ad. max.: 132 m. Hidrocentrală. Turism. ACHEULEAN [aşdleşn], cultură aparţin?nd Paleoliticului inferior, denumită astfel după cartierul Saint-Acheul al oraşului Amiens (Franţa), unde au fost descoperite resturi arheologice şi faunistice caracteristice. ACHIESARE (după fr. acquiescer) s.f. (DR.) 1. Recunoaştere de către pîrît a pretenţiilor dintr-o acţiune în justiţie. 2. Renunţare la o cale de atac împotriva unei hotărîri de către partea împotriva căreia s-a dat hotărî rea. ACHILIE (< fr. {ii; {s| gr. a- „fără" -f khylos „suc") s.f.* (MED.) Absenţă sau reducere canti- tativă a unor componente din secreţiile digestive (ex. a acidului dorhidric şi a pepsinei din sucul gastric, întîlnită în cancerul gastric şi în anemia pernicioasă). ACHILLINI, Alexandro (1463—1512). anatomist şi fiziolog italian. Prof. univ. la Bologna şi Padova. Unul din primii anatomişti care au practicat disecţia. Pionier în cercetările asupra anatomiei şi fiziologiei intestinului. ACHINGjl (< tc.) s.m. pl. (în ev. med. în Imp. Otoman) Ostaşi (călăreţi) turci care trăiau din prada de război. ACHITA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A declara, printr-o hotărîre judecătorească, că nu este cazul ca persoana trimisă în judecată penală să fie condamnată. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) plăti, a(-şi) lichida o datorie materială sau morală. ACHIZIŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Procurare, cumpărare de obiecte (rare); bunul obţinut prin acest mijloc. 2. Formă de comerţ constînd în cumpărarea de produse (servicii), destinate consumului productiv sau neproductiv, pe caîea unor contracte speciale. ACHIZIŢIONA (< achiziţie) vb. I tranz. A procura, a cumpăra prin achiziţie. ACI adv. v. aici ACÎANOPSIE (< fr. fi|; Vaslui). scriitor şi publicist român. Promotor al modernismului („Fals tratat de estetică"); versuri simboliste („Reverii sculptate**); proză analitică („Domnişoara din str. Neptdn“, „Omul descompus**), de observaţie socială („1916“) şi de anticipaţie („Oraşele înecate'*). Interviuri („Mărturia unei generaţii"). ADERENT, -A (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care aderă la o mişcare, la o asociaţie, la un partid etc. 2. Adj. Care este, care se ţine strîns lipit, ataşat de un corp, de un organ, de o substanţă etc. □ (MAT.) Punct a. (al unei mulţimi A, într-un spaţiu topologic) = punct x (nu neapărat din A) cu proprietatea că orice vecinătate a sa conţine cel puţin un punct din A. ADERŞNTĂ (< fr.) s.f. 1. (MED.) Ţesut fibros care se dezvoltă mai ales în cavităţile căptuşite cu seroasă în urma unei infecţii sau a.. unei intervenţii chirurgicale, unind între ele organe care în mod normal sînt separate; bridă (2). Poate fî şi congenitală. 2. (TRANSP.) Fenomen complex care are loc la suprafaţa de contact dintre roata motoare a unui vehicul şl calea de rulare şi' pe baza căruia se produc rostogolirea roţii şi deplasarea vehiculului. 3, (METAL.) Fenomen de prindere, pe zone din suprafaţa pieselor turnate, a unor cruste de amestec de formare concreţionat, care provoacă defecte ce pot duce la rebutarea piesei. 4. (CONSTR.) Fenomen de legătură între beton şi oţel în construcţiile de beton armat. 5. (MAT.) Aderenţa unei mulţimi A într-un spaţiu topologic — mulţimea punctelor aderente ale lui A. Se mai numeşte închiderea mulpmii A şi se notează A. ADERMINĂ (< fr. îi}) s.f. Vitamina B6; piridoxină. * ADESEA (< a + des) adv. De multe ori, în repetate rînduri, de obicei; des, adeseori. ADESEpRI (< adesea + ori) adv. Adesea. ADEVĂR (lat. ad + de + verum) s.n. t. Oglindirea fidelă a realităţii obiective în gîndire; concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, autenticitatea acestora. A. este obiectiv, deoarece are un conţinut independent de subiectul cunoscător. Cunoaşterea a. este un proces istoric, în cursul căruia ne apropiem tot mai mult, printr-un şir infinit de a. relative (reflectări juste, limitate, ale realităţii), de a. absolute (reflectare cît mai completă şi cît mai exactă a realităţii obiective), fară a-l epuiza vreodată. Depinzînd de condiţii, de ioc şi de timp, a. este totdeauna concret. □ A. dublu = Konrad Adenauer teorie filozofici din evul mediu tîrzlu şi din perioada Renaşterii, potrivit .căreia adevărurile filozofice şi cele religioase sînt independente unele de altele, aceeaşi teză (ex. nemurirea sufletului) putînd fi adevărată din punctul de vedere al religiei şi falşi din cel al filozofiei (ştiinţei) sau invers. Reprezentanţi: Ibn Roşd, W. Occam, P. Pomponazzl ş.a. ■ Ceea ce corespunde realităţii, ceea ce exişti sau s-a întîmplat în realitate. 2. Justeţe, exactitate. 3* A. artistic — finalitate a cunoaşterii prin mijloacele specifice artei. ADEVĂRAT, -Â (< adevăra, înv., „a con-firma**) adj. 1. (Şl adv.) Conform cu adevărul, care conţine adevăr. 2. De care nu se poate îndoi nimeni; netăgăduit, real. ■ Autentic, veritabil, nefalsificat. 3. (Şi adv.) Drept, corect, just. ADEVĂRUL 1. Ziar de opinii democratice, cu foileton literar. Apare la laşi, siptimînal, în 1871 şi 1872 şi, cu întreruperi la Bucureşti, zilnic, între 1888 şi 1951. Fondator: V. Al. Beldiman; directori: C. Miile, M. Sadoveanu. 2. Cotidian independent. Apare la Bucureşti, din 1989. ADEVĂRUL LITERAR $1 ARTISTIC, supliment siptămînal al ziarului „Adevărul", apărut ia Bucureşti, între 1920 şi 1939. Continuator al programului suplimentelor anterioare. ADEVERf (< adevăr) vb. IV tranz. şi refl. A (se) dovedi adevărul unui fapt sau ai unei afirmaţii. • A (se) arăta, a (se) dovedi ca adevărat, a (se) confirma. ADEVERINŢĂ (< adeveri) s.f. înscris prin care se atestă un drept sau un fapt. ADEZIUNE (< fr., lat.) s.f. 1. Alăturare, consimţire; exprimare scrisă a aderării la ceva. □ Contract de a. = contract prin care o parte impune celeilalte condiţiile voite de ea. 2. (FIZ.) Atracţie care se exercită între două corpuri aflate în contact foarte strîns, datorită fqrţetor inter moleculare. 3. (MED.) Fenomen de fixare a două corpuri la contactul suprafeţelor lor (ex. a. plachetară). 4. Tulburare psihică manifestată prin lipsa de mobilitate a proceselor psihice, cu fixare la o idee sau la un sentiment. ADEZţV, -A (< fr. W) adj., s.m. t. Adj. (Despre materiale) Care aderă, care se lipeşte strîns de ceva. O (BIOL.) Organ a. = organ care fixează organismul de un substrat (ex. discul hidrei). 2. S.m. Produs chimic care permite lipirea a două suprafeţe din acelaşi material sau din materiale diferite. ADEZIVITATE (< fr.; adeziv) s.f. însuşirea de a fi adeziv. ■ (FIZ.) Forţa de adeziune pe unitatea de arie a suprafeţei de contact. AD-HOC (loc. lat. „pentru aceasta") adv. Anume pentru acest scop, de circumstanţă. □ (Adjectival) Adunare ad-hoc. ADI£ (lat. *adiliare) vb. I intranz. (Despre vînt) A sufla uşor, lin; (despre un miros) a se răspîndi în unde uşoare. ADi ABATĂ (< fr. |i|) s.f. Curbă care reprezintă grafic o transformare adiabaticâ. ADIABĂTIC, -A (< fr. {i}; |s} gr. adiabatos „de nestrăbătut**) adj. (Despre fenomene fizico-chimice) Produs în interiorul unui sistem închis, fără a ceda sau a primi căldură din exterior. ADIABENE, reg. istorică antică în N MesO-potamiei, în partea de NE a fostului stat asirian. Principat vasal Regatului Seleucizilor (sec. 3—2 î.Hr.), apoi al Regatului Părţilor (sec. 2 î.Hr. — sec. 3 d.Hr.) A. dispare ca entitate politică după constituirea Imp. Sasanid (sec. 3). ADIACENT, -A (< it., lat.) adj. Alăturat, contiguu. □ Unghiuri a. = (două) unghiuri situate în acelaşi plan, care au acelaşi vîrf, o latură comună şi interioarele disjuncte. ADICĂ adv. f. Şi anume, cum s-ar zice, cu alte cuvinte. 2* La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ADIERE (< adia) s.f. Suflare lină de vînt; boare. * ADIGE, rîu în NE Italiei; 410 km. Izv. din Alpii Retici, trece prin Merano, Trento, Verona ADOLESCENŢĂ şi se varsă în M. Adriatică la S de Chioggia. Mari hidrocentrale. Navigabil pe 273 km. AD1GRANTH (sanscr. „Cartea întîi“), cartea sacră a sikhilor. ADINAMjE (< fr. ii}; {s} gr. a- „fară" + dynamis „forjă") s.f. Scădere accentuată a forţei fizice; apare în febra tifoidă, în hepatita epidemică, în boli epuizante etc. ADINEAURI (< a3 4* iat. de In lila hora) adv. Cu puţin înainte, nu de mult. AD-jNTERIM (loc. lat.) adj. Invar. Provizoriu, care ţine locul titularului (ex. ministru a.). AD|0 (< It.) interj. Rămas bun! Rămîi cu bine! □ (Subst.) Un ultim adio. ■ (Ir.) S-a terminat, s-a sfîrşit cu... ADIPIC, -A (< fr. |i}) adj. Acid ~ = acid dicar£bxlllc aciclic saturat, folosit ca materie primă la fabricarea unor fibre sintetice poliami-dice. ADIPOS, -OfSĂ (< fr. 0}; {s} iat. adlp-„grăsime) adj. Care are caracteristicile grăsimii, de grăsime; gras. □ Ţesut a. = varietate de ţesut conjunctiv, format din celule cu conţinut ridicat de grăsime. ADIPOZITATE (< fr. {i}) s.f. Depunere de grăsime în ţesutul celular subcutanat. A.D.I.R.1. v. Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. ADIRONDACK, grup muntos în NE S.U.A. (New York), constituind sectorul nordic al M-ţilor Apalaşi. Alcătuit din roci dure caledo-niene, modelate de eroziunea glaciară. Alt. max.: 1 629 m (vf. Mount Marcy).A Mare rezervaţie forestieră şi parc natural. în apropiere, staţiunea de sporturi de iarnă Lake Placid. ADITIV, -A (< fr. }i}) adj., s.n. 1. Adj. (MAT.) Referitor la operaţia de adunare; care comută cu operaţia de adunare. □ Operaţie a. = operaţie care se notează cu semnul plus. Grup a. = grup faţă de o operaţie aditivă. 2. Adj. (FIZ.; despre o proprietate, un efect) Care este exprimat printr-o mărime fizică ale cărei valori se însumează algebric în căzui suprapunerii mai multor sisteme sau fenomene de aceeaşi natură. 3. S.n. Substanţă organică sau organometalică ce se adaugă în proporţii mici unor produse petroliere în scopul ameliorării proprietăţilor sau obţinerii unor noi calităţi. □ A. depresant — anticongelant. ADITIVIT^TE (< fr.) s.f. Proprietate a unei mărimi, a unei constante, funcţii etc., de a fi’ aditivă. ADIŢ1E (< fr., lat.) s.f. 1. (CHIM.) Adăugare. Q Reacţie de a. = reacţie chimică prin care se introduc atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter nesaturat. 2. (FIZIOL.) A. latentă = apariţie a unei reacţii fiziologice într-un organism în urma mai multor excitaţii succesive; sumaţie. ADIŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Adăugat ca supliment. ADiGHEI, reg. autonomă în Federaţia Rusă (C.S.I.); 7,6 mii km2; 432 mii loc. (1989). Centrul ad-tiv: Maikop. Expl. de petrol; ind. constr. de maşini., prelucr. lemnului, alim. Tutun. ADÎNC, -Ă (lat. aduncus) adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavităţi etc.) Al cărui fund se găseşte la o depărtare (mare) de marginea de sus, de suprafaţă; profund (1). 2. (Şi adv.) întins pînă departe (înăuntru sau în linie orizontală); vast. 3. (Despre saluturi, plecăciuni etc.; şi adv.) Cu înclinarea profundă a corpului (plecat) pînă ia pămînt. 4. (Despre voce, ton; şi adv.) Grav, jos. II. Adj. 1. (Şi adv.) Temeinic, profund. 2. Desăvîrşit, total. Linişte adîncă. III. S.n. 1. Parte adîncă (I); adîncime, fund. ■ Abis, prăpastie. 2. (La pl.) Spaţiu întins, nemărginire; p. ext. depărtare. ADÎNCATA 1. Com. în jud. Ialomiţa; 3 330 loc. (1991). 2. Com. în jud. Suceava; 7 939 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 17, cu adăugiri din sec. 19). ADÎNC] (< adînc) vb. IV 1. Tranz. A face. a săpa (măi)*adînc. 2. Refl. A intra, a pătrunde mai adînc spre interior. ■ Tranz. şi refl. Flg. A absorbi sau a se lăsa absorbit de... a (se) cufunda în... 3. Tranz. Fig. A pătrunde cu mintea, a analiza, a cercâta în mod profund, serios. 4. Refl. Fig. A se accentua, a se agrava. ADlNCjME (entru totdeauna a Transilvaniei cu România. în timp ce la Alba Iulia se hotăra actul istoric al Unirii, în satele şi oraşele Transilvaniei aveau loc adunări de solidarizare şi aprobare a hotărîrilor luate. Două săptămîni mai tîrziu, actul Unirii a fost înmînat în cadru solemn regelui Ferdinand I, în ziua de 14 dec. 1918, de către o delegaţie a Marelui Sfat Naţional alcătuită din: V. Goldiş, Al. Vaida-Voevod şi episcopii Miron Cristea şi luliu Hossu. în cuvîntul rostit cu acest prilej, V. Goldiş făcînd unele consideraţii asupra actului Unirii, pe care-l aprecia ca o cerinţă a istoriei şi civilizaţiei umane, arăta „că prin această unire, după cea a Basarabiei şi apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani ai neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor". Prin decretele legii din 11/24 şi 18/30 dec. 1-918, Consiliu! de Miniştri, iar la 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provinciilor istorice româneşti cu Ţara-mamă, România. încununare a aspiraţiilor de veacuri ale poporului român pentru eliberarea naţională, rezultat al luptei duse de forţele sociaj-politice ale vremii, Unirea din 191# — eveniment cardinal în istoria român ilbr- — a marcat desăvîrşirea procesului de realizare a statului, naţional unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluţie a economiei, ştiinţei şi culturii. Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de Parlament, ca zi naţională a României. ADUNAREA STĂRILOR, instituţie medievală de stat care cuprindea pe reprezentanţii tuturor claselor şi categoriilor sociale privilegiate. Comună tuturor statelor, avea atribuţii politice, juridice, militare, administrative şi fiscale, in izvoarele istorice apare cu numele de Sfatul ţării, Adunarea obştească, Dieta ţării ş.a. ADUNAŢI, com. în jud. Prahova; 2 743 loc. (1991). ADUNAŢII-COPĂCENI, com. în jud. Giurgiu, pe Argeş; 6 638 loc. (1991), ADUNĂRI AD-HOC, organe cu caracter consultativ în Moldova şi în Ţara Românească, alcătuite din reprezentanţi aieşi ai tuturor claselor şi păturilor sociale convocate ia laşi şi Bucureşti la 22 sept./ 4 oct., respectiv 30 sept./ 12 oct. 1857. Au hotărît: autonomia şi neutralitatea celor două Principate, unirea lor într-un singur stat cu numele de România, numirea ca domn a unui prinţ străin drntr-o familie domnitoare din Europa, guvern reprezentativ şi constituţional, garantarea colectivă a celor şapte puteri. Numite şi Divanuri Ad-Hoc. ADUNĂTURA (< aduna) s.f. 1. îngrămădire de obiecte disparate. 2. (Peior.) Mulţime de oameni strînşi la întîmplare; gloată, strînsurâ. ADUS, -Ă (< aduce) adj. îndoit, încovoiat, aplecat. ADUWA [aduuaj (ADOWA sau ADUA), oraş în N Ethiopiei; 26,8 mii loc. (1982). Aici, în timpul războiului purtat de Italia împotriva Ethiopiei (1895—1896), italienii au fost învinşi decisiv de Menelik li (1 mart. 1896). AD VALOREM (loc. lat.) adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) După valoare. ADVECŢIE (< fr.) s.f. Deplasare orizontală a aerului dintr-o zonă. Poate fi caldă, rece, umedă, uscată, turbulentă etc. 22 Solemnitate^ deschiderii Adunării Ad-Hoc în Ţara Româneasca ADVENTJCE (< fr„ lat.) s.f. Foiţă externă care înveleşte arterele, venele şi vasele limfatice. AOVENTtSM (< engl. {<}; {sj lat. adventus „venire**) s.n. Doctrină a unei secte creştine care predici „a doua venire**, apropiaţi, a lui Hristos, cu care urmează si înceapă o „împărăţie de 1000 de ani**. Adepţii a. sărbătoresc ca zi de odihni sîmbăta. Fundat în S.U.A. de baptistul dr. Miller (c. 1831). ADVENTIV, -A (< fr. |i}) adj. I. (Despre plante) Originar din alte regiuni (continente) şi care s-a răspîndit, firi a fi cultivat, din seminţe aduse o dată cu introducerea unor plante de culturi sau prin circulaţia unor mirfuri de import. 2. Rădăcină a. = rădici ni care se dezvoltă pe diferite părţi ale plantei (tulpină, frunze), în anumite condiţii de mediu, adeseori ca urmare a aplicării unor procedee de cultură sau de multiplicare a plantelor (altoire, marcotaj etc.). 3. Mugure «. = mugure care se dezvoltă din ţesuturi definitive (ex. din frunzele de Begonia). 4. (GEOL) Con de lavă pe traseul fisurilor radiare sau la baza conului principal; crater de dimensiuni mici pe flancurile sau la baza conului vulcanic. ADVŞRB (< fr.) s.n. Parte de vorbire neflexibilă (dar cu grade de comparaţie), care determină sensul unui verb, al unui adjectiv sau al unui alt adverb, arătînd locul, timpul, modul, cauza sau scopul. ADVERBIAL* -A (< fr., lat.) adj. (Despre cuvinte sau construcţii gramaticale) Cu valoare de adverb. ADVERS, -A (< fr., lat.) adj. Situat în faţă; contrar, opus. □ Parte a. = adversar (într-o afacere, într-un proces). ■ Fig. Potrivnic. ADVERSAR* -A (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană care face concurenţă alteia sau care luptă împotriva unei concepţii, unei teorii etc.; rival, potrivnic. ■ (SPORT) Partener de întrecere. ■» AOVEflSAT|V, -A (< fr., lat.) adj. Care arată o opoziţie. □ Propoziţ^ a. = propoziţie care exprimă o opoziţie faţă de coordonata ei. □ Conjuncţie a. = conjuncţie care introduce o propoziţie adversativă. ADVERSITATE (< fr., lat.) s.f. Situaţie potrivnică; dificultate. A0Y [şdi} Endre (1877—1919), poet ungur. Lirică a contrastelor şi tensiunilor maxime, cuprinzînd îndemnul 1a luptă, protestul împo- triva divinităţii, amărăciunea provocată de • gîndul morţii, bucuria şi suferinţa dragostei („Poezii noi“, „Sînge şi aur“, „în fruntea morţilor") AŞD (< fr., gr.) s.m. Poet epic în Grecia antică, recitator şi cîntăreţ al isprăvit or zeilor şi eroilor. Se acompania cu instrumente cu coarde. AEGYSSUS, aşezare geto-dacă, apoi cetate şi aşezare română, Iar mai tîrzfu bizantină. Azi Tu/ceâ. A.E.L.S. v. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. , AlENESIDEMOS.din Cnosos (sec. 1 î.Hr.), filozof grec. A reînnoit principiul pyrrhonian al „suspendării judecăţii** ca soluţie practică şl teoretică la problema cunoaşterii, formulînd în apărarea scepticismului cele 10 motive de îndoială (tropi). AER1 (lat. aer) s.n. f. Amestec fizic de gaze care formează straturile inferioare ale atmosferei, cuprinzînd (în volume): 78,09% azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon, 0,03% dlokid de carbon, precum şi neon, heliu, krlpton, hidrogen, xenonr ozon etc.; conţine şi vapori de apă, praf, microorganisme etc.; are densitatea 1,293 kg/m3. Aerul este absolut necesar vietăţilor aerobe. □ A. lichid = lichid obţinut prin răcirea aerului pînă sub temperatura de —183°C ia presiune normală; este folosit pentru separarea Ady Endre componentelor sale. A. comprimat = a. la presiuni mai mari decît cea atmosferică (pînă la sute de atmosfere), obţinut cu compresoarele. A. condiţionat = a. din încăperi trecut printr-un sistem special de ventilaţie în scopul păstrării proprietăţilor lui fizice în limite determinate de temperatură, umiditate, grad de puritate etc.; a. tratat în instalaţiile de condiţionare. A. viciat = a. neplăcut, avînd alterate însuşirile fizice şi conţinînd substanţe rău mirositoare sau dioxid de carbon în exces. 2. Văzduh, atmosferă. 3. înfăţişare, aspect. □ Expr. A-şi da (sau a-şi lua) aere — a-şi lua o atitudine de superioritate; a se înr' nfa. ftkER1 (< sl.) s.n. Veşmînt liturgic avînd -i odat semnul crucii. A. simbolizează cerul pe care s-a arătat steaua la naşterea iui Hristos sau piatra aşezată pe mormîntul lui. AERAI (< ^-) s n- Operaţie de introducere şi de distribuire în mină a aerului curat de la suprafaţă, necesar oamenilor şi instalaţiilor din subteran. aerare (< fr.) s.f. Introducerea unei cantităţi suplimentare de aer1 într-un mediu lichid său granular (ex. apă, cereale, sol etc.). AERATC^R (< fr.) s.n. Maşină de lucru folosită în turnătorii pentru afinarea amestecului de formare. AERIAN, -A (< fr.) adj. 1. Care se află în aer1. Conductă a. 2. Care se referă ia aviaţie. □ Unie a. — traseu aeronautic şi mijloacele materiale (aeronave, aeroporturi etc.) aferente. 3. Fig. Diafan, vaporos, gingaş. B Distrat. AERISI (< ngr.) vb. IV tranz. A lăsa să intre aer proaspăt într-o încăpere; a expune un obiect la aer. ■ Refl. A se răcori. AERLjFT (< aer1 + lift) s.n. Metodă mecanizată de extracţie a lichidelor (apă, ţiţei) din subsol, bazată pe aducerea lor la suprafaţă cu ajutorul aerului comprimat. AERO- ({s} gr. aer „aer“) Element de compunere cu sensul „aer"1, care serveşte la formarea unor substantive sau adjective. AEROB, -A (< fr. {i}; fs} aero- + gr. bios „viaţă") adj. (Despre organisme) A cărui viaţă este legată de prezenţa Oxigenului molecular liber în mediul extern; plantele, cele mai multe animale şi o bună parte dintre microorganisme sînt a. AEROBJOLOGJE (< fr.) s.f. Ramură a biologiei care studiază microorganismele atmosferice, legătura for cu igiena aerului, patologia vegetală, diversele alergii, biologia aeroplancto-nulul. AEROBI9ZA (< fr. {i}) s.f. Formă de viaţă a organismelor aerobe. AEROCARTOGRAFIE ({sj aero- 4- cartografie) s.f. Disciplină care studiază întocmirea planurilor şi hărţilor topografice după aerofoto-grame. AEROCLtMATOLOG|E ({s} aero- + dlmato-logie) s.f. Ramură a climatologiei care studiază condiţiile climatice din trOposferă şi stratosfera inferioară. t AEROCLUB (R (< fr.) s.n. Motor eoiian. AERONAUT (după fr.; {s} aero- + gr. nautes „corăbier") s.m. Persoană care face parte din echipajul unei aeronave. Aerostate 1. Primul balon cu aer cald, construit de fraţii Montgolfier (Franţa, 5 iun. 1783). 2. Balonul cu aer cald cu care J.F. Pilâtre de Rozier şi Franţois d’Arlandes au efectuat prima ascensiune (Franţa, 21 nov. 1783). 3. Primul balon cu hidrogen cu care fizicianul J.A. Charles şi călugărul Roberţ au efectuat prima ascensiune (1 dec. 1783). 4, Primul balon dirijabil construit de H. Giffard (Franţa, 24 aug. 1852). 5. Primul dirijabil („La France") echipat cu motor electric (1855). 6. Primul dirijabil cu înveliş metalic, construit de D. Schwartz (Rusia, 1898). 7. Primul dirijabil cu înveliş metalic rigid „Zeppelin-Luftschiff”, construit de Ferdinand conte von Zeppelin (Germania, 1900). 8. Dirijabilul „Graf Zeppelin", construit de H. Eckener (Germania, 1932). 9. Stratostatul profesorului A. Piccard (Elveţia, 1931) 100 km TURKMENiSTAN 65°____________ ^ UZBEKISTAN TÎOJIKISTAN ~WÎ-.C. Andkhoi° 'a^jfd\^anabad 0 ^VMazaMrjSharîf KundU^Baghlan^>^l^RjCHjjlR. ind£----i>6293>| 7?W_J s-'Smi^y^/ ii /* (PuH-Khumjzji _T, N x , ' Jabal-us^iraj^y^;/ Jî ( ^ ~ H A N I Si T A IU iaialapaĂ.^^Islamabail U>A F. ’ RAWALPINDP (fFarah < . ,-Girishk/ 'LLash / i^Hamun- \-"■ V\e\mand Kandahar/ -Ic a^'*sr_______:2iă.V— ZahedanX. p -------------------- MULTANţ AERONAUTICĂ (după fr. {i}) s.f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu problemele navigaţiei aeriene. AERONAVĂ (< aero- -f navă, după fr.) s.f. Vehicul aerian cu destinaţii multiple care se menţine în aer prin plutire (aerostat) sau prin acţiunea aerului asupra unor suprafeţe portante (aerodină); aerovehicul. AEROPLAN (< fr. {i}) s.n. (Ieşit din uz) Avion. AEROPLANCTON (< germ.) s.n. Totalitatea m/croorganismelor şi a formelor lor de rezistenţă (spori, polen, bacterii, virusuri) existente în aerul atmosferic. AEROPORT (< fr. {i}) s.n. Ansamblu constituit din terenul, aerogara, clădirile şi amenajările necesare decolării, aterizării şi întreţinerii avioanelor. AEROPURTAT, -Ă (după fr.) adj. Care se transportă cu ajutorul aeronavelor (ex. infanterie a.). AEROREACTOR (< fr. îi}) s.n. Reactor care foloseşte drept carburant aerul atmosferic pre-comprimat. AEROSOL (< fr. {i}; {s} aero- + lat. sa/vo „a dizolva") s*.m. (Mai ales la pl.) Sistem de particule lichide sau solide dispersate într-un gaz sau în aer. AEROSOLOTERAPIE (< fr. {i}; {s} fr. aerosol + gr. therapeia'„tratament") s.f. Mijloc terapeutic prin care medicamentele sînt introduse sub formă de aerosoli, pe căile respiratorii, cu ajutorul unor pulverizatoare speciale. AEROSTAT (< fr. {i}; {s} aero- + gr. statos „care stă") s.n. Aeronavă mai uşoară decît volumul aerului dislocat. Primele a. au fost construite de Joseph şi Etienne Montgolfier (1783) şi de J.A. Charles (1783). Folosite şi azi în sondajele aerologice. AEROSTATICĂ (< fr. {i}) s.f. Ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul echilibrului aeruli^ şi în general al gazelor, precum şi cu construirea şi dirijarea aerostatelor; statica gazelor. AEROTANC s.n. construcţie pentru epurarea biologică, în condiţii artificiale, a apelor menajere şi a apelor uzate industriale, cu concentraţii mari în materii organice. AEROTAX/VŢIE ({s} aero- + lat. taxo „a evalua") (SILV.) s.f. Metodă pentru determinarea speciilor, a înălţimii, a diametrului coroanei arborilor etc. prin observare directă sau prin intermediul fotogramelor aeriene. AEROTEHNICĂ. (< fr. ii}) s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul şi cu construcţia aeronavelor. AEROTERAPIE (< fr. ii}; js} aero- + gr. therapeia „tratament") s.f. Cură de aer (de munte), indicată în bolile pulmonare cronice, în cursul convalescenţei etc. AEROTERMĂ (< fr.) s.f. Aparat de încălzire a unei incinte alcătuit dintr-un element de încălzire (electric, termic etc.) şi un element de dirijare a curentului de aer cald. AEROTREN ({s} aero- + tren) s.n. Vehicul experimental pe pernă de aer care poate atinge viteze mari (c. 300 km/h) pe o cale de tip monorai. AEROVEHICUL (< fr.) s.n. Aeronavă. AEROZ1NA (< fr.) s.f. Carburant lichid destinat motoarelor-rachetă, format din amestecul, în proporţie de 50%, al hidrazinei cu dimetilhidrazina asimetrică. AETIUS, Flavius (c. 390—454), general roman. Originar din Durostorum (Silistra). A dominat, din 433, viaţa politică a Imp. Roman de Apus, fiind ultimul mare general al imperiului. L-a înfrrnt pe Attila în 451 la Cîmpiile Catalau-nice. Asasinat din ordinul împăratului Valenti-nian III. AFABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Binevoitor, cordial. AFABULAŢIE (< fr., lat.) s.f. Ansamblul întîmplărilor (episoadelor) care alcătuiesc acţiunea unei opere literare epice sau dramatice. AFACERE (după fr. affaire) s.f. 1. Activitate comercială, industrială sau (mai ales) financiară. ■ (Fam.) întreprindere sau acţiune cu rezultat favorabil. 2. Acţiune (importantă), îndeletnicire. AFACERJST, -Ă (< afacere) s.m. şi f. Persoană care se ocupă cu afacerile. AFANASIEF, Aleksandr Nikoiaevici (1826—1871), folclorist rus. A alcătuit cea mai mare colecţie de „Poveşti populare ruseşti" (8 voi., 1855—1864). AFANASIEV, Gheorghi Dmitrievici (1906—1975), geolog rus. Studii despre granito-idele din formaţiunile intrusive vechi din NV Caucazului, cercetări privind procesele magmatice, cele de petrogeneză şi sedimentare. AFANJTIC, -Ă adj. (GEOL.) (Despre structura rocilor magmatice) In care constituenţii nu pot fi distinşi macroscopic. AFAR (DENAKIL, DANCALIA, DAN-CALLA), depr. în E Africii (Ethiopia şi Dji-bouti), la Marea Roşie, în unele puncte sub nivelul mării (—155 m); climă tropicală deşer-tică (30°C media lunii iulie). Lacuri sărate (Assal, Afrera ş.a.). Zăcăminte de sare, izvoare geoter-male. Pe litoral, pescuit de perle; palmieri. AF^RĂ (lat. ad foras) adv. Dincolo de limitele unui spaţiu închis sau limitat; în exterior. □ Loc. Afară de... = cu excepţia... ■ (Cu valoare de interj.) Pleacă! ieşi! AFAZIE (< fr. {i}; {s} gr. aphasia „amuţire") s.f. (MED.; PSIH.) Pierdere a capacităţii de a vorbi sau de a înţelege limbajul vorbit ori scris, însoţită deseori de tulburări psihice, datorată unor leziuni cerebrale localizate. AFEBRjL, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. (MED.) (Persoană) cu temperatură ce nu depăşeşte limitele normale. □ Boală a. = boală care evoluează fară creşterea temperaturii. AFECT (< germ., lat.) s.n. 1. (PSIH.) Reacţie afectivă mai violenta şi de mai scurtă durată decît emoţiile (ex. frica şi mînia sînt emoţii, groaza şi furia afecte). □ A. astenic = manifestare patologică caracterizată prin anxietate şi tristeţe. A. patologic = stare de boală manifestată prin intense tulburări afective, mergînd pînă la afectarea conştiinţei. A. primar = leziune produsă de un microb la poarta de intrare în organism (ex. în tuberculoză, sifilis, tularemie). 2. (în sens larg) Denumire generică pentru stările sau reacţiile afective. AFECT^1 (< fr., lat.) vb. I tranz. A destina (o sumă de bani, o cantitate de materiale etc.) unui scop determinat. AFECTA2 (< fr.) vb. I tranz. 1. A mîhni, a întrista. 2. A simula o anumită stare sufletească. AFECTAT, -Ă (< afecta2) adj. 1. Mîbnit. atins (sufleteşte). 2. (Peior.) Nefiresc, prefăcut. AFECTJV, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine afectivităţii, privitor la afectivitate; emotiv. □ Procese afective = ansamblul proceselor psihice exprimînd modul în care diferite împrejurări de viaţă şi situaţii contribuie ia satisfacerea sau nesaţisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale persoanei. P. a. sînt: emoţiile, sentimentele, dispoziţiile, afectele şi pasiunile. ■ Care denotă afecţiune; sentimental. AFECTIVITATE (< fr. .‘ij) s.f. (PSIH.) Ansamblul proceselor afective. AFECTUOS, -O&SÂ (< fr., lat.) adj. Tandru; drăgăstos. ■ Prietenos, călduros. AFECŢIUNE (< fr., lat., 2. < fr.) s.f. 1. Simpatie, prietenie, ataşament (faţă de cineva). 2. Boală, stare patologică a unui organ (ex. a. pulmonară, a. cardiacă). AFELIU (< fr. iii; ţs] gr. apo „departe" + helios*,,soare") s.n. Punctul cel mai depărtat de Soare de pe orbita unei planete, a unei comete etc. Pămîntul trece prin a. la 3 iulie. AFERAT, -Ă (după fr. affaire) adj. (Aparent) foarte preocupat. AFERENT, -Ă (< fr.. lat.) adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care decurge din ceva. Taxe aferente. 2. (ANAT.) Care se deplasează către centru; centripet. □ Vase aferente = vase care se varsă în altele sau pătrund într-un organ. AFERENT^ŢIE s.f. (FIZIOL.) Transmitere a excitaţiei de la neuronii receptori periferici la neuronii centrali. □ A. inversă = conexiune inversă, feedback. V. autoreglare. AFEREZĂ (< fr., gr.) s.f. (LINGV.) Fenomen fonetic care constă în dispariţia unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvînt. AFET (< rus. lafetu sau germ. Laffette, fr. affut) s.n. Suport pe care se fixează ţeava unor arme de foc (tun, aruncător de mine etc.). AFG^N, -Ă (< fr. |i|) s.m., adi. 1. S. m. (La pl.) Populaţie indo-europeanâ din Asia Centrală. Formează majoritatea populaţiei Afghanistanu-lui; a. mai trăiesc în Pakistan. Sînt de religie musulmană (majoritatea sunniţi). 2. Adj. Care aparţine Afghanistanului sau afganilor (1), privitor la Afghanistân sau la afgani. AFGHANISTAN, Republica stat în partea central-sudică a Asiei; 652,2 mii km2; 15,81 mii. loc. (1989; 52,3% pashtuni, 20,3% tadiici, 8,7% uzbeci, 8,7% harazahi etc.). Limbi 25 AFRICA de stat: pashtu şi persana. Cap.: Kabul. Oraşe pr.: Kandahar, Herat, Mazar-i-Sharif, jalalabad. Este împărţit în 30 prov. Relief predominant muntos, mai înalt în partea centrală (M-ţii Hindukush) şi mai coborît în N (spre valea fl. Amu-Daria) şi în S (vastă zonă endoreică străbătută de rîul Helmand). Climă temperat-continentală, cu influenţe musonice în SE. Expl. de gaze naturale, huilă, sare, min. neferoase şi pietre semipreţioase (lapislazuli). Se cultivă 12,4% din terit. ţării (2,66 mii. ha sînt irigate) cu grîu (2,9 mii. t, 1988), orez (490,0 mii t, 1988), secară, porumb (839.0 mii t, 1988), bumbac ş.a. Legumicultura, pomicultură (781 mii t fructe, 1988) şi viticultură (450,0 mii t struguri, 1988). Se cresc seminomad ovine (17,0 mii. capete, 1988). bovine (3,6 mii. capete, 1988) şi caprine (2,8 mii. capete, 1988). Industria produce ţesături, ciment, îngrăşăminte chimice, covoare, produse alim., încălţ. ş.a. C.f.: 7 km. Căi rutiere: 18,8 mii km. Moneda: 1 afghani = 100 puls^ Exportă gaze naturale (c. 40%), fructe (c. 30%), covoare, lînă, bumbac ş.a. şi importă autovehicule, produse petroliere, alim., textile, cereale ş.a. — Istoric, in antic, şi ev. med., terit. A. a fost stăpînit succesiv de perşi, greci, părţi, sasanizi, arabi, mongoli ş.a. Constituit în 1747 sub conducerea lui Ahmad Şah Durrani, statul afgan a fost supus de Marea Britanie în urma a două războaie (1839—1842 şi 1878—1880). După cel de-al treilea război anglo-afgan (mai-iun. 1919), Marea Britanie a recunoscut independenţa Â., proclamată la 28 febr. 1919. în perioada 1919—1929 au fost înfăptuite o serie de reforme din iniţiativa emirului Amanullah. în timpul celui de-al doilea război mondial, A. îşi menţine neutralitatea declarată în 1939. La 17 iul. 1973 regele Muhammad Zahir Şah (1933—1973) este înlăturat, monarhia este abolită, iar A. se proclamă republică. La 27 apr. 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidul Democratic al Poporului (comuniştii), divizat în două facţiuni aflate în conflict. în ultimele zile ale anului 1979. U.R.S.S. invadează A.; preşedintele Hafiz Uliah Amin este ucis, iar puterea este încredinţată lui Babrak Karmal. Invazia declanşează un lung şi sîngeros război civil (1979—1990), în cursul căruia aproape 6 mii. de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran. La 4 mai 1986, Babrak Karmal este înlăturat, puterea fiind preluată de Muhammad Najibuilah; guvernul sovietic, apreciind ca o greşeala invazia, semnează cu S.U.A. la 14 apr. 1988, un acord, mediat de O.N.U., privind retragerea trupelor sovietice din A., operaţiune încheiată la 15 febr. 1989. Forţele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 febr. 1989), care continuă lupta. Najibuilah încearcă o serie de tratative cu rebeiii, dar ele eşuează, ceea ce duce la continuarea războiului civil. AFIDE (după fr. aphides) s.f. pl. Subordin de insecte homoptere (ex. filoxera) care cuprinde păduchii de plante mici, cu forme aripate şi nearipate (Aphidinea). AFILIA (< fr.) vb. I refl. (DR.; despre o organizaţie) A se alătura unei alte organizaţii, stabilind raporturi de subordonare sau de colaborare. AFILIAŢIE (< fr.) s.f. 1. Acţiunea de a se afilia; tendinţă spre contacte şi asociere cu alţii. AFIN1 s.m. Arbust scund, cu frunze căzătoare oval-alungite, flori de culoare roz-deschis şi fructe bace, răspîndit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). AFIN2, -Ă (lat. affinis) s.m. şi adj. 1. S.m. Persoană aflată într-un raport juridic de afinitate (4). 2. Adj. Asemănător, înrudit în spirit. AFINARE ( ' fr.) s.f. 1. Proces de îndepărtare (prin precipitare, electroliză, oxidare, reducere, diluare etc.) a impurităţilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ■ Perioadă din procesul de elaborare a oţelului în care se produce oxidarea elementelor însoţitoare (carbon, mangan etc.) şi se îndepărtează oxizii rezultaţi. 2. Operaţie de purificare a zahărului brut, premergătoare decolorării şi rafinării. 3. Eliminare completă a gazelor produse în topi-tura de sticlă, pentru a se realiza omogenizarea acesteia. AFINATĂ (< afină) s.f. Băutură alcoolică preparată din afine. AFINĂ (< afin1) s.f. Fructul afinului1, o bacă neagră-albăstruie, brumată, cu gust acrişor, comestibil. AFINITATE (< fr., lat.) s.f. 1. Atracţie şi simpatie între oameni, datorate asemănării sau apropierii lor sufleteşti, spirituale. 2. (CHIM.) Proprietate a două substanţe de a reacţiona împreună uşor. □ A. pentru electroni = tendinţa unui atom sau a unui radical de a primi electroni. 3. Proprietate a unui material textil de a putea fi vopsit cu un anumit colorant din flota de vopsire. 4. (DR.) Raport juridic între un soţ şi rudele celuilalt soţ, creat prin căsătorie. AFIRIC, -Ă adj. (GEOL.) (Despre structura unei roci) în cadrul căreia se disting două generaţii ale aceluiaşi mineral, dar fară fenocris-tale. AFIRMA (< fr., lat.) vb. I t. Tranz. A susţine (cu tărie); a declara (cu fermitate). 2. Refl. A se remarca; a se face cunoscut. AFIRMATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care afirmă; prin care se afirmă. Propoziţie a., judecată a. AFIRMAŢIE (< fr., lat.) s.f. Declaraţie prin care se afirmă ceva; judecată în care se anunţă existenţa unui anumit raport între subiect şi predicat. AFIŞ (< fr.) s.n. înştiinţare, de obicei imprimată, expusă public, cuprinzînd anumite informaţii. ■ Gen de artă grafică cu funcţie de informare, reclamă etc. Primele a., pe plăci de bronz, apar în antichitatea romană. A. în sensul modern al cuvîntului apare în sec. 19, avînd ca reprezentanţi artişti remarcabili: Cheret, Tou-louse-Lautrec, Bonnărd, Grasset, Wilette (Franţa), fraţii Berggarsţaff (Marea Britanie). în sec. 20, sub influenţa curentului Art Nouveau, a. are un caracter funcţionalist-abstractizant. Braque, Chagall, Duffy, Leger, Matisse, Picasso sînt interesaţi de acest gen. O dezvoltare specială cunoaşte către mijlocul secolului a. polonez, ilustrat prin: Jan Lenica şi Szymon Boico. în România primele a., influenţate de grafica de carte, apar în sec. 19. Abia după 1890, N. Vermont, C. Jiquidi, Rola Piekarşki, Luchian, Artachino creează afişe-opere de artă. Maeştri ai genului sînt Pal (Paleologu), activ la Londra, Paris şi New York şi Hugo d’Alessi (Petre Alexianu), originar din Sibiu, unul dintre fondatorii a. turistic european. între cele două războaie mondiale. Petre Grant, Paul Miracovici, I. Anestin, I. Gesticone, Lena Constante se reliefează în creaţia de a., care se dezvoltă datorită tehnicilor moderne: zincografia, offse-tul, iar în zilele noastre, stereotipia, galvanoplastia şi heliografia. După a! doilea război, a. românesc i se impune o funcţie prioritar propagandistică. Există, în pofida acestui fapt, realizări remarcabile, în specia! în a. cultural, semnate de VI. Şetran, Ana-Maria Smighelschi, C. Pohrib, R. Şteflea, Clara Tamas, S. lonescu-Alexandru, V. Socoliuc ş.a. AFIŞA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A lipi, a pune afişe. 2. Tranz. Fig. A arăta, a demonstra? a manifesta în mod ostentativ; a face paradă (de...), 3. Refl. (Fam.) A se arăta (în societate) în compania cuiva. AFIŞIER (< afiş) s.n. Panou (1). AFIX*(< fr., lat.) s.n. t. (MAT.) Număr complex a cărui reprezentare geometrică este un punct din plan ce are ca abscisă partea reală, iar ca ordonată partea imaginară a numărului. 2. (LINGV.) Nume generic pentru prefixe, sufixe şi infixe. AFÎNA (lat *affenare) vb. I tranz. A face ca un material granular să fie mai puţin compact, a-i mări volumul prin săpare (ex. pămîntul), fărîmiţare. AFÎNARE (< afina) s.f. Acţiunea de a afîna. □ Afînarea solului = lucrare agricolă efectuată asupra stratului superficial al solului pentru a favoriza aerisirea, pătrunderea apei, distrugerea buruienilor etc.; se execută cu plugul, cultivatorul, grapa, prăşitoarea, sapa etc. AFL£ (lat. afflare) vb. I 1. Tranz. şi intranz. A prinde de veste. B A lua cunoştinţă; a şti. 2. Tranz. A descoperi; a găsi. 3. Refl. A se găsi; a exista. * AFLORIMfNT (< fr.) s.n. Loc unde apar la suprafaţa Pămîntului rocile sau mineralele, datorită eroziunii sau decopertării; deschidere geologică. AFLUENT (< fr., lat.) s.m. Curs de apă secundar care se varsă într-o apă curgătoare mai mare, punctul de joncţiune numindu-se confluenţă. AFLUENŢĂ (< fr., iat.) s.f. 1. Mulţime (de persoane)* care se îndreaptă spre un anumit punct; năvală, îmbulzeală, aflux. 2. Cantitate mare; belşug. AFLUIRE (după fr.) s.f. (MILIT.) Acţiune de deplasare a trupelor către un punct (raion, aliniament) dinainte stabilit. Se execută în scopul creării unor grupări de forţe cu diferite destinaţii sau apropierii trupelor de raionul principal al acţiunilor de luptă, ori al scoaterii lor din acest raion. AFLUX (< fr.) s.n. 1. Deplasare a unui fluid către un anumit Soc. 2. Afluenţă. AFOCAL, -Ă (< fr.; !{s] gr. a- „fără“ + lat. focus „vatră, foc“) adj. (Despre sisteme optice) Care este format din două (grupuri de) lentile, aşezate astfel încît focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte. AFON, -Ă (< fr.; [s| gr. aphonos ,,mut“) adj., s.m. şl f. (Persoană) care suferă de afonie. B Impr. (Persoană) care nu poate cînta corect, care nu are ureche muzicală. AFONIE (< fr.; }s| gr. aphonia „muţenie") s.f. Pierdere a vocii ca urmare â lezării iaringelui sau a unei afecţiuni neurologice (ex. spasm laringian determinat de şoc sau criză de isterie). AFONIZARE (< afon) s.f. (LINGV.) Pierdere totală sau parţială a sonorităţii unui sunet. AFORISM (< fr. Jij; \s\ gr. aphorismos „definiţie") s.n. Cugetare generalizatoare care exprimă un adevăr, o idee autentică, într-o formă sugestivă, concisă, memorabilă; maximă, sentinţă. A FORTIORI (loc. lat. „cu atît mai mult") adj. (LOG.; despre raţionamente) Care constă în trecerea de la o judecată la alta, în favoarea celei de-a doua judecăţi existînd tot atîtea temeiuri sau temeiuri în plus. A.F.P. v. France Presse. AFRET^RE (< fr.) s.f. închiriere (parţială sau totală) a unei nave pentru transportul de mărfuri; navlosire. AFRICA, al doilea continent, ca mărime, al Pămîntului, traversat de Ecuator şi de cele două tropice, cuprins între Oc. Atlantic (la V), M. Mediterană (la N), Marea Roşie şi Oc Indian (la E); c. 30,3 mii. km2 (cu insulele învecinate); c. 795 mii. loc. (1990). Se întinde între 37°21’ iat. N (Capul Ras el-Abiad) şi 34°52' lat. S (Capul Acelor), pe c. 8 000 km, şi între 17°35’ long. V (Capul Verde) şi 51°20’ long. E (Capul Ras Hafun), pe c. 7 400 km A. este constituită dintr-un bloc masiv vechi, care a suferit puţine modificări în perioadele geologice mai recente şi unde structurile de platformă au o dezvoltare largă. Relieful. Forma tipică a reliefului A., mai puţin variat ca al altor continente, este podişul tabular întins. Alt. medie a continentului: 750 m. Alt. max.: 5 895 m (vf. Kilimanjaro). Se deosebesc: Africa joasă (Sahara, Sudanul, Guineea şi Depr. Zair) cu alt. în general sub 500 m. Africa înaltă (Abisinia şi Somalia) şi Africa de Sud, constituită din podişuri înalte de peste 1 000 m. Doar sistemul montan al Atlasului este format prin cutare, restul munţilor africani repre- AFRICA AFRICA 28 zentînd mari zone de fractură, în care se pot grupa atît marginile înălţate ale Marelui Graben Est-African (Pod. Abisiniei şi Pod. SomaSiei). cît şi munţii, podişurile ridicate tectonic (Ahaggar, Air, Tibesti) şi horsturile (Munţii de Cristal şi Munţii Scorpiei). De formarea Marelui Graben Est-African sînt legate puternice erupţii vulcanice, care au dat naştere vulcanilor Kilimanjaro. Kenya (5 199 m) şi Elgon (4 322 m). Depr. sînt largi şi limitate de praguri: Kalahari, Zair, Ciad, Niger, precum şi cele din Sahara. Cîmpiile sînt restrînse şi de scufundare recentă (C. Senegalului, Guineii Superioare, Mozambicului şi Somaliei). Resursele subsolului. Mari expl. de min. auroargentifere în Rep. Africa de Sud (Witwa-tersrand), Zimbabwe, Zair (Shaba), Tanzania, Ghana ş.a. Expl. de diamante în Rep. Africa de Sud (Kimberley) sau în Zair (Shaba), Angola, Ghana, Sierra Leone ş.a. şi de min. de fier concentrate mai ales în Liberia, Zimbabwe, Algeria şi Rep. Africa de Sud. Zăcăminte importante de petrol în Sahara algeriană (Hassi-Messaoud, Edjele, In Salah) şi Libia (Zelten) şi gaze naturale (Hassi-R’Mel). A. deţine mari ponderi în producţia de crom, cobalt, cupru, precum şi de mangan, stibiu, plumb, zinc, molibden, azbest etc. Clima. A. este continentul cu clima cea mai caldă de pe glob, cu o zonă de climă ecuatorială (cu temperaturi medii anuale avînd variaţii sezoniere reduse şi cantjţăţi mari de precipitaţii), două zone de climă sublcuato-rială, două zone tropicale cu precipitaţii extrem de reduse (între 50 şi 150 mm anual) şi două zone subtropicale (cu două sezoane opuse, umed şi secetos). Temperatura cea mai ridicată (58°C) s-a înregistrat la AzTzTyah (Libia) la 13 sept. 1922. Valorile termice de peste 40°C sînt frecvente în întreaga Sahară. Hidrografia. Se caracterizează prin fluvii şi lacuri mari, dar şi prin întinse zone endoreice (1/2 din continent). Cele mai importante fluvii sînt: Nilul (cel mai lung fluviu al lumii), Zair, Niger, Zambezi, Orange, Limpopo şi Senegal. Lacurile cele mai importante (jalonate pe linia Marelui Graben Est-African) sînt tectonice şi au apă dulce (Victoria, Malawi, Edward, Mobutu Sese Seko, Turkana, Kivu şi Tana). L. Ciad, situat în zona semiaridă, este puţin adînc şi are apă sărată. AFRICA DE SUD, Republica stat în S Africii: 1.22 mii. km2; 33,75 mii. loc. (1988; 68,2% negri, 18,0% albi, 10,5% metişi şi 3,3% asiatici). Limbi de stat: afrikaans şi engleza. Cap.: Pretoria (reşed. guvernului) şi Cape Town (reşed. parlamentului). Oraşe pr.: Johannesburg, Soweco/Southwest Town. Dur ban. East London. Port Elizabeth. Este imparţit in patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) şi nouă terit. autonome indigene. Relief predominant de podişuri străbătute de lanţuri muntoase nu prea înalte; excepţie M-ţii Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max. 3 657 m; in lungul ţărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N şi subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deşertul Kalahari) şi pe litoralul vestic (deşertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t, 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mii. carate, 1985), min. de fier (29,84 mii. t, 1989), mangan (1,5 mii. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mii. t, 1985, locu! 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mii. t, 1989) şi forestiere (4,5 mii. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oţel (9,1 mii. t, 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc.. 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, maşini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mii. t, 1989), ţesături de lînă şi bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne şi peşte, lactate), zahăr (2,26 mii. t, 1988), hîrtie şi celuloză etc. Predomină creşterea ovinelor (29,8 mii. capete, 1988), bovinelor (11,8 mii. capele, 1988), caprinelor (5,84 mii. capete, 1988), porcinelor (1,5 mii. capete, 1988), realizîndu-se o producţie ridicată de carne, lînă (92,4 mii t, 1988) şi produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t peşte, 1986). Pe 10,8% din terit. se cultivă porumb (6,9 mii. t, 1988), grîu (3,4 mii. t, 1988), cartofi (956,0 mii t, 1988), viţă de vie (1,4 mii. t struguri, 1988), tutun, citrice (620,0 mii t. 1988), arahide (231,0 mii t, 1988), banane, ananas ş.a. C.f.: 23,4 mii km (c. 5,5 mii km electrificaţi). Căi rutiere: 184 520 km. Moneda: 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje şi mijloace de transport ş.a. şi importă utilaje industriale şi mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, produse aiim. ş.a. — Istoric. Snainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de triburi de boşimani, de hotentoţi, iar apoi de populaţia bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi; in 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18—19 de buri şi de englezi, aceştia şi-au lărgit considerabil posesiunile. în deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar din deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal şi Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899— 1902). în 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal şi Transvaal, care participă la primul război mondial de partea Angliei, iar la^ al doilea război mondial, de partea Aliaţilor. în 1949 guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Naţiunilor şi mai tîrziu de O.N.U. in anii postbelici, autorităţile sud-afri-cane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-uI. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală şi s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid şi a ignorării rezoluţiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegaţiei autorităţilor sud-africane la lucrările sale. Izolarea Republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) şi a proclamării independenţei Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei şi Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana şi Zambia (1986), pe care le-a acuzat că sprijină mişcarea SWAPO (Angola) şi Congresul Naţional African. Amploarea mişcărilor de protest ale populaţiei de culoare a determinat introducerea stării de urgenţă pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internaţională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un şir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Naţional African. în 1991 s-a adoptat o legislaţie prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populaţia albă, iar cea executivă de preşedinte şi de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării. AFRICA DE SUD-VEST v. Namibia. AFRICAN, -Ă (< Africa) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia băştinaşă de rasă negrid-australoidă a Africii. 2. Adj. Care aparţine Africii sau populaţiei ei, privitor la Africa sau la populaţia ei. □ Artă a. (sau artă neagra) — artă care s-a dezvoltat în strînsă legătură cu cultul şi obiceiurile tribale, prezentînd o mare diversitate de ia un grup de populaţie la altul. Ea se manifestă mai ales în sculptura antropomorfă şi animalieră (figuri de şefi şi strămoşi, totemuri, măşti etc.), în ţesături, în orfevrărie şi în obiectele de uz zilnic. Se caracterizează prin acuitatea obser- vaţiei, stilizarea expresivă şi prin sensul simbolic a! imaginilor. A influenţat curentele artistice din sec. 20 (fovism, cubism, expresionism). AFRIC£TĂ (< fr.) adj., s.f. (Consoană) cu caracter complex, a cărei articulaţie începe cu o ocluziune şi se termină printr-o constricţie (ex. semioclusivă. AFRIKAANS (< oland. afrikaans) s.n. Limbă vorbită de urmaşii burilor, provenind din limba olandeză, azi limbă oficială, împreună cu engleza, în Republica Africa de Sud. AFRIKfNDERi (< oland. Afrikaander) s.m. pl. Populaţie în Africa de Sud (în Transvaal şi Orange), constituită din urmaşii coloniştilor europeni (în special olandezi), stabiliţi aici în sec. 17; de religie creştină (protestanţi-calvini). Vorbesc limba afrikaans. Se mai numesc buri. AFRO-ASIATIC, -Ă (< fr.) adj. Care este comun Africii şi Asiei, referitor la Africa şi Asia. □ Limbi afro-asiatice = familie de limbi vorbite în Pen. Arabia şi în N şi E Africii. Are următoarele ramuri: egipteană; libico-berberă (vorbită de berberi); cuşitică (NE Africii); ciadiană (în centrul Africii); semitică (în N şi E Africii, SV Asiei). AFRODITA (în mitologia greacă), zeiţa dragostei şi a frumuseţii. Fiică a lui Zeus şi a nimfei Dione sau, după altă versiune, născută din spuma mării, ca fiică a lui Uranus. Soţia lui Hefaistos; iubită de Ares, Dionysos, Hermes şi Poseidon dintre zei, iar dintre muritori de Adonis şi Anchise, de la care l-a avut pe Enea. La romani se numea Venus. AFRODIZIAC (< fr. ji|; js| gr. aphrodisiakos „de dragoste") s.n. Substanţă care stimulează impulsurile sexuale (ex. yohimbina). AFRNT (< fr.) s.n. Jignire, insultă adusă cuiva în public. AFRONT£RE (după fr.) s.f. (MED.) Apropiere operatorie a buzelor unei plăgi pentru o bună cicatrizare a acesteia. AFRONT^T, -Ă (< fr.) adj. (Despre elemente decorative) Plasate faţa în faţă. AFTĂ (< fr., gr.) s.f. Leziune elementară a pielii şi mucoaselor, constînd dintr-o vezicula plină de lichid opaiescent y, cate, prin spargere, lasă locul unei mici ulceraţii. AFTO£SĂ (< fr.) adj. 1.* Febră " -- boală infecto-cohtagioasă, cu potenţial foarte mare de transmitere, caracterizată prin stare febrilă şi prin erupţii (afte) localizate pe mucoasa bucală, pielea interdigitală şi mamele. Apare ia paricopi-tate, care o pot transmite şi omului. AFUJRE (după fr. affouillement) s.f. 1. Proces de eroziune a terenului din jurul unei fundaţii, a unei pile sau culee de pod etc., aşezate în albia unei ape curgătoare. 2. Eroziune laterală în malul friabil a! unui rîu ia creşterea vitezei apei. Afrodită (Venus din Milo) Artă africană 1. Cap din teracotă (Nigeria). 2. Statuetă (Guineea). 3. Mască de dans (Nigeria). 4. Femeie (Congo) 5. Cap al unei statuete (Congo). 6. Antilopă stilizată (Senegal). AFUMA (lat. affumare) vb. I î. Tranz. A expune un aliment (carne, fructe, peşte etc.) la acţiunea fumului, cu scopul de a-l conserva. 2. Refl. (Despre mîncăruri) A căpăta gust şi miros neplăcut de fum (cînd încep să se ardă). 3. Tranz. A umple o încăpere cu fum pentru a o dezinfecta sau pentru a distruge ori alunga vietăţile dinăuntru. ■ Intranz. (Despre sobe) A scoate fum, neputîndu-l evacua prin burlane. 4. Tranz. A reduce oxidul de plumb din topitura de sticlă pentru a da sticlei culoarea fumurie. 5. Tranz. A acoperi cu un strat de fum; spec. a trata cu fum obiectele din lemn de fag în vederea uscării şi impregnării lor cu substanţe antiseptice. 6. Refl. (Fam.) A se îmbăta uşor, a se ameţi. AFUMAŢI 1. Com. în iud. Dolj; 3 720 loc. (1991). Staţie de c.f. 2. Com. în Sectorul Agricol Ilfov; 6 411 loc. (1991). Biserică (1696), ctitoria lui Constantin Cantacuzino. ÂFUMĂTOARE (< afuma) s.f. 1. (APIC.) Utilai (de obicei metalic) pentru producerea fumului fară flacără. Serveşte la liniştirea familiei de albine, cînd se lucrează în stup. 2. Instalaţie amenajată pentru afumat carnea. AFUMĂTyRĂ (< afuma) s.f. Produs alimentar conservat cu ajutorul fumului (ex. şunca, garful, costiţa). AFUND, -Ă (< a3 + fund) adj., adv. 1. Adj. Adînc* ■ (Substantivat, n.) Adîncime; profunzime. 2. Adv. în adîncime, în profunzime. AFUND£t (lat. *affundare) vb. I I. Tranz. şi refl. A (se) cufunda (într-un lichid); a (se) da la fund. II. Refl. 1. A se adînci. 2. A pătrunde (mai) adînc; fig. a se cufunda (într-o acţiune). AFURCARE (după fr.) s.f. Ancorare a unei nave cu ajutorul a două ancore, avînd lanţurile de lungime egală şi legate într-un punct cu o cheie. AFURISENIE (< afurisi) s.f. (REL.) Anatemă. AFURISJ (< sl.) vb. IV tranz. (REL.) A blestema, a anatemiza: a excomunica. AFURISIT, -Ă (< afurisi) adj., s.m. şi f. (Om) rău, ticălos, blestemat. ■ (Fam.) Şmecher, descurcăreţ. AFUZ-ALI (< n. pr. tc.) s.m. Soi de viţă de vie cu struguri pentru masă, cu ciorchini grei pînă la 2 kg şi boabe mari, de culoare galbenă-verzuie. Ag, simbol chimic pentru argint. AGADIR, oraş în Maroc, port de pescuit la Oc. Atlantic; 110,5 mii loc. (1982). Staţiune balneară. Aeroport. Export de conserve de peşte, citrice, metale neferoase, ciment etc. Mare catastrofă seismică la 1 mart. 1960 (12 mii de victime). Sosirea canonierei germane „Pan-ther“ în rada portului A, (1911) a provocat un incident franco-german încheiat printr-un compromis: Germania recunoaşte protectoratul Franţei asupra unei părţi a Marocului şi primeşte în schimb o parte a Congo-ului francez. Incidentul de la marchează încheierea celei de-a doua crize marocane. AGA KHAN, şeful sectei ismailiţilor. A. III (Sultan Mahomed-şah) (1877—1957), om politic pakistanez. Preşedinte al Ligii Musulmane (1906—1913) şi al Ligii Naţiunilor (1937). AGALACTJE (< fr. {i}; {sj gr. agalaktos „fară lapte") s.f. Absenţă patologică a secreţiei lactate la femeia care a născut. □ (MED. VET.) A. Biserica mănăstirii Agapia contagioasă = boală epizootică a oilor şi a caprelor, provocată de microbul Mycoplasma agalactiae; răsfug alb. AGgkLE (< ngr.) adv. Domol, fără grabă; alene. AGALMATOLIT s.n. (GEOL.) Varietate dură de plroflllt. AGAMEMNON (în mitologia greacă), fiul iul Atreu $1 rege tn Micene, erou ai „lliadel“. Căpetenia oastei ahellor în războiul troian. La întoarcerea acasă, a fost asasinat de soţia sa, Clitemnestra, şi de amantul ei, Egist. AGAMIE (< fr.) s.f. (BIOL.) înmulţire a-sexuată sau partenqgenetică; agamogeneză. AGAMOGENEZĂ (< fr.) s.f. (BIOL.) Aga-mle. ^ * AGANA, oraş în V ins. Guam, port şi centru ad-tiv at Ins.; 44 mii loc. (1980, cu suburbiile). Manloc, taro, banane. Bază navală americană (Apra). AGAPĂ (< fr., iat.) s.f. 1. Masă comună, numită şl „masa dragostei frăţeşti", servită de primii creştini în strînsă legătură cu sfînta euharistie. Degenerînd, a. au fost proscrise de biserică. 2. P. ext. Masă între colegi. AGAPIA, com. în Jud. Neamţ; 3 878 loc. (1991). Staţiune climaterică. Mănăstirea A., cu o biserică construită în 1644—1647, modificată în 1823; interiorul bisericii a fost pictat de N. Grigorescu între 1858 şi 1860. Muzeu de artă religioasă. Obiectiv turistic. în apropiere se află Mănăstirea Văratec (sec. 19), obiectiv turistic. AGAR (în „Vechiul Testament"), sclavă egipteană, concubina legală a lui Avraam. Din legătura lor, s-a născut Ismall, considerat de tradiţie strămoşul arabilor. AGA!t*AG£R (< fr. {i}) subst. Substanţă gelatinoasă extrasă din unele alge marine, folosită în microbiologie, în industria alimentară, textilă etc.; geloză. AGARICACEE (< fr. |i|; {s} gr. agarikon „specie de ciupercă") s.f. pi. Familie de ciuperci din ciasa bazidiomicetelor, cu picior şi pălărie care are numeroase lamele pe partea inferioară (Agaricaceae), Majoritatea a. sînt comestibile (ex. pîinlşoara, rîşcovul etc.). AGARTALA, oraş în NE indiei, centru ad-tiv ai statului Tripura; 132,3 mii loc. (1981). ind. lemnului. Turism. AGAS£ (< fr.) vb. I tranz. A enerva, a irita; a exaspera. AGASANT, -Â (< fr.) Enervant; iritant. AGASSfZ, jean Louis Rodolphe (1807— 1873), paleontolog şi fhtiolog american, de origine elveţiană. Prof. univ. la Harvard. Studii fundamentale asupra echinodermelor şi moluş-teior. Adversar ai darvinismului. AG$T (AGATĂ s.f.) (< fr. fi}) s.n. 1. Varietate de calcedonie constituită din benzi succesive foarte fine, concentrice, colorate diferit: negru cu aib (onix arab), brun cu alb (sardonix), roşu cu aib (carneol) etc. Este utilizat ca piatră semipreţioasă şi în mecanica de precizie (lagăre, prisme de sprijin). 2. Literă cu corpul de 5,16 puncte tipografice. AGATA, localit. în Federaţia Rusă (C.S.I.), în Pod. Siberiei Centrale, în apropierea Cercultii Polar de Nord. Locui unde s-a înregistrat (31 dec. 1968) cea mai ridicată presiune atmosferică de pe glob (1083,8 mbar — 812,8 mmHg). AGATlRŞJ (< fr. {i}) s.m. pl. Populaţie scitică tracizată, amintită de Herodot ca locuind în sec. 6 î.Hr. în regiunea cursului mijlociu al Mureşului. AGATOCLE, tiran al Siracuzei (316—289 Î.Hr.). Adversar al Cartaginei, cu care a purtat un îndelungat război, reuşind să ocupe aproape întreaga Stcilie. AGAVE (< fr. {f}; {s} gr. agaue „minunată") s.f. Gen de plante din^amiUa amarilidaceelor, cu frunze mari pînă ia 2 m; înfloresc o singură dată ia 15—20 de ani. Originare din zonele subtropicale din America de Nord şi de Sud, se cultivă la noi în sere reci ca plante decorative; unele a. se cuitivă în America şi Africa ca plante textile. V. si sal. AGĂ (< tc.) s.m. 1. (în ev. med. în Imp. Otoman) Titlu acordat unor comandanţi militari. 2. (Din sec. 16 în Ţara Românească şi în Moluova) Titlu al comandantului pedeştrilor; cu vremea a căpătat şi atribuţia de a asigura poliţia capitalei, în care calitate a devenit şeful agiei (poliţiei). AGĂŞt com. în jud. Bacău, pe Trotuş; 5 982 loc. (1991). Fabrică de cherestea. AGĂŢA (lat. accaptiare) vb. I tranz. şi refl. 1. A (se) atîrna, a (se) anina. 2. A (se) apuca, a (se) prinde (de ceva). ■ Refl. Fig. A se crampona, Sl Reff. (Despre ţesături) A se rupe prinzîndu-se într-un obiect ascuţit. A6ĂŢĂTŞR, (< agăţa) adj., s.f. I Adj. Care (se) agaţă. □ Plantă a. — plantă a cărei tulpină prezintă organe speciale de agăţare: peri încîrligaţi, cîrcei etc,(ex. mazărea, mutătoarea). li, S.f. Şiret cusut la o haină pentru a o putea atîrna în cui. AGÂRBICEANU 1. Son A. (1882—1963, n. Cenade, jud. Alba), prozator român. Preot unit. Acad. (1955). Povestiri, nuvele („Două iubiri“, „Fefeleaga", „Popa Man", „Trăsurica verde") şi romane („Arhanghelii", „Faraonii", „Legea trupului", „Strigoiul", „Sectarii") remarcabile prin autenticitatea surprinderii vieţii ţărăneşti tradiţionale şi prin acuitatea relevării problemelor sociale, în care configurează tipuri şi conflicte caracteristice mediului ardelean. Memorialistică Ion Agârbiceanu („Amintiri", „Licean... odinioară"). 2. Ion !. A. (1907—1971, n. Bucium, jud. Alba), fizician român. Fiul lui A. (1), M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în spectroscopie, polarizarea luminii, fluorescenţă, optica fizică. Conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962). AGEAMJU, -IE (< tc.) adj., s.m. şi f. (Fam.) începător, novice, profan; (om) nepriceput. ÂGENCE FRANCE PRESSS v. France Ppssss. AGŞNDĂ (< fr., iat.) s.f. 1. Carnet cu foi de calendar în care se notează, pe zile, lucrările ce urmează a fi executase. 2. Ordine de zi. AGENEZfg (< fr, {!}; fs} gr. a- „fără" + genesis „naştere1*) s.f. 1. Nedezvoltare sau dezvoltare insuficientă a unui organ sau a unui ţesut în perioada embrionară. 2. Incapacitate de a procrea; steriiiîat®. AGENT (< fr., lat.) s.m. 1. Reprezentant oficial al unui stat, al unei instituţii, Întreprinderi etc., care are anumite însărcinări (ex. a. fiscal, a. de asigurare, a. comercial). □ A. diplomatic — persoană trimisă de un stat pentru a-l reprezenta în alt stat în relaţiile politice cu acesta (ex. ambasador, ministru plenipotenţiar, însărcinat cu afaceri). (EC.) A. de schimb = persoană oficială, care deţine monopolul negocierii valorilor mobiliare. □ A. de desfacere = angajat al unei firme producătoare mici, avînd prioritate în privinţa deciziilor asupra comercializării (preţ, termen de livrare etc.) şi dreptul exclusiv de a vinde produsele acestei firme într-o anumită zonă geografică. □ A. al producătorului = persoană remunerată prin comision, care se ocupă de desfacerea unei anumite categorii din produsele firmei, pe un teritoriu relativ limitat. A. de transmisiuni = militar care duce sau transmite ordine ori rapoarte de la un comandant la altul. A. provocator — persoană care se infiltrează într-un partid sau într-o grupare politică pentru a organiza acţiuni compromiţătoare la adresa acestora. A. secret = persoană cu misiune secretă de informare în domeniul politic, economic sau al criminalităţii. 2. Factor activ, eficient, care provoacă sau influenţează diferite fenomene fizice, chimice etc. (ex. a. termic, a. energetic, a. reductor. a. corosiv). □ Agenţi geografici (sau de eroziune) = factori fizici, chimici, mecanici sau biotici care, prin acţiunea lor, produc transformări continue în învelişul geografic. Pot fi: a.g. interni (endogeni), din interiorul scoarţei Pămîntului (ex. vulcanismul, mişcările orogenetice şi epirogene-tice etc.) şi a. g. externi (exogeni), din afara AGNELLI scoarţei Pămîntufui (ex. temperatura, vînturile, apele curgătoare, gheţarii, valurile, animalele, omul etc.). 3. A. patogen = factor care produce îmbolnăvirea unui organism. Poate fi un microb (bacterie, virus, rfcketsie,* ciupercă microscopică), un parazit, o substanţă toxică etc. 4. (LINGV.) Nume de a. = substantiv sau adjectiv care Indică autorul acţiunii unui verb. 5. (FILOZ.) Concept care desemnează un individ sau o colectivitate ce intră îff raporturi practice cu realitatea. AGENTURĂ (< germ., rus.) s.f. 1. Casă de comerţ condusă de un agent (1); afacerile efectuate de o astfel de casă; agenţie. 2. Grupare din interiorul unui stat, unui partid etc., aflată în slujba unor forte străine. AGENŢIA HA VAS A ROMÂNIEI, sucursala din Bucureşti a agenţiei franceze de presă Havas. Prima agenţie de presă care a funcţionat, între 1879 şl 1888, în România. AGENŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU ENERGIE ATOMICĂ (A.I.E.A.; în engl. International Atomic Energy Agency — I.A.E.A.) v. Organizaţia Naţiunilor Unite. AGENŢIA ORIENT-RADIO (Rador), agenţie de presă din România, înfiinţată în iun. 1921. in 1926 a devenit agenţia oficială a guvernului, în 1949 şi-a încetat activitatea. AGENŢIA ROMÂNĂ DE PRESĂ (AGER. PRES) v. ROMPRES. AGENŢIA TELEGRAFICĂ ROMÂNĂ, agenţie de presă înfiinţată la Bucureşti, în 1889, de către agenţia austriacă „Corrbureau". în 1895 a devenit prima agenţie autonomă de presă din România; şi-a încetat vremelnic activitatea în 1916. Din 1921 a fost înlocuită cu Agenţia Orient-ftadio (Rador). AGENŢJE (< it., germ.) s.f. 1. Reprezentanţă, filială sau sucursală a unei instituţii sau a unei întreprinderi (ex. a. de voiaj). □ A. economică = reprezentanţă a unei ţări într-o altă ţară, prin Intermediul căreia se efectuează operaţii economice internaţionale. 2. A. de presă (sau telegrafică) = instituţie care culege informaţii din toate domeniile de activitate, fumizîn-du-le presei şl radio-televiziunii. Primele a. de p. au apărut în deceniile 4 şi 5 ale sec. 19. AGENZIA NAZIONÂLE STAMPA ASSO-CIATA [agenţia naţionale] v. ANSA. AGER, -A (lat. agilis) adj. 1. Sprinten, agil; vivace. 2, Isteţ, ascuţit ia minte, deştept. 3. (Despre privire, ochi) Pătrunzător, viu. AGERJME (< ager) s.f Calitatea de a fi ager; pătrundere, isteţime. AGERPRES v. ROMPRES. AGESILAU II. rege al Spartei (c. 399 — c. 360 î.Hr.). A purtat un război în Asia Mică împotriva perşilor (396 î.Hr.). Reîntors în Grecia (394 î.Hr.) a reuşit să înfrîngă o coaliţie a Agighiof. Vis de argint oraşelor greceşti, restabilind pentru scurt timp hegemonia spartană. AGESTRU s.m. (GEOMORF.) Con de dejecţie. * AGFACOLOR ({s}) adj. Procedeu ~ = procedeu de obţinere a Imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile ia culorile primare sau la cete fundamentale, utilizat în fotografie şi în cinematografie. AGGIORNAMENTO (cuv. It.) subst. Politică a bisericii romano-catollce de readaptare a doctrinei tradiţionale a catolicismului la condiţiile şi cerinţele omului şi societăţii contempo- ^ÂGGTELEK-JOSVAFO, peşteră în N Ungariei, la NV de Miskolc; lungime: 22 km. Stalactite şl stalagmite, lacuri şi rîurl subterane („Styx"). Se continuă în Ceho-Slovacia cu peştera Baradla-Domica. Rezervaţie naturală (778 ha, 1951). Turism. AGHEASMATAR (< agheasmă) s.n. 1. Mic edificiu plasat în faţa unei biserici pentru sfinţirea apei. 2. Vas de piatră sau metal destinat păstrării agheasmei. 3. Carte de cult cuprinzînd rugăciunile care se fac la stropirea cu agheasmă. AGHEASMĂ (< ngr.) s.f. 1. Slujbă religioasă pentru sfinţirea apei. A. mare se săvîrşeşte o singură dată pe an, la Bobotează, iar a. mică de mai multe ori şi în locuri diferite. 2. Apa sfinţită cu ocazia slujbei. AGHEILA, Ei localit. în N Libiei, pe litoralul G. Sldra al M. Mediterane. Scena mai multor lupte între trupele britanice şi cele germane, soldate cu înfrîngerea lui Rommel (23 ian. 1942). AGHION OROS v. Athos. AGHIOTANT (cf. rus. adiutant) s.m. (înv.) Ofiţer sau subofiţer ataşat pe lîngă un comandant militar. AGHIREŞU, com. în jud. Cluj; 8118 toc. (1991). Expl. de cărbune brun (Ticu), argilă caolinoasă. calcare, nisipuri, gips (Leghia). Termocentrală. Fabrică de Ipsos şi cărămidă refractară. Staţiune balneoclimaterică cu ape sulfatate. Staţie de c.f. Ruinele unui castel în stil renascentist transilvănean (1572). AGHIUŢĂ (< aghios ,,sfînt“) s.m. (Fam. şi glumeţ) Drac. AG|E (< agă) s.f. (în sec. 18—19 în Ţara Românească şi în Moldova) Organ însărcinat cu menţinerea ordinii publice în capitală; totalitatea funcţionarilor din această instituţie. AGtGEA, com. în jud. Constanţa, pe ţărmul Mării Negre, la gura canalului Dunăre—Marea Neagră (km 64,2). Ecluză. Port maritim. Staţiune balneoclimaterică. Sanatoriu de tuberculoză osteoarticuiară. Rezervaţie de dune marine (25 ha). Staţiune de cercetări marine (înfiinţată în 1926 de Ion Borcea). AGIGHIOL i. Liman fluvio-maritim între braţul Sf. Gheorghe şi L. Razim; 280 ha. 2. Sat în com. Valea Nucarilor, jud. Tulcea. Aici a fost descoperit un mormînt tumular de la sfîrşitul sec. 5 î.Hr. — prima jumătate a sec. 4 î.Hr. Atribuit unei căpetenii gete, conţine un inventar foarte bogat în obiecte de argint, vase greceşti şi obiecte de podoabă feminine. AGIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Suplu; sprinten. 2. Îndemînatic. AGILITATE (< fr., lat.) s.f. 1. Supleţe, sprinteneală. 2. Îndemînare. AGfO (< it. {»'}) s.n. Diferenţă cu care preţul (cursul) de piaţă al unei monede sau al unei hîrţii de valoare depăşeşte valoarea nominală a acesteia; cîştig rezultat din asemenea diferenţe. AGIOTAJ (< fr.) s.n. Speculă cu semne monetare sau cu hîrtil de valoare. AGITA (< fr„ lat.) vb. I I. Tranz. şi refl. 1. A (se) mişca repede şi în toate direcţiile; a (se) clătina; a (se) zgudui, flp Tranz. A mişca doyă sau mai multe substanţe (lichide sau lichide cu solide) aflate în amestec pentru a obţine o emulsie sau o suspensie. 2. Fig, A (se) frămînta, a (se) zbuciuma. II. Tranz. A aţîţa (la revoltă). AGITATOR1 (< fr.) s.n. Dispozitiv mecanic care serveşte ta omogenizarea unui amestec de substanţe. AGITATOR2, -OARE (< fr., iat.) s.m. şi f. Persoană care face agitaţie (politică). AGITAŢIE (< fr., lat. 4 rus.) s.f. 4. Faptul de a (se) agita; mişcare intensă încoace şi încolo (de oameni, de vehicule etc.). 2. (MED.) Stare de nelinişte excesivă, patologici, de instabilitate fizică sau psihică, înţîtnită în unele boli mintale (ex. a. motorie, a. verbală), t. (FIZ.) A. termici — mişcare continuă şi dezordonată pe care o au moleculele gazelor şi lichidelor şi a cărei energie globală determină temperatura fluidului respectiv. ■ 4. A. politici = mijloc de înrîurire politică a opiniei publice şi de atragere ia realizarea unor scopuri şl obiective Imediate prin mijloace accesibile; lozinci, afişe, întruniri, convorbiri, presă, radio, televiziune etc. AGLICĂ (< bg., ser.) *.f. Plantă erbacee din familia Vozaceelor, înaltă de 30—80 cm, cu frunze penate, flori albe sau albe-roz, parfumate, dispuse în inflorescenţă şi cu fructe capsule (Filipendula vulgarls). AGLOMER^ (< fr., lat.) vb. I refl. A se strînge la un loc în număr mare; a se îngrămădi, a se înghesui, fi (Despre un (oc) A deveni suprapopulat. AGLOMERARE (< aglomera) s.f. Unire în bucăţi mai mari a granulelor (părţilor) unor materiale mărunte, u Aglomerarea minereurilor — operaţie de reunire în bucăţi mari a minereului mărunt sau sub formă de pulberi, cu ajutorul căldurii. Procedeul are aplicabilitate în metalurgia fierului, plumbului, zincului şi nichelului. A.m. are uneori roi de concentrare prin eliminarea unor produse volatile. AGLOMERAT, -A (< fr. fi}) adj., s.n. f. Adj. îngrămădit, înghesuit. • (Despre un loc, un spaţiu) Suprapopulat, tixit. 2. Adj., s.n. (Material) obţinut prin aglomerare. 3. S.n. (PE-TROGR.) Rocă plroclastică formată prin îngrămădirea de particule mari, în majoritate bombe vulcanice asociate cu fragmente.de roci preexistente provenite din distrugerea unui edificiu vulcanic prin explofcie. AGLOMERAŢIE (< fr.) s.f. 1. îngrămădire de persoane; îmbulzeală, înghesuială. 1. A. urbană — arie urbanizată ce cuprinde oraşul şi zona sa periurbană, cu care acesta întreţine intense relaţii de natură economică şi de forţă de muncă. AGLUTINfNT, -A (< fr.) adj., s.n. I. Adj. Care serveşte ta aglutinare; care se agiutinează. □ Limbă a. = limbă în care raporturile gramaticale se exprimă prin alipirea unor afixe la rădăcina cuvîntului (ex. limbile fino-ugrice). 2. S.n. Substanţă vîscoasă, preparată din amidon, dextrină, gumă şi afbumină, care se adaugă în pasta de imprimat pentru a păstra desenul pe ţesătură. AGLUTINARE (< aglutina) s.f. I. Acţiunea de a se aglutina; alipire. 1. (MICROBIOL) Pierdere a mobilităţii şi alipire a microorganismelor sau a globulelor roşii în grămezi sau grunji sub influenţa aglutiniftelor; constituie o metodă de diagnostic a bolilor infecţi oase şi de determinare a grupelor sanguine. 3. (LINGV.) Alipire a unei particule la un cuvînt sau a unui cuvînt la alt cuvînt. AGLUTlNjNÂ (< fr. {*}> s.f. (MICROBIOL) Substanţă specifică de tipul anticorpilor, care apare în serul sanguin în urma administrării de vaccinuri sau a unor Infecţii naturale şi care permite-aglutinarea specifică a agentului etiolo- 9‘AGLUTINOGfN (< fr. {i}; {s} fr. agţtutinine + gr. gennao „a naşte") s.m. (MICROBIOL) Substanţă de natură proteică intrînd în compoziţia microbilor şi a globulelor roşii, care stimulează producerea de aglutinine. AGNELLI [artei i], Giovarau (n. 192t). Industriaş italian. Preşedintele firmei FIAT (prima întreprindere privată din Italia, controlată de la începutul sec. 20 de familia Agnelli), profilată pe construcţii de maşini şi automobile. 32 AGNATE (< fr.; {s| gr. a- „fără" ^gnathos „falcă") s.f. p!. Vertebrate acvatice, cu caractere primitive, asemănătoare cu peştii, cu schelet cartilaginos, lipsit de maxilare şi cu membrele perechi (Agnatha). Cuprind o clasă fosilă (Ostra-codermii) care au trăit din Ordovician pînă în Devonian, caracterizată prin schelet intern cartilaginos şi exoschelet dezvoltat sub formă de plăci osoase şi solzi. AGNEŢ (< sl.) s.n. Bucată de pîine scoasă de preot din prescură, simbolizînd jertfirea pe cruce a lui Hristos. AGNI (în mitologia vedică), zeul focului şi patronul sacrificiilor religioase prin ardere. AGNITA, oraş în jud. Sibiu, pe valea Hîrtibaciului; 13 798 loc. (1991). ind. piei. şi încălţ., textilă (conf. şi tricotaje) şi alim. Fabrică de maşini de cusut şi tricotat. Staţie de c.f. Menţionat documentar pentru prima oară, în 1280. Declarat oraş în 1950. Fortificaţie ţărănească din sec. 13, amplificată succesiv pînă în sec. 17; biserică (sec. 15 cu transformări ulterioare). Muzeu. AGNON, Samuei Josef (1888—1970), scriitor israelian. Romane („Colina devine şes“, „Trusoul miresei") şi nuvele, remarcabile prin patosul uman, prin umorul fin şi prin pregnanţa simbolurilor mărturisind neliniştile omului contemporan. Premiul Nobel (1966), împreună cu Nelly Sachs. AGNOSTICI s.m. pl. Adepţi ai unei secte creştine din sec. 5, derivată din mişcarea donatistă. A. se opuneau antropomorfizării lui Dumnezeu şi cunoaşterii iui pe calea imaginaţiei. AGNOSTICISM (< fr., engl.) s.n. 1. Doctrina care declară absolutul inaccesibil spiritului uman sau care consideră orice metafizică drept inutilă (D. Hume, I. Kant, adepţii pozitivismului ş.a.). Termenul a fost creat de Th. Huxiey în 1869. 2. A. religios = atitudine modernă, cu rădăcini în filozofia greacă în special, negînd capacitatea umană de a descrie divinitatea (de ex. Einstein, religios în felul său, a fost considerat de unii teologi drept un agnostic). AGNOZIE (< fr. {/}; {s} gr. a- „fără" + gnosis „cunoaştere") s.f. (MED., PSIH.) Incapacitate de integrare senzorial-perceptivă, de recunoaştere a obiectelor sau a simbolurilor uzuale. AGOGICÂ (< it. {i}; {s} gr. agoge „mişcare muzicală") s.f. (MUZ.) Termen ce desemnează uşoare abateri faţă de tempo-ul prescris, în , timpul executării unei piese, în scopul reliefării expresiei. AGONĂ (< fr. {i}; {s} gr. a- „fară" + gonia „unghi") s.f. Curbă care uneşte punctele de pe suprafaţa Pămîntului cu declinaţie magnetică nulă. AGONIE (< fr. |i}; {s! gr. agonia „luptă, agitaţie") s.f. 1. Stare care precede moartea, considerată încă de vechii greci ca o (uptă'între viaţă şi moarte şi în care survine diminuarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii ale organismului. 2. Fig. Deciin. AGONISI (< ngr.) vb. IV Tranz. 1. A economisi; a strînge, a pune deoparte; a aduna (5). 2. A cîştiga, a dobîndi prin muncă. AGONISTICi s.m. pl. Adepţi ai unei secte creştine formată în Africa romană (sec. 4—5) înglobînd mai ales populaţia rurală şi reprezentînd aripa radicală a donatiştilor. A. considerau Biserica Romei trădătoare a credinţei creştine; practicau asceza şi martirajul. AGONIZA (< fr.) vb. I intranz. 1. A fi în agonie. 2. Fig. A fi în declin. AGORA (cuv. gr.) s.f. Piaţă publică în cetăţile Greciei antice, unde se aflau principalele instituţii şi unde se ţineau adunările publice. AGORAFOBIE (< fr. (i|; îs} gr. agora „piaţă" + phobos „frică") s. f. Teamă patologică, obsesivă, de spaţiile largi, deschise. AGRA, oraş în India (Uttar Pradesh), pe rîul Yamuna; 747,3 mii loc. (1981). Centru comercial, ind. (pi^l., încălţ., textilă, alim.) şi cultural. Nod de comunicaţii. Universitate. Capitală a imp. Marilor Moguli (sec. 17—18). Monumente de artă: moschei celebre, palate; mausoleul Taj-Ma-hal (sec. 17). AGRAFĂ (< fr.) s.f. 1. Obiect din sîrmă sau din tablă cu care se prind sau se fixează mai multe piese. ■ Piesă de metal cu care se leagă blocurile de piatră, se ancorează şi se fixează zidăria etc. 2. (MED.) Mică piesă metalică argintată cu care se menţin unite buzele unei plăgi pînă la cicatrizare. 3. Nume dat unor obiecte cu care se prinde sau se fixează o haină, părul etc. ‘AGRAFIE (< fr. {i|; {s} gr. a- „fară" + grapho „a scrie") s.f. Pierdere sau tulburare a funcţiei de exprimare a gîndurilor prin scris, cu păstrarea funcţiilor motorii. AGRAMAT, -Ă (< gr. agrammatos) adj., s.m. şi f. 1. Adj., s'.m. şi f. (Persoană) care face greşeli elementare de gramatică; p. ext. ignorant; incult. 2. Adj. Care conţine greşeli elementare de gramatică si de ortografie. AGRANULOCITOZĂ (< fr. îi}; {si gr. a-„fară" + fr. granulocyie) s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin reducerea excesivă a granulocitelor din sînge datorită unor agenţi medicamentoşi (sulfamide, piramidon) sau fizici (rontgenterapie). Se manifestă prin scăderea rezistenţei la infecţii, leziuni la nivelul mucoaselor şi pielii, hemoragii etc. AGR£R* -Ă (< fr., lat.) adj. Referitor la proprietatea funciară şi la problemele legate de ea; în care predomină agricultura (ex. ţară a.); agricol (2); agrarian. □ Reformă a. = program complex de măsuri vizînd redistribuirea proprietăţii funciare şi care poate constitui o premisă a schimbării relaţiilor de producţie în agricultură. AGRARIAN, -Ă (< fr.) adj. Agrar. AGRAVA (< fr., lat) vb. I tranz. şi refl. A (se) înrăutăţi, a (se) face mai grav, mai acut. AGRAVANT, -A (< fr., lat.) adj. Care agravează!* care înrăutăţeşte. □ (DR.) Circumstanţe agravante = v. circumstanţă. AGREA (< fr.) vb. I tranz. A vedea cu ochi buni; a simpatiza. AGREABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Plăcut. 2. (Despre oameni) Simpatic. 3. Categorie estetică, indicînd o situaţie estetică minoră, cuprinzînd ceea ce place tuturor simţurilor la nivelul senzaţiei. AGREGA (< fr., lat.) vb. I refl. (Despre elemente) A se uni (într-un tot); a se alipi. AGREGARE (< agrega) s.f. 1. Faptul de a se agrega. □ (FIZ.) Stare de a. = fiecare dintre stările sub care se pot prezenta substanţele, avînd rezistenţe diferite la deformările mecanice şi termice; s. de a. obişnuite sînt: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă. 2. (ETOL.) Grupare a indivizilor unei populaţii în familii, cîrduri, turme, roiuri, colonii, haite, bancuri. 3. (PE-DOL.) Proces de alipire a particulelor de sol, cu formare de agregate structurale. AGREGAT (< fr. |i}) s.n. 1. Grup format prin cuplarea unei maşini de forţă cu una sau mai multe maşini de lucru sau cu un generator (ex. a. agricol, a. frigorific). 2. Material inert granular (ex. nisip, pietriş, aşchii etc.) utilizat la confecţionarea, prin aglomerare cu un liant, a betoanelor, a mortarelor, a mixturilor asfaltice etc. □ (MINER.) A. mineral = asociaţie de cristale concrescute în urma cristalizării sau a solidificării unei soluţii. Pot fi monominerale (sare gemă) sau poliminerale (sulfuri complexe). AGREMENT (< fr.) s.n. 1. (DR.) Acord al unui stat cu privire la o persoană ce urmează a fi acreditată ca reprezentant diplomatic al altui stat. 2. Plăcere, distracţie. AGRESIUNE (< fr., lat.) s.f. 1. (DR.) Atac împotriva unei persoane sau a unui stat. □ A. armată = atac armat împotriva unui stat. 2. (MED.) Simptom întîlnit în unele boli psihice manifestat prin acţiuni de atac şi distrucţie. 3. A. microbiană = tendinţă de invadare a microbilor într-un organism, urmată de îmbolnăvirea lui.. AGRESIV., -Ă (< fr.) adj. Care atacă (fară provocare^; predispus la ceartă. AGRESIVITATE (< fr.) s.f. însuşirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ■ (FITOPAT.) însuşire a unor agenţi patogeni de a ataca mai multe plante. Din punctul de vedere al a., agenţii patogeni pot fi monofagi şi polifagi. ■ (ETOL.) Totalitatea formelor de ostilitate pe care animalele le manifestă, intra- sau interspecific, în cadrul activităţilor biologice (obţinerea de hrană, apă, ocuparea teritoriului, creşterea progeniturii ş.a.). AGRESOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f., adj. (DR.) (Persoană fizică sau stat) care săvîrşeşte o agresiune. AGRICOL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care aparţine agriculturii, privitor la agricultură; întrebuinţat în agricultură; rezult at sau obţinut din agricultură. □ An a. = perioadă de timp cuprinsă între începutul muncilor agricole de toamnă, care privesc recolta anului următor, şi strîngerea recoltei acelui an. 2. Agrar. AGRICOLA (lulius Agricola, Cneus) (40— 93), general şi om politic roman. în urma unor campanii grele a învins triburile băştinaşe ale Britanniei al cărei guvernator a devenit (78— 84). Socrul istoricului Tacitus, care-i dedică o biografie. 33 AHMAD AGRICOLA (pe numele adevărat Georg Bauer) (1494—1555), savant german, originar din Saxonia. Studii sistematice privind clasificarea minereurilor, mineritul şi metalurgia („De re metalica"). Considerat părintele mineralogiei. AGRICOLA, Johann (c. 1494—1566), reformator luteran german. A publicat prima colecţie de proverbe germane. AGRICOLA, Mikael (c. 1510—1557), umanist finlandez. Episcop de Turku, iniţiator al Reformei în patria sa, autor ai unui „Abecedar" şi al unei traduceri a „Noului Testament". AGRICULTOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană care lucrează direct în procesul de producţie agricolă. AGRICULTURĂ (< fr., lat.) s.f. Ramură de bază a producţiei materiale care are ca obiect cultura plantelor şi creşterea animalelor în vederea obţinerii unor produse alimentare şi a unor materii prime; cultivarea pămîntului. Se asimilează a. şi unele lucrări de stocaj şi de prelucrare primară a produselor agricole atunci cînd ele nu se fac în cadrul altor ramuri (ex. păstrarea seminţelor, vinificaţia etc.). în a. principalul mijloc de producţie este pămîntul, clea ce face ca rezultatele economice să depindă în măsură hotărîtoare de modul de gospodărire şi de utilizare a acestuia; procesul reproducţiei este rezultatul acţiunii conjugate a factorilor economici cu factorii naturali. □ A. intensivă = sistem de a. care asigură producţii mari pe unitatea de suprafaţă. A. extensivă = sistem de a. îh care creşterea producţiei se bazează pe extinderea suprafeţelor cultivate. A(*RI DAGI v. Ararat. AGRIGENTO, oraş în Italia (Sicilia); 56,4 mii loc. (1989). Ind. alim. Centru agricol şi comercial. Temple dorice din sec. 6 — 5 î.Hr. (templul Concordiei, al lui _ lupiter, al Dioscurilor). Festival folcloric. în antic., colonie greacă (Akragas, sec. 6—5 Î.Hr.), apoi cartagineză (sec. 4—3 î.Hr.); ocupată de romani (210 î.Hr.), de sarazini (828), de normanzi (1087). Şi-a luat numele actual în 1927. AGRIj 1. Rîu, afl. stg. al Someşului ia jibou; 44 km. Izv. din M-ţii Meseş. Cunoscut şi sub numele de Agriş. 2. Com. în jud. Sălaj, pe rîu! cu aceiaşi nume; 2 328 loc. (1991). AGRIPPA, Marcius Vipsanius (c. 63—12 î.Hr.), general roman. Principalul colaborator militar al împăratului August. A comandat armata la Actium (31 î.Hr.). A iniţiat numeroase construcţii ia Roma (Panteonul, apeducte, terme). AGRIPPINA, Iulia (15—59 d.Hr.), împărăteasă romană. A patra soţie a împăratului Claudius, pe care l-a otrăvit. L-a înlăturat de la tron pe Britannicus, fiul acestuia, asigurînd astfel tronul fiului său Nero, din ordinul căruia a fost asasinată. AGRIŞ (< magh.) s.m. Arbust înalt de 60—150 cm, cu ramuri spinoase, frunze lobate şi fructe bace (Ribes uva-crispa). Spontan în regiunile de munte şi frecvent cultivat pentru fructele sale comestibile. AGRIŞĂ (< agriş) s.f. Fructul agrişului, mic, ovoidal sau sferic, de culoare verde, gălbuie sau roşiatică, cu gust dulce-acrişor şi cu multe seminţe. AGRO- ( {s} gr. agros „cîmp") Element de compunere însemnînd „agricol", „agricultură" şi care serveşte la formarea unor substantive şi adjective, ca agrobioloaie, agrochimie etc. AGROBIOCENOZA s.f. Biocenoză specifică terenurilor cultivate. AGROBIOLOGIE (< germ. {i}) s.f. Ştiinţă care se ocupă cu acţiunea legilor biologice generale asupra culturii plantelor şi creşterii animalelor. Constituie baza teoretică a ştiinţelor agronomice. Sin. biologie agricolă. AGROCHIMjE (< fr. {!}) s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul circuitului substanţelor nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii măsurilor de sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a calităţii produselor. AGROCLIMATOLOGjE (< agro- + climato-logie) s.f. Ramură a climatologiei ce studiază clima ca factor determinant al producţiei agricole. AGROGEOLOGJE (< fr.) s.f. Ramură a pedologiei care studiază factorii geologico-pe-trografici în formarea, evoluţia şi proprietăţile solurilor. AGROLOGjE (< fr.; {s} agro- + gr. logos „studiu") s.f. Vechea denumire a agrotehnicii. AGRONOM (< fr. {>}) s.m. Inginer sau tehnician specialist în agronomie. AGRONOM]E (< fr. {i}; {s} agro- + gr. nomos „lege") s.f. Complex de ştiinţe ce cuprinde totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice referitoare la producţia agricolă. în România, întemeietorul a. moderne este considerat Ion lonescu de la Brad. AGROTEHNICĂ (< fr. {i}) s.f. Ştiinţă care se ocupă cu relaţiile dintre factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate. I Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole (ex. a. porumbului). AGROTER^SE (< agro- + terasă) s.f. pi. Terase amenajate pentru orezării, pomicultură şi viticultură. AGUASCALIENTES 1. Oraş în Mexic, centru ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 359.4 mii loc. (1980, cu suburbiile). Centru minier (argint). Izv. minerale. Ind. bumbacului, a mătăsii şi alim. 2. Stat în Mexic; 5,6 mii km2; 614 mii loc. (1986). Expl. de min. de argint. Cereale şi creşterea animalelor. AGUNG, Gunung ~, vulcan activ în NE ins. Baii (Indonezia). Alt.: 3 142 m. Ultima erupţie: 1963. AGURIDĂ (< ngr.) s.f. Fructul viţei de vie înainte de coacere, cu gust acru. AGURIjOARĂ (< aguridă) s.f. Plantă erbacee cu flori mari, albe, roşii sau galbene, cultivată ca specie decorativă (Portulaca grandi-flora ). AHAGGAR (HOGGAR), masiv muntos cristalin în Sahara centrală. Alt. max.: 2 908 rn (Mt. Tahat). La poalele lui se găseşte o imensă hamadă. AHAIA 1. Denumirea antică a ţinutului din Grecia situat în N Peloponesului, extinsă în sec. 2 î.Hr. şi asupra Greciei centrale şi de S. 2. Prov. romană creată în anul 27 d.Hr. de August. 3. Principat latin, fondat de cruciaţi în Pelopo-nes (sec. 13—15)»numit şi Principatul de Aiorea. AHAŞVER (AHASVERUS) 1. Personaj legendar, cunoscut şi sub numele de Jidovul rătăcitor. 2. Nume dat în „Vechiul Testament" regelui persan Xerxe I. AHEEAN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine aheilor, privitor la ahei. AHEI ( {i}) s.m. pi. 1. Populaţie indo- europeană aşezată la începutul milen. 2 î.Hr. în Pelopones şi Beotia, unde a dat naştere înfloritoarei civilizaţii miceniene, corespunzătoare epocii bronzului (milen. 3—2 î.Hr.); una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generală a vechilor triburi greceşti la Homer. AHEMENIZI, dinastie de regi persani (c. 705—330 î.Hr.), întemeiată, potrivit tradiţiei, de Ahaimenes (c. 705—675 î.Hr.). AHERON (în mitologia greacă), unul dintre fluviile Infernului, pe care umbrele morţilor îl treceau într-o luntre condusă de Caron. AHIDJO, Ahmadou (n. 1924), om politic camerunez. Preşedinte al Camerunului (1960— 1982). Ahile şi Aiax jucîrtd zaruri AH3LE, semizeu, personaj principal ai „llia-dei", fiu al muritorului Peleu şi al zeiţei Thetis. Cufundat în apele Stixului infernal de către mama sa pentru a-l face nemuritor, i-a rămas vulnerabil numai călcîiui, neudat, de care-l ţinuse. Rănit de o săgeată otrăvită, a murit în războiul troian. AHLFORS, Lars Valerian (n. 1907), matematician american de origine finlandeză. Prof. la Universitatea Harvard. Lucrări de analiză matematică şi de geometrie diferenţială. Medalia Fields (1936). AHMAD, Fakhruddin (n. 1916), geolog indian. Prof. univ. la Aligarh. Studii asupra paleogeografiei şi paleoclimei Gondwanei, referitoare în special la teoria derivei continentelor. Ahmedabad. Oraşul vechi AHMADI-AL 34 Aiud. Vedere generală AHMADI-AL r-, oraş în Kuwait, la SE de capitală; 285.mll loc. <1985, cu suburbiile). Mari expl. de petrol (descoperit în 1946). Sediul companiei „Kuwait OU Co.“. Legat prin conducte cu portul Mina al-Ahmadi (G. Persic) din apropiere, unde există o mare rafinărie şi cu zăcămîntul Burgan. Uzină de desalinizare a apei de mare. AHMADNAGAR (AHMEDNAGAR), oraş în V Indiei (MahârSshtra), pe rîul Sina, la E de Bombay; 181,2 mii ioc. (1981, cu suburbiile). Nod feroviar. Ind. text. (bumbad şi piei. Colegii. Fortul Ahmad Nizam Shah. Palatul Mogulilor. AHMAD ŞAH DURRANI (c. 1724—1773), om politic şi militar afgan. Întemeietor al statului independent Afghanistan; şah din 1747. AHMATOVA, An na (pe numele adevărat Anna Andreevna Gorenko) (1889—1966), poetă rusă. A ffccut parte din gruparea akmeismuluf. Persecutată în epoca stalinistă, ulterior reabilitată. Lirică a emoţiilor intime („Seara“, „Stolul alb“, „Anno domini MCMXXf", „Goana timpului", „Poem ftră eroi"), poeme dedicate patriei şl păcii („Cîntecele păcii“). Traduceri din lirica universală şl românească (Arghezj şi Vlahuţă) AHMEDABAD (AHMADABĂD) [ama dabad]. oraş în V Indiei, centru ad-tiv al statului Gujarat; 2,51 mii. loc. (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial şi financiar; ind. bumbacului şi a mătăsii artificiale; ind. chimică şi a sticlei. Artizanat. Universitate. Vechi centru de cultură. Valoroase monumente din sec. 15—16 (Djami Masjid, mormintele reginelor). AHMES (AHMOSIS), faraon egiptean (1562—1537 î.Hr.). întemeietorul dinastiei 18. A izgonit pe hicsoşl, restabilind unitatea şi independenţa Egiptului. AHO, Juhani <1861—1921), scriitor finlandez. Proză realistă despre viaţa ţăranilor („Calea ferată"). Romane istorice <„Panu“). AHPL (ţengl. a h[ardware] p[rogramming] /[anguage]), limbaj de programare evoluat folosit pentru prezentarea funcţionării unui calculator numeric, la nivelul transferurilor între registre, în vederea proiectării cu ajutorul calculatorului. AH RAM, Al ~, cotidian egiptean, oficios al guvernului (din 1963). Apare la Cairo din 1876. AHRIMAN, denumirea greacă a principiului zoroastrfst al răului, Angra-Mainyu. AHTIAT, -A << ahtia, rar, „a dori intens") adj. Lacom, dornic de ceva. AHTUM R (< ai) s.m. (BOT.) 1. Plantă erbacee bulboasă din familia liliaceelor, înalţă de 1Ch—15 cm, cu frunze plane, roşietice şi flori galbşns-auril {Allium ammophilum). 2. Usturoiţă. AITA MARE, com. în jud. Covasna; 1 721 loc. <1991). AITMATOV, Cinghiz (n. 1928), scriitor kirghlz. Proză realistă cu elemente lirice, într-un spaţiu narativ complex, cu multiple semnificaţii <„0 zi mai lungă decît veacul", „Eşafodul", „Cîntecul stepei, cîntecul munţilor"). AITON, com. în jud. Cluj; 1 852 Joc. <1991). Pe terit. ei a fost descoperită o aşezare rurală romană. AIUB1ZI, dinastie musulmană, întemeiată în Egipt, în 1171, de Saladin (Salah ad-Din), urmînd dinastiei Fatimixilor. A reunit pentru scurtă vreme Egiptul, Hijazul, Palestina, Siria şi Meso-potamia. In 1250, ramura ei principală (ce cîrmuia în Egipt) a fost lichidată de mamelvci. AIUD, oraş în jud. Alba, pe dr. Mureşului; 29 740 loc. (1991). Ateliere de reparaţii; întreprindere metalurgică; combinat de prelucr. a lemnului; prefabricate din beton. Conf., produse alim. Centru pomicol şi viticol. Cetate urbană ering (ia V) şi Oc. Pacific (la S), pe terit. căreia se află statul american omonim. Lungime: 700 km: lăţ.: între 10—170 km. Străbătută de fl. Yukon. Cedată de guvernul rus în 1867 S.U.A., pentru suma de 7,2 mii. dolari. 2. Pen. îngustă în NV Americii de Nord, limitată de M. Bering (la V), G. Bristol (la SV) şi Oc. Pacific (la SE), parte a marii pen. cu acelaşi nume. Traversată de M-ţii Aieutini, de origine vulcanică; gheizere, gheţari, lacuri şi păduri. Se continuă cu Arh. Aleutmelor. Alt. max.: 2 714 m (vf. Paviof). Climă subpoiară. Pescuit intens. 3. Culme muntoasa în S Pen. A. (1), constituită din graniţe. Lungime: c. 1 000 km. Alt. max.: 6 194 m (vf. McKinley). Tundre montane. Gheţari. Parcuri naţionale. 4. Golf larg al Oc. Pacific, pe coastele Americii de Nord, între Pen. A. (î) şi Arh. Alexandru. Ad. max.: 5 660 m. S. Curent caid în NE Oc. Pacific (G. Alaska şi M. Bering). Viteză: 1,5 km/h. Temp. apei: 2°C (febr.) şi 15°C (aug.). 6. Stat al S.U.A., în Pen. A. (t); 1,53 mi!. km2; 510 mii loc. (1988). Centru ad-tiv: juneau. Expl. de cupru, petrol, cărbune, aur. Ind. lemnului. Pescuit. ALATAU, denum irea unor masive muntoase din Kirghizia şi Kazahstan (C.S.i.) Sa SE de L. Balhaş: Djungarski A. (4 464 m), Kunghei A. (4 771 m), Kirghizki A. (4 875 m), Talaski A. (4 482 m), Terskei A. (5 216 m), Zailiski A. (4 973 m), Kokla A. (5 982 m). ALAUN (< germ.) s.n. I. Sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unui metal monova- lent. Este folosit în tăbăcărie, în industria hîrtiei şi ca mordant (ex. a. de aluminiu). 2. P. restr. Sulfat dublu de aluminiu şi potasiu; piatră-acră. ALAUNGPAYA v. Alompra. ALAZEIA, fl. în Federaţia Rusă (C.S.I.), în NE Siberiei. Lungime: 1 590 km (împreună cu rîul Nel’kan). Izv. din pod. omonim, de la 954 m alt. şi se varsă prin două braţe în M. Siberiei Orientale. îngheaţă 10 luni pe an. AL-’AZIZIYAH, oraş în NV Libiei, la S de Tripoli; 34,1 mii loc. (1973). Locul unde s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură pe glob (58°C la umbră) la 13 sept. 1922. ALĂMţRE (< alamă) s.f. Operaţie de depunere, pe cale electrochimică, a unui strat subţire de alamă pe suprafaţa unei piese metalice. ALĂPTA (< a + lapte, după fr. allaiter) vb. I tranz. A hrăni un nou-născut cu laptele matern, secretat de glandele mamare. ALĂTURA (< alături) vb. I tranz. şi refl. A (se) aşeza alături; a (se) apropia. ■ Tranz. A adăuga; a anexa. ■ Tranz. Fig. A compara, a confrunta. ■ Refl. Fig. A adera la o cauză. ALĂTURI (ALĂTUREA) (< a + lăture) adv. t. (Local) Lîngă,* în imediată apropiere. 2. (Modal) Unul lîngă altul; laolaltă; împreună. ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar a! revistei „Albina românească". Apărut la laşi, cu intermitenţe, între 1837 şi 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, şi, ulterior, a lui M. Kogălniceanu. ALĂUTĂ sf. (înv.) Denumire generică dată unor instrumente cu coarde de tipul lăutei; p. ext. vioară populară. ALB, -Â (lat. albuş) s.n., s.m., adj. I. S.n. 1. Culoare obţinută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei; este culoarea zăpezii, a laptelui. □ Expr. A semna în alb = a semna un act înainte de a fi completat; fig, a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanţă etc. avînd culoarea de mai sus. □ (ANAT.) Albul ochiului = scleroţică. (CHIM.) A. de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. A. de titan = dioxid de titan. A. de zinc ~ oxid de zinc. II. S.m. (ZOOT.) Denumire generică dată unor rase de porcine avînd culoarea a., cu prolificitate şi precocitate ridicate, crescute pentru producţia de carne ( a. mijlociu sau york mijlociu, a. de Banat, a. ucrainean de stepă, a. românesc de carne). III. S.m. Denumire dată după Revoluţia Franceză susţinătorilor monarhiei. îi (în Rusia) Denumire dată după Revoluţia din 1917 adversarilor puterii comuniste. SV. Adj. 1. Care are culoarea descrisă mai sus; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. □ Carne a. = carne de pasăre sau de peşte (săracă în grăsimi). Rînd a. — spaţiu nescris între două rînduri scrise. □ Expr. Alb la faţă = palid. ■ Cărunt. 2. Fig. Limpede, luminos, însorit. □ Noapte a. = a) noapte de vară în care nu se produce întunecarea completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont; apare în regiunile subpolare; b) noapte petrecută fară somn. H (Pop., substantivat f. art.) Zorii zilei, 3. (Despre versuri) fară rimă. ALBA. s.n. Veche specie de poezie provensală. ALBA, jud. în partea central-vestică a României, pe cursul mijlociu al Mureşului; 6 231 km2 (2,62% din supr. ţării); 420 548 ioc. (1991), din care 55,1% în mediul urban; densitate: 66,4 loc./km2. Reşed.: municipiul Alba Iulia. Oraşe: Abrud, Aiud, Blaj, Cîmpeni, Cugir, Ocna Mureş, Sebeş, Zlatna. Comune: 67. Relief accidentat; în V o zonă muntoasă, cu alt. pînă la 1 826 m (M-ţii Trascău, ramificaţiile estice ale M-ţilor Metaliferi, culmile sud-estice ale M-ţilor Bihor şi cele sudice ale Muntelui Mare), în S prelungirile M-ţilor Cindrel şi Şureanu (alt. max. în Vîrful lui Pătru, 2 136 m) şi în E şi SE o reg. de podiş (Pod. 'Tîrnavelor şi Pod. Secaşelor). în lungul văilor5 ce fragmentează spaţiul montan, se desfăşoară cîteva depr. bine individualizate: Abrud; Zlatna, Trascău şi Cîmpeni. Climă tem- 37 perat-continentală variind în funcţie de unităţile de relief (mai blîndă în culoarul văii Mureşului şi Pod. Tîrnaveior, unde temp. medie anuală este de 9,5°C şi mai aspră în reg. montană, 2°C). Precipitaţiile oscilează între 600 şi 1 100 mm anual. Hidrografia: Mureşul reprezintă pr. colector aI apelor de pe întreg terit. jud. (Tîrnava, Sebeş, Arieş, Ampoi etc.). Resurse naturale: min. auro-argentifere (Abrud, Zlatna, Baia de Arieş, Almaşu Mare, Roşia Montană), pirite cuprifere (Bucium), cinabru (Izvoru Ampoiului), gaz metan (Cetatea de Baltă, Tăuni), sare (Ocna Mureş), calcare (Abrud, Galda de Sus), marmură (Sohodol), argile, nisipuri, păduri (1/3 din supr. jud.). Economia. Cele mai importante ramuri ind. sînt: ind. constr. de maşini şi a prelucr. metalelor (30,6% din prod. globală, 1989), care produce utilaj minier şi agricol, utilaje pentru ind. mat. de constr. (Alba Iulia, Blaj, Cugir) şi obiecte de uz casnic (maşini de cusut, maşini de spălat rufe la Cugir), ind. metalurgiei neferoase (Abrud, Zlatna), ind. de expl. şi prelucr. a lemnului (Gmpeni, Aiud, Blaj, Sebeş), chim. (Ocna Mureş, Zlatna), mat. de constr. (Aiud, Alba Iulia, Ocna Mureş, Blaj), faianţei şi porţelanului (Alba Iulia), hîrtiei (Petreşti), conf. şi tricotajelor (Cîmpeni, Cugir, Aiud, Sebeş), ma-rochinăriei, blănăriei şi încălţ. (Alba Iulia, Orăştie, Sebeş), alim. Produse meşteşugăreşti specifice zonei M-ţilor Apuseni: tulnice, ciubere, fluiere, pieptare, diverse ţesături cu motive naţionale etc. Agricultura are un caracter diversificat. în 1989, structura culturilor de cîmp era dominată de culturile de grîu şi secară (37 508 ha) urmate de cele de porumb (31 784 ha), plante de nutreţ (22 743 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, legume etc. Culturile viticole sînt mai răspîndite în Pod. Tîrnaveior şi pe dealurile din jurul oraşului Sebeş, fiind renumite podgoriile de la Alba Iulia, Blaj, Crăciunelu de jos, jidvei, Aiud, Ighiu ş.a. Pomicultura are condiţii optime în zona dealurilor, cele mai importante bazine pomicole aflîndu-se în arealul localităţilor Şona, Galda de Jos, Cugir, Stremţ, Ighiu, Rimetea, Gîrbova ş.a. (pruni, meri, cireşi, vişini, nuci etc.). in 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 150,8 mii capete bovine, 375,4 mii capete ovine, 143,2 mii capete porcine, 1 843,8 mii capete păsări ş.a. Căi de comunicaţie (1990): reţeaua feroviară dispune de 315 km din care 148 km electrificate, iar cea rutieră de peste 1 972 km drumuri publice, dintre care 391 km modernizate. Unităţile de învăţămînt, cultură şi artă (1989—1990): o universitate, 402 şcoli generale, 25 licee, 460 biblioteci, 148 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Frumuseţea peisajului, marea diversitate a monumentelor naturii, a celor istorice şi arhitectonice, bogăţia şi varietatea etnografiei şi folclorului etc., înscriu această zonă la loc de frunte în patrimoniul turistic al ţării. Farmecul deosebit al M-ţilor Apuseni, cu culmile lor domoale, pe care se risipesc pînă aproape de vîrf aşezările omeneşti, prezenţa numeroaselor forme carstice (peşterile Pojarul Poliţei şi Scărişoara, complexul carstic de pe valea Gîrdişoara, Cheile Poarta Cetăţii Alba Iulia Catedralele ortodoxă şi romano-catolică Ordîncuşei, Galdei, Runcului ş.a.), masivul de roci bazaltice „Detunatele", Rîpa Roşie de lîngă Sebeş, declarate monumente ale naturii, sînt numai cîteva dintre atracţiile jud. L£ acestea se mai adaugă: calcarele de la Ampoiţa (rezervaţie geologică), Gheţarul de la Vîrtop (rezervaţie speologică), iezerul Şureanu (rezervaţie complexă), Pădurea de larice de la Vidolm (rezervaţie forestieră), precum şi valoroasele obiective istorice şi de arhitectură (Cetatea de la Alba Iulia, Cîmpia Libertăţii de ia Blaj, Catedrala romano-catolică, clădirea Palatului episcopal şi biblioteca Batthyâneum din Alba Iulia, Biserica evanghelică din Sebeş etc.). în suita manifestărilor folclorice, un loc deosebit îl ocupă tradiţionalul „Tîrg de fete" de pe Muntele Găina, una dintre cele mai ample şi originale serbări populare, organizată anual în luna iulie. Indicativ auto: AB. ALBA (Fernande ÂLVAREZ [alvare0] DE TOLEDO, duce de) (1507—1582). general şi om de stat spaniol. Ca guvernator al Tarilor de Jos (1567—1573) a încercat să înăbuşe revoluţia burgheză izbucnită în 1566. A ocupat Portugalia în urma campaniei din 1580—1581. ALBAC, com. în jud. Aiba; 2 644 loc. (1991). Expl. de marmură (Bărăştl). Fabrică de butoaie. ALBACETE [alba^te] , oraş în S Spaniei (Castilia-La Mancha); 125,8 mi» loc. (1987). Centru viticol. Produse chimice şi alim. ALBA IULIA, municipiu în partea central-vestică a ţării, pe dr. Mureşului, reşed. jud. Alba; 73 177 loc. (1991). Nod rutier. întreprinderi constr. de maşini (utilaj minier, utilaje pentru ind. mat. de constr. şi pentru cea a lemnului), de piese turnate din fontă pentru maşini-unelte ,de piei., blănărie şi încălţ., de mat. de constr. (produse refractare) şi alim. (panificaţie, băuturi alcoolice, vinuri etc.); ateliere de reparaţi). Articole din porţelan; fabrică de covoare. Centru pomicol şi viticol. Centru turistic. Universitate (1991). în A.I. se păstrează urmele unei bazilici romanice din sec. 11. Catedrala Sf. Mihaif de stil romanic cu elemente de structură şi decoraţie gotice (1250—1291), cu adăugiri şi prefaceri succesive pînă în sec. 17. Cetatea rezidită în anii 1716—1738. Palat (sec. 13—18), fostă reşedinţă a lui Mihai Viteazul. Biserica ortodoxă din Maieri (1713). Numeroase clădiri din sec. 18 (Biblioteca Batthyâneum, Mănăstirea Trinitarienilor, Palatul Bethlen, Palatul Apor) şi din sec. 19 („Babllonul", azi adăposteşte Muzeul Unirii şi „Saia Unirii"). Catedrala Reîntregirii (1922). Aşezare dacică; sediul, după cucerirea romană, al legiunii XIII Gemina; în jurul castrului au luat naştere două oraşe romane cu numele de Colonia Aurelia Apulensis şi Colonia Nova Apulensis. Menţionat documentar prima dată în 1097; a fost capitala principatului Transilvaniei (1542—1690). La 1 nov. 1599, Mihai Viteazul a intrat în A.I., realizînd unirea politică a celor trei ţări româneşti sub cîrmuirea sa. important centru al tipăriturilor româneşti (sec. 17). Locuitorii oraşului au participat la Revoluţia de la 1848— 1849. La 1 dec. 1918 aici a avut loc Adunarea Naţională care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. La 15 oct. 1922. în A.l. a avut loc, la Catedrala Reîntregirii, încoronarea regelui Fer-dinand I şi a reginei Maria, simbolizînd actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti cu Ţara, sub sceptrul aceluiaşi monarh. La 6 mai 1928 a fost organizată de Partidul Naţional-Ţără-nesc, în cadrul unei vaste campanii de răsturnare a guvernului liberal, o adunare la care au participat c. 100 000 de cetăţeni. La 1 dec. 1990, ia A.l. s-a sărbătorit pentru prima oară ziua naţională a României. Declarat municipiu în 1968. S-a mai numit şi Bălgrad. ALBA-LONGA, oraş în Latium, la SE de Roma. Fundat, potrivit legendei, de Ascanius, fiul lui Enea. Rival al Romei, oraşul a fost cucerit de romani în timpul regelui Tullus Hostilius (sec. 7 î.Hr.). Locul de naştere legendar al lui Romulus şi Remus. ALBANEZ, -Ă (< fr. it.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. *(La m. pl.) Populaţie de origine tracO-iliră; s-a constituit ca naţiune în Albania. A. mai trăiesc în Iugoslavia, Grecia, Italia şi în alte ţări. De religie musulmană şi creştină (ortodocşi şi catolici). © Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine Albaniei sau populaţiei ei, privitor ia Albania sau la populaţia ei. H (Substantivat f.) Limbă vorbftă de albanezi avînd o fizionomie aparte în cadrul familiei Indo-europene. Probabil unică descendentă a Ib. trace ori litre. ALBANIA, stat în V pen. Balcanice; 28,7 mii km2; 3,2 mii. loc. (1989). Limba oficială: albaneza. Cap.: Tirani. Oraşe pr.: ShkodtSr, Dur-rfcs, VlorS, Elbasan, KorcS. Este împărţit în 26 districte. Relief predominant muntos (85% din terit.), cu vîrfuri mai semeţe ia graniţa de E; în lungul litoralului o cîmpie mai extinsă în partea centrală (Muzeqe). Climă mediteraneană în V şi temperat-continentală în E (în munţi). Expl. de petrol şi bitum, de cărbune, de min. de cupru, crom, nichel, fier. întreprinderile ind. ale A. fabrică: ciment, produse textile, oţel, tractoare, produse petroliere (3 mii. t, 1988), îngrăşăminte chimice, cherestea şi hîrtie, zahăr (45,0 mii t. 1988), conserve de fructe, ţigări ş.a. Din supr. ţării 24,8% se cultivă cu cereale, sfeclă de zahăr, mlsiini, viţă de vie (88,0 mii t struguri, 1988), citrice ş.a. Pe păşuni (13,8% din supr. ţării) se cresc ovine (1,4 mii, capete, 1988), caprine (0,98 mii. capete, 1988) bovine. C.f.: 380 km. Căi rutiere: 2,7 mii km. Moneda: 1 lekă = 100 qindarka. Exportă petrol şi produse petroliere, bitum, min. de fier şi de crom, cupru, produse alim. (conserve de fructe, ţigarete, vinuri ş.a.) şi importă maşini şi utilaje, mijloace de transport, produse chimice, semifabricate, textile, bunuri de consum. — Istoric. Locuit în antic, de triburi ilirice şi trace, terit. A. face parte din imp. Roman (167 î. Hr.—395 d. Hr) apoi, timp de 9 sec., din Imp. Bizantin. Primele state feudale albaneze Iau fiinţă în sec. 12—14. Rezistenţa înverşunată opusă expansiunii otomane începută în 1389 cunoaşte apogeul (1443—1468) sub Gjergj Kastrloti (Şkanderbeg). După 1479 A. devine pentru mal mult de 4 sec. prov. a Imp. Otoman. în urma răscoalelor antiotoipane (1908—1912), în cursul primului război balcanic, Congresul Naţional Albanez de la Vlore proclamă independenţa ţării (28 nov. 1912), recunoscută pe plan internaţional de Conferinţa de la Londra (1913)ş în timpul primului război mondial terit. A* devine teatru de pj^eraţiţmi militare. în dec. 1924 puterea este preluată de Ahmed Zogu, care, după proclamarea A* ca republică (21 ian. 1925), devine preşedinte, iar din 1928, rege, sub numele de Zogu f (1928— 1939). Atacat^ de italia fascistă la 7 apr. 193.9, A. este ocupată în cursui aceleiaşi luni, în ciud^. rezistenţei popular?. Crearea Frontului Eli* berare Naţională ia Conferinţa de fa Peâşa (16 sepţ. 1942), transformarea Comitatului Anţifas^ cişt de Eliberare Naţionali în guvern democratic provizoriu în frunte cu Enver HQdja (HQ?cha) (20 oct. 1944) duc ia eliberarea întregului teritoriu de sub dominaţia f^şcistl (%f nov. 1944). La 11 ian. 1946, A. se proclamă republică populară. Guvernul controlat de comunişti adoptă o serie de măsuri, care pregătesc condiţiile pentru instaurarea structurilor totalitare. Devenit Partidul Muncii (1948), pjţrtldyi comunist manifestă iniţia! o totală flc|e|itaţe faţă de U.R.S.S., dar măsurile de clesţalinl^re, adoptate de N.S. Hruşciov, determin distanţarea ulterioară a A. de U.R.S.S. şi apropierea el de R.P. Chineză. Criticile formulate de Partidul Muncii la adresa Partidului Comunist CMnss. după moartea lui Mao Zedong, duc la deteriorarea relaţiilor între cele două partide şi ţări şi f? suspendarea asistenţei economice oferite de China (1978). A. se angajşază înţr-o politică ţie autoizolare, continuată după moartea iui Enver HodjaJH apr. 1985) de succesorul său, Ram!* Alia. în acesta a iniţiat însă contacte cu unele state occidentale, iar în 1990 a anunţat unele măsuri de atenuare a rigidităţii totalitare, în 1991, în cadrul modificărilor majore petrecute în viaţa politică internaţională şi ca urmare a exodului de populaţie în statele vecine, însoţit de puternice manifestaţii de stradă, regimul a fost nevoit să organizeze alegeri pluripartite. 39 ALBERT poate plana ore în şir fară nici o bătaie de aripi, dusă de curenţi (D. exulans). ALBĂSTREA (ALBĂSTRIŢĂ) (< albastru) s.f. Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă de 50—100 cm, cu flori albastre, purpurii, roz, albe sau galbene, grupate în inflorescenţe (Centaurea cyanus). Creşte de obicei prin culturi de cereale. Sin. vineţea (1). ALBĂSTREALĂ (< albaştri) s.f. Ultramarin; se foloseşte pentru accentuarea albului la unele obiecte şi pentru colorarea pereţilor exteriori ai caselor din unele zone etnografice. ALBĂSTR! (< albastru) vb. IV 1. Tranz. A vopsi în albastru. 0 A clăti rufele în apă cu albistreală. 2. Refl. A deveni albastru; a se învineţi. AL8ÂSTRIRE (< albaştri) s.f. Acţiunea de a albaştri. E9 fratament chimic prin care piesele de oţel se acoperă cu un strat (albastru) de oxid de fier protector, ALBEAŢĂ (< alb), s.f. Calitatea de a fi alb: culoare albă. B (MED.) Leucom; cataractă. ALBEDO (< fr.; fs} lat. albedo „albeaţă") s.n. Mărime fotometrică exprimată în procente, care defineşte capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe, reprezentată prin raportul dintre radiaţia reflectată şi cea incidenţă. în astronomie este o caracteristică importantă a corpurilor din sistemul solar. ALBEE[g:lbi], Edward Franklin (n. 1928), dramaturg american. Remarcabile prin tensiune verbală, dramele sale prezintă efectele distrugătoare ale conformismului şi rigidităţii sufleteşti în societatea contemporană („Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, „Echilibru instabil", „Visul american", „Ascultarea"). ALBEMARLE v. Isabela. ALBENI, com. în jud. Gorj; 2 948 loc. (1991). Expl. de petrol şi lignit. ALBEMSZ [albeniO] , Ssaac (1860—1909). compozitor şi pianist spaniol. Elev al Iu?’ Liszt. Alături de PedreM, Granados y Gampina şi De Falia, unul dintre fondatorii şcoiii muzicale naţionale („Rapsodia spaniolă" pentru pian şi orchestră, orchestrată de Enescu, suita pentru pian Jberia", opera „Pepita Jimânez"). ALBERONt, juîio (Giulio) (1664—1752). prelat italian. Ca prim-min. (1716—1719) al lui Fi lip V a! Spaniei, a încercat fară succes să redreseze situaţia generală a ţării în urma Războiului pentru Succesiune la Tronul Spaniei. ALBERT v. Albrecht. ALBERT (Albert-Nyanza), denumirea pînă în 1973 a lacului Mobutu-Sesâ-Seko. ALBERT I, rege al Belgiei (1909—1934). A sprijinit înfăptuirea unor forme soclal-econo-mice şi militare. Comandant suprem al armatei în orimul război mondial. ALBERT l, Honore Charles Grîmaldi, prinţ de Monaco (1848—1922), oceanograf fran- Isaae Aib&niz Alegerile au fost cîştigate de Partidul Muncii (fost Comunist, devenit ulterior Socialist). Organismul suprem legislativ este Adunarea Populară, aleasă pe patru ani, iar cel executiv Consiliul de Miniştri. ALBANO, lac de crater vulcanic în M-ţii Albanl, la 20 km S de Roma, la alt. de 293 m; 6 km2. Ad. max.: 170 m. Bază de sporturi nautice. ALBANY [Dîlboni] f. Fl. în Canada; 981 km. Izv. din Cîmpia înaltă a Marilor Lacuri şi se varsă în G. James (G. Hudson) la Fort Albany. Cascade. 2. Oraş în NE S.U.A., port pe fl. Hudson, centru ad-tiv a! statului New York; 117,7 mii loc. (1984); împreună cu Troy şi Schenectady formează o conurbaţie cu 850,8 mii loc. (1988). Ind. constr. de maşini, textilă, Şfderurgle, chim.-farmaceutică, hîrtle. Rafinării de petrol, Universitate (1844). ALBASTRU, -Ă (lat. *albaster) s.n., ad). 1. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde şi indigo; este culoarea cerului senin. □ (CHIM.) A. de Prusia (sau de Berlin) ~ ferocianură de fier trivalent, folosită ca pigment. A. de metilen = pulbere cristalină albastră-închis cu reflexe verzui, solubilă în apă caldă, spirt etc. Este folosit ca antiseptic şi antidot în unele IntoxicaţH (cu oxid de carbon, clanuri, nitrlţî, anilină), ca agent de colorare în microscopie, în chimia analitică ca Indicator de oxido-reducere şl în vopsltorie. 2. Adj. Care are culoarea descrisă mai sus. □ Expr. fnimă albastră = a) suflet trist; p. ext tristeţe; b) necaz, furie. ALBATROS (< fr.{f{) s.m. Gen de păsări cuprinzînd 23 de specii de mari zburătoare oceanice, răspîndlte din regiunile antarctice pînă la tropice, de dimensiuni variind între cea a unei gîşte şl cea a unei lebede; se hrăneşte cu şerpi, cadavre de balenă şi alte animale marine (Dlomeda), □ A. călător ~ cea mai mare pasăre marină zburătoare (anvergura aripilor de c. 3,5 m), cu penaj alb şl vîrful aripilor negre, care ALBERT 40 cez. Fondator al Institutului Oceanografie din Paris (1906), al Muzeului Oceanografie şi al Muzeului de Preistorie din Monaco. Promotor al studiilor faunei marine abisale. ALBERT, Michael (1836—1893 , n. Apold, jud. Mureş), scriitor german din Transilvania. Reprezentant al realismului poetic. Nuvele istorice („Domnul Lukas Seiler“) şi din actualitatea timpului său („O casă burgheză"). Drame istorice („Ulrich von Hutten"). Poezii, eseuri. ALBERTAfaglboita^prov. în V Canadei; 644,4 mii km2; 2,43 mii. loc. (1986). Centrul ad-tiv: Edmonton. Expl. forestiere, de petrol, gaze naturale şi cărbuni. Creşterea animalelor. Grîu, orz, sfeclă de zahăr. Mat. de constrproduse chim. ALBERTI, Leon Battista (1404—1472), arhitect, pictor, sculptor şi scriitor renascentist italian. A publicat primul tratat modern de pictură, în care preconizează tipul de perspectivă al Renaşterii (perspectivă albertiană) şi un tratat de arhitectură. Opere: Palatul Rucellai şi faţada Bisericii Santa Maria Novella din Florenţa, Biserica San Francisco din Rimini. A scris o comedie în latină, iar în italiană eseuri filozofice-morale (tratatul „Despre familie"). Pentru vastele preocupări umaniste, considerat prototip al omului Renaşterii. ALBERTI, Rafael (n. 1902), paşt şi dramaturg spaniol. Versuri inspirate deN folclorul andaluz şi marcate de suprarealism („Marinar pe uscat", „Despre îngeri"); poeme cu o tematică legată de războiul civil („Capitala gloriei") şi de problemele sociale („Poetul în stradă"). Piese de teatru cu caracter realist şi politic. Traduceri din Eminescu şi Arghezi. ALBERTON, oraş în NE Rep. Africa de Sud (Transvaal), în aglomeraţia johannesburg; 230,7 mii loc. (1986). Centru al ind. extractive şi prelucrării în districtul minier Witwatersrand. ALBERTUS MAGNUS (Albert von Bo!l-stădt) (1193 sau 1207—1280), teolog, filozof şi naturalist german. A iniţiat direcţia aristotelică a scolasticii („Summa theologiae"). Profesor al lui Toma d’Aquino. ALBEŞTI 1. Com. în jud. Botoşani; 6 182 loc. (1991). 2. Com. în jud. Constanţa; 3 157 loc. (1991). 3. Com în jud. Ialomiţa; 2 813 ioc. (1991). 4. Com în jud. Mureş; 5 678 loc. (1991). Fabrică de geamuri şi sticlă. Topitorie de in Staţie de c.f. 5. Com. în jud. Vaslui; 3 101 loc. (1991). ALBEŞTII DE ARGEŞ, com. în jud. Argeş, pe rîul Argeş; 6 108 loc. (1991). Hidrocentrală (15 MW). ALBEŞTII DE MUSCEL, com. în jud. Argeş; 4 931 loc. (1991). Reşed. com. este satul Bughea de Sus. Expl. de calcare numulitice folosite în lucrări ornamentale la construcţiile arhitectonice monumentale. Rezervaţie geologică („granitul de Albeşti") şi paleontologică (punct fosilifer — calcare numulitice care conservă crabi, echinide, dinţi fosili de rechini). Turism. ALBEŞTI-PALEOLOGU, com. în jud. Prahova; 6 249 loc. (1991). ALBI (< alb) vb. IV 1. Tranz., intranz. şi refl. A deverti sau a face să devină (mai) alb. H Intranz. A încărunţi; p. ext. a îmbătrîni, 2. Intranz. Fig. A străluci. ALBIAN (< localit. Albi, Franţa), ultimul etaj al Cretacicului inferior, caracterizat prin gresii, marne şi calcare glauconitice, cu o bogată faună de amoniţi şi belemniţi. ALBIE (lat, alvea) s.f. 1. Vas făcut din lemn cioplit sau din doage asamblate, în care se frămîntă făina sau se spală rufele în gospodăria ţărănească. 2. Porţiune a unei văi, acoperită permanent sau temporar cu apă. Se deosebesc: a. minoră (matca), prin care apa curge permanent sau în cea mai mare parte a anului, şi a. majoră (lunca), acoperită de ape numai în timpul viiturilor mari. ALBIGENZI (< germ.; {s{ lat. „Albi") s.m. pl. (REL.) Adepţi ai unei secte creştine din S Franţei (sec. 12—13) avînd o doctrină dualistă în baza căreia respingeau tot ce este pămîntesc. A. negau patimile lui Hristos. cele 7 taine creştine, crucea etc. Erau iconoclaşti şi se adorau reciproc, ca nişte divinităţi. împotriva lor, papa innocenţiu III a ordonat o cruciadă specială. V. catari. ALBILJŢĂ (< alb) s.f. Fluture alb cu vîrfurile aripilor negre, a cărui larvă este dăunătoare, hrănindu-se cu frunze de varză; fluture-de-varză (Pieris brassicae). ALBINA, instituţie de credit şi economii din Sibiu (1871—1948). Cea mai importantă bancă a românilor din Transilvania. ALBINA, revistă enciclopedică populară. A apărut săptămînal, la Bucureşti, cu întreruperi, între 1897 şi 1937. O serie nouă, cu acelaşi program cultural şi ştiinţific, cu o periodicitate variabilă, debutează în 1945. Printre conducători: Gh. Adamescu, G. Coşbuc, C. Rădulescu-Motru. ALBIN£R (< albină) s.m. 1. (Pop.) Prisăcar, stupar. 2. (ORNIT.) Prigorie, albinărel. ALBINA ROMÂNEASCĂ, gazetă politico-li-terară, primul periodic în limba română, publicat în Moldova. A apărut la laşi, bisăptămînai, cu întreruperi, între 1829 şi 1850. Proprietar şi editor: Gh. Asachi. ALBINĂ (lat. alvina „stup") s.f. 1. Insectă din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt şi lins, iar picioarele posterioare pentru strîngerea polenului (Ap/s mellifica); trăieşte în familii (stupi), constituite dintr-o matcă (femelă), cîte va sute de trîntori (masculi) şi mii de albine lucrătoare (femele sterile). Are importanţă economică pentru producerea de miere şi de ceară (faguri) şi pentru polenizarea unor culturi. în România este răspîndită albina carpatină (Apis mellifica carpatica), adaptată ia condiţiile de climă din bazinul carpato-dună-rean; este rezistentă la condiţiile de iernat, bună polenizatoare, extrem de blîndă şi liniştită pe faguri în timpul mînuirii ramelor din stup. V. apicultura. 2. Plantă erbacee din familia orhideelor, cu frunze lanceolate şi flori violacee dispuse în spic, asemănătoare cu o albină (1) (Ophrys cornuta) ALBINĂREL (< albinar) s.m. (ORNIT.) Prigorie, alblnar (2). ALBINĂRIT (< albină) s.n. 1. Apicultură (1). 2. (în ev. med. în Ţara Românească) Dare reprezentînd a zecea parte din mierea şi ceara produsă. ALBINI, Septimiu (1861—1919, n. Şpring, jud. Alba), om politic şi publicist român. Luptător pentru eliberarea românilor din Transilvania, redactor responsabil ai ziarului „Tribuna- din Sibiu (din 1888ksemnatar al „Memorandului" (1892) ALBINSSM (< fr. {i}) s.n. Anomalie congenitală care constă în lipsa totală sau parţială a pigmenţilor metaniei din piele, păr, pene etc., uneori şi din iris şi coroidă. ALBSNONI, Tomaso (1671—1750), compozitor italian. Foarte prolific, a compus c. 48 de opere şi numeroase lucrări instrumentale („Adagio* )• ALBINOS, -OASĂ (< fr.) s.m. şi f., adj. (BIOL.) (Om, animal) atins de albinism. La om, tegumentul este alb-gălbui mat şi, uneori, irisul şi coroida au culoarea roşiatică. ALBINUŞA, titlu sub care a circulat, în redacţie slavă, cartea populară Floarea darurilor. ALBION, denumire dată în antic. Britanniei, datorită culorii albe a falezelor ei. ALBJRE (< albi) s.f. 1. Tratarea fibrelor, produselor textile şi pastei de lemn cu agenţi oxidanţi sau reducători în scopul distrugerii pigmenţilor naturali. V. şi azurare. 2. Decolo-rare, purificare sau condiţionare a unor produse alimentare. ALBIŞO£RĂ (< alb) s.f. (IHT.) Obleţ. ALBIT (< fr. {i}) s.n. Feldspat plagioclaz sodic, de culoare albă, cenuşie, verzuie cu luciu sidefos şi duritate mare,' întîlnit în rocile magmatice acide (graniţe, pegmatite), în cele metamorfozate (gnaise) şi în unele calcare. Este utilizat în ind. ceramicii fine ca fondant. ALBITIT (< fr. |i}) s.m. (PETROGR.) Rocă magmatică fiioniană, macrogranulară, constituită din albit şi minerale accesorii. ALBITORIE (< albi) s.f. Secţie a unei întreprinderi textile în care se execută operaţia de albire. ALBITURĂ (< alb) s.f. 1. (La pl.) Rufărie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de peşti de culoare albă sau argintie (ex. plătica, bâbuşca etc.). 3. Nume generic dat rădăcinilor de pătrunjel şi de păstîrnac. 4. Elemente tipografice cu înălţimea mai mică decît a literelor, cu care se completează spaţiile albe dintre rînduri, cuvinte sau litere;, p. ext. spaţiu alb dintre rînduri. ÂLBOIN, rege longobard (c. 560—572), întemeietorul statului longobard din Italia, cu capitala la Pavia. ALBORADĂ (< sp.) s.f. Compoziţie muzicală instrumentală, inspirată din melodiile populare din Pen. Iberică. ĂLBORG (AALBORG) [0:1 bor], oraş în N Danemarcei (lutianda), port de pescuit la canalul Limfjorden; 154,7 mii loc. (1988). Constr. navale, ciment, produse textile. Castel (1539). ALBOTA, com. în jud. Argeş: 4 089 loc. (1991). ALBRECHT (ALBERT). regi şi duci în Brandenburg: A. Ursul, duce al Saxoniei (1138— 1142) şi apoi markgraf de Brandenburg (1150— 1170); Germania: A. I de Austria, duce de Austria şi Stiria (1282—1308) şi rege al Germaniei (1298—1308); A. V, duce de Austria şi, sub numele de A. II, rege al Germaniei, rege af Cehiei şi al Ungariei (1438—1439); Prusia: A. de Brandenburg (1490—1568), din familia Hohen-zollern, ultimul mare maestru al Ordinului Teutonic (1511—1525), care, trecînd la lutera-nism, a secularizat posesiunile Ordinului (1525), punînd bazele ducatului Prusiei, al cărui duce a devenit (1525—1568). ALBRECHTSBERGER, Johann Georg (1736—1809), compozitor şi organ ist austriac. Profesor al lui Beethoven. Muzică religioasă, de cameră şi lucrări teoretice („îndrumare fundamentală în compoziţie"). ALBU (ALBU CEL MARE) (?—1460), mare dregător din Ţara Românească. Complotînd împotriva domniei, a fost ucis de Vlad Ţepeş. ALBU, Florenţa (n. 1934, Florica, jud. Ialomiţa), poetă română. Elegii şi meditaţii grave pe tema dispariţiei satului ancestral, a golului existenţial şi a trecerii necruţătoare a timpului („Epitaf", „Poem în Utopia", „Efectul de seră"). ALBULESCU, Mircea (n. 1934, Bucureşti), actor român de teatru şi de film. Interpret ai unor eroi cu caracter puternic (piese; „Danton", „Generoasa fundaţie", „A treia ţeapă"; filme „Cursa", „înghiţitorul de săbii"). ALBUM (< fr., lat.) s.n. 1. Volum special legat, în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci poştale etc. ■ Caiet în care se scriu versuri, citate etc. sau în care se schiţează desene. 2. Colecţie de fotografii, ilustraţii, schiţe etc., reunită în volum după o temă unitară. ALBUMEALĂ (ALBUMIŢĂ) s.f. Floare-de-colţi. ALBUMEN (< fr., lat.) s.n. Ţesut vegetal din seminţele unor plante, în care se depozitează substanţele organice de rezervă. ALBUMINA(< fr. Hi; !s| lat. albumen „albuş") s.f. Proteină care intră în compoziţia sîngelui şi a altor lichide organice, solubilă în apă, coagulabilă prin încălzire şi precipitabilă ia acţiunea acizilor anorganici. ALBUMINOJD, -Ă (< fr. {i}; {s} fr. albumine + gr. eidos „aspect") adj., s.n. t. Adj. De felul albuminei. 2. S.n. Proteină insolubilă de tipul scleroproteinei, care se găseşte în ţesuturile de natură cartilaginoasă. ALBUMINOMETRU (< fr. {i}; {s} fr. albumine + gr. metron „măsură") s.n. Aparat pentru 41 determinarea cantităţii de aibumină dintr-un lichid organic. ALBUMINURţE (< {ij; {sj fr. aibumine ~h gr. uron „urină") s.f. Simptom caracterizat prin prezenţa albuminei în urină, întîlnit în diferite boli de rinichi, în insuficienţa cardiacă etc. ALBUMOZÂ (< fr. {i};' |s} Jat. albumen „aibuş") s.f. Derivat necoagulabil al albuminei, produs intermediar în degradarea prin digestie a proteinelor în peptide. ALBUQUERQUE [albukark], oraş în SV S.U.A. (New Mexico), pe fl. Rio Grande; 493,1 mii loc. (1988, cu suburbiile). Siderurgie, produse electronice, textile, maşini unelte. Centru de cercetări atomice, Universitate. ALBUQUERQUE [dbukerca] . Alfonso de (1453—1515), navigator şi conchistador portughez. A întreprins expediţii în India şi Pen. Malacca; a cucerit Goa şi a pus bazele colonizării portugheze în India; vicerege al Indiei (1509— 1515). ALByRN (< it., lat.) s.n. Strat lemnos situat între inima lemnului (duramen) şi scoarţă, prin care se face transportul apei şi sărurilor minerale. ALBURNUS MAIOR, importantă aşezare romană în prov. Dacia, centru principal al exploatării aurului în M-ţii Apuseni. întemeiată de Traian, prin colonizarea unui grup de mineri iiiri aduşi din Dalmaţia. Identificată la Roşia Montană (jud. Alba). ALBUŞ (< a/b) s.n. Substanţă albuminoidă, vîscoasă şi albă-transparentă, care înconjură gălbenuşul oului de păsări, reptile, peşti sela-cieni etc. ALCţIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Vers a. = (în versificaţia antică) denumire dată tipului de versuri create de Aiceu, formate din cinci picioare, cu cezura după al doilea picior. Strofa a. = strofă compusă din versuri alcaice. ALCALAY, Leon (1847—1920), editor şi librar român. întemeietorul librăriei editoare „Universală" — Alcalay & Co. Din 1899 a preluat publicarea colecţiei „Biblioteca pentru toţi", iniţiată de Carol Miiller în 1895. ALCALÂ DE HENARES, oraş în Spania centrală (Castilia-La Mancha), la NE de Madrid; 145 mii loc. (1987). Ind. chim., textilă (bumbac), a parfumurilor. Ceramică. Aeroport. Univ. (1508—1836). Celebra catedrală gotică San justo (1136). , ALCALA ZAMORA Y TORRES[6am9ra i tores] Niceto (1877—1949), om politic liberal spaniol. Prim-min. al guvernului provizoriu (apr.—oct. 1931) şi primul preşedinte al Republicii Spaniole (1931—1936). ALCALDE (cuv. spaniol) subst. Denumire dată în Spania slujbaşilor cu funcţii judecătoreşti, îndeosebi în dreptul penal, ca şi conducătorilor locali ai comunităţilor rurale şi urbane. A. este continuatorul cadiului din perioada stăpînirii arabe în Pen. Iberică. ALCALICELULOZÂ (< fr. {!}) s.f. Produs obţinut din celuloză purificată prin tratare cu hidroxid de sodiu şi folosit la fabricarea mătăsii artificiale prin procedeul viscozei. ALCALII (< fr. {i}) s.m. pl. Hidroxizii metalelor alcaline şi ai ionului amoniu. ALCALIMETRţE (< fr. {{); {s} fr. a leali + gr. metron „măsură") s.f. Capitol al analizei chimice volumetrice, care cuprinde metodele utilizate pentru dozarea bazelor, folosind pentru titrare soluţii de acizi cu titru cunoscut. ALCALIN, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre substanţe chimice) Care are proprietăţile unei baze. □ Medicamente alcaline = medicamente utilizate în tratamentul acidităţii gastrice. Me-ta/e alcaline = metalele (litiul, sodiul, potasiul, rubidiul, cesiul şi franciul) care fac parte din grupa I a sistemului periodic al elementelor. Rezervă a. = cantitatea de acid carbonic şi de bicarbonat de sodiu din sînge; la om, r.a. este de 7,34—7,45 cm3. 2. (PETROGR.; despre magmă şi roci magmatice) Caracterizate prin conţinut mare în alcalii în raport cu dioxidul de siliciu. In cele subsaturate predomină feldspatoizii, iar în cele paraaicaline predomină piroxenii şi amfi-bolii sodici. Soluri alcaline — grup de soluri cu conţinut mare de săruri de sodiu şi cu reacţie puternic alcalină. ALCALINITATE (< fr.) s.f. Concentraţia în ioni hidroxil sau cantitatea totală a bazei dintr-o soluţie. H Alcalinitatea solului = stare ce indică conţinutul în baze ai soluţiei solului, determinată de predominarea ionilor hidroxil (OH-). ALCALINO-PÂMÎNTOASE adj. Metale ~ = metalele (beriliul, magneziu!, calciul, stron-ţiul, bariu! şi rad iu!) care fac parte din grupa a ll-a a sistemului periodic al elementelor. ALCALOJZi (< fr. {i}; {s} fr. a/ca// + gr. eidos „aspect") s.m. pl. (FARM.) Substanţe bazice azotate, extrase din plante sau obţinute sintetic, solide sau lichide, cu acţiune farmacodinamică variată. în doze mici, a. sînt utilizaţi ca medicament; în cantităţi mari dau intoxicaţii grave. Cei mai cunoscuţi a. sînt; morfina, opiul, atropina, cocaina, chinina, rezerpina; ceaiul, cafeaua şi cacaua conţin de asemenea a. ALCALOZÂ (< fr.fij) s.f. Creştere anormala a rezervei alcaline din sînge. ALCANS (< fr. {i}) s.m. pl. Hidrocarburi aciclice saturate cu formula generală CnH2n+2 (ex. metanul, etanul); hidrocarburi parafinice, parafine^ (2). ALCANTARA, ordin monaho-cavaleresc fondat în 1156 şi^ reorganizat în 1177 de papa Alexandru III. în 1493 şi-a pierdut atribuţiile militare, devenind un ordin onorific. ALCAZ, Eugeniu (1808—1892, n. laşi), colonel român. Participant la mişcarea revoluţionară de ia 1848 din Moldova, partizan al Unirii ‘Principatelor, colaborator apropiat al lui M. Kogălniceanu. Ministru de -Finanţe (1859, 1860). A înfiinţat fabrica de postav de la Buhuşi (1885). ALCAZAR (< fr., sp.) s.n. Palat fortificat, de origine maură, construit în evul mediu în principalele oraşe spaniole (Cordoba, Sevilla, Toledo, Segovia). ALCĂTUI (< magh.) vb. IV I. Tranz. A face, a construi, a întocmi, a compune, a concepe. ■ A forma (împreună); a constitui. 2. Refl. A se forma; a lua fiinţă. B A consta din... 3. Tranz. A strînge, a aduna; a aranja. ALCESTA (în mitologia greacă), una dintre fiicele lui Pelias, rege în lolcos. Soţia lui Admetos, rege în Tesalia, participant la expediţia argonauţilor. A acceptat să moară în locul lui, obţlnîndu-i astfel nemurirea; a fost readusă din Infern de Herakles. ALCEU (ALKAIOS) (sfîrşitul sec. 7 — începutul sec. 6 î.Hr.), poet liric grec. Creator al versului alcaic. ALCHENE (< fr. {i}) s.f. pl. Hidrocarburi aciclice nesaturate, cu formula generâlă CnH2n (ex. etena); hidrocarburi olefinice, olefine. ALCHIDALI (< germ.) s.m. pl. Răşini sintetice poliesterice folosite la prepararea unor lacuri şi vopsele. Se obţin prin condensarea, unui acid dicarboxilic cu un polialcool. ALCHJL (< fr. fi}) s.m. Radical organic monovalent, cu formula generală CnH2n+2- ALCHILARE (< alchil) s.f. Reacţie chimică de introducere a unui radical alchil în molecula unui compus organic. ALCHIMIE (< fr. {i}) s.f. Chimia evului mediu, în cadrul căreia se continuă şi se lărgesc practicile meşteşugăreşti ale antichităţii de obţinere a unor produse ca sticla, coloranţi, metale etc. Denumirea de a. este legată şi de orientarea activităţii spre descoperirea pietrei filozofale şi a elixirului vieţii, precum şi a unor metode de transmutare a metalelor în aur. ALCHJNE (< germ., rus) s.f. pl. hidrocarburi aciclice nesaturate cu triplă legătură, cu formula generală CnH2n_______2 (ex- acetilena); hi- drocarburi acetilenice, acetilene (2). ALCIBIADE (c. 450—404 î.Hr.), general şi om politic atenian. Discipol al lui Socrate. Renumit prin inteligenţa, ambiţia şi nestatornicia sa, a fost rînd pe rînd în slujba patriei sale şi a Spartei. Refugiat în Asia Mică, a fost asasinat din ordinul satrapului persan Pharnabaze. ALCINOU (în „Odiseea"), rege al feaci£ni-'or. L-a găzduit pe Ulise naufragiat şi i-a dăruit o corabie pentru a se întoarce în Itaca. ALCIONA, cea mai strălucitoare stea din. roiul Pleiade (constelaţia Taurul), de mărimea a treia. ALCMAN (sec. 7 î.Hr.), poet liric şi muzician grec. Unul dintre întemeietorii poeziei corale („Parteneele"). ALCMENA (în mitologia greacă), soţia lui Amfitrion şi mama lui Herakles, pe care l-a zămislit sedusă de Zeus, ascuns sub înfăţişarea soţului ei. ALCOFORADO, Mariana (1640—1723), călugăriţă portugheză. I se atribuie scrisorile pasionate, adresate contelui de Chamilly, numite „Scrisorile portugheze", care se numără printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale literaturii universale. ALCOOLAT (< fr.) s.m. Derivat ai alcoolului, obţinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal. ALCOOLEMIE 42 ALCOOLEMJE (< fr.) s.f. (MED.) Concentraţia de alcool etilic din sînge. Intre 1 şi 2,5°/00 produce euforie si excitaţie, de la 2,5 ia 4°/00, stare de narcoză, iar peste 4°/00 coma alcoolică. Test utilizat în medicina legală. ALCOOLI (< fr. {i}) s.m. pl. !. Derivaţi ai hidrocarburilor care au în moleculă una sau mai multe grupări hidroxil (-OH), grefate pe atomi de carbon legaţi de alţi atomi sau de alţi radicali prin legături simple A. pot fi: primari, secundari sau terţiari, după feiul atomului de carbon de care se leagă gruparea hidroxil. □ Alcool butilic v. butanol. Alcool metilic v. metanol. 2. Alcool etilic = lichid incolor, inflamabil, cu miros şi gust caracteristic, obţinut prin fermentaţia zaharurilor din fructe, cereale, cartofi etc. şi pe caie sintetică. Se foloseşte la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant şi intermediar în diverse sinteze organice, în cantităţi mici este un stupefiant, iar în cantităţi mari este toxic. Sin. etsnol. □ Alcool absolut = alcool liber de apă şi de alte impurităţi, cu un conţinut în alcool etilic de minimum 99,8% în greutate. Alcool brut — alcool obţinut prin distilarea plămădelilor fermentate; pe Ungă 95,57% în greutate alcool etilic, conţine şi impurităţi specifice materiei prime din care provine. Alcool denaturat — alcool brut sau rafinat, căruia i s-au adăugat denaftranţi pentru a-l face impropriu întrebuinţării c'â-> alcool alimentar. Folosit în industrie sau drept combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut, din care au fost îndepărtate impurităţile prin rectificare. Conţine 95,57% alcool etilic în greutate; alcool rectificat. Alcool sanitar = alcooi colorat cu albastru de metllen şi denaturat cu salicilat de metii sau de etil, întrebuinţat ca dezinfectant extern. 3. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei; p.t. 246°C; sublimează ia 112°C; se descompune parţial ia 80°C, insolubil în apă, greu solubil în alcool şi eter; întrebuinţat drept combustibil solid; metalde-hidă. ALCOOLIC, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care conţine alcool. 2. S.m. şl f. Persoană care consumă în mod abuziv alcool; beţiv. ALCOOLISM (< fr. {I}) s.n. Ansamblul fenomenelor patologice determinate de abuzul de băuturi care conţin alcool (2)j etilism. □ A. acut stare trecătoare provocată de consumarea unei mari cantităţi de băuturi alcoolice într-un interval de timp scurt, caracterizată de obicei prin excitaţie cu confuzie mintală şi tulburarea coordonării mişcărilor etc. şi uneori prin comă. A. cronic = stare de i/itoxicaţie datorită abuzului îndelungat de băuturi alcoolice. Se caracterizează prin leziuni ale organelor interne (ficat, stomac, creier etc.), tulburări nervoase (ex. tremurături), scăderea capacităţii fizice şi intelectuale, tulburări psihice etc. ALCOOLIZA (< fr. {!}) vb. I 1. Refl. A deveni alcoolic (2). 2. Tranz. A utiliza alcoolul (2), pe cale injectabilă, în scop terapeutic. ALCOOLMETRIE (după fr.) s.f. Parte a areometriei care cuprinde metode de stabilire a concentraţiei în alcool a amestecurilor de alcooli (2) şi apă. ALCOOLMETRU (după fr. {!}; {s} fr. alcool + gr. metron „măsură") s.n. Areometru folosit în alcoolmetrie. ALCOR, astru de mărimea a cincea, din constelaţia Ursa Mare. Satelit al stelei Mizar. ALCOV (< fr.) s.n. Loc ridicat pe o estradă sau nişă într-o cameră de dormit, unde se aşază patul; p. ext. pat; dormitor (al unei femei). ALCUIN [şi cu in] (ALBINUS FLACCUS) (c. 735—804),* învăţat anglo-saxon. Teolog, profesor la şcoala palatină din Aix-la-Chapelle, colaborator al tui Carol cei Mare în domeniul culturii şi promotor al „renaşterii carolingiene“. ALDABRA, mic arh. în Oc. Indian, la 400 km NV de Ins. Madagascar, compus din patru insule; 104 km2; c. 150 loc. Copra, scorţişoară. Pescuit, importantă rezervaţie naturală cu o faună şi floră endemice. Aparţine Rep. Seychelles. Vasile Âlecsandri ALDAN 1. Rîu în lakuţia (Federaţia Rusă); 2 273 km. Izv. din M-ţii Stanovol şl se varsă în Lena ia Batamaj. Afl. pr.: Amga, Mala. Navigabil pe 1 753 km. 2. Podiş în Siberia Orientală (C.S.I.), între M-ţil Stanovoi fl rîul cu aceiaşi nume, alcătuit din roci cristaline cu intruziuni de graniţe şi sienite. Alt. medie; 1 300—1 600 m. Zăcăminte carbonifere, de min. de fler, aur şl mică. Expl. forestiere. ALDAN (HALDAN) s.m. Cînepă de toamnă, care produce sămînţă (Cannabis sativa). ÂLDĂMAŞ (ADÂLMAŞ) (< magh.) s.n. Qnste (băutură) oferită de obicei de vînzător, după încheierea unei tranzacţii. |lLDE (< al + de) art. invar. i. (Fam. şl pop.) Particulă care însoţeşte nume proprii, termeni de înrudire, titluri de politeţe, pronume etc. Indlcînd un înţeles de plural. Mă duc la alde lonescu. 2. Exprimă o asemănare, o Identitate. Am mai văzut eu oameni ca alde tine. ALDEBARAN, stea a roiului Hyade, de culoare galbenă-portocalie, cea mai strălucitoare din constelaţia Taurul, de mărimea întîi. Nume populare: Luceafărul Porcesc, Deşteptătorul. ALDEGREVER, Heinrich (1502—c. 1588), gravor, pictor şl orfevru german. Lucrări într-o viziune realistă, care se disting prin fineţea tratării. Portrete ale contemporanilor săi, scene mitologice şl religioase. ALDEHJDE (< fr. {i|; {sj lat. m.) s.f. pl. Substanţe organice caracterizate prin gruparea funcţională carbonilică, legată de un radical organic şl de un atom de hidrogen. Denumirea derivă de la alkohol dehydrogenatum, indlcînd că aceşti compuşi se pot obţine din alcooli primari prin îndepărtarea hidrogenului. □ Aldehidă acrilică v. acrolelnă. Aldehidă formică v. formalde-hidă. Aldehidă benzoică v. benzaldehldă. Aldehidă acetică v. acetaldehidă. ALDER, Kurt (1902—1958), chimist german. Prof. univ. la Kâln. Cercetări în domeniul hidrocarburilor dienice, aplicînd rezultatele obţinute la sinteza unor macromolecule importante pentru fabricarea materialelor plastice, împreună cu O. Diels a descoperit (1928) sinteza dien. Premiul No'bel (1950). ALDjN, -Ă (< it.) adj., s.f. (Caracter sau literă tipografică) care are liniile mal groase, mai pline decît acelea ale caracterelor sau ale liniilor drepte obişnuite; gras (I I). A. au fost folosite pentru prima oară în 1494 de tipograful italian Aldo Manuzio, de unde le vine şi numele. ALDINGTON[o:ldit)tan]. Richard (1892— 1962), scriitor englez. Lirică imagistică. Proză în care descrie urmările nefaste ale războiului („Moartea unui erou", „Cărările gloriei-). ALDOSTERON (< fr.) s.m. Hormon produs de glanda corticosuprarenală care acţionează ia nivelul rinichiului, determinînd reabsorbţia apei şi a ionilor de sodiu din urină. ALDQZE (< fr.) s.f. pl. Monozaharide care au în moleculă o grupare carbonil, caracteristică aldehidelor (ex. glucoza). ALDRIN [o:idrin], Edwin (n. 1930), cosmonaut american. Pilotul modulului lunar al navei Apollo 11, prima navă cu echipaj uman care a aselenizat ia 20 iul. 1969; cu nava cosmică Gemini 12 a realizat, în 1966, un record al „plimbării" în spaţiul cosmic (5 ore şi 30 minute). ALDROVANDI, Ulisse (1522—1605), medic şi naturalist Italian. A înfiinţat la Bologna grădina botanică (c. 1568) şi un muzeu de istorie naturală. A facut o descriere a animalelor pe care le-a clasificat în zece mari grupe. ALDULESCU, Radu (n. 1922, Găneasa, Ilfov), violoncelist român. Prof. la Conservatorul de muzică din Paris; prof. consultant în Italia, Spania, Germania, Anglia. ALDURAL (< al[uminiu]+dural[uminiu]) s.n. Bimetal rezistent la coroziune, format din plăci sau benzi de duraluminiu, acoperite pe ambele feţe cu straturi de aluminiu tehnic pur. ALE^N s.n. 1. Suferinţă morală; amărăciune, amar. 2. Dor, melancolie; nostalgie. ALEATORIU, -IE (ALEATOR» -OARE) (< fr., iat.,) adj. Care depinde de un eveniment incert, nesigur; supus întîmpiârii; întîmplător. □ (MAT.) Variabilă a.= mărime care poate avea diferite valori, fiecare dintre acestea fiind luată cu o probabilitate bine determinată, (DR.) Contract a. = act juridic oneros încheiat în raport de un eveniment viitor şi incert care, pentru fiecare din părţi, poate însemna o şansă de cîştig sau un risc de pierdere. Muzică a. — muzică în care elementul întîmplător intervine diferit, după voinţa Interpretului. ALECSANDRI 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor şl om politic român. Acad. (1867). Participant la Revoluţia din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independenţă. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe al Moldovei (1858—1859) şl cel dinţii ministru de Externe al Principatelor Unite (1859—1860) şl al României la Paris (1885—1890). Director al Teatrului Naţional din laşi (1840—1842), împreună cu M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi. A condus revista „România literarău (1855). A contribuit la fondarea şi la dezvoltarea a numeroase specii literare şi a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale", care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre Izvoarele el naţionale, ca şi în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrî-neşti"), 1852*-1853. Influenţat de folclor („Doine şi lăcrimioare"). A evocat în ample poeme trecutul eroic şi mitologia naţională („Legende"), a ilustrat faptele de vitejie din Războiul pentru Independenţă („Ostaşii noştri"), a celebrat viaţa rustică şi mişcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri"), Creaţia dramatică însumează monologuri („Onticele comice"), comedii satirizînd atmosfera şi moravurile epocii („lorgu de la Sadagura", „laşii în carnaval", ciclul „Chiriţelor" ş.a.), drame cu subiecte din istoria naţională sau antică („Despot-Vodă", „Fîntîna Blanduziei", „Ovidiu") şi o feerie („Sînziana şi Pepelea"). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O primblare la munţi", „Călătorie în Africa"), nuvele romantice („Buchetiera de la Florenţa") Şi satirice („Istoria unui galbîn şi a unei parale"). Schiţe şi povestiri cu tentă autobiografică, („Vasile Porojan"); încercări de roman („Dridri", „Mărgărita"). Prin seninătate, armonie şi simplitate,' opera sa rămîne expresia unei personalităţi de structură clasică. Premiul „Felibrilor". 2. lancu (loan) A. (1826—1884, n. laşi), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenţiei diplomatice a Principatelor Unite la Paris şi Londra (1860—1866). ALEE (< fr.) s.f. 1. Drum într-un parc, într-o grădină, cu arbori şi flori pe margini. 2. 43 ALESĂTURĂ Stradela; intrare. 3. Spaţiu de circulaţie mărginit pe ambele părţi de elemente arhitecturale de acelaşi fei,( a. de sfincşi, a. de coloane etc.). ALÎGANI (ALLEGHANY sau ALLE-GHENY [£l&ghe»rv»3 , culme muntoasa în V M-ţilor Apâiăşi (S.U.A.), orientată NE—SV, cu alt. între 600 m (N) şi 1 482 m (S). Relief adînc fragmentat în calcare paleozoice. Păduri de foioase. Turism. Importante zăcăminte de cărbune. ALEGAŢIE (< fr., lat.) s.f. (DR.) Invocare a urtei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmaţii iau pentru a justifica ceva. ALEGĂTOR, -O^RE (< alege) s.m. şi f. Persoană care participă la alegeri. ALEGE (lat. allegere) vb. III 1. Tranz. A opta; a-şi fixa preferinţele; a lua dintr-un ansamblu (potrivit preferinţelor). ■ Tranz. şi refl. impers. A (se) decide, a (se) hotărî. 2. Tranz. A vota, a desemna pe cineva prin vot; a delega. 3. Tranz. şl refl. A (se) deosebi (de rest), a (se) distinge. Ă A (se) separa, a (se) împărţi (în grupe). • Tranz. A sorta. II Refl. impers. A apărea clar, limpede. 4. Trartz. A curăţa prin selecţie. S. Refl. A rămîne cu ceva de pe urma unei împrejurări, a unei acţiuni etc. ALEGERE (< alege) s.f. 1. Acţiunea de a (se) alege *şi rezultatul ei. 2. (La pl.) Desemnarea prin vot a celor ce urmează să intre în componenţa organelor reprezentative (ale statutul, Sie uttor organisme, organizaţii etc.). O Alegeri prezidenţiale — (în unele state) desemnarea prin Vot a preşedintelui republicii. ALE6DRIC, -A (< fr., lat.) adj. Caracteristic ale§6riei,"care reprezintă o alegorie. □ Car a. = vehicul amenajat cu o platformă, pe care se reprezintă scene simbolice şi cu care se defilează la anumite sărbători şi carnavaluri. ALlGORJE (< fr., lat.) s.f. 1. Procedeu artistic care constă în exprimarea unei abstracţii prin mijloace concrete (imagini literare, plastice etc.), Constituind un simbol univoc. 2. Operă literară Sau plastică, folosind această formă de expresie (fabulă, parabolă, apolog, tablou alegoric etc.); imagine pictată sau sculptată întruchipând o idee morală, politică etc. ALEHIN, Aleksandr Aleksandrovici (1892—1946), şahlst rus. Stabilit în Franţa (1931), Campion mondial (1927—1935, după victoria asupra lai J.R. Câpablanca; 1937—1946, după victorii asupră Iul M. Euwe). ALElJADINHO, Antonio Francisco Lisboa (1738—1814), arhitect şi sculptor brazilian. A integrat în arhitectura barocă locală decoraţia sculpturală bogată, contorsionată, primitivă (Biserica S£o Francisco din Ouro Preto). ALEIXANDRE Y MERLO, Vicente (1898—1984), poet spaniol. Poeme suprarealiste (^Incintă", „Spade ca buzele"). Reia teme romantice din perspectiva liricii moderniste („Distru- Vicente Aleixandre y Merlo gerea sau iubirea**, „Singurătatea lumii**, „Istoria inimii**). Premiul Nobel (4.977). ALEKSANDROV, Grigori Vasiiievici (1903—1983), regizor, scenarist şi teoretician rus de film. Colaborator al lui Eisenstein. Clasic ai comediei muzicale („Circul**, „Toată lumea rîde, cîntă şi dansează**, „Volga-Volga"). ALEKSANDRU, numele a trei împăraţi ruşi din dinastia Romanov: A. I (1801—1825). A iniţiat unele reforme, care n-au atins însă bazele feudalismului; a purtat războaie cu Franţa, Suedia, Turcia şi Persia şi a fost unul dintre principalii organizatori ai Sfintei Alianţe (1815). A. II (1855—1881), fiul lui Nicolae l. A înfăptuit reforma agrară din 1861 şi alte reforme în domeniul modernizării instituţiilor statale; a înăbuşit răscoala polonă (1863—1864); în timpul său a avut loc Războiul Ruso-Româno-Turc (1877—1878). A. III (1881—1894). Autocrat. în ţară a instaurat un regim poliţienesc, iar pe plan extern a dus o politică fiJofranceză. ALEKSANDRU KARAGHEORGHEVIC, cneaz al Serbiei (1842—1858). Fiul lui Kara-gheorghe. A instaurat în ţară un regim oligarhic, iar pe plan extern a dus o politică filoaustriacă. ALEKSANDRU I KARAGHEORGHEVIC, rege al Iugoslaviei (1921—1934). Politică internă velicosîrbă, iar pe plan extern de apropiere faţă de Franţa. Asasinat la Marsilia împreună cu Louis Barthou, ministru de Externe al Franţei, de terorişti croaţi. ALEKSANDRU NEVSK1, cneaz al Novgoro-dului (1236—1251) şi mare cneaz al VJadimirului (1252—1263). A învins pe suedezi în bătălia de ia Neva (1240) şi pe cavalerii germani în bătălia de ia iacul Ci ud (1242); a consolidat autoritatea centrală. ALEKSEEV, Vasiii (n. 1942), halterofil rus. Primul din lume care a depăşit, la totalul celor trei stiluri, limita a 600 kg. Multiplu campion olimpic, mondial şi european. ALEKSEi MIHAILOVICI, ţar al Rusiei (1645—1676) din dinastia Romanov. în timpul domniei iui apar în Rusia primele elemente ale absolutismului; politică externă activă; sub domnia lui s-a realizat alipirea Ucrainei la Rusia (1654). ALŞLĂ (< fr. {i}; (s{ gr. allelon „reciproc") s.f. (GENEI.) Nume dat oricărei gene dintr-o pereche sau dintr-o serie de gene alternative care pot ocupa acelaşi locus şi care controlează diferitele expresii (de ex. nuanţele de roşu, alb, galben etc. ale trandafirului) ale aceluiaşi caracter (în cazul exemplificat, culoarea). Se mai numeşte alelomorf. ALELISM (< fr. {!}) s.n. (GENET.) Fenomen prin care două sau mai multe gene afectează acelaşi caracter. ALELOPAT1E (< germ. {i}; {s} gr. allelon „reciproc** + pathos „suferinţă") s.f. (BIOL.) influenţă reciprocă a plantelor superioare, de cele mai multe ori inhibitoare, prin intermediul substanţelor chimice numite coline. ALELUIA (< sl.) interj. Expresie liturgică de slăvire a lui Dumnezeu, folosită mai ales în unii psalmi şi în cîntecele biblice. ALEMÂN, Mateo (1547—c. 1614), scriitor spaniol. Autorul celebrului roman picaresc „Viaţa lui Guzmân de Alfarache**. ALEMÂN! (ALAMANI) ({i}) s.m. pl. Uniune de triburi55*germanice, menţionate în sec. 3—6 în regiunea Rinului. ALEMBERT, Jean Le Rond, d’ ~ v. D’Aiembert. A LE N CAR, Jose Martiniano de (1829— 1877), scriitor brazilian. Unul dintre creatorii literaturii naţionale. A fixat temele tradiţionale ale romanului brazilian, evocînd cu simpatie figura indigenului („Guarani"). ALENE1 (< a3 + lene) adv. Fără grabă, încet; agale.# ALENE2 (< fr. {i}) s.f. pl. 1. Hidrocarburi aciclice nesaturate, cu două duble legături cumulate şi cu formula generală CnH2n-2- (La sg.) Primul termen al seriei de hidrocarburi cu duble legături cumulate. ALEP (ALEPPO, HALAt), oraş în N Siriei; 1,31 mii. loc. (1989). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Ind. uşoară (textilă) şi alim.; ciment. Universitate. Celebră citadelă arabă din ev. mediu, moschei. A cunoscut, succesiv, stăpînirea statelor hittit, Mitanni, Egipt (milen. 3—2 î.Hr.), a perşilor (sec. 6—4 î.Hr.); inclus în prov. romană Siria (64 î.Hr.), apoi în Imp. Bizantin. Cucerit de arabi (636). In sec. 12—13, a cunoscut o perioadă de înflorire, încorporat Imp. Otoman în 1516. A decăzut după deschiderea Canalului Suez. în primul război mondial cucerit de Aliaţi (1918). în 1920 intră în componenţa Siriei. ALERGA (lat. *allargare) vb. I 1. Intranz. A fugi iute. ■ A fugi după cineva sau după ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ■ Tranz. A fugări pe cineva, a-l sili să fugă. 9 A se grăbi spre..., a se repezi. ■ A umbla de colo pînă colo, fără ţintă precisă, ii A umbla după treburi. B A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor. 2. Tranz. A cutreiera, a străbate un loc. 3. Intranz. A participa la probele de alergări în cadrul unei competiţii sportive. ALERGARE (< alerga) s.f. 1. Acţiunea de a alerga; alergătură. 2. (SPORT: mai ales la pl.) a) Denumire generală dată probelor atletice de tugă, constînd în parcurgerea unei anumite distanţe. bj Curse de cai. ALERGATQR, «O^RE (< alerga) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aleargă. □ Piatră a. (şi substantivat, f.) = piatra rotitoare a unei mori ţărăneşti de apă sau de vînt. Păsări alergătoare (şl substantivat, f.) = păsări din ţările calde, avînd picioare lungi, adaptate ia alergare (ex. struţul). 2. S.m. şi f. Atlet care concurează la probe de alergări. ■ Cal de curse. 3. S.f. Suport pentru mosoarele cu fire din care se face urzeala pentru războaiele de ţesut ţărăneşti. ALERGŞN, -Ă (< fr.; {s} fr. allergie +gr. gennao „a genera") adj., s.n. (Substanţă, de obicei, de natură proteică) care provoacă o alergie (ex. albuşul de ou, proteina din lapte, polenul, praful de fîn etc.). ALŞRGIC, -A (< fr.) adj. Ore se referă la alergie. ALERGJE (< fr. {»}; {$} gr. allos „altul" + ergon „acţiune") s.f. Creştere patologică a sensibilităţii sau reactivităţii organismului faţă de anumite substanţe străine, inofensive în mod normal, introduse pe căi variate (digestivă, respiratorie, pe cale injectabilă etc.). Se manifestă prin apariţia de eczeme, urticarll, astm, etc. ALERG OLOGjE (< fr. {*}; {s} fr. allergie + gr. logos „studiu4'), s.f. Ramură a medicinii care se ocupă de procesele şi bolile de natură alergică. ALŞRT -A (< fr.) adj. (Livr.) Viol, sprinten, iute. prompt în acţiune. ALERTĂ (< fr.) s.f. Alarmă. ■ Semnal convenţional internaţional prin care oamenii de ştiinţă (astronomi, geofizicieni3seismologi etc.) atrag atenţia asupra producerii sau iminenţei producerii unor fenomene naturale ale căror evoluţii şi consecinţe trebuie urmărite. ALERT POINT, staţiune meteorologică şi de retransmisie radio înfiinţată în 1950 pe ţărmul de NE al ins. EHesmere (Arh. Arctic Canadian). Cel mai nordic punct de pe glob locuit permanent (82°3V lat. N şi 62°05’ long. V). ALE§ [aleşj, Mikolii (1852—1913), pictor, decorator şi ilustrator ceh. Operă iftspirată din istoria şi folclorul naţional (ciclul „Patria"). ALES, -E£SĂ (< alege) adj., s.m. şi f. I. Adj. 1. Deosebit. □ Loc. Mai ales = îndeosebi, în special. 2. Remarcabil; distins; preţios. 3. (Despre oameni, adesea substantivat) Desemnat prin vot; delegat (1). I». S.m. şi f. Persoană iubită (cu care se căsătoreşte cineva), ALESĂTURĂ (< ales) s.f. Procedeu de ornamentare a ţesăturilor populare româneşti prin separarea cu mîna sau cu speteaza, după un model şi introducerea unor fire de băteaiâ. ■ Ţesătură, motiv decorativ realizate prin acest procedeu. 44 Alfred Alessandrescu Grigore Alexandrescu Sică Alexandrescu ALESIA, oraş în Galia. Aici, în 52 Î.Hr., galii răsculaţi, conduşi de. Vercingetorix. au fost înfrînţi de Cezar. Localizat ipotetic lîngă Alise-Sainte-Reine (Franţa). ALESSANDRESCU, Alfred (1893—1959, n. Bucureşti), compozitor, dirijor, pianist şi muzicolog român. Compoziţii pentru orchestră (schiţa „Amurg de toamnă", poemele simfonice „Didona“, „Acteon"), de cameră şi vocale, străbătute de lirism delicat, într-o factură impresionistă. ALESSANDRIA, oraş în Italia (Piemont); 93,9 mii loc. (1989). Centru comercial. Produse chimice şi textile. ALEŞD, oraş în jud. Bihor, pe dr. Crişului Repede, în depr. Vad-Borod; 10 449 loc. (1991). Fabrici de sticlă, ciment şi var. Ind. textilă (conf.) şi de prelucr. a lemnului. Biserică (1658) de influenţă muntenească, ctitoria lui Constantin Basarab Cîrnu (în satul Tinăud). Aici a avut loc, la 24 apr. 1904, o răscoală ţărănească (peste 5 000 de ţărani români şi maghiari), reprimată sîngeros de autorităţi. Atestat documentar în 1291—1294. Declarat oraş în 1968. ALETSCH [şletf), cel mai mare gheţar de vale din Europa (Alpii Bernezi). Lungime: 26,8 km; 160 km2. Format din mai multe limbi de gheaţă, care pornesc din Jungfrau şi Aletsch-horn. ALETSCHHORN [alet/horn] vîrf în Alpii Bernezi (Elveţia), la S de Jungfrau. Alt.: 4 195 m. Alpinism. ALEURIT (< fr. {I{s} gr. aleuron „făină") s.n. Rocă sedimentară detritică, neconsolidată, formată din fragmente de cuarţ, carbonat de calciu şi minerale argiloase cu dimensiuni mici (ex. loessul, praful, mîlul etc.). ■ Fracţiune din sedimente cu aceeaşi granulaţie. ALEUROLIT (< fr. {i}; {s} gr. aleuron „făină" + lithos „piatră") s.n. Rocă sedimentară aleuri-tică compactă. ALEUROMETRU (< fr. {ii; {s} gr. aleuron „făină" + metron „măsură") s.n. Instrument cu care se determină calitatea glutenului din făinurile de cereale. ALEURONj^T (< fr.)‘s.n. Produs alimentar, bogat în proteine, obţinut din gluten, din care se fac preparate culinare dietetice pentru diabetici. ALEURQNĂ (< fr. {i}; {s} gr. aleuron „făină") s.f. Substanţă proteică aflată în celulele stratului aleuronic din seminţele de cereale, leguminoase şi oleaginoase. ALEUR9NIC (< fr.) adj. Strat ~ = strat de celule bogate în proteine, care se găseşte sub învelişul bobului de cereale. ALEUTINE 1. Arh. compus din 110 ins. vulcanice, înşiruite pe o distanţă de 2 740 km, situat între Pen. Alaska şi Pen. Kamceatka, despărţind M. Bering de Oc. Pacific; 37,8 mii km2; 8,5 mii loc. Localit. pr.: Unalaska. Ins. pr.:» Unalaska, Unimak, Umnak, Atka. Pescuit, vînă-toar@ de foci. Rezervaţie naturală pentru animai marine. în 1867, Rusia le-a vîndut, împreună cu Alaska, S.U.A. 2. Mare fosă în N Oc. Pacific, în lungul arh. cu acelaşi nume. Lungime: c. 3 500 km. Ad. max.: 8 100 m. Descoperită în 1936. ALEUTINI, Munţii ~ (ALEUTIAN RANGE), lanţ muntos vulcanic de-a lungul coastei sudice a Pen. Alaska (2). Lungime: c. 850 km. Alt. max.: 3 108 m (vf. Redoubt). Cuprinde 22 vulcani activi, între care Katmai, lacuri vulcanice etc. Turism (parcurile naţionale Lake Clark şi Katmai, „Valea celor 10 000 de fumuri"). ALEVIN (< fr.) s.m. Larvă de peşte în primele zile de dezvoltare. ALEXA, Gheorghe V. (1891—1973, n. Vut-cani, jud. Vaslui), chimist român. Prof. univ. la laşi. Studii privind procedeele de tăbăcire combinată (crom-tanin, aluminiu-tanin) şi de tăbăcire caldă. ALEXA, Visarion (n. 1947, Băluşeni, jud. Botoşani), regizor român. în teatru, a pus în scenă „O noapte furtunoasă", „Unchiul Vania", „Richard al lll-lea**, „Noaptea regilor". Filme („înainte de tăcere", „înghiţitorul de săbii", „Năpasta"). ALEXANDER [aeligzandaj Harold George, conte Alexander de Tunis (1891—1969), mareşal britanic. în timpul celui de-al doilea război mondial a organizat retragerea de la Dunkerque (1940). Comandant al forţelor aliate din Orientul Mijlociu (1942—1943), Italia (1943—1944), Mediterana (1944—1945). Guvernator general al Canadei (1946—1952) şi ministru al Apărării (1952—1954). ALEXANDER [aeligzanda] Samuel (1859— 1938), filozof englez. Creatorul unei filozofii realiste în care toate categoriile sînt deduse din conceptul central de spaţiu-timp-realitate primordială, independent de subiectul cunoscător („Spaţiul, timpul şi divinitatea", „Evoluţia emergentă"). ALEXANDRESCU, Dimitrie (1850—1925, n. laşi), jurist român. Prof. univ. la laşi. Specialist în dreptul civil („Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil Român în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine"). ALEXANDRESCU, Grigore (1810—1885, n. Tîrgovişte), poet român. Membru al Societăţii Filarmonice. Unionist. Sensibil, reflexiv, dar în acelaşi timp, lucid şi ironic, este influenţat în poezia sa de spiritul secolului luminilor şi de cel revoluţionar paşoptist. Meditaţii şi elegii romantice şi preromantice, animate de elanuri umanitare şi patriotice („Anul 1840", „Umbra lui Mircea. La Cozia", „Răsăritul lunii. La Tismana"). Lirică erotică („Eliza"), de interogaţie şi atmosferă meditativă. A ilustrat decisiv specii literare ca fabula („Toporul şi pădurea", „Dreptatea leului", „Boul şi viţelul") şi epistola („Epistolă către Voltaire“, „Satiră. Duhului meu"), anti-cipînd satira eminesciană prin gravitate şi ironie. Proză („Memorial de călătorie"), culegere de folclor oltenesc, traduceri şi imitaţii după Florian, Tasso, Voltaire. ALEXANDRESCU (ALESSANDRESCU), Petre (1828—1899, h. Bucureşti), pictor român de formaţie academistă. Portrete şi compoziţii alegorice pe tema Unirii Principatelor. ALEXANDRESCU, Sică (Vasile) (1896— 1973, n. Bucureşti), regizor român. A montat la Teatrul Naţional din Bucureşti, al cărui prim-re-gizor a fost vreme îndelungată, comediile lui Caragiale, Goldoni, Gogol, mergînd pe linia tradiţiilor clasice ale teatrului românesc. Regizor de film („Bădăranii", „O scrisoare pierdută"). ALEXANDRESCU, Sorin (n. 1937, Bucureşti), critic literar român. Prof. univ. la Amsterdam. Preocupări teoretice şi aplicative în domeniul noilor strategii de abordare a textului literar („William Faulkner", „Poetică şi stilistică", în colab.). ALEXANDRETTA v. Iskenderun. ALEXANDRIA, roman popular. Scris în egiptul elenistic (c. sec. 3 î.Hr.) şi atribuit istoricului Callisthenes, evocă, apelînd adesea la elemente miraculoase, fantastice, războaiele lui Alexandru Macedon. Râspîndit în toată Europa, A. a pătruns în literatura română printr-o traducere în slavona sîrbo-croată. Această versiune stă la baza primei prelucrări româneşti cunoscute, datînd din a doua jumătate a sec. 16 şi păstrată în copii manuscrise, în toate provinciile româneşti. Elemente din A. au intrat în folclor (colinde, oraţii etc.) şi în onomastica populară. ALEXANDRIA, municipiu în Cîmpia Română, pe rîul Vedea, reşed. jud. Teleorman; 58 238 loc. (1991). Nod rutier. Fabrici de rulmenţi, de panouri şi tablouri electrice, de aparataj şi accesorii (filtre mecanice, baterii, panouri radiante), de conserve din legume şi fructe, de brînzeturi şi de cărămidă. Morărit şi panificaţie; topitorie de cînepă şi in; filatură de bumbac; ateliere de reparaţii auto. Fundat în 1834. Biserica Sf. Apostoli (1842—1846). Muzeu de istorie. Declarat municipiu în 1979. ALEXANDRIA (EL ISKANDARÎYAH), oraş în Egipt, port la Marea Mediterană, prin care trece 3/4 din exportul ţării (34 mii. t/an); 3,35 mii. loc. (1986, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Termocentrală. Şantiere navale. Ind. de rafinare a petrolului, textilă, de prelucr, a tutunului, de egrenare a bumbacului, ind. cimentului, hîrtiei, metalurgică. Montaj de automobile. Produse alim. îngrăşăminte chimice. Renumită staţiune balneară maritimă. Universitate (1942). Muzee. întemeiat de Alexandru Macedon în 332—331 Î.Hr., oraşul a devenit cap. regatului Ptolemeilor (305—30 î.Hr.); important centru economic şi cultural al lumii elenistice şi romane. Aici a fost construit în sec. 3 î.Hr. Farul, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Celebră bibliotecă, conţinînd c. 700 000 de volume (arsă în mai multe rînduri). ALEXANDRIA, oraş în E S.U.A. (Virginia) port pe rîul Potomac, la S de Washington; 107 mii loc. (1984). Produse chimice, îngrăşăminte, cherestea, băuturi alcoolice. Maşini frigorifice. ALEXANDRIN, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de civilizaţia elenistică din Alexandria; p. ext. care ţine de epoca elenistică. □ Şcoala a. = a) numele mai multor şcoli filozofice, religioase din sec. 1 î.Hr.—6 d.Hr., de orietitare mistică şi eclectică^ şcoala iudeo-alexandrină (Filon iudeul) ; neopitagoreismul (Apollonios din Tyana), neoplatonismul (Plotin); b) şcoală teologică creştină din sec. 2—4 (Clement Alexandrinul, Origene). Artă a. = artă dezvoltată în Egiptul ptolemeic începînd din sec. 3 î.Hr. Vers a. (şi substantivat m.) = vers alcătuit din 12 silabe, cu fljt> Alexandria. Casa de cultură Alexandria (El fskandariyah). Promenada cezura după silaba a şasea, specific mai ales epopeii greceşti, poeziei şi tragediei clasice franceze. Poezie a. = poezie de tip rafinat, erudit şi obscur, caracteristică epocii elenistice. ALEXANDRINJSM (< fr.) s.n. (Livr.) 1. Ansamblu de manifestări ale civilizaţiei elenistice, semigreceşti, semiegiptene, cu centrul în drăşul Alexandria (sec. 3 Î.Hr.—3 d.Hr.). 2. Caracterul operei poeţilor alexandrini (Calimah, Herondas, Teocrit. Licofron); p. ext. caracterul râfinat, erudit, subtil, aristocrat, „decadent" al artei şi filozofiei în perioadele premergătoare declinului. tALEXÂNDRfT (< n. pr, Aleksandru II) s.n. Varietate de crisoberil, care conţine crom, de culoare verde-smarald, care la lumină electrică devine violetă, folosită ca piatră semipreţioasă. ALEXANDRU (ALEXANDER), arh. îjY NV Americii de Nord (S.U.A.), în G. Alaska; c. 1 100 ins.; 36,8 mii km2. Ins. pr.; Băranof, Prince of Wales. Min. neferoase. Lemn. Creşterea animalelor. Pescuit. ALEXANDRU, numele a opt papi. Mai importanţi; 1. A. III (Rolando Bandlnelli) (1159— 1181), în scopul întăririi autorităţii papale a luptat împotriva împăratului Frederic I Barba-rossa şi a lui Henric II, regele Angliei, 2. A. VI (Rodrigo Borgia) (1492—1503). A încercat să supună Italia centrală puterii lui pe calea corupţiei, trădării şi asasinatului. ALEXANDRU, numele a patru regi ai Macedoniei antice, din dinastia Argeazilor: Alexandru III cel Mare v. Alexandru Macedon. ALEXANDRU din Afrodisia (sfîrşitul sec. 2 — începutul sec. 3), filozof grec. Comentator al scrisorilor aristotelice, a tins către o plâtonizare a filozofiei Stagiritului. ALEXANDRU, Constantin (n. 1953, Constanţa), luptător român de greco-romane (categoria 48 kg). Campion mondial (1978, 1979), campion european (1974, 1975, 1977, 1978, 1979); medalie olimpică de argint (Moscova, 1980). ALEXANDRU, loan (n. 1941, sat Topa Mică, jud. Cluj), poet român. Lirică a sensibilităţii spontane, a meditaţiei filozofice („Infernul discutabil", „Vămile pustiei") şi a istoriei („Im-nele Transilvaniei" ^ „Imnele Ţârii Româneşti", „Imnele Moldovei"). A tradus „Cîntarea cîntări-lor". ALEXANDRU, Maria (n. 1939, sat Plugova, jud. Caraş-Severin), jucătoare română de tenis de masă. Campioană mondială (dublu femei — 1961, 1973, 1975), campioană europeană (simplu femei — 1966). Multiplă campioană naţională. Alexandru cel Bun şi curtea sa (Pictură murală de la biserica mănăstirii Sucevita) ALEXANDRU, Tiberiu (n. 1914, llifnbav, jud. Sibiu), muzicolog român. fElev al lui C. Brâiloiu. Lucrări de etnomuzicologie („Instrumentele muzicale ale poporului român", „Muzica populară românească"). ALEXANDRU I, rege al Greciei (1917— 1920). Domnia lui a fost tutelată de E. Venizelos. ALEXANDRU I (ALEXANDER I LAND), ins. în M. Bellingshausen (Antarctica), despărţită de Pen. Ţara lui Graham prin George VI Sound şi de ins. Charcot prin gheţarul de şelf Wilkins; 43,2 mii km2; lungime: c. 380 km; lăţime; 80—240 km. Relief muntos — culmea Douglas (2 987 m, vf. Stephenson). Considerată pînă în 1940 parte a continentului. Descoperită şi denumită în 1821 de expediţia condusă de F.F. Belingshausen. ALEXANDRU ALDEA, domn al Ţării Româneşti (1431—1436). Reprezentant al unei partide boiereşti filoturce; a închinat ţara turcilor. ALEXANDRU CEL BUN, domn al Moldovei (1400—1432). A consolidat şi a dezvoltat organizarea instituţională a ţării, a sprijinit dezvoltarea comerţului, dînd privilegii negustorilor străini, şi a aplanat conflictul dintre biserica moldovenească şi Patriarhia din Constând nopol, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava (1401); i-a ajutat pe poloni cu oaste în luptele cu cavalerii teutoni (1410; 1422). A Maria Alexandru Alexandru Macedon (fragment din mozaicul „Bătălia lui Alexandru Macedon la Is-sos", sec. 2—1 Î.Hr., Pompei) respins primul atac turcesc împotriva Moldovei (1420). ALEXANDRU I. CUZA, com. în jud. laşi, în lunca Şiretului; 2 781 loc. (1991|„.Jxpl. de balast. Pînă în 1965 s-a numit Cuza Vodă, ALEXANDRU ILIAŞ, domn al Ţării Româneşti (1616—1618 şi 1627—1629) şi al Moldovei (1620-1621 şi 1631-1633). S-a înconjurat de dregători greci, ceea ce a stîrnit împotrivirea boierimii autohtone, care l-a izgonit din Moldova. ALEXANDRU LĂPUŞNEANU v. Lăpuş-neanu. ALEXANDRU MACEDON (356—323 Î.Hr.), rege al Macedoniei (336—323 î.Hr.). Fiu al lui Fiiip II şi discipol al lui Aristotel. După reprimarea răscoalei oraşelor greceşti, iniţiată de Teba (335 î.Hr.), a început lunga sa campanie împotriva Imp. Persan. A trecut Helespontul, a învins armata persană la Granicos (334 Î.Hr.) şi Issos (333 î.Hr.) şi a cucerit Fenicia şi Egiptul. După bătălia decisivă de la Gaugameia (331 î.Hr.) împotriva lui Darius III, a cucerit (330— 327 î.Hr.) provinciile din centrul Imp. Aheme-nid: Babilonul, Susa, Ecbatana, Persepoiis. După campania din N Indiei (327—326 Î.Hr.) a murit la Babilon în vîrstă de 33 de anr. întemeietor a peste 70 de oraşe care-i poartă numele. Domnia lui A. marchează începutul perioadei elenistice. După moartea sa, vastul imperiu a fost împărţit între generalii săi, denumiţi diadohi. ALEXANDRU li MIRCEA, domn al Ţării Româneşti (1568—1574 şi 1574—1577). Incercînd să cucerească Moldova pentru fratele său Petru Şchiopul, a fost înfrînt în apr. 1574 de loan Vodă cel Viteaz. ALEXANDRU ODOBESCU, com. în jud. Călăraşi; 3 275 loc. (1991). Pînă la 24 mart. 1981 s-a numit Nicolae Bălcescu. ALEXANDRU TODEA (n. 1912, Teleac, jud. Mureş), cleric român. Cardinal (1991). Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) (în clandestinitate, din 1986, recunoscut în 1990). Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici de toate riturile din România (1991). ALEXANDRU VLAHUŢĂ, com. în jud. Vaslui; 3 203 loc. (1991). ALEXĂNDREL, domn al Moldovei (1449, 1452—1454, 1455). înfeudat polonilor, care l-au susţinut împotriva lui Bogdan II. ALEXEIEFF, Alexandre (1901—1982), grafician, ilustrator, scenograf şi regizor de film francez de origine rusă. Filme de grafică animată în tehnica proprie „ecranul cu ace“ („O noapte pe muntele pleşuv", „Tablouri dintr-o expoziţie"). ALEXENI, com. în jud. Ialomiţa; 2 543 loc. (1991). Staţie de c.f. ALEXI (ALESSI), Artemiu Publiu (1847— 1896, n. Sîngeorz-Băi), botanist român. Primul cercetător român al florei dobrogene. A înfiinţat, la Năsăud, cea dintîi librărie românească, „Concordia", Militant pentru eliberarea naţională a românilor transilvăneni. ALEXIE (< fr. {I}; {sj gr. a- „fără + lexls „vorbire") s.f. Cecitate verbală. ALEXJNÂ (< fr.; {s} gr. afexo „a apăra") s.f. (MICROBIOL.) Complement (3). ALEXiOS, numele mai multor împăraţi bizantini. Mai importanţi: 1 A. I Comnen (1081—1118), întemeietorul dinastiei Comneni-lor. A luptat împotriva normanzilor, pecenegilor şi selgiucizilor, consoiidînd autoritatea imperială. 2. A. III Anghelos (1195—1203), detronat de cruciaţi. 3. A. VI Mare Comnen (1204— 1222), întemeietorul Imp. Bizantin din Trape-zunt (apr. 1204). ALEZAJ (< fr.) s.n. I. Suprafaţă interioară, cilindrică*sau conică, a unei piese. 2. Diametrul interior al cilindrului unui motor. ALEZARE (< fr.) s.f. Operaţie de prelucrare fină, prin aşchiere, a unui a/eza/, cu ajutorul alezorulul. ALEZOR (< fr.) s.n. Sculă aşchietoare de formă cilindrică sau conică, utilizată > C c Zi -a DALETH D £ A DELTA a 0 D £ 3 n HE H * E EPSILON \ 3 E l y Y WAW W DIGAMMA ■H F 1 G 0 i i ZAYIN 1 i Z i a B HETH H B H ETA § S e H K 9 ® TETH T ® 0 THETA O i *v YdD Y / 1 IOTA / 1 l 1 1 (J) -y KAPH K K KAPPA X X A K £ £ LAMEO L A A LAMBDA L JL y MEM M 'n M MU ** M s NUN N 1 N Ni) M N N ¥ * SAMEKH S EB X O o AYIN 6 o 0 OMICRON O 0 O a 7 7 PE P *7 n Pl 1 P P V' SADE s M 9 9 QOPH Q ? ? Q a a 1 • RES R <| p RO A R % w w hi ş-s 1 > £ SIGMA y i s s s + X TAW T X TAU T t T T Y UP8IL0N 1 V V V Y x HI X X Y Y Ci OMISA z Conferinţa de la A. marchează încheierea primei crize marocane. AL GEORGE, Sergiu (1922—1981), indianist român. Lucrări despre cultura şi civilizaţia indiană („Limbă şi gîndire în cultura indiană"). ALGER (EL DJEZÂ’IR sau AL JAZA’IR), cap. Algeriei, port la M. Mediterană (G. Alger); 2,55 mii. loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Pr. centru politic, economic şi cultural al ţării. Ind. alim., textilă, de piei., chimică, a cimentului. Export de fosforite, min. de fier, ulei de măsline, vin, tutun, legume etc. Universitate (1859). Observator astronomic. Muzee. Marea Moschee (sec. 11, reconstruită). Noua Moschee (sec. 17). Vechi centru al culturii arabe. Reconstruit în sec. 10, a fost pînă în 1516 unul dintre principalele centre comerciale maure; capitală a statului întemeiat în Africa de Nord de piratul Khair ed-Din Barbarossa (sec. 16), vasal Imp. Otoman. Centru al fostei colonii franceze Algeria (din 1830) devine, în 1962, cap. Algeriei independente. ALGERIA, Republica Algeriană Democratică şi Populară stat situat în NV Africii, cu largă ieşire (1 200 km) la Marea Mediterană; 2,38 mii. km2; 23,84 mii. loc. (1988; 82,6% arabi, 17% berberi, 0,1% francezi etc.). Limba oficială: araba. Cap.: Alger. Oraşe pr.: Oran, Constantine, Annaba. Ech Cheliff. Este împărţit în 31 villayate. Relief muntos în partea nordică — lanţurile muntoase Atlas Saharien şi Tell Atlas — fragmentat de văi transversale şi depresiuni de alt. Sahara, principala reg. a ţării, cu alt. variabile (—36 m în Chott Melrhir, 2 918 m în m-ţii vulcanici Ahaggar) ocupă peste 4/5 din terit. A. Climă mediteraneană în N, tropical-deşertică în S. Expl. de petrol (32,45 mii. t, 1989), gaze naturale (39,4 miliarde m3, 1988), min. de fier (3,38 mii. t, 1987), de plumb, zinc, mercur (locul 3 pe glob), fosfaţi, sare ş.a. Numai 3,2% din supr. ţării este cultivată cu cereale (1,77 mii. t, 1988 din care 1,15 mii. t grîu), cartofi (0,95 mii. t, 1988), sfeclă de zahăr, legume ş.a.; viticultură (132 mii ha, 1 mii. hl vin, 1988), plantaţii de măslini (170,0 mii t măsline, 1988), curmali (182,0 mii t, 1988), şi citrice (283 mii t, 1988 din care 190 mii t portocale). întreprinderile ind. produc: produse petroliere, gaze naturale lichefiate, îngrăşăminte chimice, ciment, produse textile şi alim. ş.a. C.f.: 4 074 km. Căi rutiere: 80,5 mii km. Pipe-lineuri: 4,2 mii km. Moneda: 1 dinar = 100 centimes. Exportă petrol şi produse petroliere (aproape 2/3), gaze naturale (c. 1/3), produse siderurgice, fosfaţi, vin ş.a. şi importă utilaje ind. şi mijloace de transport, materii prime industriale, semifabricate, produse alim., cereale, bunuri de larg consum ş.a. — Istoric. Locuit în antic, de triburi numide, terit. A. este transformat în sec. 1 î.Hr.—1 d.Hr. în posesiune romană (prov. Numidia şi Mauretania) pînă în sec. 5. Ocupată de vandali (sec. 5—6) şi bizantini (sec. 6—7), A. este cucerită de arabi (sec. 7—8) şi înglobată în Califatul omeiad. Majoritatea pop. autohtone adoptă, în sec. următoare, araba ca limbă şi islamismul ca religie. în sec. 11—12, sub dinastia Hammadizilor, îşi cucereşte independenţa. Procesul de farîmiţare feudală din sec. 14—15 sfîrşeşte prin recunoaşterea, lă 1518, a suzeranităţii Imp. Otoman. A. se bucură din 1711 de o independenţă de facto. Cucerirea colonială franceză, începută la 5 iul. 1830 prin ocuparea oraşului Alger, a întîmpinat o dîrză rezistenţă a populaţiei condusă de emirul Abd el-Kader (1832—1847). După al doilea război mondial, lupta pentru independenţă ia forma luptei armate prin declanşarea, la 1 nov. 1954, a revoluţiei antiimperialiste conduse de Frontul de Eliberare Naţională (FLN). Crearea Guvernului Provizoriu al Republicii A. (19 sept. 1958), încetarea focului în urma acordului franco-alge-rian de la Evian-les-Bains (18 mart. 1962), referendumul privind independenţa (1 iul. 1962) duc la proclamarea independenţei de stat a A. la 3 iul. 1962. La 25 sept. 1962, Adunarea Naţională şi Constituantă proclamă Republica Algeriană Democratică şi Populară. La 19 iun. 1965, puterea este preluată de Consiliul Revoluţiei în frunte cu Houari Boumedienne. în 1976 un referendum popular adoptă noua constituţie a ţării, care proclamă A. „republică democratică şi populară, stat socialist, avînd ca religie de stat islamismul". Deşi, la 16 ian. 1986, Carta Naţională elaborată de Frontul de Eliberare Naţională a fost aprobată cu o zdrobitoare majoritate, în 1988 au izbucnit manifestaţii de protest, generate de dificultăţile economice, care au determinat o revizuire fundamentală a politicii interne. Constituţia adoptată în 1989 preconizează abolirea monopolului puterii în beneficiul Frontului de Eliberare Naţională şi introducerea unui sistem cu mai multe partide A. este republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Adunarea Populară Naţională, iar cea executivă de preşedinte şi de Consiliul de Miniştri. ALGERIAN, -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Locuitor al Algeriei. 2. Adj. Care aparţine Algeriei sau populaţiei ei, privitor la Algeria sau la populaţia ei. ALGIDITATE (< fr.) s.f. Simptom al unei boli, caracterizat prin răcirea treptată a corpului (ex. în tifosul exantematic). ALGjE (< fr.; {sj gr. algos „durere") s.f. Durere apărută spontan sau în urma excitării patologice a nervilor senzitivi. ALGINĂ (< fr. {i}; {s} lat. alga „algă") s.f. Substanţă mucilaginoasă extrasă din anumite alge marine şi utilizată pentru apretare în industria pielăriei. ALGOA, golf pe coasta de S a Africii (Rep. Africa de Sud) între capurile Recife (la V) şi Padrone (la E). Descoperit în sec. 15 de navigatorii portughezi. Adăposteşte oraşul Port Elizabeth. ALGOL (< engl. algo[rithmic] l[anguage]) s.n. (INFORM.) Limbaj de programare destinat, în primul rînd, aplicaţiilor cu caracter ştiinţific. ALGOL, stea din constelaţia Perseu, a cărei strălucire variază, datorită eclipsării produse de satelitul său, între mărimile stelare 2,2 şi 3,5, cu o perioadă de 2 zile, 20 ore şi 49 minute. ALGOLOGJE (< fr.) s.f. Ramură a botanicii care se ocupă cu studiul alqelor. ALGONKIAN (< algonkini), grupă cu valoare de eră geologică; îi sînt atribuite formaţiunile apărute de la sfîrşitul Arhaicului pînă la primele strate cambriene. Este reprezentată prin roci magmatice, metamorfice şi sedimentare (detritice sau organogene), puternic afectate de cutările huroniene; conţine urme de organisme şi cărbuni. Denumită în 1890 de J.W. Powell. împreună cu Arhaicul alcătuieşte Pre-cambrianul. Sin. Proterozoic. ALGONKjNI (iii) s.m. pl. Populaţie din America de Nord, din familia de limbi amerindiene; trăieşte îndeosebi în rezervaţiile din S.U.A. şi din Canada. ALGORJTM (< fr. {i}) s.n. Succesiune finită de reguli * de calcul, simboluri şi operatori matematici sau logici, care permite determinarea efectivă a soluţiilor unei probleme (ex. a. lui Euclid de aflare a celui mai mare divizor comun a două numere întregi, extins la polinoame de S. Stevin). ALGRAFIE (< fr. {i}) s.f. Procedeu de executare a formelor de imprimare pe plăci de aluminiu, folosit de obicei pentru tiparul plan. ALHAMBRA, fortăreaţă şi palat al suveranilor mauri din Granada (Spania). Construită în mai multe etape (sec. 13—14); capodoperă â arhitecturii musulmane, cu vestite curţi interioare („Curtea leilor", „Curtea cu mirţi"). AL-HOREZMI v. Horezmi. ALHUCEMAS (PENON DE ALHUCE- MAS[aJu0emas] ), mic arh. în SV Mediteranei, aproape de coasta nordică a Marocului, alcătuit din trei ins.; 1,2 ha. Posesiune spaniolă. ALIA (< fr.) vb. I 1. Refl. (DR.) A încheia un tratat de alianţă. 2. Tranz. A elabora un atlaj. ALIA, Ramiz (n. 1925), om politic albanez. Prim-secretar (din 1985) al C.C. al Partidului Muncii dih Albania. Preşedinte al Prezidiului Adunării Populare (şef al statului) ai Albaniei (1982—1992). ALIAJ (< fr.) s.n. Sistem lichid sau solid, omogen sau eterogen, format din două sau mai multe metale său din metale şi diferite nemetâle cu proprietăţi metalice» obţinut prin topire. A. fabricate prin alte procedee (depunere electrolitică, condensare, sublimare etc.) se numesc pseudoallaje. După proprietăţile caracteristice şi după utilizarea lor în industrie, se cunosc: a. anticorosive, a. antifricţiune, a. de lipit etc. □ A. amorf — a. în structura căruia distribuţia atomilor în reţele este aleatoare; sticlă metalică. ALIANŢĂ (< fr.) s.f. 1. Legătură (temporară) între două sau mai multe grupuri în vederea realizării unui scop comun; coaliţie. 2. înţelegere politică de durată între două sau mai multe state, stipulată în acorduri sau tratate, prin care acestea hotărăsc să-şi acorde asistenţă politică şi militară reciprocă. 3. Rudă prin a. = afin2. £LIAS (cuv. lat.) adv. Zis şi ..., pe nume şi .... ALIAT, -Ă (< alia) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Unit, întovărăşit cu cineva printr-o alianţă, pentru a realiza. o acţiune comună; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianţă. 2. S.m. şi f. Persoană, clasă, partid etc., care a intrat în alianţă cu cineva. 3. Adj. (Despre metale) Căruia i se adaugă unul sau mai multe elemente pentru a forma un aliaj. ALIBţ (< fr., lat.) s.n: (DR.) 1. Dovadă că la data săvîrşirii unei infracţiuni învinuitul se afla în altă parte decît la locul săvîrşirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). ALIC£NTE (< fr.) subst. Soi de viţă de vie cu struguri roşietici, de mărime mijlocie şi boabe uniforme sferice, slab rezistent la ger şi la boli criptogamice. ■ P. ext. Vin produs din soiul de viţă de vie descris mai sus. ALICANTE 1. Golf larg al M. Mediterane, pe coasta de SE a Pen. Iberice (Spania), între Cabo de la Nao (în N) şi Cabo de Paloş (în S). 2. Oraş în SE Spaniei (Valencia), port la M. Mediterană Alhambra .Curtea leilor 50 în golful cu acelaşi nume; 258 mii loc. (1987). Ind. îngrăşămintelor chimice, constr. de maşini şi textilă. Vinuri, ţigarete şi uleiuri vegetale. Turism. ALICĂ (< ngr.) s.f. 1. Fiecare dintre proiectilele “sferice de plumb, cu diametrul între 1,25 şi 4,5 mm, cu care sînt încărcate cartuşele folosite la vînarea animalelor mici. 2. (TEHN.) Fiecare dintre granulele de oţel sau de fontă dură, cu dimensiuni liniare pînă la 5 mm, folosite pentru curăţirea prin împroşcare a suprafeţei pieselor sau în foraj. ALICOT» -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre mărimi) Care se cuprinde de un număr întreg de ori într-o mărime dată (ex. doi este o parte a. a lui zece). ALIDADĂ (< fr. {i}) s.f. Instrument simplu pentru măsurarea unghiurilor folosit înainte de apariţia lunetei în ridicările topografice. Montat la un cadran divizat formează un goniometru. Considerat precursorul teodolitului. ALIENA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) înstrăina. ALIENABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre un lucru) care poate fi înstrăinat. 2. (DR.) Atribut juridic al unor bunuri sau drepturi constînd în permisivitatea înstrăinării ori cedării lor în condiţiile prevăzute de lege. ALIENARE (< aliena) s.f. 1. (DR.) Acţiunea de a aUena. 2. (FILOZ.) înstrăinare. ALIENAT, -Ă (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de o boală mintală; nebun. 2. Adj. înstrăinat. ALIEN^ŢIE (< fr., lat.) s.f. A. mintală = stare psihopatologică gravă, care destructurează persoana, fâcînd-o inconştientă prin raport cu ea însăşi şi dezadaptînd-o social. ALIFANTI, Mircea (n. 1914, Călimăneşti), arhitect român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrările sale se disting prin claritate funcţională şi căutări plastice înnoitoare (Aerogara Băneasa, Fabrica de confecţii Bucureşti, Primăria din Baia Mare, Primăria şi noul hotel din Bistriţa). ALIF^TIC, -Â (< fr. {i}; {s} gr. aleiphat-„grăsime") adj. Combinaţie ~ = combinaţie organică saturată, constituită din atomi de carbon legaţi unul de altul în formă de lanţ liber la cele două capete. ALIFIE (< ngr.) s.f. Preparat farmaceutic folosit extern, compus din substanţe medicamentoase încorporate într-o masă onctuoasă. ALIGARH, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh); 353 mii loc. (1984). Ind. sticlei, celulozei şi hîrtiei; prelucr. metalelor. Covoare. Universitate. ALIGJQiT (< lat.) s.n. Operă de sine stătătoare, tipărită sau manuscrisă, legată împreună cu altele. V. convolută, miscelaneu. ALIGATOR (< fr. {i}) s.m. Crocodil cu botul lat, specific apelor Chinei (Alligator sinensis, lung de c. 2 m) şi Americii de Nord (Alligator mississippiensis, lung de c. 4,5 m). Pielea a. este folosită în marochinărie. ALIGOTE (< fr.) s.m. Soi de viţă de vie cu struguri şi Soabe mici, de culoare albă-verzuie, cu o mare capacitate de producţie. ■ P. ext. Vin produs din soiul de viţă de vie descris mai sus. ALIL (< fr. {i}) s.m. Radical monovalent, derivat din propenă prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. ALILIC (< fr. {i}) adj. Alcool ~ = alcool liniar nesaturat din clasa alcoolilor monohidroxilici. Esterii a. a. se utilizează ca monomeri pentru obţinerea compuşilor macromoleculari. ALIMAN, com. în jud. Constanţa; 3 367 loc. (1991). Rezervaţie paleontologică (punct fOsili-fer), de 14,62 ha. ALIMBA (< limb) vb. I tranz. A uşura o navă prin descărcarea parţială (pe alte vase) a încărcăturii, pentru a putea naviga în ape de mai mică adîncime. ALIMENT (< fr., lat.) s.n. Produs în stare naturală sau prelucrat, nutritiv, care serveşte ca hrană. Pentru întreţinerea activităţii vitale a organismului, a. trebuie să conţină proteine, grăsimi, glucide, săruri minerale, vitamine şi apă; pentru a fi cît mai bine asimilate, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să conţină un anumit număr de calorii, să aibă gust plăcut, să stimuleze secreţia sucurilor digestive. ALIMENTA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A consuma sau a da să se consume alimente; a (se) hrăni. ALIMENTAR, -A (< fr., lat.) adj. De alimente, privitor la alimente sau la alimentaţie. □ (DR.) Pensie a. v. pensie. ALIMENTARE (< alimenta) s.f. 1. Acţiunea de a (se) alimenta: hrănire. 2. (TEHN.) Furnizare continuă de materiale, energie, utilaje etc. unor instalaţii, întreprinderi, localităţi etc., pentru asigurarea funcţionării sau activităţii acestora. ALIMENTAt9R (< fr.) s.n. 1. Dispozitiv de alimentare a unei maşini sau a unei instalaţii cu combustibil sau materie primă. 2. Piesă componentă a mecanismului de încărcare a unei mitraliere cu rolul de a permite alunecarea benzii de cartuşe în cutia mecanismelor. ALIMENTAŢIE (< fr.) s.f. 1. Faptul de a (se) alimenta (1); introducere în organism a substanţelor nutritive. Constituie latura de bază a metabolismului animal. 2. A. publică = reţea de întreprinderi comerciale specializate care, prin restaurante, cantine, cofetării, bufete etc., satisface necesităţile populaţiei privind produsele, bunurile alimentare. ALIMPEŞTI, com. în jud. Gorj, pe Olteţ; 2 325 loc. (1991). ALINAI (lat. *allenare) vb. I tranz. şi refl. A face să scadă sau a scădea în intensitate; a (se) potoli, a (se) linişti, a (se) calma. ALINEAT (ALINIAT) (după fr. {i}) s.n. Rînd într-un text care începe mai la dreapta decît celelalte, pentru a marca o idee nouă; fragment de text cuprins între două asemenea rînduri. ALINIA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) aşeza în linie dreaptă. ■ Tranz. Spec. A aşeza un grup de construcţii după o linie prestabilită. 2. Tranz. A ajusta elementele componente ale unui sistem pentru a-i asigura o bună funcţionare. ALINIAMENT (după fr.) s.n. 1. Linie dreaptă, determinată pe un teren prin poziţia mai multor puncte sau obiecte (repere); p. ext. poziţia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. 2. Porţiune dreaptă din traseul unei căi de comunicaţie, cuprinsă între două. curbe consecutive. 3. (MILIT.) Fîşie de teren care, datorită condiţiilor naturale, prezintă o importanţă tactică, operativă sau strategică pentru acţiunile de luptă ce se desfăşoară în raionul respectiv. ALJNT (< alinta) s.n. 1. Dezmierdare, mîngîiere. 2. Răsfăţ, răzgîială. ALINTi^ (lat. *allentare) vb. I 1. Tranz. A dezmierda, a mîngîia. 2. Tranz. şi refl. A (se) răsfăţa, a (se) răzgîia. ALIOR (lat. aureolus) s.m. Nume dat unor plante din genul Euphorbia, care conţin în organele vegetative un suc lăptos, caustic şi otrăvitor; laptele-cîinelui; laptele-cucului. ALIOTMAN (< n. pr. tc. AH Osman) s.m. sg. (Pop.) Turcime. ALI PAŞA din Tepelene, paşă de lani na (1788—1822). S-a declarat independent faţă de Poarta Otomană (1819). Şi-a extins autoritatea asupra unui terit. care cuprindea părţi din Grecia şi Albania; asediat de turci în lanina, a fost învins şi ucis. ALI PAŞA, Mehmed Emin (1815—1871), om politic şi demnitar turc. Ca mare vizir şi ministru de Externe, a dus o politică de apropiere faţă de Marea Britanie şi Franţa. ALIPj (< a + lipi) vb. IV tranz. şi refl. A (se) lipi, a (se) uni; a (se) ataşa, a (se) alătura. ALISMATACEE (după fr. {i}; {s} gr. affsmat-„limbariţă") s.f. pl. Familie de plante acvatice monocotiledonate, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu canale aerifere în tulpini şi frunze (ex. limbariţa, săgeata-apei). ALIT (< fr. (i}) s.n. Termen generic folosit pentru a defini rocile sedimentare, bogate în oxid liber de aluminiu (ex. laterite, bauxite). ALITARE (după fr. {i}) s.f. Tratament termo-chlmic p*entru saturarea (prin difuzie) cu aluminiu a suprafeţei oţelului sau a altor materiale metalice, în vederea creşterii rezistenţei la oxidare şi la coroziune. ALITERAŢIE (< fr.) s.f. Procedeu stilistic constînd în repetarea aceluiaşi sunet, de obicei consoană, sau a aceloraşi grupuri de sunete în cuvinte căre se succed. ALIZARJNĂ (< fr. {i}) s.f. Colorant de culoare roşie aprinsă, derivat al antrachinonei. Extras iniţial din roibă, este primul colorant natural obţinut şi prin sinteză (1868). 51 ALIZEE (< fr.) s.n. pl. Vînturi regulat^ care bat în regiunile intercropicale tot timpul anului, cu direcţie constantă: de la NE spre SV (în emisfera nordică) şi de la SE spre NV (în emisfera sudică). ALKAMENES (c. 440—c. 400 î.Hr.), sculptor atenian. Elev, colaborator şi rival al lui Fidias. A lucrat la refacerea monumentelor de pe Acropole. Opere în marmură, bronz şl în tehnica chriselefantină („Prokn6 şi ltys“, „Hermes", „Ares", sculpturi de atleţi). AL-K1NDI, Abu lussuf ibn Ishak (800-879), filozof şi savant enciclopedist arab. A întemeiat filozofia arabă; a tradus şi comentat opere fundamentale ale filozofiei elene. ALKMAAR, oraş în V Olandei, la N de Amsterdam, pe canalul Zaandam-Den Helder; 121 mii loc. (1986, cu suburbiile). Ind. metalurgică, a hîrtiei, încălţ., ciocolată. Centrul unei regiuni agricole (unt, brînzeturi). Biserică (Groote Kerk) din sec. 15. In timpul campaniilor napoleoneene trupele franceze, comandate de mareşalul Brune, au învins aici (18 oct. 1799) corpul expediţionar ruso-britanic. ALLA BREVE (loc. it.) (MUZ.) Termen care indică executarea într-o mişcare rapidă în doi timpi a unei compoziţii muzicale, scrisă în măsura de patru timpi. ALLAH (în arabă al lllah), numele Dumnezeului unic^ în, monoteismul islamic. ALLĂHABAD, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), port pe Gange; 650,1 mii loc. (1981, cu suburbiile). Nod feroviar. Piaţă agricolă (zahăr, bumbac). Important centru de pelerinaj — Marea moschee Jama Marjid. Universitate. ALLAIS [ale], Maurice (n. 1911), economist francez. Contribuţii în dezvoltarea economiei matematice şi în studiul echilibrului economic al monedei şi al creditului („Crearea monedei şi puterea de cumpărare prin mecanismele de credit", „Conceptul surplusului şi pierderii şi reformularea teoriei stabilităţii echilibrului economic general şi eficacitatea maximă"). Premiul Nobel (1988). ALLEGRETTO (cuv. it.) adv., s.n. (MUZ.) 1. Adv. (Indică modul de executare a unui grup de note muzicale) Cu o mişcare repede, vie, dar mai moderată decît allegro. 2. S.n. (Parte dintr-o) lucrare muzicală concepută în această mişcare. ALLŞGRO (cuv. it.) adv., s.n. (MUZ.) 1. Adv. (indică modul de executare a unui grup de note muzicale) Cu o mişcare repede, vie. 2. S.n. (Parte dintr-o) lucrare muzicală concepută în această mişcare. ALLEM^NDĂ (< fr.) s.f. Vechi dans de origine populară germană, iniţial cu caracter vesel, vioi, ulterior moderat, grav, în patru timpi; melodia corespunzătoare acestui dans. A. a fost introdusă în suita clasică franceză. ALLEN[şlgn], Woody (n. 1935), dramaturg, scenarist, regizor şi actor de teatru şi cinema american. Comedii cinematografice de mare originalitate în care semnează scenariul şi regia, interpretînd şi eroul principal („Adormitul", „Annie Hali", „Manhattan*1, „Trandafirul purpuriu din Cairo“). ALLENBY [aslanbi], Edmund Henry Hyn-man, viconte de (1861—1936), mareşal britanic. In timpul primului război mondial, comandant al trupelor britanice pe frontul din Franţa, Iar în 1917—1918 al forţelor Antantei din Egipt şi din Palestina. ALLENDE [aXşnde], GOSSENS, Salvador (1908—1973), om politic chilian. Lider al Partidului Socialist din Chile (1943—1973). Preşedintele Republicii Chile şi şef al guvernului Unităţii Populare (1970—1973). A murit în cursul unul puci militar de dreapta. ALLENDE NAGAR v. Hyderabad (1). ALLENTOWN[şlantaunl, oraş în NE S.U.A. (Pennsylvania); 123,2 mii loc. (1985). împreună cu localit. Beth/ehem şi Easton formează o conurbaţie de 676,1 mii loc. (1988). Constr. de camioane şi avioane; fibre sintetice, ciment, produse electronice, maşini-unelte. ALLEPPEY, oraş în S Indiei (Kerala), port pe Coasta Malabar a M. Arabiei; 169,9 mii loc. (1981). Covoare, ulei de cocos. Export de lemn, copra, cauciuc. ALLGĂU, Alpii - (ALLAGÂUER AL-PEN), culme muntoasă în Europa Centrală, ramura vestică a Alpllor Bavarlei, desfăşurată la E de L. Constanţa, la frontiera Germaniei cu Austria. Alt. max.: 2 665 m (vf. Mădelgabel). De aici izv. rîurile lller şi Lech (afl. ai Dunării). ALLIER [alie], rîu în centrul Franţei, afl. stg. al Loarei în aval de oraşul Nevers; 410 km. Izv. din M-ţii Ceveni şi trece prin Vichy şi Moulins. Navigabil pe 228 km. ALLOBROGI (< fr. {i}) s.m. pl. Populaţie celtică ce locuia în SE Franţei de azi, supusă de Cezar în timpul campaniei din Galia (58—51 Î.Hr.). ALLOSţURUS ( {!}; {s} gr. allos „alt" + saura „şopîrlă") s.m. Reptilă terestră carnivoră, de talie foarte mare, care a trăit în Cretacic. ALLPORT [ae*pa:t], Gordon W(illard) (1897—1967), psiholog american. A întemeiat studiul modern al personalităţii („Personalitatea. — O Interpretare psihologică"). A identificat, împreună cu Odbert, 17 953 trăsături de personalitate, 1 504 fiind considerate ca autentice. ALMA, rîu în S Crlmeil, ce se varsă în Marea Neagră la N de Sevastopol. Aici a avut loc bătălia decisivă, soldată cu înfrîngerea trupelor ruseşti în Războiul Crimei! (20 sept. 1854). ALMA-ATA, cap. Kazahstanului; 1,19 mii. loc. (1989, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru Ind. (constr. de maşini, chimică, alim.) şi cultural. Academie de ştiinţe, muzee, universitate. Menţionat ca oraş în 1854. ALMAGESTE, denumirea arabă a culegerii de lucrări astronomice (sec. 2), datorată lui Ptolemeu. Denumirea originală: Megale Syntaxls. ALMAGRO, Diego de (1475—1538), conchistador spaniol. A însoţit pe F. Pizarro în expediţia din Panamâ şi Pertf (1524—1527). A descoperit reg. platourilor înalte din Anzii Centrali, L. Titicaca şi deşertul Atacama (1535— 1537). almalIk, oraş în S Uzbekistanului (C.S.I.), la SE de Taşkent; 114 mii loc. (1989). Expl. de cupru, zinc, molibden. Ind. metalurgiei neferoase, mat. de constr., chim* ALMANAH (< fr., lat. m.) s.n. Publicaţie anuală care cuprinde un calendar şi un bogat material beletristic sau de altă natură, precum şi date interesante din diverse domenii de activitate. ALMANDIN (< fr. {i}) s.n. Varietate de granat, de culoare roşie, brună sau neagră, translucid sau opac, format prin acţiunea magmelor acide asupra rocilor metamorfice bazice sau prin metamorfozarea rocilor bogate în aluminiu şi fier. Este utilizat ca piatră semipre-ţioasă şi ca abraziv. ALMAŞ 1. Rîu, afl. stg. al Someşului; 63 km. Izv. de sub culmea Meseşului. în cursul superior se mai numeşte şi Fildu. 2. Com. în jud. Arad; 3 064 loc. (1991). Staţie de c.f. ALMAŞ, Dumitru (n. 1908, Negreşti, jud. Neamţ), istoric şi scriitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind Revoluţia Franceză şi Războiul Civil din S.U.A. („Căderea Bastiliei", „Nord contra Sud“). Romane istorice. ALMAŞ-AGRIJ, depr. de eroziune diferenţială situată pe terit. jud. Sălaj, la contactul M-ţilor Meseş cu Pod. Someşan, la 350—400 m alt., în lungul văilor Almaş şi Agrij. Supr.: c. 600 km2. Relief complex, format din coline, cueste, suprafeţe structurale, terase şi lunci. Fragmentarea accentuată a reliefului şi prezenţa rocilor friabile au determinat intense procese de pantă, reprezentate prin şlroiri, ogaşe, ravene şi torenţi. ALMAŞU, com. în jud. Sălaj; 3 421 loc. (1991). Ruinele cetăţii Almaşului (sec. 13—14). ALMAŞU MARE, com. în jud. Alba; 1 929 loc. (1991). Minereuri auroargintifere. Vestigii ale unor exploatări miniere din epoca romană (sec. 2—3). Biserică (sec. 15, refăcută în sec. 18). ALMÂJ (ALMĂJULUI) 1. Munţii ~, masiv muntos din grupa M-ţilor Banatului, la N de defileul Dunării, constituit din roci cristaline cu intruziuni de graniţe şi calcare jurasice. Alt. max.: 1 224 m (vf. Svinecea Mare). Păduri de ALMĂŞANU 52 fag. 2. Depresiunea zonă depresionară intramontană în sudul Banatului, între M-ţii Semenîcului, Almăjului şi Locvei, drenată de rîul Nera. Supr.: 250 km2. Relief colinar, de terase şi lunci. Climă blîndă. Expl. forestiere, de calcare, de cărbuni şi azbest. Culturi de cartofi şi de porumb. Zonă pomicolă şi de creştere a vacilor de lapte. Cunoscută şi sub numele de Depresiunea Bozovici. 3. Com. în jud. Dolj; 4 115 loc. (1991). Cula Poenaru (1764); biserică (1787). ALMĂŞANU, Virgil (n. 1926, Baccialia, Basarabia), pictor român. Lirism stăpînit, scheme geometrizate în care figuraţia este sugerată, gamă cromatică rafinată („Epos legendar — Mihai Viteazul**, „Moment revoluţionar, 1848“). Autor de lucrări monumentale. ALMERIA, oraş în S Spaniei (Andaluzia), port la M. Mediterană; 154,9 mii loc. (1987). Ind. chim. şi constr. de maşini. Ciment şi conserve. Citadela Alcazaba (începută în sec. 8), catedrală (sec. 16). ALMETEVSK, oraş în Rep. Autonomă Tătară (Federaţia Rusă), pe Zai, la SE de Kazan; 129 mii loc. (1989). Mari expl. de petrol şi gaze naturale. Rafinărie de petrol. Ind. prelucr. lemnului, de maşini şi tractoare; laminor (conducte, şine de c.f.). ALMIRANTE BROWN, oraş în E Argentinei, în S aglomeraţiei Buenos Aires; 332,5 mii loc. (1980). Ind. prelucr. metalelor, text. şi alim. ALMOHAZI, dinastie berberă (1147^-1269), întemeiată în 1121 sau 1122 de Muhammad ibn Tumart. A stăpînit în N Africii şi S Spaniei. Puterea lor a început să decadă după bătăiia de la Las Navas de Tolosa (1212). ALMORAVIZI, dinastie berberă (mijlocul sec. 11—1147), întemeiată de Abdallah ibn lasin. A stăpînit în N Africii şi în S Spaniei; a fost răsturnată de Almohazi (1147). ALMQVIST [almcvist], Cari Jonas Love (1793—1866), scrfitor suedez. Unul dintre cei mai autentici romantici (versuri — „Cîntece", proză fantastică) şi totodată primul romancier realist suedez („Cartea măceşului", „Aimorina"). ALMUCANTARAT (< fr. {i}) s.n. Cerc obţinut prin intersecţia sferei cereşti cu un plan paralel cu planul orizontal; pe a. toate stelele au aceeaşi înălţime deasupra orizontului. ALNICO s.n. Aliaj din oţel, aluminiu, nichel şi cobalt folosit la fabricarea magneţilor permanenţi, magnetroanelor etc. ALOCA (< alocaţie, după fr.) vb. I tranz. A prevedea, a destina, a acorda pentru un anumit scop mijloace băneşti sau materiale. ALOCAŢIE (< fr.) s.f. Faptul de a aloca; concr. sumă de bani, cantitate de bunuri care se alocă. B Ajutor în bani. ALOCORIE (< fr. {i}) s.f. Mod de răspîndire a plantelor cu ajutorul factorilor externi: vînt (anemocorie), apă (hidrocorie), animale (zoocorie), om (antropocorie). ALOCROMATISM (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt“ + khroma- „culoare") s.n. Proprietate a cristalelor: a) de a prezenta culori diferite în funcţie de natura incluziunilor colorate pe care le conţin; b) de a prezenta fotoconductibilitate datorită impurităţilor conţinute sau iradierii prealabile. AL9CURI (ALŞCUREA) (< a3 + locuri) adv. Pe ~ = pe ici pe colo, în unele locuri. ALOCUŢIUNE (< fr., lat.) s.f. Cuvîntare ocazională scurtă. ALODIAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la alodiu. □ Pămînt a. = rezervă seniorială (în ev. med. în Transilvania). ALODIU (< lat. m. aliodium) s.n. (în sec. 5—11, în V Europei) Proprietate funciară liberă de orice sarcini servile sau vasalice. ALOE (< fr. {i}) s.f. Gen de plante decorative din familia liliaceelor, cu flori galbene sau roşii şi frunze cărnoase care conţin un suc folosit în farmacie. Fibra se utilizează în ind. textilă. Cresc mai ales în S Africii, în Ins. Canare şi în regiunea mediteraneană. ALOESTEZIE (< fr.) s.f. (MED.) Perturbare a percepţiei tactile, constînd în localizarea senzaţiei într-un punct situat în partea simetric opusă locului de acţionare a stimulului. ALOFI, oraş în V ins. Niue (Noua Zeelandă), port şi centru ad-tiv. al terit.; c. 1 mie loc. (1984). Copra, banane. ALOFON (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt" + phone „sunet") s.n. Variantă a aceluiaşi fonem datorată fie contextului fonetic (a. poziţional), fie particularităţilor articulatorii ale diferiţilor vorbitori (a. liber). ALOGAMIE (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt** + gamos „unire'*) s.f. Reproducere (la plante) prin polenizare încrucişată şi fecundaţie străină. Plantele reproduse astfel sînt alogame. ALOGEN, -Ă (< fr. {ij; {s} gr. allos „alt“ + genos „neam") adj. 1. (Despre un mineral) Format anterior, într-un loc diferit de cel al rocii din care face parte. 2. (Despre o populaţie) Venit din altă parte, care are altă origine. ALOHTŞN (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt" + khthon „pămînt**) adj., subst. 1. Formaţiune geologică deplasată faţă de locul de formare, datorită mişcărilor de cutare care produc translaţii orizontale. Stratele formaţiunii încalecă în final peste altele mai noi (şariaj). Ex. Pînza Getică. 2. Adj. (Despre un zăcămînt de cărbuni) care provine din plante transportate de ape în bazinele de sedimentare. ALOKINEZIE (< fr.) s.f. (MED.) Tulburare de coordonare"constînd în faptul că o mişcare comandată unui membru superior sau inferior este executată de membrul simetric. ALOMETRIE (< fr.) s.f. (MED.) Dezvoltare inegală a unor părţi ale corpului avînd ca efect modificarea proporţiilor acestuia. ALOMORF (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt" + morphe „formă") s.n. Variantă a aceluiaşi mor-fem. A. pot fi libere (ex. ,,-e“ şi ,,-uri“ în pluralul unor cuvinte ca vis, chibrit etc.) sau poziţionale. ALOMPRA (ALAUNGPAYA) (1714— 1760), om politic birmanez. A întemeiat ultima dinastie birmană (c. 1752), eliberînd şi unind teritoriile birmane. ALONJM (< engl. {i}) s.n., adj. (Nume — de obicei al unui scriitor cunoscut) pe care şi-l însuşeşte un autor, cu scopul de a-şi ascunde identitatea sau pentru a beneficia de celebritate. □ Lucrare a. = lucrare care poartă semnătura altei persoane decît a autorului. ALONJĂ (< fr.) s.f. 1. Piesă (demontabilă) care serveşte la prelungirea unor obiecte. 2. Lungimea mîinilor unui sportiv angajat într-o luptă directă cu un adversar (ex. la box, lupte, scrimă). ALONSO, Dâmaso (1898—1990), poet, critic literâr şi filolog spaniol. Versuri animate de o profundă nelinişte existenţială („Fiii mîniei"). Istoric al poeziei spaniole („Limba poetică a lui Gongora", „Poezia spaniolă"). ALOPATIE (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt" .+ pathos „suferinţă") s.f. Metodă terapeutică constînd în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sănătos, ar produce efecte contrare simptomelor principale ale bolii ce trebuie tratată. Opusă homeopatiei. ALOPECIE (< fr., gr.) s.f. Cădere temporară a părului, parţială sau totală, determinată de o disfuncţie hormonală, o boală infecţioasă sau parazitară. ALOR SETAR (ALOR STAR), oraş în N Malaysiei (Malaya), în apropierea graniţei cu Thailanda, centrul ad-tiv al statului Kedah; 71,7 mii loc. (1980). Aeroport. Centru comercial al unei vaste reg. agricole (orez). ALOTRIOMORF, -Ă adj. (Despre structura holocristalină a rocilor magmatice) în care toate mineralele sînt xenomorfe. ALOTRIOMORFISM (< gr.) s.n. Proprietate a unor minerale de a cristaliza în forme diferite de cea obişnuită, care apar spre sfîrşitul fazei de consolidare, cînd ocupă locurile rămase libere între mineralele care au cristalizat înaintea lor. ALOTROPIC, -Ă (< fr. {i}) adj. are aparţine alotropiei, privitor la alotropie. □ Formă a. = mod de aşezare ordonată în spaţiu (în reţeaua cristalină) a atomilor elementelor chimice; modificaţie alotropică. ALOTROPjE (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt" + tropos „fel") s.f. Proprietate a unui element chimic de a exista în două sau mai multe forme, care diferă între ele prin proprietăţile fizice. ALOX£N (< engl. {i}) s.m. Substanţă derivată prin oxidare din acidul uric, cu acţiune distructivă asupra celulelor pancreatice secre-toare de insulină; se foloseşte experimental. ALOZ9M (ALOSOM) (< fr. {i}; {s} gr. allos „alt" + soma „corp") s.m. (GENET.) Cromozom care are un rol esenţial în determinarea sexului; heterocromozom; cromozom sexual; hetero-zom. ALPACiA1 (< germ. {i}) s.f. 1. Animal rumegător, forma domesticită a lamei, cu lînă lungă şi fină; trăieşte în America de Sud (Lama pacos). 2. Stofă fină pentru îmbrăcăminte de vară, confecţionată din lînă de alpaca (1). ALPACA2 (< fr.) s.f. Aliaj inoxidabil de cupru, nichel şi zinc, folosit la fabricarea tacîmurilor, instrumentelor medicale, optice etc.; argentan. AL PARI (< it.) Termen care desemnează concordanţa cursului acţiunilor la bursa de valori cu valoarea lor nominală. ALP ARSLAN, Mohammed ibn Daud, al doilea sultan selgiucid (1063—1072). A supus Georgia şi Armenia (1064) şi a înfrînt şi luat prizonier la Manzikert (1071) pe împăratul bizantin Roman IV Diogenes. ALPATOV, Mi hai I Vladimirovid (1902— 1986), istoric de artă rus. Prof. univ. la Moscova. Lucrări privind arta rusă şi cea universală („Arta italiană în timpul lui Dante şi Giotto"; „Istoria artei medievale ruse"; „Andrei Rubliov"). £LPENŞTOC (< germ.) s.n. Baston lung cu vîrf metalic ascuţit, folosit în alpinism. V. piolet. ALPESTRU, -Ă (< fr., lat.) adj. (GEOGR.; livr.) Alpin (1); de mare altitudine. ALPI, cel mai mare şi mai înalt sistem muntos din Europa; se întinde între M. Mediţe-rană (G. Genova) şi SE Europei centrale (Bazinul Vienei), pe c. 1 200 km. Lăţime max.: 135—260 km. Cutaţi şi puternic şariaţi în orogeneza alpină, au fost fragmentaţi datorită tectonicii active şi eroziunii fluviatile. Glaciaţia cuaternară şi actuală le-a imprimat un aspect specific (creste zimţate, văi şi circuri glaciare etc.). Litologic, A. sînt constituiţi din roci cristaline şi metamorfice. Geomorfologic, se deosebesc sectoarele: Alpii Occidentali, care separă Franţa de Italia, unde apar cele mai mari alt. din întregul sistem (alt. max.: 4 807 m, vf. Mont Blanc din A. Savoiei); sînt formaţi din A. Maritimi, A. Cotici, A. Graici şi A. Savoiei; Alpii Centrali (sau Elvepeni), în Elveţia şi N Italiei, constituiţi din masive cristaline. Văile superioare ale Ronului şi Rinului îi separă în două şiruri paralele: în S, A. Pennini, masivul Saint-Gothard şi A. Lepontini, masivul Adula, A. Retici, masivul Ortler şi masivul Bernina; în N, A. Bernezi, masivele Aar, A. Rhătikon şi A. Silvretta; Alpii Orientali (sau Austrieci), formaţi din: M-ţii Tauern înalţi şi Tauern Joşi. Paralel cu zona axială a A. Centrali se găsesc Prealpii, cu alt. mai mici. In N se desfăşoară A. Vorarlberg, A. Allgău, A. Salzburgului şi Prealpii Austriei, iar în S se dezvoltă A. Lombarzi, A. Dolomitici, A. Veneţiei apoi A. Carnici, Karawanken şi A. lulieni. Numeroase trecători înlesnesc circulaţia între E şi V, N şi S Europei: Mont Genevre (1 854 m), Mont Cenis (2 082 m), Micul Saint-Bernard (2157 m), Marele Saint-Bernard (2 472 m), Simplon (2 009 m), Saint-Gothard (2112 m), Bernina (2 330 m), Brenner (1 370 m). A. sînt străpunşi şi de numeroase tunele: Mont Cenis, Simplon, Saint-Gothard, Mont Blanc, Marele Saint-Bernard etc. Glaciaţie actuală foarte dezvoltată (4 140 km2), majoritatea gheţarilor gă- 53 ALTERARE li»., «utili mmsmmmmm Alpii Pennini. Vf. Dufour (4 634 m) din masivul Monte Rosa sindu-se în A. Occidentali (Aletsch, Mer de Glace ş.a.). Importantă reg. turistică. ALPII ALBANEZI, masiv muntos în V Pen. Balcanice (Albania), continuare a Alpilor Dina-rici, cuprins între izv. rîurilor Drin şi Drina. Alt. max.: 2 751 m (vf. Korab). ALPII AUSTRALIENI (GREAT DIVIDING RANGE), lanţ muntos în SE Australiei. Cei mai înalţi munţi ai continentului, constituiţi din roci sedimentare cu intruziuni granitice. Alt. max.: 2 228 m (vf. Kosciusko). Lungime: c. 450 km. ALPII NEOZEELANDEZI, culme muntoasă în Noua Zeelandă (Insula de Sud). Alt. max.: 3 764 m (Mt. Cook). Numeroşi gheţari. Lacuri glaciare. Parc naţional. ALPII SCANDINAVICI, sistem muntos în V Pen. Scandinave format în orogeneza caledo-niană. Alt. max.: 2 472 m (vf. Glittertinden). Munţi fragmentaţi de văi tectonice adînci, în zona superioară puternic neteziţi de eroziune, în E sînt mărginiţi de un podiş (400—700 m alt.) fragmentat de cursuri de apă paralele. ALPIN, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care este caracteristic fenomenelor din etajul cel mai înalt al munţilor (glaciar sau periglaciar); p. gener., care se aseamănă sau este sincron cu Alpii (gheţari, soluri, vegetaţie, sistem, orogeneza, etaj etc.). □ Etaj a. = zonă altitudinală a munţilor înalţi, de regulă la latitudini temperate şi subtropicale. 2. Orogeneza a. = totalitatea mişcărilor de ridicare şi de cutare a scoarţei Pămîntului, care au început la sfîrşitul Triasicu-lui şi au continuat pînă în Cuaternar, în urma cărora s-au format munţii Alpi, Apenini, Car-paţi, Balcani, Caucaz, Himalaya ş.a. ALPINISM (< fr.) s.n. Ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora. Numele vine de la Munţii Alpi, pe care a avut loc prima ascensiune (1786, pe Mont Blanc). ALPINIST, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care practică alpinismul. ALSACIA (ALSACE [alzas]), prov. istorică în NE Franţei, cuprinsă între M-ţii Vosgi şi Rin. Oraş pr.: Strasbourg. Expl. de săruri de potasiu (Mulhouse). Cereale, tutun, cartofi: viticultură, avicultură. ALSACIAN, -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Locuitor al Alsaciei sau originar din această regiune. 2. Adj. Care aparţine Alsaciei sau alsacienilor (1), privitor la Alsacia sau la alsacieni. ALT, £LTĂ (lat. alter, alta) adj. nehot. Care nu este acelaşi sau aceeaşi cu fiinţa sau lucrul despre care este vorba; care nu este de faţă sau nu este cel obişnuit. Altă persoană ■ Un nou..., alt fel de. ALTAl, sistem muntos în Asia central-estică, la hotarul C.S.I. cu Mongolia şi China; divizat în Altaiul înalt (C.S.I. şi Mongolia) şi Altaiul Mongol. Lungime: 2 000 km; alt. medie: 1 500—2 500 m; alt. max.: 4 506 m (vf. Beluha). Numeroşi gheţari. Zăcăminte auroargintifere, polimetalice şi de min. de fier. Altamira. Pictură rupestră ALTAIC, -Â (< fr.) adj. 1. Care aparţine munţilor Altai, caracteristic peisajului lor. 2. Limbi altaice = ramură a familiei uro-altaice care cuprinde: I. a. de vest (turcică) şi /. a. de est (cu patru ramuri: mongolă, tungusă, coreeană, japoneză). ALTAJT (< fr.) s.n. Telurură de plumb de culoare alb-gălbuie, cu duritate mică şl luciu metalic, întîlnită în filoanele hidrotermale de 8U ALTAIUL ÎNALT (GOV’ ALTAJN [altţln]). sistem muntos în Asia Centrală (C.S.I., Mongolia), alcătuit din graniţe şi gnaise. Lungime: c. 500 km. Alt. med.: 2 400 m. Alt. max.: 4 506 m (vf. Beluha). Vegetaţie de deşert montan. ALTAIUL MONGOL (MONGOL ALTAJN ([altaln] NURUU), sistem muntos cristalin în SV Mongoliei. Lungime: c. 1 500 km. Alt. medie: c. 3 000 m. Alt. max.: 4 362 m (vf. Najramdal Uul). Gheţari (Potanin, 20 km lungime şi 2,5 km lăţime). ALTAMIRA, peşteră în Spania, la V de Santander (Cantabria). Celebră prin picturile rupestre reprezentînd animale, datînd din Paleoliticul superior (Magdalenian). Descoperită în 1868 de Marcelino de Santuola, iar picturile în 1878. ALTAMIRA Y CREVEA, Rafael (1866— 1951), istoric spaniol. Prof. univ. la Valencia şi Madrid. Op. pr.: „Istoria Spaniei şi a civilizaţiei spaniole". ALTAR (lat. altarium) s.n. 1. Ridieătură de piatră pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 2. Masă de cult pe care se oficiază liturghia în biserică, simbolizînd locul prezenţei lui Dumnezeu. ■ Spaţiu al bisericii în care se află a. (2). 3. (în bisericile catolice) Piesă monumentală pictată sau sculptată cu imagini de cult, care încununează a. (2). 4. (TEHN.) Perete de material refractar, cu înălţime redusă aşezat într-un focar (în spatele grătarului), în scopul dirijării flăcărilor. ALTĂDATĂ (< altă + dată) adv. 1. Odinioară; în trecut, 2. în altă împrejurare. ■ în viitor; a doua oară. ALTCEVA (< alt + ceva) pron. nehot. Alt lucru. ALTCINEVA (< alt + cineva) pron. nehot. Altă fiinţă. ALTDORF, oraş în Elveţia la S de Lacul Celor Patru Cantoane, centru ad-tiv al cantonului Uri; 8,6 mii loc. (1985). Produse textile şi chimice (cauciuc). ALTDORFER, Albrecht (c. 1480—1538), pictor, gravor şi arhitect german. Unul dintre primii peisagişti ai Renaşterii. Tablouri mitologice, alegorice şi religioase, pline de fantezie şi cu un ascuţit simţ al redării naturii într-o interpretare poetică („Bătălia lui Alexandru"). ALTENBURG, oraş în E Germaniei (Saxonia); 53,6 mii loc. (1988). Expl. de cărbune brun. Constr. de maşini de cusut. Cunoscute fabrici de cărţi de joc. Monumente medievale şi din Renaştere. Muzee. Menţionat în anul 976. ^LTEORI (< alte + ori) adv. Cu alte prilejuri, în alte împrejurări; p. ext. altădată (în trecut sau în viitor). ALTER£ (< fr., lat.) vb. I 1. Refl. şi tranz. A suferi sau a face să sufere transformări fizico-chi-mice (dăunătoare) sub acţiunea mediului înconjurător; p. ext. a (se) descompune, a (se) strica. 2. Refl. (LINGV.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 3. Tranz. A modifica înălţimea unui sunet muzical. 4. Tranz. A denatura, a falsifica adevărul, realitatea. ALTERARE (< altera) s.f. 1. (GEOL.) Totalitatea proceselor de dezagregare sau descompunere a mineralelor din roci,, care au loc ia suprafaţa Pămîntului sau în păturile superioare ale scoarţei, deasupra nivelului hidrostatic. Este cauzată de oscilaţiile de temperatură, acţiunea chimică şi mecanică a atmosferei, a apei şi de activitatea organismelor. A. se produce ca proces de natură pur geologică (diageneza), sau ca proces pedologie în cadrul fenomenului de ALTE RAŢIE 54 solificare ducînd la formarea solurilor, atunci cînd acţionează şi microorganismele. Unele formaţiuni de a. vechi pot constitui minerale, adesea exploatabile (bauxita, caolinul, etc). 2. Alterarea alimentelor = modificare structurală şi organoleptică a alimentelor sub acţiunea mediului înconjurător. ALTERfŢIE (< fr.) s.f. (MUZ.) Procedeu de modificare a înălţimii sunetelor (de obicei cu un semiton superior sau Inferior), cu ajutorul unor semne convenţionale; p. ext. semn convenţional (ex. diezul, bemolul, becarul) care marchează modificarea înălţimii unui sunet; accident. ALTERCAŢIE (< fr., lat.) s.f. Schimb violent de cuvinte, ceartă aprinsă. ALTERN, -Ă (< fr., lat.) adj.' 1. Unghiuri alterne fnterne (sau externe) = fiecare dintre cele două perechi de unghiuri congruente în interiorul (sau în exteriorul) a două drepte (paralele), tăiate de o secantă, de o parte şi de alta a acesteia. 2. (Despre frunze sau flori) Aşezate pe tulpină sau pe ramuri, la niveluri diferite, de-a lungul unei spirale imaginare. ALTERNA (< fr., lat.) vb. I 1. Intranz. şi tranz. A reveni sau a face să revină succesiv, a se succeda sau a face să se succeadă la intervale (aproximativ) regulate. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternanţă (3). ALTERNANŢĂ (< fr. {i}) s.f. 1. însuşirea de a alterna. 2. (FIZ,) Totalitatea valorilor luate de o mărime alternativă în decursul unei semipe-rioade cuprinse între două momente în care valoarea mărimii este nulă. 3. (GEOL.) Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai multe tipuri de roci sau formaţiuni geologice, de grosimi apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. 4. (LINGV.) Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală; poate fi consonantică (ex. schimbarea lui s în ş: des-deşi, a lui t în ţ: tăiat-tăiaţi) sau vocalică (ex. carte-cărţi); ablaut, apofonie. 5. (ARHIT., ARTE PL.) Procedeu decorativ constînd în repetarea regulată a două motive (în arte decorative) sau a două elemente (în arhitectură). ALTERNARE (< alterna) s.f. Acţiunea de a alterna. □ (BIOL.) A. de generaţii = succesiune regulată a unei generaţii sexuate cu alta asexuată. Se întîlneşte la plante şi la unii spongieri, celenterate etc. ALTERNAT]V, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. Care alternează. 2. (Despre mărimi) Ale căror valori instantanee sau locale sînt funcţii periodice şi au o valoare medie nulă (ex. curent electric a.). ALTERNATIVĂ (< fr.) s.f. Posibilitatea sau necesitatea de a alege între două soluţii care se exclud. ALTERNATOR (< fr.) s.n. Generator electric care produce tensiune electrică alternativă. ALTEŢĂ (< it.) s.f. Titlu dat principilor şi principeselor dintr-o casă domnitoare (adesea folosit ca termen de adresare). ALTHING, denumire dată parlamentului din Islanda. Fondat în anul 930, este considerată cea mai veche adunare naţională din lume. ALTHUSSER [altuser], Louis (1918—1990), filozof francez. Studii de reinterpretare a textelor întemeietorilor materialismului dialectic, în încercarea de elaborare a marxismului structuralist („Citindu-I pe Marx“). A elaborat categorii noi: „temporalitatea istorică", „supra-determinarea", „cauzalitatea temporală". ALTIGRAF (< fr. {i}; {sj lat. altus „înalt" + gr. grapho „a scrie") s.n. Altimetru înregistrator, care indică altitudinea unui avion în timpul zborului. ALTIMETRIE (< fr. {i}) s.f. Ramură a topografiei, care stabileşte altitudinea punctelor caracteristice de pe suprafaţa terestră faţă de o suprafaţă de referinţă (nivelul mării), în vederea reprezentării reliefului pe hartă. ALTIMETRU (< fr. {i}; {s} lat. altus „înalt" + gr. metron „măsură") s.n. Instrument pentru măsurarea altitudinii faţă de un nivel de referinţă. Se bazează pe principiul barometrului. ALTINI, Eustatie (1772—1815), pictor român. A studiat la Viena, Stabilit la laşi în 1802, a întemeiat aici o şcoală de pictură de factură academică. Ansambluri de pictură religioasă şi remarcabile portrete („Portret de femeie"). ALTIST, -Ă (< germ., fr.) s.m. şi f. (MUZ.) Persoană care are voce de alto. ALTITELEMgTRU (< fr. {i}; {si lat. altus „înalt" + fr. tâT6mâtre) s.n. Instrument pentru măsurarea de la distanţă a altitudinii unul punct. ALTITUDINE (< fr., lat.) s.f. înălţime a unul punct de pe suprafaţa terestră, calculată faţi de nivelul mirii (a. absolută) sau faţă de un alt reper de pe suprafaţa terestră (a. relativă). ALTJŢĂ (< ser.) s.f. Porţiune în partea de sus a#mînecllor cămăşilor, ornamentată cu alesături sau cusături. ALTlN TAGH (AERJINSHANMAI, ALTUN SHAN), culme muntoasă în China, desprinsă din M-ţil Kunlun, în N Tibetului; desparte depr. Ţaidam de deşertul Takla-Makan. Lungime: 800 km. Alt. max.: 6 303 m (vf. Tuokusidawan Ling). Gheţari. ALTMAN, Sidney (n. 1939), biolog american. Prof, univ. la Yale (New Haven). Cercetări în domeniul biologiei moleculare. A studiat acizii nucleici şi a descoperit că ARN (acidul ribonucleic) poate acţiona ca o enzimă. Premiul Nobel pentru chimie (1989), împreună cu T.R. Cech. ALTMINTERI (lat. alteramente) adv. 1. Altfel (1). 2. C>acă nu..., în caz contrar. 3. încolo..., dacă exceptăm aceasta. ALTO (cuv. it.) s.m. 1. Voce de femeie sau de copil situată ca registru între cea de sopran şi cea de tenor. 2. Voce (de obicei a doua) în polifonie. 3. Varietate din familia unui instrument de suflat, a cărui scară corespunde vocii de a. (1). Ex. saxofon a. 4. Violă. ALTOC^MULUS (< fr. {i}; {s} lat. altus „înalt" + cumulus „grămadă") subst. Formaţie de nori situată la altitudinea medie de 6 000 m, cu aspect de pături de culoare albă sau cenuşie, compuse din mici picături de apă. Au, de obicei, umbre proprii. ALTOGRAVyRĂ s.f. Reproducere după originale de artă prin folosirea clişeelor metalice pantografice, gravate de mînă sau pe bază de acvaforte. ALTOI1 (< magh.) s.n. 1. Ramură mică detaşată dintr-o plantă-mamă, cu 1—3 muguri' în vegetaţie sau în stare de repaus, care, în urma altoirii, creşte împreună cu portaltoiul. 2. Clin care se adaugă lateral sau la mînecile cămăşilor ţărăneşti. ALTOI2 (< altoi1) vb. IV tranz. A practica altoirea. ALTOIRE (< a/toi2) s.f. Metodă prin care se realizează concreşterea unei porţiuni de plantă, numită altoi\ cu o altă plantă, crescută pe rădăcini proprii, numită portaltoi. Se poate realiza prin apropiere laterală, în copulaţie, în despicătură etc. ALTOONA [2elt9u:n0]. oraş în NE S.U.A. (Pennsyivania), la E de Pittsburgh, la poalele M-ţilor Alegani; 128,9 mii loc. (1980, cu suburbiile). Mare nod feroviar. Constr. şi reparaţii de material rulant. ALTORELIŞF (după it.) s.m. Sculptură în care formele sînt foarte proeminente faţă de fond, fără a se desprinde însă de acesta; relief înalt. ALTOSTR^TUS (< fr. {i}; {s} lat. altus „înalt" + stratus „strat") subst. Formaţie de nori situată la altitudinea medie de 6 000 m, care se prezintă sub forma unui strat dens şi uniform de culoare cenuşie sau albăstruie, cu aspect fibros sau uşor striat. ALTRUISM (< fr.) s.n. 1. Tendinţă de a se preocupa şi acţiona în folosul sau pentru binele celorlalţi. 2. Atitudine sau dispoziţie a aceluia care acţionează conform a. (1). ALTRUJST, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. (Persoană) călăuzită de altruism. ALTUL, ALTA (lat. alter) pron. nehot. 1. Ţine locul unui nume de fiinţă sau de lucru diferite de acelea despre care este vorba, care sînt de faţă sau sînt cele obişnuite. □ Expr. Pînă una-alta = deocamdată. 2. Celălalt. Cînd unul, cînd altul. ^LTUNDEVA (< alt + undeva) adv. In altă parte; aiurea. ALŢINA, com. în jud. Sibiu; 1 827 loc. (1991). ALU£T (lat. *allevatum) s.n. 1. Amestec omogen! alcătuit din făină de grîu sau de secară, apă ori lapte, substanţe de afînare şl Ingrediente, din care se fac pîlnea şi produsele de patiserie; cocă. 2. Bucăţică de aluat (1) folosită ca plămădeală. AL’UD (cuv. arab) subst. Instrument muzical cu coarde ciupite, răspîndit în Orient, mal ales la popoarele arabe; este strămoşul lăutei. ALUMEL s.m. Aliaj de nichel, mangan, aluminiu ş*i siliciu, maleabil şi ductil, cu proprietăţi termoelectrice constante folosit (împreună cu cromel) la confecţionarea termocuplurilor, pentru măsurarea temperaturii în intervale de 20—1 000°C. ALUMINARE (după fr.) s.f. Acoperire a suprafeţei unui obiect cu un strat protector de aluminiu. ALUMINĂ (< fr.; {s} lat. alumen „alaun") s.f. (CHIM.) bxid de aluminiu obţinut pe cale industrială. ALUMINIU (< fr. {i}) s.n. Element chimic (Al; nr. at. 13, m. at. 26,98, gr. sp. 2,7, p.t. 658°C, p.f. 2500°C); metal uşor, de culoare argintie, cu conductivitate termică şi electrică bune, maleabil şi ductil, stabil faţă de aer. In combinaţii funcţionează trivalent. Se obţine pe cale electrolitică, utilizînd ca materie primă bauxita. A. şi aliajele sale au variate utilizări în tehnică. A fost descoperit în 1825 de H. Chr. Oersted. □ A. sinterizat — produs finit sau semifabricat obţinut din aluminiu prin presare-sinterizare şi utilizat la fabricarea unor organe de maşini care lucrează la temperaturi înalte, precum şi în tehnica nucleară. ALUMINIZARE (după fr.) s.f. Alitare. ALUMINOTERMJE (< fr. {i}; {s} fr. alumi-nium + gr. thermos* „cald") s.f. Procedeu de obţinere a temperaturilor ridicate (c. 3 000°C) prin reacţia exotermă dintre pulberea de aluminiu şi un oxid metalic, folosit la sudarea metalelor, în bombele incendiare etc. A fost descoperit (1859) de N.N. Beketov. ALUMOSILICAT (< fr. {i}) s.m. Sare naturală a acizilor silicici, în a cărei structură cristalină o parte din ionii de siliciu sînt înlocuiţi cu cei de aluminiu. Mineral larg răspîndit în natură (ex. feldspaţii, feldspatoizii, zeoliţii, unele mice sau minerale argiloase etc.). ALUN (< alună) s.m. Arbust din familia betulaceelor, înalt de 2—5 m, cu frunze rotunde cordate, flori dispuse monoic, cele mascule aşezate în amenţi, şi cu fructe comestibile (Corylus aveiIana). □ A. turcesc = arbore din familia betulaceelor, înalt de 8—20 m, cu frunze rotunjite, lat-ovale, răspîndit în pădurile de fag, pe soluri calcaroase (Corylus colurna). Este ocrotit prin lege. ALUNĂ (lat. *abellona) s.f. 1. Fructul alunului,’ achenă comestibilă, sferică sau ovo-idală, cu un mic cioc, înconjurată, la bază de un înveliş verde în formă de degetar. 2. Alună de pămînt — plantă anuală din familia fabaceelor, înaltă de 30—35 cm, cu flori galbene (Arachis hypogaea); originară din America de Sud, este cultivată în zonele sudice pentru seminţele sale comestibile şi uleiul alimentar extras din acestea; fructul acestei plante, care se formează în sol (de unde vine şi numele), are seminţe care conţin 42—59% substanţe grase şi 20—34% substanţe proteice. Sin. arahidă. ALUNECA (LUNECA) (lat. lubricare) vb; I intranz. 1. (Despre două corpuri aflate în contact) A se deplasa unul faţă de celălalt 55 AMAN-ALLAH tangenţial la suprafaţa de contact, fără a se rostogoli. 2. A se deplasa de la locul unde este aşezat (şi a cădea). 3. A-şi pierde echilibrul (şi a cădea), călcînd pe o suprafaţă lucioasă, ALUNECARE (< aluneca) s.f. 1. Acţiunea de a aluneca □ A. de teren = a) proces de deplasare a unei mase de roci, plastică, umectată puternic şi aflată pe o suprafaţă în pantă; b) formă de relief rezultată în urma acestui proces; gllmee. 2. Mărime caracteristică maşinilor electrice asincrone, egală cu raportul dintre viteza relativă a rotorului faţă de cea a cîmpulul magnetic învîrtltor şi viteza unghiulară a cîmpulul magnetic învîrtltor. ALUNECOS, -OţSA (LUNEC9S, -OA5Ă) (< aluneca) adj. Pe care se alunecă uşor ;*care alunecă uşor. ALUNELUL s.m. art. Dans popular românesc în ritm binar şl mişcare vioaie, răspîndit în special în Oltenia şl în Muntenia; melodia corespunzătoare acestui dans. ALUNGA (lat. *allongare) vb. I tranz. 1. A goni, a izgoni, a îndepărta pe cineva de undeva. 2. A urmări, a fugări. ALUNGI (după fr. allonger) vb. IV t. Refl. A se mări în lungime, a se lungi, a se întinde (subţiindu-se). 2. Tranz. A prelungi; a întinde. ALUNGIRE (< alungi) s.f. Acţiunea de a (se) alungi. ■ (TEHN.) Creştere relativă a lungimii unui corp datorită unei acţiuni externe (ex. forţă de întindere, încălzire), exprimată în procente faţă de lungimea iniţială. ALUNJŞ (< alun) s.n. Desiş sau pădurice de aluni. ALUNIŞ 1. Com. în jud. Cluj; 1 742 loc. (1991). 2. Com. în jud. Mureş; 3 438 loc. (1991). Staţie de c.f. 3. Com. în jud. Prahova; 4 334 loc. (1991). ALUNJT (< fr. {ij) s.m. Sulfat natural hidratat de aluminiu şi potasiu, alb-gălbui, sticlos, pămîntos format prin acţiunea soluţiilor apoase asupra feldspaţiilor sau a sericitului din rocile vulcanice. Apare în impregnaţii sau cu filoane în rocile alterate. Utilizat pentru prepararea unor vopsele, medicamente etc. ALUNIŢĂ (ALUNJCĂ) (< alună) s.f. 1. Diminutiv al lui alună. 2. Mică excrescenţă pigmentată pe piele. ALUNU, com. în jud. Vîlcea; 4 429 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 17) în satul Igoiu. ALIţJRĂ (< fr.) s.f. 1. (ZOOT.) Mod de deplasare a unui animal. Principalele a. ale calului sînt: pasul, trapul şi galopul. 2. Fel de a se mişca; ţinută, înfăţişare a unei persoane. 3. Viteza de succesiune ciclică sau aciclică a unor acţiuni individuale sau colective în competiţiile sportive. 4. Mod în care se desfăşoară un eveniment, o întîmplare etc. 5. Unghi format de planul median, longitudinal-vertical, al unei nave cu direcţia vîntului. ALUTUS, denumirea antică a Oltului. Theodor Aman: „Autoportret" ALUVIAL, -Ă (< fr.) adj. Format din aluviuni; aluvionar. ALUVIONAR, -Ă (< fr.) adj. Aluvial. ALUVIONARE (după fr. alluvionement) s.f. 1. Proces de depunere a materialelor transportate de rîuri în cadrul albiei luncii sau în porţiunea de vărsare. 2. Procedeu de concentrare a minereurilor şl a cărbunilor, care constă în depunerea materialelor granulare antrenate de un curent de apă, într-un jgheab orizontal, în ordinea greutăţii lor specifice. ALUVIU (< fr. {I}) s.n. (GEOL.) Holocen. ALUVIUNE (< fr., lat.) s.f. Material provenit prin dezagregarea rocilor sedimentare formate din bolovani, pietriş şi mîl, transportate şl depuse de apele curgătoare pe fundul albiilor, în luncă sau la locul de vărsare. ALţJZIE (< fr., lat.) s.f. Vorbă, frază care se referă la o persoană, la o situaţie etc., fără a le numi direct, sau prin care se exprimă pe departe o idee. ALUZIV, -A (< fr.) adj. 1. Care face aluzie la ceva. 2. (Despre stil) Echivoc, de o ambiguitate intenţionată; ironic. ALVAR, Manuel (n. 1923), lingvist şi literat spaniol. Prof. univ. la Madrid. Specialist în istoria limbii şi a dialectologiei spaniole („Spaniola vorbită la Tenerife", „Atlasul lingvistic-et-nografic al Andaluziei"). A scris „Viaţa Sfintei Maria Egipţianca". M. de onoare al Acad. Române (1991). ALVARADO, Pedro de (1485—1541), conchistador spaniol. A participat la cucerirea Cubei (1511); locotenent al lui H. Cortes în campania de cucerire a Mexicului (1519—1521). A condus expediţia de cucerire a Guatemalei (1523—1527). ALVAREZ [aelvarez], Luis Walter (1911 — 1988), fizician american. Prof. la Univ. California (Berkeley). A studiat particulele elementare, descoperind un număr de stări de rezonanţă. A construit primul accelerator liniar de protoni şi a perfecţionat camera cu bule de hidrogen. Premiul Nobel (1968). ALVARO, Corrado (1895—1956), scriitor şi eseist italian. A îmbogăţit tradiţia prozei veriste cu meditaţii morale şi transfigurări simbolice, evocînd peisajul şi obiceiurile arhaice ale Cala-briei („Oameni din Aspromonte") sau ale Italiei contemporane („Omul în labirint", „Vîrsta cea scurtă"). Memorialistică („Aproape o viaţă"). ALVEAR, Carlos Maria de (1789—1853), general argentinian. Unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa Argentinei; comandant suprem al forţelor armate argentiniene în timpul războiului cu Brazilia (1825—1828). ALVEOLAR, -A (< fr. {i} adj.) Care aparţine alveolelor, privitor la alveole; cu alveole. ALVE9LĂ (< fr. {i}; {si lat. alveolus „vas mic") s.f. 1. Cavitate sferică de dimensiuni mici, situată la extremitatea unei bronhiole (a. pulmonară) sau în oasele maxilare în care sînt înfipţi dinţii (a. dentară) 2. Fiecare dintre celulele unui fagure. 3. (GEOGR.) Alveolă eoliană = mică excavaţie în rocile regiunilor deşertice, rezultată prin coraziune sau prin eroziune diferenţială. ALVEOLINĂ (< fr. {i}) s.f. Foraminifer bentonic litoral de talie mare. Atinge apogeul dezvoltării în Eocen şi intră în componenţa calcarelor. ALVEOLIŢĂ (< fr. fi}) s.f. Inflamaţie acută sau cronică* a alveolelor (1). ALVINCZY [olvinţi],Nicolas Joseph baron von Bdrberek (1735—1810), feldmareşal austriac. învins de Napoleon la Arcole (1796) şi la Rivoli (1797)}guvernator al Ungariei (din 1798). ALVIŢĂ (HALVIŢĂ) (< halva) s.f. Produs alimentar zaharos, o*bţinut din caramel frecat la cald cu extract de ciuin şi adaos de nuci, migdale, alune şi esenţe aromate. Am, simbol chimic pentru americiu. AMABIL, -A (< lat. amabilis, după fr.) adj. Binevoitor, prietenos; politicos. AMABILITATE (< fr., lat.) s.f. însuşirea de a fi amabil; prietenie, politeţe; atitudine, faptă, vorbă amabilă; gentileţe. AMADEO, Giovanni Antonio (1447—1522), arhitect şi sculptor italian. Reprezentant al şcolii lombarde (Mănăstirea din Pavia, Capela Colleoni din Bergajno). AMADIS DE GAULA, erou al unui roman cavaleresc spaniol, publicat în 1508 de Garcia Rodriguez de Montalvo, model de cavaler rătăcitor şl de Iubit credincios. AMADO [amaduj, Jorge (n. 1912), scriitor brazilian. Proză realistă, cu elemente folclorice şl populare („Cacao", „Pămînt fără lege", „Secerişul roşu"). Romane consacrate avatarurilor destinului uman („Gabrlela, cuişoară sau scorţişoară"). AMADEUS, lac sărat în Australia centrală, la S de M-ţii Macdonnell, cu suprafaţă variabilă: 5—8 mii km2. Descoperit în 1872 de Ernest Giles. AMAGASAKI, oraş în Japonia (Honshu), port la G. 5saka; 503 mii loc. (1988). Ind. metalurgică, constr. de maşini, textilă şi chimică. AMALASUNTA (498—535), fiica lui Teodo-ric cel Mare. A condus regatul ostrogot din Italia în timpul minoratului fiului său Atalaric (526—534), iar apoi a domnit (534—535) împreună cu soţul ei Teodat. AMALGAM (< fr. {i}) s.n. 1. Aliaj de mercur cu diferite metale. 2. Fig. Amestec de elemente disparate. Amaltheus AMALGAMARE (< fr.) s.f. Procedeu de extragere a aurului şi argintului din minereuri cu ajutorul mercurului. AMALTEEA (în mitologia greacă), capra care l-a hrănit cu laptele ei pe Zeus copil, ascuns într-o grotă din Creta, spre a-l feri de mînia tatălui său, Cronos. AMALTHEUS (< fr. {i}) subst. Amonit fosil, ^ caracteristic Jurasicului inferior, cu cochilia discoidală, cu coaste fine, arcuite şi o creastă în formă de şnur pe marginea ventrală. AMAN, Theodor (1831—1891, n. Cîmpu-lung), pictor şi grafician român. A oscilat între academism şi romantism, prezentînd puternice trăsături realiste şi, în meşteşug, receptivitate la înnoirile impresioniste. Compoziţii cu teme istorice („Izgonirea turcilor la Călugăreni", „Boerii surprinşi la ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş"), tablouri de gen („Horă ia Aninoasa", „Bal mascat în atelier", „Pe terasă la Sinaia"), Portrete („Principesa Zoe Brîncoveanu"), naturi moarte. în creaţia sa de gravor (acvaforte) îmbrăţişează o tematică similară cu a picturii. Fondator, alături de Gh. Tattarescu, al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care o conduce pînă la sfîrşitul vieţii. M. post-mortem al Acad. (1991). AMAN-ALLAH (AMANULLAH) KHAN, emir (1919—1926), padişah (1926—1929) al Afg han (stanului. A purtat un război de eliberare împotriva dominaţiei britanice, obţinînd recunoaşterea independenţei ţării (1919). Iniţiatorul unor reforme legislative, economice şi sociale. Silit să abdice în urma unor revolte (1929), a emigrat. AMANET (< tc.) s.n. (DR.). Gaj. AMANET^ (< amanet) vb. I tranz. (DR.) A da un lucru în gaj. AM£NT, -Ă (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană care întreţine relaţii de dragoste cu alta, fără a fi căsătoriră cu ea; pop. iubit. AMAPA, terit. federal în N Braziliei, la Oc. Atlantic; 140,3 mii km2; 248,1 mii loc. (1989). Centru ad-tiv; Macapi. Expl. forestiere şl de min. de fier. Arbori de vanilie, Pescuit. AM£R, -Ă (lat. amarus) adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul flerll, al chininei; (despre gust) ca al flerll, ca al chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist; chinuit, necăjit. II. S.n. 1. Jale, tristeţe; suferinţă, chin. 2. (Cu determinări) Mulţime, grămadă. Amar de vreme. AMAR£i (< fr.), vb. I tranz. 1. A lega o ambarcaţie cu un cablu de ţărm sau de o altă navă. 2. A fixa un obiect pe o ambarcaţie astfel încît aceasta să nu se deplaseze datorită balansului ambarcaţie!. AMARA 1. Liman fluviatil cu apă sărată în Lunca Buzăului; c. 600 ha. Se mai numeşte şi Balta Amară. 2. Liman fluviatil cu apă sărată pe cursul inferior al lalomiţei, lîngă Slobozia; 156 ha. Ad. max.: 3 m.. Calităţile terapeutice ale lacului (apă minerală sulfatată, cloruro-sodică şi magneziană şi nămol sapropelic) au determinat dezvoltarea staţiunii balneoclimaterice cu acelaşi nume. 3. Com. în jud. Ialomiţa, pemalul lacului cu acelaşi nume; 7 314 loc. (1991). întreprindere de panificaţie. Staţiune balneoclimaterică, cu funcţionare permanentă din anul 1900, renumită pentru valoarea curativă a nămolului şi a apelor lacului în tratarea afecţiunilor reumatice, post-traumatice, ginecologice şi a unor boli asociate. Sanatoriu balnear. AMARAH, AL ~, oraş în SE Iraqului, port pe stg. Tigrului, în C. Mesopotamiei; 131,8 mii loc. (1985). Ţesături de bumbac, prelucrarea argintului. Centru comercial (lînă, piei, animale). AMARANTACEE (< fr. {i}; {s} gr. amarantos „busuioc roşu") s.f. pl. Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescenţe în formă de spic sau glomerulă (Amarantfiaceae) (ex. creasta-cocoşului, moţul-curcanului). AMARA (< fr.) s.f. Funie, cadru cu care se leagă o ambarcaţie de ţărm sau de o altă navă. AMARILIDACEE (< fr. {i}; {s} gr. Amaryllis) s.f. pl. Familie de plante erbacee monocotiledo-nate (Amaryllidaceae), de obicei cu bulb şi ovar inferior (ex. ghiocelul, narcisa etc.). AMARILLO [amar]Iau]. oraş în S S.U.A. (Texas), pe Red River; 190 mii loc. (1984, cu suburbiile). Expl. de petrol şi de gaze naturale. Rafinarea petrolului, metalurgia zincului. Uzine de heliu. AMARNA, EL’AMARNA sau TELL EL-AMARNA, aşezare antică situată pe malul răsăritean al Nilului (la 287 km S de Cairo) în apropierea căreia se află ruinele oraşului Akhe-taton, capitală în timpul faraonului Amenhotep IV (c. 1361—1340 Î.Hr.). Aici a fost găsită celebra corespondenţă diplomatică a faraonilor Amenhotep III şi Amenhotep IV cu suveranii Orientului Apropiat. AMARNIC, -Ă (< amar) adj. Cumplit, neîndurător, grozav. ■ (Adverbial) Foarte tare, mult, intens etc. AMARU, com. în jud. Buzău; 2 885 loc. (1991). AMATERASU (în mitologia japoneza), zeiţa Soarelui şi soţia zeului furtunii, Susano-o. Divinitatea supremă a şintoismului. Este considerată strămoş al familiei imperiale japoneze. AMATI, celebră familie de lutieri din Cre-mona (sec. 16—17). Nicola A. (1596—1684) a rost maestrul lui A. Stradivari şi al lui A. Guarneri. AMATQL (< fr. |j}; {s} am [oniu]+to/[uen]) s.n. Exploziv de siguranţă, constituit din nitrat de amoniu şi trinitrotoluen. AMATOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f, adj. t. (Persoană) care doreşte, iubeşte cşva, care este dispusă să facă ceva, are înclinaţie pentru ceva; spec. (persoană) care este dispusă să cumpere ceva. 2. (Persoană) care are preocupări într-un anumit domeniu fără a face din ele o profesiune; diletant. AMAZOANĂ (< fr. {i} gr. a- „fără“ + mazos „sîn") s.f. 1. (în mitologia greacă) Femeie aparţinînd unui trib războinic legendar care a trăit pe ţărmul asiatic al Mării Negre; arcaşe şl călăreţe neîntrecute, a. îşi tăiau sînul drept pentru a purta şi mînul mal uşor arcul. Protectoarea lor era zeiţa Artemls. 2. (Fam.) Călăreaţă. AMAZON 1. Rio Amazonas, fl. în America de Sud (Peru, Columbia şl Brazilia). Cele două izv. ale sale, Maraffdn (considerat Izv. pr.) şi Ucayali (care confl. în amonte de Iquitos) îşi au originea în Anzii Peruvieni la 5 250 m alt. şi respectiv la 4 000 m alt., la numai 160 km de coasta Oc. Pacific. Se varsă în Oc. Atlantic printr-un vast estuar. Lungime: c. 6 400 km de la izv. rîului MaraRon; 7 025 km de la izvorul rîului Apurimac, afi. al lui Ucayali, descoperit de o expediţie americană ia 15 oct. 1971. Bâzin hidrografic: 7,18 mii. km2. Este fl. cu cel mai mare debit din lume (212 377 m3/s la vărsare) şi fl. care îşi are originea la cea mai mare alt. Afl. pr.: pe dr. Purus, Madeira, Tapajos, Xingu, Tocantins, iar pe stg. Putumayo, jap ură, Rio Negro. Navigabil pentru vase de mare tonaj pînă la Manaus (1 600 km de la gura de vărsare, iar pentru cele de tonaj mijlociu pînă la Iquitos în Peru, la 3 700 km de gurile de vărsare). Porturi pr.: Belem, Santarem, Obidos, Manaus, Iquitos. Fluxul pătrunde pe A. în amonte pînă la c. 1 000 km, sub forma unui val înalt de 4,5 m, numit pororoca. Lăţimea fl. în zona de vărsare este de 80 km. 2. Cîmpia Amazonului (Amazonia), cîmpie aluvială, cea mai mare din America de Sud (c. 5 mii. km2), situată în zona ecuatorială, în bazinul fl. Amazon. Lungime: c. 3 000 km (V—E). Lăţime: 300 — 2 000 km. Are un relief monoton, cu alt. medii de 200 m şi cu pante cu înclinări foarte mici, unde rîurile se despletesc, formînd întinse zone mlăştinoase. Climă ecuatorială umedă în V (3 000 mm precipitaţi i/an) şi subecuatorială în E (temp. medie anuală 23—28°C). Este acoperită de păduri ecuatoriale cu peste 4 000 de specii Amazonia. Lucrări de execuţie a drumului Transamazonia arborescente (selvas) şi cîte va asociaţii vegetale (igapo, vârzea şi ete). Faună bogată. AMAZONAS 1. Stat în NV Braziliei; 1,56 mii. km2; 1,95 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Manaus. Expl. forestiere şi de petrol. Orez, manioc, iută, bananieri, arbori de cauciuc etc. Bovine. 2. Terit. federal în S Venezuelei; 175,8 mii km2; 83,2 mii loc. (1989). Centru ad-tlv.: Puerto Ayacucho. Expl. forestiere. AMAZONJT (< fr. |i}) s.n. Varietate de mlcroclln, de culoare verde-albăstrule cu nuanţe gălbui, întîlnită în rocile Intruslve acide (graniţe, slenlte). Este utilizat ca piatră semipreţl-oasă. AMÂG| (lat. *ammaglre) vb. IV tranz. şl refl. A (se) înşela. ■ Tranz. A Ispiti; a atrage. AMĂGITŞR, -OARE (< amăgi) adj. Care amăgeşte; Iluzoriu. AMĂNUNT (< a3 + mănunt, reg. ,,mărunt“) s.n. Element neesenţial al unui obiect, al unui fenomen, al unui eveniment; detaliu. □ Comerţ (sau vînzare) cu amănuntul — comerţ (sau vînzare) cu bucata, în mici cantităţi. AMĂNUNŢI (< amănunt) vb. IV tranz. A fărîmiţa, a mărunţi. AMĂNUNŢjT -A (< amănunţi) adj. (adv.) Care cuprinde multe amănunte; detaliat. AMĂRĂCIUNE (< amar) s.f. 1. Durere, tristeţe, necaz. 2. Amăreală (1). AMĂRĂŞTI, com. în jud. Vîlcea; 2 691 loc. (1991). Centru viticol. AMĂRĂŞTII DE JOS, com. în jud. Dolj; 6 223 loc. (1991). AMĂRĂŞTII DE SUS, com. în jud. Dolj; 4 133 loc. (1991). AMĂREALĂ (< amărî) s.f. 1. (însuşirea de a avea un) gust amar (I 1); amărăciune. ■ Amăreala merelor şi perelor = boală a fructelor de măr şi păr manifestată prin apariţia pe suprafaţa acestora a unor pete în dreptul cărora pulpa capătă un gust amar (I 1) 2..Denumire dată plantelor erbacee perene din genul Poly-gala, cu rizom scurt, cu flori albastre, roz, mai rar albe, dispuse în raceme, şi cu fructe capsule. Extractele de a. au acţiune expectorantă. AMĂR] (lat. *amarire) vb. V refl. şi tranz. 1. A deveni sau a face să devină amar (I 1). 2. A (se) supăra, a (se) întrista, a (se) necăji, a (se) mîhni. AMĂRÎT, -Ă (< amarî) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Supărat, trist, necăjit, mîhnit. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) de condiţii modeste; sărac. AMBALA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A înveli sau a introduce într-un ambalaj un obiect pentru a-l proteja, a-l conserva sau a uşura manipularea şi transportul lui. 2. Refl. (Despre cai) A începe să fugă tare (fară a putea fi oprit). 3. Refl. Fig. A se lăsa purtat de mînie, de entuziasm, a se angrena într-o discuţie aprinsă. AMBALA, oraş în N Indiei (Haryana), la NV de Delhi; 233,1 mii loc. (1981, cu suburbiile). Mare nod de transport. Aeroport. Ind. sticlei, hîrtiei, alim. (morărit), ţesături şi conf. din bumbac. Centru comercial (zahăr, cereale). AMBALAJ (< fr.) s.n. Material sau obiect în care se ambalează un produs. AMBALARE (< ambala) s.f. Creşterea turaţiei organelor rotitoare ale unei maşini peste valorile nominale, putînd ‘ să provoace avaria acestuia. AMBARCAŢIE (< fr.) s.f. Mijloc de transport pe apă, pentru călători sau pentru mărfuri, cu vîsle, cu pînze (vele) sau cu motor. AMBARŢUMIAN, Viktor Amazaspovici (1908—1984), astrofizician armean. Prof. univ. la Erevan. A descoperit asociaţiile de stele, structura şi evoluţia acestora. AMBASADĂ (< fr.) s.f. t. Reprezentanţă diplomatică condusă de un ambasador. 2. Clădire în care îşi are sediul această reprezentanţă. AMBASADOR (< fr.) s.m. Diplomat de rang superior, însărcinat să reprezinte un stat pe lîngă alt stat; persoană care are o misiune specială pe lîngă un stat sau o organizaţie internaţională. * AMENTACEE AMBATO, oraş în centrul Ecuadorului, la S de Quito, la poalele vulcanului Chimbora/o, la 2 571 m alt.; 221,4 mii loc. (1982). ' '-rm, comercial (fructe), ind. (încălţ., textile, b- "4) Staţiune turistică. AMBIANT, -Ă (< fr.) adj. (Despre atmosferă) Din jur; înconjurător. AMBIANŢĂ (< fr.) s.f. Mediu (fizic, social, moral) în care trăieşte cineva, în care se află ceva. AMBIDEXTRIE (< fr. {i}) s.f. Capacitate de a se folosi cu aceeaşi îndemînare de ambele mîini. AMBIDEXTRU, -Ă (< fr. {ij; {s} lat. ambo „amîndoi“ + dexter „îndemînatic") adj., s.m. şi f. (Persoană) înzestrată cu ambidextrie. AMBIELAJ (< fr.) s.n. Subansamblu al unui motor format din bielele şi cuzineţii montaţi pe arborele cotit al acestuia. AMBIGŞN (< lat. ambigenus) s.n., adj. (LINGV.) Impr. Genul neutru. V. neutru. AMBIGUITATE (< fr., lat.) s.f. însuşirea de a fi ambiguu; concr. cuvînt, expresie, afirmaţie ambiguă. □ (LOG.) A. sistematică = proprietate a unor expresii de a avea mai multe semnificaţii între care există legături sistematice. AMBJGUU, -UĂ (< fr., lat.) adj. (Despre cuvinte, exprimare etc.) (Care are sens) echivoc, neclar. AMBII, -ELE (< it., lat.) num. col. Amîndoi. AMBITUS (cuv. lat. „orbită, curs") s.n. întinderea unei melodii vocale sau instrumentale de la sunetul cel mai grav la cel mai înalt; întindere, diapazon (2). AMBIŢIE (< fr., lat.) s.f. Dorinţă, aspiraţie intensă *de a face, de a realiza ceva; dorinţă exagerată de parvenire, de glorie, de onoruri. AMBIŢIONA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) deştepta în cineva ambiţia. ■ Refl. A se încăpăţîna. AMBIŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Om) plin de ambiţie. 2. Adj. Care arată ambiţie. 3. Adj., s.m. şi f. (Om) încăpăţînat. AMBIVALENŢĂ (< fr.) s.f. 1. Caracterul a ceea ce prezintă concomitent două aspecte diferite. 2. (MED.) Tulburare psihică constînd în manifestarea simultană a unor sentimente şi afecte contradictorii, chiar diametral opuse (ex. iubire şi ură). AMBLIOP[E (< fr. {ii; {s} gr. amblys „slab“ + ops „vedere") s.f. Diminuare a vederii fară o cauză organică aparentă. AMBLIP9DE (< fr. {ii; {s} gr. amblys „tocit" + pod- „picior") subst. pl. Mamifere erbivore fosile eocene, cu picioare terminate cu cinci degete scurte, avînd copite la vîrf. AMBLIST9MA (< fr. {ii; {s} gr. amblys „tocit, slab" + stoma „gură") s.f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15—25 cm, de culoare cărămizie, cu pete mai deschise, răspîn-diţi în America de Nord (Amblystoma); se reproduc prin neotenie. AMBOISEfabuaz], localit. în partea central-vesticâ a Franţei (Touraine), pe Loara; 10,9 mii loc. (1982). Instrumente optice şi mase plastice, încălţ. Castel în stilul gotic şi al Renaşterii, reconstruit spre sfîrşitul sec. 15 de către Carol VIII, reşedinţă regală. AMBON (AMBOINA), 1. Ins. în arh. Moluce (Indonezia); 761 km2; c. 73 mii loc. Cafea, cacao. Pescuit. 2. Oraş în E. Indoneziei, port la M. Banda, pe ins. omonimă, principalul centru al Arh. Moluce; 208,9 mii loc (1980, cu suburbiile). Centru comercial (copra, cafea, orez, zahăr). Port de pescuit. Universitate. Aeroportul Pati-mura. Fondat de portughezi în 1521 sub numele de Amboina (Amboyna). AMBRAZURĂ (< fr.) s.f. Deschizătură în peretele unei fortificaţii prin care se execută trageri. Ambră (< fr. {i}) s.f. 1. Substanţă ceroasă, brună-cenuşie, cu miros de mosc, formată în intestinul caşalotului şi întrebuinţată în parfu- merie; chihlimbar cenuşiu. 2. A. galbenă — rhfhlimbar. AMBREIA (< fr.) vb. I tranz. A cupla, prin intermediuTunui ambreiaj, un motor cu mecanismul pe care îl antrenează. AMBREIAJ (< fr.) s.n. Organ de maşină care asigură o legătură temporară între doi arbori coaxiali (de antrenare şi antrenat), permiţînd cuplări şi decuplări comandate sau automate în timpul funcţionării. După felul agentului folosit pentru acţionarea lor, a. pot fi mecanice, hidraulice, pneumatice sau electromagnetice. AMBR9ZIE (< lat. ambrosia, după fr.) s.f. (în mitologia^greacă) Hrană a zeilor, dătătoare de tinereţe veşnică şi de nemurire; p. ext. băutură minunată. AMBROZIE, preot al episcopiei din Buzău. A însufleţit masele populare din Bucureşti în lupta împotriva forţelor contrarevoluţionare din iun. 1848. Poreclit „Popa Tun" pentru că, sfidînd moartea, s-a aşezat în faţa tunurilor inamice. AMBULACRU (< fr. {i}; {s} lat. ambula- crum „loc de plimbare") s.n. Organ de forma unui tub subţire, terminat de obicei cu o ventuză, caracteristic echinodermelor; serveşte la locomoţie, respiraţie şi pipăit. AMBULANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se deplasează dintr-un loc în altul. AMBULANŢĂ (< fr.) s.f. 1. Vehicul destinat transportului ia spital al celor accidentaţi sau grav bolnavi; salvare; autosanitară. 2. Unitate sanitară mobilă în spatele frontului. AMBULAT9RIU (< fr., lat.) s.n., adj. t. S.n. Instituţie medico-sanitară în care se acordă asistenţă medicală fără ca bolnavii să fie internaţi. 2. Adj. Tratament a. = tratament pe care bolnavul îl urmează în afara spitalului. AMBUSCADĂ (< fr.) s.f. 1. Loc amenajat şi ocupat de o subunitate militară în scopul executării unui atac prin surprindere. 2. Atac pregătit din timp şi executat într-o a. (1), asupra unui inamic numeros aflat în deplasare. AMBUŞURĂ (< fr.) s.f. Porţiune a buzelor pe care se aplică extremitatea (muştiucul) unui instrument de suflat; p. ext. muştiuc. Greşit: ambajură. AMBUTISARE (după fr.) s.f. Operaţie de prelucrare prin deformare plastică, la rece sau la cald, a unui semifabricat plan pentru a obţine obiecte cave (caroserii, cutii, farfurii etc.). AMEDEO, numele mai multor conţi şi duci de Savoia. Mai importanţi: 1. A. VI (supranumit Contele Verde) (1343—1383). A condus o expediţie cruciată antiotomană în Pen. Balcanică în 1366 şi a intrat în conflict şi cu Dobrotici. 2. A. de Savoia, rege al Spaniei (1870—1873). Fiul lui Victor Emmanuel II, regele Italiei. Silit să abdice din cauza dezordinelor iscate de al doilea război cari ist. AMEI9ZĂ (< fr.) s.f. Producerea unei singure diviziuni celulare în meioză în loc de două. AMELIORA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) îmbunătăţi, a (se) îndrepta. 2. Tranz. A supune ameliorării un animal sau o plantă. AMELIORARE (< ameliora) s.f. Acţiunea de a (se) ameliora. □ Ameliorarea solului = ansamblu de măsuri tehnice, chimice şi biologice folosite pentru mărirea fertilităţii solurilor. ■ Proces de creare a unor noi rase de animale şi noi soiuri de plante de cultură sau de îmbunătăţire a raselor şi a soiurilor existente. AMELIORAŢII (< fr.) s.f. pl. (AGR.) îmbunătăţiri funciare. AMENAJA (< fr.) vb. I tranz. A pune în ordine, a aranja; a face mai potrivit unui scop, mai confortabil. AMENAJAMENT (< fr.) s.n. 1. Sistem de măsuri pentru organizarea exploatărilor forestiere. Cuprinde refacerea, ameliorarea, mărirea, protecţia şi exploatarea raţională a fondului forestier. 2. A. pastoral = sistem de măsuri privind organizarea, folosirea şi îmbunătăţirea unei păşuni pentru o anumită perioadă de timp. AMENAJARE (< amenaja) s.f. Ansamblu de lucrări prin care elementele unui sistem tehnic sînt dispuse şi utilizate astfel încît sistemul să corespundă în condiţii cît mai bune scopului pentru care a fost realizat. □ A. hidrotehnică = ansamblul măsurilor tehnice şi lucrărilor efectuate în cadrul unui bazin hidrografic pentru corectarea torenţilor şi a cursurilor de apă permanente prin îndiguiri, desecări, asanări, consolidări de versanţi, construirea de baraje şi lacuri de acumulare pentru irigaţii, centrale hidroelectrice sau pentru folosinţe industriale. AMENDA1 (< amendă) vb. I tranz. A aplica unei persoane o amendă. AMENDĂ2 (< fr.) vb. I tranz. 1. A aduce amendamente (1). 2. A îmbunătăţi unele însuşiri ale solului prin încorporarea amendamentelor (2). AMENDAMENT (< fr.) s.n. 1. Modificare adusă unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Substanţă (ex. carbonatul de calciu) care se încorporează în sol, pentru a schimba unele însuşiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de nutriţie a plantelor. AMENDĂ (< fr.) s.f. Sancţiune care constă din plata unei sume de bani. □ A. contravenţională = sancţiune patrimonială cu caracter administrativ, aplicată în cazul săvîrşirii unei contravenţii. A. judiciară = sancţiune aplicată de instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere judiciară în cursul procesului penal sau civil. A. cu caracter administrativ = sancţiune pe care o aplică instanţa de judecată în caz de înlocuire a răspunderii penale. A. penală = sancţiune pe care o aplică instanţa de judecată pentru săvîrşirea unei infracţiuni. AMENEMHAT, numele a patru faraoni ai Egiptului antic din dinastia 12. Mai importanţi: 1. A.l (2000—1970 î.Hr.), fondatorul dinastiei, a dus o politică de centralizare a*statului;..2. A. III (1849—1801 î.Hr.) a amenajat oaza de la Faiyum. AMENHOTEP (AMENOPHIS), numele a patru faraoni ai Egiptului antic din dinastia 18. Mai importanţi: 1. A. III (c. 1400-1362 î. Hr.), ultimul mare faraon al Regatului Mijlociu, iniţiatorul a numeroase construcţii la Karnak şi Teba (Coloşii lui Memnon). 2. A. IV Ehnaton (c. 1361—1340 î.Hr.), soţul Nefertitei şi tatăl lui Tutankhamon. A efectuat o importantă reformă religioasă, înlocuind cultul lui Amon-Ra cu cel monoteist al lui Aton. A mutat capitala de la Teba la Akhetaton (Amarna), noul oraş construit de el. AMENINŢA (lat.* amminaciare) vb. I tranz. 1. A manifesta^faţă de o persoană intenţia de a-i face rău. 2. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 3. A fi pe punctul de a..., gata să... AMENINŢARE (< ameninţa) s.f. 1. Acţiunea de a ameninţa. 2. Infracţiune care constă în alarmarea unei persoane, prin manifestarea intenţiei de a săvîrşi faţă de ea, faţă de soţul ei sau faţă de o rudă apropiată, o infracţiune sau o faptă păgubitoare. AMENINŢĂTOR, -OARE (< ameninţa) adj. (Şi adv.) Care ameninţă, sperie, îngrozeşte. AMENOREE (< fr. {ii; js} gr. a- „fară", men „lună" + rheo „a curge") s.f. Absenţă fiziologică a ciclului menstrual, în cursul sarcinii, alăptării etc. sau patologică, pricinuită de o insuficienţă ovariană sau hipofizară. AMENT (< it.) s.m. Inflorescenţă (spic) a unor arbori sau arbuşti, formată din flori mici unisexuate, fără pedicel, fără periant (sau cu periant format din solzi), înşirate pe o axă şi care atîrnă ca un ciucure (ex. la alun, salcie etc.); mîţişor. AMENTACEE (< fr.) s.f. Plante lemnoase cu inflorescenţă în formă de ament (ex. fagul, stejarul, alunul etc ). Lemnul este folosit în industrie: din scoarţa unora (stejarul) se extrage taninul, iar fructele unora (nucile şi alunele) sînt comestibile. AMERICA AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprins între Oc. Atlantic, Oc. Pacific şi Oc. îngheţat; 42,2 mii. km2; c. 727 mii. loc. (1990); se încadrează între 83° 40’ lat. N (Capul Morris Jesup din Groenlanda) şi 55° 59' lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord şi A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică şi insulară şi separate prin Can. Panama. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol şi gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada centrală, M-ţii Apa-laşi), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile şi Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ţii Stîncoşi), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile şi subtipurile climatice. Astfel, extremităţile de N şi de S (Canada, Ins. Ţara de Foc şi Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică şi subarctică, respectiv, antarctică şi subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depăşeşte +10°C), iar precipitaţiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud, Patagonia septentrională şi Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18—24°C) şi mai coborîte Iarna (-3 şl -6° C), iar precipitaţii le ,sînt variabile. Zona de climă tropicală şi cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de Nord, în N A. Centrale, în S Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco şi în N Pampei argentiniene. Temperaturile medii sînt ridicate (26—28° C vara şi 10—15° C iarna), însă precipitaţiile scad de la E (c. 1 000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcţia meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care aduc uneori în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate şi precipitaţii sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuato-rială este proprie părţii meridionale a A. Centrale, C. Orinocului şi celei mai mari părţi a Pod. Guyanelor şi Braziliei. Ea se caracterizează prin existenţa a două anotimpuri: unul ploios (vara) şi altul uscat (iarna), cu temperaturi medii anuale mari (22 şi 24° C), amplitudini medii mici şi precipitaţii abundente (peste 1 000 mm). Zona climatică ecuatorială ocupă C. Amazonului şi porţiuni din Pod. Guyanelor şi Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 şi 25° C), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitaţiile sînt foarte abundente (peste 2 000 mm), se produc zilnic şi au două maxime echinocţiale. Vestul cordilier şi andin prezintă în funcţie de latitudine, altitudine şi de expoziţia pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli şi de la nivelul mărfi către vîrfurile munţilor. Pe podişurile interioare montane, clima este de nuanţă continentală, iar în reg. montane înalte şi în cele de la latitudini mari clima este rece, existînd şi o glaciaţie actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezenţa celui mai bogat |l. în apă de pe pămînt (Amazon), precum şi a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurenţiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, Sao Francisco, Paranâ (America de Sud). în A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) şi lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urşilor (în America de Nord), Poopo, Toro, San Martin (în America de Sud). AMERICA CENTRALA: 1,2 mii. km2; c. 55 mii. loc. (1986). Constituie o legătură istmică şi insulară între cele două Americi. Legătura istmică se întinde pe 2 923 km lungime, între 17° lat. N (istmul Tehuantepec) şi 5° lat. N (G. Darien). Lăţimea variază între 70 km (istmul Panama) şi 860 km (Pen. Yucatân). Relieful este în cea mai mare parte muntos, cu numeroşi vulcani (majoritatea în activitate). Alt. max.: 3 975 m (vf. Acatenango). De-a lungul coastelor Oc. Pacific şi M. Caraibilor se întind cîmpii litorale înguste. Legătura insulară (Indiile de Vest) este formată din trei arhipelaguri (Bahamas, Antilele Mari şi Antilele Mici), care numără cîteva mii de insule. AMERICA DE NORD: 24,4 mii. km2 (inclusiv ins. învecinate); c. 354,5 mii. loc. (1988). Cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific şi Oc. îngheţat, se întinde de la 83° 40’ lat. N (Capul Morris Jesup din Groenlanda) la 17° lat. N (Istmul Tehuantepec), pe c. 7 300 km şi de la 168° 05’ long. V (Capul Prinţul de Wales) la 55° 40’ long. V (Capul Charles din Pen. Labrador), pe c. 5 000 km. Relief. în V se întinde un sistem muntos înalt, format din depozite paleozoice, mezozoice şi terţiare puternic cutate, faliate şi şariate, cu vulcanism intens în trecut, slab în prezent, cu seismicitate puternică şi cu numeroase urme glaciare cuaternare. Alt. max.: 6 194 m (vf. McKinley din M-ţii Alaskăi). Se desfăşoară sub forma a două lanţuri, orientate pe direcţia N—S: Cordillera Pacifică (în V), cu înălţimi mijlocii şi Cordiliera Stîncoşllor (în E), mal înaltă şi mai golaşă. între culmile lor se află o serie de pod. înalte, de vîrstă terţiară, pe roci bazaltlce (Pod. Columbia Britanică), pe formaţiuni sedimentare (Pod. Colorado), în care rîurlle au tăiat văl adînci în formă de canion (Colorado), sau pe roci mal vechi, cristaline (Scutul Canadian). în E sistemului muntos, relieful are alt. medii reduse (200—500 m) şi s-a format pe depozite mezozoice şi terţiare. M-ţii Apalaşi cutaţi în Carbonifer, se întind de-a lungul coastei Oc. Atlantic, fiind formaţi din culmi paralele, care spre E se termină printr-un ^ abrupt, numit „Fall line" (Linia cascadelor). între M-ţii Apalaşi şi^ Cordiliera Stîncoşilor se desfăşoară Pod. înalt al Preriilor şi C. Mississippi, joasă şi aluvionară, de vîrstă cuaternară, care se termină spre S cu C. Golfului Mexic. AMERICA DE SUD: 17,84 mii. km2; c. 286,6 mii. loc. (1988). Se întinde pe c. 70° lat., între 12° 27’ lat. N (Capul Gallinas) şi 55° 59’ lat. S (Capul Horn), pe c. 7 500 km, şi de la 81° 22’ long. V (Capul PariSas) la 34° 45’ long. V (Capul Branco), pe c. 5 150 km. Relief. în V se desfăşoară sistemul muntos andin, format din două cordiliere paralele: Cordiliera Litorală sau Occidentală, nu prea înaltă şi Cordiliera Orientală mai înaltă, care închid între ele pod. înalte şi alungite, numite puna (alt. med.: 2 500—4 500 m). Alt. max. 6 959 m (vf. Aconcagua). Vulcanis-mul este prezent (Llullaillaco, Cotopaxi), iar glaciaţia actuală atacă marile înălţimi. Spre E se desfăşoară Pod. Braziliei şi al Guyanelor care au alt. med. de 600—800 m în interiorul continentului şi de 1 500 m către ţărmurile Oc. Atlantic. Treapta cea mai joasă cuprinde C. Orinocului, C. Amazonului, C. înaltă Gran Chaco, C. La Plata şi Pod. Patagoniei. AMERICA LATINĂ, denumire generică a ţărilor care ocupă America de Sud şi America Centrală istmică şi insulară (la sud de Rio Bravo del Norte). Denumirea provine de la faptul că în aceste ţări predomină limbile de origine romanică. Pe terit. A.L. sînt 33 de state şi cîteva teritorii dependente, însumînd o supr. de c. 21,6 mii. km2 şi o populaţie de c. 450 mii. loc. (1989). în 18 ţări, limba oficială este spaniola, în 12 engleza, iar în celelalte se vorbeşte portugheza (Brazilia), franceza (Haiti) şi olandeza (Surinam); 10% din populaţia A.L. vorbeşte limbile amerindiene. AMERICAN, -A (< America) adj., s.m. şi f. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Naţiune constituită pe terit. S.U.A. din populaţii eterogene, de religie creştină (majoritatea populaţiei). Există c. 260 de .onfesiuni religioase. ■ Persoană aparţinînd populaţiei S.U.A. 2. Adj. Care aparţine Americi-lor sau populaţiei acestora, privitor la Americi sau la populaţiile lor; (mai ales) care aparţine S.U.A. sau populaţiei lor, privitor la S.U.A. sau la populaţia lor. □ Arta a. = arta care s-a dezvoltat pe teritoriul S.U.A. şi al Canadei şi care a apărut o dată cu primii colonizatori. în arhitectură, în sec. 17 şi 18 este caracteristic „stilul colonial" (construcţii în lemn). Către sfîrşitul sec. 18 se impune în arhitectura oficială neoclasicismul („Capitoliul" din Washington), căruia i se adaugă în prima jumătate a sec. 19 neogoticul. Din a doua jumătate a sec. 19 se afirmă în construcţiile publice şi de locuit arhitectura funcţională (cea mai semnificativă creaţie fiind ,,zgîrie-norii“). Folosirea scheletului de oţel, a betonului armat şi a sticlei a dat posibilitatea unor soluţii noi, formele evoluînd către simplitate şi eleganţă (Şcoala din Chicago — Louis Sullivan). Artele plastice s-au dezvoltat sub influenţa europeană, mai ales olandeză şi engleză. în sec. 17—18, John Smibert creează un realism figurativ care durează aproape un secol, avînd ca reprezentanţi principali pe: John Slngleton Copley, Robert Feke, Benjamin West. Sec. 19 este dominat de influenţa neoclasică şi romantică, constînd în apariţia peisajului „cu adevărat american" şi în descoperirea „bunului sălbatic". Se remarcă George Catlin, George Caleb Bingham şl, după Războiul de Secesiune, Thomas Eaklns şi Wlnslow Homer. Impresionismul, reprezentat mai ales de Mary Cassat nu are o importanţă deosebită în evoluţia a.a. Sec. 20 începe cu o criză de identitate a artei, a cărei depăşire o încearcă Şcoala celor opt („Şcoala lăzii de gunoi") condusă de Robert Henri. Momentul intrării a.a, în contextul artei moderne îl constituie apariţia Galeriei Stieglitz (Armory Show). Sub influenţa marilor artişti postimpresionişti din Europa lucrează — încertînd în acelaşi timp o situare prin subiect în lumea americană — Arthur B. Dove, John Marin, Georgia O’Keefe. Perioada interbelică este dominată de aşa-numitul „Imn al dinamului", acceptare şi deificare a industrialului ce va determina apariţia stilului „Hard edge“ şi a trei artişti majori: Stuart Davis, folosind în lucrările, sale colajul, schematismul decorativ şi variaţiu-nile abstracte, Alexander Calder cu „Stabilele" şi „Mobilele" sale realizate în metal şi David Smith cu sculpturile ideografice. în timpul şi după al doilea război mondial, sub influenţa Bauhausului, F.L. Wright caută să creeze în spirit modern o arhitectură organică. I se adaugă o suită de pionieri ai arhitecturii moderne veniţi din Europa: W. Gropius, Mies van der Rohe, E. Saarinen, R. Neutra. In artele plastice, Galeria „Arta secolului" a lui Peggy Guggenheim duce la apariţia expresionismului abstract (Arshile Gorky), a picturii gestuale (Jackson Pollock) şi a unui expresionism de nuanţă brutal-tragică (Willem de Kooning). Prin arta abstractă a lui Rothko şi Barnett Newman se ajunge la Noua Şcoală din New York, în cadrul căreia se dezvoltă curentele Op art (Noland), sculptura minimalistă, Pop Art (Rauschenberg, George Segal) şi hiperrealismul anilor '70 (Charles Cose, Noe! Mahaffey, Tony Smith). AMERICANJSM (< fr,., engl.) s.n. Cuvînt. construcţie, formă sau pronunţie care nu apare decît în engleza vorbită în S.U.A. AMERICIU (< fr. {i}) s.m. Element chimic radioactiv sintetic (Am; nr. at. 95, m. at. 243); metal alb-argintiu, p. t. 1 176° C, dens. 13,67, din familia elementelor transuranice. A fost obţinut de G. Th. Seaborg şi colab. (1944) prin iradierea plutoniului—239 cu neutroni. AMERINDIAN, -A (< fr.; {i} fr. Amer [ique] + Indien) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţii băştinaşe din America, de rasă mongoloidă; li se mai spune indieni şi piei-roşii. Au fost în mare măsură exterminaţi, în timpul cuceririi Americii şi după aceasta, de către europeni. Amerindienii azteci, mayaşi şi incaşi au creat, înainte de ocuparea Americilor de către europeni, civilizaţii strălucite. ■ Persoană aparţinînd uneia dintre aceste populaţii. 2. Adj. Care 59 AMERICA DE NORD AMERICA DE SUD ARTĂ AMERICANĂ AMERIZA 62 aparţine amerindienilor (1), privitor la amerindieni. AMERIZA (după fr. amerrir) vb. I intranz. A efectua o amerizare. AMERIZARE (< ameriza) s.f. Evoluţie a unui hidroavion (sau a unei nave cosmice) prin care acesta ia contact cu apa şi alunecă pe suprafaţa ei pînă la oprire. AMERIZOR (< ameriza) s.n. Dispozitiv al unui hidroavion (ex. ansamblul flotoarelor) care permite amerizarea acestuia. AMERSFOORT[am8rsfo:rt], oraş în Olanda centrală; 130,2 mii loc. (1986, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Produse chimice, confecţii, motociclete, automobile, prelucr. pieilor. AMESTEC (< amesteca) s.n. 1. Reunire de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; mixtură, combinaţie; amestecătură. 2. (CHIM., TEHN.) Produs obţinut din două sau mai multe substanţe care îşi păstrează proprietăţile caracteristice şi care pot fi separate prin mijloace fizice. ■ A. de formare = nisip de turnătorie, lianţi, praf de cărbune, dextrină etc., reunite şi folosite la confecţionarea formelor şi a miezurilor de turnătorie. A. nitrant = acid azotic în amestec cu acid sulfuric, folosit la nitrarea hidrocarburilor aromatice. A. refrigerent = amestec de substanţe (ex. gheaţă cu sare de bucătărie), care, aduse în contacta provoacă un proces capabil să absoarbă călduri^deter-minînd prin aceasta scăderea temperaturii mediului înconjurător. A. exploziv = două sau mai multe substanţe care conţin oxigen sau sînt uşor oxidabile, a căror reacţie poate produce o dezvoltare bruscă de gaze şi de căldură şi o creştere a presiunii cînd are loc într-un spaţiu închis. 3. Intervenţie, participare (necerută sau forţată) într-o afacere, în relaţiile sau în treburile altora; ingerinţă. AMESTEC^ (lat. *ammixticare) vb. I tranz. şi refl. A (se) uni; a forma un amestec. ■ Refl. A interveni, a se vîrî (de obicei nepoftit) într-o discuţie, într-o afacere. AMESTECARE (< amesteca) s.f. Operaţie de omogenizare a mai multor substanţe, prin care se obţine în masa amestecului aproximativ aceeaşi compoziţie medie şi aceeaşi temperatură. AMETABOLĂ (< fr.; {i);gr. a. „fără“ + metabo/e „transformare*') adj. (Despre insecte) Care se dezvoltă fără metamorfoză. AMEŢIST (< fr., lat.) s.n. Varietate violetă de cuarţ, întîlnită în filoane şi geode, folosită ca piatră semipreţioasă. AMETROPIE (< fr. {?}; {s} gr. a- „fără" + metron „măsură** + ops „vedere") s.f. Tulburare a vederii datorită unui viciu de refracţie în mediile transparente ale ochiului (ex. miopia, hipermetropia, astigmatismul). AMEŢEALĂ (< ameţi) s.f. Pierdere a echilibrului la om din cauza unor tulburări circulatorii, vestibulare etc.; vertij. AMEŢ[ (lat. *ammatire) vb. IV 1. intranz. şi tranz. A ajunge sau a aduce pe cineva în stare de ameţeală. ■ Tranz. şi refl. Fig. A (se) zăpăci. 2. Refl. şi tranz. A (se) îmbăta (uşor). AMEŢITOR, -OARE (< ameţi) adj. Care provoacă ameţeală. AMFETAMJNĂ (< fr.) s.f. (FARM.) Benze-drină. AMFIARTROZĂ (< fr.; {s} gr. amphi „de ambele părţi" * + arthrosis „articulaţie") s.f. Articulaţie care permite mişcări limitate; articulaţie semimobilă. AMFIBIAN (< fr.) s.m. (ZOOL.) Batracian. AMFIBIU, -IE (după fr.; {s} gr. amphi „dublu" + bios „viaţă") adj., s.n. 1. Adj. (Despre fiinţe) Care poate trăi în apă şi pe uscat sau care are o fază de dezvoltare în apă şi alta pe uscat (ex. crocodilul, castorul, foca etc.). 2. S.n. Vehicul care se poate deplasa atît pe uscat, cît şi pe apă. AMFIBOL (< fr.; {s} gr. amphibolos „incert") s.m. Grup de minerale principale reprezentînd silicaţi hidrataţi de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, componente ale rocilor magmatice, a căror culoare variază în funcţie de conţinutul de fier, de la alb la cenuşiu-verzui. Pot cristaliza în două sisteme; rombic şi monoclinic. Se găsesc ca minerale secundare în unele şisturi cristaline. AMFIBOLIT (< fr. {i}) s.n. Rocă metamorfică de culoare cenuşiu-verzuie sau neagră alcătuită din amfiboli şi plagioclazi, uneori şi cuarţ, epidot, magnetit etc. Se formează în urma metamorflsmului rocilor magmatice (gabrouri, diorite) şi al celor sedimentare (dolomite, marne). AMFIBRAH (< fr., lat.) s.m. Picior metric compus din trei silabe; în metrica antică, o silabă lungă încadrată de cîte una scurtă; în prozodia modernă, o silabă accentuată între două neaccentuate. AMFICŢIONIE (< fr., gr.) s.f. (în Grecia antică) Uniune de triburi sau asociaţie de oraşe-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. AMFIDROMIC (< fr.) adj. Punct ~ = punctul uncie amplitudinile mareelor sînt aceleaşi. AMFIGONţE (< fr. {i}; {s} gr. amphi „de ambele părţi" + gone „procreaţie, sămînţă") s/f. (BIOL.) înmulţire sexuată în care gârneţii uniţi provin de la indivizi deosebiţi. AMFILOHIE HOTINIUL (c. 1735 - c. 1800, "h. sat Zagavia, jud. laşi), cărturar român. Episcop de Hotin. A militat pentru înlocuirea în învăţămînt a limbii greceşti cu cea română. A tradus şi a prelucrat în româneşte primele manuale de matematică şi geografie („Elemente arithmetice", „De obşte gheografia"). AMFIMIXIE (< fr. {i}; {s} gr. amphi „dublu" + mixis „unire") s.f. (BIOL.) Tip de înmulţire în care zigotul se'formează după unirea gârneţilor de sex contrar, diviziunea celulară suprapunîn-du-se reproducerii. V. reproducere; fecundare. AMFINEURIENI (< fr. {i}; {s} gr. amphi „împrejur" + neuron „nerv" s.m. pl. Clasă de moluşte primitive exclusiv marine, cu simetrie bilaterală, fiind adaptate la procesul de tîrîre. Apar în Ordovician (Amphineura). AMFION (în mitologia greacă), fiul lui Zeus şi al Antiopei. Avea o liră fermecată, primită în dar de la Hermes, la acordurile căreia pînă şi pietrele se puneau, vrăjite, în mişcare. AMFIOX (< fr. {i}; {s} gr. amphi „dublu" + oxys „ascuţit") s.m. (ZOOL.) Acraniat marin cu corpul transparent, lung de 3—7 cm, cu scheletul de susţinere format numai din noto-cordă (Branchiostoma lanceolatum). AMFIPROSTjL (< fr.) s.n. Templu care are un portic la faţada anterioară şi unul la cea posterioară. AMFITEATRU (< fr., lat.) s.n. t. (în arhitectura greco-romană) Edificiu destinat jocurilor publice, de formă circulară sau ovală, în general neacoperit, avînd o arenă în mijloc, înconjurată de trepte (gradene) şi tribune. □ Loc. In amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sală de curs, de conferinţe etc. cu locurile aşezate pe un plan înclinat. 3. Formă de relief cu aspect de a. (1) (ex. a. de alunecare, a. morenaic, circ în a.). AMFITEATRU, revistă literară şi artistică. Apare lunar, la Bucureşti, din 1966. A promovat valoroşi scriitori şi critici tineri. Din 1990, serie nouă. AMFITŞRIU (< fr. {i}; {s} gr. amphi „incert" + therion Jiară") s.m. Mamifer jurasic din grupa trituberculata, din care se presupune că au luat naştere marsupialele şi mamiferele placentare. AMFITRIQN, -OANĂ (< fr.) s.m. şi f. Stăpîn al unei case; gazdă. AMFITRION (în mitologia greacă), fiul lui Alceu, regele Tirintului, soţul Alcmenei. AMFITRITE (în mitologia greacă), soţia zeului Poseldon, regină a mării. Este reprezentată adesea mergînd pe ape într-un car tras de tritoni AMFORĂ « fr., lat.) s.f. Vas înalt de formă ovoidală, cu două toarte, în care, la greci şi la romani, se păstra şl se transporta vinul şi untdelemnul. AMFOTER (< fr. {I}; {s} gr. amphotera „de ambele feluri*') adj. (Despre unele substanţe) Care are proprietatea de a reacţiona ca un acid în prezenţa unei baze şi ca o bază în prezenţa unui acid. AMGA, rîu în Siberia Centrală (Federaţia Rusă, C.S.I.), afl. stg. al rîului Aldan. Lungime: 1 462 km. Izv. din M-ţii Aldan. îngheaţă în perioada oct.-mai. Navigabil pe 440 km. AMHARA, reg. naturală în Ethiopia, în jurul L. Tana, partea cea mai înaltă a Pod. Abisiniei. Oraş pr.: Gondar. Culturi de orz, porumb, tutun: creşterea animalelor. AMHARA subst. Populaţia majoritară a Ethiopiei, din familia de limbi afro-asiatice, ramura semitică, şi de religie creştină (monofizită). AMIABIL, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) înţelegător, prietenos, împăciuitor; binevoitor. □ Cale a. = cale de rezolvare a unui litigiu prin înţelegere reciprocă. \ AMIANT (< fr., gr.) s.f. Varietate fibroasă-pîsloasă* de actinot, utilizată la executarea filtrelbr şi ţesăturilor rezistente la foc. AMIAZĂ (lat. ad mediam diem) s.f. 1. Momentul din zi în care Soarele se află la meridianul locului, avînd cea mai mare înălţime deasupra orizontului. 2. (Concr.) Locul unde se află Soarele la ora prînzului; zenit. 3. (Reg.) Mîncarea de la ora 12; prînz. AMIBĂ (< fr. {i}; {s} gr. amoibe „schimbare") s.f. Protozoar lipsit de membrană, care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor (Amoeba). Trăieşte liber în apă sau în sol, ori ca parazit. AMJC, -Ă (< lat. amicus) s.m. şi f. Prieten. AMICAL, -Ă (< fr.) adj. Prietenos; prietenesc. ■ '(Adverbial) Prieteneşte. AMICI, Giovanni Battista (1786—1863), astronom şi optician italian. Contribuţii în domeniul opticii (prisma A.). A perfecţionat microscopul şi luneta. AMICIŢIE (< lat. amiciţia) s.f. Prietenie. AMIDAZE (< fr. {!}) s.f. pl. (BIOCHIM). Enzime din clasa hidrolazelor, care desfac legătura dintre carbon şi azot din diferite substanţe, fixînd elementele apei. AMţDE (< fr. {i}) s.f. pl. Substanţe chimice organice considerate ca derivate ale amoniacului, obţinute prin înlocuirea unuia sau a mai multor atomi de hidrogen cu radicali acili. AMIDJNĂ (< fr.) s.f. Combinaţie organică; prin tratare cu apă caldă sau cu baze diluate, hidrolizează, dînd amide. Unele a. sînt folosite în tratamentul bolilor infecţioase şi ca anestezice locale. AMIDON (< fr.) s.n. Polizaharid conţinut în vegetale (grăunţe, tuberculi şi fructe). Este alcătuit din amiloză şi amilopectină. Prin hidro-liză se transformă în glucoză. Constituie o sursă însemnată de glucide pentru alimentaţia omului şi a animalelor. Se obţine mai ales din cartofi şi cereale. Se utilizează pentru prepararea glucozei, dextrinei, în industria spirtului etc. AMIDOPIRJNĂ (< fr.) s.f. Medicament obţinut din antipirină, avînd acţiune antipiretică şi analgezică, şi care, în doze mari şi tratament ^prelungit, dă leucopenie; piramidon, aminofena-zonă. AMIDURI (< fr.) s.f. pl. Compuşi obţinuţi prin înlocuirea unuia din atomii de hidrogen din molecula amoniacului cu un metal. AMIEL, Henri-Frederic (1821—1881), scriitor elveţian de limbă franceză. Analist meticulos şi subtil al vieţii interioare (Fragmente dintr-un jurnal intim"). AMIELMMIC, -Â (< fr.; {s} gr. a- „fără“ + fr. myeline) adj. Care este lipsit de mielină (ex. nervi a.). AMIENS [amif], oraş în N Franţei (Picardia), pe Somme; 154,5 mii loc. (1982, cu suburbiile). Nod feroviar. Filaturi şi ţesături de lînă, încălţ., metalurgie şi produse alim. Universitate. Cetate puternică în ev. med. Cea mai mare catedrală gotică din Franţa (sec. 13), cu sculpturi celebre. Monumente din sec. 15—18. Muzeul Picardiei (decorat de Puvis de Chavannes). La A. s-a încheiat, la 27 mart. 1802, un tratat de pace între Marea Britanie şi Franţa cu aliatele ei, Spania şi Republica Batavă. Teatrul unor violente lupte în timpul primului război mondial (1918). AMIEZJTA (< fr., germ.) s.f. îmbrăcăminte rutieră permanentă, confecţionată din beton asfaltic cu filer de var stins. AMIGDALĂ (< fr.; {sj gr. amygdale „migdală") s.f. 1. Formaţie anatomică de natură limfatică: a. palatină (tonsilă), situată de o parte şi de alta a faringelui, între pit'ierii vălului palatului; a. faringiană, plasată în partea mediană a faringelui, hipertrofia ei reprezentînd vegetaţiile adenoide. 2. (GEOL.) Formaţiune sfero-idală în rocile vulcanice şi mai rar în cele plutonice, provenită din depunerea de minerale din soluţii de temperatură scăzută în spaţii de dimensiuni milimetrice, determinate de degazei-ficarea magmei. Amiens. Catedrala AMIGDALECTOMIE (< fr.; {s} fr. amygdale + gr. ektome „extirpare") s.f. îndepărtare chirurgicală a amigdalelor. AMIGDALJTĂ (< fr.) s.f. Inflamaţie acută sau cronică a amigdalelor. AMJL (< fr. {i}; {s} gr. amylon „amidon") s.m. Radical organic monovalent provenit din pentan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. AMILACEU, -EE (< fr.) adj. Care conţine sau care este constituit din amidon. AMIL£ZE (< fr.) s.f. pl. Fermenţi care hidrolizează amidonul şi glicogenul, trans-formîndu-le în componente asimilabile (ex. a. pancreatică, a. salivară). AMILIC (< fr. {i}) adj. Alcool ~ = alcool aciclic*saturat derivat din pentan; pentanol. AMILODEXTRJNĂ (< fr.; {s} gr. amylon „amidon" + fr. dextrine) s.f. (BIOCHIM.) Polizaharid produs prin hidroliza parţială a amidonului. AMILOGRAF (< fr. {ii; {s} gr. amylon „amidon" + grapho „a scrie") s.n. Aparat care înregistrează consistenţa gelului de amidon dintr-o făină pentru a determina capacitatea de panificaţie a acesteia. AMILOIDOZĂ (< fr.) s.f. Proces patologic care constă *în formarea şi depozitarea în anumite organe (ficat, rinichi, ganglioni limfatici, vase sanguine) a unei substanţe proteice amorfe. însoţeşte de obicei infecţiile cronice (tuberculoză, osteomielită, malarie, sifilis etc.). Amfore greceşti AMIRALITĂŢII AMILOL1ZĂ (< fr.; {s} fr. amylase + gr. lysis „descompunere") s.f. (CHIM.) Procedeu de hi-drolizare a amidonului sub acţiunea amilazelor. AMILOPECTJNĂ (< fr.; {s} gr. amylon „amidon" + fr pectine) s.f. Component al amidonului, care constituie învelişul exterior şi insolubil al granulelor de amidon. AMILOZĂ (< fr.; {s} gr. amylon „amidon") s.f. Constituent solubil al amidonului. AMIMIE (< fr.; {s} gr. a- „fără" + mimos „imitare"") s.f. Incapacitate patologică de exprimare a unor stări afective prin mimică. AMIN (AMEN), expresie ebraică însemnînd „desigur", „cu siguranţă", „într-adevăr", „aşa să fie", folosită de evrei şi creştini ca formulă de încheiere în practica bisericească. AMINARE (< a mină, după fr.) s.f. Reacţie prin care* se introduce gruparea amino (NHr) într-un compus organic. AMjNE (< fr. {i}) s.f. pl. Substanţe chimice organice care pot fi considerate ca derivaţi ai amoniacului,-obţinute prin înlocuirea unui atom sau a mai multor atomi de hidrogen cu radicali organici. AMINO (< fr. {i}) subst. Grupare funcţională monovalentă (NHr), rezultată prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacu-lui AMINOACIZI (< fr. {i}) s.m. pl. Substanţe chimice organice care qonţin în moleculă gruparea funcţională amino "(-NH2) şi acid (-COOH). A. sînt componenţi esenţiali ai materiei vii, intrînd în compoziţia proteinelor. Au fost identificaţi 20 de a. □ A. esenţiali = a. care. nu pot fi sintetizaţi de organism, fiind procuraţi din hrană. La om există opt a.e. (leucina, izoleucina, valina, treonina, meţionina, lizina, fenilalanina, triptofanul). AMINOBENZEN (< fr. {i}) s.m. Anilină. AMINOBENZ9IC (< fr.) adj. Acid ~ v. antranilic, acid ~ . AMINOFENAZONĂ (< fr/{4}) s.f. Amidopi-rină. AMINOPLASTE (< fr. {i}; {s} fr. amino + gr. plastos „modelat") s.n. pl. Răşini sintetice obţinute prin reacţii de policondensare între for-maldehidă şi compuşi cu gruparea funcţională amino (ex. ureea, anilina, melamina). AMINOZAHARURI (< amino + za haruri) s.n. pl. Derivaţi aminaţi ai zaharurilor care intră în componenţa unor substanţe complexe naturale importante (ex. mucopolizaharidele). AMJNTE (< a + minte) adv. A(-şi) aduce ~ = a(-şi) aminti. A lua ~ la ceva = a observa, a asculta cu atenţie ceva. AMINTI (< aminte) vb. IV 1. Refl. A-i reveni în minte ceva (din trecut). ■ Tranz. A-i aduce cuiva aminte de ceva; a evoca. 2. Tranz. A pomeni, a menţiona. AMINTJRE (< aminti) s.f. 1. Faptul de a(-şl) aminti. 2.'imagine păstrată în memorie; lucru amintit. 3. Obiect (dăruit), care aminteşte de cineva sau de ceva. 4. (La pl.) Specie a genului epic, apropiată de memorii, în care autorul evocă, uneori în tonalităţi lirice, episoade din viaţa sa, evenimente istorice la care a participat, întîlniri cu oameni celebri etc. AMIOTROFIE (< fr.; {s} gr. a- „fără" + myo-„muşchi" + trophe „hrană") s.f. Atrofie a unui muşchi striat, manifestată prin reducerea numărului de fibre, întîlnită în unele boli ale sistemului nervos central sau muscular, în boli articulare etc. AMIRAL (< fr.) s.m. (în unele ţări) Cel mai mare grad în marina militară. ^ AMIRALITATE (< amiral, după it., fr.) s.f. (în unele ţări) Comandamentul suprem al forţelor maritime militare. AMIRALITĂŢII, Insulele ~ (ADMIRALTY ISLANDS), arh, format din 22 ins. vulcanice şi coraligene în Oc. Pacific (Melanezia), la N de ins. Noua Guinee, în componenţa statului Papua—Noua Guinee; c. 2,1 mii km2; c. 22 mii loc. Cocotieri. Pescuit. AMIRANTE, arh. coraligen în Oc. Indian, în NE ins. Madagascar, format din 150 ins.; aparţine Rep. Seychelles; 10,3 km2; c. 20© loc. Plantaţii de palmier de cocos. AMIRAS, Alexandru (? — m. după 1739), cronicar grec, stabilit în Moldova. A tradus în greceşte „Cronica anonimă a Moldovei" (1661 — 1729) şi a alcătuit o istorie a lui Carol XII, regele Suediei. AMISH, sectă creştină protestantă din S.U.A. care admite din „Biblie" numai anumite texte şi ai cărei membri, de origine europeni, persecutaţi de catolici, refuză orice progres, ducînd o viaţă simplă, rurală, la nivelul sec. 18. AMITOZĂ (< fr.; fs} gr. a- „fară" + mitos ,,fir“) s.f.' (BIOL.) Diviziune directă a celulelor (prin strangulare, înmugurire etc.), fără apariţia cromozomilor. AMIXIE (B, -A (< fr.; {s{ gr. an- „fără" + fr. aârobe) adj. (Despre organisme) Capabil să trăiască în absenţa oxigenului liber molecular; numeroase microorganisme sînt a. ANAEROBI9ZA (< fr.) s.f. Formă de viaţă a organismelor anaerobe: anoxibioză. ANAF^ZA (< fr.) s.f. Fază din timpul mitozei sau melozel în care cromozomii perechi părăsesc pfaca ecuatorială a nucleului. ANAFILţCTIC, -A (< fr.) adj. Care aparţine anafllnxlel. care se referă la anafilaxie (ex. şoc a.). ANAFILAXIE (< fr.; {si gr. ana- „contrar" + phytaxls „apărare") s.f. Stare de hipersensibili-zare specifică a organismului mamiferelor la acţiunea unul antlgen, astfel încît o a doua Injectare a aceluiaşi antlgen, chiar într-o doză foarte mică, determină apariţia unor manifestări patologice care pot duce la moarte (şoc anafllactlc). ANAFORţ (< ngr.) s.f. (In sec. 18—19, în Tara Românească şl în Moldova} 1. Proclamaţie a domnului. 2. Raport scris al unul boier din Divan adresat domnului. ANAF9RA (< fr., lat.) s.f. Procedeu stilistic constînd în repetarea unui cuvînt la începutul mal multor fraze sau părţi de frază pentru accentuarea unei Idei sau pentru obţinerea unor simetrii. ANAFOREZA (< fr.; {s} gr. ana- „în sus" + phores/s „ducere") s.f. (FIZ.) Deplasare spre anod a particulelor dintr-o soluţie coloidală sub acţiunea unui cîmp electric. ANAF9RIC, -A (< fr.) adj. (STIL.) are reia o noţiune, o idee exprimată anterior, în vederea accentuării el. ANAF9RNIŢA (< anafură) s.f. Vas plat din metal pe care se oferă credincioşilor anafura. ANAFURA (< s|.) s.f. Bucăţele de prescură care se împart credincioşilor ortodocşi la sfîrşitul liturghiei. ANAGLţFA (< fr., gr.) s.f. Obiect ornamentat cu relief scund, realizat prin cizelură. ANAGLJPTIC, -A (< fr.; {s} gr. anaglyptos „în relief") adj. Imprimat în relief pentru a putea fi urmărit cu degetele de către orbi. ANAGNI 68 ÂNAGNI.£anşni]!t localit. în Italia centrală (Latium); 18,5 mii loc. (1981). Aici, în 1303, papa Bonifaciu VIII a fost insultat şi arestat de Nogaret, trimisul iui Filip IV cel Frumos, regele Franţei, şi de Sciarra Colonna. ANAGOGJE (< fr.; {s} gr. ana- „în sus“ + agoge „conducere") s.f. (REL.) Interpretare a Bibliei, care se ridică de la sensul literar al textului la cel mistic. ANAGRAMĂ (< fr.; {s} gr. ana- „contrar" + gramma „literă") s.f. 1. Schimbare a ordinii literelor unui cuvînt sau a propoziţiilor unei fraze pentru a obţine un alt cuvînt sau o altă frază (ex. arsă — rasă). 2. Cuvînt obţinut prin această schimjbare. ANAHEIM [şnahaim], oraş în SV S.U.A. (California), în aglomeraţia urbana Los Angeles — Long Beach; 244,7 mii loc. (1988); împreună cu Santa Ana şi Garden Grove formează o conurbaţie cu 2,1 mii. loc. (1985). Ind. alim. (conserve şi zahăr) şi constr. de maşini (avioane, utilaj agricol, produse electronice, cabluri). Marele parc de distracţii Disneyland. ANAHITA (ANAITIS), zeiţă iraniană a fecundităţii, identificată cu Cibele în mitologia greacă. ANAHORET, -Ă (< fr., lat.) s.m. şi f. Pustnic. ANÂHUAC, podiş în Mexicul central, între culmile muntoase Sierra Madre Occidental şi Oriental. Alt. medie: 1 150 m (în N) şi 2 750 m (în S). Alcătuit din şisturi cristaline, gresii, calcare şi lave vulcanice. Vegetaţie de păduri tropicale, care trec spre păduri de conifere. Centru al civilizaţiei aztece, include şi zona oraşului Ciudad de Mexico. ANA IVANOVNA, împărăteasă a Rusiei (1730—1740), din dinastia Romanov. Fiica lui Ivan V Alekseevici. A obţinut tronul cu ajutorul nobilimii şi al ofiţerilor din garda imperială. ANAL, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la anus, din regiunea anusului. □ Stadiu a. = a doua etapă de organizare a pulsiunilor instinctuale ale sexualităţii infantile (2—3 ani) în terminologia freudiană. ANALCIT (< fr., gr.) s.n. Mineral din grupa feldspatoizilor de culoare albă, cenuşie, roşiatică sau verzuie, care conţine apă de natură zeoli-tică. Se formează ca produs al activităţii hidrotermale de temperatură joasă, în cavităţile rocilor efuzive. ANf LE (< fr., lat.) s.f. pl. 1. Scriere istorică în care* evenimentele sînt înregistrate an de an. 2. Nume dat unor publicaţii ştiinţifice periodice. ANALECTE (< fr., lat.) s.f. pl. Fragmente alese din operele ufiuia sau mal multor scriitori. ■ Titlul unor antologii savante. ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE, publicaţie anuală a Academiei Române în care sînt consemnate aspectele cu caracter general, ştiinţific, organizatoric şi administrativ: adunările generale, alegerile de noi membri, membrii decedaţi, structura şi componenţa Academiei şl a conducerii sale, manifestările ştiinţifice organizate de secţiile, filialele, comisiile şi institutele de cercetare ale Academiei, acordarea premiilor anuale, discursurile de recepţie, sărbătoriri, aniversări şi comemorări ale unor personalităţi şi evenimente importante din istoria poporului român, a ştiinţei şi culturii româneşti şi universale. Au apărut începînd cu anul 1869, tomul I cuprinzînd sesiunile anilor 1867, 1868 şi 1869, în mai multe serii: 1869—1878, 1879— 1921, 1921—1946, 1948—1986; volumele pe anii 1946—1948 şi 1987—1989 se află în curs de elaborare şi publicare. Pentru perioada 1878— 1920 există un Indice bibliografic de nume şi materii. Cu anul 1990 începe editarea unei noi serii a A. ANALEPTIC (< fr. {i}; {s} gr. analeptikos „care reface, vindecă") s.n., adj. (Medicament) cu acţiune stimulatoare asupra centrilor nervoşi respiratorii şi circulatorii (ex. lobeHna, cafeina etc.). ANALFABET, -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. (Persoană) bare nu ştie să scrie şi să citească. ANALFABETISM (< fr.) s.n. Neştiinţă de carte. ANALGEZIC (< fr.) adj., s.n. (Medicament) care calmează temporar durerea. ANALGEZIE (< fr.; {s} gr. an- „fară" + algesis „durere") s.f. Pierdere a sensibilităţii la durere. ANALIST, -Ă (< fr.) subst. 1. S.m. Nume dat celor mal vechi cronicari romani, autori ai analelor; (în sens larg) cronicar din antichitate şi evul mediu, autor de anale. 2. S.m. şi f. Specialist în analiza sistemelor informatice sau în analiza psihologică. ANALITIC, -Â fr., 1at.) adj. Bazat pe analiză. □* Geometrie a. v. geometrie. Chimie a. v. chimie. Filozofie a. = orientare înmănunchind curente şi filozofi care limitează sarcina filozofiei la analiza mijloacelor lingvistice de cunoaştere (limbaj, semnificaţia expresiei ş.a.). Apărută la începutul sec. 20, s-a răspîndit în ţările occidentale. V. pozitivism logic. Metodă a. = metodă generală de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică. V. analiză O). Limbă a. = limbă care exprimă raporturile gramaticale cu ajutorul unor cuvinte cu rol sintactic (îndeosebi prepoziţii) şi prin topică. Psihologie a. = orientare iniţiată de C. Jung, care acordă mai puţină importanţă decît Freud rolului sexualităţii în nevroze şi pune accentul pe analiza conflictelor imediate ale pacienţilor. ANALIZA (< fr.) vb. I tranz. 1, A descompune un tot în părţile lui componente pentru a-l studia. ■ A examina un text din diferite puncte de vedere. 2. (CHIM.) A identifica compoziţia unei substanţe. ANALIZATOR (< rus.) s.n. (FIZIOL.) Aparat al organismului*animal constituit din receptori senzoriali (reprezentînd organul de simţ), căile nervoase de transmisie şi centrii corespunzători ai scoarţei cerebrale. A. realizează analiza şi sinteza stimulilor senzoriali (ex. a. vizual). Termenul a fost introdus de I.P. Pavlov. I se mai spune şi analizor. □ A. chinestezic (motor) v. chinestezic. ANALjZĂ (< fr., lat. m.) s.f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relaţiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părţile lor componente, în scopul cunoaşterii; examinare amănunţită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. □ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecţie, monolog interior etc.) a conştiinţei, a trăirilor sufleteşti, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcţională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidenţierea articulaţiilor reciproce ale elementelor şi pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. slstem/că = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conţinut = ansamblu de tehnic! aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivlzijor, în vederea interpretării lor ştiinţifice. AJcritică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive} analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziţiei chimice (calitative sau cantitative) a substanţelor cu ajutorul unor reacţii chimice specifice sau pe baza proprietăţilor fizico-chimice specifice. A. conformaţională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietăţile fizice şi chimice ale conformerilor, stabilind conformaţia privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidenţă o substanţă chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operaţie prin care se determină acţiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă şi calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor şi fenomenelor economice, a factorilor de influenţă în scopul cunoaşterii ştiinţifice a întregii activităţi economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operaţiune economică, a conturilor corespondente şi a părţilor acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleaşi sume; stabilirea corelaţiei dintre poziţiile (posturile) de bilanţ. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea mutiplicatorilor, a metodelor calculului diferenţial şi integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea şi explicarea legăturilor şi legităţilor în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obţinute prin observare şi prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în eiemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcţiile, limitele şi aplicaţiile lor (ex. derivatele, diferenţialele, integralele etc.), precum şi relaţiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton şi Leibniz prin introducerea calculului diferenţial şi integral. Dezvoltări ulterioare se datorează lui Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor şi evaluarea erorilor ce pot să apară în soluţiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcţională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spaţiilor vectoriale, topologice şi al funcţiilor definite pe aceste spaţii. Contribuţii în a.f. au adus V. Volterra, D. Hilbert şi St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, permutările, combinările şi problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilităţi de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului şi a planului de polarizare a luminii. □ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informaţiei = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte Informaţia stocată. 7. A. granulometrică v. granu-lometrle. ANALIZOR (< fr.) s.n. Instrument sau aparat cu ajutorul căruia se efectuează o analiză. □ A. electronic = aparat electronic pentru analiza armonică experimentală a semnalelor electrice; prin combinarea cu un microfon, poate efectua şi analiza sunetelor. A. logic = aparat de măsură şl testare pentru prelevarea, tratarea şi afişarea Informaţiilor venite de la părţile componente ale unul sistem. A. optic — dispozitiv cu care se studiază starea de polarizare a unei raze de lumină. A. de reţele = model care studiază căderile de tensiune şi scurgerile de curent în linii, regimul tranzitoriu la apariţia defectelor şi comutărilor în reţelele electrice, folosind calculatorul analogic. ANALOG1, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care prezintă o analogie; asemănător. 2. (BIOL.; despre organele unor animale) Care au funcţiuni identice, dar se deosebesc ca structură şi origine (ex. aripile de insectă, pasăre şi liliac). ANALOG2 (ANALOGHION) (< ngr.) s.n. Pupitru înalt pe care se ţin cărţile spre a fi citite la oficierea slujbei în biserica ortodoxă. ANALQGIC, -Ă adj. (Despre semnale sau mărimi) Care variază continuu. ANALOG{E (< fr., lat.) s.f. 1. Asemănare între două sau mai multe noţiuni, obiecte, procese, situaţii; spec. asemănare între două sisteme, caracterizată prin existenţa de relaţii (funcţii matematice) de aceeaşi formă între elementele lor componente corespunzătoare. 2. Metodă de studiu al unui sistem, bazată pe analogia (1) dintre acesta şi un alt sistem cunoscut sau mai uşor de studiat (ex. studiul 69 reţelelor de conducte hidraulice pe modelele electrice). 3. (LOG.) Raţionament prin a. =. inferenţă probabilă care, din asemănarea a două obiecte în unele privinţe, conchide asemănarea lor şi în alte privinţe. 4. (BIOL.) Asemănare relativă a unor organe (de animale) analoge1 (2). 5. (DR.) Metodă de aplicare a legii pentru soluţionarea unui caz neprevăzut, dar asemănător cu cel prevăzut de lege. 6. (LINGV.) Asemănare parţială (de formă sa*j de conţinut) a două elemente de limbă, care determină schimbarea unuia dintre elemente sub influenţa celuilalt; schimbarea produsă astfel. 7. A. electromecanică = analogie care se stabileşte între un sistem mecanic şi o reţea electrică. ANAMBRA, stat în S Nigeriei centrale, pe Niger; 17,7 mii km2; 7,4 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Enugu. Expl. de cărbuni. Ind. siderurgică şi constr. de maşini. ANAMNEZĂ (< fr. {i}) s.f. t. (FILOZ.; la Platon) Reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară („teoria reminiscenţei“). 2. (REL.) Partea principală a canonului euharistie, evocînd momentele esenţiale din istoria mîntuiril. 3. (MED.) Totalitatea datelor pe care medicul le capătă inte-rogînd bolnavul cu privire la apariţia şi evoluţia bolii de care suferă, la antecedentele sale etc. 4. (MED. VET.) Datele privitoare la comportamentul şi starea animalului examinat, obţinute de la stăpîn sau îngrijitor. ANAMNI9TE (< fr. {i}; {s} gr. an- „fără“ + fr. amniotes *„amniote“) s.f. pl. Vertebrate al căror embrion nu are amnios şi alantoidă (ex. peştii şi batracienii). ANAMORFISM ( |s) gr. ana- „contrar" şi morphe „formă") s.n. Fenomen de curgere a rocilor în interiorul scoarţei Pămîntului, într-o zonă structurală unde presiunea litostatică şi temperatura sînt suficient de mari, pentru a extinde domeniul de deformaţie al formaţiunilor respective şi a împiedica producerea rupturilor. ANAMORFOZARE (după fr., {s} gr. ana-„contrar" + morphosis „formare") s.f. (CINE-MAT.) Procedeu de filmare în cinemascop, constînd în folosirea unui obiectiv special; permite filmarea pe peliculă obişnuită (35 mm) a scenelor ce vor fi proiectate pe ecran lat. ANAMORFOZĂ (< fr.) s.f. Deformare a elementelor unei compoziţii, obligînd privitorul, pentru o receptare inteligibilă, fa un anumit unghi de vedere; se realizează de obicei prin mijlocirea unor oglinzi concave sau convexe. ANANAS (< fr.) s.m. Plantă erbacee perenă, cultivată în zonele tropicale pentru fructe şi pentru fibrele extrase din frunze (Ananas sati-vus). ANANIA, Valeriu (n. 1921, Glăvile, jud. Vîlcea), scriitor şi teolog român. Arhimandrit. Poeme dramatice valor/ficînd teme mitice româneşti („Mioriţa", „Meşterul Manole"), poezie tradiţionalistă şi memorialistică („Rotonda plopilor aprinşi"). ANAPEST (< fr., lat.) s.m. Picior de vers compus din trei silabe în metrica antică, două silabe scurte urmate de una lungă; în metrica Constantin Anastasatu modernă, două silabe neaccentuate urmate de una accentuată. ANAPLAZIE (< fr., gr.) s.f. Pierdere a capacităţii celulelor de diferenţiere normală şi de încadrare în mecanismul general de reglaj. Apare în leucemii şi alte procese maligne. ANAPODA (< ngr.) adv. Altfel decît trebuie, de-a-ndoaselea, pe dos. ANÂPOLIS, oraş în centrul Braziliei (Goiâs), la SV de Brasilia, la capătul c.f. spre Sâo Paulo; 225,8 mii loc. (1985). Centru comercial (cafea şi produse din carne). ANAPSIDE s.f. pl. Subclasă de reptile cu capacitate de autoreglare a temperaturii interne, devenind astfel independente de variaţiile termice externe (Anapsida). ANARHIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Referitor la anarhie, propriu anarhiei. ANARHIE (< fr., gr.) s.f. Stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o ţară, într-o instituţie etc.; indisciplină, nesupunere a individului faţă de o colectivitate organizată. ANARHISM (< fr., rus., germ.) s.n. Mişcare ideologică apărută în sec. 19, întemeiată pe ideea suprimării oricărei autorităţi guvernamentale, administrative, religioase în numele libertăţii individuale. Reprezentanţi: P.J. Proudhon, M.A. Bakunin, E. Malatesta ş.a. ANARHJST, -Ă (< fr., rus., germ.) s.m'. şi f., adj. 1. S.m* şi f. Adept al anarhismului. 2. Adj. Care aparţine anarhismului, privitor la anarhism, specific anarhismului. ANARHOSINDICĂLţSM (< rus) s.n. Tendinţă în mişcarea sindicală, apărută în urma pătrunderii masive a anarhiştilor, care revendică exercitarea controlului direct al muncitorilor asupra gestiunii economice. ANARTRjE (< fr.; {s} gr. an- „fără" + arthron „articulaţie") s.f. Incapacitate patologică de a articula cuvintele. ANARŢI (< lat. Anarti) s.m. pl. Populaţie celtică; a trăit în sec. 3—1 î.Hr. în NV Daciei; a. au fost înfrînţi de daci în sec. 1 î.Hr. ANASARCĂ (< fr.; {s} gr. ana- „fără" + sark-„carne") s.f. Infiltraţie generalizată de lichid seros în ţesutul conjunctiv subcutanat, care apare în unele boli de inimă, de rinichi, de ficat etc. ANASON (ÂNISON) (< tc.) s.m. Plantă anuală aromatică din familia umbeliferelor, cu flori mici, albe, cultivată pentru uleiul eteric (2—3%) şi substanţele grase (18—20%) care se extrag din seminţe (Pimpinella anisum). ANASTASATU, Constantin (n. 1917, Corabia), ftiziolog român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul chimioterapiei şi chimioprofilaxiei în tuberculoză. ANASTASIUS, numele a doi împăraţi bizantini: A. I (491—518). A construit în 512 un zid de apărare de c. 80 km la N de Constantinopol („Zidul lui Anastasius"). A. II (713—715). ANASTIGMJBlTIC, -A (< fr. {i}) adj. (Despre un sistem de lentile) La care s-au corectat ori s-au înlăturat efectele astigmatismului. ANASTIGMATJSM (JD£NTE (cuv. it.) adv., s.n. (MUZ.) 1. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi) Cu o mişcare rară, liniştită. 2. S.n. (Parte dintr-o) compoziţie muzicală concepută în această mişcare. ANDANTINO (cuv. it.) adv. (MUZ.; indică modul de executare a unei bucăţi) Cu o mişcare puţin mai vie decît andante. ANDERS, Wladistaw (1892—1970), general polonez. în al doilea război mondial a luptat în zona Varşoviei (1939), repliindu-se spre sud. Luat prizonier de sovietici şi internat în lagăr; repus în libertate în 1941, a comandat voluntarii polonezi în Orientul Apropiat şi Mijlociu (1942—1943). S-a distins în lupta de la Monte Cassino (1944). ANDERSEN, Hans Chrîstian (1805—1875), scriitor danez. Poveştile sale, capodopere ale literaturii pentru copii, unesc fabulosul folcloric cu elementul realist, orientîndu-l spre o semnificaţie simbolică şi morală („Basme povestite pentru copii", „Basme noi"). ANDERSEN NEX0, Martin (1869—1954), scriitor danez. Romane de un violent realism, evocînd viaţa şi lupta muncitorilor („Pelle cuceritorul", „Ditte, fiica omului", „Morten cel Roşu"). ANDERSON, Brigitta (n. 1935), actriţă suedeză. Joc plin de sensibilitate şi fineţe în filmele lui Ingmar Bergman („Fragii sălbatici", „Ochiul diavolului", „Carnaval"). ANDERSON [şndarsnj , Cari David (n. 1905), fizician american. Prof. la Institutul de Tehnologie din California. Cercetări asupra razelor cosmice. A descoperit pozltronul (1932) şi mezonul (1938). Premiul Nobel (1936). ANDERSON [şndafsn] Lindsay (n. 1923), regizor britanic. A înnoit teatrul şl filmul englezesc, fiind reprezentant al „tinerilor furioşi" ai anilor '60; principal teoretician al mişcării „Free cinema", caracterizată prin anticonformismul viziunii artistice („Viaţă sportivă", „Dacă...", „Oh, norocosule!..."). ANDERSON [şndarsnj, Marian (n. 1902), cîntăreaţă americană de culoare. Interpretă de operă, lieduri şi cîntece populare. ANDERSON [şndarsn], Maxwell (1888— 1959), dramaturg* american. Drame istorice („Maria a Scoţiei", „Ana celor o mie de zile"), piese cu problematică socială şi politică („Zeii luminii", „Coboară iarna"). ANDERSON [aendarsn], Philip W. (n. 1923), fizician american. Prof. univ. la Princeton. Cercetări privind dielectricii, efectul Josephson şi coerenţa cuantică, propagarea undelor în medii aleatoare (mişcările electronilor în aliaje şi în materiale amorfe), studii asupra magnetismului metalelor (mecanismul antiferomagnetis-mului) şi ai aliajelor (elucidarea efectului Kondo); a introdus o metodă teoretică nouă, numită azi „grup de renormalizare". Premiul Nobel (1977), împreună cu J.H. Van Vleck şi N.F. Mott. ANDERSON [aendarsn], Sherwood (1876— 1941), scriitor american. A descris mediocritatea vieţii de provincie. Nuvele („Winesburg, Ohio"), şl romane („Rîs amar") de un realism obiectiv, care au exercitat o profundă influenţă asupra literaturii epocii sale. ANDEZIN (< fr. {i}) s.n. Feldspat plagioclaz, de culoare aib-verzuie, cu luciu sticlos, component al seriei izomorfe de albit-anortit. Se prezintă în mase granulare compacte, în rocile magmatice, intermediare şi gnaise. ANDEZIT (< fr. {i}) s.n. Rocă magmatică efuzivă, de culoare cafenie-roşiatică pînă la negru, foarte răspîndită în litosferă, aproape exclusiv în arcurile vulcanice. Este constituită din plagioclazi, hornblendă, biotit, piroxeni. Apare sub formă de curgeri şi pînze, de neck-uri, domuri şi filoane. Se utilizează ca piatră pentru pavaje şi ca agregat pentru betoanele rezistente la acizi. ANDHRA PRADESH [andra pradeS] stat în SlE Indiei; 276,8 mii km2; 53,6 mii. loc. (1^81). Centrul ad-tiv: Hyderabad. Expl. de cărbuni, mică şi mangan. Cereale (orez, grîu), arahide, bumbac, tutun* ANDIjAN, o.aş în Uzbekistan (C.S.I.); 287 mii loc. (1988). Nod de comunicaţii. Expl. de petrol. Constr. de maşini, mat. de constr., produse alim., tesături de bumbac. 71 Andora I» V»||». V«d«M« ganentlft ANDIN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine munţilor Anzi, care se referă la Munţii Anzi. □ Orogeneză a. = fază tectogenetică desfăşurată în timpul Jurasicului superior, în special în partea vestică a Americii, în urma căreia s-au format Munţii Anzi. ANDjVĂ (< fr.) s.f. (BOT.) Cicoare de grădină. ANDONG, oraş în SE Republicii Coreea, pe rîul Naktong; 114,2 mii loc. (198$). Ind. mătăsii, a conf. şi băuturilor alcoolice. Centru comercial (fructe, secară, orez). ANDORRA, Princfpatul mic stat în SV Europei, în partea estică a M-ţilor Pirinei; 453 km2; 48 mii loc. (1989). Limbi oficiale: catalana, franceza şi spaniola. Cap.: Andorra la Vella. Relief muntos (alt. max. 2 975 m), climat temperat montan. Turism dezvoltat (95% din venitul naţional, alături de comerţ). Căi rutiere: 125 km. Moneda: peseta spaniolă şi francul francez. Exportă ţigarete, prQduse lactate, cherestea ş.a. şi importă combustibili, bunuri de consum ş.a. — Istoric. Recunoscută de Carol cel Mare, în jurul anului 790, ca independentă, în urma contribuţiei la luptele împotriva maurilor. Menţionată în 806 ca principat autonom la hotarele meridionale ale Imp. carolingian, A. devine din sec. 10 obiect de dispută între episcopii spanioli de Urgel şi conţii francezi din vecinătate. Din 8 sept. 1278, principatul este pus sub dubla suzeranitate a episcopilor de Urgel şi a conţllor de Foix, înlocuiţi ulterior de suveranii şi preşedinţii Franţei. De-a lungul secolelor, această autoritate a devenit pur nominală. La 11 ian. 1982 este ales pentru prima dată un guvern naţional. A. este un principat autonom sub suzeranitatea preşedintelui Franţei şi a episcopului spaniol de Urgel. Activitatea legislativă este executată de un Consiliu general care numeşte şi guvernul. ANDORRA LA VELLA [la veXa] (ANDORRA LA VIEJA [vieha] sau ANDORRE LA VIEILLE [viei]), cap. principatului Andorra; 15,6 mii loc. (198*6). Centru turistic şi comercial activ. ANDOSA (< fr.) vb. I tranz. A menţiona în scris pe dosul unui cec, al unei poliţe etc. numele persoanei care urmează să încaseze contravaloarea. ANDOSANT, -A (< andosa) s.m. şi f. Persoană care andosează (o poliţă, un cec etc.). ANDRADE, Olegario Victor (1841—1882), poet şi ziarist argentinian. Poeme romantice („Prometeu şi Atlandida"). ANDRADIT (< n. pr. Andrada) s.n. Varietate de granat, incolor sau roşu-brun, verde, negru, translucid, cu luciu gras sau răşinos format în urma metamorfismului termic şi metasomat.lf., sub acţiunea magmelor acide asupra rocilor carbonatice, asociat uneori cu minerale metaM fere. Varietatea nobilă de a., numită demantoM, de culoare'-verde transparent, se foloseşte ca piatră preţioasă. ANDRASSY[ondraşi], familie aristocratică ungară. Mai importanţi: t. A. Gyula (1823 1890), om politic, unul dintre iniţiatorii dualismului austro-ungar. Prim-min. al Ungariei (1867—1871) şi ministru de Externe (1871 — 1879) al Austro-Ungariei; promotor al politicii de maghiarizare. 2. A. Gyula (1860- 1929), om politic. Fiul lui A. (1). Ministru de Interne al Ungariei (1906—1913); a continuat politica de rJp7naţiona!lxare, contribuind V aplicarea legii Apponyi, ANPRAŞEŞTIf ram. în jud. Ialomiţa; 2 254 lor. (1°?1). Staţie de c f. ANDRF.A (UNDREA) s.f. Ustensilă pentru tricotat»il manual, avînd forma unei tije cu vîrful ascuţit.; ac m?.te pentru cusut saci, saltele etc. ANDREA (tlMBRE*) (< gr.) s.f. Numele popular al lunii decembrie, care începe după 30 nov., ziua Sf. Andrei. ANDREA PISANO v. Pisano, Andrea. ANDREE, Salomon Auguste (1854—1897), •ngin®»; şi «xpl«rator polar suedez. în 1882, a întreprins c? c?.l3i»;orie în Arh. Spitsbergen, Iar în 1R97 Rfectuyaxă prima încercare de survol cu balonul a Polului Nord, în cursul căreia membrii ^pedlţlei ji-au pierdut viaţa. ANDREESCU, Aurelian (1942-1986, n. BuM.iKsjftD. sHlsc vocal român de muzică uşoară. S a impu« din 1963, ca unul dintre ce» mai populari Interpreţi de nuanţă romantlc-lirlcă. ANDR16SC.U,' loan (1850—1882, n. Bucurau). pirfoi- român Studii la bucureşti şi, loan Andreescu: „Autoportret" l F R A N Ţ A VoÎTEk / _Port * Fortaiseirt •mii \ Ac^Vf / CASMIANYA l ' 2702 ■\ (Sotfeu Llorts< î-'-A . . / . • 2702 \ \Soldeu ÎmTn“^I PEDmT\Annsal ^ \—1—o > ^•2975 \prdino ^Canillo \ MAU / j ( m U0SAOA • x/Pas de LaMassanajEncarppm \ 2848 T la Casa )\ A N D^TR^R A / Andorra la Vella (Andorre-la - VieiIle, • 2858 } __ dTloriat v\ / 'VSsIe Perafita (V SPANIA __,___0 5 10 km ANDREEV 72 ulterior, la Paris, unde s-a alăturat grupului de la Barbizon. Influenţat de impresionişti, deose-bindu-se însă de aceştia prin solida construcţie a formelor şi prin cromatica sobră cu tonalităţi grave. Complexă vocaţie de peisagist; profund şi meditativ observator al naturii, căreia îi conferă un intens dramatism şi un mare potenţial poetic („La arat", „Stejarul", „Iarnă la Barbizon"). A mai pictat flori, naturi moarte şi portrete („Autoportret", „Profil de fată"). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). ANDREEV, Leonid Nikolaevici (1871- 1919), scriitor rus. Exponent al realismului psihologic şi ai simbolismului, precum şi al expresionismului. Nuvele („Rîsul roşu", „Povestea celor şapte spînzuraţi") şi piese de teatru („Anatema", „Viaţa omului") axate pe o problematică filozofică, socială şi morală şi dominate de o atmosferă tragică. ANDREI, unui dintre cei 12 apostoli, fratele lui Petru. A predicat „Evanghelia" în Pont, Tracia, Scythia, inclusiv Scythia Minor (Dobro-gea). A fost răstignit pe o cruce în formă de X (Crucea Sf. A.) la Patras. Biserica ortodoxă Română îl prăznuieşte la 30 nov. ANDREI, numele a trei regi unguri din dinastia arpadiană. Mai important: A. H (1205— 1235). A iniţiat Cruciada a V-a, a aşezat pe cavalerii teutoni în Ţara Bîrsei şi a dat „Bula de Aur" (1222). ANDREI (sec. 17—18), zugrav român. A lucrat la mănăstirile Hurezi, Polovragi ş.a. Exoonent al stilului brîncovenesc. ANDREI, Petre (1891—1940, n. Brăila), sociolog, filozof şi om politic român. Prof. univ. la laşi. Reprezentant al aripii de stînga a Partidului Naţional-Ţărănesc; în mai multe rînduri ministru. Persecutat de legionari, s-a sinucis. Sistemul său sociologic este bazat pe o concepţie integralist-deterministă („Sociologie generală"). Contribuţii în domeniul axiologiei, eticii şi ăl sociologiei cunoaşterii („Filozofia valorii", „Problema fericirii", „Die soziologische Auffassung der Erkenntniss"). M. post-mortem al Acad. (1991). ANDREIAN-CAZACU, Cabiria (n. 1928, laşi), matematician român. Elevă a lui S. Stoilow. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în teoria funcţiilor complexe („Teoria funcţiilor de mai multe variabile complexe"). ANDREIAŞU DE JOS, com. în jud. Vrancea; 2 383 loc. (1991). Rezervaţie geologică (focuri nestinse; 12 ha), monument al naturii, constînd în emanaţii de gaze ce ard în permanenţă. ANDREICA, Mihai (1827—1902, n. Cîmpeni), revoluţionar român. Viceprefect în armata revoluţionară a lui Avram lancu. ANDREOTTI, Giulio (n. 1919), om politic italian. Membru al Partidului Democrat-Creştin. Prim-min. (1972—1973, 1976—1979 şi din 1989). Ministru de Externe (1983—1989). ANDREWS [şndru:z]Julie (n. 1935), cîntă-reaţă şi actriţă britanică. S-a afirmat în teatru Petre Andrei muzical american („My Fair Lady") şi în muzica-luri cinematografice („Mary Poppins", „Sunetul muzicii", „DarNng Lili"). ANDREWS[jendru-.z] , Thomas (1813— 1885), chimist şî fizician irlandez. A lichefiat dioxidul de carbon şi a introdus noţiunea de punct critic. ANDRl€ [andrici], Ivo (1892—1975), scriitor şi diplomat iugoslav. Povestiri şi nuvele („Curtea blestemată"). Romane de analiză bazată pe o riguroasă documentaţie istorică, avînd ca fundal lumea pitorească a Bosniei („E un pod pe Drina", „Cronica din Travnik"). Premiul Nobel (1961). ANDRICU, Mihail (1894—1974, n. Bucureşti), compozitor român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre făuritorii şcolii simfonice româneşti de inspiraţie folclorică. Simfonii, balete („Taina" şi „Luceafărul"), muzică de cameră şi instrumentală. ANDRID, com. în jud. Satu Mare; 2 935 loc. (1991). ANDRIEŞ, Andrei Mihai (n. 1933, Chişinău), fizician român. M. al Acad. Rep. Moldova. Cercetări privind proprietăţile electrice şi optice în semiconductori amorfi, în vederea aplicării lor în sistemele de înregistrare şi prelucrare a informaţiei optice. M. de onoare al Acad. Române (1991). ANDRIEŞENI, com. în jud. laşi; 4 582 loc. (1991). ANDRIEŞESCU, loan (1888—1944, n. laşi), arheolog român. M. coresp. al Acad. (1928), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre creatorii şcolii româneşti de arheologie. Specialist în protoistorie („Contribuţii la Dacia înainte de romani", „Piscul Crăsani"). ANDRIŢOIU, Alexandru (n. 1929, Vaşcău, jud. Bihor), poet român. Debut cu versuri de circumstanţă, sau purtînd amprenta ascendenţei sale ardeleneşti („In Ţara Moţilor se face ziuă", „Dragoste şi ură"). Lirică de sensibilitate neoclasică şi virtuozitate a formei („Constelaţia lirei", „Aur", „Poeme noi"). ANDROC s.n. Fustă din stofa de lînă croită şi încreţită în talie, răspîndită în Cîmpia Dunării. ANDROCEU (< fr. {i}; {s} gr. andr-„bărbat", după gineceu) s.n. (BOT.) Totalitatea staminelor unei flori. ANDROGEN (< fr.; fs} gr. andr- „bărbat" + gennao „a naşte") adj., s.n. 1. Adj. Care se referă la caracterele sexuale masculine. 2. S.n. Hormon sexual masculin produs de testicule, corticosu-prarenală şi ovare. Stimulează dezvoltarea şi funcţia organelor genitale masculine şi apariţia caracterelor sexuale secundare. Sînt utilizaţi în medicină şi zootehnie (ex. testosteronul, andro-sterorful etc.). ANDROGIN, -Â (< fr. {i}; {sj gr. andr-„bărbat" + gyne „femeie") adj., s.m. î. Adj. Care ţine de ambele sexe. 2. S.m. Fiinţă fabuloasă din mitologia greacă, jumătate bărbat şi jumătate femeie; după Platon („Banchetul"), scindarea celor două jumătăţi ar fi dus la apariţia Ivo Ândric dragostei, ca atracţie reciprocă şi tendinţa de reunire a lor. 3. (MED.) Individ de sex masculin care prezintă caractere sexuale secundare feminine. ANDROGINIE (< fr.) s.f. 1. (MED.) Anomalie congenitală constînd în prezenţa caracterelor sexuale secundare feminine la o persoană de sex masculin; pseudohermafroditism. 2. (BOT.) Prezenţa, pe aceeaşi plantă, atît a florilor femele cît şi a celor mascule (ex. la porumb). ANDROLOGIE (< fr. {!}; {s} gr. andr-„bărbat" + logos „studiu") s.f. Ramură a medicinei care studiază fiziologia şi patologia organelor sexuale masculine. ANDROMACA (în „lliada"), soţia lui Hector şi mama lui Astianax. Simbol al durerii demne. După căderea Troiei, a devenit sclava lui Pirus, fiul lui Ahile. ANDROMEDA 1. (în mitologia greacă) Fiica lui Cefeu, regele Ethiopiei, şi a Casiopeei. Perseu a salvat-o de un monstru marin şi a luat-o de soţie. 2. Constelaţie din emisfera boreală, situată la S de constelaţia Casiopeea. Cuprinde o nebuloasă în spirală, care se vede cu ochiul liber. ANDROMEDIDE (< fr.; {s} Andromeda) s.f. Ploaie periodică de meteoriţi care se produce pe la mijlocul lunii noiembrie din direcţia constelaţiei Andromeda. ANDRONESCU, Plautius (1893—1975, n. Timişoara), inginer român. Prof. univ. la Timişoara. A înfiinţat, la Timişoara, primul laborator de tehnica tensiunilor înalte din ţară. ANDRONIC, numele a patru împăraţi bizantini. Mai importanţi: A. I (1183—1185). A luptat împotriva marii aristocraţii, care, folosindu-se de insuccesele sale în faţa normanzilor, l-a înlăturat. A. II (1282—1328). A luptat împotriva tendinţelor separatiste ale marilor feudali, care s-au răsculat şi l-au constrîns să abdice. A. III (1328—1341). A purtat lupte cu turcii. ANDRONICOS din Cyrrhos (sec. 1 î.Hr.), arhitect grec. A construit la Atena un orologiu hidraulic, denumit şi „Turnul vînturilor", care există şi astăzi. <*> ANDROPAUZÂ (< fr. {i}; {s}. gr. andr-„bărbat" + pauză) s.f. Ansamblu de tulburări constînd în reducerea sau oprirea activităţii sexuale la bărbat (datorită îmbătrînirii), care se asociază cu manifestări generale de oboseală, stare depresivă, insomnie. ANDROS 1. Ins. grecească în M. Egee (Arh. Cicladelor); 405 km2; c. 20 mii loc. Vinuri. Fructe. 2. Cea mai mare ins. a Arh. Bahamas, 4,2 mii km2; c. 8,3 mii loc. ANDROSTERON (< fr.; {s}) s.m. Hormon sexual masculin cu acţiune androgenică redusă, care se elimină prin urină. Sintetizat de cortico-suprarenală sau rezultat din metabolizarea testosteronului. ANDRUC (< germ.) s.n. (POLIGR.) Tipar de probă. ANDRUSOVO, localit. în Federaţia Rusă (C.S.I.), la S de Smolensk. Aici s-a încheiat Armistiţiul de la A. (ian. 1667), între Rusia şi Polonia, după războiul din 1654—1667, prin care prima obţinea, printre altele, recunoaşterea alipirii Ucrainei răsăritene. ANDRZEJEWSKI [andjeiefski], Jerzy (1909—1983), prozator polonez. Evocă cruzimile ocupaţiei naziste („Noaptea") sau dezbate probleme sociale şi morale ale Poloniei în primii ani de după război („Cenuşă şi diamant"). ANDURţNŢÂ (< fr.) s.f. Caracteristică a funcţionării la parametrii nominali (stabiliţi prin proiectare) a unui produs sau utilaj pe o perioadă de timp prestabilită. ANECDOTĂ (< fr.) s.f. Scurtă povestire hazlie sau picantă cu final neaşteptat, transmisă mai ales pe cale orală. ANECDOTIC, -Ă (< fr.) adj., s.f. 1. Adj. Care ţine de anecdotă, care cuprinde anecdote; cu caracter de anecdotă. 2. S.f. Nucleu epic, ansamblu al evenimentelor relatate într-o povestire, film etc. ■ «P. ext. Intrigă, scenariu. 73 ANGELESCU ANECOID, -A (< fr.; {s} gr. an- „fără" + ekho „zgomot") adj. (Despre încăperi, spaţii etc.) Lipsit de ecou. ANELIDE (< fr.; {s} lat. anellus „inel") s.n. pl. încrengătură de viermi inelaţi (ex. rîma) cu corp alungit şi turtit dorso-ventral, cu regiunea cefalică distinctă şi restul corpului format din segmente inelare. Apar în Cambrian (Annelida). ANEMIA (< fr.) vb. I refl. şl tranz. A ajunge sau a face să ajungă în stare de anemie. ANŞMIC, -A (< fr.) adj., s.m. şl f. 1. Adj., s.m. şl f. (Persoană) care suferă de anemie. 2. Adj. Plg. Slab, f&ră vlagă. ANEMIE (< fr. {I}; {s} gr. an- „fără" + haima „sînge") s.f. Stare patologică caracterizată prin scăderea numărului de globule roşii şi a hemoglobinei din sînge. ANEMOCOR, -A (< fr.; {s} gr. anemos „vînt" + khoreo „a se deplasa") s.f., adj. (Plantă) care are fructe sau seminţe adaptate pentru a fi răspîndite de vînt (ex. păpădia, bumbacul etc.). ANEMOFIL, -A (< fr.; {s} gr. anemos „vînt" + philos „lu&itor") s.f., adj. (Plantă) ale cărei flori se polenizează cu ajutorul vîntului (ex. porumbul, cînepa etc.). ANEMOGRAF (< fr. {!}) s.n. Aparat care înregistrează va'riaţiile de viteză şi direcţie ale vîntului. ANEMOMETRIE (< fr. {i}) s.f. Ansamblul operaţiilor de măsurare a vitezei aerului în atmosferă. ANEMOMETRU (< fr. {i}; {s} gr. anemos „vînt" + metron „măsură") s.n. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară viteza curenţilor slabi de aer. ANEMONĂ (< fr., lat.) s.f. Plantă erbacee perenă din genul Anemone, familia ranunculacee-lor, spontană sau cultivată ca plantă decorativă, cu flori divers colorate. 2. (ZOOL.) Anemonă-de-mar? — actinie. , ANEMOSCOP (< fr. {ij; {s{ gr. anemos „vînt" + skopeo „a examina") s.n. (METEOR.) Giruetă. ANEMOSTAT (< fr. {i}; {s} gr. anemos „vînt + lat. status „stabilitate") s.n. Aparat folosit în încălzirea centrală cu aer cald, pentru difuzarea aerului în încăperi, fără a produce, curenţi de aer supărători. ANENCEFALIE (< fr.; fs} gr. an- „fără" + enkephalos „creier") s.f. Monstruozitate incompatibilă cu viaţa, caracterizată prin absenţa congenitală a encefalului. ANEPIGRAF, -Ă (< fr.) adj. 1. Fără nici o inscripţie (monedă a.). 2. Fără titlu (scriere a.). ANERGIE (< fr.; {s} gr. an- „fără" + ergon „acţiune") s.f. Lipsă de reacţie a organismului la antigeni. ANEROID (< fr.; {s} gr. an- „fără" + aer „aer" + eidos „aspect") adj. Barometru ~ = aparat care măsoară variaţiile presiunii atmosferice (în raport cu altitudinea), prin deformarea unei capsule (diafragmă) metalice elastice. Constantin Angeîescu ANESTEZIA (< fr.) vb. I tranz. A face o anestezie. ANESTEZIC, -A (< fr.) adj., s.n. (Substanţă) care provoacă o anestezie (ex. novocaina, eterul, cloroformul). ANESTEZIE (< fr. {i}; {s} gr. anaisthesia „Insensibilitate") s.f. 1. Procedură prin care se împiedică în mod trecător transmiterea sau perceperea excitaţiilor dureroase, efectuată cu ajutorul unor substanţe chimice (anestezice) sau agenţi fizici care acţionează asupra receptorilor nervoşi, a nervilor ori a centrilor nervoşi. Există a. generală, regională şi locală. 2. Lipsă a sensibilităţii, întîlnită în unele boli nervoase sau consecutivă unul accident. ANESTEZIST (< fr.) s.m. Medic specialist în practica anesteziei. ANESTIN 1. Ion A. (1847—1919, n. Bucureşti), actor român. Interpret al personajelor din comediile lui Caraglale. 2. Victor A. (1875—1918, n. Bacău), ziarist român. Fiul Iul A. (1). Popularizator al ştiinţelor, fondator al Societăţii Astronomice Române (1907). Autor al primului roman ştiinţifico-fantastic din literatura română („în anul 4000 sau o călătorie la Venus"). 3. Ion A. (a semnat şi cu pseud. Ion Valentin) (1900—1963, n. Bucureşti), grafician, pictor şi scenograf român. Nepotul lui A. (2). Desene politice şi caricaturi, portrete şarjă din lumea teatrului. ANETO, Pico de ~ , cel mai înalt vf. din M-ţii Pirinei (Spania), în masivul granitic Mala-detta. Alt.: 3 404 m. ANEUPLOID (< fr.) s.m. Celulă sau organism cu un număr de cromozomi mai mare sau mai mic decît numărul caracteristic speciei. ANE URINĂ (< fr.) s.f. Vitamina Br ANEVOIE (< a3 + nevpie) adv. Cu greu, abia. ANEVOIOS, -OASĂ (< anevoie) adj. (Adesea adv.) Greu, obositor; dificil. ANEVRISM (< fr., gr.) s.n. Dilatare a peretelui unui vas sanguin (de obicei arteră) din cauza unei leziuni traumatice sau inflamatorii. ANEX, -Ă (< fr., iat.) adj. Ataşat unui lucru principal; alăturat. ANEXA (< fr.) vb. I tranz. A ataşa, a alipi, a adăuga (la’ceva). ■ (DR.; despre un stat) A face un act de anexiune. ANEXĂ (< fr.) s.f. 1. Ceea ce este alăturat, alipit,‘ataşat ca element secundar de ceva; material auxiliar care dezvoltă, lămureşte etc., un text: addenda. 2. (ANAT.) Ţesut, formaţie sau organ legat structural de alte organe în cadrul unei funcţiuni comune (ex. ovarele şi trompele sînt a. ale uterului). □ Anexe embrionare = formaţii temporare ale embrionului, la reptile, păsări şi mamifere, avînd un rol de protecţie şi de asigurare a nutriţiei, respiraţiei şi excreţiei (amniosul, alantoida, placenta). ANEXIONISM (< fr.) s.n. Politică de a-nexiune. ANEXIONIST. -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. Eugen Angeîescu S.m. şi f. Adept al anexionismului. 2. Adj. Care susţine anexionismul; specific anexionismului. ANEXITĂ (< fr. {i}) s.f. Inflamaţie acută sau cronică, unilaterală ori bilaterală, a trompelor uterine şi a ovarelor datorită unei infecţii. ANEXIUNE (< fr., lat.) s.f. (DR.) Alipire cu forţa de către un stat a teritoriului altul stat. □ Politică de a. = politică prin care se urmăreşte cucerirea prin forţă şi pe alte căi de teritorii străine şi exploatarea lor în folosul statului anexionist. ANFILADA (< fr.) s.f. Şir de camere, de clădiri, de portlce sau de colonade care se succed în linie dreaptă ANFINSEN [ajnfjnsen), Chrîstian Boehmer (n. 1916), blochimist american. Studii asupra secvenţei amlnoacizllor, structurii tridimensionale a proteinelor şl relaţiilor dintre structura chimică şi activitatea catalitică a ribonucleazei. Premiul Nobel pentru chimie (1972), împreună cu S. Moore şi W.H, Stein, ANGAJA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) încadra într-un serviciu (prin încheierea unui contract de muncă). ■ Tranz. A lua cu chirie. î> Refl. A se obliga la ceva, a-şi lua un angajament. ■ Tranz. A atrage după sine o obligaţie. 3. Tranz. şi refl. A se antrena într-o discuţie, într-o acţiune. 4. Refl. A apuca într-o anumită direcţie. 5. (ARTĂ) A adopta un program estetic dependent de o doctrină etică, socială, politică etc. ANGAJAMENT (< fr.) s.n. 1. Obligaţie pe care şi-o ia cineva de a realiza ceva. □ (EC.) A. de plată = obligaţie asumată în scris faţă de bancă, la contractarea unui credit, cu privire la condiţiile de utilizare şi de rambursare a creditului respectiv. 2. (MILIT.) Lupta dintre două nave (sau grupări de nave), materializată prin atacuri şi contraatacuri succesive date în scopul distrugerii, avarierii sau scoaterii din luptă a navelor inamicului. Presupune primirea şi nu evitarea luptei. 3. (La hochei sau la baschet) Punerea pucului sau a mingii în joc. AMGARA (< ngr.) s.f. 1. (în ev. med. în Ţara Românească şi în Moldova) Nume generic dat obligaţiilor în muncă impuse ţărănimii. 2. (Mai ales la pl.) Dificultate, greutate de ordin material; necaz, belea. ANGARA, rîu în Federaţia Rusă (C.S.I.); 1 779 km. Izv. din L. Baikal şi se varsă în Enisei. Afl. pr.: Ilim, Irkut, Oka, Kova. Navigabil între Irkutsk şi Bratsk şi între Boguceansk şi vărsare (320 km.) Mari hidrocentrale (Irkutsk — 660 MW, Bratsk — 4 500 MW şi în construcţie Ust-llimsk — 4 300 MW). ANGARSK, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), pe Angara; 266 mii loc. (1989). Electrometalurgie; utilaj minier; prelucr. lemnului şi a petrolului. Termocentrală. ANGEITĂ (< fr. {i}; {sl gr. aggeion „vas") s.f. Inflamaţie* a vaselor sanguine; artere (arterită), vene (flebită) sau vase limfatice (limfangită). ANGEL [anhei] (SALTO DE ANGEL), cascada cu cea mai înaltă cădere de apă din lume (979 m). Situată pe platoul Auyân-tepui (Pod. Guyanelor), în SE Venezuelei. Formată de Rîb Carrao, afl. al lui RTo CaronT (bazinul Orinoco). ANGELES, oraş în Filipine (ins. Luzon), la N de Manila; 189 mii loc. (1980). Centru agricol (orez, zahăr). Nod do comunicaţii. ANGELES [anhelesj , Victoria de Los ~ (pe numele adevărat Victoria Gomez Cima) (n. 1923), cîntăreaţă spaniolă de operă. Roluri de soprană în special în operele lui Pucclni. ANGELESCU, Constantin (1869—1950, n. Craiova), medic şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Fruntaş al Partidului Naţional-Libe-ral. Ministrul Instrucţiunii (1918—1919, 1922— 1926, 1927—1928, 1933—1937), prim-min. (1933—1934), consilier regal (1938—1940). Activitate pentru desăvîrşirea statului unitar român. Vast program de construcţii şcolare, Impunînd un model care-i poartă numele. A murit în închisoare. M. de onoare al Acad. (1934). ANGELESCU, Eugen (1896—1968, n. Rîmnicu Vîlcea), chimist român. Acad. (1963), prof. univ. ia Bucureşti. Contribuţii în domeniul ANGELESCU 74 chimiei coloizilor organici. CcrteUri privind solubilitatea selectivă a unor »ubnanfc organice, cinetica chimicii şi chimia aplicau în special în ind. alim. ANGELESCU» Ion N. <1685-1930. n U cuci), economist ţi om politic roman do orientare neollberali Prof. univ. ta Bucureşti. Op. pr.: „Cunoaşterea fi conducerea pieţei economice", „Politica economică a României Mari". ANGELESCU, Paul (1872-1949, n. I»»i), general şi om politic român, A comandat Diviiia XV („Divizii de oţel") tn luptala du iii Miratei; ministru de Război <1927-1928 fi 1934 19J7), ANGELICA (ANGHELICA) ( fr, nyr ) s.f. Plantă erbacee aromatica din familia umMi-ferelor, înaltă de 50—150 cm, cu frunze mari, penate şi flori albe-verzui, folosita în ind. farmaceutici (Angelica archangallca); este ocrotită prin lege. ANGELICO, FRA - (Fra Glovanm da ffesole» zis II Beato) (c. 1400-1455), pictor italian. Maestru al scolii florentine. Legat de gotic prin sentimentul religios şi cromatica vie, aparţine Renaşterii prin observarea realităţii şi redarea atmosferei scăldate în lumină (frescele din chiliHe Mănăstirii San Marco din Florenţa). ANGELL, Norman (1874—1967)> economist şi publicist englez. Lucrarea de mare popularitate „Marea Iluzie". Premiul Nobel pentru pace ^ AhIGELOPOULOS, Theodoros (n. 1936). critic şi regizor grec de cinema. Filme tratînd istoria modernă a Greciei într-o maniera neconvenţională, inovatoare („Reconstituirea", „Zile din *36“, „Comedianţii", „Drumul spre Cythera"). * ANGERMAN [german]. ANGERMANÂL-VEN fl. în partea central-nordică a Suediei. Izv. din Alpii Scandinaviei şi se varsă în G. Botnic; 450 km, dintre care 100 km navigabili, Plutărit. Pescuit. Turfşm, ANGERS răje'J1,oraş în V Franţei (Arijou), pe Mâine; 195,9 mii loc. (1982, cu suburbiile). Centru comercial. Metalurgie, textile, încălţ., constr. de maşini (cabluri, echipament electric). Universitate. Monumente: Catedrala Saint Mau-rice (sec. 12—13), cetate (sec. 13); muzee. ANGHEL, Dimitrie (1872-1914, n Cor neşti, jud. laşi), scriitor român. Poet simbolist, cîntăreţ al florilor şi al peisajului marin („în grădină", „Fantazil"); proze lirice, metaforice şi fanteziste („Fantome", „Oglinda fermecată"). în colab. cu Şt. O. losif, versuri umorlst-satlrice („Caleidoscopul lui A. Mirea"), lucrări dramatice („Legenda funigeilor4*, „Cometa"). Traduceri. ANGHEL, Gheorghe (1904-1966, n. Turnu Severin), sculptor român. Reprezentant, alături de D. Paciurea şi C. Brâncuşi, al şcolii moderne de sculptură în România. Portrete remarcabile prin nobleţea sentimentului, monumentalitate şl tendinţa de a spiritualiza chipurile („Eminescu", „Cărturarul", „Pallady"), Compoziţii simbolice a căror temă este maternitatea, muzica, istoria („Nud de femele", „Maternitate"). ANGHELESCU, Gheorghi (1839-1915, n. Bucureşti), general român. Participant la Războiul de Independenţă (1877—1878), s-a distins în luptele de la Plevna şi Vldln. Ministru de Război (1882). Contribuţii la organizarea armato) române pe baze moderne. ANGHELESCU, Mareei (1910-1977, n. Craleva), actor român de teatru şl de cinema. Roluri de compoziţie, predilect comice (Pristanda din „O scrisoare pierdută" de Caragiale, Nebunul din „Regele Lear" de Shakespeare) pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Roluri Yn filme („Bădăranii" „Steaua fără nume"). ANGHELESCU, Mircea (n. 1941, Bucureşti), Istoric literar român. Studii consacrate fenomenului cultural românesc, unele din perspectiva comparatistă („Literatura română şi Orientul", „Preromantlsmul românesc"); monografii („Petre Ispirescu", „Ion Heliade Rădules-cu“); editor. ANGHELOS, dinastie de împăraţi bizantini (1185—1204), întemeiată de Isac II (1185—1195). Gheorghe Anghel: „Mihai Eminescu" in timpul ei s-a înăsprit exploatarea fiscală şi s-a consolidat puterea marilor feudali. în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor (1185—1186) s-a creat statul condus de dinastia Asineştllor, iar participanţii la cea de-a patra cruciadă (1202— 1204) au cucerit capitala bizantină (apr. 1204), ceea ce a marcat sfîrşitul dinastiei, precum şi crearea Imperiului latin de Constantlnopol. ANGHELUŢA, Octavian (1904-1978, n. Brăila), pictor romln. Prof. univ, la Bucureşti. Tematică socială în compoziţii, portrete şl peisaje („Proba oţelului", „Tataia"). ANGHELUŢA, Theodor (1882-1964, n. sat Adam, jud. Galaţi), matematician român. Prof. univ, la Cluj. Contribuţii în domeniul teoriei ecuaţiilor Integrale şl al teoriei ecuaţiilor funcţionale. ANGH(LA (< lat. angullla, după fr.) s.f. Peşte teleostean migrator, cu corpul în formă de şarpe, de c. 3 m lungime şi c. 65 kg (Angullla angullla). Adulţii migrează în M. Sargasselor, unde, după depunerea icrelor, mor. Larvele duse de Gulfstream, ajung după 2—4 ani în fluviile Europei, unde se transformă în adulţi. Pătrunde şi în M. Neagră şi Dunăre. ANGHINiţtRE (< ngr.) s.f. Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu frunze mari, spinoase; originară din regiunea mediteraneană, este cultivată atît pentru solzii cărnoşi ai inflorescenţei şi receptacul)! florali, consumaţi ca legume, cît şi pentru florile sale întrebuinţate în farmacologie (Cynara scolymus). ANGHINA (ANGINA) (< fr., lat.) s.f. 1. Boală infecţioasă acută caracterizată prin inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor. 2. A. pectorală = boală de inimă datorată unor alterări funcţionale sau anatomice ale arterelor coronare. ANGIOCOLjTA (< fr.; {s} gr. aggeion „vas" -f khole „bilă") s.f. Inflamaţie a căilor biliare intra- şi extrahepatice, întîlnită în boli ca febra tifoidă, calculoza biliară etc. ANGIOGRAFtE (< fr. {!}; {s} gr. aggeion „vas" + graphe „descriere") s.f. Studiu radiosco-pic sau radiografie al vaselor sanguine după introducerea unor substanţe radioopace. ANGIOLELLO, Giovani Maria (1450— 1525), vistier al Porţii Otomane. L-a însoţit pe sultanul Mehmed II în campania din 1476 împotriva lui Ştefan cel Mare, pe care o evocă în memoriile sale. ANGIOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. aggeion „vas" + logos „studiu") s.f. Parte a anatomiei care studiază vasele sanguine şi limfatice. ANGI$M (< fr. {i}; {s} gr. aggeion „vas") s.n. Tumoră benignă a vaselor sanguine (heman-giom) sau limfatice (limfangiom). ANGIOPATIE (< fr. {i}; {s} gr. aggeion „vas" + pathos „sufeVinţă") s.f. Denumire generică pentru bolile vaselor sanguine. ANGIOSPASM (< fr. {i}; {s} gr. aggeion „vas" + spasmos „spasm") s.n. Contracţie spastică a unui vas sanguin, în special a unei artere. ANGIOSPERM, -A (< fr. {i}; {s} gr. aggeion „vas“ + sperma „sămînţă") adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Cu sămînţa închisă în fruct. 2. S.f. pl. încrengătură de plante cu flori, cu seminţe închise în fructe, cuprinzînd dicotiledo-natele şi monocotiledonatele, răspîndite pe tot globul. ANGIOTENSINA (< fr.) s.f. Renină. ANGKOR, localit. în Cambodgea, veche capitală a Imp. khmer omonim (sec. 9—15). Remarcabile vestigii de artă khmeră; templul Angkor Vat, monumentală construcţie a Asiei de Sud-Est şi reşedinţa regală Angkor Thom cu sanctuarul budist Bayon (templul în formă de piramidă, sec. 12—13). ANGLESEY'JaspglsiJ. ins. brit. în M. Irlandei, in apropierea jfăr’lf Galilor; 715 km2; c. 60 mii loc. Expl. de marmură verde, cupru şi plumb. Cereale; creşterea animalelor. Monumente megalitice (dolmeni). AkNGLI (< fr., lat.) s.m. pl. Populaţie 75 germanică; în sec. 5 a ocupat estul Ins. Britanice, dînd numele ei acestui teritoriu. ANGLIA (ENGLAND£igland]), denumire a părţii din Marea Britanie cuprinsă intre Scoţia şi Ţara Galilor; 130,4 mii km2; 47,4 mii. loc. (1987, dintre care 80% pop. urbană). Oraş pr.: Londra. Puternică reg. ind. Expl. de cărbune (3/4 din prod. ţării), de min. de fler şl cositor. Predomină ind. grea (metalurgică, constr. de maşini, chimică, automobile, aeronautică); este dezvoltată şl ind. uşoară (textilă şl alim.). A. realizează 80% din valoarea constr. navale ale ţării. 2/3 din terenul arabil al Marii Britanii este cultivat, în A., realizîndu-se 90% din prod. de grîu a ţării, în A. este concentrat 2/3 din şeptelul britanic. Are 16 universităţi (Oxford, Cambrldge ş.a.). Bitălia Angliei = ansamblul luptelor aeriene purtate de Germania între 7 sept. 1941 şl primăvara anului 1942 deasupra Marii Britanii, în cadrul operaţiei „Leul de mare", ce urmărea invadarea ei. S-au înfruntat 2 800 avioane de partea Luftwafei şi c. 700 avioane ale R.A.F. Prima mare înfrîngere a nemţilor în al doilea război mondial. ANGLICAN, -Ă (< fr., lat. m.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Adept al anglicanismului. 2. Adj. Care aparţine anglicanismului, privitor la angli-canism. ANGLICANJSM (< fr.) s.n. Religie de stat a Angliei, cu caracter reformat, constituită oficial în 1562 sub Elisabeta I. ANGLICISM (< fr.) s.n. Cuvînt, expresie etc. proprii*limbii engleze; cuvînt sau expresie împrumutată din limba engleză de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia. ANGLO-NORMANDE v. Normande. ANGLO-SAX9N, -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţii germanice (angli, iuţi, saxoni), care s-au deplasat de pe continent în Ins. Britanice ocupîndu-le în sec. 5—6. Persoană care face parte din una dintre aceste populaţii; p. ext., locuitor de origine engleză din Commonwealth sau din S.U.A. 2. Adj. Care aparţine anglo-saxonilor (1), privitor la anglo-saxoni. ■ Limba anglo-saxonă = limbă germanică vorbită de anglo-saxoni (sec. 8—12); engleza veche. ANGOASĂ (< fr.) s.f. 1. Nelinişte, teamă nedeterminată, cu un caracter global, antrenînd întreaga subiectivitate a individului; anxietate maximă. V. anxietate. 2. (FILOZ.) Sentiment generat de condiţia de înstrăinare a omului. ■ (In existenţialism) Nelinişte metafizică. A. îi revelează omului iraţionalitatea situaţiei, absurditatea vieţii lui (Kierkegaard), esenţa însăşi a omului, care este libertatea (Sartre) sau neantul (Heidegger). ANGOBĂ (< fr.) s.f. Masă ceramică alcătuită pe bază de argilă sau caolinuri superioare, care serveşte la acoperirea în strat subţire a produ- selor ceramice înainte de ardere, pentru a le masca culoarea naturală. ANGOLA, Republica Populară stat în partea central-sudică a Africii, cu largă ieşire la Oc. Atlantic; 1,25 mii. km2; 9,48 mii. loc (1988). Limba oficială: portugheza. Cap.: Luanda. Oraşe pr.: Huambo, Lobito, Benguela. Este împărţit în 18 provincii. Relief predominant de podiş (alt. 1 000—2 000 m), în lungul ţărmului atlantic o cîmpie litorală joasă, nisipoasă, cu lagune. Climă tropicală, mai uscată în partea sudică a litoralului; păduri tropicale (42,6% din terit.). Expl. de diamante (625 mii carate, 1985), petrol (mai ales în Cabinda, 22,9 mii. t, 1989), min. de fier, cupru, mangan, uraniu ş.a. Plantaţii de cafea (180 mii ha), sisal, trestie de zahăr (330 mii t, 1988), bananieri, culturi de porumb, sorg, batate (330 mii t, 1980), bumbac, arahide. Pescuit: 58,4 mii t peşte (1986). Fabrici de ciment, conserve de peşte, de produse textile; rafinării de petrol. Pe întinse pajişti naturale (23,3% din supr. ţării) se cresc bovine (3,4 mii. capete, 1988), ovine, caprine (c. 1 mii. capete, 1988). C.f.: 3,3 mii km. Căi rutiere: 72,3 mii km. Moneda: 1 kwanza = 100 luei. Exportă petrol (c. 3/4), diamante (c. 1/10), produse petroliere, cafea ş.a. şi importă produse chimice, autovehicule, cereale, produse textile, siderurgice, alim. ş.a. — Istoric. în ev. med. părţi ale A. aparţin regatelor autohtone Congo, Luanda, Angola. Coasta Angolei transformată după 1520 în posesiune a Portugaliei, devine, în secolele următoare, izvor al comerţului de sclavi cu destinaţia Brazilia (c. 3 mii. între 1500 şi 1822). în 1951 A. este proclamată provincie de peste mări a Portugaliei. în 1956 ia fiinţă Mişcarea pentru Eliberarea Angolei (M.P.L.A.), care declanşează în 1961 lupta armată împotriva autorităţilor portugheze. La 11 nov. 1975, la Luanda, este proclamată Republica Populară, avînd ca prim preşedinte pe Agostinho Neto (1975— 1979). Primul Congres al M.P.L.A. (dec. 1977) hotărăşte schimbarea denumirii partidului M.P.L.A. — Partidul Muncii. Eforturile de refacere economică au fost zădărnicite de un îndelungat război civil (1975—1989), în cursul căruia guvernul marxist de la Luanda a primit sprijinul U.R.S.S. şl Cubei, iar principala forţă de opoziţie, Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a A. (UNITA), condusă de Jonas Savimbi, a beneficiat de asistenţa S.U.A. şi Africii de Sud. Acordul semnat la 22 dec. 1988 între A., Cuba şi Africa de Sud privind etapele retragerii trupelor cubaneze din A. si proclamarea inde- \ Fl.P.CONGO j^kinshasa 300 km 1 B0TSWANA _J-----x. . >-j_ ANGORA 76 pendenţei Namibiei a fost urmat la 1 iun. 1991 de semnarea unui acord pentru încetarea focului între M.P.L.A. şi UNITA (prin medierea Portugaliei). A. este republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şl de Adunarea Naţională a Poporului, iar cea executivă de un cabinet numit şl condus de preşedinte. ANGORA (< fr. {i}; {s} Angora [= Ankara]) s.f. (ZOO’T.) Denumire dată unor rase de capre, Iepuri şl pisici cu părul lung şl mătăsos; p. ext lînă prelucrată din părul acestor animale. ANGORA, vechea denumire a oraşului Ankara. ANGOULâME [Tgulem], oraş în V Franţei (Angoumols); 1<&,6 mii'loc. (1982, cu suburbiile). Frigidere; hîrtie; faianţă. Nod de comunicaţii. Catedrală romanică (sec. 12, restaurată în sec. 19). Muzeu. ANGOULâME[agulţm], ramură colaterală a dinastiei franceze Capeţlene Vflois-Orteans. l-au aparţinut între 1515 şi 1589 cinci regi: Francisc I, Henric II, Francisc II. Carol IX, Henrlc III. ANGOUMOIS [Ifcumua], prov. Istorică în V Franţei. Oraş pr.: Angoulime. Creşterea animalelor; mare prod. de unt. Viticultură. ANGRA-MAINYU v. Ahriman. ANGRENA (< fr.) vb. I 1. Tranz^A pune în legătură elementele unul angrenaj, astfel încît dinţii unuia să pătrundă în golurile celuilalt. 2. Tranz. şi refl. A face pe cineva să participe sau a începe să participe la o acţiune. ANGRENAJ (< fr.) s.n. Mecanism constituit din roţi dinţate, destinat transmiterii fără alunecare, prin intermediul dinţilor, a cuplului între doi arbori. ANGRO (< fr.) adv. în cantitate mare, cu ridicata. ANGROSIST (< angro, după germ.) s.m. şi f., adj. (Persoană, întreprindere) care face comerţ angro. ÂNGSTRttMlogstroml Anders Jens (1814—1874), fizician şi astronom suedez. Contribuţii în domeniul analizei spectrale, pe care a folosit-o primul în studiul stelelor. ANGSTR&M (< fr. {!}; {s} Angstrom) s.m. Unitate de măsură tolerată pentru lungimi, folosită în fizica atomică şi nucleară (simbol: A), egală cu 10*10 m. ANGUILLA [anghjXa ; englşnguila] , ins. vulcanică în Antilele Mici, în M. Caraibilor, la E de ins. Puerto Rico; 96 km2; 6,7 mii loc. (1988). Centru ad-tiv.: The Valley. Bumbac, trestie de zahăr, ananas. Descoperită de Columb în 1493, devine în 1650 posesiune engleză, administrată pînă în 1971 în comun cu ins. St. Kitts/Cristo-pher şi Nevis. Potrivit constituţiei din 1976, A. este un terit. autonom administrat de Marea Britanie. ANHIDRJDE (< fr. {I}; {s} gr. an- „fără" + hydor ,,apă“)’ s.f. pl. 1. Substanţe anorganice, oxizi al unor nemetale, care se pot obţine prin deshidratarea acidului corespunzător şl care în reacţie cu apa generează acidul. 2. Substanţe organice formate prin eliminarea unei molecule de apă din două grupări carboxll. □ Anhidridă carbonică = dloxld de carbon. Anhidridă acetică = lichid Incolor, cu miros înţepător, întrebuinţat la fabricarea celulozei şl ca agent de acetllare. Anhidridă sulfuroasă — dioxid de sulf. ANHIDRIT (< fr. {I}) s.n. Sulfat natural de calciu anhldru, produs de sedimentarea chimică în lagune. Se transformă uşor în gips atunci cînd aflorează. Ca mineral primar, apare în depozitele saline, sub formă de mase granulare compacte lamelare sau fibroase de culoare alb-albăstruie. Este utilizat la amendarea solurilor, în ind. hîrtiei, iar varietăţile cristalizate şi compacte la confecţionarea obiectelor de ornament. ANHIDROZĂ (< fr.) s.f. Stare patologică, congenitală sau dobîndită, caracterizată prin reducerea sau < suprimarea secreţiei sudorale. ANHIDRU, -Ă (< fr.) adj. Lipsit de apă (ex. sare a.). ANHUI, prov. în E Chinei, pe cursul inferior al fl. Yangtze; 139,9 mii km2; 52,9 mii. loc. (1988). Centrul ad-tiv.: Hefei. Expl. de huilă, min. de fier, cupru, fosforite. Mare producătoare de orez şi ceai; grîu, bumbac şi soia. Creşterea porcinelor. ANI, vechi oraş (azi în ruine) în Turcia. Capitala Armeniei în timpul dinastiei Bagratizi-lor (sec. 9—11). Ruinele a c. 120 de biserici (sec. 5—14). ANIHILA (< fr., lat.) vb. I tranz. A reduce la nimic, a înlătura, a distruge; a neutraliza. ANIHILARE (< anihila) s.f. Acţiunea de a anihila. H (FIZ.) Transformare spontană, energetic echivalentă, a unei perechi particulă-antipar-ticulă (ex. electron-pozitron) în radiaţie electromagnetică (fotoni). Angouleme ANILINĂ (< fr. {*£) s.f. Lichid uleios, incolor, obţinut *prima dată prin distilarea indigoului. Se obţine industrial prin reducerea nitrobenzenu-lui. Se întrebuinţează la fabricarea coloranţilor, medicamentelor, acceleratorilor de vulcanizare etc. Sin. aminobenzen; fenilamina. ANIM£ (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A da sau a căpăta (mai multă) viaţă; a (se) însufleţi. ANIMAL (< fr., lat.) s.n., adj. 1. S.n. Individ uni- sau plurlcelular, heterotrof, la care facultatea de a simţi şi cea de mişcare sînt legate deseori de sistemul nervos şl, respectiv, muscular; formează una dintre cele două diviziuni principale ale lumii organice. Se cunosc c. 1,5 mll. specii de a., aparţlnînd încrengăturilor protozoare, sponglerl, celenterate, viermi, moluşte, artropode, echlnoderme şl cordate. □ A. domestic = a. crescut în scop utilitar sau de agrement şl care, în urma procesului îndelungat de domesticire, a suferit o modificare a caracterelor. A. de blană = a. folositor pentru blana care-l acoperă corpul şl care prezintă utilitate economică. A.-matcă — efectivul de femele dintr-o anumită specie, care, în afara exploatării pentru producţie, constituie nucleul de prăsilă în cadrul unei unităţi agricole. 2. Adj. De animal (1), propriu animalelor. ANIMALIC, -A (< animal, după germ.) adj. Specific animalelor (1), de animal. ■ Brutal, bestial, josnic, primitiv. ANIMALICUL (ANIM^LCUL) (< fr.) s.m. (BIOL.; înv.) Spermatozoid. ANIMALICUUST (ANIMALCULjST) (< fr.) s.m. Adept al teoriei preformiste (sec. 17—18) care susţinea că în spermatozoid se află, miniaturizat, viitorul organism; spermatist. ANIMALIER, -Ă (< fr.) adj. 1. Care se referă la animale, la produse de origine animală. 2. (Despre genuri sau opere de artă) Care reprezintă mai ales animale; (despre plasticieni) care s-a specializat în reprezentarea animalelor. ANIMALIZARE (< anima/) s.f. 1. Tratament aplicat fibrelor textile celulozice pentru a le conferi afinitate faţă de coloranţii specifici fibrelor animale cu care se amestecă. 2. Mimarea comportamentului animal, prin limitarea preocupărilor la viaţa instinctuală (ex. în scleroza avansată). ANIMAT, -A (< anima) adj. Care este plin de însufleţire, de animaţie. □ Desen a. = film de animaţie. V. animaţie. ANIMATOR, -OARE (< fr.) adj., s.m. şi f. (Persoană) care însufleţeşte, care stimulează o activitate, o acţiune. ANIMAŢIE (< fr., lat.) s.f. Activitate sau mişcare însufleţită, vie. □ Film de a. — film constituit dintr-o suită de desene a căror proiecţie succesivă dă impresia mişcării. ANIMISM (< fr.; {s} lat. anima „luflet") s.n. Credinţă în duhuri, spirite, suflete, ca realităţi distincte de corp, în genere în imagini supranaturale, suprasenzoriale, reprezentate în conştiinţa religioasă ca agenţi acţionînd în întreaga natură şi diriguind obiectele şi fenomenele lumii materiale, inclusiv omul. A. este prezent ca element component în toate religiile. ANIMOZITATE (< fr., lat.) s.f. Atitudine ostilă faţă de cineva; neînţelegere între două persoane. ANIN v. arin. ANiNA (lat. *an/nnare) vb. I tranz. şi refl. A (se) atîrna, a (se) agăţa de ceva sau de cineva. ANINA 1. Munţii Aninei, masiv muntos calcaros în M-ţii Banatului, între văile Caraşului la N şi Nerei la S. Forme carstice specifice: lapiezuri, doline, uvale, chei, izbucuri, peşteri etc. Alt. max.: 1 160 m. (vf. Leordlş). Zăcăminte de huilă. La poalele lor se află oraşele Anina şi Oraviţa. 2. Oraş în jud. Caraş-Severin; 11 703 loc. (1991). Expl. de huilă, argile refractare şl şisturi bituminoase. Termocentrală (990 MW); cocsprie; fabrică de mobilă şi de cherestea; întreprindere de panificaţie. Centru turistic. Declarat oraş în 1952. ANINOASA 1. Oraş în jud. Hunedoara, în depr. Petroşani, la poalele sud-estice ale M-ţilor 77 Ankara. Centrul oraşului Retezat; 4 656 loc. (1991). Expl. forestiere şi de huilă. Prelucr. lemnului; fabrică de oxigen. Declarat oraş în 1989. 2. Com. în jud. Argeş; 3 559 loc. (1991). Mănăstirea A. cu biserică (sec. 17); zid de incintă şi clădiri anexe (sec. 18). 3. Com. în jud. Dîmboviţa; 6 067 loc. (1991). Expl. de petrol. Centru pomicol. Mănăstirea Viforîta (sec. 16, refăcută în sec. 18, cu transformări ulterioare). Colecţie de artă medievală. 4. Com. în jud. Gorj; 4 785 loc. (1991). Culă din sec. 18 (în satul Groşerea). ANION (< fr.; {s} gr. ana- „în sus“ + fr. ion) s.m. Ion cu sarcină electrică negativă, care este atras de anod. ANIONIT (< fr.) s.m. Substanţă schimbătoare de ioni, de obicei răşină naturală sau sintetică, folosită pentru a reţine anionii dintr-o soluţie. ANIS1AN, etajul inferior al Triasicului mediu de tip alpin, caracterizat prin dolomite, calcare negre în plăci etc. şi faună de moluşte şi gasteropode. ANISOL (< fr.) s.m. Substanţă chimică lichidă, rezultată din combinarea alcoolului metilic cu fenolul; bun solvent; metoxibenzen. ANISQN s.m. v. anason. ANIVERSA (< aniversare) vb. I tranz. A sărbători împlinirea unui număr de ani de la data la care s-a petrecut un eveniment. ANIVERS/jtR, -A (< fr.) adj. Care aminteşte de un eveniment petrecut ia aceeaşi dată, cu unul sau mai mulţi ani în urmă. ANIVERSARE (după fr.) s.f. Faptul de a aniversa; zi în care se aniversează ceva. ANIZOCITOZÂ (< fr. {i}; {s} gr. ani sos „inegal" + kytos „obiect scobit") s.f. Tulburare care apare în anemiile grave, caracterizată prin inegalitatea în dimensiuni a globulelor roşii. ANIZOCORIE (< fr. {i}; {sj gr. anisos „inegal" + kore „pupilă") s.f. Inegalitate a diametrelor pupilelor, datorată unor afecţiuni oculare sau neurologice. ANIZOGAMIE (< fr. (i); {s} gr. anisos „inegal" + gamos „unire") s.f. (BIOL.) Heteroga-mie. ANIZOTROP, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. anisos „inegal" + trope „schimbare de direcţie“) adj. (Despre un corp) Care nu are aceleaşi proprietăţi fizice în toate direcţiile; care prezintă direcţii privilegiate. Sin. eoiotrop. ANJERO-SUDJENSK, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), la E de Tomsk, pe magistrala Transsibe-riană; 108 mii loc. (1989). Pr. centru economic al bazinului carbonifer Kuzneţk. Ind. constr. de maşini (vagoane), chimică-farmaceutică, a sticlei, piei. ANJOU [2ju], prov. istorică în V Franţei, pe cursul inferior al Loirei. Oraş pr.: Angers. Pomicultură, viticultură; creşterea animalelor. ANJOU[Sju] , familie nobiliară franceză, originară din comitatul cu acelaşi nume. A format dinastii regale în Anglia (sub numele de Plantagenet, 1154—1399), în S Italiei (1268— 1442), în Sicilia (1268—1282, în mod nominal între 1266 şi 1302), în Ungaria (1308—1387), precum şi în Polonia (1370—1382 şi 1384— 1385). ANKARA, cap. Turciei, situată în centrul Pod. Anatoliel; 2,45 mii. loc. (în 1985, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (Esenboga). Pr. centru politic al ţării; centru financiar şi ind. Metalurgie, tractoare, montaj automobile, ciment, anvelope şi produse chimice, textile şi alim. Trei universităţi. Vechi centru cultural. Muzee. Vestigii romane şi bizantine (biserica Sf. Clement, sec. 6). Moschei. întemeiată de frigieni în sec. 8 î.Hr., stăpînită de persani, Regatul seleucid, celţi, Regatul. Pergam, devine în 25 î.Hr. cap. prov. romane Galatia, sub numele de Ancyra. In ev. mediu este stăpînită de bizantini, turcii selgiucizi ş.a., pentru a intra, în sec. 14, în componenţa Imp. Otoman. în apropiere de A., în iul. 1402, Baiazid I a fost înfrînt de Timur Lenk. Capitală a Turciei din 1923. S-a numit şi Angora. ANKERIT s.n. Carbonat dublu de calciu şi fier, de culoare alb-cenuşie, în care fierul este înlocuit în procente variabile cu magneziul. Apare sub formă lenticulară, în şisturi cristaline, în serpentinite şi ca mineral de gangă. AN-LUMJNĂ s.m. Unitate de măsură astronomică egală cu distanţa parcursă de lumină într-un an tropic, adică 9 460 miliarde km. ANLUMINURĂ (< fr.) s.f. Pictură de manuscris medieval. V. miniatură 0). ANNABA, oraş în NE Algeriei, port la M. Mediterană; 305,5 mii loc. (1987). Metalurgie, ind. chimică, alim., reparaţii de material rulant. Export de min. de fier; fosforite, zinc, tutun, fructe. Universitate. Moschee (sec. 11). Vechiul nume: Bone. „ , ANNALES. ECONOMIES. SOCIETES. Cl-VILISATIONS, numele din 1946 al revistei Annales d’histoire economique et sociale fondată în 1929, la Paris, de Marc Bloch şi Lucien Febvre, cu o profundă influenţă asupra istoriografiei contemporane. Promotorii „Şcolii de la Annales" (F. Braudel, E. Le Roy Ladurie, J. Le Goff) au opus istoriei „evenimenţiale" istoria „globală". ANNAM 1. Denumire a Vietnamului în literatura europeană şi chineză în timpul dinastiei Nguyen (1802—1945). 2. Denumire a Vietnamului Central între 1884 şi 1945. ANNAPOLIS}0naşpalîs-! . oraş în E S.U.A., centru ad-tiv al statului Maryland; 67,9 mii loc. (1980, cu suburbiile). Mase plastice. Academie navală. ANNAPURNA, numele a patru vîrfuri din masivul Himalaya (Nepal); A. I (8 078 m), despărţit de Dhaulagiri prin valea Kali Gandak; a fost escaladat în 1950 de expediţia franceză a lui M. Herzog şi L. Lachenal; primul vf. de peste 8 000 m cucerit de om. A. II (7 937 m), cucerit în 1960. A. III (7 577 m), cucerit în 1961. A. IV (7 524 m),cucerit în 1955, ANN ARBOR [şn a:ba^ oraş în N S.U.A. (Michigan), pe rîul fauron, la V de Detroit; 261 mii loc. (1984). Instrumente şi maşini de precizie, rulmenţi. Universitate (1841). Institut de ştiinţă şi tehnologie. Centru de cercetări aeronautice şi spaţiale, nucleare, chimice şi metalurgice. ANNECY pfesj] oraş în V Franţei (Dau-phine), pe mjţlui lacului omonim, la E de Lyon; 112,6 mii loc. (1982, cu suburbiile)* Ind. constr. de maşini (instrumente de precizie) şi textilă (in, bumbac). Hîrtie. Centru turistic în Alpii Savoiei. ANNOBON, denumire pînă în 1973 a ins. Paga Iu. ANNONA (cuv. lat.) s.f. 1. (în Roma antică în perioada imperiului) Obligaţie a populaţiei de a aproviziona oraşele şi armata. 2. (în imp. Bizantin) Tain al soldaţilor (militaris annona). ANNULARIA s.f. Ramuri de calamites cu frunze de formă lanceolată unite prin bazele lor, descrise separat de forma arborescentă completă.^ Sînt caracteristice pentru depozitele Carboniferului. ANQD (< fr. {i}; {s} gr. ana- „în sus“ + hodos „drum") s.m. Electrod care captează electronii dintr-o baie de electroliză, dintr-un tub de descărcare etc.; este legat la polul pozitiv al sursei. ■ Ultimul electrod, cu potenţial pozitiv, la care ajung electronii emişi de caţod. ANODIC, -Â (< fr. {i}) adj. Care ţine de anod, care provine de la anod. ANODjN, -Ă (< fr.) adj. Fără importanţă, fară valoare, fără consecinţe. ANODONTĂ (< fr.; {s} gr. an- „fără" + odont „dinte") s.f. (ZOOL.) Scoică de lac. ANOFEL (< fr. {i}; {s} gr. anopheles „dăunător") adj. Ţînţar ~ = gen de ţînţari caracterizaţi prin poziţia lor oblică în timp de repaus, ale căror femele înţeapă omul şi animalele; unele specii transmit malaria (Anopheles maculipennis, A. sacharovi). ANOFTALMIE (< fr. {i}; {s} gr. an- „fără" + ophtalmos „ochi") s.f. Lipsă congenitală sau accidentală a unuia sau a ambilor ochi. □ A. ciclopică = monstruozitate congenitală caracterizată prin fuzionarea ochilor şi a orbitelor, rudimentar dezvoltate. ANOMALIE (< fr., lat.) s.f. Abatere de la normal, de la regulă; spec, abatere de la caracterul normal al construcţiei sau formei unui organ, a unei părţi a corpului sau a întregului organism; (în sens larg) malformaţie congenitală. □ A. de temperatură = abatere a temperaturii medii a unui punct faţă de valorile medii multianuale. A. geochimică = deviaţie a conţinutului în elemente chimice al unei porţiuni de teren faţă de fondul general ai regiunii sau al scoarţei terestre. A. geofizică = deviaţie a caracteristicilor geofizice, evidenţiată prin măsurători pe o anumită suprafaţă, în raport cu fondul general al regiunii sau scoarţei Pămîntului. A. magnetică = deviaţie a cîmpului magnetic al Pămîntului de la valorile lui normale. Poate fi: continentală (supr. 10—100 000 km2, ex. a.m. din Siberia de Est), regională (1—10 km2) şi locală, datorată prezenţei zăcămintelor de fier; ex. a.m. de la Krivoi Rog, Kursk. ANOMIE S0L8TITIUL DE VARĂ * 21 iunie / ECHINOCŢIUL DE PRIMĂVARĂ 21 martie \ \ 22 decembrie ECHINOCŢIUL DE TOAMNĂ 23 septembrie Anotimpuri ANOMIE (< fr., gr.) s.f. Stare a societăţii caracterizată prin lipsa de legi, de norme sau prin existenţa unor norme contradictorii, care face dificilă sau imposibilă orientarea acţiunii umane $1 integrarea individului în colectivitate. ANONţM, -A (< fr., lat.) ad)., subsc. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu ţine sa-l fie cunoscut numele; al cărui nume rămîne necunoscut, care-şl tăinuieşte numele. 2. Adj. (Despre un text, o operă) Al cărui autor nu este cunoscut. 3. S.f. Scrisoare nesemnatâ. 4, Adj. Fig. Neştiut, necunoscut; fără personalitate. ANONIMAT (< fr.) s.n. Situaţia celui anonim (1). ANONIMUL BRlNCOVENESC (Isturi» Ţirll Româneşti de la oct. 1688 pînă la mm. 1717), cronică atribuită Iul Radu Popescu sau Teodor Corbea. Relatează îndeosebi evenimentele din tlmpui domniei iui Constantin Brînco-veanu. ANONYMUS (sec. 12), nume sub care este cunoscut notarul regelui ungur B6la Iii. Autor al cronicii „Gesta Hungarorum*', care atestă prezenţa românilor în Transilvania în vremea invaziei şl stabilirii ungurilor în Pannonla şl a expansiunii lor în teritoriile învecinate; el menţionează şi existenţa unor formaţiuni politice în spaţiul românesc, ai căror . conducători, Menumorut, Glad şi Gelu, au opus%*ezlstenţă puternică cuceririi ungare. ANONYMUS CARANSEBESIENSIS (sau LUGOSHIENSIS), denumire dată atît autorului necunoscut al unui dicţionar român-iatin manuscris din jurul anului 1700, cît şi dicţionarului însuşi (primul dicţionar bilingv cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine). S-a emis şi ipoteza că autorul ar fi Mihall Halici. ANOREXIE (< fr., gr.) s.f. Lipsă a poftei de mîncare, întîlnită în multe boli febrile, digestive, cronice etc.; inapetenţă. □ A. mintală — repulsie faţă de alimente, însoţită de pierderea totală a poftei de mîncare. ANORGANIC, -A (< fr.; {sj gr. an- „fără" + fr. organlque) adj. (Despre corpuri) în compoziţia căruia intră numai substanţe din regnul mineral; neorganic, mineral. ANORHIDIE (< fr.; {s} gr. anarkhos „fără testicule") s.f.*Lipsâ congenitală, accidentală sau datorită extirpării chirurgicale a testiculelor. ANORMAL, -A (< fr.) adj. Contrar regulilor, normelor obişnuite. ■ Care prezintă infirmităţi fizice sau psihice. ANORTIT (< fr. {i}; {s} gr. an- „fără" + orhos „drept") s.n. Feldspat plagioclaz, bogat în calciu, de culoare alb-roşiatică, cenuşiu, cu luciu sticlos. Este întîlnit în geode, în unele bombe vulcanice şi în rocile magmatice ultrabazice. Se utilizează ca fondant la fabricarea porţelanului şi faianţei. ANORTOZţT s.n. Rocă plutonică hololeuco-crată alcătuită 90% din plagloclazi şi 10% din componenţi mafiei. Asociaţiile anortozlce formează masive Indeoendente de dimensiuni mari. Jean Anouilh ANOSMIE (< fr. {ij; ţsj gr. an- „fără" i-osmt „miros") s.f. Diminuare sau lipsă a simţului mirosului. ANOST, Â ngr.) adj. Plictisitor, searbăd, uniform, monoton. ANOTIMP (< ari -f timp, după germ.) s.n. Diviziunea anului (primăvară, vară, toamnă şi iarnă) compusă din trei luni, caracterizată printr-o relativă omogenizare a condiţiilor climatic* şi a duratei zilei. Succesiunea a. este determinată de înclinaţia axei de rotaţie a Pămîntului faţă de planul orbitei lui. Momentele astronomice despart a. sînt echinocţiile de primăvara şi toamnă şi solstiţii le de vară şi iarnă. ANOUILH lanyij, Jean (1910—1987), dramaturg francez Dezbate probleme ale omului modern, axate pe tema revoltei şi a evaziunii („Intîlnire la Senlis", „Antigona", „Ciocîrlia", ,Chei Amoiric"). ANOXIBIOZĂ (< fr.; {sj gr. an- „fără" + tr oxy [yend] + *gr. blox >,viaţă") s.f. Anaerobioză. ANOXlE (< fr. {i}; {s} gr. an- „fară" + fr. oxy [g£ţne]) s.f. Tulburare datorată lipsei aportului de oxigen din ţesuturile organismului (blocării căilor respiratorii, unor tulburări de circulaţie sanguină sau Intoxicaţii). ANQING, oraş în E Chinei (Anhui), port pe Yangtze; 433,9 mii loc. (1986). Ind. metalurgică, chimică, textilă şi alim. ANQUETIL [fctjlj, Jacques (1934-1987), ciclist francez. Cîştigător al Turului Franţei (1957, 1961, 1962, 1963, 1964), al Turului Italiei (1960, 1964), al Turului Spaniei (1963) şi de 9 ori al Marelui Premiu al Naţiunilor (între 1953 şi 1966). Recordman mondial al orei (1956). ANROBţRE (după fr. enrober) s.f. Amestecare a unui material granular cu un liant, prin care granulele se acoperă cu o peliculă subţire de liant. ANROCAMŞNT (< fr.) s.n. Aslză constituită din bolovani sau din blocuri de piatră ori de beton aşezate neregulat, pentru a forma diguri, baraje, fundaţii etc. ANSA (Agenţia Nazlonale Stampa Assodata), agenţie de presă italiană. înfiinţată în 1945, cu sediul central la Roma. ANSAMBLU (< fr.) s.n. 1. Tot unitar constituit din elemente ordonat corelate între ele (ex. a. arhitectural). 2. Colectiv artistic al unei instituţii teatrale, muzicale etc. 3. Compoziţie muzicală scrisă pentru un ansamblu (2). ANSĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Toartă curbată în formă de arc la un vas, la un co$ etc. 2. Golf mic, rotunjit, format de un sinclinal perpendicular cu ţărmul. 3. Fir metalic (de obicei din cupru) utilizat la pistolul de lipit pentru executarea lipiturilor cu cositor. 4. Fir de metal (de obicei platină) cu extremitatea circulară, care serveşte la însămînţări de germeni în mediile de cultură. 5. Formaţie anatomică în formă de toartă sau de laţ (ex. a. intestinală). ANSCHLUSS [şnşlus] 1. Mişcare politică apărută după primul război mondial, ce viza alipirea Austriei la Germania. Constituită iniţial în Austria, s-a dezvoltat în Germania după preluarea puterii de către Hitler. 2. Anexarâa Austriei de către Germania nazistă la 12 mart. 1938 ANSELM DE CANTERBURY [kşntabari] (1033—1109), teolog şi filozof medieval. Originar din Italia. A iniţiat fundamentarea dogmaticii catolice prin idealismul platonic. Promotor al realismului scolastic. ANSERIFORME (< fr. {i}; {s} iat. anser „gîscă" + forma „formă") s.f. pl. Ordin de păsări înotătoare palmipede, cu c. 160 specii, răspîn-dite pe tot globul, cu excepţia Antarcticii; au gît lung şi picioare scurte, cu trei degete anterioare unite prin membrană şi degetul din urmă mic şi liber, ciocul prevăzut pe margini cu lame cornoase sau cu zimţi (Anseriformes). Ex. gîsca. lebăda. ANSERMET, Ernest (1883—1969), compozitor, dirijor şl muzicolog elveţian. Promotor al muzicii contemporane. Lucrări teoretice („Bazele muzicii în conştiinţa umană"). ANSHAN, oraş în NE Chinei (Liaoning); 1,3 mii. loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Cel mai mare centru de expl. a mfn. de fier din ţară. Termocentrală (220 MW). Mare centru al ind. grele; cel mai mare combinat metalurgic al ţării; uzine chimice, de ciment şl constr. de maşini. ANSHUN, oraş în S Chinei (Gulzhou), la SV de Guiyang; 214,7 mii loc. (1986, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Expl. de cărbuni. Ind. siderurgică', a maşinilor agricole si alim. ţNŞLIF (< germ.) s.n. Secţiune şlefuită netransparentă a unei probe de mineral, de rocă, de fosilă destinată studierii la microscop în lumina reflectată. ANTABLAMŞNT (< fr.) s.n. Element din arhitectura clasică, aşezat deasupra zidurilor de faţadă sau coloanelor unei construcţii şi care susţine acoperişul. Cuprinde arhitrava, friza şi cornişa. 79 ANTAGONIC, -A (< fr.) adj. Antagonist. ANTAGONISM (< fr.) s.n. 1. Contradicţie de neîmpăcat. □ (POLITOL.) A. social = contradicţii ireductibile între clase, grupuri sau forţe sociale prezentînd interese fundamentale opuse, care pot duce ia conflicte sociale grave sau la revoluţie socială. 2. A. microbian = antibioză. 3. (BIOL.) Formă de relaţii între specii sau categorii de indivizi ai aceleiaşi specii, în care creşterea şi dezvoltarea uneia (unora) este inhibată de către celelalte. ANTAGONJST, -A (< fr., lat.) adj. Care reprezintă un antagonism, care se află în opoziţie; antagonic. ANTAKYA, oraş în S Turciei asiatice, în apropierea G. Iskenderun; 109, 2 mii loc. (1985). Ind. textilă şi alim. Centru comercial (măsline, tutun). Fondat de greci, în sec. 4 î.Hr., sub numele de Antlohla ANTALGIC, -A (< fr.; antl + gr. algos „durere") adj. Care calmează durerea (ex. medicament a., poziţie a.). ANTALYA, oraş în SV Turciei, port la M. Mediterană, în golful cu acelaşi nume; 261,1 mii loc. (1985). Şantiere navale, ind. textilă şi alim., prelucr. lemnului. Centru comercial (fructe). Moschee (sec. 13), azi muzeu. Vechiul nume: Adalla. ANTAMA (< fr.) vb. I tranz. (Franţuzism) A angaja, a întreprinde, a iniţia o acţiune. ANTANANARIVO, cap. Madagascarului, în centrul ins. Madagascar; 1,1 mii. loc. (1985). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (Ivato). Pr. centru economic, politic şi cultural Antablament Antă Antananarivo. Vedere generală al ţării. Expl. de grafit. Montaj automobile, ciment, prelucr. lemnului, ind. chimică, textilă, alim. (băuturi, ţigarete, ciocolată). Piaţă comercială pentru cereale şi minereuri. Universitate, întemeiat în sec. 17. Centru ad-tiv al coloniei franceze Madagascar (din 1896), apoi cap. Rep. Malgaşe (din 1960) şi, din 1975, cap. R.D. Madagascar. ANTANTA v. Tripla înţelegere. ANTANTĂ (< fr.) s.f. Nume dat unor alianţe politice şi militare între state. ANTAPEX (< fr.) s.n. Punctul diametral opus apexului. ANTARCTIC -A (< fr., lat.) adj. Care este situat la* Polul Sud sau în regiunea Polului Sud; care are caractere proprii regiunii polare sudice. □ Regiune a. = nume generic dat pămînturilor continentale, insulare şi regiunilor Oc. Atlantic, Pacific şi Indian cuprinse în interiorul Cercului Polar de Sud. ANTARCTICA, reg. polară în S Pămîntului, care include Antarctida şi părţile de S ale Oc. Pacific (M. Ross, M. Amundsen), Oc. Atlantic (M. Weddell) şi Oc. Indian (M. Davis). Limita o constituie zona de unire a apelor mai calde, nordice,, cu cele, reci, antarctice (48—60° lat. S); c. 52,5 mii. km2. în A. se includ şi arh. din apele preantarctice: Georgia de Sud, Sandwich de Sud, Orkney de Sud, Shetland de Sud ş.a. Clima este aspră, cu temperaturi scăzute, vînturi puternice (viteza max.: 75 m/s, în Kerguelen), furtuni de zăpadă şi ceţuri dese. Temperaturile medii oscilează între 0°C (vara) şi -30°C (iarna în insule). Precipitaţiile sub formă de zăpadă cad în cantităţi mai mari pe ocean (800 mm/an) şi la ţărmul continentului (350 mm/an). în A. se formează gheaţă marină şi de şelf şi aisberguri. Fauna este săracă în speeii, dar bogată ca număr de indivizi (balene, caşaloţi, foci, peşti, pinguini). Contribuţii importante la explorarea A. au adus: Cook (1772—1775), Bellingshausen şi Lazarev (1820), Charcot (1910), Schackleton, Byrd ş.a. — Tratatul cu privire la A., încheiat în 1959 la Washington de către guvernele a 12 state (Argentina, Australia, Belgţa, Chile, Franţa, Japonia, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zee-landă, Republica Africa de Sud, U.R.S.S. şi S.U.A.), prevede folosirea acestei reg. numai în scopuri paşnice. ANTARCTIDA, continent în emisfera sudică, cuprinzînd partea centrală a reg. polare, scăldat de Oc. Pacific, Atlantic şi Indian; 13,97 mii. km2. Continentul este acoperit aproape în întregime de o calotă de gheaţă cu grosimea medie de 1 720 m (max.: 4 300 m) şi cu un volum de c. 24 mii. km3, care reprezintă 85,3% din suprafaţă şi 87% din volumul gheţii de pe Pămînt. La ţărm se formează aisberguri. Relief cu numeroase culmi înalte: Markham (4 350, m), Vinson (5 140 m), Kirkpatrick (4 530 m) etc. Vulcanism activ şi astăzi (vf. Erebus 3 794 m). Mici zăcăminte de cupru, molibden, plumb şi cărbuni. Climă polar-continentală, cu excepţia litoralului. Temperatura medie anuală este de -50°C (iarna sub -70°C). Precipitaţii sub formă de zăpadă (300—400 mm/an pe ţărm/Şi 100— 150 mm/an în interior). Vînturi puternice pe litoral. în „oaze“ apar muşchi, licheni, alge şi plante cu flori. Pe ţărmuri trăiesc foci, pinguini, pescăruşi. Au adus contribuţii la studierea A.: Shackleton, Amundsen, Scott, Byrd ş.a. Cercetările organizate în cadrul Anului Gedfizic Internaţional au sporit cunoştinţele despre A. ANTARES, cea mai strălucitoare stea (variabilă) din constelaţia Scorpion, situată la c. 160 ani-lumină de Soare. Este de mărimea întîi şi de culoare roşiatică; are diametrul de c. 300 de ori mai mare decît al Soarelui. iJiNTĂ (< fr.) s.f. fclement constructiv-deco-rativ (pilastru, coloană angajată etc.) menit să întărească şi să decoreze colţurile unui edificiu. ANTE- ( {i} lat. ante „înainte") Element de compunere care înseamnă „înainte", „în faţă", „anterior" şi care serveşte la formarea unor substantive, adjective şi verbe. ANTEBELIC, -A (< ante + lat. bellicus „de război") adj. De dinaintea unui război. ANTEBRAŢ (< ante + braţ, după fr.) s.n. Parte a membrului, superior, la om, cuprinsă între articulaţia cotului şi a pumnului. Scheletul osos la a. este reprezentat de oasele radius şi cubitus. ANTECALCULAŢIE (< ante + calculape) s.f. Calculaţie anticipată a costului sau preţului unui produs, al unei lucrări sau al unui serviciu, efectuată înainte de cumpărare sau de execuţie. ANTECEDENT (< fr., lat.) s.n., adj. 1. S.n. Fapt sau întîmplare anterioară unei anumite date sau stări. □ A. penal = fapt penal privind trecutul inculpatului, de care instanţa penală ţine seama la stabilirea pedepsei. ■ (La pl.) Simptome sau fenomene (personale sau ereditare), care precedă o boală şi care trebuie cunoscute de medic pentru stabilirea diagnosticului şi a tratamentului. 2. Adj. Care se găseşte înainte (în timp), care s-a întîmplat înainte. tB (Despre o vale) Care s-a format înainte de o ridicare tectonică şi s-a adîncit o dată cu aceasta. 3. S.n. (LOG.) Primul termen al unei judecăţi ipotetice, introdus prin cuvîntul „dacă"; p. gener., tot ce poate constitui premisa, punctul de plecare al unei demonstraţii. 80 ANTECEDENŢĂ (< fr.) s.f. (GEOMORF.) Menţinerea traseului unui rîu şi adîncirea văii sale pe un curs preexistent mişcărilor tectonice, care au afectat regiunea respectivă pe direcţie transversală. ANTECESOR, -OARE (< it., lat.) s.m. şi f. Predecesor. ANTECLIZÂ (< fr.; {s} ante- + gr. klisis „înclinare") s.f. (GEOL.) Zonă ridicată, de dimensiuni mari, care aparţine unei platforme, formată în urma mişcărilor oscilatorii diferenţiale subsidente. Prezintă grosime mică a păturii de sedimente acoperitoare şi frecvenţă mare a lacunelor de sedimentare. ANTEDATA (după fr. antidater) vb. I tranz. A pune pe un act, pe un document o dată anterioară celei reale. ANTEDEVIZ (< ante + deviz) s.n. Document care cuprinde* evaluarea prealabilă a costului unei construcţii proiectate. ANTEDILUVIAN, -A (< fr.; {s} ante- + lat. diluvium „potop") s.n., adj. (Timpul) care a precedat glaciala cuaternară. ■ Foarte vechi. ANTEFJX (< fr.) 's.n. Motiv ornamental aşezat ia marginea inferioară a acoperişului, pe cornişa unui edificiu. ANTIDETONANŢĂ ANTEMĂSURĂTOARE (< ante- + măsurătoare) s.f. Evaluare cantitativă referitoare la o lucrare sau la o operaţie, făcută înaintea executării ei. ANTEMERIDIAN, -A (< lat.) adj. De dinaintea amiezii,' din cursul dimineţii; se notează prescurtat: a.m. ANTENA (< fr., lat.) s.f. 1. Apendice situat pe capuf artropodelor, care serveşte ca organ de simţ. 2. (TELEC.) Dispozitiv format din conductoare filiforme şi stîlpi de susţinere sau din suprafeţe conductoare, prin care se radiază direct în spaţiu (a. de emisie) sau prin care se captează direct din spaţiu (a. de receppe) unde electromagnetice. □ A. directivă = a. care are proprietatea de a concentra radiaţiile emise într-o anumită direcţie sau de a favoriza recepţia undelor incidente dintr-o anumită direcţie (ex. a. parabolică). ANTEPENULTIM, -A (< lat. antepenulti-mus) adj. Care se află pe locul al treilea de la sfîrşit, înainte de penultimul. ^ ANTEPORT (< ante + port, după fr.) s.n. (înv.) Avan port. ANTE PREDIC AMENTE (< ante + predica-ment) s.n. pl.(LOG.) Termen prin care scolasticii desemnau cele 5 categorii ale lui Porfir (genul, specia, diferenţa, propriul şi accidentul); ele au constituit o parte esenţială a învăţămîntului scolastic. ANTEPROIECT (< ante + proiect, după fr,) s.n. Proiect sumar care cuprinde elemente caracteristice esenţiale ale unei lucrări, determinate cu oarecare aproximaţie. ANTEPUNERE (< ante + punere) s.f. (LINGV.) Procllză. ANTERA (< fr. {i}; {s} gr. antheros „înflorit") s.f. Parte terminală şi umflată a staminei, în care se află polenul. ANTERIDIE (< fr. {!]) s.f. Organ de înmulţire a plantelor în care se formează celulele sexuale masculine, caracteristic unor alge, muşchilor şl criptogamelor vasculare. ANTERIOR, -OARĂ (< fr., lat.) adj. (Adesea adverbial) 1. Care precedă o anumită dată, un eveniment. 2. Situat în faţă (în raport cu un alt punct). 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavităţii bucale. ANTERIU (< tc.) s.n. 1. Haină lungă, purtată de preoţii 'ortodocşi; sutană. 2. Haină asemănătoare cu a. (1), purtată în trecut de boieri şi de lăutari. ANTEROZOID (< fr.; {s} fr. antheridie + gr. zoidion „imagine plastică a unei fiinţe") s.m. Celulă sexuală masculină a unor plante, formată în anteridie. ANTESTEPĂ (< ante + stepă) s.f. (GEOGR.) Silvostepă. ANTET (< fr.) s.n. Indicaţie scrisă, în general 'imprimată, în partea de sus a unei foi de hîrtie sau a unui plic, cuprinzînd denumirea (numele), adresa, numărul de telefon etc. ale unei instituţii, întreprinderi sau persoane. ANTETITLU (< ante- + titlu, după germ.) s.n. Text care apare înaintea titlului propriu-zis al unei lucrări, cuprinzînd numele instituţiei sub ale cărei auspicii apare cartea, numărul seriei, numele colecţiei etc. ANTETREN (< ante + tren, după fr.) s.n. Vehicul pe două roţi care se cuplează cu unele maşini agricole (pluguri, semănători) sau maşini de luptă (tunuri) în vederea transportului acestora. ANTETRUPIŢĂ (< ante + trupiţă) s.f. Organ de lucru al unor pluguri, montat înaintea trupiţei, care ajută la tăierea şi la răsturnarea stratului de la suprafaţa brazdei. ANTEU (în mitologia greacă), gigant, fiu al zeiţei Geea (Pămîntul). Era invincibil, deoarece ori de cîte ori atingea pămîntul, trupul matern, căpăta forţe noi. Ştiind aceasta, Herakles l-a ucis ţinîndu-l în timpul luptei suspendat în aer. ANTEVORBITOR, -OARE (< ante 4- vorbitor, după germ.) s.m. şi f. Persoană care a vorbit într-o adunare înaintea altei persoane. ANTHEMIOS din Tralles (sec. 6), arhitect bizantin. Din însărcinarea împăratului iustinian, a construit, împreună cu Isidor din Milet, Biserica Sf. Sofia din Constantinopol (532—537), cea mai reprezentativă bazilică bizantină. ANTHRACOTHERIUM (< fr. {i}; {s} gr. anthrax „cărbune4* + therion „fiară") subst. Gen de mamifere paricopitate fosile oligocene, frecvente mai ales în sedimentele cu cărbuni. ANTI- (< {i} gr. anti „contra") Element de compunere, care înseamnă „împotriva", „în contra", „opus" şi care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. ANTIAERIAN, -A (< fr.) adj. Destinat să lupte sau să se apere împotriva atacurilor aeriene (ex. artilerie a., adăpost a.). ANTIALCO9LIC, -A (< fr.) adj. (Şi subst.) Care combate alcoolismul; care nu consumă alcool, care este împotriva abuzului de alcool. ANTIATLAS (ATLAS ES-SARHIR), masiv muntos cristalin în S Marocului. Lungime: c. 600 km. Alt. max.: 3 304 m (Djebel Siroua). Zăcăminte de min. de cobalt, nichel şi aur. ANTIATOM (< anti + atom) s.m. Atom alcătuit dintr-un antinucleu format din antiparticule, în jurul căruia se rotesc pozitroni. ANTI ATOMIC, -A (< fr.) adj. Care este împotriva armelor atomice (ex. apărare a.). ANTIBES, oraş în SE Franţei (Provence), pe Coasta de Azur, la SV de Nisa, port la M. Mediterană; 63,2 mii loc. (1982). Staţiune balneară şi turistică. Floricultură. Parfumuri. Centru comercial (măsline, ulei, vin, tutun). Ruine romane. Muzeu arheologic în bastionul St. Andră. Muzeu Picasso în castelul Grimaldi. ANTIBIOGRAMĂ (< fr. {)}; {*} fr. antibio-tique + gr. grâmma „desen") s.f. Metodă de laborator prin care se determină gradul de sensibilitate la diverse antibiotice a unui microb dat. ANTIBIOTIC, -Ă (< fr. {i}; {s} anti- + gr. biotikos „de viaţă") s.n., adj. 1. S.n. Substanţă organică solubilă, produsă de diferite organisme vegetale şi animale sau pe cale sintetică şi care are proprietatea de a distruge anumiţi microbi sau de a le inhiba creşterea; a. (ex. penicilina, streptomicina etc.) sînt utilizate pentru tratamentul bolilor infecţioase. Primul a., penicilina, a fost descoperit de A. Fleming în 1929.*^. Adj. Care ţine de un a. (1), care se face cu a. (ex. tratament a.). ANTlBlOZĂ (< fr.; {s} anti- + gr. bios „viaţă") s.f. (MICROBIOL.) Inhibare a înmulţirii unui microorganism prin asocierea de germeni antagonisti; antagonism microbian. ANTIC, -A (< fr.. lat.) adi. Care aparţine antichităţi, privitor la antichitate, specific acesteia; în genul creaţiilor din antichitate. ANTICAMERĂ (< it.) s.f. Cameră de aşteptare la intrarea într-un birou, într-un cabinet. ANTICAR1 (după fr. antichar) adj. (MILIT.) Antitanc. ANTICAR2 (< fr., 2. germ.) s.m. 1. Persoană care se ocupă de achiziţionarea şi vînzarea cărţilor vechi. 2. Cunoscător, negustor sau colecţionar de antichităţi (2); buchinist. ANTICARIAT (< germ., it.) s.n. Organizaţie sau unitate comercială pentru cumpărarea şi vînzarea cărţilor vechi. ANTICATALIZĂ (< fr. {i}) s.f. Micşorare a vitezei sau oprire a unei reacţii chimice, datorită unor substanţe cu acţiune inhibitoare; cataliză negativă. * ANTICATOD (< fr. {i}) s.m. Piesă metalică aşezată în faţa catodului unui tub vidat, care emite radiaţii X sub acţiunea bombardamentului electronilor emişi de catod. ANTICHITATE (< fr., lat.) s.f. 1. Denumire dată epocii din istoria omenirii începînd cu primele documente scrise (c. milen. 3 î.Hr.) pînă la 476 d.Hr. (căderea Imp. Roman de Apus). □ A. clasică = denumire dată în special civilizaţiei greco-romane şi a celorlalte popoare din jurul M. Mediterane aflate în strînse relaţii cu grecii şi romanii. 2. (La pl.) Obiecte (vase, arme, medalii etc.; p. ext. capodopere ale artei greco-romane) păstrate din a. (1). ANT8CICLON (< fr. |ii) s.n. Regiune a sistemului baric, cu diametrul de cîteva mu ae km, în care presiunea creşte de la periferie spre centru şi masele de aer au o mişcare divergentă pe orizontală şi predominant descendentă pe verticală. Generează timp senin; există, a. termice, dinamice şi mixte. □ A. siberian = a. care ocupă iarna partea central-nordică a Asiei. A. azoric = a. situat în Oc. Atlantic, în zona Ins. Azore, cu caracter permanent. ANTICIPĂ (< fr., lat.) vb. I tranz. şi intranz. A face sau a spune ceva înainte de o anumită dată (fixată). ANTICIPARE (< anticipa) s.f. 1. Faptul de a anticipa; anticipaţie. ■ (FILOZ.) Posibilitatea de a face previziuni în vederea orientării acţiunii umane prin stabilirea conştientă a unor scopuri ce urmează a fi înfăptuite în viitor. 2. (LINGV.) Fenomen fonetic care constă în pronunţarea unui sunet dintr-un cuvînt înainte de locul unde se pronunţă în mod normal. ANTICIPAŢIE (< fr., lat.) s.f. Anticipare. □ Loc. Cu anticipaţie = înainte de termenul fixat. ■ Literatură sau proză de a. = schiţe, povestiri, nuvele, romane, a căror acţiune se petrece într-o lume a viitorului. ANTICLERICALISM (< fr.) s.n. 1. Atitudine ostilă implicării clericilor în viaţa social-politică sau publică. 2. Respingere a ierarhiei clericale sau a poziţiei dominante a clerului în cadrul unei confesiuni sau secte. ANTICLINAL (< fr. {i}; {s} anti- + gr. klino „a înclina") s.n. (GEOL.) Parte dintr-o cută care, în poziţie normală, este convexă, Iar flancurile au înclinări contrare, constituită din unul sau mal multe strate, cel din ax fiind cel mal vechi. Este favorabil acumulărilor de petrol şl gaze. ANTICLIN9RIUM (< fr. {i}) s.n. (GEOL.) Grupare de anticiinale, în cadrul căreia zona centrală este mai ridicată comparativ cu cele periferice. ANTICLOR (< fr. {i}),s.n. 1. Substanţă care fixează clorul, formînd compuşi netoxici (de ex. tiosulfatul de sodiu). 2. v Fontă anticorosivă înalt-aliată cu 12—16% siliciu, utilizată în piese turnate rezistente la soluţii de săruri. ANTICOAGULANT, -A (< fr.) s.m., adj. (Medicament) care împiedică coagularea sîngelui (ex. heparină). ANTICOMINTERN, Pactul ~, alianţă încheiată la 25 nov. 1936 între Germania şi Japonia, îndreptată împotriva Internaţionalei a lll-a Comuniste şi a U.R.S.S. La acest pact au aderat Italia (1937), Ungaria, Spania (1939) şi alte state. ANTICONCEPŢIONAL, -A (< fr.) adj., s.n. (Modalitate) care împiedică fecundaţia. V. contra-ceppe. ANTICONGELANT, -Ă ( {s} anti + a congela) adj., s.m. (Substanţă) care, adăugată în anumite proporţii într-un lichid (ulei minerali apă), scade temperatura de congelare a acestuia; aditiv depresant. V. antigel. ANTICONSTITUŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Care încalcă prevederile constituţiei. ANTICOROSJV, -A (< fr.) adj., s.m. (Substanţă) care împiedică coroziunea (ex. mi-niul de plumb, galbenul de zinc). ANTICORP (< fr.) s.m. Substanţă proteica de tip globulinic, sintetizată în organism ca răspuns la un stimul antigenic şi care reacţionează specific cu antigenul omolog. ANTICRIST s.m. v. antihrist. ANTjCVA (< germ.) s.f. Litere de tipar asemănătoare cu cele folosite la inscripţiile de pe ‘ monumentele din Roma antică. ANTIDEFLAGRANT, -A (< fr.) adj. (Despre utilaje electrice) care poate fi folosit fără pericol în spaţii în care se află amestecuri explozive. ANTIDERAPANT, -A (< fr.) adj. Care împiedică deraparea vehiculelor (ex. dispozitiv a., material a.). ANTIDETONANT « fr.) s.n. Substanţă chimică (tetraetilplumb), care se adaugă benzinei pentru a-i mări cifra octanică. ANTIDETONANŢĂ (< anti- + detonanţă) s.f. Proprietate a benzinei de a fi rezistentă la ANTIDOT detonaţfe; se exprimă prin cifra oceanică a benzinei. ANTIDOT (< fr. {i}) s.n. Substanţă care anulează efectul nociv al unei otrăvi, al unui virus etc. (ex. stricnina este a. pentru barbi-turice). ■ Fig. Remediu, leac. ANTIDROG (< anti- + drog) s.n., adj. (Substanţă, mijloc, procedeu) destinat prevenirii consumului sau combaterii efectelor drogurilor. ANTIELECTRŞN (< anti + electron) s.m. Pozitron. ANTIENZjMÂ (< anti- +' enzimă) s.f. Substanţă sau amestec de substanţe cu acţiune neutralizantă asupra unei enzime. ANTIEPIDEMIC, -A (< anti- + epidemic) adj. Care este utilizat împotriva epidemiilor. ANTIFASCISM (< fr. {i}) s.n. Mişcare politică apărută după primul război mondial îndreptată împotriva fascismului. A căpătat un caracter de masă, cuiminînd cu mişcarea de rezistenţă şi lupta armată în timpul celui de-al doilea război mondial. ANTIFEBRJL, -A (< fr.) adj., s.n. Antipire-tic, febrifug. ANTIFEDING (< engl.) adj. (Despre instalaţii de râdiocomunicaţil sau despre părţi ale acestora) Care are proprietatea de a reduce sau de a compensa fenomenele de feding. ANTIFERMENT (< fr.) s.m. Agent capabil să prevină sau* să oprească fermentarea. ANTIFEROELECTRIC, -A (Q0 m), numite „puna“. Numeroase fracturi au generat .horsturi şi grabene şi au favorizat vulcanismul. Relief tipic alpin; glaciaţie actuală şi urme ale glaciaţiei cuaternare. De la N la S se individualizează trei sectoare: A. Nordici (cuprinşi între G. Darien şi 4° lat. S), care au lăţimea cea mai mică (150 km); alt. max. 6 272 m (vultanul Chimbo-razo); A. Centrali (cuprinşi* între 4° .şi 28° lat. S), ale căror cordiliere închid între ele Pod. Peruvian (Altiplano de Perti) şi Pod. Bolivian (Altiplano Boliviano), cu alt. de peste 6 000 m; lăţimea acestora este maximă în Bolivia (650 km); A. Sudici (cuprinşi între 28° lit. S şi C. Horn), cu lăţimea medie de 175 — 200 km. Alt. max.: 6 959 m (vf. Aconcagua). ANZIO, oraş în V Italiei centrale (Latium), port la M. Tireniană, la SE de Roma; 27,1 mii loc. (1981). în timpul celui de-al doilea război mondial, aici a avut loc operaţia complexă aeronavală de debarcare a Aliaţilor (22 ian. 1944), în scopul întreruperii comunicaţiilor germane cu Monte Cassino. ANZOÂTEGUI [ansoateghi], stat la N Vene-zuelei, pe coasta Oc.. Atlantic; 43,3 mii km2; 857,1 mii loc. (1989). Centrul ad-tiv: Barcelona. Expl. de petrol. AOMEN 1. Oraş, centru ad-tiv al terit. cu acelaşi nume, port la M. Chinei de Sud; 429 mii loc. (1987). Manufacturi de tutun. Pescuit. Turism. Se mai numeşte Santo Nome de Deus de Macau. 2i Teritoriu chinez administrat de Portugalia. Cuprinde pen. cu acelaşi nume de pe coasta de SE a Chinei, la vărsarea lui Sikiang, şi ins. Taipa şi Coloane; 16,9 km2; 484 mii loc. (1989). Limbi oficiale: chineza şi portugheza. Important port de tranzit. Fabrici de prelucr. şi ambalare a ceaiului, ind. mătăsii naturale, de prelucr. a lemnului (mobilă), încălţ., a parfumu-rilor, ţigaretelor şi a conservelor de peşte. Moneda: 1 pataca =100 avos. Export: peşte, ceai, mătase, ţigarete. Import: maşini, produse textile şi alim. Ocupat de portughezi în 1557, devine posesiune în 1680, iar în 1849 este proclamat colonie sub numele de Macao. în 1953 devine provincie de peste mări a Portugaliei cu o largă autonomie internă. Potrivit acordului din 1987 dintre Portugalia şi China, terit. este parte integrantă a Chinei, urmîad să fie retrocedat acesteia în 1999. AOMORI, oraş în Japonia (Honshu), port în G. Mutsu; 294 mii loc. (1985). Constr. de maşini (nave de pescuit). Pescuit. Este legat prin feribot cu portul Hakodate din Ins. Hokkaido. AORIST 88 AORIST (< fr., lat.) s.n. Formă verbală în unele limbi (ex. sanscrită, greaca veche, slava veche), care exprimă o acţiune trecută, fără a indica dacă aceasta continuă şi în momentul vorbirii. AORTĂ (< fr., gr.) s.f. Cea mai mare arteră la vertebrate. La om a. începe în ventriculul stîng al Inimii $1 constituie trunchiul comun al arterelor care transportă sîngele oxigenat în tot corpul. AORTJŢĂ (< fr.) s.f. Inflamaţie cronică a aortei; ap*are în boli ca sifilisul, reumatism ul-etc. AOSTA, oraş în NV Italiei, centru ad-tiv al reg. Valle d’Aosta; 36,3 mii loc. (1989). Siderurgie, aluminiu, produse chimice şi textile. Centru turistic; sporturi de iarnă. Vestigii romane şl medievale. AP v. Associated Press. APA, com. în jud. Satu Mare, în lunca Someşului; 3 257 loc. (1991). Expl. de balast. Staţie de c.f. Biserică (sec. 15). Importante vestigii arheologice Fatimizilor, precum şi a statului mamelucilor. în sec. 16 o parte a terit. ţării (Hijaz) a fost cucerită de turcii otomani. După cîteva încercări de unificare a terit. A.S. (sec. 18—20), în care un rol important l-a avut secta islamică a wahhabiţilor, Abd-al-Aziz II Ibn Saud, emirul Nejdului^ca urmare a războaielor purtate, reuşeşte să realizeze unificarea terit. din aproape întreaga Pen. Arabia, proclamîndu-se rege al A.S. la 23 sept. 1932. După al doilea război mondial începe exploatarea marilor zăcăminte petroliere. Veniturile obţinute din exportul ţiţeiului au permis crearea unor ramuri industriale, modernizarea ţării şi au conferit A.S. un rol important în viaţa politică a Asiei de Sud-Vest. în 1990, în urma invadării Kuweitului de către Iraq, A.S. s-a alăturat coaliţiei antiiraqiene, pe terit. său fiind organizate majoritatea acţiunilor militare împotriva invadatorilor. A.S. este monarhie absolută. Activitatea legislativă şi cea executivă sînt exercitate de rege care conduce Consiliul de Miniştri. ARţBIC, -A (< fr.) adj. Arab (2). ARABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre pămînt) Bun cfe arat şi cultivat. ARABI-PAŞA, Ahmed (1841—1911), ofiţer egiptean. Conducător al mişcării de eliberare naţională (1879—1882) de sub dominaţia engleză. ARABISTICÂ (< germ.) s.f. Disciplină care studiază Istoria, limba, literatura şi arta arabă. ARAC (< ngr.) s.m. Suport din lemn, înalt de 1—2 m, folosit pentru susţinerea viţei de vie, a fasolei etc. ARACAJU, oraş în Brazilia, centru ad-tiv al statului Sergipe, port la Oc. Atlantic: 398 mii 96 loc. (1989). Textile, zahăr. Export de zahăr, bumbac, cherestea. Universitate (1967). ARAD 1. Cîmpia Aradului, zonă înaltă a Cîmpiei de Vest, situată la N de Arad, între Mureş şi Crişu Alb. Alt. max.; 124 m. importantă zonă agricolă (cereale, viticultură, legumicultura, creşterea animalelor). 2. Municipiu in extremitatea de V a ţării, în Cîmpia de Vest, pe Mureş, reşed. jud. Arad; 198 971 loc. (1991). Nod feroviar şi rutier. Aeroport internaţional. Important centru al ind. constr. de maşini (strunguri, vagoane de metrou, vagoane de cale ferată pentru mărfuri şi călători, utilaj agricol, mori pentru prepararea furajelor etc.), al ind. textile (conf. şi tricotaje, filatură şi ţesături de bumbac), chimice (coloranţi, lacuri şi vopsele îngrăşăminte chimice), mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămizi şi ţiglă), prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), piei. şi încălţ. afim. (zahăr, preparate din carne, produse lactate, uleiuri vegetale, conserve de legume şi fructe, produse de panificaţie etc.). Fabrică de jucăHi şi de ceasuri deşteptătoare. Centru viticol, legumicol (mari sere) şi pomicol (piersici). Centru cultural cu vechi tradiţii: institut de învăţămînt superior (Universitatea „Aurel Vlaicu“), teatru de stat (cu secţiile română şi maghiară), teatru de marionete, filarmonică, muzee, bibliotecă cu colecţii rare. Cetate (sec. 18), primăria (sec. 19) în stil neo-renascentist, teatrul vechi (1816— 1817) în stil neoclasic, clădirea Tribunalului (1892) în stil neobaroc, Palatul Culturii (1910— 1913) în stil eclectic în care este adăpostit şi Muzeul Judeţean. Menţionat documentar în 1156, iar ca oraş în 1329; ocupat de turci în 1552; eliberat de oştile lui Mihai Viteazul (1599) a reintrat în stăpînirea Porţii Otomane (1616) pînă la sfîrşitul sec. 17; în 1685 a trecut sub dominaţia habsburgică. Important centru al luptei românilor pentru emanciparea naţională, politică şi culturală. în 1812, aici a fost înfiinţată „Schoala preparandă sau pedagoghicească a naţiei româneşti", prima şcoală normală românească din Transilvania. A. a fost un important centru al Revoluţiei din 1848—1849 şi sediul Consiliului Naţional Român Central în 1918. Declarat municipiu în 1968. 3. Jud. în extremitatea vestică a României, la graniţa cu Ungaria, în bazinele rîurilor Mureş şi Crişu Alb; 7 652 km2 (3,22% din supr. ţării); 503 768 loc. (1991), din care 52,9% în mediul urban; densitate: 66,7 loc./km2. Reşed.: municipiul Arad. Oraşe: Chişi-neu-Criş, Curtici, Ineu, Lipova, Nădlac, Pîncota, Sebiş. Comune: 67. Relief variat: în NE şi E ramificaţiile vestice al M-ţilor Codru-Moma (1 112 m, vf. Pleşu) şi Zarand (836 m, vf. Drocea), care închid între ei golful depr. Zarand-Gurahonţ-Hălmagiu, în S Dealurile Lipo-vei (200—400 m alt.), iar în V Cîmpia de Vest, cu subunităţile ei (Cîmpia Vingăi, Cîmpia Aradului, Cîmpia Crişurilor, Cîmpia Cermei). Climă temperat-continentală, moderată, cu ierni blînde şi veri relativ călduroase. Temp. medie anuală de 8°C în zona de munte şi 11°C în cîmpie. Precipitaţiile medii anuale însumează c. 1 000 mm în reg. montane şi c. 600 mm în cîmpie (mai abundente în lunile mai-iun.). Prefectura Arad Vedere de pe Mureş Vînturi dominante dinspre SV şi V. Hidrografia este reprezentată în principal prin cursul inf. al Mureşului, care străbate jud. pe 220 km, şi prin cel mijlociu al Crişului Alb cu numeroşii lor afl. Apele Crişului Alb sînt legate de cele ale Mureşului printr-o reţea densă de canale (Matca, ler-Turnu-Dorobanţi, Morilor etc.) folosite pentru drenarea şi irigarea terenurilor agricole. Resurse naturale: petrol şi gaze naturale (Pecica, Turnu), min. complexe (sulfuri polime-talice în zonele Hălmagiu, Brusturi, Luncşoara, Pănişeni), pirite cuprifere (Petriş, Roşia Nouă) molibden (Săvîrşin), marmură (Moneasa, Căprioara, Vîrfurile), dolomite (Minişu de Sus), andezite (Vîrfurile, Aciuţa, Mocrea), calcare, argile, gresii, păduri etc. Izv. cu ape minerale la Lipova (feruginoase, carbogazoase, calcice, mag-neziene, sodice) şi Moneasa (carbogazoaşe, alcaline, mezotermale). Economi a. Industria reprezintă principala ramură a economiei jud. A. in 1989, ponderea covîrşitoare în realizarea valorică a prod. globale ind. o deţinea subramura constr. de maşini (38,6%), concentrată cu precădere în municipiul Arad şi profilată pe producerea unei game variate de' vagoane de cale ferată pentru mărfuri şi călători (inclusiv vagoane de metrou), pe realizarea celei mai mari părţi a prod. de strunguri a ţării (cu secţii la Lipova şi Chişineu-Crlş) şi a întregii prod. de ceasuri, precum şl pe prod. de utilaje feroviare şi agricole, mori pentru prepararea furajelor etc. Ponderi mari deţin şi ind. textilă şi a conf., 16% (Arad, Lipova, Chişineu-Criş,, Ineu), ind. chimică, 6,5% (Combinatul de îngrăşăminte Chimice Arad), de prelucr. a lemnului (Arad, Pîncota, Sebiş, Lipova, Ineu, Nădlac), mat. de constr. (Arad), alim. (preparate din carne şi lapte, zahăr, conserve de legume, morărit şi panificaţie etc.). Agricultura, cu vechi tradiţii şi un caracter diversificat, dispune de însemnate supr. cultivate cu porumb (105 352 ha, 1989), grîu şi secară (102 781 ha), plante de nutreţ, orz şi orzoaică, plante uleioase, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe, tutun etc. Supr. apreciabile sînt acoperite cu sere legumicole (Arad), specializate în prod. de tomate, castraveţi, ardei gras etc. Viticultură (podgoriile Miniş, Pîncota, Şiria, Ghioroc, Păuliş ş.a;), pomicultură (Lipova, Zăbrani, Buteni ş.a.) în 1990, sectorul zootehnic dispunea de numeroase ferme moderne specializate în creşterea porcinelor (408,9 mii capete), ovinelor (442,1 mii capete), bovinelor (175,7 mii capete), păsărilor (2 950,5 mii capete) etc. Căi de comunicaţie (1990): 485 km c.f. (196 km electrificate) şi 2 087 km drumuri publice (478 km modernizate). Pe terit. jud. A. se remarcă un intens trafic de mărfuri şi călători pe c.f. şi şosele, datorat punctelor de frontieră Curtici şi Nădlac. Unităţile de învăţămînt, cultură şi artă (1989—1990): Universitatea „Aurel Vlaicu“, 285 şcoli generale. 26 licee, 456 biblioteci, 165 cinematografe, c filarmonică şi un teatru (la Arad), muzee etc. Turism. Existenţa unui relief variat (inclusiv cel carstic de la limita cu jud. Bihor unde se află izbucul de la Călugări), prezenţa unor izv. cu ape minerale care au generat dezvoltarea staţiunilor balneoclimaterice Lipova şi Moneasa, numeroasele obiective istorice şi social-culturale (cetăţile de la Arad, Şoimuş, Şiria, Dezna), castelele medievale de la Macea, Sebiş, Curtici, Şiria, Dezna, Pîncota, bisericile de lemn de la Bodeşti, Hălmagiu, loneşti, mănăstirile Secusigiu şi Pecica, muzeele de istorie şi etnografie de la Arad, Lipova, Sebiş, Curtici ^ parcurile dendro-logice de la Gurahonţ, Lipova şi Macea, rezervaţiile botanice Petriş şi Zimbru, varietatea şi originalitatea etnografiei şi folclorului (bogăţia cromatică a portului popular din zonele Şicula, Birchiş, Secusigiu), centrele de ceramică (Bîrsa, Hălmăgel, Tîrnoviţa, picturile naive din Brusturi etc.) au favorizat dezvoltarea unui intens turism de tranzit şi de sejur. Indicativ auto: AR. ARAF (AL ARAF), echivalentul islamic al Purgatoriului, situat între Rai şi Iad. ARAFAT, Yasser (pseud. lui Mohammed Abed Ar’ouf Arafat) (n. 1929), om politic palestinian, Preşedinte al Comitetului Executiv (din 1968) şi preşedinte al C.C. (din 1973) al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Comandant general al Forţelor Revoluţiei Palestiniene. Şef al statului Palestina (din 1988). ARAFURA, Marea ~, mare în bazinul Oc. Indian, situată între Australia şi Ins. Noua Guinee: c. 1 mii, km2. Ad. medie: 197 m; ad. max.: 3 680 m. Temp. apei: 25—28°C. Salinitate: 34—35°/oo. Navigaţie intensă. ARAGAZ (< A [stra] R [omână] + gaz) s.n. 1. Denumire comercială dată gazului petrolier lichefiat care conţine 90% butan, folosit pentru Franţois Arago uz casnic. Se păstrează în butelii, odorizat cu mercaptan. 2. Maşină de gătit sau reşou care foloseşte a. (1). ARAGO, Franţois (1786—1853), astronom şi fizician francez. A cercetat refracţia şi polarizarea luminii, propagarea sunetelor, magnetismul şi electromagnetismul, scintilaţia stelelor, aurorele polare (1840). arag6n, reg. în N Spaniei, drenată de Ebru; 47,7 mii km2; 1,2 mii. loc. (1988), Oraş pr.: Saragosa. Expl. de huilă, min. de fier, uraniu, bauxită. Măslini, cereale, sfeclă de zahăr; viticultură. Vechi regat, constituit în sec. 11; prin unirea A. cu Castilia s-a format în 1479 regatul Spaniei. ARAGON [arago], Louis (1897—1982), poet şi romancier francez. Unul din întemeietorii suprarealismului („Mişcarea perpetuă"), s-â orientat apoi către o poezie a Rezistenţei („Necaz", „Diana franceză"). Proză realistă de factură modernă („Clopotele din Basel", „Frumoasele cartiere"). ARAGONIT (< localit. Aragon) s.n. Carbonat natural de calciu izomorf cu calcituJ, de care se deosebeşte cristalizînd rombic. Se formează în ultimele faze ale proceselor hidrotermale şl din depunerile izvoarelor minerale termale, formînd tufuri calcaroase sau pisolite. Are culoare alb-gălbule, violetă sau cenuşie, luciu sticlos şi aspect de agregat radlar sau compact. Este utilizat ca piatră de ornament, constituie masa principală a perlelor şi formează stratul de sidef al cochiliilor moluştelor. ARAGUA, stat în N Venezuelei; 7 mii km2; 1,29 mii. loc. (1989). Centrul ad-tlv: Maracay. Culturi tropicale. ARAGUAIA, Rio rîu în Brazilia, afl. stg. al rîului Tocantins; 2 630 km, dintre care 1 300 km navigabili. Izv. din Serra do Calapd (Pod. Braziliei) şi trece prin reg. Mato Grosso. ARAHIDÂ (după fr. arachlde) s.f. (BOT.) Alună de pămînt. ARAHNIDE (< fr. {fi; {s} gr. arakhne „păianjen" 3- eidos „aspect") s.f. pl. Clasă de animale artropode (Arachnlda) cu corpul format din cefalotorace cu şase perechi de apendice şi din abdomen (ex. păianjenul). ARAHNOIDĂ (< fr.; {s} gr. arakhnoeides „ca plasa de păianjen") s.f. Foiţă seroasă a meninge-lor, situată între duramater şi piamater. ARAK, oraş în partea central-vestică a Iranului, în Pod. Iranian; 265 mii loc. (1986). Metalurgie neferoasă (aluminiu). Ceramică. Nod de comunicaţii. Vechiul nume: Sultanabad. ARAKAN (RAKHINE), stat în V Uniunii Myanmar, pe coasta de NE a G. Bengal; 36,8 mii km2; 2,1 mii. loc. (1983). Centru ad-tiv: Sittwe. Expl. forestiere (teck). Orez şi tutun. Pescuit. ARAKS (ARAS), rîu în V M. Caspice,afl. dr. 98 ""71 - . 'i JpqjK I"'' ' r_xvvv> \ Wivvv a%X \ 1—1 al lui Kura: 1 072 km. Izv. din masivul Bingol (Turcia), formînd pe 605 km graniţa dintre Armenia, Azerbaidjan, Turcia şi Iran. Irigaţii. ARAL, lac sărat în Asia central-vestică; 51,1 mii km2. Ad. medie: 20—25 m; ad. max.: 61 m. Salinitate: 10—16°/00. Primeşte apele rîurilor-Amu-Daria şi Sîr-Daria. Nivel variabil. Pescuit. Se mai numeşte şi Marea Arai. k , AR£MĂ (|at. aeramen) s.f. Cupru." ARAMĂ, Constantin (n. 1919, laşi), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. A elaborat teoria supracomprimării motorului cu benzină. Lucrări privind teoria şi exploatarea motoarelor cu ardere internă. ARAMfl (ARAME|NI) (< fr. {i}) s.m. pl. Populaţii semitice nomade care au pătruns în a doua jumătate a milen. 2 î.Hr. din SE Asiei Mici în Mesopotamia, Palestina şi Siria. ARAMEIC, -A (ARAMAIC, -A) (după fr.) adj. (Despre dialecte, limbi)* Care face parte din familia limbilor afro-asiatlce, ramura semitică, în care sînt scrise unele cărţi de cult ale evreilor. ■ (Substantivat, f.) Limba arameică, una dintre cele mai importante limbi ale antichităţii. ARANCA, rîu, afl. stg. al Tisei; 104 km pe terit. României. Izv. din C. Aradului, trece prin Sînnicolau Mare şi se varsă în Tisa, pe terit. Iugoslaviei, la Pade. ARANJA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A pune în ordine. ■ Refl. şi tranz. A (-şi) potrivi ţinuta exterioară; a (se) găti. B Tranz. A pune în stare de funcţionare, a repara. ■ Tranz. A cădea de acord asupra unei chestiuni; a termina cu succes o acţiune întreprinsă. 2. Refl. A-şi face o situaţie. ARANJAMŞNT (< fr.) s.n. 1. Acord, înţelegere, învoială. ■ A. muzical = prelucrare a unei compoziţii muzicale fie prin simplificarea acesteia, fie prin transcriere pentru anumite formaţii instrumentale sau vocale. 2. (MAT.; la pl.) Sisteme ordonate de m elemente, distincte, care se pot forma cu elementele unei mulţimi de n elemente (n"■“ 7p4n„y ! f MtlunnlU ) ^T’ţîURTEA DE ARGEŞ (f ifrfngeni uăînmnii* . ia - ZÂRNEŞTI Vf.La Om 2238 Moieciuţ i OlmbQvicio^ra Fundate ■„ - jh "\LM Rucar^/^Ghi . <§>/ Dragosiavele'^ ( iw_____________ yg Schlt^fole!!l\'\; '^Ce/ăţenl ( Runcu Bote.nl>»; fy aîKulilu Vălenl-Dîmboytţa* vj^ (QUrl yrLli^ulul) u,-*lBşti VMalu cu Flori ) t )\ V w f ®, /M(CJnde«l\^Vulcana-|âl ss(Cîpdrştl-Val«^ ţjtejt!/' Boţeşti i "'|| *|u ^ avldeştl / •• \f*tirann DobraştMi ( COLIBAŞI 2 j\ lârâclnenl Pr|boenj^ _ fe >Ludeştl)( Mioarele tyftoeneştil WMitiu) \ e Muscel Petreşu| dh \ \ \ • \ Sirbe popistiV IX p|rt«:i4tv > > Ni ^Sirbenij jJe^Jos) Poeni itefan cel Mare\j?elar& > Şirbeni 681 735 loc. (1991), din care 43,3% în mediul urban; densitate: 95,2 loc./km2. Reşed.: municipiul Piteşti. Oraşe: Cîmpulung, Colibaşi, Cos-teşti, Curtea de Argeş, Topoloveni. Comune: 93. Relief variat: în N o zonă muntoasă (versantul meridional al M-ţilor Făgăraş, masivele Frunţi, Ghiţu, lezer-Păpuşa şi prelungirile M-ţilor Leaota şi Piatra Craiului), în centru o reg. deluroasă, cunoscută sub numele de Muscelele Argeşului (Subcarpaţii Getici) formate dintr-o serie de dealuri înalte — Măţău, Ciocanu, Chicera ş.a. — ce alternează cu depr. subcarpatice Cîmpulung, Brădetu, Arefu ş.a. şi partea de E a Pod. Getic (platformele A., Cîndeşti şi Cotmeana cu alt. de 400—600 m), iar în S o zonă de cîmpie (Cîmpia înaltă a Piteştiului şi Cîmpia Găvanu-Burdea). Climă temperat-conti-nentală, cu temp. medii anuale ce prezintă diferenţieri altitudinale (—2°C pe crestele M-ţi-lor Făgăraş, 6°C în zona deluroasă şi de podiş şi 10°C în cîmpie). Precipitaţii medii anuale variabile în funcţie de alt. (600 mm în cîmpie, 700—800 mm în reg. deluroasă şi de podiş şi peste 1 400 mm în zona montană). Vînturi dominante dinspre NV şi NE. Reţeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior al A., care colectează majoritatea rîurilor de pe terit. jud. A. (Vîlsan, Rml Doamnei, Rîncăciov, Bascov, Glimbocel ş.a.). în zona montană alpină sînt 18 lacuri glaciare (Capra, Călţun, Buda ş.a.), iar pe cursul superior al Argeşului s-a amenajat un sistem de lacuri de acumulare (cel mai mare fiind Vidraru) pentru valorificarea potenţialului hidroenergetic. Resurse naturale: ţiţei (Moşoaia, Leordeni, Vedea, Miroşi, Merişani, Bogaţi etc.), lignit (Poienarii de Muscel, Berevoieşti, jugur, Godeni, Boteni, Schitu Goleşti), sare (Slătioarele), calcare ornamentale (Albeştii de Muscel), calcare pentru ciment (Mateiaş, Dragoslavele), argile (Budeasa, Cîmpulung, Leordeni), gips (Stăneşti, Corbşori, Oeşti), ape minerale clorurate, slab iodurate, sulfuroase etc. (Brădetu, Bughea de Sus ş.a.), păduri. Economia. Pr. produse ind. realizate în jud. A. sînt: energie electrică (termpcentralele Piteşti, Schitu Gojeşti şi salba celor 16 hidrocentrale de pe rîul Argeş: CumpăhTţa, Arefu-Căpă-ţîneni, Oeşti, Albeşti, Cerbureni, Valea laşului, Curte^J de Argeş ş.a.), autoturisme de oraş — „Dacia“ (Colibaşi) şi de teren — „ARO“ (Cîmpulung), motoare electrice şi produse petrochimice (Piteşti), mat. de constr. (Piteşti, Qmpulung, Costeşti, Valea Mare-Pravăţ), stofe şi conf. (Piteşti, Curtea de Argeş), încălţ. (Piteşti), mobilă, parchete, cherestea (Piteşti, Stîlpeni, Curtea de Argeş, Cîmpulung, Rucăr), tananţi (Piteşti), articole de porţelan şi electrotehnice (Curtea de Argeş), produse alim. dl-verse (Piteşti, Curtea de Argeş, B&lculeştl, Topoloveni, Ştefăneştl, Costeşti). Agricultura are o structură variată. în 1989, în structura culturilor de cîmp predominau supr. cultivate cu porumb (54 583 ha), urmate de cele cu grîu şl secară (41 765 ha), plante de nutreţ (35 746 ha), plante uleioase, orz şl orzoalcă, cartofi, legume etc. Pomicultură (predominant meri şl pruni); viticultură (podgoriile Ştefăneştl şl Leordeni specializate în producţia de struguri pentru vinuri albe). în 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 348,5 mll capete ovine, 178,9 mii capete bovine, 222 mll capete porcine, 2 921 mll capete păsări; aplcultură. Cil de comunicaţie (1990); 225 km căi ferate şi 2 660 km drumuri publice, dintre care 555 km modernizate. în cadrul traficului rutier o însemnătate deosebită o au şoseaua transfăgărăşană şl autostrada Piteşti—Bucureşti. Unităţile de învăţămînt, cultură şl artă (1989—1990): 482 şcoli generale, 33 licee, un institut de învăţămînt superior (Piteşti), un teatru de stat (Piteşti), 189 cinematografe, muzee, case memoriale (ale poetului George TopîrceanuJa Nămăeşti, compozitorului George Ştefănescu la Căpăţîneni şi dramaturgului Tudor Muşatescu la Cîmpulung), 823 biblioteci etc. Turism. Prin peisajul variat (vf. semeţe ale M-ţilor Făgăraş, peştera şi cheile Dîmbovi-cioarei, lacurile glaciare, lacul de acumulare Vidraru etc.), cu frecvente specii rare de floră şi faună, declarate monumente ale naturii (floarea de colţi, garofiţa Pietrii Craiului, capra neagră, zăganul etc.), prin vestigiile istorice (cetatea Poienari) şi monumentele arhitectonice (biseri-. cile din Piteşti, Cîmpulung şi Curtea de Argeş, culele de la Retevoieşti şi Ţiţeşti, conacul din Goleşti, mănăstirea Negru-Vodă din Cîmpulung), prin rezervaţiile paleontologice (Suslă-neşti) şi geologice (Albeşti), prin originalitatea şi varietatea elementelor folclorice şi etnografice, prin baza materială diversă (hoteluri, moteluri, cabane etc.), jud. A. se înscrie printre jud. ţării cu un ridicat potenţial turistic. Indicativ auto: AG. Gheorghe Argeşanu 105 ARGINTIU ARGEŞ, revistă sodal-culturală judeţeană. Apare din 1966, lunar, la Piteşti. ARGEŞANU, Gheorghe (1883—1940, n. Caracal), general şi om politic român. Prlm-min. (sept. 1939). A ordonat executarea unui grup masiv de legionari după asasinarea Iul Armând Căllnescu. Ucis de legionari în închisoarea jilava. ARGEŞEL, rîu,afl. stg. al Rîului Tîrgulul; 70 km. Izv. din M-ţii lezer-Păpuşa. ARGETOAIA, com. în jud. Dolj; 5 363 loc. (1991). ARGETOIANU, Constantin (1871-1955, n. Craiova), om politic român. Şeful delegaţiei române la preliminariile de pace de la Buftea (5 mart. 1918). Membru fondator al Partidului Poporului şi apoi membru al Partidului Naţional-Liberal; înfiinţează Partidul Agrar (1932— 1938). Ministru în repetate rînduri. Prim-min. (sept.-nov. 1939). Membru în consiliile de administraţie ale unor importante societăţi Industriale. Sprijinitor al politicii regelui Carol al ll-lea de întărire a rolului monarhiei în viaţa de stat. A murit în închisoare. Memorii. ARGHEZI, Tudor (pseud. lui Ion N. Theodo-rescu) (1880—1967, n. Bucureşti), scriitor român. Acad. (1955). Debutează în 1896 la „Liga ortodoxă", cu versuri simboliste şi instrumenta-liste. Paralel, ^ frecventează cercurile socialiste bucureştene. între 1900 şi 1905 se retrage în viaţa monahală. în 1904 editează revista „Linia dreaptă". între 1905 şi 1910 locuieşte în Elveţia, întors în ţară (1910), se angajează într-o intensă activitate publicistică, remarcîndu-se prin originalitatea limbajului poetic şi virulenţa pamfletară. Editează revistele „Cronica", „Cugetul românesc" şi „Bilete de papagal". Versurile şi proza Ifii A. exprimă cu ardoare şi dramatism setea de cunoaştere, incertitudinile existenţiale („Cuvinte potrivite", „Ce-ai cu mine, vîntule?"), recuperează frumosul din urît („Flori de mucigai"), configurează din perspectivă cosmică universul microscopic, miniatural, casnic şr familial („Cărticică de seară", „Hore", „Cartea cu jucării"). Schiţele şi portretele consacrate vieţii monahale, lumii politice şi gazetăreşti sau din închisoare („Icoane de lemn", „Poarta neagră", „Tablete din Ţara de Kuty“), ca şi romanele poematice şi de critică socială („Ochii Maicii Domnului", „Cimitirul Buna-Vesti re", „Lina"), atestă excepţionala vocaţie pamfletară şi spiritul său vizionar. Creator al tabletei („Bilete de papagal"). în ultimii ani ai vieţii a cultivat poezia de evocare istorică („1907 — Peizaje"), poemul didactic („Cîntare Omului"), a continuat dialogul cu timpul, cu divinitatea,meditînd asupra existenţei umane limitate („Frunze", „Poeme noi“, „Silabe", „Cadenţe"). Proză absurdă („Răzleţe"), teatru („Seringa"). între 1960 şi 1967 a definitivat ediţia de autor „Scrieri". Mînuind un limbaj de o deosebită plasticitate, A. valorifică artistic expresia comună, asociaţia insolită, imaginea biblică şi lapidaritatea paremiologică. Premiul Herder (1965). Tudor Arghezi ARGHIRIADE, Emanoil (1903—1969, n. Bucureşti), matematician român. Prof. univ. la Timişoara. Contribuţii în geometria diferenţială proiectivă (studiul cuadricelor osculatoare unei suprafeţe, proprietăţile curbelor invariante în grupul axial) şi în algebră (ecuaţii funcţionale matriciale). ARGILĂ (< fr., lat.) s.f. Rocă sedimentară pelitică,* constituită dintr-un complex de minerale argiloase asociat cu minerale de importanţă secundară (cuarţ, feldspaţi, gips, carbonaţi) şi cu diverse substanţe organice (humus, bitumen). Prezintă capilaritate nulă, coeziune mare, volum variabil prin absorbţia şi retragerea apei, plasticitate, prin ardere transfermîndu-se într-un material dur. rezistent. Pr. roci argiloase sînt; caolinul, humiC lutul, a. smectica, bentoni-tul şi a. refractară, Se utilizează la fabricarea ceramicii de construcţie, vaselor de bucătărie, ceramicii refractare' şi ca material impermeabil în construcţii. □ A. refractară = a. cu temperatura de topire de peste 1 580°C folosită pentru fabricarea unor obiecte de ceramică, creuzete etc., rezistente la temperaturi înalte. A. de turnătorie = liant folosit la amestecurile de formare. A. expandată = material de construcţie spongios, obţinut prin încălzirea rapidă a a. feruginoase la peste 1 100°C, folosit la confecţionarea unor betoane uşoare. A. roşie abisală = rocă sedimentară care se găseşte la adîncimi de peste 8 000 m în mări şi oceane şi provine din descompunerea rocilor efuzive submarine şi din material terigen adus de apele curgătoare din denudaţia continentală. ARGILIT (< fr. {i}; {s} lat. argilla „argilă" + gr. Ilthos „piatră") s.n. Rocă rezultată din deshidratarea şi recrlstalizarea argilelor, în procesul de diageneză. Prin cimentarea produsă, devin roci tari, lipsite de plasticitate, cu structură foioasă şl intercalaţii bituminoase sau marnoase. Este utilizat în industria ceramicii. ARGILIZţRE (< argilă) s.f. 1. Procedeu de Impermeabilizare şl de consolidare a unor roci sau a unor fundaţii prin injectarea unei suspensii de argilă. 2. Proces de alterare hldrotermală suferit de rocile învecinate zăcămintelor epi- şl mezotermale. Se deosebesc: a. avansată, a. medie şi caolinizare. 3. Proces pedogenetic caracterizat prin îmbogăţire în argilă, formată „in sltu" şl nu prin translocarea ei din alt loc. ARGILOS, -O^SĂ (< fr., lat.) adj. Care conţine argilă; lutos, humos. ARGINAZĂ (< fr.) s.f. (BIOCHIM.) Enzimă care acţionează asupta arglninei şi care se găseşte mai ales în ficatul mamiferelor. ARGININĂ (< fr.) s.f. (BIOCHIM.) Aminoa-dd produs*prin hidroliza proteinelor naturale şi care participă la sinteza ureii în ficat. ARGINT (lat. argentum) s.n., s.m. 1. S.n. Element chimic (Ag; nr. at. 47, m. at. 107,87, p.t. 960,5°C, p.f. 2180°C, duritate 2,7). Metal preţios^alb lucios, moale, maleabil şi ductil, cu cea mai mare conductibilitate electrică şi calorică dintre elemente. Se găseşte în stare nativă şi sub formă de combinaţii (sulfură, clorură) în special în galenele argentifere. Este inoxidabil, în combinaţii funcţionează monovalent. Se utilizează pentru confecţionarea de podoabe, obiecte uzuale, instrumente medicale, la fabricarea oglinzilor, în fotografie, la baterea monedelor etc. Cunoscut din antichitate. □ Nuntă de a. = a douăzeci şi cincea aniversare a căsătoriei. ■ (FARM.) A. coloidal = antiseptic obţinut prin reducerea azotatului de argint cu sulfat, feros; pulbere granuloasă, neagră-verzuie, sau lamele cenuşii cu 70% argint coloidal; colargol. Argint-viu = a) (pop.) mercur; b) (fam.) om iute, sprinten, plin de energie. 2. S.m. (La pl.) Bani. ARGINTARE (< argint) s.f. Procedeu de acoperire, pe cale electrolitică, a unui obiect metalic cu un strat de argint pentru protejare sau în scop estetic. ARGINTESCU-AMZA, Nicolae (1904— 1973, n. Galaţi), critic de artă şi eseist romjin. Cronici, studii şi articole despre fenomenul artistic contemporan. Monografii („Vermeer"). Traduceri din literatura universală. ARGINTIU, -IE (< argint) adj. De culoarea şi strălucirea argintului (1). ■ Fig. (Despre sunete, voce etc.) Cristalin, limpede. Argeş. Barajul hidrocentralei şi lacul Vidraru ARGINŢICÂ 106 ARGINŢICÂ (< argint) s.f. Mic arbust din familia rozaceelor, cu frunze verzi, lucitoare pe partea superioară $1 albe pe partea inferioară, cu flori mari, albe; se întîlneşte la noi în zona alpină (Dryas octopetala); monument al naturii. ARGIRISM (< fr.; {s} gr. argyros „argint") s.n. (MED.) Intoxicaţie cu săruri de argint; argirozâ. ARGIROZĂ (< fr.; {s} gr. argyros „argint") Argirism. ARGO (în mitologia greacă), navă care i-a transportat pe argonauţii conduşi de lason în Colhida, în căutarea Lînii de aur; Atena a preschimbat-o în constelaţie. ARGOLIDA (ARGOS), reg. istorică în Grecia, în NE Peloponesului. în milen. 2 î.Hr. A. număra înfloritoare cetăţi ca Micene, Tirlnt, Asine graţie cărora apare frecvent menţionată în legendele elene şi poemele homerice. Denumită astfel după oraşul-stat Argos, care a dominat în milen. 1 Î.Hr. ARGON (< fr. {I}; {s} gr. argos „Inactiv") s.n. Element'chlmlc (Ar; nr. at. 18, m. at. 39,948, p.t. —189°C, p.f. —185,7°C) din familia gazelor rare. Se găseşte în atmosferă în proporţie de 0,93% în volume şi se întrebuinţează la umplerea becurilor electrice şl a unor tuburi luminis-cente pentru reclame, la sudarea cu arc electric. A fost descoperit în 1894 de J.W.S. Raylelgh şl W. Ramsay. ARGONAUT (< fr., lat.) s.m.\(La pl.; în mitologia greacă) Eroi care au plecat din Tesalia, sub conducerea lui lason, cu corabia Argo în Colhida ca să aducă Lîna de aur. ■ Fig. Navigator îndrăzneţ. 2. Specie de moluscă cefalopodă din mările calde, frumos colorată în galben-auriu, cafeniu, albastru, roz, violet, pe fond argintiu; femela secretă o „cochilie" pergamentoasă în care stau ouăle (Argonauta argo). Duce o viaţă pelagică. ARGOS, polis în Grecia antică (NE Peloponesului), întemeiat la începutul milen. 2 î.Hr.; centrul politic şi cultural al Argolidei. ARGOU (< fr.) s.n. Limbaj particular, convenţional al unui grup social (de obicei vagabonzi, răufăcători) care, spre a nu fi înţeles de restul societăţii, foloseşte cuvinte speciale, dă sensuri noi unor cuvinte cunoscute etc. Numeroşi termeni de a. trec în limbajul comun. ARGUEDAS, Alcides (1879—1946), diplomat, istoric şi scriitor bolivian. Iniţiator al literaturii „indigeniste" („Rasa de bronz"). ARGUEDAS, Jose Maria (1911—1969), scriitor peruvian. Romane prezentînd lenta dispariţie a culturii indigene („Fluviile adînci", „Sînge amestecat"). ARGUMENT (< fr., lat.) s.n. 1. Raţionament sau, p. gener., orice probă menită să dovedească sau să respingă ceva. 2. (MAT.) Variabila independentă a unei funcţii. ■ Unghiul dintre semiaxa reală şi dreapta care uneşte originea cu afixul unui număr complex, măsurat în sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele raţionamente concrete din istoria logicii şi filozofiei, care prezintă un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, preluat apoi de Descartes; a. îndoielii, formulat de către Descartes, în vederea aşezării cunoaşterii pe baze sigure; a. bastonului, încercare de a sili prin forţă pe cineva să accepte o idee; a. la persoană, argumentare falsă prin referirea la calităţile persoanei, fără legătură logică cu ideea în discuţie; a. relativ la ignoranţă, bazat pe ignoranţa interlocutorului; a. relativ la milă, în care se face apel la sentimente în favoarea cuiva; a. majorităţii (caz particular), cînd cineva se referă la acordul majorităţii. ARGUMENTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A dovedi, a demonstra, a întări ceva cu argumente. ARGUMENTAŢIE (< fr., lat.) s.f. Totalitatea argumentelor aduse pentru a dovedi ceva. ARGUN (EERGUNAHE), rîu în China şi în Federaţia Rusă, unul dintre izv. Amurului; 1 520 km. Izv. din M-ţii Hinganul Mare, formînd pe 944 km graniţa dintre cele două state. Navigabil sezonier. ARGUS (în mitologia greacă), monstru cu o sută sau o mie de ochi, din care jumătate rămîneau de veghe atunci cînd dormea. însărcinat de Hera să o păzească pe rivala ei, lo, metamorfozată în vacă, a fost ucis de Hermes, la porunca lui Zeus. Drept recunoştinţă, Hera i-a mutat nenumăraţii ochi pe coada păunului. Simbol al vigilenţei neobosite. ARGUŢţE (< fr., lat.) s.f. 1. Argumentare sofistică bazată pe fapte nesemnificative sau nesigure. 2. Subtilitate exagerată în argumentare. ARHAIC, primul eon al Precambrianului corespunzător intervalului dintre 4 600 mii. ani (vîrsta Pămîntului stabilită prin datarea radio-metrică a celor mai vechi meteoriţi) şi 2 500 mii. ani (vîrsta tectogenezei Kenorene care marchează printr-o discordanţă unghiulară sfîrşitul A., delimitîndu-l de eonul Proterozoic). în timpul A. apar primele organisme procariote solitare reprezentate prin bacterii heterotrofe Argonauţi (1) Argonaut (2) Arheopterix şl cianobacterll autotrofe fotosintetizante („alge verzi-albastre") care au generat primele calcare (Stromatolite). ARHAIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Care aparţine vremurilor străvechi, privitor la aceste vremuri, specific acestor vremuri; (despre stilul operelor de artă) care aparţine unei perioade anterioare celei clasice şi în special dinaintea clasicismului antic. ARHAISM (< fr.) s.n. Cuvînt, formă fonetică sau gramaticală a unui cuvînt ori construcţie de limbă ieşită din uz; este folosit în scopuri artistice. ARHANGHEL (< sl.) s.m. (REL.) Căpetenie a îngeriîor cu rol de mare vestitor al tainelor lui Dumnezeu (Mihail, Gavril şi Rafail). ARHANGHELSK, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), port la Marea Albă în estuarul Dvinel de Nord; 416 mii loc. (1989). Prelucr. lemnului; uzine mecanice; şantiere navale. Ind. alim. (prelucr. peştelui, conserve). Pescuit. ARHANGHELSKI, Andrei Dimitrievici (1879—1940), geolog rus. Prof. univ. la Moscova. Lucrări privind teoria formării petrolului în regiunea Caucazulul, bauxitelor, legile de formare a zăcămintelor sedimentare de minerale utile, utilizarea metodelor geofizice în studiile geotectonice, raporturile dintre geosinclinale şl platforme. ARHAR (< engl.) s.m. Ovină sălbatică, strămoş "al majorităţii raselor actuale de oi cu coada lungă (merinos, ţigaie etc.), originară din munţii Asiei Centrale, unde se vînează pentru carne şi blană (Ovis ammon). ARHEANTROPI („Oameni arhaici"), denumire folosită pentru desemnarea celor mai vechi specii ale genului Homo (H. habilis şi H. erectus). ARHEGON (< fr. {i}; {s} gr. arkhegonos „de origine") s.n. (BOT.) Organ de reproducere în formă de butelie, conţinînd oosfera, caracteristic muşchilor, ferigilor şi gimnospermelor. ARHEGONIATE (< fr. {i}) s.f. pl. Grup de plante caracterizate prin prezenţa arhegonului şi anteridiei, cuprinzînd muşchii şi ferigile. ARHEOCIATE s.f.; pl. încrengătură de metazoare primitive, exclusiv marine, fixate de substrat, cu vastă răspîndire în Carbonifer (Archaeocyatha). ARHEOG RAFIE (< fr.; {s} gr. arkhaios „vechi" + graphe „descriere") s.f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu publicarea izvoarelor istorice scrise. ARHEOLOG (< fr. {i}) s.m. Specialist în arheologie. ARHEOLOGIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine arheologiei, privitor la arheologie. ARHEOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. arkhaios „vechi" + logos ^studiu") s.f. Ramură specializată a ştiinţei istorice, avînd ca obiect colectarea,, ordonarea şi interpretarea vestigiilor materiale din trecutul istoric al omenirii. A. este principalul izvor pentru cunoaşterea istoriei (preistoriei) şi a civilizaţiilor antice în lipsa ştirilor scrise. Metodele de cercetare ale a. sînt: practice (de descoperire pe teren) şi teoretice (de ordonare şi interpretare a materialului descoperit). A. ca ştiinţă s-a constituit în sec. 17, cînd s-a trecut la o cercetare sistematică şi la interpretarea vestigiilor antice ca mărturii sau argumente în sprijinul datelor oferite de izvoarele scrise. în sec. 18 are loc explorarea sistematică a unor vechi centre antice, creîndu-se primele şantiere şi şcoli arhedlogice naţionale. Primele săpături arheologice sistematice de pe terit. României s-au făcut în sec. 19, creatorul şcolii naţionale de arheologie fiind V. Pârvan. ARHEOPTERIX (< fr. {i}; {s} gr. arkhaios „vechi" + pteiyx „pasăre") subst. Cel mai vechi reprezentant al păsărilor, de talia unui porumbel (40 cm), descoperit în Jurasicul din Germania, cu caractere mixte, care relevă un număr mai mare de trăsături reptiliene decît aviene (Archaeopterix). ARHETIP (< fr., lat.) s.n. 1. (FILOZ.; la Platon) Tip, model originar ideal al obiectelor 107 Arhimede sensibile, cdpli imperfecte ale acestuia. 2. (ESTETICĂ) Model simbolic comunitar, tipar cultural (patern). 3. Original (manuscris, operă etc.) după care se fac cdpli, reproduceri. 4. (în psihanaliza lui C. jung) Imagine cu caracter simbolic, specifică inconştientului colectiv, sinte-tizînd experienţele originare ale umanităţii. ARHI- ( {sj gr. arkho „a comanda") Element de compunere care serveşte la formarea unor substantive, cărora le dă sens de superioritate (ex. arhidiacon), şi la formarea unor adjective, cărora le dă sens superlativ (ex. arhicunoscut). ARHICUNOSCUT, -Ă (< arhi- + cunoscut) adj. Foarte cunoscut. ARHIDIACON (< sl.) s.m. Primul diacon de pe lîngă un episcop; protodiacon; p. ext. titlu onorific acordat diaconilor. ARHIDIECEZĂ (după fr.) s.f. Arhiepiscopie 0). ARHIDUCAT (după fr., it.) s.n. Teritoriu aparţinînd unui arhiduce sau unei arhiducese. ARHIDUCE (după fr.) s.m. Titlu dat prinţilor din Casa domnitoare de Austria. ARHIDUCESĂ (după fr., it.) s.f. Titlu dat prinţeselor din Casa domnitoare de Austria. ARHIEPISCOP (< sl.) s.m. Titlu onorific dat unui episcop care conduce o eparhie importantă. Dacă are sub jurisdicţia sa mai multe eparhii, se numeşte mitropolit. ARHIEPISCOPIE (< sl.) s.f. 1. Eparhie condusă de un arhiepiscop; arhidieceză. 2. Funcţie de arhiepiscop; arhiepiscopat. ARHIEREU (< sl.) s.m. 1. Cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească. 2. Denumire generală a gradelor superioare ale clerului ortodox (episcop, arhiepiscop, mitropolit). ARHIERIE (< ngr.) s.f. 1. Eparhie cpndusă de un arhiereu. 2. Rangul de arhiereu. ARHIFONEM (< fr.) s.n. Unitate fonologică superioară fonemului, caracterizată prin îmbinarea unor trăsături distincte provenind din mai multe foneme înrudite. ARHILOH (712 — c. 664 î.Hr.), poet grec din Păros. Considerat drept creator al versului care-i poartă, numele. Poeme cu pronunţat caracter satiric. ARHIMANDRJT (< sl.) s.m. Titlu dat stareţului unei mănăstiri mari sau unor călugări ortodocşi. ARHIMEDE (c. 287—212 î.Hr., n. Siracuza), învăţat grec. A descoperit principiul fundamental al hidrostaticii (cunoscut sub denumirea de „legea lui A.“), conform căruia orice corp cufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit; a formulat legile pîrghiilor şi a inventat numeroase sisteme cu pîrcjhii şi scripeţi, maşini şi dispozitive de luptă. In matematică s-a ocupat de calculul lungimii curbelor, al raportului dintre lungimea cercului şi diametru (numărul tt), de proprietăţile spiralelor şi pentru că a făcut cuadratura parabolei este considerat precursor al calculului integral. HHKN Descoperiri arheologice de pe teritoriul :'1'1 României 1. Unelte din Paleoliticul mijlociu; 2. Vas din cultura Cucuteni; 3. Depozit de arme de bronz, descoperit la Apa; 4. Vas grecesc descoperit la Histria; 5.' Vas aparţinînd culturii Dridu; 6. Vas reprezentativ al culturii Gîrla Mare, descoperit la Cîrna; 7. Unelte dacice de fier, descoperite la Grădiştea Muncelului (sec. 1); 8. Coif de aur descoperit la Poiana Coţofeneşti (sec. 4 î.Hr.); 9. Hipocaustul termelor de la Dinogetia. Mohendjo-Daro, Pakistan. Stradă prevăzută cu sistem de canalizare (2500—1700 î.Hr.) Phiiae, Egipt. Templul ptolemaic inundat de apele Nilului Assuan, Egipt. Operaţiunile de salvare a coloşilor de la Abu-Simbel 109 San Cristobal, Mexic. Desene rupestre reprezentînd siluete umane Porchşster, Anglia. Castru roman în incinta căruia a fost construit ulterior un castel normand şi o biserică DESCOPERIRI ARHEOLOGICE Teotihuacân, Mexic. Imagine de ansamblu a metropolei religioase (sec. 3—9) Cnossos, Creta. Sala palatului Housesteads, Anglia. Aerofotografie a valului lui Adrian şi a unui castru roman ARHITECTURA CONTEMPORANĂ 110 111 ARIAN > Ţr"'ţV. x; >. 1. KENZO TANGE: Pavilion sportiv. Tokyo; 2. LE CORBUSIER: Unitate de locuinţe, Marsilia; 3. Prospect Kalinin din Moscova; 4. MIES VAN DER ROHE: Apartamente la Lake Shore Drive, Chicago; 5. Clădire din Varşovia; 6. FRANK LLOYD WRIGHT: Muzeul Guggenheim, New York; 7. PIER LUIGI NERVI şi ANNIBALE VI-TELLOZZI: Micul palat de sport, Roma; 8. WALTER GROPIUS: Frank House, Pittsburgh, S.U.A.; 9. OSCAR NIEMEYER: Palatul Aurorei, Brasilia; 10. H. SCHAROUN: Sala Filarmonicii din Berlin; 11. ALVAR AALTO: Casa Culturii, Helsinki ARHIMICETE (< fr. {!}; {s} gr. arkhalos „vechi" + mykes „ciupercă") s.f. pl. Clasă de ciuperci primitive, unicelulare, microscopice, parazite sau saprofite, cu înmulţire asexuată şi sexuată (Archimycetes) (ex. rîia neagră a cartofului). ARHIPELAG (< ngr., după it.) s.n. Ansamblu de insule aflate în mări şi oceane, situat la distanţe relativ mici unele de altele şi care au de obicei o origine comună (continentală, coraligenă, vulcanică) şi o structură geologică asemănătoare. ARHIPELAGUL ARCTIC CANADIAN (ARHIPELAGUL NORD-AMERICAN), arh. canadian, situat în Oc. Arctic, între Groenlanda şi America de Nord; 1,3 mii. km2; c. 4 mii loc. (eschimoşi). Insule pr.: Baffin, Victoria, Elles-mere, Banks, Devon, Melville, Southampton, Prince of Wales, Somerset. Climă polară, îngheţ peren. Alt. max.: 2 926 m (în ins. Ellesmere). ARHIPLIN, -Ă (< arhi- + plin) adj. Plin peste măsură, pînă la refuz. ARHIPOV, Abram Efimovici (1862—1930), pictor rus. Membru al grupării peredvijnicilor. Scene inspirate din viaţa ţăranilor şi a muncitorilor („Pe Volga"), peisaje („Pe malul rîului Oka“), portrete şi scene de gen („Spălătorese"). ARHISTRATŞG (< gr.) s.m. (în Grecia antică) Comandant suprem al armatei. ARHITECT, -A (< fr., lat.) s.m. şi f. Specialist în proiectarea si construirea clădirilor. ARHITECTONIC, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine arhitecturii, din domeniul arhitecturii, folosit în arhitectură. ARHITECTONICĂ (< fr.) s.f. îmbinare artistică a elementelor constitutive ale unei construcţii. ARHITECTURA, revistă a Uniunii Arhitecţilor din România. Apare la Bucureşti, din 1953. ARHITECTURĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Ştiinţa şi arta de organizare şi construire a spaţiilor necesare vieţii şi activităţii umane. Avînd o dublă determinare, funcţională şi artistică, evoluţia a. depinde de tipurile de materiale folosite într-o anume regiune şi într-o anume epocă (lemn, piatră, cărămidă, beton), de destinaţia clădirii (locuinţe, clădiri de cult, clădiri industriale, militare etc.) şi de climatul spiritual în care apare. Elementele de bază ale a. — volumul, suprafaţa şi planul — organizate după un anumit ritm, caracterizează stilurile arhitectonice. în funcţie de concepţia epocii, înclinată către funcţional sau către spiritual, a. accentuează fie structura construcţiilor (a. clasică grecească, Renaşterea, a. sec. 20), fie forma generală şi decorul, în scopul creării unui sentiment sau accentuării specificului naţional (a. egipteană, barocă, neoromânească). După destinaţia edificiilor, a. este împărţită în: a. civilă, a. religioasă, a. militară, a. industrială etc. A. peisagistă = ştiinţa şi arta de a interveni asupra peisajului, în scopul obţinerii unui spaţiu cu valenţe estetice. Latura cea mai importantă o constituie arta grădinilor. A. -sculptură = curent apărut după al doilea război mondial, ca reacţie la cubismul interbelic, care urmăreşte integrarea a. în peisaj prin apropierea aspectului ei exterior de forma sculpturală, sau, chiar, prin crearea unor sculpturi locuibile. ■ P. ext. Aspectul compoziţional ai unei opere artistice; structură. 2. (INFORM.). Arhitectura calculatoarelor = asamblarea subsistemelor funcţionale într-un calculator numeric, pentru a obţine performanţele impuse în condiţii de cost avantajoase. ARHITRAVĂ (< fr.) s.f. Partea inferioară a antablamentului, care se sprijină pe capitelele coloanelor sau pe zid; epistil. ARHIVA, revistă apărută la laşi între 1889 şi 1940. întemeiată ca organ al Societăţii Ştiinţifice şi Literare din laşi; între 1921 şi 1940 a fost organul Societăţii Istorico-Filologice din aceeaşi localitate. ARHIVA ISTORICĂ A ROMÂNIEI, publicaţie periodică de documente privind istoria * României. Editată la Bucureşti în 1864—1865 şi în 1867 de B.P. Hasdeu. ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA Şl REFORMA SOCIALĂ, revistă de sociologie, politică şi filozofie, apărută la Bucureşti între 1919 şi 1938. Fundată şi condusă de B. Guşti. ARHIVAR (< arhivă), s.m. Funcţionar însărcinat cu păstrarea actelor unei arhive. ARHIVA ROMÂNEASCĂ, prima publicaţie periodică românească de istorie, apărută la laşi în anii 1840 şi 1845, sub redacţia lui M. Kogălniceanu; a reapărut între 1939 şi 1945/1946; tomurile I şi II au fost reeditate în 1860 şi 1862. ARHJVĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Totalitatea actelor sau documentelor privind istoria unei ţări, a unui oraş, a unei instituţii, a unei familii sau persoane etc. ■ (LINGV.) A. fonogramică — totalitatea textelor înregistrate (pe bandă magnetică sau pe discuri) în cursul unor anchete lingvistice întreprinse în scopul colectării sistematice a acestor texte. 2. Instituţie sau serviciu (în cadrul unei instituţii, întreprinderi etc.) care păstrează a. (1); p. ext. locul unde este depozitată a. (1). ARHIVELE STATULUI, instituţie înfiinţată la Bucureşti în 1831 şi la laşi în 1832. Unificată în 1862 la Bucureşti. In Transilvania datează din evul mediu. Editează „Revista arhivelor" (1924— 1947; serie nouă din 1958), precum şl studii istorice de arhivistică şl publicaţii de documente. ARHIVISTICĂ (< arhivist) s.f. Ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul şi organizarea arhivelor (ordonarea, clasificarea, conservarea documentelor ş.a.). ARHIV9LTĂ (< fr. {i}) s.f. Mulură sau ansamblu de muluri care conturează partea superioară a unui arc, a unei arcade, a unei uşi, ferestre sau a unul portal. ARHONDARIC (< ngr.) s.n, Clădire sau aripă a unei clădiri dintr-o mănăstire ortodoxă rezervată oaspeţilor. ARHONDOLQGţE (< ngr.) s.f. Istorie a nobilimii; carte cuprinzînd repertoriul familiilor nobiliare dintr-o ţară. ARHONTE (< fr.) s.m. (în Atena antică) Titlu dat magistraţilor supremi din conducerea republicii (sec. 7—5 î.Hr.). ARHUS (AARHUS) [orhus] . oraş în N Danemarcii (lutlanda), pori la str. Kattegat; 258 mii loc. (1988. cu suburbiile). Constr. de instalaţii frigorifice pentru nave oceanice; pre-lucr. petrolului şi tutunului. Bere. Universitate. Catedrală gotică (sec. 13). ARIADNA (în mitologia greacă), fiica lui Minos, regele Cretei, l-a înlesnit lui Teseu ieşirea din Labirint cu ajutorul unui fir călăuzitor după ce acesta ucisese Minotaurul (de aici expresia „firul Ariadnei"). Părăsită mai tîrziu de acesta, a devenit soţia zeului Dionysos. ARIAN, -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m."pl.) Termen folosit în trecut pentru a desemna popoarele aparţinînd familiei de limbi indo-europene; astăzi termenul desemnează popoarele din ramura indo-iraniană a acestei familii de limbi. Rasiştii (mai ales cei din Germania) au denaturat conţinutul termenului, Arhitravă ARIAN 112 folosindu-l pentru a desemna aşa-zisa ras? superioară nordică (germanică). ■ Persoană' care aparţine acestor popoare. 2. Adj. Care aparţine a. O). referitor la a. (1). ARIAN (FLAVIUS ARRIANUS) (c. 95—c 175 d.Hr.), om politic şi istoric grec. Discipol al lui Epictet. Autorul unei istorii a expediţiei lui Alexandru cel Mare („Anabasis"). ARIANISM (< fr. {i}) s.n. Doctrină religioasă creştină care nega identitatea de substanţă dintre Hristos şi Dumnezeu-Tatăl, întemeiată (sec. 4) de preotul Arie şi declarată eretică de sinodul din Niceea (325). ARIAS SÂNCHEZ, Oscar (n. 1941), om politic costarican. Preşedinte al Republicii Costa Rica (1986—1990). Activitate intensă în favoarea restabilirii păcii în America Centrală. Premiul Nobel pentru Pace (1987). ARICA (SAN MARCOS DE ARICA), oraş în N Rep. Chile, la Oc. Pacific; 169,8 mii loc. (1986). Montaj de autovehicule. Port de export pentru Bolivia şi Peru (cositor, wolfram, plumb, sulf etc.). Punct terminus al căilor ferate ce vin de la Tacna (Peru) şi La Paz (Bolivia). ARICEiBiLĂ (<£ arici) s.f. 1. Boală de piele la cai şi uneori la bovine, localizată la chişiţă şi manifestată prin inflamaţia pielii şi aglutinarea părului. 2. Boală a viţei de vie, provocată de bacteria Agrobacterium tumefaciens, care se manifestă prin apariţia unor urnflăt,urf pe părţile lemnoase. - ARICESCU, Constantin D. (1823—1886, n. Cîmpulung), istoric, scriitor şi publicist român. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească; luptător pentru unirea Principatelor Române. Studii („Istoria Cîmpulungului, prima residenţă a României", „Istoria revoluţiu-nii române de la 1821"). Poezie romantică militantă sau meditativă, proză („Misterele căsătoriei"), încercări dramatice. ARICEŞTII RAHTIVANI, com. în jud. Prahova; 8 280 loc. (1991). Expl. de gaze naturale. Biserică (sec. 18). ARICEŞTII ZELETIN, com. în jud. Prahova; 1 800 loc. (1991). ARICHÂ v. Ierihon. ARICI (lat. ericius) s.m. 1. Mamifer insectivor din familia erinaceidelor, cu botul ascuţit, coada scurtă, corpul acoperit cu ţepi (Erinaceus euro-paeus). □ Arici-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul sferic, turtit la cei doi poli, acoperit de numeroşi spini; echinide (Echinoidea). 2. Unealtă pentru îndepărtarea crustei depuse pe pereţii interiori ai unor canale (cu secţiune circulară), formată dintr-un cilindru central în care sînt înfipte neregulat tije de oţel cu lungime de 5—8 cm. 3. Element de baraj împotriva infanteriei sau tancurilor, alcătuit din trei pari sau grinzi metalice dispuse cruciş. ARJD, -A (< fr., lat.) subst. Denumire prescurtată a acidului ribonucleic. ARNALDO DA BRESCIA [breşa] (c. 1100-1155), reformator religios şi om ‘politic italian. Discipol a! lui Abelard. Conducător (din 1145) al Arnăut republicii create la Roma în timpul răscoalei din 1143; exilat, a fost prins de împăratul Frederic I Barbarossa şi predat papii Adrian IV, din ordinul căruia a fost executat. ARNAULD [arno], Antoine (numit Cel Mare) (1612—1694), teolog jansenist, gramati-cian şi logician francez. A scris, împreună cu P. Nicole, „Logica de la Port-Royal". ARNĂUT (< tc.) s.m. (în ev. med. în Ţara Românească şi. Moldova) Ostaş mercenar (de obicei albanez) din garda domnească; poteraş. ARNĂUŢEASCA' (< arnăuţesc, înv.) s.f. art. Dans popular românesc, răspîndit în satele din jurul Bucureştiului, jucat în trecut de arnăuţi; melodia corespunzătoare acestui dans. ARNHEIM, Rudolf (n. 1904), teoretician german de cinerna*. Stabilit în S.U.A. Lucrările sale („Filmul ca artă“, „Artă şi percepţie vizuală") definesc specificul imaginii de film, mijloacele formative aje acesteia. ARNHEM [arnam] 1. Mare pen. în N Australiei, între M. Timor la V şi G. Carpentaria la E, străbătută de rîul Roper. Păduri tropicale şl savane pe culmi. Expl. de bauxită şi mangan. Se mai numeşte Arnhemland. 2. Oraş în Olanda, pe Rin; 295,4 mii loc. (1987, cu suburbiile). Metalurgia plumbului, echipament electric, produse chimico-farmaceutice şi alim. Şantiere navale. Centru de cercetări nucleare. Muzeu, galerie de artă modernă. în timpul celui de-al doilea război mondial (17—25 sept. 1944), aici au avut loc lupte grele între trupele britanice şi cele germane. ARNjCĂ (< fr.) s.f. Plantă medicinală erbacee din*familia compozitelor, cu flori gaibene-portocalii, reunite în capitule, şi cu fructe achene negricioase (Amica montana). ARNICI (< ser.) s.n. Fir de bumbac răsucit şi colorat,*cu care se cos înfloriturile pe cămăşi, pe ştergare etc. ARNIM, Achim von (1781—1831), scriitor german. Autorul primului român istoric german cu tendinţe realiste („Paznicii coroanei**). Nuvele istorico-fantaştice (,,Sera“); în colab. cu Clemens Brentano a publicat o culegere de vechi poezii populare germane („Cornul fermecat ai băiatului"). ARNO, fl. în Italia centrală; 248 km. Izv. din Apeninii Toscano-Emiliani şi se varsă în M. Ligurică în aval de Pisa. Navigabil pe 106 km. Trece prin Florenţa şi Pisa. Legat în cursul superior de Tibru printr-un canal. ARNOBIUS cel Bătrîn (a doua jumătate a sec. 3—începutul sec. 4), scriitor latin creştin din Africa, autor al lucrării „împotriva păgînilor**, în care combate miturile păgîne, opunîndu-le etica creştină. ARNOLD [a:nald],Matthew (1822—1888), poet şi critic literar englez. Lirică elegiacă şi reflexivă („Empedocle pe Etna“, „Poeme noi**). Reprezentant de seamă al culturii victoriene, a pledat în eseurile sale pentru echilibru şi seriozitate în literatură, morală şi societate („Eseuri critice**). ARNOLD, M. W. (pseud. lui Max Wechsler) (1897—1946, n. laşi), pictor român. Strălucit acuarelist, remarcabil prin spontaneitatea notaţiei. Predilecţie pentru atmosfera porturilor, a chei uri lor („Peisaj pe Sena“, ,,Sport-Club“). Pictură cu pastă fluidă („Tîrg în Bretania**, „Marină"). . .. ARNOLDSON, Kias Pontus (1844—1916), • om politic suedez. A militat pentru crearea unui statut de neutralitate a ţărilor nordice. Premiul Nobel pentru pace (1908), împreună cu Fr. Bajes. ARNOLFO Dl CAMBIO (c. 1245—1302), arhitect şi sculptor italian. Rol hotărîtor în dezvoltarea arhitecturii renascentiste florentine (planurile pentru bisericile Santa Maria del Fiore, Santa Croce şi pentru Palazzo Vecchio din Florenţa). ARNOTÂ, mănăstire clădită de Matei Basa-rab pe terit. com. Costeşti din jud. Vîlcea, între 1633 şi 1636. Transformată, cu excepţia bisericii, la sfîrşitul sec. 17 şi în sec. 19. In pronaosul 116 bisericii este înmormîntat domnul ctitor. Muzeu de artă religioasă. AROGA (< fr., (at.) vb. I tranz. A-şi atribui cu de la sine putere o calitate, un drept. AROGANT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Adesea substantivat) Care se poartă cu aroganţă; obraznic, înfumurat. AROGANŢĂ (< fr., lat.) s.f. Atitudine mîndră şi dispreţuitoare; înfumurare; impertinenţă. AROMAT, -Ă (< aromă) adj. Care are aromă. AROMATIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care are sau răspîndeşte aromă (1); parfumat. ■ (CHIM.) Combinaţie ~ = combinaţie organică al cărei caracter chimic este determinat de prezenţa în moleculă a unui ciclu de cinci sau şase atomi cu o structură caracteristică. Ca. sînt stabile, au caracter saturat şi prezintă o reactivitate specială, caracterizată atît prin reacţii de adiţie, cît şi de substituţie. AROMATIZA (< fr., lat.) vb. I tranz, A da un miros sau un gust plăcut cu ajutorul unor substartţe aromate. AROMATIZARE (< aromatiza) s.f. 1. Acţiunea de a aromatiza. 2. Procedeu chimic de obţinere a hidrocarburilor aromatice din hidrocarburi nearomatice prin reacţii de ciclizare şi dehidrogenare. Se foloseşte ia ridicarea cifrei octanice la benzine. AROMĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Parfum, mireasmă. 2. Substanţă care, adăugată unui produs alimentar, îi conferă un miros sau gust plăcut. AROMÂN, Ă (lat ,) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană facînd parte dintr-o ramură a poporului român şi care vorbeşte dialectul aromân. A. au migrat în sec. 9—10 de la Dunăre şi s-au aşezat în diferite regiuni din S Pen. Balcanice; sînt de religie creştină (ortodoxă), iar o mică parte (în Albania) musulmană. Sin. macedoromân. 2. Adj. Care aparţine aromânilor (1), privitor la aromâni; aromânesc. fl (Substantivat, f.) Dialect al limbii române, vorbit de aromâni. AROMÂNCĂ (< aromân) s.f. Femeie care face parte din populaţia aromână. Sin. macedoromâncă. AROMÂNESC, -EASCĂ (< aromân) adj. Aromân (2). * * AROMORFOZĂ (< fr. {i}) s.f. Complicare a organizării şi funcţiilor organismelor în procesul evoluţiei, ceea ce le dă posibilitatea de a folosi plenar mediul ambiant (de ex. dezvoltarea inimii tetracamerale, apariţia sîngelui cald). ARON [arŞ], Raymond (1905—1983), filozof, sociolog şi publicist francez. Prof. univ. la Sorbona şi la Coliege de France. A criticat interpretarea marxistă a istoriei („Filozofia critică a istoriei"), fiind unul dintre creatorii concepţiei tehnocratice a „societăţii industriale", în care predomină ştiinţa şi tehnica, sistemele de organizare şi gestiune şi se reduce rolul ideologiei („Opiul intelectualilor", „18 lecţii despre societatea industrială"). ARONDARE (< fr.) s.f. Repartizare a unei unităţi teritoriale, administrative, agricole la un anumit centru. ARONEANU, com. în jud. laşi; 2 523 loc. (1991). Biserică construită în 1594 de Aron Tiranul. ARON TIRANUL, domn al Moldovei (1591—1592 şi 1592—1595). Aliat cu Mihai Viteazul şi Sigismund Bâthori (1594) împotriva turcilor. Ctitor al Mănăstirii Aroneanu; danii importante Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. ARP, Hans Qean) (1887—1966), sculptor, pictor şi poet francez. Unul dintre iniţiatorii mişcării dada şi ai artei abstracte („Păstorul şi norii"). A participat la decorarea Palatului UNESCO din Paris. ARPACAŞ (< magh.) s.n. Produs alimentar obţinut prin decorticarea, degerminarea şi şle- Hans Arp: „Tors" fuirea boabelor de orz, de grîu dur sau de mei. ARPAD, conducător al triburilor maghiare (c. 889—907) în perioada stabilirii lor în Panonia. întemeietor al dinastiei arpadiene (c. 889—1301). ARPAGIC (< tc., bg.) s.n. Ceapă de dimensiuni mici (0,8—3 cm diametru), obţinută din seminţe, care, plantată, produce ceapa obişnuită; ceapă de a. ARPAŞU DE JOS, com. în jud. Sibiu; 2 939 loc. (1991). Centru pomicol. Staţie de c.f. Biserică (sec. 18). Importantă aşezare geto-da-cică fortificată (sec. 1 î.Hr. — 2. d.Hr.). ARPAŞU MARE, vf. în M-ţii Făgăraş, alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 2 468 m. De sub vf. izv. rîul Arpaş. Greu accesibil pe poteci turistice. ARPAŞU MIC, vf. în M-ţii Făgăraş în apropiere de Arpaşu Mare. Alt.: 2 460 m. ARPEGSU (< it.) s.n. (MUZ.) Executare succesivă a sunetelor unui acord. ARPENT^J (< fr.) s.n. 1. Metodă simplă de întocmire a planurilor topografice prin folosirea instrumentelor de măsurat lungimi. 2. Tehnica măsurării pe teren a parcelelor cadastrale. 3. Evaluare a unei suprafeţe de teren. ARPENTOR (< fr.) s.m. Specialist în efectuarea de măsurători de terenuri şi în calculul suprafeţelor lor. ARRABAL, Fernando (n. 1923), scriitor şi cineast spaniol. Teatrul său aduce în scenă personaje derizorii şi absurde („încoronarea"), iar aluzia politică e contaminată de fantastic („Creierul jaguarului"). ARRAS [ara şi aras], oraş în N Franţei (Artois); 80,5 mii loc. (1982, cu suburbiile). Prelucr. metalelor, tapiserii, dantele (vestite în ev. med.). Monumente arhitectonice: primărie (sec. 16), catedrală (sec. 18).— Uniunea de Sa ~, uniune încheiată în ian. 1579 de nobilimea provinciilor din SV Ţărilor de Jos. S-a pronunţat în favoarea catolicismului şi a concilierii cu Spania. ARRAU, Claudio (1903—1991), pianist chilian. Stabilit în S.U.A. Carieră internaţională. Interpretări vădind o impresionantă concentrare de calităţi artistice, dominate de o sensibilitate pronunţat romantică. ARRHENIUS [arenius], Svante August (1859—1927), fizician şi chimist suedez. Prof. univ. la Stockholm. A elaborat teoria disociaţiei electrolitice (1887): cercetări în domeniul astronomiei, astrofizicii, biologiei. M. de onoare al Acad. Române (1913). Premiul Nobel pentru chimie (1903). ARROW [aşroujj Kenneth (n. 1921), economist american. Prof. univ. la Stanford şi Har-vard. Cercetări în domeniul teoriei echilibrului economic şi al teoriei creşterii economice („Selecţia socială şi valorile individuale"). Premiul Nobel (1972). ARRUBIUM, aşezare geto-dacă cu nume celtic (sec. 2—1 î.Hr.), apoi castru roman, cetate bizantină şi turcească pe malul drept al Dunării. Azi Măc/n, jud. Tulcea. ARS, -Ă (< arde) adj. 1. Distrus, mistuit de foc. ■ Care prezintă o arsură, ■ Stricat prin expunerea prea îndelungată la acţiunea focului; (despre materiale) degradat în urma unui tratament termic sau a aburirii la o temperatură prea înaltă. 2. Care a fost expus, în scop anumit, acţiunii focului. Cărămidă a. ■ Înfierbîntat. înroşit în foc. 3. înnegrit (de soare); pîrlit, bronzat. ■ Decolorat (de soare). 4. Fript. 5. ofilit, uscat, fl Fig. (Despre inimă, suflet) Zdrobit, pustiit. ARSACIZI, dinastie de regi ai Parţiei (250 î.Hr.—224 d.Hr.), întemeiată de Arsaces. ARSEN (< germ.) s.n. Element chimic (As; nr. at* 33, m. at. 74,92) semimetalic. în combinaţii funcţionează în stările de valenţă 3 şi 5. A. şi majoritatea combinaţiilor sale sînt toxice (doza mortală 0,1—0,3 g). Este folosit în aliaje pentru mărirea durităţii. A fost descoperit în 1250 de Albertus Magnus. ARSENAL (< fr.) s.n. 1. întreprindere militară în care se repară armamentul. 2. (în 117 ARTERIOG RAFIE Constantin Arseni unele state) întreprindere industrială în care se fabrică, se repară şi se depozitează armamentul. ARSENI, Constantin (n. 1912, Dolhasca, jud. Suceava), medic român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul neurochirurgiei („Epilepsia în tumorile cerebrale", „Patologia vertebromedulară neurochirurgicală", „Epilepsiile", „Patologia stărilor de veghe şi de somn"). ARSENIAT, -Ă (< fr.) adj. Care conţine arsen. □ Hidrogen a. = arsină. ARSENIAŢI s.m. pl. Săruri ale acidului arsenic. ARSENIC (< fr., lat.) adj., s.n. 1. Adj. Acid ~ = acid al arsenului pentavalent, care se prezintă sub formă de cristale albe higroscopice, solubile în apă. Este folosit în sinteze de laborator. 2. S.n. Anhidridă arsenioasă. ARSENIOS, -OASĂ (< fr.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al arsenului trivalent stabil numai în soluţii apoase. Anhidridă ~ = trioxid de arsen, pulbere fină, albă, foarte toxică pentru om (doză mortală 0,15 g), folosită ca insecticid şi raticid; (pop.) şoricioaică, arsenic (2). ARSENIT (< fr. fi}) s.m. Sare a acidului arsenios, care, datorită proprietăţilor toxice, e folosită ca insecticid şi erbicid. ARSENIURĂ (< fr.) s.f. Combinaţie binară a arsenului cu metalele. ARSENOPIRIT v. mispichel. ARSINĂ (< fr. {i}) s.f. Compus al arsenului cu hidrogenul, gaz incolor cu miros de usturoi, foarte toxic; hidrogen arsen iat. ARSjNE (< fr.) s.f. pl. Compuşi organici ai arsenului derivaţi de la hidrogen arseniat, prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali organici. ARSONVAL, Jacques Arsene d’ (1851 — 1940), fiziolog şi fizician francez. Contribuţii în electrofiziologie; a perfecţionat galvanometria şi a aplicat curenţii de înalta frecvenţă în medicină (darsonvalizare). ARSURA, com. în jud. Vaslui; 2 211 loc. (1991). Importantă cetate traco-getică (sec. 4—2 î.Hr.) întărită cu două valuri de pămînt. ARSURĂ (iat. arsura) s.f. 1. Leziune a pielii sau mucoaselor produsă de agenţi externi fizici (căldură, electricitate, radiaţii) ori chimici (acizi, baze tari) care produc coagularea proteinelor. Arsurile pielii pot fi de 4 grade: I (a. superficială) = înroşirea pielii; II (a. intermediară) = vezicule cu serozitate; III (a. profundă) = necroză; IV = carbonizare. 2. Senzaţie cu caracter de a. (1), localizată în diverse regiuni ale corpului (ex. a. gastrică în cursul bolii ulceroase). 3. Parte a unui obiect atinsă sau distrusă de acţiunea focului sau a unei substanţe corosive. 4. Loc unde a ars o pădure; jarişte, pîrlitură. ARŞACIZI (ARSAKUNI), dinastie de regi ai Armeniei (66—128 d.Hr.), întemeiată de Tirida-tes I. ARŞIC (< tc.) s.n. Os al articulaţiei jaretului mieilor şi caprelor, folosit la un joc de copii; p. ext. (la pl.) joc de copii la care se folosesc aceste oase. ARŞIN (< rus., tc.) s.n. Unitate de măsură pentru lungimi, folosită în trecut, egală cu 0,7 112 m. ARŞIŢĂ (lat. *arsicia) s.f. Căldură dogoritoare a soarelui; caniculă. ARTA, revistă a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Apare la Bucureşti din 1954. ARTACHINO, Constantin (1870—1954, n. Giurgiu), pictor român. Unul dintre fondatorii grupării „Tinerimea artistică". Peisagist („Peisaj de iarnă", „Stradă turcească din Sofia") şi portretist („I.L. Caragiale"). în colab. cu Şt. Luchian a realizat decoraţia interioară a catedralelor din Tulcea şi Alexandria. ARŢAG NAN [artanf] . Charles de BATZ [ba], d’ (1611—1673), notil gascon, căpitan al muşchetarilor lui Ludovic XIV, apoi mareşal. Devenit celebru prin romanul lui Al. Dumas-tatăl „Cei trei muşchetari". ARTAUD [arto], Antonin (1896—1948), dramaturg, poet şi eseist francez. Actor de teatru şi cinema. încercări de reînnoire a artei scenice şi a teoriei teatrale, cu influenţă asupra teatrului contemporan de avangardă („Teatrul şi dublul său"). Poeme suprarealiste („Ombilicul limburilor"). ARTAXERXE, numele a trei regi persani din dinastia Ahemenizilor. Mai importanţi: 1. A. II (404—359 î.Hr.). A învins la Cunaxa (401 î.Hr.) pe fratele său Ci rus cel Tînăr, pretendent la tron. 2. A. III (359—338 î.Hr.). A reprimat răscoala Egiptului (342 î.Hr.). £RTĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Formă a activităţii umane şi a conştiinţei, constînd în realizarea de structuri expresive capabile să genereze şi să comunice emoţii specifice complexe, la care participă, atît în actul creaţiei cît şi în acela al receptării, senzorialitatea, intuiţia, afectivitatea şi inteligenţa. De-a lungu! istoriei sale, creaţia artistică, păstrîndu-şi specificitatea de geneză, conţine şi transmite în limbaj propriu datele despre realitatea obiectivă sau subiectivă pe care artistul o traversează. Această apartenenţă la o dublă realitate conferă artei statutul de dimensiune constitutivă a umanului. Parte integrantă a culturii, a. îndeplineşte un rol important în societate prin funcţiile cognitivă şi educativă care-i sînt implicite. □ Operă de a. = operă realizată prin activitatea artistică creatoare. Om de a. = persoană care desfăşoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă. Arte frumoase — denumire dată grupului de arte alcătuit din: pictură, sculptură, grafică (în trecut şi arhitectură, poezie, muzică şi dans). Arte plastice v. plastic. A. decorativă v. decorativ. A. populară = ansamblu de creaţii artistice, de obicei anonime, realizate de popor (literatură muzică, dansuri, obiecte de artă plastică sau de artă decorativă). A. poetică v. poetic (3). A. pentru a. = formulă exprimînd tep autonomiei absolute a a. faţă de societate. în sec. 19, ca reflex al dezacordului dintre adepţii tezei şi mediul existent, a.p.a. era îndreptată împotriva didacticismului, academismului şi influenţelor mentalităţii filistine în artă. A. 1900 (a. nouă) — mişcare artistică generată de Ideile estetice europene de la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. Corespunde următoarelor curente artistice; art nouveau în Franţa, Jugendstil sau Secession în Germania şi Austria, modern-style în Anglia, stil „Floreale" în Italia, stil „Coup de fouet" în Belgia, şcoala din Glasgow în Scoţia, stil „Joventud" în Spania, „Tiffany style" în S.U.A. etc. Se defineşte ca o tentativă de integrare a artei în viaţa socială, astfel $ituîndu-se în curentul general al avangardei democratice. Trăsătura generală a mişcării este căutarea unei noi şi moderne sinteze a artelor. La începutul sec. 20, a. 1900 marchează arhitectura, decoraţia, pictura, sculptura şi artele grafice pe teritoriul României. Ecouri ale acestei mişcări se simt în operele lui Şt. Luchian, N. Vermonţ, Hollosy Simon, Th. Pallady, Kimon Loghi, D. Paciurea, Cecilia Cuţescu-Stork, Al. Ziffer, A, Popp, I. Theodorescu-Sion, N. Tonitza. în cadrul a. 1900 din România apar formele originale ale stilului neoromânesc din arhitectură, promovat de I. Mincu, P. Antonescu, Gh. Sterian, N. Ghika-Budeşti. Importantă este şi şcoala Secession de arhitectură şi decoraţie din Transilvania. A. cinetică = curent artistic internaţional, răspîndit în al cincilea deceniu al sec. 20 prin opere semnate de V. Vasarely, B. Munari, J.R. Soto, j. Tinguely, N. Schoffer, P. Bury. Se caracterizează prin experimentarea unor mişcări în opera de artă, de la cele mecanice şi luminoase la cele electromagnetice, supuse unor calcule şi programe de tip ştiinţific. Â,^concretă = curent artistic european dîn cadrul- mişcării abstracte moderne, caracterizat printr-o mare libertate compoziţională. Principiile curentului sînt teoretizate de şeful grupului, Theo van Doesburg, în „Manifestul artei concrete" (1930). 2. Îndemînare într-o activitate; pricepere, măiestrie. ■ îndeletnicire care cere îndemînare şi pricepere. ■ Arte grafice= tehnica reproducerii şi multiplicării, sub formă de imprimate sau de cărţi, a originalelor scrise sau desenate de obicei în creion, cărbune, cretă sau peniţă. Arte liberale = (în ev. med.) cele şapte discipline care constituiau învăţămîntu! scolastic, grupate în ciclurile trivium şi quadrivium. A,, militară = parte a ştiinţei militare care studiază teoria şi practica pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă şi a războiului. ARTEFACT (< fr. fi}; fs} lat. ars- „artă" + factus „făcut") s.n. 1. Imagine falsă apărută în preparatele histologice datorită unor defecte de fixare sau de colorare. 2. Produs artificial sau accidental întîlnit în observarea şi experimentarea unui fenomen natural. ARTEMIŞ (în mitologia greacă), zeiţa vînăto-rii, fiica lui Zeus şi a titan idei Leto, soră geamănă cu Apolo. Asimilată de timpuriu la romani cu Diana. ARTERĂ (< fr.) s.f. 1. (ANAT.) Vas sanguin prin care circulă sîngele de la inimă la periferie (organe şi ţesuturi). Cu excepţia a. pulmonare, toate a. conţin sînge roşu, oxigenat. în secţiune, a. are lumenul rotund. Cea mai importantă a. este aorta. 2. (TRANSP.) Cale de comunicaţie terestră (şosea, cale ferată) sau canal navigabil cu trafic intens. 3. (URB.) Stradă importantă cu circulaţie şi cu dimensiuni foarte mari. 4. (TEHN.) Conductă hidraulică sau linie electrică de alimentare principală a unei reţele de distribuţie. ARTERIAL, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de artere (1), privitor la artere. ARTERIOG RAFIE (< fr. fi); fs} gr. arteria „arteră" + graphe „descriere") s.f. Radiografie a unei artere (1) după injectarea intravasculară a unei substanţe radioopace. 118 Artemis (Diana de la VersaiUes) ARTERIOLÂ (< fr.) ş.f. Ramificaţie subţire a arterelor (î). ART1RIOSCLEROZĂ (< fr. {i}; {s} gr. arteria „arteră" + sWeros/s „întărire") s.f. Stare patologică caracterizată prin îngroşarea şi sclerozarea pereţilor arterelor (1), cu pierderea elasticităţii acestora; arteroscleroză. Atinge în special vasele inimii, rinichilor şt vasele cerebrale. Â. apare mai frecvent la persoanele în vîrstă şi este însoţită de obicei de creşterea tensiunii arteriale ( a. cerebrală, a. coronariană, a. renală etc.). ARTiRIOTOMIE (< fr. {i}; {s} gr. arteria „arteră" + tome „tăietură") s.f. Secţionare chirurgicală a unei artere (1); ARTERITA (< fr.) s.f. Inflamaţie a peretelui arterial, pe care îl afectează parţial sau total. ARTEYELDE, Jacob van (c. 1290—1345), om politic flamand. Conducătorul răscoalei orăşenilor din Gand, izbucnită în 1338 împotriva contelui Flandrei şi a monarhiei franceze; partizan ai alianţei cu Anglia în Războiul de 100 de Ani. ARTE ZI AN, -A (< fr.) adj., s.f., s.n. (Izvor sau fîntînă) din care apa ţîşneşte cu presiune în sus. ARTHUR (ÂRTUS) (sec. 6), rege legendar al celţilor din Britannia. A luptat împotriva cuceritorilor anglo-saxoni. Personaj central în ciclul de romane cavalereşti din sec. 13, cunoscut sub numele de „Ciclul lui Arthur" sau „Ciclul mesei rotunde". ARTJCOL (< it., lat., după fr.) s.n. 1. Gen publicistic cuprinzînd expunerea şi demonstrarea succintă a unor idei, prezentarea unor opinii etc. □ A. de fond = articol orientativ, de ziar, revistă etc., prezentînd o problemă importantă la ordinea zilei. 2. (OR.) Diviziune într-un act normativ (ex. lege, decret), marcată printr-un număr de ordine. B (EC.) Diviziune într-un buget, într-un plan financiar, într-o calculaţie etc.. care arată fie sursa sau natura unui venit, fie natura, destinaţia sau beneficiarul unei cheltuieli. □ A. contabil = reflectarea distinctă în conturi a unei operaţii economice, cuprinzînd, în afară de denumirea contului, data, suma şi explicaţia. 3. (INFORM.) Unitate elementară de organizare şi prelucrare a unul fişier, grupînd date ce pot fi tratate unitar din punctul de vedere al adresării şi/sau prelucrării datelor. 4. Tip de produs avînd caracteristici distincte (de mărime, modei, culoare etc.) în cadrul unui sortiment de produse; p. gener. orice obiect sau lucru care se vinde în comerţ. 5. (LINGV.) Parte de vorbire (flexibilă) care se alătură unui substantiv sau unui echivalent a! lui pentru a individuaiiza obiectul desemnat de acesta. 6. (ZOOL.) Nume dat segmentelor componente ale unor organe (ex. ale antenelor, ale picioarelor artropodelor). ARTICULA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A emite un sunet, a rosti un cuvînt cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga articol (5) unui substantiv, unui adjectiv sau unul echivalent al lor. 3. Refl. (Despre elementele unui sistem tehnic, despre oase etc.) A se lega prin articulaţii. ARTICULAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la articulaţii, care aparţine unei articulaţii. ARTICULATE s.f. pi. Clasă de brahiopode marine, solitare, bentonice cu cochilie bivalvă, fixate temporar sau permanent de substrat prin intermediul unui organ musculos; prezintă dezvoltare maximă în Devonian (Articulata). ARTICULAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Acţiunea de a (se) articula şi rezultatul ei. 2, (ANAT.) Legătură mobilă, semimobilă sau fixă între două sau mai multe oase la vertebrate; încheietură. ■ Legătură mobilă a segmentelor la artropode. 3. (TEHN.) Cuplă cinematică care permite rotirea relativă a celor două elemente componente în jurul unei axe (la a. cilindrice), în jurul a două axe (la a. cardanice) sau în jurul unui punct (ia a. sferice). 4. (TELEC.) Mărime caracteristică unei instalaţii de transmisie sonoră, egală cu raportul dintre numărul de elemente de vorbire (consoane, vocale, silabe, legături etc.).corect recepţionate şi numărul lor ţotai. ARTIFICIAL, -Ă (< fr.. lat.) adj. 1. Care imită un produs ai naturii. 2. (Adesea adv.) Nesincer, prefăcut, forţat; artificios. ARTIFICIALITATE (< artificial) s.f. Caracterul a ceea ce este artificial; lipsă de naturaleţe. ARTIFICIER (< fr.) s.m. 1. Muncitor specializat în producerea exploziilor în exploatările miniere. 2. (MILIT.) Specialist care manipulează şi întreţine explozivii, muniţiile etc. ARTIFICIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Artificial (2). ARTIFICIU (< lat., după fr.) s.n. 1. Procedeu ingenios folosit pentru a împodobi, a modifica etc. un anumit lucru. □ (MAT.) A. de calcul = procedeu care permite rezolvarea unei pro- bleme într-un mod simplu şi ingenios. 2. (Mai ales la pl.) Amestec de substanţe chimice şi carburanţi, folosit în semnalizări luminoase, pentru producerea fumului, la jocuri de artificii etc. ARTIGAS, Jose Gervasio (1764—1850), om politic şi general uruguayan. Unul dintre conducătorii (1810—1820) Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America. Din 1820 a trăit în exil. ARTILERIE (< fr., rus.) s.f. Armă care are ca principal armament tunul, obuzierul şi aruncătorul de mine; totalitatea armamentului ce serveşte la aruncarea la distanţă mare a unor proiectile. ARTILERjST (< rus., germ.; artilerie) s.m. Militar care face parte din artilerie. ARTIMON (< fr., lat.) s.n. Catarg situat la pupa unei corăbii cu mai mulţi arbori. ARTIN, Emil (1898—1962), matematician german. Prof. univ. la Hamburg şi Princeton. Lucrări de algebră comutativă şi de teoria numerelor. ARTIODACTIL (< fr. {i}; {s} gr. artios „cu soţ" + dakty/os î,deget") adj., s.n. pl. 1. Adj. (Despre unele animale) Cu degete perechi; paricopitat. 2. S.n. pi. Ordin de mamifere erbivore mari, terestre, cu piciorul terminat cu două degete mari, acoperite cu cîte o copită, şi cu două degete mici, reduse (ex. boul). ARTIST, -A (< fr.) s.m. şi f. Persoană care lucrează într-un domeniu al artei; p. restr. actor; p. ext. persoană care dă dovadă de o iscusinţă deosebită într-o anumită îndeletnicire. ARTISTIC, -A (< fr.) adj., adv. 1. Adj. Care aparţine artei, privitor la artă. 2. Adv. Executat cu artă. ARTIZAN (< fr.) s.m. 1. Meşteşugar, meseriaş (mai ales în ev. med.). 2. Meşteşugar care exercită o îndeletnicire artistică. ARTIZANAT (< fr.) s.n. 1. Totalitatea artizanilor. 2. Meşteşug practicat cu artă; arta meşteşugarului. B Produse cu caracter artistic, realizate de artizani. 3. Unitate comercială specializată pentru vînzarea produselor de artizanat. ART NOUVEAU (denumire fr.) [ar nuvo] Stil în arhitectură, art^ decorative şi sculptură dezvoltat în Franţa Ta sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. Termenul este folosit şi ca denumire pentru întreaga artă de la graniţa dintre cele două secole. Principalele centre de manifestare sînt Paris şi Nancy, în ultimul dezvoltîndu-se o adevărată şcoală, mai ales în sticlă şi ceramică, al cărei reprezentant este E. Galie. V. şi arta 1900. ARTOBOLEVSKI, Ivan Ivanovici (1905— 1977), inginer rus. Cercetări în domeniul teoriei maşinilor şi mecanismelor. A elaborat metode de analiză a mecanismelor complexe şi de cercetare a unor maşini automate. ARTOIS [artua], prov. istorică în N Franţei. Oraş pr.: Arras. Grîu şi sfeclă de zahăr; creşterea animalelor. ARTRALGjE (< fr. {i}; {s} gr. arthron „articulaţie" + a/gos „durere") s.f. Durere articulară, care apare în reumatism, după eforturi fizice prelungite. ARTRITĂ (< fr. {i}; {s} gr. arthritis „gută") s.f. Inflamaţie a unei articulaţii provocată de microbi sau de o dereglare metabolică (ex. a. gutoasă, rezultat ai perturbării metabolismului acidului uric). ARTRITISM (< fr. {i}; {s} gr. arthritis „gută") s.n. Predispoziţie constituţională la unele boli articulare şi de nutriţie (ex. gută). ARTROPATIE (< fr. {i}; {s} gr. arthron „articulaţie" +* pathos „suferinţă") s.f. Boală articulară avînd cauze diferite (ex. a. reumatismală, a. tabetică). ARTROPLASTIE (< fr. {i}; {s} gr. arthron „articulaţie" + plastos „modelat") s.f. intervenţie chirurgicală făcută cu scopul restabilirii mobilităţii, prin crearea unui nou spaţiu articular. ARTROPQDE (< fr. {i}) s.f. pl. încrengătură de nevertebrate superioare, cu simetrie bilaterală şi cu aparat locomotor articulat; prezintă regiune cefaiică şi corp împărţit în torace şi abdomen, învelit într-o membrană chitinoasă (Arthropoda). La început erau acvatice, adaptîn-du-se treptat la mediul terestru. Cuprinde crustacee, miriapode, arahnide şi insecte. ARTRQZĂ (< fr. {i}; {s} gr. arthron „articulaţie") s.f. Boală articulară cronică de tip degenerativ. Apare în dereglări metabolice şi hormonale, reumatism cronic, intoxicaţii sau traume cronice. Se caracterizează prin deformarea extremităţilor osoase, reducerea spaţiului articular etc., care determină limitarea mişcărilor. ARTS AND CRAFTS[a:ts and krarfts],societate artistică de arte şi meserii organizată sub conducerea lui W. Crane, în 1888 la Londra, cu scopul de a promova originalitatea şi valoarea în artele aplicate, opunîndu-se producţiei industriale de serie. Preocuparea pentru obiectul de uz curent s-a extins şi asupra arhitecturii, avînd la bază concepţia despre confortul fizic şi spiritual al spaţiului de locuit sub semnul valorii şl al esteticului. Ea a influenţat „stilul 1900" şi stă ia baza concepţiei artei ambientale a sec. 20. ARŢ&G (HARŢAG) (< magh.) s.n. Pornire spre ceartă. ARŢAR s.m. Denumire generică pentru arborii şi arbuştii din familia aceracee: paltin de cîmpie (Acer platanoides), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), jugastru (Acer campestre), gladiş sau arţar tătăresc (Acer tataricum). ARŢĂGOS, -OfSĂ (< arţag) adj. Certăreţ. ti» ARŢIMOVICI, Lev Andreevici (1909— 1973), fizician rus. Contribuţii în domeniul opticii electronice şi al reacţiilor termonucleare controlate (a inventat tokamak-uI). ARUBA, ins. în M. Caraibilor (Antilele Mici); 193 km2; 62 mii loc. (1987). Oraş pr.: Oranjestad. Expl. de fosfaţi şi sare. Culturi de bumbac, lequme, arahide, citrice. Autonomie internă. ARUNACHAL PRADESH [arunct/al pradeş] . stat în NE Indiei; 83,6 mţi km2; 631,8 mii loc. (1981). Centru ad-tiv: Itanagar. Expl. de cărbune, petrol şi forestiere. ARUNCA (lat. eruncare) vb. I 1. Tranz. A face, printr-o mişcare bruscă, ca un obiect (sau o persoană) să ajungă fa oarecare distanţă de locul în care se află; a azvîrli. □ Expr. A arunca (ceva) în aer — a distruge (ceva) cu ajutorul unui exploziv. ■ Fig. A face ca cineva să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situaţie (rea). 2. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda.' 3. Tranz. A scoate, a emite, a răspîndi. 4. Intranz. A da, a azvîrli în cineva. 5. Refl. A se repezi, a se năpusti, a se avînta. ARUNCARE (< arunca) s.f. 1. Acţiunea de a (se) arunca; aruncătură. 2. (SPORT) (La pl.) Denumire generală a probelor atletice care constau din proiectarea la distanţă a greutăţii, a discului, a suliţei sau a ciocanului. 3. Procedeu tehnic de azvîrlire a obiectului de joc (mingea) în jocurile sportive (baschet, handbal, fotbal etc.). ARUNCĂTOR, -0£RE (< arunca) subst. 1. S.m. şi f. Sportiv specializat într-una din probele de aruncare (2). 2. S.n. (MILIT.) A. de mine = gură de foc cu ţeava neghintuită, cu care se aruncă la distanţă mine. A. de flăcări — armă cu care se proiectează un jet de flacără ia o anumită distanţă. 3. S.n. (TEHN.) A. de spumă = dispozitiv de stingere a incendiilor, care produce dioxid de carbon încorporat într-o masă spumoasă. ARUNCĂTURĂ (< arunca) s.f. 1. Aruncare (1). 2. Distanţa la care ajunge un obiect aruncat; azvîrli tură. 3. Săritură. ARUWIMI [aruujmi], rîu în Zair, afl. dr, al fl. Zair la Basoko; 1 300 km. Izv. de pe pantele vestice ale masivului Ruwenzori, de lîngă L. Mobutu Sese S6ko prin două izvoare: Nepoko (la N) şi ituri (la S). Navigabil în cursul inferior pe 120 km de ia vărsare. Cataracte şi cascade. ARVUNĂ (< ngr.) s.f. (Pop.) Acont care are caracterul unei garanţii pentru îndeplinirea unui contract. ARVUNI (< arvună) vb. IV tranz. (Pop.) A aconta. ARZ (< tc.) s.n. Memoriu, reclamaţie, plîngere adresată Porţii Otomane de către domnii, boierii sau membrii clerului din Ţara Românească şi Moldova. ARZĂTOR, -OARE (< arde) adj., s.n. 1. Adj, Care arde.'care dogoreşte; fierbinte, torid. îl Fig. Puternic, intens; care cere o soluţie imediată. Problemă arzătoare. 2. S.n. Aparat folosit la amestecarea unui combustibil, fluid, gazos sau pulverulent, cu comburantu! necesar arderii. AS (< I lat., 2, 3 fr.) s.m. 1. Monedă romană de bronz, reprezentînd unitatea sistemului monetar. 1 Carte de joc marcată cu un singur punct, de obicei cea mai importantă dintre cărţile de aceeaşi culoare; birlic. 3. (La tenis) Punct realizat direct din serviciu. 4. Fig. Persoană care se distinge în mod deosebit într-un domeniu oarecare. As avers revers Gheorghe Asachi As, simbol chimic pentru arsen. ASACHI 1. Gheorghe A. (1788—1869, n. Herţa), om de cultură şi scriitor român. Studii de astronomie, arheologie, epigrafie, poetică, pictură la Lvov, Viena şi Roma. întemeietor al învăţămîntului (Academia Mihăileană, 1835), al presei („Albina românească", 1929) şi al teatrului românesc (1816) în Moldova. A scris sonete (în manieră petrarchistă), fabule, balade, poeme fantastice („Turnul lui But"), influenţate de clasicism şi de preromantism, drame şi nuvele istorice, prelucrări. Picturi cu subiect istoric. 2. Dimitrie A. (1820—1868), matematician român. Fiul lui A. (I). Autorul primei lucrări originale româneşti de matematică („Asupra inversării seriilor") şi al primului tratat românesc de topografie. 3. Alexandru A. (1828—1875), grafician român. Fiul lui A. (!). A ilustrat cu litografii, naive ca factură, dar însufleţite de sentimente patriotice, nuvelele istorice ale tatălui său. 4. Ermiona A. (1821—1900, n. Viena), traducătoare rornână. Fiica lui A. (1), soţia lui Edgar Quinet. Stabilită la Paris. Cronici muzicale, memorialistică („Memoires d’exil"), traduceri, corespondenţă (cu V. Hugo). ASAFIEV, Boris Vladimirovici (cunoscut şi sub pseud. tgor Glebov) (1884—1949), muzicolog, compozitor şi pedagog rus. Lucrări teoretice („Forma muzicală ca proces"). Opere, balete („Fîntîna din Baccisarai"), muzică simfonică. ASAHIKAWA [asahigaua], oraş în Japonia (Hokkaido);* 363,6 *mii loc. (1985). Nod de comunicaţii. Ind. textilă, chimică, alim. şi a prelucr. lemnului. ASAHI SHIMBUN [şimbun], cotidian liberai japonez de mare tiraj, înfiinţat de concernul Asahi în 1879. Are ediţii de dimineaţă şi de seară. AS£LT (< it.) s.n. Atac decisiv asupra unei ppztţii întărite, localităţi sau cetăţi, executat în opul cuceririi lor. ASALT£ (< it.), vb. I tranz. 1. A da un asalt. 2. A copleşi cu insistenţe, cu rugăminţi, cu cere»** ASAMA YAMA, vulcan activ în centrul ins. Honshu (Japonia). Alt.: 2 542 m. Explozie catastrofală în 1783. Ultima erupţie în 1958. ASAMBLA (< fr.) vb. I tranz. A reuni într-o anumită ordine elementele componente ale unui sistem. ASAMBLAJ (< fr.) s.n. Grup de elemente ale unui sistem *tehnic asamblate între ele. ASAMBLARE (< asambla) s.f. 1. Operaţie de reunire (prin înşurubare, împănare, fretare etc.) a elementelor componente ale unui sistem tehnic 2. (INFORM.) Translatare a unui program. scris în limbaj de asamblare, într-o formă direct executabilă (în cod maşină) de către un calculator numeric. ASAMBL9R (< fr.) s.n. (INFORM.) Program care realizează conversia într-o formă direct executabilă de către un calculator numeric a programelor scrise în limbaj de asamblare. ASCENSIUNE ASAN I, ţar al Imp. Vlaho-Bulgar (1191 — 1196). Alături de fratele său Petru a condus. în anii 1185—1186, răscoala anti bizantină în urma căreia s-a Instaurat o nouă creaţie statală, Imp. Vlaho-Bulgar (cel de-al doilea ţarat bulgar); întemeietorul dinastiei Asăneştllor. ASANA (după fr., germ.) vb. I tranz. A înlătura surplusul de apă de pe un teritoriu prin lucrări hidrotehnice, în scopuri economice ori sanitare. ASANARE (< asana) s.f. (MED.) I. înlăturarea unui focar de infecţie (dentar, amigdalian, apendicular) prin tratament medicamentos sau intervenţie, chirurgicală. 2. Distrugerea agentului cauzal sau transmiţător al unei boli, întîlnită într-un anumit teritoriu (locuinţă, localitate, regiune). ASANGA (sec. 4 î.Hr.), filozof budist. După el lumea înconjurătoare nu are existenţă, dar există eul, gîndirea, care creează iluzia realităţii lucrurilor. ASANSOL, oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest); 1,1 mii. loc. (1981). Expl. de cărbune. Metalurgia aluminiului. Nod de comunicaţii. ASASIN, -Â (< fr.) s.m. şi f. 1. S.m. şi f. Persoană care săvîrşeşte un asasinat; ucigaş. 2. (La m. pl.) Sectă musulmană şlită organizată sub forma unei societăţi secrete ai cărei membri au acţionat pe terit. actualelor state Iran, Siria şi Liban (sec. 11—13). întemeiată de Hasan ibn as-Sabbah, care a pus stăpînire (în 1090) pe cetatea Alamut (din M-ţii Efburz), devenită cartier general, extinzîndu-şi apoi autoritatea, prin teroare şi asasinate politice, asupra unui larg terit. din NV Iranului. Suprimaţi de mongoli (în Iran, 1256) şi de mameluci (în Siria şi Liban, 1272). ASASIN^ (< fr.) vb, I tranz. A săvîrşi un asasinat. ASASINAT (< fr.) s.n. Omor cu premeditare^ ASĂNEŞTI, dinastie de origine românească care a condus Imp. Vlaho-Bulgar (1186—1256); întemeiată de Asan I„ în urma răscoalei antibi-zantine (1185—1186). Propriu-zis, A. sînt numai descendenţii în linie bărbătească ai lui Asan I: loan Asan II (1218—1241), cu fiii săi Căliman I (1241—1246) şi Mi hai I II (1246—1256) şi sebasto-cratorul Alexandru, cu fiul său Căliman li (1256). Ulterior, numele de A. a fost extins şi asupra fraţilor iui Asan I, Petru (1186—1191 şi 1196— 1197) şi loniţă (1197—1207) şi a nepotului său de soră, Borilă (1207—1218), a unor urmaşi ai acestora, precum şi asupra unor bărbaţi intraţi în familie prin căsătorii. Mai importanţi: Petru (Calopetru), loniţă (CaloianJ şi loan A II. ASĂU, com. în jud. Bacău, pe valea Asău, afl. al Trotuşului; 7 258 loc. (1991). Expl. de cărbune brun. Staţie de c.f. ASCARJD (< fr., lat.) s.m. (ZOOL.) Limbric. ASCARIDIOZĂ (< fr. {i}; {sj gr. askarid-„iimbric") s.f. Boală parazitară, comună omului şi animalelor, provocată de limbrici. ASCĂ (< fr.; {s} gr. asfcos „burduf*) s.f. (BIOL.) Celulă producătoare şi purtătoare de spori interni, specifică ascomicetelor. ASCENDENT1, -A (< fr., lat.) adj. are urcă sau care se'dezvoltă progresiv. ASCENDENT2, -A (< fr., lat., 2. fr.) subst. 1. S.m. şi f. Rudă în linie directă dintr-o generaţie anterioară. 2. S.n. Autoritate morală, influenţă dominantă. ASCENDŞNŢĂ (< fr.) s.f. Raport de rudenie între o persoană şi ascendenţii ei; p. ext. obîrşie, origine. ASCENSION ŢasenşnJJns. vulcanică în Oc. Atlantic, posesiune britanică, situată pe dorsala central-atlantică; 88 km2; 1 035 loc. (1988). Centrul ad-tiv: Georgetown. Alt. max.: 859 m. Climă tropicală. Staţiune de cablu transoceanic. Pescuit. ASCENSIUNE (< fr., lat.) s.f. 1. Mişcare de joc în sus a unui mobil. ■ Ridicare a unui lichid într-un tub capilar. 2. Urcare pe un munte. ■ înălţare în atmosferă cu un balon. 3. Ascensiune sau ascensie dreaptă — una dintre coordonatele ASCENSOR 120 ecuatoriale. V. Coordonată. 4. Urcare (continuă) pe treptele ierarhiei profesionale sau sociale. ASCENSOR (< fr.) s.n. Instalaţie pentru transportul -pe verticală a! persoanelor sau materialelor în clădirile cu mai multe etaje, constituită dintr-o cabină, o platformă sau o colivie care se deplasează pe ghidaje fixe; lift. ASCET, «Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care duce o viaţă retrasă, austeră, de meditaţie şi pietate; pustnic, sihastru. ASCETIC, -Ă (< fr.) adj., s.f. 1. Adj. Care aparţine ascetului, caracteristic vieţii şi concepţiei sale, privitor la ascetism sau la asceză. 2. S.f. Ramură a teologiei care studiază viaţa şi operele asceţilor creştini. ASCETISM (< fr.) s.n. î. Mod de viaţă caracterizat prin extremă austeritate, abstinenţă, practicarea unor exerciţii de mortificare a trupului; asceză, sihăstrie. 2. Doctrină care preconizează asceza. A. creştin implică supunere, castitate, sărăcie. ASCEZĂ {< fr.) s.f. Ansamblu de exerciţii fizice şi spirituale de meditaţie şi mortificare a trupului, pentru înfrîngerea simţurilor şi impulsurilor carnale, ca mijloc de purificare morală şi acces la sacru. Practicată de călugării creştini, musulmani, budişti ş.a. B P. ext. Mod de viaţă care exclude excesul, compromisul, artificiul. ■ Ascetism (1). ASCHAFFENBURG [aşafanbijrc]. oraş în Germania (Bavaria), port pe Maln^f^-mii loc. (1987, cu suburbiile). Tricotaje, celuloză şi hîrtie, constr. de maşini electrice şi de precizie. ASCHOFF [aşof], Ludwig (1866—1942), medic german. Prof. univ. la Marburg şi Freiburg. Contribuţii în cercetarea sistemului nervos autonom al inimii. ASCIDIi (< fr. {i}; (sj gr. askidion „săculeţ") s.f. pl. Clasă de cordate marine inferioare cu corpul în forma de sac, care trăiesc fixate mai ales pe stînci. în Marea Neagră se găseşte dona intestinalis. ASCII (American Standard Code for /nter-change /nformation) v. cod. ASCITĂ (< fr.; {s} gr. askos „burduf") s.f. (MED.) Acumulare de lichid în cavitatea peritoneală, provocînd creşterea în volum a abdomenului. ASCLEPIAD (< fr., lat.) s.m. Vers grec sau latin, compus dintr-un spondeu, doi coriambi şi un iamb. Inventarea sa este atribuită poetului grec Asclepiade din Samos (sec. 3 î.Hr.), care i-a utilizat în special în epigrame. ASCLEPIADACEE (< fr. {i}; {s} gr. Asklepias „iarba-fiarelor") s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, erbacee sau lemnoase, cu latex, cu frunze opuse, flori hermafrodite gamopetale şi seminţe prevăzute cu un smoc de peri lungi (ex. iarba-fiarelor). ASCLEPIADE din Bitinia (124—40 î.Hr ), medic grec. A fundat o şcoală medicală la Roma şi a combătut medicina umorală a lui Hipocrat. ASCLEPIOS (în mitologia greacă), zeul tămăduirii, fiul lui Apolo. în iconografie e reprezentat însoţit de un şarpe. Preluat de romani sub numele de Esculap. ASCOCHITOZĂ ( {s} Ascochyta) s.f. Boală a plantelor provocată de ciuperci din genul Ascochyta, manifestată prin apariţia unor pete galbene-cenuşii sau brune-deschise pe frunze, tulpini şi fructe (ex. a. mazării). ASCOLI, Graziadio Isaia (1829—1907), lingvist italian. Neogramatic. Indoeuropenist şi romanist, întemeietor al studiilor asupra limbii retoromane şi al dialectologiei italiene („Italia dialectală"). M. de onoare al Acad. Române (1877). ASCOMICETE (< fr. {i}; {sj gr. askos „burduf" + mykes „ciupercă") s.f. pi. Clasă de ciuperci saprofite, parazite sau care trăiesc în simbioză, cu corpul vegetativ format de obicei din filamente; se înmulţesc prin spori formaţi în ască. Unele sînt folositoare (ex. zbîrciogul, drojdia de bere), altele dăunătoare (Sphaerotheca mors-uvae, care provoacă făinarea agrişului şi coacăzului). ASCORBIC (< fr.) adj. Acid ~ = vitamina C. ASCOSPOR (< fr. {!}; {s} gr. askos „burduf* + spora „sămînţă") s.m. Spor format în ască. ASCULTA (lat.) vb. I 1. Tranz. şi intranz. A fi atent la ceea ce se spune sau se cîntă. B Tranz. A auzi. ■ Tranz. A examina oral pe un elev. B Tranz. A studia un martor într-un proces. 2. Tranz. A-şi încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă. B (MED.) A ausculta. 3. Tranz. A împlini o dorinţă, o rugăminte. 4. Tranz, şi intranz. A se conforma unui ordin, unui sfat etc. ASCULTĂTOR, -O^RE (< asculta) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi *f. Persoană care ascultă. 2. Adj. Care se supune unui îndemn, unui sfat, unui ordin etc.; supus. ASCUNDE (lat. abscondere) vb. III tranz. şi refî. A (se) aşeza astfel încît să nu poată fi văzut şi găsit; a (se) sustrage vederii. B Tranz. Fig. A tăinui o faptă, un gînd, un sentiment. ASCUNZĂTOR -O^kRE (< ascunde) adj., s.f., s.n. 1. Adj. Care ascunde. 2. S.f. Loc în care se (poate) ascunde cineva sau ceva. 3. S.n. A. de flăcări = piesă care se montează la gura ţevii unei arme de foc pentru a micşora vizibilitatea flăcării exploziei. ASCUTI (lat. *excotire) vb. IV 1. Tranz. A subţia muchia, tăişul sau vîrful unei arme, unei unelte, unui obiect. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) intensifica, a (se) înteţi. ASCUŢIME (< ascuţi) s.f. 1. Faptul de a fi ascuţit. 2. Fig. Agerime, pătrundere a minţii, perspicacitate. ASCUŢIŞ (< ascuţi) s.n. Tăiş sau vîrf al unui obiect. ASCUŢIT, -Ă (< ascuţi) adj. 1. Care are muchie tăioasă sau vîrf. □ Unghi a. = unghi mai mic de 90°. ■ Accent a. = accent, redat printr-un semn grafic în formă de bară oblică, plasat deasupra unei vocale şi care indică timbrul acesteia (ex. în Ib. fr. timbrul închis al vocalei e), durata sau rostirea ei mai apăsată (ex. în Ib. cehă). 2. Fig. (Despre minte) Ager, pătrunzător, 3. Fig. (Despre senzaţii, sentimente) Intens, puternic. 4. Fig. (Despre conflicte, contradicţii) Aprig. înverşunat. 5. Fig. (Despre sunete, glas) Subţire şi strident. ASCUŢITOARE (< ascuţi") s.f. Unealtă, aparat, maşină* cu care se ascut (1) unele obiecte. ASEAN v. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est. ASEARĂ (< a3 + seară) adv. în seara zilei de ieri. Asciepios ASECARE (< secare, după fr.) s.f. 1. Evacuare a apelor din puţurile de mină în curs de săpare sau din interiorul maselor de roci şi substanţe minerale utile pentru a asigura condiţii favorabile de lucru. 2. Desecare. ASE Di A (< it.) vb. I tranz. A supune unui asediu. ASEDIATOR, -OARE (< asedia, it.). adj., s.m. (Persoană, forţă armată) care asediază. ASEDIU (< it.) s.n. Procedeu de cucerire a cetăţilor sau a punctelor fortificate ale inamicului prin încercuire şi atacuri sistematice pînă la predarea sau nimicirea acestuia. ASELENiZA (după rus.; {s} gr. selene „Lună") vb. I intranz. (Despre vehicule cosmice) A lua lin contact cu suprafaţa Lunii. ASEMĂNifit (lat. assimilare) vb. I 1. Refl. A avea trăsături co.mune cu altcineva sau cu altceva; a semăna. 2. Tranz. şi refl. A (se) socoti la fel cu altul, a (se) aşeza pe aceiaşi pian; a (se) compara. ASEMĂNARE (< asemăna) s.f. 1. Acţiunea de a (se) asemăna. B (MAT.) Corespondenţă biunivocă între punctele a două figuri sau corpuri, astfel încît raportul dintre lungimea oricărui segment ai unei figuri şi lungimea segmentului omolog din cealaltă figură să fie constant. 2. (REL.) Postulat a! antropologiei religioase exprimînd starea de desăvîrşire proprie primului om creat de Dumnezeu înainte de căderea în păcat şi spre care tinde credinciosul (creştinul). ASEMĂNĂTOR, -OARE (< a semăna) adj. Care se aseamănă (1) cu cineva sau cu ceva; similar. ASŞMENEA (lat. assimi/is) adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemănător sau identic; (despre poligoane) care au unghiurile corespunzătoare congruente şi laturile omoloage proporţionale. 2. Astfel de..., atare. B Atît de (mare, puternic, ' bun etc.). II. Adv. Tot aşa, în acelaşi fel. ASEMUI (< seamă) vb. IV tranz. 1. A compara pentru a stabili trăsăturile comune. 2. A confunda pe cineva. ASENTIMENT {< fr.) s.n. Consimţămînt, aprobare data cuiva pentru a face ceva. D.Expr A fi în asentimentul cuiva = a proceda în conformitate cu părerea sau cu dorinţa cuiva. ASEPSJE (< fr.; {s} gr. a- „fără" + sepsis „putrezire") s.f. Metodă de sterilizare a instrumentelor medicale, a dmpurilor operatorii etc. cu ajutorul căldurii, ultrasunetelor, razelor ultraviolete etc. A. a intrat în practică în urma descoperirilor lui L. Pasteur. ASEPTIC, -Ă (< fr. (i}) adj. Care este sterilizat. ASERTORIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care are caracterul unei aserţiuni (judecată a.). ASERŢIUNE (< fr., lat.) s.f. (LOG.) Enunţ afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat. ASERVţ (< fr.) vb. IV tranz. A subjuga, a înrobi. ASERVIRE (< aservi) s.f. Subjugare, înrobire. B Subordonare a unui popor sau a unei ţări unor interese sau puteri străine. ASESOR (< fr., lat.) s.m. 1. (în Roma antică şi Europa medievală) Persoană învestită cu atribuţii de judecător. 2. A. popular ~ membru al completului de judecată, ales pe o perioadă determinată, cu rol consultativ în elaborarea unei hotărîri judecătoreşti. ASEXUAT, -A (după fr.) adj. (BIOL) Lipsit, de caractere de apartenenţă la unul dintre sexe. □ Reproducere a. = înmulţire prin spori sau prin porţiuni din organismul parental. ASEZONjŞ. (< fr.) vb. ! tranz. (Livr.) A pune ingrediente într-o mîncare. ASFALT (< fr., lat. {i}) s.n. 1. (GEOL.) Rocă sedimentară caustobiolită, constituită dintr-un amestec de hidrocarburi asfaltice, cu compuşi sulfonaţi, azotaţi etc., reprezentînd . fie un produs iniţial de bituminizare a substanţelor organice, fie rezultatul de oxidare şi polimeri-zare a ţiţeiului. A. este amorf, brun-neg.ru, cu luciu gras, plastic sau compact. Este utilizat la izolări electrice, la construcţia îmbrâcăminţilor de drumuri etc. 2. (CONSTR.) Material amorf 121 ASIGURARE alcătuit din a. (1) sau fabricat dintr-un amestec de bitum şi substanţe minerale granulare, folosit la executarea de îmbrăcăminţi rutiere sau de izolaţii hidrofuge. ■ P. gener. Orice îmbrăcăminte rutieră făcută cu bitum. ASFALTARE (< fr.) s.f. Aplicare a unui strat de asfalt (2) pe fundaţia unui drum. ASFALTENE (< fr. {i}) s.f. pl. Constituenţi ai asfalturilor, insolubili în eter de petrol, solubili în sulfură de carbon, compuşi care conferă bitumului calitatea de aglomerant. ASFALT!ZARE (< asfalt) s.f. 1. Proces natural de îmbunătăţire a unei îmbrăcăminţi rutiere asfaltice, care constă în spargerea unora dintre granulele minerale, efect ai circulaţiei, şi înglobarea lor în masa de bitum. 2. (GEOL.) Procesul de transformare lentă a ţiţeiului în asfalt natura!, sub influenţa aerului sau a apelor sulfuroase, prin dehidrogenare treptată şi prin pierderea fracţiunilor simple. ASFINŢ| (< sfînt) vb. IV intranz. (Despre Soare sau alţi aştri) A apune. ■ Fig. A merge spre declin. ASFINŢIT (< asfinţi) s.n. 1. Faptul de a asfinţi; timpui cînd apune Soarele. H Fig. Declin, sfîrşit. 2. Loc unde asfinţeşte Soarele; apus, vest. ASFIXIA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) înăbuşi, a (se) sufoca. ASFIXIANT, -Ă (< fr.) adj. Care provoacă asfixie; sufocant, înăbuşitor. ASFIXIE (< fr., gr. fi}) s.f. întrerupere a ventilaţiei şi schimburilor respiratorii pulmonare, datorită unui obstacol situat în afara căilor respiratorii (ex. strangulare) sau în interiorul acestora (ex. cancer), care poate provoca moartea; înăbuşire, sufocare. ASFOLJT (< fr. {i}; fs} gr. asphaltos „asfalt" + lithos „piatră") s.n. Beton asfaltic dur, rezistent la temperaturi joase, folosit ia executarea unor îmbrăcăminţi rutiere^ permanente. ÂSGEIRSSON [ausgheirson], Âsgeir (1894— 1972), om politic islandez. Preşedintele statului (1952—1968). ASHCROFT OşJVDft] Peggy (n. 1907), actriţă engleză de teatru. Una din cele mai bune interprete ale rolurilor shakespeariene (Desde-mona din „Othello", regina Margareta din „Richard al lll-lea “). ASHEVILLE [$}vil] .oraş în E S.U.A. (North Carolina), la poalele M-ţilor Apalaşi; 159,9 mii loc. (1980, cu suburbiile). Expl. de cupru, mică şi feldspat. Produse electrotehnice, hîrtie şi celofan, prelucr. lînii şi tutunului. Staţiune climaterică în apropierea parcului naţional Great Smoky Mountains. ASHIKAGA [aşicaga], a doua dinastie de shoguni a Japoniei (1338—1573), întemeiată de Takauji (1305—1358). Apogeul puterii sale a fost atins în timpul celui de-al treilea shogun, Yoshimitsu (1367—1395). ASHIKAGA [aşicaga], oraş în japonia centrală (ins. Honshu), în C. Kanto, la N de Tokyo; 167,7 mii loc. (1985). ind. text. (30% din ţesăturile de mătase ale ţării), constr. de maşini, prelucrarea metalelor. Centru comercial (legume, căpşuni). ASHINARA [aşinara], Yoshinobu (n. 1918), arhitect japonez. Dă expresie structurilor de beton aparente, integrînd în construcţie şi lemnul, materia! tradiţional în arhitectura Japoniei (Turnul de control „Komazawa" din Tokio; pavilionul japonez din Expoziţia universală Montreal). Lucrări teoretice: „Spaţiul exterior în arhitectură", „Estetica peisajului urban". ASHKENAZY, Vladimir (n. 1937),pianist şi dirijor irlandez de origine rusă. Stabilit în Elveţia (din 1972). A susţinut concerte în toată lumea, distingîndu-se prin tehnica şi sensibilitatea interpretării. Director al orchestrei Phil-harmonia (1981—1986) şi la Royal Philharmonic Orchestra din Londra. ASIA, cel mai mare continent al Pămîntului; 43,95 mii. km2 (1/3 din suprafaţa uscatului); 3,05 miliarde loc. (1988). Este cuprins între Oc. îngheţat (la N), Oc. Pacific (la £), Oc. Indian (ia S) şi Marea Roşie, Marea Mediterană, Marea Neagră, M-ţii Caucaz, Marea Caspică şi M-ţii Urai (la V); se întinde de la 26°10’ long. E (Capul Baba din Asia Mică) la 169°59’ long. V (Capul Dejnev) pe c. 9 000 km şi de ia 77^44’ lat. N (Capul Ceiiuskin) la 1°16’ lat. N (Capul Piai din Pen. Malacca), pe 11 000 km. Relieful: A. este extrem de variat, cu lanţuri montane, podişuri şi cîmpii de dimensiuni foarte mari şi cu alt. medie ridicată (960 m). Continentul asiatic este constituit din două grupe de cîmpii şi platouri, grupate de o parte şi de alta a unei zone montane. Aceasta se întinde din Pen. Asia Mică şi trece prin nodul orografie al Pamirului, de unde se desparte în două ramuri: de N, formată dintr-o serie de masive muntoase care se orientează în centru pe direcţia V-E (M-ţii Tian-Shan), ia o direcţie SV-NE, ca ulterior să se îndrepte spre E pînă ia str. Bering, şi de S cu o direcţie V-E în M-ţii Himalaya, iar din nodul orog rafie al Pod. lunnan spre S prin Pen. indochina, conţinuîndu-se din nou pe direcţia V-E în Arh. Malaez. Faţada orientală a A. este alcătuită dintr-o suită de pen. şi arh., care se unesc în S cu arcul Filipinelor şi cu Arh. Maiaez. Sectoarele de orogeneză precambriană sînt destui de rare (Pen. Arabia şi în Pod. Deccan). Mişcările orogenice care au lăsat urme sînt cele caledoniene (M-ţii Ural), hercinice şi mai ales alpine (M-ţii Himalaya). Se pot distinge cîteva ansambluri geomorfologice mari, în N se dezvoltă un ansamblu format din cîmpii, ^epr., platouri şi masive vechi reînălţate. La V de fl. Enisei se desfăşoară C. Siberiei Occidentale, iar în centru, Pod. Siberiei Centrale. în S şi în E acestui pod. se ridică munţii caiedonieni şi hercinici. Legătura dintre complexul muntos caledoniano-hercinic şi cel aipin^ din S o face depr. endoreică Aralo-Caspică. în SV şi S se dezvoltă ansamblul Pen. Arabia şi Pod, Deccan, resturi ale soclului precambrian. Ansamblul aipin din S continentului se întinde din Pen. Asia Mică pînă în Arh. Sondele Mici. Din Anatolia spre E se despart două sisteme montane hercinice, Caucaz şi Kopetdag la N şi Zagros, Belucistan şi Suleiman la S, care încadrează Pod. Iran. Sistemul Himalaya, constituit din mai multe culmi paralele orientate V-E, îtirige în vf. Chomolungma cea mai mare alt. a Pămîntului (8 848 m). Ansamblul Extremului Orient este constituit de o succesiune de arcuri montane, care formează ins. sau pen. alungite. Resursele naturale. Subsolul A. este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia şi E Chinei), petrol (Orientul Apropiat şi Mijlociu şi indonezia), gaze naturale (Asia Centrală, Siberia), minereu de fier (Siberia, NE Chinei, india, Filipine, Turcia), aur (Siberia, India, Birmania, Sri Lanka), mangan (Caucaz, India, E Chinei), plumb. zinc. wolfram, antimoniu, crom (Turcia), cositor (Makaysia, Indonezia), bauxită (Indonezia). Clima. Pe întinsul continentului sînt prezente toate tipuriie climatice. Lipsa lanţurilor montane latitudinale în N favorizează pătrunderea adîncă a maselor de aer arctice spre interiorul continentului. Temperaturile cele mai coborîţe (—70°C) s-au înregistrat în NE Siberiei. în centrul A. se instalează iarna un anticiclon termic, din care curenţii de aer înaintează sub forma alizeului de NE, transformat în musonul de iarnă, spre Oc. indian, către NV în Siberia Occidentală, către SE în Siberia Orientală şi Pen. indochina. Vara situaţia se schimbă, locul antici-cionului fiind luat de o arie ciclonală, unde temperaturile depăşesc 50°C, iar curenţii de aer au o circulaţie inversă, alizeul de SV trans-formîndu-se în musonul de vară. Precipitaţiile sînt abundente la S de M-ţii Himalaya (c. 12 000 mm/an la Cherrapunji în India) şi în Asia de SE datorită musonilor de vară şi barajelor montane din calea acestora. Arh. Malaez are un regim pluviometric tipic ecuatorial, în timp ce pustiurile tropicale din Pen. Arabia, India, Pod. Iran, ca şi cele temperate din A. Centrală, primesc cantităţi de precipitaţii extrem de reduse. Hidrografia. Deşi 1/3 din A. este endoreică, reţeaua hidrografică este bine reprezentată. în Oc. îngheţat se varsă marile fl. ale Siberiei: Obi cu Irtîş, Enisei, Lena, Kolîma şi Indighirka. în Oc. Pacific se varsă fi. Amur, Huanghe, Yangtze, Xijiang şi Mekong. în Oc. indian se varsă fl. Salween, irrawaddy, Gange, cu afluentul său din zona de vărsare, Brahmaputra, ind, Tigru cu Eufrat, unite în Shatt ai’Arab. Lacurile cele mai importante sînt: Arai, Balhaş şi Baikai (cel mai adînc din lume). ASIA CENTRALĂ, reg. naturală în interiorul Asiei (China şi Mongolia); c. 6 mii. km2. Este limitată la N şi V de frontierele C.S.I. cu China şi Mongolia, iar ia S de linia depr. tectonice ale Indului superior şi Brahmaputrei; în E este limitată de M-ţii Mareie Hingan. în A.C. se disting: Zona montană, formată din M-ţii Tian-Shan, Altaiul Mongol, Hangai şi Hentei, în care se găsesc depr. Ţungaria, zona de depr. cu alt, de 1 000—1 500 m (Gobi şi Tarim, ocupate de pustiurile Gobi şi Takla-Makan) şi A. Centrală înaltă cuprinzînd Pod. Tibet şi lanţurile montane, Kunlun şi Karakorum. Relieful prezintă o îmbinare de suprafeţe stîncoase şi nisipoase relativ erodate, cu alt. diferite, înconjurate sau traversate de culmi montane. Clima este continentală excesivă, cu ierni reci şi temperaturi medii de —10°C (în Tibet). Pentru 3/4 din terit., precipitaţiile însumează 100—200 mm/an. Pe munţii înalţi se găsesc gheţari. Hidrografia. Din periferiile reg. izv. marile fl.: Huanghe, Yangtze, Mekong, Salween, Brahmaputra, Ind, irtîş, Selenga, Amur, restul terit. suprapunîndu-se unei zone endoreice cu numeroase lacuri (Tarim, Kukunor), în majoritate sărate. Solurile sînt castanii în N, cenuşii de pustiu în centru, precum şi soionceacuri şi takîre. Vegetaţia este în general de semideşert înalt. în N vegetaţia de stepă trece către munte în taiga montană (conifere), ASIA MICĂ, pen. în V Asiei, scăldată de apele Mării Negre (la N), M. Marmar.a (ia NV), M. Egee (la V) şi M. Mediterană (la S), despărţită de Europa prin str. Bosfor şi Dardanele; c. 506 mii km2, lungime: c. 1 000 km; lăţime 400—60Q km. Climă subtropicală. Se suprapune unei mari părţi din Turcia asiatică. în centru! ei se află Pod. Anatoiiei. ASIANJSM s.n. Tendinţă a literaturii elenistice către* un stil înflorit, patetic, afectat (constituită în sec. 3 î.Hr. în oraşele Asiei Mici). ASIATIC, -Ă (< fr., lat.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi*f. Persoană care face parte din populaţia autohtonă a Asie/. 2. Adj. Care aparţine Asiei sau populaţiei ei, privitor la Asia sau ta populaţia ei. ASIDUITATE (< fr., lat.) s.f. Stăruinţă, silinţă, sîrguinţă. ■ insistenţă, perseverenţă. ASIDUU, -Ă (< fr., iat.) adj. Stăruitor, silitor, sîrguitor. B insistent, perseverent. ASfETĂ (< fr.) s.f. 1. (NAV.) înclinare longitudinală a unei nave datorită repartizării neuniforme a încărcăturii sau a balastului. ® (AV.) Unghi format de o linie de referinţă (longitudinală sau transversală) a avionului cu orizontala. 2. (F!N.) Mod de aşezare a impozitelor; ansamblul măsurilor ce se iau în vederea stabilirii fiecărui subiect impozabil în parte, a materiei impozabile şi a impozitului datorat statului. ASIGNgRE (< fr.) s.f. (INFORM.) Atribuire. ASIGNAT (< fr.) s.f. (In trecut în Rt^sia şi Franţa) Bani de hîrtie cu curs obligatoriu. ASIGURA (< sigur, după fr.) vb. I 1. Tranz. A da o garanţie pentru înfăptuirea unui lucru; a garanta, a face ca ceva să fie sigur. 2. Tranz. şi refl. A (se) încredinţa. 3. Tranz. şi refl. (DR.). A încheia un contract de asigurare a vieţii sau a unui bun. 4. Tranz. şi refl. ^"EHN.) A (se) împiedica desfacerea sau deplasarea relativă a elementelor asamblate ale unui sistem tehnic pentru a se evita oprirea accidentală sau deteriorarea acestuia. ASIGURARE (< asigura) s.f. 1. Acţiunea de a (se) asigura. 2. Punere în siguranţă; garantare. 3. încredinţare, promisiune fermă. 4. (DR.) Raport juridic izvor ît din lege sau dinţr-un ASIGURAT 124 contract, în temeiul căruia o persoană este obligată să achite, în schimbul unei prime plătite de către o altă persoană, o sumă de bani în cazul producerii riscului asigurat (ex. incendiu, inundaţie, moarte, accident). □ Asigurări sociale = sistem de ocrotire şi ajutorare care constă în acordarea de către staţ sau de către anumite organizaţii de ajutoare băneşti, de pensii şi de alte forme de asistenţă socială (gratuităţi, înlesniri etc.) angajaţilor şi altor categorii de lucrători, precum şi familiilor acestora, în perioada în care ei se găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate de muncă sau în alte situaţii care impun ajutorarea lor. 5. (TEHN.) Mod de afcătuire, de dimensionare sau de tratare a unui element de construcţie sau a unei construcţii pentru a preveni deplasările defavorabile şi degradările. ASIGURAT, -Ă (< asigura) s.m. şi f., adj. (DR.) (Persoană fizică sau juridică) care plăteşte prima de asigurare (4). ASIGURĂTOR, .OARE (< asigura) adj., s.m. 1. Adj. Care asigură*. 2. S.m. (DR.) Persoană obligată să plătească suma asigurată în caz de realizare a riscului. ASIMBOLIE (< fr; {s} gr. a- „fară" + symbolon „simbol") s.f. (PSIH.) Termen dese mnînd pierderea capacităţii de operare cu simboluri şi de înţelegere a lor. ASIMETRIC, -A (< fr.) adj, Lipsit de simetrie; nesimetric. ASIMETRIE (< fr., gr.) s.f. Lipsă de siftietrie; disimetrie. ASIMILA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. (RZIOL.) A transforma materiile nutritive introduse în organism în substanţe proprii organismului. 2. A face asemănător, a prezenta ca asemănător. 3. A considera egal, similar cu altă persoană. 4. A-şi însuşi cunoştinţe, a învăţa. ASIMILABIL, -Ă (< fr.) adj. Care se poate asimila, care poate fi asimilat. ASIMILARE (< asimila) s.f. î. Acţiunea de a asimila. 2. Introducere în fabricaţie a unor produse diferite de cele fabricate anterior. 3. Modificarea de către o colectivitate a persoanelor, instituţiilor, elementelor culturale etc. care vin din afară sau care nu-i aparţin şi integrarea lor în propria ei civilizaţie, în aşa fel, încît să nu le mai simtă ca străine. Wh Inter- şi intrapătrun-dere prin acceptarea, integrarea şi atenuarea diferenţelor specifice rasiale, a caracterelor morfo-funcţionale, somatopsihice etc. 4. (LINGV.) Fenomen fonetic care constă în modificarea unui sunet sub influenţa altuia din apropiere în aşa fel încît sunetul nou devine asemănător sau identic cu cel care a provocat transformarea; asimilaţie (4). 5. (PSIH.) Proces prin care un stimul nou este integrat într-un set de stimuli cunoscuţi anterior; (în psihologia socială) proces de interiorizare prin care persoane sau grupuri încorporează, în propria lor conduită, experienţe, atitudini şi sentimente noi. 6. (GEOL.) A. magmatică = proces prin care magma încorporează roci din pereţii rezervorului magmatic, producîndu-se o contaminare chimică, fapt ce conduce la apariţia unor roci cu alcătuire mineralogică particulară. ASIMILAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. (FIZIOL.) Fază a metabolismului în cursul căreia produşii de digestie sînt transformaţi în substanţe proprii organismului; anaboiism. 2. (BOT.) A clorofiliană = proces fiziologic prin care plantele verzi sintetizează substanţele organice din dioxidul de carbon şi din apă şi eliberează oxigen; are ioc cu ajutorul luminii solare absorbite de clorofilă; fotosinteză. 3. (LINGV.) Asimilare (4). ASIMOV, Isaac (n. 1920), biochimist şi scriitor american de origine rusă. Lucrări de popularizare a ştiinţei („în interiorul atomului", „Creierul uman“). Romane ştlinţifico-fantastice de mare popularitate („Fundaţia", „Sfîrşitul universului"). ASIMPTOTĂ (< fr. {i}; {s} gr. a- „fără" + symptosis „întîlnire") s.f. (MAT.) Figură geometrică (dreaptă, plan, con etc.) care tinda să se Ana Aslan confunde cu una dintre ramurile infinite ale unei curbe sau suprafeţe. ASIN (lat. asinus) s.m. Măgar. ASINCRON, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. a- „fără" + synkronos „contemporan") adj. (Despre maşini electrice sau regimuri ale acestora) în care turaţia rotorului este diferită de aceea a cîmpului magnetic învîrtitor. ASINDET (ASINDETON) (< fr., gr.) s.n. Figură de stil care constă în suprimarea conjuncţiilor copulative dintr-o frază, pentru a-i da dinamism. ASINERGJE (< fr. fi}; {s} gr. a- „fără" + synergia „cooperare") s.f. (MED.) Tulburare a mobilităţii care constă în imposibilitatea de a îndeplini simultan diferite mişcări elementare. AS1RIA, stat antic în Orientul Mijlociu, pe cursul mijlociu al fl. Tigru. întemeiat la sfîrşitul milen. 3 î.Hr., s-a ridicat la rangu! de mare putere politică în sec. 14—11 î.Hr. După o perioadă de decădere, în sec. 10—7 î.Hr., terit. statului a cuprins Mesopotamia, Siria, Fenicia şi, pentru scurt timp Egiptul. A. s-a prăbuşit în 605 î.Hr., sub loviturile mezilor şi ale babilonienilor» ASIRIAN, -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie semitică, care a trăit în statul Asiria. ■ Persoană care făcea parte din această populaţie. 2. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie de limbă neoasiriană din grupa de limbi semitice, care trăieşte în iraq, Iran, Siria şi în Transcaucazia. ■ Persoană care face parte din această populaţie. 3. Adj. Care aparţine Asiriei sau asirienilor (1, 2), privitor .la Asiria sau la asiriehi. □ Artă a. v. artă mesopotamiană. ASIRIOLOGIE (< fr.) s.f. Disciplină care studiază istoria, limba şi cultura Asiriei. ASISTA (< fr., lat.) vb. I 1. Intranz. A fi de faţă, a lua parte la... 2. Tranz. A sta pe lîngă cineva pentru a-î ajuta, pentru a-i apăra interesele, fli (DR.) A se prezenta alături de o persoană în faţa unui organ de jurisdicţie, pentru a-i apăra interesele şi uneori pentru a-i întregi capacitatea. ASISTENT, -Ă (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. (Persoană) care asistă, care este de faţă, pentru a da ajutor (de ex.: a. medical). O A. universitar = prima funcţie didactică din ierarhia învăţămîntului superior. A. medical — persoană cu pregătire medicală medie. ASISTENŢĂ (< fr.) s.f. 1. Public, persoane care asistă ia ceva. ■ Prezenţă (într-un anumit ioc). 2. Sprijin, ajutor. □ A. socială = sprijinire materială de către stat sau de către unele organizaţii a persoanelor care, definitiv sau temporar, nu sînt apte d« muncă şi nu beneficiază de drepturile conferite în cadrul asigurărilor sociale. A. medicală — îngrijire a bolnavilor de către un personal calificat, la domiciliu sau într-o instituţie medico-sanitară. A. maritimă = ajutor dat unei nave în pericol de către o altă navă. A. juridică = sprijin dat unei persoane pentru a-şi susţine drepturile în fata justiţiei. A. mutuală = colaborare politică, economică şi militară între state în scopul promovării unor obiective de interes comun sau apărării comune împotriva unui eventual atac armat. ASISTOLJE ({sj gr. a- „fară" + systole „contracţie") s.f. 1. Stare patologică caracterizată prin slăbirea contracţiilor cardiace. 2. Denumire improprie pentru insuficienţa cardiacă totală. ASIZĂ (< fr.) s.f. Rînd de piatră, cărămidă etc. dispus orizontal într-o construcţie. ASKJA [askia], vulcan în Islanda centrală, care domină un platou de lavă de 3,7 mii km2. Alt.: 1 510 m. ASLAN, Ana (1897—1988, n. Brăila), medic român. Acad. (1974). Specialistă în gerontologie. Director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (1958—1988). A evidenţiat importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vîrstă, aplicînd-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. A elaborat (în colab.) noul produs geriatrie Aslavital. Membră a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine. ASLO (Antistrepto/izina 0) (MED.) subst. Test pentru depistarea infecţiei produse de streptococul hemolitic, constînd în evidenţierea anticorpului ce neutralizează streptolizina. ASM ARA (ASMERA), oraş în N Ethiopiei (Eritrea), la 2 300 m alt.; 295,4 mii loc. (1986). Ind. textilă, încălţ., ceramicii şi alim. Nod de comunicaţii. Universitate. ASMODEU (în „Vechiul Testament"), căpetenia demonilor. întruchipează iubirea impură, instinctul carnal. ASMUŢI (lat. *exmotiare) vb. IV tranz. 1. A îndemna un cîine la urmărire sau la atac, a-l întărîta. 2. Fig. A stîrni, a aţîţa, a instiga la fapte rele. ASNAM. El ~ v. Eeh-Cheliff ASO San, vulcan în centrul ins. Kyoshu (Japonia), la NE de Kumamoto. Alt.: 1 592 m. Vulcanul cu cel mai mare crater din lume (114 km circumferinţă, 27 km N-S, pereţi de 610 m înălţime, 5 conuri interne). Unul dintre cei mai activi vulcani de pe glob (111 erupţii în perioada 796—1958). ASOCIA (< fr., lat.) vb. I 1. Refl. A se uni în vederea unui scop comun. 2. Refl. şi tranz. A (se) alătura unei acţiuni, unei idei etc. ASOCIAT, -Ă (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. (Persoană) care face parte dintr-o asociaţie. ASOCIATIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Referitor la asociaţie (2),* care aparţine unei asociaţi»; (despre memorie) care evocă imagini prin asociaţie (2). 2. (Despre operaţii matematice) Care, fiind aplicată unui grup ordonat de elemente, dă acelaşi rezultat, independent de felul cum sînt grupate acele elemente. Ex. adunarea şi înmulţirea numerelor reale, adunarea vectorilor, reuniunea şi intersecţia mulţimilor, compunerea funcţiilor. Termen introdus de W. Hamilton (1837). ASOCIATIVITATE (< asociativ) s.f. Proprietate a unei operaţii matematice sau a unei legi de compunere de a fi asociativă. ASOCIAŢIA DE DREPT INTERNAŢIONAL Şl RELAŢII INTERNAŢIONALE (A.D.I.R.I.), organizaţie cu sediul la Bucureşti, creată în 1965, în scopul promovării activităţii specialiştilor români în domeniul dreptului internaţional, ai relaţiilor internaţionale, al istoriei relaţiilor internaţionale şi al diplomaţiei româneşti. Editează „Revista română de studii internaţionale" şi „Revue roumaine d’etudes internationales". ASOCIAŢIA EUROPEANĂ A LIBERULUI SCHIMB (A.E.LS.; în engl.: European Free Trade Association — E.F.T.A.), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la Geneva, creată în 1960, din iniţiativa Marii Britanii, ca o contramăsură faţă de înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), în scopul extinderii comerţului între statele membre (Austria, Elveţia, Islanda, Liechtenstein. Norvegia, Suedia 125 qASPRU şi Finlanda): Din A.E.L.S. au făcut parte Danemarca, irlanda şi Marea Britanie, pînă în 1973 şi Portugalia, pînă în 1986, cînd s-a decis aderarea lor la C.E.E. ASOCIAŢIA GENERALĂ A LUCRĂTORILOR DIN ROMÂNIA, organizaţie muncitorească profesională de ajutor reciproc. A activat în 1872—1873. ASOCIAŢIA GENERALĂ A LUCRĂTORILOR DIN TIMIŞOARA, prima organizaţie muncitorească cu caracter politic din România. Creată în 1868, a avut strînse legături cu Internaţionala I. Dizolvată în 1872. ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE STUDII SUD-EST EUROPENE (A.I.S.S.E.E.), organism ştiinţific neguvernamental, creat din iniţiativa României, în 1963, cu sediul la Bucureşti. Are ca scop promovarea studiilor din sud-estul european în domeniul ştiinţelor umanistice. Publică un buletin. ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE (A.I.D.; în engl.: International Development Association — I.D.A.) v. Organizaţia Naţiunilor Unite ASOCIAŢIA LUCRĂTORILOR TIPOGRAFI DIN BUCUREŞTI, prima asociaţie profesională din România înfiinţată în 1858, sub * numele de Casa de Prevedere şi Economii a Lucrătorilor Tipografi; s-a dezorganizat în 1871. Reorganizată în 1879 sub numele Deşteptarea. ASOCIAŢIA NAŢIUNILOR DIN ASIA DE SUD-EST (în engl.: Association of South-East Asian Nations — ASEAN), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la Jakarta, creată în 1967 la Bangkok, în scopul dezvoltării cooperării politice şi economice între statele membre. Membri fondatori: Filipine, Indonezia, Maiaysia, Singapore şi Thailanda (în 1984 aderă şi Sultanatul Brunei). ASOCIAŢIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA (A.OS.), organizaţie constituită în 1956, la Bucureşti. Sprijină coordonarea muncii ştiinţifice a oamenilor de ştiinţă din ţară, contribuind la dezvoltarea colaborării internaţionale în domeniul ştiinţelor. Este afiliată la Federaţia Mondială a Oamenilor de Ştiinţă. ASOCIAŢIA PATRIOTICĂ, organizaţie politică secretă, cu program de iuptă antifeudal, întemeiată în Moldova de Teodor Rîşcanu şi Vasile Mălinescu, a fost descoperită în 1846 de domnul Mihai! Sturdza; membrii ei au fost întemniţaţi sau exilaţi. ASOCIAŢIA PENTRU NAŢIUNILE UNITE DIN ROMÂNIA, asociaţie creată în 1955, cu sediul la Bucureşti, avînd ca scop popularizarea principiilor şi ţelurilor Naţiunilor Unite; este afiliată Federaţiei Mondiale a Asociaţiilor pentru Naţiunile Unite ASOCIAŢIE (< fr. iii) s.f. t. Grupare de persoane (fizice sau juridice), pe bază de convenţie, în vederea realizării unui scop comun fără caracter patrimonial (ex. a. ştiinţifice, politice, artistice, sportive). □ Asociaţii profesionale = forme de organizare a muncitorilor din ţara noastră, apărute în ultimul sfert ai sec. 19; au constituit începuturile mişcării noastre sindicale. 2. Proprietate a psihicului de a lega între ele diferite imagini senzoriale sau idei, apariţia unei anumite reprezentări atrăgînd în cîmpul conştiinţei, adesea involuntar, o altă reprezentare asemănătoare sau cu care s-a întîlnit anterior; legătură între două sau mai multe imagini sau idei pe baza acestei proprietăţi. □ A. prin contiguitate = apariţia unei reprezentări sau idei atrase de prezenţa în conştiinţă a altei reprezentări sau idei cu care s-a întîlnit anterior; asociere pe baza simultaneităţii spaţiale sau temporale. 3. (BIOL.) Unitate de bază în clasificarea grupărilor de plante şi animale, alcătuită din anumite specii trăind în anumite condiţii de mediu şi ocupînd un anumit areal. 4. (CHIM.) A. moleculară = reunire a două sau mai multor molecule identice care influenţează proprietăţile fizice ale corpurilor (punct de fierbere, punct de topire etc.). ASOCIAŢIONjSM (< fr. {t}) s.n. Concepţie psihologică răspindită mai ales in s&c. 17—19, care consideră asociaţia (2) ca fenomen fundamental al vieţii sufleteşti. B Principiu explicativ potrivit căruia procesele psihice superioare sînt rezultatul însumării celor inferioare (ex., percepţia este rezultatul însumării senzaţiilor). ASOC1AŢIUNEA TRANSILVANĂ PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ Şl CULTURA POPORULUI ROMÂN (ASTRA), organizaţie culturală a românilor din Transilvania înfiinţată la 23 oct./4 nov. 1861, ia Sibiu. A avut un important rol cultural şi politic în lupta pentru eliberarea naţională a românilor transilvăneni, pentru menţinerea unităţii naţionale şi pregătirea Marii Uniri din 1918. Activitatea ASTRA, prin forma ei instituţională, periodic revăzută şi îmbunătăţită a contribuit ia îndrumarea şi susţinerea celor mai diverse manifestări ale vieţii sociale, economice, cultural-ştiin-ţifice şi artistice. A editat revistele: „Transilvania" şi „Ţara noastră"; a iniţiat colecţiile: „Biblioteca populară", „Biblioteca tineretului" şi „Biblioteca profesiunilor industriale"; a înfiinţat un muzeu etnografic şi o editură. A tipărit „Enciclopedia română", 3 voi. (1898— 1904), coordonată de Corneliu Diaconovici. Prin structura ei organizatorică, împărţită din 1868, pe „despârţaminte", ASTRA a primit printre membrii ei, alături de românii din Transilvania şi reprezentanţi din celelalte provincii româneşti. Primul preşedinte: episcopul Andrei Şa-guna, urmat, de-a lungul anilor de: Vasile L. Pop, lacob Bologa, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Ion Micu Moldovanu, Alexandru Mo-cioni, losif Sterca Şuluţiu, Andrei Bârseanu, Vasile Goldiş ş.a. Şi-a încetat activitatea în 1946. aSoka, rege al statului indian Magadha (c. 273—232 î.Hr.) din dinastia Maurya. A unificat aproape întreaga Indie. A adoptat budismul ca religie a statului. ASOLAMENT (< fr.) s.n. (AGRON.) Succesiune a culturilor în timp şi în spaţiu, însoţită de un sistem corespunzător de lucrări şi de îngrăşăminte care asigură creşterea fertilităţii soiului şi sporirea producţiei agricole. ASONANT, -Ă (< fr., it.) adj. Care produce asonanţă, care este în asonanţă. ASONANŢĂ (< fr., it.) s.f. identitate vocalică a silabelor finale tonice într-un vers, în versurile unei strofe sau într-o frază, indiferent de consoanele învecinate; rimă vocalică. ASORTA (după fr.) vb. I tranz. 1. A aşeza la un loc diferite lucruri pentru a forma un tot armonios. B Refl. A se potrivi. 2. A asigura unei mase de produse structura, proporţionalitatea cerută, pe sortimente. B A aproviziona (un magazin) cu mărfuri variate. ASORTIMENT (< fr.) s.n. Ansamblu de produse de aceeaşi categorie, dar de forme şi calităţi diferite. B Structură, proporţionalitate necesară, pe sortimente, a unei cantităţi date de produse. ASPARUH (ISPERIH), han al bulgarilor (c. 644—c. 700) de pe Volga şi din regiunea M. Azov care au migrat spre V, ocupînd prin luptă terit. dintre Dunăre şi M-ţii Balcani (c. 680). A întemeiat primul ţarat bulgar care a fost recunoscut de bizantini în 681. ASPASIA din Milet (sec. 5 î.Hr.), soţia lui Pericle. Renumită prin frumuseţe şi inteligenţă. Casa ei era frecventată de filozofi, artişti şi scriitori celebri. ASPDIN jaşspdin] ,Joseph (1779—1855), inventator englez în domeniul construcţiilor. Printr-un experiment rămas celebru, pornind de la piatra de var şi argilă, a ajuns la obţinerea unui ciment, prototip al cimentului Portland. ASPECT (< fr., lat.) s.n. 1. înfăţişare a unei fiinţe sau a unui lucru. □ Expr. Sub aspectul... = din punctul de vedere al..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală, proprie anumitor limbi, care arată gradul de realizare a acţiunii exprimate de verb. ASPECTU9S, -OASĂ (< aspect) adj. Cu aspect plăcut; arătos, prezentabil. ASPERGILOZA (< fr .; fs} lat. aspergillum ,pămătuf“) s.f. Boală cronică provocată la om şi la animale (în special păsări şi albine) de ciuperci microscopice din genul Aspergillus, caracterizată prin apariţia de noduli în căile respiratorii, pe piele etc. ASPERITATE (< fr., lat.) s.f. Proprietatea de a fi aspru2 (1); concr. parte zgrunţuroasă a unei suprafeţe. ASPERMIE (< fr.) s.f. Absenţa ejaculării datorită obstrucţiei căilor de excreţie a lichidului seminal sau inhibiţiei psihice. ASPERN, localit. jn E Austriei, azi cartier al Vienei (din 1905). în zona A.-Essling trupele franceze ale lui Napoleon au învins pe cele austriece comandate de arhiducele Karl-Ludwig (21—22 mai 1809). ASPERSIUNE (< fr., lat.) s.f. Stropire a solului sau a unui material cu apă sau cu o soluţie lichidă aruncată sub formă de picături asemănătoare cu ploaia; ploaie artificială. ASPERSOR (după fr.) s.n. Dispozitiv de pulverizare * a apei, folosit la irigarea prin aspersiune. ASPIC (< fr.) s.n. Masă gelatinoasă obţinută prin fierberea părţilor bogate în colagen, (picioare, cap etc.) ale animalelor sacrificate, urmată de limpezire şi răcire. Folosită ca garnitură la unele mîncăruri. ASPIDĂ (< sl.) s.f. (Rar) Şarpe veninos. ASPÎRA (< fr., iat.) vb. I 1. Tranz. A trage aer în plămîni; a inspira. B (Despre o pompă) A trage, a absorbi (un lichid, un gaz, praful etc.). 2. Intranz. Fig. A năzui, a tinde spre ceva. ASPIRANT, -Ă (< fr., rus.) s.m. şi f. -Persoană *care tinde, care năzuieşte la ceva. B (în unele ţări) Doctorand. ASPIRANTURĂ (< rus.) s.f. (în unele ţări) Doctorat. ASPIRATOR, -OARE (< fr.) adj., s.n. 1. Adj. Care aspiră (aer, apă etc.). 2; Ş.n. Aparat pentru aspirarea gazelor sau a materialelor ' pulverulente (ex. a. de praf). ASPIRAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Năzuinţă, dorinţă puternică. 2. (TEHN.) Deplasare a unui fluid într-o conductă datorită micşorării presiunii la capătul conductei către care fluidul se deplasează sau în camera în care acesta urmează să fie introdus. 3. (LINGV.) Zgomot produs prin frecarea aerului la trecerea lui prin laringe în cursul pronunţării unor sunete. 4. (MED.) Pătrundere în căile aeriene a unor lichide (sînge, lichid amniotic, apă) sau vărsături care pot produce asfixie mecanică sau pneumonie de a. 5. Metodă de extragere a conţinutului lichid dintr-o cavitate, spaţiu sau plagă. 6. (PSIH.) Nivel de a. = termen introdus de T. Dembo (1931) semnificînd nivelul pe care subiecţii speră să-l atingă în executarea unei activităţi specifice şi standardizate. Se evaluează prin raportarea succesului real la succesul presupus. ASPIRJNĂ (< germ., fr.; {s} gr. a- „fără" + lat. spiraea [ulmaria] numele unei plante) s.f. Acid acetilsalicilic utilizat ca medicament cu efect antipiretic, analgezic şi antiinflamator. Preparat în 1869 de A. Gerhard. ASPRETE (< aspru2) s.m. Gen şi specie de peşte endemice^ în rîul Vîisan, cenuşiu-brun, lung de 10—12 cm, acoperit de solzi aspri şi mărunţi (Romanichthys valsanicoia). Monument al naturii. Sin. poprete, sforete. ASPRIME (< aspru2) s.f. Proprietatea de a fi aspru2. B Fig. Severitate; duritate. ASPROMONTE, culme muntoasă, în E Italiei, lungă de c. 45 km, în S Apeninilor, la E de str. Messina. în această zonă, la 29 aug. 1862, trupele comandate de G. Garibaldi au fost învinse şi capturate de armata piemonteză. ASPROPOTAMOS, cel mai mare fl. al Greciei; 220 km. Izv. din M-ţii Pindului şi se varsă în G. Patras (M. ionică). Se mai numeşte Akheloos. ASPRU1 (< ngr.) s.m. Monedă turcească de argint care a circulat în sec. 15—19 şi în Ţările Române. >126 Aspru ASPRU2, -Â (îat. asper) adj. t. Cu suprafaţa zgrunţuroasă. ■ (Despre păr) Tare şi sîrmos. ■ (Despre periî) Cu firele tari şi ţepoase. 2. Fig. (Adesea adverbial) Puternic, intens. ■ Sever; dur, nemilos. ASSAD, Hafez al (n. 1928), general şi om politic sirian. Secretar general al Comandamentului Regional al Partidului Baas Arab Socialist (din 1970). Prim-min. (1970—1971) şi preşedinte (din 1971) al Republicii Arabe Siriene. ASSAKY, George (1855—1899, n. laşi), medic român. M. coresp. al Acad. (1890). Unul dintre precursorii neurochirurgiei moderne. A experimentat sutura nervilor periferici. ASSAM, stat în E Indiei; 78,4 mii km2; 19,9 mii. loc. (1981). Centrul ad-tiv; Dispur. Aici cad cele mai mari cantităţi de precipittţMin lume (Cherrapunji). Expl. forestiere, de petrol şi de cărbune. Mari plantaţii de ceai (Pod. Shillong), orez, iută. ASSAN, Bazif G. (1860—1918, n. Bucureşti), inginer şi explorator român. în 1896 face o călătorie în reg. Arcticii, fiind primul român care a explorat zona Oc. Arctic. In 1897—1898 efectuează o călătorie în jurul lumii. Promotor al relaţiilor economice dintre România şi Extremul Orient. împreună cu fratele său George a introdus metodele de extracţie cu benzină a uleiurilor (1893). ASSEMBLER (cuv. engl.) s.n. Asamblor specific unor microcalculatoare (Cub—Z, M 118, Junior etc.) întîlnit sub formele: ASM (Small Assembler) şi MASM (Macro Assembler). ASSER, Tobias Michael Care! (1838—1913), jurist german. Prof. univ. la Amsterdam. Rol important în organizarea Curţii Permanente de Justiţie, la prima Conferinţă pentru pace de la Haga (1899). M. coresp. al Acad. Române (1903). Premiul Nobel pentru pace (1911), împreună cu A. Fried. ASSINTICĂ, fază ~ v. Algonkian. ASSIRIS (cuv. fr.) s.n. 1. Denumire a asamblorului sistemului SIRIS (sistemul de operare al calculatorului FELIX-C). 2. Limbaj de asamblare pentru calculatorul FELIX-C. ASSIZE (< fr.) s.f. pl. 1. (în evul mediu) Adunări care reuneau pe suzeran şi pe vasalii săi sau pe reprezentanţii regalităţii şi pe cei ai regiunilor din Franţa şi Anglia, în cadrul cărora erau discutate probleme juridice, administrative etc. sau erau adoptate hotărîri. 2. Hotărîre cu caracter juridic şi administrativ adoptată la a. (1). Unele dintre a. priveau ansamblul structurilor social-politice, ca de ex. celebrele a. ale Ierusalimului, colecţie de legi şi regulamente ale regatelor întemeiate de cruciaţi la Ierusalim şi în Cipru. ASSOCIATED PRESS [assouşieitid] (AP), agenţie de presă din S.U.A., înfiinţată în 1848, cu sediul central la New York. ASSUAN (ASWĂN), oraş în Egipt, pe dreapta Nilului, în aval de cataracte; 195,7 mii loc. (1986). Ind. siderurgică şi textilă. Barajul As-Sadd al-Ali (110 m înălţime şi 4 km lungime), formează lacul de acumulare Nasser (hidrocentrală — 2 100 MW). în apropiere, celebrele ins. Philae (ruinele templului Isis) şi Elephantine. Ruinele templului lui Ptolemeu Euergetes. Numele vechi: Syene. ASSUR, oraş antic în N Mesopotamiei. întemeiat în milen. 3 î.Hr.; cea mai veche capitală a statului asirian. ASSURBANIPAL, rege al Asiriei (668—626 î.Hr.). A cucerit temporar Egiptul şi Elamul. în timpul domniei lui statul asirian atinge apogeul puterii. ASTAFIEV, Viktor Petrovici (n. 1924), scriitor rus. Romane şi nuvele consacrate perioadei războiului şi lumii satului siberian („Furtul", „Păstorul şi păstoriţa", „Visui crestelor albe"), precum şi universului copilăriei („Ultima plecăciune"). Scenarii de film. ASTAIRE [astear]. Fred (pseud. lui Frederik E. Austeriitz) (189*9—1987), dansator, coregraf şi actor american de film. Remarcabile creaţii şi performanţe coregrafice, în stil step, cu contribuţii la dezvoltarea mijloacelor de expresie ale genului („Divorţul vesel", „Farandola", „Swing", „Hanul melodiilor", „Muzică nostimă"). ASTARTE, zeiţă supremă Jn mitologia feniciană, soţia lui Baal. Cultul e4 a fost răspîndit în toată lumea semită. Imaginată ca o femeie tînără şi frumoasă, era patroana d^tgostei şi a războiului, a vînătorii şi a procr;eaţiei. ASTATjN (după fr. fi}; fs} gr. astatos „instabil") s.n. Element chimic radioactiv din familia halogenilor (At; nr. at. 85, m. at. 210). A fost descoperit pe cale artificială în 1940 de D.R. Corson, K.R. Mackenzie şi E. Segre. Liniile spectrale ale elementului au fost identificate (1939) în produsele de dezintegrare ale radonului de H. Hu'lubei. ASTATIZARE (după fr. fi}) s.f. Procedeu de mărire a sensibilităţii unor sisteme deformabiie (gravimetre, seismografe etc.) faţă de acţiunile deformante, prin micşorarea stabilităţii acestor sisteme. ASTĂZIE (< fr. fi}; fs} gr. a- „fară" + stas/s „stare, şedere") s.f. Imposibilitatea de menţinere în poziţie verticală, ca urmare a necoordonării motorii. Asociată frecvent cu abazia. ASTĂZI (< astă + zi) adv. 1. în ziua care e în Hafez al Assad Fred Astaire curs; azi. 2. în prezent, în epoca de faţă. O Expr. Astăzi-mîine = în curînd, azi-mîine. ASTENIC, -A (< fr. {i}) adj., s.m. şi - f. (Persoană) care suferă de astenie. ^ ASTENIE (< fr. fi}) s.f. Stare patologică caracterizată prin scăderea intensă şi prelungită a forţei fizice (a. fizică) şi intelectuale (a. psihică). Spre deosebire de oboseală, a. nu dispare prin repaosul obişnuit. Survine în cursul sau ca urmare a unor boii, după eforturi exagerate de lungă durată. ASTENOSFERA (< fr. fi}) s.f. Parte constituentă a Terrei, situată sub litosferă între adîncimile 70—150 km şi 600—700 km, cu viscozitate relativ scăzută deoarece materia există într-un stadiu de fuziune parţiaiă. A. este caracterizată de scăderea accentuată a vitezei undelor seismice (7,6 km/s—4 km/s). ASTE REALĂ (< astări, înv. „a căptuşi cu scînduri") s.f. (CONSTR.) Căptuşeală de scînduri aşezată pe un schelet de lemn, care susţine un strat de material, învelitoarea unui acoperiş etc. ASTEREOGNOZIE (< fr. {i}; {sj gr. a-„fară" 4- stereos „solid" + gnosis „cunoaştere") s.f. (MED.) Imposibilitate de .recunoaştere a obiectelor numai prin pipăire, datorită unor leziuni nervoase. ASTERISC (< fr., gr. fi}) s.n. f. Semn grafic, de forma 'unei steluţe, care (după un cuvînt) trimite la o notă aflată în josul paginii sau (înaintea unui cuvînt) indică un termen reconstituit. 2. Obiect liturgic confecţionat din două semicercuri de metal preţios, avînd la punctul de întretăiere o cruce. Simbolizează steaua pe care au văzut-o magii la Naşterea Domnului. ASTE ROI D (< fr. {i}; fs^gr. aster „stea" + eidos „aspect") s.m. Fiecare dintre micile planete ale sistemului nostru solar, ale căror orbite se afli, în general, între orbitele planetelor Mar te şi lupiter. A. nu pot fi văzuţi cu ochiul liber; majoritatea lor au diametreie de 1—1 000 km. Pînă în prezent au fost descoperiţi c. 2 500 de a. (ex. Adonis, Apolo, Eros, Hermes, Hidalgo, [car, iunona, Pallas, Vesta etc.); primul a. descoperit a fost Ceres în 1801. Sin. planetoid. ASTERONIM (< fr.; fs} gr. aster „stea" + onyma „nume") s.n. Steluţă, grup de steluţe sau majusculă urmată de steluţe, prin care se înlocuieşte, într-o scriere, numele autorului, a! unui personaj etc. ASTEROXILON ({s} gr. aster „stea" + xilon „lemn") subst. Criptogamă vasculară din grupu! celor mai vechi plante terestre, cu tulpină subterană şi aeriană, acoperită cu frunze mici ia partea bazală, înmulţirea făcîndu-se prin spori. Este caracteristică Devonianuiui (AsteroxyIon). ASTFEL (< ast + fel) adv., adj. t. Adv. în mociu!, în felul acesta; aşa. B Prin urmare, deci. 2. Adj. invar. Asemenea, atare. ASTIAN (< localit. Asti, Italia), subdiviziune a Pliocenuiui de facies marin din Europa de Vest. caracterizată prin formaţiunile de nisipuri galbene de la Asti care conţin o bogată faună de moluşte (Pecten, Fusus, Trochus, Ostrea). A3TÎGMATIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Care prezintă astigmatism, care suferă de astigma-tism; (despre o imagine) care este deformată datorită astigmatism ului. ASTIGMATISM (< fr. fi}; fs} gr. a- „fără" + stigma „punct") s.n. (FIZ.) Aberaţie a unui sistem optic care formează o imagine întinsă pentru un obiect punctiform; lipsă de stigma-tism. B Defect al unei lentile, al corneei sau cristalinului constînd din abateri de la forma sferică, traduse prin variaţii ale curburii pe diferite meridiane, ceea ce duce ia deformarea imaginilor. ASTÎMPĂR (< astîmpăra) s.n. sg. Odihnă, linişte, pace. ASTÎMPĂRA (lat. ex. *temperare) vb. I refl. şi tranz. A (se) linişti, a (se) cuminţi, a înceta sau a face să înceteze. ASTM (ASTMĂ, s.f.) (< fr., lat.) s.n. (MED.) Stare patologică caracterizată prin greutate în expiraţie, accese de sufocare şi prin nevoia intensă de aer. □ Â. bronşic se datoreşte spasmului muşchilor bronhiolelor, provocat de 127 ASUPRA ‘{,V ; Asteroizi Comparaţie între cei mai mari asteroizi şi Marea Neagră: 1. Ceres; 2. Pallas; 3. Vesta; 4. lu-nona o stare alergică, o infecţie pulmonară cronică, o îritaţie locală a aparatului respirator etc. A. cardiac este provocat de o insuficienţă cardiacă acută, ca urmare a acumulării de sînge în plămîni. ASTMATIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de astm. 2. Adj. Provocat de astm. ASTON [aeston], Francis William (1877— 1945), fizician englez. Prof. univ. la Cam bridge. Cu ajutorul spectrografului de masă, construit de el (1919), a descoperit numeroşi izotopi şi a calculat exact masele atomice ale acestora. Premiul Nobel pentru chimie (1922). ASTRA v. Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. ASTRA, revistă politică-socială-culturală judeţeană. Apare din 1966, lunar, la Braşov. ASTRAGAL (< fr., lat.) s.n. 1. (ANAT.) Unul dintre cele *şapte oase care formează tarsul; talus. 2. (ARHIT.) Mulură de secţiune semicirculară care separă fusul unei coloane de capitel. ASTRAHAN, oraş în S Federaţiei Ruse (C.S.I.), port fluvio-maritim în delta Volgăi; 509 mii loc. (1989). Ind. alim., textilă, a piei., de prelucr. a lemnului Aeroport. Kremlin (sec. 16), catedrală (sec. 18). Muzee. Universitate. Cunoscut din sec. 13. ASTRAHAN (< Astrahan) s.n. Pieficică de miel din rasa*caracul, cu părul mătăsos şi buclat. ■ Haină confecţionată din asemenea pielicele. ASTRAL, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine aştrilor, ^privitor la aştri. ASTRALITĂ (< fr.) s.f. Exploziv de siguranţă pe bază de azotat de amoniu, trinitroto-luen şi nitroglicerină, cu mare forţă explozivă, folosit în mine, saline, cariere şi la lucrări de derocare. ASTRALON (< fr. {i}) subst. Produs chimic obţinut prin'copolimerizarea clorurii de vinii şi acrilatului de metil, termoplastic, folosit la prepararea plăcilor, foilor sau filmelor transparente, neinflamabile şi rezistente la apă. ASTRÂGACI s.n. Instrument de cizmărie pentru întins* talpa sau de întors cizmele pe faţă după ce au fost cusute pe dos. ASTR1NGŞNT, -Ă (< fr., lat.) adj., s.n. 1. Adj. Care are proprietatea de a contracta ţesuturile organismului. 2. S.n. Substanţă chimică sau medicament care combate secreţiile exagerate prin formarea unei pelicule protec- toare ia suprafaţa pielii sau mucoaselor (ex. tanlnul). ASTRO- ( {s} gr. astron „astru") Element de compunere care exprimă ideea de „astru" şi serveşte la formarea unor substantive şl adjective. ASTROBIOLOG1E s.f. Exobiologie. ASTROBOTANICĂ (< germ.) s.f. Ramură a astrobiologiei (exobiologiei) care se ocupă cu problema existenţei vegetaţiei pe alte corpuri astrale decît Pămîntul. ASTROFIZICA (< fr. {i}; {s} astro- -I- physike „fizică") s.f. 'Ramură a astronomiei care studiază structura fizică şi compoziţia chimică a corpurilor cereşti şi a materiei interstelare, procesele din interiorul aştrilor şi interacţiunile dintre ei etc. ASTROFOTOMETRIE (< fr., germ.) s.f. Ramură a astrofizicii aplicate care se ocupă cu determinarea strălucirii corpurilor cereşti pe cale vizuală, fotografică, fotoelectrică sau termoelectrică. ASTROGRAF (< fr. {i}; {s} astro- + grapho „a scrie") s.n. Lunetă astronomică folosită pentru determinarea poziţiei aştrilor, prin fotografierea unei porţiuni a ceruiui. ASTROIDĂ (< fr. {i}; {s} astro- + e/dos „aspect") s!f. Curbă descrisă de un punct al unui cerc prin rostogolirea acestuia în interiorul altui cerc care este fix şi are raza de patru ori mai mare decît a primului cerc. ASTROLAB (< fr. {i}) s.n. Instrument pentru deteVminarea poziţiei aştrilor sau a coordonatelor geografice aie locului. Precursorul sextantului. m Vechi instrument folosit pentru măsurarea unghiurilor. ASTROLATRIE (< fr.) s.f, (în religiile antice) închinare* ia stele. ASTROLOG (< fr., lat.) s.m. Persoană care practică astrologia. ASTStOLOGIC, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine astrologiei, privitor la astrologie. 2. Literatură a. = literatură cu caracter divinatoriu, întemeiată pe credinţa în influenţa aştrilor asupra destinului uman. V. rojdanic, zodiac, horoscop, gromovnic, trepetnic. ASTROLOGIE (< fr., lat.) s.f. Descifrare şi prezicere a destinelor individuale sau colective pe baza studierii poziţiei şi mişcării aştrilor (Soare, Lună, planete), a constelaţiilor sau a unor fenomene cereşti. Practicată din antic., ea a dus la dezvoltarea astronomiei, cu care s-a confundat mult timp. ASTROMETRIE (< fr. {i}; {s} astro- + metron „măsură") s.f. Ramură a astronomiei care se ocupă cu stabilirea poziţiei aştrilor pe bolta cerească şi a coordonatelor geografice aîe locului, precum şi cu determinarea timpului pe cale astronomica. ASTRONAUT (< fr.; {s) astro- + lat. nauta „navigator") s.m. Persoană dj o pregătire tehnică, ştiinţifică, medicală, sşihologică etc., Astrolab specială, care (poate) face parte din echipajul unei nave cosmice; cosmonaut. Primul a. din lume a fost furi Gagarin (12 apr. 1961). în perioada 14 mai — 20 mal 1981, echipajul româno-sovîetlc format din Dumitru Prunariu şi Leonld Popov a efectuat un zbor cosmic comun ta bordul complexului orbital Soîuz40 — Saliut-6. ASTRONAUTICĂ (< fr. 0}.* M astro- + nautikos „de navigaţie") s.f. Ştiinţa şi tehnica zborului cosmic; se ocupă cu studierea şi realizarea zborului tn spaţiul cosmic, cu cercetări în domeniul tehnicii construcţiei sateliţilor artificiali, rachetelor şi navetelor cosmice, a lansării ior etc.; cosmonautică. Bazele teoretice ale a. au fost puse de K.E. Ţfofkovski, fi Goddard şl H. Oberth, „ ASTRONAVĂ (după fr.) s.f. Navă cosmică, navă spaţiali' ASTRONOM (< fr., lat.) s.m. Specialist în astronomie. ASTRONOMIC, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine astronomiei, privitor fa astronomie. H Fig. De proporţii enorme, imens. ASTRONOMIE (< fr., iat.) s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul aştrilor, al mişcării şi evoluţiei lor, al structurii şi compoziţiei etc., precum şi cu studiul sistemelor de aştri, al galaxilfor şl al Universului. Observaţii sistematice asupra cerului au fost făcute din milen. 3 î.Hr. în China, India, Egipt, Babilonienii sînt cel care au delimitat constelaţiile. Prin sec. 6 î.Hr. grecii studiau mişcarea aştrilor, forma cerului şi a Pămîntului; de la ei ni s-au păstrat denumirile stelelor şi ale constelaţiilor. în Europa, a. începe să se dezvolte abia în sec. 16, după ce Copernic a fundamentat sistemul heliocentric. în sec. următor se pun bazele a. moderne, îndeosebi, prin contribuţiile lui Galifei, Kejpler şi Newton. V. şi cosmogonie, cosmografie, cosmologie. ASTRU (< fr., lat.) s.m. Corp ceresc natural care se vedfc pe boltă datorită luminii proprii sau a celei primite de la alt» corp ceresc (ex. stea, planetă etc.). ASTUPA (lat. *asstupare) vb. I tranz. Â umpie, a închide sau a bara o deschizătură. ASTURIAS, Miguel Angel (1899—1974), scriitor şi diplomat guatemalez. Scrieri inspirate de străvechea civilizaţie maya („Legendele Gua-temalei"). Romane consacrate istoriei şi problemelor sociale ale ţării sale: „Domnul preşedinte" (imagine tragică a dictaturii autohtone), „Oameni de porumb", „Papa verde". însemnări despre România; traduceri din proza românească. Premiul Nobel pentru literatură (1967). ASTURICĂ (< reg. Asturii, Spania) adj. Fază ~ = fază tectogenetică a megacidului hercinic, desfăşurată între Carboniferul mediu şi cel superior (Westphalian/Stephanian). ASTURII (ASTURIAS), reg. autonomă în N Spaniei, la G. Biscaya; 10,6 mii km2;J,13 mii. loc. (1988). Centru ad-tiv: Oviedo. însemnată zonă minieră a ţării (cărbune, fier). Ind. metalurgică şi chimică dezvoltată. Cereale; creşterea intensivă a animalelor. ASTYAGES, ultimul rege al Mediei (c. 585—550 î.Hr.); a fost înfrînt în 550 î.Hr. de Grus H, Media devenind o provincie a Imp. Persan. ASUAJU DE SUS, com. în jud. Maramureş; 1 920 loc. (1991). ASUDA (lat. assudare) vb. I intranz. A transpira,* a năduşi. ASUMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A(-şi) lua-ceva asupra sau pe seama sa. ASUNCI6N [asunsiţn], cap. Paraguay-ului, port pe fl. Paraguay ta confl. cu Pilcomayo; 794,2 mll loc. (1985, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Cel mai mare centru politic şl financiar al ţării. Produse textile şi alim. Universitate (1889). Muzee. Prin port se realizează 75% din exportul şi 96% din importul ţării. întemeiat în 1537 de conchistadorul Juan de Ayolas, a devenit capitala Paraguay-ului independent (din 1811). ASUPRA (lat. ad-supra) prep. 1. Peste, pe. □ Expr, A prinde (pe cineva) asupra faptului = a Tabel cronologic cuprinzînd zborurile navelor spaţiale pilotate Data lansării Denumirea navei Numele astronauţilor Ţara Data lansării Denumirea navei Numele astronauţilor Ţara 1 2 3 4 1 2 3 4 12.4.1961 Vostok 1 luri A. Gagarin U.R.S.S. 7.12.1972 Apollo 17 Eugene A. Cernan S.U.A. 5.5.1961 Mercury 3 Alan B. Shepard jr. S.U.A. Ronald E. Evans 21.7.1961 Mercury 4 Virgil I. Grissom S.U.A. 25.5.1973 Harrison H. Schmitt 6.8.1961 Vostok 2 Gherman S. Titov U.R.S.S. Apollo — Skylab Charles Conrad jr. S.U.A. 20.2.1962 Mercury 6 John H. Glenn jr. S.U.A. 1 Paul J. Weitz 24.5.1962 Mercury 7 M. Scott Carpenter S.U.A. Joseph P. Kerwin 11.8.1962 Vostok 3 Andrian G. Nikolaev U.R.S.S. 28.7.1973 Apollo — Skylab Alan L. Bean S.U.A. 12.8.1962 Vostok 4 Pavel R. Popovici U.R.S.S. 2 Owen K. Garriott 3.10.1962 Mercury 8 Walter M. Schirra jr. S.U.A. Jack R. Lousma 15.5.1963 Mercury 9 L. Gordon Cooper jr. S.U.A. 27.9.1973 Soiuz 12 Vasili G. Lazarev U.R.S.S. 14.6.1963 Vostok 5 Valeri F. Bîkovski U.R.S.S. Oleg G. Makarov 16.6.1963 Vostok 6 Valentina V. Tereşkova U.R.S.S. 16.11.1973 Apollo — Skylab Gerald P. Carr S.U.A. 12.10.1964 Voshod 1 Vladimir M. Komarov Konstantin P. Feoktistov U.R.S.S. 3 Edward G. Gibson William R. Pogue Boris B. Egorov 18.12.1973 Soiuz 13 Piotr I. Klimuk U.R.S.S. 18.3.1965 Voshod 2 Aleksei A. Leonov U.R.S.S. Valentin V. Lebedev Pavel I. Beliaev 3.7.1973 Soiuz 14 — Pavel R. Popovici U.R.S.S. 23.3.1965 Gemini 3 Virgil I. Grissom S.U.A. Saliut 3 luri P. Artiuhin John W. Young 26.8.1974 Soiuz 15 Ghenadi V. Sarafanov U.R.S.S. 3.6.1965 Gemini 4 James A. McDivitt S.U.A. 2.12.1974 Soiuz 16 Lev S. Demin Edward H. White Anatoli V. Filipcenko U.R.S.S. 21.8.1965 Gemini 5 L. Gordon Cooper jr. S.U.A. 11.1.1975 Soiuz 17 — Nikolai N. Rukavişnikov Charles Conrad jr. Aleksei A. Gubarev U.R.S.S. 4.12.1965 Gemini 7 Frank Borman S.U.A. 5.4.1975 Saliut 4 Gheorghi M. Greciko James A. Lowell jr. Soiuz 18-1 Vasili G. Lazarev U.R.S.S. 15.12.1965 Gemini 6A Wa|ţer M. Schirra jr. S.U.A. ''.4.5.1975 Soiuz 18 — Oleg G. Makarov Thoma’s P. Stafford Piotr I. Klimuk U.R.S.S. 16.3.1966 Gemini 8 Nei! A. Ârrnstrong S.U.A. 15.7.1975 Saliut 4 Vitali I. Sevastianov David R. Scott Soiuz 19 Aleksei A. Leonov U.R.S.S. 3.6.1966 Gemini 9 Thomas P. Stafford S.U.A. 15.7.1975 (Apollo 18) Valeri N. Kubasov Eugene A. Cernan Apollo 18 Thomas P. Stafford S.U.A. 18.7.1966 Gemini 10 John W. Young S.U.A. (Soiuz 19) Vance D. Brand Michael Collins 6.7.1976 Soiuz 21 — Donald K. Slayton 12.9.1966 Gemini 11 Charles Conrad jr. S.U.A. Boris V. Voiînov U.R.S.S. Richard F. Gordon jr. 15.9.1976 Saliut 5 ’ Vitali M. Jolobov Soiuz 22 Valeri F. Bîkovski U.R.S.S. 11.11.1966 Gemini 12 James A. Lovell jr. S.U.A. Vladimir V. Aksionov Edwin E. Aldrin jr. 14.10.1976 Soiuz 23 Viaceslav D. Zudov U.R.S.S. 23.4.1967 Soiuz 1 Vladimir M. Komarov U.R.S.S. Valeri I. Rojdestvenski 11.10.1968 Apollo 7 Walter M. Schirra jr. Donn F. Eisele S.U.A. 7.2.1977 Soiuz 24 — Saliut 5 Viktor V. Gorbatko luri N. Glazkov U.R.S.S. 26.10.1968 R. Walter Cunningham 9.10.1977 Soiuz 25 Vladimir V. Kovalionok U.R.S.S. Soiuz 3 Gheorghi T. Beregovoi U.R.S.S. Valeri V. Riumin 21.12.1968 Apollo 8 Frank Borman James A. Lovell jr. S.U.A. 10.12.1977 Soiuz 26 — Saliut 6 luri V. Romanenko Gheorghi M. Greciko U.R.S.S. 14.1.1969 William A. Anders 10.1.1978 Soiuz 27 — Vladimir A. Djanibekov U.R.S.S. Soiuz 4 Vladimir A. Şatalov U.R.S.S. Saliut 6 (Soiuz 26) Oleg G. Makarov 15.1.1969 Soiuz 5 Boris V. Voiînov Aleksei S. Eliseev U.R.S.S. 2.3.1978 Soiuz 28 — Saliut 6 Aleksei A. Gubarev Vladimir Remek U.R.S.S. Ceho-Siovacia Evgheni V. Hrunov 15.6.1978 Soiuz 29 — Saliut Vladimir V. Kovalionok U.R.S.S. 3.3.1969 Apollo 9 James A. McDivitt S.U.A. 6 (Soiuz 31) Alexandr S. fvancenkov David R. Scott Russell L. Schweickart 27.6.1978 Soiuz 30 — Saliut 6 Piotr I. Klimuk Miroslaw Hermaşewski U.R.S.S. Polonia 18.5.1969 Apollo 10 Thomas P. Stafford S.U.A. 26.8.1978 Soiuz 31 — Saliut Valeri F. Bîkovski U.R.S.S. John W. Young 25.2.1979 6 (Soiuz 29) Sigmund Jâhn R.D. Germană Eugene A. Cernan Soiuz 32 — Vladimir A. Liahov U.R.S.S. 16.7.1969 Apollo 11 Neil A. Armstrong S.U.A. Saliut 6 Valeri V. Riumin Michael Collins (Soiuz 34) Edwin E. Aldrin jr. 10.4.1979 Soiuz 33 Nikolai N. Rukavişnikov U.R.S.S. 11.10.1969 Soiuz 6 Gheorghi S. Sonin U.R.S.S. 9.4.1980 Soiuz 35 — Gheorghi Ivanov Bulgaria Valeri Al. Kubasov Leonid I. Popov U.R.S.S. 12.10.1969 Soiuz 7 Anatoli V. Filipcenko Vladislav N. Volkov U.R.S.S. Saliut 6 (Soiuz 34) Valeri V. Riumin Viktor V. Gorbatko 26.5.1980 Soiuz 36 — Saliut Valeri N. Kubasov U.R.S.S. 13.10.1969 Soiuz 8 Vladimir A. Şatalov U.R.S.S. 5.6.1980 6 (Soiuz 35) Bertalan Farkaş Ungaria Aleksei S. Eliseev Soiuz T2 — luri V. Malîşev U.R.S.S. 14.11.1969 Apollo 12 Charles Conrad jr. S.U.A. Saliut 6 Vladimir V. Aksionov Richard F. Gordon jr. Alan L. Bean 23.7.1980 Soiuz 37 — Saliut 6 Vladimir V. Gorbatko Pham Tuan U.R.S.S. R.D. Vietnam 11.4.1970 Apollo 13 James A. Lovell jr. S.U.A. (Soiuz 36) Fred W. Haise jr. 18.9.1980 Soiuz 38 — luri V. Romanenko U.R.S.S. 1.6.1970 Soiuz 9 John L. Swigert Saliut 6 Arnaldo Tamayo Mendez Cuba Andrian G. Nikolaev Vitali I. Sevastianov U.R.S.S. 27.11.1980 Soiuz T3 — Saliut 6 Leonid D. Kizim Oleg G. Makarov U.R.S.S. 1.2.1971 Apollo 14 Alan B. Shepard ir. S.U.A. Ghenadi M. Strekalov Stuart A. Roosa 12.3.1981 Soiuz T4 — Vladimir V. Kovalionok U.R.S.S. 23.4.1971 Soiuz 10 — Edgar D. Mitchell Saliut 6 Viktor P. Savinîh Vladimir A. Şatalov U.R.S.S. 22.3.1981 Soiuz 39 — V-ladimir A. Djanibekov U.R.S.S. Saliut Aleksei S. Eliseev Saliut 6 Jugdermidiin Gurragcia Mongolia Nikolai N. Rukavişnikov 12.4.1981 Columbia John W. Young S.U.A. 6.6.1971 Soiuz 11 — Gheorghi T. Dobrovolski U.R.S.S. Robert L. Crippen Saliut Vladislav N. Volkov 14.5.1981 Soiuz 40 — Leonid I. Popov U.R.S.S. 26.7.1971 Apollo 15 Viktor I. Paţaev Saliut 6 Dumitru-Dorin Prunariu România David R. Scott Alfred M. Worden S.U.A. 12.11.1981 Columbia joe H. Engle Richard H. Truly S.U.A. 16.4.1972 Apollo 16 James B. Irwin 22.3.1982 Columbia Jack R. Lousma S.U.A. John W. Young S.U.A. Charles Gordon Fullerton Thomas K. Mattingly jr. Charles M. Duke jr. * 129 13.5.1982 24.6.1982 27.6.1982 19.8.1982 11.11.1982 4.4.1983 20.4.1983 18.6.1983 27.6.1983 30.8.1983 28.11.1983 3.2.1984 8.2.1984 3.4.1984 6.4.1984 17.7.1984 30.8.1984 5.10.1984 8.11.1984 24.1.1985 Şoiuz T5 — Saliut 7 (Şoiuz T6) Spiuz T6 — Saliut 7 (Soiuz T5) Columbia Soiuz T7 — Saliut 7 (Soiuz T5) Columbia Challenger Soiuz T8 Challenger Soiuz T9 — Saliut 7 (Cosmos 1443) Challenger Anatoli N. Berezovoi Valentin V. Lebedev Vladimir A. Djanibekov Alexandr S. Ivancenkov Jean-Loup Chretien Thomas K. Mattingly Henry W. Hartsfield jr. Leonid I. Popov Alexandr A. Serebrov Svetlana E. Saviţkaia Vance D. Brand Robert F. Overmrtyer William E. Lenoir Joseph P. Allen Paul P. Weitz Karol J. Bobko Story Musgrave Donald H. Peterson Vladimir G. Titov Ghenadi M. Strekalov Alexandr A. Serebrov Robert L. Crippen Frederik • H. Hauck John M. Fabian Sally K. Ride Norman T. Thagard Vladimir A. Liahov Alexandr P. Alexandrov Richard H. Truly Daniel C. Brandenstein Dale A. Gardner William E. Thornton Guyon S. Bluford ir. U.R.S.S. U.R.S.S. Franţa S.U.A. U.R.S.S. S.U.A. S.U.A. U.R.S.S. S.U.A. U.R.S.S. S.U.A. 12.4.1985 Discovery 29.4.1985 Challenger-Spacelab Columbia — John W. Younq Brewster W. Shaw S.U.A. Spacelab Robert A.R. Parker Owen K. Gariott Byron K. Licbtenberg Ulf Merbold Germani Challenger Vance P. Brand S.U.A. Robert L. Gibson Ronald E. McNair Bruce McCandless II Robert L. Stewart Soiuz T10 — Leonid D. Kizim U.R.S.S. Saliut 7 Vladimir A. Soloviov Oleg I. Atikov Soiuz T11 — luri V. Malîşev U.R.S.S. Saliut 7 Ghenadi M. Strekalov Rakeş Şarma India Challenger Robert L. Crippen Francis R. Scobee George D. Nelson James D. van Hoften Terry J. Hart S.U.A. Soiuz T12 — Vladimir A. Djanibekov U.R.S.S. Saliut 7 Svetlana E. Saviţkaia Igor P. Volk Discovery Henry W. Hartsfield jr. Michael L. Coats Judith A. Resnik Steven A. Haukey Richard M. Mullane Charles D. Walker S.U.A. Challenger Robert L. Crippen Jon A. McBride David Leestma Sally K. Ride Kathryn D. Sullivan Paul D. Scully-Power S.U.A. Marc Garneau Canada Discovery Frederik H. Hauck S.U.A. David M. Walker Joseph P. Allen Dale A. Gardner Anna L. Fisher Discovery Thomas K. Mattingly Loren J. Shriver Gary E. Payton Elison S. Onizuka James F. Buchii S.U.A. 5.6.1985 Soiuz T13 17.6.1985 Discovery 29.7.1985 Challenger-Spacelab 27.8.1985 Discovery 17.9.1985 Soiuz T14 3.10.1985 Atlantis 30.10.1985 Columbia-Spacelab 27.11.1985 Atlantis 28.1.1986 Challenger 5.2.1987 Soiuz TM2 — Mir (Soiuz TM3) 22.7.1987 Soiuz TM3 — Mir (Soiuz TM2) Soiuz TM4 -Mir/Quant Karol J. Bobko S.U.A. Donald E. Williams Rhea M. Sheddon Joffrey A. Hoffman Charles D. Walker S. David Griggs E.J. „Jake“ Garn Robert F. Overmayer S.U.A. Frederick D. Gregory Don L. Lind Norman E. Thagard William E. Thornton Taylor Wang Lodevijk van der Berg Vladimir A. Djanibekov U.R.S.S. Viktor P. Savinîh Daniel C. Brandenstein S.U.A. Steven R. Nagel john O. Creighton John W. Fabian Shannon W. Lucid Patrick Baudry Franţa Sultan bin Salman bin Arabia Abdul-Aziz al-Saud Saudită Charles G. Fullerton S.U.A. Roy D. Bridges Anthony W. England john-David F. Bartow Karl C. Henize Loren W. Acton F. Story Musgrave Joe H. Engle S.U.A. Richard O. Covey James D. van Hoften William F. Fisher John M. Lounge Vladimir Vasiutin U.R.S.S. Gheorghi M. Greciko Alexandr Volkov Karol J. Bobko S.U.A. Ronald J. Grabe Robert A. Stewart David C. HiImers William A. Pailes Henri W. Hartsfield jr. - S.U.A. Steven R. Nagel James F. Buchii Guion S. Bluford Bonnie J. Dunbar Ernst Messerschimid Germania Reinhard Furrer Germania Wubbo J. Ockels Olanda Brewster W. Shaw S.U.A. Bryan D. O’Connor Jerry L. Ross Sherwood C. Spring Charles D. Walker Mary L. Cleave Rodolfo Neri Vela Mexic Francis R. Scobee S.U.A. Michael J. Smith Judith A. Resnik Elison S. Onizuka Ronald E. McNair Gregory B. Jarvis Christa McAuliffe luri V. Romanenko U.R.S.S. Aleksandr Laveikin Aleksandr S. Viktorenko U.R.S.S. Aleksandr P. Aleksandrov Muhammed A. Faris Vladimir G. Titov Mussa C. Manarov Anatoli S. Levcenko Siria Continuarea tabelului se află în Addenda NOTA: în tabel nu sînt cuprinse acele misiuni pentru care N.A.S.A. nu a fost autorizată de beneficiar — Forţele Aeriene Militare — să dezvăluie numele membrilor echipajelor respective. 130 surprinde (pe cineva) în momentul cînd comite ceva (rău). 2. în contra, împotriva. 3. Cu privire la..., despre. s5 ASUPRI (< asupra) vb. IV tranz. k oprima, a împila, a prigoni; a exploata. ASURA (cuv. sanscrit), creaturi inferioare în mitologia vedică, adversare zeilor (deva), se-mănînd zîzanie în lume; demoni. ASURZI (< surd) vb. IV intranz. şi tranz. A deveni sau a face să devină surd. ASURZITOR, -OARE (< asurzi) adj. (Despre zgomote, sunete) Care asurzeşte; extrem de puternic. ASUŞ (< fr.) s.n. Partea nedetaşabilă a formularelor, chitanţelor etc. confecţionate sub formă de carnete. ASVAGHOSA (sec. 1-2 d.Hr.), poet şi dramaturg indian. Poeme epico-lirice („Viaţa lui Buddha“, „Nanda cel frumos"). I se atribuie primele^fragmente dramatice în limba sanscrită. ASYUT [asiytj, oraş în centrul Egiptului, port pe fl. Nil; 291,3 mii loc. (1986). Ind. piei. şi încălţ.; egrenarea bumbacului, ceramică, pre-lucr. fildeşului. Baraj hidroenergetic. Institut politehnic. Vechiul nume: Lycopolis. ASZTĂLOS [ostsloş] Istvân (1909—1960, n. Micăsasa, jud. Sibiu), scriitor maghiar din România. Proză cu accente autobiografice, inspirată din viaţa satului transilvan sau din colectivizarea agriculturii („Vîntul nu se stîrneşte din senin"). Literatură pentru copii, piese de teatru, reportaje; un „Jurnal de război", relatînd tragediile provocate de regimul horthyst. AŞA (lat. eccum-sic) adj. invar., adv. I. Adj. invar. Ademenea, atare. II. Adv. 1. în felul acesta, astfel. □ Loc. Aşa că = deci.^D Expr. Aşa şi aşa = nu prea bine; potrivit. 2. în acelaşi fel. □ Expr. Şi aşa mai departe = et cetera. 3. Atît de... 4. întocmai, exact, da. AŞADAR (< aşa + dar') adv. Prin urmare, deci. AŞANTI (ASHANTI), vechi stat pe terit. actual al Ghanei, în sec. 16—19. Ocupat de englezi şi anexat coloniei Coasta de Aur, în urma unor grele războaie, în a doua jumătate a sec. 19. AŞANTI (< fr. {i})s.m. Populaţie negridă din Ghana din grupa de limbi guineică; în evul mediu a creat statul Aşanti. AŞCHIE (lat. ascula) s.f. Bucată (mică) de formă neregulată desprinsă parţial sau complet dintr-un corp în mod natural sau în urma unei acţiuni mecanice (cioplire, spargere etc.). AŞCHIERE (< aşchie) s.f. Operaţie de prelucrare a unui obiect prin înlăturarea sub formă de aşchii a surplusului de material. AŞCHILEU, com. în jud. Cluj; 1 967 loc. (1991). Biserică de lemn (1801). Reşed. com. este satul Aşchileu Mare. AŞEZA (lat. assidere) vb. I I. Tranz. şi refl. 1. A (se) pune pe un scaun, pe pămînt etc. (pentru a şedea). 2. A (se) pune într-o anumită ordine; a (se) rîndui, a (se) aranja. II. Refl. 1. A se stabili într-o localitate, într-un loc. 2. A poposi. • (Despre păsări, sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva pentru a se odihni. ■ (Despre lichide în fermentaţie) A se limpezi. I A se depune. 3. Fig. A se potoli, a se linişti. III. Tranz. A procura cuiva o situaţie bună; a căpătui. B A instala pe cineva într-o funcţie. AŞEZARE (< aşeza) s.f. 1. Acţiunea de a (se) aşeza. 2. Loc unde se află (stabilit) cineva sau ceva. 3. Grup de locuinţe, de construcţii care alcătuiesc un mediu de viaţă umană. 4, A. geografică = poziţionarea unui punct de pe glob prin intermediul coordonatelor geografice (latitudine şi longitudine). AŞEZAT, -A (< aşeza) adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Liniştit, cumpătat, cuminte, serios. AŞEZĂMÎNT (< aşeza) s.n. Fundaţie. □ A. cultural = instituţie care desfăşoară o activitate organizată de propagare a ştiinţei şi culturii. AŞHABAD, cap. Turkmeniei situată într-o oază, la poalele M-ţilor Kopetdag; 398 mii îoc. (1989). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru ind. (constr. de maşini, ciment, produse din bumbac, mătase, covoare) şi cuitural. Studiouri cinematografice. Academie de ştiinţe. Universitate. Muzee. Fundat în 1881, a fost reconstruit după cutremurul catastrofal din 1948. Vechiul nume: Poltoraţk. AŞKENAZI (< fr.) s.m. pl. Denumire a grupului de evrei stabiliţi în evul mediu în ţările germane, de unde mai tîrziu au migrat în V şi E Europei. Obiceiurile şi ritualurile tor (originare din Palestina) se deosebesc de cele ale sefarzilor. AŞTEPTA (lat. adspectare) vb. I tranz. 1. A sta într-un ioc pentru a fi de faţă la ceva care urmează să se întîmple, sau, pentru a vedea pe cineva care trebuie să vină. 2. A avea răbdare. 91 A ezita, a zăbovi. 3. A spera, a nădăjdui. S Refl. A-şi închipui, a conta (pe ceva); a presupune. AŞTERNE (lat. aşterne re) vb. III t. Tranz. A întinde ceva pe o suprafaţă (pentru a o acoperi). ■ A răspîndi într-un strat cît mai uniform, pe suprafaţa unui drum, materialul necesar pentru construcţia sau întreţinerea îmbrăcăminţii rutiere. 2. Tranz. şi refl. A (se) împrăştia pe jos astfel încît să formeze un strat. 3. Tranz A pregăti şi a întinde pe pat aşternuturile pentru culcare. H A pregăti masa. 4. Tranz. A aşterne (un text) pe hîrtie = a scrie, a compune. M Refl. A se apuca temeinic de o treabă. □ Expr. A se aşterne la drum = a porni la un drum lung. AŞTERNUT (< aşterne) s.n. 1. Faptul de a aşterne. 2. Ceea ce serveşte pentru a aşterne, pentru a pregăti patul sau iocul pentru dormit. 8 (POLIGR.) înveliş de materiale elastice cu care se acoperă cilindrul preselor de tipar pentru repartizarea uniformă a presiunii pe suprafaţa hîrtiei. 3. Culcuş (făcut din paie, muşchi etc.) pentru an|male. AŞTILEU, com. în jud. Bihor, pe valea Crişului Repede; 4 249 loc. (1991). Expl. de marmură, argile refractare, nisipuri şi calcare. Combinat de lianţi şi azbociment (Chistag). Hidrocentrală. At, simbol chimic pentru astatin. ATAC (< fr.; ataca) s.n. i. Acţiune de luptă ofensivă prin care se urmăreşte nimicirea sau capturarea inamicului ori distrugerea unor obiective. A. poate fi: terestru, aerian, naval sau combinat. 2. Moment decisiv al luptei, în care se urmăreşte, printr-o înaintare impetuoasă, nimicirea sau capturarea inamicului. 3. Agresiune împotriva unei persoane, a unui stat. 4. Iniţiativă într-un joc sportiv. H Totalitatea jucătorilor care alcătuiesc grupul ofensiv al unei echipe sportive. 5. Campanie violentă împotriva unei persoane, a unei situaţii etc. 6. Apariţie bruscă şi violentă a simptomelor unei boli sau a unor manifestări din evoluţia bolii. H (Pop.) Apople-xie. ATACA (< fr.) vb. I tranz. 1.f A efectua un atac. ■ Intranz. A deţine sau a lua iniţiativa într-o întrecere sportivă. 2. A strica sau a distruge. 3. A începe să studieze o problemă. H A începe executarea unei bucăţi muzicale. 4. (DR.) A contesta o hotărîre administrativă (prin contestaţie) sau judecătorească prin căi de atac ordinare (recurs) ori extraordinare (revizuire, contestaţie în anulare, recurs extraordinar). ATACATA 1. Puna de ~ , deşert în N statului Chile, la 3 200 m alt. medie, între Cordiliera Coastelor şi Anzii Centrali, de-a lungul Oc. Pacific, între 22° şi 27° lat. S, pe c. 1 000 km lungime. Unul dintre cele mai aride pustiuri de pe Pămînt (precipitaţii sub 50 mm/anual). Zăcăminte de salpetru, aur, argint, borax, cupru. 2. Fosă oceanică în Oc. Pacific, în lungul coastei chiliene. Lungime: c. 1 500 km. Ad. max.: 8 050 m (măsurată în 1957). ATACANT, ~Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care atacă. 2. S.m. şi f. Jucător care face parte din linia de atac a unei echipe de fotbal, handbal etc. * ATAHUALPA (c. 1500-1533), ultimul conducător al incaşilor. Executat în aug. 1533, din ordinul conchistadorului spaniol Francisco Pi-zarro. ATAMAN (< rus., ucr.) s.m. 1. Căpetenie de cazaci. 2. Şef al unei echipe de pescari. ATANARIC (ATHANARIC), rege vizigot. Menţionat de izvoare între 367 şi 381 în S Daciei; i s-a atribuit prezumtiv „Tezaurul de la Pietroasa" (Cloşca cu puii de aur). V. Pietroasele. ATANASIE (c. 296—373), patriarh de Alexandria. Adversar înverşunat al arianismului; canonizat. ATANASIE, Anghel (c. 1665—1713, n. Ciu-gud, jud. Alba), cleric român. Mitropolit ortodox al românilor din Transilvania, a acceptat, în 1698, unirea cu Biserica romano-catolică în Gheorghe Atanasiu Niky Atanasiu (în „O scrisoare pierdută") 131 ATENA condiţiile menţinerii vechiului rit şi ale egalităţii în drepturi dintre preoţii români şi clerul catolic, devenind episcop unit (greco-catolic) al naţiunii române din Transilvania şi părţile alipite (1701—1713). Din timpul păstoririi sale încep românii ardeleni să frecventeze şcolile catolice din Transilvania, Viena şi Roma. ATANASIU, Gheorghe (George) (1893— 1972, n. laşi), geofizician român. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj, Cernăuţi şi Bucureşti. Studii şi cercetări în domeniile fotoelectricităţii, opticii şi căldurii. A măsurat radioactivitatea surselor de apă din România şi magnetismul terestru, întocmind hărţi magnetice. ATANASIU, Ion (1892—1949, n. laşi), geolog român. M. coresp. al Acad. (1940), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Studii stratigrafice şi tectonice asupra Car păţi lor Orientali. A studiat cutremurele de pămînt, depozitele cretacice, zăcămintele de petrol şi de gaze din România. ATANASIU, Niky (1907—1967, n. Bucureşti), actor român de teatru şi film. Interpret al Teatrului Naţional din Bucureşti, pe scena căruia s-a impus mai cu seamă în piese ale lui Caragiale (rolurile Caţavencu, Tipătescu, Nae Girimea, Chiriac). Roluri în filme („Citadela sfărîmată“, „Telegrame", ,,Bădăranii“). ATANASIU, Vasile (1886—1964, n. Tîrgo-vişte), general român. S-a distins în bătălia de la Mărăşeşti (1917). Comandant al Corpului III de Armată (1940—1943) pe Frontul de Est, apoi comandantul Armatei I Române pe Frontul de Vest. ATARAXIE (fr.. gr. atarax/a „lipsă de tulburare") s.f. (FILOZ.) Termen desemnînd în etica greacă antică starea de seninătate sufletească, de linişte ca ideal moral (Epicur, Pyrrhon ş.a.). ATARE (lat. talis) adj. invar. Astfel de..., asemenea. □ Loc. Ca atare = deci, în consecinţă. ATARGATIS, zeiţa siriană a naturii, a fertilităţii şi frumuseţii, venerată în tot bazinul mediteranean. AT AŞ (< fr.; ataşa) s.n. Cutie metalică (de obicei cu formă aerodinamică) prinsă lateral de o motocicletă, pentru a transporta persoane sau materiale. ATAŞA (< fr.) vb. I f. Tranz. şi refl. A (se) alătura. î. Refl. Fig. A se lega sufleteşte de cineva sau de ceva. ATAŞAMENT (< fr.) s.n. Afecţiune durabilă, atitudine devotată faţă de oameni sau lucruri care ne sînt apropiate, faţă de o cauză sau un ideal. ATAŞAT, -Ă (< fr.) adj., s.m. 1. Adj. Alăturat, aţipit de ceva. ■ Apropiat de cineva; devotat, credincios. 2. S.m. Cel mai mic în grad dintre membrii unei reprezentanţe diplomatice. □ A. special (militar, cultural, financiar, de presă) = consilier al .şefului unei reprezentanţe diplomatice într-o 'problemă de specialitate. ATATORK, Mustafa Kemal (1881—1938, n. Salonic), general *i om politic turc. Primul preşedinte al Republicii Turcia (1923—1938) şi fondatorul statului modern turc; lider al Partidului Popular Republican (din 1923). A participat la Revoluţia „junilor turci" (1908), apoi a condus războiul de eliberare naţionala (1919— 1924). A modernizat sistemul politic, cultural şi educaţional, europeni^îndu-l. ATAVJSM (< fr. {!}; Is} lat. atavus „strămoş") s.n. Apariţie la descendenţi a unor caractere proprii ascendenţilor îndepărtaţi şi care nu s-au manifestat în generaţiile intermediare (ex. apariţia culorii iepurelui sălbatic la iepurele de casă). A. arată înrudirea filogenetică a organismelor. ATAXIE (< fr. {i}; {s} gr. ataxia „dezordine") s.f. (MED?) Tulburare a coordonării mişcărilor, în special a celor voluntare, ca urmare a lezării căilor nervoase sau a centrilor nervoşi coordonatori ai mişcărilor. Există 3 tipuri de a.: statică, locomotor ie şi cinetică. ATBARA (’ATBARAH) 1. Rîu în Ethiopia şi Sudan, afl. dr. al Nilului; 1 120 km. Izv. din Pod. Abisiniei (L. Tana) şi este navigabil în perioada ploilor. Se mai numeşte Bahr-el-Atuat. 2. Oraş în Kemal Mustafa Ataturk NE Sudanului, la confl. A. cu Nilul; 73 mii loc. (1983). Ciment. Nod de comunicaţii. ATEAS, rege scit, conducător al unor triburi aşezate în Dobrogea. Înfrînt în 339 î.Hr. de regele Macedoniei, Fi lip II. ATEBRJNĂ (< fr. {i}) s.f. Derivat al acridi-nei, folosit în tratamentul curativ şi preventiv al malariei şi al teniazei; mepacrină. ATEISM (< fr. {ii) s.n. Doctrină bazată pe respingerea, refuzul sau negarea zeilor şi a lui Dumnezeu, ca şi a oricăror elemente supranaturale sau divine. în antic., a. a fost rareori afirmat clar, deoarece teismul însuşi nu era limpede formulat; vechile religii conţin elemente ateiste sau semiateiste. A. s-a afirmat cu consecvenţă în epoca modernă, în Occident, sub două forme: a. raţionalist, cu originile în Renaştere şi iluminismul sec. 18, şi a. romantic, un protest radical împotriva iui Dumnezeu susţinut de poeţi şi prozatori. L. Feuerbach, unind cele două forme de a., a încercat să transforme teologia într-o antropologie; el îl Atena explică pe Dumnezeu ca proiecţie a spiritului uman. Aceeaşi temă va fi reformulată de S. Freud în termeni psihologici şi de K. Marx, care va face din religie o problemă ideologică. A. romantic va fi reluat de Nietzsche pe fondul „nihilismului"; Dumnezeu devine un concept nedeterminat, desemnînd lumea ideilor şi a idealurilor, iar omul ateu, om al noilor atitudini, convingeri şi responsabilităţi. în sec. 20 se constituie a. bazat pe principiile ştiinţei, care consideră că Universul este alcătuit exclusiv din materie. Acest tip de a. nu este afectat nici de revoluţiile ştiinţifice, nici de prezenţa credinţei în conştiinţa unor savanţi ca A. Einstein, de exemplu. ATELAJ (< fr.) s.n. 1. Ansamblu format din animalele* care trag un vehicul şi din harnaşa-mentul şi organele cu care ele sînt legate de vehicul pentru a transmite forţa de tracţiune. 2. Harnaşament pentru caii unui atelaj (1). ATELANĂ (< fr., lat.) s.f. Piesă de teatru bufă sau satirică, originară din oraşul Atella din Campania, jucată de tineri romani. ATELĂ (< fr.) s.f. (MED.) Piesă de metal, de lemn *sau din material plastic, utilizată pentru imobilizarea provizorie a unui membru fracturat. ATELECTAZIE (< fr. {i}; {s} gr. ateles „incomplet" + ektasis „extensiune") s.f. (MED.) Colabare a unui plămîn sau a unui segment pulmonar, avînd drept urmare suprimarea funcţiei respiratorii în zona pulmonară respectivă. La făt, plămînii sînt în mod normal în această stare. In medicina legală, evidenţierea a. probează faptul că fătul s-a născut mort. ATELIER (< fr.) s.n. 1. Loc, încăpere, local amenajat/utilat cu unelte de producţie, unde se desfăşoară o activitate meşteşugărească sau industrială; subdiviziune a întreprinderii industriale, formată din locuri de muncă aşezate în spaţiu comun, unde muncitorii execută acelaşi fel de produs sau aceeaşi operaţie tehnologică. □ Atelier-şcoală — celula structurală şi funcţională în sistemul instruirii tehnice-productive a elevilor din învăţămîntul liceal industrial şi profesional. 2. încăpere special amenajată în care lucrează un artist piastic. ATEMPORAL, -A (< fr.) adj. Care nu este legat de condiţii determinate de timp, de un moment istoric dat. ATENA (ATHENA) (în mitologia greacă), zeiţă a înţelepciunii, protectoare a artelor, ştiinţei şi meşteşugurilor, patroana oraşului Atena. S-a născut din capul lui Zeus, gata înarmată. Emblema ei era bufniţa, simbolul înţelepciunii. Identificată de romani cu Minerva. Numită şi Pallas Athena. ATENA (ATHINAI), cap. Greciei, situată în partea centrală-estică (Pen. Atica). Formează, împreună cu Pireu şi cu o serie de localit. satelite, „Marea Atenă"; 3,47 mii. loc (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (Ellinikon). Pr. centru economic, politic, comercial şi cultural al ţării. Oraşul concentrează 2/3 din ind. Greciei (textile, conf., piei., ciment, produse farmaceutice, metalurgie), iar în Pireu siderurgie, rafinării de petrol, şantiere navale. Important centru financiar şi comercial. Academie de ştiinţe (1926). Universitate (1837). Institut politehnic (1836). Institute de arheologie. Muzee. Centru turistic. Aici se află Acropole, fortăreaţă a oraşului, reconstruită în sec. 5 Î.Hr., cu celebre monumente din epoca clasică: Partenonul, Erehteionul, Propileele, Templul zeiţei Nike Apteros. Alte monumente: Teatrul lui Dionysos (sec. 6—4 î.Hr.), Templul lui Hefaistos (sec. 5 î.Hr.), Porticul lui Attales II (sec. 2 Î.Hr.), bazilicile bizantine Hagios Niko-medos şi Hagioi Theodoroi (sec. 11). Aşezare din milen. 3 Î.Hr.; capitală din sec. 8 Î.Hr. a Aticii. A. a fost cea mai strălucită cetate din Grecia antică, a cărei putere politică şi înflorire culturală ajung la apogeu în sec. 5 Î.Hr., după respingerea invaziei persane şi după înfiinţarea Ligii Maritime de la Delos, prin care A. şi-a asigurat hegemonia în lumea greacă. Înfrîngeraa 132 Atena. Vedere generală suferită în Războiul peloponesiac (431—404 î.Hr.) a marcat începutul declinului, A. rămînînd încă sec. de-a rîndul metropola ,spirituală a Greciei. Sub dominaţie macedoneana^după 338 î.Hr.), romană (din 146 î.Hr.), bizantină, cucerită de cruciaţi (1204), de turci (1456 sau 1458), A. a devenit din 1834 capitala Greciei moderne. Aici, în 1896, s-au desfăşurat primele jocuri olimpice moderne. La 9 febr. 1934 aici s-a semnat pactul înţelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia cu scopul principal al menţinerii statu-quo-ului teritorial. ATENANSĂ (după fr. attenant) s.f. Corp secundar al unei case; parte secundară a unei locuinţe; anexă a unei clădiri. ATENEU (< fr., lat.) s.n. 1. (La vechii greci) Loc sau clădire consacrată cultului zeiţei Atena. 2. Nume dat unor instituţii cultural-ştiinţifice; clădirea care le adăposteşte. ATENEU, revistă social-culturală judeţeană. Apare din 1964, lunar, la Bacău. ATENEUL ROMÂN 1. Edificiu cultural în Bucureşti. Construit în stil eclectic, între 1886 şi 1888, după planurile arhitectului A. Galleron, prin stăruinţa lui Constantin Esarcu. Cuprinde două săli de concerte şi săli de expoziţii. Sediul Filarmonicii „George Enescu". 2. Societate ştiinţifică, literară şi artistică, fondată la Bucureşti, în 1865; preşedinte: C. Esarcu. Vastă activitate culturală (conferinţe, expoziţii, concerte), prin care a întemeiat, în România, tradiţia universităţilor populare. 3. Publicaţie culturală editată de A. (1). A apărut la Bucureşti, lunar, cu întreruperi, între 1866 şi 1895. ATENT, -A (< it., lat.) adj. 1. Care manifestă atenţie (1). ■ (Adverbial) Cu atenţie, cu grijă. 2. Amabil, binevoitor, politicos. ATENTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A săvîrşi un atentat? ATENTAT (< fr.) s.n. (DR.) Faptă îndreptată, de regulă, contra vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor sau a unor colectivităţi. ATENŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. (PSIH.) Orientarea şi concentrarea psihicului asupra unui anumit obiect sau a unei activităţi, care duce la creşterea eficienţei activităţii respective. ■ (Cu valoare de interj.) Bagă de seamă! fii atent! 2. Grijă, preocupare (specială) a cuiva. 3. Atitudine de amabilitate, de bunăvoinţă, faţă de cineva. ATENUA (< fr., lat.) vb. I tranz. A micşora, a scădea intensitatea unui fenomen care se propagă (ex. o undă, o radiaţie), gravitatea sau importanţa unui fapt etc. ATENUANT, -A (< fr., lat.) adj. Care atenuează. □ Circumstanţe atenuante v. circumstanţă. ATENUARE (< atenua) s.f. 1. (FIZ.) Scădere progresivă în spaţiu şi/sau în timp a amplitudinii unei unde, datorită disipării de energie în mediul în care se propagă şt repartizării energiei pe fronturi de undă cu arii din ce în ce mai mari. 2. Scădere a puterii unui semnal în transmisiuni de telecomunicaţii, exprimată în neperi şi decibeli. ATENUATOR (< atenua) s.n. (TELEC.) Circuit electric introdus într-un lanţ de transmisiune cu scopul atenuării (2) undelor de anumite frecvenţe, în vederea adaptării, a reglajului etc. ATERINĂ (< ngr.) s.f. Peşte teleostean marin, lung de 10—15 cm, cu corpul turtit, aproape transparent, cu o dungă argintie pe mijloc (Atherina machon pontica). Folosit mai ales ca nadă. ATERIZA (după fr. atterrir) vb. I intranz. (Despre avioane) A efectua o aterizare. ATERIZARE (< ateriza) s.f. Evoluţie de reaşezare a unei aeronave pe pămînt constînd în planare în apropierea solului, aşezare pe sol şi rulare sau alunecare (pe zăpadă) pînă la punctul de oprire. ATERIZOR (după fr .) s.n. Ansamblul organelor unui avion care serveşte la preluarea şocurilor în cursul aterizării.. ATERMAN, Ă (< fr. {i}; {s} gr. a- „fără" + thermaino „a încălzi") adj. (Despre un mediu) Care nu permite trecerea căldurii prin el. ATEROM (< fr. {i}; {s} gr. atheroma „chist sebaceu“) s.n. (MED.) Infiltraţie în tunica internă a aortei, arterelor mari şi mijlocii etc. a unei substanţe grase, uneori impregnată cu săruri de calciu (ex. în ateromatoză, gută etc.). Produce tulburări de circulaţie. ATEROMATOZĂ (< fr.) Stare patologică datorată prezenţei plăcilor de aterom în pereţii arterelor mari şi mijlocii. Apare mai ales la persoanele în vîrstă. ATESTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A face dovada, a dovedi, a confirma. H A dovedi existenţa a ceva (într-un text, într-un document scris). 2. A confirma pe cineva într-o anumită funcţie sau calitate (ex. într-un grad în învăţămîntul superior sau în institutele de cercetare ştiinţifică). ATESTAT, -Ă (< germ.) adj., s.n. 1. Adj. Confirmat, dovedit, existent. 2. S.n. Act prin care se atestă ceva; spec. certificat sau diplomă de studii. ATETOZĂ (< fr. {i}; fs} gr. athetos „impropriu, invalid") s.f. (MED.) Tulburare neurologică manifestată prin mişcări lente sau ondulate ale extremităţilor, amplificate de excitaţii sau emoţii, atenuate în repaus şi abolite în somn. Se datorează lezării unor centri cerebrali. ATEU, -EE (< fr.; {s} gr. atheos „fără zeu") s.m. şi f. Adept al ateismului. ATEX s.n. Material termo- şi fonoizolant, fabricat din fibre de lemn. ATHABASKA [asOabassca] 1. Fluviu în Canada; 1 231 km. Izv. din M-ţii Stîncoşi, trece prin parcul naţional Jasper şi se varsă în lacul cu acelaşi nume, de unde iese sub numele de Rîul Sclavilor. Navigabil vara în cursul inferior. 2. Lac navigabil în partea central-vestică a Canadei, la alt. de 212 m; 8,08 mii km2. Ad. max.: 60 m. Pescuit. ATHANASIU, loan (1868—1926, n. Sascut, jud. Bacău), fiziolog şi medic veterinar român. M. coresp. al Acad. (1911). Unul dintre întemeietorii fiziologiei moderne româneşti; cercetări asupra transmiterii energiei nervoase şi în domeniul electrofiziologiei. ATHANASIU» Jean (1885—1938, n. Bucureşti), bariton român. Unul dintre fondatorii Operei Române din Bucureşti. Roluri principale în „Rigoletto", „Tosca" ş.a., interpretate cu un deosebit simţ dramatic. ATHANASIU, Sava (1861—1946, n. Rugineşti, jud. Vrancea), geolog român. M. de onoare al Acad. (1945), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Studii asupra flişului şi formaţiunilor neogene din Carpaţii Orientali. Cercetări paleontologice asupra mamiferelor terţiare şi cua-ternare din România. ATHENAIOS (sec. 2—3), scriitor şi retor grec. Lucrarea sa „Banchetul înţelepţilor", importantă sursă de informaţii asupra epocii, cuprinde citate din numeroase scrieri pierdute. ATHOS (HÂGION OROS) 1. Masiv muntos şi pen. în Grecia de NE, în Pen. Calcidică. Alt. max.: 2 033 m. 2. Republică monastică, cu regim de departament ad-tiv autonom în cadrul Greciei; 336 km2; 1,5 mii loc. (1981); reşed.: Karyaf. Climă mediteraneană. Numeroase mănăstiri ortodoxe („Marea Lavră", „Vatopedi" ş.a.), întemeiate cu începere din sec. 9, în care se găsesc valoroase fresce, mozaicuri, sculpturi în lemn, manuscrise rare. încă din sec. 14 numeroşi domni români au reparat, refăcut şi înzestrat mănăstiri de la A. La sfîrşitul sec. 16 Jean Athanasiu (în „Trubadurul") Sava Athanasiu 133 ATLAS au început „închinările" de mănăstiri şi moşii din Ţările Române comunităţilor greceşti de la Â., situaţie curmată de legea secularizării averilor mănăstireşti adoptată în 1863 de domnitorul Al. I. Cuza. Importanţă religioasă şi turistică. ATIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s.n. 1. Adj. Care aparţine Aticii, specific ei sau locuitorilor ei. □ Dialectul a. = dialect grec vorbit în Atica; stă la baza limbii greceşti comune. 2. S.n. Zid scund sau balustradă aşezată deasupra cornişei, cu scopul de a masca, acoperişul. ATICA (ATTIKj), pen. în SE Greciei mijlocii, între ins. Eubeea, G. Egina şi Corint, despărţită de Pen. Pelopones prin istmul Corint, al cărei principal centru a fost, începînd din antic., oraşul Atena. ATICISM (< fr., lat.) s.n. Caracteristică a stilului scriitorilor (sec. 5—6 î.Hr.) din Atena antică (situată în Atica), constînd în măsură, eleganţă, puritate, rafinament. ATID, com. în jud. Harghita; 3 218 loc. (1991). ATIMIE (< fr. {i}; {s} gr. athymia „descurajare", „nelinişte") s.f. (PSIH.) Lipsă de afectivitate sau o foarte slabă afectivitate pentru cei din jur. ATINGE (lat. attingere) vb. III 1. Tranz. şi refl. Â lua contact direct, dar superficial, cu o suprafaţă, cu un obiect etc. 2. Tranz. A ajunge la o anumită limită. 3. Tranz. A lovi, a izbi. ■ Fig. A aduce prejudicii. ■ Fig. A ofensa. 9 Fig. A impresiona, a înduioşa. 4. Tranz. A pomeni, a vorbi (în treacăt) despre ceva. ATIPIC, -Ă (< fr.) adj. Care nu prezintă caracterele tipului obişnuit. ATITUDINE (< fr., it.) s.f. 1. Ţinută sau poziţie a*corpului. 2. Mod de a se comporta faţă de un eveniment sau aspect al realităţii. □ Expr. A lua atitudine — a-şi arăta cu fermitate părerea. 3. (PSIHOL., SOCIOL.) Predispoziţie a persoanei de a reacţiona într-un anumit mod la cele mai diverse situaţii de viaţă, cu funcţie de orientare şi de evaluare a conduitei. □ Atitudini sociale = orientări subiective stabile ale indivizilor ca membri ai unor grupuri sociale, în raport cu sistemul de valori (care au un caracter prescrip-tiv-normativ pentru comportament) al acestor grupuri. ATIYAH, Sir Michael Francis (n. 1929), matematician englez. Prof. univ. la Oxford. Lucrări de geometrie algebrică şi de algebră comutativă. Medalia Fields (1966). ATÎRNA (< tîrn) vb. ! 1. Intranz. A sta suspendat *(fiind prins sau agăţat de ceva). ■ A cîntări (mult). 2. Tranz. A agăţa, a suspenda. 3. Refl. A se agăţa de cineva sau de ceva. 4. Intranz. A depinde de cineva sau de ceva. ATÎT (ATITA) (lat. eccum-tantum) adv., pron."nehot., adj. nehot. I. Adv. 1. în asemenea măsură, aşa de mult (sau de tare, de bine, de scump etc.). □ Expr. Atît (numai sau doar) că... — cu singura deosebire că... 2. Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. II. Pron. nehot. 1. înlocuieşte un nume sau o propoziţie, ex-primînd o măsură, o cantitate etc. □ Expr,. Atka-p trebuie! = ai s-o păţeşti! Atît(a) mi-a (sau p-a etc.) trebuit = asta aşteptam (sau aşteptai etc.) ca să... 2. Acest singur lucru, numai acesta. III. Adj. nehot. 1. Care este aşa de mult (sau de tare. de bine etc.). 2. Numai aceasta. □ Expr. Atîta lucru = lucru de nimic, motiv neînsemnat. Atias ATLANT (< 1 fr., 2. Atlantida) s.m. 1. Statuie reprezentînd un bărbat, folosită ca element de susţinere în locul unei coloane sau ca pilastru. 2. Locuitor al legendarei Atlantida. ATLANTA [atl$nt9j,oraş în S.U.A., centru ad-tiv al statului Georgia, în S M-ţilor Apalaşi; 2,74 mii. loc. (1988, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (43,3 ■mii. pasageri 1989). Centru comercial şi financiar. Ind. siderurgică, chimică, textilă, poligrafică, alim. Sediul concernului „Pepsi-Cola“. Trei universităţi, institut de tehnologie (1885). ATLANTIC, Oceanul ~, ocean situat între Europa, Africa şi ^ cele două Americi, care comunică cu Oc. îngheţat prin str. Davis şi Danemarcii, iar în S cu Antarctida; 106,6 mii. km2 (91,6 mii. km2 fară mările mărginaşe). Ad. medie: 3 600 m; ad. max.: 8 742 m (în fosa Puerto Rico). Are un volum de 329,7 mii. km3 de apă. Salinitate: 34—37,3°/oo- Temperatura apei variază de la c. 28°C la Ecuator, pînă la 6° la 60° lat. N şi -1°C la 60° lat. S. Forma lui se aseamănă cu un mare „S", ţărmurile de E şi V fiind aproape paralele. Numeroase ins. şi arh. (supr. totală 1,07 mii. km2) unele de origine vulcanică (Ascension, Sf. Elena, Azore, Canare etc.). Dintre curenţii oceanici care îl străbat cei mai importanţi sînt: Golfstromul, Benguelei, Groenlandei şi Braziliei. Numeroase mări mărginaşe (Baltică, Nordului, Mediterană, Caraibilor etc.) şi golfuri largi (Guineii, Biscaya ş.a.). Şelful oceanic ocupă 10,3% din supr. sa. Străbătut de importante căi de navigaţie (2/3 din transporturile maritime comerciale ale lumii). Bogate zone de pescuit (c. 35% din cantitatea de peşte pescuit pe glob). — Bătălia din ~, ansamblul operaţiilor militare întreprinse în Oceanul A. (1941—1944) în timpul celui de-al doilea război mondial, în cadrul căruia rolul principal a revenit războiului submarin. — Charta Atlanticului, declaraţie semnată la 14 aug.'1941 de către preşedintele S.U.A., F.D. Roosevelt, şi prim-min. britanic, W. Churchill, referitoare la scopurile războiului şi organizarea postbelică a lumii. A contribuit la închegarea coaliţiei antihitleriste. — Zidul A. = ansamblu de fortificaţii construit de germani de-a lungul coastelor atlantice europene după înfrîngerea Franţei (iun. 1940) pentru a se apăra în vederea unei eventuale debarcări a Aliaţilor. ATLANTIDA, continent ipotetic (o ins. imensă) care, după o legendă consemnată de Platon, era situat în Oc. Atlantic, la V de Gibraltar. Ar fi atins un înalt nivel de civilizaţie şi. s-ar fi scufundat în urma unei catastrofe naturale. ATLAS1 (< fr.; {s} gr. Atlas) s.n. Culegere de hărţi, grafice, planşe, desene asupra unui subiect dat, sistematizată după diferite criterii, cu scopul de a da un ansamblu coerent (a. geografic, geologic, ceresc, istoric, folcloric, lingvistic). Primul a. geografic a fost întocmit în a doua jumătate a sec. 16 de către G. Kremer (Mercator); primul a. geografic românesc a fost întocmit de Gh. Asachi în 1838. ATLAS2 (fr. {i}; {s} gr. Atlas) s.n. (ANAT.) Prima vertebră cervicală, de formă circulară, care se articulează prin intermediul faţetei superioare cu osul occipital, iar prin intermediul faţetei inferioare cu axisul, suportînd astfel întreaga greutate a capului. ATLAS (în mitologia greacă), titan osîndit de Zeus să sprijine veşnic pe umerii săi bolta cerească. ATLAS, El ansamblu montan în N Africii, întins de la Oc. Atlantic la M. Mediterană (G. Sirta Mică), în direcţia SV-NE, pe c. 2 000 km. Este format din două lanţuri principale de munţi: lanţul septentrional, care începe de la str. Gibraltar cu M-ţii Rif şi se desfăşoară apoi de-a lungul ţărmului M. Mediterane prin A. Mic (Tell) pînă la Capul Ras ben-Seka, şi lanţul meridional, care se înalţă pe litoralul Oc. Atlantic în faţa Arh. Canare, constituit din trei grupe paralele: A. înalt (El-Atlas El-Kebir) cu alt. max. de 4 165 m (vf. Djebel Toubkal), alcătuit 135 ATOMIC din roci cristaline în V şi calcare în E; A. Mijlociu (El-Atlas El-Moutaouăssit) aflat la N de A. înalt şi Anti atlasul, la S de acesta. Â. /na/î se continuă către V cu A. Saharian, carte închide, împreună cu A. Mic, din N, pod. „Chott-urilor“, cu alt. cuprinse între 400 şi 1\200 m, populat de numeroase lacuri. Treapta mat coborîtă a munţilor A. o constituie nWetele marocană şi algeriană. V ATLAZ (< tc.) s.n. Ţesătură pentru căptuşeli şi feţe de plapumă, iucioasă!ţ pe o singură faţă. ATLET, -X (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană care practică una sau mai multe discipline atletice. II Persoană cu o constituţie fizică armonioasă. ATLETIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine atletului sau atletismului, privitor la atlet sau la atletism. ATLETJSM (< fr.) s.n. Ramură sportivă care cuprinde ’probe de alergări şi marşuri pe diferite distanţe, sărituri (în lungime, înălţime, triplusalt, cu prăjina), aruncări (cu discul, suliţa, \ Atmosfera 1,2, 3. Primii sateliţi artificiafi; 4. Rachetă cu patru trepte; 5, Meteoriţi; 6. Aurora polară; 7. Balon-sondă; 8. Avion-rachetă;\9 Stratostrat; 10. Aerostat; T1. Avion de călători; 12. Himalaya 1500 100 -75 ciocanul) sau probe combinate (pentatlon, decatlon). ATMAN (cuv. indian) s.n. (In brahmanism) Sufletul individual identic cu sufletul lumii; principiul unificator pentru toate fiinţele şi lucrurile din lume, ca şi pentru Universul ca tot; conştiinţa pură care depăşeşte suferinţa existenţială. ATMOSFERĂ (< fr. Ji}; {s} gr. atmos „abur“ + sphaira ,,sferă“) s.f. 1. înveliş gazos alcătuit din aer, care înconjură Pămîntul fară o limită superioară precisă, trecînd treptat în spaţiul interplanetar. Masa ei reprezintă 0,000 001 din masa globului pămîntesc, iar pe 1 cm2 din suprafaţa terestră acţionează o masă de aer egală cu c. 1 kg. Densitatea a. scade cu altitudinea. Proprietăţile a. se menţin pînă la alt. de 3 000 m. Compoziţia ei se schimbă în altitudine. în cadrul a. se deosebesc straturile: troposfera, stratosfera, mezosferă, ionosfera (ter-mosfera), exosfera. ■ Fig. Mediu social, ambianţă; stare de spirit creată în jurul cuiva sau a ceva. 2. Unitate de măsură tolerată a presiunii: a) a. tehnică 1 at = 1 kgf/cm2 = 0,981 • 10sN/m2 ( a. tehnică absolută: 1 ata; a. tehnică suprapre-siune: 1 ats); b) a. fizică (sau standard, normală) 1 atm = 760 mmHg = 1,013 • 10s N/m2. 3. Masă de gaze şi de vapori creată într-un spaţiu limitat în care au loc reacţii chimice; influenţează reacţiile după proprietăţile ei (neutre, oxidante etc.). ATMOSFERIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine atmosferei (1), referitor la atmosferă, care provine din atmosferă. ATOL (< fr. {i}) s.m. Insulă formată prin depunerea scheletelor de corali în jurui unor ins. din zona tropicală. Are aspect de inel cu diametru variabil, putînd ajunge pînă la 50 km şi avînd la mijloc o lagună adîncă, uneori pînă la 100 m. ATOM (< fr., lat.) s.m. 1. Particulă din care sînt alcătuite toate substanţele solide,' lichide sau gazoase. Reprezintă cea mai mică parte a unei substanţe simple (element chimic) care mai păstrează însuşirile chimice ale acesteia. Este format dintr-un nucleu central şi electroni. Poate exista fie liber, fie în combinaţie cu alţi atomi (identici sau diferiţi) alcătuind molecula. A. marcat = trasor radioactiv. 2. A. social = noţiune introdusă în psihosociologie de J.L Moreno, desemnînd cea mai mică unitate viabilă a matricei sociometrice, nucleul tuturor relaţiilor socioafective (numite ,,teie“-uri) care s-au constituit în jurul unui individ. ATOM-GRAM s.m. Cantitatea dintr-un element chimic a cărei masă, exprimată în grame, este egală cu masa atomică a elementului respectiv. ATOMIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Referitor la atomi, alcătuit din atomi. □ Model a. = reprezentare simplificată, schematică a structurii atomului, avînd drept scop explicarea proprietăţilor acestuia. Energie a. = energie nucleară. Masă (sau greutate) a. = raportul Atol -55 -55 ATOMUL 136 EVOLUŢIA MODELELOR ATOMICE „Cozonac cu stafide' ? tnfr un fluid Ipoziţii/J 'J.J.Tâomson, f898. Modelul planetar Atomul lui Bohr r te. orbite circu/orc) M 3ohr, f9t3 Modelul Bohr-Sommerfeld t'&ecfronii se rotesc pe ord/te circuiore I sou e/ipti'ce) A.Sommerfe/d, /9t6 | ATOMII SlNT CONSTITUITI DIN TREI PARTICULE elementare : PROTONUL (pozitiv) NEUTRONUL (neutru ELECTRONUL (negativ lol alcătuiesc nucleul se/roteşte in jurul .7 nucleului DIMENSIUNILE (diametre aproximative) atomii între 0,0000001 mm (hidrogen) şi 0.0000005 (cesiu) nucleele atomice între 0,000000000002 mm (hidrogen) şi 0,000000000020 mm (uraniu) nudeonii 0,000000000002 mm electronii 0,000000000004 mm Cel mai simplu atom — de HIDROGEN — si cei trei IZOTOPI di sâi : / hidrogen (v$or) de ufer/u i-f ft/cfrogen Clement Richard, lord, viconte Prestwood (1883—1967), om politic britanic. Lider al Partidului Laburist (1935— 1955). Prim-min. al Marii Britanii (1945—1951). ATU (< fr.) s.n. 1. Carte de joc sau culoare căreia i se atribuie în mod convenţional valoarea cea mai mare. 2. Element, fapt care oferă cuiva un avantaj sau o şansă în plus în raport cu altul. ATUNCI (ATUNCEA) (lat. *adtuncae) adv. I. (Temporal) 1. In momentul despre care este vorba (trecut sau viitor). 2. într-un moment concomitent cu o acţiune sau urmînd imediat după aceasta. II. (Modal) în acest caz. ATWOOD [aetud], George (1746—1807), fizician englez. Inventatorul unui dispozitiv (maşina lui A.) pentru studiul legilor dinamicii. AŢĂ (lat. ac/a) s.f. 1. Fir textil multiplu şi răsucit cu care se cos obiectele textile şi de piele. □ Aţa zidarului = fir textil avînd la capăt o bucată de plumb, care serveşte ca indicator al direcţiei verticale. □ Expr. Cusut cu aţă albă — evident neadevărat. 2. Fir, fibră, membrană etc. asemănătoare cu o aţă (1). □ (Pop.) Aţa limbii — membrană care uneşte faţa inferioară a limbii cu planşeul gurii. B Ftşie subţire de metal care se formează la ascuţirea pe tocilă a uneltelor AŢEL tăioase sau aşchietoare. 3. îndoitura cu muchie ascuţită a răzuitoruiui, care serveşte la desprinderea aşchiilor subţiri. 4. Aţă-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă şi foarte ramificată şi cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peşte teleostean marin, lung de c. 25 cm, cu corpul filiform, cu o singură înotătoare şi cu coada transformată în organ apucător (Nerophis ophidion). AŢEL, corn. în jud. Sibiu; 4 120 loc. (1991). Expl. de nisipuri. Staţie de c.f. Biserică fortificată (sec. 14—15). AŢ|CĂ (< aţă) s.f. Pînză rară şi subţire din fire de bumbac. AŢ{NE (< ţine) vb. Iii. 1. Refl. şi tranz. A sta în calea cuiva; a pîndi trecerea cuiva (aşezîndu-i-se în cale). 2. Refl. A sta gata pregătit pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). AŢINTI (< ţinti) vb. IV tranz. 1. A-ţi îndrepta privirea ţintă asupra cuiva sau a ceva. 2. A ochi (cu o armă de foc). AŢINTIŞ, com. în jud. Mureş; 1 484 loc. (1991). AŢIP] (lat. ad-tepere) vb. IV intranz. A începe să doarmă; a fi cuprins de un somn uşor (şi de scurtă durată). AŢÎTA (lat. *attitiare) vb. I tranz. 1. A aprinde focul sau a-l face să ardă mai bine. 2. Fig. A întărîta, a face să se învrăjbească, a instiga. 3, Fig. A excita. AŢOS, -OASĂ (< aţă) adj. (Despre plante) Care are în structura sa fibre sau filamente ce se desfac uşor. Au, simbol chimic pentru aur. AUBER [ober], Daniel Franţois Esprit (1782—1871), compozitor francez. Opere („Fra Diavolo", „Muta din Portici“, „Zeul şi baiade-ra“). AUBIGNAC [obinac], Franţois HEDELIN, abate d‘ (1604—1676), critic dramatic francez, în lucrarea sa „Practica teatrului" (1657) a fixat regula celor^ trei unităţi. AUBIGNE [obine]. Ţheodore Agrippa d’ (1552—1630), scriitor ^francez. Autor al virulentului poem satiric „Tragicele", îndreptat împotriva absolutismului monarhic şi a bisericii catolice, al unei „Istorii universale" şi al unui roman satiric. AUB&CK, Cari (n. 1924), arhitect austriac. Reprezentant al arhitecturii funcţionaliste, dezvoltă locuinţa prototip (prima casă prefabricată din Austria). Lucrări: ansamblul rezidenţial Wolfersberggasse (Viena), institutele austriece de cultură din Paris, Budapesta şi Varşovia (împreună cu H. Clok). AUBUSSON [obus5]ţ localit. în centrul Franţei (Marche); 6,2 mii loc. (1982). Celebră prin prod. manufacturilor de tapiserii din sec. 17. AUCKLAND [c>uc!and]_, oraş în Noua Zee-iandă (Insula de Nord), port la Oc. Pacific; 841,7 mii loc. (1988, cu suburbiile). Cel mai mare oraş al ţării. Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Ind. textilă, prelucr. metalelor, chimică, a piei., mat. de constr., alim. Şantiere navale. Universitate (1882). Muzeu al artei maori. Capitala ţării (1840—1865). AUCUBA (< fr.) (FITOPAT.) Mozaicul ~ = boală a cartofului, a tomatelor etc. provocată de un virus (Solanum virus), manifestată prin apariţia unor pete galbene pe frunze. AUDEN [oidan]^ Wystan Hugh (1907— 1973), scriitor* american de origine engleză. Alături de T.S. Eliott, Ezra Pound şi W. Carlos Williams a adus înnoiri esenţiale liricii moderne de limbă engleză („Poeme", „Vîrsta neliniştii"). Proză, teatru, eseistică. AUDIA (< lat.) vb. I tranz. 1. (Despre un organ de judecată sau de urmărire penală) A asculta un martor, în legătură cu fapte care pot duce la lămurirea procesului. 2. A asculta un curs, un concert etc. AUDIBERTI, Jacques (1899—1965), scriitor francez. Poeme lirice („Imperiul şi trapa"), romane picareşti („Mormintele închid rău") şi piese de teatru („Efectul Glapion"), în care, folosind mijloace suprarealiste, prezintă o lume a înfruntărilor dintre bine şi rău, AUDIBILITATE (< fr.) s.f. (FIZ.) Proprietate a unei unde sonore de a putea fi auzită. AUDIENŢĂ (< fr., lat.) s.f. întrevedere acordată unui solicitator de către o persoană care deţine o funcţie importantă. AUDIO- ({s| lat, audio „a auzi"). Element de compunere care se referă la frecvenţele undelor sonore (ex. audiogramă). AUDIOFRECVENŢĂ ({ s} audio- + frecvenţă) s.f. Frecvenţa sunetelor care se înscriu în banda undelor sonore perceptibile pentru urechea umană (15—20 kHz). AUDIOGRAMĂ (< fr.; {s} audio- + gr. gramma „literă") s.f. înregistrare grafică a intensităţii şi frecvenţei sunetelor (zgomotelor) percepute de un subiect (bolnav) în timpul examenului audiometric pentru a determina acuitatea iui auditivă. AUDIOMETRJE (< fr.) s.f. Metodă de măsurare a acuităţii auditive a unei persoane cu ajutorul audiometrului. AUDIOMETRU (< fr. {i}; audio- + gr. metron „măsură") s.n. Aparat folosit pentru măsurarea acuităţii auditive şi efectuarea audio-g ramelor. AUDIOVjDEO ( fs} audio- + lat. video „a vedea") adj.'Mijloace de informare ~ = radiodifuziune şi televiziune. ' AUDIOVIZUAL (< fr.) adj. Mijloace audiovizuale = mijloace de comunicare şi informare care se bazează pe perceperea vizuală şi auditivă (filme, diafilme, diapozitive, discuri, benzi magnetice, radio, televiziune etc.) folosite în didactica modernă în scopul creşterii eficienţei învăţămîntului şi stimulării activităţii independente a elevului. AUDITJV, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la auz, care 'realizează auzul (ex. nervi a.). AUDITOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f. adj. (Persoană) care ascultă un curs, o conferinţă, un concert etc.; ascultător; (LINGV.) receptor. AUDITORIU (< fr., lat.) s.n. Totalitatea auditorilor AUDIŢIE (< fr., lat.) s.f. Manifestare muzicală publică de mai mică amploare decît concertul; ascultare a unei lucrări muzicale. □ In primă a. = (în legătură cu executarea unei lucrări muzicale) pentru prima oară în public. AUERBACH [au3rbah]t Erich (1892—1957), filolog şi estetician german. Reprezentant al criticii literare stilistice. Opera sa principală „Mimesis" realizează o istorie a realismului în literatura occidentală. AUERSTĂDT, localit. în E Germaniei centrale (Thuringia) la NE de Weimar. Aici, armatele franceze conduse de mareşalul Davout au obţinut o victorie împotriva prusienilor (14 oct. 1806). AUER VON WELSBACHfeuar fon vşlsbah], Cari baron von (1858—1929), chimist austriac. Prof. univ. la/Viena. A separat elementele praseodim şi neodfm. A inventat sita incandescentă pentru lărripile cu gaz care-i poartă numele. AUGER [oje], Pierre Victor (n. 1899), fizician francez. Prof. univ. la Paris. Contribuţii în spectroscopie. A descoperit fenomenul de emisie a unor electroni secundari rapizi, la bombardarea atomilor cu electroni de energii joase (efect A.). AUGHRABIES (A. FALLS [o:grabi:z fo:lz]* cascadă pe fl. Orange în Rep. Africa de Sud (NV prov. Cape) la frontiera cu Namibia; 146 m înălţime. Descoperită în 1824. AUG I AS (în mitologia greacă), rege al Elidei. Grajdurile sale uriaşe, neîngrijite timp de 30 de ani, au fost curăţate de Herakles într-o singură zi, prin abaterea apelor rîului Alfios asupra lor. AUGjT s.n. Piroxen monoclinic aluminos de culoare brun-verzuie, translucid, important constituent al rocilor magmatice efuzive bazice (andezit, bazalt). Apare sub formă de mase granulare compacte, varietăţile alterate fiind utilizate în ind. coloranţilor. AUGIT|T s.n. Rocă magrtiatică efuzivă, ultra-bazică, formată din sticlă vulcanicii de culoare brună cu conţinut de fenodristale de augit. AUGMENTA (< fr., lat.) vţ>. I tranz. A mări, a spori. AUGMENTATJV, -Ă (< v fr.) adj., s.n (LINGV.) (Afix) care, ataşat la un cuvînt, indică un obiect mai mare decît cel indicat de cuvîntul bază; p. ext. (cuvînt) format cu un asemenea afix. AUGSBURG, oraş în S Germaniei (Bavaria), 405 mii loc. (1987, cu suburbiile). Ind. textilă, constr. aeronautice, electronică, chimică. în sec. 14—16 centru comercial-financiar, şi al umanismului şi artei germane. Monumente: vestigii romane, catedrală (sec. 11—15), Şiserica Sankt Ulrich und Afra (sec. 15—17), primărie (sec. 17). Muzee. Aici a fost prezentată în 15S0 „Confesiunea de la A.“, expunere a tezelor luteranismu-lui, alcătuită de Philipp Melanchton. fn 1555 s-a încheiat „pacea religioasă" de la A. între principii protestanţi germani şi împăratul Carol V, care confirma deplina independenţă religioasă a principilor. în 1686 s-a constituit aici Liga de h A. (Olanda, împăratul german, Spania, Suedia, majoritatea statelor germane şi Anglia, din 1689) împotriva Franţei. AUGUR (< lat. augur) s.m., s.n. (în antichitatea romană) 1. S.m. Preot, membru ai unui colegiu special, despre care se credea că poate prevesti viitorul sau tălmăci voinţa zeilor după zborul şi cîntecul păsărilor, după'felul găinilor de a ciuguli grăunţele, după măruntaiele animalelor sacrificate sau după fenomenele cereşti. 2. S.n. Prevestire făcută de a. (1). □ Expr. A fi de bun (sau de rău) augur = a fi semn bun (sau rău), a însemna că un lucru se va sfîrşi în mod favorabil (sau nefavorabil). AUGUST1 (< lat. augustus) s.m. invar. A opta lună a anului, de 31 de zile; (pop.) gustar, măsălar. AUGUST2, -Ă (< fr., lat.) adj. t. (în antic., ca epitet acordat monarhilor sau membrilor familiilor princiare) Preamărit, slăvit. 2. Fig. Maiestuos, măreţ, impunător. AUGUST (Caius lulius Caesar Octavianus Augustus), primul împărat roman (27 î.Hr. — 14 d.Hr.). Nepot şi fiu adoptiv al lui Cezar. Creator, alături de Antonius şi Lepidus al celui de-al doilea triumvirat (43 î.Hr.); guvernator a! provinciilor din Occident (40 î.Hr.). După bătălia de la Actium (31 î.Hr.) a devenit unicul stăpîn al Imp. Roman. Reorganizator al administraţiei şi armatei, A. a promovat ştiinţele şi artele, înconjurîndu-se de cei mai iluştri poeţi ai timpului („Secolul lui Augustus"). Noua formă Octavian August 139 AURORĂ de guvernămînt instituită de A., principatul, reprezintă începutul sistemului monarhic la Roma. AUGUST, electori de Saxa şi regi ai Poloniei. Mai importanţi: 1. A. II, elector (1694— 1733) şi rege (1697—1706 şi 1709—1733). A participat la Războiul Nordului (1700—1721) împotriva Suediei, ca aliat al Rusiei. 2. A. III, elector şi rege (1733—1763). în timpul lui s-a accentuat anarhia feudală din Polonia. AUGUST, 23 august 1944, ziua declanşării loviturii de stat care a dus la retragerea României din alianţa cu Germania şi ralierea la coaliţia Naţiunilor Unite, alături de care armata română a luptat pînă la sfîrşitul ^ celui de-al doilea război mondial (9 mai 1945). între 1948 şi 1989, 23 august a fost sărbătoarea naţionatS' a statului român. 23 AUGUST 1. Com. în jud. Constanţa; 5 456 loc. (1991). 2. Com. în jud. Tulcea; 1 327 loc. (1991). AUGUSTA [o:gast3] 1. Oraş în E S.U.A. (Georgia), pe Savannah; 396,4 mii loc. (1988, cu suburbiile). Expl. de caolin. îngrăşăminte chimice. Centru al ind. bumbacului. Staţiune turistică de iarnă. 2. Oraş în NE S.U.A., centru ad-tiv al statului Mâine; 55,3 mii loc. (1980, cu suburbiile). Produse farmaceutice. Prelucr. lemnului şi bumbacului. Staţiune estivală. AUGUSTIN (Aurelius Augustinus) (354— 430), teolog, filozof şi scriitor latin. Episcop de Hip^îona. Unul dintre părinţii latini ai bisericii, canonizat de biserica catolică. A considerat cunoaşterea umană ca participare la cunoaşterea divină şi a făcut din ideile platoniciene idei ale înţelegerii lui Dumnezeu („Cetatea lui Dumnezeu", „Confesiuni"). Doctrina sa despre păcatul originar, despre graţia divină şi predestinare a avut un rol hotărîtor în constituirea dogmei catolice şi a concepţiei creşti n-med ievâle despre om. AUGUSTINCIC [augustincici], Antun (n. 1900), sculptor iugoslav. Portrete şi monumente („Monumentul păcii" din faţa Palatului O.N.U., New York). AUGUSTINIENI (< fr.) s.m. pl., adj. (Grup de ordine călugăreşti catolice sau de călugări) care urmează reguli stabilite pe baza scrierilor lui Augustin (canonici a., fraţii a., premonstra-tensienii, trinitarienii şi gilbertinii). AUJESZKlIouiaeski] Aladâr (1869—1933), microbiolog ungur. A studiat sporii bacteriilor, bacilul tuberculozei şi a descoperit virusul pseudoturbarii animalelor domestice, care-i poartă numele. AULĂ (< germ., lat.) s.f. 1. Sală de conferinţă sau de festivităţi (într-o instituţie). 2. (în ev. med.) Curte princiară. AULIC, -A (< fr., lat.) adj. Care ţine de curtea unui suveran; de la curte. □ Consiliu a. = tribunalul suprem în Imperiul Romano-German. Consilier a. = sfetnic la curtea Habsburgilor. Poet a. = poet de curte. AULIDA, port în Grecia antică, în Beoţia (E Greciei centrale), de unde a pornit, potrivit legendei, flota grecilor în războiul troian. Azi Vathy (Grecia). AULOS (cuv. grec) subst. Instrument muzical de suflat (cu ancie dublă) la vechii greci, însoţea iniţial procesiunile dionisiace. AUNG SAN 1. A. (1915—1947), om politic birman. Conducător al mişcării de eliberare naţională de sub dominaţia britanică. Aliat iniţial al japonezilor (1941), a trecut în 1945 de partea Aliaţilor. Prim-min. (1946—1947), a condus convorbirile birmano-britanice pentru independenţa ţării. Asasinat. Erou naţional al Birmaniei. 2. Suu Kyi A. (n. 1945), om politic birman. Fiica lui A. (1). Lider al Ligii Naţionale pentru Democraţie. Militantă pentru restabilirea valorilor democratice în ţară. Arestată la domiciliu (din 1989). Premiul Nobel pentru pace (1991). AUNIS [onis], prov. istorică în V Franţei, la G. Biscaya. Oraş pr.: La Rochelle. Cereale: pomicultură; viticultură. Creşterea animalelor. AUR (lat. aurum) s.n. 1. Element chimic (Au: Aurelian nr. at. 79, m. at. 196,97, densitate 19,3, p.t. 1 063°C, p.f. 2 600°C, duritate 2,5). Metal preţios de culoare galbenă, strălucitor, cel mai maleabil şi mai ductil dintre metale, bun conducător de căldură şi de electricitate. Se găseşte în natură în stare nativă, însoţind cuarţul, pirita, galena etc. şi în nisipuri aurifere. A. este complet inert faţă de aer şi apă, foarte rezistent din punct de vedere chimic, solubil numai în apă regală şi cianuri alcaline. Funcţionează în combinaţii în stările de valenţă 1 şi 3. Se utilizează, aliat cu cuprul sau argintul, pentru fabricarea de podoabe, obiecte de artă etc. Concentraţia a. în aliaje se exprimă în carate. Cunoscut din antic. □ Loc. De aur = extrem de valoros. Nuntă de aur = a cincizecea aniversare a căsătoriei cuiva. 2. Lucru extrem de preţios; bani (de aur 1); avere, bogăţie. □ Aur alb = energie produsă de forţa apelor (curgătoare). Aur negru = a) cărbune (de pămînt); b) ţiţei. AUR AMINĂ (< fr. ii}) s.f. Colorant galben pentru lînă* bumbac, mătase etc. AURANGABAD, oraş în India (Maha-râshtra), în NV Pod. Deccan, pe rîul Kaum; 316,4 mii loc. (1981, cu suburbiile). Nod de transport. Ind. mătăsii şi celulozei. Centru artizanal. Universitate. Mausoleul Bibika Makbara, ridicat de Aurangzeb. AURANGZEB, padişah al Indiei (1658— 1707), din dinastia Marilor Moguli. în timpul lui, Imp. Mogul a atins apogeul expansiunii teritoriale. AURAR (< aur) s.m. 1. Persoană care extrage aur (1). 2. Persoană care execută lucrări în aur (1). AURĂ (< fr., Iat.) s.f. 1. Stare particulară care la unii bolnavi precedă şi semnalizează apariţia crizei epileptice. 2. Aureolă (1). 3. Imaginea radiaţiilor emise de corpul uman, obţinută prin eiectronografie. AURELIAN (Lucius Domitius Aurelianus), împărat roman (270—275). Sub presiunea goţilor şi a dacilor liberi, a dispus în 271 retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia. A restabilit autoritatea Imp. Roman în Orient (273) şi în Galia (274). AURELIAN, Petre S. (1833—1909, n. Slatina), agronom, economist şi om politic liberal Petre S. Aurelian român. Acad. (1871), prof. univ. la Bucureşti. Ministru şi prim-min. (1896—1897). Autor al teoriei complexului economiei naţionale. A militat pentru independenţa şi industrializarea ţării; adept al protecţionismului economic („Cum se poate fonda industria în România", „Industria română faţă cu libertatea comerţului de importaţiune"). AUREOLĂ (< fr. {i}) s.f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjură capetele sfinţilor; aură (2). ■ Fig. Strălucire, faimă, glorie. 2. (FIZ.) Zonă mai puţin luminoasă care înconjură o flacără, un arc electric etc. 3. (PETROGR.) A. de contact = zona din jurul unei intruziuni magmatice în cărei sub influenţa temperaturii şi a chimismului magmei în ascensiune, se manifestă fenomenul de metamorfism. A. hidrotermală = zona din jurul unui coş vulcanic, în care rocile sînt metamorfozate de către soluţiile hidroter-male. A. mofetică = zona de răspîndire a emanaţiilor de dioxid de carbon ale mofetelor, prin fisurile, dislocaţiile sau erupţiile vulcanice. A. geochimică (sau de dispersiune) = zonă din jurul unor zăcăminte de substanţe minerale utile care prezintă un conţinut ridicat în elementele chimice ce alcătuiesc acel zăcămînt şi care se formează concomitent cu zăcămîntul (a. primară) sau prin alterarea acestuia (a. secundară ). AUREOMICINĂ (< fr. {i}; jsj lat. aureus „excelent" + gr. mykes „ciupercă") s.f. Antibiotic utilizat în tratamentul unor infecţii produse de bacili şi coci gram-pozitivi şi negativi, în ricketsioze, în unele viroze etc. AURIC [orie], Georges (1899—1983). compozitor francez. Elev al lui V. d’lndy. Membru al Grupului celor şase. Balete, muzică de scenă, muzică de film (pentru „Moulin Rouge", „Legenda îndrăgostiţilor", „Notre-Dame"). AURICUL (< fr., lat.) s.n. Atriu. .*■ AURICULAR, -Ă (< fr.) .adj. 1. Care aparţine urechii, privitor la ureche (ex. nerv a.). 2. Care aparţine auriculului, privitor la auricul. AURIFER, -Ă (< fr., lat.) (Despre terenuri, roci, rîuri etc.) Care conţine aur (1). AURIGNAC [orinac]^ comună în S Franţei (Haute-Garonne); 1 130 loc. (1985). Pe terit. ei, într-o peşteră, au fost descoperite resturi arheologice şi faunistice. AURIGNACIAN (< localit. Aurignac, Franţa) 1. Perioadă a Paleoliticului superior corespunzătoare bazei Postglaciarului (Pleistocen), caracterizată prin Homo sapiens fossilis şi faună de climă rece cu Elephas primigenius, Cervus etc. 2. Cultură aparţinînd Paleoliticului, în care au fost descoperite resturi arheologice. AURfNĂ (< fr. {i}; {s} lat. aurinus „al aurului"’) s.f. Compus chimic, de culoare aurie; este un bun colorant pentru hîrtie. AURIPIGMENT (< germ., lat.) s.m. Sulfură de arsen, de culoare galben-lămîie, translucidă, formată ca mineral hidrotermal asociat cu realgarul, ca rezultat al alterării acestuia sau ca produs de sublimare pe pereţii craterelor vulcanice. Are aspect de agregate bacilare, plăci foioase sau este compact. Utilizat la obţinerea trioxidului de arsen în ind. coloranţilor. AURJRE (< aur) s.f. Procedeu de acoperire a unui obiect cu un strat subţire de aur, în scopuri decorative sau de protecţie. AURIU, -IE (< aur) adj. De culoarea aurului (1). * * AURORA (în mitologia romană), zeiţa zorilor, identificată la greci cu Eos. AURORĂ (< fr., lat.) s.f. Lumină roşie-por-tocalie produsă de Soare dimineaţa, înainte de a răsări; (durata de) trecere de la întunericul nopţii la lumina zilei. □ A. polară = fenomen electro-optic ce ia naştere prin ionizarea straturilor superioare ale atmosferei sub influenţa radiaţiilor ultraviolete emise de Soare. Are o luminiscenţă difuză, de culoare verde-pal sau roşiatică, sub forma unui arc de lumină din care ţîşnesc raze, benzi, draperii, coroane etc., cu aspecte feerice; apare în timpul nopţii, îndeo- 140 sebi în reg. polare, la înălţimi de 100—400 km (uneori pînă la 1 000 km). AUROTERAPIE (< fr.) s.f. (MED.) Crisote-rapie. AUSCHWITZ [auşviţ], denumirea germană (pînă în 1945) a oraşului polonei-Qsw/ec/m, în apropierea căruia hitleriştii au organizat un lagăr de concentrare şi exterminare. AUSCULTA (< fr., lat.) vb. I tranz. (MED.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele (normale sau patologice) inimii sau ale plămînilor. AUSCULTAŢIE (< fr., lat.) s.f. Faptul de a ausculta. AUSONIUS, Decimus Magnus (c. 310—c. 395), poet şi actor latin. Originar din Galia. Versificator abil; poezie descriptivă („Mosella"). AUSPICIU (< fr., lat.) s.n. Prevestire făcută de auguri (1) îmcadrul ritualului divinatoriu. □ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurări favorabile. Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protecţia cuiva. AUSTEN [?stin]?Jane (1775—1817), prozatoare engleză. Romane realist-clasice evocînd universul provincial („Mîndrie şi prejudecată"), cu ironie şi fineţe analitică. AUSTENITĂ (< fr. {i}) s.f. (METAL.) Constituent structural al aliajelor din fier şi carbon. AUSTER, -Ă (< lat. austerus) adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Sobru, cumpătat, aspru, sever. AUSTERITATE (< fr., lat.) s.f. Sobrietate, cumpătare; asprime, severitate. AUSTERLITZ [şustarliţ],localit. în Ceho-Slo-vacia, unde la 2 dec. 1805 armata franceză, condusă de Napoleon I, a obţinut o mare victorie asupra armatelor ruse şi austriece. Azi Slavkov u Brna. AUSTIN [?stin],oraş în S S.U.A., pe Colorado, centru ad-tiv al statului Texas; 748,5 mii loc. (1988, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Prelucr. petrolului şi a lemnului. Ind. electronică, a sticlei şi alim. Universităţi (1876, 1881). AUSTIN [pstin], John Langshaw (1911 — ,1960), lingvist şi filozof englez. A influenţat profund destinul filozofiei limbii prin lucrarea „Cum să facem lucruri cu cuvinte**, în care a elaborat „teoria actelor de vorbire**. AUSTRAL, -Ă (< fr., lat.) adj. De sud, sudic; meridional. AUSTRALIA 1. Cel mai mic continent al Pămîntului împreună cu Oceania, aşezat în emisfera australă, traversat de Tropicul Capricornului; 8,94 mii. km2; 28,2 mii. loc. (1986). Este cuprins între 10°41* lat. S (Capul York) şi 38°55’ lat. S (Wilson’s Promontory), pe 3 600 km, şi între 113°05’ long. E (Steep Point) şi 153°34’ long. E (Capul Byron), pe 3 800 km. înconjurat de Oc. Indian (la S şi V) şi Oc. Pacific şi mările mărginaşe ale acestuia (la E şi N). Relieful australian este compus din trei trepte hipsometrice. In E se desfăşoară, pe c. 3 400 km de-a lungul coastei, Cordiliera Australiană (Alpii Australieni), formată în timpul cutărilor caledo-niene şi hercinice, după care a urmat penepleni-zarea mezozoică şi reînălţarea terţiară. Alt. max.: 2 234 m (vf. Kosciusko). Podişul Australiei de Vest ocupă c. 50% din suprafaţa continentului şi prezintă o reg. aflată sub nivelul Oceanului Planetar. Marginile sale au alt. mai mari, centrul său constituind o imensă arie depresionară, ocupată de pustiurile Victoria, Gibson şi Marele Deşert de Nisip. Cîmpiile centrale, desfăşurate între G. Carpentaria (la N) şi Marele Golf Australian (la S), ocupă c. 30% din suprafaţa continentului, constituind treapta cea mai joasă a reliefului, cu extindere mai mare în partea centrală şi meridională. A. este bogată în zăcăminte de cărbuni, de min. de fier, plumb, min. auroargentifere, cupru, zinc, metafe rare, min. radioactive etc. Clima şi apele. Clima este ecuatorial-musonică în N (cu temperaturi ridicate, amplitudini termice mici şi precipitaţii abundente), tropicală în centru ('cu temperaturi ridicate) şi subtropicală în S. Cel mai important sistem hidrografic este cel al fl. Murray (cu afl. său Darling). In cîmpiile centrale se găsesc lacurile Eyre şi Torrens, iar în Podişul Australiei de Vest lacurile Moore, Barlee, Mackay şi Amadeus. 2. Uniunea Australiană, stat federal ocupînd continentul australian, ins. Tasmania şi cîteva ins. mici; 7,68 mii. km2; 16,81 mii. loc. (1989), (81,8% anglo-australieni, 5,7% englezi, 2,1% asiatici, 2% italieni, 1,1% aborigeni ş.a.). Limba de stat: engleza. Cap.: Canberra. Oraşe pr.: Sydney, Melbourne, Brisbane, Adelaide, Perth. Este format din 6 state şi două terit. federale. Se expl. cărbune (178 mii. t, 1988), petrol (22,73 mii. t, 1989), gaze naturale, min. de fier (97,7 mii. t, 1989), bauxită (39,64 mii. t, 1989, locul 1 pe glob), min. de plumb, zinc, argint, titan, aur, min. radioactive şi zirconiu (85% din prod. mondială). Ind. ţării produce energie electrică (140,35 miliarde kWh, 1988), fontă (5,88 mii. t, 1989), oţel (6,7 mii. t, 1989), aluminiu (1,07 mii. t, 1988), motoare, maşini-unelte, instrumente de măsură, motoare electrice, maşini agricole şi tractoare, material rulant, autoturisme (332,4 mii buc., 1989), nave, explozibili, îngrăşăminte chimice, coloranţi, produse farmaceutice, derivate petroliere (capacitatea rafinăriilor 36 mii. t, 1986), ciment (6,9 mii. t, 1989), ţesături de bumbac, încălţ., zahăr (3,6 mii. t, 1988), produse lactate şi din carne. Pe întinsele păşuni naturale (56,7% din supr. ţării) s-a dezvoltat creşterea animalelor, A. ocupînd locul 1 pe glob în ce priveşte efectivul de ovine (164 mii. capete, 1988, majoritatea de rasă merinos, c. 30% din prod. mondială de lînă), alături de care se mai cresc bovine (23,5 mii. capete, 1988), porcine (2,7 mii. capete, 1988), cabaline. Pe 6,2% din supr. ţării se cultivă grîu (14,1 mii. t, 1988), orez, sorg (1,6 mii. t, 1988), trestie de zahăr (27,7 mii. t, 1988), bumbac, plante furajere, legume, cartofi (1 mii. t, 1988); pomicultură (inclusiv bananieri), viticultură (c. 800 mii t struguri, 1988). Mari prod. de unt, brînzeturi, carne şi piei. Pescuit. C.f.: 40,8 mii km. Căi rutiere: c. 900 mii km. Flota comercială: 2,36 mii. t (1988). Moneda: 1 australian dollar =100 cents. Exportă produse agricole, cărbune, minereuri, lînă, maşini, utilaje şi m.ijloace de transport, aur, aluminiu ş.a. şi importă maşini şi utilaje, materii prime şi semifabricate, mijloace de transport, bunuri de larg consum, produse alim. ş.a. A. administrează şi teritoriile: ins. Christmas (din Oc. Indian), ins. Norfolk, Cocos/Keeling, şi Teritoriul Antarctic Australian. — Istoric. Triburi de vînători şi pescari au populat terit. A. cu 40 000 de ani î.Hr. în sec. 18, cei c. 300 mii aborigeni erau grupaţi în 500 de triburi. Navigatorii spanioli, portughezi şi olandezi descoperă şi explorează la începutul sec. 17 coasta de N şi Va A. în apr. 1770, James Cook atinge coasta răsăriteană şi declară A., la 23 aug. 1770, posesiune engleză. Fondarea primei aşezări (26 ian. 1788) este urmată de crearea de colonii separate care primesc, din 1850, o largă autonomie internă. Se intensifică explorarea şi popularea interiorului continentului. Descoperirea aurului (1851) în New South Wales şi Victoria determină un nou val de emigranţi. La 1 ian. 1901 cele şase colonii engleze autonome din A. (New South Wales, Victoria, Queensland, Western A., South A. şi Tasmania) se unesc, formînd Commonwealth of A., cu statut de dominion în cadrul Imp. Britanic; colonia britanică Papua şi terit. german Noua Guinee sînt administrate de A. (1919— 1975). A. participă, alături de Marea Britanie, la primul şi la al doilea război mondial. în 1986, A. a abolit ultimele prerogative ale intervenţiei Marii Britanii în afacerile sale interne. Este membru fondator al O.N.U. (1945). A. este o monarhie constituţională, şeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de Parlamentul Federal (Senat şi Camera Reprezentanţilor), iar cea executivă de Consiliul Executiv, condus de primul-ministru. AUSTRALIA DE SUD (SOUTH AUSTRALIA), stat în S Australiei; 984 mii km2; 1,41 mii. loc. (1988). Centrul ad-tiv: Adelaide. Grîu şi orz; viticultură; ovine şi bovine. AUSTRALIA DE VEST (WESTERN AUSTRALIA), stat în V Australiei; 2,53 mii. km2; 1,54 mii. loc. (1988). Centrul ad-tiv: Perth. Expl. de cărbune, min. de fier, uraniu şi auroargentifere. Cereale; ovine, bovine. AUSTRALIAN, -Ă (< Australia) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Naţiune creată pe teritoriul Australiei din populaţii eterogene (mai ales englezi); vorbesc un dialect al limbii engleze. De religie creştină (anglicană, catolică, presbiteriană etc.). ■ Persoană care aparţine acestei naţiuni. 2. Adj. Care aparţine Australiei sau populaţiei ei, privitor la Australia sau la populaţia ei. □ Limbi australiene = una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania, alături de austroneziană şi papua. AUSTRALOID, -Ă (< fr. jij; }s} fr. Australie + gr. eidos „aspect") s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Subrasă aparţinînd rasei negride, răspîndită în Australia şi în Oceania. ■ Persoană care face parte din această subrasă. 2. Adj. Care aparţi ne a. (1). referitor la a. AUSTRALOPITECUS (< fr {i|; {s| lat australis „de sud“ + gr. pithekos „maimuţă") s.m. Reprezentant al unui grup eterogen antropomorf, cunoscut exclusiv în Africa de SE, apărut în urmă cu 4 mii. de ani. □ A. gracilus, avea talie mică (1,30 m, 30 kg), schelet alcătuit din oase subţiri, capacitate craniană de 450 cm3, caractere ce îl apropie de genul homo. A. robustus, prezenta forme de talie mare (1,60 m, 60 kg), capacitate craniană de 530 cm3, bolta craniană aproape plată, caninii mai dezvoltaţi decît ceilalţi dinţi şi schelet alcătuit din oase mai groase. 142 AUSTRIA, Republica stat federal în Europa Centrală; 83,8 mii km2; 7,62 mii. loc. (1989). Limba de stat: germana. Cap.: Viena. Oraşe pr.: Graz, Linz, Salzburg, Innsbruck. Pop. urbană: 55,1%. Este format din 9 landuri. Ţară muntoasă (Alpii Orientali sau Austrieci şi Prealpii ocupă c. 3/4 din supr. ţării), cu alt. mai coborîte în E, în bazinul Vienei (pe Dunăre) şi în Burgenland (sector al Cîmpiei Panonice). Climă temperat-continentală cu precipitaţii bogate în reg. alpină (peste 2 000 mm/an). Dunărea străbate A. pe c. 300 km. Resurse de subsol variate, dar cu rezerve restrînse (excepţie magnezitul): petrol, gaze naturale, min. de cupru, grafit, lignit, plumb, marmură, magneziu (c. 40% din prod. mondială). Ind. A. produce energie electrică (50,2 miliarde kWh, 1989), oţel (5 mii. t, 1989), aluminiu (169,2 mii t, 1989), material rulant, echipament energetic şi electrotehnic, utilaje industriale, cauciuc sintetic, medicamente, ciment (4,75 mii. t, 1989), produse textile şi alim. Pădurile (38,1% din supr. ţării) favorizează dezvoltarea ind. de prelucr. a lemnului, celulozei şi hîrtiei (255,6 mii t hîrtie de ziar, 1989), 17,1% din supr. A este cultivată cu grîu, secară, orz, cartofi (0,9 mii. t, 1988), ovăz, sfeclă de zahăr; creşterea intensivă a animalelor: bovine (2,6 mii. capete, 1988), porcine (3,9 mii. capete, 1988). C.f.: 6 482 km (3 219 km electrificaţi). Căi rutiere non-urbane: 11 676 km (1 405 km autostrăzi, 1988). Turism intens (12,9 mii. vizitatori străini, 1979) care asigură c. 1/3 din venitul naţional. Exportă produse metalurgice şi ale ind. constr. de maşini (peste 1/2), produse chimice, textile, celuloză şi hîrtie, produse din lemn ş.a. şi importă materii prime şi semifabricate, utilaje şi maşini, bunuri industriale de consum, mijloace de transport, combustibili, produse alim. ş.a. — Istoric. Locuită în antic, de triburi germanice, A. a devenit în 1156 ducat în cadrul Imp. Romano-German. Stăpînită de Habsburgi (sfîrşitul sec. 13), care, obţinînd în sec. 16—18 coroana imperială ţ au implicat A. aproape în toate războaiele europene. A. şi-a extins puterea asupra Cehiei, Sileziei, Ungariei, Transilvaniei şi a altor teritorii. La sfîrşi tul sec. 18 şi începutul sec. 19, A. a participat la aproape toate coaliţiile antinapoleoneene. în 1806, Francisc II a renunţat la titlul de împărat romano-german, devenind împărat al A. în 1815, a participat la crearea Sfintei Alianţe. în 1848—1849 în A. şi în terit. ocupate (Ungaria, Transilvania, Cehia) au avut loc revoluţii burghezo-democratice. în urma războaielor cu Franţa şi Italia (1859) şi cu Prusia (1866), A. a pierdut, rînd pe rîndt> posesiunile din Pen. Italică şi din Germania. în 1867 s-a creat monarhia dualistă austro-ungară, cu tendinţe expansioniste în Balcani. Austro-Unga-ria a participat la primul război mondial alături de Germania. în 1918, imp. Habsburgic s-a destrămat şi a luat fiinţă Austria (cu graniţele fixate de Tratatul de la Saint-Germain, în 1919). l_a 12 nov. 1918, A. a fost proclamată republică. In mart. 1938, Germania hitleristă a ocupat A., anexînd-o (Anschluss). Eliberată în 1945, în cea mai mare parte de armata sovietică, A. a rămas temporar sub administraţia militară a U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. La 27 apr. 1945 este proclamată cea de-a doua republică. Tratatul de stat semnat la Viena, la 15 mai 1955, restabileşte suveranitatea A. Parlamentul austriac adoptă, la 26 oct. 1955, Legea Constituţională asupra neutralităţii permanente a statului austriac. A. este o republică federală. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Federală, compusă din Consiliul Federal şi Consiliul Naţional, iar cea executivă, de guvernul federal (condus de liderul partidului majoritar din Consiliul Naţional). AUSTRIAC, -Ă (< it.) s.m. şi f„ adj. 1. S.m. şi f. (La m*. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Austria; mai trăiesc în Italia şi S.U.A. De religie creştină (catolică şi, în parte, protestantă). ■ Persoană care aparţine acestui, popor sau este originară din Austria. 2. Adj. Care aparţine Austriei sau populaţiei ei, privitor la Austria sau la populaţia ei. AUSTRIA INFERIOARĂ (NIEDER&S-TERREICH), land în Austria; 19,2 mii km2; 1,42 mii. loc. (1987). Centrul ad-tiv: Sankt Polten. Expl. de petrol şi gaze naturale. Cereale; viticultură; creşterea animalelor. AUSTRIA SUPERIOARĂ (OBERdSTER-REICH), land în Austria; 12 mii km2; 1,3 mii. loc. (1986). Centrul ad-tiv: Linz. Expl. de cărbune brun, gaze naturale şi bauxită. Cereale; legumicultura; creşterea animalelor. AUSTRfCĂ adj. (GEOL.) Faza ~~ = fază tectogenetică a ciclului geotectonic alpin, petrecută spre sfîrşitul Cretacicului, manifestînd o intensitate deosebită în aria alpino-carpatică. Pe terit. României, a condus la formarea primelor generaţii de structuri tectonice în Carpaţi. AUSTRO-ASIATICĂ adj. Limbi austro-asia-tice = familie de limbi vorbite în India. Are patru (cinci) ramuri: munda, monkhmer, ma-lacca, nicobareza (şi miao-yao). AUSTROMARXISM (< germ.) s.n. Curent apărut în ultimul deceniu al sec. 19 în sînul social-democraţiei austriece, care susţinea teza integrării paşnice a capitalismului în socialism; în filozofie, s-a stituat pe poziţiile idealismului neokantian. AUSTRONEZIANĂ adj Limbi austroneziene = familie de limbi, una dintre cele trei mari familii de limbi din Oceania, alături de cele australiene şi papua. AUSTRO-UNGARIA, monarhie dualistă condusă de împăratul Austriei (concomitent şi rege al Ungariei), creată în 1867, în urma înţelegerii dintre cercurile conducătoare din Austria şi Ungaria. S-a destrămat în 1918, în condiţiile înfrîngerii suferite în primul război mondial şi ale avîntului mişcării de eliberare naţională a popoarelor subjugate, care au dus la formarea statelor naţionale Austria, Ungaria şi Cehoslovacia; o parte i terit. anexate de fostul Imp. Austro-Ungar s-au unit cu Polonia, Italia, Iugoslavia şi România. AUSTRU (lat. auster) s.m. Vînt secetos care bate'dinspre SV în Banat, Oltenia şi Muntenia; pop. sărăcită, traistă-goală. AUŞEL (< auş, înv., „moş") s.m. Gen de păsări insectivore mici, răspîndite în pădurile de conifere ale Eurasiei şi Americii de Nord, asemănătoare prin colorit cu sticleţii (Regulus). AUŞEU, com. în jud. Bihor; 3 362 loc. (1991). AUT (< engl.) adv., s.n. (SPORT) î. Adv. în afara terenului de joc. 2. S.n. Situaţie în care obiectul de ioc este în afara limitelor terenului destinat pentru competiţie. AUTANT-LARA [?tă] , Claude (1903— 1983), scenograf şi regizor francez de cinema. Ecranizări după opere literare („Diavolul în corp", „Roşu şi negru", „Margareta nopţii", „Jucătorul"). AUTARHJE (< it., după fr. autarcie) s.f.. 1. (Mai ales în filozofia greacă antică) Stare de satisfacţie sau de fericire, rezultat al independenţei faţă de lucrurile exterioare sau faţă de alţi oameni. 2. Politică prin care o ţară sau un grup de ţări se izolează de circuitul economic mondial ori îşi limitează relaţiile economice la anumite zone. AUTECOLOGjE (< fr.) s.f. Ramură a epologiei care se ocupă de studiul relaţiilor 143 AUTOHTON individului sau ale organismului singular cu mediul. AUTENTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este ' conform cu realitatea, cu adevărul, care nu poate fi pus la îndoială sau contestat; specific unui autor, unei epoci etc. ■ (DR.; despre un înscris constatator al unui act juridic) întocmit de părţi sau de un organ de stat competent în forme care îi atestă provenienţa şi îi atribuie o anumită putere doveditoare. AUTENTICITATE (< fr.) s.f. 1., Faptul sau însuşirea de a fi autentic. 2. (în filozofia existenţialistă) Stare de deplinătate a fiinţei umane, la care se poate ajunge în urma ieşirii din cotidian, prin conştientizarea prezenţei morţii în toate momentele existenţei, a grijii şi vinovăţiei originare. AUTENTIFICA (după fr.) vb. I tranz. (DR.) A face ca un act să fie autentic. AUTISM (< fr. {i}; {s} gr. autos „însuşi") s.n. Rupere a contactului psihic cu lumea înconjurătoare şi trăire intensă exclusiv a propriei vieţi interioare. Se întîlneşte în special în schizofrenie. AUTO- ({ i} 1 gr. autos „însuşi", 2 „automobil“, „automat") 1. Element de compunere cu sensul „prin sine însuşi, de la sine, spontan, cu mijloace proprii", care serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe. 2. Element de compunere cu sensul „automobil (2r sau „automat", care serveşte la formarea unor substantive. AUTOADMINISTRA (< auto- + administra) vb. I refj. A se administra prin mijloace proprii. AUTOAGLOMERARE (< auto- + aglomerare) s.f. Proces prin care unii cărbuni aglutinaţi pot fi brichetaţi, prin încălzire, în forme, fără lianţi. AUTOAGRESIUNE (< auto- + agres)une) s.f. (MED.) îmbolnăvire produsă de factori endogeni ai organismului (autoanticorpi, fago-cite), care acţionează împotriva propriilor ţesuturi (ex. unele forme de reumatism, nevraxite, miastenie, lupus eritematos etc.). ■ Formă de acţiune împotriva integrităţii fizice a propriei persoane (ex. sinuciderea). AUTOANTICORP (< auto- 4- anticorp) s.m. Anticorp care apare în cazuri patologice, produs de organism împotriva propriilor sale celule sau ţesuturi. AUTOAPĂRARE (< auto- + apărare) s.f. Apărare cu mijloace proprii. AUTOAPRJNDERE (< auto- + aprindere, după fr.) s.f. l! Aprindere spontană a combustibilului injectat în masa de carburant, comprimat în prealabil, a unui motor Diesel. 2. Aprindere spontană a grămezilor de cărbuni, datorită reacţiilor exotermice din zona de contact cu oxigenul din atmosferă. AUTOATELIER (< auto- + atelier) s.n. Atelier mobil pentru depanarea şi reparaţiile curente ale vehiculelor. AUTOBASCULANTĂ (< auto- + basculantă) s.f. Autocamion prevăzut cu benă basculantă, destinat transportului în vrac al materialelor friabile, pulverulente sau semifluide. AUTOBAZA (< rus.) s.f. Centru de întreţinere, reparaţie şi garare a autovehiculelor (autocamioane, autobuze). AUTOBETONIERĂ (< auto- + betonieră) s.f. Betonieră montată pe şasiul unui automobil. AUTOBIOGRAFIC, -Ă (< fr.) adj Care conţine o autobiografie, cu caracter de autobiografie. AUTOBIOGRAFIE (< fr.) s.f. 1. Biografia unei persoane scrisă de ea însăşi. 2. Scriere literară în care autorul îşi povesteşte viaţa. AUTOBLOCAJ (< fr.) s.n. Dispozitiv de blocare automată a sistemelor de semnalizare, de macazuri etc., pentru mărirea siguranţei circulaţiei pe căile ferate. AUTOBUZ (< fr.) s.n. Autovehicul cu caroserie. închisă, folosit la transportul în comun al unui număr mare (20—100) de persoane. AUTOCAMION (< auto- + camion) s.n. Autovehicul de dimensiuni mari, prevăzut cu platformă sau cu benă, folosit la transportul de materiale, de mărfuri etc. în greutate de peste 21; camion (2). AUTOCAMIONETĂ (< auto- + camionetă) s.f. Autocamion cu încărcătura utijă maximă de 2 t; camionetă. AUTOCAR (< fr.) s.n. Autovehicul de mare capacitate, folosit pentru transportul de persoane AUTOCATALJZĂ (< fr. {i}) s.f. (CHIM.) Cataliză a unei re*acţii datorită chiar produşilor reacţiei, aceştia putînd mări (a. pozitivă) sau micşora (a. negativă) viteza de reacţie. AUTOCĂLIRE (< auto- + călire) s.f. (METAL.) Călire â unor oţeluri bogat aliate, prin încălzire peste punctul de transformare şi prin răcire în aer liber. AUTOCEFALIE (< fr., gr.) s.f. Conducere de sine a unei biserici ortodoxe naţionale. AUTOCHESTIONARE (< fr., gr.) s.f. (PSIH.) Tehnică bazată pe afirmarea dublului status cognitiv al fiecărei personalităţi în cadrul interacţiunii umane: statusul de observat şi statusul de observator. AUTOCISTERNĂ (< auto- + cisternă) s.f. Autovehicul prevăzut cu o cisternă pentru transportul lichidelor. AUTOCLJBkVĂ (< fr.; îs] auto- + lat. clavis „cheie") s.f. 1. Recipient închis etanş, în care se produc procese fizice şi chimice sub presiune şi deseori la o temperatură ridicată; serveşte !a efectuarea reacţiilor de hidroliză, condensare, esterificare, polimerizare etc. în medicină este folosită pentru sterilizare. 2. Capac care închide etanş un recipient şi se menţine închis prin presiunea interioară. AUTOCOMBINĂ (< auto- + combină) s.f. Combină agricolă autopropulsată. AUTOCQRĂ (< fr. (i|; {si auto- + gr. khoreo „a se răspîndi") adj., s.f. (Plantă) care îşi împrăştie seminţele prin deschiderea bruscă a fructelor (ex. fasolea) AUTOCRAT, -Ă (< fr., gr. autokrates „care guvernează prin el însuşi") s.m. şi f., adj. (Conducător) cu puteri absolute; (monarh) absolut. AUTOCRATISM (< autocrat) s.n. Concepţie, doctrină, comportare bazată pe autocraţie (1). AUTOCRAŢIE (< fr., gr.) s.f. 1. Formă de guvernare în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat cu formă de guvernare autocratică. AUTOCRITIC, -Ă (< auto- + critic, după rus.) s.f., adj.*1. S.f. Critica de sine, a propriului comportament. 2. Adj. Bazat pe autocritică (1). AUTOCROMjE (< rus. {ii; {s} auto- + gr. khroma „culoare") s.f. Procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin tipărirea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru. AUTODAFE (< fr., port. auto da fe „act de credinţă") s.n. Ardere pe rug a celor condamnaţi de Inchiziţie (mai ales în sec. 16. în Spania şi în Portugalia) pentru erezie. înainte de a fi supuşi la supliciul focului, ereticii condamnaţi erau îndemnaţi solemn să facă „acte de credinţă" pentru a merita salvarea într-o altă lume". ■ Ardere publică a opereior socotite indezirabile în timpul Inchiziţiei, a fascismului etc.; p. ext. ardere, nimicire prin foc. AUTODEPANARE (< auto- + depanare) s.f. Reparare a autovehiculelor pe traseu sau remor-carea acestora pînă la un atelier în cazurile de avarii sau defecţiuni mai grave. AUTODETERMINARE (după fr.) s.f. Dreptul napunilor la a. — principiu potrivit căruia orice naţiune are dreptul fundamental de a-şi alege, fără imixtiune din afară, statutul ei politic şi calea de dezvoltare economică, socială şi culturală. AUTODIDACT, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care s-a instruit singură, în afara şcolii şi fără profesori. AUTODJNĂ (< fr. {i}) s.f. (TELEC.) Montaj radiofonic pentru recepţia undelor nemodulate, în care unda sonoră obţinută în difuzor are frecvenţa egală cu diferenţa dintre frecvenţa undei recepţionate şi aceea a unei oscilaţii locale produse de tubul electronic montat ca oscilator. AUTODROM (< fr.; {s} auto- + gr. dromos „teren de alergare") s.n. Construcţie specială cu pistă şi anexe, rezervată curselor de automobile şi motociclete; este folosită şi pentru iniţiere sau perfecţionare în conducerea auto-moto. • AUTODRUM (< auto- + drum, după fr.) s.n. Drum construit pentru a asigura circulaţia în bune condiţii a vehiculelor cu tracţiune mecanică. AUTODUBĂ (< auto- + dubă) s.f. Autocamion închis, destinat transporturilor de mărfuri cu greutăţi pînă fa 1,5 t. AUTOEPURAŢIE (< auto- + epurape) s.f. Proces de purificare a apelor reziduale vărsate în ape de suprafaţă, datorat acţiunii bacteriilor aerobe. AUTOETANŞARE (< auto- + etanşare) s.f. (CONSTR.) Realizare a impermeabilităţii unui dig datorită proprietăţilor materialelor din care este construit. AUTOEXCAVATOR (< auto- + excavator) s.n. Excavator autopropulsat, montat de obicei pe cadrul unui autocamion sau tractor. AUTOEXCITAŢIE (< fr.) s.f. (ELT.) Excitaţie magnetică a unui generator electric, în care curentul de excitaţie este produs de el însuşi. AUTOFECUNDARE (după fr.) s.f. (BIOL) V. Fecundare. AUTOFRÎNARE (< auto- + frînare) s.f. împiedicare a mişcării, în sens invers celui normal, a anumitor elemente ale unui mecanism, folosind frecarea dintre suprafeţele care vin în contact. AUTOGAMĂ (< fr.) adj., s.f. (Plantă) la.care polenizarea se face cu polen din staminele florii în care se află şi pistilul. AUTOGAMfE (< fr. {i}; {s} auto- + gr. gamos „unire") s.f. Reproducere (la plante) prin polenizare directă şi fecundaţie proprie. AUTOGARĂ (< auto- + gară) s.f. Gară pentru autovehicule care transportă călători, animale şi mărfuri. AUTOGENĂ (< fr. {i}; {s} auto- + gr. gennao „a produce’*) adj. Sudare ~ = sudare care foloseşte energia termică dezvoltată la arderea acetilenei în oxigen. Sin. (impr.) sudare oxiaceti-lenică. AU TOGI R (< fr. {i}; {s} auto- + gr. gyros „cerc") s.n! Aeronavă mai grea decît aerul, echipată cu o elice de propulsie antrenată de un motor şi o elice de sustentaţie care se roteşte liber. AUTOGRAF, -Ă (< fr. {i}) adj., s.n. (Semnătură, document, text etc.) scris de mîna autorului. AUTOGRAFIE (< fr. {i}) s.f. (POLIGR.) Procedeu de reproducere de pe o placă de zinc sau de aluminiu a unui original (scris cu mîna, cu maşina de scris sau desenat) pe piatră litografică sau pe hîrtie specială. ■ Produs obţinut prin acest procedeu. AUTOGUVERNA (< auto- + guverna) vb. I refl. (Despre un stat) A se conduce singur, fără amestec străin. AUTOHEMOTERAPIE (< fr.; {s} auto- + gr. haima „sînge" + therapeia „tratament") s.f. Tratament utilizat în unele boli alergice (astm, urticarie), constînd în injectarea intramusculară a unei cantităţi mici de sînge provenit de la acelaşi individ, imediat după recoltare. AUTOHETERODINĂ (< fr.) s.f. (TELEC.) Oscilator realizat prin cuplarea circuitelor de anod şi de grilă ale unui etaj cu triodă, folosit în telegrafia cu curenţi purtători. AUTOHTON (< fr., gr. {i}) adj., s.n. 1. Adj. (Adesea substantivat: despre organisme, specii, populaţii) care s-a format şi s-a dezvoltat pe AUTOINDUCŢIE 144 teritoriul în care trăieşte şi în prezent: aborigen, băştinaş. 2. (GEOL.) s.n. Complex de strate al unei unităţi geologice, constituit din roci mai tinere, rămase pe focul formării lor, peste care se găsesc încălecate roci mai vechi, împinse de mişcările tectonice ale scoarţei terestre dintr-o regiune învecinată. ■ Zăcămînt de cărbuni format pe locul de origine al plantelor din care provine în urma transgresiunii marine peste o regiune bogată în vegetaţie arborescentă. AUTOINDUCŢIE (< fr.) s.f. (FIZ.) Inducţie electromagnetică produsă într-un circuit, ca urmare a variaţiei cîmpului magnetic al curentului electric care circulă prin acesta; selfinducţie. AUTOINFECŢIE (< fr. {i}) s.f. Infecţie cu microbi ce trăiesc în mod obişnuit în corpul unui individ, datorată creşterii virulenţei acestor germeni şi scăderii rezistenţei organismului. AUTOINTOXICAŢIE (< fr. {i}) s.f. Intoxicaţie provocată de substanţe toxice rezultate din metabolismul propriu (ex. în uremie, comă diabetică) sau de alţi produşi endogeni (ex. în urma unei arsuri întinse), care insuficient eliminate se acumulează în sînge. AUTOÎNCÂRCĂTOR (< auto- + încărcător) s.n. Autovehicul pentru transportul pe distanţe scurte a unor materiale, dotat cu echipament de încărcare, stivui re şi descărcare a materialelor; motostivuitor. AUTOÎNSĂMÎNŢARE (< auto- + însă-mînţare) s.f. Însămînţare naturală ai -plantelor, mai ales din flora spontană, prin scuturarea seminţelor. AUTOLJZĂ (< fr. }i}; {s} auto- + gr. lysis „dizolvare”) s.f. (BIOL.) Degradare a celulelor şi a ţesuturilor sub acţiunea enzimelor proprii. Constituie o fază în alterarea alimentelor. AUTOMACARA (< auto- + macara) s.f. Macara montată pe un autocamion folosită la lucrări de depanare, încărcare, transport etc. AUTOMAT, -Ă (< fr., lat.) s.n., adj. 1. S.n. Dispozitiv (sisteme de dispozitive) care execută (pe baza unui program prestabilit), fără intervenţia directă a omului, toate operaţiunile de obţinere, transformare, transmitere şi utilizare a energiei, materiei sau informaţiei. ■ (INFORM.) Model matematic folosit pentru studiul echipamentelor şi proceselor de prelucrare a informaţiei numerice; constituie abstractizarea unui dispozitiv de prelucrare a informaţiei (de ex. a unui calculator numeric). A. programabil = echipament de prelucrare a informaţiei, folosit pentru aplicaţii în timp real, avînd un limbaj de programare simplificat şi oferind posibilităţi de conexiune cu calculatoare numerice. ■ Fig. Om lipsit de voinţă şi de iniţiativă. 2. Adj. Care funcţionează, se comportă ca un a. (1); care are în componenţa sa un a.; (despre anumite operaţii, adesea adverbial) care se efectuează prin acţiunea unui dispozitiv mecanic. □ Sistem a. = sistem tehnic format din a. (1) şi din instalaţia (obiectul automatizării) pe care ele o deservesc, asigurînd, fără intervenţia omului, transmiterea comenzilor şi efectuarea operaţiilor comandate. Sistem a. în circuit deschis = sistem care nu controlează îndeplinirea comenzilor. Sistem a. în circuit închis = sistem care controlează îndeplinirea comenzilor şi înlătură eventualele abateri, indiferent dacă eroarea se datoreşte unor cauze exterioare sau interioare sistemului; capabil de autoverificare, de autoreglare şi de autoadaptare. ■ Fig. (Adesea adverbial) Care se face, se execută de la sine, fară participarea raţiunii. 3. S.n. Pistol-mi-tralieră. AUTOMATICĂ (< fr. {i}) s.f. Ramură a ştiinţei care studiază metode şi tehnici de automatizare specifice concepţiei şi utilizării sistemelor automate. Deşi termenul de a. a fost introdus după 1940, preocupări în domeniu apar în sec. 18—19: D. Evans realizează (1784) un procedeu automat de obţinere a fainii, J.M. Jacquard inventează (după 1800) un război de ţesut complex, iar Ch. Babbage construieşte (1833) un „motor analitic" care dispunea de o capacitate primitivă de luare a deciziei. Pasul esenţial în a. a fost însă inventarea şi dezvoltarea (1945—1946) calculatorului electronic. în România, preocupări în domeniu au avut Gr. C. Moisil (teoria algebrică a mecanismelor automate), C. Penescu (teoria sistemelor automate), V. Popov (hiperstabilitatea sistemelor automate), C. Belea (tele-mecanică, teoria sistemelor neliniare), S. Călin (metode de acordare a regulatoarelor automate) ş.a. AUTOMATjSM (< fr. {i}) s.n. 1. Caracterul a ceea ce este automatic; mişcare (ca) de automat. 2. (FIZIOL., PSIH.) înlănţuire de reacţii reflexe care se desfăşoară fără controlul centrilor nervoşi superiori (ex. a. medular). A. pot fi componente ale diferitelor deprinderi (ex. ale mersului, ale scrisului). 3. (ARTA) Modalitate de creaţie a suprarealiştilor, în care opera este realizata prin mişcarea automată a mîinii. AUTOMATIZARE (< fr.) s.f. Echiparea cu automate (1) a unei instalaţii, în vederea efectuării unor operaţii fără intervenţia nemijlocită a omului. Prin a., funcţiunile umane de efort, observaţie, decizie, memorie şi calcul logic, necesare pentru dirijarea unor operaţii, sînt înlocuite prin funcţiuni similare ale unor mecanisme tehnice. AUTOMETAMORFISM (< fr. {i}) s.n. (GEOL.) Proces de metamorfism pneumatolitic sau hidrotermal suferit de rocile magmatice consolidate sub acţiunea soluţiilor separate din reziduurile magmei respective. Se produce astfel aureola hidrotermală a erupţiilor vulcanice, indiciu al prezenţei concentraţiilor metalifere de aur. argint, plumb etc. AUTOMOBIL, -Ă (< fr. {i}; {s} auto- + lat. mobilis „mişcător") s.n., adj. 1. S.n. Autovehicul cu caroserie închisă sau deschisă, cu suspensie elastică pe cel puţin patru roţi pneumatice, folosit la transportul de persoane, de animale sau de materiale. A. a apărut în a doua jumătate a sec. 18, după inventarea motorului cu abur. în 1769, inginerul francez N.J. Cugnot a construit primul a. cu abur, iar în 1880, inventatorul D. Văsescu construieşte primul a. românesc cu abur. în 1885 şi 1886, G. Daimler şi C.F. Benz realizează primul a. cu motor cu ardere internă. Primul a. cu formă aerodinamică a fost construit de inginerul român A. Persu (1926). □ A. de competiţie = vehicul motorizat, cu caroserie închisă sau deschisă, cu trei, patru sau mai multe roţi, provenit din producţia de serie sau construit special în vederea participării la întreceri sportive sau stabilirii de recorduri. Pot fi: pentru curse pe circuit închis; pentru raliuri, maratonuri sau autocrosuri; pentru stabilirea de recorduri de viteză sau de anduranţă. A. de formulă — vehicul motorizat, cu caroserie deschisă, un singur loc şi patru roţi, destinat curselor de viteză pe piste în circuit închis, care nu provine din producţia de serie, dar în construcţia căruia se pot utiliza unele componente de serie. Ex.: Formula 1, Formula 3 000, Formula Ford, Formula liberă. □ A. blindat = maşină de luptă, blindată şi înarmată, montată pe un şasiu de a. (1), destinată cercetării, siguranţei şi legăturii; autoblindat. 2. Care se mişcă cu ajutorul unui motor propriu. AUTOMOBIL CLUB ROMÂN (A.C.R.), asociaţie a automobiliştilor din România, înfiinţată la Bucureşti în 1904 sub denumirea „Asociaţia Automobil Club Român", la iniţiativa lui G.V. Bibescu, pentru dezvoltarea sportului şi turismului cu automobilul; reorganizată în 1967 sub denumirea actuală. Este membră a Federaţiei Internaţionale a Automobilului, din 1912, şi a Alianţei Internaţionale de Turism, din 1979. AUTOMOBILISM (< fr. {i}) s.n. Sport în care concurenţii conduc automobile în competiţii pentru a stabili performanţe. AUTOMOBILIST, -Ă (< fr. M) s.m. şi f. Persoană care practică automobilismul. AUTOMODEL (< fr.) s.n. Autovehicul în miniatură, cu calităţi dinamice, avînd diferite sisteme de propulsie şi de comandă. AUTOMODELISM (< automodel) s.n. Ramură sportivă tehnică-aplicativă, care constă în construirea de automodele în vederea utilizării lor în competiţii. AUTOMORFISM (< auto- + morfism) s.n. (MAT.) Izomorfism definit pe o structură algebrică cu valori în aceeaşi structură. AUTOMOTOR (< fr.) s.n. Vehicul de cale ferată autopropulsat, folosit pentru transportul călătorilor. AUTONOM, -Ă (< fr.; gr. {i}) adj. Care se bucură de autonomie, care este condus, administrat în condiţii de’autonomie. O Regie a. v. regie. Descărcare electrică a. = descărcare care se produce independent de existenţa unui agent extern de ionizare. AUTONOMIE (< fr., gr. {i}) s.f. 1. (FILOZ.) Faptul de a se s*upune legilor, normelor proprii (a. relativă a fenomenelor suprastructurale, a conştiinţei etc.), de a dispune liber de propria voinţă. 2. (DR.) Regim al unor subdiviziuni (de ex. teritoriale) ale unui stat care au dreptul, acordat de constituţie, de a se guverna (a. politică) sau de a se administra (a. administrativă) prin unele organe proprii, în anumite domenii, cu excepţia celor de competenţa organelor centrale ale statului. 3. (TEHN.) A. de drum (sau de zbor) = durata maximă de rulare (sau de menţinere a unui avion în aer) fără alimentare cu combustibil pe parcurs. 4. (FIZIOL.) Funcţionare independentă a unui organ sau sistem, nesubordonată controlului voluntar. AUTOOSCILAŢIE (< fr.) s.f. 1. Oscilaţie a unui sistem fizic realizată prin acţiunea unei forţe exterioare neperiodice. 2. Oscilaţie electrică întreţinută, spontană şi nedorită, care se poate produce în aparatele electronice din cauza unui cuplaj parazit între circuite. AUTOPARALEL, -Ă (< auto- + paralel) adj. Curbă a. pe o suprafaţă = curbă pentru care un vector tangent se transportă prin paralelism, rămînînd mereu tangent curbei. AUTOPLASTIE (< fr.; {s} auto- + gr. plastos „modelat") s.f. Intervenţie chirurgicală cu scopul refacerii unei regiuni distruse a corpului prin grefarea unui fragment de ţesut sau organ (ex. piele, muşchi, os) luat de la acelaşi individ. AUTOPOLENIZARE (< auto- + polenizare) s.f. V. Polenizare. AUTOPORNIRE (< autp- + pornire) s.f. Fenomen de reintrare automată în funcţionarea normală a motoarelor asincrone, după o dispariţie sau o scădere de scurtă durată a tensiunii la borne, dacă în acest timp au rămas conectate la reţea. AUTOPORTRET (< fr.) s.n. Reprezentare a propriei persoane în pictură, sculptură, desen sau literatură. AUTOPROPULSAT, -Ă (după fr.) adj. (Despre un vehicul, maşină de lucru) Care se deplasează folosind energia unei surse proprii. AUTOPROPULSIE (< fr.) s.f. Propulsie a unui vehicul realizată cu echipament propulsor (motor, reactor, vele etc.) propriu. AUTOPSIE .(< fr. {i}; {s} gr. autopsia „examinare cu propria privire") s.f. Disecare şi examinare a unui cadavru pentru stabilirea cauzei morţii; necropsie. AUTOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f. 1. Persoană care creează o operă literară, artistică sau ştiinţifică. □ Drept de a. = a) totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale stabilite în legătură cu creaţia unei opere literare, artistice sau ştiinţifice; b) totalitatea avantajelor recunoscute de lege creatorului unei astfel de opere. 2. Persoană care săvîrşeşte în mod nemijlocit o faptă. □ A. moral — persoană care influenţează pe o alta la săvîrşirea unei acţiuni. 3. Persoană care transmite alteia un drept. AUTOREGLARE (< auto- + reglare) s.f. 1. Reglare automată. 2. (CIB.) Principiu conform 145 DIN ISTORICUL AUTOMOBILULUI AUTOMOBILE MODERNE 146 Pontiac (model 1951) Mazda HR-X (model 1991) EVOLUŢIA RECORDULUI MONDIAL DE VITEZĂ LA AUTOMOBILE Anul Recordul km/h Numele recordmenului Marca automobilului Locul încercării de record Tipul motorului 1888 45 De Dion De Diort—Bouton Paris Abur 1898 65,137 Chasseloup—Laubat Jeantaud Archeres—Franţa Electric 1899 66,645 Cam iile Jenatzy „La Jamais Contente"—Jenatzy Archeres—Franţa Electric 1899 105,904 Camille Jenatzy „La Jamais Contente“-Jenaty Archeres—Franţa Electric 1902 120,771 Leon Serpollet Serpollet Nisa—Franţa Abur 1902 122,420 W.K. Vanderbilt Mors Ablis;—Franţa Benzină 1903 133,330 S.S. Rolls Mors Brooklands—Anglia Benzină 1903 147,100 Henry Ford Ford „999“ St. Clair—S.U.A. Benzină 1904 148,500 W.K. Vanderbilt Mercedes Daytona—S.U.A Benzină 1904 152,501 Rigolly Gobron—Brillie Nisa—Franţa Benzină 1904 168,188 Barras Darracq Mangeron—Franţa Benzină 1905 168.381 Arthur Mac Donald Napier Daytona—S.U.A. Benzină 1905 175,442 Victor Hemery Darracq Argeş—Solon—Franţa Benzină 1906 195,700 Fred Mariott Stanley Steamer Daytona—S.U.A. Abur 1909 202,655 Victor Hemery Benz (Blitzen) Brooklands—Anglia Benzină 1910 211,500 Barney Oldfield Benz (Blitzen) Daytona—S.U.A. Benzină 1922 215,250 K.L. Guiness Sunbeam Brooklands—Anglia Benzină 1924 230,634 Rene Thomas Delage Arpajon—Franţa Benzină 1924 235,217 Malcolm Campbell Sunbeam Pendine—Sands—Anglia Benzină 1925 242,800 Malcolm Campbell Sunbeam Pendine—Sands—Anglia Benzină 1926 245,149 Henry Seagrave Sunbeam Southport-—Anglia Benzină 1926 272,458 Parry Thomas Thomas Special Pendine—Sands—Anglia Benzjnă 1927 275,229 Parry Thomas Thomas Special Pendine—Sands—Anglia Benzina 1927 281,447 Malcolm Campbell Napier—Campbell Pendine—Sands—Anglia Benzină 1927 ' 327,981 Henry Seagrave Sunbeam Daytona—S.U.A. Benzină 1928 333,062 Malcolm Campbell Napier—Campbell Daytona—S.U.A. Benzină 1929 372,340 Henry Seagrave Irving—Napier—Lion Daytona—S.U.A. Benzină 1931 395,469 Malcolm Campbell Napier—Campbell Daytona—S.U.A. Benzină 1932 408,621 Malcolm Campbell Napier—Campbell Bonneville—S.U.A. Benzină 1935 484,818 Malcolm Campbell Blue Bird Special Bon nev iile—S.U.A. Benzină 1937 501,374 G.E.T. Eyston Thunderbolt I Bonneville—S.U.A. Benzină 1938 555,909 G.E.T. Eyston Thunderbolt II Bonneville—S.U.A. Benzină 1938 563,>71 John Cobb Napier—Railton Bonneville—S.U.A. Benzină 1939 593,560 John Cobb Napier—Railton Bonneville—S.U.A. Benzină 1947 634,267 John Cobb Napier—Railton Bonneville—S.U.A. Benzină 1964 648,728 Donald Campbell Blue Bird II Eyre—Australia Turbină cu gaz 1965 655,640 Bob Summers Golden Rod Bonneville—S.U.A. Benzină 1965 668,000 Tom Breen Wingfoot Express Bonneville—S.U.A. Reacţie 1965 698,750 Art Arfons Green Monster Bonneville—S.U.A. Reacţie 1965 847,489 Craig Breedlove Spirit of America Bonneville—S.U.A. Reacţie 1965 893,199 Craig Breedlove Spirit of America Bonneville—S.U.A. Reacţie 1965 927,674 Art Arfons Green Monster Bonneville—S.U.A. Reacţie 1965 966,571 Craig Breedlove Sonic I Bonneville—S.U.A. Reacţie 1970 1014,924 Gary Gabelich Blue Flame Bonneville—S.U.A. Reacţie 1979 1190,122 Stan Barrett Budweiser Muroc Lake—S.U.A. Reacţie 1983 1020,406 Richard Noble Thrust 2 Black Rock—S.U.A. Reacţie * Prin recordul său din 1979, Stan Barrett a spart bariera sonică la nivelul solului. Performanţa n-a fost, însă, omologată, deoarece tentativa nu s-a efectuat în ambele sensuri ale pistei, aşa cum prevede regulamentul. *V'OA 'O0e«Ne mBBBMHHMML___________________ . •> ■ «/•••:• .. •. ' v^-*- •8°^c t;» -r^r** ^1: ''«r-g80S.. *»-; ,. “£»*; 8. ^ 7- BomJ'U'>« ’°n de 149 AVALANŞĂ căruia toate procesele care au loc într-un circuit închis al unui sistem sînt efectuate de sistemul însuşi, fără intervenţia omului sau a altui sistem de reglare exterior. 3. (BIOL) Mecanism prin care sistemele biologice îşi menţîn structura şi funcţionalitatea, în condiţiile acţiunii destabilizatoare exercitate de factorii de mediu. AUTORITAR, -Ă (< fr., it.) adj. Care uzează de autoritatea sa; care caută să-şi impună voinţa proprie. V. voluntar. AUTORITATE (< fr., lat.) s.f. 1. Concept desemnînd influenţa, general acceptată, a unei persoane sau organizaţii, instituţii în diferitele sfere ale vieţii sociale. 2. (DR.) Putere, drept de a emite dispoziţii obligatorii sau de a impune ascultarea în temeiul unei calităţi sau împuterniciri. □ A. tutelară = organ de protecţie a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi interzisul judecătoresc) sau cu capacitatea de exerciţiu restrînsă (minorul care a împlinit 14 ani) ori a intereselor celor ce nu se pot apăra singuri (de ex. din cauza unei infirmităţi sau boli). A. de lucru judecat = principiu în virtutea căruia o speţă în care s-a pronunţat o hotărîre judecătorească definitivă, nu mai poate fi reluată în cadrul altui proces avînd acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. 3; Organ de stat competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu. ■ (Concr.) Persoană care exprimă voinţa acestui organ. 4. Prestigiu; trecere, vază, consideraţie. ■ Persoană care se impune prin prestigiul sau cunoştinţele sale. AUTORIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A împuternici o persoană pentru exercitarea unui drept sau săvîrşirea unui act. 2. A încuviinţa printr-un act al administraţiei de stat înfiinţarea, ca persoană juridică, a unei organizaţii obşteşti. AUTORIZAŢIE (< fr.) s.f. împuternicire sau încuviinţare dată printr-un act al administraţiei de stat, pentru exercitarea unui drept sau pentru realizarea unei acţiuni; înscris constatator al unei asemenea împuterniciri sau încuviinţări. AUTOSANITARĂ (< auto- + sanitar) s.f. Autovehicul echipat pentru transportul persoanelor bolnave, accidentate, rănite etc. AUTOSELECTOR (< auto- + selector) s.n. Incubator pentru clocirea ouălor mici de peşte, cu circulaţie lentă de apă, care permite selectarea şi evacuarea de la sine a ouălor moarte. AUTOSERVJRE (< auto- + servire, după rus.) s.f. Acţiunea de a se servi singur. ■ Sistem de desfacere a mărfurilor în cadrul căruia clienţii se servesc singuri; s-a extins şi în domeniul unor servicii (ex. spălătorii). AUTOSIFON (< auto- + sifon) s.n. Recipient de uz casnic în care se prepară sifon. AUTOSINCRONIZARE (< auto- + sincronizare) s.f. (ELT.) Operaţfe simplificată de conectare a generatoarelor sincrone în paralel cu reţeaua. AUTOSPORT (< auto- + sport) s.n. Autoturism cu caroseria aerodinamică, cu motorul foarte puternic şi cu centrul de greutate foarte jos, destinat concursurilor automobilistice. AUTOS SACRAMENTALES, drame alegorice într-un act, cu subiect religios, mitologic istoric sau biblic, ilustrînd concepte morale sau dogme ale catolicismului. Genul, specific dramaturgiei spaniole medievale, avea un caracter popular, piesele jucîndu-se în pieţe publice, pe scene improvizate. A cunoscut triumful prin CaiderRT (< fr.) s.n. Port subsidiar (adiacent), de obicei la gura unui estuar, creat sau .dezvoltat atunci cînd porţul principal a rămas la o distanţă neconvenabilă, datorită evoluţiei traficului maritim. AVANPOST (< fr.) s.m. Unitate de siguranţă, instalată pe o direcţie probabilă de atac a inamicului, în faţa trupelor proprii aflate în staţionare sau în apărare. ■ P. ext. Loc de supraveghere şi protecţie imediată, plasat în faţa unui ipotetic sau potenţial inamic sau adversar. AVANPREMIŞRĂ (< fr.) s.f. Spectacol dat cu titlu de ultimă repetiţie în faţa unui cerc de specialişti şi invitaţi; repetiţie generală. AVANS (< fr.) s.n. 1. (EC.) Sumă de bani, cantitate de bunuri dată sau primită cu anticipaţie în contul unor servicii, unor furnituri etc. 2. (TEHN.) Interval exprimat în unităţi de timp, lungime, frecvenţă cu care este anticipată producerea unui fenomen. □ în avans = realizat mai devreme decît era prevăzut. 3. Deplasare relativă dintre sculă şl piesă, în vederea detaşării aşchiilor la prelucrarea prin aşchiere. AVANS£ (< fr.) vb. I 1. Intranz. A înainta; a progresa, a se dezvolta. 2. Tranz. A înainta, a promova pe cineva într-un grad, într-o funcţie superioară. 3. Tranz. A da, a preda cu anticipaţie (sume de bani, bunuri materiale etc.). AVANSCENĂ (< fr.) s.f. 1. Parte a scenei cuprinsă între rampă şi cortină. 2. Fiecare dintre cele două loji situate lîngă scenă. AVANTAJ (< fr.) s.n. 1. Folos, profit obţinut de cineva în plus (în raport cu altul). 2. A. reciproc = principiu de bază al relaţiilor internaţionale contemporane, decurgînd din egalitatea suverană a statelor, potrivit căruia raporturile dintre ele trebuie să se întemeieze pe respectarea intereselor lor naţionale şi internaţionale, pe dezvoltarea lor de sine stătătoare, în condiţiile progresului tuturor statelor. 3. Superioritate a unei persoane faţă de alta, bazată pe situaţii sau împrejurări mai favorabile. 4. Favoare, privilegiu. AVANTAJ^ (< fr.) vb. I tranz. A acorda cuiva un avantaj; a favoriza. ■ (Despre obiecte de îmbrăcăminte, culori etc.) A scoate în relief calităţile fizice ale cuiva sau a-i masca defectele; a-i şedea bine. AVANTAJ9S, -OASĂ (< fr<) adj. Care oferă un avantaj; convenabil. AVANTRŞN (< fr.) s.n. Partea anterioară a plugurilor şi a semănătoarelor cu tracţiune animală, compusă dintr-o osie şi două roţi, destinată menţinerii direcţiei şi stabilităţii în timpul lucrului. AV/^R1, -Ă (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. (Om) zgîrcit. AVA^R*, -Ă (< fr. {i}) s.m. şi f., adj. t. S.m. şi f. (La pl.) Populaţie turcică din stepele Asiei Centrale aşezată în timpul marii migraţiuni a popoarelor în Cîmpia Panonică, unde a creat un stat (568—796), distrus de franci şi de bulgari; (şi la sg.) persoană care făcea parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine a. (1), privitor la a. ■ (Substantivat, f.) Limbă din. familia altaică, vorbită de avari. AVARlţ (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) strica, a (se) deteriora. AVARIE (< fr., it.) s.f. Stricăciune, deteriorare a unui sistem tehnic (maşină, vehicul, construcţie etc.). AVARIŢIE (< fr., lat.) s.f. Zgîrcenie. AVARUA, oraş în ins. Rarotonga (Arh. Cook din Oc. Pacific); centru ad-tiv al terit. Cook; 11 mii loc. (1983). AV£T (< tc.) s.m. Peşte răpitor de apă dulce din familia ciprinidelor, răspîndit în Europa, lung de 50—60 cm, cu spinarea verzuie (Aspius aspius). AVATAR (< fr.) s.n. Nume dat în hinduism reîncarnărilor zeilor, mai ales ale lui Vişnu. li Fig. Transformare, metamorfoză, schimbare (adesea în rău) în evoluţia unei fiinţe. AVEAt (lat. habere) vb. II tranz. I. 1. A poseda, a stăpîni, a deţine. 2. A fi compus, alcătuit din ceva. Casa are patru încăperi, m A fi prevăzut, înzestrat cu ceva. ■ A conţine, a cuprinde. Balta are peşte. 3. A ţine; a duce, a purta. Are flori în braţe. ■ A fi îmbrăcat cu... Are un costum nou. 4. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vîrstă etc. 5. A fi cuprins, copleşit de o senzaţie, de un sentiment. □ Expr. Ce al? = ce (necaz sau durere) ţi s-a întîmplat? ce ţi-a venit? N-are nimic = a) nu s-a întîmplat nici un lucru rău; b) nu are nici o importanţă, nu face nimic. ■ A suferi de o boală. 6. A-i trece ceva prin minte, a fi preocupat de... Are gînduri multe. II. 1. (Urmat de un verb. la infinitiv, conjunctiv sau supin) A trebuit să... □ Expr. (Eliptic) N-ai decît! = fă cum vrei! Treaba ta! încearcă! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A şti (cum..., cînd..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ■ (Unipers.) A fi, a exista, a se găsi. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. Serveşte la formarea perfectului compus: aţi plecat top. 2. Serveşte la formarea modului optativ-condiţio-nal: dacă aş fi mers, ajungeam. 3. Urmat de conjunctiv, serveşte la formarea unui viitor popular şl familiar: aveţi să scrieţi lecţia. 4. (în construcţii perifrastice) A urma să..., a fi pe punctul de a... Aici are să se ridice o casă. AVELLANEDA, oraş în E Argentinei, în E aglomeraţiei Buenos Aires, port pe Rlo La Plata; 334,1 mii loc. (1980). Nod feroviar. Ind. metalurgică, textilă, prelucr. cărnii. Mare rafinărie de petrol. AVE MARIA (lat. „slavă Măriei"), rugăciune catolică închinată Fecioarei Marla, al cărei conţinut se bazează pe textul din „Evanghelia după Luca". AVEMPACE v. Ibn-Badja. AVEN (< fr.) s.n. (GEOL., GEOGR.) Puţ format în roci solubile (în sepcial calcare), constituind o formă carstică de dizolvare. în partea inferioară poate comunica cu o grotă, cu galerii subterane, cu rîuri subterane etc.; favorizează evacuarea spre adînc a apelor de suprafaţă; pîlnie. AVE NARI US, Richard (1843—1896), filozof german, Prof. univ. la ZUrich. Unul dintre întemeietorii teoriei epistemologice a cunoaşterii. numită empiriocriticism. AVENTURA (< fr.) vb. I refl. A se expune unor riscuri mari (într-o acţiune, într-o situaţie etc.); a se hazarda, a risca. AVENTURĂ (< fr., it.) s.f. 1. Acţiune îndrăzneaţă, riscantă, extraordinară. B întreprindere dubioasă, necinstită. 2. Legătură amoroasă întîmplătoare. AVENTURIER, -Ă (< fr., lat.) s.m. şi f., adj. (Persoană) care caută aventuri, care se lansează în aventuri. ■ (Om) fără căpătîi, vagabond. AVENTURIN (< fr. {i}) s.n. 1. Varietate de cuarţ, galben, roşu sau brun, cu irizaţii datorate incluziunilor de mică şi oxizi de fier. 2. Varietate de plagioclaz acid cu reflexe aurii scînteietoare, datorate incluziunilor de solzi de oligist. Este utilizat ca piatră semipreţioasă. AVENTURISM (cf. rus., fr.) s.n. Atitudine, conduită care se caracterizează prin desconsiderarea condiţiilor şi forţelor reale, prin întreprinderea unor acţiuni excesiv de riscante. AVENZOAR (ABU MERWAN IBN-ZUHR) (c. 1073—1162), medic arab din Sevilla. Unul din practicienii celebri ai timpului; dascălul lui Averroes (Ibn-Roşd). AVERE (< avea) s.f. Totalitatea bunurilor care se află în patrimoniul unei persoane. □ A. fiscală = impozit pe dividende deja vărsate; elimină posibilitatea impozării de două ori a aceluiaşi dividend. ■ Sumă mare de bani. Sin. avuţie. AVERESCU, Alexandru (1859—1938, n. Ismail), mareşal şi om politic român. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881) la generai de brigadă (1906) şi mareşal (1930). Comandant al Şcolii Superioare de Război (1894—1895). Ataşat militar ia Berlin (1895—1898); ca şef al Marelui Stat Major (1911—1913) a elaborat planul de luptă al armatei române în timpul celui de-al doilea război balcanic; ministru de Război (1907— 1909). Excepţional comandant de oşti, erou al primului război mondial, A. a obţinut răsunătoarele victorii de la Mărăşti şi Oituz (1917). Ministru în repetate rînduri, prim-min. (1918, 1920—1921, 1926—1927), ministru secretar de stat şi consilier regal (1938). Â înfiinţat (1918) şi condus Liga (din 1920 Partidul) Poporului; a militat pentru consolidarea statului naţional unitar român, împotriva curentelor extremiste, pentru un regim parlamentar-consţituţional. Alexandru Averescu 151 DIN ISTORICUL AVIAŢIEI * ROMÂN E Avionul lui Vuta (1905 ^ Vlaicu 1 (1910) Avionul cu reacţie construit de Henri Coanda (1910) Vlaicu 2 (1911) I.A.R.-23 (1934) I.A.R.-823 (1973) Teoretician şi gînditor militar („Tactica", „Notiţe ziinice din război, 1916—1918“). M. de onoare al Acad (1923). AVERNUS, N*c în Campania (în centrul Italiei), ale cărui exalaţii rău mirositoare, în special sulfuroase, au făcut ca, în antichitate, să se creadă că aici era intrarea în Infern. Mai tîrziu a devenit sinonim cu infernul. AVERROES v. Ibn-Roşd. AVERROISM (< fr.) s.n. Curent filozofic aristotelic din filozofia medievală occidentală, care pornea de la doctrina Iul Ibn-Roşd (latinizat Averroes). Principalele centre: Paris (sec. 13, Siger de Brabant), Padova (sec. 12—16). AVERS (< fr. $i}) s.n. Faţa unei monede, a unei medalii, înfăţişînd chipul emiţătorului, stema^ţărll etc. AVERSĂ (< fr.) s.f. Precipitaţie abundentă de scurtă durată, care depăşeşte limita de 0,5 mm pe minut, prezentînd o arie teritorială restrînsă. AVERSIUNE (< fr., lat.) s.f. Sentiment de dezgust faţă de cineva sau de ceva; scîrbă, repulsie. ■ Antipatie profundă, ură. AVERTISMENT (< fr.) s.n. 1. (DR.) Sancţiune administrativă aplicată angajaţilor, în cazul săvîrşlrii unor abateri. 2. (DR.) Demers prin care un stat atrage atenţia altui stat asupra consecinţelor defavorabile pentru relaţiile internaţionale pe care le pot avea încălcările de către acesta a normelor de drept internaţional. 3. (SPORT) Sancţiune prin care arbitrul atrage atenţia unui sportiv că se abate de la prevederile regulamentare ale jocului (şi care poate fi urmată, la repetarea abaterii, de eliminarea jucătorului). AVERTIZA (după fr.) vb. I tranz. A atrage cuiva atenţia, a preveni pe cineva (asupra consecinţelor unei acţiuni). AVERTIZOR (după fr.) s.m. (TEHN.) 1. Aparat de semnalizare optică sau acustică, folosit în scopul prevenirii accidentelor, avariilor etc. 2. Radioreceptor în stare permanentă de funcţionare şi care acţionează ca un releu, semnalizînd apariţia sau dispariţia unui cîmp electromagnetic variabil de frecvenţă egală cu cea pentru care este acordat. AVES, clasă de vertebrate. V. păsări. AVESTA, colecţia cărţilor sacre ale zoro-astrlsmulul. Elaborată începînd din prima jumătate a milen. 1 î.Hr. şi definitivată sub dinastia Sasanlzllor (sec. 3—7 d.Hr.). Cunoscută şl sub denumirea Improprie Zend-Avesta. AVIASAN, organizaţia aviaţiei sanitare din România. AVIATIC, -A (< germ.) adj. De aviaţie, referitor la aviaţie. AVIATOR, -OARE (< fr.) s.m. şi f. Persoană care pilotează un avion sau care face parte din echipajul unul avion. AVIAŢIE (< fr.) s.f. 1. Navigaţie aeriană cu aeronave mal grele decît aerul (planoare, avioane, elicoptere etc.); tehnica acestei navigaţii. Primele zboruri au fost făcute cu planoare, remarcabile fiind încercările lui O. Lilienthal (1890). Avioane cu motoare cu abur au fost construite de A.F. Mojaiski (1882) şi de C. Ader (1897). Fraţii O. şi W. Wright au construit primul avion cu motor cu ardere internă, reallzînd primul zbor, cu decolare prin catapul-tare, în 1903. Traian Vuia a construit un avion cu care a efectuat prima decolare cu mijloace proprii de bord (18 mart. 1906), Iar H. Coandă a realizat în 1910 prima încercare de zbor cu un avion cu reacţie, de construcţie proprie. în România, primele avioane au fost construite de Aurel Vlaicu (1910—1911). Printre pionierii a. se numără şi A. Santos-Dumont, H. Farman, L. BI6rlot (a traversat Marea Mînecii în 1909), Ch. Lindbergh (a traversat Oceanul Atlantic în 1927), V.P. Cikalov (a efectuat primul zbor peste Polul Nord în 1937) ş.a. După al doilea război mondial perfecţionarea construcţiei avioanelor şi folosirea motoarelor cu reacţie au permis atingerea unor viteze de zbor superioare vitezei sunetului şl realizarea unor avioane de foarte mare capacitate şl cu întinsă rază de acţiune. 2. Ramură a aeronauticii care se ocupă de construcţia şl de funcţionarea aeronavelor mai grele decît aerul. ■ Totalitatea avioanelor unei ţări, ale unei societăţi comerciale etc. □ Expr. A, civilă — ansamblul aeronavelor, Instalaţiilor şl personalului care se folosesc (a transportul AVI CE NN A 152 călătorilor şi mărfurilor, în scopuri utilitare, sanitare, turistice etc. A. sanitară = a. destinată transportului de urgenţă al celor grav bolnavi, a răniţilor şi accidentaţilor, precum şi a medicamentelor, a sîngelui pentru transfuzii etc. A. sportivă = ramură sportivă care cuprinde aero-modelismul, planorismul, paraşutismul, zborul cu motor şi construirea de micromodele. A. militară = forţa aeriană militară. AVICENNA v. Ibn-Sina. AVICOL, -Ă (< fr.) adj. (ZOOT.) Referitor la avicultură, care aparţine aviculturii. AVICULTURA (< fr.; {s} lat. avis „pasăre" + cultura „creştere") s.f. (ZOOT.) 1. Creşterea păsărilor. 2. Ştiinţă care studiază tehnologiile de creştere şi ameliorare a speciilor şi raselor de păsări în scopuri economice. AVID, -Ă (< fr., lat.) adj. Stăpînit de dorinţe arzăto'are; pasionat, copleşit de interes (pentru lucruri folositoare). ■ (Peior.) Lacom, nesăţios. AVIDITATE (< fr., lat.) s.f. însuşirea de a fi avid; (peior.) lăcomie, poftă nesăţioasă. AVIGNON [avinŞ]t0raş în SE Franţei (Ve-naissin); 174,3 mii loc. (1982, cu suburbiile). Metalurgie, produse textile şi alim. Ind. chimică, piei. şi săpun. Palatul papilor (sec. 14). Posesiune şi reşedinţă a papilor între 1309 şi 1377, • cu întrerupere între 1367 şi 1370 („Captivitatea de la A.“), AVILES. oras în NV Spaniei (Asturii), port de pescuit )a G. Biscaya, la NV%e pviedo; 131 mii loc. (1987, cu suburbiile). Ex'pl. de cărbune. Ind. siderurgică. Staţiune balneară. Biserici gotice. AVIOFON (< fr.; {sj fr. avion + gr. phone „sunet") s.n. Tub acustic folosit de membrii echipajului unui avion pentru a comunica între ei în timpul zborului. AVION (< fr.; {s} lat. avis „pasăre") s.n. Aeronavă mai grea decît aerul, la care susten-taţia este asigurată de suprafaţa portantă a aripilor şi de forţa de propulsie creată de un grup motopropulsor. Termenul de a. a fost folosit pentru prima dată de C. Ader (1897). După destinaţie, pot fi: a. de transport (pentru pasageri şi mărfuri), a. sanitare, a. utilitare (avioprăfuitoare, aviostropitoare etc.), a. de turism şi a. militare (vînătoare, recunoaştere, bombardament etc.); aeroplan. □ A. cu reacpe = a. dotat cu motoare termice reafctive care pot fi aeroreactoare (cu sau fără compresor) şi motoa-re-rachetă (în general pentru viteze supersonice). A. supersonic v. supersonic. AVIONAL s.n. Aliaj de aluminiu cu cupru, magneziu, mangan şi siliciu, folosit în construcţii aeronautice. AVIONETĂ (< fr.) s.f. Avion mic (de turism, sport, şcoală etc.). AVIOPRĂFUITOR (< avion + prăfuitor) s.n. Avion echipat cu un aparat de prăfuit culturile agricole. AVIOSTROPITQR (< avion + stropitor) s.n. Avion echipat cu un aparat de stropit culturile agricole. AVITAMINOZĂ (< fr. {ij) s.f. Boală determinată de insuficienţa sau lipsa din organism a uneia sau a mai multor vitamine (ex. a. D, sau rahitismul, a. C, sau scorbutul etc.). AVIVA (< fr.) vb. I tranz. A da o nuanţă mai vie ţesăturilor sau pieilor colorate, prin tratarea lor cu soluţii ale unor acizi organici sau ale unor săruri. AVIZ (< fr.) s.n. 1. Document prin care se -face o înştiinţare (publică) cu caracter oficial; anunţ. □ Expr. Aviz amatorilor, se spune, în glumă, pentru a atrage atenţia celui care se presupune că este vizat sau are un interes în problema care se discută. 2. Punct de vedere, comunicat în scris de către un organ competent, asupra unor probleme cu privire la care, potrivit legii, a fost consultat sau i s-a cerut acordul de către un alt organ (a. consultativ, a. conform); părere, apreciere, consimţămînt. AVIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A atrage atenţia, a avertiza; a înştiinţa din timp pe cineva (printr-o comunicare oficială). 2. Intranz. A-şi exprima părerea autorizată într-o problemă; a decide, a aprecia. AVIZAT, -Ă (< aviza) adj. Prevenit, informat, pregătit; (despre un act) pe care cineva şi-a dat avizul (2). AV1ZO (< fr. {i}) s.n. Navă de luptă de tonaj mic şi cu viteză mare, dotată cu armament uşor de artilerie. AVÎNT (< avînta) s.n. 1. Vioiciune, energie în mişcări. 2. însufleţire, elan. 3. Progres deosebit,, creştere, dezvoltare rapidă. 4. (EC.) Dezvoltare continuă şi în ritm susţinut a economiei naţionale sau a unei ramuri economice. AVÎNTA (< vînt) vb. I 1. Refl. şi tranz. A (se) repezi, a (se) îndrepta plin de însufleţire şi cu hotarîre (spre cineva sau ceva). 2. Tranz. A împinge, a proiecta cu energie înainte; a imprima o mişcare violentă, a da un impuls. AVÎNTAT, -Ă (< avînta) adj. (Şi adv.) Plin de avînt, cu âvînt; fig. însufleţit, înflăcărat, entuziast. AVOCADO (cuv. sp.) subst. Fructul arborelui Persea americana, din familia lauracee originar din emisfera vestică. Este de culoare verde-gălbui, conţine c. 25% uleiuri, este foarte parfumat şi are o greutate de 1—2 kg. Se cultivă în cele două Americi, Australia, Hawaii, Israel ş.a. AVOCAT, -Ă (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană care, pe baza calificării şi a profesiunii sale, are calitatea să acorde asistenţa juridică. AVOCATURĂ (cf. germ., it.) s.f. Profesiunea de avocat. AVOGADRO, Amedeo di Quaregna, conte (1776—1856), fizician italian. în 1811 a emis ipoteza (legea lui A.) potrivit căreia două volume egale din orice gaze, aflate la aceeaşi presiune şi temperatură, conţin acelaşi număr de molecule. — Numărul lui A. = 6,0225 • 1023, adică numărul de molecule conţinute într-un mol din oricare substanţă. AVORT (< avorta) s.n. întrerupere a sarcinii datorită expulsiei spontane sau provocate a fătului din cavitatea uterină înainte ca acesta să fie viabil. AVORTA (< fr.) vb. I intranz. A pierde fătul prin avort; a lepăda. AVRAAM, patriarh biblic. Considerat strămoş al israeliţilor prin fiul său Isaac, născut din căsătoria cu Sara, şi al arabilor prin Ismail, alt fiu, pe care l-a avut din legătura sa cu Agar. t AVRAM 1. Andrei A. (n. 1930, Turda), lingvist român. Specialist în fonetică şi fonologie („Cercetări asupra sonorităţii în limba română", „Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româneşti", coordonator al „Antologiei fonetice a limbii române"). 2. Mioara A. (n. 1932, Tulcea), lingvistă română. Soţia lui Â. (1). Specialistă în gramatică, ortografie, lexicologie („Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba română", „Gramatica pentru toţi". „Probleme ale exprimării corecte"). AVRAM, Constantin (1911—1987, n. sat Iteşti, jud. Bacău), inginer constructor român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Amedeo Avogadro Timişoara. Lucrări privind fisurarea şi capacitatea portantă a elementelor de beton armat şi precomprimat. AVRAMESCU, Aurel (1903—1985, n. Radna, jud. Arad), inginer român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul electromagnetismului, construcţiei aparatelor electrice, informaticii documentare („Introducere în documentarea ştiinţifică", „Efectul pelicular tranzitoriu"). Colecţionar de artă. AVRAM IANCU 1. Com. în jud. Alba; 2 165 loc. (1991). Prelucr. lemnului (cherestea). Casa memorială „Avram iancu“. 2. Com. în jud. Bihor; 3 411 loc. (1991). AVRANCHES, localit. în NV Franţei (Bre-tagne),la E de St. Malo; 10,4 mii loc. (1982). în timpul celui de-al doilea război mondial aici a avut loc o bătălie decisivă de străpungere a dispozitivelor germane de către armatele aliate (25—31 iul. 1944). AVRĂMEiJlSĂ s.f. (BOT.) Barba-boierului. AVRĂMEASCĂ s.f. Plantă erbacee veninoasă din familia scrofulariaceelor, cu flori albe sau roz (Gratiola officinalis); veninariţă. AVRĂMENI, com. în jud. Botoşani; 5 465 loc. (1991). AVRĂMEŞTI, com. în jud. Harghita; 2 552 loc. (1991). AVRIG, oraş în jud. Sibiu, pe stînga Oltului, în vestul depr. Făgăraş. ,Staţiune climaterică; 13 995 loc. (1991). Expl. forestiere, de argilă şi de calcare. Ind. constr. de maşini (utilaje pentru ind. textilă şi a lemnului, buldozere pe şenile, remorci basculante, cabine pentru tractoare, autobasculante), sticlăriei (cristaluri, corpuri pentru iluminat), porţelanului şi faianţei. Hidrocentrală (14,2 MW). Muzeu etnografic. Menţionat documentar din 1364. Monumente: urmele unei cetăţi (sec. 13); biserica evanghelică (1270—1280, cu transformări din sec. 16); biserica ortodoxă, cu picturi murale (1762); castel în stil baroc (sec. 18); casa memorială „Gheorghe Lazăr". Declarat oraş în 1989. AVRIL, baron Adolphe d’ (1822—1904). diplomat şi scriitor francez. Filoromân. Lucrări de istorie, drept internaţional public şi de călătorie. M. de onoare al Acad. Române (1871). AVUABIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi mărturisit. AVUNCULAT (< lat. avunculus „unchi după mamă“) s.n. (SOCIOL.) Relaţie specială între unchiul după mamă şi copiii sorei lui (nepoţii), relaţie care predomină în societăţile cu o descendenţă matriliniară. AVUT (< avea) s.n. Avuţie, avere. □ (DR.) A. public = totalitatea bunurilor aflate în proprietatea statului, a organizaţiilor cooperatiste ori a altor organizaţii obşteşti. AVUŢIE (< avut) s.f. Avere, bogăţie. □ A. naţională (a unei ţări) = totalitatea valorilor materiale şi spirituale de care dispune o ţară la un moment dat. AX (< fr.) s.n. 1. (TEHN.) Organ de maşină de formă cilindrică, folosit pentru susţinerea elementelor în mişcare de rotaţie. 2. (ANAT.) Ax cerebrospinal — complex morfofuncţional reprezentat de creier şi măduva spinării; nevrax. AXA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) desfăşura în jurul a ceva, a (se) conforma cu ceva; a (se) susţine pe baza unei anumite situaţii, combinaţii etc. AXĂ (< fr., germ.) s.f. 1. (MAT.) Dreaptă pe care se consideră un anumit sens (pozitiv) de parcurs; dreaptă orientată. □ Axe de coordonate ~ două (sau trei) axe concurente pe care se măsoară, pornind de la punctul lor de întîlnire (origine), cele două (sau trei) coordonate cu ajutorul cărora se determină poziţia unui punct în plan (sau în spaţiu). A. radicală a două cercuri coplanare şi neconcentrice = dreapta ale cărei puncte au puteri egale faţă de cele două cercuri. 2. (TEHN.) Linie dreaptă care ocupă o anumită poziţie într-un sistem tehnic (ex. a. de rotaţie, a. de giraţie, a. optică etc.). □ A. neutră = linia din secţiunea transversală a unei bare supuse la 153 AZERBAIDJAN încovoiere sau !a solicitare axială excentrică pe care eforturile unitare normale sînt nule. A. de ruliu = axa longitudinală a unui avion. A. de tangaj = axă perpendiculară pe planul longitudinal de simetrie al unui avion şi care trece prin centruf de greutate al acestuia. 3. (ASTR.) Axa lumii = prelungire a axei polilor Pămîntului (a. Pămîntului) pînă la intersecţia cu sfera cerească. 4. (MINERAL.) Direcţia sau orientarea faţă de care un cristal prezintă simetrie, respectiv direcţiile care se intersectează într-un punct sub diferite unghiuri, faţă de care se raportează feţele cristalului (axe cristalografice). AXEL HEIBERG [şxol haib9rg]jinşulă în Arhipelagul Arctic Canadian; 41 mii km2. Alt. max.: 1 800 m. Gheţari. AXELROD [a2kslrod]„Jul»us (n. 1912), bio-chimist american. A studiat formarea, depozitarea şi inactivarea noradrenalinei în terminaţiile nervoase. Premiul Nobel pentru medicină (1970), împreună cu B. Katz şi U. von Euler. AXENTE SEVER, loan (1821—1906, n. Frîna, azi com. Axente Sever, jud. Sibiu), om politic român. Prof. la Blaj şi la Bucureşti, participant la Revoluţia de la 1848—1849 din Ţara Românească şi din Transilvania, prefect în oastea lui Avram lancu. Unul dintre conducătorii mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni. AXENTE SEVER, com. în jud. Sibiu; 4 715 loc. (1991). Biserică fortificată (sec. 14—15). AXER, Erwin (n. 1917), regizor polonez de teatru. Rigoare şi exactitate în maniera de descifrare a textelor (piese de Sartre, Max Frish, Brecht). AXIAL, *Ă (< fr.) adj. Situat pe o axă; în raport cu o axă. AXILAR, -Ă (< fr. {i}; {s} lat. axilla „subsuoară") adj. Care se referă la axilă (ex. nerv a.). AXILĂ (< fr., lat.) s.f. 1. (ANAT.) Cavitate situată la rădăcina braţului, pe faţa inferioară a articulaţiei acestuia cu umărul; subsuoară. 2. (BOT.) Locul unde se împreună ramura cu trunchiul sau o frunză cu ramura. AXINTELE, com. în jud. Ialomiţa; 2 881 loc. (1991). AXINTE URICARIUL (c. 1670—c. 1732, r. sat Scînteia, jud. laşi), copist moldovean de acte (urice) şi de cronici. I se atribuie o cronică oficială despre a doua domnie a lui Nicolse Mavrocordat în Moldova (1711—1716). AXIOL9GIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la axiologie, care aparţine axiologiei. AXIOLOGJE (< fr. îi}; {s} gr. axios „valoros" + logos „studiu") s.f. Disciplină filozofică care studiază valorile; teoria valorilor. Bazele a. ca disciplină aparte au fost puse în a doua jumătate a sec. 19, de R.H. Lotze şi în continuare de Fr. Nietzsche, dar mai ales de şcoala reprezentanţilor neokantieni de la Baden (W. Wildelband, H. Rickert) cărora li se datorează distincţiile riguroase între valoare şi existenţă, sens şi valoare, valori şi bunuri, valori şi lucruri. Importante contribuţii au adus ulterior M. Scheler, N. Hartmann, precum şi filozofii români: A.D. Xenopol, P. Andrei, L. Blaga, T. Vianu, E. Speranţia, P. Comarnescu. AXIOMATIC, -Ă (< fr. {i}) adj., s.f. (LOG.) Adj. Care se întemeiază pe o axiomă, care are un caracter de axiomă. □ Metodă a. (care, pornind de la axiome, deduce din acestea propoziţii noi, numite teoreme). 2. S.f. Disciplină care studiază înlănţuirea coerentă a axiomelor în vederea asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii şi a utilizării corecte a deducţiei în ştiinţe, pentru evidenţierea fără omisiuni a noţiunilor primare. AXIOMATIZA (< fr.) vb. I tranz. (LOG.) A reduce un grup* de cunoştinţe la un şir de axiome. AXIOMĂ (< fr., lat.) s.f. (MAT., LOG.) Propoziţie nedemonstrată care, împreună cu definiţiile noţiunilor care intervin şi, eventual, cu alte propoziţii de acelaşi fel, serveşte la fundamentarea şi demonstrarea teoremelor. □ Axioma silogismului = termen desemnînd cele două principii ale silogismului: Dictum de omni, dictum de nullo (lat. „Se enunţă despre tot sau despre nimic"). AXIOMETRU (< fr.; js] lat. ax/s „axă“ + gr. metron „măsură") s.n. Dispozitiv ai instalaţiei de guvernare a unei nave, care indică poziţia cîrmei faţă de axa longitudinală a navei. AXIOPOLIS, cetate romană, apoi romano-bizantinâ în Dobrogea. Important centru militar romano-bizantin ia Dunăre; din sec. 6 a devenit reşedinţă episcopală. Ruinele au fost identificate pe platoul de formă triunghiulară de pe malul drept al Dunării, în dreptul ostrovului Hinog. Azi Cernavodă. AXIOTRON s.n. Magnetron. AXIS (< fr.) s.n. A doua vertebră cervicală, care se articulează cu atlasul şi a cărei apofiză odontoidă constituie pivotul mişcărilor de rotaţie ale capului. AXOLpT s.m. Larvă a unei specii de amblistomă (Amblystoma mexicanum), capabilă să se înmulţească prin neotenie. AXON (< fr. {i|; {s} gr. axon „axă") s.m. (HIST.) Prelungire a corpului neuronului prin care influxul nervos se propagă centrifug, de la corpul celulei spre altă celulă sau spre un organ efector; cilindrax, neurit. AXONOMETRIE (< fr. {i}; (s} gr. axon „axă" + metron „măsură") s.f. (MAT.) Metodă de reprezentare a obiectelor spaţiale pe un plan, prin care se urmăreşte ca imaginea obţinută să sugereze spaţial obiectul; foloseşte raportarea prealabilă a obiectelor la trei axe de coordonate (ortogonale). AXUM v. Aksum. AYACUCHO, oraş în partea central sudică a Peru-lui, la SE de Lima; 80 mii loc. (1985). Expl. de cupru, nichel, argint şi sulf. Ind. text. şi a piei. Artizanat (ceramică, filigran). Turism. Universitate (1677). Fondat de F. Pizarro în 1539, a purtat (pînă în 1825) numele de Guamanga (Huamanga). Aici generalul A. j. de Sucre a învins (9 dec. 1824) pe spanioli, consfinţind independenţa Peru-iui. AYER, Alfred jufes (1910—1989), filozof şi logician englez. Istoric al orientării analitice din filozofia ştiinţei („Limbaj, adevăr, logică", „Filozofie şi limbaj"). AYMARA ({!}) s.m. Denumire a amerindienilor din Peru şi din Bolivia, care trăiesc în jurul L. Titicaca şi pe versantele estice ale Anziior; a. fac parte din familia de limbi cu acelaşi nume; sînt de religie creştină (catolică). AYMB [eme], Marcel (1902—1967), scriitor francez. Nuvele („Omul care trece prin zid“), romane („Iapa verde") şi piese de teatru („Clevembard") în care umorul se împleteşte cu fantasticul. \ AZALEE (< fr. {i}; {sj gr. azalea „uscată") s.f. Nume dat mai multor arbuşti exotici din genul Azalea, cu flori roşii, roz sau albe; se cultivă ca plante decorative. AZANA Y DIAZ faOana i dia0], Manuel (1880—1940), om politic spaniol. Republican de stînga. Prim-min. (1931—1933; febr.-mai 1936) şi preşedinte (1936—1939) al Republicii Spaniole. Din 1939, în exil. AZAPI (< tc.) s.m. pi. (in ev. med., în Imp. Otoman) Ostaşi turci (pedeştri) care trăiau din prada de război. AZARIE (sec. 16), călugăr şi cronicar moldovean. Cronica sa, în limba slavonă, scrisă din porunca lui Petru Şchiopul, continuă cronica iui Macarie, cuprinzînd istoria Moldovei între 1552 şi 1574. AZBEST (< fr. {i}; {s} gr. asbestos „necombustibil") s.n. Amfibol de culoare verde-gălbuie, cu aspect fibros, format în urma metamorfismuiui în şisturile cristaline sau prin transformarea hidrotermală a rocilor ultrabazice bogate în magneziu. Este incombustibii, inalterabil la foc, rău conducător de căldură şi electricitate. Poate fi ţesut şi amestecat cu alt material. AZBESTOLIT (< fr.; {s} fr. asbeste + gr. lithos „piatră") s.n. Material de construcţie pentru acoperişuri, uşor, rezistent şi ignifug, fabricat din fibre scurte de azbest. AZBESTOZĂ (< fr.) s.f. Boală pulmonară profesională provocată de inhalarea îndelungată a particulelor fine de azbest. AZBINE v. Air. AZBOCIMENT (< azb[est] + ciment) s.n. Material de construcţie fabricat dintr-un amestec de ciment Portland şi fibre de azbest. AZBOTEXTOLIT (< azbfestj + textolit) s.n. Material electroizolânt obţinut prin presare din ţesături de azbest impregnate cu răşini fenolice. AZEOTR9PIC, -A (< fr.) adj. (Despre un amestec de substanţe lichide) Care distilează la o temperatură constantă pentru o anumită presiune, avînd aceeaşi compoziţie în stare lichidă şi în stare de vapori. AZEOTROPIE (< fr. {i}) s.f. Azeotropism. AZEOTROPISM (< fr.; {s} gr. a- „fără" + zeo „a fierbe" + trope „schimbare") s.n. Proprietate a unui amestec de lichide de a da prin fierbere vapori cu aceeaşi compoziţie; azeotro-pie. AZERBAIDJAN, Republica stat în Europa estică, în E Transcaucaziei la M. Caspică; 86,6 mii km2; 7,03 mii. loc. (1989). Limba de stat: azera (azerbaidjana). Cap.: Baku. Oraşe pr.: Kirovabad, Sumgait, Mingheceaur. Pop. urbană: 54%. Este împărţită în 61 raioane. Cuprinde rep, autonomă Nahicevan şi reg. autonomă Nagorno-Karabah. Ţară muntoasă (c. 50%), în N culmile Caucazului Mare (4 466 m alt., vf. Bazardiuziu), iar în SV ale Caucazului Mic (3 724 m alt., vf. Ghiamîş). în partea centrală larga cîmpie de acumulare Kura-Araks, iar spre M. Caspică, C. Lenkoran. Climă temperat-conti-nentală montană, iar în SE subtropicală, cu precipitaţii bogate în munţi (1 400 mm/an) şi C. Lenkoran (1 700 mm/an). Pr. rîu Kura cu afl. său Araks (care formează şi graniţa cu Iranul). C. 250 lacuri, majoritatea tectonice şi glaciare. Vegetaţie de stepă umedă şi subtropicală (în E). Mari expi. de petrof (Pen. Apşeron, M. Caspică) şi gaze naturale, de min. de fier, cupru şi alunit. Mari rafinării şi complexe petrochimice. Ind. A. produce energie electrică (21,5 miliarde kWh, 1986), oţel, laminate, aluminiu, utilaj chimic şi petrolier, maşini-unelte, aparate de radio, cauciuc sintetic sodă caustică, ciment, produse din azbest. Ramurile tradiţionale sînt ind. textilă (prelucr. bumbacului, lînii şi mătăsii, covoare) şi aiim. (conserve de legume şi fructe, ţigarete, vinuri, prelucr. ceaiului). 16,2% din supr. ţării este cultivată cu bumbac (784 mii t, 1986), ceai, tutun, citrice, plante tehnice, cereale (grîu, porumb, ovăz — 31% din supr. cultivată), orez, legume, arbuşti subtropicali. Pe păşuni şi pajişti" montane se cresc ovine şi caprine (5,7 mii, capete,’ 1987) şi bovine (2 mii. capete, 1987). Sericicultură dezvoltată. C.F.: 2 070 km. Căi rutiere: 24,4 mii km. Deasă reţea de oleoducte şi gazoducte. Port pr.: Baku. Exportă: maşini şi utilaj divers, produse chimice, textile, covoare, conserve de legume, fructe şi peşte, bumbac, ceai, orez, citrice şi importă semifabricate, min. neferoase, mijloace de transport, bunuri ind. de consum ş.a. — Istoric. Locuit din timpuri străvechi, pe o anumită parte a terit. A. s-a constituit, începînd din sec. 9 Î.Hr., uriele dintre cele mai vechi state: Mana, Media, Atropatene, Albania Caucaziană. în sec. 3—10, A. s-a aflat sub stăpînirea Persiei Sasanide şi a Califatului arab. Ca urmare a declinului dominaţiei arabe, în sec. 9—16, pe terit. A. s-au^ constituit şi s-au dezvoltat cîteva state feudale. în sec. 16—18, A. a fost obiectul tendinţelor expansioniste ale Imp. Otoman şi Persiei, fiind ocupat rînd pe rînd de către acestea. Prin tratatele ruso-per-sane (1813 şi 1828), A. de nord a fost anexat la Rusia, iar A. de sud a rămas în componenţa Persiei. Ca urmare a Revoluţiei din Octombrie, la începutul anului 1918, puterea a fost preluată de Consiliul Comisarilor Poporului din Baku. în condiţiile intervenţiei anglo-turce, puterea a trecut în mîiniie Partidului „Mussavat". După AZERBAIDJAN 154 reinstaurarea puterii sovietice în A., la 28 apr. 1920, s-a constituit R.S.S. Azerbaidjan; din 12 mart. 1922, în componenţa Republicii Sovietice Federative Transcaucaziene, iar din 5 dec. 1936, în componenţa U.R.S.S., ca republică unională. Tensiunile interetnice din reg. autonomă Na-gorno-Karabah (cu populaţie majoritar armeană) au fost urmate de încordarea relaţiilor dintre A. şi Armenia. La 30 aug. 1991, A. şi-a proclamat independenţa. La 21 dec. 1991, a aderat la C.S.I. AZERBAIDJAN, -Ă (< Azerbaidjan) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie din Transcaucazia. de religie musulmană (majoritatea şiiţi). S-a constituit ca naţiune'în Azerbaidjan; a, mai trăiesc în Georgia, Armenia, Daghe-stan, iraq şi Iran. ■ Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine Azerbaidjanului sau azerbaidjenilor (t), referitor la Azerbaidjan sau ia azerbaidjeni. ■ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, ramura turcică, vorbită de azerbaidjeni. AZEVEDO, Aluizio Gonţalvez de (1857— 1913), scriitor naturalist brazilian. Observator lucid şi critic al societăţii braziliene contemporane (romanele „Mulatrul'*, „Pensiune de familie"). AZI (lat. hac die) adv. 1. In ziua care e în curs; astăzi. □ A.-noapîe ~ în noaptea precedentă. A.-dimineaţă = în dimineaţa acestei zile. ■ (In corelaţie cu ,,mîine“) Zi cu zi^i după zi. 2. In epoca prezentă, în timpul de Icuin. SS Acum, momentan, cît mai repede. AZI 1. Revistă de literatură şi critică de artă, apărută la Bucureşti, cu întreruperi, între 1932 şi 1940, sub conducerea lui Zaharia Stancu. 2. Cotidian al Frontului Salvării Naţionale. Apare la Bucureşti, din 1990. AZIDE (< fr. {i}) s.f. pl. t. Săruri instabile ale acidului azothidric. 2. Combinaţii organice cu formula generală RN3 sau RCON3, instabile, care se descompun prin încălzire, uneori cu explozie. AZIL (< fr., lat.) s.n. 1. Instituţie cu caracter filantropic pentru copii, bătrîni, bolnavi incurabili. V. cămin (5). 2. Loc de refugiu inviolabil; adăpost, refugiu. □ Drept de a. = acordarea de către un stat a dreptului de stabilire pe teritoriul său unor persoane persecutate în ţara lor din motive politice sau religioase. AZIMĂ (< ngr.) s.f. Pîine nedospită (consumată de mozaici la Paşti sau folosită de catolici şi de Biserica Armeană la împărtăşanie). AZIMUT (< fr. {i}) s.n. Unghi format de planul meridianului unui loc cu planul vertical care trece prin locul respectiv şi printr-un punct dat; se măsoară de la S spre V. Folosit în măsurătorile astronomice, geografice şi geofizice. AZINCOURTfazecurL localit. în NV Franţei (Nord-Pas-de-Calais) unde, în cursul Războiului de 100 de Ani, armata franceză a fost înfrîntă de cea engleză (oct. 1415). AZNAVOUR [aznavur], Charles (pe numele adevărat Shandour Varenagh Aznavourian) (n. 1924), cîntăreţ, compozitor şi actor de cinema francez. Şansonetist de mare popularitate. Filme („Nu trageţi în pianist", „Diavolul şi cete 10 porunci"). AZODERIVAŢI (după fr.) s.m. pl. Compuşi organici care conţin în moleculă gruparea azo (—N=N—), legată de doi radicali aromatici sau alifatici. Proprietăţile a. depind de natura radicalilor; se întrebuinţează în industria coloranţilor (ca intermediari) şi în medicină (ca bactericide). AZOIC v. Precambrian. AZONAL, -Ă (< germ.) adj. Care nu formează ’zone; care nu are caracterul unei zone. AZOOSPERMIE (< fr. {i}; {sj gr. a- „fără" + zoon „animal" + sperma „sămînţă") s.f. Formă de sterilitate constînd în absenţa spermatozoizilor din lichidul seminal. AZORE (port A£ORES [asoriş] arh. portughez, de origine vulcanică, în E Oc. Atlantic, format din nouă ins. mari (Sao Miguel, Terceira, Pico) şi din altele mici; 2,24 mii km2; 254,2 mii loc. (1988). Oraş pr.: Ponta Delgada. Viticultură, plantaţii de ceai, batate, ananas, trestie de zahăr; culturi de tutun. Turism. Escale navale şi aeriene. în 1976, prov. A. a obţinut autonomie limitată. t AZORţN [a0orin] (pseud. lui Josâ Martinez Ruiz) (1871—1967), romancier, dramaturg şf eseist spaniol. Reprezentant al „generaţiei de la *98“, analist al realităţilor profunde ale Spaniei („Castilia"). Analiză penetrantă a sufletului poporului spaniol; proză autobiografică („Antonio Azorln"). AZţ>T (< fr. {ij; {s} gr. a- „fără" + zoe „viaţă") s.n. Element chimic (N; nr. at. 7, m. at. 14,007, p.t. —209,86°C, p.f. —195,8°C), gazos, mai uşor decît aerul, care se găseşte în atmosferă în proporţie de 78,4% 7n volume sau de 76% în greutate. La temperatura ordinară este inactiv, dînd compuşi numai în condiţii speciale (temperatură, presiune, catalizatori). Este întrebuinţat la umplerea becurilor electrice, ca agent frigorigen (a. lichid), la obţinerea amoniacului, a acidului azotic, a cianamidei de calciu etc.; nitrogen. A fost descoperit în 1772 de D. R. Rutherford. AZOTAŢI (< fr.) s.m. pl. Săruri ale acidului azotic; nitraţi. □ Azotat de argint = sare de argint a acidului azotic; se prezintă sub formă de cristale rombice incolore, solubile în apă şi în alcool; este caustic, antiseptic, astringent, coagulant; (pop.) piatra-iadului. AZOTEMIE (< fr.; {s} fr. azote + gr. haima „sînge") s.f. Concentraţia în sînge a azotului neproteic (din uree, acizi aminaţi, baze purinice, acid uric, amoniac, creatină, creatinină). AZOTHIDRIC (< fr.) adj. Acid ~ = lichid incolor, toxic, volatil, exploziv; sărurile sale se numesc azide. AZOTIC (< fr. {i}) adj. Acid ~ = acid anorganic, oxigenat ai azotului, lichid incolor, corosiv, puternic agent oxidant; acid nitric; (pop.) apă-tare. La concentraţia de 98% aprinde lemnul, hîrtia; distruge ţesuturile; se întrebuinţează la fabricarea îngrăşămintelor, a explozivilor, a fibrelor artificiale, a acidului sulfuric, a coloranţilor etc. 155 AZVÎRLITURĂ AZOTJŢI (< fr.) s.m. pl. Săruri ale acidului azotos; nltriţi. AZOTOBACTER (< fr. {i}) s.m. Bacterie aerobă care trăieşte ?n sol, capabilă să fixeze azotul atmosferic, pe care îl transformă în compuşi organici, îmbogăţind astfei solui în azot. AZOTOB ACTE RIN (< fr. •{!}) s.n. Îngrăşămînt agricol bâcterian, format dintr-o cultură de azotobacter pe agar-agar sau pe alt mediu de cultură. AZOTOS (< fr.) adj. Acid ~ = acid anorganic, oxigenat al azotului; instabil, cunoscut numai în soluţie apoasă; are caracter oxidant şi reducător în acelaşi timp; acid nitros. AZOTURI (< fr.) s.f. pl. Combinaţii chimice derivate de la amoniac prin înlocuirea tuturor atomilor de hidrogen cu alte elemente; nitruri. AZOTURIE (< fr. fi}; {s} fr. azote + gr. uron ,,urină“) s.f. * Eliminare excesivă prin urină a compuşilor azotaţi (ex. uree, acid uric, creati-nină). AZOV, Marea sector al Mării Negre, legat de aceasta prin str. Kerci; 39 mii km2. Ad. medie: 7 rn; ad. max.: 15 m; salinitate medie: 10—13°/00. în ea se varsă Donul şi Kubanui. Pr. porturi: Taganrog, Mariupol, Eisk. îngheaţă iarna. Pescuit. Numeroase staţiuni de odihnă. AZTpC, -Ă ( îi}) s.m. şi f„ adj. 1. S.m. şi f. (La pl.) Triburi amerindiene din reg. centrală a statului Mexic, din familia de limbi uto-aztecă. A., una dintre ramurile populaţiei cicimeciior, au coborît din stepele nordice ale Mexicului precolumbian şi au cucerit şi supus terit. ale triburilor învecinate (toltecii, mixtecii, hauxte-cii, olmecii şi zapotecii) întemeind o vastă stăpînire în reg. Americii Centrale. între 1325 şi 1370 au ocupat ins. din L. Texcoco unde şi-au fondat capitala statului, Tenochtitlân (astăzi Ciudad de Mexico)jdînd naştere unei strălucitoare civilizaţii căreia i-au pus capăt conchistadorii spanioli conduşi de Hernân Cortes (1519— 1521). H Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine a. (1), privitor la a. □ Artă a. v. artă precolumbiană. AZUELA [asuela], Mariano (1873—1952), prozator mexican. Romanele sale („Înfrînţii“, „Cei din vale“) reconstituie atmosfera tragică a revoluţiei mexicane şi urmările ei. AZUGA, oraş în jud. Prahova, la poalele M-ţilor Bucegi, pe valea Prahovei; 6 478 loc. (1991). Ind. mat. de constr. (produse refractare, cherestea, var); fabrici de sticlă, de porţelanuri şi faianţă, de bere şi şampanie, de mezeluri şi brînzeturi; ţesătorie de lînă. Păstrăvărie. Staţiune climaterică şi centru turistic. întemeiat în 1830. Pînă în 1881 s-a numit întreprahove. Declarat oraş în 1948. AZUR (< fr. {I|X s.n. Nuanţă de albastru-des-chis, ca cerul senin. AZURARE (< azur) s.f. Albăstrire uşoară a ţesăturilor care au culoare gălbuie naturală, pentru a se obţine un efect de alb intens. AZURJT (< fr. {i}) s.n. Carbonat natural bazic de cupru, de culoare albastră, cu luciu sticlos, format prin alterarea şi oxidârea minereurilor cuprifere. Apare asociat cu malachitul. Este utilizat ca piatră de ornament, iar sub formă de praf (albastru de munte) la fabricarea unor vopsele albastre şi a unor fungicide. AZURJU, -IE (< azur) adj. Albastru-deschis ca azurul. AZVÎRLI (ZVÎRLI) vb. IV î. Tranz. A arunca ceva cu o’ mişcare bruscă şi puternică. 2. Intranz. A arunca cu ceva (cu intenţia de a atinge, de a lovi pe cineva). ■ (Mai ales despre cai) A izbi cu copita. 3. Tranz. A scoate proiectînd în afară, a vărsa, a elimina. 4. Refl. A se repezi, a se precipita. AZVÎRLITpR, -OARE (< azvîrli) adj. Care azvîrle. ■ (Substantivat, f.) Partea în contra-pantă a unor jilipuri pentru aruncarea lemnelor. AZVÎRLITURĂ (ZVÎRLITURĂ) (< azvîrli) s.f. Distanţă socotită dintr-un punct oarecare pînă la locul unde ar putea ajunge un obiect aruncat cu mîna; aruncătură (2). A A s.m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală semideschisă nerotunjită, medială). ÂLA, AIA (lat. iile) pron. dem. (Popular; şi adj.) Acela, aceea. □ Expr. Cîte alea toate = fel de fel de... □ (Substantivat, peior.) Un ăla (sau o ala) = persoană fără însemnătate, oarecare. AST, ASTA, (Asta, ASTA) (lat. iste) adj. dem. (Pop.) 1. Acest, această. 2. Deacum, din momentul de faţă (sau dintr-un viitor apropiat); anul ăsta. 3. Astă-noapte (sau -iarnă, -toamnă etc.) = în noaptea (sau iarna etc.) imediat precedentă. Asta, asta (lat. iste) pron. dem. (Pop.) 1. Acesta, aceasta. ■ La f. cu sens neutru: asta-i bună! □ Loc. Cu asta = în acest fel. □ Expr. Asta-i asta = acesta este momentul decisiv, acu-i acu. Asta e! sau asta-i! — a) iată care e cauza; b) nu se poate! ce-ăre a face! c) aşa e! 2. Aşa ceva, un astfel de lucru. A A s.m. invar. A treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă, nerotunjită); folosită numai în cuvîntul român şi în derivatele lui, precum şi în unele nume proprii. B B s.m. invar. 1. A patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă biiabială sonoră). 2. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul si; bemol. 3. Simbol chimic pentru bor. 4. (METR.) Simbol pentru bel. BA (< bg., ser.) adv. 1. în nici un caz, nicidecum, deloc; (negînd o frază întreagă) nu. □ Expr. Ba bine că nu! — fireşte că da, desigur! Ba nu (zău)! — să fim serioşi, să fim drepţi! cum poţi spune aşa ceva. 2. Arată că ceva este altfeî de cum s-a afirmat: e lung pămîntui, ba e lat. 3. (în corelaţie cu alt ba) Gnd..., cînd..,: acum..., acum... Ba ici, ba coh. 4, Ba da: a) răspuns afirmativ (întărit) la o întrebare cu verbul *a forma negativă (N-ai mers la şcoală? - Ba da); fo) afirmaţie care contrazice o propoziţie negativă — (N-aţi fost prezenţi! - Ba da). Ba, simbol chimic pentru bariu. BAADE, Wafter (1893—1960), astronom german. Stabilit în S.U.A. Cercetări privind fizica steielor. A descoperit asteroizsi Hidalgo (1920), Ganimede (1924) şi lear (1949). SAAL, divinitate a naturii şi a fecundităţii în mitologiile semitice. < BAALBEK (BA’ALBEK), oraş în E Libanului, în M-ţii Antiliban; 14 mii ioc. (1982). Staţiune climaterică. Vechi oraş fenician, cunoscut în epoca elenistică sub numele de Heliopolis. Colonie romană din vremea lui August. Ruinele templului roman al iui lupiter He!iopolitanus. BABA (< tc.) s.f. Piesă cilindrică, din fontă sau oţel, fixată pe puntea unei nave sau pe chei pentru legarea parîmelor la acostare. BABA, Corneiiu (n. 1906, Craiova), pictor şi grafician român. Acad. (1990), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Compoziţii şi portrete profund umane, în care personajele au, deseori, valenţe simbolice. Calitatea culorii şi folosirea unui sistem complex de lumini dirijate înscriu lucrările sale pe linia expresionismului cromatic, permiţînd un discurs aluziv asupra realităţii („Odihnă pe cîmp“, „Arlechin", „Portretul artistei Lucia Sturdza-Bulandra", „Portret de fată", „Peisaj din Veneţia*1, ciclul „Regele nebun"). BABA (BABA BURNU), cap pe coasta de NE a Asiei Mici (Turcia asiatică), la M. Egee, la 39°29’ lat. N şi 26°04’ long. E. Extremitatea vestică a Asiei. BABA ANA, com. în jud. Prahova; 3 882 loc. (1991). BABADAG 1. Podişul Babadagului, pod. în Dobrogea de Nord, cu direcţia interfluviilor NV—SE, între rîurile Taiţa (la N) şi Slava (la S), format din depozite cretacice marno-grezoase. Alt. medie: 250 m; alt. max.: 401 m. 2. Liman fluvio-marin în N pod. cu acelaşi nume, la V de L. Razim; 24,7 km2. în el se varsă rîurile Teliţa şi Taiţa. Ad. max.: 3,5 m. Bază piscicolă. 3. Oraş în jud. Tulcea, situat în Pod. Babadagului, în apropierea lacului cu acelaşi nume; 10 434 loc. (1991). Expl. de gresii şi calcare. Ind. alim. (produse lactate, zahăr) şi de prelucr, a lemnului (mobilă). Geamie şi monumentul funerar al lui Sari Saltîc (sec, 15), mausoleul lut Ali-Gazi Paşa (sec. 17), casa Panaghie (sec. 19). Atestat din sec. 13, prin 1330 a fost vizitat de Ibn Battuta. BÂBAICĂ (< ucr., rus.) s.f. Vîslă pentru lotci şi bărci plate, care are, iîngă mîner, o contragreutate. BABA NOVAC (c. 1530—1601), căpetenie de haiduci, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul. S-a distins în luptele cu turcii, în bătălia de îa Şeiirobăr (1599) şi în campania din Moldova (1600). Ars de viu la Cluj, după ce a fost jupuit de piele în piaţa centrală a cetăţii din ordinu! nobilimii maghiare. SABAR, arh. indonezian de 6 ins. în M. Banda, între ins. Timor şi Tanimbar. Supr.: c. 813 km2. Ins. pr.: Babar. Oraş pr.: Tepa. Păduri ecuatoriale. BABĂ (< sl.) s.f. I. 1. Femeie în vîrstă. D Zilele babei sau babe/e — primele 9 (sau 12) zile aie lunii martie, cu vreme schimbătoare. 2. Baba-oarba — joc de copii, în care un jucător legat la ochi încearcă să prindă pe unul dintre ceilalţi jucători, fi. f. Grindă longitudinală de lemn pe care se reazemă fermele2 unui acoperiş, grinzile unui planşeu sau grinzile principale ale Baaibek. Ruinele templului roman Cornel îu Baba „Autoportret" unui pod. 2. Copcă în formă de toartă, în care se prinde o aita (moş), în formă de cîrlig. III. Stîncă izolată, sub formă de ciupercă, modelată prin eroziune perigiaciară diferenţială în strate orizontale, şlefuită ulterior prin coraziune (ex. Babele din Bucegi). BABBAGE rbsebid.3l ..Charles (1792—1371), matematician englez. Krot. univ. la Cambridge. A inventat prima maşină de calcul care funcţiona pe baza unui program. BABEL, Isaak Emmanuilovici (1894—1941), scriitor rus. Nuvele evocînd momente din Corneliu Baba: „Regele nebun" BABEL 158 Războiul Civil („Armata de cavalerie") şi scene din viaţa micii burghezii evreieşti („Povestiri din Odessa"). Proscris de autorităţi şi arestat în 1939, a murit în închisoare. BABEL, Turnul ~ (în „Vechiul Testament"), turn gigantic pe care urmaşii lui Noe au vrut să-l înalţe pînă la cer. Construcţia s-a oprit pentru că Dumnezeu a încurcat limbile constructorilor, făcîndu-i să nu se mai poată înţelege între ei. Simbolul confuziei. BABELE, vf. în N masivului Bucegi, între Ialomiţa şi Valea Jepilor. Alt.: 2 292 m. Denumit astfel după formele specifice („ciuperci uriaşe") pe care le-au luat „conglomeratele de Bucegi" şi gresiile, în urma acţiunii de modelare complexă (eoliană, şiroire, eroziune diferenţială). Important obiectiv turistic: cabană; punct final de telecabină legat de Buşteni, dat în folosinţă în 1978 (lungime: 4 350 m) şi punct de plecare a telecabinei spre hoteiul „Peştera" din apropierea Peşterii lalomiţei (dată în exploatare în 1982, cu o lungime de 2 600 m). BAB EL-MANDEB (BAB AL-MANDAB), str. care desparte Pen. Arabia de Africa, legînd Marea Roşie de G. Aden. Lungime: 109 km; lăţimea minimă: 26,5 km; ad. minimă: 60 m; ad. max.: 323 m. La intrarea în str. se găseşte ins. Perim. Navigaţie intensă. BABELON, Ernest (1854—1924), arheolog şi numismat francez. Prof. la College%de France. Specialist în numismatica greco-romaM^{„Descriere istorică şi cronologică a monedelor din timpul republicii romane", „Tratat de numismatică greacă şi romană"). M. de onoare al Acad. Române (1914). BABEŞ 1. Vincenţiu B. (1821—1907, n. sat Hodoni, Jud. Timiş), jurist, profesor, publicist şi om politic român. Acad, (1866). Luptător pentru drepturile naţionale ale românilor transilvăneni, preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania (1881—1891). 2. Victor Bo (1854-1926, n. Viena), medic şi bacterioiog român. Fi ui lui B. (1). Acad. (1893), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre fondatorii microbiologiei moderne, autor al primului tratat de bacteriologie din lume (în coiab. cu Victor Cornii, Paris, 1885). Contribuţii importante la studiul turbării, leprei, difteriei, tuberculozei. A descris, „granu-laţiile metacromatice" (ale iui B. şi Ernst), importante în studiul şi diferenţierea variatelor specii microbiene, precum şi piroplasmidele patogene, denumite ulterior, tn cinstea sa, „babesii". A descoperit peste 50 de microbi necunoscuţi şi a preconizat metode noi de colorare a bacteriilor şi a ciupercilor. A introdus vaccinarea antirabică şi a pus bazele seroterapiei în România. BABETE s.f. (IHT.) Zglăvoacă. BABEUF [babof], Franţois Noei zis Grach-hus (1760—1797), revoluţionar francez. Partizan al abolirii dreptului de proprietate. Doctrina sa comunist-egalitaristă este cunoscută sub numele de babuvism. A condus „conspiraţia egalilor" (1796), îndreptată împotriva Directoratului, care urmărea restaurarea constituţiei iacobine din 1793. A fost executat. BABELJRRE [babŞr] (cuv. fr.) subst. Derivat acidulat din lapte, lipsit de grăsimi, folosit în alimentaţia sugarului. BABIA GORA (ceh. BABIA HORA), cel mai înalt vf. din masivul Beskizii de Vest (Carpaţi), la frontiera Poloniei cu Ceho-Slovacia. Alt.: 1 725 m. Păduri de conifere. Relief glaciar. Faună montană. Parc naţional, rezervaţie a biosferei. BABIC (< tc.) s.n. Salam crud, uscat şi presat, preparat din carne de oaie şi de vită în proporţii egale, puternic condimentat. BABILON, oraş antic în Mesopotamia, în Babele reg. cursului inferior al Eufratului. Important centru economic, politic şi cultural în milen. 2—1 î.Hr. Capitală a statului cu acelaşi nume, a cunoscut perioada de înflorire sub Hammurabi (sec. 18 î.Hr.) şi NabucOdonosor II (sec. 6 î.Hr.). BABILONEAN, -Ă (< Babilon) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La*m. pl.) Populaţie semitică care a trăit în Babilon; în milen. 2—1 Î.Hr. a dezvoltat 0 bogată cultură materială şi spirituală. ■ Persoană care a aparţinut acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine Babilonului sau populaţiei acestuia, privitor ia Babilon sau la populaţia acestuia. □ Arţă b. v. artă mesopotamiană. BABILONIE (VAVILONIE) (< Babilon) s.f. Vorbărie, scriere sau situaţie confuză, haotică. BABINSKI, Joseph (1857—1932), medic francez de origine poloneză. A demonstrat rolul sugestiei în patologia isteriei şi a descris unele simptome neurologice cu valoare diagnostică, care-i poartă numele. BABjSM (< Bab) s.n. Doctrină religioasă vizînd reformarea islamismului într-un sens liberal, întemeiată de Mirza Aii Muhammad (1820—1850), care s-a proclamat Bab, adică „Poartă" conducînd la cunoaşterea adevărului divin. Guvernul persan a interzis b., Bab însuşi fiind arestat şi executat. BABIT (< fr. {i}) s.n. Aliaj antifricţiune pe bază de staniu, stiblu şi cupru, utilizat pentru confecţionarea căptuşelilor de cuzineţi. BABITS [bobit/] MiMIy (1883—1941), scriitor ungur. Poezie de factură intelectuală, impregnată de cultul formelor lirice („Valea neliniştii"). Romane pe teme contemporane („Fiii morţii"), eseuri („Viaţă şi literatură"), o istorie a literaturii europene. Traduceri. BABIŢĂ (< bg., ser.) s.f. (ORNIT.) Pelican. □ B. creaţă — pelican creţ. BABOI (< bg.) s.m. Nume generic dat peştilor* mici de apă dulce. BABOL, oraş în N Iranului, port în S M. Caspice; 115,3 mii loc. (1986). Decortlcarea orezului şi bumbaculuf. Centru agricol într-o zonă de orez, chenaf, bumbac. Vechiul nume: Balfrush. BABORD (< fr.) s.n. Partea din stînga a unei nave (privind de la' pupă spre proră) sau marginea longitudinală din stînga a fuzelajului unui avion (privind spre partea de dinainte a avionului). BABRIOS (sfîrşitul sec. 2—3),' poet grec. Versificator al fabulelor lui Esop. BABUR (BABER, BABAR), Zahir ad-Din Muhammed (1483—1530), principe mongol, primul împărat (1526—1530) şi întemeietorul dinastiei Marilor Moguli din India. Descendent din Timur Lenk. Memorii („Babur-name"), cu informaţii preţioase despre popoarele din India, Afghanistan şi Asia Centrală. BABUŞCA (< bg.) s.f. Peşte teleostean de apă dulce, endemic în bazinul dunărean, lung de 25—30 cm, argintiu pe spate, alb pe abdomen şi cu înotătoarele roşii, răspîndit în bălţi şi iazuri; ocheană (Rutilus rutilus). BABUYAN, arh. filipinez de 24 ins. în N ins. Luzon. Supr.: 577 km2. Ins. pr.: Calayan, Camiguin. Relief muntos, vulcanic, cu alt. max. 1 087 m (vf. Babuyan). Trestie de zahăr, orez. BABY-BEEF [beibi-bi:f] (cuv. engl.) s.n. Sistem de îngrăşare intensivă a tineretului taurin mascul, prin care la vîrsta de 15—18 luni acesta ajunge la o greutate de 450—500 kg. BAC1 (< fr.) s.n. 1. Platformă plutitoare care serveşte la transportul oamenilor, al vehiculelor etc. de la un mal la altul al unei ape; (pop.) pod plutitor (umblător); brudină (1). 2. (SPORT) Instalaţie fixă, cu anexe asemănătoare unei ambarcaţii, amenajată în aer liber, pe apă sau într-o încăpere, folosită la iniţierea şi la antrenarea canotorilor, caiaciştilor şi canoiştilor. BAC2 (< germ.) s.n. Element al sculelor şi dispozitivelor de strîngere (menghine, man-drine etc.), cu care se prind piesele în vederea prelucrării. BACALAUREAT (< fr.) subst. 1. S.n. Examen ce se susţine după absolvirea cursurilor liceale; titlul obţinut în urma acestui examen. 2. S.m. şi f. Persoană care a trecut b. (I). 159 BACALBAŞA 1. Constantin B. (1856—1935, n. Bucureşti), ziarist român. Fondator al mai multor publicaţii periodice. A colaborat la ziarele „Adevărul“, „OHmineaţa" şi „Unlversur. Evocări pitoreşti („Bucureştii de altădată"). 2. Anton C. B. (1865—1899, n. Brăila), publicist şi scriitor român. Frate cu B. (1). împreună cu I. L. Caragiale a editat prima serie (1893) a revistei umoristice „Moftul român". Proză satirică la adresa vieţii cazone („Moş Teacă", „Din viaţa militară”). \ BACALOGLU, Emanoil (1830—1891, n. Bucureşti), fizician, chimist; şi matematician român. Acad. (1879), prof. \jniv. la Bucureşti. Participant fa Revoluţia din, 1848. Contribuţii originale îndeosebi în geometrie şi optică; importantă activitate pedagogică şi de organizare a cercetării ştiinţifice. BACAN£LĂ (< fr., lat.) s.f. 1. (La pl.) Serbări nocturne ţinute în onoarea zeului Bachus, la Roma, degenerînd, adesea, în desfrîu şi dezordini. Au fost interzise la sfîrşitul sec. 1 î.Hr. 2. Fig. Petrecere zgomotoasă şi destrăbălată; p. ext. orgie. 3. Compoziţie plastică reprezentînd o b. (1). BACANTĂ (< fr.) s.f. 1. (La romani) Preoteasă a lui Bachus, care celebra bacanalele. 2. Fig. Femeie destrăbălată. BACARA1 (< fr.) s.f. Cristal (2) sau obiect de cristal de calitate superioară; iniţial era produs în manufactura din Baccarat (Franţa). Bacantă (1) BACARA2 (< fr.) s.f. Joc de cărţi de origine franceză. BACATOR s.m. Soi de struguri cu ciorchini de mărime* mijlocie, cu boabe rare, roşietice, cultivat pentru producerea vinurilor de masă. BjBlCĂ (< lat. bacca) s.f. Fruct cărnos, indehiscent, cu miezul zemos, în care se află seminţele (ex. bobul de strugure, pătlăgeaua roşie etc.); boabă (1). BACĂU 1. Municipiu în E României, pe rîul Bistriţa, reşed. jud. cu acelaşi nume; 199 769 loc. (1991). Termocentrală şi două hidrocentrale (Bacău I şi II). Aeroport. Combinat chimic; întrepr. constr. de maşini (constr. şi reparaţii de avioane, constr. de maşini unelte, de utilaje pentru ind. alim., de utilaje agricole), de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă), de celuloză şi hîrtie (prima fabrică de hîrtie din Moldova, 1841). textile (ţesături de lînă, conf.), de piei. şi încălţ., mat. de constr., alim. (preparate din carne şi lapte, panificaţie, băuturi alcoolice, bere etc.); poligrafie. Universitate, teatru dramatic şi de păpuşi, orchestră simfonică, muzee. Prima menţiune documentară datează din 1408, ca oraş şi punct vamal, existenţa sa fiind însă anterioară întemeierii statului feudal Moldova; important centru comercial. Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, construieşte în 1491 o curte domnească cu biserică (Precista), pentru a-i servi ca reşed. Sediul episcopatului catolic din Moldova. Decla- Biserica Precista Anton Bacalbaşa rat municipiu în 1968. 2. Jud. în E României, în partea centrală a Moldovei, pe cursul mijlociu al Şiretului; 6 606 km2 (2,78% din supr. ţării); 743 323 loc. (1991), din care 49,0% în mediul urban; densitate: 103,7 loc./km2. Reşed.: municipiul Bacău. Oraşe: Buhuşi, Comăneşti, Dărmă-neşti, Moineşti, Oneşti (municipiu), Slănic-Mol-dova, Tîrgu Ocna. Comune: 79. Relief variat, format dintr-o zonă muntoasă în V (extremităţile sudice ale M-ţilor Goşmanu şi Tarcău, cele estice ale M-ţilor Ciuc şi Nemira şi prelungirile nordice ale M-ţilor Vrancei), una deluroasă în partea centrală, cuprinzînd dealurile subcarpatice şi depr. aferente (Depr. Tazlău-Caşin, culmile Berzunţ, 990 m, Pietricica, 746 m alt., Ouşoru, 753 m alt. ş.a.) şi o a treia în E, înglobînd lunca largă a Şiretului şi Colinele Tutovei (parte componentă a Pod. Bîrladului). Climă temperat-continentală cu variaţii mari de temperatură şi precipitaţii. Temp. medie anuală oscilează între 2°C în zona montană înaltă şt 8—9°C în reg. subcarpatică şi pe valea Şiretului. Precipitaţiile însumează 550 mm anual în zonele colinare şi peste 1 100 mm pe culmile muntoase. Vînturi predominante dinspre N, NV şi NE. Reţeaua hidrografică aparţine bazinului mijlociu al Şiretului, care colectează toate apele din zona carpatică şi subcarpatică prin intermediul Trotuşului şi Bistriţei inf. Numeroase lacuri artificiale au fost construite, în scopuri hidroenergetice, pentru alimentare cu apă şi irigaţii, pe rîurile Bistriţa (Gîrleni, Lilieci, Şerbăneşti), Tazlău (Belci), Uz (Poiana Uzului) etc. Resurse naturale: păduri de conifere, zăcăminte de ţiţei (Zemeş, Lucăceşti, Solonţ, Modîrzău, Moineşti, Tescani, Geamăna, Dofteana etc.), de cărbune brun (Asău, Comăneşti, Dărmăneşti, Leorda), de Emanoil Bacalogu gaze naturale (Găiceana, Glăvăneşti, Huruieşti), de sare gemă (Tîrgu Ocna) şi săruri de potasiu (Arşiţa, Solonţ, Stăneşti, Găleanu); exploatări de gresii (Goioasa, Comăneşti, Sălătruc ş.a.), de calcar (Solonţ, Ştefan cel Mare) şi tufuri vulcanice (Cleja, Biblreşti, Gura Răcătăului). Izv. minerale carbogazoase, slab sulfuroase, cloru-rate, bicarbonatate sodice, calcice (Slănic-Mol-dova, Tîrgu Ocna, Moineşti). Economia: în 1989, activitatea Industrială se desfăşura în 48 de întreprinderi, concentrate cu precădere în arealul văii Trotuşului. Cele mai importante ramuri ind. (1989): ind. combustibililor (35,6% din prod. globală a jud.), apoi ind. chimică şi de prelucr. petrolului, 16,5%, (combinatul chimic de la Borzeşti, combinatul de cauciuc sintetic de la Oneşti, rafinăriile de la Dărmăneşti şi Oneşti), ind. energiei electrice şi termice (termocentralele Oneşti, Comăneşti, Dărmăneşti şi’hidrocentralele de la Buhuşi, Racova, Gîrleni, Bacău I şi II de pe Bistriţa, cea de la Galbeni pe Şiret şi cea de la Poiana Uzului pe Uz), ind, constr. de maşini şi de prelucr. metalelor (11,3%), care produce utilaje pentru ind. chimică, uşoară şi alim. (Bacău, Oneşti, Buhuşi), maşini unelte, utilaje agricole, avioane, repere pentru utilaj petrolier (Bacău), ind. textilă (Bacău, Buhuşi). ind. de expl. şi prelucr. lemnului (Agăş, Tîrgu Ocna, Bacău, Comăneşti), ind. pfef. şi încălţ. (Bacău), celulozei şi hîrtiei (Bacău), mat. de constr. (Comăneşti, Tîrgu Ocna, Bacău), alim. (zahăr, produse lactate, preparate din carne, băuturi alcoolice, bere etc.). Agricultura, complexă şi echilibrată, se bazează în principal pe pomicultură şi pe culturi de cîmp, îmbinate cu creşterea animalelor. în 1989, terenurile arabile (178 628 ha) erau cultivate cu porumb (64 964 Bacău Hotel „Moldova" BAC BO 160 ha), grîu şi secară (53 550 ha), plante de nutreţ (20 567 ha), sfeclă de zahăr, plante uleioase, cartofi, legume etc. Pomicultura se practică în special în depr. Tazlău-Caşin (meri, pruni, cireşi, peri etc.), iar viticultura pe pantele culmii Pietricica şi pe terasele Trotuşului şi Tazlăului (Parava, Orbeni, Sascut, Urecheşti, Valea Seacă etc.). în 1990, sectorul zootehnic cuprindea 362,1 mii capete ovine, 191,2 mii capete bovine, 274,4 mii capete porcine, 3 766,4 mii capete păsări crescute în cadrul unor ferme moderne; apicultură. Căi de comunicaţie (1990): reţeaua feroviară însumează 226 km (191 km linii electrificate), iar cea a drumurilor publice 2 301 km, dintre care 510 km modernizate; aeroport la Bacău. Unităp de învăţămînt, cultură şi artă (1989—1990): 535 şcoli generale, 25 licee, un institut de învăţămînt superior (universitate), teatru dramatic, teatru de păpuşi, orchestră simfonică (la Bacău), muzee, 552 biblioteci, 220 cinematografe, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potenţial turistic ridicat, determinat de varietatea şi atractivitatea peisajului geografic şi antropic (valea Trotuşului cu o succesiune de defilee şi bazinete, valea şi defileul Uzului cu lacul de acumulare Poiana Uzului, valea Bistriţei cu peisajul urbanistic al municipiului Bacău etc.), de monumentele şi locurile istorice (cîmpurile de luptă de la Oituz, mănăstirile Caşin, Ci-reşoaia, biserica din Borzeşti —ctitorie din 1493—1494 a lui Ştefan cel Mare,: 'biserica Precista din Bacău etc.), de monumente ale naturii (codrul secular de la Runc, parcul dendrologic de la Hemeiuş, unde se află şi un relict terţiar — Gingkobiloba), precum şi de prezenţa staţiunilor balneoclimaterice Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna ş.a. Indicativ auto: BC. BAC B6, golf al Mării Chinei de Sud, între ţărmurile Chinei şi Vietnamului, separat de largul mării prin ins. Hainan. Lungime: 300 km; ad. max.: 82 m. Maree max.: 5,9 m. Porturi pr.: Haiphong, Beihai ş.a. Vechea denumire: Tonkin. BACEWICZ, Grazina (1913—1969), violonistă şi compozitoare poloneză. Lucrări camerale pentru vioară şi pian, cvartete de coarde, concerte pentru orchestră şi diverse instrumente soliste, baletul „Esik la Ostende" şi opera „O aventură a Regelui Arthur". BACH fbahj familie de muzicieni germani. Mai importanţi: 1. johann Sebastian B. (1685—1750, n. Elsenach), compozitor şi orga-nist. A compus în toate genurile epocii (cu excepţia operei), atît în cele religioase (cantate, oratorii — „Patimile după loan", „Patimile după Matei“, „Oratoriul de Crăciun", — „Marea misă în si minor", „Magnificat"), cît şi în cele laice (piese pentru orgă — corale, preludii, fugi, tocate, passacaglii — şi pentru clavecin — „Clavecinul bine temperat", „Arta fugii" —, sonate, suite şi concerte instrumentale). Creaţia sa reprezintă o culme a gîndirii componistice în domeniul muzicii absolute, realizînd o sinteză a cuceririlor estetice şi4tehnice de la Renaştere şi pînă în vremea sa. încheie strălucita epocă a polifoniei instrumentale. Legile riguroase ale construcţiei (bazate pe contrapunctul imitativ, cantus firmus, simbolica numerelor) servesc cu înaltă măiestrie textul poetic şi expresia muzicală în general, caracterizată printr-o emoţie profundă, prin patetism. Uitată imediat după moartea sa, opera lui B, a stimulat gîndirea clasicilor (Mozart, Beethoven), a stîrnit admiraţia romanticilor (Mendelssohn, Brahms) şi a constituit un mode! al resuscitării polifoniei şi construcţiei pentru neoclasici (Hindemith, Stra-vinsky). 1 Wilhelm Friedemann B. (1710— 1784), organist, clavecinist, compozitor. Fiul lui B. (1). A excelat în lucrări pentru clavecin şi de cameră. 3. Cari Phifipp Emanuei B. (1714— 1788), compozitor şi clavecinist. Fiul lui B. (1). Unul dintre creatorii sonatei bitematice, precursor al clasicilor vienezi. 4. Johann Christian B. (1735—1782), pianist şi compozitor. Fiul lui B. (1). Opere, simfonii, sonate. L-a influenţat pe Mozart. BACH [bah], AJexander, baron von (1813— 1893), om politic austriac. Ministru de Interne (1849—1859). Promotor al centralizării administraţiei monarhiei habsburgice şi adversar al mişcărilor revoluţionare. BACHELARD [başalar] vGaston (1884— 1962), filozof şi teoretician literar francez. Prof. Johann Sebastian Bach Bachus Franc» Bacon univ. la Sorbona. Teoretic/an ai „noului spirit ştiinţific", a pus în valoare rolul constructiv, anticipator al raţiunii şt/inţifice („Noul spirit ştiinţific", „Raţionalismul aplicat"). Autor al unei poetici a profunzimilor elementare în care ignoră inspiraţia, susţinind ca sursă a autenticităţii poeziei natura psihismului („Psihanaliza focului", „Poetica spaţiului"). BACH ELITĂ (< fr'., germ.; {s} Baekeland) s.f. Răşină fenolică sintetică, obţinută prin condensarea fenolului cu şldehida formică, folosită ca material eiectroizojant şi la fabricarea unor obiecte de uz industrial şi casnic. A fost obţinută în 1906 de chimistul belgian L. Baekeland. V. fenoplaste. BACHILIDE (BAKCHYLIDES) (c. 505-c. 450 î.Hr.), poet grec. Contemporan şi rival al lui Pindar. Unul dintre reprezentanţii liricii corale (ode triumfale, ditirambi, peani, imnuri eroice). BACHMANN [bahman], Ingeborg (1926— 1973), scriitoare austriacă. Poezie meditativă, cu accente imnice şi elegiace, exprimînd incertitudinile generaţiei postbelice („Timpul păsuit", „invocaţia Ursei Mari"). Scenarii radiofonice, proză poetică. BACHOFEN [bahofan], Johann Jakob (1815—188/;, istoric elveţian al dreptului. Cercetător al matriarhatului şi al religiilor primitive („Matriarhatul"). BACHUS (în mitologia romană), zeul vinului, al viţei de vie şi al beţiei orgiastice, fiul lui lupiter şi al nimfei Semele. Identificat la greci cu Dionysos. BACI (cuv. autohton) s.m. Cioban care conduce o stînă. BACIFORM (< fr.; {s} lat. bacca „bacă" + forma „formă") adj. (Despre fructe) în formă de bacă. BACIL (< fr.; {s} lat. bacillum „bastonaş") s.m. (MICROBIOL.) Bacterie în formă de bastonaş (ex. b. Koch, b. tetanic). BACILARIOFITE (< lat.) s.f. (La pl.) încrengătură de alge ce cuprinde diatomee, alge uniceiulare, izolate sau grupate în colonii, care secretă o carapace (frustulă) silicioasă (Bacitlario-phytba). B. populează toate mediile acvatice şi prin acumularea frustulelor rezultă mîlurile cu diatomee, sedimente care stau la originea unor zăcăminte de hidrocarburi. BACIU, com. în jud. Cluj; 7 097 loc. (1991). Expl. de calcare. Staţie de c.f. BACIU, Ion (n. 1931, Brateiu, jud. Sibiu), dirijor român. Prof. univ. la laşi; dirijor al Filarmonicii din acelaşi oraş. Vast repertoriu universal şi românesc (predilecţie pentru creaţia enesciană). BACIU, Ştefan (n. 1918, Braşov), poet român. Stabilit în Honolulu. Prof. univ. la Washington şi Honolulu. Versuri tradiţionaliste, dominate de vitalisrn („Poemele poetului tînăr"), avangardiste („îngerul malagambist în Insula Rahu", „Singur în Singapur") şi evocări nostalgice („Cetatea lui Bucur", „Caiet de vacanţă"). BACK (BACK RIVER) [basc riva]„fl. în N Canadei; 965 km. Izv. din Pod. Marilor Lacuri canadiene, trece prin lacurile Pelly, Garry şi Macdougall şi se varsă în Oc. îngheţat (G. Chantrey). BACKHAUS, Wilhelm (1884—1969), pianist german. Stabilit în Elveţia. Interpret al muzicii lui Beethoven şi Brahms. BACLAVA (< tc., ngr.) s.f. Prăjitură orientală, preparată din foi de plăcintă umplute cu nuci sau migdale pisate, îmbibată cu miere de albine sau sirop de zahăr. BACLOD, oraş în Filipine (ins. Negros), port la M. Sulu; 317,7 mii loc. (1989, cu suburbiile). Produse şi export de zahăr. Universitate. BACON (cuv. engl.) ,[bşicanjjsubst. Preparat din carne de porc, conservată prin sărare şi supusă afnrnSril înainte de livrare, BACON [beicsn],Franci$, baron de Veru-lam (156T—1626), filosof englez. Iniţiatorul empirismului englez; adversar al scolasticii şi al metodei deductive, a pus bazele metodei induc- 161 27°00’ 26° 00' 27° 00’ tive moderne, care a favorizat dezvoltarea ştiinţelor, prin aplicarea largă a observaţiei şi experimentului („Novum organum"). Autor al scrierii utopice „Noua Atlantida". BACON [bfican] f Roger (c. 1214—c. 1292), filozof şi savant englez. Călugăr franciscan. Adept al nominalismului, a criticat metodele scolasticii, preconizînd ideea ştiinţei experimentale bazate pe observarea directă a obiectelor sensibile şi pe „iluminare", în cazul obiectelor spirituale. BACONSKI, A(natol) E. (1925—1977, n. Cofe, Basarabia), scriitor român. Lirică existenţială reflexivă şi elegiacă („Fluxul memoriei", „Cadavre în vid", „Corabia lui Sebastlan"), tinzînd programatic spre demetaforizare; proză lirică-fantastică („Echinoxul nebunilor"), un roman parabolic („Biserica Neagră"). Eseuri, note de călătorie („Meridiane", „Remember"). Traduceri („Panorama poeziei universale contemporane"). BACOVIA, George (pseud. lui George Vasi-liu) (1881—1957, n. Bacău), poet român. Lirică simbolistă („Plumb", „Scîntel galbene", „Cu voi"), exprimînd sentimentul solitudinii, monotonia vieţii burgheze, obsesia morţii, nevroze şi atitudini halucinante, în decorul dezolant al periferiei provinciale. Poemele în proză („Bucăţi de noapte", „Dintr-un text comun") prelungesc motivele, stările şi imaginile poeziei. Opera sa depăşeşte prin profunzime şi modernitate categoriile tematicorstilistice ale simbolismului, ea fiind produsul unei conştiinţe traumatizate, bîntuită de mari obsesii existenţiale, anticipînd totodată literatura absurdului. BACŞjŞ (< tc.) s.n. Sumă de bani dată cuiva peste plata cuvenită pentru un serviciu; ciubuc. BACTERICJD, -A'(< fr. {i|; {s} fr. bacterie + lat. c/da „care ucide") adj., s.n. (Agent, substanţă, efect) cu acţiune distrugătoare asupra bacteriilor (ex. alcoolul, formolul etc.). BACTERIE (< fr. {i}; {s} gr. bakteria „baston")*s.f. (MICROBIOL.) Nume generic dat microorganismelor unicelulare, sporulate sau nu, cu structură foarte simplă; conţin un nucleu difuz, iar înmulţirea se face prin diviziune directă. B. sînt împărţite în familii pe baza morfologiei (coci, bacili, vibrioni), a afinităţilor faţă de coloranţii de anilină (bacili acido-rezis-tenţi, germeni gram-pozitivi sau negativi etc.) şi a proprietăţilor biologice: rezistenţa la temperaturi ridicate (b. termofile), tipul de nutriţie (b. autotrofe sau heterotrofe), de respiraţie (b. aerobe sau anaerobe), patogenitatea pentru om şi animale. Prin ritmul rapid de multiplicare şi prin acţiunea enzimelor proprii, b. au roi esenţial în circulaţia carbonului şi azotului în natură (b. nitrificante, b. celulolitice, b. de putrefacţie), asigurînd echilibrul biochimic necesar existenţei lumii vii. B. sînt folosite pe scară largă în industria farmaceutică (în prepararea antibioticelor, vitaminelor), industria alimentară (în prepararea derivatelor de lapte, produselor alcoolice) etc. BACTERIEMIE (< fr. {!}; {s} fr. bacterie + gr. haima „sînge") s.f. Prezenţa bacteriilor în sînge. BACTERIOFAG (< fr. {!}; {s} fr. bacterie + gr. phagein „a mînca") s.m. Tip de virus care infectează celula bacteriană, provocînd bacterio-liza acesteia; prezintă importanţă profilactică şi terapeutică. Sin. fag2. BACTERIOLJZĂ (< fr. {i}; {s} fr. bacterie + gr. lysls, „desfacere, dizolvare") s.f. Distrugere „in vivo" sau „in vitro“ a bacteriilor, sub acţiunea bacteriolizinelor sau bacteriofagilor. BACTERIOLIZJNÂ (< fr. {i}) s.f. Anticorp specific care, în prezenţa unei componente din serul sanguin proaspăt, produce bacterioliza. BACTERIOLOGIC, -Ă (< fr.) adj. Armă ~ = tip de armă care utilizează agenţi organici de genul microorganismelor şi viruşilor pentru a provoca îmbolnăvirea şi moartea oamenilor. BACTERIOLOGIE (< fr. {i}; {s} fr. bacterie + gr. logos „studiu'*) s.f. Ramură a microbiologici care se ocupă cu studiul bacteriilor şi al relaţiilor acestora cu medicina, agricultura sau industriile specializate. George Bacovia BACTERIOSTATIC 162 BACTERIOSTATIC, -Ă (< fr. {!}; {s} fr. bactârle + gr. statikos „care opreşte") adj.» s.n. (Agent, substanţă) care opreşte dezvoltarea bacteriilor fără a le omorî (ex. sulfamidele). BACTERIOZĂ (< fr. {!}) s.f. Nume generic dat bolilor fnfecţioase sau infectocontagioase produse de bacterii la om, animale şi plante. BACTRIANA (BACTRIA), regiune istorică în Asia Centrală (Afghanistar* Turkmenia, Tadji-kistan şi Uzbekistan), inclusă de Cirus I în Imp. Persan. Cucerită de Alexandru cel Mare, pe terit. ei a luat naştere în sec. 3—2 î.Hr. un regat elenistic independent. BACULIT (< fr. {i}; {s} lat. baculus „băţ") s.m. (PALEONT.) Cefalopod amonit cu cochilia dreaptă, care a trăit în Cretacicul superior. BADAJOZ [badahoOLoraş în Spania (Extre-madura), pe Gtiâdiana; 110,2 mii loc. (1987, cu suburbiile). întreprinderi textile, alim., de pre-lucr. a pieilor, de faianţă. Punct de tranzit turistic la graniţa cu Portugalia. Fortificaţii maure (Turnul Espantaperros). Catedrală gotică (sec. 13). Numele antic: Pax Augusta. BADALONA, oraş în Spania (Catalonia), port la M. Mediterană, în aglomeraţia Barcelona; 224,2 mii loc. (1987). Şantiere navale. Ind. chim., alim. şi prelucr. plutei. Produse textile şi din sticlă. Staţiune balneară. BADE s.m. (Pop.) 1. Termen de reverenţă folosit în unele regiuni, cu care^cineva se adresează unui bărbat mai în vîrstă. î. Termen cu care femeile de la ţară se adresează bărbatului iubit. BADEA, Coste! (n. 1940, laşi), ceramist român. Prof. univ. la Bucureşti. Piesa tridimensionale şi prototipuri pentru ind. A inclus ceramica în artele majore, prin depăşirea caracterului strict decorativ („Forme dinamice"). BADEA, Doina (1940—1977, n. Craiova), cîntăreaţă româncă de muzică uşoară. Posesoare a unei voci cu un ambitus deosebit. BADEN [b^: dani oraş în N Elveţiei centrale (Aargau), la NE de Aarau; 70,7 mii ioc. (1987, cu suburbiile). Nod de c.f. Ind. electrotehnică, a confecţiilor şi vinurilor, izvoare minerale şi băi termale folosite din vremea romanilor. Turism. BADEN, cultură din perioada de tranziţie de la Eneolitic la epoca bronzului (milen. 3 î.Hr.), cu o largă arie de răspîndire în V Europei. Pe terit. României a fost depistată arheologic în V Banatului şi Crişanei. Se caracterizează prin ceramica decorată prin canelare cu o mare varietate de forme. BADEN-BADEN[ba:dsn ba.-danjjoraş în SV Germaniei (Baden-WClrttemberg), în M-ţii Pădurea Neagră; 49,3 mii ioc. (1987). Izv. minerale termale. Staţiune balneară şi turistică renumită. Şcoala de la şcoală neokantiană care a elaborat, pornind de ia „Critica raţiunii practice", un punct de vedere normativist. Teza principală o constituie distincţia dintre existenţă şi valoare: valorile nu există, ci au valabilitate. Contribuţii în special în elaborarea filozofiei istoriei şi a filozofiei valorilor şi cuiturii. Reprezentanţi; W. Windeiband, H Rickert. BADEN-WORTTEMBERG [ba :dan wyq-tambercl land în SV Germaniei; 35,8 mii km2; 9,4 mii. *loc. (1988, din care 70% populaţie urbană). Centrul ad-tiv: Stuttgart. Oraşe pr.: Freiburg, Heidelberg, Karlsruhe, Mannheim, Ulm. Expl. de cărbune, min. de fier, petrol şi gaze naturale; expl. forestiere. Ind. constr. de maşini, textilă şi a sticlei. Cereale; viticultură şi pomicultură. Creşterea animalelor. BAD-GODESBERG [bat-go :da sbe rc] j oraş în V Germaniei (Renania de Nord-Westfaliaj, în apropiere de Bonn; 73,5 mii loc. (1970). Ind. farmaceutică; constr. de motociclete. Izv. minerale. Staţiune balneară. BADIAN (< fr., germ.) s.m. Arbust cultivat în Orient pentru substanţele aromatice conţinute în frunze, flori şi fructe, folosite în industria farmaceutică sau la fabricarea lichiorurilor (lllicium anisatum); p. restr. fructul acestui arbust. BADIjONA (< fr.) vb. tranz. 1. A aplica pe o porţiune de piele sau pe o mucoasă, cu ajutorul unui tampon,'soluţii medicamentoase. ■ A unge trunchiul unui arbore cu o soluţie specială pentru a distruge insectele şi ouăle lor. 2. A unge cu un ulei special suprafaţa poroasă a unei îmbrăcăminţi rutiere asfaltice pentru a o face impermeabilă, pentru a astupa fisurile fine etc. BADINERIE (< fr.) s.f. (MUZ.) Mişcare cu caracter dansant în suitele şi sonatele din sec. 18. BADIUL, cîntec haiducesc din eposul eroic al folclorului românesc, datînd din sec. 17—18. A fost publicat prima oară de către V. Alecsandri. BADLANDS (cuv. engl.) [baedfandz] s.n. Formă de degradare intensă a terenurilor (argiloase sau marnoase), rezultată în urma ploilor torenţiale în zone cu pronunţată ariditate şi lipsite de vegetaţie; terenurile astfel degradate devin inutilizabile în agricultură. Denumirea provine de la reg. naturală B. din N S.U.A. (Dakota de Sud şi Nebraska), cu depozite fosile de interes geologic (monumentul naţional Agate Fossil Beds). BADMINTON (cuv. engî.) s.n. Joc sportiv asemănător cu tenisul, în care mingea cu pene se joacă fără să atingă soiul; numărătoarea punctelor se face ca la volei. BADOGLIO [badoXo]TPietro (1871—1956), mareşal şi om politic italian. S-a distins în primul război mondial în luptele de ia Monte Sabatino (1916). A condus forţele italiene în războiul de agresiune împotriva Ethiopiei (1935—1936). Ca prim-min. (1943—1944) a semnat capitularea Italiei (sept. 1943). BAEDEKER, Karl (1801—1859), librar şi scriitor german. Cunoscut prin colecţia de ghiduri de călătorie iniţiată la Koblenz, în 1829. Fiul său, Friedrieh (1843—1925), i-a continuat opera la Leipzig. Primul itinerar descris a fost Mainz — Koln. Treptat, ghidurile au descris toate ţările Europei şi, apoi, ale lumii. BAER, Karl Ernst von (1792—1876), medic, naturalist, etnograf şi antropolog rus de origine germană. întemeietorul embriologiei ştiinţifice. A formulat principalele legi ale dezvoltării embrionare. BA£R, Legea lui ~, teorie care atribuie abaterea apelor curgătoare (spre malul drept în emisfera nordică şi spre cel stîng în cea sudică) mişcării de rotaţie a Pămîntului (forţa Coriolis). BAEYER r [baiar]vĂdolf von (1835—1917), chimist german. Prof. univ. ia Munchen. A realizat sinteza indigoului, a descoperit condensarea anhidridei ftalice cu fenolii, a dezvoltat teoria tensiunii ciclurilor. Premiul Nobel (1905). BAFFIN Ibsefin] 1. William B. (1584— 1622), navigator şi explorator polar englez. A condus expediţia de căutare a Pasajului de Nord-Vest, a cercetat G. Hudson (1615) şi marea care azi îi poartă numele, trecînd prin str. Davis (1616). 2. Marea sau Golful mare în NE Americii de Nord, între Arh. Arctic Canadian şi Groenlanda, legată prin str. Davis de Oc. Atlantic şi prin str. Smith de Oc. îngheţat; 530 mii km2. Ad. medie: 861 m; ad. Adolf von Baeyer max.: 2 414 m. Salinitate: 30—34,5°/00. Vînă-toare de balene şi foci. 3. Insula ~, sau Ţara lui ~, cea mai mare ins. din Arh. Arctic Canadian; 476 mii km2, din care c. 83 mii km2 acoperiţi de gheţuri. Alt. max.: 2 591 m (vf. Penny Highland). Vegetaţie de tundră. Zăcăminte de cărbune şi min. de fier. Populaţie rară, formată din eschimoşi (c. 3,4 mii loc.). Staţiuni de cercetări ştiinţifice. Pescuit. Oraş pr.: Frobi-sher Bay. BJBtFTÂ (<* tc.) s.f. (Fam.) Noroc (1). BAGA (< tc.) s.f. Material obţinut din carapacea caretului (Eretmochelys imbricata), utilizat la confecţionarea unor obiecte de uz comun şi pentru ornamentarea mobilei. BAGÂkJ (< fr.) s.n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o călătorie. ■ (Casă, birou etc. de) bagaje = spaţiu special amenajat în incinta unei gări sau autogări, unde pot fi depuse spre păstrare, pentru un timp scurt, bagajele (1). 2. Fig. (Urmat de determinări) Totalitatea cunoştinţelor acumulate de cineva. BAGATELĂ (< fr., it.) s.f. 1. Obiect, fapt, întîmplare etc. de mică importanţă, de valoare neînsemnată; fleac. 2. (MUZ.) Mică compoziţie muzicală pe un ton intim, de obicei pentru pian. 3. Dantelă executată cu acul sau croşeta pe marginea unei basmale. BAGATELIZA (< germ.) vb. I tranz. A micşora, a minimaliza importanţa unui lucru, în raport cu valoarea lui reală. BAGAUZI (< fr.) s.m. pl. Denumire a colonilor şi sclavilor din Galia şi din Hispania, participanţi la răscoalele antiromane din sec. 3—5. BAGDAD (BAGHDAD), cap. Iraqului, port pe fl. Tigru; 3,94 mii. loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (Bamerni). Pr. centru politic şi economic al ţării; centru comercial. Fabrici de textile (mătase şi lînă) şi de tricotaje, de prelucr. a pieilor; covoare; ciment, produse electrotehnice, mat. rulant; rafinărie de petrol (Ad Daura). Două universităţi. Centru al culturii arabe în ev. med. Bagdad 163 BAHIA Monumente arhitectbnice din sec. 13 (minarete, mausolee}. Moscheea\je aur (sec. 16). Muzeu naţional. întemeiat în 762 de califul Al-Mansur, a devenit capitala Califatului arab condus de dinastia Abbasizilor, fiind unul dintre cele mai importante centre economice şi culturale ale Orientului medieval. Ocubat succesiv de Buizi, turcii selgiucizi, mongoli, turcii otomani, perşi, englezi. Capitala Iraqului din 1921. BAGDASAR 1. Dumitru B. (1893—1946, n. Roşieşti, jud. Vaslui), medfc român. M. de onoare, post-mortem, al Âkad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Creatorullşcolii române de neurochirurgie. Lucrări în domeniul chirurgiei tumorilor cerebrale. 2. Nicolae B. (1896— 1971, n. Roşieşti, jud. Vaslui), filozof român. Frate cu B. (1). M. coresp. al Aipad. (1943). Prof. univ. la laşi. Studii de istorie a filozofiei, de teorie a culturii şi a cunoaşterii, elaborate de pe poziţia unui raţionalism concret, considerat în sens larg, paradigmatic („Filozofia contemporană a istoriei", „Teoria cunoştinţei", „Filozofia românească de la origini pînă astăzi", „Teoreticieni ai civilizaţiei"). Traducător al lui Kant. 3. Florica B. (1901—1978, n. Macedonia), medic psihiatru. Soţia lui Dumitru B. Studii în neuropsihiatrie şi pedagogie medicală privind reeducarea copiilor cu tulburări intelectuale şi comportamentale. Contribuţii la organizarea sanitară a ţării. Prima femeie ministru din România (ministru al Sănătăţii: 1948). BAGEHOT, Walter (1826-1877), economist britanic. Fondator şi director al revistei „The Economist"; contribuţii în studierea pieţei financiare, la elaborarea constituţiei engleze (1867); lucrări de drept şi economie („Fizică şi politică"). BAGHETĂ (< fr., lat.) s.f. I. (TEHN.) 1. Vergea de sticlă, de lemn etc., cu variate întrebuinţări tehnice; tijă metalică îndeplinind o anumită funcţiune într-un sistem tehnic. 2. Stinghie subţire care serveşte la fixarea unui panou, la acoperirea rosturilor, la accentuarea unui profil de zidărie. 3. Profil de secţiune dreptunghiulară sau curbă folosit pentru delimitarea unor suprafeţe decorative. II. (MUZ.) 1. Bastonaş subţire de lemn, de material plastic etc., folosit de dirijor pentru a conduce orchestra; fig. măiestria dirijorului. □ Expr. Sub bagheta... = sub conducerea dirijorală... 2. Beţişor de forme variate cu care se pun în vibraţie instrumentele muzicale de percuţie. 3. Vergea de lemn pe care stă întins părul arcuşului. BAGHLAN, oraş în NE Afghanistanului, pe rîul Kunduz; 75 mii loc. (1985, cu suburbiile). Centru agricol (sfeclă de zahăr). întreprinderi de prelucr. bumbacului şi de zahăr. BAGRAMIAN, Ivan Hristoforovici (1897— 1982), mareşal al Uniunii Sovietice. în al doilea război mondial a comandat Frontul de Sud-Vest (1941—1942), armatele 16 şi 11 (1942—1943) şi Frontul 1 Baltic (1943—1945). Memorii. BAGRATION, Piotr ^ Ivanovici, prinţ (1765—1812), general rus. în timpul Războiului Ruso-Turc (1806—1812), a condus armata rusă din Principatele Române (1809—1810). S-a distins în bătăliile de la Austerlitz (1805), Eylau şi Friedland (1807). Rănit mortal în bătălia de la Borodino (sept. 1812). BAGRATIZI, dinastie de regi în Armenia medievală (886—1045). BAG RE AN A, Elisaveta (peud. Elisavetei Bel-ceva) (1893—1991), poetă bulgară. Lirică îmbinînd într-o formulă originală tradiţia cu modernismul („Steaua marinarului", „Inimă omenească", „Din ţărm în ţărm"). Traduceri din Eminescu, Arghezi. BAGUIO, cap. de vară a Filipinelor, situată în NV ins. Luzon, la 1 370 m alt.; 152,2 mii loc. (1989). Expl. aurifere. întreprinderi ale ind. piei. şi alim. (zahăr, tutun). Două universităţi. Acad. militară. Grav afectată de un cutremur (iul. 1990). BAHA’I, religie fundată de către Baha’u’llah (în arabă, „Slava lui Dumnezeu"), considerat trimis al lui Dumnezeu pentru această epocă. B. Dumitru Bagdasar susţine existenţa unui Dumnezeu unic, unitatea tuturor religiilor (emanaţii provenind de la acelaşi Dumnezeu) şi unitatea întregii omeniri ca bază a păcii mondiale. BAHAMAS [bsha:m9z3, Uniunea Bahamas, stat situat în V Oc. Atlantic, în arh. cu acelaşi nume — extins pe c. 1 000 km, — în SE Pen. Florida, format din c. 700 ins. (21 locuite); 13,9 mii km2; 249 mii loc. (1989, dintre care 72,3% negri). Ins. pr.: Andros, Grand Bahama, Great Abaco, Llttle Abaco. Cap.: Nassau. Limba oficială: engleza. Relief puţin accidentat (alt. max.: 120 m). Climă tropicală. Expl. forestiere. Ananas, trestie de zahăr (240 mii t, 1988), citrice, banane, legume, bumbac. Creşterea animalelor. Mare rafinărie de petrol (la Free- port, închisă în ultimii ani), fabrici de ciment, medicamente, produse alim. ş.a. Pescuit. Turism (principala sursă de venituri a B.). Activitate financiară şi comercială dezvoltată. Moneda: 1 bahamian dollar = 100 cents. Exportă produse petroliere (87,5%), produse chimice, rom, mijloace de transport ş.a. şi importă petrol (c. 75%), maşini şi utilaje, produse alim., bunuri de larg consum ş.a. — Istoric. Arh. descoperit de Cristofor Columb în 1492. Colonizat de englez! la jumătatea sec. 17, B. devine prin Tratatul de Pace de la Paris (1783), oficial, colonie britanică Plantaţiile de trestie de zahăr sînt lucrate cu sclavi negri aduşi din Africa, care devin populaţia majoritară. în 1834 sclavia este abolită. B» obţine autonomia internă la 7 ian. 1964, iar la 10 iul. 1973 îşi proclamă independenţa în cadrul Commonwealth-ului. B. este monarhie constituţională. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat şi Adunarea Legislativă, iar cea executivă de un cabinet condus de prim-min., liderul partidului majoritar din Adunarea Legislativă. BAHA’U’LLAH (pe numele său adevărat Mirza Husaya Aii Nuri) (1817—1892), fondator al religiei Baha’i. Alungat din Persia, a murit în Palestina, după 39 de ani de exil şi întemniţare, BAHAWALPUR [b3hau3lpur] ^ oraş în Pakistan, pe Satlej la SV de Lahore; 180,3 mi! loc. (1981, cu suburbiile). Centru .comercial. Ind, bumbacului, ceramicii, zahărului şi săpunului, BAHCISARAI, oraş în Ucraina (C.S.I.), în Crimeea; 15,9 mii loc. (1979). Ciment. Uleiuri eterice. A fost întemeiat în 1502 de către hanul Mengll-Ghirei; reşedinţa hanilor tătari din Crimeea pjnă în 1783. BAHIA [baia], stat în E Braziliei; 561 mii km2; 11,5 mii. loc. (1989). Centrul ad-tiv: Salvador, Expl. de min. de fler, cobalt, nichel, titan ş* diamante. Bumbac, tutun şl. porumb; cafea, zahăr. 8AHIA BLANCA BAHfA BLANCA [baia] 1. Golf al Oc. Atlantic, pe coasta de SE a Argentinei, la S de Rio de la Plata. Se mai numeşte El Rincon. 2. Oraş în Argentina, port la golful cu acelaşi nume; 223,8 mii loc. (1980). Nod de comunicaţii. Ind. cărnii; morărit; produse din piele. Rafinărie de petrol. Hidrocentrală. Centru agricol. Universitate. BAHLUI, afl. dr. al Jijiei, în amonte de Chipereşti; 110 km. Izv. din E Pod. Sucevei (Dealul Mare), străbate C. Moldovei şi trece prin Hîrlău şi laşi. Numeroase iazuri pentru piscicultură. BAHNA, com. în jud. Neamţ; 4 275 loc. (1991). BAHNÂ (< ucr.) s.f. 1. Loc mlăştinos acoperit cu rogoz sau cu stuf; smîrc. 2. Mlaştină plană, joasă (oligotrofă), situată în special în depresiunile intramontane. BAHNEA,-com. în jud. Mureş; 3 911 loc. (1991). Biserică (sec. 14). BAHRAIN [bsrŞinjystat în SV Asiei, în G. Persic, în apropierea coastelor Pen. Arabia; 678 km2; 489 mii loc. (1989). Cap.: Mana/na (Al Manamah). Limba oficială: araba. Alcătuit din ins. B. (563 km2) şi alte 34 ins. mai mici. Populaţie urbană: 82,7%. Relief deşertic. Climă tropicală. Expl. de petrol (2,1 mii. t, 1989) şi gaze naturale. Mari rafinării (capacitate 12,5 mii. t). Citrice, legume, orez, curmali (45 mii t curmale, 1988). Pescuit de perle. Industrie diversificată. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 450 km; pod rutier (25 km) ce leagă B. de continent (Arabia Saudită). Moneda: 1 dinar = 1 000 fils. Exportă petrol şi produse petroliere (c. 90%), aluminiu, maşini şi utilaje, produse siderurgice, marochinărie ş.a. şi importă petrol şi produse petroliere (c. 50%), autovehicule, produse agricole, produse chimice, alumină ş.a. — Istoric. Stăpînit de-a lungul secolelor de sumerieni, perşi, Seleucizi, părţi, Sasanizi, B. este cucerit (sec. 7) de arabi, care impun limba şi religia, apoi de portughezi (1521—1602), de persani (1602—1783) şi de arabii imigraţi din Kuweit, care întemeiază (1783) un şeicat de sine stătător condus de dinastia al-Khalifa. După 1820 B. devine de facto un protectorat britanic (efectiv din 1871). Descoperirea zăcămintelor de petrol în 1932 a generat interesul economic pentru B. între 1968 şi 1971 face parte din Federaţia Emiratelor din Golful Persic. La 14 aug. 1971 îşi proclamă independenţa de stat. B. este monarhie. Activitatea legislativă şi cea executivă sînt exercitate de emir şi de un cabinet. BAHR EL-ABIAO (BAHR AL-ABYAD) [ bah-ael-abiod]^ denumirea Nilului Alb în Sudan, de la vărsarea lui Bahr el-Ghazal pînă ia confl. cu Nilul Albastru. BAHR EL-AZR AQ [ bşhr ael-jzroc], denumirea Nilului Albastru în Sudan, de la izv. pînă la confi. cu Nilul Alb. BAHR EL-GHAZAL [b*hr ssi-gazşl] ,rîu în S Sudanului, afl. stg. al Nilului Alb; 717 km. Parţial navigabil. BAHR EL-JEBEL [bşhr sei-d^gebşsl]? denumirea porţiunii Nilului între gurile’ de vărsare ale afl. Aswa (pe dr.) şi Bahr'el-Ghazal (pe stg.), în S Sudanului. BÂHR [be:r], Georg (1666—1738), arhitect german. Reprezentant al arhitecturii baroce din Dresda (biserica Frauenkirche, distrusă în 1944, bisericile protestante din Loschwitz, Schnulde-berg şi Hochstein bei Pirna). BAHT ({i}) s.m. Unitate bănească în Thailanda. BAIA 1. Com. în jud; Suceava, pe rîul Moldova; 6 460 loc. (1991). Începînd din sec. 13, aici a existat oraşul B. (Civitas Moldaviae), care a funcţionat ca atare pînă în sec. 18 (ultima menţiune, în 1741). Important centru economic şi capitală a Moldovei în timpul lui Bogdan I. în dec. 1467, Ştefan cel Mare a învins aici pe Matei Coryin, regele Ungariei. Importante vestigii istorice: ruinele bisericii catolice (1410), Biserica Albă (sec. 15—17) şi biserica lui Petru Rareş (1532). 2. Com. în jud. Tulcea; 5 016 îoc. (1991). ExdI. de gresii şi conglomerate. Staţie de c.f. BAIA DE ARAMĂ, oraş în jud. Mehedinţi, pe valea Bulbei, afl. al Motrului, în N Pod. Mehedinţi; 5 807 loc. (1991). Expl. de pirite cuprifere. Ind. de expl. şi prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr., textilă (conf.) şi alim. (produse alcoolice şi de panificaţie). Centru pomicol. Pe terit. satului Bratilovu, care aparţine de oraş, a existat un vechi centru minier, unde s-a 164 Ălbert (1835—1927), constructor de arme de foc american. Peste 135 de invenţii, cea mai importantă fiind carabina cu repetiţie „Lamson, model 1869, calibrul 11,43“. Folosită în dotarea armatei române. BALLA, Giacomo (1871—1958), pictor italian. A semnat, împreună cu U. Boccioni, Carlo Carrâ, F. Russolo şi G. Severini, manifestul futurist din 1910. Interesat de redarea mişcării în pictură („Becul", „Dinamismul unui căţel în lesă"). BALLY [bal]], Charles (1865—1947), lingvist elveţian. Specialist în lingvistica generală („Lingvistică generală şi lingvistică franceză") şi în gramatica comparată a imbilor indo-europene; întemeietor al stilisticii lingvistice („Tratat de stilistică franceză"). BALLY, Dorel (n. 1923, Bucureşti), fizician român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind difracţia şi sjaectroscopia de absorbţie a radiaţiilor X în compuşi metalici şi optica neutronilor. BALMACEDA, Jose Manuel (1840—1891), om politic chilian. Ales preşedinte în 1886, a iniţiat un vast program de modernizare a ţării pe baza resurselor ei naturale. Politica sa a provocat un război civil, care s-a încheiat prin înlăturarea din funcţie. S-a sinucis. BALMER, Johann Jakob (1825—1898), fizician şi matematician elveţian. A descoperit (1895) legea de distribuţie a liniilor în spectrul de emisie a hidrogenului (seria B.). BALMOŞ s.n. Mîncare preparată din caş dulce de oaie fiert în lapte, la care se adaugă puţin mălai. BALMUŞ, Constantin (1898—1957, n. Mur-geni, jud. Vaslui), filolog român. Acad. (1948), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Clasicist. Studii („âtude sur le st/le de Saint-Augustin"), traduceri („Tratatul despre sublim"). BALNEAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Referitor la BALOT băile curative (staţiune b.). BALNEO- ({s} lat. balneum „baie") Element de compunere însemnînd „balnear", care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. BALNEOCLIMATERIC, -Ă (< balneo- + climateric) adj. Balnear şi climateric; balneocli-matic. BALNEOCLIMATIC, -Ă (< fr.) adj. Balneoclimateric. □ Tratament b. = tratament efectuat la munte sau la mare în scopul vindecării unor boli. BALNEOLOG, -Ă (< fr.) s.n. şi f. Medic specialist în balneologie. BALNEOLOGJE (< balneolog) s.f. Disciplină a medicinii interne, care studiază acţiunea terapeutică a factorilor balneoclimatici (ape minerale şi termale, nămoluri etc.). BALNEOTERAPJE (< balneo- + terapie) s.f. Metodă de tratament medical pentru anumite boli (reumatisme, cardiopatii, digestive, urologice, profesionale etc.), constînd în folosirea acţiunii factorilor climatici (altitudinea, presiunea atmosferică, componenţa în oxigen a aerului, lumină solară etc.), precum şi aceea a apelor termale sau reci, a nămolurilor etc. B. se practică în instituţii sanitare, în staţiuni balneare, climaterice şi în centrele urbane ori, ca urmare a unor indicaţii de specialitate, la domiciliul bolnavului sau la locul de muncă. V. balneologie. BALOGH [bologl Edgâr (n. 1906, Timişoara), istoric literar şi publicist maghiar din România. Animator al vieţii culturale. Studii literare, de istorie, traduceri. BALOGH [bjlog] Păter (n. 1920, sat Mişca, jud. Bihor), sculptor maghiar din România. Prin creaţia sa tinde către esenţializarea formelor în compoziţii monumentale, reliefuri şi plastică mică („Metamorfoză", „Cantată", „Vox maris"). BALOMIR, Ion (1784 — c. 1835, n. Sălişte, jud. Sibiu), pictor român. Portretist („Pravilistul Andronache Donici"). Stil de tranziţie între grafismul hieratic tradiţional şi tendinţa de redare a volumelor. BALON (< fr., germ.) s.n. 1. Aerostat fără mijloace proprii de propulsie, constituit dintr-o învelitoare impermeabilă umplută cu un gaz mai uşor decît aerul, de care se ataşează o nacelă. □ 6. pilot = balon liber umplut cu hidrogen care se lansează în atmosferă şi este urmărit cu teodolitul pentru măsurarea vitezei vîntului la diferite alt. B. sondă = aerostat liber, lansat în atmosferă, la bordul căruia se instalează aparatura necesară măsurării presiunii, temperaturii, vîntului, umezelii relative, radiaţiei solare etc. B. de săpun = băşică formată din clăbucii de săpun; fig. lucru ireal, nerealizabil. 2. (SPORT) Minge de diferite .forme folosită la anumite jocuri sportive (ex. fotbal, rugbi etc.), alcătuită dintr-un înveliş exterior din piele, cauciuc sau material plastic şi o cameră elastică umplută cu aer. 3. Vela triunghiulară la ambarcaţiile de regate. 4. înveliş etanş al incintei vidate sau umplute cu gaz sub presiune joasă a unei lămpi electrice, a unui tub electronic etc. 5. Vas de sticlă cu pereţii bombaţi, cu unul sau mai multe gîturi, folosit în operaţiile de laborator. BALONA (< fr.) vb. I refl. A-i creşte cuiva volumul abdomenului, datorită acumulării de gaze în stomac şi în intestine. BALONARE (< balona) s.f. (MED.) Meteo-rism. BALONET (< fr. {i}) s.n. 1. Compartiment umplut cu un gaz mai uşor decît aerul în interiorul unui dirijabil. 2. Compartiment inferior al unui balon (1), care comunică cu atmosfera şi este despărţit printr-o diafragmă de compartimentul cu gaz. BALONZAJD (< germ.) s.f. 1. Ţesătură de mătase impermeabilizată; p. ext. ţesătură uşoară de bumbac, impermeabilizată. 2. Haină de ploaie confecţionată din b. (1). BALOT (< fr.) s.n. 1. Pachet, legătură mare de material (bumbac, lînă, paie) sau de obiecte (haine, rufe); bal2. 2. Oţel-balot = bandă de oţel utilizată la confecţionarea cercurilor de butoaie, la ambalarea mărfurilor etc. BALOTAJ 170 BALOTAJ (< fr.) s.n. (DR.) Situaţie care se creează la'o alegere cînd nici unul dintre candidaţi nu întruneşte majoritatea legală de voturi şi, ca urmare, este necesară repetarea alegerii. BALOTARE (< balot) s.f. Operaţie de împachetare sub formă de balot a unor materiale. BALOTA 1. Nicolae B. (n. 1925, Cluj), critic literar român. Stabilit în Germania. Eseuri, articole, studii („Euphorion", „Labirint", „De la Ion la loanlde"); monografii („Urmuz“, „Al. Philippide"). 2. ileana B. (n. 1929, Cluj), artist decorator român. Soră cu B, (1). Pornind de la tehnicile tradiţionale ale ţesutului, ajunge la o artă modernă ca structură şi compoziţie, fie în tapiserie, fie în formele tridimensionale (seria „Dealuri"). BALOTEŞTI» com. în Sectorul Agricol Ilfov, pe Cociovaliştea; 5 491 loc. (1991). Filatură şi ţesătorie de In şi cînepâ. Preparate din carne. Atelier pentru confecţionat covoare. Fermă şi staţiune pentru cercetări avicole. Institut de cercetare pentru nutriţia animalelor. Staţie de c.f. Biserică (sec. 18). BALSAM (< it., lat.) s.n. 1. Esenţă puternic parfumată, extrasă din răşinile unor arbori şi utilizată în medicină (ex. b. de Tolu, b. de Perd), în laborator (b. de Canada), în pictură pentru verrtiuri (b„ de Copal) şi ea. liant, sau preparată sintetic şi utilizată în farmacie şi parfumerie. ■ Fig, Miros foarte plăcut, pătrunzător. 2, Fig. Alinare, mîngîiere, consolare. BALSAMIC» ‘A (< fr.) adj. De balsam (1); care are proprietăţile balsamului, care conţine balsam. BALŞ, oraş în jud. Olt, pe dr. Olteţului; 23 376 loc. (1991). Produse textile şi alim.; oţelărie; întreprindere de osii şi boghiuri; întreprindere mecanică producătoare de instalaţii pentru irigaţii, maşini de lerbicidat, uscă-toare pentru cereale, obiecte de uz casnic etc. Reparaţii de utilaj agricol. Centru pomicol şi viticol. Biserici (sec. 18). Atestat documentar din 1564. A primit statut de oraş în 1921. BALŞ, familie de boieri din Moldova. Mai important; Teodor B. (1790—1857), om politic. Caimacam (1856—1857), adversar al unirii Moldovei cu fara Românească. BALŞ, Gheorghe (1868—1934, n. Adjud), inginer şi Istoric de artă român. Acad. (1923). Specializat în istoria arhitecturii medievale româneşti şi a legăturilor ei cu lumea Orientului creştin („Bisericile lui Ştefan cel Mare“, „Bisericile şl mănăstirile moldoveneşti din sec. XVI—XVIII"; „Histoire de l’art roumain ancien“, în colab. cu N. lorga). BALŞ, Matei (n. 1905, Bucureşti), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la chirnloterapia unor boli contagioase („Practica chimioterapie/ antlmicrobiene“, „Antibioticele"). BALŞ, Ştefan Lupu M. (n. 1902, Bucureşti), arhitect, istoric şi restaurator român. A contribuit la crearea şcolii româneşti de restaurare (bisericile: Sf. Elefterie vechi, Kretzulescu, Radu Vodă, Patriarhiei; mănăstirile Snagov, Hurez, Neamţ, Moldoviţa; culele de la Măldăreşti). BALŞ A, com. în jud. Hunedoara; 1 750 loc. ^1991). Expl. de min. auroargentifere (Almaşu Mic de Munte). BALTA, com. în jud. Mehedinţi; 1 802 loc. (1991). BALTA ALBĂ 1, Liman fluviatil cu apă sărată, slab sulfatată, sodică, slab magneziană, pe cursul Inf. al Buzăului, în C. Rîmniculul; 10,1 km2. Ad. max.: 4 m. Rezerve de nămol sapropelic (2,45 mii. m3) din care se produce extractul „Pell-amar" ce stă la baza multor produse cosmetice şi a unor medicamente antlreumatlce. 2. Com. în jud. Buzău; 3 402 loc. (1991). Staţiune balneoclimaterică permanentă, indicată pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, neurologice periferice, ginecologice, dermatologice. Staţie de c.f. BALTA BRĂILEI, luncă joasă (6—10 m alt.) hidroamenajată a Dunării, cuprinsă între Dunărea Veche la E şi Braţul Cremenea (respectiv Pasca) la V, iniţial o alternanţă de mlaştini, gîrle, lacuri şi grinduri ferite de inundaţii, pe alocuri cu stufăriş ori cu păduri de plop şi salcie, cu unele canale navigabile (Filipoiu). După îndiguirea şi scoaterea de sub inundaţii, acest ostrov de 60 km lungime, 20 km lăţime şi c. 96 000 ha se cultivă în cea mai mare parte cu cereale; a fost impropriu denumit „Insula Mare a Brăilei" (nefiind o insulă în înţelesul geografic). BALTA DOAMNEI, com, în jud. Prahova; 2 865 loc. (1991). BALTAG (< tc.) s.n, (în ev, med. în Moldova) Topor mic şi uşor, cu două tăişuri şi cu coadă lungă de lemn, folosit ca armă; era şi semnul distinctiv al demnităţii de agă. Wi (în N Moldovei) Topor mic, ornamentat, purtat de vătăşel la nuntă. BALTAG, Cezar (n. 1937, Mălineşti, Basarabia), scriitor român. Poezie a devenirii şi iniţierii, construită prin absorbirea şi retrăirea marilor simboluri şi mituri universale şi pe o experienţă de cunoaştere şi soteriologie creştină („Răsfrîngeri", „Madona din dud", „Unicorn în oglindă", „Dialog la mal", „Euridice şi umbra"). Eseuri; traduceri din Mircea Eliade şi C.G. Jung. BALTA IALOMIŢEI, luncă hidroamenajată a Dunării, cuprinsă între braţele Dunărea Veche (la E) şi Borcea (la V); 831,3 km2; 94 km lungime (între Călăraşi şi Hîrşova); 4—12,5 km lăţime. Alt. medie: 10—17 m. Reg. de bălţi, mlaştini şi grinduri, azi îndiguită şi desecată. Porumb, grîu, orz, ovăz, sfeclă de zahăr. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Cunoscută şi sub numele de Balta Borcel. BALTA-LIMAN, cartier al Constantinopolu-lui. — Convenţia de la ~, convenţie semnată la 19 apr./1 mai 1849 între Rusia şi Imp. Otoman, care stabilea: limitarea dreptului de autonomie a Principatelor Române, numirea domnilor pe şapte ani, desfiinţarea adunărilor obşteşti şi înlocuirea lor cu divanuri ad-hoc alcătuite din boieri, revizuirea Regulamentului Organic, prelungirea regimului de ocupaţie instaurat după înfrîngerea Revoluţiei de la 1848. BALTARD [baltar], Victor (1805—1874), arhitect francez. A folosit, printre primii, structura metalică de fier (Halele centrale din Paris şi biserica Saint-Augustin). BALTAZAR, Apcar (Abgar) (1880—1909, n. Bucureşti), pictor şi critic de artă român. Compoziţii istorice, portrete, peisaje şi scene de gen, evocînd viaţa mahalalelor („Muza mahalalei"). BALTAZAR, Camil (1902—1977) n. Focşani), poet român. Lirică elegiacă şi de notaţie („Vecernii", „Flaute de mătase") sau a cotidianului li'ud („întoarcerea poetului la uneltele sale"). Memorialistică; traduceri. B£LTĂ (cuv. autohton) s.f. 1. întindere de apă stătătoare, permanentă, din lunca jnundabflă a unui rîu, cu apă puţin adîncă, cu o bogată vegetaţie acvatică şi o faună variată; p. ext. lac. □ Expr. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). ■ întindere periodic inundabilă dintre braţele unul rîu sau fluviu. 2. Apă de ploaie adunată într-o adîncltură; groapă cu apă sau cu mocirlă; p. ext. apă sau lichid vărsat pe jos. BALTIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care aparţine M. Baltice şi regiunilor învecinate; privitor la aceste regiuni sau specific lor. □ Limbi baltice = ramură de limbi indo-europene din grupa orientală, cele mai importante fiind letona, lituaniana. BALTICĂ, Marea ~, mare continentală a Oc. Atlantic, în N Europei; comunică cu Marea Nordului prin str. Skagerrak şl Kattegat; 419 mii km2. Ad. medie: 86 m; ad. max.: 470 m. Formează trei mari golfuri: Flnic, Botnlc şl Riga. Salinltate redusă (8—11°/oo)* Numeroase Ins. şi arh.: Aland, Bornholm, Gotland, RCIgen, Saare-maa. în ea se varsă Neva, Dvina de Vest, Vistula, Oder ş.a. Navigaţie Intensă. Porturi pr.:,, St. Petersburg, Tallin, Riga, Gdarîsk, Szczecln, Copenhaga, Stockholm, Malm6 ş.a. Pescuit. Unită cu Marea Albă prin intermediul L. Onega şi rîului Neva, printr-un canal navigabil (1933) cu 19 ecluze şi 227 km lungime. BALTIMORE [baltimo:] , oraş în NE S.U.A. (Maryland), în apropiere de G. Chesa-peake; 2,34 mii. loc, (1988, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Port (34 mii. t trafic, 1985), Mare centru siderurgic (uzinele concernului „Bethlehem Steel Corporation"). Constr. navale, de avioane (uzinele „Martin"), echipament electronic, metalurgia cuprului, rafinarea petrolului, produse chimice şi alim. Universitate (1791). Academie de ştiinţe (1797). Muzeu de artă, galerii de artă veche. Conservatorul „Peabody". BALTIMORE [boltimo;] % Dayjd (n. 1938), biolog american. Trofesor la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. A descoperit, independent de H. Temin, reverstranscriptaza, o enzimă cu ajutorul căreia se realizează multiplicarea ribovirusurilor. Premiul Nobel pentru medicină (1975), împreună cu H. Temin Şi R. Dulbecco. BALTORO, gheţar în M-ţii Karakorum, între vf. Chogori (8 611 m) şi Gasherbrum II (8 035 m); lungime: 62 km; 775 km2. BALTRU§AITIS, Jurgis (1903—1987), istoric de artă american de origine lituaniană. Specializat în arta evului mediu („Studii asupra artei medievale în Armenia şi Georgia", „Stilistica ornamentală în sculptura romanică", „Evul mediu fantastic", „Aberaţii", „Anamorfoze"). BĂLŢI (lat. balteus) s.n. pl. Cingătoare realizată din ţinte de cositor înşiruite pe trei rînduri de bentiţe subţiri din piele, purtată de femeile din Ţinutul Pădurenilor. Folosite iniţial ca simboluri ale fecundităţii, prin desacralizare, în decursul timpului, au devenit atribute estetice de importanţă deosebită în portul păduren-celor, schlmbîndu-şl în unele cazuri şi denumirea în zgărdane. BALUBA ({!}) s.m. invar. Populaţie negridă din grupul de limbi bantu; trăieşte în regiunile din bazinul fl. Zair. BALUNDA s.m. invar. Populaţie negridă care trăieşte în Zair, Angola şi Zambia, creatoare, în sec. 16, a statului Lunda. Vorbeşte o limbă din grupul bantu. BALUSTRADĂ (< fr.) s.f. 1. Element de construcţie folosit pentru a mărgini o scară, un balcon etc., pentru a forma o trecere obligatorie sau pentru a împiedica accesul. 2. Apărătoare dispusă la marginea unei punţi de navă, a unei pasarele etc. pentru siguranţa călătorilor. BALUSTRU (< fr.) s.m. 1. Fiecare dintre stîlpil scurţi, profilaţi (de lemn, de beton, de piatră etc.) care fac parte dintr-o balustradă. 2. Compas special pentru trasarea cercurilor cu raza foarte mică. BALZAC, Honore de (1799—1850), romancier francez. Scriitor de prodigioasă fecunditate (c. o sută de nuvele şi romane, reunite sub titlul „Comedia umană"). A configurat un vast şi viguros tablou critic al societăţii franceze sub Restauraţie, sesizînd cu o rară intuiţie raporturile social-economice (declinul aristocraţiei, Honori de Balzac 171 BANC ascensiunea burgheziei, obsesia banului). Pictor de moravuri şi de caractere, unul dintre cei mai mari creatori de tipuri vii, bine individualizate; a excelat în descifrarea legăturilor existente între fizionomia spirituală a eroilor şi mediul în care trăiesc aceştia. în opera lui B., fantezia romantică se îmbină cu forţa observaţiei realiste, cu exactitatea ştiinţifică a descrierilor şi a analizei psihologice. A avut o covîrşitoare influenţă asupra evoluţiei romanului. Op. pr.: „Gobseck", „Pielea de sagri", „Eugenie Grandet", „Moş Goriot“, „Cezar Birotteau", „Ţăranii", „Iluzii pierdute", „Verişoara Bette", „Vărul Pons". BAMAKO, cap. Rep. Mali, port fluvial pe Niger; 800 mii loc. (1989, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Pr. centru politic, cultural şi comercial (nuci de cocos, animale, peşte, orez) al ţării. Muzee. Grădină botanică. Centru ad-tiv al coloniei franceze a Senegalului Superior şi al Nigerului (din 1904), al Sudanului francez (din 1920) şi al Federaţiei Mall (din 1959), B. a devenit capitala statului independent Mali (din 1960). BJ^MÂ (< tc.) s.f. Plantă anuală cultivată, din familia malvaceelor, cu frunze mari, cordiforme, al cărei fruct (capsulă) în stare tînără este folosit în alimentaţie (Hibiscus esculentus); originară din E Indiei. BAMBARI, oraş în S Rep. Centrafricane; 52,1 mii loc. (1988). Nod de comunicaţii. Centru comercial (bumbac, cauciuc). Prelucf. bumbacului. BAMBERG, oraş în S Germaniei Centrale (Bavarla), în apropiere de Maln; 120 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Textile, hîrtie; echipament elecţronic; constr. de maşini. Numeroase monumente (catedrală, sec. 13, cu un important ansamblu de sculpturi). Palat episcopal (sec. 16). Observator astronomic. Muzee. Filarmonică renumită. Menţionat în 902. BAMBOCliBtDÂ (< it.) s.f. Reprezentare în pictură a unei scene rustice, cu caracter grotesc. Frecventă în arta flamando-olandeză, îşi datorează numele pictorului Pleter van Laer, poreclit „II Bambocclo" (paiaţa). BAMBUS (< germ.) s.m. Specii de plante exotice arborescente din genul Bambusa, familia gramlneelor, cu tulpini drepte, cilindrice, înalte pînă la 25 m, foarte rezistente, folosite ca material de construcţie. &AMIAN, masiv muntos în Afghanlstanul central (Masivul Hlndukush). Alt. max.: 5 143 m (vf. Shahfuladl din culmea Koh-I-Baba). Pasul cu acelaşi nume (3 700 m alt.) leagă Turkestanul afghan de Kabul. BAN1 (< ban2) s.m. 1. Marfă care îndeplineşte (în mod nemijlocit sau printr-un semn al valorii sale) rolul de echivalent general în raport cu celelalte mărfuri; (în mod curent) monedă (de metal sau de hîrtie). B. au apărut în perioada descompunerii comunei primitive; existenţa lor este legată de producţia de mărfuri. Cu 3 000— 4 000 de ani î.Hr., schimbul se făcea prin intermediul vitelor, al blănurilor etc.; cu timpul însă, rolul de b. sau marfă-ban l-au căpătat metalele preţioase (îndeosebi aurul). în producţia de mărfuri dezvoltată, b. constituie întruchiparea generală şi nemijlocită a valorii tuturor mărfurilor, îndeplinind funcţiile de: măsură a valorii; mijloc de circulaţie; mijloc de acumulare, tezaurizare; mijloc de plată; bani universali. Cantitatea de b. necesară circulaţiei se impune în mod legic pe baza necesităţilor circulaţiei mărfurilor. în funcţiile de mijloc de circulaţie şi de plată, marfa-bani poate fi înlocuită cu semne ale valorii (semne băneşti) sub formă de bancnote, bani de hîrtie etc. V. valoare. □ Bani de credit = cambii, bancnote, cecuri etc. Bani de hîrtie = semne băneşti neconvertibile, emise de stat şi care au curs forţat; hîrtie-monedă. Bani fiduciari = însemne monetare fără valoare proprie care circulă şi se utilizează ca mijloace de plată datorită încrederii inspirate de emitent, de regulă banca naţională de emisie. □ Expr. Bani de buzunar (sau de cheltuială) = bani pentru cheltuieli mărunte. Bani gheaţă (sau lichizi, peşin) = bani în numerar, cu care poţi plăti pe loc. ■ (La pl.) Avere în numerar; parale. 2, A suta parte dintr-un leu; p. ext. monedă de mică valoare. 3. Numele unor monede care au circulat de-a lungul vremii pe terit. României. BAN2 (< ser.) s.m. 1. (Din sec. 10, la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuţii politice, administrative, judiciare şi militare. 2. (în sec. 13—16, în Ungaria) Dregător regal, conducător al unor regiuni de graniţă. 3. (în ev. med. în Ţara Românească) Reprezentant al domnului în Oltenia; de la sfîrşltul sec. 15 pînă în 1831 (şl în forma de mare ban), a fost primul demnitar, după domn, în ierarhia dregătorilor. Vreme îndelungată bănia a fost apanajul familiei Craioveştilor. 4. (Din sec. 17, în Moldova) Dregător domnesc. 5. Persoană care avea acest titlu. BANACH [banahj, Ştefan (1892—1945),. matematician polonez. Unul dintre întemeietorii analizei funcţionale; studii şi contribuţii în teoria spaţiilor; vectoriale şi a structurilor algebrice. BÂNAu, -Ă (< fr.) adj. Lipsit de originalitate sau de noutate, comun; de rînd, obişnuit. BANALITATE (< fr.) s.f. 1. Caracterul a ceea ce este banal; lipsă de originalitate; platitudine. ■ (Concr.) Lucru obişnuit, comun; idee banală. 2. (PSIH.) Caracteristică a răspunsurilor de mare frecvenţă date de subiecţi în cadrul testelor de creativitate; originale sînt răspunsurile de mică frecvenţă. BANALITĂŢI (< fr.) s.f. pl. (în ev. med., în Europa apuseană) Formă de manifestare a autorităţii senioriale, în virtutea căreia ţăranii erau siliţi să utilizeze moara, cuptorul de pîine, teascul etc. seniorului în schimbul unor re-devenţe. BANALIZA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A deveni sau a* face să devină banal. BAN AN AL (ILHA DO BAN ANAL), ins. fluviatilă în Brazilia centrală (Goias), între braţele fl. Araguaia. Supr.: 25 mii km2 (cea mai mare ins. fluviatilă din lume). Lungime max.: 500 km; lăţime max.: 56 km. Vegetaţie tropicală bogată (bananieri şi palmieri babaţu) cu faună variată, inclusă în parcul naţional Araguaia. BANANĂ (< fr.) s.f. 1. Fructul bananierului, o bacă lungă, cu miezul fainos, dulce şi aromat. 2. Piesă metalică, de forma unei fişe mici, acoperită parţial cu un manşon izolant şi care se montează de obicei la capătul unui cordon electric pentru a stabili un contact conductiv amovibil. BANANIER (< fr.) s.m. Plantă arborescentă cu tulpina cărnoasă şi cu frunze foarte mari;se cunosc c. 60—70 de specii răspîndite în regiunile tropicale şi subtropicale (Africa, Australia, Crimeea, Caucaz), unde se cultivă pentru fructele comestibile (Musa paradişiaca); banan. BANAT, v^che prov. istorică, situată între Carpaţii Meridionali, Dunăre, Tisa şi .Mureş. Locuită în antic, de geto-daci, affost cucerită de romanţ la începutul sec. 2 şi inclusă în -prov. Dacia. în sec. 9—11 este menţionată existenţa în aceste părţi a formaţiunilor politice româneşti conduse de Glad şi apoi de Ahtum. în sec. 14—15 aici au fost constituite numeroase districte româneşti. în sec. 16, partea de V a fost ocupată de turci şl transformată în eialet (cu centrul la Timişoara). Ocupat de austrieci; Pacea de la Passarowitz (iul. 1718) a consfinţit pe plan diplomatic stăpînirea Habsburglior asupra B. Colonizat în sec. 18 cu numeroase familii de şvabi. în timpul Revoluţiei din 1848—1849, românii din B. au cerut în adunările de la Lugoj şi Timişoara recunoaşterea egalităţii lor în drepturi cu celelalte naţionalităţi. în condiţiile destrămării Imp. Austro-Ungar, în 1918, cea mai mare parte a B., cu o populaţie majoritar românească s-a unit cu România, iar o parte, a intrat în componenţa Iugoslaviei. BANAT (< ban2) s.n. Teritoriu condus de'un ban2. BANATIT (< Banat) s.n. Grup de roci magmatice'intruzive, constituit în special din granodiorite, avînd la partea superioară graniţe, iar la bază diorite. Formează masive (batolitice sau lacolitice), dyke-uri, uneori curgeri de lavă şi aglomerate vulcanice; produce fenomenul de metamorfism de contact cu rocile înconjurătoare. BANATULUI, M-ţii ~, ramură a Carpaţllor Occidentali, care cuprinde M-ţii Dognecea, Semenic, Anina, AlmăJ şl Locvei, precum şl depr. Caraş-Ezeriş, Almăjulul şl Oravlţei. BANATUL SEVERINULUI (BANATUL DE SEVERIN), unitate mllltar-admlnistratlvă constituită în 1230; cuprindea S Banatului, regiunea Severinului şl o mică parte din V Olteniei, cu centrul în cetatea Severinului; conducătorul purta titlul de ban2. Feud al domnilor Ţării Româneşti, începînd din vremea Iul Basarab l; o mare parte din B.S. a căzut, în sec. 16, sub dominaţie turcească. B^NÂ s.f. Bucată de plută, de tablă etc. folosită de pescari pentru a marca locul unde au pus carmacele. BANC1 (< fr.) s.n. 1. Ridicătură din depuneri de nisip, pietriş sau nămol, formată pe fundul BANC 172 mărilor sau în albia apelor curgătoare, ajungînd uneori pînă la suprafaţa apei şi periclitînd navigaţia. 2. Grup de peşti, de obicei de aceeaşi specie, vîrstă şi mărime; care se asociază în timpul migraţiunilor de reproducere, hrănire, iernare etc. BANC2 (< fr.) s.n. 1. Masă sau platformă pe care pot fi montate dispozitive, utilaje, instalaţii folosite pentru efectuarea unor operaţii (ex. b. de lucru sau de atelier, b. de probă, b. de rodaj etc.). 2. Postament, suport care susţine o maşină-unealtă. 3. Banchetă pe care stă persoam care trage la rame într-o ambarcaţie. BANC3 (< gerrn.) s.n. 1. Numele unui joc de cărţi. 2. (Fam.) Glumă; anecdotă. BANCA, com. în jud. Vaslui; 5 296 loc. (1991). Staţie de c.f. Reşed. com. este satul Gara Banca. BANCA DE REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE (Banque des reglements internatio-nauxf Bank for International Settlements; B.R.I.), instituţie financiară internaţională cu competenţă limitată, cu sediul la Basel (Elveţia), creată în 1930 în scopul facilitării cooperării între băncile centrale şi a reglementării operaţiunilor financiare a 29 de ţări. Agent al O.C.D.E. şi C.E.C.O. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (Banque Europeenne d’investissemenţj European Investment Bank; B.E.I.), instituţie ^bancară a Comunităţii Economice Europene, cu sediul la Luxemburg, înfiinţată în 1958, pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare a ţărilor membre, precum şi a altor ţări. BANCA EUROPEANĂ PENTRU RE-CONSTRUCŢIE Şl DEZVOLTARE (B.E.R.D.), instituţie financiară interguvernamen-tală la care participă 39 de state, creată în 1991, la Londra, în scopul efectuării de operaţiuni de credit pentru ţările Europei Centrale şi de Est. Este condusă de un consiliu al guvernatorilor, format din reprezentanţii ţărilor membre. Are un capital iniţial de 10 miliarde ECU (12 miliarde dolari). BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE Şl DEZVOLTARE (B.I.R.D.; în engl. International Bank for Recon-struction and Development), instituţie bancară internaţională guvernamentală, cu sediul la Washington, creată în 1945 (îşi începe activitatea în 1946), în scopul acordării de împrumuturi pentru finanţarea unor proiecte economice, precum şi al asistenţei tehnice necesare. Instituţie specializată a O.N.U. din 1947, B.I.R.D. are 150 membri (1990), printre care şi România (din 1972). BANCA MONDIALĂ (Banque Mondiale/ World Bank), ansamblu de trei instituţii bancare, specializate ale O.N.U., care acordă asistenţă tehnică şi financiară ţârilor în curs de dezvoltare: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şt Dezvoltare, Asociapa Internaţională pentru Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională. BANCAR, -Ă (< fr., it.) adj. Care aparţine băncii2 (1), privitor la bancă. □ Capital b. = capital bănesc de care dispun băncile, folosindu-l în cea mai mare parte pentru acordarea de împrumuturi cu dobîndă. BANCĂ 1 (< fr., germ.) s.f. Scaun, iung şi îngust, cu sau fără rezemătoare, pe care pot sta în acelaşi timp mai multe persoane. ■ Scaun cu pupitru, pe care stau elevii în clasă. BAtNCÂ2 (< fr. {i}) s.f. 1. Instituţie financiară care execută operaţii de plată şi de credit. □ fi. de emisiune = b. învestită de autoritatea de stat cu dreptul de a emite bancnote. 8. comercială = b. specializată în primirea de depuneri la vedere şi acordarea de credite pe termen scurt. B. de credit ipotecar = b. specializată în acordarea de împrumuturi, îndeosebi pe termen lung, garantate cu bunuri imobiliare. B. de investiţii = b. specializată în finanţarea lucrărilor de reconstrucţie şi de investiţii. B. de afaceri = bancă a cărei activitate principală este, pe lîngă acordarea de credite şi concesionări, şi aceea de gestionare a participaţiilor în întreprinderi deja existente sau în curs de formare. B. multinaţio- nală ~ b. ce deţine birouri de reprezentare, o sucursală şi o filială în afara ţării de origine. 2. Clădire special construită şi utilată pentru o b. (1). 3. (INFORM.) B. de date = mulţime de date, organizată în scopul optimizării procesului de căutare şi modificare a datelor sau a relaţiilor dintre ele, independent de o anumită aplicaţie (ex. memorarea datelor personale ale membrilor unei organizaţii economice sau sociale). BANCHER (< fr., it.) s.m. Proprietar s’au mare acţionar al unei bănci2. BANCHET (< fr.) s.n. Masă cu caracter festiv, dată‘în cinstea unei persoane sau a unui eveniment. BANCHETĂ (< fr.) s.f. 1. Bancă1 mică (capitonată)* fără spetează; bancă sau canapea montată în vehicule, pe care stau oameni. 2. Porţiune orizontală şi relativ îngustă, amenajată în lungul unui terasament sau al unui taluz. BANCHINĂ (< it.) s.f. (CONSTR.) Grindă de lemn aşezată pe sol şi pe care se sprijină stîlpii unei schele. BANCHIZĂ (< fr.) s.f. 1. Cîmp de gheaţă marină cu ‘aspect de blocuri lipite, format în mările polare (pînă la 74° lat. N şi 55—60° lat. S), cu grosimi de la 200 pînă la 1 000 m. 2. Construcţie auxiliară realizată la baza unui puţ de mină în curs de săpare, destinată să susţină zidăria de deasupra pînă cînd aceasta face priză. BANCIU, Mircea Desideriu (n. 1941, Hunedoara), inginer chimist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări de sinteză organică şi mecanisme de reacţie. Aplicaţii ale metodelor fizice în chimie. BANCNOTĂ (< engl., germ.) s.f. Bilet de bancă2 cu acoperire în aur. BANCO (< it., fr.) s.n. invar. (La unele jocuri de cărţi) Totalitatea mizelor depuse de jucători. BANCROFT [bşncroft], George (1800— 1891), istoric american. Unul dintre fondatorii istoriografiei naţionale („Istoria Statelor Unite"). Partizan al abolirii sclaviei. BANCRUTĂ (< fr.) s.f. Situaţie de insolvabilitate a unei firme (întreprinderi); falimentul unei firme vinovată de agravarea situaţiei creditorilor săi. □ B. publică — suspendarea plăţilor unui stat către creditorii săi. B. frauduloasă = b. datorată unei gestiuni incorecte. BAND, com. în jud. Mureş, pe Comlod; 7 326 loc. (1991). Staţie de c.f. Biserică de lemn (sec. 18). BANDA, mare în Oc. Pacific, între Arh. Moluce, ins. Sulawesi şi Timor; 714 mii km2. Ad. med.: 3 064 m; ad. max.: 7 440 m. Salinitate: 34,5%o. Temp. medie a apei: 27°C. Port. pr.: Ambon. BANDA, Hastings Kamuzu (n. 1906), om politic din Maiawi. Preşedinte al partidului Congresul Maiawi (din 1958). Preşedinte şi prim-min. al Rep. Maiawi (din 1966; preşedinte pe viaţă din 1971). BANDAI San, vulcan activ în partea centrală a ins. Honshu (Japonia), la SV de Fukushima. Alt. max.: 1 819 m. La 5 iul. 1888 a erupt catastrofal (1,17 km3 de material, 71 km2 supr. acoperită cu lavă), aruncînd cenuşa la peste 6 000 m alt. (vulcanul cu cea mai mare înălţime a norului de erupţie de pe glob). A dat numele unui tip de activitate. vulcanică explozivă, care antrenează în timpul erupţiei dopul de lavă acidă, consolidată pe coş, şi uneori partea superioară a conului vulcanic. BANDAJ (< fr.) s.n. 1. Fîşie de tifon sau de pînză cu care se acoperă un pansament sau se fixează un segment al corpului într-o anumită poziţie; p. ext. pansament. ■ Aparat special pentru a susţine o hernie. ■ Faşă cu care boxerii îşi înfăşoară pumnii pe sub mănuşi. 2. Coroană inelară la periferia unei roţi, montate pe obada (janta) acesteia, confecţionată din cauciuc (la automobile, avioane etc.) sau de metal (la vehicule feroviare). 3. Sistem de inele din sîrmă cu care se consolidează înfăşurările rotoarelor maşinilor electrice pentru a evita smulgerea conductoarelor din crestătură sau deformarea capetelor de bobină sub influenţa forţelor centrifuge. BANDAJA (< bandaj, după germ.) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) aplica un bandaj. BANDARANAIKE 1. Solomon B. (1899— 1959), om politic ceylonez. Militant pentru consolidarea independenţei Ceylonului; prim-min. (1956—1959). Asasinat. 2. Sirimavo Rat-watte Dias B. (n. 1916), om politic ceylonez. Soţia lui B. (1). Preşedinte ai Partidului Libertăţii din Sri Lanka (din 1960). Prim-min. al Ceylonului (1960—1965 şi 1970—1972) şi al Rep. Sri Lanka (1972—1977). BANDARE (< it.) s.f. 1. înclinare transversală a unei nave sub acţiunea valurilor, a vîntului etc. 2. Operaţiune de diagnosticare a bolilor genetice, constînd în colorarea cromozomilor pentru evidenţierea benzilor de culoare închisă şi deschisă ale acestora. Bandar Seri Begawan. Moscheea cu acoperiş de aur 173 BANDAR-E’ ABBAS, oraş în S Iranului, port la G. Persic (str. Ormuz); 201,6 mii loc. (1986). Prelucr. petrolului. Export de curmale şi lînă. Fundat în 1623 de Abbas I, a fost mult timp unul dintre pr. porturi ale ţării. BANDAR SERI BEGAWAN, oraş, port la M. Chinei de Sud, capitala sultanatului Brunei; 80 mii loc. (1985). Şantier naval. Prelucr. lemnulyi. Export de petrol. Aeroport internaţional. Palat regal. Moschei. Universitate. Vechiul nume (pînă în 1972): Brunei. BANDĂ1 (< fr., germ.) s.f. 1. Fîşie flexibilă (din metal, cauciuc, hîrtie, material textil etc.) de grosime mică, avînd lungimea mult mai mare decît lăţimea, cu care se leagă, se înfăşoară sau se întăreşte ceva; bantă (1). ■ Fîşie cu care se împodobeşte, de obicei pe margini, un obiect de îmbrăcăminte. □ 8. transportoare = mijloc de transport folosit la deplasarea în vrac a obiectelor în timpul prelucrării lor. 8. de rulare = parte a unui echipament pneumatic care face contact permanent cu solul. Producţie (sau lucru) pe (sau în) b. = producţie (sau lucru) în flux, care, pentru trecerea succesivă a obiectelor muncii de la o fază sau o operaţie a ciclului de fabricaţie la alta, foloseşte b. transportoare. 8. de alegere = b. mobilă, pe care se face sortarea manuală a minereurilor sau a cărbunilor. B. izolantă = fîşie din ţesătură de bumbac sau>de mătase, simplă, impregnată, uleiată sau cauciu-cată, cu care se izolează electric conductoarele şi înnădirile sau se consolidează înfăşurările electrice. 8. magnetică = fîşie din material plastic, pe care este dispersată uniform o pulbere feromagnetică fină, folosită pentru înregistrarea magnetică a sunetelor cu ajutorul magnetofonului sau casetofonului. 8. video — b. magnetică pentru înregistrarea, simultană a imaginilor şi sunetului cu ajutorul unei videoca-mere. 8. de imagini = peliculă cinematografică; film (3). 2. (DRUM.) 8. de circulaţie = fîşie din partea carosabilă a unui drum, rezervată circulaţiei în acelaşi sens a unui singur şir de vehicule. 3. Fiecare dintre marginile elastice ale mesei de biliard. 4. Şina care împreunează cele două ţevi ale unei puşti de vînătoare. 5. (FIZ.) Grup de valori discrete, dar apropiate între ele, pe care le poate lua energia electronilor dintr-un cristal; se caracterizează printr-o anumită însuşire fizică (ex. b. de conducţie, b. de valenţă etc.) 6. (TELEC.) Grup de frecvenţe apropiate din spectrul discret sau continuu al unei oscilaţii electromagnetice sau mecanice. □ 8. de frecvenţe = interval din şirul frecvenţelor, caracterizat prin anumite proprietăţi comune din punctul de vedere al utilizării lor în telecomunicaţii şi telemecanică. 7. (MAT.) Banda lui Mobius = model al unei suprafeţe cu o singură faţă, obţinut prin lipirea capetelor unei benzi dreptunghiulare, astfel încît vîrfurile de pe aceeaşi diagonală să se suprapună. 8. (INFORM.) 8. perforată = b. de hîrtie sau material plastic utilizată pentru introducerea sau extragerea datelor dintr-un sistem de calcul, prin codificarea caracterelor sub forma unor perforaţii, de obicei circulare, dispuse transversal pe bandă pe un număr de piste. 8. pilot = b. perforată închisă, circulară, utilizată la anumite tipuri de imprimantă pentru specificarea spaţierii pe verticală a caracterelor tipărite şi sincronizarea imprimării pe paginile prefixate de hîrtie. 9. 8. desenată = poveste descrisă printr-o suită de imagini întîlnită în publicaţii. 10. 8. de mitralieră = fîşie din pînză sau metal, pe care sînt fixate cartuşele pentru alimentarea mitralierei. B£NDĂ 2 (< fr.) s.f. 1. Grup de răufăcători; şleahtă, clică. 2. (Glumeţ) Grup de prieteni care apar de obicei împreună. BANDEIRA [Dşndeira]^ Pico da ~, cel mai înalt vf. din Pod. Braziliei, în masivul Serra do Caparao, alcătuit din gnaise şi cu pantele acoperite de păduri tropicale umede. Alt.: 2 884 m. BANDELLO, Matteo (1485—1561), scriitor renascentist italian. Subiectele unora dintre nuvelele sale au fost reluate mai tîrziu de Banqalore. Palatul guvernului Shakespeare, Lope de Vega, Cervantes, Moliere, Musset. BANDERILĂ (< fr.) s.f. Suliţă mică prevăzută cu un steguleţ, pe care toreadorii o înfig în grumazul taurilor. BANDEROLĂ (< fr., it.) s.f. 1. Fîşie de hîrtie petrecută în jurul unui pachet, al unei cărţi etc, pentru a împiedica desfacerea lor. 2. Fîşie de pînză petrecută în jurul braţului, ca semn al unei anumite însărcinări; brasardă. 3. Steguleţ de lance, de catarg etc. BANDIERĂ (< fr.) s.f. Steag, stindard (al unei corăbii). BANDINELLI (Bartholomeo di Michele Agnolo, zis il Baccio sau ~) (1493—1560), sculptor florentin. Opere cu teme religioase şi porţrete de mare expresivitate, în atitudini torsionate („Sf. Petru" la catedrala din Florenţa, „Pietâ" în biserica Annunziata, „Hercule ucigîn-du-l pe Cacus“). BANDINI, Marco (BANDINUS MARCUS) (c. 1593/1598—1650), misionar franciscan, de origine bosniac. Stabilit în Moldova (din 1644). Raportul său (Codex Bandinus) este unul dintre cele mai importante memorii din sec. 17 privind Ţările Române. BANDIT (< fr.) s.m. Tîlhar; p. ext. persoană care corniţe o infracţiune (gravă). BANDITISM (< fr.) s.n. Tîlhărie; p. ext. infracţiune (gravă). BANDOLA (< sp.) s.f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu bandura. BANDOTECĂ (< germ.; {s} Band „bandă“ + gr. theke „cutie") s.f. Colecţie de benzi de magnetofon. B Mobilă, încăpere în care se păstrează aceste benzi. B (INFORM.) Depozit organizat de benzi magnetice pe care se află memorate programe şi (sau) date necesare pentru eventuale reutilizări. BANDOU (< fr.) s.m. 1. Legătură de încins fruntea, capul, de legat ochii. 2. Boltă îngustă care formează ancadramentul intrării într-un tunel. 3. Profil plat folosit pentru conturarea golurilor (uşi şi ferestre). 4. Profil plat ce ornamentează faţadele pentru a delimita compartimentările. BANDULĂ (< it.) s.f. Piesă de lemn în formă de pară, legată de o frînghie subţire şi care ajută la aruncarea, de ja bordul unei nave la chei, a parîmelor grele de legare a navei la acostare. BANDULIERĂ (< fr.) s.f. Bandă de pînză, de piele etc. pusă de-a curmezişul corpului şi de care se atîrnă o armă (pistol, pistol-automat, sabie). □ Loc. (Despre o armă) In bandulieră = de-a curmezişul spatelui sau al pieptului. BANDUNG, oraş în Indonezia (Java) la SE de Jakarta; 1,63 mii. loc. (1985, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Centru turistic. Ind. chimică (prelucr. chininei), electrotehnică, alim., textilă, de prelucr. a cauciucului natural. Constr. de avioane. Universitate. Centru de cercetări nucleare (1964). Staţiune climaterică. Fundat în 1810. Aici a avut loc prima conferinţă a statelor independente din Asia şi Africa, în 1955, cu participarea reprezentanţilor a 29 de ţări cu scopul sprijinirii luptei pentru independenţă naţională. BANDURĂ (< rus., ucr.) s.f. Instrument muzical popular ucrainean cu tastieră scurtă şi cu 8—24 de coarde, care emite sunete prin ciu-pire. Bangkok. Pagoda de aur (Wat Arun) 174 % Bangui. Vedere generală BANPF, parc naţional în Canada (SV Alberta), pe pantele estice ale M-ţilor Stîncoşi. Supr.: 6 617,6 km2. Fundat în 1885. Relief muntos (culmile Saskatchewan, Paterson, Hector etc.). Ocroteşte o floră şi o faună deosebite (bradul negru şi Douglas, cerbul Wapiti, ursul Grizzly, puma, numeroase păsări). Izv. minerale. Centre turistice: Banff şi Lake Louise. BANGALORE [bşngab:] , oraş în S Indiei, centru ad-tiv af statului Karnataka; 4,61 mii. loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Mare centru comercial. Ind, textilă, alim. şi de prelucr. a metalelor (maşini agricole, vagoane, avioane). Hîrtie, prod. farmaceutice. Vechi oraş-fortăreaţă (sec. 16). Monumente. Universitate. Laborator naţional de cercetări aeronautice şi cosmice (1960). Staţiune climaterică. BANG K A, ins. indoneziană în Arh. Sondelor Mari, la SE de Sumatera, de care este despărţită prin str. cu acelaşi nume; 11,6 mii km2; c. 350 mii loc. Expl. de cositor şi aur. Păduri tropicale. Arbori de piper. BANGKOK (KRUNG THEP sau MAHA NAKHON), cap. Thailandei, port pe fl. Menam (30 mii. t trafic, 1986), la 33 km de G. Siam, prin care se realizează c. 80% din exportul ţării; 5,79 mii. loc. (1990, împreună cu Thon Buri). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (Donmu-ang). Pr. centru economic, politic şi cultural al fărli. Fabrici de prelucr. a lemnului, de ciment, textile.şi conf., tractoare, prod. electrotehnice, întreprinderi pentru decorticarea orezului, de produse alim.; reparaţii navale. Universităţi. Numeroase monumente (300 de pagode, Palatul regal etc.); mai este numit şi „Veneţia Orientului" (c. 300 mii loc. trăiesc pe ambarcaţii mobile în nenumăratele canale din oraş). Cap. Thailandei din 1782. Sediul SEATO (din 1955). Cunoscut din sec. 16. BANGLADESH [baogîsdgş] > Republica Populară ~, stat în Asia central-sudică, pe cursul inferior al fl. Gange; 144 mii km2; 106,5 mii. îoc. (1989). Limba de stat: bengali. Cap.: Dhaka. Oraşe pr.: Chittagong, Khulna. Este împărţit în patru prov. Peste 85% din supr. B. este reprezentată de o cîmple plană (alt. sub 10 m), traversată de Gange (Padma), Brahmaputra (Jamuna) şi Meghna, delta comună acestora măsurînd c. 100 mii km2. Climă tropicală musonică; cicloane cu efecte catastrofale în zona litorală. Resurse de gaze naturale, petrol (în cantităţi mici), cărbune, sare ş.a. întreprinderi de prelucr. a iutei, de ciment, îngrăşăminte chim., hîrtie, sticlărie, produse alim. ş.a. Şantiere navale. Se cultivă iută (c. 0,9 mii. t, 26,9% din prod. mondială, 1988), orez (21,9 mii. t, 1988), trestie de zahăr (7,2 mii. t, 1988), ceai (41 mii t, 1988), grîu (1 mii. t, 1988), legume, bumbac ş.a.; se cresc bovine (22,8 mii. capete, 1988), caprine (10,7 mii. capete, 1988), ovine, cabaline (c. 2 mii. capete, 1988). Pescuit: c. 800 mii t (1986). C.f.: 2,9 mii km. Căi rutiere: 24 mii km. Moneda: 1 taka = 100 paisa. Exportă conf., iută şi ţesături din iută (c. 2/3), crustacee, piei, articole din piele, ceai ş.a. şi importă materii prime şi semifabricate, produse alim., utilaje ind. şi mijloace de transport, combustibili, produse chim. ş.a. — Istoric. Terit. de azi al B. a făcut parte, succesiv, din Imp. Gupta (sec. 5—4 î.Hr.) şi Maurya (sec. 4—3 î.Hr.), din Imp. Marilor Moguli (sec. 17—18) şi din colonia britanică India (sec. 18—20). în aug. 1947 a fost proclamată independenţa statului Pakistan, format din două prov., aflate la 1 700 km distanţă una de alta, ambele avînd o populaţie preponderent musulmană: Pakistanul de V şi Pakistanul de E (actualul B.). Contradicţiile economice, politice, etnice, culturale şi religioase despart cele două provincii. în 1949, şeicul Mujibur Rahman formează Liga Awami care se pronunţă pentru autonomia Pakistanului de E. După victoria în alegeri (1970) a partidului Liga Awami în Pakistanul de E, acesta îşi proclamă independenţa (mart. 1971). Trupele pakistaneze încearcă să înăbuşe mişcarea de independenţă, în condiţiile războiului civil şi, apoi, ale războiului indo-pakistanez, Pakistanul de E devine stat independent (16 dec. 1972) luînd numele de B. (recunoscut de Pakistan în 1974). în febr. 1975, constituţia este modificată; partidele politice sînt desfiinţate, constituindu-se partidul unic, de guvernămînt al cărui conducător, Mujibur Rahman, devine preşedintele republicii. în aug. 1975, o lovitură de stat îl înlătură pe Mujjbur Rahman (care este asasinat) şi inaugurează o perioadă de instabilitate politică internă. La 24 mart. 1982, puterea este preluată de generalul H.M. Ershad, administrator-şef al legii marţiale şi apoi preşedinte al statului (1988—1990). De la 23 apr. 1982 activitatea legislativă şi cea executivă sînt deţinute de preşedinte, asistat de un consiliu consultativ' şi de un cabinet. Activitatea partidelor politice interzisă (din 1984, este parţial permisă). B. este republică islamică. BAN GU (32—92), istoric chinez. Autor al primei monografii dinastice („Cronica dinastiei Han“), model al istoriografiei chineze pentru două milenii. 175 BAPTIST BANGUI [bâghj] , cap. Rep. Centrafri-cane, port pe Oubangui; 596,8 mii loc. (1988, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Pr. centru politic şi economic al ţării. întrepr. textile, de încălţ., producătoare de ulei de cocos şi de prelucr. a lemnului. Universitate. întemeiat în 1889. Centrul ad-tiv (din 1914) ai terit. Oubangui-Chari din componenţa Africii Ecuatoriale Franceze, a devenit cap. statului independent Republica Africa Centrală (din 1960), a Imperiului (din 1976) şl a Rep. Centrafricane (din 1979). BANGWEULU [b»cuiulu] > lac în Africa Ecuatorială (Zambia), la S <3e L. Tanganyika, la 1 067 m alt.; 4,9 mii km2 (15 mii km2 în sezonul ploios). Ad. max.: 5 m. Aici îşi are obîrşia luapula, unul dintre izv. fl. Zair. Descoperit în 1868 de D. Livingstone. Pe malul estic se află parcul naţional Isangano. BANHA (BENHA), oraş în N Egiptului, în S Deitel Nilului, la N de Cairo; 120,2 mii loc. (1986). Nod de transport, ind. alim. şi textilă. Centru comercial (cereale, bumbac, măsline). BANIŢĂ (< bg.) s.f. 1. Unitate de măsură cerealieră pentru volum folosită în trecut, egală cu c. 34 I. ■ Vas cu această capacitate; conţinutul unui asemenea vas. 2. Dimerlie. BANJA LUKA [bana] , oraş în NV Iugoslaviei (Bosnia şi Herţegovina); 183,6 mii loc. (1981, cu suburbiile). Ind. siderurgică, constr. de maşini, chim., a tutunului, piei., celulozei şi hîrtiei. Staţiune balneară. Afectat de un cutremur de pămînt în 1969. BANJARMASIN [band39rmcisin] ? oraş în Indonezia (ins. Kalimantan), port la M. Java; 434 mii loc. (1983, cu suburbiile). Expl. de min. de fier şi diamante. Constr. navale. Prelucr. lemnului. Export de petrol, cărbune, lemn, piper, cauciuc şi bumbac. Universitate. BANJO (< fr.) s.n. Instrument muzical originar *din N Africii, cu cutia de rezonanţă de forma unei tobe acoperite cu piele, cu gît lung şi cu 5—9 coarde; emite sunete prin ciupire. BANJUL, cap. Gambiei, port în estuarul fl. Gambia; 145,7 mii loc. (1983, cu suburbiile). Centru comercial. Aeroportul internaţional Yundum. Export de cauciuc, arahide, ulei de palmier. întrepr. de prelucr. a arahidelor. Constr. de nave fluviale. întemeiat de englezi în 1816. Centrul ad-tiv al coloniei (din 1834) şi protectoratului britanic Gambia (1902). Cap. statului independent Gambia (din 1965). Vechiul nume: Bathurst (pînă în 1973). BANKS [bsegcs] 1. Ins. nelocuită în Arh. Arctic Canadian, situată între continent şi ins. Victoria şi Melville; 66,5 mii km2. Relief colinar (alt. max.: 762 m). Climat subarctic, cu vegetaţie şi soluri de tundră. 2. Suită de canale, str. şi mări interioare în N continentului nord-ame-rican, care uneşte M. Baffin cu M. Beaufort. Parte componentă a Pasajului de Nord-Vest. BAN LOC, com. în jud. Timiş; 4 679 loc. (1991). Piscicultura (iazuri şi heleşteie). Staţie de C.f. Mănăstirea Partoş (sec. 13, reconstruită ulterior), biserică în stil baroc (sec. 18). BANSKÂ BYSTRICA [bjnsca bistriţa], oraş în Ceho-Slovacia (Slovacia), pe rîul Hron; 85,3 mii loc. (1989). Centrală atomoelectrică. Metalurgie neferoasă, constr. de maşini, ind. chimică, textilă, prelucr. lemnului. Aici, în timpul celui de-al doilea război mondial, Armata I Română, comandată de generalul Vasile Atanasiu, a purtat lupte grele împotriva trupelor hitleriste (mart. 1945). Monumentul Ostaşului Român. Bf NTĂ (< rus.) s.f. 1. Bandă1 (1). 2. Fîşie de pînză cusută pe marginea gulerului şi mînecilor cămăşii în portul popular; p. ext. guler; manşetă. BĂNTING [bşentiţ)] , Sir Frederick Grant (1891—1941), fiziolog şi farmacolog canadian. A studiat secreţia internă a pancreasului. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1923), împreună cu J.J.R. Macleod. BANTU ({i}) s.m. invar. Populaţie africană negridă, de o mare diversitate antropologică, din Africa Ecuatorială şi Meridională. H Limbi b. = grup mare de limbi negroafricane din famiiia nigero-congoleză, primele cu care au intrat în contact europenii. BANTUSTANE (Black Homelands), denumire dată unor terit. din Republica Africa de Sud rezervate unor grupuri etnice indigene de culoare şi care beneficiază de o anumită autonomie internă. Din 1976, guvernele sud-africane au proclamat „independenţa** unor b.: Bophuthatswana, Transkei, Venda, Ciskei ş.a., nerecunoscută de O.N.U şi O.U.A. BANU, Ion (n. 1913, Bucureşti), filozof român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de istorie a filozofiei antice („Heraclit**, „Filozofia Orientului antic“) şi de teorie a istoriei filozofiei („Introducere în istoria filozofiei**). BANUŞ, Maria (n. 1914, Bucureşti), poetâ româncă. Debutează cu o lirică a adolescenţei, de o remarcabilă senzorialitate şi candoare („Ţara fetelor**). Ulterior, interpretă a temelor proletcultiste, a elanurilor civice ocazionale („Versuri**, „Ţie-ţi vorbesc, Americă!**), a miturilor şi întrebărilor existenţiale („Portretul din Fayum“, „Noiembrie, inocentul**, „Oricine şi ceva**). Memorialistică („Sub camuflaj**). Premiul „Herder** (1989). BANVILLE [bâvjl] ?TH6odore de (1823— 1891), poet francez. Reprezentant al parnasianismului. Versuri dezvăluind un remarcabil cult al formei („Cariatidele"), fantezie şi umor („Ode funambuleşti**); comedii („Gringoire"). BANZÂRE [basnzea], Ţara ~ (BANZARE COAST) (Sritish, Australian, New Zeeland Antarctic Research £xpedition), porţiunea coastei antarctice, la Oc. Indian, cuprinsă între 122° long. E (Ţara Sabrina) şi 130° long. E (Ţara Wilkes). BAOBAB (< fr. {i}) s.m. Arbore tropical din Africa şi Asia, înalt de 12—22 m, cu circumferinţa trunchiului pînă la 48 m, cu ramuri foarte mari, diametrul coroanei variind între 38 şi 48 m, şi cu fructe ovoide, numite pîinea maimuţelor (Adansonia digitata). BAODING, oraş în N Chinei (Hebei), la SV de Beijing; 548 mii loc. (1986, cu suburbiile). Uzine constr. de maşini agricole, transformatoare, aparate foto, fabrici de ciment, textile (bumbac, mătase naturală), alim. BAOjl, oraş în centrul Chinei (Shaanxi), pe, Weihe; 368 mii ioc. (1986). Nod feroviar. Ind. textilă, constr. de maşini, a hîrtiei şi chim. BAOTOU, oraş în N Chinei (Mongolia Inferioară), pe Huanghe; 1,16 mii. loc. (1986, cu suburbiile). Nod feroviar. Expl. de huilă şi min. de fier. Mare combinat metalurgic. Ind. textilă şi mat. de constr. BAPTISM (< fr.; {s} lat. bapţisma ,,bo.tez“) s.n. 1. MÎşcare fundată de pastorul John Smith la începutul sec. 17, în Anglia, ca protest împotriva bisericii anglicane oficiale; de aici, s-a răspîndit în Olanda. în sec. 18, mulţi baptişti au emigrat în America de Nord. La începutul sec. 19 emisari din America au ven'it în Europa întemeind comunităţi baptiste în Germania, Elveţia, Rusia, Ungaria şi alte ţări, între care şi România. Din creştinism, refuză tradiţia, ad-miţînd numai Scriptura. 2. Doctrină protestantă care pune un accent deosebit pe actul botezului oficiat la majoratul religios (16 ani), comportînd imersiunea. BAPTIST, -Ă (< fr,) subst., adj. 1. S.m. şi f. Adept al baptismului. 2. Adj. Care aparţine baptismului, privitor la baptism. Banskâ Bystrica. Vedere generală 176 BAPTISTE RIU (< fr., lat.) s.n. 1. Bazin de înot în termele antice. 2. Capelă pe lîngă o biserică unde se fac botezurile la catolici; bazin folosit la botezul prin scufundare (imersiune). BA’QUBAH, oraş în E Iraqului, la NE de Bagdad, pe rîul Diala; 114,5 mii loc. (1985). Centru agricol (curmale, bumbac). BAR1 (< fr. {I}; {s} gr. baros „greîitate") s.m. Unitate de măsură tolerată a presiunii (simbol: bar), egală cu 10sN/m2. V. pascal. BAR2 (< engl., fr.) s.n. 1. Local public în care consumatorii sînt serviţi stînd în picioare sau pe scaune înalte, de obicei în faţa unei tejghele; p. restr. tejghea (uneori special amenajată) în localurile publice, la care (se prepară şi) se servesc băuturile. ■ Dulap sau compartiment într-un dulap de sufragerie în care se păstrează băuturi. 2. Local de lux unde se petrece cu muzică, dans, program artistic etc. (noaptea tîrziu); cabaret. BARA (< fr.) vb. I tranz. 1. A împiedica, a opri trecerea, intrarea, circulaţia. 2. A trage o linie, o bară peste un text, pentru a-l anula. BARA, com. în jud. Timiş; 325 loc. (1991). BARABA sau BARABBA (în „Noul Testament"), tîlhar iudeu, căpetenie de răzvrătiţi şi ucigaşi. Eliberat cu ocazia sărbătorilor de Paşti, cînd poporul, pus să aleagă între el şi Hristos, a preferat ucigaşul nevinovatului. BARABAS [bşroboş] Miklos (1810—1898), pictor maghiar din Transilvania. Portrete, peisaje, într-o Imanieră academică, cu note de surprindere spontană a oamenilor şi locurilor („Mocani sălişteni îndreptîndu-se spre tîrg“). BARABQI (< bg.) s.m. 1. Plantă erbacee bienală sau perenă din familia umbeliferelor, înaltă de 50—200 cm, cu frunze penate, flori albe şi rădăcini îngroşate, comestibile (Chaero-phyllum bulbosum). 2. (Art.) Dans popular românesc asemănător horei, cu ritm binar şi mişcare vioaie, răspîndit, şi sub alte denumiri, în întreaga ţară; melodia corespunzătoare acestui dans. BARAC, loan (1776/1777—1848, n. sat Ală-mor, jud. Sibiu), scriitor român. Basmul alegoric în versuri „Istorie despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă" (adaptare); traduceri şi prelucrări de romane populare („Halima"). BARACĂ (< fr.) s.f. Construcţie provizorie din scînduri, din panouri demontabile sau din zidărie, folosită ca locuinţă, birou, depozit etc. BARACUDĂ (< sp. {i}) s.f. Peşte marin răpitor, asemănător ca formă cu ştiuca, de peste 2 m lungime, foarte agresiv, putînd fi periculos pentru înotători. BAR^J (< fr.) s.n. 1. Obstacol transversal pe firul unei văi, natural (de alunecare, prăbuşire, vulcanic, morenaic, glaciar) sau antropic (din lemn, zid, beton etc.). 2. Construcţie hidrotehnică, aşezată transversal în albia unui curs de apă, pentru ridicarea nivelului apei în amonte şi crearea unui lac de acumulare. Cele mai înalte b.: Rogunsk şi Nurek (C.S.I., 325 m şi respectiv 317), Grande Dixence (Elveţia, 285 m), Vaiont (Italia, 262 m), Oroville (S.U.A., 230 m); în România, b. de la Bicaz, pe Bistriţa (127 m), de la Vidraru, pe Argeş (167 m), b. Gura Apelor de pe Rîul Mare al hidrocentralei Brazi (174 m). Sin. stăvilar, zăgaz. 3. Lucrare executată în mină din scînduri sau din pînză cauciucată, pentru reducerea curentului de aeraj în vederea stingerii incendiilor subterane. 4. Piedică, barieră. 5. (MILIT.) Lucrare genistică constituind un obstacol în înaintarea inamicului (b. antitanc, b. contra infanteriei). Se realizează: b. explozive (cîmpuri de mine), b. neexplozive (şanţuri, escarpe etc ), b. chimice (substanţe toxice de luptă). 6. întrecere între doi sau mai mulţi sportivi sau între două sau mai multe echipe, aflate la egalitate, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial. BARANAGAR, oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest), suburbie nordică a Calcuttei, port pe Hooghly; 170,3 mii loc. (1981). Şantiere navale. Ind. iutei, chim. şi încălţ. BARANGA, Aurel (1913—1979, n. Bucureşti), dramaturg şi publicist român. Versuri avangardiste („Poeme cu orbi"), un volum de proză reportericească („Ninge peste Ucraina"), drame şi farse satirice, inspirate din actualitate („Opinia publică", „Viaţa unei femei"). Mici fabule în versuri. BARANOV, Nikolai Varfolomeevici (n. 1909), arhitect şi urbanist rus. Prof. univ. la St. Petersburg. Autorul planului general de reconstrucţie a St. Petersburgului (1945—1948) şi a unor palate din sec. 18 şi 19; construcţii şi ansambluri urbanistice moderne. Lucrări teoretice („Urbanismul modern"). BARANOVICI, oraş în Bielorusia (C.S.I.), la NE de Brest; 159 mii loc. (1989). Nod de transport. Ind. constr. de maşini, prelucr. lemnului, conf. şi tricotaje, încălţ., mat. de constr. BÂRÂNY (BARANYI) [bş:ra:fi] Robert (1876—1936), fiziolog şi otorinolaringolog aus- john Barbirolii triac de origine ungară. Stabilit în Suedia. Prof. univ. la Uppsala. Unul dintre fondatorii otoneu-rologiei. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1914). BARAOLT 1. Masiv muntos în SV Carpaţilor Orientali, în marele cot al Oltului (între defileele Tuşnad şi Racoş), limitat de M-ţii Harghita şi depr. Baraolt (la NV) şi depr. Sfîntu Gheorghe (la S). Alcătuit din fliş (marno-grezos şi grezos-caicaros) cu intruziuni de roci vulcanice. Alt. max.: 1 018 m (vf. Gurgău). Păduri de fag şi stejar. Păşuni. Expl. de lignit (Valea Crişului, Sf. Gheorghe). 2. Depr. tectono-ero-zivă în SV Carpaţilor Orientali, între Dealul Dugău şi M-ţii Perşani (la V), M-ţii Baraolt (la S) şi Harghita (la NE), drenată de rîurile Baraolt, Vîrghiş şi Cormoş. Relief colinar şi de terase. Expl. de lignit (Căpeni, Vîrghiş etc.) şi mat. de constr.; ape minerale (Vîrghiş, Biborţeni). 3. Oraş în jud. Covasna, în depr. şi pe rîul cu acelaşi nume (afl. al Oltului); 10 530 loc. (1991). Expl. de lignit; staţie de sortare şi însilozare a lignitului. Combinat pentru produse lactate; fabrică de pîine; constr. de maşini. Menţionat documentar din 1224. Declarat oraş în 1968. în satul Biborţeni, biserică (sec. 13, cu transformări ulterioare). în satul Căpeni, biserică (sec. 14—15, cu transformări din sec. 18). BARASCH, Eugen A. (1906—1987, n. Bucureşti), jurist român. M. coresp. al Acad. (1963). Lucrări de drept civil şi de dreptul familiei („Teoria generală a contractelor economice", în colab., „Ocrotirea părintească", în colab.). BARASCH, luliu (1815—1863, n. Brody, Polonia), medic român. A înfiinţat primul spital de copii din Bucureşti. Popularizator al cunoştinţelor ştiinţifice şi fondator al revistei „Isis". BARASCHI, Constantin (1902—1966, n. Cîmpulung), sculptor român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. A abordat un larg registru tematic într-o viziune realistă, ce manifestă predilecţie pentru finisarea suprafeţelor („Mihai Eminescu", „Fiica artistului"). BARATĂ (< fr.) s.f. 1. Aparat de omogenizare şi emulsionare folosit la fabricarea margarinei. 2. Aparat utilizat în filatura de viscoză pentru obţinerea xantogenatului de celuloză. B^lRĂ (< fr.) s.f. 1. Element rigid ai unui sistem tehnic sau semifabricat cu lungime mare în raport cu lăţimea şi grosimea. 2. Conductor neizolat, de secţiune relativ mare, folosit în construcţia maşinilor şi aparatelor electrice şi în instalaţii electrice. B. colectoare = conductor folosit într-o instalaţie electrică de forţă, la care se leagă prin aparate de conectare circuitele electrice de distribuţie şi consum ale energiei electrice. B. de comandă = b. din material absorbant de neutroni pentru reglarea sau oprirea reacţiei nucleare în lanţ într-un reactor nuclear. 3. Fiecare dintre cele trei bîrne din care este construită poarta la anumite jocuri sportive (fotbal, rugbi etc.). ■ B. fixă = aparat de gimnastică, constînd dintr-o bară metalică rotundă, instalată la o anumită înălp'me între doi stîlpi şi pe care se execută diferite exerciţii; suî (7). 4. Loc pe care îl ocupă avocaţii într-o sală de judecată în timpul pledoariei. 5. Semn grafic de forma unei linii verticale, folosit pentru separarea unui text. M Linie verticală care taie portativul, divizînd durata piesei muzicale în unităţi metrice egale. 6. Ridicătură de metal liniară, dispusă transversal pe tastiera unor instrumente cu coarde, indicînd locurile-în care se pot produce, prin ciupire, sunetele de o anumită înălţime. 7, Prag subacvatic format din depuneri de nisip sau de mîl, situat la adîncime mică, la gura unui fluviu sau în mare, în faţa golfurilor. Cu timpul, uneJe se pot transforma în cordoane litorale. BARBACANĂ (< fr., it.) s.f. 1. Lucrare de fortificaţie destinată să protejeze un cap de pod, intrarea unei cetăţi etc. 2. Deschidere înaltă şi îngustă în zidul unui turn, al unui coridor etc., folosită în arhitectura medievală. 3. Deschidere îngustă într-un zid de sprijin, culee de pod etc., pentru a permite scurgerea apei infiltrate în terenul din spatele acestora. 177 BARBU tS peiahtstown r^Bruce, 340 Od BARBADOS laiAnu Marc&tielZ _ti&aings_ 1Christchurch' 0 —4,5 —9 km - BARBADOS, stat insular în Antilele Mici (America Centrală insulară), la SE de ins. Martiriica; 430 km2; 256 mii loc. (1989). Cap.: Bridgetown. Limba oficială: engleza. Relief scund reprezentat de un podiş calcaros (alt. max. 336 m) şi o cîmpie plană ce ocupă o mare parte a ins. B. Climă tropicală cu precipitaţii bogate şi frecvente uragane. Trestie de zahăr (720 mii t, 1988), batate, manioc. Mici fabrici de zahăr (83 mii t, 1988), rom, textile, produse electrotehnice. Pescuit. Turism. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 1,5 mii km. Moneda: 1 Barbados dollar = 100 cents. Exportă echipament electric (c. 1 /2), produse petroliere, zahăr, conf. ş.a. şi importă maşini, utilaje şi mijloace de transport, bunuri de larg consum, produse alim. combustibili ş.a. — Istoric. Descoperit de spanioli, în 1518, colonizat din 1627 de englezi, B. intră în componenţa Federaţiei Indiilor de Vest (1958— 1962), obţine în oct. 1961 autonomia internă şi îşi proclamă la 30 nov. 1966 independenţa în cadrul Commonwealth-ului. B. este monarhie constituţională. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (compus din Camera Reprezentanţilor şi Senat), iar cea executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Reprezentanţilor. BARBAR, -A (< fr., lat) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Nume dat de vechii greci şi de romani şi, mai tîrziu, de lumea creştină, celui ce aparţinea populaţiilor din afara graniţelor, considerate de ei ca inferioare. 2. S.m. şi f. (La m. pl.) Nume dat de unii istorici populaţiilor marii migraţiuni de la începutul evului mediu. ■ Persoană aparţinînd uneia dintre aceste populaţii. 3. S.m. şi f., adj. Fig. (Persoană) care se comportă în mod necivilizat; (om) crud, sălbatic, grosolan. ■ (Adverbial) în mod crud, sălbatic, grosolan. BARBARjE (< fr., lat.) s.f. 1. Stare rudimentară de dezvoltare social-culturală în care se află un popor, un grup de oameni, un om; înapoiere, sălbăticie. 2. Lipsă de. respect pentru cultură şi civilizaţie; comportare, faptă re-flectînd o asemenea atitudine; cruzime, sălbăticie, neomenie. BARBARJSM (< fr., lat.) s.n. (LINGV). Cuvînt împrumutat dintr-o limbă străină, folosit inutil (întrucît are echivalent în limba respectivă) şi neasimilat. BARBAROSSA, porecla a doi celebri piraţi algerieni; Arudj (c. 1473—1518) şi fratele său, Khair ed-Din (Chaired-din) (c. 1466—1546), comandant (capudan-paşa) al flotei otomane. BARBAROSSA, denumire codificată dată de germani planului de atacare a U.R.S.S. B^RBĂ (lat. barba) s.f. 1. Păr care creşte la bărbaţi pe bărbie şi pe obraji. □ Compuse: (BOŢ.) Barba-boierului = plantă erbacee perenă din familia jabiatelor, înaltă de 20—50 cm, cu frunze sesile şi flori axilare galbene cu dungi purpurii (Ajuga laxmanpi); avrămeasă. Barba-ca-prei = plantă erbacee din genul Tragopogon, familia compozitelor, cu numeroase vase latici- fere, flori hermafrodite şi fructe achene cu cioc lung. Barba-împăratului = plantă erbacee din familia nictaginaceelor, înaltă de 70—80 cm, cu flori roşii, galbene, albe sau pestriţe, plăcut mirositoare, originară din America de Sud, cultivată la noi ca plantă decorativă; noptiţă (2), norea (Mirabilis jalapa). Barba-lupului = plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă de 0,60—1,25 m, cu flori galbene şi fructe achene (Crepis biennis). Barba-ungurului = mică plantă erbacee din familia cariofilaceelor, cu numeroase tulpini şi flori albe sau roz, plăcut mirositoare (Dianthus spiculifolius). Endemică în România; ocrotită. Barba-ursului = coada calului (a). 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. BARBER [ba;bs],Samuel (1910—1981), compozitor american. Simfonii, baletul „Medeea", opera „Antoniu şi Cleopatra“, concerte instrumentale, muzică de cameră. BARBET (< fr.) s.m. Cîine prepelicar cu părul lînos şi creţ, folosit în special la vînătoarea de baltă. BARBETA (< it.) s.f. 1. Fiecare dintre cele două smocuri de barbă (1) lăsate să crească pe părţile laterale ale feţei. 2. Parîmă scurtă, legată de un inel fixat la prora unei ambarcaţii şi folosită pentru legarea acesteia de o navă sau de chei BARBEY D’AUREVILLY Tbarbe dorvji], Jules-Amedee (1808—1889), prozator şi critic literar francez. Imaginaţie sumbră, obsedată de elementul supranatural demonic (romanul „Cavalerul des Touches“, nuvele — „Diabolicele"). Studii literare şi dramatice. BARBILIAN, Dan v. Barbu, Ion. BARBIROLLI[ba:bîrjli] ,Sir John (1899— 1970), dirijor englez de origine italiană. Din 1943, a dirijat orchestra „Halle" din Manchester. BARBIŞON (< fr.) s.n. Barbă (1) mică şi ascuţită, cioc2 (3). BARBITON (< fr., lat.) s.n. Instrument muzical mare, asemănător cu lira, folosit de vechii greci. BARBITURIC (< fr.) adj. Acid ~ = substanţă sintetică rezultată prin condensarea ureii cu acidul malonic (malonil-uree), care stă la baza multor medicamente hipnotice, sedative, anti-convulsivante şi anestezice (ex. luminai, evipan etc.). ■ (Substantivat, n. pl.) Clasă de medicamente cu acţiune calmantă asupra sistemului nervos central; (şi la sg.) medicamente din această clasă. BARBITURISM (< fr.) s.n. Totalitatea tulburărilor care apar în intoxicaţiile acute sau cronice cu barbiturice. BARBIZON[bărbi2o]4Şcoala de la nume dat unui grup de pictori (Th. Rousseau, Millet, Diaz de la Pefia, Daubigny, Troyon ş.a.) care, la mijlocul sec. 19 s-au stabilit în satul B., la marginea pădurii Fontainebleau. Preocupat de a lucra în „plein-air“, de a reda peisajul familiar neidealizat. Asimilează lecţia peisagiştilor en- - glezi şi fac trecerea spre impresionism. Marchează un moment important în dezvoltarea artei peisajului. BARBON [bş-.bsn] } Nicholas (c. 1640— 1698), economist englez. Unul dintre fondatorii conceptului de „asigurări", lucrările sale anti-cipîndu-i prin concluzii pe A. Smith şi D. Ricardo („Discurs despre comerţ", „Discurs despre bani şi noua monedă"). BĂRBOŞI, cartier al municipiului Galaţi. Aici s-a descoperit un castru roman, întemeiat la începutul sec. 2, sediu al unei unităţi de navigaţie fluvială pe Dunăre, c lassis Flavia Moesica, pe locul unei vechi aşezări geto-dacice. în jurul lui s-a construit şi o importantă aşezare civilă şi o necropolă. Părăsit la mijlocul sec. 3. Punct fosilifer ( B.—Tirighina), rezervaţie naturală. BARBOTAJ (< fr.) s.n. 1. Sistem de ungere a unei maşini, realizat prin împroşcarea lubrifiantului pe suprafeţele de uns. 2. Metodă dietetică de preparare a unor furaje (tărîţe, uruieli), constînd în fierberea prealabilă a acestora şi administrarea în hrană, sub formă de terci. BARBOTARE (cf. fr. barboter) s.f. Trecere forţată a unui gaz printr-un lichid, în scopul realizării unui amestec, al eliminării impurităţilor solide din gaz, al dizolvării gazului în lichid etc. BARBOTjNA (< fr.) s.f. 1. Masă ceramică fluidă din care se fasonează, prin turnare în forme de ipsos, produse ceramice cu profil complicat şi cu goluri interioare. 2. Roată a vinciului sau a cabestanului, avînd imprimate pe coroană locaşuri de forma şi de mărimea zalelor lanţului de ancoră. BARBU, Aca de ~ (1895—1958, n. Sighişoara), soprană română. A cîntat la Bucureşti şi la Cluj. Repertoriu romantic („Bal mascat" de Verdi, „Tristan şi Isolda" de Wagner) şi românesc („Năpasta" de S. Drăgoi). Fondatoare a Operei din Timişoara (1947). BARBU, Eugen (n. 1924, Bucureşti), scriitor şi ziarist român. M. coresp. ..al Acad,, (1974). Sensibil la insolit şi pitoresc, dar şi la tragic, realizează romanul periferiei feucureştene de altădată („Groapa"), abordează romariul politic al clasei muncitoare şi al personajului comunist („Şoseaua Nordului", „Facerea lumii") şi romanul parabolic, de inspiraţie istorică („Prince-pele", „Săptămîna nebunilor"). Nuvele de atmosferă („Prînzul de duminică"). Jurnale, eseuri, piese de teatru („Să nu-ţi faci prăvălie cu scară"), o panoramă a poeziei române contemporane, scenarii de film. Premiul „Herder" (1978). BARBU, Rlaret (1903—1984, n. Lugoj), compozitor şi dirijor român de cor. Operete („Ana Lugojana", „Tîrgul de fete"), muzică corală. BARBU, Ion (pseud. literar al lui Dan Bărbi Han) (1895—1964, n. Cîmpulung), poet şi matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul geometriei, algebrei şi teoriei numerelor („Teoria aritmetică a idealelor", „Grupuri cu operatori"). Ca poet, a debutat la „Sburătorul". Versurile de început, parnasiene prin expresia solemnă, sentenţioasă, dezvăluie un spirit dionisiac, o energie telurică. Ion Barbu Aca de Barbu Eugen Barbu BARBU 178 Baladele „După meici", „Riga Crypto şi lapona Enigel" transfigurează un univers naturist, dînd valoare mitică anecdotei lirice. Evocator pitoresc şi nostalgic al lumii balcanice („Isarlîk"). în ultima perioadă a creaţiei, se orientează spre o lirică ermetică şi iniţiatică, ţintind puritatea esenţelor („Joc secund", „Uvedenrode"). Susţinător al unei arte poetice intelectualiste, al unui lirism sublimat prin cerebralizare. Eseuri polemice, remarcabile prin dialectica paradoxală a Ideaţiei, prin rafinamentul expresiei. Traduceri din Shakespeare („Richard al lll-lea“). M. post-mortem al Acad. (1990). BÂRBU, Nicolae I. (n. 1908, sat Cîrstăneşti, jud. Vîfcea), filolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de lingvistică („Sintaxa limbii române după metoda istorico-stilistică", „Tema latină"), studii consacrate literaturilor antice („Dualismul tragediei lui Sofocle", „Valori umane în literatura greacă"). BÂRBU, Viorel (n. 1941, Deleni, jud. Vaslui), matematician român. M. coresp. ai Acad. (1991), prof. univ. ia laşi. Cercetări privind operatorii diferenţiaţi şi pseudodiferenţiali, ecuaţiile integrale şi controlul optimal ai sistemelor infinit dimensionale. BARBUDA v. Antigua. BÂRBU LĂUTARUL (pe numele adevărat Vasile Barbu) (c. 1780—c. 1860, n. laşi), cîntăreţ, cobzar şi violonist român. Descendent al unei fam iii! de lăutari, cunoscute din sec. 17; în mai multe rînduri staroste ai breslei lăutarilor. Autor de melodii lăutăreşti. BARBUN (< ngr.) s.m. Peşte teleostean marin, răspîndit în M. Neagră, mic (14—23 cm), de culoare roşiatică, cu înotătoare aurii, cu două mustăţi lungi sub falca inferioară şi carnea foarte gustoasă (Mullus barbatus). B^RBURE (BARBUR) s.m. Clin cu terminaţie în formă de M, intercalat în faţa şi spatele unui anumit tip de cămaşă bărbătească, din unele zone a ie Transilvaniei. BARC (< germ.) s.n. Corabie cu mai multe catarge cu pînze pătrate, al cărei ultim catarg are vele trapezoidale. BARCA, familie nobiliară cartagineză, din care au făcut parte generalii Hamilcar, Hasdru-bal, Hannibal. BÂRCAGjU (< barcă) s.m. Persoană care (are meseria de a) conduce o barcă; luntraş (2). BARCÂNĂ (< fr.) s.f. Dună caracteristică periferiei deşerturilor, în formă de potcoavă asimetrică cu convexitatea orientată perpendicular pe direcţia vîntului, cu o înălţime medie de 15—20 m şi o lungime de 200—800 m. BARC ANS, com. în jud. Covasna; 4 891 loc. (1991). BARCAROLĂ (< it., fr.) s.f. 1. Cîntec al gondolierilor veneţieni. 2. Compoziţie muzicală cu caracter liric şi mişcare ritmică legănată. BARCAZ (< rus.) s.n. Ambarcaţie de lemn, cu pînze, cu motor propriu sau remorcată, folosită mai ales de pescari; capacitate între 10 şi 100 t. BARCĂ (< it., fr.) s.f. Ambarcaţie mică de lemn, de cauciuc etc., cu vîsle, pînze sau motor. BÂRCĂU, afl. dr. al Crişului Repede. Izv. de sub vf. Ponor din M-ţii Plopiş, străbate defileul de la Marca, săpat epigenetic în şisturi cristaline, intrînd în zona de dealuri, in Cîmpia de Vest este îndiguit în mare parte; 160 km, dintre care 118 km pe terit. României. BARCEA, com. în jud. Galaţi; 5 818 loc. (1991). Staţie de c.f. BARCELONA [barSef^na] 1. Oraş în NE Spaniei, port ia M. Mediterană, centru ad-tiv al reg. autonome Catalonia; 4,16 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Port (17,8 mii. t trafic, 1985). Mare centru ind. (constr. de maşini, ţesături şi conf., şantiere navale, aparataj electrotehnic, produse chimice şi aiim,), comercial şi financiar. Universitate (1450). Centru turistic. Catedrala Santa Cruz (începută sec. 13), biserica Santa Maria del Mar (sec. 14) în stil gotic catalan, biserica Sagrada Familia de A. Gaudi. Muzeu de artă catalană, întemeiat de cartaginezi în sec. 3 î.Hr. Capitală a comitatului de B. între 877 şi 1137 cînd s-a unit cu Aragonu! (1137); a cunoscut o perioadă de înflorire (pînă în sec. 16), ca unu! dintre cele mai importante porturi ale Mediteranei. în sec. 19—20 are loc o puternică dezvoltare economică, politică şi culturală; sediul guvernului republican spaniol (1937—1939). 2. Oraş in N Venezuelei, centru ad-tiv al statului Anzoâtegui, port la M. Caraibilor; 236,7 mii loc. (1981, cu suburbiile). Prelucr. petrolului (Puerto La Cruz). Ind. textilă, a piei. şi alim. (carne). Fundat în 1634. BARCHETINĂ (< it.) s.f. Navă cu pînze, avînd un arbore cu pînze pătrate şi 2—4 arbori cu pînze trapezoidale. BĂRCIANU-POPOVÎCI 1. Sava 8. (1814— 1879, n. Răşinari, jud. Sibiu), preot şi cărturar român. M. coresp. al Acad. ţ 1869), prof. la Institutul Teologic din Sibiu. Participant la Revoluţia de la 1848—1849. Autor de manuale şi dicţionare. 2. Danii! B. (1847—1903, n. Răşinari, jud. Sibiu), biolog, botanist şi pedagog român. Fiul lui B. (1). Primul român dr. în biologie, la Leipzig (1874). Primul darvinist român. Iniţiator al cercetărilor de biologie experimentală. Lucrări de anatomie şi embriologie vegetală. Animator cultural, publicist şi fondator de reviste. Semnatar al Memorandum-ului din 1892. BARCOO v. Cooper’s Creek. BARCSAY [bşrtjoi] Jen6 (1900—1988), pictor ungur. Mozaicuri cu elemente abstracte (Teatrul Naţional din Budapesta). Lucrări teoretice („Anatomia artistică", „Spaţiu şi formă"). BARD (< fr., lat.) s.m. Poet care compunea şi recita cîntece războinice şi religioase la vechii celţi, acompaniindu-se cu un fel de liră; p. gener. poet (naţional). BARDASARE, Emanoil (1850—1935, n. Bur-dujeni-Suceava), pictor român. Peisaje („Burdu-jeni“), scene de gen sentimental-anecdotice, portrete („Fetiţa cu cartea"), schiţe de compoziţie („Stegarul"). BARDĂ (< magh.) s.f. Unealtă pentru cioplit lemnul, cu coadă scurtă, cu pana mai lată decît a securii, asimetrică şi cu tăişul curb. BÂRDEEN [ba:dj:n], John (1908—1991), fizician american. Prof. la universităţile din Minnesota şi Illinois. Contribuţii în fizica solidului şi temperaturilor joase. împreună cu W.H. Brat-tain şi W. Shockley a inventat tranzistorul (1948) şi împreună cu L.N. Cooper şi J.R. Schrieffer a formulat o interpretare cuantică a supraconductibilităţii, cunoscută sub denumirea de teoria BCS. Premiul Nobei (1956), împreună cu W.H. Brattain şi W. Shockley, şi (1972), împreună cu L.N. Cooper şi J.R. Schrieffer. BARDEM» Juan Antonio (n. 1922), regizor spaniol. Filme de investigaţie socială („Comi-cos“, „Moartea unui ciclist", „Strada mare", „A trecut o femeie"). m BARNAUL BARDOR (< fr.) s.n. Macara mobiiă, folosită pe şantierele de construcţie. BAUDOT [bardo], Brigitte (n. 1934), actriţă franceză de film. Unul dintre miturile cinematografului mondial al anilor ’SO—’60 („Şi Dumnezeu a creat femeia", „Adevărul'*, „Viaţă particu-iară“, „Vi va Mar ia"). BARDOU (< fr.) s.m. (ZOOT.) Hibrid obţinut prin încrucişarea dintre armăsar şi măgăriţă (Equus hinnus). V. cat/r. BAREiLLY[bsrei I i] (BARELI [barili]), oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), în C Indo-Gange-tică; 449,4 mii ioc. (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru al ind. zahărului, cauciucului sintetic, tricotajelor, mobilei, celulozei şi hîrtiei. întemeiat în 1537. Bi^REM1 (< bg., ser.) adv. Măcar, cel puţin. BAREM2 (< fr.) s.n. 1, Tabel în care sînt prezentate, gata calculate, valorile unor elemente sau date în funcţie de alte elemente sau date variabile (b. de dobînzi, b. de preţuri etc.). 2. (SPORT) Normă pe care trebuie să o realizeze un sportiv sau o echipă pentru a se putea califica într-o competiţie oficială. BARENBOIM, Danie! (n. 1942), pianist şi dirijor israeiian. Carieră internaţională începută la 7 ani (integrala concertelor pentru pian de Mozart, a sonatelor şi concertelor pentru pian de Beethoven etc.). A dirijat filarmonicile din Londra, New York, Viena, Berlin, Israel ş.a. BAR!WT$'-[bardn£|?1. Witlem B. (1550-1597), navigator şi explorator olandez. între 1594 şi 1597 a întreprins trei expediţii în Oc. îngheţat, încercînd să descopere Pasajul de Nord-Est, de ia Oc. Atlantic la Oc. Pacific. A descoperit în ultima expediţie (1596-—1597) ins. Urşilor şi Arh. Spitsbergen. 2, Marea ~, mare în V Oc. îngheţat, între coastele Europei de N, arh. Novaia Zemlea, Spitsbergen şi Franz jose ph; 1.42 mii. km2. Comunică cu M. Albă şi M. Kara. Ad. medie: 360—400 m; ad. max.: 600 m. Salinitate medie: 33,5°/c0. Maree max.: 6,5 m. Pescuit: navigaţie intensă. în ea se varsă fl. Peciora. Porturi pr.: Murmansk (Federaţia Rusă, CS.I.) şi Vardo (Norvegia). BARETĂ (< fr.) s.f. 1. Bentiţă (de piele, de pînză etc.) care încheie un pantof. 2. Plăcuţă dreptunghiulară, cu formă fi culoare anume stabilite, care serveşte la fixarea şi susţinerea unei decoraţii sau care se poate purta în locul însemnului decoraţiei. 3. (ELT.) S. colectoare — bara colectoare pentru conectarea circuitelor electrice secundare ale ursei instalaţii electrice. B’ÂRG (pseud. fui Ion Bărbu/escu) (1887— 1969, n. Odobeşti), grafician şi pictor român. Desene satirice şi caricaturi antirăzboinice, antimonarhice şi antifasciste („Şomerii**, „Propagandă ţărănistă**). BARHfT (< germ.) s.n. Ţesătură de bumbac, scămoşată (flanelată) pe una din feţe. BARI, oraş în SE Italiei (Apulsa), port la M. Adriatică; 355,4 mii loc. (1988). Centru comercial şi ind. (prelucr. petrolului şi lemnului, oţeluri, mat. de constr., produse textile şi alim.). Şantiere navale. Universitate. Monumente: biserica San Ni cola şi catedrala San Sa vino (sec. 11—12). Muzee. B^RIC, -A (< fr. fi}; {sf gr. barys „greu") adj. Referitor ia presiunea atmosferică. □ Sistem b. ~ formă a reliefului cîmpului bar ic (repartiţia presiunii atmosferice) care poate fi pozitiv (anticiclon, dorsală anticicîonică) sau negativ (ciclon, talveg depresionar). Gmp b. v. cîmp. BARICADĂ (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) închide, a (se) bloca cu o baricadă. BARICADĂ (< fr.) s.f. întăritură amenajată dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulaţiei sau pentru apărare, de obicei în timpul luptelor de stradă. BARBCŞNTRU (< fr.; {s} gr. barys „greu" + lat. centrum „centru") s.n. (FIZ.) Centru de greutate. ^ (< fr. |i|; {s| gr. barys „greu'*) s.f. Unitate de măsură tolerată a presiunii, egală cu 0,1 N/m2. 8ARIŞRĂ (< fr., germ.) s.f. 1. Bară mobilă, acţionată manual sau mecanizat, care poate fi aşezată ca obstacol transversal pe o şosea (la intersecţia cu o cale ferată, la intrarea într-un oraş etc.), pentru a opri circulaţia rutieră; p. ext. loc unde se întretaie o şosea cu o linie de cale ferată. ■ Fig. Obstacol, piedică într-o acţiun^. ® (în psihanaliză) Termen denumind sistemul defensiv ce se constituie împotriva motivaţiei indezirabile (ex. ascetismul contra -actelor incestuoase). □ (EC.) B. vamală (sau tarifară) — restricţie vamală impusă la intrarea într-o ţară a mărfurilor provenite din străinătate. 2. Loc de intrare într-un oraş, unde se încasau odinioară taxele pe mărfurile aduse spre vînzare; p. ext. periferie. 3. Loc de plecare în cursele de cai. 4. (FIZ.) B. de potenţial — regiune în care energia potenţială prezintă un maxim sau un prag, greu de traversat de particulele cu energie mică 5. (GEOGR.) B. coralIgenă = recif. B. de gheaţă = abrupt al banchizei orientat spre marea liberă, cu înălţimi de 200—1 000 m, din care se desprind aisberguri (ex. Marea barieră de gheaţă Ross). 6. (SPORT) Stare care marchează limitele posibilităţilor biologice sau psihologice ale unui sportiv în efortul fizic (ex. b. fiziologică, b. psihologică). BARIL (< engl» {Sj) s.m. Unitate de măsură pentru volum, folosită în special pentru produse petroliere, egală cu 158,9 I în S.U.A. şi cu 163,5 I în Marea Britanie. BARIMETRIE (< fr.; {s} gr. barys „greu** + metron „măsură**) s.f. (ZOOT.) Aprecierea greutăţii vii a animalelor pe bază de măsurători. BARINAS 1. Oraş în Venezuela, la poalele Cordilierei Merida, centru ad-tiv al statului cu aceiaşi nume; 172,6 mii loc. (1989). Prelucr. cafelei. Piaţă pentru animale. Expl. de petrol. Universitate. 2. Stat în S Venezuelei; 35,2V mii km2; 454,5 mii loc. (1989). Centru ad-tiv: Barinas. Expl. de petrol şi forestiere. Creşterea animalelor (pe păşuni naturale). Vechiul nume: Zamora. BARIONI (< engl.; {sj gr. barys „greu") s.m. pl. (FIZ.) Clasă de particule elementare cu spin semiîntreg şi cu masa egală sau mai mare decît a protonului. De ex. nucleonii (protonul şi neutronul), hiperonii şi antiparticulele lor. BÂRISÂL, oraş în S Rep. Bangladesh, la S de Dhaka, port în delta Gangelui şi Brahmaputrei; 172,9 mii loc. (1981). Constr. de maşini; şantier naval. Ind. alim. şi a chibriturilor. Piaţă pentru orez. Export de iută, peşte şi ceai. BARISFERĂ (< fr. {i}; {s} gr. barys „greu“ + sphaira „sferă") s.f. (GEOL.) Nucleul Pămîntului format din material foarte greu (fier, nichel, cobalt etc.); centrosferă. BARjŞ (după fr.) s.n. 1. Broboadă de lînă, subţire şi uşoară. 2. Stofă de lînă foarte fină. BARIŞN1KOV, Mihaii Nikoiaevici (n. 1948), balerin şi coregraf rus. Stabilit în S.U.A. (1974). Extraordinară sensibilitate şi tehnică desăvîrşită. Director al Teatrului american de balet. BARITĂ (BARJT s.n.) (< fr. (l|) s.f. Baritină. BARITJNÂ (< fr.) s.f. (MINER.) Sulfat natural de bariu, de culoare alb-gălbuie pînă la cenuşie, cu luciu sidefos şi aspect de agregate granulare sau sub formă stalactitică. Se formează prin procese foarte variate: hidrotermale, de precipitaţie şi diageneză în mîl uri de mare adîncă. Se utilizează în ind. chimică, a pielăriei şi la săparea sondelor pentru îngreunarea noroiului de foraj; barită. BARITO, fl. în Indonezia (în S ins. Kaliman-tan); 880 km. Izv. din masivul Muller, din centrul ins. şi se varsă în M. Java. Navigabil pe c. 400 km. în deita sa se află portul Banjarmasin. BARITON (< it., fr.) s.m., s.n. 1. S.m. Voce bărbătească intermediară între tenor şi bas; cîntăreţ care are această voce. 2. S.n. Instrument de suflat, din alamă, cu registru corespunzător acestei voci. BARIŢIU, George (1812—1893, n. Jucu, jud. Cluj), om politic, publicist şi istoric român. Acad. (1866). Concepţii iluministe („Cuvîntare scolasticească**). întemeietorul presei româneşti din Transilvania („Gazeta de Transilvania**, 1838; „Foaie pentru minte, inimă şi literatură",. 1838). Unul dintre conducătorii Revoluţiei de fa 1848—1849; vicepreşedinte al Adunării Naţionale de la Biaj (3—5/15—17 mai 1848). Membru fondator ai ASTREi şi ai Academiei Române. Preocupări privind istoria românilor („Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă"). Contribuţii fa elaborarea unor teme de filozofie a culturii şi filozofie a istoriei („Despre filozoful Schopenhauer**). BARIU (< fr. {i}; |s) gr. barys ,,greu“) s.n. Element chimic (Ba, nr. at. 56, m. at. 137,34, p.t. 72TC, p.f. 1696°C) din grupa metalelor alcalino-pămîntoase, moale, alb-argintiu. Se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii. Funcţionează în starea de valenţă doi. Compuşii săi se folosesc la fabricarea unor pigmenţi mineraii, a sticlelor optice etc. A fost descoperit de H. Davy, în 1808. BARKHAUSEN [bşrchauzsn^Heinrich Ge-orgj (1881—1956), fizician german. A descoperit (1919) discontinuitatea magnetizării materialelor feromagnetice (efectul B.); contribuţii în electronică. BARKLA [bşicls] »Charles Glover (1877— 1944), fizician britanic. Prof. univ. la Edinburgh. în 1904, a realizat polarizarea radiaţiilor X. A cercetat spectrele de radiaţii X ale elementelor chimice şi, în 1906, a demonstrat experimental că diferitele elemente chimice dau spectre de radiaţii specifice. Premiul Nobel (1917). BARKLAY DE TOLLI, Mihaii Bogdano-vici, prinţ (1761—1818), feldmareşal rus. S-a distins în bătăliile împotriva lui Napoleon I de la Borodino (1812), Leipzig (1813) şi în campania din Franţa (1814). George Bariţiu BAR-KOCHBA, Sirnon (?—135 d.Hr.), conducătorul răscoalei iudeilor (132—135) împotriva stăpînirii romane. A pretins că este Mesia. BARLACH [fearlah], Ernst (1870—1938), sculptor, gravor, poet şi dramaturg german. Reprezentant ai expresionismului. S-a inspirat din sculptura medievală germană („Om cîntînd**, „Revederea**). BARMAN (< engl., fr.) s.m. Persoană care serveşte la bar2 (1). ■ Proprietar al unui bar2 (1)- BARN (< fr. {i}) s.n. Unitate de măsură a secţiunii eficace egală cu 10"28 m2, utilizată în fizica nucleară. BARNABA sau VARNAVA („fiul mîngîie-rii“), unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Hrlstos, discipol şi însoţitor al Sf. Pavel în misiunea sa apostolică. BARNARD, Christian (n. 1922), chirurg din Rep. Africa de Sud. A realizat primele transplanturi de inimă la om (3 dec. 1967 şi 2 ian. 1968), peste o mie de operaţii pe cord, numeroase transplanturi de organe. BARNAUL, oraş' în Federaţia Rusă (C.S.I.), pe Obi; 660 mii loc. (1989, cu suburbiile). Nod feroviar. Ind. metalurgică, constr. de maşini (motoare Diesel), chimică, mat. de constr.. BARNAVE 180 prelucr. lemnului, textilă şi alim. Observator meteorologic (1841). Universitate. Muzee. Fundat în 1730. BARNAVE [barnav], Antoine (1761—1793), om politic francez. Conducător al grupului „feuillants“-inilor (regalişti-constituţionali) în timpul Revoluţiei burgheze din Franţa; ghilotinat în perioada dictaturii iacobine. BARNOVSCHI, familie de boieri din Moldova. Mai important: Miron B., domn al Moldovei (1626—1629 şi 1633). Autor al unor reforme („aşezăminte") sociale, fiscale şi administrative. Ctitor de mănăstiri (Bîrnova, Hangu; a terminat mănăstirea Dragomirna) şi biserici (Barnovschi şi Sf. loan din laşi). Ucis de turci la Constantinopol (1633). Miron Barnovschi (pictură murală de ia biserica Barnovschi din laşi) BARO- ({s} gr. baros „greutate") Element de compunere cu sensul „greutate", „presiune", care formează substantive şi adjective (ex. barometru). BAROANĂ (< fr.; baron) s.f. Baroneasă. BAROC, -Ă (< fr.) adj. Stil ~ (şi substantivat, n.)* = stil artistic care s-a dezvoltat în Europa în ţările catolice, ca artă a Contrareformei, în sec. 16, 17 şi 18. Caracterele principale în arhitectură au fost: gustul pentru colosal şi grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanţa decoraţiei. A apărut întîi în Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), s-a răspîndit apoi în Germania (fraţii Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fiscner von Erlach); în Spania capătă aspectul unei arte naţionale (stilul churrigueresc), formă sub care a fost ulterior introdus în America Latină. Sculptura se caracterizează prin compoziţia cu multe axe, prin dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). în pictură, apar schema compoziţiei în diagonală sau vîrtej, efectele perspectivale (ra-cursi, trompe l’oeil) şi de clarobscur puternice, cultivîndu-se cu precădere temele grandilocvente şi o expresivitate uneori teatrală a gesticii (Rubens, Tiepolo, Guido Reni, Magnasco, Ri-bera, Zurbarrân, Murillo). în arhitectura Ţărilor Române, b. apare în Moldova sec. 17. Insinuat în decoraţia unor monumente de epocă brîncove-nească, stilul b. nu va afecta în mod evident expresia arhitecturii din Ţara Românească, în schimb, în variantă constantinopolitană, va influenţa plastica monumentală din Moldova sec. 18. Transilvania a cunoscut în sec. 18 o puternică afirmare a artelor plastice de stil b. în pictură, el nu a pătruns decît în anume elemente de recuzită decorativă. Sculptura de stil b., ca şi pictura, are în Ţările Române o prezenţă discontinuă. în Ţara Românească, epoca brîncovenească şi sec. 18 manifestă o evidentă atracţie pentru repertoriul înflorit al acestui stil, dar adaptîndu-l unei ordonanţe mai clare. Dintre artele decorative şi aplicate, cel mai mult a. suportat influenţa stilului b. argintăria. în /iteratură, stilul b. se manifestă printr-o viziune antitetică asupra lumii (viaţă şi moarte, timp şi eternitate, aparenţă şi iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganţă şi nelinişte; aduce o intrigă diversificată şi complicată, un stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzătoare. Fixat în genere între sfîrşitul sec. 16 şi prima jumătate a sec. 18, se regăseşte într-o serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) la poeţii metafizici, în opera lui Lope de Vega, Torquato Tasso, Garcilaso de la Vega, Fernando de Herrera, Gongora y Argote ş.a. în muzică, b. este considerat ca o perioadă intermediară între Renaştere şi clasicism. începe prin afirmarea monodiei acompaniate, în special în operele lui Monteverdi, atingînd punctul culminatnt în creaţia instrumentală şi vocală a lui J.S. Bach. ■ P. ext. Stil literar încărcat, retoric, excesiv ornamentat. BAROC/^MERĂ v. barotermocameră. BAROCCI, Federigo (sau Baroccio sau Fiori d’Urbino) (1528—1612), pictor italian. Compoziţii cu subiecte religioase („Madona del Popolo", „Sf. Francisc“, „Irodiada") sau mitologice („Enea ducîndu-l pe tatăl său Anchise"); portrete („Federico d’Urbino" din Palatul Pitti). BARODA (VADODARA), oraş în V Indiei (Gujarat); 744,9 mii ioc. (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Ind. bumbacului, lînii, tutunului, chimico-farmaceutică şi de prelucr. a metalelor. Universitate (1949). Muzee. BAROFOREZĂ (< fr. {î}; {s} baro- + gr. phoresis ,,împrăştiere“) s.f. Difuzia particulelor dintr-o suspensie sub influenţa gravitaţiei. BAROGRAF (< fr. {i}; {s} baro- + gr. grapho „a scrie") s.n. Barometru înregistrator. BAROGRAMĂ (< fr. {i}; {s} baro- + gramma „scriere") s.f. Diagramă realizată de barograf. BAROJA [baroha] Y NESSI, Pio (1872— 1956), romancier şi eseist spaniol. Reprezentant al generaţiei de ia ’98. Spirit pesimist, anarhic şi paradoxal, a exprimat în bogata sa operă realistă cultul energiei şi al libertăţii individuale; trilogia pămîntului basc („Casa Aizgorri", „Majoratul lui Labraz", „Zalacain aventurierul"); descrierea lumii interlope madrilene în trilogia „Lupta pentru viaţă"; romanul fluviu „Memoriile unui om de acţiune" (22 voi.). BAROMETRIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Al barorrietrului, de barometru. □ Tub b. = tub de sticlă umplut iniţial cu mercur, avînd capătul superior închis, iar capătul inferior deschis, cufundat într-un vas cu mercur; înălţimea la care urcă şi se menţine mercurul este proporţională cu presiunea atmosferică. BAROMETRU (< fr. {i}; {s} baro- + gr. metron „măsură") s.n. Instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice. Primul b. a fost construit de E. Torricelli. □ 8. geologic = mineral sau asociaţie de minerale a căror compoziţie, structură şi incluziuni sînt condiţionate de anumite presiuni şi permit astfel aprecierea domeniului baric în care acestea s-au format. BARON (< fr., germ.) s.m. Titlu nobiliar în ierarhia feudală din apusul şi centrul Europei, superior cavalerului şi inferior vicontelui. BARONARCOZĂ (< fr.; {s} baro- + gr. narkosis „amorţire") s.f. Anestezie generală realizată prin inhalarea unui amestec de gaze la o presiune mai mare decît cea atmosferică. BARONET (< fr.) s.m. (în Anglia) Titlu nobiliar ereditar al membrilor unui ordin de cavaleri creat, în 1611, de regele lacob I. BARONZI, George (1828—1896, n. Brăila), scriitor şi publicist român. Poezie romantică de inspiraţie folclorică sau istorică, legende, fabule şi satire („Nopturnele", „Legende şi balade"), romane („Misterele Bucureştilor"), piese de teatru („Matei Basarab sau Dorobanţi şi seimeni"). Traducător prodigios. BARORECEPTOR ({sf baro-+ lat. receptor „primitor") s.m. (FIZIOL.) Formaţiune nervoasă senzitivă care înregistrează modificările de presiune cu punct de plecare în mediul exterior sau interior (b. de la nivelul tegumentului, din muşchi, tendoane, articulaţii), precum şi variaţiile presiunii sanguine (b. din atrii, ventriculul stîng, sinusul carotidian, aortă etc). BAROS (< ţig.) s.n. Ciocan de oţel de 5—10 kg, cu ’pană dreaptă, utilizat la lucrările de fierărie, în minerit etc. BAROSCOP (< fr. {i}; {s} baro- + gr. skopeo „a cerceta") s.n. Balanţă care susţine două corpuri de aceeaşi greutate, dar cu volume diferite, şi care. dacă a fost echilibrată în aer, se dezechilibrează în vid. Serveşte la demonstrarea principiului lui Arhimede pentru gaze. BAROTERMOCAMERĂ (< baro- + termo-+ cameră) s.f. încăpere etanşă în interiorul căreia sînt modificate comandat şi în anumite limite presiunea şi temperatura unei atmosfere menţinute artificial, pentru simularea unora din condiţiile proprii atmosferei înalte, şi chiar ale spaţiului cosmic, în scopul pregătirii şi adaptării biologice a sportivilor, aviatorilor, astronauţilor pentru a face faţă la solicitări neobişnuite, urmăririi comportării şi omologării unor echipamente destinate a fi folosite pentru aparate aerospaţiale etc. BAROTERMOGRAF (< fr.) s.n. Barotermo-metru înregistrator. BAROTERMOMETRU (< fr.) s.n. Aparat cu care se măsoară concomitent presiunea atmosferică şi temperatura aerului. BAROU (< fr.) s.n. Organizaţie profesională a avocaţilor dintr-o anumită unitate administra-tiv-teritorială. BARQUISIMETO [barkisimeto], oraş în NV Venezuelei, centru ad-tiv al statului Lara; 741 mii loc. (1987, cu suburbiile). Centru comercial. Ind. lemnului, textilă şi alim. Ciment. Universitate. Fundat în 1552. BARRANCABERMEJA, oraş în NV Columbiei centrale, la V de Bucaramanga, port pe fl. Magdalena; 137,4 mii loc. (1985). Expl. şi rafinărie de petrol. Conducte spre Cartagena, Medellfn şi Bogota. Ind. hîrtiei şi asfaltului. BARRANCOS (cuv. port.) subst. pl. Văi înguste adîncite în flancurile unui con vulcanic, ca urmare a curgerii rapide a lavei, cu traseu rectiliniu, dispuse radial şi adîncite ulterior de scurgerea torenţială a apelor. BARRANQUILLA [barrankiXa],oraş în N Columbiei, la gurile fl. Magdalena, port la Oc. Atlantic; 1,35 mii. loc. (1985, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Centru ind. (constr. navale, produse textile, alim. şi chimice, ciment) şi comercial (export de cafea şi produse petroliere). Universitate. Fundat în 1629. BARRAS [baras], Paul, viconte de (1755— 1829), om politic francez. Unul dintre organizatorii loviturii contrarevoluţionare din 9 termi-dor (27 iul. 1794); membru al Convenţiei şi al Di rectoratului. BARRAULT [baro], Jean-Louis (n. 1910), actor, mim şi regizor francez. Animator al vieţii teatrale franceze s-a distins prin montarea unor capodopere ale teatrului universal (Hamlet, Orestia), contribuind la consacrarea unor dramaturgi ca Eugen lonescu şi Samuel Beckett. BARREMIAN (< localit. Barreme, Franţa), etaj al Cretacicului inferior constituit din următoarele faciesuri: pelagic marnos cu cefalo-pode, recifal cu pachidonte şi orbitoline şi de fliş. BARREN GROUNDS (cuv. engl.) [bsersn “graundz] subst. De furnire generală dată tundrei canadiene cuprinse între fl. Mackenzie şi G. Hudson, Jocuită de eschimoşi. BARRES [bares], Maurice (1862—1923), romancier, eseist şi om politic francez. Scrieri cu implicaţii naţionaliste, dominate de cultul eului, al morţilor şi al pămîntului (trilogiile „Cultul eului" şi „Romanul energiei naţionale"). Proză eseistică („Despre sînge, voluptate şi moarte"). ARTĂ BAROCĂ BAR R SOS 182 SARRIOS de CHAMORRO, Violeta v. CHAMORRO, Violeta de BARRIOS. BARROW (SARROW IN FURNESS), oraş în V Marii Britanii (Anglia) la N de Liverpooi, port la M. irlandei; 61,7 mii loc. (1981). Expl. de min. de fier, în apropiere. Oţelării, constr. de maşini, şantiere navale. Ind. textilă (prelucr. Inului şi iutei) şi a hîrtiei BARROW [bjprsu] * Isaac (1630—1677). matematician şi teolog englez. Profesorul lui Newton şi unul dintre precursorii calculului infinitezimal. BARROW fbşrsuj 1. Sir John B. (1764-1848), explorator britanic. Fondatorul Societăţii de Geografie din Londra. A călătorit în China (1792), în S Africii (1795—1802), în Alaska şi Arh. Arctic Canadian. 2. Capul cel mai nordic al Americii de Nord, situat în Alaska, la Oc. îngheţat, la 71°23’ îat. N şi 156°30’ long. V. BARRY [b^eri Sir ChaHes (1795—1860), arhitect englez. Â construit, în stil neogotic, biserici, şcoli şi Parlamentul din Londra. BARRY [barj], Jeanne BiCU [becii], con-tesă Ou ~ (1743—1793), favorită a* regelui Ludovic XV ai Franţei. Ghilotinată în timpul dictaturii iacobine. BART [bar], jean (1650—1702), celebru marinar francez. Corsar, apoi comandant de escadră, s-a remarcat în luptele împotriva flotelor engleză şi olandeză. BART, Jean (pseud. iui Eugiftiu% P. Botez) (1874—1933, n. Burdujeni-Suceava), prozator român. Frate cu Qcîav Botez. M. coresp. ai Acad. (1922). Ofiţer de marină. Nuvele poporaniste („Datorii uitate") sau romantice („Prinţesa Bi-biţa") şi schiţe. Un roman („Europolis") inspirat din viaţa portului Sulina. BARTALIS [bortoliş] Jănos (1893—1977, n. Apaţa, jud. Braşov), poet maghiar din România. Lirică de inspiraţie bucolică („Versuri alese", „Deşi vine primăvara", „Timpule. nu fugi!“). BARTER (cuv. engl.) subst. Formă de comerţ prin care se realizează un schimb direct de produse fară transfer de monedă. BARTH [ba:0]* John (n. 1930), scriitor american. Proza sa foloseşte tipare mitice esenţiale într-un stii parodic, care lasă loc unei multiplicităţi de sensuri („Himera", „Opera plutitoare"). BARTH [bar0] ^Josef J1833—1915, n. sat Dupuş, jud. Sibiu), botanist sas din Transilvania. Preot. Cercetător al florei din regiune. Autor al unui ierbar cu peste 15 000 specii de fanero-game şi criptogame. BARTH, Karf (1886—1968), teolog protestant elveţian. Fondatorul „teologiei dialectice", învăţătura sa, de tradiţie calvinistă, este caracterizată de o întoarcere radicală la Scriptură („Comentariu ia Epistola către romani", „Dogmatica bisericească"). BARTHES [bart], Roland (1915—1980), critic literar francez. Reprezentant al structuralismului în analiza fenomenului literar şi a mitologiilor moderne; preconizează o „nouă critică", încercînd să integreze analiza literară în semiologie („Gradul zero al scriiturii", „Elemente de semiologie", „Despre Racine"). BARTHOLDS [bartoldj], Frederic Auguste (1834—1904), sculptor francez. Autorul Statuii Libertăţii din New York. BARTHOU [bartu], Jean-Louis (1862— 1934), om politic francez. Prim-min. (mart.-dec. 1913). Ca ministru de Externe (febr.-oct. 1934), a urmărit menţinerea statu-quo-ului postbelic şi asigurarea securităţii colective în Europa. Asasinat la Marsilia, o dată cu regele Aleksandru I al Iugoslaviei. M. de onoare al Acad. Române (1934). BARTOft [bprtorc] Bela (1881—1945, n. Sînnicolau Mare), compozitor, pianist, muzicolog şi folclorist ungur. Creaţia sa (concerte instrumentale, o operă, balete, cvartete, muzică simfonică, piese pentru pian şi pentru vioară) a contribuit la revoiuţionarea limbajului muzical modern, prin transfigurarea elementelor folclorice. A prelucrat motive din folclorul românesc. Bâa Bart6k Contribuţie esenţială ia culegerea ştiinţifică a folclorului. M. post-mortem ai Acad. Române (1991). BARTCâK [borta:c] Francisc (n. 1937, Băcia, jud. Hunedoara), pictor maghiar din România. Stabilit în Franţa (1982). Peisaje şi portrete („Peisaj", „Păsări în libertate"). Fresce şi mozaicuri monumentale (institutul Agronomic din laşi). 4 BARTOLD, Vasili Vladimirovici (1869— 1930), orientalist rus. Specialist în istoria islamului („Lumea musulmană", „Istoria cercetării Orientului în Europa şi în Rusia"). BARTOLI, Matteo (1873-1946), lingvist italian. Specialist în limbile romanice, descoperitor al limbii dalmate, creator (alături de G. Bartoni) al şcolii neolingvistice. S-a ocupat şi de dialectul istroromân. M. coresp. al Acad. Române (1914). BÂRTOLOMEOS (n. 1940), patriarh ecumenic de Constantinopol (1991). Primat de onoare al tuturor Bisericilor ortodoxe, are rol de iniţiativă în problemele privind ortodoxia la scară mondială. Promotor ai apropierii dintre creştinii din Orient şi cei din Occident. BARTOLOMEU („fiul lui Tolmai"), unul dintre cei 12 apostoli ai lui Hristos, primul care a mărturisit că acesta este „fiul iui Dumnezeu". Prăznuit la 11 iun. BARTOLOMMEO, Fra ~ (1472—1517), pictor italian. Călugăr dominican. îmbină simţul monumentalului cu graţia elegantă (frescele de la biserica mănăstirii San Marco din Florenţa, tablourile „Piîngerea fui Hristos", „Căsătoria Sf. Ecaterina"). BARTON [ba.tn], Sir Derek Harold Ri-chard (n. 1918), chimist englez. Prof. uniy. la Londra. Cercetări în domeniul izomeriei stero-idelor şi terpenelor, prin care a contribuit la dezvoltarea unui nou domeniu de studiu în chimia organică: analiza conformaţională. Premiul No bel (1969), împreună cu O. Hassel. BARU, com. în jud. Hunedoara, pe Strei; 3 213 loc. (1991). Expl. de min. de mangan şi fier. Fabrică de cărămizi şi produse refractare. Staţie de c.f. BARYE [barjjj Antoine Louis (1796—1875), sculptor animalier francez. Spirit romantic („Leu mergînd", „Leul şi şarpele"). BARZĂ (cuv. autohton) s.f. Gen de păsări migratoare din ordinul ciconiiformelor, foarte mari, avînd 17 specii răspîndite în reg. calde şi temperate. Ciocul, gîtui şi picioarele, foarte lungi, sînt ţinute în linie perfect orizontală în zborul planat; nu au glas, clămpănesc prin deschiderea şi închiderea ritmică a ciocului; cuibăresc în arbori sau pe stîncării şi^ se hrănesc cu artropode şi vertebrate mici. în România există două specii, b. albă (Ciconia ciconia) şi b. neagră (C. nigra); cocostîrc. BARZO? (cuv. rus.) subst. Rasă de ogar rusesc de agrement, de tâlie mare, cu păr lung şi ondulat pe corp şi scurt pe cap. BAS (< it., fr.) s.m., s.n. 1. S.m. Vocea bărbătească cea mai gravă; cîntăreţ care are această voce. 2. S.n. Instrumentul cu cel mai grav sunet dintr-o anumită categorie de instrumente. 3. S.m. (în armonie) Vocea cea mai gravă pe care se clădesc acordurile şi care, prin poziţia sa, este hotărîtoare pentru structura şi funcţia acestora. BASARAB, Mircea (n. 1921, Bucureşti), dirijor şi compozitor român. Repertoriu simfonic clasic şi contemporan. Prime audiţii de muzică românească. Compoziţii simfonice şi de cameră („Rapsodie pentru orchestră", „Variaţi uni simfonice"). BASARAB I, domn al Ţării Româneşti (c. 1310—1352), fiul lui Tihomir. A unificat voievodatele din dreapta şi din stînga Oltului, punînd bazele Ţării Româneşti. în luptă cu tătarii, a extins graniţa estică a statului pînă spre gurile Dunării; în nov. 1330 a înfrînt ia Posada pe suzeranul său, regele ungur Carol Robert de Anjou, întărind independenţa Ţării Româneşti. BASARAB CEL BĂTRÎN (LAIOTĂ), domn al Ţării Româneşti (1473—1474, 1475—1476 şi 1476—1477). A obţinut domnia cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, pe care l-a trădat, participînd aiături de turci la campan'ia acestora în Moldova (1476). BASARAB CEL TÎNĂR (ŢEPELUŞ), domn al Ţării Româneşti (1477—1481, 1481—1482). A participat alături de turci la o campanie în Transilvania (1479). Înfrînt de Ştefan cel Mare în 1481. BASARABS, familie domnitoare din Ţara Românească, întemeiată de Basarab I; B. au condus ţara pînă în sec. 16, dintre ei remarcîn-du-se: Mircea cel Bătrîn, Dan al //-/ea, Vlad Dracul, Vlad Jepeş, Vlad Călugărul, Radu cel Mare şi Radu de la Afumaţi. Unii domni din sec. 16—17 (Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino, Constantin Brînco-veanu) şi-au zis Basarab pentru a-şi justifica pretenţiile la domnie, deşi nu făceau parte din familia domnitoare, ci din aceea a boierilor din Oltenia, Craioveştii. 183 BÂSCULÂTOR Basel. Primăria oraşului BÂSÂHÂSi 1. Oraş în jud. Constanţa, situat în Pod. Dobrogei de Sud, la 20 km V de Constanţa; 10 927 loc. (1991). Port pe canalul Dunăre—Marea Neagră. Expi. de calcare şi cretă. Constr. şi reparaţii navale; întrepr. de utilaj greu pentru constr.; prefabricate din beton. Complex de creştere a taurinelor. Staţiune de cercetări viticoie. Podgoria Murfat-lar. Centru pomicol (piersică). Rezervaţie naturală complexă „Fîntîniţa Murfatlar“ (20 ha). Declarat oraş în 1989. Pînă în 1975, s-a numit Murfatlar. 2. Important ansamblu de monumente rupestre creştine (sec. 10—11), descoperit pe terit. com. Murfatlar (azi Basarabi), compus din şase bisericuţe, galerii, încăperi pentru locuit, cavouri şi morminte. Pereţii acestora sînt acoperiţi cu figuri incizate, inscripţii runice, slavone (922) şi în limba greacă (992). Basarabi. Interior din ansamblul rupestru BASARABI, cultură din prima epocă a fierului (sec. 9-6 Î.Hr.), răspîndită pe cea mai mare parte a terit. României, denumită astfel după satul B. aparţinînd oraşului Calafat (jud. Dolj). Se caracterizează printr-o ceramică frumos decorată şi prin folosirea curentă a fierului în confecţionarea armelor, uneltelor şi podoabelor. Cultura B. reflectă unitatea etno-culturală a populaţiei nord-tracice anterior menţionării în izvoarele literare antice. BASARABIA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată pe terit. dintre Nistru, Prut, Dunăre şi Marea Neagră, denumită astfel prin extinderea numelui atribuit în 1812 doar părţii sale sudice. Urme de locuire umană din Paleoliticul mijlociu. Vestigii aparţinînd triburilor traco-getice. în sec. 2—4, sudul B. a intrat în stăpînirea Imp. Roman, în restul terit. continuînd să vieţuiască triburile dacilor liberi. A urmat un larg proces de romanizare, care a continuat şi după retragerea aureliană (sec. 3). în sec. 6—10, B. a cunoscut numeroase incursiuni ale populaţiilor migratoare. în 1359 s-a întemeiat statul independent Moldova, care, ulterior, a unit în hotarele sale toate teritoriile româneşti cuprinse între Marea Neagră şi Ceremuş pe de o parte, şi Carpaţii Răsăriteni şi fl. Nistru pe de altă parte. Domnii Moldovei au creat un sistem complex de apărare, construind cetăţi Iar Soroca, Orhei,A Chilia Nouă, Tighina, Hotin, Cetatea Albă ş.a. în 1538, sudul B. a fost anexat Imp. Otoman (raiaua Tighina). Prin Tratatul de la "fcuck (apr. 1711) încheiat între Petru I şi Dimitrie Cantemir, Rusia a recunoscut suveranitatea şi integritatea Moldovei, obii-gîndu-se să o apere împotriva tendinţelor de aservire totală venite din partea Imp. Otoman. Prin Tratatul de pace de la Bucureşti (1812), încheiat în urma Războiului Ruso-Turc (1806— 1812), Poarta Otomană a cedat B. (care număra c. 500 000 de iocuitori, în imensa lor majoritate români), Rusiei. Ulterior, B. a fost transformată în gubernie a Rusiei şi supusă unui dur proces de deznaţionalizare, intensificat în perioada 1878—1905, condiţii în care peste un milion de români basarabeni s-au refugiat în Vechiul Regat. în 1856, Congresui de ia Paris, convocat în urma Războiului Crimeii, a restituit Moldovei trei judeţe din B. (Cahul, Ismail şi Bolgrad) care, în 1878, potrivît hotărîrilor Congresului de la Berlin, au fost reîncorporate Rusiei. în 1905, B. a fost zguduită de puternice mişcări sociale, care au îmbrăcat şi un caracter naţional, în urma frămîntărilor fczbucnite în Rusia după declanşarea Revoluţiei burghezo-democratfce din febr. 1917. la 3 apr. 1917 a fost înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, iar la 18 apr. Comitetul Central Ostăşesc. în oct. 1917 a fost proclamată autonomia teritorială şi politică a B. şi s-a hotărît alcătuirea Sfatului Ţarii pentru cîrmuirea fi.. La 2 dec. 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească în cadrul Republicii Federative Democrate Ruse. La 24 ian. 1918, Republica Democratică Moldovenească s-a proclamat independentă, iar la 27 mart. 1918, exprimînd voinţa poporului. în virtutea dreptului istoric şi de neam, Sfatul Ţări' a adoptat, cu 6 majoritate covîrşitoare de voturi, unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România. în urma tranzacţiei dintre Stalin şi Hitler din 23 aug. 1939 şi a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26 şi 27 iun., U.R.S.S. ocupă, la 28 iun. 1940, teritoriul românesc al B. şi Bucovinei de Nord, inclusiv ţinutul Herţa (jud. Botoşani), nenominalizat în notele ultimative. Prin deciziile sesiunii Sovietului Suprem al U.R.Ş.S. din 2 aug. 1940 şi ale Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 nov. 1940, S Basarabiei, jud. Hotin, N Bucovinei, precum şi cea mai mare parte a Transnistriei au fost trecute în componenţa Ucrainei. După intrarea României în al doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată şi reintegrată în hotarele fireşti afe României, pînă în 1944 cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice şi anexată U.R.S.S. V. şi Republica Moldova. BASARABIAN (< n.pK Basarabia), subdiviziune a SarmaţiănuJui, larg răspîndită în Pod. Moldovei şi în zona neogenă a Carpaţilor Orientali. Este caracterizat de facies nisipos-marnos, cu intercalaţii de gresii ocolitice sau de calcare recifale şi, din punct de vedere paleontologic, prin Mactra fabreâna. BASC, -A (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie preindoeuropeană care trăieşte pe ambele versante ale Munţilor Pirinei (Spania şi Franţa) şr vorbeşte o* limbă care nu seamănă cu nici un idiom european; de religie creştină (catolică). 9 Persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine bascilor (1), privitor la basci. BASCĂ (BASC s.n.) (< fr.) s.f. Acoperămînt pentru cap, de forma unei berete cu marginile îndoite înăuntru. BASCHET (B^SCHETBAL) (< engl., fr.) s.n., s.m î. s.n. joc sportiv inventat de James Naismith (1891). Se dispută între două echipe formate din cîte cinci jucători, în care fiecare component încearcă să introducă mingea cu mîna în coşul echipei adverse. Partida se desfăşoară.în două reprize a cîte 20 de minute de joc efectiv, pe un teren dreptunghiular, avînd la capete panouri cu coşuri, la înălţimea de c. 3 m. 2. S.m. (Mai ales la pl.) Ghete pentru sport care fac parte din echipamentul baschetbalistului. BASCHETBALIST, -A (< baschetbal) s.m. şi f. Sportiv care practică baschetul. BASCOV, com. în jud. Argeş: 7 672 loc. (1991). Hidrocentrală. Expl. de petrol. Staţie de c.f. Biserică de lemn (sec. 18). BASCULANT, -Ă (< fr.) adj., s.f. 1. Adj. Care basculează. 2. Adj., s.f. (Autocamion, vagonet etc.) cu benă basculantă (1). 3. (Despre circuite electrice) Capabil să basculeze alternativ între două poziţii de echilibru, sub acţiunea unui circuit excitant. BASCULARE (< fr.) s.f. Mişcare de rotaţie a unui corp solid în jurul unei axe. BASCULATOR (< bascula) s.n. Dispozitiv mecanic sau hidraulic folosit la descărcarea prin vasculare a vagoanelor, autocamioanelor etc. BASCULĂ 184 BASCULĂ (< fr.) s.f. 1. Balanţă construită dintr-un "sistem de pîrghii cu braţe, inegale, folosită .pentru cîntărirea corpurilor relativ grele. 2. Dispozitiv cu pîrghii, utilizat la închiderea sau deschiderea ferestrelor. 3. Partea metalică a armelor de vînătoare cu ţevi mobile. 4. Mecanism cu pîrghii articulate, la autovehicule, care realizează legătura între şasiu şi roţile directoare, asigurînd şi geometria acestora. BASE*BALL (cuv. engl.) [beisboîl] s.n. Joc sportiv de echipă asemănător cu o/na. BASEDOW [bazedov], Johann Bernhard (1723—1790), pedagog iluminist german. în institutul său „PhilantropinurrT, din Dessau, a preconizat educaţia naturală, metoda intuitivă şi disciplina blîndă. BASEDOW Lbazedov] 3 Karl von (1799— 1854), medic german. Cercetări asupra guşei exoftalmice, boală care-i poartă numele. BASEL [bşzal] (fr. BĂLE [ba:l]), oraş semi-canton (37 km2) în N Elveţiei, port pe Rin (c. 11 mii. t trafic); 575 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Centru comercial, bancar şi ind. (produse farmaceutice, de mătase, maşini textile, ceasuri). Universitate (1460). Catedrală (sec. 11—15), fîntînă (sec. 14), biserică franciscană (sec. 13— 14), clădiri gotice, renascentiste, baroce şi neoclasice. Muzee. Fundat în anul 374 ca fortificaţie romană. — Conciliul de ia ~, conciliu ţinut la B. (apoi la Lausannefîmre 1431 şi 1449, în cadrul căruia s-a încercat, fără sticces, o reorganizare a bisericii catolice prin proclamarea superiorităţii "Conciliului faţă de autoritatea papală. BASEL LAND [bazai Iar. semicanton în N Elveţiei; 428 km2; 227,1 mii loc. (1988). Centrul ad-tiv: Uestal. Expl. forestiere. Cereale, cartofi. Bovine şi porcine. BASHO [başo] (pe numele întreg Matsuo Munefusa 8.) (1644—1694), poet japonez. Cel mai strălucit reprezentant al haikai-ului. BASIC (< engl. B[eginner’s] A[ll purpose] S[ymbolic] /[nstruction] C[ode]) s.n. (INFORM.) Limbaj de programare destinat în special folosirii în regim conversaţional. BASIC ENGLISH (cuv. engl.)[beisiki-ggliş] subst. Formă simplificată a limbii engleze, avînd la bază c. 850 de cuvinte şi un minimum de reguli gramaticale, creată de C.K. Ogden şi I.A. Richards între 1926 şi 1930, cu scopul de a servi ca limbă internaţională. BASILAN 1. Arh. în Filipine, în SV ins. Mindanao, alcătuit din c. 50 ins.; 1,3 mii km2; c. 201 mii loc. Orez. Cocotieri şi arbori de cauciuc. Păduri tropicale. Pescuit. 2. Oraş şi port în Filipine, situat în ins. cu acelaşi nume; 200 mii loc. (1980, cu suburbiile). Centru comercial şi agricol (copra). Vechiul nume: Isabela. BASILDON, oraş în SE Marii Britanii (Anglia), la E de Londra; 152 mii loc. (1981). Ind. chimică şi constr. de maşini. BASILEU (< gr.) s.m. 1. (în Grecia antică) Conducător de gintă, de fratrie, de trib sau de uniune de triburi, apoi rege ereditar. Mai tîrziu s-a dat numele de b. şi magistraţilor. 2. Titlu purtat de suveranii unor state elenistice, de regii părţi şi Sasanizi. 3. Titlu purtat de împăraţii bizantini începînd cu Heraclius. BASILICATA, reg. în S Italiei; 10 mii km2; 623,2 mii loc. (1989). Oraş pr.: Potenza. Măslini şi citrice. Viticultură. Grîu, secară. Creşterea ovinelor. Vechiul nume: Lucan/a. BASILIDE (sec. 2), gînditor gnostic alexandrin. Autorul unui comentariu biblic, „Exegetica", în 24 de cărţi, în care a urmărit concilierea creştinismului, aristotelismului şi stoicismului. BASILI(S)C (< fr.; {s} gr. basiliskos „rege mic") s.m. 1. Reptilă mitică, căreia i se atribuie ■capacitatea de a omorî cu privirea. 2. Iguană din America tropicală. BASIN [baze], Thomas (1412—1491), cronicar şi om politic francez. Opera sa „Istoria domniilor lui Carol VII şi Ludovic XI" reflectă poziţia ostilă a nobilimii faţă de politica de centralizare, promovată de regele Ludovic XI. BASIST (< fr., germ.) s.m. Instrumentist care cîntă la contrabas sau la un instrument cu timbru grav. BASKERVILLE [basskavil], John (1706— 1775), gravor de litere şi tipograf engiez, cu atelier la Birmingham. A lansat caracterele „romane" care reliefează clar desenele literelor şi este primul care a folosit hîrtia velină. A tipărit Virgiliu, Horaţiu, Terenţiu. BASM (< si.) s.n. 1. Specie în proză a epicii populare bazată, în genere, pe elementul fantastic, simbolizînd lupta dintre bine şi rău şi biruinţa finală a binelui; (reg.) poveste. 2. Scornitură, născocire. BASMA (< tc.) s.f. 1. Bucată pătrată sau triunghiulară de ţesătură, albă sau colorată, cu care femeile se leagă la cap; batic. 2. Balot din foi mici de tutun de calitate superioară. BASORELIEF (it., fr.) s.n. Sculptură caracterizată printr-o uşoară proeminenţă a figurilor faţă de fondul suport; relief scund. BASOV, Nikolai Ghennadievici (n. 1922), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre fondatorii electronicii cuantice. A descoperit, împreună cu A.M, Prohorov, metoda de amplificare prin suprapunere a undelor electromagnetice coerente emise de atomi sau de molecule, care a stat la baza construirii maserului şi laserului. în 1959, împreună cu A.M. Prohorov a realizat maserul. Premiul Nobel (1964), împreună cu Ch.H. Townes şi A.M. Prohorov. BASRA (AL-BASRAH, BASSORA), oraş în Iraq, port pe Shat el’Arab; 1,54 mii. loc. (1977, cu suburbiile). ’Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Prelucr. petrolului. Export de produse petroliere şi curmale. Universitate. BASREFLEX adj. Procedeu ~ — accentuare a frecvenţelor joase la un difuzor, prin montarea lui într-o cutie specială în vederea reducerii distorsiunilor. BASS [ba&s] 1. George B. (1771—1802), navigator şi explorator britanic. A cercetat şi cartografiat ţărmul de SE al Australiei (1797). împreună cu M. Flinders, a navigat în jurul Tasmaniei (dovedind că este o ins.) şi a descoperit str. care azi îi poartă numele (1797—1798). 2. Str. între Australia şi ins. Tasmania, care leagă Oc. Indian cu Oc. Pacific (M. Tasman). Lungime: 490 km. Lăţime: 213 km. Ad. minimă: 51 m; ad. max.: 94 m. Port pr.: Melbourne. BASSANO (pe numele adevărat Da Ponte), familie de pictori veneţieni din sec. 16—17, originară din Bassano. Cel mai important: Jacopo B. (c. 1517—1592), tratează temele sacre ca scene de gen. Foloseşte clarobscurul („Răstignirea", „Cina cea de taină"). Fiii săi, Francesco (1549—1592), Leandro (1557— 1622), Gerolamo (1566—1621), au pictat într-o manieră asemănătoare. Basorelief. BASSARABESCU, l(on) A. (1870—1952, n. Giurgiu), prozator român. M. coresp. al Acad. (1909). Nuvele şi schiţe („Pe drezină", „Vulturii", „Norocul"), înfăţişînd, cu umor şi ironie echivocă, mica burghezie provincială. BASSEIN (PATHEIN), oraş-port în SV Uniunii Myanmar, centrul ad-tiv al prov. Irrawaddy, în delta fl. omonim; 335,6 mii loc. (1983, cu suburbiile). Nod de c.f. Ind. constr. de maşini, prelucr. lemnului şi decorticarea orezului. Export de orez. BASSET (< fr.) s.m. Denumire generică a unui grup de rase de cîini de vînătoare, caracterizată prin membre foarte scurte şi urechi lungi lăsate în jos. BASSE-TERRE [bas-ter], oraş-port şi centru ad-tiv al ins. Guadelupa; 26,6 mii loc. (1982, cu suburbiile). Export de banane, cacao, cafea şi vanilie. Fundat în 1643. BASSETERRE, cap. statului St. Christopher şi Nevis (din 1983), situată pe ins. St. Christopher (Antilele Mici); 18,5 mii loc. (1985). Port. ind. zahărului şi ţigaretelor. Export de melasă, copra, bumbac. Turism. Fundată în 1627. BASTA, Giorgio (1544—1607), general austriac de origine italiană. Comandant al armatei imperiale în Transilvania. A pus la cale uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul. BASTARD, -Ă (< it., germ.) s.m. şi f., adj. (Copil) din afara căsătoriei. BASTi^RNI ({i}) s.m. pl. Populaţie de origine germanică, stabilită la E de Munţii Carpaţi (sec. 2 î.Hr.) şi asimilată în parte de geto-daci. BASTIA, oraş şi port în N Corsicii; 50,6 mii loc. (1982). Pr. centru comercial şi ind. al ins. Export de vin, peşte şi azbest. Staţiune turistică. BASTIAN, Adolf (1826—1905), etnolog german. Promotorul teoriei potrivit căreia paralelismele de fond ale unor creaţii folclorice s-ar explica prin baza psihologică comună a omenirii. Jacopo Bassano: „închinarea magilor" (detaliu) 185 BATE BASTIAT [bastia], Frederic (1801—1850), economist francez. Promotor al teoriei libertăţii economice (libera iniţiativă şi liberul schimb), ca o garanţie a creşterii productivităţii şi a progresului („Armonia economică", „Sofismul economic"). BASTILIA, fortăreaţă în Paris, construită între 1370 şi 1382, închisoare de stat din sec. 15. Simbol al absolutismului regal, a fost luată cu asalt de masele populare pariziene la 14 iul. 1789 şi demolată în 1790. BASTIMENT (< it.) s.n. Navă (de război) de obicei de mare tonaj. BASTINGAJ (< fr.) s.n. Totalitatea chesoa-nelor, dulapurilor şi rastelelor unde se depozitează efectele echipajului pe o navă. BASTION (< fr.) s.n. Lucrare de fortificaţie, din pămînt sau din zidărie, de formă poligonală sau cilindrică, apărată în exterior de un şanţ şi construită de obicei la colţurile vechilor fortăreţe, pentru apărarea lor. BASTOGNE [baston]^oraş în SE Belgiei, la S de Liege; 11,6 mii loc. (1983). Aici, trupele aliate conduse de generalul american G. Patton au contraatacat puternic (26 dec. 1944 — 2 ian. 1945), respingînd ofensiva trupelor germane. BAST9N (< it.) s.n. 1. Obiect de forma unui băţ, de obicei curbat la un capăt, utilizat ca sprijin la mers. ■ Băţ de diferite dimensiuni care se foloseşte pentru demonstraţii de gimnastică sau în cultura fizică medicală, cu scop corectiv, 2. Bară cilindrică sau tronconică, la bordul unei nave, folosită pentru ridicarea pavilionului naţional, pentru susţinerea tendei etc. BASUTO ({i}) subst. invar. Populaţie africană negridă* din familia de limbi bantu, care locuieşte în Lesotho şi în unele regiuni ale Republicii Africa de Sud. BÂSUTOLAND [basytolaend] ^ protectorat britanic care, în 1966, şi-a proclamat independenţa sub numele de Lesotho. BAŞ- (< tc.) Element de compunere avînd sensul de „cel mai înalt", „cel mai de frunte" şi folosit ia formarea unor substantive (ex. baş-boier). BAŞ s.n. Amestec format din făină de grîu, apă şi drojdie, omogenizat şi fermentat, folosit la prepararea maialei pentru pîine. BAŞBUZUC (< tc.) s.m. 1 (în ev. med. în Imp. Otoma*n) Voluntar turc care nu primea soldă şi care trăia din jaf. 2. (La pi.) Trupe de călăreţi turci care, în sec. 19, aveau funcţia de jandarmi. BAŞCHIE s.f. Ciocan cu care se bat cercurile metalice ale butoaielor; are vîrful prevăzut cu un şanţ în formă de V. BAŞEU, afl. dr. al Prutului, în aval de Ştefăneşti; 106 km. Izv. din Dealul Ibăneştilor şi străbate Dea!t/rile Săvenilor. Regim de scurgere torenţial. în bazinul său sînt amenajate iazuri pentru piscicultură (Negreni, 140 ha). BAŞKIR, -Ă (< rus.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m*. pl.) Populaţie turcică; s-a format ca naţiune în Başkiria. De religie musulmană (sunniţi). H Persoană aparţinînd acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine Başkiriei sau populaţiei ei, privitor la Başkiria sau la populaţia ei; (substantivat, f.) limbă din familia altaică, ramura turcică vorbită de b. (1). BAŞKIRIA, rep. autonomă în Federaţia Rusă, în S M-ţilor Ural, creată în mart. 1919; 143,6 mii km2; 3,95 mii. loc. (1989). Cap.: Ufa. Mari expl, de petrol, gaze naturale, cărbune, bauxită şi forestiere. Prelucr. petrolului. Ind. chim. şi constr. de maşini-unelte. Culturi de cereale, floarea-soarelui, cartofi, sfeclă de zahăr. Creşterea animalelor. BAŞTINĂ (< bg., ser.) s.f. 1. Origine. □ Loc. De baştină = originar, moştenit (din moşi-stră-moşi); băştinaş, autohton. 2. Formă de stăpînire a pămîntului în societatea feudală românească în virtutea dreptului de moştenire. BATA, oraş în Guineea Ecuatorială, centru ad-tiv al terit. Mbini (Rio Muni), port pe ţărmul G. Guineii; 45 mii loc. (1980). Aeroport. Centru comercial. Ind. cimentului; prelucr. lemnului. Export de cacao, cafea, ulei de palmier. BATA, com. în jud. Arad; 1 146 loc. (1991). Ruinele unei abaţii (sec. 13). Castel (sec. 19). BATAAN, pen. în V ins. Luzon (Filipine), în V G. Manila. Aici, în timpul celui de-al doilea război mondial, au avut loc lupte sîngeroase duse de japonezii în retragere, sub comanda generalului Yamashita (ian. — mai 1945), în faţa înaintării Aliaţilor. BATAILLARD [bataiar], Paul (1816—1894), istoric şi publicist francez. Participant la Revoluţia din 1848 din Franţa. Filoromân. Studii şi lucrări consacrate unor momente din istoria poporului român („Principatele Valahiei şi Moldovei înaintea Congresului"). M. de onoare al Acad. Române (1872). BATAILLE [bataij, Georges (1897—1962), scriitor francez. Eseuri explorînd natura problematică a existenţei („Experienţa interioară", „Oroarea de poezie"). Romane („Albastrul cerului", „Pisica sălbatică"). BATAL1 (< tc.) s.m. Berbec castrat în scopul măririi producţiei de carne şi de lînă. BAT£L2 s.n. (IND. EXTR.) Groapă de formă paralelipipedică cu dimensiuni mari, săpată în apropierea unei sonde şi servind la depozitarea noroiului de circulaţie (b. de noroi) sau la colectarea imediată a ţiţeiului produs de sondele care erup liber (b. de ţiţei). BATALION (< pol., rus., it.) s.n. Subunitate militară compusă din două sau din mai multe companii. □ 8. de asalt = b. de infanterie, întărit cu tancuri, artilerie şi armament special, folosit pentru cucerirea poziţiilor fortificate. BATALOV, Aleksei Vladimirovici (n. 1928), actor şi regizor rus de teatru şi film. Joc interiorizat, de mare fineţe, împletind dramatismul cu ironia („Neamul Jurbinilor", „Zboară cocorii", „Doamna cu căţelul", „Nouă zile dintr-un an"). A regizat filmele „Mantaua", „Jucătorul" ş.a. BATAN, arh. vulcanic în Filipine, în N ins. Luzon; 290 km2; c. 11,4 mii loc. Ins. pr.: Batan, Itbayat, Sabtang. Vegetaţie tropicală. BATANGAS, oraş în Filipine (ins. Luzon), port la M. Chinei de Sud; 175,5 mii loc. (1989, cu- suBjurbiile). Rafinărie de petrol. Ind. textilă şi de prelucr. a lemnului. BATANT, -Ă (< fr.) adj. (Despre uşi, ferestre etc.) Care, la deschidere, execută o mişcare de rotaţie limitată, în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. BATARD, -Ă (< fr.) adj. (Despre scriere) Cu caractere de scriere rondă şi cursivă; (despre peniţe) care are o formă specială pentru a servi la acest fel de scriere. ■ (Substantivat, f.) Caracter de literă cu care se execută acest fel de scriere. BATARDOU (< fr.) s.n. (CONSTR.) împrejmuire etanşă executată în mijlocul unui rîu sau fluviu pentru a realiza o incintă din interiorul căreia se evacuează apa în vederea executării unei construcţii (fundaţie, picior de pod etc.). BATAT (< fr. {i}) s.n. Plantă perenă din familia convolvuiaceelor, cu tulpini tîrîtoare, lungi pînă la 6—7 m, cultivată în ţările tropicale pentru rădăcinile sale groasş, comestibile (Ipo-moea batatas); cartof dulce. BATAVI (< fr., lat. {i}) *s.m. pl. Populaţie' germanică care locuia în antic, pe terit. Olandei de azi. în sec. 1 î.Hr. b. au fost supuşi de romani, iar în sec. 4, asimilaţi de franci. BATĂ (lat. *bitta) s.f. (în costumul popular) 1. Betelie. 2. (La pl.) Cingătoare ţesută din lînă, îngustă şi lungă de 2—4 m, împodobită cu alesături, mărgele sau ciucuri, purtată de femei şi uneori de bărbaţi. BATĂR, com. în jud. Bihor, pe Crişu Negru; 5 314 loc. (1991). Staţie de c.f. Biserică (sec. 18). B^TCĂ1 (< ucr.) s.f. Peşte teleostean de apă curgătoare, lung de 20—25 cm, asemănător cu plătica (Blicca bjdrkna). BATCĂ2 (< ucr.) s.f. Nicovală mică pe care se £ate coasa. BAHTE (lat. battuere) vb. III 1. Tranz. şi refl. A (se) lovi, a (se) lua la bătaie. □ Expr. (Tranz.) A-şi bate joc de cineva (sau de ceva) = a batjocori sau a necinsti (pe cineva sau ceva). ■ Refl. A se lupta sau a purta război cu cineva. H Tranz. A lovi uşor (pe umăr, pe o parte a corpului etc.). □ Expr. A bate palma cu cineva = a da mîna cu cineva (ca semn al încheierii unei tranzacţii). (Intranz.) A bate la ochi — a atrage (în mod ostentativ) atenţia; a fi suspect. 2. Tranz. (Despre încălţăminte) A strînge (producînd răni). 3. Tranz. A învinge un duşman, un adversar (în sport) etc. 4. Tranz. A lovi ceva cu un obiect (în scopuri practice). □ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra greşelii cuiva, în defavoarea lui. ■ A bătători un teren, pămîntul etc. ■ A fixa, a ţintui un obiect de altul. 5. Tranz. A străbate, a parcurge (mereu) un drum; a merge mereu într-un anumit loc. □ Expr. A bate (pasul) pe loc ~ a nu progresa. (Intranz.) A bate în retragere = a) a se retrage din faţa inamicului; b) a renunţa (progresiv) la cele susţinute anterior. 6. Intranz. A ciocăni (la uşă, la fereastră) pentru a i se deschide. 7. Intranz. (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.); (despre vînt) a sufla; (despre ploaie, grindină etc.) a cădea; (despre surse de lumină) a ajunge pînă la... (luminînd). ■ (Despre arme de foc) A trimite proiectilul pînă la...- „Luarea Bastifiel, 14 iulie 1789“ (desen de Prieur) BATERE 106 ■ Fig. A face aluzie la ceva. 8. Intranz. A iovi o parte a corpului de alta sau de un obiect (adesea în semn de nerăbdare, de enervare, de ameninţare etc.). □ Expr. A bate din palme — a aplauda. ■ (Despre păsări) A lovi aeruî, a da din aripi (pentru a zbura). 9. Intranz. (Despre inimă, puls etc.). A zvîcni, a palpita. B (Despre o maşină, un aparat) A funcţiona defectuos producînd un zgomot periodic. 10. Intranz. şi tranz. (Despre un clopot, un ceasornic) A emite sunete ritmice (anunţînd ceva). 11. Intranz. (Despre culori) A avea o nuanţă de..., a se apropia de... BATERE s.f. Operaţie de prelucrare, de finisare etc. a unui obiect prin aplicare de lovituri. □ Baterea bumbacului = operaţie pregătitoare în filatura de bumbac, constînd în desfoierea bumbacului, amestecarea, destrămarea şi curăţirea de impurităţi. V. şi bătător. BATERJE (< fr., it.) s.f. 1. (MILIT.) Subunitate de artilerie formată din două sau mai multe secţii, dotată cu un număr variabil de tunuri, obuziere sau aruncătoare. 2. (TEHN.) Grup de aparate, dispozitive sau piese identice ori asemănătoare, asamblate sau montate în acelaşi loc şi care sînt asociate în serviciu (b. electrică, b. de acumulatoare electrice, b. de condensatoare). □ B. solară — sursă de energie electrică formată dintr-un grup de generatoare fotoelec-trice cu semiconductoare, capabile să transforme energia radiaţiei solare în eiţergie electrică. 3. (ZOOT.) Baterii de creştere — cuşti de lemn sau de metal suprapuse, folosite la creşterea intensivă a puilor sau găinilor. 4. Ansamblul instrumentelor de percuţie dintr-o orchestră (de obicei de jaz sau de muzică uşoară). 5. O sticlă de vin şi una de sifon (sau apă minerală), puse într-un vas cu gheaţă. BATESON [bfitsn], Gregory (1904—1980), antropolog american. A aplicat conceptele teoriei comunicaţiei în domeniul psihiatriei, în vederea explicării cauzelor schizofreniei. Op. pr.: „Comunicarea", „Trepte spre o ecologie a spiritului". BATESON [beitsnj, William (1861—1926), genetician englez. A introdus termenul de genetică (1906) şi a contribuit la fundamentarea şi dezvoltarea ei prin experimente asupra eredităţii. BATH [ba#}, oraş în Marea Britanie (Anglia), pe Avon; 84,3 mii loc. (1981). Staţiune balneară cu ape termale. Echipament electric. Poligrafie. Institut politehnic. Vestigii romane, biserică (sec. 15—17), clădiri din sec. 18—19. BÂTHORI, familie de nobili maghiari din Transilvania. Mai importanţi: 1. Ştefan B., voievod ai Transilvaniei (1479—1493); a participat la lupta de la Cîmpul Pîinii (1479) împotriva turcilor. 2. Ştefan B., voievod (1571—1576), apoi principe (1576—1583) al Transilvaniei şi rege al Poloniei (1575—1586). A dus o politică de supunere faţă de turci. 3. Sigismund B., principe al Transilvaniei (1581—1597, 1598— 1599, 1601). A aderat îa Liga Sfîntă; considerîn-du-se. suzeran al Moldoyei şi Ţării Româneşti, a susţinut lupta împotriva turcilor; a fost înfrînt decisiv la Guruslău (1601) de Mihai Viteazul. 4. Andrei B.» cardinal şi principe al Transilvaniei (1599). A fost învins de Mihai Viteazul la Şeiimbăr (1599) BATHURST [baeOstst] 1. Ins. nelocuită în Arh. Arctic Canadian, între ins. Melville |i ins. Cornwallis; 18,2 mii km2. Climă arctică. In NV ins., la 76° lat. N şi 101° long. V, a fost localizat Polul Magnetic Nordic al Pămîntului în urma noilor calcule făcute în 1970. 2. Ins. australiană în M. Timor, în V Pen. Arnhem, separată de Australia prin str. Clarence; 2,04 mii km2. Climă şi păduri ecuatoriale musonice. Slab populată. 3. Cap în America de Nord (Canada) la V de G. Amundsen, la 70°35' lat. N şi 127°53’ long. V. BATI- ({s} gr. bathys „adînc") Element de. compunere cu sensul „adînc" (referitor la Oceanul Planetar), care formează substantive şi adjective (ex. batimetrie). BATiALĂ (< fr. {i}; {sj bathi-) adj. Regiune (sau zonă) ~ = regiune marină sau oceanică cu o adîncime între 200 şi 2500 m, ce corespunde cu tal uzul continental (între zona litorală şi cea abisală) în care se depun nisipuri şi mîluri. BATJC (< fr.) s.n. Basma. BAT!GR$F (< fr. {s}; bati- + gr. grapho „a scrie") s.n. Aparat care măsoară şi înregistrează adîncimea mării, folosit în oceanografie. BATIMETRIE (< fr.; {s} bati- + gr. metron „măsură") s.f. Ramură a hidrometriei care studiază măsurarea adîncimii apei în mări, lacuri şi rîuri. Hărţile batimetrice redau relieful fundului oceanic prin curbe batimetrice sau hipsometrice. BAT1METRU (< fr.) s.n. Aparat folosit ia măsurarea* adîncimii apei. BATIR (< fr.) s.n. Fir de bumbac răsucit uşor, mai gros decît aţa de cusut, întrebuinţat ia însăilat. BATISCAF (< fr.; {s} bati- + gr. skaphos „barcă") s.n. Navă submarină, echipată special pentru studii oceanografice la mari adîncimi. Primul b. a fost construit în 1948 de A. Piccard. La 23 ian. 1960, J.A. Piccard şi J. Walsh au coborît cu b. „Trieste" la 10 912 m pe fundul Gropii Marianelor. BATISFERĂ (< fr.; {s} bati- + gr. sphaira „sferă") s.f*Nacelă sferică, etanşă, suspendată de o navă-bază şi înzestrată cu echipament special pentru cercetări submarine. Construită de americanii C.W. Beebe şi O. Barton (1930). BATJST (< fr.) s.n. Ţesătură din fire foarte fine de bumbac sau de in. BATISTA Y ZALDIVAR [i saldjvarj, Fui-gencio (1901 —197J), general şi om politic cubanez. Dictatorul ţării (1940—1944, 1952— 1958); înlăturat de la putere de insurecţia populară condusă de Fidel Castro. BATISTĂ (< fr.) s.f. Bucată pătrată de pînză sau de mătase, tivită pe margini, folosită pentru şters nasul sau faţa. BATJU (< fr.) s.n. Construcţie (de fontă sau oţel) pe care se montează mecanismele sau dispozitivele unui sistem tehnic şi prin intermediul căreia acesta se poate fixa pe o fundaţie, pe o platformă etc. BATJAN [batjan] ,ins. indoneziană în Arh. Moluce, la SV de ins. Halmahera; 2,34 mii km2; c. 17 mii loc. Relief muntos înalt (2 111 ţn). BATJOCORI (< batjocură) vb. IV tranz. A lua în rîs, a face de ruşine; a insulta; p. ext. a înjosi, a umili. H A necinsti o femeie. BATJOCURĂ (< batjoc, înv., „batjocură") s.f. Luare în rîs, bătaie de joc; insultă, ocară; p. ext. înjosire, umilire. M Vorbă, faptă, lucru care constituie o bătaie de joc. BATMAN, oraş în E Turciei asiatice, ia E de Diyarbakir, în apropiere de fl. Tigru; 114,2 mii loc., (1985). Rafinărie de petrol. BÂTNA, oraş în NE Algeriei, la SE de Alger, pe c.f. Touggourt — Annaba; 184,8 mii loc. (1987, cu suburbiile). Ind. textilă şi a mat. de constr. Centru comercial (grîu, lînă, piei). în apropiere, vechiul oraş Timgad. BATOCROM (< fr., germ.; {s} gr. bathos „adîncime" + khroma „culoare") s.n. Efect produs de o grupare de atomi care, introdusă în molecula unei substanţe organice, determină închiderea culorii acesteia, deplasînd absorbţia luminii spre lungimi de undă mai mari. BATOFOSfE (< fr.; {s} gr. bathys „adînc" + phobos „frică") s.f. Teamă patologică de adîncime. BATOG (< ser., rus.) s.n. Preparat alimentar obţinut prin sărarea şi afumarea cărnii unor specii de peşte (în special morun şi nisetru). BATOIDEE subst. Ordin de peşti cârtilagi-noşi (ChonJrichthyes) în care sînt cuprinşi rechinii bentonici, în general moluscivori (Bato-idea). Apar în Jurasic, iar în România au fost întîlniţi în calcarul numulitic de ia Albeşti—Muscel. BATOLIT (< fr. {i} gr. bathos „adîncime" + lithos „piatră") s.m. Formă de zăcămînt a rocilor magmatice intruzive, care se prezintă în mase imense în scoarţa Pămîntului, cu baza foarte largă, profund înrădăcinată în aceasta. B. ocupă suprafeţe de peste 100 km2, are pereţii abrupţi şi înclinaţi divergent spre adîncime şi acoperişul sub formă de cupolă. Prin eroziunea rocilor înconjurătoare, b. poate ieşi ia suprafaţă. BATOMŞTRU (jsj gr. bathos „adîncime" + metron „măsură") s.n. Aparat pentru colectarea probelor de apă din rîuri, mări etc., de la diferite adîncimi, pentru analize. BATON (< fr.) s.n. Bucata (de ciocolată, de vanilie, de ceară etc.) în formă de bastonaş. BATON ROUGE [baetn rqflyoraş în S.U.A., port pe Mississippi (78,9 mii. t. 1989), centru ad-tiv a! statului Louisiana; 536,5 mii loc. (1988, cu suburbiile). Rafinarea petrolului, metalurgia aluminiului, prelucr. cauciucului, a zahărului. Universitate. întemeiat în 1719. BATOŞ, com. în jud. Mureş; 3 913 loc. (1991). Centru, viticol. Cetate ţărănească cu biserică (sec. 16, transformată în sec. 18). BATOZĂ (< fr.) s.f. Maşină agricolă care desface * boabele din spice, din păstăi, de pe ştiuleţii de porumb etc. şi le separă de celelalte părţi aie plantei. BATRACIAN (< fr.; {s} gr. batrakhos „broască") s.m. (La*pl.) Clasâ de vertebrate cu pielea golaşă, umedă, cu inima tricamerală şi temperatură variabilă, care trăiesc în apă şi pe uscat (Amphibia). Se dezvoltă prin metamorfoză. Cuprinde trei ordine: anurels (broaşte), caudatele (salamandre şi tritoni) şi apodele. Sin. amfibian. BATRAHOMIOMAHIA („Bătălia broaştelor cu şoarecii"), poem eroi-comic grec atribuit lui Homer. Compus, probabil, între sec. 6 şi 4 î.Hr. BATTAMBANG, oraş în V Cambodgei; c. 50 mii loc. Nod de comunicaţii. Centru agricol pentru orez. BATTANS (ÂL-SATTÂNi), Atu Abdallah Muhammed ben Djabir (858—929), astronom şi matematician arab. A calculat înclinarea eclipticii şi constanta precesiei; a contribuit !a dezvoltarea trigonometrici, BATTENBERG» Aieksander (1857—1893), prinţ german, cnesz ai Bulgariei (1879—1886). Politică externă favorabilă Puterilor Centrale. BATTHYANEUM, bibiiotecă din Alba lulia. fondată în 1798 de episcopul Batthyâny Ignâc, în care sînt păstrate 568 de incunabule, multe manuscrise medievale datînd din sec. 9—18, printre care vestitul „Codex aureus". BATU (? -1256), han tătar, nepot al lui Genghis-han. A condus numeroase expediţii împotriva cnezatelor ruse, ca şl marea invazie în Polonia, Ungaria, Dalmaţia şi ţinuturile româneşti (1236—1242). întemeietor ai statului Hoarda de Aur. BATUMÎ, oraş în Gruzia, cap. Rep. Autonome Adjaria, port ia Marea Neagră; 136 mii loc. (1989). Ind. de utilaj petrolier, constr. navale, prelucr. petrolului; citrice, ceai. Export de produse petroliere. Staţiune balneară. Grădină botanică (1912). Cunoscut ca cetate (sec. 11). BATURA, gheţar în M-ţii Karakorum, lung de 48,5 km; supr. 282 km2. BATURA MUZTAGH I (HUNZA KUNJi i), vf. în M-ţii Karakorum (NE Pakistanului). Alt.: 7 785 m (al 30-lea vf. de pe glob). Cel mai înalt pisc montan încă neescaladat. BAT WIN (sau iATHUSIOS) (sec. 4),'preot şi martir creştin din Dacia. Ars de viu într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, în timpul persecuţiei regelui vizigot Atanaric (370—372). BATZARIA, N(icolae) (1874—1952, n. Kru-sevo, Macedonia), scriitor român. Director ia „Dimineaţa copiilor" şi „Universul copiilor", în care a semnat cu pseud. Moş Nae. Literatură pentru copii (seria „Haplea", „Lir şi Tibişir"). Schiţe şi nuvele („Spovedanii de cadînă"). BAT YAM, o/aş în V Israelului central, în aglomeraţia Tel Aviv—jaffa; 132 mii loc. (1987). Centru al ind. poligrafice şi alim. Staţiune balneară maritimă la M. Mediterană. BAUCKI, stat în NE Nigeriei centrale în platoul omonim; 64,6 mii km2; 5 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Bauchi. Mari expl. de columbit, niobiu şi cositor. BAUCIS v. Fiiemcn şi Baucis. BAUD (< fr. (I}; (sj Baudot) [bodj s.m. Unitate de măsură a vitezei de semnalare, pe BAVĂ Batracieni 1. Salamandră de uscat (Salamandra salamandra); 2. Broască de fac (Rana es-culenta); 3. Brotăcel (Hyla arborea); 4. Broască rîioasă (Bufo virdis); 5. Buhai* de-baită (Bombina bombina); 6. Salamandră cu creastă (Triturus cristatus) liniile de transmisie. Viteza de semnalare este egală cu 1 B, dacă starea liniei se schimbă o dată pe secundă. BAUDELAIRE [bodlerj, Charles (1821 — 1867), poet, estetician, critic literar şi de artă francez. Unul dintre iniţiatorii poeziei şi artei moderne. Poeme („Florile răului“) inspirate de spectacolul cotidian al vieţii pariziene, ex-primînd drama omului modern apăsat de .,sp!een“, obsedat de ideea morţii, încercat de sentimente satanice şi însetat de absolut. Poezia sa, exploatînd ideea corespondenţelor dintre feluritele impresii ale simţurilor, se distinge prin forţa de sugestie, prin armonia subtilă şi complexă a versului. Critic de artă („Arta romantică"). A mai scris „Mici poeme în proză“. jurnale intime. Traduceri din E.A. Poe. BAUDOT [bodo], Emile (1845—1903), inginer francez. Inventatorul telegrafului imprfma-tor, care-i poartă numele. BAUDOUIN v. Baldovin. BAUDOUIN- [bodUf] (n. 1930), rege al belgienilor (din 1951). BAUDOUIN DE COURTENAY [bodu^ da curtne^Jan Ignacy (Ivan AJeksah-drovici) (1845-—1929), lingvist rus de origine poloneză. Specialist în lingvistica generală, în gramatica comparată a limbilor indoeuropene şi în slavistică. Precursor al fonologiei. Creator al şcolii Iinqvistice de la Kazan. BAUER, Bruno (1809—1882), filozof german. Critic al religiei din grupul hegelienilor de stînga. A caracterizat religia ca formă istorică a conştiinţei universale („Critica evangheliilor sinoptice"). BAUER (BAUR sau BAWR), Friedrich Wilhelm von (1731—1783), generai rus de origine germană. Lucrarea sa „Memoires histo-riques et geografiques sur ia Valachie" cuprinde importante informaţii privind Ţările Române din a doua jumătate a sec. 18. Charles Baudelaire BAUER [bausr] , Otto (1881—1938), om politic austriac* Lider al social-democraţies austriece şi al internaţionalei a ii-a. Ministru de Externe (1917—1919). Favorabil dezmembrării monarhiei austro-ungare în state naţionale. BAUHAUS, şcoală de arhitectură şi artă aplicată, înfiinţată în 1919 de W. Gropfus la Weimar şi transferată în 1925—1932 la Dessau. A unit instruirea tehnică cu cea artistică, în vederea obţinerii sintezei tuturor artelor în cadrul unei arhitecturi funcţionale. Reprezentanţi principali: Paul Klee, Wassily Kandinsky, johannes Itten, josef Albers, Lâszlo Moholy-Nagy. BAU WIN Lbo|] ţGaspard (1560—1624), botanist şi anatomist elveţian. A descris peste 6 000 de specii de plante, stabilind sinonimifle şi folosind, printre primii, o nomenclatură binară. BAUME [borne], Antoine (1728—1804), farmacist, chimist şf tehnolog francez. A inventat areometrul, care-i poartă numele. BAUMEISTER [baumai star] ,Willi (1889— 1955), pictor şi grafician german. Orientat către arta abstractă, realizează compoziţii murale din diverse materiale dispuse în relief. în lucrările sale apar caligrame, semne şi reprezentări din diferite culturi (ciclurile: „Pereţi peruani'1, „Tablouri africane", „Ziduri ciclopice4*). Ilustraţii la „Ghilgameş“, „Furtuna** de Shakespeare etc. BAUMGARTEN, Alexander Gottlieb (1714—1762), filozof german. Fondator al esteticii ca disciplină pozitivă autonomă („Estetica"), în concepţia lui, estetica este ştiinţa sensibilităţii şi completează logica, ai cărei obiect îl constituie inteligenţa. BAUMGARTEN, Johann Christian (1765— 1843), medic şi botanist german. Stabilit în Transilvania. Autor al primului conspect critic în latineşte al florei din Transilvania şi al unui valoros ierbar păstrat pînă azi, parţial, ia Cluj. BAUMOL [bormsl-hWifiisim jack (n. 1922), economist american. Prof. univ. ia New York. Contribuţii la studiul analizei economice şi a aplicării în practică a teoriilor economice („Productivitatea şi sistemul american de conducere. Perspective**, „Pieţe în concurenţă şi teoria structurilor industriale*1). BAURU, oraş în SE Braziliei (SSo Paulo), la NV de SSo Pauio; 220,1 mii loc. (1985). Centru comercial într-o importantă zonă agricolă (cafea, orez, porumb, bumbac, trestie de zahăr). BAUTZEN [feauţsn] ,oraş în E Germaniei (Saxonia), pe Sjîree; 52,7 mii loc. (1988). Siderurgie. Constr. de vagoane, aparate de radio şi televizoare: fabrici de hîrtie şi textile. Napoleon I a înfrînt aici, la 20—21 mai 1813, armatele ruso-prusiene. BAUXITĂ (< fr. {i}; {s} Baux) s.f. Rocă sedimentară alcătuită din hidroxizi de aluminiu (40—80%) şi subordonat hidroxizi de fier, de culoare roşie, brună sau cenuşie-verzuie. în reg. cu climă tropicală şi subtropicală formează depozite stratiforme, lenticulare sau sub formă de pungi, reprezentînd: a) produs rezidual de alterare lateritică a unor roci vulcanice (ande-zite, bazaite); b) rezultatul precipitării anorganice a unor coloizi aluminoşi în bazine de sedimentare: c) produs rezidual format în urma dizolvării calcarelor aluminoase de către apele subterane. B. reprezintă principala sursă pentru obţinerea aluminiului. BA VARIA (BAYERN), land în SE Germaniei; 70,6 mii km2; 11,1 mii. loc. (1989), din care 57% pop. urbană. Centrul ad-tiv: Munchen. Oraşe pr.: Augsburg, Bayreuth, Nurnberg, Regensburg, Wiirzburg. Expl. de cărbune, petrol, grafit şi uraniu; expl. forestiere. Echipament ştiinţific, hîrtie, sticlă, prod. textile, băuturi. Creşterea animalelor. Cereale, pomicultură. Turism. BA VARIEI, Alpii ~, culme muntoasă a Alpilor Nordici în S Germaniei între L. Constanţa (ia V) şi Tirolul austriac (la E). Alt. max.: 2 963 m (vf. Zugspitze). Ramura sa vestică o constituie Alpii Allgău. BAVÂ (< it.) s.f. Parte a peretelui unei gogoşi de mătase din care se extrage mătase superioară (grej). BAVETĂ 188 BAVETĂ (< fr.) s.f. Bărbiţă (2). BAVURĂ (< fr.) s.f. Surplus de material rezultat la elaborarea unor semifabricate prin matriţare, forjare, turnare etc. BAYAMO, oraş în E Cubei (Orienţe); 118,9 mii loc. (1988). Nod dje comunicaţii. întreprinderi alim. şj textile. întemeiat în 1513. BAYAMON, oraş în N ins. Puerto Rico (S.U.A.), la S de San Juan; 202,5 mii loc. (1984). Ind. sticlei şi hîrtiei. Rafinărie de petrol. Centru al unei zone agricole (cafea, fructe, tutun, trestie de zahăr). Primul oraş al ins. colonizat de spanioli. BA YARD [baiar], Pierre TERRAIL [terai] senior de (c. 1476—1524), cavaler francez. Supranumit „Cavalerul fără frică şi fără prihană". S-a remarcat în campaniile din timpul războaielor franco-spaniole pentru supremaţie în Italia. Erou de epopee. BAYER, Raymond (1898—1959), estetician şi filozof francez. A preconizat o estetică pozitivă, elaborînd în acest scop metoda „realismului operatoriu“ („Estetica graţiei", „Eseu asupra metodei în estetică"). BAYIN, Naung, rege birman (1551—1581), din dinastia Toungo. S-a distins în campania de cucerire a statelor Pegu (1540) şi Ava (1555). A reprimat anarhia internă a triburilor supuse. BAYLE [bel], Pierre (1647-^1706), filozof francez. A opus superstiţiilor ateisfn,u|, iar în numele realismului şi toleranţei a promovat un protestantism reflexiv. A influenţat gîndirea filozofică din sec. 18, în special pe enciclopedişti („Dicţionar istoric şi critic"). BAYONNE [baion], oraş în SV Franţei (Beam), pe Adour; * 127,5 mii loc. (1982, cu suburbiile). Ind. metalurgică. Constr. navale. Pescuit. Catedrală (sec. 13—16). Muzee. BaYREUTH [bai roit] yoraş în V Germaniei Centrale (Bavaria), pe Main; 90 mii loc. (1987, cu suburbiile). Ind. sticlei şi porţelanurilor. Biserică gotică (sec. 15, restaurată în sec. 19), palate (sec. 16—18). Vechi centru muzical (sec. 16); teatrul muzical „Festspielhaus", construit special (în 1872—1876) pentru reprezentarea operelor lui Wagner. Aici se organizează anual festivalurile Wagner. Muzeu memorial Wagner. BAZA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A (se) întemeia, a (se) sprijini pe ceva. ■ Refl. A avea încredere în cineva, a se lăsa în nădejdea cuiva; a se bizui. BAZAINE [bazŞn],Achille-Franţois (1818— 1888), mareşal francez. Comandant şef al armatei franceze în timpul Războiului Franco-Prusian (1870—1871), s-a predat germanilor cu 140 000 de soldaţi în fortăreaţa Metz. Capitularea sa a constituit începutul dezastrului armatei franceze. Judecat, condamnat la moarte (pedeapsă comutată la 20 de ani). A evadat, trăind în exil. BAZAiLT (< fr., lat.) s.n. 1. Rocă magmatică efuzivă bazică, corespondent al gabbroului, de culoare cenuşie-neagră cu nuanţe roşiatice, constituită din plagioclazi bazid şi olivină la care se adaugă minerale accesorii. în reg. tropicale, prin descompunere generează laterit. Formează conuri vulcanice, pînze cu separaţii columnare (coloanele de b. Detunatele şi Racoş, declarate monumente ale naturii) şi revărsări enorme de lavă. Este utilizat la construcţii de drumuri, pentru fundaţii, diguri etc. 2. Material ceramic artificial, obţinut dintr-o materie primă (argilă, masă ceramică) cu temperatură joasă de vitri-fiere şi utilizat la fabricarea tuburilor de canalizare, a recipientelor pentru lichide agresive, a cărămizilor pentru trotuare etc. BAZ£R (< fr. {i}) s.n. 1. Piaţă publică acoperită, în lumea orientală; p. ext. tîrg, piaţă. 2. Magazin de obiecte de tot felul, mai ales mărunţişuri. BAZARGIC v. Dobrit. BAZĂ (< fr.) s.f. 1. Partea inferioară a unui corp, a unei construcţii etc., care realizează legătura cu elementul de susţinere şi repartizează încărcările pe suprafaţa acestuia. □ B. craniului — parte a craniului care închide spre ceafa cutia craniană. 2. Electrodul de comandă, cuprins între electrozii emitor şi colector ai unui tranzistor. 3. Una dintre laturile unui triunghi ori ale unui patrulater sau una dintre feţele unui poliedru care are o poziţie specială şi care se reprezintă de obicei în poziţie orizontală. 4. B. geodezică (sau de triangulaţie) = distanţă de 14—20 km stabilită pe un teren plan cu instrumente de precizie şi folosită la efectuarea triangulaţiilor geodezice. B. topografică = distanţă de 0,5—2 km determinată cu instrumente de precizie şi folosită la ridicările topografice pe suprafeţe de teren mai mici. 5. (MAT.) Număr strict pozitiv relativ la care se face logaritmarea. □ B. a unui sistem de numeraţie = număr natura! supraunitar care permite scrierea oricărui număr real cu ajutorul unui număr de cifre egal cu numărul natural ales ca bază. B. a unui spaţiu vectorial = sistem de elemente liniar independente ale spaţiului, cu ajutorul cărora oricare alt element al spaţiului, numit vector, se exprimă în mod unic sub formă de combinaţie liniară a elementelor b. 6. Ceea ce formează temeiul, elementul fundamental, esenţial a ceva. □ B. economică (a societăţii) = totalitatea relaţiilor de producţie (dintr-o etapă determinată a dezvoltării sociale) care constituie temelia reală pe care se înalţă toate celelalte relaţii sociale; orînduire economică, structură economică. B. tehnică-materială (a societăţii) = totalitatea elementelor materiale ale forţelor de producţie (pe care se sprijină producţia socială dintr-o anumită orînduire); cuprinde mijloacele de muncă (utilaje, maşini-unelte), obiectele muncii şi elementele materiale ale ştiinţei folosite în producţie. B. de materii prime (a producţiei) = totalitatea resurselor de materii prime (care sînt folosite în procesul de producţie). B. de desfacere = unitate economică profilată pe distribuirea unei game foarte mari de produse către consumatorii industriali. Reprezintă echivalentul unităţilor cu ridicata în comerţ. B. energetică = totalitatea izvoarelor primare de energie şi a instalaţiilor aferente extracţiei şi captării acestora, de care dispune o ţară la un moment dat. B. furajeră — totalitatea resurselor ce pot fi valorificate economic pentru hrana animalelor. D Loc. De bază = principal, fundamental, esenţial. □ Expr. A pune bazele (a ceva),= a întemeia (ceva). 7. (INFORM.) B. de date = mulţime centralizată de date, organizată în scopul optimizării prelucrării acestora în cadrul unui domeniu de aplicaţii specificat; în cazul sistemelor informatice distribuite, o b. de d. poate fi, la rîndul său, distribuită în diferite noduri ale reţelei. ■ (EC.) Sistem de calcule economice în serii temporale, raportate la anul de referinţă. 8. Loc special amenajat şi dotat cu instalaţii, în care se concentrează oameni, diverse mijloace şi materiale spre a servi ca loc de desfăşurare sau ca punct de plecare pentru o activitate (ex. b. de aprovizionare, b. sportivă, b. militară). 9. B. de articulaţie = mod de articulaţie a sunetelor, caracteristic pentru o limbă, un dialect etc. 10. B. de orientare -suprafaţă aleasă faţă de care se face orientarea piesei în procesul de prelucrare. 11. (FIZ.) B. de timp = curbă de variaţie în timp a tensiunii (curentului) ce comandă baleiajul spotului pe ecranul unui tub catodic. BiBkZE (< fr.) s.f. pl. Clasă de substanţe chim'ice care, în soluţie apoasă, disociază cu formare de ioni hidroxil; au gust leşietic, albăstresc hîrtia roşie de turnesol, înroşesc fenolftaleina, iar în reacţie cu un acid formează o sare. Se clasifică după tărie şi aciditate în b. tari (practic total ionizate), b. monoacide şi b. poliacide. BAZE DO V (< Basedow) s.n. Boala lui Base-dow. BAZIC, -Ă (< fr.) adj. 1. (CHIM.) Care are proprietăţile unei baze. 2. (Despre roci sau magme) Cu conţinut de dioxid de siliciu între 45 şi 52%, caracterizate prin excesul de minerale femice, feldspaţi calcici, şi prin culoare închisă. BAZIDIE (< germ.; {s} gr. basis ,,bază“) s.f. Organ special de reproducere al bazidiomicete-lor în care se formează sporii. BAZIDIOMICETE (< fr. {i}; {s} fr. baside „basidie“ + gr. mykes „ciupercă") s.f. pl. Clasă de ciuperci saprofite sau parazite la care sporii se formează la exterior, pe bazidii. Unele sînt comestibile (ciuperca de cîmp, bureţii galbeni), altele otrăvitoare (pălăria şarpelui), iar altele produc boli la plante (tăciunele-cerealelor, mălura-grîului). BAZIFILE (< fr.; {s} gr. basis „bază" + philos „iubitor") subst. pl. şi adj. (Organisme) care preferă substanţe bogate în componente bazice. BAZILICALE, culegere de texte juridice, în 60 de cărţi, alcătuită în sec. 9—10 din ordinul împăraţilor bizantini Vasile I şi Leon VI înţeleptul. Această compilaţie juridică a înlocuit treptat legislaţia lui lustinian. Folosită şi în Ţările Române pînă în 1865. BAZjLJCÂ (< lat. basilica) s.f. 1. Edificiu roman de formă dreptunghiulară, împărţit în trei sau cinci despărţituri (nave) prin şiruri de coloane şi terminat cu o absidă; servea ca loc de judecată, bursă comercială, loc de adunări. ■ Clădire de cult creştin construită după planul unei b. (1). 2. Biserică catolică de mari proporţii (ex. b. San Pietro din Roma). BAZIN (după fr. bassin) s.n. 1. Rezervor deschis, de dimensiuni mari, destinat colectării unui lichid, de obicei în vederea efectuării unor operaţii ulterioare (ex. b. de decantare, b. de flotaţie, b. de retenţie etc.). □ B. de înot = construcţie specială pentru practicarea înotului, pentru sărituri de pe trambulină sau platformă şi pentru polo pe apă. 2. B. portuar = parte dintr-un port, special amenajată pentru staţionarea navelor şi prevăzută cu cheiuri şi dane pentru acostare. împreună cu supr. de apă exterioară formează acvatoria portului. 3. B. \ ■ \ \ \î89 \ hidrografic (de recepţie) — regiune limitată de cumpăna apelor, din care un rîu, un fluviu, lac sa^ mare îşi colectează apele. în cazul apelor subterane se formează un b. hidrogeologic. Caracterele fizico-geografice ale b.h. influenţează regimul apei respective. B. oceanic = regiune foarte întinsă a scoarţei terestre, mai coborită faţă de continente, acoperită cu mase importante de apă (ex. b. Oc. Atlantic). 4. (GEOL.) 8. de sedimentare = arie depresionară a scoarţei terestre mărginită de suprafeţe mai ridicatei care a funcţionat ca domeniu de acumulare a materialului sedimentar şi care cuprinde adesea substanţe minerale utile (ex. b. carbonifer). B.s. pot fi intracratonice (instalate pe arii continentale, consolidate în urma unor vechi orogeneze) sau pericratonice (situate la marginea unei zone continentale consolidate). B. magmatic — spaţiul din interiorul scoarţei Pămîntului unde este acumulată magma topită şi de unde aceasta se deplasează spre suprafaţă. în b.m. sau în jurul lor se formează frecvent concentraţii de substanţe minerale utile. 5. Cavitate situată în partea inferioară a abdomenului, delimitată de oasele centurii pelviene; pelvis. Este formată din micul b. (inferior, adevărat) şi marele b. (superior, fals), separate prin linia nenumită. BAZIN [baze] Hervfc (n. 1911), scriitor francez. Romanele sale constituie o satiră violentă la adresa oprimării familiale şi sociale („Vipera sugrumată", „Moartea căluţului", „Doamna Ex". „Căsătoria"). BAZIN [baze] ^ Ren* (1853—1932), scriitor francez. Apologet al virtuţilor religiei şi al pămîntului natal („Pămîntul care moare", „Familia Oberle"). BAZINET (după fr. bassinet) s.n. 1. Spaţiu larg al căilor urinare, rezultat din confluenţa calicelor şi care se continuă inferior cu ureterul; pelvis renal. 2. B. depresionar = depresiune cu mici dimensiuni axată pe cursul superior al unui rîu, de obicei în punctul de convergenţă a unor pîraie sau la ieşirea din chei, formată prin eroziune laterală. BAZIPETţL, -Ă (< germ.) adj. (Despre celule, ţesuturi, sevă) Care se dezvoltă sau circulă într-un organ vegetal de la vîrf spre bază. BAZNA, com. în jud. Sibiu; 4 256 loc. (1991). Expl. de gaze naturale. Panificaţie. Localit. balneoclimaterică cu ape minerale clorosodice, iodurate, sulfatate şi bromurate, indicate în tratarea afecţiunilor reumatismale, neurologice periferice, posttraumatice, ginecologice, endocrine etc. întrepr. de ambalare a sărurilor de B., difuzate prin reţeaua farmaceutică. Biserică fortificată (sec. 15—16, cu modificări). B£ZNA (< localit. Bazna) s.f. Rasă de porci de culoare neagră şi cu o dungă albă în dreptul spetelor. Este crescută pentru producţia de carne şi de grăsime. BAZOFjL, -Ă (< fr. {i{; {s} fr. base „bază" + gr. philos '„iubitor") adj. (Despre celule) Care fixează coloranţii bazici (ex. leucocit b., granu-locit b.). BAZON s.n. Petic de ţesătură, de piele etc., aplicat pe partea posterioară a pantalonilor, a indispensabililor etc., pentru a-i întări BAZOOKA (cuv. engl.) [bszu'.ka] subst. Armă portabilă, tip lansator de rachete, cu bătaie scurtă, folosită în special pentru atacarea tancurilor sau a unor poziţii fortificate. Utilizată pentru prima dată în cel de-al doilea război mondial. BĂBANA, com. în jud. Argeş; 3 009 loc. (1991). BA BĂ IŢA, com. în jud. Teleorman; 7 308 loc. (1991). BĂBEN8 1. Com. în jud. Sălaj, pe Someş; 2 524 loc. (1991). Expl. de calcare. 2. Com. în jud. Vîlcea; 8 287 loc. (1991). Expl. de petrol. Cherestea; panificaţie. Fabrică de nutreţuri combinate. Hidrocentrală. Staţie de c.f. BĂBESC. -EASCĂ (< babă) adj., s.f. I. Adj. (Peior.) Ca babele (I 1), în felul babelor. □ Expr. Leacuri băbeşti = mijloace empirice de vindecare a bolilor. Socoteală băbească = socoteală empirică, rudimentară; p. ext. judecată greşită. II. S.f. Băbească neagră = soi autohton de viţă de vie cu boabe negre-a Ibăstr ui, predominant în podgoria Nicoreşti. BĂBICIU, com. în jud. „Olt, în lunca Oltului; 2 727 loc. (1991). BĂCiBlN1 (< tc.) s.m. Proprietar- al unei băcănii (1) sau vînzător într-o băcănie. BĂCAN2 (< tc.) subst. Arbore tropical, originar din America Centrală, cu lemnul de culoare roşie (Haematoxylon campechianum); lemnul este folosit în tîmplărie fină şi la extragerea unui colorant roşu; p. restr. colorant extras din acest lemn. BĂCANI, com. în jud. Vaslui, pe Simila (afl. al Bîrladuluf); 2 768 loc. (1991). BĂCĂNIE (< băcan1) s.f. 1. Unitate comercială în care se vînd cu amănuntul unele produse alimentare. 2. (Pop., ia pl.) Condimente. BĂCESCU, Mihai (n. 1908, Broşteni, jud. Suceava), biolog şi oceanolog român. Acad. (1990). Cercetări de zoologie (crustacee, reptile, peşti) şi de biologie marină; contribuţii în domeniul nomenclaturii populare a peştilor, păsărilor. BĂCEŞTI, com. în jud. Vaslui, pe Bîrlad; 4 009 loc. (1991). Staţie de c.f. BĂCIA, com. în jud. Hunedoara; 1 852 loc. (1991). Staţie de c.f. BĂCIŢĂ (< baci) s.f. Femeie care conduce o stînă; soţia baciului. BĂDĂRĂU, Alexandru (1859—1927, n. sat Bădărani, jud. Botoşani) f jurist şi om politic conservator român. Susţinător al înnoirii doctrinei şi programului Partidului Conservator. Membru fondator al Partidului Conservator-De-mocrat (1908). De mai multe ori ministru. BĂDĂRĂU, Dan (1893—1968, n. laşi), filozof român de orientare raţionalistă. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la laşi. Lucrări de logică, gnoseologie şi istorie a filozofiei („L’indi-viduel chez Aristote", „Du jugement comme acte significatif", „Filozofia lui Dimitrie Cante-mir" „Leibniz"). BĂDĂRĂU, Eugen (1887—1975, n. Ismail), fizician român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în spectroscopie, acustică, fizica plasmei; a explicat mecanismul descărcărilor luminiscente şi în arc. Op. pr.: ..Gaze ionizate". BĂDESCU, Horia (n. 1943, Arefu, jud. Argeş), poet român. Lirică a misterului existenţial şi cosmic, evocări de natură în care fiorul transcendentalului subsumează descripţia („Marile Eleusii", „Recurs la singurătate^flApărarea lui Socrate", „Anotimpuri"). BĂDEUŢI, denumirea pînă în 1976 a com. Emil Bodnaraş. BĂDIŢĂ ( s>e lăuda în mod exagerat; a minţi. BĂRBIŢĂ (< barbă) s.f. 1. Diminutiv al lui barbă. 2* Mic şerveţel de pînză, de muşama, de material plastic, legat sub bărbia copiilor mici atunci cînd mănîncă; bavetă. BĂRBOS, -OASĂ (< barbă) adj., subst. 1. Adj., s.m.*(Persoană) cu barbă; nebărbierit 2. S.f. Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă de c. 50 cm, cu frunze liniare şi flori dispuse în spice cilindrice, pătate cu roşu, verde şi violet; axa spicului, pedicelele şi baza spiculeţelor sînt prevăzute cu peri lungi şi aspri (Botriochloa ischaemum)- BĂRBULESCU, llie (187-J—1945, n. Bucureşti), filolog român. M. coresp. al Acad. (1908), prof. univ. la laşi. Specialist în slavistică („Fonetica alfabetului chirilic în textele române din veacul XVI şi XVII", „Individualitatea limbii române şi elementele sfave vechi"). A condus mulţi ani revista „Arhiva". BĂRBULESCU, Nicoiae (1900—1985, n. Bucureşti), fizician român. Prof. univ. la Bucu- S im ion Bărnuţiu reşti. Contribuţii în fizica moleculară (tensiunea superficială a gazelor şi lichidelor) şi teoria relativităţii. BĂRBULEŢU, com. în jud. Dîmboviţa; 7 582 loc. (1991). Biserică (sec. 17). BĂRBUNC (< germ.) s.n. Dans popular fecioresc, cu ritm binar şi mişcare rapidă, răspîndit în Transilvania; melodia corespunzătoare acestui dans. BĂRCĂNEŞTI 1. Com. în jud. Ialomiţa; 4 278 loc. (1991). 2. Com. în jud. Prahova; 9 111 loc. (1991). BĂRDiBlCĂ (< tc.) s.f. Vas mic, cilindric, de pămînt sau de lemn, cu toartă, folosit pentru băut. BĂRGLĂZAN, Aurel (1905-1960, n. sat Porumbacu de Sus, jud. Sibiu), inginer electromecanic român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Timişoara. Lucrări în domeniul maşinilor hidraulice (hidrodinamisa turbomaşinilor, fenomenul de cavitaţie). BĂRNUŢIU, Simion (1808—1864, n. Bocşa, jud. Sălaj), om politic şi gînditor român. Fruntaş al Revoluţiei de la 1848—1849 din Transilvania; vicepreşedinte al Adunării Naţionale de la Blaj din'3—5/15—17 mai 1848, unde a rostit un discurs celebru, în care cerea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi. După înfrîngerea Revoluţiei a emigrat în Moldova (1851), unde a activat ca profesor de filozofie şi de drept public al Univ. din laşi. A sprijinit domnia lui Al. I. Cuza şi politica de reforme a acestuia („Dreptul public al românilor"). A introdus predarea în limba română a filozofiei, în Transilvania. A promovat kantianismul, fapt care a favorizat deschiderea gîndirii filozofice româneşti către ştiinţă şi atitudine critică („Psihologia empirică şi logica", „Metafizica"). BĂRZĂUN (onomat.) s.n. (ENTOM.) 1. Bondar. 2. Gărgăun. BĂSEŞTI, com în jud. Maramureş; 1 400 loc. (1991). BĂŞJCĂ (lat. *bessica) s.f. 1. (MED.) Vezică. □ Băşica * udului = vezica urinară. (ZOOL.). 6. înotătoare = vezică înotătoare. 2. Umflătură a pielii care conţine un lichid (seros). 3. Mică umflătură (cu aer) formată de obicei la suprafaţa unor lichide. BĂŞTINAŞ, -Ă (< baştină) adj., s.m. şi f. (Persoană) aparţinînd unei populaţii care trăieşte din timpuri străvechi într-un anumit loc; aborigen, autohton, indigen. BĂTAIE (lat. battalia) s.f. 1. Lovituri date cu mîna, cu un băţ etc. pentru a pedepsi sau a (se) răzbuna pe cineva. □ Expr. (Fam.) A da bătaie = a se grăbi. Bătaie de cap = grijă, efort; osteneală. Bătaie de joc = a) batjocură la adresa cuiva; faptă urîtă, nedemnă; b) ceea ce este făcut în grabă, de mîntuială. A pune (ceva) la bătaie — a da (ceva) spre a fi consumat, cheltuit; b) a risca (ceva), a pune în joc. 2. (Pop.) Bătălie; război. 3. Lovitură (repetată) dată într-un obiect, fl (La războiul de ţesut) Bătătură (3). 4. Bătaie de aripi = fîlfîit. 5. Pulsaţie (a inimii); BĂTARCI 194 zgomot ritmic produs de un mecanism, de un aparat etc. 6. (ZOOL.) Bătaia peştilor = boişte. 7. Stîrnire a vînatului cu ajutorul zgomotului făcut de hăitaşi. 8. (FIZ.; la pl.) Creşterea şi descreşterea periodică a amplitudinii unei oscilaţii, obţinute prin suprapunerea a două oscilaţii armonice de frecvenţe apropiate. 9. Fenomen dăunător, care apare la mişcarea de rotaţie a unui corp solid cînd axa lui geometrică ni coincide cu axa de rotaţie. 10. Zgomot anormal, periodic, cauzat de funcţionarea defectuoasă a unui element dintr-un mecanism. 11. Distanţa pînă la care poate acţiona o instalaţie emiţătoare sau de aruncare (ex. b. unui radioemiţă-tor, b. unei guri de foc). 12. Distanţă pînă ia care poate vedea cineva. 13. Suflare, adiere (a vîntului); cădere (a ploii). 14. (MUZ.) Indicarea măsurii într-un anumit tempo prin mişcări ale mîinii sau ale baghetei; timp (5). 15. (SPORT) a) Zona în care sînt aliniaţi la oină jucătorii echipei care urmează să bată mingea, b) Locui optim pe care îl alege un sportiv pentru o săritură. BĂTARCI, com. în jud. Satu Mare; 4 235 loc. (1991). BĂTĂIOS, -OASĂ (< bătaie) adj. Căruia îi place să (se) bată sau să se certe; f/g. combativ BĂTĂLIE (< ngr.) s.f. 1. Ansamblu de ciocniri armate desfăşurate pe spaţii întinse, într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat şl care angajează forţe importante; luptă, 2. Fig. Efort de mari proporţii pentru îndepfîfttrşa unui obiectiv. BĂTĂTOR, -OARE (< bate) s.n., si., adj. I. S.n. 1. Băţ* sau un instrument cu care se bat covoarele, pernele etc. pentru a le curăţa de praf. 2. Băţ avînd ia un capăt o rotiţă cu găurele, cu care se bace laptele (prins) sau smîntîna în putinei, pentru a se alege untul. 3. Organ activ ai batozelor şi combinelor, care, împreună cu contrabătătdrul, execută operaţia de treierat, 4. Unealtă sau maşină folosită pentru îndesarea amestecului de formale în turnătorii. 5. Instrument utilizat la armele de foc cu încărcarea pe la gura ţevii, pentru introducerea pulberii şi a glonţului. 11. S.f. Maşină textilă care măreşte prin batere gradul de destrămare şi de curăţire a bumbacului înainte de cardare, B Limba meliţei. III. Adj. verbal Bătător la ochi = care a^raqe af^nţia (în mod ostentativ). BĂTĂTORI (< bătătură) vb. IV tranz. A îndesa prin batere un teren, un material etc. pentru 3-1 face compact sau a-l netezi. BĂTĂTORIT, -Ă (< bătători) adj. 1. (Despre un teren) Bătut, îndesat. 2. (Despre un drum) Pe care se circulă mult, pe care cineva a mers de multe ori. 3. (Despre palme, mîini) Cu bătături din cauza muncii. BĂTĂTURĂ (< bate) s.f. 1. Terenul bătătorit din faţa casei; p. ext. curte. 2. îngroşare a stratului cornos al pielii pe degetele sau pe tălpile picioarelor ori în palme. 3. Sistem de fire care se introduc cu suveica în rostul urzelii, pentru formarea ţesăturii; bătaie (3); băteală. BĂTĂUŞ, -Ă (< bate) adj., s.m. şi f. 1. Adj, s.m. şi f. (Om) căruia îi place să (se) bată. 2. S.m. (ORNIT.) Pasăre migratoare din ordinul cara-driiformelor, în pasaj în Delta Dunării şi pe Andrei Bârseanu ■■I MWHMi ■ litoral, de c. 25 cm, care, în epoca împerecherii, prezintă un polimorfism sexual unic la păsări: masculii poartă un guler mare şi smocuri de pene în dreptul urechilor, ciocul poate fi galben, negricios, cafeniu, picioarele pot deveni verzi, oranj, galbene sau de culoarea cărnii 'Philomachus pugnax). BĂTEALĂ (< bate) s.f. Bătătură (3). BĂTRÎN, -Ă (lat. betranus) adj., s.m. şi f. I. Adj. 1. înaintat în vîrstă. □ Fată b. = fată care a îmbătrînit nemăritată. G (Despre faţa sau înfăţişarea cuiva) Care şi-a pierdut frăgezimea, care a îmbătrînit. 2. De demult, din vremuri vechi; străvechi. II. S.m. şi f. 1. Persoană de vîrstă înaintată; (la m.) moş. 2. (Fam., la sg. m. art.) Tata; (la sg. f.) mama; (la pl. art.) părinţii. BĂTRlNA, com. în jud. Hunedoara; 283 loc. (1991). BĂTRÎNŞSC, -EASCĂ (< bătrfn) adj. Rămas de la (sau din) bătrîni; de demult, vechi. HI Caracteristic bătrînilor, potrivit pentru bătrîni. BĂTRÎNEŢE (< bătrîn) s.f. Stadiu în evoluţia ©rganismeloV care apare după maturitate şi se caracterizează prin scăderea treptată a funcţiunilor fiziologice; vîrstă înaintată. V. îmbătrînire. BĂTRlNSŞ (< bătrîn) s.m. Plantă erbacee anuală din familia compozitelor, cu frunze lanceolate şi flori alb-gălbui (Erigeron canaden-sis); a fost adusă în Europa din America. BĂTUCI (< bate) vb. IV tranz. A presa, a îndesa pămîntul; a bătători. B Refl. (Despre piele) A se îngroşa, a se acoperi cu bătături. fl (Despre fructe) A se lovi, a se zdrobi. BĂTUT, -Ă (< bate) adj., s.f., art. I. Adj. 1. Care este sau a fost lovit de mai multe ori (cu intenţie). O Expr. A se da bătut ~ a se lăsa convins; a ceda. B Fig. Zdrobit, prăpădit; învins. 2. (în expr.) Bani bătuţi — în numerar, bani gheaţă. 3. (Despre’flori sau despre plante) Cu multe rînduri de petale sau de frunze: învoit, bogat. 4. (Despre drumuri) Pe care se circulă (mult). îl. S.f. art. Dans popular românesc, r'ăspîndit în nordul Moldovei, cu ritm binar şi mişcare vioaie, caracterizat prin bătăi ritmice din mîini şi din picioare; melodia corespunzătoare acestui dans. BĂŢ s.n. 1. Bucată de lemn lungă şi subţire, avînd diferite întrebuinţări. □ Expr. A pune (cuiva) beţe în roate = a face (cuiva) dificultăţi pentru a împiedica o acţiune. 2. Fig. Lovitură sau bătaie cu b. (1). 3. Piesă în formă de b. (1) care intră în alcătuirea unor unelte, maşini etc. 4. B. de schimb = bucată de lemn în formă de b. (1), de dimensiuni standard, pe care şi-o predau sportivii unul altuia în proba de ştafetă. BĂŢANI, com. în jud. Covasna; 4 230 loc. 1991). Cetate sătească cu biserică (sec. 15). Resed. com este satul Bătanii Mari. BĂŢOS, -OASĂ (< băţ) adj 1. Drept, ţeapăn, li Fig. (Despre oameni sau despre firea lor) Lipsit de mlădiere, rigid; fudul, îngîmfat # plin de sine. 2. (Despre plante) Cu tulpina lemnoasă. BĂUT, -Ă (< bea) adj. 1. Care a băut şi şi-a potolit setea. 2. Beat. BĂUTURĂ (< băut) s.f. Lichid care poate fi băut pentru a astîmpăra setea, ca medicament Agatha Bârsescu etc.; p. restr. vin, bere, ţuică etc. BĂUŢAR, com. în jud. Caraş-Severin, pe Bistra; 3 101 loc. (1991). Expl. de min. de fier şi mică (Bucova). Staţie de c.f. BÂRCĂ-GÂLĂŢEANU, Dumitru (1903— 1975, n. Lăieşti, jud. Vaslui), fizician român. Prof. univ. ia Bucureşti. Cercetări în domeniul spectroscopiei în infraroşu (spectrele vaporilor de hidrocarburi, brom ură de etil, de amine, uleiuri vegetale etc.). Lucrări de mecanică, fizică, căldură. BÂRLEA, Ovidiu (1917—1990, n. sat Bîrleşti, jud. Alba), folclorist român. Culegeri de snoave, ghicitori şi poveşti populare. Sinteze în domeniul, folclorului („Mică enciclopedie a poveştilor româneşti") şi al folcloristicii generale („Metoda de cercetare a folclorului", „Istoria folcloristicii româneşti"). BÂRSAN, Zaharia (1878—1948, n. Sînpetru-Braşov), scriitor şi actor român. Animator al mişcării teatrale româneşti şi director al Teatrului Naţional din Cluj (1919—1936). Versuri, nuvele, scrieri dramatice („Jurămîntul", „Trandafirii roşii"). BÂRSĂNESCU, Ştefan S. (1895—1984, n; Vipereşti, jud. Buzău), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la laşi. Lucrări de pedagogie a culturii şi de istorie a pedagogiei româneşti („Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă", „Istoria pedagogiei româneşti", „Pagini nescrise din istoria culturii româneşti"). BÂRSEANU, Andrei (1858—1922, n. Dîrste, Braşov), folclorist şi poet român. Acad. (1908). Preşedinte al ASTREI (1911—1922). Culegeri de colinde („Cincizeci de colinde"), snoave Şi, împreună cu J. Urban Jarnik, o colecţie de poezii populare („Doine şi strigături din Ardeal"). Versuri epigonice. Traduceri. BÂRSESCU, Agatha (1857—1939, n. Bucureşti), actriţă română. Prof. Ja Conservatorul din laşi. Primă tragediană la Burgtheater din Viena, a jucat pe scenele multor teatre din Europa şi din America. Roluri interpretate cu patos romantic („Medeea", „Sapho*', „Antigona", „Ma-ria Stuart**). 1 BBC (British Broadcastipg Corporation), corporaţie britanică de radio (din. 1927) şi televiziune (din 1936), cu sediul la Londra’ BCG (abrteviere pentru BaciT Calmette-Gue-rin), denumire dată vaccinului antituberculos preparat din tulpina atenuată de Mycobacterium tuberculosis, varietatea bovis, de către savanţii ^râncezi A.L.C. Calmette şi C. Guerin. Be, simbol chimic pentru beriliu. BEA (lat. bibere) vb. II tranz. 1. A înghiţi, a :onsuma un lichid. 2. A consuma băuturi alcoolice. B (Fam.) A sărbători pe cineva printr-un chef sau printr-o petrecere. □ Expr. A bea în sănătatea (sau în cinstea) cuiva = a închina un pahar de băutură pentru cineva, facîndu-i urări. B A cădea în patima beţiei. 3. (Pop.) A fuma. A bea tutun. BEADLE [bi:dlj, George Wells (n. 1903— 1989), genetician american. Cercetări privind crossing-over-ui. Creator (împreună cu E.L. Tatum) al conceptuhii „o genă — o enzimă“ (urmare a descoperirii că genele acţionează ca reglatori ai celor mai mici detalii din reacţiile biochimice ale organismului, astfel încît fiecare genă este responsabilă de sinteza şi rolul unei anume enzime). Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1958), împreună cu E.L. Tatum şi J. Ledeberg. BEAMON[bj:msn] Robert (Bob) (n. 1946), atlet american, Campion olimpic (Ciudad de Mexico, 1968) şi recordman mondial la săritura în lungime cu un rezultat (8,90 m), depăşit abia în 4991. BEAR (cuv. engl.) [bea]subst. Termen folosit în limbajul de bursă, semnificînd scăderea numărului de tranzacţii pe piaţă. BEARD [biad] Charles (1874—1948), istoric american. A subliniat însemnătatea factorilor economici în dezvoltarea societăţii („Bazele economice ale politicii", „Constituţia prin prisma economică"). \ 195 BECKETT BEARDMORi [bisdmo:^ gheţar în masivul Quebn Alexandra (/Antarcticii), în faţa gheţarului, de şeif Ross. Lungime max.: 200 km; lăţime: c. 40 km. Viteza de deplasare max.: 1 m/zi. Descoperit în 1908. BEARDSLEY [bisdziij, Âubrey Yincent (1872—-^1898), desenator şi ilustrator englez. Opera ia, încadrată în modern style, din care se desprinde o atmosferă artificială, se caracterizează printr-un desen sinuos, ornamentat şi elegant. BEARN, prov. istorică în SV Franţei, la poalele de N ale Pirineilor. Pr. oraş: Pau. Expl. forestiere. Porumb: creşterea porcinelor şi a bovinelor; pomicultură. BEAT [bi:t], mişcare a generaţiei anilor 1950—1960, apărută în S.U.A,, caracterizată prin respingerea societăţii convenţionale şi dorinţa de regăsire a obîrşiilor americane prin călătorie, meditaţie şi experienţe extatice; p. ext. prima denumire a muzicii „pop", care acorda o deosebită importanţă ritmicităţii melodiilor. BEAT, -Ă (lat. habitus) adj. în stare de ebrietate, ameţit de băutură; băut (2). ® Fig. Copleşit de o emoţie puternică; ameţit, zăpăcit. BEATIFICARE (< lat.) s.f. (în Biserica romano-catolică) Act prin care papa recunoaşte ca sfînt o persoană decedată şi permite venerarea ei pubiică, locală, atribuindu-i titlul de „fericit". BEATITUDINE (< fr., lat.) s.f, 1. Stare ideală de înţelepciune la Aristotel, stoici, Spi-noza ş.a. 2. (In patologia mentală contemporană) Euforie permanentă, însoţită de indiferenţă faţă de împrejurările şi evenimentele exterioare. 3. Stare de fericire deplină. BEATLES [bi:tlz], formaţie vocal-instrumen-ta!ă engleză de muzică pop, constituită în 1961, la Liverpool, de George Harrison (n. 1943), Paul McCartney (n. 1942), John Lennon (1940—1980) şi Ringo Star (n. 1940). Calitatea textelor şi a muzicii pop-rock (în majoritate compoziţii proprii) i-a menţinut în topurile internaţionale şi după destrămarea grupuîui (1970). BEATRiX [beatrisl (W8LHELM5NÂ ARM-GARD) (n. 1938), regină a Olandei (din 1980). BEAU BASSIN — ROSE HILL, oraş în NV ins. Mauritius; 93,1 mii ioc. (1988). Al doilea oraş a! ţării. Ind. zahărului, tutunului şi berii. BEAUFORT [bouî'ort]5mare în bazinul Oc. îngheţat, în NV Americii de Nord, ia V de ins. Banks şi Victoria; 481 mii km2. Ad. medie: 1 004 m; ad. max.: 3 749 m. Salinitate medie: 28,5°/oo-Una dintre cele mat reci mări de pe glob (temp. medie a apei -1.7°C). Aici se varsă fl. Mackenzie. BEAUFRET [bofre], Jean (1907—1982), filozof francez. A purtat un dialog permanent cu M. Heidegger pe tema „gîndirii diferenţei dintre Fiinţă şi Fiind'1, specifică filozofiei greceşti şi „uitată" de moderni („Dialog cu Heidegger"). BEAUHARNAIS [boharne], Eugene de (1781—1824), genera! francez. Fiul vitreg al lui Napoleon I, l-a susţinut pe acesta în lovitura de stat de la 18 brumar (9 nov. 1799). Prinţ al Imperiului şi arhicancelar de stat (1804). S-a remarcat în campania din Rusia (1812). BEAUJEU-GARNIER [bojo-garnie], Jacque-iin® (n. 1917), geograf francez, Prof. univ. la Sorbona. Studii asupra geografiei populaţiei şi oraşelor („Geografia populaţiei"; „Geografia urbană", în colab.). BEAUMARCHAIS [bomarşe], Pietre Augu-stin CARON de (1732—1799), dramaturg francez. Comedii de ascuţită frondă antifeudală, remarcabile prin verva strălucitoare a dialogului („Bărbierul din Sevilla", „Nunta lui Figaro" devenite librete pentru opere de Rossini şi Mozart). Memorii. BEAUMONT [baumsnt], oraş în S.U.A. (Texas), port la G. Mexic (55,7 mii. t trafic, 1990). împreună cu Port Arthur şi Orange formează o aglomeraţie urbană de 363,9 mii loc. (1988). Nod de comunicaţii. Constr. navale. Cel mai mare centru de rafinare a petrolului din S.U.A. ind. chimică, cauciuc sintetic, hîrtie, alim. Universitate. BEAUVÂIS [bovş], oraş în N Franţei (!le-de-France), ia NV de Paris; 55,8 mii loc. (1982, cu Samuei Beckett suburbiile). Ind. chim., tractoare. Celebru prin manufactura naţională de tapiserie, întemeiată în 1664. Catedrală gotică (sec. 13—16). BiÂU¥Om fbovuar], Simone de (1908— 1986), scriitoare şi eseistă franceză. Reprezentantă a existenţialismului, discipolă a lui J.P. Sartre. Romane („Toţi oamenii sînt muritori", „Mandarinii"), scrieri memorialistice („Amintirile unei fete cuminţi", „O moarte uşoară"), eseuri („Pentru o morală a ambiguităţii"). BEAVERBROOK£oi:v9bruk] Willianr» Max» well, baron (1879—1964), magnat de presă şi om politic britanic. Proprietar a! marilor cotidiene „Daily Express" şi „Sunday Express". între 1941 şi 1945 de mai multe ori ministru. BEBÂ VECHE, com. în jud. Timiş; 1 798 loc. (1991). Punctul cel mai vestic al României, Sa graniţa cu Ungaria şi Iugoslavia (20°15’44” long. £). BEBEL [bebal] * August (1840—1913), om politic socialist german. Unu! dintre întemeietorii şi conducătorii Partidului Social-Democrat din Germania (1869) şi ai internaţionalei a ll-a. SEC {< fr.) s.m. 1. Balon de sticlă vidat sau umplus cu un gaz inert» fixat pe un soclu metalic şi avînd la interior un filament, care devine incandescent cînd este străbătut de curent electric. 2. (înv.) Parte a unei lămpi cu gaz aerian în care se formează flacăra. 3. B. de gaz — arzător pentru cantităţi mici de gaz, folosit pentru iluminat sau încălzit; în laboratoare se folosesc becuri Bunsen, Meker sau Teclu. □ B. de sudură = ajutaj a! suflaiului de sudură prin care iese amestecul de gaz combustibil şi gaz carburant. B. de control = lampă electrică portativă cu care se verifică porţiunile sub tensiune ale unui circuit electric. BECAR (< fr.) s.m. Semn muzica! care, pus înaintea notei, anulează un bemol sau un diez anterior, redînd notei tonul natural. BECÂŢĂ (după fr becasse) s.f. Becaţină. BiCÂŢîNÂ (după fr. becassine) s.f. Pasăre migratoare din ordinul caradriiformelor, de pasaj în România, cu ciocul lung, drept, subţire şi flexibil, cu penaj maroniu dungat cu galben şi negru, cu carnea gustoasă, care trăieşte în regiunile mlăştinoase (Gallinago); becaţă. BECAUD [beco] Giibert (n. 1927), cîntăreţ şi compozitor francez de muzică uşoară. Interpret şi autor al unor şansonete cantabile şi atraetive. BECCÂFUMi (Domenico Mecherino sau Micharino, zis ~) (1484—1551), pictor, sculptor, turnător în bronz şi mozaicar italian din Toscana. Picturi în frescă şi tempera („Evanghe-liştii", „Istoria lui Mcise“ la catedrala din Siena). Mozaicuri în marmură cu scene biblice (ia Palatul Doria. din Genova). 8ECCARIA, Cesare Bonesana. marchiz de (1738—1794), jurist, economist şi filozof italian. Contribuţii în domeniul dreptului procesual şi penal („Despre infracţiuni şi pedepse"), prin teoretizarea principiilor privind interzicerea procedurilor secrete, egalitatea pedepselor pentru toţi cetăţenii, introducerea prezumţiei de nevinovăţie etc. Pionier a! analizei economice, precursor al lui A. Smith şi Th. Malthus. Studii privind capitalul şi diviziunea muncii („Elemente de economie politică"). BECENI, com. în jud. Buzău, pe Slănic; 5 203 loc. (1991). Expl. de petrol. BECHER (< tc.) s.m. (Fam.) Burlac. BECHIt, com. în jud. Dolj, pe Dunăre; 4 334 loc. (1991). Port fluvial. Fabrică de covoare. Staţiune de cercetări pentru ameliorarea nisipurilor. Vestigii ale unei importante aşezări rurale romane (sec. 2—3). BECHIE (< fr.) s.f. Dispozitiv auxiliar de sprijin la avion, format dintr-un suport cu patină sau cu roată şi avînd diverse amplasări, în funcţie de concepţia construcţiei. BECHUANALANDfbetJusnalsendlj protectorat britanic care, în 1966, şi-a proclamat independenţa, sub numele de Botswana. BECI (cuv. cuman; cf. tc. a beci el „cetate întărită") s.n. 1. Pivniţă. 2. (înv.) închisoare. BECICHERECU MIC, com. în jud. Timiş; 4 254 loc. (1991). BEC!U$N! ({!}) s.m. pl. Popor de rasă negridă din grupul de limbi bantu; formează majoritatea populaţiei din Botswana. B. mai trăiesc în Republica Africa de Sud şi în Zimbabwe. BECK, Jozef (1894—1944), colonel, om politic polonez. Ministru de Externe (1932—1939). Iniţial, partizan al unor alianţe cu Franţa şi România, a promovat ulterior o politică de apropiere faţă de Germania hitleristâ. După invadarea PoloniePde către hitlerişti s-a refugiat în România, unde a şi murit. în 1991, osemintele sale au fost transferate în patrie. BECK, Ludwig (1880—1944), genera! german. Şef al Marelui Stat-Major german (1935— 1938), a intrat în conflict cu Hitler. Coordonatorul conspiraţiei generalilor împotriva Fuhrer-ului (1944). După eşuarea complotului s-a sinucis. BECKENBAUER, Franz (n. 1945), fotbalist german. Component al echipei R.F.G., campioană (1974) şi vicecampioană (1966) mondială. De trei ori cîştigător al Cupei Campionilor Europeni cu echipa Bayerri Munchen (în perioada 1974—1976). Ca. antrenor, a cîştigat campionatul mondial cu echipa R.F.G. (1990). BECKER [Becs:] ţGary Stanley (r>. 1930), economist american. Prof. • univ. la Chicago. Cercetări în domeniul folosirii forţei de muncă şi a cauzelor economice ale delictelor („Capitalul uman", „Teoria economică", „Eseu despre economia crimei şi a pedepsei"). BECKET [bekit], Thomas (c. 1118—1170), arhiepiscop de Canterbury şi cancelar al Angliei. A intrat în conflict cu regele Henric II Plantagenet, ale cărui măsuri de limitare a privilegiilor judiciare ale Bisericii le-a declarat contrare dreptului canonic. Asasinat de cavaleri din anturajul regelui. BECKETT [bekit], Samuei (1906—1989), scriitor irlandez de limbă engleză şi franceză. Stabilit în Franţa (1938). Reprezentant a! „teatrului absurdului". Drame parabolice, oferind o viziune metafizică despre Univers („Aşteptîndu-I pe Godot", „Sfîrşitul partidei", „O, ce zile frumoase!"), romane ale tragismului existenţial, eliberate de structurile tradiţionale („Molloy", „Cum este"). Premiu! Nobel (1969). Simone de Beauvotr BECKMANN 196 BECKMANN, Max (1884—1950), pictor şi grafician german. Expresionist prin grafismul aspru, prin coloritul violent şi vehemenţa brutală a expresiei; puternice accente pesimiste. Ilustraţii („Apocalipsul"). BECLEAN 1. Oraş în jud. Bistriţa-Năsăud, pe Someşu Mare; 11 023 loc. (1991). întrepr. metalurgică (oţel moale, laminate din sîrmă); mat. de constr. (prefabricate din beton, ceramică); prelucr. lemnului; fabrică de covoare şi de nutreţuri combinate; întrepr. integrată de in şi cînepă. Centru pomicol. Biserică reformată (sec. 15), castelul Bethlen (1768) cu elemente de arhitectură barocă. Menţionat documentar din 1235. Declarat oraş în 1968. 2. Com. în jud. Braşov; 1 986 loc. (1991). Păstrăvărie. în satul Calbor, biserică (sec. 18). BECQUER [ beker], Gustavo Adolfo (pseud. lui Gustavo Adolfo Dominquez Bastida) (1836—1870), poet spaniol. Lirica sa exprimă marile teme romantice cu discreţie, într-un stii sobru şi concentrat („Poezii"); proză („Legende spaniole", „Scrisori din celula mea“). BECQUEREL [becrel] f. Ântoine Cesar B. (1788—1878), fizician francez. Contribuţii în electricitate (teoria pilelor, galvanometrie), electrochimie (unul dintre fondatorii disciplinei), telegrafie, meteorologie. 2. Edmond B. (1820—1891), fizician francez. Fiul lui B. (1). Lucrări în domeniile spectrografjei, magnetismului, opticii. 3. Henry Antoine^lk, 852— 1908), fizician francez. Fiul lui B. (2). A descoperit fenomenul de radioactivitate la uraniu (1896). Premiul Nobel (1903), împreună cu P. Curie şi Maria SkTodowska-Curie. 4. Jean B. (1878—1953), fizician francez. A continuat lucrările tatălui său, B. (3), şi a studiat proprietăţile optice şi magnetice ale cristalelor. BECQUEREL [becrel] s.m. Unitate de măsură pentru activitatea unei surse radioactive (simbol: Bq), egală cu activitatea unei cantităţi de nuclee radioactive pentru care numărul tranziţiilor nucleare spontane pe secundă este egal cu 1. BEDA VENERABILUL (672/673-735). istoric şi teolog englez. Autor a numeroase scrieri, dintre care cea mai valoroasă este „Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum", importantă sursă istorică a epocii. BEDIER [bedie], joseph (1864—1938), istoric literar francez. Studii şi ediţii critice privind literatura medievală („Tristan şi Isolda", „Chan-son de Roland"). O „Istorie a literaturii franceze", în colab. cu P. Hazard. M. de onoare al Acad. Române (1919). BEDNORZ, johannes Georg (n. 1950), fizician german. Stabilit în Elveţia. împreună cu A.K. Miiller a sintetizat noi compuşi chimici — oxizi de cupru şi lantan — care-*prezentau proprietăţi supraconductoare la temperaturi mai mici de 30 K. A descoperit fenomenul supraconductibilităţii la materialele ceramice. Premiul Nobel (1987), împreună cu A.K. Muller. BEDREAG, Constantin (1883—1963, n. Rusca, jud. Vaslui), fizician român. Prof. univ. la laşi. Lucrări privind principiul omologiei şi sistematica elementelor chimice (a propus clasificarea elementelor chimice după numerele cuantice, principal şi orbital). BEDR-ED-DIN (1363—1420 sau 1353—1416), şeic turc. Unul dintre conducătorii marii răscoale antifeudale din Imp. Otoman (1415—1420); sprijinit de Mircea cel Bătrîn, care l-a adăpostit în Ţara Românească. BEDUINI (< fr. {<,) s.m. pl. Populaţie arabă nomadă şi seminomadă de crescători de vite (îndeosebi cămile) din Pen. Arabia şi din N Africii, de religie mahomedană. BEECHER-STOWE [bi:tfa st9u] , Harriet (1811—1896), romancieră americana. Promotoare a concepţiilor antisclavagiste („Coliba lui moş Tom“). BEERENBERG, vulcan stins în ins. Jan Mayen (M. Groenlandei). Alt.: 2 277 m (cel mai înalt vf. din ins.). Cel mai nordic vulcan de pe glob (71° lat. N). Gheţari. Descoperit în 1614 de navigatorul Jan Mayen. Numit şi Muntele Urşilor. Henry Becquerel BEERNAERT, Auguste Mărie Franţois (1829—1912), jurist şi om politic belgian. Prim-min. (1884—1894). Activitate importantă în cadrul conferinţelor de pace de la Haga. M. de onoare al Acad. Române (1906). Premiul Nobel pentru pace (1909), împreună cu Paul Balluat D’Estournelles. BEERSHEBA [berşeba] (BE’ER SHEVA), oraş în Israel în N deşertului Negev; 115 mii loc. (1987). Prelucr. lemnului, sticlărie şi ceramică, materiale plastice. Universitate. BEETHOVEN, Ludwig van (1770—1827), compozitor german. Marea lui personalitate este caracterizată prin îmbinarea gîndirii cu o rară fantezie creatoare. Reprezentant, alături de Haydn şi Mozart, al clasicismului vienez; prin accentele revoluţionare şi amprenta individuală a muzicii sale pregăteşte apariţia romantismului. Considerat drept cel mai mare maestru al simfoniei, al concertului şi al sonatei pentru pian solo sau în combinaţie cu alt instrument. Dînd o pondere deosebită dezvoltării materialului tematic (prin transformarea lui ritmică şi armonică, trecerea lui prin diverse planuri tonale), B. conferă lucrărilor sale instrumentale acel caracter dialectic care va rămîne în continuare un principiu fundamental al oricărei lucrări avînd la bază forma de sonată. Măiestria dezvoltărilor îi oferă posibilitatea de a expune în lucrările sale, cu o răscolitoare forţă dramatică, nesfîrşita gamă a sentimentelor omeneşti. Opera sa cuprinde: nouă simfonii, uverturile „Leonora“ şi „Coriolan“, cinci concerte pentru pian, un concert pentru vioară,' un triplu concert pentru pian, vioară şi violoncel, 32 sonate pentru pian, zece sonate pentru vioară, cinci pentru violoncel, 17 cvartete, cvintete, baletul „Făpturile lui Prometeu", opera „Fidelio", muzica de scenă pentru „Egmont“, cantate, oratorii, mise, lieduri. BEGA, rîu, afl. stg. al Tisei, pe terit. Iugoslaviei; 255 km (din care 180 km în România). Izv. din N M-ţilor Poiana Ruscă, traversează masivele calcaroase, de la Luncani (unde a săpat chei), apoi C. Lugojului şi trece prin Timişoara (de aici navigabil în aval). Canalizat (între anii 1728 şi 1780) pe 115 km (din care 40 km în România). BEGA VECHE, rîu, afl. dr. al Begăi, pe terit. Iugoslaviei; 88 km. Izv. din Dealurile Lipovei. Cunoscut şi sub numele de Beregsău sau Niraj. BEGIN, Menahem (1913—1992), jurist şi om politic israelian. Lider al Partidului Likud (1973—1983). Prim-min. (1977-1983). Premiul Nobel pentru pace (1978), împreună cu Anwar el-Sadat. BEGONIE (< fr. |i|) s.f. Nume dat speciilor de plante decorative din genul Begonia, cu frunze colorate în verde sau roşu şi flori albe, roz sau roşii. Mai răspîndită la noi este Begonia semperflorens. BEHAIM, Martin (1459—1507), cosmograf şi navigator german. A introdus în navigaţie astrolabul; în 1492 a construit primul model al globului terestru geografic. BEHAVIORISM (< fr. {ij; {si engl. behaviour „comportament") s.n. Curent psihologic întemeiat de psihologul american J.B. Watson (1913), care reduce psihologia la studiul comportamentului, al relaţiei dintre stimul şi răspuns, eliminînd din cîmpul cercetării psihologice conştiinţa, fenomenele vieţii psihice interioare. BEHALA, oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest), suburbie sudică în aglomeraţia Calcutta; 378,8 mii loc. (1981). Ind. textilă (iută, covoare) şi alim. Constr. de vagoane. BEHIC (< gr.) adj. (Despre un medicament) Care calmează tuşea prin diminuarea tonusului centrilor nervoşi ai acesteia, a sensibilităţii zonelor reflexogene ale mucoasei căilor respiratorii sau prin degajarea lor de secreţii. BEHISTUN, oraş antic în N Iranului, în masivul Zagros din prov. Luristan. Celebru prin reliefurile săpate în stîncă din ordinul regelui persan Darius I (516 Î.Hr.), care glorificau victoria asupra uzurpatorului GaumatS. Sculpturile sînt însoţite de inscripţii cuneiforme în trei lb.: persana antică, babiloneană şi elamită. BEHRENS [be:rns],Peter (1868—1940). arhitect şi decorator german. Unul dintre creatorii arhitecturii funcţionale în Germania (Fabrica de turbine AEG din Berlin) şi ai esteticii obiectelor industriale. BEHRING[berig]v Emil von (1854—1917). medic şi bacteriolog german. Unul dintre creatorii seroterapiei. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1901). BEHTEREV, Vladimir Mihailovici (1857— 1927), fiziolog rus. A studiat, împreună cu I.P. Pavlov, reflexele condiţionate. BEI (< tc.) s.m. 1. Titlu nobiliar în ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu. A circulat şi sub formele de beg şi bek. 2. (în ev. med. în Imp. Otoman) Guvernator al unei provincii turceşti sau al unui teritoriu supus turcilor. 3. (în sec. 19—20, în Turcia) Titlu acordat unor ofiţeri superiori şi unor înalţi funcţionari. 4. (între 1705 şi 1957, în Tunisia) Titlu purtat de conducătorul ereditar. BEI’AN, oraş în NE Chinei (Heilongjiang), la N de Harbin; 440,5 mii loc. (1986, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Expl. de huilă şi min. de fier. Ind. constr. de maşini şi chim. BEICA DE JOS, com. în jud. Mureş; 2 286 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 18). BEIDAUD, com. în jud. Tulcea; 1 653 loc. (1991). Importantă cetate fortificată din prima epocă a fierului (sec. 9—7 î.Hr.). BEIJING [peiţîn], cap. Chinei, oraş de subordonare republicană, situat în NE ţării în marea Cîmpie Chineză : 16,8 mii km2; 9,93 mii. loc. (1988, cu suburbiile). Important nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Metrou. Pr. centru pol.itic al ţării. Mari uzine siderurgice: constr. de maşini-unelte, utilaj ind., automobile, maşini agricole, aparate de radio şi televiziune; fabrici textile (prelucr. bumbacului); ind. chimi-co-farmaceutică şi de prelucr. a petrolului: întreprinderi ale ind. alim. şi mat. de constr. 1 Beijing 2 1. Parcul Palatului de vară; 2. Piaţa Păcii Cereşti (Tlan An Men); 3. Templul cerului; 4. Hotelul „Xi-yuan“ Beiuş. Biserica Ortodoxă Mari tipografii. în apropiere, expl. de cărbune; termocentrale şi hidrocentrale. Important centru cultural. Academie de Ştiinţe. Universitatea Beijing (1898) şi Universitatea Qinghua (1911). Institute de învăţămînt superior şi de cercetare ştiinţifică, biblioteci (Biblioteca Naţională, cu numeroase manuscrise vechi), teatre. Monumente istorice şi arhitectonice; Templul lui Buddha adormit, din sec. 14 (lîngă B.). Palatul imperial (sec. 15, cu transformări ulterioare; azi muzeu), templele Cerului, Lunii, Pămîntului şi Soarelui (sec. 16). Poarta Păcii Cereşti, Palatul de vară, Pagoda Albă (sec. 17). Numeroase construcţii noi; Palatul culturii naţionalităţilor, clădirea Radiodifuziunii, Muzeul Revoluţiei şi Muzeul istoriei Chineze, Palatul Adunării Populare Naţionale. La NV de B. se află mormintele împăraţilor din dinastia Ming şi Marele Zid Chinezesc (început în sec. 3 î.Hr., reconstruit în sec. 14—17). Unul dintre cele mai vechi oraşe ale Chinei, atestat documentar prin milen. 2 î.Hr., amintit în cronici (milen. 1 î.Hr.) sub numele de Zi. Ulterior a căpătat, succesiv, denumirea de Yanijing, Yuzhou Chundu, Dadu. in sec. 12—13 a fost capitala statului Jing (din N Chinei), iar începînd din sec. 13 a fost (cu mici întreruperi) capitala întregului stat chinez. Actuala denumire a primit-o în 1421, cînd a devenit, capitala Imp. Ming (între 1368 şi 1416, capitala fusese mutată de primii Ming la Nanjing). Din 1644 pînă în 1911 a fost capitala Imp. Chinez condus de dinastia manciurianâ Qing. Aici a avut loc demonstraţia de protest de la 4 mai 1919 împotriva hotărîrilor Tratatului de Pace de la Versailles privind China; în 1920 a apărut la B. unul dintre primele grupuri comuniste din China. După instaurarea în ţară a dictaturii Gomindanului (1927) capitala ţării a devenit oraşul Nanjing. Ocupat de trupele japoneze (1937—1945). Eliberat de Armata Populară de sub ocupaţie (31 ian. 1949), B. a redevenit capitala Chinei. La B. a fost proclamată, la 1 oct. 1949, Republica Populară Chineză. BEILERBEI (BEGLERBEG) (< tc.) s.m. Guvernator general al unei provincii din Imp. Otoman, avînd rangul de paşă cu trei tuiuri. BEILJC (< tc.) s.n. 1. Conac în care erau găzduiţi* beii sau demnitarii turci veniţi ca trimişi ai Porţii în Ţările Române. 2. Cumpărătură de oi (făcută cu de-a sila) pentru Poartă, la preţuri dinainte stabilite; dijmă (în oi) plătită stăpînirii. BEIRA [beira] oraş în SE Mozambicului, port maritim la Oc. Indian (G. Sofala); 350 mii loc. (1984, cu suburbiile). Aeroport. Punct terminus al unei c.f. transafricane şi al unei conducte de petrol. Export de bumbac, zahăr. BEIRUT (BEYROUTH) [beirut]), cap. Libanului, port la M. Mediterană; 1,68 mii. loc. (1982, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Pr. centru politic, comercial şi bancar al ţărij. Constr. de maşini. Ciment; rafinărie de petrol. Ind. alim., de tricotaje şi de prelucr. a pieilor. Patru universităţi (între care una franceză şi alta americană). Marea Moschee (1291). Muzee. Anticul Berytos, în ev' med. s-a aflat în stăpînirea arabilor, a cruciaţilor (1110—1187 şi 1197—1291), iar mai tîrziu a turcilor otomani (1516—1918). Centru ad-tiv al terit. „Marele Liban", sub mandat francez (din 1920), B. devine cap. rep. independente Liban (din 1943). Structura populaţiei — musulmani, creştini şi refugiaţi palestinieni (după 1975) — a provocat violente lupte de stradă soldate cu numeroase victime şi distrugerea practic a oraşului. BEIUŞ 1. Depr. tectonică de tip golf, limitată de M-ţii Codru-Moma (la SV), masivele Vlădeasa şi Bihor (la E) şi M-ţii Pădurea Craiului (la N). drenată de Crişu Negru cu afl. lui; 825 kmJ Relief de terase şi dealuri rotunjite. Clima 198 Beirut blîndă (media termică anuală, 9—1G°C); precipitaţii bogate (800 mm/an). Păduri de fag şi stejar; păşuni şi fineţe. Expl. de marmură (Vaşcău, Moneasa) şi de calcare (Cărpinet). Aici se găsesc oraşele Beiuş, Vaşcău, Nucet, Ştei. 2. Oraş în jud. Bihor, în depr. cu acelaşi nume, pe Crişu Negru; 12 318 loc. (1991). Constr, de maşini-unelte şi piese de schimb. Fabrică de mobilă şi de conf.; mat. de constr.; produse alim.; ateliere de reparaţii. Centru pomicol. Două biserici (sec. 18). Muzeu etnografic. Menţionat prima oară în 1270; declarat oraş liber în 1444; ridicat la rangul de civitas în 1451. Samuil Vulcan a înfiinţat aici în 1828 un gimnaziu greco-catolic superior pentru români. S-a mai numit Beinş. BEIZADEA (< tc.) s.f. (înv.) Fiu de domn; principe. BEJ (< fr.) adj. invar. Cafeniu deschis. BEJ Al A, oraş în NE Algeriei, port la M. Mediterană (G. Bejaia); 118,2 mii loc. (1987). Port petrolier (c. 17 mii. t/an), punct terminus a! p/pe-/î'ne-ului care vine din zona petrolieră Hassi-Messaoud. ind. textilă, mat. de constr. şi alim. Vechiul nume Bougie. BEJAN, Dimitrie (1837—1923, n. sat Sătu-ceni, jud. Botoşani), om politic român. Unu! dintre fruntaşii luptei românilor din Bucovina pentru emancipare naţională şi unirea cu România. Animator a! societăţilor naţionale „Arbo-roasa" şi „Junimea**. Preşedintele Consiliului Naţional Româna din Bucovina, care a hotărît unirea Moldovei de Sus cu România (28 nov. 1918). BEJ ART [bejar], Maurice (pseud. lui Maurice Jean de Berger) (n. 1927), dansator şi coregraf francez. Promotor ai baletului modern („Simfonie pentru un om singur", „Simfonia IX" de Beethoven). BEJENIE s.f. v. băjenie. BEKE Gyorgy (n. 1927, Ozun, jud. Covasna), scriitor şi ziarist maghiar din România. Reportaje, proză social-politică („Poarta casei Hay-nai") interviuri („Fără interpret"). Traduceri. BEKESCSABA [be: ke:ştJabo] oraş în SE Ungariei; 71 mii loc. (1988, cu suburbiile) Nod feroviar. Tricotaje, ciment, maşmi-unelce, prod. alim. BEKE5Y [bg;ke:şij, Georg von (1899—1972), biofizician american de origine ungară. Cercetări (prin măsurători fizice) asupra modului de funcţionare a urechii medii. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1961): BEKETOV, Nikofai NikoJaevict (1827— 1911), chimist rus. Prof. univ. ia Harkov şi Moscova. Cercetări în domeniul chimiei fizice; a pus bazele aluminotermiei. BEL (< fr. {i|; {sj Bell) s.m. Unitate adimen-sională folosită pentru exprimarea valorilor a două puteri sonice. Uzual se utilizează decibelul (simbol; dB) sau neperui (simbol: N). BEL (în mitologia feniciană), zeu solar, creatorul universului şi judecător suprem. în „Vechiul Testament", apare sub numele Bel-Mar-duk. BELA [b^lo]. numeie a patru regi unguri. Mai importanţi: 1. B. Sil (1172—1196). Educat ia Constantinopol, a favorizat râspîndirea culturii bizantine; a cucerit Croaţia şi Dalmaţia. 2. B. IV (1235—1270). S-a sprijinit pe nobilimea mică şi -nijlocie şi s-a îngrijit de refacerea ţării după nvazia tătară din 1241. BELADONÂ (< fr. Mi) s.f. 1. (BOT.) Mătrăgună. *2. Preparat farmaceutic din frunze şi rădăcini de b. (1), bogate în alcaloizi, care. în doze mici, are acţiune antispastică, sedaţi vă (ex. atropina, hiosciamina, scopolamina). BELAFONTE, Harry (n. 1927), cîntăreţ şi actor american de culoare. Cu o voce incon-fundabilă, a impus un repertoriu bazat pe sonorităţile calypso. Filme („Carmen Jones"). BELAIA, rîu în Federaţia Rusă (C.S.I.), afl. stg. al rîului Kama, la S de Sarapul; 1 430 km. Izv. din S Uralului şi trece prin Ufa, de unde devine navigabil. BELAIA ŢERKOVI, oraş în Ucraina (C.S.I.), la S de Kiev; 197 mii loc. (1989). Ind. constr. de maşini agricole, răşini sintetice, mobilă, tricotaje. Combinat de carne. Institut agronomic. Staţiune balneoclimaterică. Monumente de arhitectură (sec 16—19). SELANGER [beldje] Franţois Joseph (1745—1818), arhitect şi* decorator francez. Reprezentant al stilurilor Ludovic al XVi-lea şi Di recitire. Arhitectură peisagistă (castelul Baga-telle, hoteluri, abatoarele din Paris, parcurile Bagateile şi Mereville); a folosit printre primii metalul (cupola halei de grîu din Paris). BELARUS, Republica ~ v. Bielorusia. BELAU v. Palau. BELCANTO (cuv. it.) s.n. Stil de interpretare vocală specifică operei italiene, care pune accentul pe frumuseţea emisiunii vocale şi pe virtuozitate. BELCEŞTI, com. în jud. laşi, pe Bahlui; 11 946 loc. (1991). Staţie de c.f. Piscicultura. Atestată documentar în 1420. BELCIUG (< sl.) s.n. 1. Verigă sau inel de metal prevăzut cu o scoabă sau cu un şurub de fixare, care serveşte îa iegarea sau fixarea unui lanţ, a unui cablu etc. 2. (GEOMORF.) Meandru părăsit al unui rîu, adesea lac, izolat de albia minoră a acestuia, care înconjură o grădişte. La viiturile mari, cînd lunca se inundă, b. se leagă temporar cu apele rîului. BELCIUGATELE, com. în jud. Călăraşi; 2 228 loc. (1991). BELCOT, Cazimir (1885—1917, n. Ploieşti), actor român. S-a impus în roluri de comedie (Agamiţâ Dandanache din „O scrisoare pierdu-tă“, Ivan Kuzmici Spekin din „Revizorul"). BELDICEANU, Nicoară (n. 1920, Bucureşti). istoric român. Stabilit în Franţa. Contribuţii la istoria Imp. Otoman şi a lumii bizantino-balcano-anatoliene sec. 14—16 („Les actes des premiers sultans conserves dans Ies manuscrits turcs de îa Bibliotheque National â Paris", „Recherche sur la viile dttomane au XV6 siecle", „Le monde ottoman des Balkans (1402—1566)“. BELDICEANU 1. Nicoiae B. (1844—1896, n. Preuteşti, jud. Suceava), poet român. Lirică erotică şi socială („Poezii", „Doine"). Lucrări de arheologie („Antichităţile de ia Cucuteni"). 2. Nicoiae N.B. (1881—1923, n. Rădăşeni, jud. Suceava), prozator român. Fiul lui B. (1). Schiţe din viaţa periferiei bucureştene („Chipuri de mahala") şi din lumea satului („Cea dintîi iubire"). BELDIE, Alexandru (n. 1912, Bucureşti), botanist român. Studii de fitotaxonomie, geo-botanică, ecologie, cartografie silvică, silvicultură. etnobotanică. Colaborator principal la lucrarea „Flora României". BELDIMAN, Alexandru (Alecu) (1760— 1826, n. Huşi sau laşi), poet român. Vornic. A scris o cronică în versuri a Eteriei („Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovii întîmplare") şi poezii preromantice; traduceri de romane şi piese de teatru. Alexandru V. Beidiman Belemnit 199 BELGRAD BELDSMAN, Alexandru V. (1834—1898, n. iaşi), ziarist român. Partizan al domnitorului Ai. i. Cuza; adversar a! dinastiei Hchenzollern. A întemeiat la laşi săptămînalul „Adevărul“ (1871) şi, la Bucureşti, cotidianul cu aceeaşi denumire (1888). BELDIŢĂ s.f. Peşte teleostean de apă dulce, lung de 10—15 cm, asemănător cu obieţui (Alburnoides bipunctatus). BELE-£RTe (< it.) subst. pi. Arte frumoase (pictură, sculptură, gravură, în trecut şi arhitectura, poezia, muzica şi dansul). BELELiUHS&S, NikoSai Apollonovici (1845—1922), inginer rus. Prof. univ. la Peters-burg. A studiat şi folosit, primul în lume, oţelul turnat în construcţia podurilor. A stabilit metode de încercare a materialelor de construcţii. Lucrări referitoare la mecanică şi metalur-9ie- . BELEM (PARA), oraş în N Braziliei, centru ad-tiv ai statului Para; 1,2 mii. loc. (1989, cu suburbiile). Port la estuarul Rio do Para, prin care se exportă cauciuc natural, cacao, piper şi tutun. Aeroport internaţional. Universitate. Fundat în 1616. BELEMNJT (< fr. ii}; |s} gr. belemnon „săgeată") s. m. (PALEONT.) Ordin de cefalo-pode dibranhiate, exclusiv fosiie, cu cochilie cakaroasâ, din care s-a păstrat partea inferioară masivă, de formă cilindro-conică (de gionte). Caracteristică pentru Mezozoic; apare în Triasic, dar dezvoltarea maximă o are în Jurasic şi Cretacic, la sfîrşitul căruia dispare. BELENUS* una din cele mai răspîndite şi venerate zeităţi celtice păgîne. Asociat cu păstor/tul şi celebrat prin serbări ale focului, ţinute ia 1 mai, cînd vitele erau purificate şi astfel protejate de foc. BELEROFON (în mitologia greacă), erou corintian, fiu! iui Poseidon. A ucis Himera şi a învins amazoanele, călărind pe calul înaripat Pegas. BELEROFOM subst. Gasteropod cu cochilie globuloasă, plan-spiraiă, aproape netedă. A trăit din Silurian pînă în Permian, fiind fosilă caracteristică în Carbonifer (Bellerophon). BELEŞ. Aurel (1891—1976, n. Bucureşti), inginer constructor român. Acad. (1963). prof. univ. la Bucureşti. Proiecte şi lucrări în dome- niul construcţiilor, mecanicii şi al seismologiei inginereşti. BELETRISTIC, -Â (< germ.) adj., s.f. 1. Adj. Literar. 1 "S.f. Literatură artistica. BELEŢI-NEGREŞTI, com. în jud. Argeş; 2 271 loc. (1991). BELFAST [belfa:st], oraş în Marea Britanie (Ulster), port la North Channel; 685 mii loc. (1984, cu suburbiile). Aeroport internaţional (Aldergrove). Centru comercial. Siderurgie, şantiere navale, ind. aeronautică, chimică, textilă, a hîrtiei, aiim. (bere, tutun). Universitate (1845). Muzee. 3ELFEGDR (în „Vechiul Testament11), divinitate moabită a Soarelui. BELGAUM, oraş în India (Karnataka), în M-ţii Gaţii de Vest; 300,4 mii loc. (1981, cu suburbiile). Piaţă a bumbacului. întreprinderi textile (bumbac), de ceramică, de prelucr. a lemnului şi aluminiului. 3EIGI (< fr., iat.) s.m. pl. Uniune de triburi celtice, popuiînd în antichitate terit. dintre Sena şi Rin; supuşi de romani în sec. 1 Î.Hr. De la numele lor vine denumirea Belgiei. BELGIA (Regatul Belgiei), stat în V Europei; 30,5 mii km:; 9,88 mii. ioc. (1989). Limbi oficiale: franceza (valona) şi olandeza (flamanda). Cap. Bruxelles. Oraşe pr.: Anvers — Antwerpen, Liege = Luik, Gand ~ Gent, Charieroi, Brugge = Bruges. Pop. urbană 95%. Este împărţit în nouă prov. 80% din terit. B. este format din cîmpii vălurile (C. Limburg, C. Brabant, C. Randref) şi podişuri joase (sub 300 m). în SE se înalţă masivul Ardeni (694 m), fragmentat de văi adînci. Climă temperat-oceanică. Expl. de cărbuni (1,9 mii. i, 1989) şi min. de fier. Industria, puternic dezvoltată şi diversificată, produce energie electrică (66,4 miliarde kWh — c. 70% în atomocentrale, 1989), oţel (11,1 mii. t, 1988), fontă (9,1 mii. t, 1988), metale neferoase (zinc, plumb, cupru, aluminiu pe baza importului), locomotive, vagoane, automobile (asamblate, 1,16 mii. buc., 1989), aparate electrotehnice, echipamente electrice, prelucrează şi chimizează petrolul (capacitatea rafinăriilor de petrol c. 36 mii. t). Ramurile tradiţionale sînt: ind. textilă (in, lînă, bumbac), a sticlăriei şi ceramicii, de prelucr. a diamantelor şi ind. alim. 24,4% din supr. ţării se cultivă cu sfeclă de zahăr (6,2 mii. t, 1988), cartofi (2 mi!, t,’1988). cereale (grîu, orz, secară) şi in. Pomicultură şi floricuitură. Creşterea intensivă a animalelor (păşunile ocupă 21,1% din terit. ţării) cu predominarea bovinelor (40% vaci de lapte) şi porcinelor. C.f.: 3 554 km (2 264 km electrificaţi, 1988). Căi rutiere non-urbane; 15 866 km (1 613 km autostrăzi, 1988). Navigaţie pe fluvii şi canale (1 951 km, 1988). Moneda: 1 franc belgian = 100 cenţimes. Exportă utilaje, instalaţii ind., mijloace de transport, produse metalurgice, produse chimice, alim., textile ş.a. şi importă echipament ind. şi mijloace de transport, produse alim. şi agricole, petro! ş.a. Turism dezvoltat. — Istoric. Locuită în antic, de triburile celtice ale belgilor, ocupată în sec. 1 î.Hr. de romani şi populată în sec. 3—4 de triburi germanice (franci, saxoni ş.a.). A făcut parte din statui franc (sec. 5—9). în sec. 12—13, comitatul Flandra şi ducatul Brabant de pe terit. B. au devenit cele mai dezvoltate formaţiuni statale din punct de vedere industrial din Europa (oraşele Gent, Brugge, leper ş.a., puternice comune orăşeneşti). La sfîrşitul sec. 14 şi în sec. 15 B. a fost stăpînită de ducii Burgundiei, iar la sfîrşitul sec. 15 a intrat în stăpînirea Habsburgilor spanioli, în sec 16 s-a desfăşurat Revoluţia Burgheză din Ţările de jos împotriva dominaţiei spaniole. în 1714 a fost ocupată de Austria, iar în 1795 de Franţa, care a stăpînit-o pînă în 1815, cînd B. s-a unit cu Olanda; în 1830 a avut loc o revoluţie burgheză împotriva dominaţiei olandeze în urma căreia B, şi-a proclamat independenţa de stat (4 oct.), iar în 1831 a devenit monarhie, primul rege fiind Leopold I de Saxa-Coburg (1831—1865); în acelaşi an şi-a declarat neutralitatea perpetuă. în timpul ocupaţiei de către Germania hitleristă (1940—1944), în B. s-a desfăşurat o puternică mişcare de rezistenţă, împreună cu Olanda şi Luxemburg, B. a încheiat, în 1947, acordurile pentru'1 crearea uniunii vamale Benelux. Viaţa - postbelică este marcată de disputa lingvistică dintre valoni şi flamanzi, exacerbată de polarizarea pe plan economic a nordului şi a sudului ţării şi reflectată în instabilitatea guvernamentală (între 1945—1983 s-au succedat 22 prim-miniştri). Tentativele de autonomie regională, pe baze lingvistice, cunosc o reglementare legiferată la 14 nov. 1978, cînd parlamentul aprobă proiectul guvernamental de reformă constituţională. Potrivit acestuia, sînt create trei regiuni autonome — Fiandra, Valonia şi Bruxelles — fiecare cu organe legislative şi executive proprii. B. este membru fondator al NATO (din 1967, sediul Consiliului Permanent a! NATO se află la Bruxelles) şi ai Pieţei Comune. B. este monarhie constituţională. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat şi Camera Reprezentanţilor). BELGIAN, -Â (< Belgia) s.m. şi f.. adj. 1. S.m. şi f* Locuitor al Belgiei. 2. Adj. Care aparţine Belgiei sau populaţiei ei, referitor la Belgia sau la populaţia ei. BELGOROD, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.). în bazinul Doneţk; 300 mii loc. (1989). Expl. de min. de fier în apropiere. Ind. prelucr. metalelor, a mat. de constr. (ciment, cărămizi) şi alim. Muzeul dioramă „Bătălia de ia Kursk". întemeiat în 1596, ca fortăreaţă. în a) doilea război mondial, trupele sovietice conduse de mareşalul Konev, au nimicit un mare număr de unităţi inamice (3—25 aug. 1943), în apropiere de B., eliberînd Harkovul. BELGRAD (BEOGRAD), cap. federală a Iugoslaviei şi a Rep. Serbia, port pe Dunăre; 1,7 mii. loc. (1985, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (Surcin). Pr. centru politic, comercial şi cultural ai ţării. Centru ind. (constr. de maşini agricole, autovehicule, rulmenţi, prod. electrotehnice, ind. textilă, de conf., chimică). Academie de ştiinţe. Universitate (1863). Monumente din sec. 17—19. Muzee. Tîrguri şi festivaluri internaţionale. Aşezare celtică (Singidunum), apoi romană. Cunoscut sub actualul nume din sec. 9. în ev. med. a avut un important rol strategic. Apărat de lancu de Hunedoara în timpul asediului otoman din 1456. 200 Belgrad. Vedere generală Cucerit de turci în 1521, a rămas sub ocupaţia acestora, cu unele întreruperi, cînd s-a aflat în stâpînirea Habsburgilor; în 1815 a devenit cap. principatului autonom sîrb sub suzeranitate otomană. Din 1918, capitala Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 192$LJugoslavia). Ocupat de hitierişti în 1941, oraşul, a fost eliberat (oct. 1944) de Armata Populară de Eliberare a Iugoslaviei în cooperare cu armata sovietică. BELIAL, divinitate feniciană, echivalentă, în „Vec-hiul^Testament", Satanei; spirit rău, demon. BELIC [belici], Aieksandar (1876—1960). lingvist şi filolog sîrb. Prof. univ. ia Belgrad. Specialist în lingvistică generală, în slavistică şi în istoria limbii sîrbo-croate („Despre natura şi dezvoltarea limbii", „Istoria limbii sîrbo-croate'1). BELIGAN, Radu (n. 1918, sat Galbeni, jud. Bacău), actor român de teatru şi de cinema. Prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru (1971—1975). joc subtil, nuanţat, în care îmbină umorul cu lirismul (Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă", Hlestakov dîn „Revizorul", Beranger din „Rinocerii", Miroiu din „Steaua fără nume", Cherea din „Caligula"). Roluri în filmele: „O noapte furtunoasă", „Şeful sectorului suflete", „Singurătatea florilor". Memorii („Pretexte şi subtexte"). BELIGERANT, -A (< fr., lat.) adj., subst. 1. Adj., s.m. (Stat) care se află în stare de război. BELIGERANŢĂ (< fr.) s.f. Calitatea de beligerant; stare de război. BELIN, com. în jud. Covasna; 2 561 loc. (1991). Cetate sătească cu biserică (sec. 17). BELINOGRAF (< fr.; {sj 8elin + gr. grapho „a scrie") s.n. Aparat pentru transmiterea la distanţă prin mijloace telegrafice a imaginilor de pe fotografii speciale. BELINOGRAMĂ (< fr.) s.f. imagine transmisă prin belinograf. BELINSKI, Vissarion Grigorievici (1811 — 1848), critic literar şi gînditor democrat-revo-Iuţionar rus. Teoretician al esteticii realiste, comentator al fenomenului literar contemporan lui (Puşkin, Gogol ş.a.). Colaborator al revistei „Sovremennik", a exercitat o influenţă considerabilă asupra gîndirii ruse din sec. 19. BELINŢ, com. în jud. Timiş; 3 277 loc. (1991). Staţie de c.f. Biserică (sec. 18). BELIŞ, com. în jud. Cluj; 1 930 loc. (1991). Cherestea. BELITĂ (< fr. {i|) s.f. Exploziv de siguranţă întrebuinţat în minele de cărbuni. BELITUNG (BILLITON), ins indoneziană în Arh. Sondelor Mari, între ins. Bangka şi Kalimar.tan; 4,9 mii km2; c. 103 mii loc. Climă ecuatorială. Expl. de cositor. Piper. Copra. Oraş pr.: Tanjungpandan. BELIU, com. în jud. Arad; 3 704 loc. (1991). Muzeu etnografic. BELIZARIE (c. 504—565), general bizantin. A înăbuşit răscoala Nika. A luptat împotriva vandalilor, ostrogoţilor şi perşilor, lărgind hotarele Imp. Bizantin în N Africii, în Pen. Italică şi Asia. BELIZE 1. Stat în America Centrală istmică; 23 mii km2; 180 mii loc. (1988). Limba oficială: engleza. Cap. Belmopan. Oraş pr.: Belize. Este împărţit în şase districte. Relief de podiş, dominat în S de cîteva lanţuri muntoase (alt. max.: 1 122 m). Climat tropical umed (1 250— 2 000 mm/an). Peste 40% din supr. ţării este acoperită de păduri cu esenţe preţioase (mahon, palisandru). Terenurile cultivate reprezintă numai 2,4% din supr. ţării. Culturile de bază se practică în plantaţii: trestie de zahăr (325 mii t, 1988), cocotieri, citrice (100 mii t, 1988), bananieri (27 mii t banane, 1988). Pentru consumul local se cultivă orez, porumb, legume. Creşterea animalelor: bovine (50 mii capete, 1988), porcine (26 mii capete, 1988). Mici întreprinderi de prelucr. a produselor agricole (zahăr, 87 mii t, 1988, conservarea fructelor), a lemnului, de conf. ş.a. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 2,1 mii km. Moneda: 1 dollar Belize = 100 cents. Exportă fructe proaspete şi conservate (40%), conf., crustacee, brînzeturi, zahăr ş.a. şi importă produse alim., bunuri de larg consum, utilaje şi mijloace de transport, combustibili ş.a. — Istoric. Teritoriul B. este locuit în ev. med. de triburi amerindiene maya, apoi de caribi. Descoperit de Cristofor Columb în 1502, el este ocupat de colonişti englezi în 1638 şi disputat de spanioli pînă în 1798. Colonie a coroanei britanice, din 1862, sub numele de Hondurasul Britanic. La 1 iun. 1973 ia numele de B. şi îşi proclamă, la 21 sept. 1981, independenţa de stat în cadrul Commonwealth-ului. Conflictul teritorial cu Guatemala, care nu a recunoscut independenţa B., face necesară continuarea prezenţei militare britanice aici. B. este monarhie constituţională. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat şi Camera Reprezentanţilor), iar cea executivă, de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Reprezentanţilor. 2. Oraş şi port la M. Caraibilor, în statul cu acelaşi nume: 47 mii loc. (1986). Aeroport internaţional. Prelucr. lemnului. Pescuit. Export de citrice, banane, zahăr, copra. Vechi centru ad-tiv al Hondurasului Britanic (pînă în 1970). BELII, Andrei (pseud. lui Boris Nikolaevici Bugaev)(1880—1934), scriitor rus. Versuri simboliste („Simfonia dramatică", „Urna"); romane de un fantastic gogolian („Porumbelul de argint", „Petersburg"). Eseuri („Simbolismul"), memorii („între două revoluţii"). BELL, Alexander Graham (1847—1922), inventator şi om de ştiinţă american de origine scoţiană. Prof. univ. la Boston. Cercetările sale privind fiziologia auzului l-au condus la inventarea telefonului (1876). BELL, Daniel (n. 1919), sociolog american. Prof. univ. la Harvard. A elaborat conceptul de „societate post-industrială", pentru a descrie acea formă de societate în care ştiinţa devine o „ideologie" cu conţinut elitist, iar în economie, preponderentă devine sfera serviciilor („Spre societatea post-industrială"). BELLARY, oraş în S Indiei centrale (Karna-taka), la N de Bangalore; 201,6 mii loc. (1981). Centru comercial agricol (bumbac, zahăr). BELLATRIX, stea de mărimea a doua din constelaţia Orion. BELLAY [bele], Joachim Du (1522—1560), poet francez. întemeietor, alături de Ronsard, al grupului „Pleiade" şi autorul manifestului acestuia („Apărarea şi proslăvirea limbii franceze"). Poeme de o delicată sensibilitate şi sonete satirice („Regretele", „Antichităţile Romei"). BELLE ISLE [bel-il], str. în Oc. Atlantic, între Pen. Labrador şi Ins. Newfoundland, 201 BENAVENTE despărţind G. Sf. Laurenţiu de Oc. Atlantic. Lungime: 130 km; lăţime: 20 km. Navigaţie dificilă. BELLINGSHAUSEN 1. Faddei Faddeevici B. (1778—1852), navigator şi explorator polar rus. Amiral. A condus expediţia antarctică rusă şi a descoperit, împreună cu M.P. Lazarev, continentul Antarctida (1819—1821). 2. Mare în S Oc. Pacific, în apropierea coastelor Antarcti-dei, între Ţara Graham şi Ţara Ellsworth, între 75 şi 98° long. V şi 70—72° lat. S, acoperită de cîmpuri de gheaţă şi aisberguri; c. 487 mii km2. Ad. max.: 4 115 m. Salinitate: 33,5°/00. 3. Arh. coraligen nelocuit, în Oc. Pacific, în NV Ins. Societăţii. BELLINI, familie de pictori veneţieni. 1. jacopo B. (c. 1400—c. 1470), autor de picturi religioase şi de portrete. 2. Gentile B. (c. 1429—1507). Fiul lui B. (1). Portretist („Maho-med al ll-lea"); compoziţii în care evocă ambianţa orientală. 3. Giovanni B. (c. 1430— 1516). Fiul lui B. (1). Compoziţii mitologice şi religioase („Pietâ"), caracterizate prin fermitatea desenului şi perspectiva cromatică; a pus bazele şcolii veneţiene de pictură. BELLINI, Vincenzo (1801—1835), compozitor italian. Maestru al melodiei, redate prin mijloacele belcantoului. Opere („Somnambula", „Puritanii", „Norma"). BELLINZONA, oraş în SE Elveţiei, pe Ticino, centru ad-tiv al cantonului Ticino; 16,8 mii loc. (1985). Nod de c.f. Ind. chimică (linoleum). Staţiune turistică. BELL-LANCASTER [bel-laerjcasta]. metodă de învăţămînt mutual întemeiat în Anglia de pastorul scoţian Andrew Bell (1753—1832) şi de profesorul Joseph Lancaster (1778—1838) pentru şcolile elementare cu elevi mulţi şi profesori puţini. Se mai numeşte sistem iancasterian sau monitorial, deoarece elevii erau Împărţiţi în grupe conduse de un monitor. în Ţările Române a fost aplicat sub denumirea de „împrumutată învăţătură" sau „metod alilodidactic". BELLMAN, Cari Mikael (1740—1795), poet suedez. Versuri anacreontice („Scrisorile şi cîntecele lui Fredman"). BELLO, oraş în Columbia centrală, în aglomeraţia Medellin; 212,9 mii loc. (1985, cu suburbiile). Centru ind. într-o zonă cu expl. auroargentifere. BELLO, Andres (1781—1865), scriitor, pedagog şi om de cultură venezuelan. Stabilit în Chile. în afară de importante studii lingvistice şi juridice, a scris poezii neoclasice, mult imitate în epocă. BELLONA (sau DUELLONA) (în mitologia romană), zeiţă a războiului, identificată uneori cu sora sau soţia lui Marte şi cu paredrul ei, Nerio. Avea un important templu la Roma, în afara porţilor cetăţii, unde preoţii îndeplineau ceremoniile specifice declarării războiului şi senatul primea ambasadorii străini. Giovanni Beflini : „Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor" (fragment) Vincenzo Beilini BELLOW [bglou], Saul (1915—1990), scriitor american. Proza sa, reprezentativă pentru perioada postbelică („Trăieşte-ţi clipa", „Aventurile lui Augie March", „Herzog", „Darul lui Humboldt"), evocă mediul citadin cu o deosebită intensitate expresivă. Premiul Nobel (1976). BEL-MARDUC v. Bel. BELMONDO, Jean-Paul (n. 1933), actor francez. Joc modern, plin de expresivitate şi dezinvoltură (în film: „Cu sufletul la gură", „Magnificul", „Pierrot Nebunul": în teatru „Cy~ rano de Bergerac"). BELMOPAN, cap. statului Belize, în partea centrală a ţării; 4,7 mii loc. (1985). Oraş nou, inaugurat în aug. 1970. BELOCH, Karl julius (1854—1929), istoric german. Specialist în istoria Greciei antice („Istoria Greciei"). BELOE OZERO, lac în Federaţia Rusă (C.S.I.). la E de L. Ladoga; 1,28 mii km2. Ad. max.- 6 m, Legat printr-un canal cu L. Onega. Parte a drumului navigabil Volga—Baltica. Pescuit. BELO HORIZONTE [belu onzonta], oraş în E Braziliei, centru ad-tiv al statului Mi nas Gerais; 3,68 mii. loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru minier (aur, min. de fier, mangan, diamante). Siderurgie, constr. de maşini, ind. chimică, textilă (bumbac), alim., şlefuirea diamantelor. Universitate. BELOIU, Nicolae (n. 1927, Ocniţa, jud. Dîmboviţa), compozitor român. Prof. univ. ia Bucureşti. Lucrări simfonice şi camerale („Concert de cameră pentru două viori şi violă", „Clopotele Albei lulia", „Septet scenic"). BELOMORIAN 1. Subdiviziune superioară a Arhaicului din Scutul Baltic, reprezentată prin gnaise granulitice şi amfibolite. 2. Ciclu geotectonic desfăşurat la sfîrşitul Arhaicului în Scutul Baltic. Structurile tectonice rezultate au constituit lanţul muntos al Celomoridelor din jurul Mării Albe. e BELOPOLSKI, Aristarh Apollonovici (1854—1934), astrofizician rus. Lucrări de fizică solară şi de spectroscopie stelară. A descoperit, prin metode spectrale, mai multe stele duble. BELOW, Otto von (1857—1944), general german. în primul război mondial a contribuit la victoriile de la Tannenberg (26—31 aug. 1914), lacurile Mazuriene (9—14 sept. 1914), Curlanda (aug.—sept. 1915), Caporetto (oct.— nov. 1917). BELOZERSKI, Andrei Nikolaevici (1905— 1972), biochimist rus. Cercetări originale asupra prezenţei acizilor ribonucleici şi deoxiribonu-cleici în fiinţele vii. BELŞIŢĂ s. f. Plantă erbacee ornamentală, originară din arh. Antile, cu frunze mari, verzi sau purpurii şi flori neregulate roz-roşii, galbene sau pestriţe; cană2 (Canna indica). BELŞUG (.< magh.) s.n. îndestulare, abundenţă, îmbelşugare, bogăţie. BELTIUG, com. în jud. Satu Mare; 3 780 loc. (1991). Centru viticol. Biserică (sec. 15). BELTRAMr, Eugenio (1835—1900), matematician italian. Contribuţii în domeniul geome- triei diferenţiale, teoriei elasticităţii, hidrodina-micii. BELTUL MARE (STORE BAELT [beltj), str. în M. Baltică, între ins. daneze Fionia şi Seeland. Lungime max.: c. 120 km; lăţime minimă: 11 km. Ad. minimă: 12 m; ad. max.: 58 m. BELTUL MIC (LILLE BAELT [belt]), str în M. Baltică, între ins. daneză Fionia şi Pen. lutlanda. Lungime max.: c. 130 km.; lăţime minimă: 500 m. Ad.: 10—35 m. Pod de c.f. şi două poduri rutiere. BELU, Dumitru (1902—1980), teoiog român. Prof. la Institutul Teologic din Sibiu. A susţinut actualitatea filozofiei părinţilor bisericeşti în contextul vieţii contemporane („Despre iubire", „împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica", „Tragicul în cadrul teologiei morale"). BELUCISTAN (BÂLUCHISTAN), reg naturală în V Asiei (E Iranului şi SV Pakistanului); c. 530 mii km2: c. 2,8 mii. loc. Relief muntos; în NE M-ţii Suleiman, în SE Kirthar, iar în S Makran în NV mlaştinile şi deşertul Hamun-i-Mashkei. Pr. rîuri: Dasht şi Hingol. Oraşe pr.: Quetta (Pakistan) şi Iranshahr (Iran). în văi şi oaze, culturi de legume, bumbac, smochin. 2. Prov. federală în V Pakistanului; 347,2 mii km2; 4,61 mii. loc. (1983). Agricultură în văile fertile. Centrul ad-tiv: Quetta. Creşterea ovinelor şi caprinelor. BELUHA, cel mai înalt vf. al M-ţilor Altai (C.S.I.). Alt.: 4 506 m. Mici gheţari. BELVEDERE (< fr.) s.f. Pavilion sau terasă acoperită, situată pe un loc ridicat sau deasupra unei clădiri, care permite o privire largă asupra împrejurimilor. □ Punct de fa. = punct, de obicei situat la înălţime, folosit pentru observarea priveliştii. BELZEBUT (BAALZEBUB), divinitate ca-naneana şi filisteană; (în „Noul Testament") căpetenie a demonilor. BEM jo zef (1794—1850), general polonez. A luat parte la revoluţia poloneză din 1830—1831. Unui dintre conducătorii armatei revoluţionare ungare în timpul Revoluţiei din 1848—1849. După cîteva succese împotriva armatei austriece. a fost învins de armata ţaristă la Albeşti (iul. 1849); s-a refugiat în Imp. Otoman unde a adoptat islamul. BEMBERG (< fr.) s.m. 1. Fir de mătase artificială obţinut prin extrudarea soluţiei de celuloză fabricată anterior prin procedeul cu-proamoniacal. 2. Ţesătură imprimată, fabricată din fire de b. (1). BEMBO, Pietro (1470—1547), scriitor şi umanist italian. Cardinal şi secretar papal. Dialoguri, epistole, versuri, o istorie a Veneţiei. BEMOL (< fr.) s.m. (MUZ.) Semn convenţional (b) pus înaintea unei note sau la începutul unui portativ, pentru a indica coborîrea înălţimii sunetului respectiv cu un semiton. BENACERRAF, Baruj (n. 1920), medic american de origine venezuelanâ. Prof. univ. la New York şi Boston. Cercetări de microbiolo-gie, patologie, imunologie şi oncologie. Specializat în imunogenetică, a descoperit şi inaugurat studiul factorilor genetici în reglarea activităţii celulelor imunitare. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1980), împreună cu S. Dausset şi G.D. Snell. BENADOR, Ury (1895—1961, n. Milişeuţu de Sus, azi Mihăileni, jud. Botoşani), scriitor român. Romane evocînd mediul evreiesc sub aspect pitoresc şi documentar („Ghetto veac XX“) sau de analiză psihologică („Gablonz magazin universal"). BENARDOS, Nikolai Nikolaevici (1842— 1905), inventator rus. Autorul procedeului de sudare a metalelor cu arc electric (1885). BENARES, denumirea, pînă în 1956, a oraşului indian Varanasi. BENAVENTE Y MARTINEZQ martjnee] Jacinto (1866—1954), dramaturg spaniol. Cultivă motive simbolice, sentiment ale, satirice şi dramatice („Sîmbătă noaptea", „Interesele create", „Trandafiri de toamnă"). Premiul Nobel (1922). BENĂ 202 BENĂ (< fr.) s.f. t. Recipient metalic (0,25—10 m3) foiosit pentru transportul materialelor pulverulente sau granulare în vrac. 2. Cutie montată pe un vehicul, folosită pentru transportul materialelor. BEN BELLA, Ah med (n. 1916), om politic algerian. Unul dintre liderii mişcării de eliberare naţională algeriene. Prim-min. (1962—1965) şi primul preşedinte (1963—1965) al Rep. Algeriene. închis şi cu domiciliu forţat (1965— 1980). Reîntors din emigraţie în 1990. BEN DA, numele unor muzicieni cehi. Mai importanţi: 1. Frantiiek B. (1709—1786), violonist virtuoz, dirijor şi autor de muzică instrumentală. 2. JiH Antonin B. (1722—1795), compozitor de melodrame, muzică de scenă, mise, cantate şi lucrări instrumentale. Frate cu B. (f). BENDA, julien (1876—1956), scriitor francez. A combătut tendinţele de „angajare" a literaturii („Trădarea intelectualilor"). BENDEL, stat în S Nigeriei, pe dreapta Nigerului; 35,5 mii km2; 5,07 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Benin City. Mari expl. de petrol şi forestiere. Plantaţii de cauciuc. BENDER v. Tighina. BENDIS (în mitologia tracă), zeiţă magiciană. adorată, probabil, în special de femei. BENDJX (< fr. {ij) s.n. ^ecanism care permite angrenarea pinionului delftarorului cu coroana dinţată de pe volantul motorului (la automobile, avioane etc.) BENE BERAQ, oraş în V israelului, suburbie în NE aglomeraţiei Tel Aviv— Jaffa; 104,7 mii loc. (1987). Ind. textilă. Şlefuirea diamantelor. BENEDEK [baensedaec] Elek (1859—1929, n. Băţani, jud. Covasna), scriitor şi publicist maghiar din România. Povestiri prelucrate din folclor („Croitoraşul viteaz"), povestiri pentru copii („Cartea basmelor") şi romane („Huszâr An na"). BENEDICT, numele a 15 papi şi doi antipapi. Mai important: B. XV (Giacomo delta Chiesa) (1914—1922), sub al cărui pontificat a fost întocmit un nou cod de drept canonic. BENEDICT DE NURSIA (c. 480—c. 558), fondator al mănăstirii de la Montecassino (Pen. Italică), autorul „Normelor morale" care stau la baza ordinului ce îi poartă numele. BENEDICTIN, -Ă (< fr.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. Ordin religios întemeiat de Benedict de Nursia în 529, la Montecassino (Italia) şi căruia îi aparţin mai multe congregaţii: cistercieni, celestini etc. A numărat printre membrii săi erudiţi ai ev. med., care au conservat pentru posteritate majoritatea operelor literare ale Greciei şi Romei, munca lor stăruitoare devenind proverbială. 2. Adj. Care aparţine benedictinilor (1), privitor la benedictini. M Fig. Laborios. 3. S.f. Lichior fin, galben, cu gust dulce, obţinut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante aromate; preparat ia început de benedictini (1). BENEFICIA (< fr.) vb. I intranz. A avea un beneficiu, a trage un folos. BENEFICIAR, -Ă (< fr.) s.m. şi f. 1. Cel care beneficiază de ceva. 2. (DR.) Persoană (fizică sau juridică) căreia, în temeiul unui contract, i se predau anumite produse ori lucrări sau i se prestează anumite servicii. BENEFICIU (< lat. beneficium, după fr.) s.n. 1. Cîştig, folos, profit pe care-l are cineva (de pe urma unei situaţii, activităţi etc.). □ 8. de inventar = limitare, în favoarea moştenitorului care acceptă o moştenire, a obligaţiei de plată a datoriilor succesorale la valoarea bunurilor aflate în moştenire. ■ Rezultatul net al activităţii unei întreprinderi pentru o anumită perioadă de timp (de obicei un an), calculat în funcţie de cheltuielile făcute, datoriile existente, amortismente şi rezervele de risc. □ 8. distribuit = parte a b. net atribuit acţionarilor unei societăţi prin decizia adunării generale a acţionarilor, după plata impozitelor şi constituirea rezervelor. 8. brut = excedent global al vînzărilor asupra cumpărărilor; diferenţă între preţul de vînzare al unui bun sau serviciu şi Bendis (Piatra Roşie, Munţii Orăştiei) costul lui direct. □ 8. industrial sau comercial = categorie de impozit pe venituri celor care practică profesiuni comerciale sau industriale. □ Expr. Sub b. de inventar = (despre o informaţie) care nu este absolut sigură; care poate fi însuşită sub rezerva verificării ei. 2. (în ev. med. timpuriu în Europa apuseană) Concesiune de pămînt conferită de suzeran unui vasal în schimbul prestării anumitor obligaţii, în special militare; în sec. 11—12 a fost înlocuit de feud. BENELUX (Statele B.; Uniunea B.), uniune monetară şi vamală constituită de Belgia, Olanda (Nederfand) şi Luxemburg, pe baza unei convenţii din 1944 (intrată în vigoare în 1948) şi transformată, în 1958, într-o uniune economică. Are sediul la Bruxelles. BENEI [beneş], Edvard (1884—1948), om politic cehoslovac. Unul dintre creatorii Micii înţelegeri. Ministru de Externe (1918—1935), prim-min. (1921—1922), apoi preşedinte al Rep. Cehoslovace (1935—1938; 1940—1945, în emigraţie; 1945—1948). A reprezentat ţara sa- la Conferinţa de Pace de fa Paris (1918). împreună cu N. Titulescu a căutat să avertizeze şi să obţină sprijinul democraţiilor occidentale împotriva politicii revizioniste promovate de ţările fasciste. Alături de Tomâs Masaryk, fondator al Cehoslovaciei moderne. Memorii. M. de onoare al Acad. Române (1934). BENESAT, com. în jud. Sălaj, pe Someş; 2 034 loc. (1991). Expl. de calcare şi de balast. Fabrică de cărămidă şi ţiglă. Staţie de c.f. Biserică (sec. 17). BENETATO, Grigore Alexandru (1905— 1972, n, Chişinău), medic român Acad. (1955). prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Contribuţii la studiul roiului sistemului nervos central în imunologie. în acţiunea centrală a unor hormoni, în fiziologia glandei cortico-suprarenale. A perfecţionat tehnica „capului i2olat“, cu ajutorul căreia a făcut numeroase cercetări experimentale. BENETITE (< engl.) s.n. pl. Grup de gimnosperme fosile, care apar în Triâsicul superior (Keuper) şi se sting în Oligocen. Erau plante lemnoase, cu tulpina de 3—4 m, acoperită cu cicatrice foliare rombice, in vîrf un buchet de frunze (3 m lungime) şi flori hermafrodite sau unisexuate şi sesile (fără peduncul). BENEVENTO, oraş în S Italiei (Campania); 64,8 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Maşini agricole. Cărămizi. Ind. alim. Turism. Monumente: Porta Aurea (114), Biserica Santa Sofia (sec. 8), catedrală (sec. 12—13). Aşezare samnită, cucerită de romani (sec. 3), B. devine un important nod rutier, centru comercial şi militar al Imp. Roman. Cucerit de ostrogoţi (545), apoi de longobarzi (589), a fost capitala ducatului şi a principatului (din 774) omonim; între 1077 şi 1860 (cu o întrerupere în 1798—1815) s-a aflat în stăpînirea papalităţii. în 1860 a intrat în componenţa Regatului Sardiniei. BENEVOL, "Ă (< fr., lat.) adj. Făcut de bunăvoie, nesilit. BENFEY [benfai], Theodor (1809—1881), orientalist şi filolog german. A tradus „Pancia-tantra" şi a lansat teoria originii indiene a tuturor povestirilor şi basmelor, care ar fi migrat apoi spre apus, în Europa. BENGA, divinitate nefastă în mito-foiclorul şi în superstiţiile ţiganilor; drac, demon. BEN GABIROL (GEBIROL) (latinizat A VI-CEBRON sau AVENCEBROL), Solomon ben Yehuda (c. 1021—1070), filozof evreu din Spania. Influenţat de neoplatonism. A scris în limba arabă. BENGAL (< fr.) adj. n. Foc ~ = foc de artificii. BENGAL, Goiful sau Marea —, golf al Oc. Indian, între Pen. Hindustan (la V) şi Arh. Andaman şi Nicobar (la E); c. 2.2 mii. km2. Ad. medie: 2 586 m; ad. max.: 4 519 m. Aici se varsă, printr-o deltă comună, fl. Gange şi Brahmaputra. Navigaţie. Pescuit. Temp. medie a apei: 25—29°C. Saiinitate: 30 —30°/00. Porturi pr.: Calcutta, Madras. BENGALEZI (< Bengal) s.m. pl. Popor indo-european care populează regiunile cursului inferior ai Gangelui şi Brahmaputrei. De religie hindusă (cei din India) şi mahomedană (cei din Bangladesh). BENGAL) (< Bengal) subst. invar. Limbă indo-europeână din ramura indo-iraniană, vorbită de c. 184 mii. oameni. Limbă oficială în Bangladesh şi una dintre cele 14 ii.mbi oficiale regionale în India. Literatură bogată, de mare valoare artistică (ex. Tagore). BENGALUL DE VEST (WEST BENGAL), stat în E Indiei; 88,8 mii km2; 54.6 mii. Ioc. (1981). Centrul ad-tiv: Calcutta. Expl. de cărbune şi min. de fier. Orez, iută şi trestie de zahăr. Creşterea animalelor. BENGBU, oraş în E Chinei (Anhui), port pe Huai; 612,6 mii loc. (1986, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Reparaţii navale. Constr. de maşini agricole. Ind. metalurgică, chimică, a hîrtiei şi alim. Edvard Benei Grigore Alexandru Benetato 203 BENTOS BENGESCU, familie de boieri din Oltenia. Mai important: Staico B., consilier imperial în timpu! ocupaţiei austriece a Olteniei (1718— 1739). BENGEŞTI-CIOCADIA, com. în jud. Gorj; 3 777 loc. (1991). Centru de vinificaţie. Biserică (sec. 18). BENGHAZI, oraş în N Libiei, port la M. Mediterană (G. Sirta Mare); 700 mii loc. (1983, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Ind. cimentului, alim. Universitate. Cap. ţării pînă în 1975. Aici, trupele aliate, sub conducerea mareşalului C Auchinleck, au obţinut o strălucită victorie (24 dec. 1941) asupra trupelor Axei, conduse de E. Rommel. BENGHI (ZBENGHI) (< tc.) s.n. (Pop.) Pată mică, rotundă şi negricioasă pe oraz sau, mai rar, pe trup. V. aluniţă. BENGUELA [benghşla] 1. Golf larg al Oc. Atlantic, pe coasta Angolei, străbătut de apele curentului cu acelaşi nume. 2. Curent rece în Oc. Atlantic, ramura de N a Curentului Vînturi-lor de Vest, ca re scaldă coastele Africii Occidentale. Viteză;0,9 km/h. Temp. apei: 15—22°C (iarna) şi 19—26°C (vara). 3. Oraş în V Angolei, port la Oc. Atlantic; 155 mii loc. (1983). Expl. de argint. Ind. alim. (conserve de peşte). Ciment. Export de fildeş, cauciuc, cafea, animale, piei. Fundat în 1617. BEN GURION, David (1885—1973), om politic israelian. Unui dintre întemeietorii statului Israel. Şef al guvernului (1948—1953, 1955— 1963); a fost timp îndelungat lider al partidului Mapai. BEN!, rîu în N Bolivisi; iungime: c. 1 500 km. Izv. de pe culmile estice ale Anzilor Centrali şi se uneşte cu Mamore, înainte de a se vărsa în Madeira. Navigabil 800 km (Rurrenabaque— Esperanza). Chei şi praguri spectaculoase. Afl. pr.: Madre de Dios. BENIGN, -Â (< fr., lat.) adj. Care nu prezintă gravitate, uşor (ex. tumoră b., evoluţie b. a unei boli). BENIN 1. Stat african constituit de populaţia edo în sec. 12 în delta fluviului Niger. Regatul B. cunoaşte apogeul dezvoltării sale în sec. 15—16; ocupat de britanici în 1897, este inclus în Protectoratul Nigeria. 2. Republica Populară B., stat în V Africii, pe ţărmul golfului cu aceiaşi nume; 112,6 mii km2; 4,6 mii. loc. (1989). Limba de stat: franceza. Cap. Porto Novo. Oraşe pr. Cotonou, Natitingou, Abomey. Este împărţit în şase provincii. Relief predominant de cîmpie (presărată cu lagune în ^regiunea ţărmului) şi dealuri joase (sub 400 m). Doar în NV alt. trece de 900 m. Climă subecuatorială (în S) şi tropicală (în N). Păduri cu esenţe preţioase (teck, mahon ş.a.) şi savane vaste (în N). Expl. de petrol (restrînse); resurse de min. de fier, aur, titan, fosfaţi naturali. Economie agrară: plantaţii de cauciuc, arbori de cafea, cocotieri, bumbac; se mai cultivă igname (850,0 mii t, 1988), manioc (725 mii t, 1988), batate, arahide (67 mii t, 1988), legume. Prelucr. primară a produselor vegetale: ulei de palmier (40 mii t. 1988). Fabrici de cherestea, ciment, încălţ., textile ş.a. Cf.: 579 km. Căi rutiere: c. 7 mii km. Moneda: 1 C.F.A. franc = 100 centimes. Exportă: încălţ. (c. 40%), bumbac, palmist, cafea ş.a. şi importă: bunuri de larg consum, utilaje, mijloace de transport, produse alim., textile, combustibili ş.a. - Istoric. în sec. 15, în regiune au pătruns portughezii, iar în sec. 17, olandezii, francezii şi englezii, care au întemeiat aşezări pe coastă. Denumirea iniţială a ţării a fost Dahomey, stat creat la începutul sec. 17 şi care sub regele Gezo (1818—1859) devine unul dintre cele mai înfloritoare regate ale Africii Occidentale. între 1889 şi 1894 Regatul Dahomey este cucerit de francezi care-l transformă în colonie (1896) şi-l includ în Africa Occidentală Franceză (1904—1958). în dec. 1958 devine republică autonomă în cadrul Comunităţii Franceze, iar ia 1 aug. 1960 îşi proclama independenţa sub numele de Dahomey. La 18 oct. 1973 este constituit Consiliul Naţional ai Revoluţiei, organul legislativ suprem, iar la 30 nov. 1975, Partidul Revoluţiei Populare a B., partid unic de guvernămînt care decide schimbarea denumirii statului în Republica Benin. Din dec. 1989, Adunarea Naţională este dizolvată şi înlocuită cu un înalt Consiliu ai Republicii. B. este republică prezidenţială. Activitatea legislativă şi executivă este exercitată de preşedinte şi de înaltul Consiliu al Republicii. 3. Golf ai Oc. Atlantic, la V de delta Nigerului, scăldînd coastele Beninului şi ale Nigeriei de V. BENIN CITY, oraş în SV Nigeriei, centrul ad-tiv al statului Bendel; 192,7 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Bere. Ind. cauciucului şi lemnului. Centru comercial (zahăr). Universitate. BENIOFF 1. Hugo B. (1899—1968), geofizi-cian american. Prof. univ. la Institutul Tehnic din California. A construit seismografe, un traductor de sunete subacvatice etc. A legat distribuţia şocurilor secundare de dimensiunile faliei primare şi a emis ipoteza că distribuţia epicentrelor este o dovadă a originii oceanice a faliei. 2. Plan (zonă) B»= zonă din vecinătatea unei fose oceanice, sugerînd un gigant plan înclinat generat de afundarea litosferei oceanice sub o placă continentală, sau sub un arc insular, ajungînd pînă ia 700 km adîncime în manta. Aici sînt localizate hipocentrele celor mai multe cutremure. BENI SUEF (BAN! SUWAYF), oraş în N Egiptului, port pe stg. Nilului, la S de Cairo; 162,5 mii loc. (1986). Nod de comunicaţii. Centru comercial (bumbac, trestie de zahăr, smochine, legume). întreprinderi textile. Meşteşuguri. BENIUC, Mihaî (1907—1988, n. Sebiş, jud. Arad), scriitor şi psiholog român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Cultivînd lirismul direct, expresia energică, tonul profetic, afirmă în versurile sale („Ontece de pierzanie", „Mărul de lîngă drum", „Materia şi visele", „Culorile toamnei", „Patrula de noapte") solidaritatea declarativă cu satul natal, forţa revoluţiei, victoriile socialiste sau meditează asupra senectuţii şi trecerii timpului („Elegii", „Lumini crepusculare"). Lucrări de zoopsihologie („Psihologia animală"). BENJAMIN, Walter (1892—1940), filozof şi eseist german. Unul din principalii teoreticieni ai „Şcolii de la Frankfurt". S-a sinucis, fiind urmărit de Gestapo. Op. pr.ţ „Mit şi violenţă", „Poezie şi revoluţie". BEN JELLOUN, Tahar (n. 1944), scriitor marocan. Romanele sale abordează problematica emigrării şi a dezrădăcinării („Copilul de nisip", „Noaptea Sfîntă"). BENKNER, Hanăş (johannes), jude a! Braşovului, căruia Neacşu din Cîmpulung îi adresează în 1521 o scrisoare (unul dintre cele mai vechi texte scrise în limba română care s-a păstrat). BENK6[baenco:] losif (1740—1814. n. Brăduţ, jud. Covasna), istoric, botanist şi geograf securi. Studii privind istoria medievală a Transilvaniei („Milcovia...", „Transylvania...“). Cercetări floristice şi de botanică farmaceutică. BENN, Gottfried (1886-1956), poet şi eseist german. Versuri expresioniste exprimînd neliniştea şi disperarea omului modern („Morgă", „Poeme statice"), eseuri („Lumea expre siei“). A avut o mare influenţă asupra lirici germane postbelice. BENNET [benit], Enoch Arnold (1867- 1931), scriitor englez. Romane realiste evocînd viaţa micii burghezii industriale provinciale („Anna celor cinci oraşe", „Două vieţi", trilogia „Clayhanger"). BEN NEVIS [ben nevis], cel mai înalt vf. din Marea Britanie (Scoţia), în M-ţii Grampiani. Alt.: 1 343 m. BENOAR (< fr.) s.n. Lojă situată la nivelul parterului. BENOIST [benuaj, Jean-Marie (n. 1942), filozof francez. Unul din iniţiatorii mişcării „noua filozofie" axată pe critica marxişmului şi afirmarea unei noi etici a drepturilor omului, de inspiraţie kantiană. Lucrări de “filozofie,' eseuri politice („Marx a murit", „Era adevărului"). BENOIT [benua], Pierre (1886—1962). scriitor francez. Romane a căror intrigă se desfăşoară în context exotic („Koenigsmark", „Atlantida"). BENOIT DE SAINT-MAURE (sec. 12), poet francez. Autor al unei „Istorii a ducilor de Normandia" şi a! „Romanului Troiei". BENONI, oraş în Rep. Africa de Sud (Trans-vaal), în conurbaţia johannesburg; 206,8 mii loc. (1980). Metalurgie; constr. de maşini şi prelucr. metalelor. Centrul unei importante reg. aurifere. BiNTHAM [bentamjjeremy (1748—1832), filozof şi jurist englez. Discipol al lui Th. Hobbes şi CI. A. Helvetius. Teoretician al liberalismului. A sesizat influenţa economicului asupra juridicului şi a promovat o morală utilitaristă bazată pe „interesul personal", ale cărei principii le-a aplicat şi în legislaţie („Introducere în principiile moralei şi legislaţiei", „Scrieri economice"). BENTIVOGLIO [oentivoXo] familie patri-ciană din Bologna. A controlat signoria acestui oraş în sec. 15—16. Mai important: Guido B. (1579—1644). cardinal, şef al Inchiziţiei. A contribuit la condamnarea lui Galileo Galilei. BENTOIU, Pascal (n. 1927, Bucureşti), compozitor român. Muzică simfonică, de cameră, vocală şi instrumentală, operele „Amorul doctor" şi „Hamlet". Limbaj expresiv, construcţie clară şi echilibrată. Studii de muzicologie şi folclor. 3ENTONIC, -Ă (< fr. \\\; |s} gr. benthos „adînc, fund") adj. (Despre animale sau plante) Care trăieşte pe fundul apelor. BENTONIT (< fr. fi}; {s} [Fort-] Benton) s.n. Rocă argiloasă de culoare cenuşie sau galben-verzuie stratificată, constituită cel puţin 75% din montmorillonit şi beidelit şi caracterizată printr-o mare capacitate de absorbţie a apei. Se utilizează ca decolorant, pentru purificarea produselor petroliere, uleiurilor vegetale şi la prepararea noroiului de foraj. BENTOS (< fr. {i}; {si gr. benthos „adînc", „fund") s.n. Ansamblu al organismelor vii, BENUE 204 plance şi animale, care trăiesc pe fundul unui bazin (lacustru, marin sau oceanic), fixate (b. sesil, cuprinde spongieri, corali, crinoidee, alge, arheociatide şi blastoidee) sau foarte puţin mobile (b. vagii, include anelide, lamelibran-hiate, gastropode, crustacee, trilobiţi, giganto-stracee şi carpoidee). Servesc ca hrană mai ales pentru animalele care înoată activ şi pentru om (alge, stridii, echinoderme, paguri). BENUE 1. (BENOUâ) Rîu în Camerun şi Nigeria, alf. stg. al Nigerului; 1 300 km. Izv. din Platoul Adamaoua. Navigabil pe c. 900 km în sezonul ploilor. 2. Stat în partea central-sudică a Nigeriei, traversat de rîul omonim; 45,2 mii km2; 5 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Makurdi. Expl. de min. de fier şi columbit. BENVENISTE [benvemstj, Emile (1902— 1976), lingvist francez. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în lingvistica generală („Probleme de lingvistică generală"). BENXI, oraş în NE Chinei (Liaoning); 1,4 mii. loc. (1984, cu suburbiile). Centrul unui vast bazin minier (huilă şi min. de fier). Termocentrală. Combinat metalurgic. Ciment. BEN YEHUDA (pseud. lui Eliezer Perelman, numit Eliezer) (1858—1922) scriitor evreu. Iniţiator al „Marelui dicţionar al limbii ebraice vechi şi moderne". BENZ [benţ], Cari Friedrich-(,1844—1929), inginer şi inventator german. A coftsţruit, în acelaşi timp şi independent de Daimler, primul automobil (1885) înzestrat cu un motor cu ardere internă în patru timpi şi cu aprindere prin scînteie electrică. BENZALDEHJDĂ (< fr. {i} s.f. Aldehidă derivată din benzen; lichid icolor cu miros de migdale amare, folosit în industria coloranţilor şi în parfumerie. Sin. aldehidă benzoică. BENZEDRINĂ (< engl.) s. f. Medicament de sinteză, cu rol simpaticomimetic, folosit ca excitant ai sistemului nervos central; amfeta-mină, fenamină. BENZEN (< fr. {i}) s. m. Substanţă chimică, cap de serie al hidrocarburilor aromatice; lichid incolor volatil, insolubil în apă, solubil în alcool în orice proporţie, obţinut din gazele de cocserie, din gudroanele cărbunilor de pămînt sau din fracţiile petroliere bogate în hidrocarburi aromatice; este materia primă importantă la fabricarea unor compuşi organici (anilină, nitro-benzen, stiren, fenol, hexaclorciclohexan etc.), în sinteza coloranţilor, a medicamentelor, a parfumurilor; bun solvent. Impropriu este numit benzol. BENZENIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre corpuri sau grupări moleculare) In a cărui compoziţie intră benzenul; care aparţine familiei benzenului. BENZIDINĂ (< fr.) s.f. Substanţă cristalină obţinută din hidrazobenzen. Se întrebuinţează la fabricarea unor coloranţi şi ca reactiv în chimia analitică. BENZIL (< fr. }ij) s.m. f. Radical monova-lent, derivat de la toluen prin eliminarea unui atom de hidrogen. 2. Compus chimic care se prezintă -sub formă-de* prisme trigonale, galbene, insolubile în apă, solubile în alcool şi eter; întrebuinţat în sinteze organice. Sin. dibenzoil, difenildicetonă. BENZILIDEN (< fr. {ij) s.m. Radical divalent derivat de ia toluen prin eliminarea a doi atomi de hidrogen. BENZINĂ (< fr.) s.f. Amestec de hidrocarburi lichide (cu 5—12 atomi de carbon în moleculă) în diferite proporţii, cu p. f. 40— 200°C, obţinut prin distilarea primară a ţiţeiului, prin cracarea fracţiilor petroliere sau prin sinteză. Caracteristicile principale ale b. sînt limitele de fierbere şi cifra octanică. Este utilizată ca principal combustibil pentru motoarele de automobil şi de aviaţie, ca solvent etc. □ 8. etilată = b. care serveşte drept carburant în motoarele cu ardere internă; pentru a i se îmbunătăţi calităţile antidetonante i se adaugă tetraetilplumb; din cauza toxicităţii este colorată în roşu sau în albastru, pentru a evita Cari Friedrich Benz folosirea ei în alte scopuri. 8. sintetică = b. obţinută prin hidrogenarea cărbunilor sau prin sinteză din oxid de carbon şi hidrogen. BENZOAŢI (< fr. {i}) s.m. pl. Săruri sau esteri ai acidului benzoic (ex. benzoatul de benzii, întrebuinţat în parfumerie; benzoatul de litiu, de calciu, de mercur, dezinfectanţi interni; benzoatul de sodiu, de amoniu, conservanţi). BENZOE (< fr. {i}) s.f. Produs natural, vegetal, solid, care conţine răşini, acid benzoic, acid cinamic şi un ulei volatil; folosit în dermatologie ca astringent, antipruriginos etc. şi ca esenţă în parfumerie. Sin. smirnă. BENZOIC (< fr.) adj. Acid ~ = substanţă, chimică extrasă din benzoe sau obţinută sintetic prin oxidarşa directă a toluenului; este folosit ca expectorant, antiseptic, conservant, ca esenţă în parfumerie şi intermediar în sinteza coloranţilor. BENZOIL (< fr. jij) s.m. Radical monovalent, derivat de* la acidul benzoic prin eliminarea grupării hidroxil. BENZOIL^RE (după fr., germ.) s.f. Operaţie prin care se introduce radicalul benzoil în molecula unui compus organic. BENZOL (< fr. {i}) s.m. Lichid cu conţinut de benzen din gazele de cocserie. BENZOLJSM (< fr.) s.m. Totalitatea tulburărilor care apar în intoxicaţia, de obicei profesională, cu benzen. BENZONAFTOL (< fr.) s.m. Benzoat de naftol, utilizat ca dezinfectant intestinal. BENZOPIREN (< engl.) s.n. Substanţă extrasă din gudron, cu puternică acţiune cancerigenă, utilizată pentru producerea tumorilor experimentale. BENZOPURPURINĂ (< fr.) s.f. Materie colorantă, azoică, unul dintre cei mai importanţi coloranţi roşii pentru bumbac. BEOŢIA, prov. antică în Grecia centrală, cu capitala la Teba. Aliată a Imp. Persan împotriva grecilor, B. a cunoscut o scurtă perioadă de înflorire la sfîrşitul sec. 4 î. Hr. BEOWULF [beiaulfj^poem anonim anglo-sa-xon, adaptarea cu caracter naţional a unei legende daneze. împletind elementele păgîne cu cele creştine, istoria cu supranaturalul, impregnată de un suflu eroic, B. este considerată epopeea naţională a poporului englez. Totodată, este cel mai vechi monument literar al popoarelor germanice (675—725). BEPPU, oraş în Japonia (NE ins. Kyushu), port la Mediterana Japoniei; 132,7 mii loc. (1988). Metalurgie neferoasă. Ind. chim. şi textilă. Staţiune balneoclimaterică termală cu izv. pînă la 100°C. Institute de balneologie şi vulcanologie. Turism. BERANGER [berâje] de Tours (999—1088), teolog francez. A negat prezenţa reală a lui Hristos în euharistie, fapt pentru care a fost condamnat de mai multe ori, fiind obligat, pînă la urmă, să renunţe la convingerile sale. BERANGER [berâje] Pierre jean de (1780—1857), poet francez. Cîntece satirice antimonarhice sau anticlericale. BER£T (< tc.) s.n. (în Imp. Otoman) Brevet, diplomă de investitură într-o funcţie. BERĂRIE (< bere) s.f. Local în care se bea bere; braserie; p. ext. bodegă; (rar) fabrică de bere. BERBEC (lat. berbex, -cis) s. m. I. 1. Masculul oii, avînJ o dezvoltare corporală şi o producţie de lînă superioară acesteia. 2. V. roches mouto-nees. II. 1. Piesă de lovire, din oţel sau din fontă, a unor maşini de lucru (ciocan mecanic, sonetă, presă etc.). 2. Utilaj folosit la baterea stîlpilor sau a palplanşelor în pămînt prin lovituri scurte şi repetate, aplicate la capătul liber al acestora. 3. 8. hidraulic = veche maşină de ridicat apa, care foloseşte energia loviturii de b. 4. Maşină de război care se întrebuinţa, mai ales în antic., la spârgerea zidurilor şi a porţilor unei cetăţi. BERBECUL 1. (Aries) Constelaţie zodiacală din emisfera boreală. Se compune din: o stea de mărimea a doua, o stea de mărimea a treia şi c. 80 de stele mai mici. 2. Primul semn al zodiacului, corespunzînd perioadei 21 mart.—20 aP BERBER, -Ă, (< fr. {i|) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m.*pl.) Grup de populaţii din N Africii, din familia de limbi afro-asiatice, ramura libico-ber-beră, urmaşi ai vechilor libieni. De religie mahomedană. ■ (Şi la sg.) Persoană care aparţine uneia dintre aceste populaţii. 2. Adj. Care aparţine b. (1), privitor la b. BERBERA, oraş în N Somaliei, port la G. Aden; 65 mii loc. (1983). Aeroport. Expl. de gips şi anhidrit. Export de animale şi piei. Ciment. Pescuit. BERBERIAN, Cathy (1928—1983), mezzoso-prană americană de origine armeană. Excelentă interpretă de muzică contemporană. A cîntat pe toate marile scene ale lumii. Activitate didactică şi de compoziţie. BERBERIDACEE (< fr. {i}) s.f. pl. Familie de plante perene, erbacee şi lemnoase, cu frunze simple şi compuse şi flori hermafrodite, răspîn-dite în regiunile temperate ale emisferei nordice (ex. dracila, mahonia). BERBEŞTI, com. în jud. Vîlcea; 4 836 loc. (1991). Expl. de lignit şi petrol. Biserică (sec. 18). BERC, BEARCĂ adj. 1. (Despre animale) Cu coada scurtă sau scurtată;fără coadă. 2. (Despre căciuli) Fără vîrf; teşite. BERCA, com. în jud. Buzău, pe Buzău; 9 516 loc. (1991). Expl. de petrol. Mat. de constr. (cărămidă, ţiglă), sticlărie pentru menaj; panificaţie. Mănăstire (1694) în stil brîncovenesc. Vulcani noroioşi (Pîclele Mari). Staţie de c.f. Ruine ale unei vechi cetăţi. Menţionată documentar din 1552. BERCEANU, Gheorghe (n. 1949, com. Dunăreni, jud. Dolj), luptător român la stilul greco-romane (categoria 48 kg). Campion olimpic (Munchen, 1972), de două ori campion mondial (1969 şi 1970), de trei ori campion european (1970, 1972 şi 1973). campion mondial universitar (1972). BERCEANU, Ştefan (1914—1990. n. Măceşu de Jus, jud, Dolj), medic român. Cercetări în domeniul hematologiei şi imunopatologiei („Imunobiologie. imunochimie, imunopatologie, în colab.). Piese de teatru („Cheile oraşului Breda“, „Străinii"); eseuri. M. post-mortem al Acad. (1991). BERCENI 1. Com. în jud. Prahova, pe Teleajen; 6 135 loc. (1991). Carton asfaltat şi mat. izolatoare. 2. Com. în Sectorul Agricol Ilfov; 4 035 loc. (1991). BERCEUSE (cuv. fr.) [bersoz] s. f. Piesă instrumentală care are la bază un cîntec de leagăn. BERCHEM [berhemj, Claesz Pietersz, (1620—1683), pictor olandez. Influenţat în alegerea temelor şi în distribuţia luminii de arta şi peisajul italian („Tivoli"). Peisaje în care realitatea este transformată de imaginaţie („Apus de soare"). BERCIU, Dumitru (n. 1907, sat Bobaiţa, jud. Mehedinţi), istoric şi arheolog român. Prof. 205 univ. la Bucureşti. Specialist în arheologie preistorică („Arheologia preistorică a Olteniei", „Cultura Hamangia", „Buridava"). BERCKLEY, [ba:kli] Busby (1895—1976), coregraf şi regizor american. Music’hal-uri pe Broadway în ani<720 („Yankeul din Connecticut". „Curcubeul") Filme de divertisment, caracterizate prin extravaganţă şi desfăşurare muzical-coregrafică („Strada 42“, „Parada aurului". „America Melody"). BERCOVICI, Martin (1902—1971, n. Bîrlad), inginer român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul electroenergeti-cii şi energeticii generale. BERDEAEV, Nikolai Aieksandrovici (1874—1948), filozof rus. Expulzat din Uniunea Sovietică, pentru motive ideologice, după 1922, a trăit în Franţa. Filozofia sa este o meditaţie asupra eliberării şi realizării fiinţei umane în lumina credinţei creştine („Filozofia libertăţii", „Un nou ev mediu", „Experienţa metafizicii escatologice"). BERE (după germ. B/er) s.f. Băutură slab alcoolică, obţinută prin fermentarea unei infuzii sau a unui decoct de malţ şi de flori de hamei sau orzoaică. BERECHET (< tc.)s.n. Belşug, abundenţă. ■ (Adverbial) *Din belşug, cu prisosinţă. BEREGATĂ (cf. ser. berikat) s. f. (Pop.) Laringe; p* ext. gîtlej. BERENSON, Bernhard (1865—1959), estetician, istoric şi critic de artă american de origine lituaniană. Lucrări de bază în istoria artei, în special pentru cea a Renaşterii italiene („Desenele pictorilor florentini", „Pictori italieni ai Renaşterii", „Estetica şi istoria artelor vizuale"). BEREŞTI, oraş în jud. Galaţi, în zona Dealurilor Fălci ului; 3 899 loc. (1991). Centru comercial. Ind. alim. (produse din carne, vin, băuturi alcoolice, panificaţie). Biserică (sec. 18). întemeiat ca tîrguşor prin hrisov domnesc în 1838. Declarat oraş în 1968. BEREŞTI-BÎSTRIŢA, com. în jud. Bacău; 2 954 loc. (1991). BEREŞTI-MERIA, com. în jud. Galaţi; 5 208 loc. (1991). BEREŞTI-TAZLĂU, com. în jud. Bacău; 5 641 loc. (1991). Expl. petroliere (Tescani). in satul Tescani, casa Rosetti-Tescanu (1894). BERETĂ (BERET s.n.) (< fr., it.) s.f. Acoperămînt pentru cap, de forma unei şepci moi, fără cozoroc. BEREVOEŞTI, com. în jud. Argeş; 3 470 loc. (1991). Expl. de lignit. Biserică (sec. 18). . BEREZENI, com. în jud. Vaslui; 5 719 loc. (1991). BEREZINA, rîu în Bielorusia (C.S.I.), afl. dr. al Niprului; 613 km, Izv. din Pod. Minsk şi trece prin oraşele Borisov şi Bobruisk. Navigabil pe 505 km. Unit cu Dvina de Vest şi Nipru printr-un canal. Pe B. s-a dat în 26—28 nov. 1812 o bătălie sîngeroasă între armatele franceze, în retragere, şi cele ruse, mareînd dezastrul armatei lui Napoleon I. BEREZNIKI, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), port pe Kama; 201 mii loc. (1989). îngrăşăminte potasice; prefabricate din beton. Medicamente. BERG, Aksel Ivanovici (1893—1976), radio-tehnician rus. Lucrări în domeniile proiectării generatoarelor cu tuburi electronice şi problemelor de stabilizare a frecvenţei. BERG, Aiban (1885—1935), compozitor austriac. Elev al lui A. Schonberg. Muzică dodecafonică cu caracter liric şi dramatic accentuat (operele „Wozzeck" şi „Lulu", un concert pentru vioară, lycrări de cameră, lieduri). BERG, Lotte (pseud. Luciei Bacinski) (1907— 1981, n. Cernăuţi), scriitoare germană din România. Versuri sociale şi erotice („Călătorie spre primăvară", „Firul roşu"); nuvele inspirate din realităţile cotidiene („O vară fierbinte**). Literatură pentru copii. Traduceri din poeţi români. BERG, Paul (n. 1926), biochimist american. Prof. la Universitatea Stanford. Lucrări în domenioul biochimiei şi al microbiologici. Studii fundamentale privind biochimia acizilor nucleici, în special a ADN recombinant. Premiul Nobel pentru chimie (1980), împreună cu W. Gilbert şi F. Sânger. BERGAMIN, Jose (1897—1983), eseist şi dramaturg spaniol. Adept al neobarocului; concepţie patetică şi tragică asupra vieţii („Racheta şi steaua", „Frontierele infernale ale poeziei", piesa „Melusina sau oglinda"). BERGAMO, oraş în NV Italiei (Lombardia); 345 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. metalurgică, constr. de maşini, textilă, chimică, a hîrtiei şi a cimentului. Universitate. Monumente: biserica Santa Maria Maggiore (sec. 12—14), Palazzo Nuovo (sec. 17)^ BERGAMOTĂ (< it.) s.f. 1. Fructul berga-motierului (arbore din genul citrus), galben, piriform, cu pulpă acidă din care se extrage acid citric şi care conţine, în coaiă, un ulei esenţial foarte parfumat, esenţa de b. fiind utilizată ca bază a apei de colonie şi la parfumarea lichiorurilor. 2. (Şi în forma pergamotă) Numele unui soi de pere mari, aproape rotunde, galbene, zemoase şi aromate. H (Adjectival) Pere bergamote. BERGANZA, Teresa (n. 1935), mezzoso-prană spaniolă. Carieră internaţională pe scenele marilor opere ale lumii (Covent—Garden, Scala, Metropolitan etc.), în operele lui Mozart, Puccini, Verdi („Carmen"). BERGEN [baergan], oraş în SV Norvegiei, port la Oc. Atlantic; 211,2 mii loc. (1989, cu suburbiile). Şantiere navale. Siderurgie, Prelucrarea petrolului. Ind. electrotehnică, textilă şi alim. Export de peşte. Universitate. Muzee. Palatul Haiakonshallen (sec. 13), catedrală (sec. 13). BERGER [berje], aven în SE Franţei (masivul Vercors), la SE de Grenoble, la 1 460 m alt. Ad. max.: 1 248 m (a şaptea cavitate a lumii). Descoperit în 1953 de Jo Berger, a constituit prima cavitate în care s-a depăşit pragul de 1 000 m (1956). BERGER [berje]?Gaston (1896—1960), filo zof şi psiholog francez. Preocupat de epistemologie şi caracterologie („Cercetări asupra con-diţiilor cunoaşterii", „Caracter şi personalitate"). A aplicat metoda prospectivă în cercetarea viitorului („Fenomenologia timpului şi prospectiva"). BERGER, Wilhelm (n. 1929, Rupea), compozitor român. Muzică simfonică şi vocal-simfonică, muzică de cameră, vocală şi instrumentală, în care urmăreşte sinteza între formele clasice şi preclasice cu structuri intonaţionale modale de esenţă modernă. Studii de muzicologie. BERGERETĂ (< fr.) s.f. Mic cîntec cu caracter pastoral. BERGHIN, eom. în jud. Alba; 2 298 Iod. (1991). BERGiSCH GLADBACH [berghiş gladbah], oraş în V Germaniei (Renania) de Nord — Westfalia), la NE de Koln; 102 mii loc. (1988). Centru ind. (hîrtie, constr. de maşini). BERGIUS [berghius], Friedrich (.1884— 1949), chimist şi tehnolog german. Prof. univ. la Heidelberg. A elaborat un procedeu industrial de fabricare a benzinei sintetice prin hidrogena-rea catalitică a cărbunelui. Premiul Nobel (1931), împreună cu C. Bosch. BERGMAN, Hjalmar Fredrik Elgerus (1883—1931), scriitor suedez. Romane burleşti şi tragice („Markurells din Wadkoping"). Piese de teatru („Joc de marionete"), nuvele. BERGMAN, Ingmar (n. 1918), cineast şi om de teatru suedez. Filmele saje se disting prin profunzimea meditaţiei filozofice asupra binelui şi răului, asupra vieţii şi morţii („Noaptea saltimbancilor", „A şaptea pecete", „Fragii sălbatici", „Izvorul fecioarei", „Şoapte şi strigăte", „Fanny şi Alexander"). BERGMAN, Ingrid (1915—1982), actriţă americană de film şi teatru, de origine suedeză. Personajele interpretate poartă amprenta candorii şi fac dovada multiplelor ei valenţe în registrul tragic şi comic („Lumina de gaz", „Casablanca", „Fascinaţie", „Vă place Brahms?", „Vizita", „Floarea de cactus", „Sonată de toamnă"). BERGSON [bereson] , Henri (1859—1941), filozof francez. A criticat pozitivismul, susţinînd ingrid Bergman BERGSTRdM 206 că ştiinţa trebuie prelungită cu o metafizică definită ca „experienţă integrală" („Introducere în metafizică"). Esenţa metafizicii sale este teoria duratei („Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei"). A .elaborat o teorie a cunoaşterii axată pe intuiţie, o metafizică a vieţii de tip intuiţionist, potrivit căreia esenţa vieţii rezidă într-o energie care împinge spre evoluţie, numită „elan vital" („Evoluţia creatoare"). Studii de psihologie etică şi estetică („Cele două surse ale moralei şi religiâi", „Rîsul"). Premiul Nobel pentru literatură (1927). BERGSTRdM, Sune K. (n. 1916), biochimist suedez. Cercetări privind mecanismele biochimice ale acţiunii heparinef, autooxidarea, formarea şi metabolizarea acizilor biliari şi a colesterolului. A izolat, a stabilit structura şi a descris acţiunea prostaglandinelor. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1982), împreună cu B.l. Samuelsson şi J.R. Vane. BERHECI» rîu, afl. dr. al Bîrladului; 88 km. Izv. din Rod. Bîrladului şi străbate Colinele Tutovei. Afl. pr.: Zeletin. BERIA, Lavrenti Pavlovici (1899—1953), om politic sovietic. A deţinut importante funcţii, între care: comisar âl poporului pentru Afaceri Interne (1938—1945; mart.—iun. 1953). Colaborator apropiat al lui Stalin, a fost unul dintre principalii organizatori ai represiunilor din perioada anilor *30—’50. Exclus,;*din partid, judecat şi executat. BERI-BERI (cuv. bantu) subst. Boală datorată lipsei de vitamina B1 din organism; apare în special în ţările din Extremul Orient, fiind favorizată de alimentaţia îndelungată cu orez decorticat. BERIL (< fr., lat.) s. n. Silicat natural de beri li u şi aluminiu, cu luciu sticlos, incolor sau divers colorat. Este principalul minereu de beriliu; varietăţile limpezi (ex. smaraldul, acva-marinul, heliodorul etc. sînt folosite ca pietre preţioase. BERILIU (< fr. îi}; {sj gr. berrylos „berii") s.n. Element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9.012, p.t. 1 287°C, p.f. 2 960°C); metal alb cenuşiu tare, casant, foarte uşor, puţin răspîndit în natură, folosit în aliaje (cărora le conferă rezistenţă, duritate şi stabilitate faţă de agenţii fizico-chimici) şi ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, în 1786. BERINDEI, Dan (n. 1923, Bucureşti), publicist şi istoric român. M. coresp. al Acad. (1991). Specialist în istoria modernă a României („Aspecte militare ale răscoalei populare din 1821“, „L’Union des Principautes Roumaines'1. „L’annee revolutionnaire 1821 dans ies Pays Roumaines"). BERINDEI, Ion D. (1871—1928, n. Bucureşti), arhitect şi urbanist român. Prof. univ. !a Bucureşti. Lucrări în stil eclectic, de factură neoclasică şi neobarocă (Palatul Culturii din laşi. Muzeul Muzicii din Bucureşti). BERING t. Vitus Jonassen B. (1681—1741), navigator şi explorator' danez în serviciul Rusiei. A condus două expediţii ruse în Kamceatka (1725—1730, 1733—1741), în timpul cărora a traversat (1728) marea şi str. care azi îi poartă numele, ajungînd pe ţărmul de NV al Pen, Alaska şi în Arh. Aleutine. 2. Mare în N Oc. Pacific, între Pen. Kamceatka, Alaska şi Arh. Aleutine, cu ţărmuri puternic crestate. Pr. golfuri: Anadîr, Norton, Bristol; 2,3 mii. km2. Ad. max.: 5 500 m; ad. medie: 1 598 m. Salinitate medie: 31,5°/00. în ea se varsă fl. Yukon şi Anadîr. Pescuit. Vînătoare de balene, morse şi foci. 3. Str. care desparte Asia de America de Nord, unind apele Oc. Pacific, cu cele ale Oc. îngheţat. Lăţime: 35—86 km. Ad. minimă: 36 m. Ad. max.: 70 m. închisă de gheţuri multe luni pe an; este străbătută de curentul rece Oya-Şivo. Printre ins. Diomede trece graniţa dintre Federaţia Rusă şi S.U.A. şi linia de schimbare a datei. Străbătută pentru prima dată de S.I. Dejnev în 1648. dar denumită în cinstea lui B. (t). 4. Gheţar montan de vale în S Pen. ASaska (S.U.A.), în culmea Chugach-St.-Elias. Lungime max.: 203 km (cel mai mare gheţar din America de Nord). Lăţime max.: 43 km. Supr.: 5,8 mii km2. Coboară pînă în apele G. Alaska. BERIO, Luciano (n. 1925), compozitor italian. Adept al tehnicii seriale şi al procedeelor electronice („Simfonia 68“, opera „Allez, Hop' ş.a.). BERISLÂVEŞTI, com. în jud. Vîlcea; 3 323 loc. (1991), Mănăstire (sec. 18). BER9TAŞVIL! (BERITOV), ivan Solomono» vid (1884—1974), fiziolog gruzin. Lucrări privind activitatea neuropsihică, coordonarea musculară şi mecanismele fiziologice ce stau !a baza comportamentului vertebratelor superioare. BERIU, com. în jud. Hunedoara; 3 450 loc. (1991). BERjER (< fr.) s.f. Fotoliu iarg şi adînc, ai Berlin cărui spătar înalt este uşor prelungit lateral. BERK (cuv. engl.) subst. Rasă de porci creată în Anglia, de culoare neagră cu extremităţile albe, precoce, cu prolificitate potrivită şi rezistenţă organică foarte bună. Tipul productiv al rasei este mixt (carne—grăsime). Se mai numeşte berkshire sau negrul mijlociu. BERKELEY [bs:cli] ,oraş în V S.U.A. (California), port la G. San Francisco în conurbaţia San-Francisco — Oakiand; 107,3 mii ioc. (1988). Ind. de prelucr. a metalelor, chimică, alim. Seruri şi vaccinuri. ^Universitatea California (1868). Observator astronomic. BERKELEY [ba:cli], George (1685—1753), filozof şi teolog irlandez. Episcop anglican. A redefinit existenţa („a fi înseamnă a fi perceput", esse est percipi), suprimînd astfel substratul ultim al lucrurilor, materia! şi inaccesibil cunoaşterii, bază a ateismului şi scepticis- Poarta Brandenburg Centru! oraşului 207 mului, şi conferind subiectului uman capacitatea de a institui obiectul („Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti", „Trei dialoguri între Hylas şi Philonous“). BERKEUU (< fr. {i}; {s} Berkeley, oraş) s.n. Element "chimic radioactiv (Bk; nr. at. 97), din familia actinoidelor. A fost sintetizat de S.G. Thompson şi colaboratorii (1949), prin bombardarea americiului cu particule a. BERKNER, ins. în M. Weddell (Antarctica de V), în cuprinsul gheţarului de şelf Filchner, în faţa Ţării Edith Ronne. Supr.: 61 mii km2 (cea mai mare ins. a Antarcticii). Relief muntos (alt. max.: 976 m). BERLAGE [berlşha] Hendrik Petrus (1856—1934), arhitect olandez. Promotor al funcţionalismului (Bursa din Amsterdam). BERLEŞTI, com. în jud. Gorj; 2 817 loc. (1991). BERLICHINGEN [berii hi ţjganl Gotz von (1480—1562), cavaler german. Aventurier şi brigand faimos, supranumit „Mînâ de fier**, datorită mecanismului de care se servea în locul mîinii stîngi pierdute la asediul cetăţii Landshut (1504). Figură legendară a cavalerismului german, devenit personaj literar. BERLIN, cap. Germaniei, situată în E ţării, pe rîurile Spree şi Havel. Constituie un land cu o supr. de 883 km2 şi formează o aglomeraţie urbană de 5,09 mii. loc. (1988). Cuprinde cartierele Tiergartenr Charlottenburg, Spandau, Zehlendorf, Tempelhof etc. (în V oraşului) şi Pankow, Weissensee, Kopenick, Treptow, Lich-tenberg (în E). Important nod de comunicaţii. Port fluvial, Aeroporturi internaţionale (Tempelhof, Schonefeld). Centru comercial şi ind.: aparataj electrotehnic şi electronic (uzinele concernelor „Siemens", ,,A.E.G.“), mecanică de precizie, mijloace de transport (autoturisme, locomotive), maşini-unelte, utilaj energetic, oţeluri şi laminate, prod. chim. şi alim., conf. şi tricotaje, poligrafie. Important centru cultural: universităţi („Humboldt", 1810 etc.), Academie de Ştiinţe, Academie de Arte Frumoase. Centru cinematografic. Galerie naţională de pictură. Muzee (Pergamon, Bode, etnologic etc.). Teatre („Berliner Ensemble", „Komische Oper“ etc.). Grădină zoologică. Monumente: Marienkirche (sec. 14) şi Nikolaikirche (sec. 13—15), Castelul GrOnewald (sec. 16—18), Palatul Charlottenburg (sec. 17—18), Zeughaus (sec. 17), Sophien-kirche (sec. 18), Palatul Schwerin (sec. 18), Teatrul de Operă (sec. 18), Poarta Brandenburg cu sculpturi de Schadow, Altes Museum de arh. Schinkel, Reichstagul (sec. 19), Domul (sec. 19). Menţionat pentru prima oară ca oraş în 1230, a fost membru al Hansei, iar din sec. 15, cap. a Brandenburgului şi reşed. dinastiei de Hohen-zollern, apoi cap.’a Prusiei. în a doua jumătate a sec. 18 cunoaşte o mare dezvoltare; unul dintre pr. centre ale Revoluţiei de la 1848—1849 din Germania. Din 1871 a devenit cap. Qermanjei unificate. După al doilea război mondial, B. s-a aflat pînă în 1990, sub administraţia comună a U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. Partea estică a B. a fost cap. Republicii Democrate Germane (R.D.G.) (1949—1990), iar cea vestică a constituit B. Occidental. în nov. 1961, autorităţile din zona estică, pentru a stăvili emigrarea masivă spre V, precum şi pentru a separa cele două zone, au construit celebrul zid al B., care în nov. 1989 a fost dărîmat; zidul a constituit locul unde numeroşi locuitori ai fostei R.D.G. au fost ucişi încercînd să treacă în R.F.G. Demolarea lui a însemnat practic încetarea perioadei „războiului rece“ şi a divizării Europei. în 1991 a redevenit cap. Germaniei. La B. au avut loc mai multe conferinţe şi congrese internaţionale şi s-au semnat tratate de pace. — Congresul ae la congres convocat în 1/13 iun.—1/13 iul. 1878, din iniţiativa marilor puteri europene, pentru revizuirea Tratatului de la San Stefano. Recunoştea independenţa României, proclamată la 9 mai 1877, şi restabilea autoritatea statului român asupra Dobrogei. Totodată, recunoştea independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, stabilea constituirea principatului Bulgariei, vasal Turciei, şi transforma Bulgaria de Sud în reg autonomă (Rumelia Occidentală) în cadrul Imp. Otoman. A sancţionat ocuparea Bosniei şi a Herţegovinei de către Austro-Ungaria. — Conferinţa de fa Berlin v. Potsdam, Conferinţa de la ~. BERLINĂ (< fr.) s.f. 1. Trăsură în formă de cupeu, cîi patru locuri, folosită în sec. 19. 2. Automobil de persoane, cu caroserie închisă, avînd maximum cinci locuri, cu două sau patru uşi laterale. BERLINER [bar!ins] Emil (1851—1929), inventator american de origine germană. A inventat un tip de microfon (1877) şi un aparat pentru redarea sunetului înregistrat pe placă (gramofon). BERLINGUER [berlingherj, Enrico (1922— 1984), om politic italian. Secretar general al Partidului Comunist Italian (1972—1984). A încercat să reformeze comunismul dur, de inspiraţie stalinistă, fiind unul dintre reprezentanţii eurocomunismului occidental. BERLIOZ, Hector (1803—1869), compozitor şi critic muzical francez. Creaţie romantică, caracterizată prin colorit muzical viu, strălucitor şi tendinţă către monumental (şapte uverturi, „Simfonia fantastică", „Lelia sau reîntoarcerea la viaţă", „Simfonia funebră şi triumfală", „Romeo şi Julieta", „Harold în Italia", legenda dramatică pentru cor şi orchestră „Damnaţiunea lui Faust", „Recviem", operele „Benvenuto Cellini", „Troienii", „Beatrice şi Benedict"). Creatorul muzicii cu program; autor al unui vestit tratat de orchestraţie. BERLIŞTE, com. în jud. Caraş-Severin; 1 569 loc. (1991). BERMĂ (< fr., germ.) s.f. Suprafaţă (banchetă) orizontală sau aproape orizontală amenajată în lungul unui terasament (debleu, rambleu, dig, canal), permiţînd scurgerea apelor, circulaţia personalului de întreţinere şi depozitarea diverselor materiale sau echipamente. Hector Berlioz BERMEJO [bermeho], rîu în Argentina, affc dr. al fl. Paraguay; 1100 km. Izv. din Anzii Bolivieni şi străbate C. Gran Chaco, unde se numeşte şi Teuco, în sezonul pioios, traversînd reg. cu soluri roşii, apele sale devin şi ele roşii. BERMUDE (BERMUDA iSLANDS), arh. în Oc. Atlantic la 965 km de ţărmurile S.U.A., format din c. 360 ins., majoritatea coraligene, din care c. 20 sînt locuite; 53,5 km2; 58,8 mii loc. (1989). Centrul ad-tiv: Hamilton. Ins. pr.: Great Bermuda, St. George’s, Somerset. Legume, bumbac, tutun, ricin, citrice, bananieri, arbori de cafea. Floricuitură. Pescuit. Turism (0,6 mii. turişti în 1987). Din 1612, colonie britanică; din 1968 are autonomie internă. BERNA (germ. BERN, fr. BERNE) 1. Canton în partea central-vestică a Elveţiei; 6,1 mii km2; 928,8 mii loc. (1988). Centrul ad-tiv: Berna. Cereale, pomicultură, creşterea bovinelor. 2, Cap. federală a Elveţiei» în V ţării, pe Âare, centru ad-tiv al cantonului cu acelaşi Berna. Turnul cu ceas BERNADOTTE 208 nume: 298,8 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Pr. centru politic al ţării. Centru financiar şi ind. (metalurgie, textile, produse chimice, mobilă, ciocolată). Universitate (1528). Muzeul Alpilor. Mănăstire gotică (sec. 13), primărie (începutul sec. 15), catedrală (sec. 15—16), biserica Heilig-geist (sec. 18). întemeiat în 1191, oraşul s-a unit cu Confederaţia Helvetică în 1353. Capitala federală a ţării din 1848. Sediul Uniunii Poştale Universale — Convenţia de la convenţie internaţională referitoare la protecţia drepturilor de proprietate literară, ştiinţifică şi artistică, încheiată în 1886, modificată şi amendată în 1896 la Paris, în 1908 la Berlin, în 1928 la Roma, în 1948 la Bruxelles si 1967 la Stockholm. BERNADOTTE Fbae:rnadot]. dinastie de suverani ai Suediei, întemeiată în 1818 de Jean?Baptiste B. (1763—1844), mareşal francez, care s-a distins în campaniile napoleoneene. Ales prinţ moştenitor (1810) şi încoronat rege al Suediei sub numele de Carol XIV (1818—1844). Din această dinastie mai fac parte Oskar I (1844—1859), Carol XV (1859—1872), Oskar II (1872—1907), Gustav V (1907—1950), Gustav VI Adolf (1950—1973) şi Carol XVI Gustav (din 1973). BERNADOTTE [bae:rnad$>t] Folke, conte (1895—1948), general, diplomat,.şi om politic suedez. A condus Crucea Roşie: suedeză în timpul celui de-al doilea război mondiaî, salvînd numeroşi oameni din lagărele de concentrare naziste. Mediator desemnat de O.N.U. în conflictul arabo-israelian, a fost asasinat la Ierusalim de extremişti evrei. BERNAL [bs :nalj, john Desmond (1901—1971), fizician şi cristalograf englez. Prof. univ. la Londra. Contribuţii la analiza structurală a unor clase de compuşi (metale, hormoni, vitamine, albumine simple). Unul dintre fondatorii scientologiei („Funcţia socială a ştiinţei"). Contribuţii la studiul rolului ştiinţei în societate („Ştiinţa în istoria societăţii"). M. de onoare al Acad. Române (1957). BERNANOS [bernanos], Georges (1888— 1948), scriitor şi eseist francez. Romane de intensă forţă dramatică („Sub soarele lui Satan“, „jurnalul unui preot de ţară"). Eseuri cu caracter antifascist („Marile cimitire sub lună"). BERNARD [bernar], Claude (1813—1878), fiziolog francez. Prof. univ. la Sorbona. Unul dintre fondatorii fiziologiei moderne şi ai endocrinologiei. Contribuţii la studiul funcţiei glicogenetice a ficatului, al rolului pancreasului în digestia grăsimilor, al fenomenelor electrice din muşchi şi nervi, al rolului sistemului nervos în apariţia diabetului, în reglarea vasomotrici-tăţii, al acţiunii paralizante a curarei. A creat termenii de mediu intern şi secreţie internă. în „Introducere la studiul medicinii experimentale", formulează o serie de reguli ale metodologiei observaţiei, experimentului şi ipotezei ştiinţifice, înscriindu-se printre clasicii epistemologiei. BERNARD De Clairvaux [bernar de clervo] (c. 1091—1153), călugăr şi teolog francez. Fondator al abaţiei Clairvaux. Raţionalismului lui Abelard i-a opus o teologie mistică, în care cunoaşterea de sine a omului se realizează prin practicarea umilinţei, a cărei paradigmă vie este Hristos. A luat parte la pregătirea cruciadei a doua. Reformator al ordinului cistercian. Canonizat. BERNARDIN1 (< germ.) s.m. Rasă de cîini originară din *Elveţia, de talie mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roşcate; sînt dresaţi pentru descoperirea călătorilor rătăciţi în munţi; saint-bernard. BERNARDIN2, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Călugăriţă) aparţinînd unei congregaţii desprinse în sec. 10 din ordinul benedictinilor. BERNARDIN DE SAINT-PIERRE Oern ardei* de pierj Jacques-Henrt (1737—1814), scriitor francez. Precursor al romantismului Discipol al lui J.—J. Rousseau, a contribuit la dezvoltarea gustului pentru natură şi exotism („Studiile naturii"). Capodopera sa este romanul idilic „Paul şi Virginia". BERNÂTH [baernartj Aurel (1895—1982), pictor ungur. Compoziţii tematice de mari dimensiuni, caracterizate printr-o riguroasă construcţie, adesea de tendinţă expresionistă. („Istoria omenirii" — frescă la Institutul de Arheologie din Budapesta). BŞRN (< fr.) s.f. în ~ (despre steaguri) = coborît pe jumătate, în semn de doliu. BERNEA, Horia (n. 1938, Bucureşti), pictoi român. în creaţia sa de o aspră concentrare expresivă şi vigoare cromatică, redă obiecte cu caracter simbolic sau religios, subiecte-nucfeu pe care le dezvoltă pe cicluri („Dealul", „Hrana", „Prapuri"). BERNEZI, Alpii (BERNER ALPEN), grup muntos la NV Alpilor (Elveţia) între Ronul Superior şi rîul Aa re. Alcătuit din şisturi cristaline şi graniţe. Alt. max.; 4 274 m (vf. Finsteraarhorn). Glaciaţie montană dezvoltată (c. 80 de gheţari). Alpinism. Staţiuni turistice. BERNHARDT [bernar], Sarah (1844—1923), tragediană franceză. A creat în premieră absolută roluri din piesele lui Dumas-fiul, Sardou, Rostand ş.a. Interpretări memorabile în roluri din dramaturgia lui Racine, Corneille, Musset şi Hugo. A jucat şi în film. BERNINA, grup muntos cristalin în Alpii Retici, la graniţa Elveţiei cu Italia. Alt. max.: 4 049 m. Acoperit cu zăpezi veşnice şi gheţari. Prin pasul B., la 2 323 m alt. trece c. f. electrică Merano—St. Moritz. BERNINI, Giovanni Lorenzo (1598—1680), sculptor, arhitect şi pictor italian. Reprezentant de frunte al barocului. Operă vastă, cu influenţe în multe ţări europene. Prolifică activitate de sculptor: statui („David", „Sf. Tereza"), grupuri statuare („Apolo şi Dafne"), portrete-bust, plăci comemorative. Lucrări în care îmbină creaţia arhitecturală cu cea de sculptură (baldachinul şi tronul Sf. Petru din bazilica San Pietro, Roma). Giovanni Lorenzo Bernini: „Apolo şi Dafne" Printre operele de arhitectură: „Scala Regia" din Palatul Vatican, Biserica Andrea al’ Quirinale, ambele la Roma. BERNOULLI [bernuli], numele mai multor matematicieni şi fizicieni elveţieni. Mai cunoscuţi: 1. Jakob B. (1654—1705). Contribuţii la calculul variaţional şi în teoria probabilităţilor. 2. Johann B. (1667—1748), frate cu B. (1). Lucrări de calcul diferenţial şi integral. 3. Daniel B. (1700—1782), fiul lui B. (2). Contribuţii in hidrodinamică şi în teoria cinetică a gazelor. A stabilit că suma dintre presiunile statică, dinamică şi de poziţie ale fluidelor ideale ce trec printr-o conductă este constantă (legea lui B.). BERNSTEIN [bernstain], Eduard (1850— 1932), om politic şi publicist german. Unul dintre conducătorii şi teoreticienii social-demo-craţiei germane, lider al Internaţionalei a ll-a. A supus unei analize critice principalele teze ale marxismului („Problemele socialismului"). Sub influenţa neokantianismului, s-a orientat spre un socialism etic. BERNSTEIN [b^rnştain] ? Leonard (1918—1990)jdirijor, pianist şi compozitor american. Directorul orchestrei filarmonice din New York (din 1958). Musicaluri („West Side Story"), muzică de balet, simfonii, sonate. BERRUGUETE, Alonso (c. 1490—1561), sculptor şi decorator spaniol. Lucrări cu decoraţie abundentă (altarele şi stranele din catedralele de la Salamanca, Toledo etc.). A introdus manierismul în sculptura spaniolă. John Desmond Bernal Claude bernard Sarah Bernhardt Leonard Bernstein 209 BEST BERRY, prov. istorică în centrul Franţei, între Loara şi Masivul Central Francez. Oraş pr.: Bourges. Cereale şi creşterea animalelor; pomicultură; viticultură. BERRY, Chuck (n. 1926), chitarist şi compozitor american de culoare, Compune într-un stil care îmbină „blues" şi „country". Unul dintre promotorii „rock and roll-ului". BERTALANFFY, Ludwig von (1901—1973), biolog austriac. Stabilit în Canada. Prof. univ. la Viena, Ottawa, Los Angeles, Edmonton. Pionier al abordării organismice şi sistemice a fenomenelor biologice („Biologie teoretică", „Problemele vieţii"). A elaborat o concepţie generalizată a sistemelor („Teoria generală a sistemelor"). BERTEA, com. în jud Prahova; 3 822 loc. (1991). Centru pomicol. BERTEŞTII DE JOS, com. în jud. Brăila, pe Călmăţui; 3 043 loc. (1991). BERTHELOT [bertlo], Henri Mathias (1861—1931), general francez. Ca şef al misiunii militare franceze în România, a contribuit la reorganizarea armatei române în primăvara anului 1917. A sprijinit aspiraţiile poporului român pentru realizarea statului naţional unitar. M. de onoare al Acad. Române (1926). BERTHELOT [bertlo], Marcelin Pierre Eugene (1827—1907), chimist francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări în domeniul chimiei organice de sinteză, al termochimiei, al echilibrelor chimice şi al istoriei chimiei. A inventat bomba calorimetrică. M. de onoare al Acad. Române (1906). BERTHIER [bertie], Louis Alexandre, prinţ de Neuchâtel şi Wagram (1753—1815), mareşal francez. Ministru de Război (1800— 1807). A participat, după 1797, la toate campaniile lui Napoleon I. BERTHOLLET [bertolş], Claude Louis conte (1748—1822), chimist francez. Prof. univ. la Paris. A elaborat împreună cu Lavoisier o nomenclatură chimică raţională; a descoperit proprietăţile decolorante ale clorului şi aplicaţiile acestuia ca agent de albire, cloraţii şi utilizarea lor la fabricarea explozivilor; a sintetizat cloratul de potasiu (sarea lui B.) şi a studiat echilibrele chimice. BERTILLON [ bertiio], Alphonse (1853—1914), antropolog francez. Creatorul metodei antropometrice de identificare a criminalilor, care-i poartă numele. BERTOLA, Clody (n. 1913, Bucureşti), actriţă română de teatru. Interpretă de sensibilitate şi rafinament intelectual („Cea din urmă" de Gorki, „Sfînta Ioana" de Shaw, „Cum vă place" de Shakespeare, „Elisabeta I" de Foster, „Un tramvai numit dorinţă" de T. Williams, „Opera de trei parale" de Brecht, „Pescăruşul" de Cehov). BERTOLDO, carte populară sapienţială, narînd întîmplările ţăranului Bertolunie“) s.f. Pasiune excesivă pentru cărţi. BIBLIORAFT (< bibliotecă] + raft) s.n. Clasor de carton, cu un dispozitiv metalic în interior, pentru păstrarea corespondenţei, a actelor etc. BIBLIOTECAR, -Ă (< fr., germ.) s.m. şi f. Persoană care are în grija sa administrarea unei biblioteci. BIBLIOTECĂ (*Bfo, rîu în centrul statului Chile; 380 km. Izv. din Anzii Patagonezi şi se varsă în Oc. Pacific la Concepcion printr-un estuar. Navigabil în amonte, pînă la Nascimento. BIOCATALIZATOR (< germ.) s.m. Substanţă organică sintetizată de organismele vegetale sau animale care activează procesele biologice. V. enzimă. BIOCENOLOGIE (< fr.) s.f. Ramură a ecologiei care studiază provenienţa, structura şi evoluţia temporospaţială a biocenozelor. BIOCENOZĂ (< fr. {ij; {sj bio- + gr. koinos „în comun"} s.f. Comunitate de organisme vegetale (fitocenoză) sau animale (zoocenoză) care convieţuiesc într-un anumit mediu sau sector din biosferă (biotop). B. reprezintă un nivel supraindividual de organizare a materiei vii, în care membrii se află în strînse interrelaţii istorice, fiziologice şi ecologice. BIOCHIMIE (< fr. ji|) s.f. Ştiinţă care studiază organizarea, structurarea şi transformarea combinaţiilor chimice în organismele vii. Este formată din b. statică sau descriptivă (descrie combinaţiile chimice din organismele vii) şi b. dinamică (cercetarea metabolismului). Primele concepţii ştiinţifice privind starea de boală, ereditatea, regimul de viaţă, influenţa mediului înconjurător asupra organismului se datoresc lui Hipocrat din Kos, Galenus din Pergam, Ibn-Sina (Avicena), Paracelsus, Van Helmont ş.a. Descoperirile ulterioare au pregătit premisele pe baza cărora Lavoisier a demonstrat rolul oxigenului în procesele arderii şi în respiraţia plantelor şi animalelor, cercetările sale fondînd subramuri ale disciplinei (b. vegetală şi b. animală). Realizarea primelor sinteze in vitro (Fr. Wijhler, ureea, 1828; N.N. Zinin, anilina, 1842; H. Kolbe, acidul acetic, 1845 ş.a.) a demonstrat posibilităţile nelimitate ale sintezei organice, îndreptînd preocupările către elaborarea unor metode noi de determinare calitativă şi cantitativă a produselor rezultate în cursul reacţiilor biochimice, în această perioadă b. constituindu-se ca ştiinţă de sine stătătoare. în sec. 20, principalele direcţii de cercetare au avut ca obiect: acizii nucleici, proteinele, enzi- mele, alcaloizii, carotenoidele, antibioticele, contracţia musculară ş.a. Rezultatele obţinute au răsplătit activitatea unor chimişti, biochi mişti şi medici (L. Pauling, H. Corey, j.H. Northrop, J.C. Kendrew, M.F. Perrutz, S. Moore, W. Stein ş.a.), cu Premiul Nobel. în ultimele decenii s-au dezvoltat^ şi cercetările de b. industrială şi b. cosmică. în România, contribuţii în domeniu au avut: C. Davila, A. Bernath, I. Athanasiu, D. Călugăreanu, E. Riegler, V. Ciocîlteu, E. Macov-schi, C. Bodea, C. Rabega ş.a. BIOCHORjE (< engl.) s.f. (BIOL.) Parte a biocenozei, cu durată de existenţă redusă, apărută ca urmare a unor condiţii favorabile; în b. procesele care determină circulaţia materiei sînt intense. Sin. microcenoză. BIOCL£ST s.n. Fragment de dimensiuni centimetrice, rezultat din triturarea naturală a părţilor scheletice ale unui organism, încorporat în masa unui sediment. BIOCLIMATOLOGIE (< fr. {i}) s.f. Ramură a dimatologiei care studiază influenţa factorilor climatici asupra organismelor vii. BIOCONSTRUIT (< bio- + construit) adj. (Despre o rocă sau un sediment) Care rezultă din activitatea fiziologică a unor organisme coloniale (ex. calcare recifale). BIOCONVERSIE (< bio- + conversie) s.f. Proces de transformare a unei forme de bioenergie în alta, în cadrul proceselor biologice. BiOCURENT (< bio- + curent) s.m. Activitate electrică prezentă în ţesuturile şi organele animale (ex. în scoarţa cerebrală, în muşchiul cardiac). BIODEGRADARE (< bio- + degradare) s. f. Proces de descompunere a substanţelor organice de către enzimele produse de organisme vii, în special bacterii şi ciuperci microscopice. Prin b. se asigură ciclul elementelor în natură. Există şi substanţe care nu se supun acestui proces (recalcitranţă moleculară). BIODERMĂ (< fr.; {s} bio- + gr. derma „piele") s.f. (BIOL.) Peliculă de alge, protozoare, rotifere etc., care acoperă părţile scufundate în apă ale plantelor; perifiton. BIODIN£MICĂ (> fr .; js} gr. bios „viaţă" + dynamis „forţă") s.f. Ştiinţa proceselor vitale active, de mişcare, care se petrec în organisme. BIOE LECTRICITATE (< bio- + electricitate) s.f. Curent electric produs de către organismele vii. BIOENERGIE ({i} < bio- + energie) s.f. Energie produsă prin activitatea fiziologică a organismelor vii (electrică, termică, luminoasă etc.). în concepţia medicinii orientale, b. reprezintă componenta imaterială a corpului. BIOENERGETICĂ (< bio- + energetică) s.f. Ramură a biofizicii care studiază mecanismele şi legităţile transformării energiei în cadrul proceselor desfăşurate în sistemele biologice vii, precum şi procesele energetice din biosferă. BIOFIL (< gr. bios „viaţă" + philos „iubitor") adj. Calitatea unor elemente chimice caracteristice biosferei de a se concentra în corpul vieţuitoarelor (ex. carbonul, oxigenul, calciul etc.). BIOFJLTRU (< fr. {i}) s.n. Instalaţie de epurare a apelor de canal cu ajutorul bacteriilor aerobe, compusă dintr-o incintă umplută cu material granular şi acoperită de o membrană încărcată cu bacterii. BIOFIT, -Ă ( {s} bio- + gr. phyton „plantă") adj. Care trăieşte pe un alt organisrrţ, fără a-i dăuna şi cu care se află în echilibru biologic (ex. specii de microbi ce trăiesc pe pişle sau pe mucoase). în anumite condiţii (scăderea rezistenţei organismului, exaltarea virulenţei microbilor) echilibrul se rupe şi se produce îmbolnăvirea gazdei. BIOFjZIC (< fr. {i}) s.f. Ramură a biologiei al cărei obiect N constituie studiul fenomenelor şi proceselor fizice şi fizico-chimice care se desfăşoară în organismele vii, precum şi influenţa factorilor fizici asupra acestora. în prezent, b. s-a separat în cîteva râmuri independente: radiobiologia, bioenergetica, fotobiologia, biomecanica ş.a. BIOFOND s.n. Totalitatea speciilor şi comunităţilor dintr-un spaţiu dat sau biotop. BIOGAZ (< fr. {i}) s.n. 1. Amestec de gaze conţinînd în cea mai mare parte metan, rezultat din descompunerea unor compuşi organici (ex. celuloză, uree, pectine etc.) de către microorganisme anaerobe. 2. Combustibil obţinut printr-un proces de fermentaţie dirijată a biomasei, avînd puterea calorică de 19 000—25 000 kJ/Nm3. BIOGEN, -Ă (< fr. {i}; {s} bio- + gr. gennao „a naşte") adj. (Despre roci) Care a luat naştere prin activitatea organismelor. BIOGENEZĂ (< fr. {i}) s.f. Teorie (formulată de Fr. Redf, sec. 17) după care orice fiinţă provine din altă fiinţă ce i-a dat naştere; se opune teoriei generaţiei spontanee. BIOGENOSFERĂ s.f. învelişul de la suprafaţa Terrei în care există condiţii pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii. BIOGEOCENOZĂ s.f. Complex format dintr-o comunitate de plante (fitocenoză), o comunitate de animale (zoocenoză) şi terit. ocupat de ele, cu particularităţile lui de sol, aer, apă. BIOGEOCHIMJE (<'germ.) s.f. Ramură a geochimiei care studiază relaţiile dintre biosferă şi celelalte geosisteme din punct de vedere chimic (compoziţia chimică a organismelor şi modul de participare a materiei vii şi a produselor şi de descompunere în procesele de migraţie şi de acumulare a elementelor chimice din scoarţa terestră). Metodele b. sînt folosite şi în prospecţiunile zăcămintelor de minerale utile. BIOGEOGRAFIE (< fr. {i}) s.f. Ramură a geografiei care studiază geografic biosfera, cauzele repartiţiei în spaţiu a plantelor şi animalelor, precum şi elementele caracteristice fiecărei biocenoze şi biotop (ecosisteme). BIOGLJFE (< gr. bios „viaţă“ + glyphein „a grava") s.f. pl. Structuri de bioturbaţie superficiale realizate de organismele animale bentonice (anelide, moluşte, crustacee, trilobiţi etc.) în timpul activităţii lor biotice. Se disting urme de paşi, de tîrîre, de hrăni re şi de îngropare ce redau aspecte distincte ale morfologiei ventrale a organismului. B. sînt caracteristice depozitelor sedimentare de apă puţin adîncă (lacustre, litorale). BIOGRAF, »Â (< fr. [i}; fsj bio- + gr. grapho „a scrie") s.nj. şi f. Autor de biografii. BIOGRAFIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Privitor la biografie, care aparţine unei biografii. BIOGRAFJE (< fr. {i}) s.t 1. Scriere care expune (comentează şi analizează) în scopuri documentare, istorice, portretistice, viaţa unor persoane. B. romanţată = povestirea literară sau literaturizată a vieţii unei persoane celebre. O B. socială = metodă de (au to)în reg Ist rare a experienţei de viaţă a indivizilor utilizată în studierea unor fenomene psiho-sociale, precum adaptarea şi integrarea social-culturali, în vederea prezentării cît mai veridice a vieţii acestora în condiţii social-economice concrete. 2. Viaţa unei persoane; totalitatea evenimentelor existenţei sale. BiOINDICATORI (< bio- + indicatori) s.m. pl. Organisme care, prin prezenţa, numărul sau intensitatea dezvoltării lor, servesc drept indicatori ai unor procese naturale sau anumitor condiţii de mediu, ai prezenţei anumitor substanţe în apă sau în sol, al gradului de poluare ş.a. BIOINGINERIE (< bio- + inginerie) s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor de bioconversie, elaborînd metode şi tehnici de aplicare a acestora pe scară industrială. BIOKO, ins. vulcanică în G. Guineii, la 32 km de ţărmul Africii (Guineea Ecuatorială); 2 mii km2; 105 mii loc. (1984). Oraş pr.; Malabo (capitala statului). Relief muntos (3 008 m), cu păduri tropicale din esenţe preţioase. Plantaţii de cacao, cafea, bananieri şi palmieri de cocos. Pînă în 1973 s-a numit Fernando Poo, iar pînă în 1979 Macias Nguema Biyogo. BIOLIT (< fr. {i}; {s} gr. b/os „viaţă" + lithos „piatră") s.n. Rocă sedimentară formată prin acţiunea complexă a organismelor vegetale (fitobiolite) sau animale (zoobiolite), în urma depunerii resturilor biogene după moartea acestora (acumularea de cochilii, spiculi de spongieri, alge calcaroase şi frustule de diato-mee). Poate fi caustobiolit (cărbuni, bitumene) şi acaustobiolit (diatomite, calcare). Este utilizat ca generator de energie şi în ind. mat. de constr. BIOLIZĂ s.f. Descompunere a materiei organice prin intermediul organismelor vii. BIOLOG (germ. {i}) s.m. Specialist în biolo-gie. BIOLOGIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Care aparţine vieţii sau biologiei, privitor la viaţă sau la biologie. □ Orientări biologice în sociologie = curente în sociologia din a doua jumătate a sec. 19, care extrapolează legităţile biologice în sfera socialului. V. antropologie, biosociologie, darvinism social, organicism, rasism. BIOLOGIE (fr. {i}; {s} bio- + gr. logos „studiu") s.f. 1. Ştiinţă al cărui obiect de studiu îl constituie materia vie sub toate aspectele ei, originea, dezvoltarea, variabilitatea formelor de viaţă (plante şi animale) şi legile care le guvernează. Primele încercări de sistematizare a cunoştinţelor biologice datează încă din antic. (Aristotel, Teofrast), dar aria de investigare şi metodele de lucru se confundau cu cele ale botanicii, anatomiei sau chiar medicinii. După descoperirea microscopului (A. von Leeuwen-hoek, c. 1675) b. tinde să se individualizeze, în timpul Renaşterii şi în secolele următoare diferenţiindu-se pe ramuri. Termenul de b. a fost creat şi introdus în ştiinţă în 1802 (Lamarck, Treviranus). Ştiinţele componente s-au diferenţiat în funcţie de obiectul de studiu: botanica, zoologia, anatomia, histologia, citolo-gia, fiziologia, embriologia, microbiologia, ecologia, genetica, etologia ş.a. în sec. 20 b. îşi lărgeşte aria prin apariţia ştiinţelor de graniţă: BIOLUMINESCENŢ Ă 220 bioacustica, biocenologia, biochimia, bioclimato-logia, biodinamica, bioenergetica, biofizica, bio-geochimia, biogeografia, bioingineria, biomate-matica, biometeoroiogia, biosociolog ia, biostratigrafia ş.a. Ca personalităţi ale b. mondiale s-au remarcat: W. Bateson, K.E. von Baer, R. Brown, G.L.L. de Buffon, A.P. de Candolle, G. Cuvier, J.H. Fabre, E. Geoffroy Saint-Hilaire, E. Haeckel, J.B. Lamarck, C. Linne, G.J. Mendel, R. Owen, A.N. Severţov, M. Schleiden, Th. Schwann, E.L. Tatum, Tawara Sunao, H. de Vries, A.R. Wallace, A. Weismann ş.a. în România contribuţii remarcabile au avut: G. Antipa, I. Borcea, D. Brandza, A. Caradja, R. Codreanu, C. Motăş, E. Pop, E. Racoviţă, N. Şanta, E. Teodorescu, D. Voinov ş.a. □ B. agricolă = agrobiologie. B. moleculară = studiul structurilor moleculare ale organismelor vii. B. spaţială = cosmobiologie. 2. P. restr. Studiul ciclului reproductiv al plantelor şi animalelor la nivel de specie. 3. (MED.; impr.) Termen care denumeşte chimia medicală şi tehnicile de laborator necesare diagnosticului. BIOLUMINESCENŢĂ (< fr. {i}) s.f. Lumină rece produsă de organisme vii (licurici, peşti abisali, ciuperci) sau de microorganisme, prin oxidarea unei substanţe proprii (luciferina). BIOM (cf. it. bioma; gr. bios „viaţă") s.n. Formaţiune biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare, avînd un spaţiu geografie%u anumite trăsături climatice şi de relief. BIOM^SĂ (< engl., germ.) s.f. Masa totală a micro- şi macroorganismelor vegetale (fitomasă) şi animale (zoomasă), care trăiesc pe o anumită unitate de suprafaţă sau într-un anumit volum de aer ori de apă. BIOMECANICA (< fr. fi}) s.f. (BIOL.) Ramură a biofizicii care aplică principiile mecanicii în studierea şi explicarea unor fenomene fiziologice de la nivelul organismelor vii. BIOMETEOROLOGJE (< fr. fi}) s.f. Ramură a meteorologiei care studiază influenţa proceselor fizice şi chimice din atmosferă, acţiunea climei şi vremii asupra omului, animalelor şi plantelor. BIOMETRI.E (< fr. {i}; {s} bio- + gr. metron „măsură") s.f. Cercetare a organismelor şi organelor prin măsurare. BIOMICROSCOPIE (< fr.) s.f. 1. Examinarea ţesuturilor vii cu ajutorul microscopului „in vivo" şi „in vitro". 2. Examinarea unor structuri oculare cu ajutorul unui microscop corneean binocular. BION (BIONT) (< fr.; {s} gr. bios „viaţă" + on „fiinţă") s. m. Orice organism individual, independent. i BION (probabil sec. 2 î.Hr.), poet bucolic grec. imitator al lui Teocrit („Cîntec funebru în cinstea lui Adonis"). BION DO, Ravio (1388 sau 1392—1463), umanist şi istoric itajian. A demonstrat romanitatea românilor prin conştiinţa originii romane la românii înşişi, prin continuitatea şi latinitatea lor. BIONICĂ (< engl. {i}) s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul proceselor biologice şi al structurii organismelor vii, în scopul rezolvării prin similitudine a unor probleme tehnice şi al creării de sisteme tehnice (modele) care să prezinte caracteristici funcţionale asemănătoare funcţiilor organismelor vii. BIONOMIE (< fr. fi)) s.f. (BIOL.) (înv.) Ecologie. BIOPOLITICĂ (< bio- + politică) s.f. Ansamblu de măsuri rasiste, reprezentînd aplicarea în practică a biosociolog iei. BIOPSjE (< fr. fi}; fs} bio- + gr. opsis „vedere") s.f. Metodă de laborator care constă din extragerea, pe cale chirurgicală sau prin puncţie aspiratorie, a unui fragment de organ sau de ţesut dintr-un organism viu în ve.derea studierii lui la microscop. BIORjTM (< bio- + ritm) s.n. Ritm al proceselor biologice, cu durată diferită de la un proces la jltul (secunde, minute, ceasuri, ritmuri zilnice,, săptămînale, lunare, anuale şi plurianuale). BIOSESTON (< fr.) s.n. Totalitatea componentelor vii ale unei ape grupate în pleuston, neuston, plancton, necton şi bentos. BIOSFERĂ (< fr. fi}) s.f. înveliş discontinuu al Pămîntului format din totalitatea organismelor vii, împreună cu toate elementele necesare vieţii. Limitele sale cuprind marginea superioară a atmosferei, litosfera şi întreaga hidrosferă. Masa totală a b. este de c. 101S t. Este unicul suprasistem al Pămîntului în care se produce substanţă organică, prin procese specifice de transformare a energiei solare, apei şi materiei anorganice. BIOSINTEZĂ (< fr. fi}) s.f. Sinteza unui compus chimic in vivo sau in vitro de către celulele vii (de ex. cu felii de ţesuturi, omogenate tisulare). BIOSOCIOLOGIE (< fr., germ.) s.f. Teorie antiştiinţifică, folosită de fascişti, care pretinde că factorul determinant al dezvoltării sociale este factorul biologic, redus la noţiunea de rasă. BIOSPEOLOGJE (< fs} bio- + speologie) s.f. Ştiinţă care studiază formele de viaţă din mediul cavernicol. la naştere ca disciplină ştiinţifică din iniţiativa savantului român Emil Racoviţă (1907), care-i trasează problematica şi planul de lucru al cercetărilor viitoare, şi se consolidează ca ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect şi metodică specifice de lucru. BIOSTATISTICĂ (< germ.) s.f. Ramură a medicinii care studiază cu metode statistice fenomenele biologice şi demografice; statistică medicală. BIOSTAZIE' v. eroziunea solului. BIOSTIMULATOR (< bio- + stimulator) s.n. Substanţă care, conţinînd biostimuline, creşte nespecific vitalitatea, sporeşte rezistenţa la factori nocivi, favorizează procesele de regenerare şi reparare a ţesuturilor organismelor. BIOSTIMULINĂ (< bio- + stimul) s.f. Factor biologic produs în cantităţi infinitezimale, de cele mai multe ori nedozabil şi neidentificabil, de către ţesuturile vii aflate în condiţii improprii şi eliberat de acestea în momentul revenirii la normal. BtOSTRATIGRAFIE (< engl.) s.f. Domeniu al stratigrafiei care studiază răspîndirea organismelor în decursul timpului geologic şi stabileşte vîrsta depozitelor sedimentare pe baza fosilelor pe care le conţin. BIOT (< fr. fi}; B/ot) s.m. Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric (simbol: Bi), egală cu 10 A. BIOT [bio], Jean-Baptiste (1774—1862), fizician şi astronom francez. Contribuţii la studiul polarizării luminii. în electromagnetism a stabilit fprmula intensităţii cîmpului magnetic al unui conductor (legea Biot-Savart). BIOTEHNOLOGIE s.f. Ansamblu de procedee industriale de sinteză chimică a unor produse (antibiotice, proteine, vitamine, stimulatori de creştere ş.a.) în prezenţa microorganismelor (bacterii, drojdii, fungi etc.). BIOTERAPJE (< fr.; fsj bio- + gr. therapeia „îngrijire") s.f. Tratarea unor afecţiuni cu produse provenite de !a alte organisme (ţesuturi vii. hormoni, bilă etc.). BI9TIC, -A (< fr. fi}) adj. (BIOL.) Referitor la viaţă, de viaţă (ex. factor b., mediu fa.). BIOTjNĂ (< fr. fi}) s.f. Vitamina H. BIOTJP (< fr.) s.n. 1. Tipul de organizare sau individul după care s-a făcut prima descriere a unui organism. 2. Totalitatea indivizilor care aparţin aceluiaşi genotip. BIOTJT (< fr. fi}) s.n. Mică feromagneziană, de culoare brun-verzuie pînă ia neagră, cu luciu sticlos sau sidefos semimetalic şi aspect de mase compacte foioase-solzoase. Se formează în filoanele pegmatitice şi reprezintă un constituent important al celor mai multe roci magnetice acide şi intermediare. Este utilizat ca material sclipitor la fabricarea mortarului. BIOTOP (< fr. fi}; fs} bio- + gr. topos „loc") s.n. Mediu de viaţă cu caracteristici ecologice relativ omogene pe care se dezvoltă o biocenoză. B Locul pe care îşi duce viaţa o comunitate de organisme; habitat, ecotop. BIOTURBAŢIE s.f. Proces prin care organismele animale (litorale, neritice şi batiale) prelucrează şi modifică substratul lor natural generînd noi structuri sedimentare. BIOXID s.m. Dioxid. BIOZ Element de compunere a unor cuvinte cărora le conferă sensuri de „viaţă", „proces vital" etc. (ex. antibioza, parabioza, simbioza). BIPARTID (< bi- + partid) adj. (DR.) Sistem ~ = (în unele ţări) sistem de organizare politică în care la putere se succed două partide. BIPARTIT, -A (< fr., lat.) adj. Care are sau implică două părţi. ■ (DR.) (Despre o înţelegere) La care participă două state sau două partide politice. BI PĂTRAT, -Ă (< bi- +pâtrat, după fr.) adj., s.n. 1. Adj. (Despre o ecuaţie polinomiâlă) Care conţine necunoscuta numai la puterile de forma 2n, n şi 0. 2. S. n. Puterea a patra a unui număr sau a unei mărimi. BIPED, -A (< fr. fi}; fs} bi- + lat. ped „picior") adj. (BIOL.) Care are două picioare; care umblă în două picioare (ex. omul, păsările). BIPIRAMIDĂ s.f. Formă cristalografică închisă, constituită din două piramide alipite simetric prin bazele lor. BIPLgtCĂ (< bi- + placă) s.f. Tub electronic cu doi anozi şi un catod, utilizat ca element redresor şi pentru detecţie. BIPLAN (< fr. fi}) s.n. Avion cu două rînduri de aripi, dispuse una deasupra celeilalte şi legate între ele. BIPOLAR, -A (< fr. fi}) adj. 1. (Despre maşini şi aparate electrice) Care are doi poli magnetici principali (nord şi sud). 2. (Despre unele organisme marine) Care trăieşte în cele două regiuni polare ale Pămîntului, lipsind, în general, în zonele intermediare. BIPOLARITATE (< fr. fi}) s.f. Starea unui corp bipolar (1). BIR (< magh.) s.n. (în ev. med. în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Denumire a celei mai apăsătoare dmtre dări, percepută în bani de către domnie. ATost principala obligaţie fiscală, numită şi dare, plătită de toate clasele şi categoriile sociale, cu excepţia celor privilegiaţi. ■ P. gener. Dare/impozit. 2. Tribut. BIRA, com. în jud. Neamţ; 4 627 loc. (1991). BIRAPORT (< fr.) s.n. Cîtul rapoartelor orientate pentru patru puncte coliniare Pu P2, P3, P4, în care P3 şi P4 împart segmentul P^. B. armonic = b. care are valoarea -1. BIRCHiŞ, com. în jud. Arad; 2 212 loc. (1991). Castel (sec. 19). B.I.R.D. v. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. BIREFRINGENŢĂ (< fr.) s.f. însuşire a unor cristale de a produce fenomenul de dublă refracţie. BIREMĂ (< fr., lat.) s.f. Vas de război cu două rînduri de vîsle suprapuse, folosit în antichitate. BIRENDRA BIR BIKRAM SHAH DEV (n 1945), rege al Nepalului (din 1972); încoronat în 1975. BIR HAKEIM (BI’R AL HUKAYYIM), oaza în Deşertul LibiH la 64 km SV deTobruk. Aici a avut loc o bătălie în cel de-al doilea război mondial între „Forţele Franceze Libere" şi armatele germano-italiene (28 mai—13 iun. 1942). BIRIUZOV, Serghei Semionovici (1904— 1964), mareşal ai Uniunii Sovietice. în anii celui de-al doilea război mondial a fost şef al statului-major al Frotului 4 şi al Frontului 3 Ucrainean. BIRJAR (< birjă) s.m. Vizitiu (şi proprietar) al unei birje. BIRJĂ (< rus.) s.f. Trăsură de piaţă. BÎRKENHEAD [b?:c3nhed] oraş în V Marii Britanii (Anglia), în conurbaţia Merseyside, port la estuarul Mersey; 123,9 mii loc. (1981). Constr. navale şi de maşini, produse chimice; metalurgie. Mo rărit. Abatoare. BIRKHOFF [ba:rcof], George David (1884— 1944), matematician american. Contribuţii în geometrie, mecanica statistică şi în teoria relativităţii. Promotor al esteticii informaţionale 221 BISEXUAL Birmingham (1). Centrul naţional de expoxiţie „Bickenhil!“ bazate pe psihologia experimentală şi pe stabilirea unor „măsuri estetice" („Elemente matematice în artă“, „O teorie matematică a esteticii"). BIRLIC (< tc.) s.m. 1. (Pop.) As (2). 2., Speteaza verticală care trece prin mijlocul zmeului cu care se joacă copiii. BIRLIC v. Vasiliu-Birlic, Grigore. BIRMAN, -Ă (< Birmsnia) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Popor de rasă mongoloidă din grupa de limbi birmano-tibetană; s-a format ca naţiune în Birmania (azi Uniunea Myanmar). De religie budistă. ■ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Birmanieî sau birmanilor (1), referitor la Birmania sau la birmani. ■ (Substantivat, f.) Limbă din familia sino-tibetană, ramura tibeto-birmană, vorbită de b. (1) BIRMANEZĂ (< Birmania) s.f. Rasă de pisici cu mască specifică şi coadă stufoasă, originară din Asia de SE. BIRMANIA v. Myanmar, Uniunea BIRMINGHAM [bfimipam] 1. Oraş în centrul Marii Britanii (Anglia); 2,62 mii. loc. (în 1987, cu suburbiile West Bromwich, Dudley, Walsall, Wolverhampton, Smethwick, Solihull etc., care formează conurbaţia West Midlands). Nod de comunicaţii. Două aeroporturi. Mare centru ind.; siderurgie, utilaje, ind. de automobile (uzinele companiei „British Motor Corporation"), avioane, cauciuc sintetic (uzinele firmei „Dunlop"), material rulant, aparataj electrotehnic (uzinele trustului „General Electric"), produse chimice, poligrafice, produse zaharoase. Vechi centru manufacturier. Universitate. Muzee. 2. Oraş în S.U.A. (Alabama), în M-ţii Apalaşi; 923,4 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Expl. de cărbuni şi min. de fier. Metalurgie (uzinele trustului „United Steel Corporation"); avioane, produse chim.; ind. bumbacului şi a tutunului. Universitate (1842). BIRNIC, -Ă (< bir) s.m. şi f. Persoană de la care* se percepe bir. BIROBIDJAN, oraş în E Federaţiei Ruse (C.S.I.), centru ad-tiv al Rep. Autonome Evreieşti; 82 mii loc. (1987). Ind. uşoară (ţesături, tricotaje piei.), constr. de maşini şi prelucr. lemnului. BIROCRAT, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. (Persoană) care practică birocratismul. BIROCRATIC, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) Care caracterizează birocratismul sau pe birocraţi, care ţine de birocratism. BIROCRATJSM (< rus.) s.n. Metodă de conducere sau de activitate caracterizată prin rezolvarea strict administrativă a problemelor publice, prin ruperea lor de realitate; preocupare excesivă pentru latura formală a problemelor şi lipsa de interes pentru fondul lor. BIROCRAŢIE (< fr.) s.f. Termen desemnînd, în accepţia clasică dată de M. Weber, tipul ideal de organizare caracterizat prin autonomia funcţiilor în raport cu persoanele ce le îndeplinesc şi prin proceduri tehnice raţionalizate. în literatura social-politică actuală, b. a dobîndit un sens peiorativ echivalent cu munca rutinieră, lipsa de iniţiativă etc. V. birocratism. BIROTICA (după fr.) s.f. Ansamblu de tehnici* informatice (calculator, xerox, telefon, telefax etc.) folosite în activităţile administrative, de secretariat, de birou în general. BIROU s.n. 1. Masă de scris prevăzută cu sertare* şi rafturi, închise cu uşi sau cu obloane rulante. 2. incăpere în care lucrează funcţionarii. ■ Unitate a administraţiei de stat, fără personalitate juridică, inferioară unui serviciu. □ Lucrări de b. ~ lucrări cu caracter administrativ. 3. Cameră în care are cineva birou (1) şi în care lucrează şi profesează. 4. Denumire a unor organizaţii internaţionale (ex. Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi), a organelor lor (ex. Biroul Internaţional al Muncii) sau a unor organisme colective pentru conducerea unor organizaţii, societăţi etc. □ (EC.) B. de reprezentare = b. deschis de o bancă multinaţională în afara ţării de origine, avînd rolul de a furniza informaţii clienţilor şi băncii mamă; nu efectuează operaţii bancare în mod direct. Reprezintă o formă elementară de mulţi naţionalism bancar. B. executiv = organ de conducere a activităţii curente a unor organisme politice şi de stat. 5. Grup de persoane alese de o adunare constituită pentru a conduce lucrările acesteia. BIRT (< ser.) s.n. Mic restaurant, ospătârie. ■ (înv.) Han, hotel cu ospătărie. BIRTAŞ (< birt) s.m. Persoană care ţine un birt; hangiu. BIRUI (< magh.) vb. IV tranz. 1. A învinge, a izbîndi, a înfrînge (un duşman, un adversar etc.). 2. Fig. A-şi înfrîna (o pasiune, un sentiment etc.). ■ Fig. (Despre sentimente) a copleşi. BIRUINŢĂ (< birui) s.f. Victorie, izbîndă. BIRUÎTQR, -OARE (< birui) adj., s.m. şi f. (Persoană, armată etc.) care biruie; învingător. BIRUNI (AL-BIRUNI), Abu Raihan Mo-hammed ibn-Ahmed (973—1048), călător, geograf, savant enciclopedist şi filozof din Horezm. A scris în limba arabă. Op. pr.: „Istoria Indiei", „Monumente ale generaţiilor trecute". BIS (< fr., lat.) adj. invar. (Pe lîngă un număr) A doua oară; repetat. ■ (Cu valoare de interj.) Exclamaţie folosită de spectatori pentru a solicita repetarea unui număr sau a unei părţi dintr-un program artistic, executarea suplimentară a unui număr etc. BISA (< fr.) vb. I tranz. 1. A cere repetarea unui număr din programul artistic al unei reprezentaţii, reluarea unei arii. 2. A repeta o parte a programului (ex. o parte dintr-un concert), o bucată suplimentară etc. la cererea publicului. BISĂPTĂMÎNAL, -Ă (< bi- + săptămînal) adj. Care are loc, care apare de două ori pe săptămînă. BISCAYA (VIZCAYA sau GASCOGNE [gascon]), golf al Oc. Atlantic, între coasta de N a Spaniei şi cea de V a Franţei; 194 mii km2; ad. max.: 5 120 m. Lungime: c. 400 km. Coaste rectilinii. Furtuni violente. Maree max.: 6,7 m. Importantă zonă de pescuit. în el se varsă Garonne, Charente, Loara, Adour. Salinitate medie: 38°/00. Porturi pr.: Brest, Bordeaux, La Rochelle (Franţa), Bilbao, San Sebastian, Santan-der (Spania). BISCUIT (< fr.) s.m. 1. Produs alimentar obţinut prin coacerea unor bucăţi ştanţate de aluat din făină albă de grîu, ingrediente specifice, bicarbonat de sodiu şi carbonat de amoniu. 2. Semifabricat ceramic, neglazurat, ars o singură dată, utilizat la fabricarea faianţei sau a porţelanului. 3. Lucrare de porţelan supusă la două arderi succesive şi a cărui granulaţie imită marmura. BISECT (după fr. bissexte) adj. An ~ = an calendaristic de 366 de zile. Ziua pe care anii bisecţi o au în plus faţă de anii calendaristici comuni se adaugă lunii februarie (29 de zile). Anii bisecţi se repetă din patru în patru ani; sînt bisecţi anii ale căror ultime două cifre formează un număr divizibil cu patru (exceptînd anii: 1100, 1300, 1500 etc.). BISECT9R, -OARE (< fr.) adj., s.f. 1. Adj. Plan b. = plan care împarte un dieefru în două diedre congruente. 2. S:f.» Semidreaptă cu originea în vîrful unghiului, interioară acestuia, şi care formează unghiuri congruente cu laturile unghiului. . BISEL (< fr. |i|; {s} Bissel) s.n. Dispozitiv de înscriere în curbe a locomotivelor de viteză mijlocie, format dintr-un cadru triunghiular articulat la un capăt la şasiul locomotivei, iar cu capătul celălalt rezemat pe o osie alergătoare. BISERICĂ, (lat. basiiica) s.f. 1. Instituţie a creştinismului, întemeiată de Hristos, care asigură comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin actul de credinţă şi prin participarea la slujbele săvîrşite de cei învestiţi cu puterea Duhului Sfînt în vederea mîntuirii. Este alcătuită din totalitatea celor botezaţi şi care cred în Hristos. □ B. primară = comunitate religioasă întemeiată de lisus Hristos şi reunind primii creştini. B. universală = larga comuniune a celor care cred în lisus Hristos; semnul umanităţii răscumpărate prin Hristos. B. locală = manifestare a b. universale într-un loc, garantată de episcop, prin care orice b.l. se află în comuniune cu b. universală. Primele b.l. au fost organizate, după Cincizecime de apostolii lui lisus Hristos. 2. Ansamblul credincioşilor reuniţi într-o comuniune creştină particulară. □ B. ortodoxă v. ortodoxie. B. catolică v. catolicism. B. protestantă v. protestantism. B. evanghelică (sau luterană) v. luteranism. B. reformată (calvină) v. calvinism. B. unitariană v. unitarism. B. anglicană v. anglica-nism. B. română unită cu Roma (greco-catolică) v. greco-catolici (uniţi). B. baptistă v. baptism. B. lui Dumnezeu apostolică v. penticostal. B. armeano-gregoriană = confesiune creştină constituind b. de stat a Armeniei (301) despărţită de Patriarhia Ortodoxă de la Constantinopol (506). 3. Lăcaş de închinare public al creştinilor, în care este preamărit Dumnezeu şi se săvîrşeşte liturghia. BISERICESC, -E£SCĂ (< biserică) adj. Care aparţine bisericii, privitor la biserică. BISERIC9S, -OASĂ (< biserică) adj. Evlavios, religios. BISEXUAL, -Ă (BISEXUAT, -Ă) (< fr. {!}) adj. (BIOL.) Hermafrodit. BiSFENOID 222 BISFENOID s.n. Formă cristalografică închisă, constituită din două perechi de feţe triunghiulare neparalele între ele (b. rombic) sau din patru feţe, triunghiuri isoscele simetrice în raport cu un ax cristalografie de gradul patru (b. pătratic). BISHO, localit. în S Africii, centrul ad-tiv, al bantustanului Ciskei din 1981; 2,9 mii loc. (1986). BISHOP [bjjsp] j Michael john (n. 1924), virusolog american. A descoperit genele normale care controlează procesele de hiperplazie. Premiul Nobel (1989) pentru medicină şi fiziologie, împreună cu H.E. Varmus. BISILABIC, -Ă (< bi- + silabic) adj. Compus din două silabe. BiSKRA (BESKRA), oraş în NE Algeriei, într-o oază la SV de Constantine; 129,6 mii loc. (1987). Nod de transport. Ţesături de lînă. Prelucr. mat. prime agricole (legume, măsline, curmale). Staţiune climaterică. BISMARCK, Otto, prinţ von (1815—1898), om politic german. Prim-min. al Prusiei (1862— 1872; 1873—1890), a urmărit realizarea unificării Germaniei prin „fier şi sînge", purtînd războaiele împotriva Danemarcii (1864), Austriei (1866) şi Franţei (1870—1871). Cancelar al Imp. German (1871—1890), supranumit „cancelarul de fier", a dus o politică internă dură. Fondator al imperiului colonial german, a dominat viaţa politică europeană mai bine de doua "decenii, fiind organizatorul de fapt al Triplei Alianţe. BISMARCK 1. Arh. în componenţa statului Papua-Noua Guinee, situat în V Oc. Pacific (Malaezia), în NE ins. Noua Guinee; format din c. 200 ins. (New Britain, New Ireland, Amiralităţii, Lavongai ş.a.); c. 50,5 mii km2; c. 350 mii loc. (1987). Oraş pr.: Rsbaul. Relief muntos vulcanic (alt. max.: 2 300 m, vf. Sinewit). Arbori de cacao, trestie de zahăr, cocotieri, porumb, tutun şi bumbac. Descoperit în 1616 de navigatorii olandezi V. Schouten şi j. Le Maire. 2. Oraş în N S.U.A., port pe Missouri, centru ad-tiv al statului Dakota de Nord; 86 mii loc. (1984, cu suburbiile). Expl. de cărbune. Rafinărie de petrol. Maşini agricole. BISMUT (< fr. {ii) s.n. Element chimic (Bi; nr. at. 83, m. at. 209, p.t. 271 °C, p.f. 1 560°C), metal alb-lucios, cu nuanţe roşietice, casant, întrebuinţat la obţinerea aliajelor cu temperatură de topire joasă, iar sub formă de combinaţii în medicină. în cosmetică şi în industria sticlei. A fost descoperit de chimistul francez E. Geoffroy în 1753. BISMUTJNĂ (< fr.) s.f. Sulfură naturală de bismut, de culoare albă-cenuşie, formată în faza hîdrotermală, întîinită în zăcămintele de staniu, asociată cu bismut nativ, calcopirită, topaz etc. Prezintă aspect de agregate radiare sau mase compacte, feste rea conducătoare de electricitate şi se dizolvă în acid azotic, fiind principalul minereu de bismut. BISOCA, com. în jud. Buzău; 3 266 loc. (1991). BISSAU (BISSAO [bisau]), cap. Rep. Guineea-Bissau, port la Oc. Atlantic; 120 mii loc. (1986, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Otto von Bismarck Bistriţa (6). Ind. alim. şi cherestelei. Export de arahide şi ulei de palmier. Fundat în sec. 17. Din 1974, cap. statului. BISTRA 1. Rîu, afl. dr. al Timişului, în aval de Caransebeş; 57 km. Izv. din M-ţii Ţarcului şi trece prin Oţelu Roşu. Rîul B. străbate culoarul depresionar tectonic omonim, situat între M-ţii Poiana Ruscăi, la N, şi Ţarcu, la S. Culoarul depresionar B. (27 km lungime, 2 km lăţime şi 58 km2) comunică spre E^ prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei, cu Depr. Haţeg. 2. Com. în jud. Alba, pe Arieş; 5 566 loc. (1991). 3. Com. în jud. Maramureş, pe Vişeu; 5 244 loc. (1991). Expl. de calcare compacte. Mat. de constr. BISTREŢ, com. în jud. Dolj, pe malul L. Bistreţ; 5 204 loc. (1991). Cherhana. Două aşezări getice (sec. 6 î.Hr.) şi mare castru roman de pămînt, situat pe malul Dunării (sec. 2—3). BISTRICIOARA, rîu, afl. dr. al Bistriţei moldoveneşti (în lacul de acumulare Izvoru Muntelui); 55 km. Izv. din SE M-ţilor Călimani. In bazinul său superior se află staţiunile balneoclimaterice Bilbor şi Borsec. BISTRIŢA 1. Rîu, afl. dr. al Şiretului la sud de Bacău; 288 km. Izv. din M-ţii Rodnei, străbate Depr. Domelor şi trece prin oraşele Vatra Dornei, Bicaz, Piatra-Neamţ, Buhuşi şi Bacău. Hidrocentrale în cascadă pe cursul mijlociu şi inferior (Stejaru, Piatra-Neamţ, Roz-nov, Pîngăraţi, Gîrleni, BacW I şi II etc.). Cursul B. a fost barat, creîndu-se lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Plutărit. Afl. pr.: Dorna, Neagra, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. De la Izv. şi pînă la confl. cu Dorna poartă numele de Bistriţa Aurie. Pentru întreg cursul B. se mai foloseşte denumirea de Bistriţa moldovenească spre a o deosebi de Bistriţa ardeleană (2) şi Bistriţa olteană (3). 2. Rîu, afl. dr. al Şieului (afl. ai Someşului Mare); 65,4 km. Izv. din N masivului Călimani şi trece prin municipiul Bistriţa. Numit şi Bistriţa ardeleană. 3. Rîu, afl. dr. al Oltului; 50 km. Izv. din M-ţii Căpăţînii. Numit şi Bistriţa olteană sau vîlceană. 4. Munţii Bistriţei, sistem de masive muntoase în Carpaţii Orientali, drenat de Bistriţa, situat între defileul Bistriţei de la Zugreni în N şi valea Bistricioarei la S. Creasta principală este fragmentată în masive (Pietrosu, Bîrnaru, Grinţieşu Mic şi Mare, Budacu etc.), alcătuite din roci cristaline. Alt. max.: 1 859 m (vf. Budacu). Păduri de răşinoase. 5. Dealurile Bistriţei, dealuri pe marginea de E a Pod. Transilvaniei, între poalele M-ţilor Călimani şi Valea Dipşa, drenate de Bistriţa ardeleană (2), Şieu şi Budac. Sînt constituite dintr-o asociaţie de culmi deluroase. 6. Municipiu în depr. cu acelaşi nume, reşed. jud. Bistriţa-Năsăud; 86 587 loc. (1991). Termocentrală. Constr. de maşini şi utilaje şi de motoare electrice. întrepr. de prelucr. lemnului (mobilă, articole din lemn, de uz casnic şi tehnic), mat. de constr. (produse refractare, prefabricate din beton, cahle de teracotă), textile (filatură de lînă pieptănată), de sticlărie pentru menaj şi alim. (produse lactate, panificaţie); ateliere de reparaţii. Fabrică de acumulatori pentru autoturisme (din 1980). Centru pomicol (complex modern de depozitare şi conservare a fructelor) şi viticol. Colegiu tehnic. Numeroase monumente istorice: biserica ortodoxă (fostă biserică franciscană, sec. 13), biserica evanghelică (sec. 14—15, transformată în sec. 16), fortificaţii (sec. 15—16), clădiri din vechiul ansamblu comercial (sec. 16—17), case particulare (sec. 16). Muzeu cu secţii de istorie, ştiinţele naturii, etnografie şi artă plastică. Menţionat documentar pentru prima oară în 1264, dar cu existenţă anterioară invaziei tătarilor (1241); devine oraş în 1349; important centru meşteşugăresc şi comercial, a întreţinut relaţii strînse cu Moldova. între 1529 şi 1546 (cu întreruperi) s-a aflat în stăpînirea domnului Petru Rareş. Important centru al luptei de emancipare socială şi naţională a românilor din Transilvania. Şcoală luterană din sec. 16. Declarat municipiu în 1979. 7. Mănăstirea ~, situată în com. Viişoara. jud. Neamţ ctitorită înainte de 1407 de Alexandru cel Bun, căruia îi serveşte şi de necropolă.Turn^ clopotniţă zidit de Ştefan cel Mare (1498). în 1554, biserica este reconstruită de Alexandru Lăpuş-neanu, de plan triconc, dezvoltat cu gropniţă şi pridvor închis. Paraclisul păstrează un ansamblu de pictură murală din sec. 16. 8. Mănăstirea ~ (în com. Costeşti, jud. Vîlcea), ctitorită de boierii Craioveşti înainte de 1491, refăcută în 1519, cînd este pictată de Dobromir din Tîrgo-vişte. Refăcută din nou de Constantin Brînco-veanu în 1683. în 1710 este adăugat pridvorul bolniţei. în 1846, Bibescu Vodă reface biserica mănăstirii în stil neogotic. Este pictată, în 1855, de Gh. Tattarescu. Biserica bolniţei este singurul edificiu din vechiul complex, cu picturi din 1513 şi 1514. BISTRIŢA BÎRGĂULUI, com. în jud. Bistriţa-Năsăud; 4 537 loc. (1991). Cherestea. Staţie de c.f. BISTRIŢA-NĂSĂUD, jud. în N României, în jumătatea septentrională a Transilvaniei, în bazinul superior al Someşului Mare; 5 305 km2 (2,23% din supr. ţării); 329 124 loc. (1991), din care 36,39% în mediul urban; densitate: 56,1 loc./km2. Reşed.: municipiul Bistriţa. Oraşe: Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi. Comune: 53. BISTRIŢ A-NĂSĂUD Relief predominant muntos (M-ţii Ţibleş, Rodna, Bîrgău, Călimani), de dealuri şi podiş (Dealurile Bistriţei, Piemontul Călimanilor, partea de. N a Pod. Transilvaniei şi cea de NV a Pod. Someşan) în cadrul cărora se individualizează cîteva depr. de tip subcarpatic (Bistriţa, Dumitra, Şieu, Budac ş.a.). Climă temperat-continentală, moderată, cu diferenţieri în funcţie de unităţile de relief, supusă uneori, în timpul iernii, influenţei maselor de aer polar. Temp. medie anuală este de 9°C în zona deluroasă şi de 0°C în reg. montane înalte. Precipitaţiile atmosferice variază între 650 şi 1 400 mm anual. Vînturi predominante dinspre V. Reţeaua hidrografică este reprezentată de cursul superior al Someşului Mare care colectează numeroase rîuri mai mici (Anieş, llva, Cormaia, Sălăuţa, llişua, Şieu, Meleş ş.a.). Resurse naturale: cărbuni (Budacu de jos, Galaţii Bistriţei), gaze naturale (Matei, Enciu, Stupini, Urmeniş, Monor ş.a.), min. neferoase sub formă de polimetale în care predomină plumbul, zincul şi piritele cuprifere (Valea Vinului, Rodna, Parva, Valea Borcutului), grafit (Anieş, Maieru), marmură (Anieş,' Cormaia, Parva, Sîngeorz-Băi), caolin (Parva, Sîngeorz-Băi),- sare (Parva), roci de constr. (ande-zite, dacite, tufuri vulcanice, argile) Ia Măgura Hvei, Sîngeorz-Băi, Anieş, Zagra ş.a., păduri (peste 1 /3 din supr. jud.), izv. cu ape minerale bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, feru-ginoase, carbogazoase, clorurate (Sîngeorz-Băi, Anieş, Măgura IIvei, llva Mare, Sanţ, Rodna, Parva, Dumitra, Josenii Bîrgăului ş.a.). Economia: în 1989, industria era reprezentată prin 34 de Mănăstirea Bistriţa (8) 25° 001 JUDEŢUL BISTRITÂ-NÂSĂUD 20 km d 25°00' BISTURIU 224 întrepr. aparţinînd metalurgiei feroase, care produc oţel moale şi laminate subţiri (Beclean, Rodna), constr. de maşini şi prelucr. metalelor, în cadrul căreia se realizează maşini şi utilaje, motoare electrice, instalaţii tehnologice complexe pentru ind. metalurgică etc. (Bistriţa), mat. de constr. (armături ind. din oţel, prefabricate din beton, cahle de teracotă) cu centrul la Bistriţa, Beclean, Sîngeorz-Băi, Măgura Jlvei, chimică (materiale plastice la Năsăud), expl. şi prelucr. lemnului (Bistriţa, Rodna, Năsăud, Prundu Bîrgăului, Măgura llvei ş.a.), celulozei şi hîrtiei (Prundu Bîrgăului), textilă (Bistriţa, Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi), sticlărie pentru menaj (Bistriţa) şi alim. (preparate din carne şi lapte, semipreparate din legume şi fructe, produse zaharoase şi de panificaţie etc.) Agricultura deţine o pondere însemnată în economia jud., fiind specializată, cu precădere, în pomicultură şi creşterea animalelor. în 1989, în structura culturilor agricole predominau porumbul (35 976 ha), plantele de nutreţ (19 838 ha), grîul şi secara (17 955 ha), sfecla de zahăr, cartofii ş.a. Pomicultura, în cadrul căreia predomină merii, prunii şi perii, are condiţii optime de dezvoltare în reg. Dealurilor Bistriţei, Lechinţei, Năsăudu-lui şi Piemontului Călimanilor. Podgorii compacte se află în zona localit. Lechinţa, Dumitra, Viişoara şi Teaca. Sectorul zootehnic, favorizat de întinsele păşuni naturale Şi„..de cultura plantelor furajere, cuprindea în 1990,^ 338 mii capete ovine, 121,3 mii capete bovine (în Special rasele Pirizgau şi Bălţata românească), 20,7 mii capete caprine, 119,9 mii capete porcine. Avicul-tură şi apicultură. Căi de comunicaţie (1990): reţeaua feroviară însumează 365 km (88 km electrificată) dispunînd de cîteva noduri de c.f. (Năsăud, Beclean, Salva, llva Mică) prin care trec două magistrale feroviare importante: Bucureşti — Baia Mare şi Cluj-Napoca — Vatra Dornei. Lungimea căilor rutiere este de 1 304 km^din care 295 km drumuri modernizate. Unităţile de învăţămînt, cultură şi artă (1989—1990): un colegiu tehnic, 281 şcoli generale, 16 licee, 313 biblioteci, muzee, 104 cinematografe, case memoriale ş.a. Turism. Jud. dispune de un potenţial turistic ridicat legat de complexitatea şi varietatea peisajului natura/, de monumentele istorice şi de artă, de bogăţia şi diversitatea elementelor folclorice şi etnografice, cît şi de prezenţa staţiunilor balneoclimaterice Sîngeorz-Băi, Rodna, llva Mică. Zonele montane, cu numeroase trasee turistice şi obiective de atracţie (peisaj alpin, rîuri repezi, lacuri glaciare, defilee, păsuri pitoreşti, peşteri, izv. minerale etc.), reprezintă reg. turistice cu cea mai mare afluenţă. Vestigii istorice şi de artă (staţiunile neolitice de la Bistriţa, Slătiniţa, Năsăud ş.a., cele dacice şi daco-romane de la Sînmihaiu de Cîmpie, Archiud, castrele romane de la Orheiu Bistriţei, Livezile, llişua, cetăţile de la Rodna, Bistriţa, Ciceu, Anieş, castelele feudale de la Urmeniş, Posmuş ş.a.). Vestite zone de artă populară şi folclor pe văile Someşului, Bîrgăului, Şieului ş.a. Case memoriale: George Coşbuc din Hordou (azi com. George Coşbuc), Liviu Rebreanu din Tîrlişua etc. Indicativ auto: BN. BISTURJU (< fr. fi} s.n. Instrument utilizat la disecţie sau la secţionarea ţesuturilor vii. □ B. electric — b. folosit în chirurgia modernă, care realizează incizia cu ajutorul curenţilor electrici de înaltă frecvenţă. B. cu laser = b. care utilizează o rază laser în operaţii de mare precizie şi fineţe. BISULF^T (< fr. fi}) s.m. Sulfat acid. BISULFIT (< fr. fi}) s.m. Sulfit acid. BIT (< engl. fi}; fsj engl. bi[nary][digi]t) s.m. 1. Cifră în sistemul de numeraţie binar. 2. Unitate de măsură a cantităţii de informaţie; considerînd două evenimente întîmplătoare, cu probabilităţi egale de realizare, b. reprezintă informaţia obţinută asupra unui eveniment prin realizarea sa, sau incertitudinea asupra evenimentului înlăturată prin realizarea sa. BITAY [bjtoi] Arpâd (1896—1937), istoric literar maghiar din România. Traduceri din poeţi români, o istorie a literaturii române în limba maghiară şi o istorie a literaturii maghiare în limba rorpână. BITER (< germ.) s.n. Lichior amar, consumat ca aperitiv. BITINIA (BITHYNIA), reg. în NV Asiei Mici. Satrapie persană şi apoi regat elenistic (sec. 3—1 î.Hr.), B. a devenit în 74 Î.Hr. prov. romană. La Niceea, în B. a avut loc în 325 d.Hr. primul conciliu al bisericii creştine care şi-a fixat dogmele, rămase valabile pînă astăzi. BITOLIA (BITOLA, BITOLJ [bitoX] )> oraş în Macedonia (S Iugoslaviei); 137,8 mii loc. (1981, cu suburbiile). Nod feroviar. Produse de cauciuc. Ind. uşoară (covoare) şi alim. Biserică (sec. 15). Fundat în 1014. S-a mai numit şi Monastir. BITTERFELD, oraş în E Germaniei centrale (Saxonia-Anhalt), pe rîul Mulde; 105 mii loc. (1987, cu suburbiile). Expl. de lignit. Ind. chimică, a aluminiului. Constr. de maşini. Prepararea magneziului şi grafitului. Fundat în 1143. BITUM (< fr.) s.n. 1. Produs plastic, negru, obţinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilelor; este întrebuinţat ca liant în construcţia de drumuri, ca material izolant în construcţii şi industria electrotehnică la fabricarea unor lacuri etc. 2. (ARTE PL.) Culoare brună strălucitoare, obţinută prin amestecarea la cald a b. (1) cu ulei de in şi ceară. BITUMAj (< fr.) s.n. Tratament superficial al şoselei, constînd în stropirea acesteia cu bitum, urmată de aşternerea unui strat de criblură şi cilindrare. BITUMARE (< bitum) s.f. 1. Procedeu de tratare cu bitum a unui agregat mineral, astfel încît grăunţele să se acopere cu o peliculă subţire de bitum. 2. Operaţie de umplere a rosturilor dintre pavele sau dintre dale cu un mastic sau un chit bituminos. BITUMEN (< germ., lat.) s.n. (GEOL.) Substanţă organică formată dintr-un amestec de hidrocarburi naturale rezultat din transformarea resturilor de organisme depuse pe fundul bazinelor saline sărace în oxigen. □ B. gazos = gaze naturale. B. lichid = petrol. B. solid — nume generic pentru asfalt, ozocherită, parafine naturale etc. i BITUMINIZARE1 (după fr.) s.f. (GEOL.) Proces de formare a unor hidrocarburi (bi-tumene) prin transformarea lentă, în lipsa oxigenului, a nămolurilor bogate în resturi de organisme. BITUMINIZARE2 (< bitumen) s.f. (MINER.) Impermeabilizare a rocilor prin injectare cu bitum topit sau cu emulsii de bitum. BIŢAN (BITZAN), Ion (n. 1924, Limanu, jud. Constanţa), pictor, grafician şi decorator român. Creaţia sa a evoluat de la o viziune figurativă către abstracţia lirică. Atras spre experimentul artistic aplicat, a realizat obiecte de artă ambientală. S-a afirmat în tehnici diverse urmărind efecte surpriză şi aspecte inedite („Cutia cu splendori", „Cutia magicianului"). BIUNIVOC, -Ă (fr.) adj. Corespondenţă ~ = corespondenţă între elementele a două mulţimi dată de o funcţie bijectivă. BIURETĂ (< fr., germ.) s.f. Instrument folosit în analiza cantitativă pentru măsurarea volumelor de soluţii sau de gaze, avînd forma unui tub de sticlă gradat, cu robinet sau cu tub de cauciuc cu_ clemă. BIV£LV, -Ă (< fr.) adj., s.f. 1. Care este acoperit de două valve. 2. (BOT.; despre fructe) Compus din două părţi. 2. S.f. pl. (ZOOL.) Lamelibranhiate. BIVITEL|N, -A (< fr.) adj. (Despre gemeni) Proveniţi din fecundarea a două ovule diferite, dar dezvoltaţi simultan în cursul aceleiaşi ges taţii. BIVOL (<^ sl.) s.m. Animal domestic rumegător din subfamilia bovine de culoare neagră, în mod excepţional albă, cu părul rar şi aspru (Bubalus). BIVOLARI 1. Castru roman, construit în 137—138, pe malul stg. al Oltului, în poiana B. de pe terit. actual al satului Păuşa (jud. Vîlcea). 2. Com. în jud. laşi, pe Prut; 4 219 loc. (1991). BIVOLIŢĂ (< bg.) s.f. Femela bivolului. Dă o producţie de lapte redusă (500—600 I anual), dar cu un conţinut ridicat de grăsime (8%). BIVUAC (< fr.) s.n. Staţionare temporară a trupelor în afara localităţilor sau a taberelor, de obicei în corturi. I& Porţiunea de teren pe care se face această staţionare. BIWA (OMI) [biuaj, lac tectonic navigabil în Japonia (ins. Honshu), cel mai mare din ţară; 716 km2. Ad. max.: 86 m. Parc naţional. Pescuit. Turism. BIXAD, com. în jud. Satu Mare; 7 958 loc. (1991). Expl. de min. complexe. Cherestea. Ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, clorurate, sodice, calcice, magneziene indicate în tratarea afecţiunilor tubului digestiv, hepato-biliare, metabolice şi de nutriţie. Staţie c.f. BIYA, Paul (n. 1933), om politic camerunez. Prim-min. (1975—1982) şi preşedinte (din 1^82) al Rep. Unite Camerun. Preşedinte al partidului Uniunea Naţională Cameruneză (din 1983). BIZ/lM (< germ.) s.m. Specie de mamifer rozător, originar din America de Nord, cu corpul lung de peste 30 cm şi blană preţioasă, castanie-roşcată (Ondatra zibethica). Trăieşte în preajma apelor, distrugînd digurile. Sin. ondatra. BIZANTjN, -Ă (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine Bizanţului sau Imp. Bizantin, privitor la Bizanţ sau la Imp. Bizantin. □ Artă b. = denumire dată artei dezvoltate în sec. 6—15 pe terit. Imp. Bizantin. în evoluţia sa cunoaşte trei perioade mari: prima cuprinde sec. 6—9, a doua sec. 10—12 şi a treia sec. 13—15. S-a format pe baza artei creştine vechi, căreia i s-au adăugat elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). în general, este o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme şi prin bogăţia ornamentaţiei. Se dezvoltă arhitectura religioasă, civilă şi militară. Printre cele mai importante monumente: biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (532—537), biserica San Vitale din Ravenna (532), biserica mănăstirii Daphni din Atena (sec. 12) etc. în cadrul picturii se remarcă trei tendinţe, corespunzătoare celor trei perioade mari: istorică, dogmatică şi narativă. Cunosc o mare înflorire pictura de manuscris şi de icoane şi pictura monumentală (mozaicul şi fresca). Din sculptură nu au rămas decît piese mărunte, lucrate în relief scund sau traforaj, realizate în metal, fildeş şi în piatră. în artele decorative o dezvoltare aparte au ţesăturile scumpe, argintăria, emailurile etc. A.b a influenţat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia şi chiar din Occident (pictura Renaşterii italiene timpurii). Pe terit. Ţărilor Române prezenţa a.b. a fost deosebit de puternică încă din sec. 9, jucînd un rol hotărîtor în formarea artei medievale româneşti, prin intermediul cetăţilor bizantine din zona Dunării de Jos (Păcuiul lui Soare, Dinogeţia). Monumentul cel mai caracteristic pentru influenţa a.b. în Ţările Române este biserica domneasca din Curtea de Argeş (sec. 14). în sec. 15—18, formele # artistice dg tradiţiş bizantină vor constitui o componentă constantă în sinteza artei vechi româneşti, atît în arhitectură, cît şi în pictură şi de asemenea în artele decorative. □ Muzica b. = artă exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă. A luat naştere în Bizanţ, în primele sec. după Hristos, prin sintetizarea surselor ebraice, siriene şi greceşti. Iniţial a avut un caracter de masă fiind cîntată de întreaga comunitate dar, cu timpul, a dobîndit un caracter profesional, fiind practicată de poeţii cîntăreţi care au creat unele genuri specifice (imnul, canonul, troparul). M.b. a fost codificată în sec. 8, fiind fundamentată pe teoria muzicală antică greacă şi fixată printr-un sistem propriu de notaţie cu neume. Caracteristică E şi SE Europei, în Ţările Române m.b. a fost adoptată şi dezvoltată. V. România; Muzica, 2. S.m. şi f. Locuitor al Bizanţului sau al Imp. Bizantin. BIZANTINjSM (< bizantin) s.n. 1. Complex de trăsături ale modului de viaţă, mentalităţii şi culturii bizantine; în sens peiorativ este folosit pentru a desemna deficienţe considerate a fi 225 Lacul Bîlea caracteristice societăţii bizantine. 2. Preocupare pedantă şi oţioasă pentru aspecte marginale ale problemelor în dauna celor esenţiale. 3. Valorificarea tradiţiei culturale bizantine şi a spirituali* taţii ortodoxe în opera unor scriitori ca: A. Maniu, I. Pillat, N. Crainic, V. Voiculescu sau a unor plasticieni ca A. Demian. BIZANTINOLOG (< bizantinologie) s.m. Specialist în bizantinologie. BIZANTINOLOGJE (< fr.; {s} fr. byzantin + gr. logos „studiu") s.f. Disciplină care studiază istoria, literatura şi arta bizantină. BIZANŢ v. Imperiul Bizantin. BIZ£R, -Ă (< fr.) adj., adv. Ciudat, straniu, neobişnuit, extravagant; supărător. BIZARERIE (< fr.) s.f. Ciudăţenie, extravaganţă. BIZERTA (BIZERTE [bizert]), oraş în N Tunisiei, port la M. Mediterană; 94,5 mii loc. (1984). Export de min. de fier, plumb şi zinc. Metalurgia plumbului; ciment; prelucr. petrolului; constr. navale; pescuit. Cel mai nordic oraş al Africii. în al doilea război mondial, trupele aliate sub comanda generalului american O. Bradley, au învins pe cele germano-italiene (mai 1943). BIZET [bize], Georges (1838—1875), compozitor francez. Unul dintre creatorii operei naţionale franceze. Stilul său vădeşte expresivitate melodică, forţă dramatică, bogăţie a armoniei şi a ritmului, strălucire a coloritului orchestral („Pescuitorii de perle", „Carmen", „Djamileh"). BIZEŢ (< germ.) s.n. Bucată de piele care se pune ca garnitură la încălţăminte. BIZON (< fr., lat.) s.m. Mamifer mare, din familia bovinelor, lung pînă la 3 m, înalt pînă la 2 m şi cu greutatea pînă la o tonă, cu blana deasă, capul mare şi coarnele mici, care trăieşte astăzi în rezervaţii naturale în S.U.A. şi Canada (Bison bison). BIZOT^RE (după fr. biseautage) s.f. Operaţie de formare a muchiilor unui obiect de sticlă, a oglinzilor etc., execută prin şlefuire sau direct prin turnare. BIZUI (< magh.) vb. IV refl. 1. A se încrede, a se baza. 2. A se încumeta, a cuteza. BÎC, rîu în Rep. Moldova, afl. dr. al Nistrului în amonte de Tighina; 155 km. în cursul superior trece prin înălţimile Codrii, apoi prin Chişinău. BÎC LEŞ, com. în jud. Mehedinţi; 3 057 loc. (1991). BÎIGUj (< magh.) vb. IV intranz. şi refl. A vorbi fără noimă, neinteligibil, a aiura, a delira. B A îngăima, a îngîna. BÎJBÎf (onomat.) vb. IV f. Intranz. A umbla şovăitor; a orbecăi. 2. Tranz. A dibui, a pipăi prin^ întuneric. 3. Intranz. A mişuna, a furnica. BÎKOV, Konstantin Mihailovici (1886— 1959), fiziolog rus. Elev al lui I.P. Pavlov. Contribuţii în cercetarea funcţiilor creierului, a relaţiilor reciproce dintre mediul extern şi intern („Scoarţa şi organele interne"). BÎLBII vb. IV intranz., refl. şi tranz. A pronunţa cu ezitări sau nedesluşit cuvintele, Georges Bizet repetînd unele silabe; a gîngăvi. H Refl. A se încurca în vorbire. BjLCI (< magh.) s.n. Tîrg ţinut la date fixe; iarmaroc. ■ Fig. Gălăgie, hărmălaie. BÎLEA, lac glaciar în M-ţii Făgăraş, la 2 034 m alt.; 0,46 km2. Ad. max.: 11 m. Din el izv. rîul cu acelaşi nume (22,5 km). Punct turistic. Cabană. Pe aici trece şoseaua transfăgărăşană (inaugurată în 1974). Linie de teleferic (804 m diferenţă de nivel) între Bîlea-lac şi Bîlea-cascadă (inaugurată în 1975). în jurul lacului B., există rezervaţia naturală complexă omonimă (120,40 ha), cu vegetaţie variată, constituită din tufărişuri de smîrdar (Rhododendron kotschyi) şi merişor (Vac-cinium vitis-idaea) şi numeroase alte plante, printre care rogozuri (Carex pyrenaica, C. dacica), garofiţa de munte (Dianthus compactus), floarea de colţi (Leontopodium alpinum). BÎLINĂ (< rus) s.f. (La pl.) Cîntece poematice ruseşti, cu tematică patriotică, socială şi etică, însoţite de melodie, alcătuind eposul eroic al Rusiei vechi. S-au format între sec. 11 şi 16 şi cuprind două cicluri principale: kievian, din care fac parte b. haiduceşti despre IIia Muromeţ ş.a., şi novgorodian, din care face parte, de ex., b. — basm „Sadko". Sin. starină. BÎLTENI, com. în jud. Gorj, pe Jiu; 7 544 loc. (1991). Expl. de petrol. Mat. de constr. BÎLVĂNEŞTI, com. în jud. Mehedinţi; 1 353 loc. (1991). BÎNTUI (< magh.) vb. IV intranz. (Despre fenomene* ale naturii, epidemii etc.) A se produce, a se abate (cauzînd pagube, stricăciuni, necazuri etc.). BÎRCA, com. în jud. Dolj, pe Desnăţui; 4 842 loc. (1991). Expl. de balast. BÎRCO£CE s.f. Arbust din familia rozacee-lor, înalt de 1—2 m, cu frunze mici, rotunde, nedinţate, pieloase şi cu fructe globuloase, mici, roşii (Cotoneaster integerrima). BÎRFI vb. IV tranz. A vorbi de rău, a calomni'a, a defăima. ■ Intranz. A flecări. BÎRGĂU, Munţii Bîrgăului, munţi joşi în Carpaţii Orientali, delimitaţi de rîurile Someşu Mare (la N), Coşna (la E), Bistriţa ardeleană şi Pasul Tihuţa (la S), situaţi între M-ţii Rodnei şi M-ţii Călimani. Alcătuiţi din depozite sedimentare, străpunse de roci eruptive care au generat apariţia mai multor vîrfuri vulcanice (Miroslava, 1 625 m, Heniu Mare, 1 611 m, Cucureasa, 1 392 m, Bîrgău, 1 362 m etc.). Păşuni. Creşterea animalelor. BÎRGĂU ANI, com. în jud. Neamţ; 4 476 loc. (1991). în satul Bălăneşti, biserică (1763). BÎRGHIŞ, com. în jud. Sibiu; 2 446 loc. (1991). BÎRÎI (< b/r interj.) vb. IV tranz. A vorbi fără încetare, repede şi neclar; a turui. BÎRLA, com. în jud. Argeş; 6 619 loc. (1991). BÎRLAD 1. Rîu, afl. stg. al Şiretului; 289 km. Izv. din Dealul Bour (Pod. Central Moldovenesc), traversează pod. cu acelaşi nume şi trece prin Negreşti, Vaslui, Bîrlad şi Tecuci. Regim de stepă cu variaţii mari de nivel şi debit. Afl. pr.: Vaslui, Crasna, Racova, Tutova, Zeletin. 2. Podişul Bîrladului, unitate de podiş în cadrul Pod. Moldovenesc, cuprinsă între Şiret, Prut, C. Moldovei şi C. Română, străbătută de rîul cu acelaşi nume. Relief cu numeroase coaste (Raco-vei, laşilor), dealuri (Lohanului, Tutovei, Fălciu-lui) şi suprafeţe degradate. Alt. max.: 561 m (Dealul Doroşanu). Diviziuni: Pod. Central Moldovenesc la N, Colinele Tutovei la S, Depr. Elanului la E. Viticultură. Pomicultură. 3. Municipiu în jud. Vaslui, pe rîul cu acelaşi nume; 76 708 loc. (1991). Expl. de nisip metalurgic. Termocentrală. Ind. de prelucr. a metalelor; fabrici de rulmenţi (din 1953), de elemente pneumatice pentru automatizare, de aparate de măsură şi control, cărămidă şi alim. (morărit, panificaţie, conserve de legume şi fructe, preparate din carne, vinuri şi băuturi alcoolice, uleiuri vegetale). Filatură şi ţesătorie de vigo-nie. Topitorie de cînepă. Teatru. Muzeul memorial „V. Pârvan". Menţionat documentar din 1401, dar cu o existenţă anterioară, vestigiile arheologice atestă o locuire din epoca fierului, în evul mediu a fost principalul centru al Ţării ARTĂ BIZANTINĂ 226 4' I. Biserica Sf. Teodori (Mistra, Grecia, sec. 13); „Triumful unui împărat", relief în fildeş (sec. 6); 3. Statuia colosală, din bronz, a unui împărat creştin (Barletta, Italia); 4. Mozaic în biserica Sf. Demetrios (Salonic, Grecia, sec. 7); 5. „Plîngerea lui Hristoi", frescă din biserica Sf. Pantelimon (Nere-zine, Iugoslavia, sec. 12); 6. Capitel de ia biserica Sf. Sofia (Istanbul, Turcia, sec. 6); 7. Interior din biserica Sf. Sofia (sec. 6); 8. Biserica Sf. Klement (Ohrida, Iugoslavia, sec. 13); 9. „împăratul lustinian cu suita", mozaic din biserica San Vitale (Ravenna, Italia, sec. 6); 10. Ţesătură de mătase (sec 8); II. „Pantocrator", mozaic de pe cupola bi* sericii Daphni (Atena, Grecia, sec. 14): 13. „Coborîrea în infern" din Kahrie-Djami (Istanbul, Turcia, sec. 14). Ţara Bîrsei de Jos a Moldovei, cu important roi meşteşugăresc şi comercial. Declarat municipiu în 1968. BÎRLÂDEANU, Alexandru (n. 1911, Com-rat, Basarabia), economist şi om politic român. Acad. (1955). Preşedinte al Senatului României (din 1990). între 1948 şi 1968 a deţinut înalte funcţii de partid şi de stat. BiRLOG (< si.) s.n. Vizuina ursului sau, p. gener., a oricărui animal (sălbatic). ■ Fig. Locuinţă, adăpost pentru om. BÎRNA, com. în jud. Timiş; 1 753 loc. (1991). BjRN (< sl.) s.f. 1. Grindă de lemn, obţinută de obicei prin cioplirea cu barda a unui trunchi de arbore. 2. Unealtă pentru restabilirea secţiunii circulare a unor burlane ovalizate la sonde. 3. Aparat de gimnastică format dintr-o grindă de lemn lungă de 5 m şi lată de 10 cm, dispusă orizontal la 1,20 m deasupra solului şi pe care se fac exerciţii de echilibru. BÎRNOVA, com. în jud. laşi: 2 944 loc. (1991). Expl. de calcare. Centru viticol. Sanatoriu de tuberculoză. Mănăstire ctitorită în 1629—1633 de Miron Barnovschi. Staţie de c.f. BÎRSA 1. Rîu, afl. stg. al Oltului la Feldioara; 66 km. Izv. din M-ţii Făgăraş, de sub vf. Comisul şi trece prin Zărneşti. 2. Munţii Bîrsei, denumire dată munţilor din S depr. Bîrsei (Piatra Mare, Postăvaru, Măgura Codlei) formaţi din fliş. Alt. max.: 1 843 m (vf. Piatra Mare). Obiective turistice. 3. Depresiunea Bîrsei, depr. intramontană tectonică, în Vt^Depr. Braşov, cuprinsă în zona de curbură a Car păţi lor Orientali. Morfologic este o cîmpie aluvio-pro-luvială, slab fragmentată, cu cîteva dealuri şi cu zona centrală mlăştinoasă. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură. Străbătută de Olt cu afl. săi. Soluri fertile. Cunoscută şi sub denumirea de Ţara Bîrsei. 4. Com. în jud. Arad, pe Crişu Alb; 2 067 loc. (1991). Mat. de constr. BÎRSţN, -Ă (< Bîrsa) adj., s.f. (ZOOT.) 1. Adj., s.f. (Oaie) de rasă ţurcană din Ţara Bîrsei. 2. Adj. (Despre lîna acestor oi) Cu firul lung şi aspru. BÎRSANA, com. în jud. Maramureş, pe Iza; 7 156 loc. (1991). Expl. de pămînturi colorate. Biserică de lemn (sec. 18). BÎRSĂ s.f. Dispozitiv al plugului pe care se montează brăzdarul, cormana şi plazul. BÎRSĂNEŞTI, com. în jud. Bacău; 5 308 loc. (1991). bîrsău, com. în jud. Satu Mare; 2 928 loc. (1991). Expl. de nisip cuarţos. BÎRSEŞTI, com. în jud. Vrancea; 3 837 loc. (1991). Aşezare getică din prima epocă a fierului (sec. 7—6 î.Hr.). BlRZA, com. în jud. Olt; 2 618 loc. (1991). BlRZAVA 1. Rîu, afl. stg. al Timişului, cu care confl. pe terit. Iugoslaviei; 129 km (pe terit. României). Izv. din M-ţii Semenicului, trece prin Reşiţa şi Bocşa (pe care le alimentează cu apă industrială şi potabilă). Pe cursul său inferior (în parte canalizat) sînt orezării. Amenajări hidrotehnice: lacurile de acumulare Gozna, al hidrocentralei Crăinicel, Văliug (barajul construit în 1907—1909), al hidrocentralelor Grebla, Breazova şi Secu (barajul construit în 1963). 2. Com. în jud. Arad; 3 204 loc. (1991). Staţie de c.f. Bjfernstjerne Bjîj'rnson BÎSCA MARE, rîu, afl. stg. al Buzăului, în bazinul superior al acestuia; 69 km. Izv. din M-ţii Vrancei. BISCA MICĂ, rîu, afl. stg. al rîului Bîsca Mare; 41 km. Izv. din M-ţii Vrancei şi confluează la Varlaam. BÎTĂ s.f. 1. Băţ lung şi gros, de obicei cu măciulie, folosit de ciobani; ciomag. 2. Lovitură de bîtă (1). BÎTCĂ s.f. Vîrf sau proeminenţă rotunjită, de dimensiuni mici, situat pe o culme sau pe un versant; gîlmă. BÎTCA DOAMNEI, înălţime (457 m alt.), la marginea de V a municipiului Piatra-Neamţ, unde a fost descoperită o cetate geto-dacică (sec. 1 î.Hr.—1 d.Hr.) cu sanctuar şi întărită cu ziduri de piatră. BjTLAN (< bg.) s.m. (ORNIT.) Stîrc cenuşiu. BÎZÎI*(< b/z, interj.) vb. IV intranz. 1. (Despre insecte) A produce în zbor sunete caracteristice. 2. A scînci sau a plînge. BjttRLING [biorlig], Jussi (1911 — 1960), tenor suedez. A făcut parte din ansamblul operei Metropolitan din New York. Repertoriu francez şi italian. BJ&RNSON [biornson], Bjjtrnstjerne (1832—1910), scriitor şi ziarist norvegian. Nuvele inspirate din viaţa ţărănimii, influenţate de vechile saga („Synnove Solbakken“), drame istorice (trilogia „Sigurd Slembe“), psihologice („Paul Lange şi Tora Parsberg") şi sociale („Peste puterile noastre"), balade şi cîntece cu caracter folcloric, pătrunse de un vibrant patriotism. Premiul Nobel (1903). BJ&RNSSON, Sveinn (1881—1952), diplomat şi om politic islandez. Primul preşedinte al Rep. Islanda (1944-1952). Bk, simbol chimic pentru berkeliu. BLACHEU (PLACHEU) (< fr.) s.n. Piesă metalică sau de cauciuc care se montează pe tocul sau pe vîrful tălpii încălţămintei pentru a le proteja. Bîrlad Vedere generală 229 BLANC BLACK [blsBc], Joseph (1728—1799), chimist şi fizician scoţian. Fondator al calorimetriei (conceptul de căldură latentă,»caloria, calorime-trul cu gheaţă). A descoperit prezenţa dioxidu- i ui de carbon în aer. BLACK [blaec], Sir James (Whyte) (n. 1924), farmacolog englez. Lucrări în domeniul farmacologiei umane şi veterinare. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1988), împreună cu Gertrude Belle Elion şi G.H. Hitchings. BLACKBURN [bleecbsnl j oraş în centrul Marii Britanii (Anglia);' 221,9 mii loc. (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Expf. de huilă. Echipament electric. Ind. bumbacului şi a hîrtiei. BLACKETT [bfşekit]: Patrick Maynard Stuart (1897—1974), fizician englez. Prof. univ. la Manchester. Lucrări în domeniul fizicii nucleare şi al radiaţiilor cosmice. Premiul Nobel (1948). BLACK HOLE (cuv. engl.) [blaechf uljGaură neagră. BLACKPOOL [bfaecpu:I]: oraş în Marea Britanie (Anglia), port la M. Irlandei; 280 mii loc. (1981, cu suburbiile). Export de cărbune. Prefahr'cate de beton Staţiune balneară. BLACK RIVER [bfsec rivs] 1. Rîu în S.U.A., afl. stg. al fl. Mississippi la La Crosse; 320 km. Izv. din reg. Marilor Lacuri. 2. Rîu în S.U.A.; 480 km. împreună cu White River se varsă în Mississippi. Navigabil c. 160 km. BLAGA, Lucian (1895—1961, n. sat Lan-crăm, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof şi eseist român. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Iniţial expresionistă, cultivînd vitalismul dionisiac, de esenţă nietz-scheană („Poemele luminii", „Paşii profetului"), lirica sa, deschisă miracolelor lumii, este străbătută de năzuinţa şi deznădejdea cunoaşterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului şi obsesia morţii („în marea trecere", „Lauda somnului", „La curţile dorului"). Poeziile sale postume celebrează simbolurile germinaţiei, devenirea cosmică, dragostea. Ca dramaturg, de formulă expresionistă, interpretează original fondul mitic („Zamolxe", „Tulburarea apelor", „Meşterul Manole") şi istoric naţional („Avram lancu", „Anton Pann") sau valorifică sugestiile psihanalizei („Daria", „Fapta"). Autobiografia „Hronicul şi cîntecul vîrstelor" urmăreşte formarea personalităţii sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron“ (publicat postum, 1990), este o cronică a destinului dramatic al autorului şi al poporului român după al doilea război mondial. Aforisme şi cugetări („Pietre pentru templul meu", „Discobolul"). Traduceri din literatura universală Lucian Blaga (Goethe, Lessing, Holderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientări ale filozofiei în tradiţie kantiană: cunoaştere („Trilogia cunoaşterii"), cultură („Trilogia culturii"), valori („Trilogia valorii"), cosmologie şi antropologie („Trilogia cosmologică"), şi are în centru ideea de mister. A criticat pozitivismul şi scientismul, susţinînd ideea autonomiei filozofiei şi a celorlalte forme de creaţie. în teoria cunoaşterii a pledat pentru un raţionalism ecstatic, com-pletînd mijloacele logice de cunoaştere (plus-cu-noaşterea) cu mijloace de natură supralogică (minus-cunoaşterea); a teoretizat dogma ca metodă imprimîndu-i un sens epistemologic şi metafizic. în explicarea creaţiei culturale a apelat la categoriile inconştientului şi a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii. BLAGOEVGRAD, oraş în SV Bulgariei, pe Struma; 71 mii loc. (1987).'Prelucr. tutunului, a lemnului şi a bumbacului. Izv. minerale. Staţiune balneoclimaterică. BLAGOSLOVI (< sl.) vb. IV tranz. (REL.) A binecuvînta. BLAGOVEŞCENSK, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), port pe Amur; 206 mii loc. (1989). Metalurgie, constr. navale; utilaj petrolier; prelucr. lemnului; produse alim. BLAGOVEŞTENIE (< si.) s.f. (REL.; pop.) Bunavesti re. BLAHNIŢA 1. Rîu, afl. stg. al Dunării; 55 km. Izv. din Platforma Strehaiei. Se mai numeşte Rogova. 2. Cîmpia Blahniţei, cîmpie în SV Olteniei, între marele cot al Dunării (la V) şi rîul Drincea (la E), drenată de rîul cu acelaşi Blaj. Cîmpia Libertăţii nume şi limitată la N de Platforma Strehaiei. Alt. max.: 123 m. Cereale. Păşuni. BLAIER, Andrei (n. 1933, Bucureşti), regizor român de film. Preocupat îndeosebi de problemele actualităţii („A fost prietenul meu", „Apoi s-a născut legenda", „Dimineţile unui băiat cuminte", „Ilustrate cu flori de cîmp", serialul TV „Lumini şi umbre"). BLAJ, oraş în jud. Alba, la confl. Tîrnavei Mici cu Tîrnava Mare; 23 371 loc. (1991), Combinat pentru industrializarea lemnului (mobilă, placaj, plăci fibrolemnoase). Fabrică de accesorii pentru maşini-urielte. Produse alim. (brînzeturi, panificaţie); mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă, ţiglă). Centru pomicol şi viticol. Muzeu de istorie. Monumente: Palatul Episcopal (sec. 16—18), renovat şi mărit în 1837, azi muzeu, catedrala Sfînta Treime, în stil baroc (1749—1853), construită după planurile arhitectului italian Giovanni Martinelli, biserica parohială (sec. 18). Monumentul comemorativ al Adunării de la Blaj. Menţionat pentru prima oară în 1271, Sediul unei episcopii unite (din 1738). în sec. 18 a devenit cel mai important centru al învăţămîn-tului românesc din Transilvania („Şcoala de Obşte" din 1754, „Şcoala Latinească", un seminar, o tipografie din 1747); important centru al luptei românilor pentru emancipare naţională în c ' i pleiadă de cărturari (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu, Gh. Bariţiu, S. Bărnuţiu ş.a.) au promovat curentul novator cultural cunoscut sub numele de „Şcoala Ardeleană". Principalul centru al pregătirii şi desfăşurării Revoluţiei paşoptiste a românilor din Transilvania. Adunarea din 18/30 apr. 1848 a marcat începutul revoluţiei. Aici au avut loc la 3/15—5/17 mai 1848 Adunarea Naţională a românilor (c. 40 000 de participanţi), care a adoptat programul de revendicări, cu caracter burghezo-democratic al revoluţiei. Locul acestei adunări se numeşte de atunci, simbolic, „Cîmpia Libertăţii". A treia adunare de la. B. din 2/14—16/28 sept. 1848 a respins uniunea forţată a Transilvaniei cu Ungaria. Tot la B., la 3/15 mai 1868 a fost semnat protestul public împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria, numit „Pronunciamentul de la B.“. în 1911, la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI, s-au desfăşurat mari manifestaţii pentru realizarea idealurilor de unitate naţională, cu participarea unor mari personalităţi din toate provinciile româneşti. în oct.-nov. 1918, important centru organizatoric în vederea unirii Transilvaniei cu România. BLAJIN, -Ă (< sl.) adj. Bun la inimă; blînd, paşnic. H Care exprimă bunătate, blîndeţe. BLAKE [bleic], Robert (1599—1657), amiral englez. în timpul Revoluţiei Burgheze din Anglia a condus apărarea oraşelor Bristol (1643) şi Lyme (1643—1644) împotriva regaiiştilor. A distrus flota portugheză (1650), capturînd un preţios tezaur, şi s-a remarcat în luptele împotriva olandezilor şi spaniolilor. BLAKE [bleic], William (1757—1827), poet, grafician şi pictor englez. Spirit vizionar, creatorul unei mitologii simbolistice, anunţă prin poemele sale romantismul („Cîntece ale nevinovăţiei ", „Cîntece ale experienţei"); proză poetică („Căsătoria cerului cu iadul"). A ilustrat cu expresive desene operele lui Young, Dante, „Cartea lui Iov". BLAM (< fr.) s.n. Dezaprobare publică a cuiva sau a ceva. BLAM£ (< fr.) vb. I tranz. A dezaproba (în public) pe cineva sau ceva; a vorbi de rău, a defăima. BLANĂ (< bg.) s.f. 1. Pielea unor animale împreună cu învelişul păros. 2. Blana (1) prelucrată pentru a fi folosită la confecţionarea unor articole de îmbrăcăminte sau pentru decorarea încăperilor. □ 8. artificială = produs textil care imită b. naturală. Poate fi ţesută, tricotată, încleiată. 3. Haină sau blană (2). 4. (Pop.) Scîndură groasă. BLANC1 (^. germ.) s.n. 1. Piele de bovine sau de porcine, tăbăcită vegetal, suplă şi BLANC 230 elastică, folosită în cureiărie şi în marochinărie. 2. Fîşie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. BLANC2 (< fr., engl.) s.n. (ROLIGR.) Spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite. BLANC [blă], Louis (1811—1882), istoric şi om politic francez. Socialist utopist. Membru ai guvernului provizoriu în 1848; iniţiatorul „Atelierelor naţionale". BLANC [blaj, Louis (1860—1903), arhitect elveţian stabilit în România. în spiritul Renaşterii franceze, a elaborat planurile pentru clădirea Facultăţii de Medicină, a Institutului „V. Babeş" din Bucureşti, a Universităţii din laşi. BLANC (RAS EL-ABIAD), cel mai nordic cap al Africii, la N de Bizerta (Tunisiia), situat la 37°20’ lat. N şi 9°51' long. E. L - BLANCA PEAK . [bîşncs pi-:cj, vf. în M-ţii Stîncoşi în masivul Sangre de Cristo. Alt.; 4 363 m. BLANCHARD - [blâşar], jean Pierre (1753—1809), aeronaut francez. Inventatorul paraşutei (1785). BLANCHARD [blaşar], RaphaSI A.E. (1857—1919), medic francez. Fondator al parazi-tologiei. Lucrări de fiziologie comparată şi zoologie medicală, M. de onoare al Acad. Române (1914). BLANCHETĂ (< germ.) s.f. Imprimat, formular pentru telegrame, poliţe etc!**^ BLANCHOT [blaşo] , Maurice (n. 1907), scriitor francez. Opera sa critică stabileşte raporturile dintre activitatea creatoare şi experienţa absenţei şi a vidului („Spaţiul literar*1). BLANCO (BLANC), cap pe coasta de V a Africii (Mauritania) la S de Nouadhibou (20°46’ lat. N, 17°03' long. V). BLAND1ANA, com. în jud. Alba; 1 323 loc. (1991), Staţie de c.f. Importante vestigii arheologice datînd din neolitic pînă în sec. 11—12. în satul Acmariu, biserică de lemn (sec. 18). BLANDIANA, Ana (pseud. Otlliei Coman) (n. 1942, Timişoara), scriitoare română. Lirică a unei lucidităţi interogative („Octombrie, noiembrie, decembrie", „Somnul din somn", „Arhitectura valurilor"), proză („Proiecte de trecut"), eseuri („Calitatea de martor", „Coridoare de oglinzi"), versuri pentru copii („Întîmplări din grădina mea“), publicistică. Premiul „Herder" (1982). BLANKERS-KOEN, Fanny (n. 1918), atletă olandeză. Campioană olimpică (Londra, 1948) la patru probe (100 m, 200 m, 80 m garduri şi ştafeta 4x100 m) şi de cinci ori campioană europeană. în perioada 1938—1951 a îmbunătăţit recordurile mondiale în cinci probe individuale. BLANQUI [blâki] i. Jerome Adolphe B. (1798—1854), economist şi publicist francez. Adept al liberalismului. Influenţat de saint-simo-nism, a obţinut, ca deputat, pentru prima dată în Europa, o legiferare a regimului de muncă a copiilor. 2. Louis Auguste B. (1805—1881), revoluţionar francez. Frate cu B. (1), Socialist utopist. A participat la revoluţiile din 1830 şi 1848 şi la un mare număr de mişcări complotiste; a stat în închisori c. 40 de ani. BLANŞARE (după fr. blanchir) s.f. Operaţie de sterilizare, prin opărire, a alimentelor folosite în industria conservelor. BLANŞIR (< blanşiruire) s.n. Deşeu sub formă de fîşii de piele, rezultat în urma blanşiruirii. BLANŞIRUIRE (după germ. blanschieren) s.f. Operaţie de curăţire a părţii cornoase a pieilor tăbăcite, prin îndepărtarea, prin răzuire, a unui' strat foarte subţire de piele. BLANTYRE .[blaentair], oraş în S statului Maiawi; 402,5 mii loc. (1987, împreună cu Limbe). Cel mai mare oraş al ţării. Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Prelucrarea tutunului şi fructelor; ciment, textile. Fundat în 1876. BLAREMBERG, Nicolae Moret (1837— 1896, n. Bucureşti) , jurist şi om politic liberal român. A făcut parte din complotul care l-a Vicente Blasco Ibaftez răsturnat pe Al. I. Cuza (11/23 febr. 1866). BLASCO IBÂfîEZ [ivaneO], Vicente (1867—1928), prozator şi publicist spaniol. Romane regionaliste de orientare naturalistă („Trestii şi noroi”, „Casa blestemată"), de inspiraţie psihologică („Arena însîngerată"), so-cial-politică şi de evocare a primului război mondial („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului", „Mare nostrum"). Violente pamflete politice; memorialistică („Un romancier în jurul lumii"). BLASFEMIE (< germ., lat.) s.f. Defăimare sau profanare, prin cuvînt, a divinităţii, religiei sau a ceea ce este considerat respectabil şi sfînt. BLASTEZĂ s.f. Proces de recristalizare a mineraleloV în timpul metamorfismului. BLASTODERM (< fr. {i}; {s} gr. blastos „mugure" + *derma „piele") s.n. (EMBRIOL) Strat unicelular care limitează cavitatea de segmentaţie a blastulei. BLASTOIDEE (< {s} gr. blastos „mugur" + eidos „aspect")* subst. (La pl.) Qasă de echino-derme exclusiv fosile, cu simetrie pentaradiară şi schelet sub formă de cupă, fixate printr-un peduncul scurt. Apar în Silurianul superior şi trăiesc pînă în Permian, avînd maximul de dezvoltare în Carbonifer, în mările calde ale emisferei australe (Blastoidea). BLÂSTOM (< gr.) s.n. Tumoră malignă a cărei dezvoltare porneşte de la elemente nediferenţiate de tip embrionar (tumoră disembrio-plazică, de ex. adenosarcomul embrionar al rinichiului — nefroblastom). BLASTOMIC9ZĂ (< fr. {.}; {s} gr. blastos „mugur" + mykes „ciupercă") s.f. Boală provocată de ciuperci parazite din genul Blastomyces, care afectează pielea, plămînii, muşchii etc. BLASTOPOR (< fr. {i}; {sj gr. blastos „mugur" + poros „por") s.m. (EMBRIOL.) Orificiu al gastrulei. BALASTUL (< fr. fi}; {s} gr. blastos „mugur") s.f. Stadiu embrionar la metazoare, care urmează morulei, constînd în formarea unei cavităţi (blastocel), delimitată de un strat de celule, rezultate din diviziunea oului. BLAUE REITER [blaua raitsrj, Der ~ („Călăreţul Albastru"), grupare artistică Formată în Germania, la Munchen (1911—1914), iniţiată de W. Kandinsky şi F. Marc. Unea artişti de orientări diferite (K. Malevici, P. Klee, A. Jawlensky, A. Macke ş.a.), promovînd tendinţe moderne în artă. BLAUE VIER [blaua fi:r], („Cei patru albaştri"), asociaţie artistică formată în 1924, de W. Kandinsky, P. Klee, L. Feininger, A. jawlensky, ca ecou la „Der Blaue Reiter". A continuat tradiţiile începutului de secol şi a avut un rol important în cunoaşterea artei moderne în S.U.A., prin organizarea de expoziţii. BLAUGAZ (< germ.) s.n. Amestec de hidrocarburi gazoase şi hidrogen, obţinut prin descompunerea fracţiilor grele de petrol şi folosit drept combustibil. BLAVATSKI, Vladimir Dmitrievici (1899— 1980), arheolog rus. Prof. univ. ia Moscova. Cercetător al oraşelor antice de pe litoralul nordic al Mării Negre (Fanagoria, Panticapaion ş.a.). BLAZ (< germ.) s.n. Rezervor din partea inferioară a unei coloane de distilare sau de rectificare, în care se introduce amestecul de distilat sau de rectificat. BLAZA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină plictisit, dezgustat, indiferent la toate. BLAZON (< fr.) s.n. Ansamblu de semne\ convenţionale~~care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraş, a unei familii nobiliare, a unei bresle; era aplicat pe discuri heraldice, pe steaguri etc. Sin. armoarii. BLĂGEŞTI 1. Com. în jud. Bacău; 7 677 loc. (1991). 2. Com. în jud. Vaslui; 2 025 loc. (1991). BLĂjANI, com. în jud. Buzău; 1 552 loc. (1991). BLĂJEL, com. în jud. Sibiu; 2 760 loc. (1991). blăjeni, com. în jud. Hunedoara; ,1 935 loc. (1991) BLANJBkR (< blană) s.m. Meseriaş care prelucrează, confecţionează obiecte de îmbrăcăminte din blană (2); comerciant de blănuri. BLĂNĂRIE (< blană) s.f. Atelier în care se prelucrează ’blănuri, se confecţionează obiecte de îmbrăcăminte din blană (2); maqazin de blănuri. BLECHER, M. (1909—1938, n. Botoşani), scriitor român. Versuri moderniste („Corp transcendent"), proză kafkiană de analiză a stărilor subiective abisale („Vizuina luminată", „Întîmplări în irealitatea imediată", „Inimi cicatrizate"). BLEDY [ble:di] Gâza (1908—1962), lingvist şi filolog maghiar din România. Studii asupra raporturilor lingvistice româno-maghiare („Influenţa limbii române asupra limbii maghiare"). BLEFARITĂ (< fr.; {s} gr. blepharon „pleoapă") s.f. Jnflamaţie a pleoapelor. \ BLEFĂROPTQZĂ (< fr. {s} gr. blepharon „pleoapă" + ptosis „cădere") ş.f. Căderea pleoapei superioare, determinată de paralizia muşchiului ridicător al acesteia; ptoză palpebrală. BLEG» -EAGĂ (< ser.) adj. 1. Moale (în comportare, acţiuni), molatic, molîu; prost, tont, nătîng. 2. (Despre urechi) Pleoştită. BLEGJ (< bleg) vb. IV refl. 1. A deveni bleg (1). 2. (Despre urechi) A se pleoşti. BLEJEŞTI, com. în jud. Teleorman, pe Glavacioc; 4 377 loc. (1991). BLEJOI, com. în jud. Prahova, pe Teleajean; 7 583 loc. (1991). Staţie de c.f. BLŞNDĂ (< germ., fr.) s.f. 1. Sulfură naturală de zinc gălbuie, brună sau neagră, cu luciu de diamant, utilizată ca principal minereu de zinc; sfalerit. 2. (FIZ.) Diafragmă (6). BLENORAGIE (< fr. {i}; {s} gr. blennos „mucus" + rhag- „a ţîşni") s.f. Boală venerică, contagioasă, datorată gonococului (Neisseria go-norrhoeae); gonoree. Blazonul Huniazilor 231 SLERIOT [blerio], Louis (1872—1936), aviator şi constructor de avioane francez. A efectuat prima traversare cu avionul a Canalului Mînecii (1909). BLESTEM (< blestema) s.n. Invocaţie cu funcţie de sancţiune, prin care se cheamă mînia sau urgia unei divinităţi asupra unei fiinţe sau obiect în scop de răzbunare. □ B. divin = b. adresat de Dumnezeu perechii primordiale Adam şi Eva, după înfruptarea din Pomul Cunoştinţei, anulat apoi^ prin răscumpărarea săvîrşită de Hristos. fi (în basme şi legende) Vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva. BLESTEM/^ (lat. *blestimare) vb. I tranz. A spune, a rosti un blestem. BLESTEMAT, -Ă (< blestema) adj., s.m. şi f. 1. (PersoanăJ care formează obiectul unui blestem. □ Pictori blestemaţi nume dat artiştilor postimpresionişti de la sfîrşitui sec. 19 şi începutul sec. 20, consideraţi atît din punct de vedere al operei cît şi al nonconformismului social un pericol pentru societatea vremii. 2. (Om) ticălos, rău, nemernic (în comportări). ■ Adj. Nefavorabil, neprielnic. BLEU (< fr.) [bio] adj. invar., s.n. Albastru-deschis; azuriu. BLEUMARJN (< fr.) [bio-] adj. Invar., s.n. Al bastru-închis. BLID (< sl.) s.n. 1. Vas adînc de lut, de lemn sau de metal din gospodăria ţărănească; strachină. 2. Cantitate de mîncare cuprinsă într-un blid (1). □ Expr. Un blid de linte = preţ neînsemnat al unei fapte josnice. BLIDA (EL-BOULÂlDA), oraş în N Algeriei, la SV de Alger; 191,3 mii loc. (1983, cu suburbiile). Ind. chimică, poligrafică, alim. Nod de comunicaţii. Centru comercial (făină, portocale). BLIDAR (< blid) s.n. (Pop.) Dulap cu poliţe fără uşi (sau numai poliţă) pentru vase, tacîmuri etc. BLIDARU, deal la SV de com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara; 703 m alt. Aici a fost descoperită o cetate dacică, puternic fortificată cu ziduri din piatră fasonată, aparţinînd ansamblului de fortificaţii din M-ţii Orăştiei (sec. 1 î.Hr.—106 d.Hr.). Formată din două incinte, aflate la o mică diferenţă de nivel una faţă de cealaltă, constituia principalul obstacol în calea atacurilor din N. BLIER [blie], Bemard (1916—1990), actor francez de teatru şi film. A interpretat o gamă complexă de roluri de la dramă la comedie („Noaptea amintirilor", „Marile famiiii”, „Un idiot ia Paris"). BLINDA (< fr.) vb. I tranz. A echipa un sistem tehnic, o lucrare de fortificaţie, o maşină de luptă etc. cu un blindaj. BLINDAJ (< fr.) s.n. 1. înveliş protector de metal, din'sticlă de siguranţă etc. al unui sistem tehnic, al unei lucrări de fortificaţii, al unei maşini de luptă etc. 2. înveliş metalic închis al unui aparat electric, folosit pentru ecranare. BLINDAT, -Ă (< blinda) adj., s.n. 1. Adj. Prevăzut cu un blindaj. 2. Adj. (Despre unităţi militare) Dotat cu maşini de luptă prevăzute cu blindaj. 3. S.n. Maşină de luptă prevăzută cu blindaj. BLITZ (cuv. germ.) [bliţ] s.n. Sursă de lumină proprie, intensă şi de scurtă durată, cu care este prevăzut un aparat fotografic şi care se aprinde simultan cu deschiderea obturatorului. BLITZKRIEG (cuv. germ. „război fulger") [bliţcrig] s.n. Tactică de război care are în vedere anihilarea foarte rapidă a inamicului prin desfăşurarea unor acţiuni-surpriză, de mare anvergură. Folosită şi de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial. BLIUHER, Vasili Konstantinovici (1890— 1938), mareşal al Uniunii Sovietice. S-a distins în timpul Războiului Civil. Victimă a represaliilor staliniste. Reabilitat post-mortem. BLIXEN, Karen (1885—1962), scriitoare daneză. Povestiri cu caracter fantastic („Şapte poveşti gotice") şi proză cu caracter autobiografic („Ferma mea africană"). BLÎND, »Ă (lat. blandus) adj., s.f. I. Adj. 1. Bun, blajin; indulgent; (despre fapte, sentimente) care exprimă bunătate; duios. fi (Despre animale) Care nu face rău; care nu se sperie. 2. Fig. (Despre vreme, natură) Liniştit, potolit, domol. II. S.f. (Pop.) Urticarie. BLÎNDEŢE (< blînd) s.f. însuşirea de a fi blînd; purtare, vorbă de om blînd. BLOC (< fr. fij) s.n. 1. Bucată mare dintr-o materie solidă şi grea; masă solidă formată dintr-o singură bucată. □ (GEOL.) B. eratic v. eratic. B. continental = părţi din crusta continentală, separate de fracturi ce merg pînă la baza ei şi care au densităţi diferite. B. de rocă — masă compactă de rocă, nerulată, dură, care depăşeşte 20—30 cm. fi Grămadă de obiecte (de acelaşi fel) alcătuind o unitate. □ B. de desen = teanc de foi de hîrtie de desen prinse în coperte (de carton), fi (EC.) Pachet de acţiuni sau obligaţiuni schimbate între doi investiori. Negocierile asupra schimbului au loc la bursă. B. de control = cantitate mare de acţiuni care permit posesorului să controleze activitatea societăţii. □ Loc. în bloc = împreună, laolaltă, global. 2. Clădire de mari dimensiuni, avînd mai multe etaje. 3. Piesă relativ mare, cu ceie trei dimensiuni avînd aceiaşi ordin de mărime, fi Bloc-start = a) mecanism special fixat pe linia de plecare în cursele atletice de viteză, pe care alergătorul îşi sprijină picioarele; b) platformă instalată pe bordura lăţimii bazinului de înot, marcînd mijlocul fiecărui culoar, de pe care înotătorii iau startul. 4. Semifabricat de metal obţinut prin turnare şi folosit pentru prelucrarea prin deformare plastică, pentru elaborarea de aliaje sau pentru turnarea de piese. 5. B-motor = organ metalic monobloc al unei maşini de forţă cu piston, prevăzut cu cavităţi cilindrice, în care se deplasează pistoanele maşinii, şi canale de distribuţie a amestecului carburant. 6. Sistem de conexiune în care elementele unei instalaţii electrice, dimensionate pentru aceeaşi putere maximă, sînt legate în cascadă. □ B. de comandă = ansamblu al unei staţii electrice compus din instalaţiile de comandă şi control, instalaţiile anexe, serviciile interne şi clădirea (în care acestea sînt adăpostite). 7. (TEHN.) Parte componentă a unei instalaţii care constituie o unitate independentă, funcţional şi mecanic, şi ale cărei legături electrice şi mecanice se pot reface uşor pentru schimbarea sa cu un b. identic. 8. B.-sistem — sistem de organizare a circulaţiei trenurilor, bazat pe împărţirea liniei în sectoare care pot fi ocupate numai de cîte un singur tren. 9. (POLIGR.) Caracter de literă înrudit cu caracte- Cetatea Blidaru rfele groteşti şi folosit la culegerea afişelor, reclamelor etc. 10. Grup de mărci poştale neseparate între ele, desprinse împreună dintr-o coală. 11. Alianţă, înţelegere, convenţie, uniune (între state, p.,...e, organizaţii etc.) în vederea realizării unor scopuri comune. □ 8. monetar = ansamblu de state a căror monedă este corelată cu o monedă comună. 12. B. cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorată blocării influxului nervos care străbate muşchiul cardiac. 13. B. operator = ansamblul încăperilor, împreună cu dotările (aparatură, instrumentar, materiale, medicamente), necesare intervenţiilor chirurgiccaie. BLOCA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A supune unei blocade. 2. Tranz. A închide o arteră de circulaţie; a opri circulaţia. 3. Tranz. A fixa două piese într-o poziţie relativă dorită. 4. Tranz. A imobiliza un anumit dispozitiv al unei instalaţii pentru a împiedica funcţionarea ei defectuoasă, efectuarea unor maneyre nepermise sau accidentarea unei persoane. 5. Refl. (Despre un dispozitiv mecanic sau un organ de maşină) A se imobiliza brusc, nedorit, din cauza funcţionării defectuoase. 6. Refl. (MED.) A se întrerupe funcţionarea unui organ (ex. rinichii) în unele boli. 7. Tranz. A opri (temporar) folosirea unor fonduri, a unor produse etc. fi A interzice, a opri (temporar) ocuparea unui post vacant. BLOCADA CONTINENTALĂ (BLOCU-SUL CONTINENTAL), ansamblu de măsuri decretate la Berlin (21 nov. 1806) de Napoleon I pentru a închide porturile Europei continentale comerţului Marii Britanii, în scopul ruinării economiei britanice. BLOCADĂ (< germ.) s.f. Sistem de măsuri cu caracter diplomatic, militar sau economic prin care se urmăreşte izolarea unui stat pentru a-l constrînge să accepte condiţiile puse de statele care au luat acele măsuri. BLOCAJ (< fr.) s.n. 1. (CONSTR.) Strat de piatră aşezat pe un pat de nisip sau de balast natural, pentru a forma fundaţia unui drum sau a unei căi ferate; aglomeraţie de blocuri mari de piatră sau de beton, constituind fundaţia unor lucrări hidrotehnice sau de protecţie a podurilor. 2. Procedeu tactic de apărare folosit în unele sporturi, cu scopul de a izola ori de a împiedica o acţiune a adversarului sau pentru a proteja o acţiune proprie. 3. (MED.) Oprirea bruscă a desfăşurării unui proces sau a funcţiei unui organ (ex. b. renal, b. intestinal), BLOCARE (< bloca) s.f. 1. Acţiunea de a bloca şi ‘rezultatul ei. 2. (POLIGR.) Culegere intenţionată a uneia sau mai multor litere cu floarea în jos, pentru a atrage atenţia corectory- 232 Aleksandr Aleksandrovici Blok lui asupra unor cuvii 'e indescifrabile din manuscris ori pentru a arâvS că îi lipsesc culegătorului literele sau semnele ad<_. 'ate. 3. (CONT.) Blocarea contului = situaţia unui cont curent sau de decontare din care nu se pot efectua toate plăţile scadente, ca urmare a lipsei disponibilului necesar. Blocarea preţurilor = reglementare limitată a preţurilor anumitor bunuri şhşervicii la nivelul pe care ele le-au atins într-o perioadă de referinţă. 4. (AGRON.) Proces prin care se reduce asimilarea de către plante a unui element nutritiv, determinat fie de deficitul lui în sol, fie de existenţa altor elemente care provoacă scăderea mobilităţii sale în sol (ex. ionul de calciu în exces generează ioni de magneziu, cupru, zinc). BLOCDIAGRAMĂ (< fr., germ.) s.f. Reprezentarea în relief la scară mică a unui terit. care redă atît suprafaţa terenului cît şi structura sa geologică. Introdusă în cercetare de geomorfo-logul american W.M. Davis; indicaţiile pentru construirea ei au fost date de A. Lobeck (1924). BLOCH [bloc], Ernest (1880—1959), compozitor american de origine elveţiană. Opere, simfonii, concerte instrumentale, lucrări pentru formaţii de cameră, în care se inspiră din folclorul ebraic. BLOCH [bloh], Ernst (1885—1977), filozof german. între 1933 şi 1948 a trăit în exil. Prof. univ. la Leipzig. A cercetat semnificaţia social-culturală a „utopiei", sensul şi rolul „speranţei" în procesul progresului social, dintr-o perspectivă marxistă renovată, caracterizată ca „noua etică" („Spiritul utopiei", „Principiul speranţei"). BLOCH [bloc], Felix (1905—1983), fizician american de origine elveţiană. Stabilit în S.U.A. (1934). Prof. la Universitatea Stanford (California). Cercetări în domeniul fizicii atomice; a determinat momentul magnetic al neutronului pe baza inducţiei nucleare. Premiul Nobel (1952), împreună cu E.M. Purceii. BLOCH [bloc] , Konrad Emil (n. 1912), biochimist american. A demonstrat că acidul acetic este un precursor major al colesterolului, ceea ce i-a permis să transforme numeroşi metaboliţi ai grăsimilor şi zaharurilor în colesterol. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1964), împreună cu F. Lynen. BLOCH [bloc] , Marc (1886—1944), istoric medievist francez. A subliniat necesitatea studiului factorilor naturali şi social-economici pentru înţelegerea istoriei („Societatea feudală"). Fondatorul revistei „Annales". Executat de hitlerişti pentru participarea la Rezistenţă. BLOCNOTŞS (< fr.) s.n. Carnet pentru însemnări curente. BLOCUL NAŢIONAL-DEMOCRATIC (B.N.D.), coaliţie de forţe politice alcătuită în iun. 1944 din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist. Programul său viza: scoaterea României din războiul dus alături de Germania, alăturarea la coaliţia Naţiunilor Unite, revenirea la un regim democratic. A girat din punct de vedere politic actul de la 23 august 1944, cîte un reprezentant al celor patru partide fâcînd parte din guvern. Şi-a încetat activitatea în oct. 1944. BLOEMBERGEN [blurmbergsn], Nicolaas (n. 1920), fizician american de origine olandeză. Prof. la Universitatea Harvard. Cercetări privind 1 rezonanţa magnetică nucleară şi electronica cuantică. Lucrări teoretice şi experimentale care au pus bazele opticii neliniare (teoria polarizării neliniare, studiul proceselor ondulatorii neliniare, teoria difuziei combinate forţate etc.). A dezvoltat spectroscopia laser. Premiul Nobel (1981), împreună cu A.L. Schawlow şi K.M. Siegbahn. BLOEMFONTEIN [blumfantein], oraş în centrul Rep. Africa de Sud, centru ad-tiv al prov. Orange Free State; sediul Curţii Supreme a ţării; 235 mii loc. (1985, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Metalurgie, material rulant, sticlă, produse chimice (mase plastice) şi alim. (carne). Centru turistic. Universitate (1885). Observator astronomic. BLOHINŢEV, Dmitri Ivanovici (1907— 1979), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Contribuţii în acustică (difuzia sunetului), mecanică cuantică, fizica particulelor elementare, semiconductori. A participat la construirea primei centrale atomo-electrice din lume (1957). BLOIS [bloa], oraş în N Franţei centrale (Orleanais), la SV de Orleans, pe Loara; 61,1 mii loc. (1982, cu suburbiile). Instrumente de precizie. Constr. de avioane. Catedrală (sec. 17), Apeduct roman. Castelul medieval al conţi lor de Blois şi reşed. a regilor Franţei. BLOK, Aleksandr Alekxandrovici (1880— 1921), poet simbolist rus. Debutează cu lirică erotică („Versuri despre preafrumoasa doamnă"). Operă postromantică şi simbolistă, de mare forţă a expresiei („Oraşul", poeme de inspiraţie naţională şi revoluţionară „Pe cîmpul de la Kulikovo", „Sciţii", „Cei doisprezece"). Drame lirice („Trandafirul şi crucea"). Eseuri („Despre însemnătatea poetului"); traduceri. BLOMBERG, Werner von (1878—1946), general-feldmareşal german. Ministru de Război (1933—1938) şi comandant suprem al forţelor armate (1935—1938); a contribuit la crearea Wehrmachtului. BLOMSTEDT, Aulis (n. 1906), arhitect finlandez. Creator al unui sistem de măsuri sintetice, întemeiat pe o grilă modulară, numit „CANON 60“ (palatul imperial din Addis Abeba). Lucrări teoretice („Limbajul arhitecturii", „Omul, criteriul arhitecturii"). BLOND, -Ă (< fr.) adj. (Despre păr) De culoare deschisă, care bate spre galben; bălai 0); bălan (1); blondin; p. ext. (şi substantivat) (persoană) care are astfel de păr. BLONDEL [blddel] , Andre (1863—1938), inginer şi fizician francez. Cercetări în domeniul opticii, al electronicii, al teoriei maşinilor electrice; a inventat oscilograful electromagnetic. BLONDEL [bISdel] , Jacques Franţois (1705—1774), arhitect şi urbanist francez. A elaborat planurile generale ale oraşelor Metz şi Strasbourg, Primăriei şi Teatrului din Stras-bourg. Lucrări teoretice („Arhitectura franceză", „Curs de arhitectură"). BLONDEL [blddel], Maurice (1861—1949), filozof francez. Autorul unei teorii a acţiunii în sens larg în care ideea transcendenţei divine apare ca singura capabilă să confere certitudine omului („Acţiunea", „Fiinţa şi fiinţele"). BLONDEL [blddel] , Nicolas Franţois (1618—1686), arhitect, inginer şi urbanist francez. Teoretician al stilului clasic din epoca lui Ludovic al XlV-lea. Primul director al Academiei de Arhitectură. BLOOMFIELD [blumfi:ld], Leonard (1887— 1949), lingvist american. Creator al şcolii structuraliste descriptiviste; s-a ocupat de lingvistica generală („Limbajul"), de unele limbi indo-euro-pene şi de limbile indiene din America. BLUCHER [blyharî, Gebhard Leberecht von, prinţ de Wahlstatt (1742—1819), feldma- reşal prusian. Înfrînt de Napoleon I la Jena (1806), s-a distins în campaniile împotriva acestuia (1813 şi 1814) şi în bătălia de la Waterloo (1815). BLUE-JEANS (cuv. engl.) [blur-dşhnz] s.m. Pantaloni din bumbac albastru, rezistent, cu cusăturile întărite cu tigheluri şi ţinte. BLUE MOUNTA1NS [blu:mauntinz], cordi- f lieră muntoasă calcaroasă în E ins. Jamaica, la N de Kingston. Alt, max.: 2 256 m (vf. Blue Mountain). Climă tropicală cu precipitaţii bogate (5 000 mm/an în E). Păduri tropicale cu esenţe valoroase,. Cafea. Expl. de bauxită. BLUES (cuv. engl.) [blu:z] s.n. Dans lent, în măsură binară, cu caracter melancolic, visător; melodia corespunzătoare acestui dans (îşi are originea în cîntecele negrilor americani şi constituie una din sursele jazzului primitiv). BLUM (< fr., engl.) s.n. Semifabricat de oţel laminat la cald, de secţiune pătrată (minimum 150x150 mm) sau dreptunghiulară (cu rapr între laturi mai mic de doi) şi lungime de la z la 6 m, folosit ca semifabricat pentru laminare sau forjare. BLUM, Isac (1894—1975, n. Bacău), inginer chimist român. Prof. univ, la Bucureşti. Studii şi cercetări privind caracterizarea şi valorificarea cărbunilor. BLUM, Leon (1872—1950), om politic şi eseist francez. Lider al Partidului Socialist Francez. Prim-min. (1936—1937, mart.-apr. 1938, 1946—1947); pe plan extern a promovat politica de „neintervenţie" în Războiul Civil din Spania. Eseuri („Despre căsătorie"). BLUMBERG [blambag], Baruch S. (n. 1925), medic american. Prof. la Universitatea Pennsylvania. A descoperit agentul cauzal al hepatitei serice şi a elaborat metoda de depistare a acestuia la donatorii de sînge. Premiul Nobel (1976), împreună cu D. Gajdusek. BLUMENAU, oraş în S Braziliei (Santa Catarina), port pe rîul Itajaf; 192,1 mii loc. (1985). Ind. textilă (bumbac). Fundat în 1852 de colonişti germani. BLUMENBACH [blumsnbah] , Johann Friedrich (1752—1840), medic şi naturalist german. Unul dintre creatorii antropologiei. A pus bazele obiective ale clasificării raselor umane după culoarea pielii şi forma capului şi a demonstrat unitatea de origine a speciei umane. BLUMING (< fr., engl.) s.n. Laminor folosit pentru obţinerea blumurilor. BLUZĂ (< fr.) s.f. Obiect de îmbrăcăminte pentru partea superioară a corpului. BLUZON (< fr.) s.n. Obiect de îmbrăcăminte (de sport), larg şi comod, pentru partea superioară a corpului. BO, Carto (n. 1911), critic literar italian. Promotor al curentului critic denumit „ermetic" („Literatura şi viaţa"); studii despre suprarea-lism, despre scriitorii francezi. BOA (< fr., lat.) s.m. invar. Gen de şerpi mari pînă la 6 m, neveninoşi, din regiunea tropicală a Americii de Nord, care se hrănesc cu păsări şi mamifere (Boa). BOABĂ (< bob, cf. ser. boba) s.f. 1. Bacă. 2. Mic obiect de formă sferică. BO^LĂ (< sl.) s.f. t. Tulburare a stării de sănătate a unui organism animal sau vegetal ca urmare a acţiunii unor agenţi din mediul intern sau extern. B. afectează organismul în totalitate sau în parte şi se manifestă ca un complex de simptome şi printr-o evoluţie caracteristică. Se datorează unor infecţii, unor tulburări funcţionale sau unor alterări structurale ale organelor; beteşug (2). □ 8. ereditară = stare patologică provocată de o mutaţie genetică, ce se poate transmite de la o generaţie la alta. 8. profesională = b. care se contractează în cursul procesului de muncă sub influenţa, de obicei de durară, a unor factori vătămători specifici unei anumite profesiuni (ex. silicoza, antracoza etc.). B. socială = b, care apare şi se răspîndeşte în mase din cauza condiţiilor social-economice nefavorabile cerinţelor vieţii normale (ex. tuberculoza, pelagra, alcoolismul etc.). V. endemie, epidemie, sindrom. Boala lui Basedow = b. 233 BOCET endocrină datorată hiperfuncţiei glandei tiroide, caracterizată prin guşă, exoftalmie, scădere în greutate etc.; guşă exoftalmică, bazedov. Boala lui Addison = b. endocrină datorată distrugerii progresive a suprarenalelor; diabet bronzat. Boala lui Pierre Mărie şi Marinescu — acromega-lie. Boala lui Recklinghausen = osteoză fibrochi-stică,(Pop.) B. de zahăr ~ diabet zaharat, Boala copiilor = epilepsie. Boala somnului = encefalită letargică. (FITOPAT.) 8. fiziologică = dezechilibru metabolic produs în* corpul plantelor sub influenţa factorilor nefavorabili (climatici sau de sol), manifestat prin decolorări, veştejiri, necro-zări etc. 2. (Fam.) Poftă; dorinţă; capriciu. 3. (Fam.) Ciudă, necaz; invidie. BO£lR (lat. bo(v)arius) s.m. Persoană care păzeşte boii la păscut. BO£RE (lat. boreas) s.f. 1. Adiere de vînt (răcoritoare). 2. Miros plăcut; mireasmă, parfum. BO^RŢ (BOARCĂ) s.f. Peşte teleostean mic (4,5—5 cm, în mod excepţional 8—9 cm), cu corpul înalt şi turtit lateral, răspîndit în bălţile şi în lacurile de cîmpie din Europa, care îşi depune icrele între valvele scoicilor (Rhodeus sericeus). BOARUL (Bootes), constelaţie din emisfera boreală. Stelele principale sînt dispuse în formă de steag; cea mai strălucitoare stea: Arcturus. BOAS, Franz (1858—1942), antropolog american de origine germană. Iniţiatorul morfolo-gismului (istoricismului), din perspectiva căruia cultura apare ca indisolubil legată de grupul social, de limba, practicile cotidiene şi riturile acestuia („Gîndirea omului primitiv“, „Antropologia şi viaţa modernă11). BOA VISTA[bous> viştojoraş în N Braziliei, port pe Rio Branco, centru ad-tiv al terit. federal Roraima; 74,5 mii loc. (1989). Expl. forestiere. BOB, loan (1739—1830, n. sat Orman, jud. Cluj), episcop unit din Transilvania. Reprezentant al românilor în Dieta Transilvaniei din 1790—1791. împreună cu episcopul ortodox Gherasim Adamovici, a patronat al doilea Supplex Ubellus Valachorum, din 1792, afirmînd postulatele naţiunii române. Autor al unui dicţionar româno-latino-maghiar. BOB1 (< sl.) s.n., s.m. 1. S.m. Plantă erbacee anuală din familia leguminoaselor, cu tulpina înaltă de 80—120 cm, fistuloasă, cu frunze penat-compuse, flori albe sau roz şi fructe păstăi mari, pieloase (Vicia faba); originară din Asia, este cultivată pentru nutreţ. 2. S.n. Fructul bobului (1) şi mai ales sămînţa lui comestibilă (scoasă din păstaie). ■ P. analog. Fruct sau sămînţă a unor plante, mai ales a cerealelor; grăunte. 3. S.m. pl. Boabe (2) cu care se ghiceşte cuiva viitorul. □ Expr. A da în bobi = a face pretinse prevestiri cu ajutorul bobilor. 4. S.n. Obiect de forma unui bob (2), izolat dintr-o masă de obiecte asemănătoare; fir (de nisip), strop (de apă). BOB2 (BOBSLEI) (< fr., germ.) s.n. Sanie de metal folosită la concursurile sportive de iarnă pe piste special amenajate. Este formată din două părţi articulate de formă aerodinamică, cea din faţă fiind folosită la conducere. ■ Sport practicat cu această sanie. BOBESCU 1. Jean B. (1890-1981, n. laşi), dirijor român. Repetoriul său cuprinde îndeosebi opere italiene (Verdi, Puccini şi Mascagni). 2; Constantin B. (n. 1899, Reni), violonist, dirijor şi compozitor român. Frate cu B. (1). Elev al lui Caudella şi V. d’lndy. A făcut parte din cvartetul G. Enescu. Muzică de operă („Trandafirii roşii11), simfonică („Concert pentru vioară şi orchestră11) şi vocal-simfonică. 3. Lola Anna-Maria B. (n. 1919, Craiova), violonistă belgiană de origine română. Nepoata lui B. (1 şi 2). Elevă a lui J. Thibaud. Fondatoare a orchestrei de cameră „Soliştii din Bruxelles11. Interpretă sensibilă a unui repertoriu foarte bogat. BOBICEŞTI, com., în jud. Olt; 3 484 loc. (1991). BOBINA (< fr.) s.n. înfăşurare electrică. BOBINAlRE (< bobină) s.f. Operaţie de înfăşurare pe un suport a unui fir textil, conductor electric, a unei pelicule de film, benzi. BOBINATOR, -OiJiRE (< bobina) s.m. şi f. Muncitor care execută sau repară înfăşurări electrice. BOBINĂ (< fr.) s.f. 1. Suport cilindric sau tubular*din lemn, metal, carton etc. servind la înfăşurarea firelor, a semitorturilor, a peliculei de film sau a benzilor; p. ext. ansamblu format din acest suport şi firele, semitorturile etc., înfăşurate pe el. 2. 8. electrică = element de circuit electric format din spire conductoare în serie, cu sau fărăr miez feromagnetic, ce produce un cîmp magnetic sau în care se induce o tensiune electromotoare. B. de inducţie — transformator electric cu miez feromagnetic deschis, a cărui înfăşurare primară este parcursă de un curent continuu întrerupt periodic. B. de deflexie = pereche de bobine (2) ce poate determina o deviaţie a unui fascicul de electroni analogă cu cea produsă de acţiunea unui cîmp magnetic. BOBÎLNA 1. Com. în jud. Cluj, la poalele dealului omonim (693 m alt.), pe rîul Olpret (afl. al Someşului); 2 105 loc. (1991). Pînă în 1957 s-a numit Olpret. Biserică de lemn (sec. 17). 2. Răscoala de la ~, mare răscoală antifeudală din Transilvania (1437—1438). Ţăranii răsculaţi au ridicat pe dealul B. o tabără după model husit şi au înfrînt (iun. 1437) armata nobililor, obţi^înd' satisfacerea unor revendicări sociale, economice şi politice. Categoriile privilegiate au încheiat în sept. 1437 Unio trium nationum împotriva ţăranilor răsculaţi; ostilităţile sînt reluate şi are loc lupta de la Apatiu, încheiată nedecis; se ajunge la o nouă înţelegere (oct. 1437), care însă anula o parte din succesele obţinute anterior. în nov. răsculaţii ocupă oraşele Aiud şi Cluj şi, probabil, Dejul şi Turda; în a doua jumătate a lunii dec. 1437 — începutul lui ian. 1438 Clujul, centrul de rezistenţă al ţărănimii răsculate, este reocupat de nobili şi răscoala este înfrîntă. BOBÎRNAC s.n. Lovitură dată cuiva cu degetul mijlociu încovoiat, apăsat sub cel mare şi apoi destins brusc. ■ Fig. Aluzie răutăcioasă. BOBOC (< ngr.) s.m. 1. Floare nedeschisă, nedezvoltată încă deplin. 2. Pui de gîscă sau de raţă. □ Expr. Toamna se numără bobocii = abia la sfîrşit se poate aprecia rezultatul unui efort. ■ Fig. Om lipsit de experienţă, începător într-un domeniu; p. restr. recrut; elev sau student începător. BOBOC, Alexandru (n. 1930, Dumbrava, jud. Mehedinţi), filozof român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Preocupat de filozofia culturii şi filozofia limbajului („Confruntări de idei în filosofia contemporană11). Monografii de istorie a filozofiei („Kant şi neokantianismul11). BOBOC, Nicolae (n. 1920, llia, jud. Hunedoara), dirijor şi compozitor român. Dirijor al filarmonicilor din Arad şi Timişoara şi al Operei Române din Timişoara. Predilecţie pentru repertoriul modern şi contemporan. Muzică simfonică (suita „Ţara Hălmagiului"), de cameră şi corală. Giovanni Boccaccio BOBO-DIOULASSO Q>obo-diulsesoJ*oraş în V statului Burkina Faso; 231,2 mii loc. (1985). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Fabrică de încălţăminte. întreprindere de egre-nare a bumbacului. Centru comercial. BOBORNIC s.m. Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor, înaltă de 10—60 cm, cu frunze opuse, flori albastre dispuse în racem şi fructul o capsulă (Veronica beccabunga). BOBOTA, com. în jud. Sălaj; 4 266 loc. (1991). BOBOTEAZĂ (< apă + botează) s.f. (REL.) Sărbătoare, în cultul ortodox şi romano-catolic, a botezului lui lisus Hristos; se prăznuieşte la 6 ian. □ Gerul bobotezei = ger mare. BOBOVIN s.f. Concreţiune sferică mică, neagră, cornpusă din oxizi de fier şi mangan, întîlnită în solurile expuse periodic unor umezi ri excesive. BOBR, rîu în V Poloniei, afl. al Odrei la Krosno; 255 km. Izv. din M-ţii Sudeţi şi trece prin Jelenia Gora. BOBRUISK, oraş în Bielorusia (C.S.I.), pe Berezina; 223 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, chim., de prelucr. a lemnului, textilă şi încălţ. BOC (< germ.) s.n. 1. Masă sau trunchi de arbore pe care se curăţă pieile de păr, de epidermă şi de carne la cenuşar. 1 Rezervor cilindric orizontal folosit drept cristalizor în instalaţiile de extracţie a zahărului din sfeclă. BOCAGE [bocaja] Manuel de BAR-BOSA [barboza^ *Di/ —(1765—1805), poet portughez. Sonete, elegii, cîntece, satire' de mare popularitate, anunţînd romantismul. BOCANC (< magh.) s.m. Gheată din pieie rezistentă, cu talpă groasă. BOCAPORT (< it.) s.n. Deschidere în puntea unei nave, prin care se introduc mărfurile în magazie. BOCĂP' (< boc1) vb. IV intranz. A lovi în repetate r. rluri cu un obiect tare în ceva, producînd zgomot; a ciocăni. BOCĂNITURĂ (< bocăni) s.f. Faptul de a bocăni; zgomot produs de cel care bocăneşte. BOCCACCIO, Giovanni (1313—1375), scriitor renascentist italian. întemeietorul prozei artistice italiene. Comentator al lui Dante, prieten şi admirator al lui Petrarca. Capodopera sa, „Decameronul11, culegere de 100 de nuvele, savuros tablou de moravuri, prezintă, printr-o mare varietate de tipuri surprinse în ipostaze revelatorii, o adevărată „comedie umană". A denunţat cu <$mor prejudecăţile şi excesele ascetismului nsi'dieval, opunîndu-le idealul omului renascentist. Romanele sale, împletind ironia cu senzualitatea („Fiammetta11), prefigu^ază proza psihologică modernă. Idilele pastorale („Poemul nimfelor de la Fiesole", „Poemul nimfelor lui Ameto11) reînvie lumea mitologică, cu un proaspăt simţ al naturii. Lucrări de erudiţie în limba latină. BOCCEA (< tc.) s.f. 1. Legătură formată dintr-o bucată de pînză (cu capetele înnodate cruciş), în care se pun diverse obiecte. 2. Balot de foi mici de tutun de calitate superioară. BOCCHERINI, Luigi (1743—1805), violoncelist şi compozitor italian. Influenţat de Şcoala de la Mannheim, este unul dintre precursorii clasicismului vienez. Simfonii, concerte pentru violoncel, lucrări pentru formaţii de cameră, muzică de scenă, piese vocale şi vocal-simfonice. BOCCIONI, Umberto (1882—1916), pictor şi sculptor italian. Teoretician al futurismului (pictura „Elasticitate11, sculptura „Sinteza dinamismului uman11). în ultimii ani, influenţat de cubism. BOCCJU, -IE (< tc.) adj. Care are trăsături urîte, grosolane, butucănoase. BOCET (< boci) s.n. 1. Plîns însoţit de vaiete, tînguiri, strigăte. 2. Specie de poezie populară rituală, integrată ceremonialului de înmormîntare, construită în jurul unor simboluri fixe („Cîntecul Craiului11, „Gntecul zorilor11). 234 BOCHUM [bocum], oraş în ^'<âşrmaniei (Renania de Nord-Westfalia), în conurbaţia Ruhr; 389,1 mii loc. (1988). Expl. de huilă. Metalurgie; ind. chimică şi constr. de maşini (uzinele „Opel"^ echipament electric. Nod de comunicaţii. Universitate. Biserică (1599). Fundat în 1041. BOCI (< boace, reg., „vorbă") vb. IV t. Intranz* şi refl. A plînge zbuciumat (cu vaiete, tînguiri, strigăte). 2. Tranz. A plînge cu bocete (2) după un mort; a jeli. BOC1COIU MARE, com. în jud. Maramureş, pe Tisa, la graniţa cu Ucraina; 4 803 loc. (1991). Staţie de c.f. BOCITOARE (< boci) s.f. Femeie, uneori rudă a defunctului, alteori o străină care execută bocetul. BOCK, Fedor von (1880—1945), feldmareşai german. A luptat în primul război mondial. în perioada interbelică a contribuit la refacerea potenţialului militar al armatei. Pe Frontul de Est a comandat grupurile de armate „centru" (1941) şi „sud" (1942), iar pe cel de Vest a condus grupul de armate B, participînd la cucerirea Belgiei, Olandei şi Franţei (1940). BOCKLIN, Arnold (1827—1901), pictor elveţian. Spirit romantic, a executat tablouri mitologice şi peisaje într-o viziune mistică („Insula morţilor", „Tărîmul celor fericiţi"). BOCSIG, com. în jud. Arad, pe Crişu Alb; 3 884 loc. (1991), Cherestea. Staţie de c.f. BOCŞA 1. Oraş în jud. Caraş-Severin, la poalele M-ţilor Dognecea. pe Bîrzava; 22 520 loc. (1991). Constr. metalice grele (poduri rulante, macarale turn şi portuare), de utilaj metalurgic, minier şi agricol şi de piese auto. Morărit, panificaţie, subproduse de abator; cherestea. S-a format ca oraş în 1960 prin unirea localit. Bocşa Română şi Bocşa Vasiovei (sau Montana). Prima menţiune documentară a com. Bocşa Română datează din 1349, iar a doua din 1534 cînd apare sub forma castrum Bokcha. Ruinele cetăţii Cuieşti (sec. 14, distrusă în 1658). 2. Com. în jud. Sălaj; 3 721 loc. (1991). Casa memorială „Simion Bărnuţiu". BOCŞĂ (< magh.) s.f. 1. Instalaţie rudimentară pentru distilarea uscată a lemnului în vederea obţinerii mangalului. 2. Grămadă de bucăţi de minereuri bogate în sulf, folosită pentru oxidarea minereurilor în vederea unei desulfurări parţiale. BOD, com. în jud. Braşov; 3 928 loc. (1991), Fabrică de zahăr. Panificaţie. Staţie de c.f. Aici s-a înregistrat, la 25 ian. 1942, minima absolută de temp. a ţării (—38,5°C). BOD Peter (1712—1769, n. Cernat, jud. Covasna), cărturar umanist secui. Lucrări îndeosebi cu caracter istoric („Brevis Valachorum Transylvaniam incolentium Historia...". manu- scris copiat ulterior de Timotei Ci pariu şi de Vincenţiu Babeş, care l-a şi litografiat), precum şi bibliografia „Magyar Athenâs..." BODE, johann Elert (1747—1826), astronom german. A stabilit (1772) o lege empirică pentru calculul distanţelor de la planete la Soare (legea Titius — B„). A alcătuit (1801) un atlas cu c. 17 240 de stele şi nebuloase. BODE A, Cornel (1903—1985, n. Viena), inginer chimist român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul biochimiei vegetale şi chimiei organice („Tratat de biochimie vegetală", în colab.). BODEA, Cornelia (n. 1916, sat Dud, jud. Arad), istoric român. M. coresp. al Acad. (1990). Specialistă în istoria modernă a României: „Moise Nicoară (1784—1861) şi rolul său în lupta de emancipare naţional-religioasă a românilor dn Banat şi Crişana", „Lupta românilor pentru unitatea naţională (1834—1849)“, „1848 la români. Mărturii", „R.W. Seton-Watson şi românii" (în colab.). BODEGĂ (< germ.) s.f. Local mic în care se consumă* aperitive §i băuturi (alcoolice). BODELE (BODELE DJOURAB [dzurab]), zonă depresionară în Sahara Orientală, în Ciad, la S de masivul Tibesti. Relief de dune, cu ueduri şi oaze. Tufişuri xerofite. Culturi de tutun şi bumbac. BODENSEE v. Constanţa (1). BODEŞTI, com. în jud. Neamţ; 5 367 loc. (1991). BODHI (cuv. sanscrit) subst. Denumirea treptei ultime a perfecţiunii, cea a iluminării, obţinută prin meditaţie şi asceză, premergătoare intrării în adevărata nirvana. Luigi Boccherini BODHISATTVA (în budismul mahayana), sfînt sau înţelept budist care, deşi a ajuns la stadiul desăvîrşirii, îşi amînă şi chiar renunţă la intrarea în nirvana, consacrîndu-se salvării şi mîntuirii oamenilor. BODICEC (< engl.) s.n. (La hochei) Atac cu i umărul, pieptul sau şoldul asupra adversarului aflat în mişcare în cîmpul de joc. Este permis de regulament. x BODIN [bodS], Jean (1530—1596), jurist, economist şi gînditor francez. A susţinut ideea statului naţional centralizat şi suveran, fiind adeptul monarhiei absolute, controlată de Statele Generale („Despre republică"). Precursor al determinismului geografic. BODLEY [bodfi], Sir Thomas (1545—1613), diplomat şi bibliofil englez. întemeietorul bibliotecii de la Oxford, care-i poartă numele (deschisă în 1602). BODNĂRAŞ, Emil (1904—1976, n. laslovăţ, jud. Suceava), militant comunist român. Membru al P.C.R. din 1934. A plecat în U.R.S.S., unde a devenit membru al P.C.U.S. Revenit clandestin în ţară, a făcut parte din conducerea P.C.R. După 1945, a ocupat înalte funcţii de partid şi de stat. BODNĂRESCU, Samson (1840—1902, n. sat Voitinel, jud. Suceava), scriitor român. A făcut parte din Junimea. Meditaţii filozofice, epigrame („Din scrierile lui S. Bodnărescu"); drame („Lăpuşneanu—Vodă"), nuvele romantice. BODOC 1. Munţii Bodocului, masiv muntos în S Carpaţilor Orientali (Carpaţii de Curbură), între Olt şi Rîul Negru, limitat de M-ţii Ciucului (la N), Nemira (la NE) şi Depr. Bîrsei (la S). Alcătuit din fliş cu intruziuni vulcanice. Alt. max.: 1 241 m (vf. Cărpiniş). Expl. de andezit (Bixad şi Micfalău). Izv. minerale (Băile Tuşnad, Malnaş, Turia, Bodoc). 2. Com. în jud. Covasna, pe Olt; 2 594 loc. (1991). Expl. de argilă. Mat. de constr. (cărămidă, ţiglă). Ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, sodice, calcice, rnagneziene folosite atît ca ape de masă, cît şi în tratamentul afecţiunilor digestive, hepato-bi-liare şi renale. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. Staţie de c.f. Biserică (sec, 15). BODOGAE, Teodor (n. 1911, Cetatea de Baltă, jud. Alba), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din Sibiu. Studii de istorie bisericească universală („Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfîntul Munte Atos", „Istorie bisericească universală", în colab.). Traduceri. BODOGĂNI (< sl.) vb. IV intranz. şi tranz. (Pop. şi fam.) A bombăni, a mormăi. ■ Tranz. A certa, a cicăli. BODONI (< germ. {i}) subst. (POLIGR.) Caracter*de literă cu contrast mare între liniile de bază şi liniile secundare, cu picioruşele subţiri şi drepte. BODONI, Giovanni Battista (Gianbat-tista) (1740—1813), tipograf italian. A realizat „Monumenta tipografica", un valoros îndreptar tehnic. Ediţii remarcabile, printre care: „Aminta", „Horaţiu", „Homer", „Oratio domi-nica în 155 de limbi". BODROG, rîu în E Ceho-Slovaciei şi Ungaria, afl. dr. al Tisei la Tokaj; c. 300 km. Izv. din M-ţii Vihorlat. BOEHMIT ( J , Cuza. Membru al „Asociaţiei literare" şi al societăţii revoluţionare secrete „Frăţia". A condus ziarul „Popolul suveran". Lirică romantică sentenţioasă, celebrînd iibertatea şi patriotismul. A cultivat meditaţia, balada fantastică („Dochia"), poemul epic byronian („Conrad"), satira politică, legenda istorică („Legende sau basme naţionale în versuri"), evocarea exotică a peisajului oriental („Florile Bosforului"). Romane de moravuri („Manoif", „Elena"). însemnări de călătorie, vieţi romanţate. BOLINTIN-VALE, oraş în jud. Giurgiu, pe stg. Argeşului, la 25 km V de Bucureşti; 12 082 loc. (1991). Ateliere de conf. metalice, tricotaje, reparaţii auto, tăbăcărie. Complex de valorificare şi industrializare a legumelor şi fructelor. Prima atestare documentară datează din perioada 1426—1450. Biserică (1832, cu refaceri ulterioare), conacul Bălăceanu, monumentul funerar al lui D. Bolintineanu, realizat de C. Storck. Declarat oraş în 1989. BOLIVAR (< sp. {ij; {aj Bolivar) s.m. Unitate, bănească în Venezuela. BOLIVAR, stat în SE Venezuelei; 238 mii km2; 970 mii loc. (1989). Centrul ad-tiv: Ciudad Bolivar. Expl. de min. de fier, aur, diamante; expl. forestiere. Creştere extensivă a animalelor. BOLIVAR, Pico vf. în V Venezuelei, în Cordillera Merida (Sierra Nevada de Merida), cel mai înalt vf. al ţării şi al Anzilor Nord-Estici. Alt. max.: 5 007 m. BOLfVAR, Simân (1783—1830), general şi om politic sud-american. Unul dintre conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor din America Latină (1810—1826) de sub dominaţia spaniolă. Preşedinte al Rep. Federative Marea Columbie (1819—1830). în 1813 a fost proclamat de Congresul Naţional din Venezuela „El Liber-tador“. BOLIVIA, Republica ~'ţstat în America de Sud, în partea centrală a Anzilor (fără ieşire la mare); 1,1 mii km2; 7,2 mii. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap. Sucre. Reşed. guvernului: La Paz. Oraşe pr.: Santa Cruz de la Sierra, Cochabamba, Oruro, Potosi. Este împărţit în nouă departamente. în V ţării se desfăşoară M-ţii Anzi sub forma a două lanţuri principale ce închid între ele un podiş înalt (Altiplano). 2/3 din terit. B. este ocupat de reg. joasă Oriente (alt. sub 500 m) drenată de afl. ai Amazonului şi Paraguayului. Climă temperat-continentală în zona montană, tropical-umeda în Oriente. Expl. de staniu (10,5 mii t, 1988), stibiu, bismut, wolfram, argint, plumb (12,5 mii t, 1988), zinc (32,9 mii t, 1988), cupru, aur, petrol, gaze naturale (2,7 miliarde m3, 1988). Mari resurse de min. de fier (nevalorificate). Pe 3% din supr. ţării se practică cultura cartofului (700 mii t, 1988), cerealelor (porumb, orez, grîu), plantelor tropicale (trestie de zahăr 2 mii. t, 1988, bananieri ş.a.), citricelor (104 mii t, 1988), maniocului ş.a. Se cresc bovine (5,45 mii. capete, 1988), ovine (9,6 mii, capete, 1988), caprine, lama, alpaca. Ind. textilă şi aiim. îndeosebi, dar şi metalurgie neferoasă, rafinarea petrolului, ind. lemnului. C.f.; 3,8 mii km. Căi rutiere: 37,3 mii km. Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă gaze naturale (c. 55%), staniu şi min. neferoase (c. 1/3), cafea ş.a. şi importă utilaje şi echipament ind., mijloace de transport, produse alim. şi cereale, produse chim. ş.a. — Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi amerindiene (guarani, aymara, che-ciua ş.a.), terit. B. a fost cucerit în sec. 16 de spanioli, împotriva cărora au avut loc numeroase răscoale (cea mai puternică în 1780—1781, sub conducerea lui Tupac-Amaru). La 6 aug. 1825 în urma Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America, se proclamă independenţa B. (Peru de Sus), numită astfel în cinstea eliberatorului S. Bolivar. La sfîrşitul sec. 19 au început să pătrundă^ în economia ţării capitalul englez şi american. în urma războaielor care i-au fost impuse (cu Chile în 1879—1883 şi cu Paraguay în 1932—1935), B. a pierdut aproximativ jumătate din terit. iniţial. în 1943, 239 BOLTON Heinrich Bfill B.a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliţiei antihitleriste. După al doilea război mondial s-a întărit mişcarea democratică, antiimperialistă. V. Paz Estenssoro, venit la putere în urma unei răscoale populare (1952), a realizat unele reforme politice şi economice (sufragiul universal, naţionalizarea majorităţii minelor de cositor, reforma agrară). în 1964, guvernul V. Paz Estenssoro a fost înlăturat de o juntâ militară, condusă de generalul R. Barrien-tos Ortuno. în 1969, puterea a fost preluată de un guvern condus de generalul A. Ovando Candia, care a trecut la naţionalizarea unor companii străine, iar în 1970, de un guvern democrat condus de generalul J.J. Torres Gonzales. A 187-a lovitură de stat de la proclamarea independenţei şi cea de-a 5-a de după cel de-al doilea război mondial înlătură, în aug. 1971, guvernul generalului Torres Gonzales şi instituie regimul colonelului Hugo Bânzer Suârez (1971—1978). După demisia preşedintelui Bânzer Suârez, B. cunoaşte o nouă etapă de profunde frămîntări social-politice. Preşedintele j. Paz Zamora (1989) s-a angajat într-o politică de stabilizare economică şi de combatere a traficului de droguri şi de distrugere a plantaţiilor ilegale de coca. B. este republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Congresul Naţional, iar cea executivă de un cabinet condus de preşedinte. BOLIVIAN, -Ă (< Bolivia), s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţia Boliviei, formată din amerindieni (chechiua şi aymara), metişi şi creoli, de religie creştină (catolică). ■ Persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine Boliviei sau populaţiei ei, referitor la Bolivia sau la populaţia ei. BQLL, Heinrich (1917—1985), scriitor german. Nuvele („Călătorule, de vii la Spa...“) şi romane („Unde ai fost, Adame?", „Casa văduvelor*4) de evocare a războiului şi a consecinţelor Bolţi ogivale Cezar Bolliac lui. Remarcabilă prin concizia şi obiectivitatea sobră a naraţiunii, prin tonul de ironie amară, opera sa realizează o dispută cu societatea postbelică („Partida de biliard de la ora 91/2", „Părerile unui clovn"). Premiul Nobel (1972). BOLLAND, Jean zis BOLLANDUS (1596— 1665), iezuit din Ţările de Jos. A iniţiat vasta culegere Acta sanctorum (1630—1668). Opera sa a fost continuată de Congregaţia bolfandistă. BOLLANDjŞTI (< n. pr. Bolland) s.m. pl. Iezuiţi care editează „Vieţile sfinţilor". BOLLIAC, Cezar (1813—1881, n. Bucureşti), poet şi publicist român. Participant la Revoluţia de la 1848, susţinător al Unirii Principatelor şi al reformelor sociale. Remarcabil gazetar, a publicat intens la „Popolul suveran", „Buciumul", „Trompeta Carpaţilor". Poezie socială („Din poeziile lui Cezar Bolliac", „Colecţiune de poezii vechi şi noi"), exprimînd o sensibilitate patetică. Teoretician al poeziei militante, precursor al criticii literare româneşti. Traduceri, însemnări de călătorie. Preocupări de arheologie şi numismatică. BOLNAV, -Ă (< bg.) adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de o boală; suferind. BOLNIŢ (< sl.) s.f. (înv.) 1. Spital, infirmerie pe lîngă o mănăstire sau pe lîngă un aşezămînt de binefacere. 2. Biserică ce deservea b. (1). BOLOGA, Valeriu Lucian (1892—1971, n. Braşov), medic român. Prof. univ. la Cluj. Contribuţii la istoria medicinii româneşti şi universale (sub redacţia sa au apărut „Istoria medicinii universale", „Istoria medicinii româneşti"). BOLOGNA [bofofiaj>0raş în N Italiei (Emi-lia-Romagna), în C. Padului; 525 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial (produse agricole). Metalurgie, motoare electrice, maşini agricole, produse chimice, încălţ., confecţii, produse zaharoase. Cea mai veche universitate din Europa (c. 1088). Muzee. Monumente; Palatul Comunal (sec. 13— 15), turnurile înclinate Garisenda şi Asinelli (sec. 12), biserica gotică San Petronio (sec. 14), palatele Bevilacqua (sec. 15) şi Poggi (sec. 16). Pinacotecă. Aşezare etruscă (Felsina) şi colonie romană din 190 î.Hr. (Bononia). în ev. med. republică comunală, încorporată apoi statului papal (1506—1859, cu excepţia anilor 1796— 1814). în 1860, B. a fost inclusă în Regatul italian. BOLOGNA [bolşfia],Giovanni (numit şi Giambologna, pe numele adevărat Jean de Bou-logne) (1529—1608), sculptor flamand. Precursor al barocului. A lucrat la Florenţa pentru familia Medici („Fîntîna Iui Neptun", „Mercur luîndu-şi zborul", „Răpirea unei sabine" în Muzeul Naţional de Artă al României). BOLOMETRU (< fr. {i}; {s} gr. bole „rază" + metron „măsură") s.n. Instrument pentru determinarea intensităţii radiaţiei termice prin măsurarea pe cale electrică a încălzirii unui element sensibil expus radiaţiei. BOLOTEŞTI, com. în jud. Vrancea, pe Putna; 4 560 loc. (1991). BOLOTNIKOV, Ivan Isaevici (?—1608), conducătorul unei mari răscoale a ţăranilor din Rusia (1606—1607). După asediul nereuşit al Moscovei, a fost prins şi ucis prin înecare. BOLOVAN (< bg.) s.m. 1. Fragment mare de rocă sau bloc rotunjit prin rularea sa de-a lungul rîurilor sau prin acţiunea valurilor. 2. Bucată compactă, solidă dintr-o materie oarecare. V. bulgăre. BOLOVĂNIŞ (< bolovan) s.m Rocă sedimentară detritică, mobilă, formată din elemente rotunjite, cu dimensiuni mai mari de 70 mm şi constituită din bucăţi de roci rezistente la eroziune. Se formează prin acţiunea apelor curgătoare (în amonte), a gheţarilor (în locul de topire) şi a mărilor (în apropiere de ţărm), constituind aluviunile teraselor, morenele şi cordoanele litorale. BOLSENA (VULSINIO), lac vulcanic în Italia (Lazio), în zona premontană a Apeninilor centrali, la 305 m alt.; 114,5 km2; ad. max.: 146 m. Este drenat de rîul Marta spre M. Tireniană. Pescuit. BpLSON (< engl. {i}) subst. (GEOGR.) Depresiune tectonică endoreică intramontană, cu marginile stîncoase abrupte şi cu partea centrală netedă formată prin acumulări de nisipuri (piaya) sau prin nivelare erozională (pediment). Este specifică reg. deşertice din S.U.A. şi Mexic. BOLŞEVIC, -Ă (< rus.) adj., s.m. şi f. f. Adj. Care se referă la bolşevism, caracteristic bolşevismului. 2. S.m. şi f. Adept al bolşevismului; comunist, membru al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice (denumirea P.C.U.S. între 1918 şi 1952). Au evoluat spre folosirea unor metode de extremă stîngă, preluînd puterea în stat în urma Revoluţiei din Octombrie 1917. BOLŞEVIC, ins. în S Arh. Severnaia Zemlea; 11,3 mii km2. Alt. max.: 935 rru Centrul ins. (c. 30% din supr.) este ocupat de un gheţar. Vegetaţie de tundră arctică. BOLŞEVISM (< rus.) s.n. Curent de gîndire politică care a luat naştere în 1903, în urma acţiunii desfăşurate de V.l. Lenin în cadrul facţiunii de stînga a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia (desprinsă în 1912). Denumirea a apărut în opoziţie cu menşevismul, ilustrînd faptul că reprezentanţii lor erau majoritari. BOLTĂ (< bg., ser.) s.f. 1. Element de construcţie cu intradosul concav, realizat din cărămidă, blocuri de piatră, beton, beton armat, destinat să acopere un spaţiu sau să preia sarcina unui pod transmiţînd-o unui zid continuu sau unor puncte de reazem izolate. Pot fi simple (semiciiindrice, în leagăn, în sfert de cilindru, de sprijin, turtite, în mîner de coş, în arc frînt, în sfert de sferă, semicupolă, â vela, în dublă curbură) şi compuse (în cruce, în muchii, în cruce pe ogive, pe nervuri, mănăstirească, cu penetraţii, moldovenească). □ Cheie de b. = denumire dată bolţarului aflat în centrul unei b.; fig. element de bază al unei probleme. 2. încăpere sau galerie (subterană) cu tavanul arcuit. 3. Construcţie uşoară, arcuită în partea superioară, care serveşte drept sprijin plantelor agăţătoare. 4. Plafon natural, arcuit, format din ramurile dese şi apropiate ale unor copaci. 5. 6. cerească = emisferă aparentă pe care par a se afla corpurile cereşti; cer, firmament. 6. B. craniană = partea superioară a cutiei osoase craniene ■ B. palatină = perete osos acoperit de o membrană mucoasă, constituind plafonul cavităţii bucale, pe care o separă de fosele nazale; palat1 dur; (pop.) cerul-gurii. 7. (GEOL.) Formă structurală tectonică reprezentată de partea dintr-o cută anticlinală care racordează cele două flancuri ale acesteia. Este generată de mişcările orogenice. BOLTI (< boltă) vb. IV refl. A forma o boltă <*). a avea aspect de boltă. BOLTITURA (< bolti) s.f. Partea arcuită a unei bolţi ^1). BOLTON (BOLTON- LE MOORS)[bauft~ an], oraş în V Marii Britanii (Anglia) în aglomeraţia Manchester; 146,7 mii loc. (1981). 240 Ludwig Boltzmann Ind. textilă, constr. de maşini, siderurgică, chimică, a hîrtiei. BOLTZMANN [bolţman], Ludwig Eduard (1844—1906), fizician şi matematician austriac. A fundamentat prin metode statistice teoria cinetică a gazelor şi principiul al doilea al termodinamicii. BOLŢ (< germ.) s.n. Organ de maşină, de formă cilindrică, utilizat ca element de asamblare (ex3 b. pentru asamblarea pistonului cu biela).' BOLŢAR (< boltă) s.m. Fiecare dintre elementele de piatră sau de beton din care este alcătuită o boltă sau un arc. BOLUS (cuv. germ.) s.n. Argilă fină întrebuinţată ca diluant solid. BOLVAŞNIŢA, com. în jud. Caraş-Severin; 1 677 loc. (1991). BOLYAI [boioi], numele a doi matematicieni maghiari din Transilvania: 1. Farkas B. (1775— 1856, n. sat Bolya, azi Buia, jud. Sibiu). Preocupat îndeosebi de probleme de geometrie şi de teoria numerelor. 2. jănos B. (1802— 1860, n. Cluj), unul dintre creatorii geometriei neeuclidiene, alături de Lobacevski şi Riemann. Fiul lui B. (1). Cercetînd independenţa postulatului al cincilea al geometriei lui Euclid (printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă şi numai una la acea dreaptă), a demonstrat că poate fi înlocuit cu enunţul printr-un punct exterior unei drepte se pot duce două paralele, acest nou postulat fiind compatibil cu celelalte postulate („Appendix" 1832). BOLZANO [bolţano], oraş în N Italiei (Trentino-Alto Adige), pe Isarco (afl. al fl. Pad); 101,2 mii loc. (1988). Metalurgie, aluminiu, textile, mobilă. Staţiune climaterică. Catedrală (sec. 13—15). Muzeu. BOLZANO [bolţano], Bernhard (1781 — 1848), filozof, logician şi matematician ceh, de origine italiană. Opunîndu-se psihologismului, a redus obiectul logicii la studiul propoziţiilor în sine, independente de procesele psihice care le însoţesc. Contribuţii în analiza matematică şi în algebră. Op. pr.: „Doctrina ştiinţei". BOMBA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl, A da sau a căpăta (în urma unor solicitări) o formă convexă. 2. Tranz. Fig. A scoate pieptul în afară. BOMB^Vj (< bomba; după germ. Bombage) s.n. Stare deformată a unei plăci în care cel puţin o suprafaţă are o formă convexă, fără muchii. BOMBAMENT (< fr.) s.n. Forma părţii carosabile a unei şosele (în secţiune transversală), realizată printr-un profil curb sau prin două versante înclinate pentru a asigura scurgerea apelor. BOMBARDAt (< fr.) vb. I tranz. 1. A supune un obiectiv unui tir de artilerie, aviaţie sau rachete. ■ Fig. A plictisi cu insistenţele, a stărui, a insista,, (în mod excesiv). 2. (FIZ.) A trimite, a proiecta un fascicul de particule rapide (electroni, neutroni, ioni etc.) asupra unui corp. BOMBARDAMENT (; .A'J+fc . i!a«i'.:lJ ţ '.ii* J*,* r .**< /*** »» A * * V \ \& I' *' 1 » V .s»î/.- vş^|^^îŞf: Jrm’iizsti A fi ,>** i»u «*>* m st*ţ w t / » ^«Ariri Cetatea împărătesei Cleofila, ilustraţie la Alexandria de Nastase Negrule Ethiopica, pagina cu frontispiciu miniatural Ilustraţie la Istoria lui Filerot şi Antusa 1: !mparatul invita muzicanţii la ospăţ, ilustraţie la Erotocritul de Petrache Logofătul Varlaam şi loasaf (foaie de titlu) ^i'K^VvÂlWMf*îî'* '; WfŞ0f*i vl^ 'fâie* ;;.y sliliSill .. Ilustraţie la Varlaam şi loasaf CERAMICĂ POPULARĂ DIN ROMÂNIA CI UPERCI Comestibile 1. Ciuperca de bălegar (Psallioto campestris) 2. Ghebe (Armillaria mellea) 3. Trufe (Tuber) 4. Zbîrciog (Morchella esculenta) 5. Pîinişoară (Russula virescens) 6. Rîşcov (Lactarius deliciosus) 7. Hrib (Boletus edulis) 8. Burete şerpesc (Lepiota procera) 9. Creasta cocoşului (Clavaria flava) 10. Bureţi galbeni = urechiuşă (Cantharellus cibarius) Necomestibile 1. Steaua - pămîntului (Geaster stellatus) 2. Buretele cerbilor (Scleroderma vulgare) 3. Popenchi (Coprinus atramentarius) Otrăvitoare 1. Pălăria şarpelui (Amanita muscaria) 2 Amanita phalloides 3. Hrib ţigănesc (Boletus satanas) 4. Lactarius torminosus 5. Burete puturos (Ithyphallus impudicus) 6. Russula emetica 7. Ghebă pucioasă (Hypholoma fasciculare) 1. Boxer. 2. Scottish Terner. 3. Dog german. 4. Pechinez. 5. Basset-Hound. 6. Pointer. 7. Ciobănesc german. 8. Foxterier sîrmos. 9. Caniche. 10. Teckel. 11. Brac german cu păr scurt. 12. Cocker Spaniei. 13. Barzoi (ogar rusesc). COJOACE ROMÂNEŞTI Cojoc bărbătesc din Romanaţi Covor oltenesc Covor moldovenesc CUCUTENI CUSĂTURI POPULARE ROMÂNEŞTI Camaşa din Pădureni (detaliu) Camaşa femeiasca din Munţii Apuseni (detaliu) CRESTĂTURI POPULARE ROMÂNEŞTI Dulapior-masă (jud. Vîlcea) Pâpuşare de caş (jud. laşi) 241 BONJURISM BOMBETĂ (< fr.) s.f. Lampă folosită de nave pentru semnalizări. BOMBEU (< fr.) s.n. Piesă rigidă şi bombată care se montează la vîrful încălţămintei; p. ext. vîrful (întărit) al încălţămintei. BOMBIERI, Enrico (n. 1940), matematician italian. Lucrări importante de geometrie algebrică şi de ecuaţii cu derivate parţiale. Medalia Fields (1974). BOMBOANĂ (< fr.) s.f. Produs alimentar dulce, de dimensiuni reduse, avînd o compoziţie, culoare, formă şi aromă foarte variate. BOMBONIERĂ (< fr.) s.f. Vas mic în care se păstrează bomboane. B&MCHES [bomhies], Friedrich (n. 1916, Braşov), pictor german din România. Peisaje, compoziţii şi portrete expresioniste, urmărind respectarea realităţii într-o atmosferă de clarobscur dramatic („Cap de ţăran"). BOMFAIER (< germ.) s.n. Ferăstrău de mînă pentru tăiat metale. BOMPIANI, Enrico (1889—?), matematician italian. Prof. univ. la Roma. Lucrări de geometrie diferenţială. M. de onoare al Acad. Române (1936). BOMPRES (< it.) s.n. Arbore (3) aproape orizontal, care se montează la prora unei corăbii şi care serveşte la susţinerea pînzelor triunghiulare. BON, religie prebudistă din Tibet, pro-movînd practici animiste şi şamaniste. Supravieţuieşte încă în rîndurile oamenilor simpli. BON (< fr.) s.n. Document (cu valabilitate limitată în timp) care conferă deţinătorului său dreptul de a primi ceva sau de a beneficia de ceva; notă de plată pe baza căreia se achită mărfuri sau servicii. □ B. de lucru = document pe baza căruia se execută o lucrare şi care serveşte la evidenţa muncii prestate, precum şi la calculul plăţii cuvenite pentru ea. Bonuri de tezaur — titluri de împrumut (purtătoare de dobîndă) emise de ministerul finanţelor sau de tezaur pentru a obţine fonduri de la cetăţeni sau de la bănci, în vederea acoperirii unor goluri bugetare. Bonuri de casă = titluri emise mai ales de întreprinderi sau de bănci pentru procurarea de fonduri pe termen scurt. După natura emisiunii, publice sau private, există b. la purtător sau la ordin. B. de c. au acelaşi regim fiscal ca al obligaţiunilor. B. de subscripţie = titluri ataşate obligaţiunilor, conferind dreptul subscrierii acelei obligaţiuni unei acţiuni. Condiţiile de subscriere sînt stabilite de la început. Dacă bonul este separat de obligaţiune face obiectul unei cotaţii separate. BON (RAS AT-TÎB), cap în N Africii, pe coasta de NE a Tunisiei, situat la 37°05’ lat. N şi 11°03’ long. E. BONA DEA (în mitologia romană), divinitate a fecundităţii, protectoare a femeilor, asociată cultului zeului Faunus. Probabil, similară Cibelei în mitologia greacă. BONAIRE [boner], ins. în M. Caraibilor (Antilele Olandeze), la N de coasta Venezuelei; 288 km2; 10,6 mii loc. (1987), Localit. pr.: Kralendijk. Trestie de zahăr, bumbac, sisal, batate, lemn, fosfaţi, sare. BONAMPAK, oraş precolumbian aparţinînd civilizaţiei maya, în actualul stat Chiapas din Mexic. Descoperirile arheologice au scos la suprafaţă aici cele mai strălucite picturi murale, însoţite de hieroglife, de pe terit. Americii precolumbiene. BON APARTE , familie franceză, de origine italiană cu o ramură stabilită în Corsica în sec. 17. Mai importanţi: Charles Mărie B. (1746— 1785) căsătorit cu Maria Letizia Ramolino (1750—1836); au avut 8 copii: Joseph (1768— 1844), rege al Neapolelui (1806—1808) şi al Spaniei (1808—1813); Napoleon B. v. Napoleon I; Lucien (1775—1840), prinţ de Canino; Maria-Anna, zisă Elisa (1777—1820), prinţesă de Lucca şi Piombino, mare ducesă de Toscana; Louis (1778—1846), rege al Olandei (1806— 1810); Mărie—Paulette, zisă Pauline (1780— 1825); Mărie—Annonciade, zisă Caroline (1782—1839), mare ducesă de Clâves şi Berg, Serghei Fiodorovici Bondarciuk regină a Neapolelui; Jărome (1784—1860), rege al Westfaliei; Napoleon Franţois Charles Joseph (Napoleon II) (1811—1832), fiul lui Napoleon I, rege al Romei; Charles Louis Napoleon v. Napoleon III. BONAPARTISM (< fr.) s.n. t. Sistem de guvernare în care puterea a fost deţinută de dinastia fondată de Napoleon I. 2. Ataşament faţă de B. (1). BONAPARTIST, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine bonapartismului, privitor la bonapartism. 2. S.m. şi f. Adept al bonapartismului. BONAVENTURA, Giovanni di Fidanza (c. 1217—1274), filozof şi teolog italian. Călugăr franciscan, episcop, apoi cardinal. Continuator al tradiţiei augustiniene şi critic al lui Toma d’Aquino. A considerat posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu numai prin experienţă mistică („Călăuza sufletului întru Dumnezeu", „Despre ridicarea artelor liberale spre teologie"), Canonizat în 1482. BONĂ (< fr.) s.f. Femeie (de obicei de altă naţionalitate) angajată pentru îngrijirea copiilor mici. BONCĂLUI vb. IV intranz. (Despre unele animale) A scoate mugete, răgete puternice, prelungi. BONCĂNJT (< bocăni „a rage") s.n. 1. Perioada de împerechere la cerb. 2. Mugetul cerbului în perioada de împerechere. BONCI-BRUEVICI, Mihaii Aleksandrovici (1888—1940), rad iote hnician rus. Cercetător şi inventator în domeniul tuburilor electronice de putere al emisiei şi propagării undelor scurte; sub conducerea sa a fost construită una dintre primele staţii de radioemisie de mare putere. BONCIU, H. (1893—1950, n. laşi), scriitor român. Poezie („Lada cu năluci", „Eu şi Orientul") şi proză („Bagaj", „Pensiunea doamnei Pipersberg") de factură expresionistă. BOND (< fr.) s.,n. Salt al avionului la o aterizare incorectă. BONDAR s.m. Insectă mare din familia apide, trăind în colonii de 50—300 indivizi, cu c. 300 de specii, avînd importanţă în polenizare, în special a plantelor furajere; bărzăun (1) (Bom-bus). BONDARCIUK, Serghei Fiodorovici (n. 1920), actor şi regizor rus de film. Reliefează cu subtilitate sentimente profund umane. Interpret şi realizator al filmelor „Soarta unui om", „Război şi pace", „Stepa". BONDOC, -OACĂ (< tc.) adj. (Despre oameni; fig. despre obiecte) Scurt şi îndesat, mic şi gros. BONETĂ1 (< fr.) s.f. Scufie pe care o poartă mai ales copiii mici; tichie de medic, de bucătar etc. □ B. frigiană = scufie purtată în antichitate de sclavii eliberaţi şi adoptată în timpul Revoluţiei Franceze din 1789—1794 ca simbol al libertăţii. ■ (MILIT). Acoperămînt de cap fără cozoroc. BONETĂ2 (< fr.) s.f. Velă suplimentară a unei corăbii, care se întinde numai cînd vîntul bate dinspre pupă. BONETE, Cerro ~ vf. în NV Anzilor argentinieni, în E Argentinei. Alt.: 6 872 m. Al treilea vf. al Anzilor. BONFINI, Antonio (c 1434—1503), istoric şi umanist italian. Istoriograf al lui Matei Cor-vin. Lucrarea sa „Rerum Hungaricarum deca-des" conţine numeroase ştiri despre români. BONGO, El Hadj Omar (Albert Bernard) (n. 1935), om politic gabonez. Preşedinte (din 1967) şi prim-ministru (1967—1975) al Rep. Gaboneze. Fondator şi secretar general al Partidului Democratic Gabonez (din 1968). BONGOS (< sp.) subst. Instrument muzical de percuţie de origine cubaneză, alcătuit dintr-o pereche de tobe mici. A fost preluat în orchestra de jazz şi în cea simfonică. BONHOEFFER [bonhofsr], Dietrich (1906—1945), teolog protestant german. A combătut ideologia naţional-socialistă („Etica", „Rezistenţă şi supunere" — scrisori din închisoare). Arestat şi executat de nazişti. BONIER (< bon) s.n. Carnet de bonuri. BONI^ACIO, str. în M. Mediterană, între ins. Corsica şi Sardinia. Lungime: c. 19 km; lăţime: 16—21 km. Ad. max.: 69 m. Numeroase ins. şi stînci. BONIFACIO, Andres (1863—1897), om politic filipinez. Conducător al răscoalei populare din Filipine împotriva dominaţiei spaniole (1896). A intrat în conflict cu unul dintre locotenenţi săi, Jose Aguinaldo, fiind înfrînt. Judecat, condamnat la moarte şi executat. BONIFACIU, numele a nouă papi. Mai important: B. VIII (Benedetto Caetani) (1294/1295—1303). A dat formularea cea mai categorică principiilor primatului universal al papalităţii, intrînd în conflict cu regele Franţei, Fi lip IV cel Frumos, din ordinul căruia a fost arestat la Anagni (1303). BONIFICA (după fr.) vb. I tranz. A scădea din valoarea unei facturi o sumă pentru a compensa lipsa la o marfa, o pierdere, o deteriorare sau o nepotrivire de calitate; a face o reducere, un rabat. BONIFICAŢIE (< fr.) s.f. t. Compensaţie în bani acordată printr-o reducere a unei obligaţii de plată. 2. (SPORT) Avantaj constînd în îmbunătăţirea timpului realizat, acordat primului sau primilor clasaţi într-o întrecere (ex. în ciclism). BONIN 1. Denumirea arh. japonez Ogasa-wara între 1945 şi 1968. 2. Mare fosă oceanică în N Arh. Ogasawara. Ad. max.: 9 984 m. Se mai numeşte şi Ramapo. Descoperită în 1933. BONiNGTON [bonîgtan], Richard Parkes (1802—1828), pictor şi litograf englez. Prin efectele jocurilor de lumină şi prin coloritul delicat al tonurilor pure, a precedat pe impre-sionişti. Peisaje şi marine. A excelat ca acuarelist („Parcul Versailles"). BONITARE (după germ. Bonitierung) s.f. Determinare a bonităţii; evaluarea cantitativă şi calitativă a capacităţilor de producţie a factorilor mediului natural (b. ecologică, a solurilor, climatică, geologică etc.), alături de care pot fi cuantificate şi investiţiile umane şi financiare (b. economică) în vederea valorificării cu mare eficienţă economică a unui terit. considerat (b, agricolă, silvică, zootehnică etc.). ■ Apreciere complexă a unui animal de producţie sau de reproducţie în vederea selecţiei. BONITATE (< germ.) s.f. 1. Solvabilitate, capacitate *de plată şi de credit. 2. (Despre un teren, o apă etc.) Capacitate de a da o anumită producţie prin exploatare. BONIVARD [bonivar], Franţois de (1493— 1570), om politic, umanist şi istoric elveţian. Participant la lupta orăşenilor din Geneva împotriva ducelui de Savoia, Carol III, din al cărui ordin a fost întemniţat în castelul Chillon (1530—1536). BONJURJSM (< bonjur) s.n. Ansamblul concepţiilor şi manifestărilor care îi caracterizau pe bonjurişti. BONJURIST 242 BONJURIST (< bonjur) s.m. Epitet dat, pe ia mijlocul sec. 19, tinerilor fii de boieri români întorşi de ia studii din Apusul Europei, mai ales din Franţa (adesea purtători ai unor idei avansate, progresiste). BONN, oraş în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), port pe stînga Rinului; 570 mii loc. (1986, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Metalurgie, ind. electrotehnică)* mecanică fină şi optică, chimico-farmaceutică, poligrafică, alim. Universitate (1777). Muzeul Beethoven. Monumente: catedrală (sec. 11—12), palatul Poppelsdorf (sec. 18). Castru roman, apoi aşezare francă, a fost încre 1273 şi 1794, reşed. principilor electori de Koln. Atribuit Prusiei în 1814. Capitală federală (1949—1991). BONNARD [bonar], Pierre (1867—1947), pictor francez. A făcut parte din grupul nabiştilor. Colorist rafinat, a creat lucrări pline de poezie şi lirism într-o cromatică luminoasă („Corsajul roşu“, „Nud în faţa căminului". „Camera micului dejun", „Natură moartă în faţa ferestrei", ultima în colecţia Zambaccian). BONNEFOY [bonfua],Yves (n. 1923), poet, critic de artă şi eseist francez. Consideră poezia drept o bătălie neîntreruptă („Despre mişcarea şi nemişcarea lui Douve"). BONNIER [bonie], Gaston (1853—1922), botanist francez. A studiat anatomia plantelor, influenţa diferiţilor factori asupra%tKucturii şi repartiţiei lor geografice. BONOM (< fr.) s.m. (Franţuzism) Om blînd, îngăduitor; om simplu, credul. BONOMI, Ivanoe (1873—1951), om politic italian. Socialist reformator. Ca ministru de Război (1920) a negociat Tratatul de la Rapallo. Prim-min. (1921—1922; 1944—1945). S-a retras din viaţa politică fiind în opoziţie cu ideile lui Mussolini. In 1940 s-a alăturat mişcării antifasciste, devenind liderul ei în 1942. BONOMIE (< fr.) s.f. Atitudine, caracter de bonom. BONSAI (cuv. japonez bon „vas" + sai „arbore") s.m. Arbore pitic, miniaturizat artificial prin cultivarea lui într-un vas puţin adînc, cu puţin pămînt, ceea ce duce la atrofierea rădăcinilor, precum şi prin tăieri, legări şi ligaturări ale tulpinilor şi ramurilor, astfel ca pomul să semene cu unul natural. BONT, BOANTĂ adj. Fără vîrf, ciuntit, retezat. ■ (Despre degete) Scurt şi gros. BONTEMPELLI, Mas si mo (1878—1960), scriitor italian. Teoretician şi reprezentant al realismului magic („Aventura secolului XX"). Opera sa reprezintă o îmbinare, pe un fundal de fantastic social, a temelor moderne cu mitul („Oameni în timp"). Versuri („Ode"). Teatru („Zeiţa noastră"). BONTIRE (< bont) s.f. Teşire a muchiei unui obiect, cu formarea unei suprafeţe aproximativ cilindrice. BONTON (< fr.) s.n. (Franţuzism) Totalitatea regulilor de purtare adoptare de societatea aleasă, de lumea bună. BONŢIDA, com. în jud. Cluj, pe Someşu Mic; 4 444 loc. (1991). Topitorie de cînepă. Herghelie. Staţie de c.f. Castel (c. 1652), modificat în stil baroc în 1850. Biserică (sec. 13, refăcută ulterior). BONZ (< fr.) s.m. Preot sau călugăr budist. BOOGIE-WOOGIE (cuv. engl.) [bughi-ughi] subst. Dans al negrilor americani, asemănător cu bluesul, dar cu un ritm rapid şi sacadat; melodia corespunzătoare acestui dans. BOOLE [but], George (1815—1864), matematician şi logician englez. Unul dintre întemeietorii logicii simbolice („Cercetare asupra legilor gîndirii"). Contribuţii în algebră şi în teoria ecuaţiilor diferenţiale. BOOM (cuv. engl.) [bu.m] s.n. Perioadă de avînt economic; expansiune în activitatea economică provocată de intensificarea cererii (stimulată uneori printr-o anumită politică), caracterizată prin creşterea producţiei, investiţiilor, profiturilor. BOOSTER (cuv. engl.)[bustar] s.n. 1. Motor cu abur auxiliar care antrenează roţile libere purtătoare ale unor locomotive cu abur pentru mărirea forţei de tracţiune. 2. Rachetă auxiliară de decolare, de regulă cu combustibil solid. BOOTH [bu:6]; John Wilkes (1838—1865), actor american. Membru al unei familii aristocratice. La izbucnirea Războiului de Secesiune a îmbrăţişat cauza Sudului. La asasinat pe preşedintele Abraham Lincoln (1865). BOOTH IA [bu:0iâ] pen. în N Canadei, separată prin golful cu acelaşi nume, de ins. Ţara lui Baffin. Alt. max. 573 m. Tundră. Pînă în 1970, aici se afla localizat Polul Magnetic Nordic al Pămîntului (la 70°40’ lat. N şi 96°50’ long. V), care s-a deplasat spre N în Oc. îngheţat. Vechiul nume: Boothia Feiix. BOPHUTATSWANA, bantustan în N Rep. Africa de Sud, constituit în rep. independentă în 1977 (nerecunoscută de O.N.U.); 40,3 mii km2; 2 mii, loc. (1988), Centru, ad-tiv: Mmabatho. Limba: tswana. Expl. de platină, cromite, diamante, vanadiu şi azbest. Agricultură şi creşterea animalelor. BOPP, Franz (1791—1867), lingvist german. Principalul creator al metodei com paraţi v-isto-rice, aplicată la limbile indo-europene („Gramatica comparată a limbilor sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, slavă veche, gotică şi germană"). BOR1 (< fr. {i}; (s) fr. bor [ax] s.n. Element chimic (B; nr. at. 5, m. at. 10, 81, p.t. 2 300 °C, p.f. 2 550°C), semimetal, cristalin, negru-ce-nuşiu, opac, cu luciu metalic; întrebuinţat ca adaos la obţinerea unor aliaje, cărora le măreşte duritatea şi rezistenţa la coroziune, la detecţia neutronilor şi ia protecţia contra lor în tehnica nucleară etc. A fost descoperit în 1808 de H. Davy şi independent de J.L. Gay-Lussac şi L.J. Thenard. BOR2 (< fr.) s.n. Marginea răsfrîntă în afară a unei pălării. BORA (< it., fr.) s.m. invar. Vînt violent, uscat şi rece, care bate pe coastele de NE ale M. Adriatice şi în Italia. Corespunde cu mistralul din S Franţei. BORACI (cf. germ. Bohrer) s.n. Uneaită de găurit metale, acţionată manual. BORAGINACEE (< fr. {i}; {s} lat. m. borrago „limba-mielului") s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate erbacee, rar lemnoase, cu tulpinile şi frunzele acoperite de obicei cu peri rigizi, florile grupate în inflorescenţe răsucite şi fructul alcătuit din patru nucule cu cîte o sămînţă; unele b. sînt bune melifere (ex. nu-mă-uita, mierea-ursului etc.). BORAN (< fr.) s.m. Combinaţie a borului cu hidrogenul; hidrură de bor. BORANGIC (< tc.) s.n. 1. Fir nerăsucit de mătase, obţinut prin tragerea simultană a fibrelor de pe 5—10 gogoşi de mătase. 2. Ţesătură făcută din astfel de fire. BORAS [buro:s], oraş în SV Suediei, la E de Goteborg; 100,8 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini; produse textile. Fundat în 1632. RORAŢI (< fr. Ol) s.m. Săruri ale acidului borîc. BORAX (< fr. {(}; {s] lat. m. borax) s.n. Mineral din grupui boraţilor hidrataţi întrebuinţat la confecţionarea unor sticle speciale, a unor emailuri, în tâbăcărie, în spălarea ţesăturilor fine, la obţinerea acidului boric, la lipirea metalelor etc. BORĂSCU, com. în jud. Gorj; 3 885 loc. (1991). BORBORISM s.n. Zgomot perceptibil de la distanţă, produs la nivelul abdomenului de gazele ce se deplasează în tubul digestiv. BORCA, com. în jud. Neamţ, pe Bistriţa; 6 946 loc. (1991). Staţiune climaterică. Pierre Bonnard : „Camera micului dejun" 243 BORCAN (< bg.) s.n. Vas de sticlă, de ceramică sau din materiale plastice, de obicei cilindric, cu gura largă, în care se păstrează conserve, diferite preparate farmaceutice etc. BORCĂNAT, -Ă (< borcan) adj. Gros, umflat (ca un borcan). BORCEA 1. Braţ al Dunării între*Călăraşi şi Hîrşova, navigabil pentru vase fluviale, care limitează la V Balta lalomiţei. Lungime: 100 km. Pe malul stg. se găsesc oraşele Călăraşi şi Feteşti. 2. Com. în jud. Călăraşi, pe braţul Borcea; 9 869 loc. (1991). Pînă în 1965 s-a numit Cocargeaua. BORCEA, Ion (1878—1936, n. Buboci, jud. Bacău), naturalist român, M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. ia laşi. Fondatorul Staţiunii Zoologice Marine de la Agigea (1926). A studiat mai ales peştii şi biocenozele din Marea Neagră şi a pus bazele şcolii româneşti de oceanologie, BORCEAG (< bg.) s.n. 1. Cultură furajeră, compusă din plante anuale semănate împreună, de obicei măzăriche cu o graminee. 2. Semănătură de borceag (1). BORCHIŞ s.n. Nispuri fine, cu conţinut de particule prăfoase şi argiloase în stare afînată şi saturate cu apă sub presiune care, la deschiderea lor prin lucrări miniere sau prin săpături în gropi de fundaţie, devin o masă fluidă vîscoasă. ce năvăleşte în lucrarea respectivă. BORD (< fr., germ.) s.n. 1. Fiecare dintre părţile laterale ale punţii unei nave. □ B. liber = distanţa dintre puntea principală a unei nave. încărcate şi suprafaţa mării, măsurată pe bordajul navei. □ Loc. De bord = referitor la navigaţia pe apă sau, p. ext., la navigaţia aeriană. 2. Fiecare dintre extremităţile unui profil aerodinamic; extremitatea din faţă sau din amonte (bordul de atac) şi extremitatea din spate sau din aval (bordul de fugă). BORDAJ (< fr.) s.n. Perete lateral (de metal sau de lemn) al unei nave, fixat pe partea exterioară sau uneori pe partea interioară a scheletului navei. BORDEAUX [bordş], oraş în SV Franţei, port fluvio-maritim (c. 11 mii. t) pe Garonne; 640 mii loc. (1982, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Piaţă pentru vinuri. Şantiere navale. Metalurgie, constr. de maşini, prelucr. petrolului, produse chimice, textile, alim. (ciocolată). Universitate (1441), Monumente: ruine ale unui amfiteatru roman (sec. 3), biserica Saint Andre (sec. 11—15), biserica Saint Seurin (sec. 12), catedrală (sec. 12—15), Place Royale (sec. 18), palatul Rohan (sec. 18), ulterior primărie. Muzee. Aşezare celtică cu numele de Burdigalla (sec. 3^—1 Î.Hr.), centru al proy. romane Aquitania (sec. 1—3) şi apoi al diocezei Galliei (sec. 3). Oraşul a fost succesiv cucerit de vandali (409), vizigoţi (414) iar în 507 a intrat în componenţa Regatului Franc. Sub stăpînire engleză după căsătoria lui Eleanor de Aquitania cu Henric II (1154). în 1453 a revenit Franţei. BORDEI s.n. Locuinţă rustică rudimentară, pe jumătate săpată în pămînt şi acoperită cu lut, paie sau stuf. BORDEIANU, Teodor (1902—1969, Marşe-niţa, Bucovina), pomicultor român. Acad. (1963). A elaborat primele lucrări de raionare a pomiculturii şi de pomologie în România. BORDEI VERDE, com. în jud. Brăila: 3 812 loc. (1991). Expl. de petrol. BORDEN [bordn] S ir Robert (Laird) (1854—1937), om politic canadian. Lider al Partidului Conservator (1901—1920): prim-min. (1911—1920). A promovat o politică de desprindere faţă de Marea Britanie şi de obţinere a unui statut independent în Liga Naţiunilor. BORDENACHE, Richard (1905—1982, n. Botoşani), arhitect român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări aparţinînd curentului funcţionalist (ansamblul „Optica Română", halele iaminoare-lor de la Reşiţa, sala „Studio" a Teatrului „Lucia Sturdza—Bulandra"). BORDEROU (< fr.) s.n. Listă-tablou în care se înscriu conturi, mărfuri, valori sau acte; carnet cu asemenea liste. Bordeaux. Podul de piatră BORDEŞTI, com. în jud. Vrancea; 2 026 loc. (1991). Ruinele bisericii fostei mănăstiri B. (sec. 17). BORDET [borde], jules (1870—1961), micro-biolog belgian. împreună cu O. Gengou. a descoperit bacilul tusei convulsive. A pus la punct metoda de imunizare împotriva acestei boli şi a elaborat reacţia de fixare a complementului, utilizată apoi la . depistarea sifilisului (reacţia B.-Wassermann). Premiul Nobel (1919). BORDEU [bordoj, Theophile de (1722— 1776), medic francez. Unui dintre precursorii endocrinologiei. A susţinut existenţa secreţiilor interne hormonale în organism. BORDO (< fr.) adj. invar. Roşu-închis. BORDORARE (< bordură) s.f. Operaţie de răsfrîngere prin tragerea marginilor unui obiect metalic. BORDURĂ (< fr.) s.f. 1. Marginea proeminentă a unui organ de maşină tubular, executată prin bordurare, turnare, sudare etc. 2. Bandă îngustă formată din blocuri de piatră, servind la mărginirea trotuarelor şi a refugiilor. 3. Riglă de alamă folosită la tipărirea tabelelor sau la lucrările tipografice de ornamentaţie. 4. Fîşie, bandă sau dungă aplicată ca podoabă pe marginea unui obiect etc.; chenar. BORDUŞANI, com. în jud. Ialomiţa, pe braţul Borcea; 5 417 loc. (1991). Cherhana. BOREAL, -Ă (< fr., lat.) adj. De (la) nord, din emisfera nordică, septentrional. BOREAS (în mitologia greacă), personificarea vîntului de nord. Fiul unui titan şi al zeiţei zorilor, Eos. Este reprezentat ca un bătrîn posac, cu părul şi barba acoperite de zăpadă, înveşmîntat cu o haină lungă, largă, fluturînd pe el. BOREL [borel], Emile (1871—1956), matematician francez. Prof. univ. la Sorbona. Contribuţii în domeniul analizei matematice, în topologie, în teoria probabilităţilor. M. de onoare al Acad. Române (1934). BORELIAN (< n. pr. Borel) adj. Clan b. v. clan. BORFAŞ (< boarfă) s.m. Hoţ de lucruri mărunte. BORG, Bjom (n. 1956), jucător suedez de tenis. Cîştigător a numeroase mari turnee internaţionale (Roland Garros, 1974, 1975, 1978—1981; Wimbiedon, 1976—1980), al Turneului Campionilor (1979, 1980) şi al Cupei Davis, cu echipa Suediei (1975). BORG, Kim (n. 1919), bas finlandez. A evoluat pe scena operelor din Helsinki şi Copenhaga. Carieră internaţională; interpret al unor arii celebre de Mozart, Verdi, Mussorgski, Rossini ş.a. BORGES [borhes], Jorge Luis (1899—1986), poet, prozator şi eseist argentinian, iniţiator al avangardismului în poezia latino-americană. Versuri „ultraiste" („Poeme"); povestiri fantastice cu sensuri filozofice („Istoria universală a infamiei", „Istoria eternităţii", „Ficţiuni", „Moartea şi busola"); pătrunzător critic literar. Eseuri incisive, surprinzătoare şi paradoxale („Inchi-ziţii"). BORGESE, Giuseppe Antonio (1882— 1952), scriitor şi critic iiterar italian. Romane caracterologice („Rube"), nuvele, poezii,, eseuri („Sensul literaturii italiene"). Stabilit în S.U.A., a scris în limba engleză lucrări politice antifasciste („Cetatea omului"). BORGHESE, familie patriciană de mecenaţi, originară din Siena. Mai importanţi: Camillo B, papă (1605—1621), sub numele de Paul V, şi nepotul acestuia, cardinalul Caffarelli, fondatorul celebrei galerii de artă din Roma, adăpostită în Vila Borghese. BORGHIS (< germ.) s.n. Corp de literă de nouă puncte tipografice, folosit în special la culegerea textelor pentru ziare. BORGIA, familie italiană originară din Spania, cu rol important în istoria Italiei. Mai însemnaţi: 1. Rodrigo B. (1431—1503), papă (1492—1503) sub numele de Alexandru VI. 2. Cesare B. (c. 1475—1507). Fiul lui B. (1). v Politician abil, fără scrupule, bun militar, a urmărit crearea unui principat în centrul Italiei. 3. Lucrezia B. (1480—1519). Fiica lui B. (1). Celebră prin frumuseţe şi cultură, instrument politic ai tatălui şi fratelui său. BORHOT s.n. Denumire dată resturilor provenite*din distilarea materiei prime (fructe, cereale, sfeclă de zahăr etc.) în industria alcoolului, a berii etc. şi folosite ca hrană pentru animale. BORIC (< fr.) adj. Acid ~ = substanţă chimică, (H3Bo3), p.t. aprox. 160°C, cristalină, albă, fară miros, întrebuinţată la emailaj, ca antiseptic în medicină, în industria lumînărilor, în tăbăcărie etc. BORILĂ, ţar vlaho-bulgar (1207—1218). în timpul lui s-au intensificat tendinţele centrifuge ale marii boierimi, iar ţaratul a suferit pierderi teritoriale. A combătut bogomilismul. BORINAGE [borinajj, bazin carbonifer (huilă) în SV Belgiei (Hainaut),la V de Mons. BORIS I (BORIS-MIHAIL), han (cneaz) bulgar (852—889). A consolidat autoritatea centrală şi a lărgit graniţele statului. în timpul domniei lui, bulgarii au adoptat creştinismul ca religie de stat (864 sau 865). BORIS III, ţar al Bulgariei (1918—1943). A favorizat lovitura de stat împotriva lui A. BORIS GODUNOV 244 Stambolfiski; partizan al alianţei cu Germania hitleristă. BORIS GODUNOV, Fiodorovici, ţar al Rusiei (1598—1605). A dus o politică de centralizare a statului şi de înăsprire a dependenţei ţăranilor şi holopilor. Relaţii cu Mihai Viteazul. Personajul operei cu acelaşi nume de Mussorgski. BORISOV, oraş în Bielorusia (C.S.I.), pe stg. rîului Berezina, la NE de Minsk; 144 mii loc. (1989). Ind. constr. de maşini (electrotehnică, tractoare), chimico-farmaceutică, sticlăriei; instrumente muzicale. Fundat în 1102. BORIUM s.n. Carbură metalică, avînd drept component principal wolframul, folosită la armarea pieselor de maşini supuse la uzură. BORLAUG [boilag], Norman Ernest (n. 1914), agronom american. A creat noi soiuri de grîu de mare productivitate; a făcut parte din comisia F.A.O. (1960) care a pus bazele primelor culturi cu aceste soiuri în Pakistan şi Orientul Mijlociu („revoluţia verde"). Premiul Nobel pentru pace (1970). BORLEŞTi, com. în jud. Neamţ; 9 842 loc. (1991). BORMANN, Martin (1900—1945?), om politic naţional-socialist german. Secretar personal al lui Hitler şi şef al Cancelariei partidului (din 1941). A avut o mare influenţă politică; după moartea Fuhrer-ului a dispărut, „.dînd loc la numeroase speculaţii privind sfîrşi t UI' său. BORMAŞINĂ (< germ.) s.f. Maşină de găurit. BORN, Max (1882—1970), fizician german. Prof. univ. la Gottingen, Edinburgh (1933— 1953) şi Berlin (din 1953). Unul dintre creatorii mecanicii cuantice. A dat interpretarea statistică a mecanicii cuantice şi a introdus metodele teoriei perturbatoare. în acelaşi timp cu M. von Laue a elaborat (1913—1915) teoria dinamică a reţelelor cristaline. Contribuţii în fizica atomică, optică, filozofia ştiinţei. Premiul Nobel (1954), împreună cu W. Bothe. BORNĂ (< fr.) s.f. 1. Bloc sau stîlp scund, din lemn, piatră ori beton armat, care fixează şi marchează punctele geodezice ori topografice pe teren, care indică distanţele faţă de origine ale punctelor din lungul unei căi de comunicaţie terestre (ex. b. kilometrică), care se plantează pe ambele margini ale unui drum pentru a delimita calea, sau de-a lungul unei frontiere 2. Piesă metalică a unui aparat, a unei instalaţii sau a unei maşini electrice prin care se poate realiza legătura galvanică a unor circuite electrice (sau părţi metalice ale acestora) cu un conductor exterior. BORNEO v. Kalimantan. BORNHOLM, ins. daneză în SV M. Baltice; 588 km2; 46,6 mii loc. (1988). Localit. pr.: Ronne. Relief deluros. Expl. de caolin şi de qranit. Pescuit. BORN|T (< fr. {i}; {s} von Born) s.n. Sulfură dublă de cupru şi fier, care conţine calcopirită, calcozină şi argint formată în faza hidrotermală sau pe cale metasomatică. Are culoare arămie închisă, roşie şi cu timpul se acoperă cu o peliculă irizată albastră. Este utilizat ca min. de cupru. BORNO, stat în NE Nigeriei, în platoul Biu; 116,4 mii km2; 6,17 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Maiduguri. Ulei de palmier. Arahide, tutun, manioc, sorg. Creşterea animalelor. BOROAIA, com. în jud. Suceava; 4 920 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 18). BORO£NĂ (< ucr.) s.f. (Reg.) Grapă. BOROBOAŢĂ s.f. (Fam.) Poznă. BOROBUDUR (BARABUDUR), celebru monument budist din centrul ins. Java (sec. 8—9). Are forma unei piramide compuse din cinci terase dreptunghiulare suprapuse de alte trei de formă circulară ale căror dimensiuni sînt acoperite de c. 1 300 panouri sculptate în relief sau ronde-bosse, reliefurile exemplificînd texte budiste. BORpD s.n. Aliaj dur turnat, din grupul stelitului, întrebuinţat la întărirea feţelor de lucru ale sculelor supuse la uzură mare. BOROD, com. în jud. Bihor; 5 027 loc. (1991). Expl. de lignit şi argile refractare. BORODIN, Aleksandr Porfirievici (1833— 1887), compozitor şi chimist rus. Membru al „Grupului celor cinci". Simfonii, poemul simfonic „Prin stepele Asiei Centrale", opera „Cneazul Jgor", două cvartete, romanţe cu un caracter patriotic şi de o largă respiraţie epică, inspirate din folclorul rus. Lucrări in domeniul chimiei organice. BORODINO, localit. îrf Federaţia Rusă (C.S.I.), la 124 km V de Moscova, unde, la 7 sept. 1812, a avut loc o bătălie între armatele ruse, conduse de Mihaii Kutuzov, şi cele franceze, încheiată nedecis, dar care a uzat armata lui Napoleon I. BOROŞNEU MARE, com. în jud. Covasna; 2 775 loc. (1991). Vestigii ale unui castru auxiliar roman, construit în anii 110—120, care făcea legătura între păsurile Oituz şi Bran. în satul Boroşneu Mic se află conacul Tompa (sec. 18) şi o biserică (sec. 18). BORROMINI, Francesco (Francesco Castelli, zis ~) (1599—1667), arhitect italian. Reprezentant al barocului tîrziu (bisericile San Cariino alle Quattro Fontane, San Ivo alia Sapienza, Sant’ Agnese, toate la Roma). BORSEC 1. Depr. intramontană în Carpaţii Orientali, între M~ţii Giurgeu (la V—SV) şi Bistriţei (la E—NE), drenată de Valea Vinului, afl. al Bistricioarei. Supr.: 30 km2. Relief colinar şi de terase joase. Climă răcoroasă (media termică anuală 4°C). Păduri de răşinoase. Expl. de feldspat şi lignit (Borsec). Izv. minerale. Zonă turistică. 2. Oraş în jud. Harghita, în depr. cu atftelaşi nume; 3 242 loc. (1991). Expl. de lignit, travertin şi feldspat. Veche staţiune balneoclimaterică (din 1804), cu izv. de ape carboga-zoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, alcali-no-feroase (renumite şi ca ape de masă), indicate în tratamentul afecţiunilor tubului digestiv, ale rinichilor şi căilor urinare, ale celor endocrine, hepato-biliare etc.; nămol terapeutic, îmbutelierea apelor minerale. Declarat oraş în 1956. BORŞ (< rus., ucr.) s.n. 1. Lichid acru, obţinut prin fermentarea lactică în apă a tărîţelor de grîu sau de secară ori a sfeclei, cu care se acresc unele mîncăruri. 2. Ciorbă acrită cu borş (1). BORŞ, com. în jud. Bihor; 3 632 loc. (1991). Expl. de balast şi petrol. Uzină de alumină. Punct de frontieră rutier, cu Ungaria. BORŞA 1. Oraş în jud. Maramureş, în golful estic al depr. Maramureş, închis de M-ţii Maramureş (la N) şi Rodna (la S), la 700—850 m alt.; 30 504 loc. (1991). Expl. de plumb, zinc, cupru şi andezit. Uzină de flotaţie şi preparare a minereurilor. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea); panificaţie. Ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbonatate, calcice. Centru pomicol. Biserică de lemn (1700). La 12 km E de B. se află complexul turistic B., la 850 m alt., cu posibilităţi de practicare a turismului montan şi a sporturilor de iarnă (pîrtie de schi); linie de teleferic (lungime: 1 920 m; diferenţă de nivel 500 m). Menţionat documentar în 1356 şi apoi în 1450. Declarat oraş în 1968. 2. Com. în jud. Cluj; 1 950 loc. (1991). BORŞJ (< borş) vb. IV refl. A se acri, a fermenta ca borşul. BORŞIŞOR (< borş) s.m. Plantă erbacee perenă, înaltă pînă la 30 cm, cu frunze cărnoase şi flori roz, răspîndită pe stîncile calcaroase (Sempervivum schlehani). BORT (< fr. ii}) s.n. Varietate de diamant translucid, puternic colorat, cu^ luciu gras, cristalizat sub formă de concreţiuni neregulate sau ca granule sferice cu structură radială, fibroasă şi numeroase imperfecţiuni (din care cauză nu este folosit ca piatră preţioasă). Este utilizat la fabricarea sapelor de foraj şi a uneltelor pentru prelucrarea metalelor. BORTNOVSCHI, Paul (n. 1922, Sinaia), arhitect, scenograf, designer român. A realizat scenografie de teatru şi film în care se remarcă prin decoruri dinamice, simple, tehnici cu Hieronymus Bosch: „Sf. loan Botezătorul în deşert" tendinţă de geometrism. A realizat ansamblul ambiental din staţiunea Amara. BORUJERD (BORUJIRD), oraş în V Iranului central, la SV de^ Teheran, la poalele M-ţilor Zagros, la c. 1 700 m alt.; 183,9 mii loc. (1986). Nod de comunicaţii. Ind. încălţ. şi textilă (covoare). Centru comercial (legume, fructe, struguri). BORURI (< fr.) s.f. Compuşi ai borului cu metalele. BORZA, Alexandru (1887—1971, n. Alba lulia), botanist român. întemeietorul şi animatorul geobotanicii în România. Fondatorul Grădinii Botanice a Univ. din Cluj. Studii în domeniul floristic şi în sistematica plantelor superioare, de ecologie şi geobotanică generală, de etno-botanică. Promotor al ocrotirii naturii în România. M. post-mortem al Acad. (1990). BOSAJ (< fr.) s.n. (ARHIT.) 1. Faţă a pietrelor dispuse într-un zid exterior, cuprinsă între rosturi, tăiată sub formă de piramidă sau împodobită cu un relief plat compus din puncte, linii drepte sau curbe etc. 2. Proeminenţă la suprafaţa unei piese, care se execută în locurile de rezemare sau de asamblare cu alte elemente. BOSANCI, com. în jud. Suceava; 6 700 loc. (1991). Centru pomicol. Biserică de lemn (sec. 18)- K BOSĂ (< fr.) s.f. t. Proeminenţă rotundă pe suprafaţa unui os (ex. b. frontale, întîlnite în rahitism). 2. Tumefacţie datorată unei colecţii subcutanate de sînge; (pop.) cucui. BOSCH [boş], Cari (1874—1940), chimist german. Prof. univ. la Heidelberg. A adaptat în industrie procedeul Haber de obţinere a amoniacului pe cale sintetică. Premiul Nobel (1931), împreună cu F. Bergius. BOSCH [boş], Hieronymus (numit şi Hieronymus van Aeken) (c. 1450—1516), pictor olandez. Reprezentant al picturii medievale tîrzii. Evoluează de la compoziţii cu un personaj („Ecce Homo“), figurat de multe ori pe un fond de peisaj („Răstignire"), către tripticuri care îmbină tradiţia populară în panoul central cu o lume fantastică, cu accente moralizatoare, lumea raiului şi iadului, pe panourile laterale („Carul cu fîn“). Din punct de vedere estetic se remarcă prin precizia desenului, fineţea coloritului şi exuberanţa compoziţională („Grădina deliciilor“, „Ispitirea Sf. Anton", „Fiul rătăcitor"). BOSCHET (< fr., germ.) s.n. Grup de arbori sau arbuşti într-o grădină sau într-un parc, alcătuind un spaţiu închis. BOSCORODI vb. IV 1. Intranz. şi tranz. A bombăni, a bodogăni. ■ A descînta, a vrăji. 2. Tranz. A cicăli. BOSE [baus^Sir Jagadish Chunder (1858— 1937), biofizician, indian. Prof. univ. la Calcutta. 245 BOTANICĂ Contribuţii în fiziologia plantelor şi electromagnetism. A demonstrat reactivitatea comparată a ţesuturilor vegetale şi animale. BOSE [baus], Satyendranath (1894—1974), fizician indian. Prof. univ. la Dhâkă şi Calcutta. A elaborat în 1924 bazele statisticii cuantice aplicată la fotoni, dezvoltată ulterior şi aplicată la bosoni de A. Einstein (statistica B.-Einstein). Numeroase elemente ale statisticii cuantice au primit numele lor sau a unuia dintre ei: formula B.-Einstein, condensare Einstein, gaz B. BOSFOR (BOSPORUS, KARADENIZ BO-GAZI), str. între Europa şi Asia, care uneşte M. Neagră cu M. Marmara. Lungime: c. 30 km; lăţime; 660—3 800 m (cea mai îngustă str. intercontinentală). Ad. minimă pe şenal: 20 m. Pe coasta europeană se află oraşul Istanbul, iar pe cea asiatică Oskudar. Poduri rutiere. BOSFORUL CIMERIAN, denumire grecească antică a strîmtorii Kerci. BOSIA, com. în jud. laşi, pe Jijia; 3 998 loc. <1991)v BOSKOVIC [boşcovici], Rudjer Josip (1711—1787), fizician, astronom, filozof şi diplomat croat. A pus bazele unui atomism dinamic, realizînd o sinteză originală între teoria gravitaţională a lui Newton şi concepţia lui Leibniz despre substanţa activă şi continuitate („Teoria filozofiei naturale..."). A anticipat unele idei ale teoriei relativităţii şi a enunţat posibilitatea construirii unei geometrii neeuclidiene. BOSNA, rîu în Iugoslavia (Bosnia şi Herţego-vina), afl. dr. al Savei; 308 km. Izv. din Alpii Dinarici şi trece prin apropiere de Sarajevo. BOSNIA şi HERŢEGOVINA (BOSNA i HERCEGOVINA), rep. în cadrul Iugoslaviei, situată în partea centrală a ţării; 51,1 mii km2; 4,44 mii. loc. (1988). Limba de stat: sîrbo-croata. Cap. Sarajevo. Oraşe pr.; Zenica, Banja Luka, Mostar. în V se întind Alpii Dinarici, iar în N o mică parte din C. Savei. Climă temperată, cu nuanţe mediteraneene în V. Rîuri, care constituie importante surse hidroenergetice (Bosna, Drina, Vrbas). Expl. de cărbuni, min. de fier, zinc, plumb. întreprinderile ind. produc: oţel (60% din prod. federaţiei), energie electrică, utilaj electrotehnic, minier, chimic, produse textile şi alim. Pomicultură, viticultură, silvicultură. Culturi de grîu, porumb, floarea-soarelui. Locuită din antic, de triburile ilirice, intră în stăpînirea Romei (sec. 3—1 î.Hr.). în sec. 7—12 iau fiinţă primele cnezate şi regate slave: Banatul Bosniei (regat din 1377) şi Banatul Rama (Herţegovina). Invadată de turci (1386), Bosnia a devenit prov. otomană (1463), iar Herţegovina în 1482. Ocupată în 1878 de Austro-Ungaria, în 1908 prov. B. şi H. a fost anexată la aceasta. După primul război mondial, integrată Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929 Iugoslavia). Una din cele şase rep. federale ale Iugoslaviei (1946). în 1991 şi-a declarat independenţa. BOSNIAC, -Ă (< fr., germ.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m, pl.) Populaţie care locuieşte în Bosnia şi în Herţegovina. Mai trăiesc şi în Turcia. De religie mahomedană. ■ Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine b. (1), referitor la b. (1). BOSON (< germ. {i}; {s} Bose) s.m. (FIZ.) Denumire generică dată particulelor cu spin întreg (fotonul, mezonul, fononui etc.), descrise de statistica Bose-Einstein. BOSSA-NOVA (cuv. port.) s.f. Muzică de dans braziliană desemnînd o nouă manieră de a interpreta samba. BOSSUET [bosue], jacques Benigne (1627—1704), scriitor şi orator francez. Episcop catolic. Susţinător al politicii lui Ludovic XIV. Opere remarcabile prin arta elocinţei, claritatea şi vigoarea stilului („Cuvîntări funebre", „Discurs asupra istoriei universale"). BOSTON (< tc.) s.m. 1. Dovleac. ■ Fig. (Ir.) Cap. 2. Pepene verde. BOSTAN, Elisabeta (n. 1931, Buhuşi), regizoare româncă de film. Documentare, scurt metraje şi filme muzicale pentru copii şi tineret („Cloşca cu pui", „Hora", „Amintiri din copilă- Borsec. Vedere generală rie", seria „Năică", „Mama", „Veronica", „Saltimbancii"). BOSTAN, Ion (n. 1914, Cernăuţi), regizor român. Filme documentare şi ştiinţifice („Printre pelicani", „Oaspeţi de iarnă", „Pădurea scufundată^, „Dracula, legendă şi adevăr", „Sturionii se pescuiesc pe furtună"). BOSTĂNĂRJE (< bostan) s.f. Teren pe care se cultivă pepeni; pepenărie. BOSTON1 (< fr.) s.m. Dans lent în mişcare ternară, asemănător valsului, originar din oraşul american cu acelaşi nume; melodia corespunzătoare acestui dans. BOSTON2 (< germ.) s.n. Presă de imprimare acţionată manual, destinată tipăririi unor imprimate de format mic. BOSTON [bostn], oraş în NE S.U.A., pe ţărmul Oc. Atlantic, centru ad-tiv al statului Massachusetts; 4,1 mii. loc. (1988, cu suburbiile Lawrence, Salem, Cambridge, Lynn, Somerville, Everett s.a.), Mare centru comercial şi financiar al ţării şi pr. port în NE S.U.A. (20,6 mii. t, 1990). Aeroport internaţional (Logan). Metrou. Constr. de maşini, aparataj electrotehnic, fotografic (sediul firmei „Polaroid"), produse chim., mase plastice, constr. navale, ţesături şi conf., piei. şi încălţ., ind. alim. Universităţile Harvard (1636) şi B. (1839). Institutul Tehnologic din Massachusetts (1904). Acad. de Ştiinţe şi Arte. Muzee. întemeiat în 1630. Aici, la 16 dec. 1773, cetăţeni travestiţi în indieni au distrus o mare cantitate de ceai, manifestîndu-şi astfel nemulţumirea faţă de măsurile protecţioniste ale autorităţilor engleze („Partida de ceai de la B.“); a constituit unui dintre episoadele premergătoare Războiului de Independenţă a Coloniilor Engleze din America de Nord. BOSUMFLţ (< buză + umfla) vb. I refl. A-şi arăta supărarea printr-o faţă posomorîtă; a se îmbufna. BOŞ s.n. Seu cu proprietăţi superioare, obţinut din pungile testiculare ale bovinelor. BOŞ AR s.m. Pepene verde cu miezul galben. BOŞCAIU, Nicoiae (n. 1925, Caransebeş), biolog şi botanist român. M. coresp. al Acad. (1990). Cercetări de botanică sistematică şi floristică, fitogeografie, palinologie, istoria florei şi vegetaţiei din România, conservarea genofon-dului vegetal. BOŞIMAN, -Ă (cuv. olandez „oameni ai tufişurilor") s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie băştinaşă negridă din S Africii (Deşertul Kalahari). Ca particularitate specifică prezintă steatopigia (acumularea grăsimii în regiunea fesieră) şi zbîrcirea timpurie a pielii. B Persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Care aparţine b. (1), privitor la b. ■ (Substantivat, f.) Limbă din familia khoisan, vorbită de b. (1). BOŞOROD, com. în jud. Hunedoara; 2 588 loc. (1991). Expl. de marmură (Alun). BOŞTINĂ (< sl.) s.f. 1. Tescovină. 2. Rămăşiţă' din fagurele fiert, după ce s-a scos mierea şi ceara. BOT s.n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzînd gura şi nasul. B P. ext. (Fam.) Gură. □ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. BOTANIC -Ă (< fr. {i}; {s} gr. botanikos „de plante")*adj. Care aparţine botanicii, privitor la. botanică. BOTANICĂ (< fr. {i}) s.f. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul plantelor, cercetînd structura, activitatea vitală şi dezvoltarea lor, relaţiile cu mediul, repartizarea lor în spaţiu şi timp, clasificarea, originea şi evoluţia lor. Primele consemnări cunoscute despre plante datează din timpul lui Teofrast (c. 372—287 Î.Hr.) şi Dioscoride (sec. 1 d.Hr.). Datorită descoperirii microscopului (sec. 17) şi dezvoltării metodei experimentale, b. marchează un salt Boston. Vedere generală BOTANIST 246 calitativ; în cadrul ei îşi delimitează aria de cercetare, separîndu-se, o serie de discipline: anatomia şi fiziologia plantelor, cltologia, geo-botanica etc. Dintre cercetătorii români s-au remarcat stolnicul Constantin Cantacuzino (a alcătuit cea mai veche hartă geobotanică de la noi), Tr. Săvulescii, I. Prodan, D. Brândză, A. Borza, E. Pop, E.l. Nyârâdy. BOTANIST, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Specialist în botanică. BOTANY BAY [botani bei], golf al Oc. Pacific, pe coasta orientală a Australiei (New South Wales), în apropiere de Sydney. Lăţime max.: 10 km. Locul primei vizite a unui european pe continent (j. Cook, apr. 1770). BOTĂ s.f. Vas tronconic din doage de lemn, înfundat la ambele capete, cu o vrană pe capacul de deasupra, în care se păstrează şi se transportă apă sau alte lichide. BOTCĂ s.f. (APIC.) Alveolă în mijlocul sau pe marginea fagurelui (lungă de c. 30 mm), în care se dezvoltă matca. BOTENI, com. în jud. Argeş, pe Argeşel; 3 013 loc. (1991). Expl. de lignit. Aerodrom. BOTEŞTI, com. în jud. Neamţ, pe rîul Moldova; 6 445 loc. (1991). BOTEV, cel mai înalt vf. din masivul Stara Pianina (Balcanii Centrali). Alt.: 2 376 m. Pante repezi, acoperite cu pajişti alpine. BOTEV, Hristo (1848—1876),,$oet şi om politic democrat-revoluţionar bulgar. Erou naţional al poporului bulgar. Conducător al mişcării de eliberare de sub stăpînirea otomană. A desfăşurat o intensă activitate în cadrul emigraţiei bulgare din România (1867—1876), a organizat şi a participat la răscoala antiotomană izbucnită în apr, 1876, în timpul căreia a fost ucis. Poeme de factură romantică („Haiducii", „Hagi Dimităr", „Spînzurarea lui Levski“, „Mamei"). BOTEZ (< boteza) s.n. 1. Act ritual de purificare în cadrul unor iniţieri religioase. în creştinism este considerat una din cele şapte taine ale Bisericii; constă în stropirea cu apă sfinţită sau în imersiune şi se oficiază în vederea primirii unei persoane printre credincioşi în pruncie sau la vîrstă adultă. □ Nume de b. v. nume. □ Expr. (MILIT.) Botezul focului = prima participare activă a cuiva la o luptă. 2. Apă folosită pentru săvîrşirea b. (1). 3. Stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti. BOTEZ, Demostene (1893—1973, n. sat Hulub, jud. Botoşani), scriitor şi publicist român. M. coresp. al Acad. (1963). Lirică elegiac-senti mentală, a plictisului şi tristeţii provinciale („Floarea pămîntului"), romane („Obsesia", „Oameni de lut"), memorialistică, literatură pentru copii, traduceri. BOTEZ, Dumitru D. (1904—1988, n. Roman), dirijor de cor şi compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui A. Ciolan. Muzică corală şi vocală, lucrări didactice. BOTEZ, Emil (1914—1978, n. Bucureşti), inginer mecanic român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul construcţiilor de maşini. A studiat cinematica maşinilor-unelte, tehnologia programării numerice a acestora, angrenajele. BOTEZ, Gheorghe (1882—1916, n. Bacău), geolog român. A studiat tectonica şi geologia unor formaţiuni eocene şi pliocene din reg. Moreni — Bucşani (jud. Dîmboviţa). BOTEZ, Ion Gheorghe (1892—1953, n. Chişcăreni, jud. laşi), morfolog român. Prof. univ. la laşi. Cercetări privind anatomia comparată a primatelor şi omului. Promotor al antropologiei în România. BOTEZ, Octav (1884—1943, n. laşi), critic şi istoric literar român. Frate cu Jean Bart. Prof. univ. la laşi. A făcut parte din cercul „Vieţii româneşti". Studii, analize şi eseuri critice („Pe marginea cărţilor", „Alexandru Xenopol, teoretician şi filozof al istoriei", „Figuri şi note istorico-literarert). BOTEZA (lat. baptizare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A Eugen Botezat stropi cu agheasmă pe credincioşi şi casele lor. H Fig. (Fam.) A uda. 3. Tranz. A avea calitatea de naş sau de naşă la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A porecli, a supranumi (în batjocură). BOTEZAT, Eugen C. (1871—1964, n. Tere-blecea, Basarabia), zoolog român, M. coresp. al Acad. (1913), Prof. univ. ia Cernăuţi. Cercetări asupra structurii organelor de simţ la unele vertebrate. Studii de biologie marină. BOTEZATU, Grigore (n. 1928, Baraboi, Basarabia), scriitor şt folclorist român. Prelucrări şi culegeri de folclor („Poezii populare moldoveneşti", „Folclor moldovenesc"); a colaborat la realizarea corpusului „Creaţia populară moldovenească". BOTEZATU, Petre (1911—1981, n. Doro-hoi), filozof şi logician român. Prof. univ. la laşi. Lucrări de logică formală şi simbolică („Schiţă a unei logici naturale. Logică operatorie", „Valoarea deducţiei", „Constituirea logicităţii" — postum). BOTEZATU, Radu (1921—1988, n. laşi), geofizician român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări referitoare la elaborarea de noi metode şi procedee de analiză şi interpretare fizică a anomaliilor cîmpurilor potenţiale („Studiul anomaliei gravimetrice de la Slătioarele-Piteşti", „Analiza anomaliilor gravimetrice şi magnetice cu ajutorul funcţiilor periodice"). BOTGROS (< bot + gros) s.m. Pasăre sedentară din familia fringilidelor, cu penajul roşiatic pe piept şi brun pe restul corpului, cu ciocul conic, gros şi tare (Coccothraustes cocco-thraustes); cireşar. BOTHA [bota], Louis (1862—1919), general şi om politic sud-african. Comandant suprem al armatei bure (din 1900) în timpul Războiului Anglo-Bur (1899-T-1902). Prim-min. al Transvaa-lului (1907—1910). Primul prim-min. al Uniunii Sud-Africane (1910—1919). BOTHA [bş>ta], Pieter WiISem (n. 1916), om politic sud-african. Lider al Partidului Naţional în prov. Cape (din 1966). Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1978—1984); preşedintele Republicii Africa de Sud (1984—1989). BOTHE fbo.ta] ,Walter Wilhelm (1891 — 1957), fizician german. Prof. univ. la Heidelberg. A fundamentat (1924) „metoda coincidenţelor", folosită la investigarea reacţiilor nucleare şi a radiaţiilor cosmice. Premiul Nobel (1954), împreună cu M. Born. BOTHEZAT, George de (1883—1940), inventator american de origine română. Constructorul unui elicopter de concepţie proprie (1921—1922). Lucrări şi invenţii în domeniul aerodinamicii. Calculele sale privind traiectoriile Pămînt-Lună şi-au găsit aplicaţii în cadrul programului Apollo. BOTINĂ (< fr.) s.f. Gheată înaltă încheiată cu butoni sau cu elastic. BOTIZ, com. în jud. Satu Mare; 4 989 loc. (1991). BOTIZA, com. în jud. Amaramureş; 4 284 loc. (1991). Expl. forestiere şi de marne. Biserică de lemn construită în 1711 (în satul Poienile Izei). Atestată documentar din 1373. BOTKIN, Serghei Petrovici (1832—1889), medic rus. Prof. univ. ia St. Petersburg. Prin studiul său asupra roiului sistemului nervos în producerea bolilor, a pus baza concepţiei nerviste în patologie. A demonstrat natura infecţioasă a icterului hepatic şi hemoragie. BOTNARIUC, Nicolae (n. 1915, Răşcani, Basarabia), biolog român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniu! hidro-biologiei, zoologiei, ecologiei şi biologiei generale („Principii de biologie generală"). Conducătorul primei expediţii române transafricane. BOTNIC, Golful ~, golf în N M. Baltice, între Suedia şi Finlanda. Lungimea: 688 km; lăţime max.: 240 km; 117 mii km2. Ad. max.: 290 m. Datorită climatului continental, salinităţii reduse (max.: 5,5°/00), mareelor (0,6 m) şi adîncimilor mici, îngheţată mare parte din an (oct.-iun.). B9TNIŢĂ (< bot) s.f. Apărătoare care se leagă la botul unor animale ca să nu poată muşca, paşte sau suge. BOTOCA, Efta (1925—1991, n. Jebel, jud. Timiş), violonist virtuoz român. A interpretat melodii populare din Banat, Crişana, Maramureş. A îmbunătăţit sonorităţile instrumentului prin modificarea căluşului viorii. BOTOROAGA, com. în iud. Teleorman, pe Cîlniştea; 7 780 ioc. (1991).' BOTOS, OASĂ (< bot) adj. 1. Cu gura mare, în formă de bot (1). 2,, Fig. Bosumflat, supărat. 3. (Fam.) Obraznic. BOTOŞANA» com. în jud. Suceava; 4 876 loc. (1991). Vestigii aparţinînd populaţiei trace de la sfîrşitul epocii bronzului (cultura Noua) şi prima epocă a fierului (sec. 9 î.Hr.); o aşezare geto-dacică din sec. 2 Î.Hr.—2 d.Hr., precum şi o importantă aşezare a populaţiei daco-romane din sec. 5—7. BOTOŞANI 1. Municipiu în NE României, în C. Jijiei, reşed. jud. cu acelaşi nume; 126 739 loc. (1991). Constr. şi reparaţii de maşini agricole, de utilaje şi piese de schimb pentru ind. uşoară, de aparataj electrotehnic; articole de cauciuc; izolatori electrici; şuruburi; mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă); mobilă; produse textile (filatură şi ţesătorie de bumbac, conf., fire de melană) şi alim. (unt, brînzeturi, preparate din carne, lapte praf, uleiuri vegetale, panificaţie); ind. poligrafică. Teatru dramatic şi de păpuşi, filarmonică. Biserica Sf. Nicolae-Popăuţi, ctitorie a lui Ştefan cel Mare (1496), bisericile Sf. Gheorghe (1551), Uspenia (1552), ctitoriile doamnei Elena Rareş; biserică armenească (sec. 16, cu transformări în sec. 18 şi 19). Veche aşezare, cu o locuire neîntreruptă începînd din paleolitic; menţionat documentar la 1439, dar cu o existenţă anterioară ca apanaj a! soţiei domnului şi sediu al unui vornic; important centru comercial; şcoală domnească şi grecească (sec. 18). Considerat în sec. 16 „ce! mai mare şi mai vechi iarmaroc al Moldovei". Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea nord-estică s României, între rîurile Şiret (la V) şi Prut (la E); 4 965 km2 (2,09% din supr. ţării); 470 011 loc. (1991), din care 38,1% în mediul urban; densitate: 92,9 loc./km2. Reşed.: municipiul Botoşani. Oraşe: Darabani, Dorohoi, Săveni. Comune: 68. Relieful, cu aspect predominant deluros, cuprinde două unităţi distincte: Pod. Sucevei, în V şi SV, reprezentat printr-o succesiune de dealuri (Bour, 339 m, Masca, 426 m, Dealul Mare-Tu-dora, 587 m, Holm, 556 m ş.a,) despărţite de cîteva zone mai coborîte, numite şei (Şaua Dersca, 260 m, Lozna, 300 m, Bucecea, 260 m, ^rişcani, 280 m, Vorona, 260 m ş.a.) şi C. Jijiei (parte componentă a C. Moldovei) la E, formată din coline joase, cu aspect de platouri, de 200—250 m alt., separate de văi largi, adîncite. Climă temperat-continentală, supusă influenţelor maselor de aer continentale din E, care imprimă climatului un caracter continental excesiv. Temp. medie anuală variază între 8,3°C în V jud. şi 9,2°C în E, cu amplitudini termice mari între vară şi iarnă. Precipitaţiile atmosferice însu- 247 BOTOŞANI mează, în medie, 500—600 mm anua!, ploile avînd caracter torenţial. Vînturi predominante dinspre N şi E. Reţeaua hidrografică aparţine în pr. bazinelor superioare ale nurilor Şiret şi Prut care colectează celelalte rîuri mai mici ce drenează terit. jud. B., printre care Moiniţa, Bahna, Vorona (afl. pe stg. Şiretului), Volovăţ, Başeu, jijia cu afl. săi (tributare pe dr. Prutului). Datorită variaţiilor mari de debit, pe majoritatea rîurilor au fost create peste 150 iazuri folosite pentru piscicultura, irigaţii, alimentări cu apă şi regularizarea cursurilor (iazurile Dracşani, Hăneşti, Neg reni ş.a.). Cel mai important lac de pe terit. jud. B. este iacui de acumulare Stînca-Costeşti de pe Prut (140 km2). Resurse naturale: nisipuri cuarţoase (Miorcani, Hudeşti), de o mare puritate, folosite pentru fabricarea sticlei optice şi a cristalurilor, gips (Păltiniş, Crasnaleuca), gresii (Ibăneşti, Coşula, Tudora, Hudeşti), calcare (Coşula, Vorona, Ripi-ceni, Ştefaneşti, Dealul Holm), argile (Bucecea. Dorohoi, Leorda, Mihăileni), tufuri andezitice (Hudeşti), ^ turbă (Dersca), pietrişuri, balast. Econom/a. în 1989, structura producţiei globale industriale a jud. B. evidenţia trei ramuri cu ponderi mari: ind. textilă şi a conf. (34,4%) cu centre la Botoşani, Dorohoi, Săveni, ind. constr. de maşini şi prelucr. metalelor (24%) producătoare de maşini agricole, utilaje şi piese de schimb pentru ind. uşoară, aparataj electrotehnic, mijloace de automatizare, şuruburi (Botoşani, Dorohoi), şi ind. alim. (zahăr, brînzeturi, lapte praf, produse din carne etc.) la Botoşani, Dorohoi, Darabani, Săveni, Bucecea. în 1989, agricultura dispunea de 291 038 ha terenuri arabile, 87 919 ha păşuni şi fîneţe naturale, livezi şi vii. în acelaşi an, supr. arabile erau ocupate de culturi de porumb (92 822 ha), gnu şi secară (81 093 ha), plante de nutreţ (29 792 ha), plante uleioase, floarea-soareîui, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe etc. Sectorul' pomico! se remarcă prin producţii mari de prune, mere, pere, cireşe, vişine, nuci (Şendri- ceni, Vorona, Cristeşti, Frumuşica). Viticultura se dezvoltă în jurul localit. Truşeşti, Ştefaneşti, Todireni, Călăraşi. în 1990, sectorul zootehnic cuprindea 588,1 mii capete ovine (în special din rasele karakul şi ţigaie, jud. B. fiind printre primele producătoare de blăniţe de astrahan), 216 mii capete bovine (predominant din rasele Botoşani. Biserica Sftntul Nicolae-Popăuţi BOTOŞEŞTl-PAIA Simmenthal şi Bălţata românească), 179,1 mii capete porcine, 20,7 mii capete cabaline; avicul-tură şi apicultura. Căi de comunicaţie (1990): reţeaua feroviară însumează 142 km, iar cea a drumurilor publice 1 824 km, din care 338 km modernizate. Unităţile de învăţămînt, cultură şi artă (1989—1990): 383 şcoli generale, 18 licee, un teatru dramatic, unul de păpuşi şi o orchestră simfonică (la Botoşani), 446 biblioteci, 153 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Principale obiective turistice: cetatea dacică de la Stînceşti, schiturile Cozancea (cu biserica din piatră din 1756), Balş (1430), mănăstirile Vorona (1600), Gorovei (1742), Agaf-ton (1740) ş.a., bisericile Sf. Nicolae-Popăuţi din Botoşani (1496) şi Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) — ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, bisericile de lemn din Văcuieşti (1712), Brăeşti (1745), Cris-teşti (1766) ş.a., Muzeul Răscoalei ţărăneşti din 1907 de la Flămînzi etc. Case memoriale: „Mihai Eminescu“ (Ipoteşti), „George Enescu“ (Liveni), „Nicolae lorga“ (Botoşani), „Ştefan Luchian" (Ştefaneşti), „Alexandru (Păstorel) Teodoreanu" (Dorohoi), „Octav Băncilă“ (Corni), „Grigore Antipa" (Botoşani), „Dimitrie Brândză“ (Bivolu) etc. Indicativ auto: BT. BOTOŞEŞTl-PAIA, com. în jud. Dolj; 1 180 loc. (1991). Aşezare romană (Admutrium, sec. 2 d.Hr.) BOTRIDIE (< fr. {i}; {s| gr. bothrion „cavitate mică“) s.f. (ZOOL.) Organ special d#fix^re, în formă de paletă, franj, fantă, specific unor viermi paraziţi. BOTRIOCEFAL (< fr. ji}; {s} gr. bothrion „cavitate mică“ + kephale ,,cap“) s.m. Vierme din clasa cestodelor, în formă de panglică, lung de 8—12 m şi prevăzut cu două botridii (Diphyllo-bothrium latum). Parazit în intestinul subţire ai omului şi al unor animale care au mîncat peşte infectat cu larve de b. BOTRIOCEFALpZĂ (< fr. {ij) s.f. Boală provocată prin consumul cărnii de peşte infectate cu botriocefal, caracterizată prin anemie şi tulburări digestive. BGTRIOIDAL ({s} gr. botrys „ciorchine" + eidos „aspect") adj. (Despre forma unui agregat mineral) Asemănătoare unui ciorchine de strugure (ex.: depozite colomorfe — hemacit, opal — rezultate prin consolidarea unor geluri). BOTSWANÂ, Republica stat în S Africii (fară ieşire la mare); 581,7 mii km2; 1,26 mii. loc. (1989), mai ales negri bantu(c. 94%). Limba de stat: engleza şi tswana. Cap.: Gaborone. Ţara corespunde în cea mai mare parte regiunii aride Kalahari, reg. cu un relief puţin variat (platou cu alt. în jurul a1 000 m). Climat subtropical cu precipitaţii reduse (c. 450 mm/an în medie, pe alocuri în SV, sub 100 mm/an). Expl. de huilă (612 mii t, 1988), mangan, nichel, cupru (24,4 mii t, 1988), aur, diamante (15,2 mii. carate, 1988, locul doi pe glob), sare, azbest. Creşterea extensivă (păşunile ocupă 75,6% din terit. B.) a bovinelor (2,35 mii. capete, 1988), ovinelor, caprinelor (1,1 mii. capete, 1988). Se cultivă, pe 2,3% din supr. ţării, mei, sorg (40 mii t, 1988), porumb, citrice, bumbac ş.a. C.f.: 716 km. Căi rutiere: 8 mii km. Moneda: 1 pyla = 100 thebe. Emil Botta Uniune vamală cu Africa de Sud, Namibia, Lesotho şi Swaziland. Exportă diamante, concentrate de nichel-cupru, carne, textile şi importă produse alim., combustibili, maşini şi utilaje ind., produse chim. ş.a. — Istoric. Triburile de păstori beciuani (din marea familie bantu), imigrate în sec. 16 pe terit. B., împing spre zonele aride populaţia boşimană aborigenă. în 1885, partea nordică a ţinuturilor locuite de beciuani devine, sub numele de Bechuanaland, protectorat britanic. Acesta, obţine la 1 mart. 1965 dreptul la autoguvernare internă şi se proclamă, la 30 sept. 1966. sub numele de B., stat independent în cadrul Commonwealth-uiui. B. este republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Adunarea Naţională, iar cea executivă de un cabinet condus de preşedinte. BOTTA 1. Dan B. (1907-1958, n. Adjud), poet şi dramaturg român. Lirică ermetică, în limbaj încifrat, abscons, cultivînd neologismul rar şi muzicalitatea versului („Eulalii"). Eseuri şi articole teoretizînd poezia pură în tradiţia clasicismului antic („Limite", „Charmonion sau Despre muzică"), poeme dramatice de inspiraţie folclorică şi mitologică („Comedia fantasmelor", „Sărmanul Dionis", „Soarele şi luna"). A tradus din Fr. Villon şi E.A. Poe. 2. Emil B. (1911 — 1977, n. Adjud), scriitor şi actor român. Frate cu B. (f). Lirică romantică, elegiacă, încărcată de nelinişti şi reminiscenţe livreşti („întunecatul April", „Pe-o gură de rai") sau de un erotism discret, tanatofil („Un dor fără spaţiu"). Proză poematică, sub semnul bizarului şi al halucinaţiei („Trîntorul"). A creat roluri de tragedie şi de dramă în piese de Shakespeare, Cehov şi Caragiale (Ion din „Năpasta") pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Roluri în filme („Răscoala", „Faust", „Reconstituirea"). BOTTICELLI, Sandro (Alessandro di Mariano Filipepi, zis ~) (1444 sau 1445—1510, n. Florenţa), pictor renascentist italian. Tablouri de inspiraţie religioasă (madone), mitologică („Naşterea lui Venus") sau alegorică („Primăvara"), pline de graţie şi de poezie. Portrete. Fresce la Vatican. Creatorul unui anumit tip de frumuseţe femi- nină („botticelliană") şi al unei compoziţii bazate pe ritmuri de curbe unduioase. A ilustrat „Divina Comedie" a lui Dante. BOTTROP, oraş în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul Ruhr, lîngă Essen; 116,4 mii loc. (1988). Ind. carboniferă (huilă), cocsochimică, metalurgică, constr. de maşini şi textilă. BOTULINIC (< fr.) adj. Bacii ~ = bacii care se găseşte în carnea sau fructele conservate şi în nutreţul însilozat. BOTULISM (< fr. {i}; {s} lat. botulus „caltaboş") s.n. Toxiinfecţie alimentară provocată de toxina bacilului botulinic; unele cazuri sînt mortale. Sandro Botticelli: „Primăvara" (detaliu) 249 BOU RBONN AIS Franţois Bouchen „Venus şi Amor,, BOTVINN1K, Mi hai! (n. 1911), şah ist rus. Multiplu campion mondial (1948, 1951, 1954, 1958, 1961). Cîştigător a numeroase mari turnee internaţionale. BOTZARIS (BOTSARIS), Markos (c 1788—1823), erou naţional al Greciei. Comandant al armatei revoluţionare din Etolia în timpul Războiului de Eliberare Antiotoman (1821—1829). S-a remarcat în bătăliile de la Missolonghi şi Karpenision, unde a murit eroic. BOŢ s.n. 1. Bucată de parîmă sau de laţ care serveşte la fixarea lanţului de ancoră. 2. Cocoloş. BOŢEŞTI 1. Com. în jud. Argeş; 1 615 loc. (1991). 2. Com. în jud. Vaslui; 2 640 loc. (1991). BOŢI (< boţ) vb. IV tranz. şi refl. (Reg.) t. A (se) mototoli. 2. A (se) zbîrci, a (se) încreţi. BOŢMAN (< rus.) s.m. Şef de echipaj pe o navă; nostrom. BOU (lat. bovus) s.m. I. Mascul taurin castrat, cu talia mai mare decît a vacii, folosit pentru muncă şi mai ales pentru carne (Bos taurus). 2. Bou-de-mare = peşte marin teleostean, lung de 30 cm, de culoare cafenie sau cenuşie-închis, cu ochii aşezaţi în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber). Bou sur = bour (1.). Bou de baltă = buhai-de-baltă (b.). BOUAKI: [bu ake], oraş în centrul statului Cote d’lvoire; 300 mii loc (1984, cu suburbiile). Al doilea oraş al ţării. Nod de comunicaţii. Expl. de aur, produse textile (filatură de bumbac) şi alim. (tutun). BOUCHARD [buşar], Charles Jaques (1837—1915), fiziolog francez. Prof. univ. la Paris. A descoperit că insuficienţa musculaturii stomacului este cauza dilatării lui (boala lui B); a stabilit raportul dintre cantitatea de urină şi cea totală a substanţelor solide din ea (coeficientul B.). M. de onoare al Acad. Române (1911). BOUCHARDON [buşardo], Edmâ (1698— 1762), sculptor francez. Opera sa anunţă neoclasicismul („Fîntîna celor patru anotimpuri1*, „Amor tăindu-şi un arc din măciuca lui Her-cule"). BOUCHER [buşe], Franşois (1703—1770), pictor şi desenator francez. Reprezentant al rococoului. Tablouri mitologice şi pastorale, scene galante şi de vînătoare („Cuibul"). Cartoane pentru tapiserii, ilustraţia la comediile iui Molifere. BOUCHER DE CRâVECOEUR DE PER-THES [buşe da crevcSr da pert], Jacques (1788—1868), arheolog francez. Iniţiator al cercetărilor asupra epocii paleolitice („Antichităţile celtice ş! antediluviene"). BOU DIN [budf] . Eugfene Louis (1824— 1898), pictor francez. Preocupat de problemele luminii, a fost un precursor al impresioniştilor. Marine („Portul Trouville"). BOUDON [budo], Raymond (n. 1934), sociolog francez. Preocupat de fundamentarea matematică a sociologiei, a preconizat o logică a socialului ca „teorie a implicaţiilor slabe" (.Matematica în sociologie"). BOUGAINVILLE [bugh§vil] 1. Louis An-toine, conte de B. (1729—1811), navigator francez. între 1763 şi 1765 a cercetat Arh. Falkland. A întreprins (1766—1769) o călătorie în jurul lumii („Călătorie în jurul lumii pe fregata regală «Boudeuse» şi pe vasul «Etoile»") şi a cercetat Arh. Louisiade şi Touamotou. 2. Cea mai mare ins. din Arh. Solomon (Oc. Pacific), în componenţa statului Papua-Noua Guinee; 10,6 mii km2! 129 mii loc. (1980, cu ins. Buka). Relief vulcanic (alt. max.: 2 743 m). Expl. de cositor şi de aur. Banane, cafea, cacao. BOUGAINVILLEA[bughevilea]({s| L. A. de Bougainville) subst. 1. Plantă agăţătoare, originară din America, cultivată ca ornamentală pentru bracteele mari, roşii-violacee strălucitoare, ce înconjură florile mici, tubulos-campa-nulate, aurii-deschis. 2. Hidrozoar din Oc. Atlantic, asemănător ca aspect cu b. (1), care se reproduce eliberînd în apă meduze minuscule, purtătoare de organe sexuale. BOUGLi [bugle], Celestin (1870—1940), sociolog francez. Prof. univ. laSorbona. Contribuţii importante în domeniu („Democraţia înaintea ştiinţei". „Lecţii de sociologie despre evoluţia valorilor"). M. de onoare al Acad. Române (1938). BOUGUER [bugher], Pierre (1698—1758), astronom, fizician şi matematician francez. A pus bazele fotometriei. BOULANGER [bulăje], Georges (1837— 1891), general francez. Ministru de Război (1886—1887). A iniţiat şi condus o mişcare naţionalistă (boulangism) care urmărea restaurarea monarhiei şi un război împotriva Germaniei. BOULANGER [bul %],Nadia (1887—1979), organistă, dirijoare de cor, pedagogă şi compozitoare franceză. Directoarea Conservatorului american de la Fontainebleau. BOULDER [bsuids], oraş în partea central-vestică a S.U.A. (Colorado), la NV de Denver; 165,2 mii loc. (1980, cu suburbiile), (nd. aerospaţiafă. Staţiune montană. Universitate. BOULEZ [bule], Pierre (n. 1925), compozitor şi dirijor francez. Muzică dodecafonică („Structures" pentru două piane, „Polyphonie" pentru 18 instrumente, „Pli selon Pli“ şi „Le Marteau sans maître" pentru voce şi orchestră, cantate), muzică electronică, concretă, aleatori că. BOULLE [bul], Andri Charles (1642— 1732), ebenist francez. Iniţiatorul stilului care-i poartă numeie. Maestru al tehnicii încrustării mobilei cu ornamente din bronz, baga, sidef, fildeş. ămile Antoine Bourdelle: „Herakles în- cordîndu-şi arcul4' BOULOGNE-BILLANCOURT [bulon bici cur ],or aş în N Franţei centrale (île-de-France), pe'Sena, la SV de Paris; 102,6 mii loc. (1982). Ind. constr. de maşini (avioane, automobile, maşini-unelte, produse electrotehnice), chimică (parfumerie). Sediul Regiei Naţionale Renault. Vechiul nume: Boulogne-sur-Seine. BOULOGNE-SUR-MER [bulon-sur-mer], oraş în N Franţei (Artois), port de pescuit şi de pasageri ia M. Mînecii; 98,6 mii loc. (1982, cu suburbiile). Conserve de peşte; metalurgie, constr. navale. Castel (sec. 13), catedrală renascentistă. BOULT 'bauit]. Sir Adrian (Cedric) (1899—1983), dirijor englez. Director muzical al BBC (1930—1942), dirijorul orchestrei BBC (1950—1983), prim-dirijor al orchestrei filarmonice din Londra. Carieră internaţională. BOUMEDIENE [bumedien], Houari(1925— 1978), om politic algerian. *Secretar general al partidului Frontul de Eliberare Naţională (1965—1978). Preşedinte al Consiliului Naţional al Revoluţiei (şef al statului: 1965—1976). Preşedinte (1976—1978) şi prim.-min. (1965— 1978) al Rep. Algeriene Democratice şi Populare. A preluat puterea în dauna fostului preşedinte, Ben Bella, prin lovitură de stat. BOUNTY [baunti], mic arh. de 13 ins. în S Oc. Pacific, la S*E de Noua Zeelandă, de care aparţine. Supr.: 1,29 km2. Nelocuit. Descoperit în 1788 de căpitanul William Bligh şi denumit în cinstea navei sale. BOUQUET [buke], Michel (1807—1888), pictor şi grafician francez. Călătorind în Ţara Românească între 1840 şi 1848, a executat o suită de desene reprezentînd vederi şi costume de epocă, iar împreună cu Doussault, colecţia de litografii intitulată „Album moldo-valah". BOUR (lat. bubalus) s.m. 1. Specie de bovid sălbatic dispărut, socotit strămoşul vitelor mari cornute; bou sur (Bos prirnigenius). Ultimele exemplare au existat pînă în sec. 17 în România, Polonia şi N Rusiei. 2. Vechea'stemă a Moldovei, reprezentînd un cap de bour (1). 3. (înv.) Fier (înroşit) cu care se însemnau vitele, răufăcătorii etc. Bour BOUR, deal în N Pod. Sucevei, limitat de Şiret (la V) şi de Şaua Bucecii (iaS). Alt. max.: 477 m. Alcătuit din argile şi gresii. Zăcăminte de turbă (Dersca). Păduri de gorun. BOURBAKI (Nicolas), pseud. colectiv luat în 1934 de un grup de matematicieni 'nncezi printre care: H. Cartan, C. Chevalley, J. Delsarte. J. Dieudonnă şi A. Weil. Au publicat, începînd din 1939, „Elâments de mathe.nati-ques", lucrare de referinţă pentru multe domenii ale matematicii moderne: teoria mulţimilor, algebră, topologie generală, funcţii de variabilă reală, spaţii vectoriale topologice etc. BOURBON [burbŞ] . ramură colaterală a dinastiei Capetingilor. A domnit în Franţa (1589—1792, 1814—1815. 1815—1830), Spania (1700—1808, 1814—1868, 1874—1931 şi din 1975), Regatul celor două Sicilii (Neapole) (1735—1805, 1814—1860) şi în ducatul Parma şi Piacenza (1748—1802, 1847—1859). BOURBONNA1S [burbone], prov. istorică în Franţa Centrală, în N Masivului Central BOURDELLE 250 Francez, drenată de Allier. Oraş pr.: Moulins. Expl. forestiere. Creşterea animalelor; cereale; pomicultură. BOURDELLE [burdel], irnrcife Antoine (1861—1929), sculptor şi* pictor francez. Concepţie arhitectonică de organizare a volumelor şi de încorporare a mişcării. Construcţie severă, solidă, de o stilizare clasică (.Monumentul generalului Alvear“, „Herakles încordîndu-şi arcul*', „Portretul lui A. Simu“ în Muzeu! Naţional de Artă ai României). Basoreliefuri şi fresce la teatrul Champs Elys6es din Paris. BOURDIEU [faurdid], Pierre (n. 1930), sociolog francez. A studiat procesul transmiterii bunurilor culturale şi modul în care integrarea acestora în „habitusuri" (limbaj, de ex.) asigură individului un statut determinat în viaţa socială („Sensul practic14, „Schiţa unei teorii despre practică’'). BOUREÂNU, Radu (n. 1906, Bucureşti), poet, pictor şi actor român. Poezie cu predilecţie pentru peisaj, legendă şl istorie („Zbor alb“, „Caii de apocalips", „Solara noapte"). Poemul dramatic „Satul fără dragoste", romane istorice, note de drum. BOURGELAT [burjla], Claude (1712— 1779), savant francez. Unul dintre întemeietorii medicinei veterinare. Fondator, în 1761, la Lyon, al primei şcoli veterinare din lume. A studiat anatomia animalelor domestice. BOURGEOIS [burjuaj, Lâon (18&1—1925), om politic francez. Prim-min. (1895—4,896). Promotor al Ligii Naţiunilor, a militat ca aceasta să dispună de mijloace de execuţie a hotărîrilor ei. Premiul Nobel pentru pace (1920). BOURGES [byrj], oraş în centrul Franţei (Berry); 92,2 mii loc. (1982, cu suburbiile). Ind. aeronautică, chimică (anvelope auto), textilă, piei. Catedrală gotică (sec. 13—16), palatul lui Jacques Coeur (sec. 15). BOURGET [burje], ce! mai mare lac din Franţa, situat la 231 m alt., într-o reg. muntoasă caicaroasă din Al pi. la N de oraşul Chamb^ry; 44 km2. Ad. max.: 145 m. Comunieă cu Ronul prin canalul Saviferes, lung de 4 km. Pe malul său se află staţiunea climaterică Aix-les-Bsins. BOURGET [burje], Paul (1852—1935), scriitor francez. Romane’moralizatoare şi psihologizante („Andrâ Corneiis", „Discipolul"). BOURGU1BA [burghiba], Habib Ben AH (n. 1903), om politic tunisian. Preşedinte ai Partidului Socialist Desturian (din 1934). Prim-min. (1956—1969) şi preşedinte (din 1957; ales pe viaţă, în 1974), al Rep. Tunisiene. înlăturat de ia putere în 1987. BOURNEMOUTH [b^nmaOJ oraş în S Marii Britanii (Anglia), port la M. Mînecii; 315 mii Ioc. (1981, cu suburbiile). Staţiune baineară. Ind. cosmeticelor. BOURRiE (cuv. fr.) [bure] subst. Vechi dans popular francez, cu ritm vioi;* melodie corespunzătoare acestui dans. BOURVIL [burvil] (pseud. lui Andree Raim-bourg) (1917—1970), actor francez de film. Roluri comice, cu marcată tentă dramatică („Străbătînd Parisul", „Oglinda cu două feţe“, „Prostănacul", „Creierul"). BOUSSINGAULT [busego] Jean-Baptiste (1802—1887), savant francez. Fondator al agro-chimiei. A cercetat nutriţia plantelor cu azot, dinamica azotului din sol şi rolul dioxidului de carbon în viaţa plantelor. BOUTlâRE [butier], jean (1898—1967), filolog francez. Specialist în filologia romanică. Autorul unei cunoscute monografii consacrate lui Ion Creangă. BOUTROS GHALI, Boutros (n. 1922), jurist şi om politic egiptean. Ministru de Externe (1977—1991). A reprezentat Egiptul la negocierile de pace cu israelul de la Camp David (1978). Secretar General al O.N.U. (din 1992). BOUTROUX [butru], £mile (1845—1921), filozof francez. A respins ideea necesităţii absolute propunînd o doctrină a contingenţei, pe care se poate întemeia o doctrină a libertăţii („Despre contingenţa legiior naturii", „Ştiinţa şi religia în filozofia contemporană"). BOUTS [bsutsj.Dierich (Dirk, Thierry) (c 1415—1475), pictor flamand, Influenţat de R. van der Weyden. Echilibru geometric al compoziţiei („Altarul cinei de taină"), expresivitate a figurilor şi luminozitate a culorilor („împlinirea sentinţei nedrepte a împăratului Othon"). BOUVET [buve] (BOUVET0YA), ins. în S Oc. Atlantic; 58,5* km2. Relief vulcanic cu alt. max. de 935 m. Nelocuită. Cea mai izolată insulă de pe glob. Dependentă de Norvegia din 1930. BOUVINES [buvm], localit. în N Franţei (Flandra), unde, în 27 iul. 1214, regele Franţei Fi lip II August a repurtat victoria asupra forţelor aliate ale lui Otto IV, împăratul german, loan Fără de Ţară, regele Angliei, şi Ferrand, contele Flandrei. BOVARISM (< fr.) s.n. Tendinţă manifestată ia unele persoane care, nemulţumite de realitatea propriei lor condiţii, îşi făuresc o personalitate fictivă, corespunzătoare aspiraţiilor lor. Termenul a fost creat de jules de Gaultier după numeie eroinei titulare din romanul „Doamna Bovary" de G. Flaubert. BOVE, Andreia (n. 1935, Bucureşti), sculptor şi ceramist român. Stabilită în Suedia (1968). Sculptura realistă, cu intenţii de analiză psihologică („Portretul Iui Eugen lonescu"). Lucrări în ceramică, inspirate de arta populară (păsări stilizate, platouri decorative cu peşti). BOVEE [bşvhjjEugen Cleveland (n. 1915), protozoolog american. Prof. univ. la Houston. Contribuţii în elucidarea efectelor temperaturii asupra ratei mortalităţii protozoarelor, a ratei creşterii crustaceelor, în fiziologia şi biomecanica mişcării protoplasma, loco moţ ia microorganismelor ş.a. BOVET, Daniei (n. 1907), farmacolog italian. Prof. univ. la Sassari şi Roma. Descoperiri în domeniul antihistaminiceior de sinteză şi al substanţelor din grupul curarei. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1957). BOVIDE (< fr.; {s} lat. bov- „bou") s.f. pl. Familie de mamifere rumegătoare, artiodactile, cu coarne persistente (ex. bovinele, ovinele, antilopele etc.). BOVIN, -Ă (< fr., lat.) adj., s.f. 1. Adj. De bou (f),*din speţa boului. 2. S.f. pl. Subfamilie de rumegătoare, cuprinzînd genurile Bos (taurinele) şi Bubalus (bubalinele). BOVINDOU (< engl.) s.n. Construcţie ieşită în afara planului pereţilor exteriori, aflată în prelungirea planşeului unei clădiri, în scopul măririi suprafeţei etajului şi prevăzută cu ferestre. BOWEN [bauin], Ira Sprague (1898—1973), astrofizician american. Contribuţii în radioastro-nomie şi în spectroscopia stelară. BOWtE [bsui], Stanley Hay (n. 1917), geolog britanic. A dezvoltat sistemul cantitativ de determinare a mineralelor opace şi a aplicat tehnici de autoradiografie în studiul zăcămintelor de uraniu şi toriu („Geologia nucleară", în colab.). BOX1 (< fr.) s.n. 1. Ramură sportivă în care doi parteneri luptă între ei pe ring, după anumite reguli, cu pumnii îmbrăcaţi în mănuşi speciale; pugilistică. B. se practică pe categorii de greutate. 2. Armă albă, constînd dintr-o bucată de metal cu găuri pentru degete, cu care se atacă, ţinînd pumnul strîns. BOX2 (< fr., engl.) s.n. Piele de bovină tăbăcită mineral, din care se confecţionează feţele de încălţăminte. BOXA (< fr.) vb. I intranz. A practica boxul1. ■ Tranz. (Fam.) A lovi cu pumnii ca la box1. BOX (< fr.) s.f. Despărţitură, compartiment de dimensiuni reduse în interiorul unui local, al unei încăperi. ■ Partea din incinta unui tribunal în care iau loc, în timpul judecării procesului, persoanele trimise în judecată penală. B Despărţitură într-un grajd, făcută pentru un singur animal sau pentru un grup. ■ Compartiment amenajat pe malul unei ape care serveşte la parcarea ambarcaţiunilor cu motor. H Incintă acustică. BOXER1 (< fr.) s.m. Sportiv care practică boxuli; pugilist. BOXER2 (< fr., engl.) s.m. Rasă de cîini de pază, de origine germană, cu aspect puternic dar armonios, cu talia de 56—60 cm, gambe foarte lungi şi urechi purtate vertical, avînd pielea de pe cap şi frunte cutată, culoare arămie, păr scurt, aspru şi strălucitor. BOXERI (< fr., engl.) s.m. pl. Poreclă dată de europeni chinezilor participanţi la răscoala l-be-tuan (1899—1901). BOYACÂ, localit. în Columbia centrală; 7,7 m ii loc. (1968). Aici, Bolivar a obţinut la 7 aug. 1819 o victorie decisivă asupra spaniolilor, în urma căreia s-a proclamat Republica Federativă Marea Columbie. BOYD ORR, john, baron of Brechin (1880—1971), medic nutriţionist şi fiziolog scoţian. Cercetări asupra malnutriţiei datorată dietelor deficitare existente pe o arie întinsă în statele africane subdezvoltate. Lucrări privind alimentaţia, politica şi economia nutriţiei. Premiul Nobel pentru pace (1949). BOYER [boaie], Charles (1897—1978), actor american de origine franceză. Filme în care a creat tipul seducătorului romantic, fatal („Mayerling", „Contesa Walewska"). BOYLE [boi l],Robert (1627—1691), fizician şi chimist irlandez. A dat prima definiţie a elementului chimic (1661) şi a pus bazele analizei chimice calitative. A descoperit, în acelaşi timp cu £. Mariotte, că produsul dintre presiunea şi volumul unui gaz perfect, supus unei transformări izoterme, rămîne constant (legea B.-Mariotte). BOZ (< bg., ucr.) s.m. Plantă erbacee perenă, cu miros neplăcut, înaltă de 50—200 cm, cu flori albe şi fructe negre; bozie (Sambucus ebulus). BOZ, Lucian (n. 1908, Hîrlău), critic literar român. Stabilit în Australia.^ Studii şi analize istorico-critice („Eminescu. încercare critică", „Anii literari ’30‘‘). Medalioane literare („Cartea cu poeţii"); nuvele („Moartea albastră"). BQZIE (< boz) s.f. (BOT.) Boz. BOZIENI, com. în jud. Neamţ; 2 965 loc. BRAHICEFAL (1991). Importantă aşezare geto-dacică (sec 2 Î.Hr.—2 d.Hr.). BOZIORU, com. In jud. Buzău; 1 458 loc. (1991). BOZOVICf. com. în jud. Caraş-Severin; 3 681 foc (1991). Centru pomicol. Produse lactate. Br, simboi chimic pentru brom. BRABORESCU, Ştefan (1880—1971, n. Caracal), actor român. Elev al lui Nottara. Roluri de o mare expresivitate emoţională în piesele lui Caragiale, Goldoni, Schiller şi Gorki. BRABOVA, com. în jud. Dolj; 2 239 loc (1991). Culă din sec 18. BRAC1 (< germ.) s.m. Prepelicar. BRAC2 (< rus.) s.n. Rest, rămăşiţă; sfarîmă-tură, bucată. M Deşeu rezultat în cursul fabricării hîrtiei. BRAâ, ins. în E M. Adriatice, în largul coastei Dalmaţiei, la SV de Spiit. Supr.: 396 km2; c. 15 mii loc. Oraş pr.: Supetar. Relief de platou carstic cu alt. max. de 778 m. Vegetaţie mediteraneană cu pin de Alep, măslini şi vii. Expl. de marmură. BRACARE (după fr.) s.f. Rotire a părţii mobile a unor sisteme tehnice pentru a fi aduse sau orientate într-o anumită poziţie sau direcţie. BRACCIANO (SABATINO), lac în Italia centrală (Lazio), în M-ţii Sabatino, la 164 m alt.; 57,5 km2. Ad. max.: 160 m. Pescuit. Turism. BRACCIOLINI, Poggio (1380—1459), umanist italian. A descoperit manuscrisele unor scriitori antici (Plaut, Lucreţiu ş.a.); tratate de morală, culegeri de anecdote, o istorie a Florenţei. Primul dintre umanişti care afirmă originea romană a poporului român. BRACHET [braşe]Jean Louis Auguste (n. 1909), biolog belgian. Contribuţii la cunoaşterea mecanismului sintezei proteinelor la nivelul celulei şi a rolului nucleului. BRACONA (< fr.) vb. I tranz. A face acte de braconaj. BRACONAJ (< fr.) s.n. Infracţiune care constă în practicarea ilegală a vînatului sau a pescuitului. BRACONIER (< fr.) s.m. Cel care face acte de braconaj. BRACTEE (< fr.; fs} lat. bractea „frunză de metai") s.f. Frunzişoară erbacee sau membranoasă, verde sau incoloră, în subsuoara căreia se află una sau mai multe flori. BRACTEOLĂ (< fr.; {s} bracteola „frunzuliţă de aur“) s.f! Bractee mică. BRAD (cuv. autohton) s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor, înait pînă ia 50 m, cu tulpina dreaptă, frunzele acicuîare persistente, florile şi seminţele în conuri erecte (Abies alba); are lem'nul moaie, elastic cu numeroase întrebuinţări în construcţii şi tîmpiărie; p gener. nume dat coniferelor. □ 8. roşu = molid. Apă de b. — a) amestec de apă şi uiei extras din frunze de pin, folosit pentru odorizarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromată cu esenţă din seminţe de jneapăn. ■ Lemnul arborelui descris mai sus. ■ Brad (1) tăiat şi împodobit cu globuri, bomboane, jucării etc., cu prilejul Crăciunului. 2. (Art.) Oraţie de nuntă, rostită în casa părinţilor miresei de flăcăii (vorniceii care însoţesc mirele, cînd acesta vine să o ia la cununie). 3. Cîntec folcloric funebru din Transilvania, cu formă fixă (spre deosebire de bocet). BRAD 1. Depr. de origine tectonică în M-ţii Apuseni, pe valea superioară a Crişului Alb, între M-ţii Bihor la N şi M-ţii Metaliferi la S. Supr.: 320 km2. Relief colinar, intens fragmentat, şi de terase. Cuprinde trei compartimente: Vîrfurile în NV, Hălmagiu-Vaţa în partea centrală şi Brad în SE. Expl. de cărbune brun şi min, auro-argentifere. 2. Oraş în depr. omo-nlmă, în jud. Hunedoara, pe Crişu Alb; 19 657 loc (1991). Expl. de min. auro-argentifere încă din epoca romană (sec. 2—3). Panificaţie, produse textile (conf., tricotaje), mobilă, cherestea; ateliere' de reparaţii. Centru pomicol. Staţiune climaterică. Muzeu ai mineritului. Prima menţiune documentară în 1585. Victorie a ţăranilor răsculaţi ai lui Horea (nov. 1784). Izbînda Ştefan Braborescu Tycho Brahe moţilor lui Avram lancu (iun. 1849) împotriva trupelor ungare.în com. Crişcior, biserică (sec. 14), ctitoria cneazului Bâlea. BRAD, Ion (n. 1929, sat Pănade, jud. Alba), scriitor român. Lirică militant-patriotică, mărturisind adeziunea la prefacerile socialismului („Cu sufletul deschis", „Orga de mesteceni") sau de rezonanţă neoclasică („Ecce tempus“). Proză inspirată de lumea satului transilvan („Descoperirea familiei"). BRAD8URY [brşdbarij.Ray (Dougîas) (n. 1920), scriitor american. Povestiri ştiinţifico-fan-tastice („Cronicile marţiene", „Merele de aur ale Soarelui", „Farenheit 471“ — ecranizată). BRADFORD (cuv. engl.) [brşdfsd] adj. Sistem ~ = sistem englezesc de clasificare a lînii, după calitate, în cifre care reprezintă numărul de sculuri (512 m fir tras) obţinute dintr-o livră (453 g) de lînă BRADFORD [brşdfad] ,oraş în centrul Marii Britanii (Anglia), la V de Leeds; 464 mii loc (1985). Nod de comunicaţii. Mare centru al ind. lînii. Universitate. BRADIARTR|E (< fr. {i}; {s} gr. bradys „lent" + arthron „articulaţie") s.f. (MED.) Bradi-lalie. BRADICARDjE (< fr. {i}; {s} gr. bradys „lent" + kardia „'inimă") s.f. Reducere a ritmului cardiac sub 60 de pulsaţii pe minut. BRADIKINEZIE (< fr. {i}; {s} gr. bradys „lent" + kynesis „mişcare") s.f. încetinire patolo- gică a mişcărilor voluntare întîlnită în unele tulburări psihice, encefalită etc. BRADILALIE (< fr. fi}; {s} gr. bradys „lent1* + laleo „a vorbi") s.f. (MED.) Ritm lent de articulare a cuvintelor, care se întîlneşte în unele boli nervoase; bradiartrie. BRADiPNfE (< fr. {ij; {s} gr. bradys „lent" + pnoia „respiraţie") s.f. Rărire anormală a ritmului respiraţiei. BRADfPSIHIE (< fr. {ij; {s} gr. bradys „lent" + psykhe „suflet") s.f. (MED. şi PSIHOL.) Tulburare jssihică manifestată prin diminuarea funcţiilor intelectuale. Se întîlneşte în epilepsie, tumori cerebrale etc BRADLEY rbrşdli], Francis Herbert (1846—1924), filozof englez. Fondator al neohe-geiianismului englez denumit „monism absolut". A formulat teza absolutului necontradîctoriu şi sustras gîndirli, ca experienţă atotcuprinzătoare („Studii etice", „Principiile logicii", „Aparenţă şi realitate"). BRADLEY [brşdli], James (1693—1762), astronom englez. Prof. univ. la Oxford. A descoperit aberaţia luminii (1727) şi nutaţia axei Pămîntului (1747). BRADLEY [brşdli] , O mar N(elson) (1893—1981), 'general ameHean. A comandat corpul de armată american în campania din Africa de Nord (1943) şi, în acelaşi an, a participat la debarcarea Aliaţilor în Sicilia. La comanda Grupului 12 Armate a participat la debarcarea din Normandia (iun. 1944), apoi a înaintat din Franţa pînă în Cehoslovacia. Şef al Marelui Stat Major (1948—1949). BRADT s.n. Semifabricat obţinut prin toca-rea fină a cărnii proaspete de bovine folosit la prepararea salamurilor. BRADU, com. în jud. Argeş; 4 775 loc. (1991). Staţie de c.f. BRAGA, oraş în N Portugaliei (Minho); 124,8 mii loc. (1981, cu suburbiile). Produse textile, piei. şi alim. (zahăr). Bijuterii. Catedrală (sec. 11—15), capelă gotică (1525). Muzeu. BRAGADIRU t. Com. în Sectorul Agricol Ilfov, în Cîmpia Română, pe rîul Sabar; 5 033 loc (1991). Expl. de petrol şi de balast. Mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă), conserve de legume şi fructe, băuturi alcoolice, spirt şi drojdie. Fabrică de nutreţuri combinate. 2. Com. în jud. Teleorman, pe rîul Vedea; 5 504 loc (1991). BRAGAGIU (< braga) s.m! (înv.) Persoană care face sau vinde braga. BRAGANCA [bragăsa], dinastie de regi ai Portugaliei (1640—1853 şl colateral pînă în 1910) şi de împăraţi ai Braziliei (1822—1889). BRAG (< rus.) s.f. Băutură răcoritoare, cu gust acrişor şi miros particular, obţinută din fkină de mei, de porumb sau de secară fermentată; în apă. BRAGG [brag] î. Ssr William Henry B. (1862—1942), fizician englez. Prof. univ. la Londra. Contribuţii la investigarea structurii cristalelor cu ajutorul radiaţiilor X. Premiul Nobel (1915), împreună cu B. (2). 2. Sir William Lawrence B. (1890—1971), fizician englez. Prof. (a Universitatea Victoria (Manches-ter). A colaborat la lucrările tatălui său B. (t). Cercetări în domeniul structurii aliajelor. Premiul Nobel (1915), împreună cu B. (1). BRAGHINA s.f. Soi autohton 4e v>ţă de vie, cu ciorchini avînd boabe rare, roşii, care se coc timpuriu. BR$HA (< ucr.) s.f. 1. Orz măcinat, întrebuinţat la fabricarea berei. 2. Reziduu rămas după fabricarea rachiului. BRAHE [bras], Tycho (1546—1601), astronom danez. Constructor de instrumente astronomice. Observaţii precise asupra poziţiilor aştrilor („Astronomiae instauratae progymnes-tica", 1602), care au servit eleyului său Kepler la descoperirea legilor de mişcare a planetelor. A determinat constanta precesiei. BRAHI* ({s} gr. brakhys „scurt") Element de :ompunere cu sensul „scurt", „îngust"; serveşte la formarea unor substantive şi adjective. BRAHIAL, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine braţului, care se referă la braţ (ex. arteră b.). BRAHIANTIGLINAL (< fr. {!}) s.n. Anticli-lal scurt, în care raportul dintre lăţime şi ungime variază între 2:1 şi 5:1. BRAHICATALŞCTIC (< fr.; {s} brahl + gr. katalectikos „incomplet") adj., s.n. Vers în metrica antică, terminat cu un picior căruia îi lipsesc două silabe. BRAHICEFAL, -A (< fr. {I}; {s} brahi- + gr. kephale „cap") subst.. adj, 1. S.n., adj. (Craniu) cu BRAHICEFALIE 252 diametrele longitudinal şi transversal aproape egale (indice cefalic 81,0—85,4). 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care are un asemenea craniu. BRAHICEFALIE (< fr.) s.f. însuşirea de a fi brahicefal. BRAHIDACTILIE (< fr. {i}; {s} brahi- + gr. dactylos „deget") s.f. Malformaţie congenitală tradusă prin scurtarea anormală a degetelor. BRAHILOGIE (< fr.) s.f. Specie de elipsă care constă în evitarea repetării unui element al frazei, exprimat anterior. BRAHIOPODE (< fr. {i}; {s} brahi- + gr. pod- „picior") s.n. pl. încrengătură de nevertebrate în care sînt cuprinse animale marine de talie mică (sub 6 cm), solitare, bentonice, cu cochilie bivalvă, fixate temporar sau permanent de substrat printr-un organ musculos, prin spini sau, direct, printr-una din valve. Au maximul de dezvoltare în Paleozoic BRAHiSINCLSNAL (< fr. {i}) s.n. Sinclinal scurt, în care raportul dintre lăţime şi lungime variază între 1/3 şi 1/2. BRAHISTOCRONA (< fr. {i}; {s} gr. brakhistos „cel mai scurt" + khronos „timp") s.f. (FIZ.) Traiectorie pe care un corp realizează cel mai scurt timp, atunci cînd se deplasează între două puncte date, sub acţiunea gravitaţiei. BRAHMA (< fr. {i}; {s} Brahma [putra]) subst. (ZOOT.) Rasă de găini grele (3,5—5,5 kg), originară din Asia, crescută în special pentru producţia de carne. BRAHMA (în hinduism), zeitate fundamentală considerată drept principiul creator al lumii. Face parte, alături de Şiva şi de Vişnu, din trinitatea divină hinduistă. BRAHMAN, -Ă (< fr.) s.n., s.m. şi f. 1. S.n. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există şi din care orice fiinţă, animal sau plantă, deţine o particulă, sufletul individual (âtman). 2. S.m. şi f. Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor. studiul Vedelor şi explicarea lor, binefacerile. BRAHMAN AS, colecţie de scrieri sacre indiene. Datează, probabil, din sec 8—7 î.Hr. Reprezintă adaosuri şi comentarii la Vede şi se ocupă mai ales de ritualul sacrificiilor. BRAHMANISM (< fr.) s.n. Sistem religios apărut în primele secole ale milen. 1 î.Hr. în India, inspirat direct din religia vedică. B. afirmă caracterul iluzoriu al lumii şi ideea renaşterilor şi distrugerilor periodice ale lumii. Doctrina morală a b., care prevede răsplată postumă după felul cum fiecare şi-a îndeplinit în viaţă datoria, stă la baza regimului castelor. SRAHMAPUTRA, fl. în China (S Tibetului). NE Indiei şi Bangladesh; c. 2 900 km. Izv. de pe versantul de N al M-ţilor Himalaya, de la 4 864 m alt., sub numele de Matsang, şi se varsă în G. Brahma Johannes Brahms, Bengal, după ce se uneşte cu Gangele printr-o deltă comună de c. 80 mii km2. Primeşte pe diferite sectoare numele de Tsangpo (Yarlung Zangbo Jiang). Dihang ş.a. Navigabil pe 1 290 km. Irigaţii. Explorat în perioada 1884—1913. BRAHMS [bra:ms], johannes (1833—1897, n. Hamburg), compozitor, pianist şi dirijor german. A trăit la Viena. Unul dintre cei mai de seamă simfonişti de după Beethoven. Creaţia sa. în care nobleţea inspiraţiei melodice, de nuanţă afectivă romantică, se îmbină cu originalitatea armoniei şi a simţului pentru largi construcţii simfonice, păstrează şi cultivă formele tradiţionale ale muzicii clasice (patru simfonii, patru concerte pentru solişti şi orchestră, uverturi, „Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră", „Recviemul german", sonate, variaţiuni, balade, intermezzi, rapsodii, valsuri pentru pian, muzică de cameră, lieduri). BRAIA, Mia (Maria) (n. 1911. Bucureşti), cmtareaţa romana de muzică uşoară şi romanţe. A compus romanţe de mare popularitate („Vioara". „De ţi-ar spune poarta ta"). BRAILLE [brai], Louis (1809—1852). pedagog francez, inventatorul alfabetului pentru orbi (alfabetul B.). BRAINSTORMING [breinsto:mii}] (< engl. brain „creier" şi storm „a asalta") subst. Tehnică pentru stimularea în grup a gîndirii creatoare a indivizilor, bazată pe emiterea liberă de idei ca soluţii la problema pusă, analiza şi validarea lor urmînd să aibă loc ulterior. BRALOŞTIŢA ,com. în jud. Dolj; 4 103 loc. (1991). Biserică (sec 18). BRAMAH [brarma], Joseph (1748—1814). inventator englez. Constructor al presei hidraulice, care-i poartă numele (1795). BRAMANTE, Donato (1444—1514). arhitect renascentist italian. A dat o nouă orientare arhitecturii din sec 16. îmbinînd armonios principiile matematicii şi staticii cu formele de tradiţie clasică. A construit bisericile Santa Maria presso San Satiro şi Santa Maria delle Grazie din Milano, „tempietto" di San Pietro in Montorio (Roma) şi a început reconstrucţia bazilicii San Pietro din Roma. A executat şi fresce. BRAMĂ (< fr., germ.) s.f. Semifabricat din oţel. de secţiune dreptunghiulară sau pătrată, cu muchii rotunjite, cu suprafaţa striată sau punctată, obţinut prin laminarea lingouriîor. BRAMPTON, oraş în SE Canadei (Ontario), în aglomeraţia Toronto; 188,5 mii loc. (1986). Echipament de comunicaţii, instrumente optice, produse din metal. BRAN 1. Deal în Subcarpaţii Olteniei. între Jiu şi Gilort, care limitează spre S depr. Tîrgu jiu-Cîmpu Mare. Alt. max.: 421 m. Expl. de lignit (Rovinari) şi de petrol (Bîlteni, Ţicleni). 2. Pas în E Carpaţilor Meridionali, între M-ţii Piatra Craiului (la NV), Leaota şi Bucegi (la SE), care permite legătura între depr. Cîmpulung şi Bîrsei. Alt.: 1 240 m. Se mai numeşte Giuvala. 3. Com. în jud. Braşov, în N culoarului depresio-nar Rucăr-Bran; 5 727 loc. (1991). Staţiune climaterică. Produse lactate. Expl. forestiere. Turism. Aici se află castelul B., fostă cetate medievală care apăra drumul comercial ce lega Braşovul de Ţara Românească; prima menţiune despre începutul construirii cetăţii B. datează din 1377. în perioada 1395—1425, cetatea B. a fost în stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn şi a fiului său Mihaii, iar între 1498 şi 1878 în cea a oraşului Braşov. între 1920 şi 1947 castelul a fost proprietate regală. Transformări în sec. 17 şi 20. Azi muzeu de artă feudală. BRAN CAR D (< fr.) s.f. Targă pentru transportul bolnavilor. BRANCARDIER, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care transportă bolnavii cu brancarda. BRANCHjPUS ({i}; {s} gr. bragkhos „branhie" + pous ‘picior") s.m. Crustaceu inferior din ordinul branhiopodelor, cu corpul gol, transparent, cu picioarele lăţite şi cu ochii pedunculaţi, întîlnit în bălţile temporare (Branchipus stagna-lis). BRANCI9G s.n. Tip de sol format pe pietrişuri caîcaroase, cu orizonturi foarte scurte şi o fertilitate slabă sau mijlocie. BRANCO (PARIMA), Rio rîu în N Braziliei, afi. stg. al lui Rio Negro; 1 340 Km. Se formează din Serra Pacaraima (Pod. Guyanelor) prin unirea rîurilor Uraricoera şi Tacutu şi trece prin Boa Vista. Navigaţie. BRANCOVlâ [brancovitf], familie nobiliară de origine sîrbă. Mai importanţi: f. Gheorghe B. (1384—1456), despot ai Serbiei din 1427. 2. Sava B. (?—1683). mitropolit al românilor din Transilvania (1656—1683). în 1660 a fost la Moscova, de unde a primit ajutoare băneşti; s-a împotrivit tendinţelor de calvinizare ale principelui Mihaii Apafi, motiv pentru care a fost destituit (1683). 3. Gheorghe B. (1645—1711), cronicar transilvănean, agent diplomatic al Transilvaniei şi al Ţării Româneşti ia Constantinopol. Fratele lui B. (2). Captiv în închisorile Habsbur-gilor (1689—1711). A scris „De începerea vechiului neam slovenesc" şi „Letopiseţul slovenilor lliricuiui şi Misiei..." (iniţial în Ib. română), tratînd istoria românilor şi a slavilor din sud. BRAND (< germ.; {s} Brandt) s.n. (înv.) Aruncător de mine. BRANDENBURG (după fr.) s.n. Şnur sau găitan care se coase în rînduri paralele, ca podoabă, pe anumite haine, în dreptul butonierelor. BRANDENBURG 1. Land în E Germaniei, traversat de rîul Spree şi cuprinzînd şi landul Berlin; 27,6 mii km2; 2,6 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Potsdam. Ind. constr. de maşini, textilă, aiim. Culturi de secară, orz, cartofi. Creşterea porcinelor. 2. Oraş, în E Germaniei, la V de Berlin, port pe Havel; 95 mii loc (1988). Nod de comunicaţii. Filaturi şi ţesătorii, constr. navale, oţelării, produse chimice, fabrică de jucării. Monumente: catedrală (sec. 10—12), biserica Sankt Gotthard (sec 15), turnuri din zidul de Donato Bramante: „Santa Maria delle Grazie" (Milano) 253 BRAŞOV incintă (sec 15). 3. Veche prov. istorică in Germania. Marcă înfiinţată de Carol cel Mare, stăpînită de dinastia ascaniană (pînă în 1319) şi apoi de Hohenzollerni (din 1415). B. a fost nucleul în jurul căruia a luat fiinţă Prusia. BRANDES, Georg (pseud. lui Morris Cohen) (1842—1927), critic literar şi estetician danez. Iniţiator al mişcării culturale scandinave moderne. S-a manifestat ca susţinător al naturalismului şi al esteticii pozitiviste („Studii estetice", „Curente principale în literatura europeană a sec. 19“). A evoluat, sub influenţa lui Nietzsche, spre radicalismul aristocratic şi cultul eroilor („Wolfgang Goethe“, „Caius lulius Cezar"). BRANDO [brgşndsu], Marlon (n. 1924), actor american de teatru şi de film. Principal reprezentant al generaţiei de actori ai anilor *50, formaţi la „Actors Studio1*. Interpret al unor personaje nonconformiste, pline de forţă expresivă („Viva Zappata", „Pe chei", „Naşul”, „Ultimul tango la Paris", „Apocalipsul, acum"). BRANDSCH [brantj] ,Rudolf (1880—1953, n. Mediaş), om politic sas din România. Unul dintre iniţiatorii Adunării Naţionale a saşilor de la Mediaş (27 dec. 1918), care a aderat la hotărîrile Adunării Naţionale de la Alba lulia(1 dec. 1918). BRANDT [brant], Willy (pseud. lui Herbert Ernst Karl Frahm) (n. 1913), om politic german. Preşedinte al Partidului Social-Democrat (1964— 1987). Preşedinte de onoare din 1987. Canceiar federal (1969—1974). Preşedinte al Internaţionalei Socialiste (din 1976). Premiul Nobel pentru pace (1971). BRANDYS [brandis], Kazimierz (n. 1916), prozator polonez, ftomane realiste inspirate din istoria contemporană a Poloniei („Oraşul neînvins", tetralogia „între războaie", „Cetăţenii"). Proză eseistică („Cărticica"). BRANHIE (< fr., lat., gr.) s.f. Organ respirator, extern sau intern, prezent la numeroase animale acvatice (crustacee, peşti, larve ale batracienilor). BRANHIOPODE (< fr. {i}; {s} gr. brogkhos „branhie" + pod- „picior") s.n. pl. Ordin de crustacee de apă dulce, cu corpul segmentat şi cu apendice toracice prevăzute cu excrescenţe care servesc la respiraţie (Branchiopoda). BRANHIOZAUR (< fr. {i}; (s} gr. bragkhos „branhie" + saura „şopîrlă") s.m. Gen de amfibieni din Carboniferul superior, din grupa stegocefalilor, asemănător cu salamandra, care trăia în mlaştini; protriton. BRANIŞTE (< bg.) s.f. t. Pădure rară de arborf bătrîni, în care este interzisă uneori tăierea copacilor; p. ext. pădure. 2. (înv.) Moşie domnească. BRANIŞTE, Valeriu (1869—1928, n. Cincu, jud. Braşov), publicist şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Luptător pentru realizarea unităţii politice a poporului român; membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918—1920); unul dintre fondatorii Universităţii româneşti din Cluj; a editat şi a condus mai multe periodice, printre care „Drapelul" din Lugoj (1901—1918). BRANIŞTEA 1. Com. în jud. Bistriţa-Năsăud, pe Someşu Mare; 3 649 loc. (1991). 2. Com. în jud. Dîmboviţa; 4 691 loc. (1991). 3. Com. în jud. Galaţi; 3 884 loc. (1991). BRAN-LEMENY, loan Al. (1811—1899, n. Zărneşti), avocat român. Participant la Revoluţia de la 1848—1849 din Transilvania, unul dintre organizatorii legiunilor româneşti; căpitan suprem al districtului Făgăraşului în timpul „regimului liberal" (1861—1865). BRANLY [brSIj], Edouard (1844—1940), fizician francez. A construit coerorul (1890), utilizat la detectarea undelor electromagnetice şi folosit în primele sisteme de radiocomuni-caţie. BRANŞAMENT ( cuoru orin brunare. BRUNARE (< brun) s.f. Operaţie de acoperire pe cale chimică a unei piese de oţel sau de cupru cu un strat protector de oxizi de culoare brună (pînă la negru). BRUNDAGE [brandid3], Avery (1887— 1975), inginer şi sportiv amator din S.U.A. Preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic (1952—1972; din 1972, preşedinte de onoare pe viaţă). BRUNEA-FOX, F. (1898—1977, n. Roman), ziarist român. Reportaje-anchetă cu alură de cronică socială, investigînd cele mai variate medii şi categorii umane (prostituate, leprozerii, ghetoul, mahalaua). Traduceri. BRUNEI DARUSSALAM, stat în SE Asiei, în N. ins. Kalimantan; 5 765 km2; 249 mii loc. (1989). Limba oficială: malaeza. Cap.: Bandar Seri Begawan. Oraşe pr.: Kuala Belait, Seria. Relief colinar şi muntos (alt. max: 1 850 m, vf. Pagon Priok) cu frecvente mlaştini în zona litorală. Climă ecuatorială cu precipitaţii bogate (2 500— 5 000 mm/an). Pădurea cu esenţe preţioase ocupă 44,2% din supr. ţării. Terenurile arabile şi culturile arborescente ocupă doar 1,2%. Culturile de bază sînt: orezul, maniocul, legumele, cocotierii. Creşterea animalelor: porcine, bubaline, bovine. Baza economiei o constituie expl. petrolului (1,25 mii. t, 1986) şi a gazelor naturale., Alte activităţi ind.: expl. lemnului, valorificarea produselor agricole. C.f. 19,3 km; căi rutiere: 1,3 mii km. Moneda: 1 dollar Brunei = 100 sen (cents). Exportă petrol (cca 1/2), gaze naturale (cca 2/5), produse petroliere ş.a. şi importă maşini, utilaje şi mijloace de transport (aproape 1 /2), produse alim., bunuri de larg consum ş.a. — Istoric. Prima atestare a Regatului B. datează din sec. 9; în sec. 14 este subordonat statului indonezian Madjapahit; la începutul sec. 15 adoptă islamismul. în 1888 devine protectorat britanic, obţine în 1971 autonomia internă şi îşi proclamă la 1 ian. 1984 deplina independenţă de stat. Veniturile asigurate de petrol fac din sultanul B. unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume (în 1990, averea era evaluată la 25 miliarde de dolari). B. este monarhie constituţională. Activitatea legislativă şi executivă este exercitată de sultan şi de Consiliul de Miniştri. BRUNEL [brUnel] 1. Sir Marc Isambard B. (1769—1849), inginer şi inventator francez. Stabilit în Anglia (1799). A inventat maşini şi utilaje pentru ind. lemnului şi uşoară (îmbrăcăminte, încălţăminte). Constructor al primului tunel sub fl. Tamisa. 2. Isambard Kingdom B. (1806—1859), inginer britanic. Fiul lui B. (1). A proiectat (1845) primul vapor cu abur cu elice transatlantic. Constructor de poduri suspendate peste Tamisa şi docuri. BRUNELLESCHI (BRUNELLESCO), Fi-lippo (1377—1446), arhitect şi sculptor italian, în arhitectură, îmbină tendinţa renascentistă de măsură şi echilibru cu cea gotică de elasticitate şi elansare (cupola bisericii Santa Maria del Fiore, biserica San Lorenzo, capela Pazzi, palatul Pitti, toate la Florenţa). Sculpturi în care manifestă observaţie realistă a anatomiei şi simţ al dramatismului („Sacrificiul lui Isac", panou la concursul pentru poarta Baptisteriuiui din Florenţa). Studii despre perspectivă. BRUNET, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. Brun (2). BRUNETlâRE [brOnetier], Ferdinand (1849—1906), critic şi istoric literar francez. Adept al pozitivismului. A aplicat dogmatic darvinismul la evoluţia genurilor literare („Studii critice asupra istoriei literaturii franceze". „Evoluţia genurilor în istoria literaturii"). BRUN1NG, Heinrich (1885—1970), om politic german. Lider ai Partidului Catolic de Centru; cancelar al Reichului (1930—1932). între 1934 şi 1952 a trăit în S.U.A. BRUNO, Giordano (1548—1600), filozof renascentist italian. întemniţat de Inchiziţie în. 1592, a fost ars pe rug la Roma. ca eretic. Sub^ influenţa neoplatonismului italian, el preconiza să nu se folosească decît raţiunea pentru a cunoaşte lumea. în dialogurile sale („Despre cauză, principiu şi unitate", „Despre infinit, univers şi lumi"), a expus o filozofie panteistă 271 BUBON Giordano Bruno (natura este „Dumnezeu în lucruri"). Dezvoitînd concepţia heliocentrică a lui' Copernic, a susţinut existenţa unui Univers infinit cu o infinitate de lumi. BRUNOT [brOno], Ferdinand (1860—1938), lingvist francez. Specialist în istoria limbii franceze şi în lingvistica generală („Gîndirea şi limba", „Istoria limbii franceze de la origini pînă la 1900“). BRUNSCHVICG [brasvic], Lâon (1869— 1944), filozof francez. Prof. univ. la Sorbona. A examinat progresul conştiinţei în lumina istoriei ştiinţei şi filozofiei („Etapele filozofiei matematicii",. „Progresul conştiinţei în filozofia occidentală", „Idealismul contemporan"). M. de onoare al Acad. Române (1935). BRUNSWICK, Karl Wilhelm Ferdinand, duce de (1735—1806), feldmareşal prusac. Comandantul armatelor primei coaliţii antifran-ceze; înfrînt la Valmy (1792) şi apoi la Auerstădt (1806), unde a fost rănit mortal. BRUSC, -Ă (< fr.) adj., adv. 1. Adj. Neaşteptat, subit. 2. Adv. Fără veste, pe negîndite, pe neaşteptate. BRUSCA (< fr.) vb. I tranz. A trata cu violenţă, brutal, aspru; a repezi. B A grăbi, a forţa (o hotărîre, un proces etc.). BRUSILOV, Aleksei Alekseevici (1853— 1926), general rus. A condus marea ofensivă a armatelor ruse din vara anului 1916, realizînd străpungerea frontului austro-german la Luţk (Ofensiva iui B.). în 1920 a intrat în Armata Roşie. BRUST (< germ.) s.n. Front vertical care separă un inel de tunel în curs de excavare de inelul alăturat, neexcavat. BRUSTURE (BRUSTUR) (cuv autohton) s.m. Nume dat speciilor de plante din genul Lappa, din familia compozitelor, cu frunze mari şi late, cu flori purpurii sau violete dispuse în inflorescenţe sferice, ţepoase; lipan. BRUSTURI, com. în jud. Bihor; 5 193 loc. (1991). Expl. de lignit. BRUSTUR1-DRĂGĂNEŞT1, com. în jud. Neamţ; 5 527 loc (1991). BRUSTU ROASA, com. în jud. Bacău, pe Trotuş; 3 722 loc. (1991). BRUT, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre materiale, obiecte etc.) Care nu a fost încă transformat în produs finit. 2. (Despre greutatea mărfurilor) Din care nu s-a scăzut daraua. ■(Despre totalul unui venit, al unui produs etc.) Care n-au fost diminuate cu cheltuielile, impozitele sau alte scăzăminte aferente. BRUTAL, -Ă (< fr.) adj. Nedelicat, dur, violent (în purtări); grosolan, necioplit. BRUTALISM (< fr.) s.n. Curent al arhitecturii moderne apărut în Marea Britanie în 1954, derivat din stilul arhitecturii lui Le Corbusier. Aparţinînd funcţionalismului, susţine eliminarea oricăror artificii în favoarea materialelor nude. Reprezentanţi: firma Stirling & Gowon (Anglia), Vittoria Vigaro (Italia), Paul Rudolph (S.U.A.), Moekawa Tange (Japonia) ş.a. BRUTALITATE (< fr.) s.f. Fire sau purtare brutală; vorbă sau faptă de om brutal; grosolănie, violenţă. Brutus BRUTALIZA (< fr.) vb. I tranz. A trata cu brutalitate; a maltrata (pe cineva), a molesta. BRUTAR (< brut, înv., „pîine neagră") s.m. Bărbat care prepară (şi vinde) pîine. BRUTĂ (< fr.) s.f. Om brutal. BROtARIE (< brutar) s.f. Loc unde se prepară sau se vinde pîine. BRUTO (< it., germ.) adv. în total, fără a se scădea daraua, cheltuielile, impozitele etc. BRUTUS, Marcus funius (85—42 î. Hr,), om politic roman. Unul dintre conducătorii partidului senatorial republican, participant la conjuraţia care l-a asasinat pe Cezar. După înfrîngerea armatelor senatoriale la Philippi, s-a sinucis. BRUXELLES [brUselJ (flam. BRUSSEL), cap. Beigiei, situată în centrul ţării, pe un canal navigabil; 2,4 mii. loc. (1987, cu suburbiile Anderlecht, Ixelles, Molenbeek-St. Jean, Saint-Gilles, Schaerbeek, Uccle şi Forest). Mare port fluvio-maritim. Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional (Zaventhem). Al doilea centru ind. al ţării; mecanică de precizie, autoturisme, aparataj electrotehnic constr. de maşini şi utilaje,' locomotive, conf., ţesături, dantele, marochinărie, produse chimice (coloranţi, medicamente, cauciuc) şi alim. Centru comercial şi financiar. Universitate (1834). Academie de ştiinţe, litere şi arte (1772). Monumente: catedrala Sainte Gudule (sec 13), Porte de Hal (sec 14), primăria (sec. 15), Palatul Regal (sec. 18). Muzee. Parcul Expoziţiei Mondiale (1958). Menţionat documentar pentru prima oară în sec. 11. Centru al Revoluţiei belgiene (1830). după victoria căreia a devenit capitală a Regatului belgian. Ocupat de trupele germane (1914— 1918 şi 1940—1944). Sediul NATO şi al Comunităţii Economice Europene. Locul mai multor congrese şi conferinţe internaţionale. Tratatul de la B., pact militar şi economic, încheiat în 1948, între Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda (cunoscut sub denumirea de Uniunea Occidentală); stă la baza creării, prin acordurile de la Paris din 1954, cu participarea R.F.G. şi Italiei, a Uniunii Europei Occidentale. BRYNER [braina], Yul (1915—1985), actor american de film. Roluri principale în „Cei şapte magnifici", „Taras Bulba", „Bătălia de pe Ne-retva". B.T.A. (Bălgarska Telegrafna Agenţia), agenţia de presă a Bulgariei. Funcţionează din 1944, cu sediul la Sofia. BUBALINE (< fr.; {s} lat. bubalus „bivol") s.f. pl. Specie de bovine înrudită cu taurinele, cu capul mare, coarne în formă de semilună, gîtul subţire şi pielea groasă, acoperită cu păr negru. Sin. bivoli. BUBASTIS, oraş în Egiptul antic, situat la E de Delta Nilului, una din capitalele imperiului în timpul hicsoşilor şi locul de origine al faraonilor dinastiei a XXII-a. Aici era divinizată zeiţa cu cap de pisică, Bastet (gr. Bubastis), care dă şi numele oraşului. BUBĂ (< ucr.) s.f. 1. Denumire populară a inflamaţii lor purulente de la nivelul pielii. □ Expr. S-a spart buba = s-a dat totul pe faţă. □ Compuse: (pop.) bubă neagră = antrax; bube-dulci = bubuliţe dese, de natură infecţioasă, care se ivesc în special în jurul gurii, pe cap etc.; impetigo; buba-mînzului = gurmă. B(Pop.) Rană. 2. Fig. Punct slab, parte delicată a unei probleme; defect, defecţiune. BUBER, Martin (1878—1965), filozof şi teolog israelian, originar din Austria. Prof. univ, la Ierusalim. Pornind de la dialogul* biblic dintre om şi Dumnezeu, a promovat ideea dialogului dintre „Eu" şi „Tu" ca o condiţie a existenţei şi cunoaşterii („Eu şi Tu", „Dialog", „Culesul"). A militat pentru apropierea dintre evreii şi arabii din Palestina, dintre evrei şi creştini. BUBERIC (< bg.) s.m. Plantă erbacee perenă din familia scrofulariaceelor, înaltă de 40—125 cm, cu rizom noduros, frunze dinţate şi flori verzi-măslinii sau brune (Scrophularia nodosa). BUBOI (< bubă) s.n. Furuncul, abces. BUBON (< fr.) s.n. Inflamaţie supurativă a ganglionilor din regiunile inghinală şi axilară, Bruxelles. Trei case din sec. 17 situate în Grand — Place BUCEGI 272 Vf. Omu Colţii Morarului şi vf. Bucşoiu întîlnită în boli ca scarlatina, ciuma. în boli venerice etc. BUBOS, -OASĂ (< bubă) adj. Cu bube. ■ (Despre" plante, fructe) Plin de umflături, de noduri. BUBKA, Serghei (n. 1963), atlet ucrainean. Multiplu campion mondial (1983, 1987), european (1986, 1988) şi olimpic (1988) la săritura cu prăjina. Primul atlet din lume care a sărit peste 6 m (recordul lui mondial: 6,12 m, 1991). BUBUI (onomat.) vb. IV intranz. (Despre tunet; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomote) A produce un zgomot înfundat şi puternic (repetat la intervale scurte). BUBUIT (< bubui) s.n. Zgomot puternic şi înfundat produs de tunet, arme de foc, explozii etc. BUBURUZĂ s.f. Insectă mică din ordinul coleopterelor, cu corpul emisferic, cu aripile roşii, pătate cu şapte puncte negre (Coccinella septempunctata); paparugă. BUCAL, -A (< fr.) adj. Referitor la gură. □ Loc. Pe cale bucală = (despre medicamente) pe gură. BUCARAMANGA, oraş în NE Columbiei, în Cordillera Oriental, la 925 m alt.; 595 mii loc. (1985, cu suburbiile). Centru comercial pentru cafea, cacao, tutun şi bumbac. Metalurgie. Produse alim.; ţesături de bumbac. Universitate, întemeiat în 1623. BUCATĂ (lat. *buccata) s.f. I. 1. Parte tăiată sau ruptă dintr-un corp solid; fragment, frîntură. 2. Parte dintr-un întreg considerată ca o unitate. Bucată de pînză. □ Expr. Om dintr-o bucată — om de caracter, integru. ■ Porţiune, de dimensiuni şi de forme determinate, dintr-un produs fabricat. Bucată de zahăr. ■ Unitate de numărare; exemplar. □ Expr. Cu bucata = cu amănuntul. ■ (Determinat prin „de drum“ etc.) Distanţă. ■ (Determinat prin „de timp“, „de vreme" etc.) Interval. 3. Operă literară sau muzicală (de proporţii reduse). II. (La pl., în forma bucate) 1. (Feluri de) mîncare. BUCĂ (lat. bucca) s.f. 1. Fiecare dintre cele două părţi cărnoase ale feţei omului (sau ale botului animalelor) de la tîmplă în jos. 2. Fesă. BUCĂLĂIE (< bucă + laie) s.f. (ZOOT.) Varietate de oi a rasei ţigaie, cu lîna albă şi părul de pe bot şi de pe extremităţile membrelor castaniu-închis. BUCĂLAT, -Ă adj. Cu obrazul durduliu. BUCĂTAR (< bucate) s.m. Bărbat care are ca meserie (ocupaţie) gătirea bucatelor. BUCĂTĂREASA (< bucătar) s.f. Femeie care găteşte bucate. BUCĂTĂR{E (< bucătar) s.f. 1. Loc, cameră şi ansamblul de mijloace folosite pentru a găti bucate. 2. Fel caracteristic de a găti mîncare. 3. Fig. (Fam.) Totalitatea lucrărilor mărunte necesare pentru efectuarea unei lucrări mai mari. BUCĂŢEL (< bucăţea) s.m. Plantă erbacee dn familia gramineelor, cu frunzele inferioare răsucite în formă de sul şi flori roşietice sau violacee, dispuse în panicul (Agrostis canina). BUCCINATOR (< fr.) s.m. 1. Muşchi al obrazului. 2. Ramură a nervului maxilar inferior. BUCE4 (lat. buccella „guriţă") s.f. 1. (TEHN.) Manşon de metal care se montează între două piese asamblate rigid, pentru a uşura dezmembrarea lor, sau între două piese în mişcare relativă, pentru a le proteja;-bucşă. 2. Scobitură făcută într-o piesă de lemn, în care intră capul piesei cu care se îmbină. BUCECEA, com. în jud. Botoşani; 5 094 loc. Sfinxul (1991). Fabrică de zahăr. Staţie de c.f. Conacul Miclescu (sec. 18). BUCEGI, masiv muntos în extremitatea estică a Carpaţilor Meridionali, între Valea Prahovei la E, pe care o domină printr-un abrupt de peste 1 000 m, şi Valea Dîmboviţei la V. Are aspect de podiş înalt, de c. 2 000 m. Evidente urme ale glaciaţiunii cuaternare (Valea Gaura, Valea Cerbului) şi frecvente fenomene periglaciare („Sfinxul", nişe nivale, nuri de pietre, grohotişuri, stîncile sub formă de ciuperci — „Babele" etc.) Alt. max.: 2 505 m (vf. Omu). Obiective turistice: Peştera lalomiţei, Cheile Tătarului, Zănoagei şi Orzei, „Sfinxul", „Babele"; cabane, hoteluri. Pe B. urcă linii de teleferic din Sinaia şi din Buşteni. Staţie meteorologică de ordinul I (vf. Omu); pîrtii de bob şi de schi. BUCENTAUR (< fr.) s.m. Fiinţă fabuloasă, jumătate om, jumătate taur. BUCER sau BUTZER, Martin (Kuhhorn) (1491—1551), reformator protestant german. Discipol al lui Luther. A susţinut unitatea doctrinală între grupările religioase ale Reformei („De Regno Christi"). BUCEŞ, com. în jud. Hunedoara; 2 907 loc. (1991). Expl. de min. auroargentifere (Stănija). BUCEVSCHI, Epaminonda (1843—1891, n. lacobeni, jud. Suceava), pictor român. Influenţat de academism, a pictat tablouri idilice („Colindătorii", „Doina") şi mai ales fresce pentru numeroase biserici. BUCH [buh] Leopold von (1774—1853), geolog german. A elaborat teoria ridicării lanţurilor de munţi şi a deplasării corelative a mărilor. BUCHANAN [batjsnan], oraş-port în V Liberiei la SE de Monrovia; 30 mii loc. (1980). Uzină de preparare a min. de fier. Port de export (fier, lemn, cauciuc). Vechiul nume: Grand-Bassa. BUCHANAN [batjsnan], James (n. 1919), economist american. Lucrări în domeniul politicii financiare şi în alte ramuri ale ştiinţelor economice. Premiul Nobel (1986). BUCHE (< sl.) s.f. A doua literă din alfabetul chirflic; p. ext. literă; alfabet; cunoştinţe elementare de scris şi citit. □ Expr. A nu şti buche = a nu şti nimic. BUCHENWALD [buhanvalt] .lagăr hitlerist de concentrare şi exterminare (1937—1945), la N de Weimar (Germania). Aici au fost ucişi peste 50 000 de antifascişti, prizonieri de război ş.a. BUCHER (< buche) s.m. 1. (înv.) Persoană care învaţă buchile; începător la învăţătură. 2. Persoană care învaţă pe dinafară, în mod mecanic; tocilar» BUCHET (< fr.) s.n. 1. Mănunchi de flori aranjate şi legate împreună. 2. Grup de arbori din aceeaşi specie situaţi în cuprinsul unui arboret din alte specii. 3. Aromă specifică a vinurilor de calitate superioară. 273 BUCOVINA Buciumi. Castrul roman (aerofotogramă) BUCHIN, com. în jud. Caraş-Severin; 2 266 loc. (1991). Expl. de lignit. BUCHISI (< buche) vb. IV 1. Tranz., intranz. şi refl. A face un lucru cu trudă şi migală (fară spor); (în special) a citi cu greutate. 2. Tranz. Fig. A bate (pe cineva) cu pumnii, a da ghionturi. BUCHNER[buhnar], Eduard (1860—1917), chimist german. Prof. univ. ia Berlin şi Breslau. A izolat primele enzime (zimaza şi lactaza, 1897). Cercetări în domeniul chimiei fermentaţiilor. Premiul Nobel (1907). BOCHNER [buhnar], Georg (1813—1837), dramaturg şi publicist german. Drame romantice, cu caracter revoluţionar, care anunţă teatrul naturalist („Moartea lui Danton", „Woy-zeck“). BUCIARDĂ (< fr., rus.) s.f. (CONSTR.) Unealtă manuală sau mecanică, cu una sau două feţe de izbire, înzestrate cu dinţi sau cu muchii ascuţite, folosită la prelucrarea prin lovire a feţelor vizibile ale pietrelor, cărora le imprimă adîncituri sau şanţuri. BUCINIŞU, com. în jud. Olt; 2 412 loc. (1991). BUCIUM (lat. bucinum) s.n. Vechi instrument nrtuzical popular de suflat, în forma unui tub cilindric, lung, făcut din coajă de tei sau din lemn şi folosit pentru chemări şi semnale. H Sunet emis cu acest instrument. BUCIUM f com. în jud. Alba* 2 105 loc. (1991). Expl. de min. auroargentifere, cunoscute din epoca romană (sec. 2—3), pirită cupriferă şi min. complexe. Important centru de cojocărit (cojoace şi pieptare frumos ornamentate); bogat port popular. Pe terit. com. se află Detunatele. Turism. BUCIUMA (< bucium) vb. I tranz. şi intranz. A suna din bucium. BUCIUMAŞ (< bucium) s.m. Persoană care buciumă. BUCIUMENI 1. Com. în jud. Dîmboviţa, pe Ialomiţa; 5 117 loc. (1991). Centru pomicol. 2. Com. în jud. Galaţi; 2 501 loc. (1991). BUCIUMI, com. în jud. Sălaj; 2 983 loc. (1991). Aşezare civilă şi castru roman de piatră (sec. 2—3). BUCIUMUL, periodic „politic, literar, comercial". A apărut la Paris, apoi la Bucureşti, în anii 1862—1864. Stil jurnalistic modern, marcat de personalitatea dinamică şi polemică a directorului, C. Bolliac. BUCK [bac], Pearl (1892—1973), scriitoare americană. Romanele sale evocă aspecte patetice ‘din viaţa socială a Chinei din primele decenii ale sec. 20 („Vînt de răsărit, vînt de apus", „Ogarul", „Casa de lut"). Premiul Nobel (1938). BUCKINGHAM[b§kir)gsm], George VIL-LIERS, duce de (1592—1628). om politic englez. Inspirator al politicii absolutiste a regilor lacob I şi CaroI I Stuart. BUCKINGHAM PALACE [bakiijsm pşlis],' reşedinţa londoneză a suveranilor britanici. Numele provine de la clădirea construită în sec. 18 pentru ducii de Buckingham. cumpărată în 1761 de regele George III pentru soţia sa. Regina Victoria i-a dat actuala folosinţă. BUCLA (< fr.) vb. I Tranz. şi refl. A (-şi) încreţi părul în bucle; a (se) cîrlionţa, a (se) ondula. BUCLA] (< bucla) s.m. Totalitatea buclelor de pe suprafaţa unei pielicele de miel. BUCLA (< fr.) s.f. f. Şuviţă de păr răsucită în spirală; cîrlionţ, zuluf. 2. Porţiune foarte curbată, uneori, închisă, a? unui fir, a unei conducte, a unui drum, a unui rîu etc. 3. (INFORM.) Secvenţă a instrucţiunilor unui pro- gram, repetabilă în execuţie pînă la îndeplinirea condiţiei cerute. BUCLEU (< fr. fi}) s.n. Material textil cu aspect buclat. BUCLUC (< tc.) s.n. încurcătură (2), belea. BUCLUCAŞ, -Ă (< bucluc) adj., s.m. şi f. (Persoană) care face buclucuri sau care caută ceartă cu orice preţ. BUCOAVNĂ (< sl.) s.f. (înv.) Abecedar (cu caractere chirilice); p, ext. carte tipărită cu caractere chirilice. BUC9LIC, -Ă (< fr., lat.) adj. s.f. 1. Adj. Referitor la viaţa rustică idealizată; pastoral, idilic, cîmpenesc (2). 2. S.f. Poezie dialogată, care cîntă plăcerile vieţii pastorale şi campestre. Creată de scriitorii clasici Teocrit şi Vergiliu, cultivată cu predilecţie de literatura Renaşterii. BUCOŞNIŢA, com. în jud. Caraş-Severin, pe Timiş; 3 411 loc. (1991). BUCOV, com. în jud. Prahova; 9 544 loc. (1991). Expl. de argile. Cărămidă şi ţiglă. Vestigii arheologice la Rotari şi Tioca atestînd locuirea aici începînd din epoca neolitică. în ev. med. a fost oraş, reşedinţă de judeţ. BUCOV, Emilian (1909—1984 , n. Chilia-Nouă, Basarabia), scriitor român. Versuri militante („Scara fară trepte"), pe subiecte civice sau romantice, dedicate meleagurilor natale („Te văd Moldovă!"), poeme, romane („Magistrala"), literatură pentru copii, traduceri. BUCOVĂŢ, com. în jud. Dolj, pe Jiu; 4 235 loc (1991), Piei., încălţ. şi ind. mat. de constr. Biserică (1572, cu fresce din 1574). BUCOVINA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată în NE Carpaţilor Orientali, locuită în antic, de geto-daci. Denumirea B. provine de la apelativul slavon care înseamnă „pădure de fagi“. între sec. 10 şi 14, s-au dezvoltat numeroase, aşezări româneşti. A aparţinut Moldovei pînă în 1775, cînd a fost anexată de Austria prin actul de ia Palamuta, pe Nistru, şi inclusă în 1791 ^acesteia prin Tratatul de Pace de la Şiştov. în urma Revoluţiei de la 1848, guvernul de la Viena a acordat B. autonomie internă şi titlul de ducat. La 14/27 oct. 1918 s-a format Adunarea Constituantă care a adoptat moţiunea pentru „Unirea B. cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent". La 15/28 nov. 1918, Congresul Naţional din B., întrunit la Cernăuţi, a votat în majoritate „unirea necondiţionată şi pentru vecie a B. în vechile ei hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României". La 10 sept. 1919, Tratatul de Pace de la Saint-Germain-en-Laye a recunoscut această unire. în urma notelor ultimative din 26—27 Lacul Bucura BUCOVINEAN 274 iun. 1940 aie guvernului sovietic, nordul B. împreună cu ţinutul Herţei şi cu Basarabia, au fost ocupate de U.R.S.S. După intrarea României în ai doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată şi reintegrată în hotarele fireşti aie României, pînă în 1944, cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice şi anexată U.R.S.S. V. şi Ucraina. BUCOVINEAN, -Ă (< Bucovina) s.m. şi f.. adj. 1. S.m. şi f. Persoană din Bucovina sau originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Bucovinei, privitor la Bucovina sau !a bucovineni. BUCOVINE ANCĂ (< bucovinean) s.f. Femeie din Bucovina. BUCRANIU ( |s] gr. bous „bou* şi kranion „craniu"), s.n. Craniu de bou folosit ca element decorativ în arhitectură. însoţit de benzi decorative, i se adaugă, uneori, ghirlande şi fiori. Apărut în Franţa în epocile care au încercat să imite cît mai fidel antichitatea. BUC ŞAN» -Ă s.f. Varietate a rasei de bovine sura de stepă, dar mai robustă, de culoare mai închisă şi de talie mai mică. BUCŞANI 1. Com. în jud,. Dîmboviţa; 7 026 loc. (1991). Expl. de petrol. 2. Com. în jud. Giurgiu, pe Neajlov; 4 322 loc. (1991). BUCŞA s.f. Bucea (1). bOcşău s.m. Arbust ornamentai^din familia leguminoaselor, înalt pînă la 2 m, cV/ructe simple şi cu flori mari, galbene, dispuse îh raceme terminale, cu miros plăcut (Spatium junceum). BUCU, com. în jud. Ialomiţa, pe Ialomiţa; 4 661 ioc. (1991). Staţie de c.f. BUCUR, Ionel (1930—1976, n. sat Podul Rizii, jud. Dîmboviţa), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul topologiei şi geometriei algebrice, al teoriei numerelor şi categoriilor, precum şi al algebrei omologice. BUCUR, Marin (n. 1929, Podul Rizii, jud. Dîmboviţa), istoric literar român. Monografii („Ov. Densusianu", „CA. Rosetti“), editări de documente, restituiri eminesciene şi caragia-liene; versuri („La apa Vavilonului“). Editor al „Caietelor Eminescu“. BUCURA (cuv. autohton) vb. I 1. Refl. şi tranz. A (se) umple de bucurie (1). Ut A (se) desfăta. 2, Refl. A dispune de..., a poseda, a avea parte de’... Spectacolul s-a bucurat de un mare succes. 3. Refl. (Peior.) A rîvni la ceva. BUCURA, cel mai întins lac alpin din România, situat într-un circ glaciar complex din masivul Retezat (sub vf. Bucura), !a 2 041 m alt.; 10,8 ha; ad. max.: 15,7 m. Turism. Este cuprins în Parcu! Naţional Retezat. BUCUREŞCI, com. în jud. Hunedoara; 2 201 loc. (1991), in satul Curechiu, expi. de min, auroargentifere. Biserică de lemn (sec. 18). BUCUREŞTI, cap. României, municipiu în^S ţării, în Cîmpia Română, pe Dîmboviţa şi afi. său Colentina, la 70—90 m ait., la intersecţia parafeiei de 44°25’50” lat. N cu meridianul de 26°06,50’' long. E; 2 107 177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol ilfov 2 375 679 loc şi o densitate de 1 277 loc./km2). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km2 şi este împărţit în şase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol ilfov, care este subordonat municipiu iui, are 1 594 km2, 268 502 loc. (1991) şi cuprinde un oraş (Buftea) şi 38 com. Cei mai important centru politic, economic, ştiinţific şi cultural al ţării. ind. puternică (c 13% din producţia ind. a ţării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentraîe (Bucureşti-Sud. Bu-cureşti-Vest Militari ş.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de maşini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier şi chimic, maşini-uneite şi agregate, maşini şi utilaje agricole, locomotive şi vagoane, avioane şi elicoptere, autobuze, troleibuze şi tramvaie. Se detaşează suhramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ş.a.), electronică (calculatoare şi maşini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio şi TV ş.a.) şi mecanică fină şi optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură şi controi, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele şi coloranţi, anvelope şi articole din cauciuc, produse farmaceutice şi cosmetice ş.a.); întreprinderi de materiale de construcţii (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porţeian şi faianţă ş.a.};întreprinderi de prelucrare a lemnului (mobilă, placaje şi furnire, instrumente muzicaie, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piei., marochinerie, blănărie şi încălţ., poligrafice, textile (filaturi şi ţesături de bumbac, Sînă, mătase, in şi cînepă, iută şi pîslă ş.a.) şi aiim. (morărit şi panificaţie, conserve din carne şi legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, ţigarete ş.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale şi o c.f. de centură de 74 km) şi rutier (şapte magistrale, numeroase autogări) al ţării; aeroporturile „Băneasa" (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) şi „Bucureşti—Otopeni" (inaugurat 1970, pentru traficul internaţional). Metrou cu 3 Sinii magistrale, construite între 1974 şi 1989, însumînd c. 60 km lungime. în B, îşi au sediul Parlamentul. Guvernul, Preşedinţia, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituţii cuitural-ştiinţifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări ştiinţifice, studii şi proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mii. voi.; Biblioteca Naţională, fundată în 1955, c. 7 mi!, voi., Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mii. voi., incendiată în 22—23 decembrie 1989). Învăţămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B, (înfiinţată în 1864). Universitatea de Medicină şi Farmacie „Caro! Daviia". institutele Politehnic, de Construcţii, de Arhitectură „Ion Mincu", Agronomic „N. Bălcescu" şi academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru şi Film, de Artă, de Educaţie Fizică'(în total cu 56 de facultăţi), precum şi prin numeroase colegii tehnice, economice, de administraţie şi secretariat, informatică şi asistenţă socială etc. In B. există numeroase instituţii muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu", Orchestra Naţională a Radioteleviziunii ş.a. şi teatre („Naţional", „Comedie", „Mic“, „Lucia Sturdxa-Bulandra’V „C.i. Nottara". ,Odeon", de Revistă :,C. Tănase" ş.a ). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche. Mi hai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colţea, Kreezulescu şi StavropoSeos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) şi Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Suţu, Sîirbey, Regal, Justiţiei, Poştelor (azi Muzeul Naţional de istorie). C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Româneşti), Victoria (sediui Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Şcolii Centrale de Fete. Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universităţii, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fsntini etc. Muzee: Naţional de Istorie, de Artă al României. Satuiui, de istorie Naturală „Gr. Antipa“, Miiitar Centrai. Colecţiilor de Artă, Geologiei, Ţăranuiui Român, Tehnic „ing. D. Leonida", Sticlei şi Porţelanului etc. în B. există mari complexe şi baze sportive (Stadionul Naţional, „Steaua", „Dinamo-1, „Giuieşti", „Palatul Sporturilor şi Culturii"), parcuri („Tineretu-!ui“, 200 ha, „Herăstrău", 187 ha, „Cişmigiu", 13 ha — cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1360, „Parcui Caroi", 36 ha) ş.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădma Zoologică Băneasa ş.a. în B. se afiă numeroase edituri de stat şi particulare, studiourile centrale de radio şi televiziune şi alteie independente, apar o mare diversitate de ziare şi reviste. în anii de după cel de-ai doilea război mondial. B. a cunoscut un proces intens de modernizare şi sistematizare îritr-o concepţie urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari şi uniforme ansambluri de locuinţe (Titan-Raita Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-Şos. Alexandriei, Militari, Pantei imon, Colentina, Florea-scş ş.a.), dar şi uneie clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952—1957). Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziţiei (1964), Studioul de televi- ziune (1969), institutul Politehnic (1972), Teatrul Naţional (1974), Hotelul „intercontinental" (1971) ş.a. în cadrul aşa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al oraşului a fost demolată c. 1 /3 din suprafaţa zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice şi de arhitectură. în urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 şi 1990, în B. au fost distruse şi avariate un mare număr de locuinţe, edificii administrative, monumente istorice, şcoli, spitale ş.a., înre-gistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieţi omeneşti. Menţionat pentru prima oară într-un hrisov dat ia 20 sept. 1459, de către Vîad Ţepeş, oraşul B. are însă o existenţă mult mai veche. Pe terit. actual al oraşului s-au descoperit urme de aşezări din neolitic, epoca bronzului şi a fierului, iar din sec. XIV existenţa unei aşezări feudale. Graţie aşezării saie favorabile din punct de vedere comercial, oraşul s-a dezvoltat şi s-a extins, începînd încă de la mijlocul sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) şi continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor iui Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic politic şi cultura! ai ţării. Capitală permanentă a Ţării Româneşti din 1659, B. a fost principalul centru a! Revoluţiei de la 1821, precum şi al Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B, a devenit capitala statului român (1862) şi a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani şi de aliaţii lor la 23 nov./6 dec. 1916. în timpul primului război mondial, oraşul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după Unire, capitala statului naţional unitar român, in perioada interbelică, în B. s-au înfiinţat şi şi-au desfăşurat activitatea numeroase instituţii publice, administrative, economice şi culturale. Oraş ui a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara şi vara anului 1944, şi a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatru! Naţional ş.a.) şi au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut ioc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autorităţile comuniste, marea manifestaţie pro-monarhistă iniţiată de organizaţiile de tineret aie PNL şi PNŢ. In cadru! Revoluţiei Române din dec. 1989 la B. s-au desfăşurat (21 —22 dec.) mari manifestaţii populare anticomuniste şi anticeauşiste, soldate cu ciocniri între demonstranţi şi forţele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806—1812): Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obţinea autonomie internă; totodată se sancţiona alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr./3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiuiui dintre Serbia şi Bulgaria: 3) la 28 iul./10 aug. 1913, rratatul care încheia a! doilea Război Balcanic. Grecia obţine S Macedoniei şi o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor şi Caiiacra, Cadrilaterul pînă ia linia Turk-Smil-Ekrene să intre în componenţa României; 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianţă între România şi Aliaţi (Franţa, Marea Britanie. Rusia, Italia) privind intrarea României în război; 5) la 24 apr./7 mai 1918, tratatul dintre România şi Puterile Centrale, încheiat în urma defecţiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prrn el se impuneau României condiţii înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5 600 km2) în Car păţi în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ş.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament şi suveran şi România i-a denunţat ia 28 oct. 1918. BUCURfE (< bucura) s.f. 1. Stare sufletească pricinuită de o vie mulţumire, satisfacţie etc. 2. 275 BUCUREŞTI r%imMSf^'«iZztâ^p/* * .-*"...'."-»' *y •- Hanul Sui Manuc > . , Palatul Regal (în 18%) Str. Lipscani (1904) la intersecţia cu str. Smîrdan Teatrul Naţional (18?5) Biblioteca Centrală Universitară Piaţa Sf. Anton (1902) BUCUREŞTI 278 Cercul Militar şi Hotel „Capitol" Institutul Politehnic Muzeul „Theodor Aman" 279 BUESCU Concr. Ceea ce pricinuieşte bucurie (t). BUCUROS, -OjBtSĂ {< bucura) adj., adv. 1. Care este cuprins de bucurie (1) vesel, voios. 2. Adv. Cu bucurie (1); cu multă plăcere, din toată inima. BUCUŢA, Emanoil (1887—1946. n. Bolin-tin-Deal, jud. Giurgiu), scriitor şi bibliolog român. M. coresp. al Acad. (1941). Lirică a universului casnic („Florile inimii**); romane poetice („Fuga lui Şefki", „Capra neagră"); eseuri („Pietre de vad“); lucrări etnografice („Românii dintre Vidin şi Timok“). BUCV$RIU (< sl.) s.n. Manual didactic asemănător bucoavnei. BUDA, com. în jud. Buzău, pe Rîmnic; 3 570 loc (1991). Centru pomicol. BUDA, lac glaciar pe versantul sudic al M-ţilor Făgăraş, la 2 056 m alt.; 0,9 ha; ad. max.: 2,2 m. De aici izv. pîrîul Buda, unul dintre izv. Argeşului. BUDACU, masiv muntos cristalin în M-ţii Bistriţei (Carpăţii Orientali), situat între rîuriie Neagra Broşteniior (ia N) şi Borca (la S). Constituit din calcare cristaline. Alt. max.: 1 859 m (vf. Budacu). Păduri şi pajişti alpine. BUDACU DE JOS, com. în jud. Bistriţa-Nă-sătid; 2 676 ioc. (1991). Biserică (sec. 16), Biserică (sec. 18), în satul Monariu. Biserică (sec. 15; 18), în satul Jelna. BUDAI-DELEANU, loan (1760—1820, n. sat Cigmău, jud. Hunedoara), scriitor şi cărturar român. Reprezentant de seamă ai Şcolii Ardelene. Studii şi lucrări lingvistice, unele râmase în manuscris sau realizate parţial („Temeiurile gramaticii româneşti**, „Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti**), lexicografice („Lexicon român esc-nemţesc**, „Lexicon pentru cărturari"), istorice („De originibus populorum Transylvaniae**). Opera sa reprezentativă, poemul eroi-comic „Ţ iganiada**, coostruit după modelul clasic, marchează începutul literaturii române moderne. Alt poem, „Trei viteji**, neterminat, valorifică parodic motivul nebuniei universale. BUDAPESTA (BUDAPEST l>udap *. ®, Miloşeşti® Af '"ftM K ' %JBrmţan \ lih 28° 15* Siriu, Monteoru şi Ivăneţu) şi prelungirile de SV ale M-ţilor Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpăţii Buzăului, formaţi dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile istriţa, Ciolanu, Cornăţel, Dîlma, Bisoca ş.a.) separate de depr. (Nişcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ş.a.). Cîmpia, extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunităţi pr. (Bărăganul lalomiţei, C. Buzău—Căimâţui şi C. Rîmnicului) aparţinînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanţe zonale determinate de formele de relief. în sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4—6°C, In cel deluros 8—10°C, iar în cel de cîmpie de 10,5°C. Precipitaţiile variază între 1 200 mm anual în munţi, 600—700 mm în dealurile subcarpatice şi sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE şi SV. Reţeaua hidrografică,pr. este reprezentată de cursul superior şi mijlociu ai Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mai mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ş.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare aie rîuriior Sărata, Călmăţui şi Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berea, Arbănaşi, Tisău, Plopeasa, Scorţoasa, Beceni ş.a.) şi gaze naturale (Tisău, Roşioru, Boidu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul /dlăjet—-Sibiciu— Colţi—Bozioru), argilă (Simileasca), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fişici. Siriu, Nehoiu ş.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de maşini şi prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unităţi la Buzău şi Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră şi chimică, subansamble pentru' tractoare, garnituri de frînă şi etanşare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane)? diverse produse din metal (maşini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă şi produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău şi Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din bgton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berea, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat. Nehoiu, Verneşti, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume şi fructe, preparate din carneji lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). în 1989, agricultura dispunea de 260 1 54 ha terenuri arabile, 119 336 ha păşuni şi fineţe naturale, livezi şi vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88 108 ha), urmate de cele de grîu şi secară (61 573 ha), plante de nutreţ (26 410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz şi orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11 543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Verneşti, Greceanca ş.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). în 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine şi 15 mii capete cabaline (la Chislâu şi Ruşeţu există mari crescătorii de cai de rasă); avicuitură, sericicultură, apicultura. Căi de comunicaţie (1990); Stroe Biugescu Aura Busescu George Qordon Byron lungimea totală a reţelei feroviare este de 232 km, din care 108 km electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2 056 km, din care 30? km modernizate. Unităţile de învăţămînt, cultură şi artă (1989—1990): 387 şcoli generale, 22 îicee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. în cadrul manifestărilor etnofol-clorice se remarcă „Drăgaica" care se desfăşoară anuai, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracţie turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu şi Penteleu, vulcanii noroioşi din zonele Pîciele Mari şi Mici, Beciu, fenomen unic în ţară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse" de la Lopătari, rezervaţia geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău", rezervaţia forestieră Milea—Viforîta, cu molizi secular» etc.), monumentele şi locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de ia Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), staţiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru. Fişici), bogăţia şi diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, ţesături şi covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzăleşti, Cătina) etc. fndicativ auto: BZ. BUZDUGAN (< tc) s.n. 1, Măciucă sau ghioagă de fier cu măciulia ţintuită, folosită în evul mediu ca armă de luptă. în Ţările Române era şi semn al puterii domneşti. 2. Nume dat plantelor erbacee din genul Sparganium, cu flori verzui-alburii şi fructe de forma unei piramide răsturnate, care cresc pe malul apelor; capul-ari-ciului, şovar. BUZDUGAN» Gheorghe (1867—1929, n. Focşani), Jurist şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1929). Preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie (1921—1927); membru al Regenţei (1927-1929). BUZDUGAN, Gheorghe (n. 1916, Sighişoara), inginer electromecanic român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul rezistenţei materialelor şi mecanicii. Studii tensiometrice privind rezistenţa elementelor metalice la hidrocentralele de pe Argeş şi Lotru, Porţile de Fier I. BUZDUGAN, Ion (1889—1967, n. Brînzenii Vechi, Basarabia), poet şi folclorist român. Culegeri de folclor basarabean („Cîntece din Basarabia“), transcris cu fidelitate. Poezii („Miresme din stepă", „Ţara mea“, „Păstori şi timpuri"), publicistică. BUZE A, Constanţa (n. 1941, Bucureşti), poetă română. Lirism grav, dominat de sentimentul erotic, într-un registru diversificat al stărilor sufleteşti („La ritmul naturii*', „Norii", „Agonice", „Sala nervilor"*, „Cină bogată în Viscol1*). BUZESCU,' com. în jud. T eleorman, pe Vedea: 4 653 loc. (1991). BUZESCU, familie de boieri olteni, cu roi important în timpul domniilor iui Mi hai Viteazul şi Radu Şerban. Mai importanţi: ! • Radu B., clucer (1595—1610). 2. Preda B.„ postelnic şi ban (1594—1608). 3- Stroe B., stolnic (între 1594 şi 1602), rănit morta! în lupta de la Og ret in cu tătarii; toţi trei fii ai lui Radu Buzea, mare armaş. BUXfESCU, Aura (n. 1894, Caransebeş), actriţă română. Dotată cu mare forţă de interiorizare. Roluri de dramă din repertoriul clasic şi modern (Ofelia, Julieta, Violaine din „îngerul a vestit pe Maria" de Claudef, Elisabeta din „Maria Stuart" de Schiller, Doamna din „Vizita bătrînei doamne** de DUrrenmat;). BUZfAŞ, oraş în jud. Timiş, ia 34 km S£ de Timişoara; 7 610 loc. (1991). Fabrică de încălţ. şi de conf.; produse alim. (panificaţie, preparate din (apte). Veche staţiune balneară (primele stabilimente au fost construite în 1819) cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, clorurosodîce folosite în special pentru tratarea afecţiunilor cardiovasculare. Imbuteliere de ape minerale. Atestat documentar din 1320. Declarat oraş în 1956. BUZOEŞTI, com. în jud. Argeş, pe Teleorman; 7 145 loc. (1991). BUZOIANU, Cătălina (n. 1938, Brăila), regizoare română de teatru. Viziuni scenice mizînd pe forţa de sugestie a imaginii (,vSă-i îmbrăcăm pe cei goi“ de Pirandeiio, „Maestru! şi Margareta" de Bulgakov). BUZUNAR (< ngr.) s.n. Un fel de pungă cusută la haine, în care se ţin lucruri mărunte. □ Loc. De buzunar = care se poartă în buzunar; p. ext. de proporţii mici, de valoare redusă. BUZUNÂR! (< buzunar) vb. IV tranz. A fura cuiva ceva din buzunar: a umbla prin buzunarele cuiva pentru a căuta cava. 3UZURA, Augustin (n. 1938, sat Berinţa, jud. Maramureş), prozator român. Acad. (1992). Romane de analiză a dilemelor morale („Absenţii", „Orgolii"), cu o iarqă deschidere spre problematica socială postbelică („Feţele tăcerii**, „Refugii", „Drumul cenuşii**), lăsînd impresia de fină intuire a psihologiei oamenilor şi mediilor. BUZZATS [buţţatij TRAVSRSO, Dino (1906—1972), scriitor italian. Proză fantastică cu sensuri simbolice („Bârnabo, omul munţilor**, „Monstrul Coiornbre**, „Deşertul tătarilor"). BYBLOS, orar fenician, cel mai important centru economic şi religios al Feniciei în milen. 3 î.Hr. şi în prima jumătate a milen. 2 î.Hr. Azi Jubeil (Liban). BYCK, Jacques (1897—1964, n. Bucureşti), lingvist şi filolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii de gramatică descriptivă şi istorică, ediţii de texte vechi româneşti. BYDGOSZCZ [bidgoşcij, oraş în partea central-nordică a Poloniei, port fluvial pe Vistula; 372,6 mii loc. (1988). Nod de comunicaţii. Centru ind. (aparataj electrotehnic şi de precizie, maşini-unelte, produse chimice şi alim., hîrtie şi prelucr. lemnului) şi comercial. Fundat în 1346. BYLOT, ins. în Arh. Arctic Canadian, în N ins. Ţara lui Baffin, la V de G. Baffin; 10,9 mii km2. Relief muntos (1 951 m alt.). Gheţari. Despărţită de Ţara tui Baffin. ia S, prin Eclipse Sound. BY-PASS (cuv. engl.) [bai-pas] s.n. Conductă care dublează, pe o anumită porţiune, o conductă principală, în locuind-o temporar în vederea efectuării unor lucrări de revizie sau de reparaţie SYRD[ba:d}, Rfchard Evelyn (1888—1957), aviator şi explorator polar american. A survolat pentru prima oară în lume Polul Nord (1926). A condus patru expediţii în Antarctica. In prima expediţie (aviatică) din 1928—1930, survolează şi Polul Sud (1929) şi fundează staţiunea de cercetări Littie America. BYRD [ba:d], William (1543—1623). compozitor, organ ist şi virginalist englez. Supranumit şi „Palestrina ai Angliei". Mise, motete, madrigale, piese instrumentale BYRON [bairan], George Gordon, lord (1788—1824), *poet romantic englez. Temperament liric violent şi excentric natură solitară, a avut o existenţă aventuroasă. Creator ai eroului romantic (denumit ulterior byronisn), sumbru şi impetuos^dominat de passuni tumultuoase şi mai ales de sentimentul exacerbat ai eului, a lăsat o operă animată de o rară vervă satirică („Pelerinajul lui Childe Haroic", „Don Juan", „Manfred") care a exercitat o puternică influenţă asupra romantismului european. în conflict cu societatea engleză a epocii, B. s-a exilat pe continent. După ce a sprijinit mişcarea carbonarilor italieni, a luat parte la Războiul pentru independenţă a poporului grec şi a murit la Misso-longhi. BYRON ISM (< n. pr. Byron) s.n. Imitare a atitudinilor de revoltă individualistă şi anarhică, patetică şi onestă din poeziile lui Byron. BYTE (cuv. engl.) [baitj (INFORM.) Unitate de informaţie reprezentînd o succesiune de opt biţi, constituind cea mai mică unitate de memorie adresabilă; octet, caracter (6.b). BYTOM [bjtom], oraş în S Poloniei (Kato-wice); 239,8 m*il loc. (1988). Expl. de cărbune şi min. polimetalice. Siderurgie, ind. cocsochimică, metalurgie neferoasă (plumb, zinc) şi constr. de maşini. BYTOWNjT (< local it. bytow) subst. Feld-spat plagioclaz, întîlnit în rocile bazice, în unele meteorite şi în rocile metamorfice de contact. Are culoare alb-verzuie şi aspect iamelar sau granular. 292 C C s.m. invar. 1. A cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (semiocîusivă prepalatală surdă în grupurile ce, ci, oclusivă palataiă surdă în grupurile che, chi şi oclusivă velară surdă în celelalte poziţii). 2. (MUZ.) a) Notaţie literală pentru sunetul do. b) Semn de măsură de 4 timpi şi, respectiv (în forma <$), de 2 timpi. 3. Cifră romană cu valoarea 100. 4. (METR.) Simbol pentru coulomb. 5. Simbol chimic pentru carbon. 6. (MAT.) Simbol pentru mulţimea numerelor complexe. 7. (INFORM.) Limbaj de programare situat între limbajele de asamblare şi limbajele de nivel înalt, orientate către aplicaţie. °C (METR.) Simbol pentru gradul Celsius. c t. (METR.) Simbol pentru elementul de compunere cenţi-. 2. (FIZ.) Simboi pentru viteza luminii. CA1 (lat. quam) adv. 8. 1. La fel cu..., precum (e)... □ Expr. Ieri ca (şi) astăzi = totdeauna. 2, Aproape, cam, aproximativ. □ Expr. Ca mîine (-poimîine) = în curînd. 3. Decît. II. 1. în felul cum e obiceiul, cum se ştie. 2. în calitate de..., fiind... 9 în loc de...; drept... 3. în ce priveşte... 4. Aşa, bunăoară, de exemplu. CA2 (lat. quia) conj. (Urmat de ,,să“) Introduce oricare dintre propoziţiile subordonate cu predicatul la conjunctiv. Ca, simbol chimic pentru calciu. CAATjNGA (< fr.) s.f. Pădure tropicală rară, în E Pod. Braziliei (America de Sud), caracterizată prin arbori mici şi veşnic verzi, prin abundenţa de plante ţepoase şi prin absenţa gramineelor. CABALĂ (< fr.; ebr. qabbalah „tradiţie") s.f. Fig. Intrigă, uneltire. CABALIN, -Ă ({i} lat. caballinus „de cal") s.f., adj. 1. S.f. pl. (ZOOT.) Specie de animale domestice, cuprjnsă în genul Equus. V. cal. 2. Adj. Care aparţine cailor, privitor la cai (ex. specie c., rasă c.). CABALISTIC, -Ă (< fr.) adj. Magic misterios, tainic; obscur. CABALLERO [cabaXero], Fernân (pseud. Ceciliei Bohl von Faber) (1796—1877), romancieră spaniolă. A descris moravurile Spaniei meridionale într-o manieră idilică („La gaviotta"). CABANATLJAN, oraş în Filipine, în ins. Luzon, la N de Manila; 170,9 mii loc. (1989). Nod rutier. Centrul celei mai mari zone de cultură a orezului din ţară. Ind. alim. CABANĂ (< fr.) s.f. Construcţie, de obicei montană, pentru adăpostirea turiştilor, a vînăto-rilor etc. CABANIER, -Ă (< cabană) s.m. şi f. Persoană însărcinată cu paza şi administrarea unei cabane. CABANIS, Jose (n. 1922), scrfitor francez. Romane de analiză a problematicii juvenile („Vîrstă ingrată") şi a cuplului („Căsătoriile din interes"); eseuri în care consideră istoria o comedie umană („Saint-Simon, admirabilul"). GABANIS, Pierre Jean Georges (1757— 1801), medic, filozof şi om politic francez. Girondin. A considerat gîndirea ca un produs fiziologic al materiei („Raporturile dintre natura fizică şi cea morală a omului"). Reprezentant al ideologilor2. CABAN1ŢĂ ( _ —Santa Luzia- ~l. Săo Vicente^774-*^- —Santo Antâo 100 km ! ■U -1. B ranco --13?4r^R/£»e/ra Brava - -------, _----O---^ o_____ ^;-------- -I. Razo - -Pa Im eira HUI. Sal Pedra Lume 'Santa Maria- u. Săo Nicolau - =0-C-t=k-U^-V-~ ----------Villa de? ;REPUBUCA-CAPULUI VERDEA . Boa Vista- E kEJE\-EkEUETE\EC: - Viila do Tarrafal I. Maiol - Villa de Assomadao I. Secos (Rombo)-2829T\: --®“-T-*PIC0 00 FOGO -Villa de Nova S/nfra^Q—3sgo'|. Fogo ’Porto Inglăs - I. Săo Tiago- Praia ~ -I. Brava - IF/7/pe_ CAPUT STENARUM 320 Caracalla Constantin Caracaş Dumitru Caracostea tropicală cu frecvente perioade de secetă. Expl. de sare (5 mii t, 1986). Pe c. 10% din supr. ţării se cultivă trestie de zahăr, manioc, batate, tutun. Mici plantaţii de bananieri. Creşterea animalelor (bovine, pordne, caprine) Fabrici de ţigarete, de băuturi alcoolice ş.a. Pescuit (5 372 t, 1988). Turism. Moneda- 1 escudo =100 centavos. Exportă banane (c. 40%), preparate din peşte (c 40%), zahăr, sare şi importă cereale, produse petroliere, produse alim., autovehicule ş.a. Escală maritimă şi aeriană. — Istoric. Descoperite de portughezi pe la mijlocul sec. 15, în deceniul 7 a început colonizarea lor; între 1581 şi 1640 a fost posesiune spaniolă, apoi colonie a Portugaliei. în 1956 a fost creat Partidul African ai Independenţei din Guineea-Bissau şi Insulele Capului Verde (P.A.I.G.C.) (din 1980, Partidul African al Independenţei din Capul Verde — P.A.I.C.V.). în 1962 a început insurecţia armată împotriva dominaţiei portugheze. După răsturnarea regimului dictatorial din Portugalia (1974), C.V. şi-a proclamat la 5 iul. 1975 independenţa, sub actuala denumire. C.V. este o republică. Şeful statului este preşedintele republicii. Organul legislativ este Adunarea Naţională Populară,. 2. Cap în Africa Occidentală, situat pe coasta Senegalului, la 14°45’ lat. N şi 17°33’ long. V. în apropiere (17°32’ long. V) se află capul Almadies, cel mai vestic punct al continentului. CAPUT STENARUM, mic castru rSman în faţa pasului Turnu Roşu (sec. 2—3). Azi în satul Boiţa, oraşul Tălmaciu, jud. Sibiu. CAR1 (lat. carius) s.m. Nume dat mai multor speciî de insecte mici, dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros şi picioarele scurte, care trăiesc în lemn şi se hrănesc cu el. CAR2 (lat. carrus) s.n. 1. Vehicul terestru cu patru roţi, cu tracţiune animală (de obicei tras de boi), construit în cea mai mare parte din lemn şi folosit în mediul rural pentru transportul de sarcini utile (pînă la 2—3 t). ■ Conţinutul unui astfel de vehicul; p. ext. mulţime, grămadă (din ceva). □ C. alegoric v. alegoric. C. funebru (sau mortuar) = dric sau alt mijloc de transport cu care sînt duşi morţii la cimitir. 2. Subansamblu al unui sistem tehnic, care efectuează o mişcare ghidată, adesea intermitentă, pentru a aduce o piesă cu care este asamblat într-o astfel de poziţie faţă de restul sistemului, încît să fie posibilă realizarea unei anumite operaţii (ex. c unei maşini de scris). CARABAN s.m. (ENTOM.) Nasicorn. CARABÂT s.m. (ZOOL.) Nume generic dat larvelor acvatice ale tricopterelor. CARABIDE (< fr.; {s} lat. carabus „crab“ + gr. eidos „aspect") s.f. pl. Familie de insecte coleoptere alergătoare care se hrănesc cu omizi, viermi etc. (ex. calosoma gîndacul-auriu etc.). CARABINĂ (< fr.) s.f. 1. Puşcă cu ţeava scurtă şi ghintuită. 2. Cîrlig închis cu un arc lamelar, fixat de capătul unui lanţ, al unei curele etc. cu ajutorul unui inel, folosit pentru a prinde de el diferite obiecte. 3. Cîrlig pentru cablu fixat cu un dispozitiv, care permite rotirea uşoară a cablului. CARABINIER (Esticit se desfăşoară între culoarele Rika-Svica la N şi Timok-NiSava la S, avînd cea mai mare extindere pe terit. României şi unde se deosebesc trei sectoare: C. Orientali, C. Meridionali şi C. Occidentali. Carpaţii Orientali se întind ca unitate morfologică de la hotarul de N. al României pînă la valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă în valea Dîmboviţei. Sînt alcătuiţi din trei zone geologice, dispuse paralel: zona flişului (în E), cristalino-mezozoică (în centru) şi vulcanică (în V). Alt. max.: 2 303 m (vf. Pietrosu Rodnei). Se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, numeroase păsuri (Prislop, Bicaz, Ghimeş-Palanca, Bratocea, Buzău, Predeal etc.), sînt bine împăduriţi şi au depr. interioare: alcătuiesc principala zonă forestieră a ţării. Zăcăminte de petrol, sare, min. de mangan, fier, cupru, sulf etc. Resurse hidroenergetice. Zone turistice (masivele Rodnei, Ra rău, Ceahlău, Cheile Bicazului — Lacu Roşu, Lacul Sf. Ana etc.). Partea de S a Carpaţilor Orientali, cuprinsă între valea Oituzului, valea Prahovei şi Depr. Braşov, se individualizează ca o unitate aparte (Carpaţii Curburii). Carpaţii Meridionali se întind, ca unitate morfologică, de la valea Prahovei pînă la culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei, iar ca unitate geologică de la Dîmboviţa pînă la Dunăre. în alcătuirea lor intră ca unităţi tectonice Autohtonul şi Pînza Getică. Predomină şisturile cristaline care au determinat masivitatea lor cu o cuvertură de calcare cretacice (uneori organogene) ce dau forme de relief spectaculoase. Se caracterizează prin existenţa unor noduri orohidrografice, a unui număr redus de depr. intramontane şi de păsuri de culme (Bran, Vîlcan) şi trecători de vale (Lainici, Turnu Roşu). Prezintă frecvente urme glaciare în zona crestelor înalte. Alt. max.: 2 544 m (vf. Moldoveanu). Importante zăcăminte de cărbuni, min. de fier, mică, grafit. Turism în masivele Bucegi, Făgăraş, Retezat etc. Carpaţii Occidentali se întind între Dunăre la S şi Someş la N, constituind o sinteză geologică a celorlalte sectoare carpatice. Valea Mureşului îi împarte în două grupe pr.: M-ţii Apuseni în N, mai înalţi şi, M-ţii Banatului şi Poiana Rusca în S. Au un relief de culmi domoale. cu un ansamblu de nivele de eroziune etajate, puternic fragmentate de de-presiuni-golf, care pătrund adînc în masa muntoasă. Nuclee de şisturi cristaline şi graniţe alternează cu depozite sedimentare străbătute de roci eruptive. Prezenţa calcarelor a favorizat apariţia fenomenelor carstice. Nodurile orogra-fice au aspect de munţi-bloc, fără urme glaciare, separate prin depr. tectonice de tip golf. Alt. max.: 1 849 m (vf. Curcubăta Mare). Zăcăminte de bauxită, min. de aur şi argint. Obiective turistice; Cheile Turzii, Caraşului, Nerei, peşterile Scărişoara, Meziad, Focul Viu, Cetăţile Ponorului. CARPAŢI, societate patriotică (1892—1918), cu sediul la Bucureşti, înfiinţată de un grup de transilvăneni, cu filiale în principalele oraşe ale Regatului. A desfaşurat o activitate intensă de combatere a politicii de deznaţionalizare a românilor din Imp. Austro-Ungar. Iniţial, s-a numit Iridenta română. CÂRPE AUX [cârpo], Jean-Baptiste (1827— 1875), sculptor francez. Compoziţii pline de graţie şi ritm („Dansul“, pentru opera din Paris); numeroase busturi („îmbufnatul", „Amor rănit", replici -în Muzeul Naţional de Artă al României). CARPELĂ (< fr. {i}; {s} gr. karpos „fruct") s.f. Frunzişoară modificată, aşezată în centrul florii, care poartă ovulele; la gimnosperme, marginile sînt libere, la angiosperme ele sînt sudate, formînd o cavitate închisă. Adeseori, la angiosperme, mai multe c. reunite formează ovarul sau pistilul florii. CARPEN (lat. carpinus) s.m. Arbore din familia betulaceelor, înalt pînă la 28 m, cu frunze ovale dinţate şi cu flori grupate în amenţi (Carpinus betulus). Lemnul c. este dens, rezistent şi are o mare putere calorică. Creşte în Europa şi Asia Centrală. CARPEN, com. în jud. Dolj; 3 178 loc. (1991). CARPENTARIA [ca:p3ntereia]. golf larg la M. Arafura în N Australiei, cu ape puţin adînci şi numeroase ins., situat între Pen. Cape York (la E) şi Arnhem (la V); 328 mii km2; lungime: 600 km. Ad. max.: 71 m. Salinitate medie: 34,8°/00. Maree max.: 3,2 m. CARPENTIER Y VALMONT, Alejo (1904—1980), scriitor şi muzicolog cubanez. Romane de tehnică suprarealistă, inspirate din realităţile şi istoria lumii Antilelor („împărăţia acestei lumi“, „Paşii pierduţi", romanul „Recursul la metodă"). Versuri. CARPETĂ (< fr.) s.f. Covor de mici dimensiuni. CARPI (< lat. {i}) s.m. pl. Populaţie geto-da-cică care în sec. 2—3 d.Hr. a locuit terit. românesc la E de M-ţii Carpaţi. Organizaţi într-o puternică uniune tribală, c. neînglobaţi în provincia romană Dacia au avut un rol important în revitalizarea elementului daco-roman în condiţiile confruntării acestuia cu populaţiile migratoare, în perioada care a urmat retragerii stăpînirii romane la S Dunării. CARPICULTURĂ (< fr.) s.f. (ZOOT.) Cipri-nicultură. CARPINI, Giovanni del Plano (Piano) del (c. 1182—1252), călugăr italian. A călătorit, din iniţiativa papii Innocenţiu IV, din Lyon pînă la Karakorum, unde a asistat la înscăunarea hanului Guiuk, fiu lui Ogodai (1246). Op. pr.: „Călător ie% în ţările răsăritene". CARRÂ, Carlo (1881—1966), pictor italian. Unul dintre iniţiatorii futurismului. A evoluat ulterior către „pictura metafizică" („Idol hermafrodit"). Scrieri despre artă. CARRACCI, familie de pictori şi gravori italieni din Bologna: Lodovico C. (1555—1619), Alexis Carrel Agostino C. (1557—1602), Annibale C. (1560—1609), Antonio C. (c. 1583—1618), întemeietorii unei academii de pictură la Bologna, ale cărei principii eclectice, inspirate din arta marilor maeştri ai Renaşterii, au înrîurit pictura italiană a sec. 17. CARRARA, oraş în Italia centrală (Toscana), în apropiere de M. Mediterană; 69,1 mii loc. (1987). Expl. şi prelucr. marmurii. Dom (sec. 12—14), palat ducal (sec. 16). CARREL, Alexis (1873—1944), chirurg şi fiziolog francez. Cercetări asupra grefelor de ţesuturi şi a cultivării lor in vitro; a efectuat prima sutură vasculară. Studii de sinteză („Omul, fiinţă necunoscută"). Premiul Nobel (1912). CARRERA, ANORADE, Jorge (1903— 1978), scriitor ecuadorian. A conferit o dimensiune universală temelor inspirate de pămîntui natal şi de situaţia indienilor, în poeme („Registrul lumii") şi în eseuri („Calea Soarelui sau împărăţia fabuloasă de la Quito"). CARRERAS, Josă(n. 1946), tenor spaniol. Se remarcă prin dicţia clară şi sensul rafinat al liniei melodice în roluri din „Don Carlos", „Nabucco", „Manon Lescaut", „Corsarul", pe toate marile scene ale lumii (Carnegie Hali, Scala, Covent Garden ş.a.). CARRILLO SOLARES [cariXo], Santiago (n. 1915), om politic comunist spaniol. A luat parte la Războiul civil din Spania (1936—1939). Secretar general al Partidului Comunist din Spania (1960—1982). CARROLL[kaersl], Lewis (pseud. lui Charles Lutwidge Dogson) (1832—1898), scriitor şi matematician englez. Literatură pentru copii („Alice în ţara minunilor"). CARSIUM, castru roman, construit probabil în 103 Î.Hr. pe locul unei vechi aşezări geto-dacice, pentru paza vadului de ia Gura lalomiţei. Azi Hîrşova, jud. Constanţa. CARSON CITY [ca:sn siti], oraş în V S.U.A., centru ad-tiv al statului Nevada; 32 mii loc. (1980). Expl. de min. argentifere. Ind. electrotehnică. Turism. CARST (< germ. {ij; {s} Kars) s.n. (GEO-MORF.) Regiune din scoarţa Pămîntului, formată în roci solubile: calcare şi dolomite (c. principal) sau în sare gemă, săruri de potasiu, anhidrit şi gips (c. secundar), ca urmare a dizolvării provocate de circulaţia intensă a apelor subterane sau de suprafaţă. Relieful c. este reprezentat prin forme morfologice interioare (peşteri, avene) sau exterioare (lapiezuri, doline, chei, puţuri, plonje). CARSTIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine carstului, privitor la carst, specific carstului. □ Regiune c. — regiune cu carst foarte dezvoltat. CART (< fr.) s.n. Serviciu de patru ore, executat în mod permanent, pe schimburi, la bordul unei nave, de membrii echipajului. CARTAGENA [cartahena] 1. Oraş în SE Spaniei (Murcia), port comercial şi militar la M. Mediterană; 169 mii loc. (1987, cu suburbiile). Expl. de min. argentifere, de plumb şi zinc. Siderurgie, constr. navale, prelucr. petrolului. Nod de comunicaţii. Catedrală (sec. 13, restaurată). Fundat de cartaginezi la 227 î.Hr., apoi colonie romană. 2. Oraş în NV Columbiei, port la M. Caraibilor; 531,4 mii loc. (1985, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Export de petrol şi cafea. Ind. chimică, textilă şi piei.; prelucr. metalelor; şantiere navale. Universitate (1824). Fundat în 1533. Unul dintre pr. oraşe ale Americii spaniole. CARTAGINA, oraş-stat sclavagist întemeiat, potrivit tradiţiei, în 814 î.Hr. în N Africii, pe coasta G. Tunis, de colonişti fenicieni din Tir. în sec. 7—3 î.Hr. a devenit mare putere în bazinul occidental al M. Mediterane. A purtat cu Roma trei mari războaie (războaiele punice). Înfrîntă de romani şi dărîmată (146 î.Hr.), refăcută în sec. 1 î.Hr., C. a fost reşedinţa prov. romane Africa, iar din 439 capitala regatului vandal. Cucerită de bizantini (533), a fost din nou distrusă de arabi (698). 332 Cartâgina. Ruinele cetăţii CART AN [carta]!. Elie Joseph. C. (1869— 1951), matematician francez. Prof. univ. la Sorbona. A publicat lucrări în domeniul geometriei diferenţiale, al teoriei grupurilor şi de fizică matematică. M. de onoare al Acad. Române (1931). 2. Henri C. (n. 1904), matematician francez. Fiul lui C. (1). Prof. univ. la Paris. Unul dintre conducătorii Şcolii Normale Superioare şi fondator al grupului Bourbaki. Lucrări de teoria funqiilor complexe cu mai multe variabile şi de algebră omologică. CARTARE (< carta) s.f. 1. Totalitatea operaţiunilor de urmărire şi delimitare în teren şi de transpunere, prin semne şi culori convenţionale, pe hărţi topografice sau fotograme a răspîndirii şi a caracterelor diferitelor elemente din natură (roci şi formaţiuni geologice, forme de relief, ape subterane, soluri, plante, animale etc.). 2. Operaţie de repartizare, grupare (la poştă) a scrisorilor după adresele destinatarilor. □ Cartarea vagoanelor = distribuirea vagoanelor în depou sau într-un atelier de cale ferată, gruparea lor pe liniile de descărcare şi trecerea lor într-o schemă pentru a fi identificate rapid. CfRTĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Act prin care se recunoşteau, în ev. med., anumite privilegii şi libertăţi unor clase sau pături sociale (ex., în Anglia, Magna Charta Libertatum, 1215). 2. Manifest cuprinzînd revendicări ale unei organizaţii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care stă la baza organizării şi funcţionării unei organizaţii internaţionale, (ex. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite). 4. Document prin care două sau mai multe state se obligă să respecte şi să aplice anumite principii în relaţiile dintre ele şi cu alte state. 5. P. ext. Document de o însemnătate deosebită pentru viaţa socială şi politică a unei ţări (ex. „Carta 77“ în Ceho-Slo-vacia). CARTE (lat. charta; II fr.) s.f. I. 1. Reunire în volum a unui număr mai mare de 48 de file tipărite. Formatul c. poate fi in- folio, in-quarto, in-octavo etc. 2. P. ext. Scriere (cu conţinut literar, ştinţific, didactic etc.) a unui autor, apărută în formă de carte (I 1). □ Cărţi populare — scrieri epice religioase, apocrife, astrologice, de prevenire, hagiografice, didactice, moralizatoare, fantastice etc., cu o mare difuzare în Evul Mediu, în toată Europa. Provenind din Orientul antic sau din Occidentul medieval, ocupă o poziţie intermediară între folclor şi literatura cultă, fiind creaţii individuale, dar răspîndite neîngrădit şi adaptate continuu specii locului şi timpului. ■ Parte mai mare decit Jn capitol dintr-o scriere de proporţii mari. 3. învăţătură, ştiinţă, cultură. 4. Registru. □ Cartea mare = registru de contabilitate care cuprinde conturile sintetice, în care se înscriu sistematic operaţiile economice şi financiare grupate după natura lor; maestrul1. C. funciară (sau funduară) — registru de publicitate imobiliară, rinut în unele judeţe ale României, în care io înscriu drepturile şi se notează actele privitoare la bunurile nemişcătoare afiate pe terit. lor. C. de imobil = registru ţinut în fiecare imobil urban în care sînt trecuţi, pe apartamente, toţi locatarii acestuia. 5. Document. □ C. de muncă. v. carnet de muncă .(FIN.) C. de credit = document care serveşte la efectuarea plăţilor fără numerar şi care conferă clientului unei bănci dreptul de a obţine, fără plată imediată, ci doar în schimbul semnării unei facturi, bunuri şi servicii, de la orice instituţie financiară specializată care recunoaşte instituţia emitentă; contravaloarea facturilor semnate de client se preia din contul acestuia, deschis la instituţia respectivă, transferîndu-se periodic, prin cec sau alte instrumente de plată creditorilor beneficiarului. C. de bancă — document care permite clientului unei bănci să ridice bani de la orice filială sau ghişeu al băncii emitente sau de la orice bancă ce face parte dintr-un anumit sistem bancar. C. roşie = document elaborat la recomandarea O.N.U., în care sînt înscrise speciile de plante şi animale rare, endemice sau ameninţate cu dispariţia. II. „ 1. Bucată de carton pe care sînt imprimate unele date şi cu diferite întrebuinţări: corespondenţă (c. poştală), identificare (c. de vizită) etc. 2. Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartonaşe dreptunghiulare, diferenţiate după culorile, simbolurile şi desenele imprimate pe ele, folosite la anumite jocuri de noroc. □ Expr. A da cărţile pe faţă = a-şi arăta^ gîndurile sau planurile, a spune adevărul. III. (înv. şi pop.) 1. Scrisoare, epistolă. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document, dovadă; diplomă. 0 (înv.) C. de judecată = hotărîre, sentinţă judecătorească. CARTEL (< fr.) s.n. 1. Uniune monopolistă în cadrul căreia întreprinderile participante stabilesc preţurile, condiţiile de vînzare a mărfurilor lor şi de aprovizionare, termenele de plată, cantitatea de mărfuri ce urmează să o producă fiecare (cota de producţie) şi îşi împart pieţele de desfacere. □ C. internaţional reuneşte întreprinderi din aceeaşi ramură de producţie, dar din ţări diferite, în scopul creşterii puterii economice şi a influenţei pe piaţa mondială a firmelor care aparţin cartelului. 2. Coaliţie între două sau mai multe partide politice în vederea campaniilor electorale. CARTELĂ (< it.) s.f. 1. Carneţel, bucată de carton sau de hîrtie care conţine bonuri detaşabile, imprimate şi numerotate, pe baza cărora se poate servi masa la o cantină sau se pot obţine produse raţionalizate. 2. Bandă de carton perforată care indică un anumit desen după care se ţese o stofă. 3. C. perforată = dreptunghi de carton, destinat înregistrării informaţiei printr-o serie de perforaţii într-un cod prestabilit; se utilizează la calculatoare, maşini-unelte cu comandă progam. C. magnetică = dreptunghi din material plastic, acoperit cu substanţă magnetică, pe care poate fi înregistrată informaţia prin magnetizarea unor zone de suprafaţă într-un cod prestabilit. CARTER (< fr. {i}) s.n. înveliş metalic care susţine şi protejează anumite elemente în mişcare ale unei maşini putînd servi şi ca recipient pentru lubrifiantul necesar. CARTER [ca:t3]', Sir Charles Frederik (n. 1919), economist britanic. Prof. univ. la Cam-bridge. Contribuţii la studiul investiţiilor şi al influenţei progresului tehnic în economie („Industria şi progresul tehnic", „Investiţia în inovaţii"). CARTER [ca.’taj Howard (1873—1939), egiptolog englez. împreună cu W. FI. Petrie şi lord G. Carnarvon a făcut săpături în Egipt ia Valea Regilor şi Teba. A descoperit (1922) mormîntul faraonuluiu Tutankhamon. CARTER [ca:ta],rJimmy (James Earl, Jr.) (n. 1924), om politic american. Membru al Partidului Democrat. Preşedinte al S.U.A. (1977—1981). CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ v. Pravila lui Vasile Lupu. CARTESIUS V. Descartes. CARTEZIAN, -Ă (< fr.) adj.,s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine cartezianismului, privitor la cartezianism. □ (MAT.) Coordonate carteziene = coordonate raportate la un sistem de referinţă format din două sau trei axe rectangulare. Produs c (a două mulţimi A, B; notat A x B) — mulţimea perechilor ordonate de forma (x, y), unde x e A şi y t B. 2. S.m. şi f. Adept al cartezianismului. CARTEZIANISM (< fr.) s.n. 1. Filozofia lui Descartes. 2. Filozofia discipolilor lui Descartes („şcoala carteziană") şi a celor care s-au numit ei înşişi cartezieni: Malebranche, Spinoza, Leibniz. 3. Tradiţie filozofică şi ştiinţifică, de la Descartes pînă în zilele noastre (G. Bachelard, Ed. Husserl, N. Chomski), prezentînd caracteristicile gîndirii lui Descartes: metodă, ordine, rigoare, recuperarea perspectivei idealiste. CÂRTI ANU, Gheorghe (1907—1982. n. Borca, jud. Neamţ), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul sintezei reţelelor electrice, al modulaţiei de frecvenţă. A participat la realizarea primelor studiouri de radiodifuziune din Bucureşti. CARTIER (< fr.) s.n. 1. Parte a unui oraş deosebită de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice, arhitectonice etc.) şi care formează o unitate organică distinctă. ■ Locuitorii acestei părţi a oraşului. 2. Parte din comandamentul unei mari unităţi, compusă din personalul de deservire şi din mijloacele de transmisiuni. □ Marele cartier general = (în timp de război) organul suprem de conducere a armatei, în frunte cu comandantul său suprem. 3. Fiecare dintre părţile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupă (ex. c. tribord, c. babord). CARTIER [cartiş], Jacques (1491—1557), navigator francez. A întreprins patru călătorii către Canada (din 1534), explorînd ins. New-foundland, ţărmurile Labrador, str. Belle-lsle şi Cabot, G. şi fl. Sf. Laurenţiu, ins. Anticosti şi Prince Edward. 333 CASANDRA CARTILAGINOS, -OASĂ (< fr,. lat.) adj. Format din cartilaje; cu cartilaje. Ţesut c. = ţesut conjunctiv elastic şi rezistent alcătuit din substanţă fundamentală (condrină), fibre (reticu-lare, colagene sau elastice) şi celule (condro-cite). Intră în compunerea unor formaţiuni anatomice. CARTILAJ (CARTILAGIU) (< fr.) s.n. Formaţiune anatomică din care este format scheletul peştilor cartilaginoşi şi al embrionului vertebratelor şi omului; la adulţi mai persistă în pereţii bronhiilor şi traheii. în pavilionul urechii etc. Se întîlneşte şi la unele animale nevertebrate (cefalopode, moluşte); (pop.) zgîrci. V. diafiză. C^RTING (< engl., fr.) s.n. Cursă sportivă cu automobile mici, joase, fără caroserie, avînd motoare ce nu depăşesc 100 cm3. CARTIRUI (< rus.) vb. IV tranz. A încarti-rui. * CARTISM (< engl.) s.n. Mişcare politică a proletariatului englez, desfăşurată în deceniile 4—5 ale sec. 19, cu scopul de a obţine satisfacerea unor revendicări economice şi politice. CARTNIC (< cart) s.m. Ofiţer care face de cart pe o navă. CARTODIAGRAMĂ (< fr.) s.f. Cartogramă în care fenomenele şi mărimea diferiţilor indicatori statistici, raportaţi la unităţi teritorial-ad-ministrative, sînt reprezentate prin intermediul diagramelor. CARTOF (< germ.) s.m. 1. Plantă din familia solanaceelor. cu flori albe sau violete şi cu tulpini subterane îngroşate (tuberculi) de formă rotundă, ovală sau alungită, conţinînd 14—27% amidon şi vitaminele A, B şi C (Solanum tuberosum). Originar din America de Sud, c. a fost introdus în cultură în România la sfîrşitul sec. 18. ■ Tuberculul acestei plante, folosit în alimentaţie, în ind. alim. şi ca furaj. □ Zahăr de cartofi = glucoză obţinută din amidonul din cartofi. 2. Cartof dulce = batat. CARTOFOR, -Ă (< ngr.) s.m. şi f. Persoană care are patima jocului de cărţi. CARTOGRAF, -A (< fr. {i}; {s} fr. carte „hartă“ + gr. grapho „a scrie") s.m. şi f. Specialist în cartografie. CARTOGRAFIA (< cartografie) vb. I tranz. A executa hărţi şi planuri topografice. CARTOGRAFJE (< fr. {i}) s.f. Ştiinţă care studiază metodele şi tehnica de întocmire şi folosire a hărţilor şi a planurilor topografice. CARTOGRAFIERE (< cartografia) s.f. Acţiune de întocmire a hărţilor pe baza surselor cartografice prin reprezentarea pe o bază topografică a anumitor elemente şi fenomene. CARTOGRAMĂ (< fr. |i|; {s} fr. carte „hartă" + gr. gramma „scriere") s.f. Reprezentare grafică pe o hartă a unor mărimi referitoare la răspîndirea, la gradul de intensitate etc. al unor fenomene statistice, prin haşuri, tente de culori etc. dispuse pe locul înregistrării fenomenelor. CARTOJAN, Nicolae (1883—1944. n. Călu-găreni, jud. Giurgiu), istoric literar român. Acad. (1941), prof. univ. la Bucureşti. Studii şi cercetări fundamentale asupra literaturii române vechi („Cărţile populare în literatura românească", „Istoria literaturii române vechi"). A fondat şi condus publicaţia Cercetări literare. CARTOMETRIE (< fr.) s.f. Ramură a cartografiei care studiază procedeele de măsurare pe hărţi şi planuri a distanţelor şi suprafeţelor. CARTON (< fr. {i}) s.n. 1. Produs industrial de papetărie, obţinut prin aceleaşi procedee şi avînd aceleaşi proprietăţi generale ca şi hîrtia, de care se deosebeşte prin structura lui mai compactă, grosimea mai mare şi flexibilitatea mai mica. □ C. asfaltat = c. celulozic sau c. celulozic cu fîbre textile, impregnat cu bitum filerizat. 2. Desen pe hîrtie sau c (1) servind ca model la executarea unei tapiserii, a unei fresce, a unui vitraliu etc. 3. Tub mic de hîrtie groasă la capătul unor ţigări, prin care se trage fumul. 4. Tăviţă de c. (1) pentru prăjituri, bomboane etc. CARTONA (< fr.) vb. I tranz. A lega o carte, un caiet etc. cu coperte de carton (1) sau a asigura o hartă, o planşă etc. cu un suport protector de carton (1), sau, p. ext., de piele, de pînză, de vinilin etc. CARTONAJ (< fr.) s.n. 1. Acţiunea de a cartona; cartonare. 2. Atelier în care se confecţionează obiecte de carton. CARTOREPRODUCERE s.f. Ramură a cartografiei care studiază metodele şi mijloacele de multiplicare a planurilor şi hărţilor. CARTOTECĂ (< germ.; {s} germ. karte „hartă" + gr. theke „cutie") s.f. Totalitatea fişelor de evidenţă (privitoare la personalul, materialele etc. dintr-o întreprindere), orîn-duite după anumite criterii. ■ Cutie, dulap în care se păstrează asemenea fişe. CARTUŞ (< fr.) s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevăzut cu o capsă de amorsare şi care este încărcat de obicei cu un exploziv şi cu unul -au mai multe proiectile. După întrebuinţare, pot fi: c. de instrucţie (fară exploziv şi cu proiectil de lemn), c. de manevră (cu exploziv şi eventual cu proiecţii de lemn), c. de război (folosit în luptă) etc. 2. C. filtrant = parte a măştii de gaze care conţine filtrele ce împiedică pătrunderea gazelor nocive şi purifică aerul. 3. Piesă cilindrică de exploziv, prevăzută la un capăt cu un locaş pentru introducerea capsei. 4. Armătură metalică cilindrică a miezurilor de turnătorie pentru piese tubulare mari. 5. Text încadrat în chenar de pe o pagină imprimată; ornament care încadrează un titlu sau un text imprimat. 6. (ARHIT.) Motiv ornamental cu aspect de chenar care are în mijloc un spaţiu liber, rezervat unei inscripţii, unei date sau embleme oarecare, şi care se aşază pe frontispiciul unei clădiri, deasupra unei uşi etc. CARTUŞIERĂ (< fr.) s.f. 1. Geantă sau cutie de piele sau de pînză, prinsă de obicei de centură şi în care se ţin cartuşele (1). 2. Brîu de piele sau de pînză, cu lăcaşuri, în care se introduc cartuşele (1). CARTWRIGHT [ca:trait],Edmund (1743— 1823), inventator englez. Constructorul unui război de ţesut mecanizat (1785) şi al unei maşini de cardat (1789). CARUARU, oraş în NE Braziliei (Pernam-buco); 190,8 mii loc. (1985). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. chimică, încălţ., textilă şi alim. CARUL MARE, numele popular al unei grupări de stele din constelaţia Ursa Mare, alcătuită din şapte stele, dintre care patru reprezintă cutia carului, iar celelalte trei oiştea; pe prelungirea laturii din spatele carului, la o depărtare de cinci ori cît această latură, se găseşte Steaua Polară. V. Mizar, Alcor. CÂRUL MIC, numele popular al unei grupări de stele din constelaţia Ursa Mică. alcătuită din şapte stele, dintre care patru reprezintă cutia carului, iar celelalte trei oiştea; la capătul oiştii se află Steaua Polară. CARUNCUL, -Ă (< fr., engl.; {si lat. caruncula „bucată de carne") s.f. şi n. t. S.f. Excrescenţă cărnoasă, mai ales la seminţe, neprotejată de învelişuri. 2. S.n. Formaţiune anatomică de forma unei mici excrescenţe sau eminenţe cărnoase (ex. c. lacrimal). 3. S.f. (ZOOL.) Proeminenţă cornoasă (sau cărnoasă), uneori colorată (roşie, neagră), care ornamentează capul, gîtul sau baza ciocului unor păsări (cazuar, curcan, cocoş, lebădă, porumbel ş.a.)- CARUSEL (< fr.) s.n. Căluşel. CARUSO, Enrico (1873—1921), tenor italian. Timbru şi intensitate excepţională a vocii. A cîntat la Londra, la Scala din Milano, la Metropolitan Opera din New York ş.a. Creaţii remarcabile în „Carmen", „Rigoletto", „Paiaţe". Carvaka (cuv. sanscrit) [cearvaca] subst. Sistem filozofic indian care respinge autoritatea „Vedelor", negînd existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului şi existenţa unei alte vieţi după moarte; predică trăirea vieţii cu toate bucuriile şi plăcerile ei ca mijloc de a uşura durerea existenţei. CASA (< fr.) vb. I tranz. t. (DR.) A anula o hotărîre judecătorească în urma admiterii recursului sau a recursului extraordinar. 2. (CONT.) A efectua totalitatea operaţiilor privind scoaterea definitivă din folosinţă şi din inventar a unui mijloc fix a cărui folosire, reparare sau modernizare nu mai sînt economice; a lichida. 3. A sparge. CASA ALBĂ, reşedinţa preşedinţilor S.U.A., situată în Washington. Construită în 1814—1817 după planurile arhitectului James Hoban. C AS ABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Casant. 2. (Despre o hotărîre judecătorească) Care poate fi casat (1). 3. (Despre mijloace fixe) Care poate fi casat (2). CASABLANCA (DAR E L-BEI DA), oraş în Maroc, port la Oc Atlantic (23,2 mii. t, 1985); 2,89 mii. loc. (1990, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Mare centru comercial şi ind., care asigură 85% din prod. ţării (alim., siderurgie, conf., ţesături, ciment, ind. chimică, hîrtie). Şantiere navale. Export de fosforite, cereale şi lînă. Pescuit. întemeiat în sec. 16. Aici a avut ioc o conferinţă anglo-americană (14—24 ian. 1943) care a hotărît măsuri militare comune pentru anul 1943 (operaţiunile din Africa şi deschiderea unui front în Italia). CASALS, Pablo (1876—1973), violoncelist şi dirijor spaniol. împreună cu A. Cortot şi J. Thibaud a alcătuit un celebru trio. Prestigiu mondial întemeiat pe o interpretare echilibrată, clasicizantă, dublată de forţă expresivă. CASANDRA (KASSANDRA) (în mitologia greacă), fiica lui Priam, regele Troiei, şi a Hecubei. Preoteasă a lui Apolo, acesta a înzestrat-o cu darul profeţiei, osîndind-o, în acelaşi timp, ca spusele sale să nu fie crezute. A prevestit în zadar prăbuşirea Troiei. Luată 334 sclavă de Agamemnon, a fost omorîtă, împreună cu acesta, de Clitemnestra. CASANDRU (KASSANDROS) (c. 355—297 î.Hr.), general macedonean. în timpul luptei pentru putere dintre diadohi, a supus Grecia (317 î.Hr.) şi şi-a întărit autoritatea asupra Macedoniei, proclamîndu-se rege al acesteia (306—297 î.Hr.). Din ordinul lui au fost ucişi în 309 î.Hr. soţia lui Alexandru cel Mare (Roxana) şi fiul acestuia (Alexandru). CASANOVA DE SEINGALT [sSgalt] Giovanni Giacomo (1725—1798), aventurier ve-neţian. Celebru prin peripeţiile sale galante, evocate în memorii („Povestea vieţii mele“). CASANT, -Ă (< fr.) adj. Care se crapă sau se sparge relativ uşor dacă este supus la efort, fără a se deforma în mod vizibil. CAS41P (< .tc.) s.m. (Reg.) Măcelar. ■ Fig. Om crud. CASARE (< casa) s.f. 1. Acţiunea de a casa. 2. (IND. ALIM.) Degradare a culorii şi a stabilităţii vinurilor şi sucurilor de fructe la contactul acestora cu aerul. Defectul este cunoscut şi sub numele de casă. CASA ŞCOALELOR, instituţie pendinte de Ministerul Instrucţiunii, înfiinţată în 1896 pentru construirea de şcoli primare şi dotarea lor. în anul şcolar 1909/1910 au luat fiinţă Biblioteca şi Muzeul C.Ş., primul muzeu pedagogic din România. Editura C.Ş., fundată In 1908, a scos „Biblioteca pentru popularizarea ştiinţei", cu concursul lui G. Ţiţeica, I. SimionescUj luliu Moisil, dr. C. Istrati ş.a., şi „Biblioteca pentru popor", condusă de M. Sadoveanu, cu colaborarea lui G. Coşbuc, G. Popa-Lisseanu, Gh. Dima ş.a. C.Ş. a funcţionat pînă în 1948. CASATĂ (< it.) s.f. Sortiment de cofetărie preparat dintr-o combinaţie de mai multe feluri de îngheţată mai consistentă, dispusă în straturi şi ambalată în pachete. CASAŢIE (< fr.) s.f. (în unele state) Organ judecătoresc suprem, competent a casa (1) hotărîrile pronunţate de organele judecătoreşti de grad inferior. GIVSĂ1 (lat. casa, 3 < fr.) s.f. 1. Clădire cu una sau cu mai multe încăperi care serveşte drept locuinţă. ■ (Reg.) Cameră, odaie. OC. de veci = mormînt; cavou. 2. încăpfere specială într-o clădire, avînd o anumită destinaţie. □ Casa ascensorului — spaţiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spaţiul dintr-o clădire în care se găseşte scara. 3. Cutie paralelipipedică în care se păstrează, distribuite în casete sau căsuţe, literele, semnele etc. tipografice de acelaşi caracter. 4. Gospodărie. 5, Totalitatea celor care trăiesc împreună într-o casă1 Oh formînd o familie; familie. ■ Dinastie; neam. ■ Căsnicie, menaj. 6. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituţii, aşezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. □ C. de economii = instituţie publică de credit care se ocupă cu atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale populaţiei, acordînd pentru acestea dobîndă. C. de credit = instituţie care acordă credite, primeşte sume spre fructificare, efec-tuînd operaţii de schimb, depozitare şi incasso. C. de consemnaţiuni = instituţie financiară destinată depozitării garanţiilor. C. de cliring = asociaţie de persoane, membre ale bursei, care garantează (prin propriile lichidităţi, fond de garanţie şi un sistem de depuneri instituit de membrii săi, brokeri şi clienţi) că orice tranzacţie va fi onorată la timp. Atribuţii: verifică exactitatea datelor din confruntări, înregistrează toate tranzacţiile zilei, încheie contracte de bursă. C. de ajutor reciproc = asociaţie benevolă a unor angajaţi sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi şi de ajutoare membrilor ei din fondurile obţinute îndeosebi din depuneri lunare de cotizaţii şi din dobînzi. Pabio Casais Case frăţeşti = organizaţii de ajutor mutual ale muncitorilor, create în a doua jumătate a sec. 19 şi răspîndite mai ales în centrele miniere din Transilvania. C. de naştere = instituţie medico-sanitară, în mediul rural sau urban, în care se acordă mamelor, la naştere, asistenţă calificată. C. de vegetaţie = construcţie specială, cu acoperiş şi pereţi de sticlă, folosită pentru experienţe de agrochimie, fiziologie vegetală etc., plantele fiind cultivate în vase de vegetaţie. C£SĂ2 (< it., germ.) s.f. t. Dulap sau ladă din fier în care se ţin bani, hîrtii de valoare etc. (c. de bani). 2. Masă, pupitru, ghişeu unde se achită costul unor mărfuri sau al unor servicii (ex. c. din magazine, c. de bilete din gări etc.). 3. Sumă de bani care se află în cas!°ria unei întreprinderi sau-unei instituţii. □ C. p,. cipală = serviciu care administrează ansamblul mişcări-lo*- de fonduri ale unei întreprinderi. Registru de c. = registru în care casierul consemnează încasările şi plăţile efectuate. Plus (sau minus) de c. = diferenţă în plus (sau în minus) între soldul faptic şi soldul scriptic al casei 2 (3). Plafon (sau sold) de c. = limită legală maximă a sumei de bani care poate fi păstrată perpetuu într-o casierie pentru a se efectua plăţi curente mărunte şi urgente. Plan de c. = plan care cuprinde, pe posturi distincte, încasările şi plăţile ce urmează să se efectueze în numerar de către o întreprindere sau instituţie. □ Expr. A face casa = a întocmi situaţia încasărilor şi plăţilor unei zile. CASCADĂ (< fr.) s.f. 1. Cădere naturală de apă pe cursul unui rîu, fluviu sau torent provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii. Frecvente în regiunile calde şi umede peste fostele praguri glaciare, în unităţile înalte de relief unde bancurile de roci dure alternează cu altele mai moi. C. cu cea mai înaltă cădere de apă din lume este Angel (Venezuela, 979 m). în România cea mai înaltă c. este Izvorul Cailor (M-ţii Rodnei, 150 m). □ C. de hidrocentrale — grup de centrale hidroelectrice, în componenţa unui sistem hidroenergetic amenajate în serie pe un curs de apă, ce pot avea sau nu lacuri proprii de acumulare. □ Expr. Cascadă de rîs = rîs zgomotos, sacadat şi prelungit. 2. (TEHN.) Montaj în c. = mod de legare a unor aparate, maşini sau circuite electrice pentru a îmbunătăţi factorul de putere sau pentru a modifica fără pierderi turaţia acestora. CASCADELOR (CASCADE RANGE) [kaskeid reind3], Munţii ~, lanţ muntos vulcanic şi cristalin în V S.U.A. şi Canadei, de-a lungul ţărmului Oc. Pacific. Lungime: 1 126 km. Alt. max.: 4 392 m (Mt. Rainier). Numeroşi vulcani stinşi. Parcuri naţionale. CASCADOR (< fr.) s.m. 1. Clovn sau acrobat la circ care execută salturi primejdioase. 2. Persoană special antrenată care dublează un actor în cursul filmării unor secvenţe de mare risc fizic sau execută salturi, căzături periculoase în diverse scene. CASCĂ (< fr.) s.f. 1. Acoperămînt de cap din cauciuc sau din material plastic care fereşte părul de apă. 2. Acoperămînt pentru protecţia capului, confecţionat dintr-un material rezistent (metal, piele, textolit etc.) şi folosit de militari, de unii muncitori, de unii sportivi etc. ■ Dispozitiv metalic, în saloanele de coafat, de forma unei căciuli, care serveşte la uscarea părului. 3. Receptor electro-acustic format dintr-una sau din două capsule telefonice echipate cu un sistem de susţinere care le menţine pe urechile ascultătorului. CASCHŞTĂ (< fr.) s.f. Şapcă mare, rotundă, cu cozoroc, care face parte din echipamentul militarilor. GASELLA, Alfredo (1883—1947), pianist, dirijor, profesor, teoretician şi compozitor italian. Simfonii, opere („Mitul lui Orfeu"), balete, muzică de cameră, coruri şi cîntece de orientare neoclasică. CASER9LĂ (< fr.) s.f. f. Capsulă de porţelan cu coadă,, folosită în laborator pentru 335 CASTANIETĂ topirea substanţelor vîscoase şi puţin volatile. 2. Cratiţă adîncă cu coadă şi cu fundul plat, folosită în bucătărie. CASEROS, oraş în E Argentinei, suburbie vestică a capitalei Buenos Aires; 345,8 mii loc. (1980). Se mai numeşte Tres de Febrero. CASETĂ (• CĂPUŞU MARE, com. în jud. Cluj, pe Căpuş; 4 503 loc. (1991). Expl. de min. de fier (Căpuşu Mic). 349 CĂTLĂBUGA CĂPUTARE (< căpută) s.f. Operaţie de aplicare a unei căpute noi' la un obiect de încălţăminte uzat. CAPUTĂ (probabil cuv. autohton) s.f. Partea din faţă%a încălţămintei, care acoperă degetele şi regiunea falangelor. CĂRA (lat. *carrare) vb. I tranz. şi refl. 1. Tranz.  duce, a transporta ceva (în cantităţi mari). 2. Refl. Fam. A pleca repede (şi pe furiş). CĂRÂND, com. în jud. Arad; 1 501 loc. (1991). CĂRARE (lat. carraria) s.f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla de obicei numai cu piciorul; potecă. 2. Linie obţinută prin despărţirea în două a părului de pe cap. CĂRĂBĂŢ, Petrea, vornic al Ţării de Jos a Moldovei, în timpul domniei lui Ştefăniţă. A învins în aug. 1518 la Ştefăneşti, pe Prut, o armată de tătari care invadase ţara. CĂRĂBUŞ s.m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, lungă de 2—2,5 cm, cu elitrele tari, castanii; apare în lufta mai şi se hrăneşte cu frunzele arborilor; larvele rod rădăcinile plantelor (Melolontha melolontha); găinuşă, qîndac de mai. CĂRĂMIDĂ (< ngr.) s.f. Material de construcţie artificial, avînd formă prismatică, obţinut dintr-o pastă de argilă, nisip amestecate cu apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal etc.) prin presare, fasonare, uscare şi, de regulă, ardere; este folosită, în general, la executarea zidăriilor. □ C. refractară = c. confecţionată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă, folosită la zidirea focarelor, a cuptoarelor metalurgice etc.; se produc c.r. silicoase (c silică sau c. dinas), silico-aluminoase corindonice, cromîtice magneziene etc. CĂRĂMIDĂR|E (< cărămidă) s.f. Loc special amenajat, împreună cu instalaţiile, pentru confecţionarea cărămizilor; fabrică de cărămizi. CĂRĂMIZIU, -IE (< cărămidă) adj. De culoarea cărămizii; roşiatic. CĂRĂUŞ (< căra) s.m. Persoană care face cărăuşie. CĂRĂUŞIE (< cărăuş) s.f. Transport de mărfuri sau ele persoane executat, de obicei, cu căruţele în temeiul unui contract; ocupaţia de cărăuş. CĂRBUNARI, com. în jud. Caraş-Severin; 1 513 loc. (1991). CĂRBUNE (< lat. carbo, -onis) s.m. I. 1. Rocă sedimentară organogenă, caustobiolitică, rezultată prin acumularea materiei vegetale şi îmbogăţirea lentă în carbon a acesteia. C. s-au format (autohton sau alohton), prin depunerea în ape marine de litoral, unde marea invadează uscatul periodic (c. paralici), în mlaştini sau în ape dulci (c limnici). în zăcămînt, c se prezintă ca o masă de culoare galbenă-brună pînă la neagră, întreruptă de intercalaţii de steril. Conţine carbon (55—96,5%), oxigert (2,5—40%), hidrogen (1—6%), azot (sub 2%), fosfor, sulf ş.a. Principalele tipuri sînt: c humici (turbă, lignit, c. brun, huilă, antracit), c. sapropefîci (boghead, cannel) şi c. liptobiolitici proveniţi prin transformarea resturilor de plante bogate în substanţe răşinoase şi ceroase. Cei mai vechi c. s-au format în Devonian. Alături de ţiţei, c. reprezintă principalul combustibil mineral şi sursă de materii prime. □ (CHIM.) C. activ = c. cu structură poroasă, a cărui putere de adsorbţie a fost mărită printr-un tratament fizico-chimic, utilizat la recuperarea gazolinei din gazele de sondă, epurarea apelor, reţinerea noxelor din aer sau dezodorizarea aerului. C. animal = c. de oase sau de deşeuri animale, obţinut prin calcinarea oaselor, folosit ca adsorbant pentru gaze şi pentru substanţe colorante, ca dezinfectant stomacal, ca adsorbant intestinal sub formă de c. medicinal. (GEOL.). C. brun = varietate de c. humic, compact, sticlos, casant, cu urma brună, avînd un conţinut mediu de 67—79% c. şi o putere calorică de 5 400—7 200 kcal/kg; se utilizează drept combustibil. 2. Bucată de lemn arsă parţial de foc tăciune; p. ext. bucată de iar. ■ C. de lemn = produs principal obţinut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar hi distilarea uscată a lemnului, folosit la fatricirea cărbunelui activ, în siderurgie, drept cd^bustibil etc.; mangal. 3. Creion obţinut d'mtr-uft de esenţă moale (plop, lemn-dinesc etc.), carbonizat, folosit la desen, crochlurî, schiţe; p. ext. lucrare realizată cu acest fel de crlion. II. 1. (MED., MED. VET.) Antrax. 2. (MED. VET.) C. emfizematos = boală infecţioa&ă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoefc Se manifestă prin apariţia în musculatură â unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (FITOPAT.) Tăciune (2). CĂRBUNE ŞTI, com. în jud. Prahova; 2 061 loc. (1991). Cefttru pomicol. CĂRÂUM9S, -OASĂ (< cărbune) adj. (Despre roci ^edimSfitare) Care conţine pulbere de cărbune ţl 1). CĂRN£S OASĂ (lat. carnosus) adj. 1. Care are nfuftâ carrik musculos. 2. (Despre fructe, frunze, tulpmi) Cu mult miez. CĂRP1NET, com. în jud. Bihor, pe Crişu Negru; 2 749 loc. (1991). Expl. de calcare. CĂRPtNlŞ (< carpen) s.n. Pădure sau desiş de carpeni. CÂRflNIŞ, com. în jud. Timiş; 7 362 loc. (1991). Expl. de argilă. Cărămidă şi ţiglă. Topitorie de cînepă. Staţie de c.f. CĂRPINIŞAN, Cornel (1904—1970, n. Orăş-tie), chirurg român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul chirurgiei toracice („Toracoplastia cu apicoliză extrafacială"). CĂRfnNlŢĂ (< carpen) s.f. Arbore sau arbust din familia betulaceelor, înalt pînă la 5 m, cu frunze ovate, mici, dinţate şi flori în amenţi; creşti în părţile sudice ale ţării (Carpinus orientalis); sfineac. CĂRTURAR (< ngr.) s.m. învăţat; savant, erudit. CĂRUCIOR (< căruţă) s.n. 1. Trăsurică în care sînt purtaţi copiii mici. 2. Vehicul mic cu roţi, în care sînt transportate sarcini relativ mici pe distanţe scurte. 3. Subansamblu al unei maşini-unelte, al unei maşini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea în interiorul sistemuluPa uneltei, a obiectului de prelucrat etc. (ex. c. de strung, c. de selfactor etc.). CĂRUNT, -Ă (lat canutus) adj. (Despre păr) Care a început să albească. ■ (Despre oameni) Care .are (fire de) păr alb. CĂRUŢAŞ (< căruţă) s.m. Persoană care conduce sau face transporturi cu căruţa. CĂRUŢĂ (< car) s.f. 1. Vehicul cu tracţiune animală (mai ales cu cai), asemănător cu carul, dar mai mic şi mai uşor decît acesta. 2. Cantitate de fîn, lemne etc. cît se poate încărca într-o e (1). CĂRVUNARI (< ngr.) s.m. (La pl.) Nume dat, prin asociaţie cu carbonarii italieni, elementelor progresiste care au iniţiat la începutul sec. 19, în Ţara Românească şi în Moldova, o mişcare reformatoare, reprezentînd interesele boierilor liberali şi ale negustorilor; (şi la sg.) membru al acestei mişcări. CĂSĂPI (< casap) vb. IV tranz. A ciopîrţi, a măcelări. CĂSĂTORI (< căsător, înv. „soţ") vb. I refl. şi tranz. A (se) uni prin căsătorie. CĂSĂTORIE (< căsător, înv. „soţ") s.f. Uniune le gală, liber consimţită între un bărbat şi o femeie pentru întemeierea unei familii; matrimoniu. ■ (REL.) Instituţie divină, una din cele şapte taine ale Bisericii, avînd ca principiu şi model comuniunea de iubire dintre Hristos şi Biserică. V. cununie. M Căsnicie, mariaj, menaj (2)* * CASCA (lat. *cascare) vb. I tranz., intranz. şi refl. 1. Tranz. A deschide gura spre a emite sunete, spre a lua mîncarea etc. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mişcare reflexă de inspiraţie adîncă, urmată de o expiraţie prelungită, trădînd oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte)'A se deschide (puţin), a se crăpa. CĂSCAT, -Ă (< căsca) adj., s.n. 1. Adj. Care stă (cu gura deschisă) privind neatent; p. ext. neatent, bleg, nătăfleţ. 2. Adj. (Despre obiecte) Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. 3. S.n. Act reflex motor determinat de oboseala centrilor nervoşi avînd ca rezultat contracţia muşchilor cervicali şi, consecutiv, creşterea debitului sîngelui ce irigă creierul. CĂSCIOARELE, com. în jud. Călăraşi; 2 509 loc. (1991). Vestigii neolitice (milen. 2 î.Hr.), din epoca bronzului, a doua epocă a fierului (sec. 4—3 Î.Hr.) şi din sec. 6 d.Hr. CĂSNICIE (< casnic) s.f. Trai în comun al soţilor, viaţă conjugală; căsătorie; casă (5), menaj (2). CĂSOAIE (< casă) s.f. 1. Augmentativ al lui casă. ■ Construcţie de lemn unde se adăpostesc lucrătorii la cîmp sau la pădure. 2. Element de construcţie în formă de cutie (fară funduri sau cu un singur fund), confecţionată din grinzi de lemn sau din beton prefabricat, care se umple cu piatră, cu pămînt etc. şi se aşază în albia sau pe malul unei ape în scopul executării unui baraj, a unui dig etc. căsuţă (< casă) s.f. 1. Diminutiv al lui casă. H C. poştală = ghişeu unde se repartizează şi se păstrează scrisorile pe care le ridică personal adresantul. 2. Compartiment al unei casete de litere tipografice în care se păstrează un singur fel de literă. 3. (La pl.) Spaţiile dintre dinţii spatei, prin care trec firele de urzeală la războiul de ţesut, CĂŞĂRIE (< caş) s.f. Construcţie uşoară de lemn şi de pămînt sau parte a stînii unde se prepară caşul şi brînzeturile. H P. ext. Stînă. CĂŞEIU, com în jud. Cluj; 4 826 loc. (1991), Mare castru roman (Samum) din piatră (sec. 2—3). CĂŞTILE ALBASTRE, unităţi armate, constituite din Forţele de Urgenţă ale O.N.U. (F.U.N.U.), a căror intervenţie, decisă de Consiliul de Securitate, nu este ofensivă şi nu poate avea loc fară acordul statelor aflate în conflict. Ele servesc ca „tampon" între foştii beligeranţi şi nu au dreptul să folosească armele decît în cazuri de legitimă apărare. Au intervenit în Egipt (1956), Congo (1963), Cipru (1964), Kashmir (1965), Sinai (1973), înălţimile Golan (1974), Liban (1978), Namibia (1989—1990). Premiul Nobel pentru pace (1988). CĂŞUNA (lat. *occasionare) vb. I intranz. şi tranz. 1. Intranz. A-i vjeni cuiva o idee sau o poftă ciudată. 2. Intranz. A manifesta în mod persistent un sentiment de antipatie (sau de dragoste) faţă de cineva sau de ceva. 3. Tranz. A cauza, a pricinui. CĂTINĂ (< magh) s.f. (Reg.) Soldat, ostaş. CĂTARE (< căta, reg. „a privi") s.f. Parte din- dispozitivul de ochire al unei arme de foc, de formă prismatică, montată deasupra gurii ţevii şi care, împreună cu înălţătorul, serveşte la luarea liniei de ochire. CĂTĂLIGĂ s.f. v. cataligă. CĂTĂNIE (< cătană) s.f. (Reg.) Stagiul, serviciul militar; militărie. CĂTEASCA, com. în jud. Argeş; 4 051 loc (1991). CATINA 1. Com. în jud. Buzău, pe Bîsca Chiojdului; 2 932 loc. (1991). 2. Com. în jud. Cluj; 2 435 loc*(1991). lazuri şi heleşteie. CĂTINĂ (lat. catena) s.f. Denumire regională a şapte'specii de plante: c. albă, c. de garduri, c. mică, c. roşie, cuscută, holeră (3), spin (2). □ C. albă = arbust sau arbore de talie mică (c. 6 m), alburiu, foarte ramificat, cu lujeri cenuşii-argin-tii, spinoşi, păroşi, decorativi (Hippophăe rham-noides). C. roşie = numele a două specii de arbuşti spinoşi, de c. 3 m înălţime, cu ramuri maro-roşietice, erecte (Tamarix tetrandra) sau purpurii (Tamarix ramosissima) şi flori mici, rozee. CĂTINEL (lat. *cautelinus) adv. încetinel, lin, domol, tiptil. CĂTLĂBUGA (KATLABUG), liman al Dunării, în N braţului Chilia (Ucraina). în apropierea lui, Ştefan cel Mare a învins în nov. 1485 o armată turcească. CĂTRĂNI 350 CĂTRĂNI (< catran) vb. IV tranz. şi refl. 1. Tranz. A acoperi un stîlp, o traversă, un zid etc. cu un strat de gudron cu scopul de a le proteja. 2. Tranz. şi refl. Fig. (Fam.) A (se) supăra, a (se) necăji foarte tare. CĂTRE (lat. contra) prep. 1. (Local) Spre, înspre, la. □ De către = dinspre, de la. 2. (Temporal) Pe la..., cam..., în perioada... 3. (Precedat de prep. ,,de“) De. CĂTUN (cuv. autohton) s.n. Aşezare rurală permanentă mai mică decît un sat, care nu constituie o unitate administrativă. CĂTUNEANU, Vasile (n. 1918. laşi), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul antenelor, fiabilităţii dispozitivelor şi circuitelor electronice şi sistemelor electronice de control automat. CĂTUNELE, com. în jud. Gorj; 2 839 loc. (1991). CĂTUŞĂ (lat. catta + suf. -uşă) s.a. 1. Fiecare dintre cele două verigi metalice unite între ele printr-un lanţ cu care se leagă arestaţii de mîini (şi de picioare). 2. Plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, înaltă de 30—100 cm, cu miros greu şi flori albastre-violacee (BalIota nigra). CATUŞNICĂ (< cătuşă) s.f. Plantă erbacee meliferă din*familia labiatelor, înaltă de 40—100 cm, cu miros aromatic şi cu flori albe sau roşietice; are proprietăţi tonice, excitante (Ne-peta cataria). ^ CĂŢĂRA (< cf. acăţa) vb. I refl. A "se sui, agăţîndu-se pe ceva înalt (şi abrupt), pe un copac etc. ■ (Despre plante) A se prinde, a se fixa de ziduri, de ramuri etc. CĂŢEA (lat. catella) s.f. Femelă cîinelui. CĂŢEL (lat. catellus) s.m. I. 1. Pui de cîine; p. ext. pul de animal sălbatic (asemănător cu dinele). 2. (ZOOL.) Căţelul-pămîntului = orbete. 3. (ENTOM.) Căţelul-frasinului (sau căţel-de-fra-sin) = cantaridă. 4. (IHTIOL.) Căţel-de-mare = corosbină. II. Fiecare dintre părţile care compun căpăţîna de usturoi. CĂŢELANDRU (< căţel) s.m. Pui de căţel mai mare. CĂŢyiE (< ngr.) s.f. Vas de metal sau de pămînt în care se ard tămîie sau alte mirodenii. CĂUAŞ, .com. în jud. Satu Mare; 2 795 loc. (1991). CĂUŞ (lat. *cau < cavus) s.n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură, folosit pentru a lua făină, grăunţe etc.; cauc1. ■ Cantitate de făină, grăunţe etc. cît încape într-un căuş (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brînzeturilor, pentru amestecarea cheagului. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă de tablă profilată, folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. CĂUTA (lat. *cautare) vb. I tranz., intranz. şi refl. I. Tranz. 1. A se strădui să găsească pe cineva sau ceva. ■ Intranz. A scotoci, a cotrobăi. ■\Refl. pas. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. 2. A cerceta, a examina. 11. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ■ Intranz. şi tranz. A purta cfe grijă, a se îngriji (de...); a băga de seamă, a fi atent. ■ Refl. A se îngriji de sănătate. 2. Tranz. A-şi da silinţa, a se strădui. 3. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni.' III. Intranz. (Pop.) A urmări cu ochii, a se uita, a privi. □ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăţa (pe cineva). ■ Fig. A fi îndreptat, orientat spre..., a ţinti la... CĂUTARE (< căuta) s.f. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. 2. îngrijire, atenţie; p. restr. îngrijire medicală. 3. Osteneală. 4. Consideraţie, trecere. □ Expr. A avea căutare = a se bucura de preţuire; a fi solicitat; (despre mărfuri) a se cere. S. (Pop.) Privire, căutătură. CĂUTAT, -Ă (< căuta) adj. (Despre stil, vorbire, gesturi etc.) Ales cu grijă exagerată; afectat, pedant, artificial. CĂUTĂTOR, -OARE (< căuta) subst. 1. S.m. şi f. Persoană care caută, care umblă să Căuş (1) descopere un lucru. 2. S.n. Comutator rotativ din centralele telefonice automate, care caută linia de abonat chemătoare pentru a o conecta la un selector telefonic. CĂUTĂTURĂ (< căuta) s.f. (Pop.) Mod de a privi, expresie a ochilor, căutare, privire; p. ext. expresie a feţei, înfăţişare, mină. CĂUŞANI, oraş în Basarabia; c. 14 mii loc. Ind. mat. de constr. şi alim. Lîngă oraş, gorgane cu morminte din epoca bronzului. Biserica Adormirii Maicii Domnului ctitorită de mitropolitul Daniil (1765), cu pictură interioară în stil postbrîncovenesc. CĂUZAŞ (< cauză) s.m. (în Ţara Românească) Participant la Revoluţia de la 1848. CĂZĂCESC, -EASCĂ (< cazac) adj., s.f. 1. Adj. Care aparţine cazacilor, privitor la cazaci. 2. S.f. art. Dans popular ucrainean în măsură binară, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodia după care se execută acest dans. CĂZĂNEŞTI 1. Com. în jud. Ialomiţa; 3 390 loc. (1991). Fabrică de nutreţuri combinate. Complex de creştere a porcinelor. Numeroşi tumuli cu morminte sarmatice (sec. 2—3). Staţie de c.f. 2. Com. în jud. Mehedinţi; 3 026 loc. (1991). CĂZNJ (< caznă) vb. IV refl. şi tranz. 1. Refl. A se strădui, a se trudi din greu. 2. Tranz. A tortura, a chinui. CÂMPAN, Teodor (1899—1960, n. Arbore, jud. Suceava), fizician român. Prof. univ. la laşi. Cercetări privind influenţa descărcărilor electrice asupra emisiei catodice secundare. A efectuat măsurători privind cantitatea de ioni depuşi la catod într-o descărcare electrică. CAMPEANU, Radu Anton (n. 1922, Bucureşti), jurist şi om politic român. Preşedinte al Partidului Naţional-Liberal (din 1990). Arestat pentru convingerile sale politice liberale (1947—1953), C. a fost nevoit să plece în Franţa, unde ,a continuat activitatea politică în cadrul exilului românesc (1973—1989). CĂMP1NEANU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. Constantin C., mare spătar (1830). 2. Ion C. (1798—1863), colonel şi om politic de concepţie liberală. Şef al „partidei naţionale" (1835—1840), conducătorul acţiunii de emancipare naţională a Ţărilor Române în perioada regulamentară, atît în ţară cît şi în străinătate. Şi-a eliberat robii de pe moşii în 1837. Ministru în Guvernul provizoriu (1848). Unul dintre întemeietorii Societăţii Filarmonice (1834). Prof. la Şcoala de Agricultură de la Pantelimon (1835). 3. Ion I. C. (1841—1888, n. Bucureşti), om politic liberal. Fiul lui C. (2). De mai multe ori ministru. CÂNDEA, Romulus (1886—1973. n. Avrig, jud. Sibiu), istoric şi teolog român. M. coresp. al Acad. (1929). Prof. univ. la Sibiu, Cernăuţi şi Cluj. Cercetător al istoriei bisericeşti („Concordate. Un capitol de istorie politică", „Biserica ardeleană în anii 1916—1918“). CÂNDEA, Virgil (n. 1927, Focşani), istoric român. M. coresp. al Acad. (1990). Contribuţii în domeniul istoriei culturii medievale şi moderne (,4-es icones. melkites". „Stolnicul între contemporani", „Mărturii româneşti peste hotare"). CARDEI, Filimon (1903—1971, n. Rădăuţi), zoolog român. Prof. univ. la laşi. Studii de sistematica, biologia, ecologia şi zoogeografia opilionidelor, odonatelor, formicidelor. Coautor la Fauna R.S.R. (Odonata). CÂRŢAN, Gheorghe (Badea Cîrţan) (1849—1911, n. Oprea, azi Cîrţişoara, jud. Sibiu), ţăran român. Răspînditor al cărţii româneşti în satele transilvănene. Voluntar în Războiul pentru Independenţa României (1877— 1878). A călătorit pe jos pînă la Roma pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. Cd, simbol chimic pentru cadmiu. cd (METR.), simbol pentru candelă. CE (lat. quid) pron. invar. I. (Interogativ) 1. Exprimă o întrebare; Ce ai? ■ (Fam.) Poftim? 2. Pentru care motiv? □ Expr. De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e permis. De ce, de nece, se spune cuiva cînd nu vrei să răspunzi la întrebare. 3. (Interogativ-exclamativ, relevînd surpriză, indignare, neîncredere etc.) Cum adică?! Nu cumva?! e posibil?! □ Expr. Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Relativ) 1. Care. □ Expr. N-ai (sau n-aveţi) pentru ce, formulă de politeţe cu care i se răspunde cuiva cînd mulţumeşte. 2. Ceea ce. □ Expr. Ce-i drept = într-adevăr; de fapt. III. (Nehotărît) 1. Un lucru oarecare; ceva. □ (Substantivat) Un ce anumit. 2. Orice, oricît. IV (Adverbial) Cît (de tare, de mult etc.), cum. □ Expr. Te miri ce = nimica toată, foarte puţin. V. (Cu valoare de conjuncţie) Care lucru anume. ■ Introduce o întrebare; nu văd de ce te supără? Ce, simbol chimic pentru ceriu. CEAC s.n. Prăjină lungă, prevăzută la un capăt cu cîrlig, folosită pentru prinderea şi manevrarea butucilor pe apă. CEACÎR, -Ă (< tc) adj. (Despre ochi) Care au culori diferite la acelaşi individ; (despre oameni) care are asemenea ochi. CEACŞjRI (< tc.) s.m. pl. Pantaloni turceşti, largi. Ion Câmpineanu Radu Câmpeanu 351 Ceahlău. Vf. Ocolaşu Mare CEAFĂ (cuv. autohton) s.f. 1. Partea poste-rioarâ a gîtului. ■ Regiunea cervicală. 2. C. afumată = specialitate din carne de porc din regiunea c. (1), sărată şi afumată. CEAHLĂU 1. Masiv muntos, situat în Carpaţii Orientali, între valea Bistriţei la E, a Bistricioarei la N şi a Bicazului laS. Este alcătuit în special din conglomerate, care dau în relief forme pitoreşti (abrupturi, turnuri, colţi). Alt. max.: 1 907 m (vf. Ocolaşu Mare). Importante obiective turistice (cascada Duruitoarea, Căciula Dorobanţului, Turnu lui Budu, cabane, la poale staţiunea Durău ş.a.). Rezervaţie complexă (4 073 ha), declarată în 1990 parc naţional, cu numeroase endemisme carpatice (coada şoricelului, garofiţa de munte, vulturica etc.), rarităţi floristice (vulturica de Pojorîta, ghinţura ş.a.), monumente ale naturii (papucul doamnei, floarea de colţi, tisa etc.) şi unele dintre cele mai frumoase exemplare de larice din ţară, cunoscute şi sub numele de zadă, „stejarul munţilor" sau „crin", de unde şi denumirea rezervaţiei naturale „Poliţa cu Crini". 2. Com. în jud. Neamţ, la poalele masivului Ceahlău, pe malul lacului de acumulare Izvorul Muntelui: 2 470 loc. (1991). Expl. forestiere. Centru turistic. în apropiere, staţiune arheologică din Paleoliticul mijlociu şi tîrziu. CEAI (< rus.) s.m., s.n. 1. S.m. Arbust peren originar din China, cultivat în special în Extremul Orient şi în«ţ Asia meridională, cu frunze persistente, pieloase, care conţin cafeină, teobromină, tanin etc., cu proprietăţi tonifiante, digestive şi diuretice, şi cu flori albe, plăcut mirositoare (Thea sinensis). 2. S.n. Produs rezultat din frunzele uscate, fermentate sau nefermentate, ale arbustului de ceai (1) şi folosit pentru prepararea unei băuturi cu efect excitant. Introdus în Europa în a doua jumătate a sec. 17. 3. S.n. (De obicei cu determinări care arată felul) Extract apos obţinut prin maceraţie, infuzare sau decocţie din ceai (2) sau din diferite plante medicinale uscate (ex. mentă, tei, sunătoare). 4. S.n. Timpul, masa (de dimineaţă) la care se bea ceaiul. (3). 5. S.n. Reuniune (între prieteni) în cursul după-amiezii, la care se servesc diferite gustări (şi ceai), sau reuniune (seara) a tinerilor, la care se şi dansează. CEAIKOVSKI, Piotr llici (1840—1893, n. Votkinsk), compozitor rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Creaţie caracterizată prin bogăţie melodică, farmec romantic şi forţă dramatică. Simfonii, uverturi, concerte instrumentale, opere („Evgheni Oneghin", „Mazepa", „Dama de pică"), balete („Lacul lebedelor", „Frumoasa din pădurea adormită", „Spărgătorul de nuci"), muzică de cameră, instrumentală şi vocală, piese pentru pian („Anotimpurile"), romanţe. CEAINĂRIE (< cea/nă, înv., ,,id“) s.f. Local în care se serveşte ceai. CEAINIC (< rus.) s.n. Vas special în care se fierbe apa pentru ceai (3) sau se opăreşte ceaiul. CEAM (< tc.) s.n. Navă fluvială remorcată, care are magazii cu guri de dimensiuni mari, folosită mai ales pentru a transporta piatră şi stuf. CEAMUR (< tc) s.n. Material de construcţie format dintr-o pastă de lut amestecată cu paie, ^folosit în tencuitul unor construcţii provizorii din nuiele sau (în trecut) al caselor ţărăneşti din vălătuci. CEAMURLIA DE JOS, com. în jud. Tulcea; 2 791 loc. (1991). Importante vestigii neolitice (cultura Hamangia) şi din epoca romană (sec. 2-3). CEANGĂU (< magh.) s.m. (La pl.) Denumire dată populaţiei (de grai românesc şi maghiar) din Moldova (mai ales din jud. Bacău), de religie catolică, emigrată aici, de-a lungul timpului, din SE Transilvaniei. Trăiesc şi în alte regiuni ale ţării. CEANU MARE, com. în jud. Cluj: 4 888 loc. (1991). CE£PĂ (lat. caepa) s.f. 1. Plantă legumicolă bienală din familia liliaceelor, cu tulpină subte- rană în formă de bulb, învelită în foi cărnoase la interior şi membranoase la exterior, cu frunze cilindrice şi flori albe, numeroase, în inflorescenţe dese, umbeliforme (Allium cepa). □ C. de apă = c. care se cultivă prin răsad. C. de sămînţă = arpagic. ■ Bulbul cepei (1), cu miros specific şi cu conţinut bogat în albumine şi vitamine, folosit în alimentaţie; p. gener. orice bulb al unei plante. 2. Ceapa-ciorii = numele a două genuri de plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, cu frunze liniare şi flori divers colorate (Gagea şi Muscari). Piotr llici Ceaikovski Nichifor Ceapoiu CEAPLÎGHIN, Serghei Alekseevici (1869— 1942), om de ştiinţă rus. Cercetări în domeniul mecanicii teoretice şi al aerodinamicii fluidelor incompresibile; a pus bazele metodei de calcul al profilelor aripii de avion pe baza postulatului cunoscut sub denumirea de postulatul Ceaplîghin-jukovski. CEAPOIU, Nichifor (n. 1911, Ciocăneşti, jud. Suceava), inginer agronom, genetician român. Aiad. (1974). Studii de genetică şi de ameliorare a plantelor; contribuţii la dezvoltarea metodelor statistice moderne aplicate în cercetările agricole şi biologice. A creat soiuri noi de cînepă şi gnu. CEAPRAZ (< tc) s.n. 1. Ciucure sau şiret din fire textile ori metalice, folosit la uniforme (militare), la draperii, la tapiserii etc. 2. Poziţia alternativă a dinţilor de ferăstrău într-o parte şi în alta, în afara planului pînzei, pentru a face mai uşoară tăierea materialului. 3. (TEHN.) Călcător (III, 1, 2). CEAPRAZ^R (< ceapraz) s.m. Persoană care confecţionează ceaprazuri (1) sau, p. ext., chipie şi alte obiecte de^uniformă. CEAPRĂZĂRIE (< ceapraz) s.f. 1. Secţie sau atelier dintr-o fabricîrde ceaprazuri; magazin în care se vînd ceaprazuri. 2. Totalitatea felurilor de ceaprazuri (1). CEAPSĂ (< magh.) s.f. (în costumul popular femeiesc) Bonetă mică de pînză, de forme variate, bogat ornamentată cu alesături sau cusături (Hunedoara şi Banat). CEARA [seara], stat în NE Braziliei, la Oc. Atlantic; 148 mii km2; 6,36 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Fortaleza. Bumbac tutun, manioc, ricin, trestie de zahăr, cafea şi bananieri. Creşterea animalelor. CEARĂ (lat. cera) s.f. 1. Produs natural (de origine animală, vegetală, minerală) sau sintetic, plastic, insolubil în apă, care se înmoaie şi se topeşte la temperaturi joase. Utilizată la fabricarea cremei de ghete, a pastelor de lustruit, a luminărilor, la impregnarea hîrtiei, în ind. farmaceutică, electrotehnică, cosmetică. □ C. de albine = c. de culoare gălbuie, cu miros caracteristic, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor. C. de balenă = ulei de caşalot. C. de parchet = amestec de parafină, cerezină, ceară sintetică, ceară vegetală cu white-spirit, care formează pe parchet o peliculă lucioasă, protectoare. C. montană = ceară minerală obţinută din cărbuni bruni prin extracţie cu solvenţi. C. roşie = amestec de colofoniu, şelac, ulei de terebentină/ culori minerale, care, datorită proprietăţilor lui plastice la încălzire, se foloseşte la sigilarea scrisorilor, închiderea ermetică a flacoanelor etc. C. sintetică = produs obţinut prin sinteză chimică şi care poate înlocui cerurile naturale. C. vegetală = strat care CEARCĂN 352 impregnează epiderma plantelor, mai ales a fructelor (mere, pere, struguri). 2. (PETROGR.) C. de pămînt = numele popular al ozocheritei. 3. (FIZIOL.) Cerumen. CEARCĂN (lat. circinus) s.n. 1. Cerc vînăt în jurul ochilor (la un om obosit sau bolnav). 2. (Pop.) Cerc de vapori, vizibil Uneori în jurul Soarelui sau al Lunii; halo. CEARDAŞ (< magh.) s.n. Dans popular unguresc în măsură binară, alcătuit din două părţi: una lentă, iar a doua din ce în ce mai rapidă; melodia după care se execută acest dans. CEARŞAF (< tc) s.n. Obiect de rufărie pentru pat, confecţionat din pînză, care se aşterne pe saltea sau cu care se îmbracă plapuma. CEARTĂ (< certa) s.f. Schimb de cuvinte aspre între două sau mai multe persoane; sfadă, gîlceavă. C. universaliilor = controversă filozofică medievală în jurul problemei dacă adevărata realitate este exprimată de concepte universale sau este constituită din însuşiri individuale, filozofii şi teologii admiţînd fie că „universaliile" sînt adevărate realităţi (realia v. realism) fie că nu sînt decît simple cuvinte (nomina v. nominalism). Alte soluţii: conceptualismul, termismul. ■ P. ext. Duşmănie, ură, discordie. CEAS (< sl.) s.n. 1. Interval dje timp cuprinzînd 60 de minute; oră. □ Expr. în ceasul al doisprezecelea — în ultimul moment. ■ Spaţiu, distanţă care se poate parcurge îrrtimp de o oră. 2. Perioadă de timp, moment, vreme. C. biologic = termen convenţional care include însuşirea organismelor vii de a se orienta în timp; la baza acestei orientări se află periodicitatea strictă a proceselor fizico-chimice ce au loc în celule (ritmurile biologice endogene). 3. Instrument care serveşte la indicarea orei şi la măsurarea intervalelor de timp (în limitele unei jumătăţi de zi); se bazează fie pe un fenomen care se desfăşoară uniform în timp (ex. clepsidra, gnomonul etc.), fie pe un fenomen periodic (ex. pendula, c. cu balansier, c. cu cuarţ etc.). Sin. ceasornic. □ C. solar = suprafaţă plană pe care sînt trasate diviziuni indicînd orele şi pe care Soarele proiectează umbra unei tije dispusă în centru, paralel cu axa Pămîntului; cadran solar. ■ Contor. 4. (ELT.) Semnal de tact pentru circuitele analogice. □ C. de timp real = semnal ce asigură corelarea funcţionării între sistemul de conducere şi desfăşurarea evenimentelor în cadrul unui proces condus (aplicaţie în timp real). 5. Slujbă religioasă care are loc la diferite ore din zi, amintind evenimentele din viaţa lui Hristos, petrecute la ceasurile respective. CEASL4 (< fr.) s.f. (VITICULT.) Chasselas. CEASLOV (< sl.) s.n. Carte bisericească de rugăciuni şi cîntări pentru diferite ceasuri ale zilei, care servea în trecut şi ca abecedar; orologhion. CEASORNIC (< bg.) s.n. Ceas (3). CEASORNICAR (< ceasornic) s.m. 1. Persoană care repară sau vinde ceasuri (3) 2. Insectă dăunătoare, mică (4—5 mm), care face galerii în lemnul construcţiilor şi al mobilelor şi produce zgomote asemănătoare cu tic-tacul ceasului (Anobium pertinax). CEASORNICĂRIE (< ceasornic) s.f. Prăvălie cu atelier unde se vînd şi se repară ceasuri: CEAŞCA (< rus.) s.f. Vas mic, cu gură largă şi cu toartă, din ceramică, faianţă etc. şi care serveşte la băut. CEJjjiŞNIC (< ceaşcă) s.m. (în ev. med. în Moldova) Paharnic. CEATAL (< tc.) s.n. Porţiune de uscat, în formă de triunghi, constituită din aluviuni, care provoacă difluenţa fluvială. CEATALCHIOI, com. în jud. Tulcea, pe braţul Chilia; 477 loc. (1991). CEATĂ (< sl.) s.f. 1. Grup de oameni, adunaţi de obicei în vederea unui scop comun. ■ Grup de animale (de acelaşi fel). 2. (în ev. med. în Ţara Românească şi în Moldova) Grup cu organizare specială, militară şi fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domneşti; pîlc (2), stol (2). în fruntea fiecărei c. se află cîte un vătaf. CEAŢĂ (lat. caecia < caecus „orb") s.f. Particule de apă rezultate din vaporizarea apei de pe sol, aflate în suspensie în atmosferă, la suprafaţa solului, şi care îngreuiază vizibilitatea; negură. , CEAUN (< tăt., ucr.) s.n. Vas de fontă de formă semisferică, cu două toarte aşezate simetric la partea superioară, folosit în gospodării la prepararea mămăligii şi a altor mîncăruri. CEAURU-ROVINARI, lac antropic creat pe cursul superior al Jiului, în aval de Tîrgu Jiu, cu scopul de a feri de inundaţii exploatările de cărbune de la Rovinari. Barajul construit (15 m înălţime) în amonte de aceste expl. asigura retenţia temporară a apelor, în timpul viiturilor periculoase, Voi.: 100 mii. m3. CEAURUL, familie de boieri din Moldova (sec. 17—18). Mai importanţi: 1. Gheorghe Ştefan C., domn al Moldovei (1653, 1653— 1658). 2. Vasile C., reprezentant al partidei austrofile din Moldova. Pretendent la tronul ţării (1716—1717); învins de Mihai Racoviţă. CEAUŞ (< tc) s.m. (în ev. med.} 1. (în armata otomană) Curier, ştafetă. 2. (în Ţara Românească şi în Moldova) Grad militar, comandant al unei cete de slujitori. CEAUŞESCU, Nicolae (1918—1989, n. Scor-niceşti), om politic comunist român. Membru al P.C.R. (din 1933). Arestat şi condamnat pentru agitaţie comunistă în repetate rînduri, C. a contribuit la instaurarea regimului comunist în România, în urma ocupării ţării de trupele sovietice. A aparţinut grupului de comunişti „dinlăuntru" opus grupului de la Moscova venit în România după august 1944. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales prim-secretar al C.C. al P.C.R. (1965), secretar general ăl C.C. al P.C.R. (1965—1969), apoi secretar general al P.C.R. (1969—1989). A îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat (1967—1974), preşedinte al R.S. România (1974—1989). în primii ani după instalarea la conducerea P.C.R. a continuat şi dezvoltat politica predecesorului său de deschidere în politica internă şi internaţională. Protestul său public împotriva invadării Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varşovia în 1968 i-a atras puternice simpatii în ţară şi în opinia publică din Occident. Din 1971 a evoluat tot mai mult spre o formulă de guvernare de tip stalinist bazată pe un cult al personalităţii, fără precedent în istoria României. După 1980, situaţia României, deteriorată continuu pe toate planurile^ a determinat o mare nemulţumire populară, care a izbucnit în decembrie 1989, cînd C. a fost înlăturat de la putere, judecat, condamnat la moarte şi executat (25 dec.). Soţia sa Elena a avut o influenţă politică nefastă în conducerea ţării. A fost judecată, condamnată la moarte şi executată împreună cu el. CEBÎŞEV, Pafnuti Lvovici (1821—1894), matematician rus. Prof. univ. la Moscova. Nicolae Ceauşescu Maria Cebotari Lucrări de analiză numerică, de teoria analitică a numerelor şi calculul probabilităţilor. CEBOKSÂRÎ, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), port pe Volga, la V de Kazan; cap. Rep. Autonome Ciuvaşia; 420 mii loc. (1989). Ind. electrotehnică, mat. de constr., textilă şi alim. Termocentrală. Universitate. Fundat în 1469. CEBOTARI, Maria (1910—1949, n. Chişi-nău), soprană română. Stabilită în Austria. A cîntat pe marile scene lirice roluri principale din operele lui R. Strauss („Femeie tăcută", „Daphne") şi din repertoriul italian. Filme („Pantofiorul ţarinei", „Numai pentru tine", ,Maria Malibran"). CEBU [sebu] 1. Ins. în grupul Visayan (Arh. Filipine), între ins. Negros şi Bohol; 5,1 mii km2; 2,1 mii. loc. (1980). Relief muntos. Porumb, tutun, orez, zahăr, copra. Expl. de cărbune. 2. Oraş în Filipine, port în ins. cu acelaşi nume; 623,6 mii loc (1989, cu suburbiile). Aeroport internaţional" Ind. zahărului şi a tutunului. Rafinărie de petrol. Universitate. CEC (< engl., fr.) s.n. Document nominal sau la purtător, prin care un titular de cont curent sau de decontare, ori altă persoană împuternicită, «dispune plata unei sume din disponibilul aflat în contul titularului. CECENO-INGUŞETIA (CECENO-IN-GUŞĂ), rep. autonomă în Federaţia Rusă (C.S.I.), în N M-ţilor Caucaz, creată la 15 ian. 1934; 19,3 mii km2; 1,2 mii. loc. (1989), Cap.: Groznîi. Expl. de petrol şi gaze naturale. Prelucr. petrolului, întreprinderi chimice şi forestiere. Cereale, pomicultură, viticultură. Cr«terea intensivă a animalelor. CECH [ceh], Eduard (1893—1960), matematician ceh. Prof. univ. la Praga. Lucrări de geometrie diferenţială proiectivă şi topologie. €ECH [ceh], Svatopluk (1846—1908), scriitor ceh. Poeme romantice, patriotice şi sociale („Adamiţii"). Mari cicluri lirice, încărcate cu reminiscenţe politice, religioase („Cîntecele sclavului"). Proză satirică şi fantastică (ciclul „Domnul Broucek"). CECJDIE (< fr.; {s} gr. kekid- „umflătură") s.f. (FITOPAT.) Excrescenţă pe diferite organe ale plantelor, provocată de diferiţi paraziţi (bacterii, ciuperci sau insecte); gală2. CECIL of CHELWOOD [sesrî sv tjefu:d], Edgar, viconte (1864—1958), om politic britanic Unul dintre creatorii statutului viitoarei Ligi a Naţiunilor. în calitate de comisar al Ligii Naţiunilor, a încercat să dezamorseze conflictele provocate de agresiunea Japoniei în Manciuria şi a Italiei în Ethiopia. Premiul Nobel pentru pace (1937). CECITATE (< fr., lat.) s.f. Absenţă a vederii, orbire, datorată unor leziuni ale mediilor transparente oculare care împiedică pătrunderea razelor luminoase pînă la retină ori unor leziuni ale retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor vederii (v. amauroză). C. diurnă = hemeralopie. C. nocturnă = nictalopie. C. cromatică = incapacitate de percepere a culorilor. C. psihică = pierdere a capacităţii de recunoaştere a obiectelor cu ajutorul văzului; se întîlneşte în leziuni ale zonei occipitale a scoarţei cerebrale* C. verbală = pierdere a capacităţii de a citi sau de a înţelege sensul limbajului scris; se dato-reşte unor leziuni ale scoarţei cerebrale. Sin. alexie. 353 DIN ISTORIA CEASULUI Primul ceas de buzunar (oul de Niirnberg), 1510 Cadran solar, Anglia, sec. 16 Ceas cu apă, Anglia, 1654 Cadran solar cu explozie (tun meridian), Franţa, sec. 18—19 Mecanism de ceas de masă cu instalaţie muzicală (Carllion), Germania, sf. sec. 17 Ceas de buzunar cu calendar, Elveţia, începutul sec. 20 Ceas folosind drept energie presiunea atmosferică, Franţa, începutul sec. 20 Ceas cu elemente galvanice, Anglia, 1906 Ceasornic astronomic, Germania, sf. sec. 16 Mecanism de lemn pentru ceas de turn, T ransilvania, sec. 18 Ceas miniatural, montat la mîner de umbrelă, Elveţia, începutul sec. 20 354 C.E.C.O. v. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. CECROPS (KEKROPS), întemeietorul legendar al Atenei şi primul rege atic. Reprezentat jumătate om, jumătate şarpe, datorită credinţei că s-ar fi născut sub pămînt. CECUM (cuv. lat.) s.n. Primul segment al intestinului gros situat sub valvula ileo-cecală, terminat într-un fund de sac care prezintă o prelungire tubulară (apendicele vermiform). CEDA (< fr.) vb. I tranz. şi intranz. 1. Tranz. A renunţa (cu titlu gratuit sau oneros) la posesiunea asupra unui bun. ■ A face o cesiune. 2. Intranz. A da dreptate (într-o discuţie); a se recunoaşte învins; a nu se mai împotrivi; a renunţa. 3. Intranz. (Despe boli) A scădea din intensitate, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista la presiune; a se deforma; a se rupe. CEDAR RAPIDS, oraş în partea central- nordică a S.U.A. (lowa), în Pod. Preeriilor: 108,9 mii loc. (1988). Echipament electronic, utilaj minier, ind. cărnii. Centru agricol (cereale). Colegii. CEDENT (lat. cedens, -ntis) s.m. (DR.) Creditor care transmite, printr-un contract de cesiune, dreptul său de creanţă unei alte persoane. CEDRU (< fr., lat.) s.m. Numele mai multor speci*i de arbori din familia pinaceelor, răspîndiţi în Maroc (Cedrus atlantica), Cipru (Cedrus brevifolia), Asia Mică (Cedrus libani) şi Asia Centrală (Cedrus deodara). Are ramuri orizontale, în planuri suprapuse. Atinge 40 m înălţime şi trăieşte c. 1000 de ani. ■ Lemnul acestor arbori, brun-gălbui, rezistent, uleios, cu miros puternic, este folosit în construcţii navale, la fabricarea mobilelor, în sculptură. CEDULĂ (< fr., lat.) s.f. Parte a veniturilor impozabile. C.E.E. v. Comunitatea' Economică Europeană. CEFA, com. în jud. Bihor; 6 116 loc. (1991). iazuri şi heleşteie (unul de 668 ha). Pepinieră piscicolă. Staţie de c.f. CEFALEE (< fr.) s.f. Durere de cap difuză sau localizată, continuă sau intermitentă. CEFALIC, -Ă (< fr., lat.) Care aparţine capului, care se referă la cap (ex. regiune c.). CE FAUNĂ (< fr. {i}; {s} gr. kephaie „cap") s.f. (BIOCHIM.) Fosfatidă formată din gliceroli, acizi graşi, acid fosforic şi un aminoalcool, care se găseşte în ţesutul nervos cerebral şi în gălbenuşul de ou. CEFALOG RAFIE (< fr.; {s} gr. kephale „cap“ f graphe „descriere") s.f. t. Descriere anatomică a capului. 2. înregistrare grafică a formei şi a dimensiunilor capului. CEFALONIA (KEFALLINIA), ins. grecească, la intrarea în G. Patras, cea mai mare dintre ins. Ionice; 752 km2; 31,3 mii loc. (1981). Relief calcaros (alt: 1 628 m). in, bumbac, măslini. Viticultură. Parc naţional. CEFALOPOD (< fr. {ii; js| gr. kephale „cap" + pod- „picior") s.n. (La pl.) Clasă de moluşte marine cu gura înconjurată de braţe tentaculare; (şi la sg.) animal din această clasă (ex. nautilul, sepia, caracatiţa). CEFALORAHIDIAN, -Ă (< fr.; {s} gr. kephale „cap" + rakhis „şira spinării") adj. (ANAT.) Care se referă la cap şi la coloana vertebrală, care aparţine acestora. □ Lichid c. = lichidul incolor care umple ventriculii cerebrali şi canalul rahidian. Are rol în schimburile metabolice la nivelul ţesutului nervos central. CEFALOSPORJNE (< fr. {i}; {s} gr. kephale „cap" + spora „sămînţă") s.f. (pl.) Grup de antibiotice cu spectru antibacterian, înrudite cu penicilinele, extrase din specii de Cephalosporum (ex. cefaloridina, cefaloglicina, cefalotina). CEFALOTORACE (< fr.; |s} gr. kephale „cap" + thorax „piept") s.n. Segment al corpului, la arahnide şi crustacee, format prin unirea capului cu toracele. CEFAR (< ceafă) s.n. Partea superioară a jugului, de forma unei bare de lemn cu două curburi, care se aşază pe ceafa animalelor de tracţiune. CEFEIDE (< fr. {i}; {s} lat. Cepheus) s.f. Clasă de stele*cu strălucire variabilă, cu perioada de 1—50 zile, numită astfel după constelaţia Cefeu în care a fost descoperită prima dintre aceste stele. CEFERIST, -Ă (CHEFERIST, -Ă) (< C.F.R.) s.m. şi f. Persoană care se află în serviciul Căilor Ferate Române. CEFEU (Cepheus), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Casiopeea, Dragonul şi Lebăda Conţine o stea de mărime variabilă (între 3,6 şi 4,2) care a fost descoperită în 1784; este tipul clasei cefeide. Numele popular: Coasa CEGĂ (< ser.) s.f. Peşte dulcicol, din familia acipenseridelor, răspîndit în bazinul Dunării, Rusia Centrală, de Sud şi fluviile Siberiei; lung de c. 60—70 cm, de c. 4 kg, cu bot lung, mustăţi franjurate, fără solzi, cu plăcuţe osoase şi scuturi, de culoare gri-închis pînă la gri-bej (Acipenser ruthenus). CEH, -Ă (< germ.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Popor din ramura slavilor de apus; s-a constituit ca naţiune în partea de V a Ceho-Slovaciei (Cehia). C. mai trăiesc şi în Austria, C.S.I., Canada, S.U.A. etr De religie creştină ^ catolici, protestanţi). M Persoană care aparţine acestui popor sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Cehiei sau cehilor (1), referitor la Cehia sau la cehi. ■(Substantivat, f.) Limba vorbită de cehi (1); face parte din ramura apuseană a limbilor slave. CEHAL, com. în jud. Satu Mare: 2 647 loc. (1991). Reşed. com. este satul Cehăluţ. CE HAN v. Racoviţă. CEHIA (âESKA), rep. federativă în cadrul Ceho-Slovaciei, situată în partea de V a ţării, 78,9 mii km2; 10,4 mii. loc. (1989). Cap: Praga. Oraşe pr.: Brno, Ostrava, Plzeft. în centru, Pod. Boemiei, iar la E, Cîmpia înaltă aMoraviei. Expl. de cărbune, min. de fier şi neferoase, cupru, grafit, min. radioactive; expl. forestiere; izv. minerale. întreprinderile ind. produc: energie electrică, maşini şi utilaje, oţel, fontă, laminate, mijloace de transport, ţesături, conf., produse chimice, alim., încălţ., sticlărie etc. Culturi de sfeclă de zahăr, secară, orz, ovăz, cartofi etc.; 355 CELAYA pomicultură şi viticultură; creşterea animalelor (bovine, porcine). CEHO-SLOVACIA, Republica Federativă Cehă şi Slovacă, stat în Europa Centrală; 127,9 mii km2; 15,64 mii. loc. (1989). Limbi oficiale: ceha şi slovaca. Cap.: Praga. Oraşe pr.: Bratislava, Brno, Ostrava, Plzeft, KoSice, Olomouc. Este formată din două republici federale: Cehia şi Slovacia. împărţită în 10 reg. şi două oraşe autonome. Relieful de podiş cuprinde 4/5 din supr. ţării. Trei reg. geografice sînt bine conturate: Cehia, Moravia şi Slovacia. Cehia cuprinde Pod. Boemiei cu alt. de 350—550 m, încadrat de M-ţii Sudeţi, Metalici, Pădurea Boemiei, §umava şi în E Colinele Moraviei. Moravia, în partea centrală a ţării, este formată din depr. Ostrava (în N) şi bazinul Moravei (în S), culoar de trecere între Oder şi Dunăre. Slovacia este predominant muntoasă: Carpaţii Mici, Tatra înaltă (vf. Gerlachovka, 2 663 m, alt. max. din C.) şi Tatra Joasă, Beskizii de Vest şi de Est, M-ţii Metaliferi ai Slovaciei; în S Slovaciei se află C. Dunării şi a Tisei. Ape importante: Dunărea (172 km) cu afl. săi Morava, Vâh, Hron, apoi Oder şi Labe (Elba) cu afl. săi Ohre şi Vltava. Lacuri alpine în Tatra. Climă temperat-continentală cu influenţe oceanice în V. Resurse importante de cărbune (mai ales lignit); rezerve mici de min. de fier, metale neferoase, caolin, uraniu, nisipuri cuarţoase ş.a. C. are dezvoltată ind. energetică (cărbuni 119 mii. t, 1989), a energiei electrice (86,1 miliarde kW/h, 1989), siderurgică (15,5 mii. t oţel şi 10,1 mii. t fontă, 1989), electrotehnică, material feroviar, avioane, autovehicule (279 600 buc, din care 188,4 mii autoturisme, 1989), maşini-unelte, instalaţi) şi utilaje ind.„ produse chimice, ciment (10,9 mii. t, 1989); tradiţie în prod. de porţelanuri, ceramică, sticlărie, prelucr. lemnului (creioane), textilă, alim. (bere, zahăr, carne, lactate), poligrafică, marochinărie, încălţ. Terenuri arabile (39%), păşuni şi fineţe (12,9%), păduri (36%). Se cultivă grîu (6,4 mii. t, 1989), orz (3,55 mii. t, 1989), secară, porumb (1 mii. t, 1989), sfeclă de zahăr (6,4 mii. t, 1989), cartofi (3,2 mii. t, 1989), in, hamei, tutun, plante furajere. Pomicultură şi viticultură. Creştere intensivă a animalelor: porcine (7,4 mii. capete, 1989), bovine (5,1 mii. capete, 1989), ovine (1 mii. capete, 1989), păsări. C.f.: 13,3 mii km (dintre care 3 798 km electrificate, 1988). Căi rutiere non-urbane: 73 112 km (489 km autostrăzi, 1988). Căi navigabile int*erioare: 483 km. Flotă fluvială: 615 600 trb (1988). Moneda: 1 koruna (coroană) = 100 haleru. Exportă maşini, utilaje şi mijloace de transport (c. 60%), produse metalurgice, textile, încălţ., bere, produse ceramice, coloranţi etc. şi importă petrol şi gaze naturale, produse chimice, maşini şi utilaje ind., min. de fier, produse siderurgice ş.a. — Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi celtice, terit. C. a fost ocupat în sec. 1 d.Hr. de triburi germanice; tncepînd din sec. 5 s-au aşezat aici triburi ale slavilor de apus. în 623 a apărut primul stat al acestora (destrămat în 658) în sec 9 s:au pus bazele statului feudal, cunoscut în istorie sub numele statul Marilor Moravi, care a existat pînă în anul 906, cînd s-a destrămat în urma atacurilor triburilor maghiare. în prima jumătate a sec 11, Slovacia a fost inclusă în componenţa statului ungar. Statul ceh, apărut la sfîrşitul sec. 9, sub conducerea dinastiei' Pfemysl, a devenit nucleul în jurul căruia s-a constituit, în a doua jumătate a sec. 12, regatul Cehiei (Boemiei), intrat ulterior în componenţa „Sfîntului Imperiu Roman“. în prima jumătate a sec. 15, în Cehia a avut loc mişcarea cunoscută sub numele de războaiele husite (1419—1434). în sec. 16—17 Cehia şi Slovacia au ajuns în stăpînirea Habsbur-gilor. Înfrîngerea răscoalei antihabsburgice (1618—1620), prolog al Războiului de 30 de Ani (1618—1648), a dus la pierderea totală a independenţei Cehiei (care se bucurase de o oarecare autonomie în statul habsburgic). Lupta popoarelor ceh şi slovac pentru independenţă, împotriva asupririi feudale, s-a intensificat în sec 17—19, culminînd cu revoluţia de la 1848—1849, reprimată cu cruzime. La 14 nov. 1918, după înfrîngerea Austro-Ungariei în primul război mondial şi ca urmare a luptei de eliberare naţională a popoarelor ceh şi slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă (preşedinte TomâS Masaryk). în sept. 1938, în urma Acordului de la Miinchen, C. i-au fost răpite regiunile sudete, iar în nov. 1938 partea de sud a Slovaciei a fost anexată de Ungaria; în mart. 1939 ţara a fost ocupată de Germania fascistă. Hitleriştii au înfiinţat pe terit. ceh aşa-numitul „Protectorat ai Cehiei şi Moraviei", Slovacia fiind proclamată stat „independent". în anii celui de-al doilea război mondial s-a desfăşurat o puternică mişcare de rezistenţă, culminînd cu insurecţiile armate din Slovacia (1944) şi Praga (1945). în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, alături de armata sovietică au participat şi trupele române. La 9 mai 1945. în urma insurecţiei naţionale, cu sprijinul armatei sovietice, Praga a fost eliberată de sub ocupaţia germană. Edvard BeneS (aflat în exil între 1940 şi 1945) a revenit în ţară, preluînd prerogativele prezidenţiale (deţinute pînă în 1948). în alegerile generale din 1946, partidul comunist s-a plasat pe primul loc (38% din voturi). Guvernul de coaliţie, prezidat de C. Gottwald s-a dezagregat prin demisia miniştrilor ce s-au opus intervenţiilor sovietice în politica ţării şi a metodelor brutale ale comuniştilor. Criza politică a fost soluţionată prin acţiunile de forţă ale partidului comunist, care şi-a asigurat controlul puterii („Lovitura de la Praga“ din 25 febr. 1948). Regimul comunist s-a caracterizat prin măsuri represive, care au avut un larg spectru politic (de la executarea fostului secretar general al partidului comunist, R. Slansky, la arestarea arhiepiscopului de Praga, monseniorul Be-ran). Dificultăţile economice şi tensiunile politice au determinat schimbări majore în conducerea de partid şi de stat. Noul secretar generai al P.C.C., Al. Dub£ek (ales la 5 ian. 1968) a iniţiat o politică de reformă („Socialismul cu chip uman"), care a alertat Pactul de la Varşovia. Membrii acestuia, cu excepţia României, au invadat C. în noaptea de 20/21 aug. 1968 punînd capăt „Primăverii de la Praga". La 1 ian. 1969, Republica Socialistă Cehoslovacia a devenit stat federal compus din două republici egale: Republica Socialistă Cehă şi Republica Socialistă Slovacă. Politica represivă şi stagnarea economică au provocat mari nemulţumiri, care şi-au găsit expresia în mişcarea contestatară „Carta 77". în 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viaţa politică internaţională şi ca urmare a intensificării nemulţumirii poporului au avut loc manifestaţii de ctradă în urma cărora regimul comunist a fost înlaturat („revoluţia de catifea", nov. 1989). Alegerile generale din 1990 au fost cîştigate în Cehia de Forumul Cetăţenesc şi în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenţei, Vaclav Havel devenind preşedintele republicii. Puterea executivă este. deţinută de preşedinte şi un cabinet de miniştri, iar cea legislativă de Adunarea Federală. CEHOV, Anton Pavlovici (1860—1904), scriitor rus. Opera sa, vastă frescă a societăţii ruse, denunţînd mediocritatea existenţei cotidiene, relevă o profundă cunoaştere a sufletului uman. Creator de atmosferă, înzestrat cu un deosebit simţ al observaţiei, împleteşte umorul subtil, amar, cu lirismul discret, într-un limbaj de o mare economie a mijloacelor de expresie (nuvelele „Salonul nr. 6", „Ordinul Anna", „Omul în cutie"; piesele „Pescăruşul", „Unchiul Vania", „Trei surori", „Livada cu vişini"). CEHU SILVANIEI, oraş în jud. Sălaj, la poalele Dealurilor Sălajului; 9 559 loc. (1991). Fabrică de mobilă, de conf., de tricotaje, de cărămidă şi ţiglă; conserve de fructe; produse lactate. Prelucr. maselor plastice. Aici este atestată, în 1319, o cetate. Biserică de lemn (1732). Declarat oraş în 1968. CEI, Jose Miguel (n. 1918), biolog argentinian. Prof. la Univ. Tucumân şi Cuya (Chile). Cercetări asupra ciclului sexual la amfibieni, involuţiei vederii la batracienii neotropicali. A descoperit bipolaritatea fiziologică a ritmurilor interne la anure. CEICA, com. în jud. Bihor; 4 623 loc. (1991). Expl. de argile. Staţie de c.f. CEILOMETRU (< germ.) s.n. Aparat cu ajutorul căruia se determină plafonul norilor. CEL, CEA (CELA, CEEA) (< acela) pron. dem., adj. dem., art. adj. I. 1. Pron. dem. Acela □ Expr. Ceea (sau ce/e) ce = lucrul (sau lucrurile) care... Toate celea = totul.■ Cel de sus — Dumnezeu. 2. Adj. dem. Acela. ■ (Pop.; precedînd substantivul) Celălalt. II. Art. adj. 1. Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv: rochia cea nouă. □ (în formarea numelor de domni): Ştefan cel Mare. 2. Dă valoare substantivală cuvîntului determinat: cei mici. 3. Precedă un numeral ordinal: cel de-al treilea copac. 4. (La pl.) Determină un numeral cardinal: unul dintre cei trei copii. 5. Urmat de „mai", formează superlativul relativ: cel mai frumos. 6. Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în extrem. Cel puţin = barem, măcar. CELA [sela], Camiio Jos6 (pseud. lui Camilo Jose Cela Trulock) (n. 1916), scriitor spaniol. Romane realiste înfăţişînd caractere violente („Familia lui Pascual Duarte", „Stupul") sau în tradiţie picarescă („Noul Lazarillo"). Se inspiră din noul roman francez („San Camillo 36"), apoi se consacră căutărilor formale („Dicţionar secret"). Premiul Nobel (1989). CELAKOVSKY [celacofski], FrantiSek La-disiav (1799—1852), poet, filolog si folclorist ceh. A publicat culegeri folclorice („Cîntece populare slave", „Ecoul cîntecelor cehe“), pledînd pentru o creaţie literară cultă bazată pe cea populară. CELAN, Paul (pseud. lui Paul Ancei) (1920— 1971, n. Cernăuţi), scriitor austriac de origine română. Stabilit la Paris. Lirică abstractă şi metaforică („Mac şi memorie", „Din' prag în prag"), vădind un remarcabil .simţ al . limbii. CELAPERM s.n. Fibră textilă obţinută pe cale chimică din celuloza de bumbac, cu aceleaşi proprietăţi ca celofibra, dar cu un tuşeu deosebit. CELAR (lat. cellarium) s.n. 1. Cămară de alimente sau încăpere pentru unelte într-o gospodărie ţărănească. 2. Despărţitură sau încăpere la stînă, în care se păstrează brînzeturile, vasele etc. CELARIANU, Mihaii (1893—1985, n. Bucureşti), scriitor român. Lirică delicat sentimentală („Drumul", „Inimă omenească"), romane de moravuri („Polca pe furate", „Diamant verde") şi povestiri erotico-umoristice („Noaptea de fericire"). CELARU, com. în jud. Dolj: 6 066 loc. (1991). CELAYA, oraş în Mexicul central (Guana-juato), la SE de Leon, la 1760 m alt; 219 mii loc. (1980, cu suburbiile). Nod de c.f. Centrul unei Anton Pavlovici Cehov CELAYA 356 reg. agricole (porumb, fasole) irigate şi de creşterea animalelor. Ind. textilă şi a zahărului. Biserica San Francisco (1715) şi catedrala Nu-estra Senora del Carmen (1807). Fundat în 1571 sub numele de Purisima Concepcion de Celaya. CELAYA (selaia], Gabriel (pseud. lui Rafael Muqica) (n. 1911), scriitor spaniol. Poet angajat, printre cei mai importanţi ai Spaniei moderne, a publicat culegeri de versuri (unele în colab. cu Amparo Gast6n), romane („Lazaro Calla“) şi eseuri („Bequer"). CELĂLALT, CEALALTĂ (CELALALT, CEE*ALALTĂ) (< cel + a/a/t) pron* dem., adj. dem. 1. (Acela) care se află mai departe dintre doi, al doilea. 2. (Acela) care este imediat următor altuia. 3. (La pl.) (Toţi cei) care sînt de faţă sau care pot fi luaţi în considerare, afară de cel sau cei amintiţi în mod special sau scoşi din discuţie. CELEABINSK, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), în SE M-ţilor Ural; 1,33 mii. loc. (1989). Nod de comunicaţii. Siderurgie, constr. de maşini agricole, piei., ţesături, produse alim. Universitate. CELEBES [salebas], Insula ~ v. Sulawesi, Insula ~. CELEBRA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A săvîrşi cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată; a oficia. 2. A sărbători un eveniment, o persoană etc. CELEBRITATE (< fr., lat.) s.f. 1. însuşirea de a fi celebru; reputaţie, faimă. 2. Persoană care se bucură de mare renume şi prestigiu. CELEBRU, -Ă (< fr., lat.) adj. Cu faimă, renumit, vestit. CELEI, cultură din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (c 2500—1500 î.Hr.), denumită astfel după aşezarea preistorică descoperită în localit. Celei (azi în raza oraşului Corabia, jud. Olt), suprapusă ulterior de o aşezare dacică şi de cetatea romano-bizantină Sucidava. CELENTANO, Adriano (n. 1938), interpret şi compozitor italian de muzică uşoară. Promotor al sonorităţilor „noi" (rock and roii) în muzica uşoară tradiţională. Filme. CELENTERAT (< fr. fi}; {s} gr. koilos „scobit" + enteron „intestin") s.n. (La pl.) încrengătură de metazoare marine, rar dulci-cole, care au fie o cavitate digestivă simplă şi trăiesc libere sau fixate (hidrozoarele = hidrele), fie o cavitate digestivă jnchisă şi pot fi libere (scifozoarele — meduzele) sau fixate (antozoarele = coralii). Au corpul saciform, cu un ectoderm sensibil (epiderma, situată la exterior) şi un endoderm cu rol digestiv (care îl căptuşeşte pe primul), un singur orificiu diferenţiat, fie bucal, fie anal, tentacule cu celule urticante; se reproduc prin ouă sau înmugurire şi formează deseori colonii. CELERITATE (< lat. celeritas „iuţeală") s.f. 1. (Livr.) Iuţeală, repeziciune. 2. Principiu de drept referitor la maxima operativitate cu care trebuie rezolvate cauzele judiciare. CELESTĂ (< fr., it.) s.f. Instrument muzical cu claviatură, ale cărui sunete sînt produse prin lovirea unor plăci de metal. CELESTINĂ (< fr. {i}; {s} lat. celestis „ceresc") s.f. Sulfat natural de stronţiu, de culoare alb-albăstruie, transparent, cu luciu sticlos sidefos, format în filoane hidrotermale sau în roci sedimentare sub formă de nodule sau cuiburi. Constituie principala sursă de stronţiu. (56,4%). Se utilizează în pirotehnie, ind. zahărului. CELIBAT (< fr., lat.) s.n. Starea civilă a celibatarului. CELIBATAR, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care este necăsătorită. CELIBIDACHE, Sergiu (n. 1912, Roman), dirijor, compozitor şi pedagog român. Prof. univ. la Mainz. Stabilit în Franţa. Interpretări vădind respectul pentru sensul profund al operei; promotor al fenomenologiei muzicale. Simfonii, un concert pentru pian. A dirijat pe toate marile scene ale lumii; director al mai multor orchestre Sergiu Celibidache de prestigiu (Berlin, 1945—1950), Stockholm, 1962—1971, Stuttgart, 1972—1982 şi Munchen, din 1979). Consecvent principiilor sale teoretice, refuză înregistrările de studio şi comercializarea lor prin discuri. CALINE [selin] (pseud. lui Henri-Louis Ferdinand Destouches*[detuş]) (1894—1961), prozator francez. Romane insolite, cu pronunţat caracter anticonformist („Călătorie la capătul nopţii", ,Moarte pe credit") şi, ulterior, inspirate de evenimentele războiului („De la un castel la altul"). CELIOSCOPIE (< fr.; {s} gr. koilia „abdomen" 4- sfcopeo* „a examina") s.f. Metodă de examinare a interiorului cavităţii abdominale; laparoscopie, peritoneoscopie. CELIUSKIN 1. Semion Ivanovici C. (1700— după 1760), navigator polar rus. A explorat ţărmul de V al Pen. Taimîr (1741) şi a atins pentru prima dată (mai 1742) capul care azi îi poartă numele. 2. Cap în N Asiei, în Pen. Taimîr, situat la 77°45’ lat. N şi 104°20’ long. E; cel mai nordic punct continental al Asiei. Staţiune polară (din 1932). Anders Celsius Benvenuto Cellini: „Nimfa de la Fontainebleau" CELLA (cuv. lat,) subst. (ARHIT.) Naos. CELLINI, Benvenuto (1500—1571), scufp-tor, orfevru, gravor şi scriitor italian. în plastică vădeşte o mare virtuozitate tehnică şi înclinare spre manierism (monumentele „Perseu", „Nimfa de la Fontainebleau" şi [ucrarea de orfevrărie „Solniţa lui Francisc I"). într-o renumită autobiografie şi-a povestit cu vervă viaţa agitată („Viaţa lui Benvenuto Cellini, povestită de el însuşi"). CELLO (< it.) s.n. Violoncel. CâLOCHIT (< cel[uloză] + chit) s.n. Chit alcătuit din bitum moale, filerizat cu var gras şi cu adaos de fibre de celuloză, folosit la executarea izolaţiilor hidrofuge şi colmatarea rosturilor dintre plăcile de beton. CELOFAN (< fr. {i}; {si} fr. cellule „celulă" + gr. phan- „a părea") s.n. Produs obţinut din soluţii de viscoză sub formă de filme şi foi impermeabile cu grosime de 0,02—0,16 mm, transparente, insolubile în apă şi alcool, folosite la ambalaje. CELOFIBRĂ (< fr.) s.f. Fibră textilă artificială, pe &ază de celuloză. CELOIDINĂ (< germ.) s.f. Soluţie concentrată de piroxilină, inflamabilă, solubilă în alcool şi eter, folosită la includerea fragmentelor de ţesuturi; permite secţionarea fină a acestora pentru examenul microscopic. CELOLÎNĂ (< celo[fibră] + lînă, după germ.) s.f. Fibră textilă artificială, fabricată din viscoză şi folosită ca înlocuitor al lînii. CELOM (< fr.; {s} gr. koilon „cavitate") s.n. Cavitate la animalele cu mezoderm, situată între peretele corpului şi orqane. CELOMATE (< fr.) s.n. pl. Animale prevăzute cu ce/om (viermii, moluştele, artropodele, acraniatele, tunicierii, vertebratele). CELOSTAT (< fr. {i}; {s} lat. caelum „cer" + gr. statos „stabil") s.n. Mecanism automat care urmăreşte un astru în timpul mişcării sale diurne, transmiţînd imaginea acestuia tot timpul în aceeaşi direcţie, cu ajutorul unui sistem de oglinzi. CELSIUS [selsius], Anders (1701—1744), astronom şi fizician suedez. Prof. univ. la Uppsala. Autorul scării termometrice centesi-male, scara C. (1742). Numele său a fost atribuit unui grad termometrie (gradul C.).' CELSUS (sec. 2), filozof neoplatonician care a trăit la Roma. A criticat doctrina primilor creştini, tradiţia întrupării lui Hristos. Cunoscut din scrierea lui Origene, „Contra Celsus". CELT, -Ă (< fr., lat.) s.m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Triburi indo-europene, care formau în milen. 1 î. Hr. majoritatea populaţiei din Europa apuseană şi centrală; sînt creatorii culturii La Tene. în sec. 5—3 î.Hr., triburi celtice au migrat spre E şi SE (şi în România), ajungînd pînă în Grecia şi Asia Mică; gali. ■ Persoană care aparţinea acestei populaţii. 2. Adj. Celtic. . CELTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine celţilor (1), privitor la celţi; celt (2). □ Limbi celtice = familie de limbi indo-europene împărţită în două grupe: continentală (din Asia Mică pînă în Portugalia) şi insulară (în Marea Britanie). Cele mai importante: irlandeza, scoţiana, galeza şi bretona. CELULAR, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine celulei, privitor la celulă; alcătuit din celule. □ Teorie c. = teorie formulată de naturaliştii germani M.J. Schleiden şi Th. Schwann, după care celula (1) constituie elementul fundamental al organizării interne a plantelor şi animalelor. CELULĂ (< fr.; {s} lat. cellula „cămăruţă") s.f. 1. (BIOL.) Element constitutiv al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă şi nucleu; în interiorul c. se află organite celulare (condriomul, aparatul lui Golgi etc.), precum şi unele formaţiuni nepermanente (vacuole, granule etc.). Lîngă nucleu se află centrozomul. Diferenţele dintre c. animală şi cea vegetală sînt determinate de natura membranei (protoplasmatică, la animale, şi celulozică, la plante), de frecvenţa şi mărimea vacuolelor şi a granulelor, 357 CENŢI precum şi de prezenţa plastidomului în c» vegetală. Variabile ca formă şi dimensiuni şi diferenţiate funcţional, c. sînt sediul unor procese biologice fundamentale. în funcţie de prezenţa şi calitatea materialului nuclear, c. sînt: procariote (materialul nuclear nu este delimitat de o membrană şi au, de regulă, un singur cromozom) şi eucariote (materialul nuclear este delimitat de o membrană nucleară); c. pot avea un singur nucleu (mononucleare), doi (binucleare) sau mai mulţi (polinucleare). □ Celulă-gazdă ' = tip de c ale cărei reacţii metabolice sînt utilizate pentru a asigura creşterea şi reproducerea virusurilor. Celule plasmatice = tip de c care se formează în cadrul procesului de diferenţiere stimulat de antigenul limfocitelor B; în ele, reticulul endoplasmic este foarte bine dezvoltat, rolul lui fiind acela de a secreta diferiţi anticorpi. 2. C. electrochimică = sistem electrochimic care constă din doi electrozi sau poli legaţi prin intermediul unui conductor ionic (soluţie de electrolit, topitura salină sau solid de obicei oxidic). 3. (ZOOT.) Cavitate hexagonală a fagurelui de ceară, în care albinele depun mierea, cresc puietul sau depozitează hrana. Un fagure este alcătuit din 8 000— 9 000 de c. 4. (TEHN.) Fiecare dintre compartimentele aproximativ egale care intră în componenţa unui sistem tehnic (de ex. c. de siloz, c. de redresare). □ C. flexibilă (de fabricaţie) = structură complexă în procesul de fabricaţie ce permite adaptarea succesiunii operaţiilor de prelucrare în momentul schimbării produsului de fabricat, fără modificarea structurii c.; componentele c. sînt elemente de automatizare, roboţi industriali şi mijloace de producţie ce acţionează simultan pentru prelucrarea complexă a produsului. 5. (ELT.) Parte a unei instalaţii electrice de distribuţie care conţine echipamentul de înaltă tensiune corespunzător unui singur circuit şi constituie o unitate distinctă. □ C. solară = dispozitiv care transformă direct energia radiaţiei solare în energie electrică. Au fost produse prima dată în 1954. C. fotoelectrică v. fotoelectric. 6. (AV.) Ansamblu format din fuzelajul, aripile şi ampenajul unui avion. 7. (INFORM.) C. de memorie = ansamblu de elemente dintr-un dispozitiv de memorie al unui calculator electronic, destinat stocării unui cuvînt de calculator sau a unei părţi dm acesta (de ex., un octet, un bit). 8. (DR.) încăpere strîmtă într-o închisoare, folosită pentru izolarea unor arestaţi sau a unor condamnaţi la pedepse privative de libertate. CELULITĂ (< fr.) s.f. Termen impropriu utilizat pentru desemnarea proceselor inflamatorii ale ţesutului adipos subcutanat sau subpe-riton.eal ce se manifestă printr-o tumefiere dură, uneori dureroasă. CELULOID (< fr., {i|; jsj lat. cellula „cămăruţă" + gr. e/dos „aspect") s.n. Material termo-plastic solid, lucios, flexibil, uşor inflamabil, obţinut din nitroceluloză şi camfor, folosit la fabricarea filmelor fotografice, a lacurilor etc. Este primul material plastic fabricat, în 1870, de chimistul american J. W. Hyatt. CELULOTERAPIE (celulă + terapie) s.f. Administrare parenterală, în scop terapeutic, de fragmente de ţesatun neterologe, de origine embrionară sau adulte, menite a asigura o revitalizare sau o stimulare generală a organismului; este o metodă ale cărei rezultate sînt deocamdată controversate. CELULOZĂ (< fr. {ij) s.f. Polizaharid (C6H 10O5)« format din resturi de glucoza, component principal al pereţilor celulari ai plantelor; nu este digerată de sucurile digestive la om, ci numai la rumegătoare. Substanţa pură se prezintă ca o masă albă, lucioasă, mătăsoasă, cu aspect amorf; se obţine din lemn, stuf, paie de cereale etc. prin diferite tratamente chimice. Materie primă pentru ind. hîrtiei, a lacurilor, a fibrelor artificiale, a maselor plastice, a explozivilor etc. CELULOZIC, -Ă (< fr.) adj. Care conţine sau este alcătuit din celuloză. CEMBALO (cuv. it.) subst. Clavecin. CEMENT (< fr.) s.n. 1. Agent folosit în operaţia* de cementare; amestec de cementare. 2. (ANAT.) Substanţă dură care intră în structura dinţilor. □ C. intercelular ~ substanţă care leagă celulele între ele. 3. (în stomatologie) Substanţă utilizată pentru obturarea spaţiilor cariate. 4. (MED. VET.) Boală contagioasă provocată de un virus la purceii de 8—10 săptămîni. CEMENTARE (< fr.) s.f. 1. Tratament termochimic de saturaţie prin difuzie cu carbon, crom, azot, aluminiu a stratului superficial al unui material metalic, pentru a-i mări duritatea şi rezistenţa la uzură. 2. Operaţie a procesului hidrometalurgic de extragere din soluţii a unor metale (cupru, zinc, aur, argint etc.) prin tratare cu metale mai electronegative. 3. (GEOL.) C. hidrotermală = umplere a crăpăturilor şi a porilor din roci cu substanţe minerale variate depuse din soluţii reziduale, alcaline, provenite din diferenţierea magmelor. Rezultatul c. h. sînt filoanele şi zăcămintele de impregnaţie produse prin mineralizaţia porilor din roci. CEMENTITĂ (< fr. {i}) s.f. Carbură de fier reprezentînd constituentul structural caracteristic al oţelurilor şi fontelor; conţine 6,67% carbon. CENACLU (< fr., lat.) s.n. Grupare literară sau artistică cu program şi ideologie comună, formată de obicei în jurul unei publicaţii („Junimea", „Literatorul", „Sburătorul"); reuniunea periodică a unei asemenea grupări. CENAD, com. în jud. Timiş; 3 943 loc. (1991). Centru pomicol. Staţie de c.f. Vestigii neolitice, din epoca fierului, romană (sec. 2—4) şi din perioada migraţiilor (sec. 6—12). Pe locul actualei comune a existat în sec. 10—11 aşezarea Morisena, menţionată pentru prima dată la c. 1030 (urbs Morisena), ca reşedinţă a lui Ahtum. Se păstrează vestigiile cetăţii Morisena şi ale mănăstirii Sf. loan Botezătorul (existentă înainte de 1002). CENADE, com. în jud. Alba; 1 080 loc. (1991). CENDRARS [sâdrar], Blaise (pseud. Iui Frederic Sauser-Hall) (1887—1961), scriitor francez. Poeme-reportaj caleidoscopice de viziune cosmică şi colorit exotic („Paştele la New York", „Proza transsiberianului"); proză de aventuri cu inflexiuni lirice („Moravagine", „Aurul"). CENEI, com. în jud Timiş, pe Bega Veche; 4 826 loc, (1991). Staţie de c.f. Centaur CENESTEZIE (< fr.; \s\ gr. koinos „co-mun"+ aisthesis „senzaţie") s.f. (FIZIOL., PSI-HOL). Impresie generală, nediferenţiată, care rezultă din totalitatea senzaţiilor primite de la organele interne, caracterizîndu-^e printr-o dispoziţie plăcută sau neplăcută; sensibilitate care reflectă propria existenţă corporală. CENESTOPATJE (< fr.) s.f. Tulburare a cenesteziei, constînd în trăirea unor impresii penibile privind starea organică generală sau parţială (senzaţie de jenă şi de rea funcţionare organică, senzaţii de furnicături, arsuri etc.) care au mai puţin o semnificaţie obiectivă, cît una subiectivă, ele fiind exprimate ca simptome ale unei presupuse maladii. CENIS (MONT CENIS) [mo sgni], masiv muntos cristalin în Alpii Savoiei, la graniţa franco-italiană. Alt. max.: 3 378 m. Străbătut la 2 083 m alt. prin pasul omonim, de o şosea, iar la V de un tunel de c.f. (Tunelul Frejus) de 13 660 m lungime, care uneşte Modane (Franţa) de Bardonecchia (Italia), dat în funcţiune în 1871. CENOBIT (< fr., lat.) s.m. Călugăr care trăieşte în comunitate, într-o mănăstire, spre deosebire de eremit care duce o viaţă solitară. CENOBIU (< it. cenobio; {s} gr. koinos „comun" + bios „viaţă") s.n. Colonie de organisme unicelulare fără diferenţiere în celule reproductive şi vegetative. CENOGENjE (< fr.) s.f. (BIOL.) Dezvoltare embrionară care nu respectă riguros toate etapele dezvoltării filogenetice; a fost formulată prima oară de £. Haeckel (1866). CENOMANIAN, primul etaj al Cretacicului superior, caracterizat prin amoniţi, lamelibran-hiate, echinide etc. CENOTAF (< fr., lat.) s.n. Monument funerar ridicat în memoria unei persoane decedate într-un loc necunoscut sau înmormîn-tată în altă parte decît locul în care s-a ridicat acesta. „ CENQZĂ s.f. Biocenoză. CENOZOIC, eră care include ultimele 65 mii. de ani, între sfîrşitul Cretacicului şi Actual. Asociaţiile de floră şi faună ale C. prezintă caractere asemănătoare celor din prezent. în C. a continuat desfăşurarea ciclului geotectonic alpin care a condus, prin faze tectogenetice succesive, la consolidarea unor noi catene orogenice şi la realizarea configuraţiei geografice actuale. Sin. Cainozoic, Neozoic. CENS (< fr., lat.) s.n. 1. (în Roma antică) Recensămînt al cetăţenilor şi al averii lor, pe baza căruia se făcea recrutarea, se fixau impozitele , se exercitau drepturile politice etc. 2. (în ev. med.) Rentă în bani sau în natură plătită seniorului de către posesorul de pămînt. CENTAUR (< fr., lat.) s.n. (La pl.) Făpturi fabuloase, jumătate om, jumătate cal, renumite (cu unele excepţii) pentru violenţă, omoruri şi beţii. Locuiau în Tesalia. pe muntele Pelion, unde şi-au găsit şi sfîrşitul. CENTAURUL (Centaurus), constelaţie din emisfera australă, în care se află steaua cea mai apropiată de Soare: Proxima Centauri. CENTENAR (< fr., lat.) s.n. împlinirea a o sută de ani de la un eveniment important; celebrarea acestui eveniment. ■ (Adjectival) Care datează de o sută (sau de mai multe sute) de ani. CENTEZĂ (< fr., {s} gr. kentesis „înţepare") s.f. Puncţie a unei cavităţi organice închise, efectuată în vederea extragerii sau evacuării conţinutului acesteia (ex. toracocenteză, sino-viocenteză etc.). CENTEZIMAL, -Ă (< fr.; js} lat. centesimus „al o sutălea") adj. Referitor la împărţirea unui întreg în o sută de părţi egale. □ Grad c. = unghi egal cu a suta parte dintr-un unghi drept. Minut c. ~ a suta parte dintr-un grad c. Secundă c. = a suta parte dintr-un minut c. CENŢI- ({s} lat. centum „sută) Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităţilor de măsură pentru a exprima a suta parte din întreg; are simbolul c, care se CENTIGRAM 358 pune înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. centimetru: cm). CENTIGRAM (< fr.) s.n. Unitate de măsură a masei (simbol: cg), egală cu a suta parte dintr-un gram. CENTILITRU (< fr.) s.n. Unitate de măsură pentru volum (simbol: cl), egală cu a suta parte dintr-un litru, adică cu 10 cm3. CENTIMĂ (< fr.) s.f. Valoare bănească reprezentînd a suta parte dintr-un franc, dintr-un leu vechi etc. CENTIMETRU (< fr.) s.m., s.n. 1. S.m. Unitate de măsură pentru lungime (simbol: cm), egală cu a suta parte dintr-un metru. □ C. pătrat (simbol: cm2) = unitate de măsură egală cu aria unui pătrat cu latura de un centimetru. C. cub (simbol: cm3) = unitate de măsură egală cu volumul unui cub cu latura de un centimetru. Centimetru-gram-secundă (notat: CGS) = sistem de unităţi de măsură, utilizat în special înainte de adoptarea Sistemului Internaţional, avînd ca unităţi fundamentale Centimetru pentru lungime, gramul pentru masă şi secunda pentru timp. V. unitate. 2. S.n. Panglică cu diviziuni zecimale folosită la măsurat în croitorie, în magazinele textile etc. CENTIRON (< fr.) s.n. Centură (militară). CENTO v. Organizaţia Tratatului Central. CENTRAFRICANĂ, Republica ~, stat în Africa Ecuatorială; 623 mii km2: 27Si.mil. loc. (1989). Limba de stat: franceza. CapB,angui. Oraşe pr.: Bombari, Bouar. Este împărţită în 16 prefecturi şi un oraş autonom. Relief predominant de pod. ondulat (în principal Podişul Azande) cu alt. de 600—900 m şi munţi nu prea înalţi (alt. max.: 1 420 m). Climă subecuatorială. Expl. de diamante (industriale 109 mii carate, pentru bijuterii 304 mii carate, 1987), de aur (224 kg, 1987). Bogat fond forestier (57,5% din supr. ţării), parţial valorificat. Se cultivă bumbac (26 mii t, 1989), cafea (25 mii t, 1989), citrice, banane, arahide (100 mii t, 1989), manioc (540 mii t, 1989), igname (230 mii t, 1989), porumb, mei, sorg ş.a. Se cresc bovine (2,2 mii, capete, 1987), porcine, ovine, caprine (1,1 mii, capete, 1987). Pescuit: 13 mii t (1988). întreprinderi de prelucr. a produselor agricole. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 40 mii km. Navigaţia fluvială pe Oubangui. Moneda: 1 franc C.F.A = 100 centimes. Exportă cafea (c. 50%), diamante (c. 25%), lemn, bumbac, produse din lemn, tutun ş.a. şi importă maşini şi utilaje, produse agricole şi alim., produse chimice, textile ş.a. — Istoric. In 1894, terit. ţării a fost ocupat de francezi şi, sub denumirea de Oubangui-Chari, a fost înglobat în 1910 în Africa Ecuatorială Franceză. în 1958 a devenit rep. cu autonomie internă în cadrul Comunităţii Franceze: la 13 august 1960 s-a proclamat rep. independentă. în 1976, în baza unei noi Constituţii, republica se transformă în imperiu, sub denumirea de Imp. Centr-African, condus de Bokassa I, preşedinte al ţării din 1966. în 1979, în urma unei lovituri de stat, este reinstaurată republica, sub preşedinţia lui D. Dacko (preşedintele republicii între 1960 şi 1966). în 1981, după o nouă lovitură de stat, puterea este asumată de generalul A. Kolingba. Potrivit Constituţiei din 1986, puterea executivă este deţinută de preşedinte, iar cea legislativă de Adunarea Legislativă. CENTRAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s.f. I. Adj. 1. Care se află în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig, Care ocupă o poziţie principală. II. S.f. 1. Instalaţie sau ansamblu de instalaţii în care se produce în mod centralizat energie, se efectuează o anumită operaţie tehnologică centralizată etc. □ C. electrică = ansamblu de construcţii, instalaţii şi echipamente pentru realizarea conversiei unei forme de energie primară în energie electrică. C. termoelectrică asigură conversia termodinamică a căldurii obţinute prin arderea combustibililor în energie mecanică şi apoi în energie electrică. C. hidroelectrică transformă energia potenţială şi cinetică a apei în energie mecanică şi apoi în energie electrică. Cea mai mare c.h. în producţie: Guri/ Râul Leoni (Venezuela 10 300 MW), iar parţial în construcţie: Itaipu (între Brazilia şi Paraguay: 13 320 MW). C. electrică mareemotrică transformă energia hidraulică a mareelor; prima c.e.m. a fost construită în estuarul fl. Rance (Franţa, 1966). C. solară transformă energia radiaţiei solare directe şi/sau difuze. Cea mai mare c.s.: Barstow (California, 1985). C. nuclea-ro-e/ectr/că transformă succesiv energia de fisiune produsă într-un reactor nuclear în energie termică şi energie electrică. C. termomarină transformă diferenţa de potenţial termic dintre apa de suprafaţă şi cea de adîncime a oceanelor şi mărilor calde: prima c.t.: Matanzas (Cuba, 1930). C. eoliană transformă energia cinetică a maselor de aer în mişcare în energie electrică; pripria c.e. Ai-Petri (Crimeea, 1931). C. geoter-mală transformă energia termică din interiorul scoarţei terestre; prima c.g.: Larderello (Italia, 1904). C. termică produce căldură care se distribuie prin intermediul unui agent termic (abur, apă caldă etc.) pentru a fi utilizată în scopuri "tehnologice sau la încălzitul încăperilor. C. de pompare = instalaţie cu ajutorul căreia se realizează exploatarea mai multor sondaje echipate cu pompe de adîncime, folosind un singur motor. C. telefonică = ansamblu de instalaţii electrice, dispozitive şi clădiri la care ajung liniile posturilor unei reţele telefonice şi liniile de legătură cu alte reţele telefonice şi în care se efectuează automat sau manual legăturile telefonice între abonaţi. 2. Mare unitate economică caracteristică sistemului economic centralizat care funcţionează pe principiul gestiunii economice proprii şi coordonează activitatea dintr-un anumit domeniu. CENTRALISM (< fr., rus) s.n. 1. Sistem politic sau de decizie a unei autorităţi centrale. 2. Tendinţă de centralizare. CENTRALIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A uni, a concentra într-un singur tot elemente preexistente. 2. A face să depindă de o singură conducere. 3. A înscrie date într-un centralizator (2). CENTRALIZARE (< centraliza) s.f. 1. Acţiunea de a centraliza; concentrare; proces de unire a mai multor unităţi economice. □ (EC. POL.) Centralizarea capitalului v. concentrarea capitalului. (C.F.) Instalaţie de C. = instalaţie pentru mecanizarea şi automatizarea operaţiilor privind primirea, expedierea, formarea şi descompunerea trenurilor în staţiile de cale ferată; după modul în care se face comanda, controlul şi acţionarea macazurilor şi semnalelor, instalaţiile de centralizare pot fi electrodinamice, mecanice, electromecanice, hidraulice sau elec-tropneumatice. 2. (SOCIOL.) Reunirea, într-un singur centru de decizie, a puterilor, forţelor care erau mai înainte dispersate. □ C. politică = proces voluntar prin care autoritatea unei puteri centrale se substituie autorităţii şi iniţiativei puterilor locale. CENTRALIZATOR, -OARE (< fr.) adj., s.n. 1. Adj. Care centralizează. 2. S.n. Document în care se centralizează date. CENTRARE (< fr.) s.f. 1. Operaţie de orientare şi fixare a unei piese într-o maşină-unealtă, în poziţie corectă faţă de sculă sau de o bază de referinţă în vederea prelucrării. 2. Operaţie de aşezare în poziţii corecte a două sau mai multe maşini care funcţionează cuplate. 3. Trimitere a mingii de la marginea terenului spre mijlocul lui; spec. (la fotbal) Trimitere a mingii din marginea terenului în careu. ■ Fig. ^Orientare (a unei activităţi) către un anumit scop, grupare a elementelor disparate în jurul unui nucleu. (PSIH.) C. perceptivă = formă primară de contact sensibil cu lumea în care se realizează o imagine deformată a obiectului, valoarea elementului centrat fiind necondiţionat supraestimată, iar a celorlalte subestimată. CENTRIFUG, -Ă (< fr.; {s} lat. centrum „centru" + fugio „a fugi") adj., s.f. 1. Adj. Care tinde să (se) depărteze de centru; centrifugal □ Forţă c. = forţă care acţionează asupra unui corp aflat în mişcare de rotaţie, tinzînd să-l îndepărteze de axa de rotaţie,. 2. S.f. Maşină pentru separarea prin centrifugare. CENTRIFUGARE (< centrifuga) s.f. Operaţie de separare prin sedimentare sau prin filtrare, sub acţiunea forţei centrifuge, a componenţilor cu densităţi diferite dintr-un amestec lichid eterogen (emulsie sau suspensie) utilizată în ind. chimică, alimentară etc. CENTRIOL (< fr.) s.m. (CITOL.) Granul punctiform, în general dublu, localizat în centro-zom; în timpul diviziunii formează vîrfurile fusului nuclear. CENTRIPET, -Ă (< fr.; {s} lat. centrum „centru" + petere „a se îndrepta către") adj. Care tinde să (se) apropie de centru; centripe-tal. □ Forţă c. = forţă egală şi opusă forţei centrifuge, care menţine un corp rotitor pe traiectoria circulară. CENTROMER (< fr.) s.m. (GENET.) Porţiune a cromozomului prin care acesta se prinde de fusul nuclear de diviziune în timpul mitozei sau meiozei. Poate fi punctiform şi localizat într-o strangulare inelară a cromozomului sau difuz, ca la majoritatea plantelor şi insectelor. Poziţia lui permite diferenţierea tipurilor de cromozomi. Sin. cinetocor. CENTROSFERĂ (< fr.; {s} gr. kentron „centru" + sphaira „sferă") s.f. 1. (GEOL.) Partea centrală a globului pămîntesc, cu raza de 3 500 359 CERAM km şi densitatea foarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel şi fier; barisferă 2. (CITOL.) Centrozom. CENTROSPERME (< fr.) s.f. pl. Grup mare de plante, cu ovar superior, cu seminţe localizate pe o formaţiune din centrul fructului şi cu embrionul curbat, inelat sau spiralat (ex. cheno-podiaceele, cariofilaceele etc.). CENTROZOM (< fr. {ij; {s} gr. kentron „centru" + soma „corp") s.m. (CITOL.) Formaţiune citoplasmatică, sferică sau ovală, în centrul căreia se află centriolii, situată, de obicei, în imediata apropiere a nucleului şi aparatului Golgi; centrosferâ (2). CENTRU (< fr., lat.) s.n., s.m. 1. S.n. (MAT.) Punct care posedă anumite proprietăţi (importante) în raport cu o figură geometrică sau cu un corp (ex. c. de simetrie, c unui cerc). ■ Punct de mijloc, central al unui spaţiu, al unei suprafeţe etc. ■ Punct marcat la mijlocul terenului de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau se repune mingea în acţiune după înscrierea unui gol. 2. S.m. Jucător aflat în mijlocul liniei de atac sau de apărare la anumite jocuri sportive. 3. S.n. (FIZ.) Punctul de aplicaţie al rezultantei unui sistem de forţe (ex. c. de greutate). 4. S.m. (FIZIOL.) C. nervos = grup de celule nervoase situat între porţiunea aferentă şi eferentă a arcurilor reflexe; exercită funcţii de recepţie a mesajelor, de integrare a lor şi de elaborare a comenzilor către organele efectoare (ex. c.n. vasomotor, c.n. respirator etc.). 5. S.n. (BIOL.) Centre genice (sau de origine) = zone naturale delimitate (trei în Asia, una în Asia Mică, una în regiunea M. Mediterane, una în Ethiopia şi două în America Centrală şi de Sud), fiecare cuprinzînd un mare număr de specii şi varietăţi din care provin actualele plante cultivate. 6. S.n. (METEOR.) C. de acţiune atmosferică = reg. întinsă în care presiunea atmosferică (scăzută sau ridicată) este dominantă. ea influenţînd mersul vremii pe terit. vaste. Există c. cu caracter permanent (antici-clonii subtropicali, Depr. Islandeză) şi cu caracter sezonier (Anticiclonul Siberian). 7. S.n. Loc (localitate, parte dintr-o localitate etc.) unde este concentrată o anumită activitate (ex. industrială, comercială, administrativă, culturală). ■ C. istoric = partea cea mai veche a unui oraş reprezentînd locul de plecare de la care s-a efectuat dezvoltarea terit. a acestuia. C. universitar = localitate în care există instituţii de învăţămînt superior. C. de documentare = instituţie sau secţie a unei biblioteci care are ca sarcină principală prelucrarea şi difuzarea informaţiilor. C. de calcul = unitate de informatică avînd ca obiective: elaborarea de modele şi proiecte de sisteme informatice pentru unităţi beneficiare, elaborarea, adaptarea şi actualizarea de programe, executarea prelucrărilor de date pe calculatoare electronice. C. de prevedere = unitate meteorologică teritorială unde, pe baza datelor colectate de la un mare număr de staţii, se întocmesc hărţi sinoptice şi se elaborează prognoze de timp. ■ Instituţie conducătoare; putere administrativă centrală, 8. S.n. C. de interes — metodă pedagogică, substituantă programelor şcolare, constînd în gruparea noţiunilor ce trebuie studiate din domeniul care-l interesează pe copil. 9. S.n. Poziţie politică de mijloc între dreapta şi stingă. □ C. dreapta (stînga) = poziţie politică de mijloc cu tendinţe de dreapta (stînga). CENTRUIRE (< centru) s.f. Operaţie de executare prin aşchiere a găurilor de centrare la o piesă în vederea prelucrării ei ulterioare la o maşină-unealtă. CENTURĂ (< fr.) s.f. 1. Curea de piele, de pînzâ, de'plastic etc., cu care se încinge talia; cordon, cingătoare. □ C. de campion = c. cu care se încinge mijlocul cîştigătorului unui campionat la box sau la lupte. C. de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar sau a unui toroid, confecţionat din plăci de plută învelite în pînză, care serveşte la menţinerea unui naufragiat la supra- faţa apei. C. de siguranţă = echipament individual de protecţie folosit de muncitorii care lucrează la înălţimi. ■ (MILIT.) Curea lată de piele (rar de pînză) care se pune în jurul taliei şi de care se agaţă sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ■ Fîşie lată de pînză, de elastic etc., cu care se încinge abdomenul pentru a-l susţine sau pentru a-l menţine în poziţie corectă. 2. (ANAT.) Ansamblu osos prin care extremităţile se leagă de trunchi. □ C. pelviană = c. formată din oasele coxale care leagă membrele inferioare de trunchi. C. scapu-lară = c. formată din clavicule şi omoplaţi, legînd membrele superioare de trunchi. 3. (SPORT) Linie orizontală imaginară la nivelul ombilicului, care marchează limita sub care loviturile la box sînt nepermise de regulament. ■ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mîinile. 4. (MILIT.) C. de fortificaţii = linie de lucrări de apărare din beton armat şi cuirase metalice, construită în jurul unei localităţi. 5. (ASTR.) Centuri de radiaţii (centuri Van Allen) = zone de formă cvasitoro-idală, de grosime variabilă, ce înconjură Pămîn-tul (exceptînd zonele polare) în care radiaţia cor puseu Iară ionizantă este foarte intensă. Au fost descoperite (1958) de J.A. Van Allen. 6. (CONSTR.) Grindă continuă orizontală, rezemată pe toată' lungimea ei pe zidurile portante ale unei clădiri, în vederea realizării legăturii dintre ziduri, a preluării tensiunilor interne provocate de cutremure etc. 7. (NAV.) Fîşie continuă din tablă de oţel care formează bordajul unei nave. 8. (ELT.) C. de împămîntare = conductă electrică, neizolată, din bandă de oţel, care asigură protecţia prin legare la pămînt a aparatelor electrice şi a prizelor de pămînt, 9. (GEOL.) C. metalogenetică = unitate majoră a zăcămintelor de minereuri metalifere ce se suprapune centurilor orogenetice; grupează mai mult provincii metalogenetice (ex. c.m. circumpacifică, c.m. alpino-carpatică, c.m. uraliană etc.). C. orogenetică v. orogeneză. CENTURIE (< lat. centuria) s.f. 1. (în Roma antică) Diviziune poli>i'-* formată dintr-o sută de cetăţeni. 2. Subdiviziune tactică cuprinzînd o sută de ostaşi; (în vechea organizare a armatei române) subîmpărţire a cetei (2). CENTURION (< lat. centurion, -onis) s.m. Ofiţer în armata romana care comanda o centurie; sutaş. CENUR (< fr.) s.m. Formă larvară a unor specii de tenii din genul Multiceps. CENUROZĂ (< fr.; {s}) s.f. Boală parazitară produsă prin dezvoltarea cenurilor în organismul uman sau animal (ex. c. cerebrală provocată de dezvoltarea în creier a larvelor de Taenia coenurus). CENUŞAR (< cenuşă) s.n., s.m. 1. S.n. Cutie de metal aşezată sub focarul unei sobe sau al unui cazan, cuptor etc., în care se colectează cenuşa rezultată prin ardere. ■ Urnă funerară. ■ (în arheologie) Movilă aplatizată conţinînd cenuşă provenită din incendierea unor aşezări sau grupuri de locuinţe. 2. S.n. Atelier sau secţie dintr-o fabrică de tăbăcârie în care se execută operaţiile premergătoare pielării şi tăbăcirii. ■ Bazin sau soluţie folosite pentru executarea operaţiei de cenuşărire. 3. S.m. Arbore înalt de 15—30 m cu scoarţa netedă, frunze mari compuse din 11—25 foliole, flori, mici, galbene-verzui şi lemn nerezistent, casant (Ailanthus altissima). CENUŞĂ (lat. *cinusia) s.f. 1. Reziduu solid, alcătuit *din substanţe minerale sub formă de pulbere, rezultat în urma arderii complete a unei substanţe. ■ Ceea ce rămîne după incinerare. 2. (PETROGR.) C. vulcanică = material fin piroclastic pulverulent, produs în timpul exploziilor vulcanice. C.v. rezultă din distrugerea parţială a conului vulcanic sau a produselor consolidate pe coş (lave şi piroclastite). C.v. este un depozit neconsolidat din a cărui acumulare şi cimentare rezultă tuful vulcanic sau cineritul. CENUŞĂRIRE (< cenuşă) s.n. (IND. PIEL.) Operaţie de * depilare şi de îndepărtare a epidermei de pe pieile crude. CENUŞIU, -IE (< cenuşă) s.n., adj. 1. S.n. Culoare obţinută prin suprapunerea în diferite proporţii a culorilor alb şi negru; este culoarea cenuşii O); sur, gri. 2. Care are culoarea descrisă mai sus. CENZITţR (< fr.) adj. (DR.) Sistem ~ = (în unele state) sistem electoral în care recunoaşterea dreptului la vot este în funcţie de îndeplinirea -de către alegător a anumitor condiţii, şi în primul rînd. în funcţie de avere. CENZOR (< fr., lat.) s.m. 1. (în Roma antică) Magistrat însărcinat cu recensămîntul populaţiei şi al averilor, precum şi cu paza moravurilor publice. 2. (în unele state) Persoană aleasă de adunarea generală a unei societăţii comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoană care are sarcina de a ver fica gestiunea unei organizaţii cooperatiste sau altei organizaţii obşteşti. 4. Persoană care face acte de cenzură. CENZURA (< fr.) vb. I tranz. A aplica cenzura; p. ext. a suprima sau a interzice apariţia unei publicaţii, a unui fiim etc. CENZURĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Control prealabil exercitat de anumite organe ale unui stat asupra publicaţiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune şi, în anumite condiţii, asupra corespondenţei şi convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control. 2. (în psihanaliză) Funcţie psihică constînd în refularea în inconştient a dorinţelor care sînt periculoase sau neconforme cu exigenţele sociale. 3. (Fl-LOZ.) C. (censură) transcendentă = (la Blaga), limită metafizică a cunoaşterii individuale ex-plicînd imposibilitatea subiectului cognitiv de a ajunge la o cunoaştere pozitiv-adecvată. CEP (lat, cippus) s.n. 1. Dop de lemn, de formă tronconică, cu care se astupă gaura butoiului. H Gaură de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (t) sau cu o cana. 2. Proeminenţă fasonată la capătul unei piese de lemn, destinată să pătrundă în buceaua piesei de'lemn cu care urmează a fi îmbucată. 3. Coardă de viţă de un an scurtată la 1—3 muguri, pentru asigurarea unei rodiri bogate în anul următor. CEPARI, com. în jud. Argeş; 2 938 loc (1991). Reşed. com. este satul Ceparii Pămînteni. CEPCHEN (< tc) s.n. Haină boierească scurtă cu mînecile despicate, care se purta pe umeri. CEPLENIŢA, com. în jud. laşi; 4 775 loc. (1991). Conac (sec. 18—19) şi biserică (1802) în stil neoclasic. CEPTURA, com. în jud. Prahova' 5 613 loc. (1991). Expl. petroliere şi de lignit. Centru viticol. Reşed. com. este satul Ceptura de Jos. Vestigii arheologice ce atestă o perioadă îndelungată de locuire (milen. 3 î.Hr.— sec. 1 d.Hr.) CEPUJT (< cep) s.n. Tăiere a crengilor de pe trunchiurile de; răşinoase, pentru o mai uşoară sortare şi manipulare a acestora. CER1 (lat. cerrus) s.m. Arbore din familia fagaceelor, indigen (Cîmpia Română, Pod. Getic, SV Dobrogei, Dealurile Banatului şi ale Transilvaniei), înalt pînă la 30 m, cu scoarţa negricioasă, frunze pieloase, numeroase flori uni-sexuate şi fructul ghindă mare, brun-închisă, aşezată într-o cupă cu solzi ghimpoşi (Quercus cerris). CER2 (lat. caelum) s.n. 1. Spaţiul cosmic în care se află aştrii; spec. spaţiul de deasupra orizontului unui observator, avînd aparent o formă emisferică; boltă cerească, firmament. D Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinţe, afară. H Cerul gurii - boltă palatină; palat1. 2. Văzduh, atmosferă 3. (REL.) Locul unde tronează Dumnezeu, lumea nevăzută, spirituală, a îngerilor, creată de Dumnezeu înaintea celei văzute şi materiale, şi unde, după moarte, cei aleşi se bucură de fericirea eternă; rai. ■ Divinitate, providenţă. CERAM [seramj (SERAM) 1. Ins. indone-ziană în Arh. Moluce, la V de Ins. Noua Guinee; 17,1 mii km2; c. 100 mii loc. Relief muntos. Alt. CERAMICĂ, PORŢELAN 360 Cană (porţelan Alt Wien) Porţelan biscuit (ceramică Wedgwood) Platou (faianţă Cafaggiolo) Platou (porţelan Sevres) Ceainic (porţelan chinezesc) Vas (porţelan de Meissen) max.: 3 019 m, Expl. forestiere şi petrolifere. Cafea, piper, trestie de zahăr şi mango. 2, Mare în bazinul Oc. Pacific, între ins. indoneziene Ceram, Buru, Obi, Misool; 161 mii km2. Ad. medie: 1 209 m; ad. max.: 5 319 m. Temperatura apei: 27°C. Saiinitate: 34°/00. Recife corali-gene. CERAMBICIJD (< fr.; {s| s.n. (La pl.) Familie de insecte coleoptere de c. 5 cm lungime cu antene foarte lungi, cu corpul alungit şi viu colorat (Cerambycidae); larvele de c. sînt xilo-fage(ex. croitorul). Există c. 13 000 specii de c CERAMIC, -Ă (< fr. fi!; {s} gr. keramikos „de argilă") s.f., adj. 1. S.f. Tehnica şi arta prelucrării amestecului plastic format din argile comune, caolin, cuarţite, talc grafit şi cocs în diferite proporţii prin omogenizarea, modelarea, decorarea, smălţuirea, uscarea sau arderea acestuia. C. a apărut în Neolitic, fiind rezultatul unui proces de poligeneză şi nu de difuziune, strîns legat de cultivarea plantelor şi sedentari-zare. Primele obiecte din c. datează din 8000—7000 î.Hr. şi provin din vechea Fenicie, Persiă şi Siria. Pe terit. României, primele vase din lut ars datează din milen. 6 î.Hr. şi aparţin culturilor Criş, Ciumeşti şi Boian. C. populară românească continuă tradiţia dacică (c neagră, în Moldova şi E Transilvaniei), romană (c. roşie, în Oltenia, V Munteniei şi Banat) şi bizantină (c. sgrafitată). Formele variate şi elegante, decoraţia simplă şi coloritul luminos al smalţului fac din c. populară românească un valoros domeniu al artei populare. Dintre cele mai renumite centre de olari: Horezu, Oboga, Marginea, Corund, Biniş, Leheceni, Vama, Curtea de Argeş. C. lineară = cea mai veche cultură neolitică din Europa Centrală (milen. 5—4 î.Hr.), denumită astfel după decorul obţinut prin benzi paralele incizate. 2. S.f. Material sau obiect obţinut prin această tehnică. în funcţie de compoziţie şi de modul de fabricare se obţine c. brută sau poroasă (olăria nearsă sau arsă — terra cotta —, produse refractare etc.) şi c. fină sau impermeabilă (porţelanuri, faianţe, produse electroizolante etc.). C. monumentală — denumirea elementelor de ceramică (discuri, butoni, cărămidă smălţuită) care intră în decoraţia arhitectonică. 3. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obţinut prin tehnica ceramicii. CERAMIST, -Ă (< fr.) s,m. şi f. Persoană specializată în fabricarea obiectelor de ceramică sau în arta ceramicii. CERAŞU, com. în jud. Prahova; 5 260 loc. (1991)., Expl. de gips. CERAT, -Ă (< ceară, după fr.) adj. (Despre materiale) Care este impregnat sau acoperit cu ceară. CERATIŢI (< fr.; gr. kerat- „corn") s.m. pl. Amoniţi cunoscuţi din Triasicul inferior şi mediu, cu cochilie discoidală, ornamentată pe laturi cu coaste rare şi cu tuberculi (Ceratites). CERATOPSIDE s.n. pl. Reprezentanţi ai „dinozaurilor cu coarne" (subordinul Ceratop-sida), caracterizaţi prin prezenţa a trei coarne: unul anterior pe osul nazal şi o pereche deasupra orbitelor. Cu excepţia genului ancestral P rotoceratops, descoperit în Mongolia, celelalte provin din Cretacicul superior al Americii de Nord. CERĂT, com. în jud. Dolj, pe Desnăţui; 4 092 loc. (1991). Topitorie de in; prelucr. lemnului. CERB (lat. cervus) s.m. Mamifer artiodactil, rumegător, din pădurile Europei, Asiei, Americii, de talie mare(c. 1,50 m înălţime), cu corpul zvelt, coada scurtă şi coarne ramificate (Cervus elaphus). □ Cerbul carpatin = cea mai mare specie cinegetică dintre mamifere, din fauna României (c. 1,5 m înălţime; taurul, 250 kg, ciuta, 150 kg), cu blana scurtă, cenuşie-roşcată; trăieşte în pădurile de amestec (fag cu ră-şinoase); longevitate: 18 ani (Cervus elaphus montanus). Cerbul lopătar = specie de c. medite- ranean, de c. 1,30 m înălţime, cu blana brun-roşcată cu pete alburii vara şi coarne lăţite (Dama dama). Cerbul gigant = gen de mamifer fosil din Cuaternar, cu înălţimea de c. 1,5 m, coarne late, distanţate la vîrfuri pînă la 3 m şi blana foarte bogată (Cervus megaceros). CERBĂL, com. în jud. Hunedoara; 902 loc. (1991). Important tezaur compus din obiecte de podoabă dacice din argint (sec. 1), însoţit de c. 500 denari romani de argint (sec. 2—1 î.Hr.). CERBER (< n. pr. Cerber) s.m. Paznic neînduplecat, sever. CERBER (KERBEROS) (în mitologia greacă), monstru fabulos, înfăţişat ca un cîine cu trei (sau o sută) de capete şi coada de şarpe. Fratele Hidrei din Lerna şi al Gorgonelor. Paznic al porţilor Infernului, permitea spiritelor numai intrarea, nu şi ieşirea de aici. A fost păcălit doar de Orfeu şi de Herakles. CERBjCE (< lat. cervix, -/c/s) s.f. (ZOOT.) Depozit *de ţesut gras care apare pe partea superioară a gîtului, la tauri şi berbeci, o dată cu maturitatea sexuală; p. ext. parte a gîtului pe care se depune acest depozit; grumaz. CERBICIE (< cerbice) s.f. Tenacitate, dîrze-nie, încăpăţînare. CERC (lat. circus; după fr., rus.) s.n. I. t. (MAT.) Figură geometrică plană formată din mulţimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; suprafaţă limitată de această figură; circumferinţă. □ C. mare (sau mic) = fiecare dintre cercurile obţinute prin intersecţia unei sfere cu un plan care trece (sau, respectiv, care nu trece) prin centrul sferei. C. excentric v. excentric. C. exînscris v. exînscris. 2. Figură, desen, linie sau mişcare în formă de cerc (I 1). 3. (GEOGR.) C. polar = paralela de66°33’ lat. N (c.p. arctic) sau S (c.p. antarctic), care marchează limita dintre cele două zone temperate şi cele două zone polare ale Pămîntului. Aici razele Soarelui ating tangent suprafaţa globului, la 361 CEREBRASTENIE solstiţiul de iarnă, iar la cel de vară Soarele rămîne 24 de ore deasupra orizontului. C. tropical v. tropic. C. paralel v. paralel. C. meridian v. meridian. C. ecuatorial v. Ecuator. C. paraselenic — fenomen fotometeorologic din familia halouri-lor, constînd^ dintr-un cerc alb care apare în jurul Lunii. în jurul Soarelui, se numeşte c. parhelic. 4. (POLIGR.) C. de culori = reprezetare sistematică a diferitelor amestecuri de două culori pure cu ajutorul celor şapte culori principale din spectrul vizibil. 5. (LOG.) C. vicios = eroare logică constînd în a defini sau a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi definit sau demonstrat decît cu ajutorul primului lucru. II. Nume dat unor obiecte în formă de c. (I 1): a) bandă subţire (de metal) cu care se înconjură un butoi făcut din doage pentru strîngerea şi consolidarea acestora; b) şină de fier fixată în jurul roţilor de lemn ale vehiculelor pentru a consolida obezile şi a servi ca piesă de uzură la rulare; c) obiect circular (de lemn) cu care se joacă copiii (rostogolindu-l cu un beţişor). III. Grup de oameni uniţi prin interese comune, prin legături de rudenie sau de prietenie. ■ Spec. Grup de oameni legaţi între ei prin preocupări, convingeri, idei etc., comune, de obicei cu scop ştiinţific, artistic sau instructiv-educativ (c. de studii, c. ştiinţific, c. literar, c. metodic). CERCA (lat. cercare) vb. I tranz., intranz. şi refl. (Pop.) 1. Tranz. A supune unei cercetări, a examina; a iscodi. ■ Intranz. A întreba, a se informa. 2. Tranz. şi refl. A-şi da osteneala, a se strădui, a se sili. 3. Tranz. A proba; a încerca. ■ 4. Tranz. A vizita, a frecventa. 5. Tranz. unipers. A fi cuprins de o anumită stare sufletească, de o durere fizică; a încerca. CERCAR (< fr.; {si gr. kerkos „coadă") s.m. (PARAZIT.) Larvă a gălbezei (1). Trăieşte în apă; introdus în organismul vitelor cornute o dată cu plantele, se transformă în adult. CERCEL (lat. circellus) s.m. Bijuterie fixată sau atîrnată de ureche. CERCELUŞ (< cercel) s.m. Nume dat speciilor de plante din genul Fuchsia, cu frunze opuse şi flori regulate, roz, roşii sau violete, dispuse la subsuoara frunzelor sau în raceme terminale; originare din America Latină, sînt cultivate ca plante decorative de apartament; fucsie. CERCETA (lat. circ/tare) vb. I tranz. 1. A examina cu atenţie; a observa, a controla. ■ A face cercetări (3), a studia, a consulta, 2. A căuta să afle; a investiga; a se informa, a iscodi. 3. (DR.; despre organele de urmărire penală) A verifica o anumită situaţie. 4. (MILIT.) A efectua o cercetare (6). CERCETARE (< cerceta) s.f. 1. Acţiunea de a cerceta şi "rezultatul ei. □ C. operaţională = activitate de pregătire a deciziilor în economie cu ajutorul metodelor matematice. C. de marketing = ansamblul planurilor, analizelor sistematice şi raportărilor de date relevante pentru o situaţie specifică de marketing cu care se confruntă o întreprindere. 2. Examinare, control. 3. Investigaţie, studiu în vederea descoperirii şi punerii în evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese etc.) şi verificarea acestora. 4. Anchetă, investigaţie, căutare de probe. 5. (DR.) Activitate desfăşurată de organele de urmărire penală (ex. organele de poliţie) pentru strîngerea şi verificarea probelor cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni şi pentru descoperirea şi prinderea infractorului. □ C. locală (la faţa locului) = activitate a organelor de jurisdicţie sau a organelor de urmărire penală pentru stabilirea faptelor şi strîngerea dovezilor necesare soluţionării unui litigiu, desfăşurată la locul săvîrşirii acelor fapte. C. abuzivă = infracţiune care constă în folosirea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane în curs de cercetare, de anchetă penală ori de judecată pentru obţinerea de declaraţii false. 6. (MILIT.) Acţiune militară de culegere şi de studiere a datelor despre inamic, teren, populaţie, surse de aprovizionare, condiţii atmosferice, drumuri etc. Se execută Drin luptă, incursiuni, ambuscade, luare de prizonieri, observare etc. CERCETAŞ, -Ă (< cerceta) s.m. şi f. 1. S.m. Persoană trimisă să cerceteze, să ia informaţii despre ceva; militar instruit pentru executarea cercetării (6). 2. S.m. şi f. Persoană care făcea parte dintr-o organizaţie de cercetăşie. CERCETĂRI LITERARE, publicaţie de istorie literară a seminarului de istoria literaturii române (epoca veche) de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. A apărut anual, cu întreruperi, între 1934 şi 1947, sub conducerea lui N. Cartojan. CERCETĂŞjE (< cercetaş) s.f. Activitate cu caracter sportiv pentru educarea tineretului şcolar, introdusă în 1908 de generalul englez R. Baden-Powell; a existat şi în România (1913— 1937). CERCETĂTOR, -OARE (< cerceta) adj., s.m. şi f 1. Adj. Care cercetează. 2. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu cercetări în domeniul ştiinţei sau al tehnicii; om de ştiinţă. □ C. ştiinţific = funcţie în cadrul institutelor de cercetări ştiinţifice, în laboratoare etc.; persoană care are această funcţie. CERCEVEA (< tc) s.f. Cadru în care se fixează geamul unei ferestre. CERCHEZ, -Ă (< tc.) s.m. şi f„ adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie din familia de limbi caucaziană (ibero-caucaziană), locuind în Reg. Autonomă Karaceaevo—Cerkessă din Federaţia Rusă (C.S.I.); de religie musulmană (sunniţi). B Persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine cerchezilor (1). Referitor la cerchezi. CERCHEZ, Cristofi (1872—1955, n. Bucureşti), arhitect român. A prelucrat formele şi decoraţia tradiţională ale "r^tecturii româneşti în construcţii de dimensiuni reduse (casa „Dr. Minovici" din Bucureşti). CERCHEZ, Grigore (1850—1927, n. Bucureşti), inginer şi arh'teci iomân. Prof. univ. la Bucureşti. Susţinător al curentului de afirmare a specificului naţional în arhitectură (Institutul de Arhitectură „Ion Mincu"). CERCHEZ, Mihail (1872—1922), avocat şi aviator român. A iniţiat şi organizat prima şcoală de pilotaj din România (şi din SE Europei), inaugurată la 15 aug. 1910 la Chitila. în atelierul şcolii au fost iniţial asamblate, iar mai tîrziu construite (în licenţă), primele avioane româneşti. CERCHEZ, Mihail Cristodulo (1839—1885, n. Bîrlad), general român. în timpul Războiului pentru Independenţă a participat la luptele de la Plevna (aug.-nov. 1877), unde Osman Paşa i-a predat sabia; s-a distins la Smîrdan şi Vidin. Mihail Cristodulo Cerchez CERCHEZ, Th. Vasile (1902—1976, n. Bîrlad), chimist român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Unul dintre organizatorii învăţămîn-tului superior în domeniul tehnologiei petrolului din România. Lucrări privind caracterizarea petrolului românesc („Tehnologia petrolului") şi valorificarea superioară a şisturilor bituminoase. CERCHEZU, com. în jud. Constanţa; 1 405 loc (1991). CERCI (< fr.; {sj gr. kerkos „coadă") s.m. pl. (ZOOL.) Pereche de formaţii filamentoase terminale la unele insecte (ex. la tizanure). CERCLAJ (< fr.) s.n. (Franţuzism) Termen utilizat în chirurgie avînd sens de încercuire. □ C. uterin = reducerea câlibrului uterin cu ajutorul a 1—2 fire trecute prin submucoasă în cazuri de col incontinent. C. osos = unirea fragmentelor fracturate ale unui os şi înconjurarea lor cu fire, sîrme sau lame metalice. CERCOPITEC (< fr., lat.) s.m. Gen de maimuţe catariniene africane, cu c. 20 de specii, de talie mijlocie, cu botul turtit şi nările situate mult spre înapoi, coadă mai lungă decît corpul, calozităţi fesiere separate printr-o zonă păroasă; blana variat colorată (Cercopithecus). CERCOSPORIOZĂ (< fr.; {si) s.f. Boală a plantelor produsă *de ciuperci din genul Cerco-spora; se ^manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete circulare, brune sau albicioase (ex. c. sfeclei). CERCUI (< cerc) vb. IV tranz. (TEHN.) A freta. CERCUL LINGVISTIC DE LA PRAGA, şcoală lingvistică structuralistă înfiinţată în 1926. Reprezentanţi: N. Mathesius, N.S. Trubetzkoy, R. Jakobson, A.l. Isacenco ş.a. V. structuralism. CERCUL VIENEZ, grupare filozofică constituită în anii 1922—1923 de M. Schlick pe lîngă Catedra de ştiinţe inductive a Universităţii- din Viena. Reprezentanţi; R. Carnap, O. Neurath, H. Hahn, K. Godel. A funcţionat pînă în 1936. în cadrul cercului s-au pus bazele „pozitivismului logic" sau „empirismului logic". CERCULEŢ (< cerc) s.n. 1. Diminutiv al lui cerc. 2. (La pl.) Cute mici (şi dese) cusute, care se fac ca garnitură la rochii, la bluze etc. CERDAC (< tc) s.n. Galerie exterioară, deschisă şi acoperită, situată pe una sau mai multe laturi ale unei clădiri; este mărginită de stîlpi şi uneori închisă cu geamlîc; verandă, pridvor. CERE (lat. quaerere) vb. III tranz. şi refl. 1. Tranz. A se adresa cuiva pentru a obţine ceva. 2. Tranz. A peţi. 3, Tranz. A cerşi. 4. Tranz. A pretinde (ceva) în b:>za unui drept; a reclama, a revendica. ■ A face o cerere (4).* Tranz. şi refl. A (se) impune, a face să fie sau a fi necesar. ■ A pretinde o sumă de bani etc., în schimbul unui lucru.-r-S. Tranz. A dori, a voi. ■ Refl. (Despre lucruri) A fi căutat, a fi solicitat. CEREALĂ (< fr., lat. cerealis, -e, de la n. pr. Ceres) s.f. (La pl.) Grup de plante agricole din familia gramineelor, cu rădăcini fasciculate, tulpini neramificate şi fructul o cariopsă. Cuprinde cele importante plante alimentare şi furajere. în jiunile calde se cultivă sorgul, orezul şi porumbul, iar în ţările cu climat temperat se întîlnesc mai mult grîul, secara, hameiul, orzul, orzoaica, meiul şi ovăzul. Este principala grupă de plante agricole, cultivate pentru boabe. CEREALIER, -Ă (< fr.) adj. Care produce cereale, bogat în cereale; de cereale. CEREBEL (< lat. cerebellum) s.n. Parte a creierului situată în regiunea posterioară şi dorsală a trunchiului cerebral, avînd un rol important în reglarea mişcărilor; creierul mic. CEREBRAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care aparţine creierului, privitor la creier (ex. arteră c., activităţi c. etc.). □ Sindrom c. = tulburări de comportament, motricitate sau sensibilitate determinate de afecţiuni ale creierului mare. 2. Intelectual, raţional, mintal. 3. (Despre oameni ,;i subst.) Care se conduce (exagerînd) numai după criteriile raţiunii. CEREBRASTENIE (< fr.) s.f. Diminuare 362 patologică a capacităţii creierului determinată de traumatisme craniocerebrale, meningite şi meningoencefalite. Se manifestă prto^iritabilita-te, labilitate emoţională, scăderea atenţiei şi memoriei, senzaţie de epuizare. CE R E BROM AL ACI E (< fr.) s.f. Ramolisment cerebral. CEREBROSCLEROZĂ (< fr.) s.f. înlocuire a parenchimului cerebral cu ţesut fibros, generată de insuficienţă circulatorie, procese inflamatorii şi degenerative. CEREBROSPINAL, -Ă (< fr.; |s| lat. cere-brum „creier" + spina „măduva spinării") adj. Care se referă la creier şi la măduva spinării (ex. meningită c.). CEREBROTONIE (< fr.) s.f. Componentă temperamentală caracterizată prin: tensiune nervoasă, înclinare spre meditaţie, conduită contradictorie, îndepărtare de contactele sociale. □ C. cronică — c asociată cu tulburări funcţionale ca: insomnie, oboseală cronică. CEREBROZIDE (< fr.) s.f. pl. Substanţe lipidice complexe prezente în ţesutul nervos şi care au un rol în metabolismul celulei nervoase. CEREMONIAL (< fr.) s.n. Reguli după care trebuie să se desfăşoare o ceremonie. CEREMONIE (< fr., lat.) s.f. Formalitate obişnuită la solemnităţi. ■ Act săvîrşit după anumite reguli protocolare: solemnitate; paradă. CEREMONIOS, -OASĂ (< fr.) adj Care se comportă sau este săvîrşit cu politeţe (exagerată), protocolar. CERENKOV, Pavel Alekseevici (n. 1904), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. A descoperit (1934, sub conducerea lui S.l. Vavilov) fenomenul de emisie a unei radiaţii luminoase (radiaţia C.-Vavilov) de către electronii rapizi, în timpul frînării lor, la pătrunderea într-o substanţă (efectul C., cunoscut şi sub denumirea efectul Vavilov-C.). Contribuţii la crearea acceleratori-Jor de electroni, la studiul reacţiilor fotonu-cleare. Premiul Nobel (1958), împreună cu I.M. Frank şi l.l. Tamm. CEREPOVEŢ, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), port la L. Rîbinsk; 310 mii loc. (1989). Şantiere navale. Siderurgie, mat. de constr., încălţ., tricotaje etc. Mănăstire (sec. 14). CERERE (< cere) s.f. 1. Acţiunea de a cere. 2. Solicitare, rugăminte, dorinţă. 3. Pretenţie, exigenţă, revendicare. 4. Căutare, cerinţă; cantitate de bunuri şi de servicii necesare la un moment dat pentru a acoperi consumul. □ C. solvabilă = cerere de mărfuri şi de servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. □ Loc. La cerere — cînd se solicită, cînd se caută. 5: (DR.) Sesizare adresată unui organ de jurisdicţie sau unui alt organ de stat pentry valorificarea, recunoaşterea sau apărarea unui drept (ex. c de chemare în judecată). □ C. reconvenţională = pretenţii formulate de către un pîrît împotriva reclamantului în cadrul şi în legătură cu acţiunea introdusă de acesta din urmă. CERES 1. (în mitologia romană) Zeiţa grîului şi a recoltelor, fiica lui Saturn şi a Cibelei. Identificată cu Demeter în mitologia greacă. Este reprezentată ţinînd în mină o seceră şi un coş cu spice. 2. Cel mai mare asteroid, cu diametrul de c. 770 km. Primui asteroid descoperit, în 1801, de astronomul italian G. Piazzi. CERESC, -EASCĂ (< cer2) adj. 1. Privitor la cer; care se află pe cer. 2. Ca cerul (1). ■ Fig. Fermecător, minunat. 3. (REL.) Care vine din cer (3); dumnezeiesc, divin. CERET s.n. Pădure de cer. CEREZINĂ (< fr. fi}) s.f. Produs obţinut prin rafinare din ozocherită sau din reziduuri de petrol, folosit la fabricarea de unsori consistente, apretarea unor ţesături, izolarea cablurilor, impregnarea condensatoarelor etc. CERGĂ (< tc) s.f. Ţesătură groasă cu o faţă miţoasă, bogat ornamentată, care se aşterne pe pat, laviţă, ladă de zestre etc. CERGĂU, com. în jud. Alba; 1 830 loc. (1991). Reşedinţa com. este satul Cergău Mare. CERINŢĂ (< cere) s.f. Nevoie, pretenţie, exigenţă. CERITHIUM (cuv. lat.) subst. Gasteropod sifonostom, cu cochilia în spirală, turiculată şi cu ornamentaţii constînd din striaţii, coaste şi noduri. Apare în Triasic, iar în Sarmaţian formează importante fosile caracteristice. Speciile de c. fosile şi actuale, care trăiesc în apele salmastre sau în estuare, sînt grupate sub numele generic Potamides. C. poate atinge 50 cm. CERIU (< fr. {i}; }s| lat. Ceres) s.n. Element chimk (Ce; nr. at. 58, m. at. 140,12; p.t. 807°C. p.f. 3 468°C) din familia lantanoidelor, moale, ductil şi strălucitor. Este folosit (aliat cu lantan şi fier) la fabricarea pietrelor de brichetă (aliat cu cobalt)^ la confecţionarea magneţilor permanenţi, în metalurgie. A fost descoperit de M.H. Klaproth, W. Hisinger, J.J. Berzelius în 1803. CERKASOV, Nicolai Konstantinovici (1903—1966), actor rus de teatru şi film. A interpretat cu mare forţă expresivă roluri de compoziţie („Aleksandru Nevski", „Ivan cel Groaznic", „Don Quijote"). CERKASSÎ, oraş în Ucraina (C.S.I.), port pe Nipru, la lacul de acumulare Kremenciug; 290 mii loc. (1989). Ind. constr. de maşini, chimică, prelucr. lemnului, tricotaje şi alim. (zahăr, tutun) CERKESSK, oraş în Federaţia Rusă (C.S.I.), centru ad-tiv al Reg. Autonome Karaceaevo-Cerkessă, pe rîul Kuban, la SE de Krasnodar; 113 mii loc. (1989). Echipamente frigorifice şi electrotehnice, produse chim. Ind. alim. şi prelucr. lemnului. Vechiul nume: Batalpaşinsk. CERMEI, com. în jud. Arad; 3 109 loc. (1991). Staţie de c.f. CERMEŢI (< engl.; ceramic + metal) s.m. pl. Produse obţinute dintr-un amestec de pulberi metalice şi nemetalice (ceramice) prin presare-sinterizare, utilizate la căptuşirea camerelor de combustie ale reactoarelor, ca material antifric-ţiune, pentru acoperiri de protecţie. CERNA 1. Rîu, alf. stg. al Dunării; 84 km. Izv. din masivul Godeanu. Trece prin staţiunea balneoclimaterică Băile Herculane şi se varsă la Orşova. 2. Rîu, afl. stg. al Mureşului, în amonte de Deva; 73 km. Izv. din M-ţii Poiana Ruscă de la 1 100 m alt. şi trece prin Hunedoara. 3. Rîu, afl. stg. al Olteţului la Bălceşti; 99 km. Izv. din M-ţii Căpăţînii. 4. Com. în jud. Tulcea; 4 518 loc. (1991). CERNA, Panait (pseud. lui Panait Stanciof) (1881—1913, n. Cerna, jud. Tulcea), poet român. Poezie conceptual-meditativă pe teme filozofice şi erotice („Poezii"). CERNAT, com. în jud. Covasna; 4 145 loc. (1991). CERNAT, Alexandru (1828—1893, n. Galaţi), general român. Ministru de Război (apr.— aug. 1877, mart.—nov. 1878); comandant al Armatei române de Operaţii (iul.—dec. 1877) în timpul Războiului pentru Independenţă. CERNAVODĂ 1. Oraş în jud. Constanţa, port pe dr. Dunării, situat în zona de confl. a Dunării cu Canalul Dunăre—Marea Neagră; 20 862 loc. (1991). Ciment, ipsos, var, prefabricate din beton; prelucr. lemnului; produse lactate; panificaţie. Centrală nuclearo-electrică (în construcţie din 1980). La SE de oraş se află o ecluză cu două porturi de aşteptare. în apropierea oraşului au fost descoperite mai multe aşezări şi necropole datînd din Neolitic, începutul epocii fierului, din perioada elenistică şi romană. între 1890 şi 1895, inginerul român Anghel Saligny a construit, între C. şi Feteşti, un complex de poduri feroviare peste Dunăre, Balta lalomiţei şi braţul Borcea (numit iniţial „Carol l“) în lungime totală de 4 037 m (din care podul pr. peste Dunăre de 1 662 m şi cel peste Borcea de 920 _m), cel mai lung din Europa la acea dată. în 1987 a fost dat în folosinţă ansamblul feroviar şi rutier de la Feteşti şi C. Amplasate paralel şi în apropierea celor vechi, noile poduri de ia C. şi Feteşti, prevăzute fiecare cu cîte două linii de c.f., iar cele rutiere transformate în autostradă, reuşesc să mărească traficul şi să dubleze firele de circulaţie. în antic, s-a numit Axiopolis. 2. Grup de culturi preistorice răspîndite în SE României, denumite Ci, Cu şi Cm, datînd de la sfîrşitul Neoliticului şi pînă în perioada de tranziţie de la Neolitic la epoca bronzului (c 2500 î.Hr.—2000 î.Hr.). CERNĂTESCU, Radu (1894—1958, n. Huşi),, chimist român. Acad. (1948), prof. univ. la laşi. Lucrări în domeniul chimiei fizice, anorganice, analitice şi biochimiei. Autor a 363 * Cernăuţi. Biserica Mitropolitană numeroase metode analitice de dozare a unor elemente chimice. Vastă activitate de cercetare în domeniul chimiei combinaţiilor complexe. CERNĂTEŞTI 1. Com. în jud. Buzău; 4 429 loc. (1991). 2. Com. în jud. Dolj; 2 547 loc. (1991). Culă (sec. 18). CERNĂUŢI, oraş în Ucraina (C.S.I.), pe Prut; 257 mii loc. (1989). Ind. textilă, chim., alim., de prelucr. a lemnului. Universitate (1875). Atestat documentar, pentru prima oară, ca punct de vamă în 1408. La vadul de la C., Ştefan cel Mare a înfrînt resturile armatei polone învinse în lupta de la Codrul Cosminului (1497). în evul mediu, la C. a existat o puternică cetate (Ţeţin sau Ţeţina, astăzi în ruine). în 1775 C. a fost cedat, împreună cu Bucovina, de turci Austriei, în stăpînirea căreia s-a aflat pînă în 1918 cînd s-a unit cu România. în 1940 în urma notelor ultimative sovietice guvernul român a fost silit să-l cedeze U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941),oraşul a fost din nou ocupat de trupele sovietice (1944) şi reanexat de U.R.S.S. Monumente: bisericile Sf. Nicolae, ctitorie a familiei Stroescu (1607) şi Adormirii, ctitorită de Nicolae Mavrocordat (începutul sec. 17), biserica şi reşedinţa mitropolitană (sec. 19). CERNE (lat. cernere) vb. tranz. şi intranz. III 1. Tranz. A trece un produs pulverulent prin sită, pentru a-l sorta; a ciurui. 2. Intranz. unipers. Fig. A ploua mărunt, a bura. CERNEA, Mihaii, N (n. 1931, laşi), sociolog român. M. coresp. al Acad. (1991). Cercetări de sociologie rurală industrială, antropologie socială a dezvoltării („Oamenii pe primul loc: variabile sociologice în proiectele de dezvoltare", „O metodologie specială pentru participarea comunităţii la investiţiile locale: experienţa programul PIDER din Mexic") CERNEALĂ (< sl.) s.f. Soluţie ori suspensie de compoziţie variată, conţinînd diferite substanţe colorate, întrebuinţată la scris, ştampilat, imprimat, gravat etc. CERNELE, com. în jud. Dolj; 5 319 loc. (1991). Prefabricate din beton. Staţie de c.f. CERNERE (< cerne) s.f. Operaţie de separare de impurităţi sau de sortare a unui produs pulverulent sau sub formă de granule printr-una sau mai multe site (ciururi); ciuruire. CERNESCU, Dinu (n. 1935, Bucureşti), regizor român de teatru. Se remarcă prin montările shakespeareiene cu implicaţii politi-zante („Măsură pentru măsură", „Hamlet“, „Ti-mon din Atena", „Pericle"). CERNESCU, Nicolae (1904—1967, n. Cîmpulung), chimist şi pedolog român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului (1960—1964). Cercetări privind chimia, componenţa mineralogică, geneza şi clasificarea solurilor; studii regionale şi lucrări de cartografie a solurilor. CERNEŞTI, com. în jud. Maramureş; 4 148 loc. (1991). CERNI (< sl.) vb. IV. 1. Tranz. A vopsi în negru (în semn de doliu). 2. Refl. A se îmbrăca în haine de doliu. CERNICA 1. Lac artificial pe valea Colenti-nei, la 7 km E de Bucureşti; 341 ha. Ad. max.: 3 m. Pescuit. Amenajat ca loc de agrement pentru locuitorii Capitalei. 2. Com. în Sectorul Agricol Ilfov, pe Colentina; 8 579 loc. (1991). Complex turistic, lazuri şi heleşteie. Aşezare şi necropolă din Neoliticul timpuriu (milen. 4 î. Hr.); mănăstire zidită în 1608 de vornicul Cernica Ştirbei, în timpul domniei lui Radu Şerban, ulterior reconstruită şi restaurată (1781). Deasupra primei biserici a mănăstirii se află Biserica Sf. Nicolae din Ostrov, construită în 181S. Biserica principală a mănăstirii este Biserica Sf. Gheorghe (construită în anii 1831—1842), în jurul căreia se află chiliile. Colecţie de artă. CERNIGOV, oraş în Ucraina (C.S.I.), pe Desna; 296 mii loc. (1989). Ind. textilă, alim., de prelucr. a lemnului şi a metalelor. Ciment. Instrumente muzicale. Menţionat documentar din anul 907. CERNIŞOARA, com. în jud. Vîlcea; 4 074 loc. (1991). Reşed. com. este satul Armăşeşti. CERNÎŞEVSKI, Nikolai Gavrilovici (1828— 1889) socialist utopist, scriitor şi critic literar rus. Conducător al mişcării democrat-revoluţio-nare ruse. A abordat raportul dintre artă şi realitate, funcţiile gnoseologice şi sociale ale artei („Raporturile dintre artă şi realitate"), fţomanul „Ce-i de făcut?“. CERNOBÎL, oraş în Ucraina (C.S.I.)ţpe rîul Pripet. în apr. 1986, aici a avut loc o puternică avarie la unul dintre reactoarele centralei atomo-electrice situate la 18 km de oraş, cu consecinţe dezastruoase asupra locuitorilor şi mediului înconjurător din aproape întreaga Europă. Ca urmare a acestui fapt oraşul a fost evacuat. CERNOV, Dmitri Konstantinovici (1839— 1921), metalurg rus. Prof. univ. la St. Peters-burg. Contribuţii în metalurgia ffeică. A descoperit punctele critice ale transformărilor de fază ale oţelului (punctele C). Autor al teoriei cristalizării oţelului turnat. Studii privind deformările plastice la rece ale oţelului. CERNOVODEANU, Paul (n. 1927, Bucureşti), istoric român. Cercetări consacrate relaţiilor Ţărilor Române cu Anglia şi S.U.A. în sec. 16—19: „Imaginea «lumii noi» în Ţările Române şi primele lor relaţii cu Statele Unite ale Americii pînă în 1859"; „Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803—1878)“. Editor de izvoare externe (colecţia „Călători străini despre Ţările Române"). CERNOZIOM (< rus) s.n. (PEDOL.) Tip de sol zonal, din clasa molisolurilor, caracteristic reg. temperat-continentale, format îndeosebi pe loess şi depozite loessoide, în condiţii bioclima-tice de stepă tipică^ său de silvostepă. Are culoare închisă (neagră, castanie etc.), acumulare apreciabilă de humus (4—15%) în orizontul superior (A), de carbonaţi în cel inferior (C) şi fertilitate naturală ridicată. Orizontul B lipseşte, în funcţie de conţinutul în humus şi carbonaţi se disting tipurile: castaniu, ciocolatiu, carbonatic, argiloiluvial. cambic (levigat), gras (c. propriu-zis). în România este caracteristice. Române, C. Moldovei, Cîmpiei de Vest, Pod. Dobrogei. Termen introdus în ştiinţă de pedologul rus V.V. Dokuceaev. CERNUŞCĂ (< ucr., rus) s.f. (BOT.) t. Nearilică. 2. Negruşcă. CERNV [cerni], Vâclav (n. 1905), critic şi istoric literar *ceh. Studii de literatură comparată („Eseu asupra titanismului în poezia romantică occidentală între 1815 şi 1850"), monografii, eseuri pe teme literare şi culturale de actualitate. CEROGRAFIE (< fr., germ.; {s} lat. cera „ceară" + gr. grapho „a scrie") s.f. Procedeu de pregătire a unei forme de tipar înalt, prin gravarea manuală a imaginii îrltr-un strat de ceară aplicat pe o placă de metal. CEROPLASTICĂ (< fr.: {sj lat. cera „ceară" + gr. plastikos „de modelare") s.f. Arta de a modela în ceară. Mănăstirea Cernica 364 tf'-l Miguel de Cervantes Saavedra CERRO DE PASCO [0erroj, oraş în Perei, la 4 359 m. alt.; 64,8 mii loc. (1985). Centru minier (expl. de cupru, argint, aur, zinc, bismut etc.). Metalurgie neferoasă. Universitate. CERSKI 1. Ivan Dementievici C. (1845— 1892), călător şi explorator rus. <ŞA^ efectuat numeroase expediţii în Siberia de Est (1877— 1880, 1881—1882, 1891), studiind bazinele rîuri-lor Selenga, Tunguska Inferioară, Kolîma şi Indighirka. A executat prima schiţă tectonică şi paleogeografică a Siberiei. 2. Lanţ muntos în Rep. Autonomă lakuţia (Federaţia Rusă), între rîurile lana şi Kolîma. Lungime: 1 500 km. Alt. max.: 3 147 m (vf. Pobeda). Alcătuit din roci metamorfice mezozoice şi graniţe. Mici gheţari. CERŞET— 1780), cărturar român. Ca episcop al Rîmnicului, a sprijinit şcolile şi activitatea tipografică. A tradus .Mineele", tipărind şase volume (1776— 1779); în prefeţele acestora a arătat obîrşia daco-romană a românilor. CHESON (< fr.) s.n. 1. Vehicul avînd o ladă cu despărţituri, ^menajată pentru transportul muniţiei. □ C. de muniţie — cutie metalică pentru depozitarea muniţiei lîngă tunurile de pe puntea unei nave militare. 2. Construcţie de beton, de oţel etc. de forma unei cutii, avînd fie numai pereţi laterali (c. deschis), fie şi capac (c. închis), folosită la executarea fundaţiilor sub apă ori în terenuri cu multă umiditate; în interiorul c. apa este îndepărtată cu ajutorul pompelor sau cu aer comprimat. 3. Construcţie improvizată, de lemn sau de metal, avînd forma unei cutii fară un perete lateral, folosită în executarea unor lucrări de reparaţii sub linia de plutire în cazul navelor ce nu pot fi ridicate pe doc sau pe cală. 4. Dulap pentru păstrarea efectelor echipa- jului unei nave. 5. (ARHIT.) Casetă (4). 6. Piesă prefabricată de beton armat în formă de placă subţire nervurată, folosită uneori ca element de rezistenţă la acoperişuri şi planşee. 7. Longeron în formă de cutie, care preia eforturile exercitate asupra unei aripi de avion. CHESTERFIELD [ tfest9fi:ld ], oraş în centrul Marii Britanii (Anglia), în M-ţii Pennini; 127 mii loc. (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Expl. de cărbune şi min. de fier. Siderurgie. Ţesături. Ceramică. Biserică (sec. 14). CHESTERTON [ tjşststsn ], Gilbert Keith .(1874—1936), scriitor englez. A'cultivat aproape toate genurile literare, dar s-a impus mai ales prin romanele filozofice, sociale sau parodic-po-liţiste, caracterizate prin umorul grotesc şi stilul paradoxal („Nurnitul Joi", „Povestirile părintelui Brown", „Omul care ştia prea mult"). CHESTIONA (< fr.) vb. I tranz. A pune cuiva întrebări asupra unei probleme; a interoga. CHESTIONAR (< fr.) s.n. 1. Ansamblu de întrebări scrise la care se cer răspunsuri tot scrise, în vederea obţinerii unor informaţii despre o persoană, un grup sau o problemă; formularul care cuprinde astfel de întrebări. 2. Metodă de investigare, de examinare, de tipul întrebări-răspunsuri standardizate, folosită în diferite discipline, domenii. CHESTIUNE (CHŞSTIE) (< fr., lat.) s.f. 1. Problemă care constituie obiectul unei discuţii, al unei preocupări etc. ■ întrebare (adresată unui elev, unui candidat etc.). 2. (Fam.) Întîmplare, fapt divers. CHŞSTOR (< fr., lat.) s.m. 1. (în Roma antică) Persoană oficială, ajutor al consulului în chestiuni financiare şi judecătoreşti. 2. Şeful unei chesturi. CHESTURĂ (< fr., lat.) s.f. (în trecut) Organ superior comisariatului în organizarea poliţiei; p. ext. localul, sediul acestui organ. CHETĂ (< fr.) s.f. Strîngere prin contribuţie voluntară a unor sume de bani în vederea unui scop; colectă. CHETUMAL, oraş în SE Mexicului, centru ad-tiv al statului Quintana Roo; 56,7 mii loc. (1980). Centru agricol (porumb, cafea). Port. Pescuit. Turism. CHEŢANI, com. în jud. Mureş, pe Mureş; 2 700 loc. (1991). CHEŢIANU, Am broz iu (1863—1934, n. Recea, jud. Mureş), botanist român. Unicul profesor român numit la Universitatea din Cluj sub Imperiul Austro-Ungar. A descoperit mişcarea protoplasmatică la Ruppia transilvanica. Autor de manuale dfe geografie şi botanică. CHEVALIER [ şsvalie J, Maurice (1888— 1972), şansonetist francez. Roluri în filme muzicale („Parada dragostei", „Văduva veselă", „Tăcerea e de aur", „Can-Can"). CHEVALLEY [ şsvale ], Claude (1909— 1984), matematician francez. Profesor la Facul- Luigi Cherubini 373 tatea de Ştiinţe din Paris. Membru fondator al grupului Bourbaku Lucrări de teoria numerelor, teoria grupurilor Lie şi de geometrie algebrică. CHEVEREŞU MARE, com. în jud. Timiş; 2 053 loc. (1991). Staţie de c.f. _ CHEVIOT (CHEVIOT HILLSLtJeviat hi Iz)) lanţ muntos caledonian în Marea * Britanie, 1 între M-ţii Pennini şi colinele Scoţiei de Sud; relief de munţi mici, tociţi, alcătuiţi din gresii, graniţe şi şisturi paleozoice. Alt. max.: 816 m (vf. Cheviot). Zăcăminte de huilă. Creşterea ovinelor. CHEYENNE [şai^n], oraş în partea de V a S.U.A., la 1 860 m alt., centru ad-tiv al statului . Wyoming; 61,9 mii loc. (1980, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Rafinărie de petrol. Produse alim. CHEZiţŞ, -Ă (< magh.) *.m. şi f. (Pop.) Persoană care garantează cu averea sa pentru cineva sau ceva; garant; p. ext. persoană care îşi asumă răspunderea morală pentru cineva. CHEZĂŞIE (< chezaş) s.f. Faptul de a fi garant pentru altul; garanţie; concr. obiect dat ca garanţie pînă la achitarea datoriei; gaj, amanet. CHIABUR (< tc.) s.m. Ţăran înstărit. CHIAJN'A (c 1525—c. 1588)/ fiica lui Petru Rareş. Căsătorită în 1546 cu Mircea Ciobanul (de unde şi porecla de Mircioaia); mama lui Petru cel Tînăr, domn al Ţârii Româneşti (1559— 1568). A susţinut cu deosebită dîrzenie menţine- 1 rea fiului ei în scaunul domnesc. Surghiunită, împreună cu fiul său, de turci (1568). CHIAjNA, com. în Sectorul Agricol Ilfov, pe Dîmboviţa; 7 426 loc. (1991). Staţie de c.f. CHIANG MAI, oraş în NV Thailandei, pe rîul Ping; 157,8 mii loc. (1986). Important centru comercial (teck). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Universitate. Al doilea oraş ai ţării. CHIAPAS [ciapas], stat în SE Mexicului, la Oc. Pacific; 74,2 *mii km2; 2,56 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Tuxtla-Gutierrez. Expl. de min. auroargentifere, de petrol şi forestiere. Cafea, bananieri, cacao şi tutun. Creşterea animalelor. CHIAR (lat. clarum) adv. 1. întocmai, exact (aşa). ■ insuşi, singur, nu altcineva sau altceva. A venit chiar el. 2. Pînă şi, încă şi; mai mult. P (împreună cu „dacă“ sau ,,de“) Şi dacă, şi în cazul în care. 3. încă (de pe atunci), nu mai tîrziu decît. 4. în mod real, (cu) adevărat. CHIASM (< fr., gr.) s.n. Procedeu folosit în sintaxă poetică ce constă în reluarea juxtapusă, în ordine inversă, a două cuvinte, expresii sau unităţi sintactice, avînd ca rezultat crearea unei antiteze formale. CHIASMĂ (< fr.; {s} gr. khiasmos „încrucişare") s.f. (ANAT.) C. optică = formaţiune nervoasă intracraniană, asemănătoare literei X, rezultată din încrucişarea parţială a fibrelor nervilor optici. CHIBA [ci ba], oraş în Japonia (Honshu), port la G. Tokio (146 mii. t trafic anual); 815,2 mii Maurice Chevalier Chicago loc. (1988). Siderurgie. Centru comercial. Pescuit. Universitate. CHIBIŢ (< germ.) s.m. Persoană care asistă la un joc de cărţi, de table, la o partidă de şah etc. fără să participe direct (dar adesea sfătuind pe unul dintre jucători). CHIBLĂ s.f. 1. Vas de extracţie în formă de găleată, din tablă de oţel, cu care se ridică la suprafaţă materialul excavat dintr-un puţ de mină. 2. Cutie din fontă în care se scurge şi se transportă zgura (dintr-un cuptor înait), resturi de materiale etc. CHIBRJT (< tc) s.n. Beţişor de lemn avînd la un capăt o gămălie dintr-un material uşor inflamabil, care se aprinde prin frecare. CHIBUŢ v. kibuţ. CHIBZUI (< magh.) vb. IV Tranz. şi intranz. 1. Tranz. şi intranz. A reflecta asupra unei situaţii cumpănind toate eventualităţile; a se gîndi, a medita. 2. Tranz. A pune ceva la cale, a plănui. CHIBZUIALĂ (< chibzui) s.f. Faptul de a chibzui; chibzuinţă. CHIBZUINŢĂ (< chibzui) s.f. Chibzuială. CHICAGO [ şicagsu ], oraş în N S.U.A. (Illinois), port (22,9* mii. t — 1990) la L. Michigan; 8,18 mii. loc. (1988, cu suburbiile Gary, South Chicago, East Chicago). Mare nod de comunicaţii. Nouă aeroporturi (O’Hare, cel mai mare din lume — 59,1 mii. pasageri, 1989). Piaţă mondială pentru animale şi grîu. Mare centru financiar şi ind.: combinate siderurgice, constr. de aparataj electrotehnic şi electronic (uzinele concernului „Zenith"), maşini agricole, utilaj greu (uzinele concernului „International Harvester"), vagoane, locomotive şi motoare Diesel (uzinele concernului „Pullman"), ind. chimică, prelucr. petrolului, mase plastice, conserve de carne (mari abatoare). Important centru cultural (universităţi, institut de arte frumoase, muzeu de istorie naturală etc.). Aici a avut loc, la 1 mai 1886, o grevă în amintirea căreia muncitorii din multe ţări ale lumii sărbătoresc ziua de 1 Mai. CHICĂ (< sl.) s.f. 1, Părul capului, mai ales părul lăsat să crească lung pe ceafa sau pe spate; plete. 2. (BOT.) Chica-voinicului = plantă erbacee anuală, meliferă, din familia ranunculaceelor, cu frunze despicate, pînă spre nervura mediană, în lobi aproape filiformi şi cu flori albastre, cultivată pentru frumuseţea acestora (Nigella damascena). CHICHIrN ITZÂ, oraş^ precolumbian în S Mexicului, în Pen. Yucatân. întemeiat în sec. 6, a devenit cap. Statului Maya şi apoi a noului Imp. Ma/a-Toltec (sec. 10), fiind abandonat în sec. 15. Săpăturile arheolpgice au scos la lumină grandioase vestigii cohstînd din edificii de caracter civil, pieţe publice, o piramidă monumentală („El Castillo"), dedicată cultului solar, un templu al „războinicilor" cu bogate picturi murale ş.a. CHI^CHERIŢĂ (< bg.) s.f. Insectă parazită nearipată, de culoare ruginie, care trăieşte în blana oilor, cărora le suge sîngele (Melophagus ovinus). CHICHIŞ, com. în jud. Covasna, pe Rîul Negru; 1 760 loc. (1991). CHICINETĂ (< engl.) s.f. încăpere de dimensiuni reduse (în apartamentele mici din blocuri), folosită ca bucătărie. CHICIURĂ (< bg.) s.f. Fenomen hidrome-teorologic manifestat prin; depunerea de granule de gheaţă albicioasă şi poroasă, formate prin sublimarea vaporilor de apă, pe obiecte subţiri (ramuri, conductori aerieni etc.) în condiţii de timp calm sau cu vînt slab cu ceaţă şi cu temperaturi sub —15°C. CHICLAYO [ciclaio], oraş în NV Peru-lui, pe coasta Oc. Pacific; 394,8 mii loc. (1988). Export de orez, zahăr şi bumbac. Universitate. CHICOUTIMI, oraş în SE Canadei (Quebec), pe rîul Saguenay; 158,5 mii loc. (1986, cu suburbiile). Termocentrală. Ind. aluminiului, hîrtiei şi celulozei, prelucr. lemnului. Universitate. întemeiat în 1676. CHIEŞD, com. în jud. Sălaj; 2 733 loc. (1991). Expl. de lignit. CHfFLĂ (< germ.) s.f. Produs de panificaţie de formă rotundă sau ovală, cu greutate de c. 50 g, prepăTat dintr-un amestec de făină de grîu, sare de bucătărie şi drojdie. CHIFTEA (< tc.) Preparat din carne tocată, de forma unei turte mici, prăjită în grăsime sau gătită cu sos. CHIGASAKI, oraş în SE Japoniei (Honshu), la SV de Yokohama; 196,5 mii loc. (1988). Echipament electric, prod. alim. Culturi de căpşuni. CHIHERU DE JOS, com. în jud. Mureş; 2 035 loc. (1991). CHIHLIMBAR (< tc) s.n. Răşină fosilă provenită din unele specii de pin (Pinus succini-fera), avînd culoare caracteristică galbenă ca mierea sau de ceară, fiind uneori brun-roşu sau verde-negru. Se topeşte la 300°C, arde cu flacără, se dizolvă în solvenţi organici şi se electrizează prin frecare. Prezintă incluziuni diverse (gazoase, pămîntoase, lichide), resturi de insecte sau de plante fosile bine conservate. Se găseşte în nisipurile glauconitice oligocene din Galiţia, iar în România, îndeosebi pe valea Sibiciului şi se numeşte rumanit şi moldavit. Este utilizat pentru confecţionarea obiectelor de podoabă. Sin. succin, ambră galbenă. CHIHUAHUA [ciujua] 1. Oraş în N Mexicu-’ lui, centru ad-tiv al statului cu acelaşi nume, în Sierra Madre Occidental, la 1 423 m alt.; 520 mii CHIHUAHUA 374 loc. (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru minier (aur şi argint). Prelucr. lemnului. Catedrală barocă (sec. 18). Muzee. Universitate (1954). întemeiat în 1709. 2. Stat în Mexic; 244,9 mii km2; 2.25 mii. loc. (1989). Expl. forestiere şi de min. auroargentifere, piumb şi zinc. Porumb, trestie de zahăr, batate etc. Creşterea animalelor. CHIHUAHUA [ciuaua] subst. Rasă de cîini cu origine controversată (mexicano-chineză, mediteraneană, chineză), avînd cele mai mici exemplare ale genului (sub 1 kg), cu siluetă robustă, zveltă; dimensiuni de c. 16—20 cm şi 1,3—1,8 kg; au culori (sau amestecuri) foarte variate, mers specific, grăbit şi creştetul capului le rămîne moale toată viaţa. CHIKAMATSU [cicamaţu], Monzaemon (pseud. lui Sugimori Nobumori) (1653—1725), dramaturg japonez. Supranumit „Shakespeare al Japoniei". Piese istorice („Bătăliile de la Kokuse-nya") sau de moravuri („Sinucidere din dragoste la Sonezaki“). CHIL1 (< fr., lat.) s.n. (FIZIOL.) Lichid vîscos, rezultat din digestia alimentelor în intestin, ce se absoarbe în mare parte prin vasele limfatice de la acest nivel. CHIL2 (< kil [ogram]) s.n. (Fam.) Kilogram. CHILAM-BALAM, operă fundamentală a literaturii maya, compusă din mai multe manuscrise cunoscute sub denumirea de Cărţile lui ~. Conţine texte istorice, religioase, astrohomice şi medicale şi are un pronunţat caracter mitologic şi profetic. CHILĂ1 (< fr.) s.f. Element principal al osaturii unei nave, dispus la fundul navei în planul longitudinal, constituit dintr-un şir continuu de table groase sau dintr-o grindă (la navele mici) şi de care se leagă etrava(!a prora) şi etamboul (la pupa). CHILĂ2 (< tc) s.f. (în sec. 16—19, în Ţara Românească şi Moldova) Principala Unitate de măsură a cerealelor; ea a cunoscut o variaţie neobişnuită din punct de vedere a mărimii; uniformizată de oficialităţi la începutul sec. 19, în Ţara Românească avea 679,268 I, iar în Moldova 430,08 I. GHILDE [tjaild], (Vere) G ordon (1892— 1957), arneolog australian. Specialist în istorie şi arheologie preistorică („Zorii civilizaţiei europene", „Cel mai antic Orient Apropiat"). CHILDERIC, numele a trei regi franci din dinastia Merovingilor. Mai importanţi: 1. Ch. I„ rege al francilor salieni (457—481 sau 482). Tatăl lui Clovis. 2. Ch. III, ultimul rege merovingian (743—751). înlăturat de Pepin cel Scurt. CHILE [cile], stat în America de Sud, de-a lungul coastei Oc. Pacifiq 756,9 mii km2; 12,96 mii. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Santiago. Oraşe pr.: Vina del Mar, Concepcion, Valparaîso, Talcahuano, Antofagasta. Populaţie urbană: 83%. Este împărţit în 12 regiuni şi o regiune metropolitană. Ţărmul Pacific (4 300 km în lungime) este dantelat şi înalt, iar în S formează fiorduri însoţite de numeroase insule. Relief muntos (Anzii chilieni), cu alt. ce depăşesc frecvent 6 000 m, care închide o depresiune, numită Valle Central, în S — cea mai productivă şi populată zonă a ţării. în N se află deşertul Atacama. Climă deşertică în N (Arica este polul mondial al aridităţii), subtropicală în partea centrală şi temperat-oceanică în S. Expl. de petrol, gaze naturale, cărbuni (2,1 mii. t, 1988), min. de fier (7,9 mii. t, 1988), salpetru, sare (865 mii t, 1987), guano (5,7 mii. t, 1987, locul 1 pe glob), aur (17 035 kg, 1987). argint, cupru (1,47 mii. t, locul 2 pe glob), plumb, zinc, molibden (10 739 t, 1987). ş.a. Ind. ţării produce energie electrică (16,9 miliarde kWh, 1988), oţel, fontă, cupru blister (837 mii t, 1988), cupru rafinat (853,2 mii t, 1988), nave, anvelope (1,34 mii. buc. 1988), celuloză şi hîrtie, ciment, maşini agricole, ţesături de lînă şi bumbac, produse alim. (zahăr, produse din carne, lactate) ş.a. Se cultivă numai 5,8 % din supr. ţării cu grîu (1,8 mii. t, 1989), porumb, cartofi, sfeclă de zahăr (2,8 mii. t, 1989), orez, rapiţă, plante furajere. Pomicultura şi viticultura se practică mai ales în mîa ijfcenas 1TIERRA DEL FUE60 '(TARABE FOC)^ I.HoSerSt —Hornos l-le Diego Ramkezi— centrul ţării. Creşterea animalelor: bovine (3,5 mii. capete, 1989), ovine (6,6 mii. capete, 1989), porcine, caprine, lame şi alpaca. C.f.: 10,8 mii km. Căi rutiere: 79,2 mii km. Flota comercială: 912,7 mii t (1988). Pescuit: 5,2 mii. t (1988). Moneda: 1 peso = 100 escudos. Exportă cupru (c 40%), minereuri, produse agricole şi alim-, lemn şi produse din lemn. celuloză şi hîrtie. produse chimice ş.a. şi importă produse chimice, petrol brut, echipament electric, autovehicule, produse textile, siderurgice, petroliere, echipament electronic ş.a. — Istoric. Locuit din cele mai vechi timpuri de triburi amerindiene (araucani, alcalufi ş.a.), terit. C., descoperit în 1520 de Magellan, a fost cucerit începînd din sec. 16 de către conchistadorii spanioli. In cursul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America (1810—1826). C. şi-a dobîndit independenţa (12 febr. 1818). în a doua jumătate a sec. 19 s-a intensificat pătrunderea în C. a capitalului străin, în primul rînd a celui englez, în urma războiului din 1879—1884 împotriva statelor Peru şi Bolivia, C. a dobîndit întinse terit. bogate în salpetru. După cel de-al doilea război mondial viaţa politică din C. se caracterizează prin polarizarea forţelor de stînga, concretizată în crearea, în 1956, a Frontului de Acţiune Populară [transformat în 1969 în Unitatea Poporului). In 1956 a fost creat Frontul Unităţii Populare. După alegerile din 1970. Unitatea Populară a format guvernul, condus de S. Allende Gossens, lider al Partidului Socialist din C. în urma loviturii de stat militare din 11 sept. 1973 S. Allende moare, parlamentul este dizolvat, partidele politice şi sindicatele sînt interzise şi se instituie un regim de dictatură militară în frunte cu generalul Augusto Pino-chet. La plebiscitul din 5 oct. 1988, acesta suferă o mare înfrîngere, ceea ce a dus la restaurarea democraţiei o dată cu alegerile generale din dec. 1989. Puterea executivă este exercitată de preşedinte, care este şi şeful guvernului, iar cea legislativă de Congresul Naţional. CHILIA 1. Braţu I nordic al Deltei Dunării, care formează graniţa cu Ucraina. Lungime: 111 km. Prin el trec 60% din apele fl. Navigabil pentru vase mici. Deltă secundară. 2. Grind de origine continentală, între braţele Sulina şi Chilia. Supr.: 55 km2. Alt. max.: 6,5 m. Culturi agricole. CHILIA, oraş în Delta Dunării, pe malul stg. al braţului cu acelaşi nume al Dunării; 24,3 mii loc. (1980). Vestigiile cetăţii medievale; Biserica Sf. Nicolae (1648), ctitorită de Vasile Lupu, cu o frumoasă pisanie sculptată în piatră cu stema Moldovei. Veche aşezare, cu un important rol comercial, a fost transformată, în 1479, de Ştefan cel Mare într-o amplă şi puternică cetate: în 1484 a fost cucerită de turci. Prin Pacea de la Bucureşti, încheiată în urma Războiului Ruso-Turc(1806—1812), C., împreună cu Basarabia, a fost anexată de Rusia: între 1918 şi 1940, a făcut parte din statul român. în 1940, în urma notelor ultimative sovietice, a fost din nou anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), oraşul a fost din nou ocupat de trupele sovietice (1944) şi reanexat de U.R.S.S. CHILIAN, -Ă (< Chile) [cilian] s.m. şi f., adj. t. S.m. şi f. Locuitor al statului Chile. 2. Adj. Care aparţine statului Chile, care se referă la acesta sau la populaţia acestuia. CHILIASM (< fr., germ.; {s} gr. khilioi „o mie“) s.n. Credinţă într-o împărăţie de o mie de ani a lui Hristos pe pămînt, asociată uneori cu idei egalitarist-utopice, proprie creştinismului primitiv, unor „erezii" medievale; milenarism. CHILIA VECHE, com. în jud. Tulcea, pe braţul Chilia; 2 919 loc. (1991). Fabrici de brînzeturi şi de conserve din peşte. Morărit; abator. Complex de creştere a porcilor. Pe terit, ei a existat o veche cetate ridicată de bizantini la sfîrşitul sec. 10; în ev. med., a avut un important roi comercial şi strategic. Stăpî-nită de genovezi (mijlocul sec. 14), a intrat înainte de 1372 sub autoritatea Ţării Româneşti; cucerită de Alexandru cel Bun, apoi din nou de Ţara Românească (în 1447), a fost dobîndită de Ştefan cel Mare la 1465;. în 1479 a fost demantelată. * CHIL|E (< sl.) s.f. Odaie mică în care locuieşte un călugăr în cuprinsul unei mănăstiri. R P. ext. Cameră mică de locuit; cămăruţă. CHILIFER, -Ă (< fr. {i}; Js} gr. khylos „suc" + lat. fero „a purta") adj. Care aparţine chilului1, privitor la chil1 (ex. vas o). m CHINA CHILIILE, com. în jud. Buzău; 954 loc. (1991). CHILIM (< tc.) s.n. 1. Covor (turcesc) cu două feţe. 2. Broderie lucrată cu fire colorate de lînă sau de mătase pe etamină sau pe canava. CHILIPJR (< tc.) s.n. Afacere avantajoasă, cîştig întîmplător, neaşteptat; concr. lucru sau marfă luate foarte ieftin. CHILLÂN, oraş în Chile central, la NE de Concepci6n; 148,8 mii loc. (1987). Prelucr. lemnului, piei. şi încălţ., morărit şi vinificaţie. Centru agricol (fructe, legume, cereale, struguri, creşterea animalelor). Fundat în 1580, sub numele de C. Viejo. CHILN (< pol.) s.f. Fund de lemn care închide partea dinainte sau pe cea dinapoi a carului. CHILOE, mare ins. chiliană, pe coasta sudică a Americii de Sud, separată de continent prin G. Ancud şi Corcovado; c. 8 mii km*; c. 150 mii loc. Relief muntos (820 m alt.) cu mici gheţari. Climă oceanică umedă (3 400 mm/an). Culturi de cartofi. Creşterea animalelor. Oraş pr.: Ancud. CHILOŢI (< fr.) s.m. pl. Obiect de îmbrăcăminte care acoperă partea corpului de la brîu pînă deasupra genunchilor; se poartă ca obiect de lenjerie (sub pantaloni, rochie, fustă) ori (confecţionat special) în unele activităţi sportive. CHILPANCINGO [cilpansingo] (~ DE LOS BRAVOS), oraş în SV Mexicului, în Sierra Madre del Sur, centru ad-tiv al statului Guer-rero; 67,5 mii loc. (1980). Expl. argintului şi cuprului. Prelucr. lemnului. Universitate (1869). Fundat în 1591. CHILUNG, oraş în SE Chinei, în N ins. Taiwan, port la NE de Taibei; 348,5 mii loc. (1988). Expl. de aur, argint şi cupru. Şantiere navale. înd. chimică, a cimentului şi alim. Feribot spre Rep. Coreea. CHIM (< fr.; {sj gr. khymos „suc") Masă semilichidă mai mult sau mai puţin omogenă, rezultată din digestia gastrică a alimentelor. CHIMBORAZO [cimboraso], vulcan stins în Cordillera Real (Anzii Ecuadorieni), alcătuit din trahite şi acoperit de zăpezi persistente şi gheţari. Alt.: 6 310 m. CHIMBOTE, oraş în V Peru-lui, la gura rîului Santa, port la Oc. Pacific; 278,6 mii loc. (1988). Nod de comunicaţii. Siderurgie. Conserve de peşte. Export de zahăr, orez, bumbac. Mari distrugeri provocate de cutremurul din 1970. CKiMEN (< ngr.) s.m. (BOT.) Chimion. CHIMERIC (< Chimer, trib al tracilor) adj. Fază ~ - fază tectogenetică, desfăşurata la sfîrşitul Triasicului sau în Liasicul inferior (faza c. veche) şi la sfîrşitui Malmului (faza c. nouă). Pe terit. României, se recunosc urmări ale fazei e. în Dobrogea de Nord. CHJMIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine chimiei, privitor la chimie, care utilizează substanţe din domeniul chimiei. □ Creion c. = creion sau mină violetă, fabricată sintetic, a cărui urmi pe hîrtie se şterge greu. CHIMICALE (< germ.) s.f. pl. (Pop.) Nume generic dat produselor chimice. CHIMIE (< fr., lat. m.) s.f. Ştiinţă care studiază compoziţia, structura şi transformările substanţelor. Practicată încă din antic. în China, India şi Egipt, e. s-a constituit ca ştiinţă la sfîrşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, perioadă în care s-au conturat şi cele două mari domenii ale acesteia: c. organică şi c. anorganică. C. modernă a debutat cu descoperiri legate de structura atomului, sinteza elementelor trans-uranice, descoperirea radiaţiilor artificiale şi, prin intermediul izotopilor, transmutaţia elementelor. în prezent c. este ramificată în numeroase discipline independente, pe baza cărora s-au dezvoltat: c. coloizilor, c. combinaţiilor complexe, electrochimia, c. radiaţiilor, fotochimia ş.a. Ca rezultat al integrării c. cu alte ştiinţe au apărut biochimia, agrochimia, cosmo-chimia ş.a. Ca personalităţi ale c. mondiale s-au remarcat: R. Boyle, J. Priestley, C.W. Scheele, M.V. Lomonosov, A.L. Lavoisier, A.M. Butlerov. D.l. Mendeleev, Van’t Hoff, F. W6hler, Mărie şi P. Curie, A.W. Tiselius, W.F. Giauque, K. Adler, K. Ziegler ş.a., iar în România: Th. Stamati, P. Poni, C. Istrati, L. Edeleanu, G. Longinescu, E. Angelescu, R. Cernătescu, C.D. Neniţescu, G. Ostrogovici, C. Macarovici, Raluca Ripan, E. Bratu, Gh. Spacu ş.a. C. analitică = disciplină care studiază procedeele folosite pentru stabilirea compoziţiei chimice calitative şi cantitative a substanţelor şi amestecurilor de substanţe. C. anorganică = disciplină care se ocupă cu studiul elementelor chimice (metale şi nemetale) şi al compuşilor lor, urmărind metodele de obţinere, compoziţia, structura şi proprietăţile lor fizice şi chimice. C. fizică = disciplină care studiază proprietăţile substanţelor, mersul reacţiilor chimice (în funcţie de compoziţia şi structura corpurilor participante sau în funcţie de "condiţiile de existenţă ale sistemului) şi al structurii materiei (atomi, ioni, molecule). C. organică = disciplină care studiază hidrocarburile şi derivaţii lor, urmărind metodele de obţinere, compoziţia, structura şi proprietăţile lor fizice şi chimice. C. tehnologică = disciplină care studiază procesele, metodele, procedeele, operaţiile etc. utilizate în scopul obţinerii unui produs chimic. CHIMSOCHINEZĂ (< fr.) s.f. Creştere a activităţii unui organism datorită administrării unui agent chimic CHIMION (< tc) s.m. Plantă erbacee bienală din familia umbeliferelor, înaltă de c. 30--50 cm, cu frunze penate, flori mici, albe şi seminţe care conţin peste 3% ulei eteric, folosite în bucătărie drept condiment, ia aromatizarea băuturilor alcoolice, în farmacie etc. (Carum carvi); chimen. ' CHIMSOTERÂP|E (< fr.) s.f. Tratament în care se utilizează substanţe chimice în vederea vindecării sau opririi evoluţiei unei boli. CHIMIR (< tc) s.n. (în costumul popular) Brîu lat de piele, cu ornamente presate sau cusute (broderii) ori cu ţinte metalice, prevăzut cu mici buzunare, pe care îl poartă bărbaţii; şerpar. CHIMISM (< fr.) s.n. Ansamblul reacţiilor chimice din organism, fl C. gastric = analiza acidităţii sucului gastric după extragerea acestuia din stomac cu ajutorul unei sonde gastrice. CHIMIST, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul chimiei; specialist în domeniul chimiei. CHIMIZARE (< chimie) s.f. Ansamblul reacţiilor şi proceselor fizico-chimice prin care materii prime — utilizate convenţional pentru alte scopuri, uzual drept combustibili — sînt convertite în produse chimice. Se supun c. ţiţeiul, gazele naturale, cărbunii, stuful, lemnul, paiele, sarea. Prin c. se obţin cauciuc sintetic, fibre sintetice şi artificiale, materiale plastice etc. □ C. agriculturii = folosirea intensivă a îngrăşămintelor chimice, insectofungicideîor, biostimulatorilor etc. în scopul creşterii eficienţei agricole. CHIMOGRAF (< fr.; {s| gr. kyma „agitaţie, val“ -f grapho „a scrie") s.n. Aparat utilizat în fiziologie pentru înregistrarea grafică a mişcărilor unor organe (stomac, intestin etc.). CHIMONO (< fr.) s.n. Haină lungă, asemănătoare unui halat, cu mîneci largi, petrecută în faţă şi susţinută cu, un cordon lat, purtată în Japonia, fl P. ext. Croială de haină cu mîneca netăiată la umăr. CHIMOZINĂ (< fr. Si}) s.f. (BIOCHIM.) Cheag (1). CHIMVAL (< sl.) s.n. Instrument muzical folosit în vechime, compus din două talere de aramă care se loveau unul de altul. CHIN (< magh.) s.n. Suferinţă fizică sau morală; tortură, supliciu, calvar. CHIN, stat în NV Uniunii Myanmar, la graniţa cu India; 36 mii km2; 369 mii loc. (1983). Centru ad-tiv: Hakha. Culturi agricole (orez, porumb, mei). Expl. forestiere, de petrol şi cărbuni cocsificabil. CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală şi din Asia Orientală, cu o largă ieşire ia 0c. Pacific (linia ţărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mii. km2 (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; ţara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap. Beijing. Oraşe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Har-bin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kun-ming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărţit în 23 de prov., cinci reg. autonome şi trei oraşe de subordonare republicană. în funcţie de condiţiile orohidro-grafice, de“climă şi vegetaţie poate fi împărţită în China de Est şi China de Vest. în China de Est intră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremităţi şi o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitaţii de 750—1 000 mm/an şi ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiş de Loess (parţial), Cîmpia Chfhei de Nord şi M-ţii Tzinlin; climă temperată de tranziţie; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (Fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7 000 m alt.) şi Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6°Cţcu precipitaţii 750—2 000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepţie fl. Xijiang/FI. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-mu-sonică. Ins. Taiwan şi Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4 500—5 000 m)f cu înguste^ cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. în C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qing-hai), cea mai întinsă şi înaltă, include sectorul de N al M-ţilor Himalaya (alt. max.: 8 848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ţilor Karakorum (vf. K2 = Qogir Feng, 8 611 m), podişul Tibet (alt. medie: 5 000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2 700 m) şi depr. Tsinghai (alt. minimă: 3 200 m). Clima aspră cu precipitaţii bogate în S şi reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ţii Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) şi jungaria, podiş semideşertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii". Ele sînt separate de M-ţii Tian Shan (alt. max.: 6 995 m), sistem de munţi lung de 2 500 km şi înecare unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan — 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia Interioară ce include sectoare ale M-ţilor Marele Hingan, ale Marelui Podiş de Loess şi ale Deşertului Gobi; climă rece, precipitaţii reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, şisturi bituiDjnoase, metale neferoase, preţioase şi rare, sare ş.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mii. t, 1988, locul 1 pe glob),.petrol (136,8 mii. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m3, 1988), min. de fier (154,4 mii. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mii. t, 1987), wolfram (18 000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur,, fosfaţi naturali (9 mii. t. 1987), sare (17,6 mii. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593 , 5 miliarde kWh, 1988), oţel (59,1 mii. t, 1988), fontă (59,1 mii. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., maşini agricole, material feroviar, automobile şi autocamioane, nave maritime şi fluviale, produse electronice şi electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,1 mii. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză şi hîrtie, textile (4,52 mii. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m ţesături de bumbac. 1988; mătase naturală, ţesături din lînă, covoare ş.a.), conf. şi tricotaje, produse alim. (ceai, ţigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ş.a.); ind. atomică şi aerospaţială. Veche tradiţie în prod. meşteşugărească (sticlă, porţelanuri, obiecte de artă ş.a.). Terenurile arabile reprezintă 9,7% din supr. ţării, păşunile 33,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mii. t, 1989, locul 1 pe glob), 376 :hina 378 jrîu (91 mih t, 1989, locul 1 pe glob), porumb 75,8 mii. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, loarea-soarelui, rapiţă (5,4 mii. t, 1989, locul 1 >e glob), soia (10,8 mii. t, 1989, locul 3 pe jlob), cartofi (29,6 mii. t, locul 3 pe glob), satate (110,6 mii. t, 1988, locul 1 pe glob), irahide (5,4 mii. t, 1989, locul 2 pe glob), sfeclă ie zahăr, trestie de zahăr (55,3 mii. t, 1989), jumbac (11,76 mii. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai 590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. nondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mii. t, 1989, ocu! 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, janane (2,43 mii. t, 1989), ananas ş.a. Pomicul-;ură (inclusiv plantaţii de citrice), legumicul-:ură, viticultură. Creşterea animalelor (capete. 989): bovine (77,1 mii.), ovine (102,7 mii., locul l pe glob), porcine (349 mii., locul 1 pe glob), :aprine (77,9 mii., locul 2 pe glob), cabaline 10,7 mii., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, jescuit (10,36 mii. t, 1988, locul 3 pe glob), i'înătoare. C.f.: 88,6 mii km (inclusiv cele orestiere şi speciale). Căi rutiere: c. 1 mii. km; :ăi navigabile interne: 136 mii km. Flota :omercială maritimă: 19,36 mii. t (1988). Mo-leda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă :extile şi conf. c. 25%, produse agricole şi alim., Detrol, produse chmice, piei, bumbac, fosfaţi, ■naşini şi utilaje, metale ş.a. şi importă maşini, Jtilaje şi mijloace de transport (c. 1/3')r%eţnifa-oricate şi materii prime ind., produse chimfee, jroduse alim. ş.a. — Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn a! uneia dintre :ele mai strălucite civilizaţii antice (milen. 3 .Hr.), s-a constituit în sec. 18 î.Hr. statul Shang, :are în sec. 11 î.Hr. a fost cucerit de stătu1 £hou; acesta din urmă s-a destrămat în mai nulte formaţiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î.Hr., sub dinastia Qin. în :impui dinastiei Han (206 î.Hr.—220 d.Hr.), C. a :unoscut o mare dezvoltare. Răscoala ţărănească i „Turbanelor galbene" (184 d.Hr.) a slăbit îtatul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din iou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la nceputul sec. 10 sub dinastiaTang. intre 1279 şi I368 C. a fost ocupată de mongoli. în timpul dinastiei Ming (1368—1644) a avut loc Marele Război Ţărănesc (1628—1645), înăbuşit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga ;ară, instaurînd dominaţia dinastiei Qing 1644—1911). în sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului" (1840—1842 şi 1856— 1860) şi a încheierii unor tratate înrobitoare cu tarile Puteri, începe pătrunderea capitalului itrăin în C.t amplificată, către sfîrşitul sec., după năbuşirea răscoalei populare l-he-tuan. Revoluţia din 1911—1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană. C. devenind republică. în timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă şi antifeudală, n 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez, n 1924—1927 s-a desfăşurat primul război civil revoluţionar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forţelor conservatoare din nord. însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. în cursul celui de-al doilea război civil revoluţionar (1927—1937), comuniştii chinezi au creat Armata Roşie Chineză şi baze revoluţionare la sate. în 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. în timpul războiului de eliberare (1937—1945) forţele armate create şi conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. în 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele iniţiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliţie, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluţionar '1946—1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forţele armate gominda-niste; rămăşiţele acestora s-au retras în ins. Faiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. în 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineze la O.N.U. ^.P. Chineză este un stat socialist; este unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliu- lui de Securitate al O.N.U. în 1954 a fost adoptată prima constituţie de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedong (Mao Tzedun) preşedintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales preşedintele R.P. Chineze (1954). încercarea de a forţa dezvoltarea economică a ţării („Marele salt înainte"), întreprinsă între anii 1958 şi 1960, a eşuat. în 1965 a fost lansată „Marea revoluţie culturală proletară", amplu program de îndoctrinare a populaţiei cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluţia culturală" a fost însoţită de grave excese şi acte de violenţă împotriva celor consideraţi „adepţi ai capitalismului" (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngişti condus de soţia sa („banda celor patru") a fost înlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al ţării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societăţii chineze în cadrul menţinerii socialismului. Cererile formulate de studeţi privind democratizarea vieţii politice au fost însă respinse şi manifestaţiile acestora din Beijing reprimate dur (Piaţa Tiananmen, 3—4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune şi confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (19$9), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid şi de stat (1989, 1991). In C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, ştiinţei şi tehnologiei; politica externă cunoaşte o largă deschidere, prin stabilirea sau consolidarea relaţiilor de cooperare politică, economică şi culturală cu ţările industrializate şi cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit Constituţiei, puterea executivă este deţinută de preşedintele republicii şi de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Naţională a Reprezentanţilor Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent). CHINAL.DINĂ (< fr. {i}) s.f. Substanţă chimică extrasă din gudronul din huilă; intermediar în sinteza coloranţilor. CHINA NOUĂ (HSINHUA, SINHUA), agenţie de presă a R.P. Chineze, cu sediul central la Beijing. înfiinţată în 1937, a fost reorganizată ca agenţie de stat în 1949. CHINCHILA s.f. v. cincila. CHINDjE (< tc.) s.f. 1. (Pop.) Parte a zilei către apusul Soarelui; loc de pe bolta cerească unde se află Soarele în acest timp. 2. Art. Dans popular românesc, cu ritm binar şi mişcare vioaie, răspîndit mai ales în Muntenia; melodia corespunzătoare acestui dans. CHINESTEZIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la senzaţiile provocate de mişcările părţilor corpului, la simţul muscular. □ Analiza- Scriere chineză A fa- JL tr tor c. = organul simţului chinestezic, aparatul care realizează analiza şi sinteza mişcărilor, avînd receptorii în muşchi, tendoane şi articulaţii. CHINESTEZIE (< fr. |i|; js} gr. kinein „a se mişca" 4- aisthesis „percepere") s.f. Capacitatea organismului uman şi animal de a percepe şi localiza mişcarea imprimată diferitelor părţi ale corpului numai pe baza sensibilităţii profunde, fară participarea văzului. C. profundă = capacitatea de a percepe şi localiza mişcările unor viscere. CHINEZ, -Ă (< China) s.m., adj. 1. S.m. (La pl.) Popor de rasă mongoloidă, din famiiia de limbi sino-tibetană; s-a format ca naţiune pe terit. Chinei, constituind marea majoritate a populaţiei acesteia. Mai trăiesc în Thailanda, Malaysia, Indonezia, Singapore, Vietnam, Uniunea Myanmar, Filipine, Cambodgea, S.U.A., Canada ş.a. în cursul istoriei lor milenare, chinezii au dezvoltat o strălucită civilizaţie şi cultură. C. sînt de religie confucianistă, budistă, daoistă, mahomedană şi creştină (catolici). B Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din China. 2. Adj. Care aparţine Chinei sau chinezilor (t), referitor ia China sau la chinezi; chinezesc. □ Arta c. = artă dezvoltată pe terit. Chinei începînd din milen. 4 î.Hr. Pagodele, templele, palatele prezintă o arhitectură specifică, realizată la început din lemn, apoi din cărămidă şi piatră, cu o bogată decoraţie sculptată, influenţată de arhitectura indiană, după pătrunderea budismului. Din timpul dinastiei Ming (1368—1644) datează construcţia actualului Beijing (începutul sec. 15) şi reconstrucţia Marelui Zid (construit în sec. 3 î.Hr.). Primele manifestări din sculptură sînt legate de cult. Ele sînt realizate din bronz, jad, ceramică, fildeş, reprezentînd efigii ale lui Buddha, oameni, animale, plante. în sec. 4—6 se răspîndeşte pictura pe mătase (suluri) ^ apoi pictura pe zidurile templelor din peşteri (sec. 9). în timpul dinastiei Tang (618—907) pictura se dezvoltă pe genuri; portretistica, peisajul, scena de gen. în epoca Sung (960—1279) se dezvoltă pictura de peisaj în tuşuri şi laviuri. Ceramica este un domeniu reprezentativ al artei c (olăria, porţelanurile translucide, porţelanurile „verzi" din sec. 17 şi „roz" din sec. 18). Caracteristică este şi producţia de ţesături artistice de mătase. în deceniile 3—4 ale sec. 20 se dezvoltă pictura în ulei şi în tuş, gravura pe iemn, afişul, caricatura. în arhitectura modernă, elementele tradiţionale se îmbină cu noile cerinţe aie arhitecturii şi urbanisticii. H (Substantivat, f.) Limbă din familia de limbi sino-ti-betane, vorbită de chinezi. Are opt grupe principale de dialecte (cu numeroase varietăţi). La baza limbii comune standard, naţională şi oficială stă varietatea din capitală, Beijing, a dialectului pei de nord. Scrierea c. foloseşte pictograme şi ideograme. CHINEZESC, -EASCĂ (rocesului realizării statului unitar român, C. mpreună cu întreaga Basarabie s-a unit cu tomânia. în perioada Interbelică a cunoscut o nare înflorire, pe toate planurile vieţii politice, economice şi culturale, fiind al doilea oraş al ;ăMi.* în 1940, în urma notelor ultimative iovietice, a fost din nou anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), oraşul a fost acupat de trupele sovietice (1944) şi reanexat la J.R.S.S. La C., Parlamentul Rep. Moldova a lotărît decretarea limbii române drept limbă de ►tat şi reintroducerea alfabetului latin (27 aug. 1989) şi proclamarea independenţei (27 aug. 1991), hotărîri sancţionate în cadrul unor mari idunări% naţionale. CHIŞINEU-CRIŞ, oraş în jud. Arad, pe Crişu Mb; 9 608 loc. (1991). Ind. laptelui; fabrici de :onf., de conserve de legume şi fructe. Reparaţii de maşini şi utilaje. Declarat oraş în 1968. Menţionat documentar în 1202. CHIŞLAZ, com. în jud. Bihor; 3 702 loc. '1991). Expl. de petrol. CHJŞIŢA (< bg., scr.Xs.f. Parte a piciorului la animalele copitate, situată între copită şi articulaţia buletului; are rol de amortizor al şocurilor în timpul mersului. CHIT (< germi) s.n. Produs păstos obţinut din substanţe minerale sau organice şi un aglomerant care se întăreşte la aer; se utilizează la îmbinări, obturări, etanşări, la astuparea neregularităţilor suprafeţelor pieselor în vederea vopsirii etc. CHITANŢĂ (< fr.) s.f. Document prin care se atestă primirea unei sume de bani, a unor acte etc. CHITANŢIER (< chitanţă) s.n. Carnet de chitanţe. CHITARĂ (GHITARĂ) (< it.) s.f. Instrument muzical cu coarde, de origine orientală, care emite sunete prin ciupire sau prin lovire. CHITARIST, -Ă (GHITARIST, -Ă) (< it.; chitară) s.m. şi f. Persoană care cîntă ia chitară. CHITILA, com. în Sectorul Agricol Ilfov; 10 517 loc. (1991). Expl. de argile. Constr. metalice; mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă). Staţie, de c.f. Aici a funcţionat prima fabrică de zahăr din România (1875). CHITINĂ (< fr. {i}; {s} gr. khiton „înveliş") s.f. (BIOCHIM., CHIM.) Polizaharid asemănător celulozei, care intră în alcătuirea scheletului extern al unor artropode. CHITON (< gr.) s.n. (în Grecia antică) Piesă principală a îmbrăcămintei ce consta dintr-o tunică (cămaşă) din in sau din lînă care se purta Chivot (1) direct pe piele. Se prindea pe umărul stîng cu o fibulă, în talie era strînsă cu un cordon şi se drapa după dorinţă. CHITRĂ (< ngr.) s.f. Fructul chitrului, asemănător cu o lămîie mare. CH|TRU (< chitră) s.m. Arbore cu flori mari, albe şi fructe comestibile, originar din Europa de S şi Asia" în România, cultivat rar, ca plantă de seră sau de apartament (Citrus medica). CHITTAGONG [citagşngj^oraş în Bangladesh, port la G. Bengal; 1,4 mii. loc. (1981). Nod de comunicaţii. Şantiere navale. Constr. de maşini. Prelucrarea petrolului. Fabrici de iută, hîrtie, produse chimice; prelucrarea lemnului. Export de iută şi ceai. Universitate. întemeiat în sec. 1 î.Hr. Ocupat de englezi (1760), a intrat în componenţa Pakistanului de Est (1947), apoi, din 1971, a Bangladesh-ului. CHSTUI (■*' ■'*■..*#&•«■■ • • v.-4v*Jv’ , CLĂDI (< sl.) vb. tranz. A construi, a zidi. ■ A aşeza ceva sistematic, alcătuind o grămadă. CLĂDIRE (< clădi) s.f. I. Acţiunea de a clădi. 2. (Concr.) Construcţie la suprafaţa pămîntului, constituită din fundaţie, pereţi, acoperiş etc., avînd una sau mai multe încăperi care servesc ia adăpostirea oamenilor, animalelor, materialelor, instalaţiilor etc.; imobil1. CLĂMPĂNI (onomat.) vb. IV intranz. şi tranz. A face* un zgomot caracteristic (prin lovire, prin închidere etc.). CLĂNŢĂN] (< danţ) vb. IV intranz. 1. (Despre dinţi) A se ciocni cu zgomot repetat (de frig, de frică etc.). 2. A produce un zgomot caracteristic, lovind ritmic obiecte de metai sau de sticlă. 3. Fig. A vorbi mult; a flecări. ■ Refl. (Fam.) A se ciorovăi, a se dondăni. CLĂPĂUG, -Ă (< ucr.) adj. (Despre urechi) Mari şi lăsate în jos; pleoştite. B Fig. Prostănac; bleg. CLĂTI (< sl.) vb. IV t. Tranz. A spăla (uşor); a limpezi într-o ultimă apă. 2. Tranz., refl., şi intranz. (înv. şi pop.) A (se) clătina; a (se) zgudui. CLĂTINA (< clăti) vb. I t. Tranz. refl. şi intranz. A (se) mişca (lin) într-o parte şi în alta; a (se) agita (uşor); a (se) legăna. 2. Refl. A şovăi, a se împletici (în mers, în mişcare). B Fig. A fi într-o situaţie nesigură, critică. 3. Tranz. şi refl: A (se) mişca din loc; a (se) clinti. CLĂTITĂ (< clăti) s.f. Foaie de aluat subţire, prăjită în grăsime, care se unge cu dulceaţă, cu marmeladă etc. şi se rulează. CLEAN (< bg.) s.m. Peşte teleostean care trăieşte aproape exlusiv în apele curgătoare de deal şi şes din Europa, din familia ciprinidelor, de c. 25—80 cm şi 1—4 kg, cu cap mare, corp gros, perfect circular în secţiune transversală, solzi mari tiviţi cu negru, verzi-închis pe spate, albi-gălbui pe flancuri şi albi-argintii pe burtă (Leuciscus cephalus). CLEANTES din Assos (331—232 Î.Hr.), filozof grec. Elev al lui Zenon, unul dintre conducătorii şcolii stoice. Preocupat de fizică, dialectică, morală, dar îndeosebi de teologie; a oferit o demonstraţie ontologică a existenţei divinităţii. CLEARANCE (cuv. engl.) [clisrans] subst. (MED.) Capacitatea de epurare a unei substanţe din sînge de către un organ, exprimată prin volumul de plasmă debarasat de substanţa respectivă în decurs de un minut (ex. c. renal, c hepatic etc.). CLEI (< sl.) s.n. 1. Substanţă de natură animală, vegetală sau sintetică care serveşte pentru a lipi între ele două suprafeţe. 2. (BOT.) Suc gros, vîscos, provenit din gefincarea membranei celulare a scoarţei copacilor, care se solidifică în contact cu aerul şi are proprietăţi de încleiere. CLEIONAJ (< fr.) s.n. Reţea din împletituri de nuiele executate între ţăruşi de lemn, folosită pentru consolidarea malurilor, coastelor de deal, taluzurilor etc., în scopul prevenirii alunecărilor de teren şi eroziunii torenţiale. CLEIpS, -OASĂ (< clei), adj. 1. Lipicios, vîscos. B (Despre ouă) Fiert puţin, cu gălbenuşul moale şi albuşul coagulat. 2. (Despre pămînt) Clisos. CLEIRE (< clei) s.f. (IND. ALIM.) Colaj (2). CLEÎSTOGAMIE (< fr. {i}; {s} gr. kleistos „închis" + gamos „unire") s.f. Mod particular de polenizare, în care florile se polenizează cu propriul lor polen fără să se mai deschidă, trecînd din starea de boboc în starea de fruct (ex. la toporaşi). CLEjA, com. în jud. Bacău; 6 898 loc. (1991). CLEJANI, com. în jud. Giurgiu, pe Neajlov; 3 705 ioc. (1991). Expl. de petrol. CLEMĂ (< germ.) s.f. 1. Piesă de legătură pentru asamblarea a două sau a mai multor elemente, printr-o îmbinare sau articulare rezistentă la solicitări mari, în general demontabilă. 2. (ELT.) Dispozitiv lamelar care face legătura electrică între două circuite. CLEMENCEAU [clemâsoj , Georges (1841—1929), om politic şi ziarist francez. Lider al Partidului Radical, orator de prestigiu. Prim-min. (1906—1909, 1917—1920); preşedinte al Conferinţei de Pace de la Paris (1919—1920), unui dintre autorii Tratatului de Pace de la Versailles (1919). CLEMENT, numele a 14 papi. Mai importanţi: 1. C.V (Bertrand de Goth) (1305—1314). A desfiinţat Ordinul Templierilor la cererea regelui Franţei Filip IV cel Frumos şi a mutat reşedinţa papală ia Avignon, în Franţa. 2. C. XIV (Giovanni Vincenzo Antonio Ganganelli) (1769—1774). A desfiinţat Ordinul Iezuiţilor. CLEMENT ALEXANDRINUL (Titus Fla-vius Clement) (c. 150—215), teolog creştin. Părinte al Bisericii. A integrat conceptele CLEMENT ROMANUL 406 Cleveland platonismului din timpul său în teologia creştină şi a încercat concilierea predicii evanghelice cu concepţiile morale ale stoicilor, peripateticienilor şi pitagoreiciemior (,$tromata“, „irotreptic", „Pedagogul"). CLEMENT ROMANUL (sec. 1—2), teolog creştin. Părinte apostolic. Episcop al Romei. A îndemnat comunitatea din Corint- la păstrarea unităţii în jurul Disericii („Scrisoare către corin-tienP). CLEMENŢĂ (< fr., lat.) s.f. (Livr.) Indulgenţă, îndurare, bunătate. CLEMPUş (<. clampă) s.n. Piesă metalică în formă de cârlig, pe care se sprijină clanţa cînd se închide uşa. CLENCI (< bg.) s.n. (Pop.) 1. Bucată dintr-o creangă ale cărei rămurele, cu vîrfurile tăiate, formează un fel de cîrlig. B Ramificaţie a coarnelor cerbului. 2. Fig. Motiv de ceartă. 8 Sens ascuns; tilc. CLEOBUL, Gheorghe (sec. 18—19, n. Phi-lippopolis, azi Plovdiv), cărturar grec. Prof. ta laşi. A introdus în Principatele Române învăţământul lancasterian (1819). CLEOMENE (CLEOMENES), numele a trei regi ai Spartei. Mai important; C. III (235—221 î.Hr.). A realizat o serie de reforme sociale, urmărind să reorganizeze Sparta într-un stat de tip elenistic şi să restabilească hegemonia acesteia în Grecia. Înfrînt feŞ,ellasia (222 î.Hr.) de Liga Aheeană, aliată cu Macedonia. CLEON (sec. 5 î.Hr.), om politic atenian. Conducăfrtr al aripii radicale a democraţiei sclavagiste ateniene; adept al unor acţiuni intransigente împotriva Spartei; a murit în bătălia de ia Amfipolis (422 î.Hr.) din timpui Războiului Peloponesiac. CLEOPATRA. numele a şapte regine ale Egiptului elenistic. Mai^ importantă: C. VII (51—49 şi 48—30 î.Hr.). înlăturată de ia domnie de fratele ei Ptolemeu XII; a fost readusă pe tron de Cezar, pe care l-a urmat apoi la Roma (46—44 î.Hr.); după bătălia de la Philippi (42 î.Hr.) s-a apropiat de Marc Antoniu, a cărui soţie a devenit. După înfr înger ea de la Actium (31 î.Hr.) şi cucerirea Egiptului (30 î.Hr.) de către Octavian, s-a sinucis. CLEPSIDRĂ « fr., lat.) s.f. Instrument vechi folosit pentru măsurarea timpului după cantitatea de apă sau de nisip scursă, printr-un orificiu, dintr-un rezervor. CLEPTOLAGNIE (< fr.; {s} gr. kieptes „hoţ" + lagneia „poftă") s.f. Dorinţă irezistibilă de a fura, asociată cu stare de excitaţie sexuală; cleptomanie sexuală. CLEPTOMAN, -Ă (< fr. {i}) adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de cleptomanie. CLEPTOMANIE (< fr. {i}; (s| gr. klepto „a fura" + mania „nebunie") s.f. (MED.) Impuls patologic care determină furtul unor obiecte fără urmărirea unui profit. CLER (< it., lat.) s.n. Totalitatea preoţilor unui cult dintr-o ţară sau dintr-o eparhie: preoţime. CLŞjRJC (< lat.) s.m. Membru al cierului. CLERICAL, - (< fr„ lat.) adj. Care aparţine clericilor sau clericalismului, privitor la clerici sau la clericalism. CLERICALISM (< fr.) s.f. Opţiune, atitudine a celor care susţin intervenţia clerului în viaţa politică, socială şi culturală. CLERMONT-FERRAND [ dermo-feră], oraş în centrul Franţei (Auvergne); 256,2 mii loc (1982, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Metalurgie. Centru al ind. de anvelope auto (Michelin). Ind. alim., chimică şi textilă (in). Universitate. Muzee. Monumente: biserică (sec 12), catedrală gotică (sec 13—19), clădiri din sec 16—18. CLEŞTAR1 (< magh.) s.n. Cristal (3). CLEŞTAR2 (< sl.) s.n. Unealtă de dogărie folosită la tragerea forţată a cercurilor pe vasele de lemn construite din doage. CLEŞTE (< sl.) s.m. 1. Unealtă portativă sau făcînd parte dintr-un utilaj, alcătuită din două pîrghii articulate cu un bolţ, utilizată pentru apucarea, mînuirea sau transportul pieselor, materialelor etc. 2. Unealtă de forma unui cleşte 0). folosită în anumite lucrări speciale (ex. c. de perforat, c. de falţuit, c. de plumbuit etc.). 0 Unealtă de fier cu care se scot tăciunii din foc. 3. Fiecare dintre cele două apendice anterioare la raci şi la crabi. CCfeVELAND [ cli’.vland .], oraş în S.U.A. (Ohio), port la L. Erie (14,6 mii. t trafic — 1990); 2,77 mii. loc (1988, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Important centru ind.: siderurgie, constr. de automobile (uzine ale companiilor „Ford",, şi „Generai Motors"), material rulant, constr. aeronautice, electrotehnică, electronică, chimică, prelucr. petrolului (rafinării ale trustului „Standard ■Oii"), poligrafii etc. Trei universităţi. Muzee. Fundat în 1796. CLEVETEALĂ (< cleveti) s.f. Bîrfeală. CLEVETI (< sl.) vb. IV tranz. A bîrfi, a ponegri, a calomnia. CLfCĂ (< fr.) s.f. Bandă; gaşcă; clan (3). CLICHET (< fr.) s.n. Pîrghie articulată la un capăt şi avînd celălalt capăt profilat, astfel încît, pătrunzînd între dinţii unei roţi dinţate speciale, să împiedice rotirea acesteia într-un anumit sens. CLIDONOGRAbF (< fr. {i}; {s} gr. klydon „agitaţie" + grapho „a scrie") s.n. Aparat pentru determinarea polarităţii, amplitudinii şi a formei undelor de supratensiune din instalaţiile electrice. CLIENT, -A (< fr., lat.) subst. 1. S.m. şi f. Cumpărătorul unor produse sau consumatorul Cleopatra dintr-un loca! public, considerat în raport cu cel de la care (cu regularitate) cumpără sau consumă; muşteriu. 2. S.m. şi f. Persoană care îşi încredinţează interesele unui avocat sau, impr., îngrijirea sănătăţii unui medic. 3. S.m. (în Roma antică) Plebeu dependent de un patrician şi protejat de acesta. CLIENTELAR, -Ă (< clientelă) adj. Relativ la clientelă (3), P ext. referitor la raporturile stabilite între statui roman, ca patron, şi unele populaţii străine, care, fără a fi incluse în imperiu, se recunoşteau dependente de autori-tacea Romei cu conaiţia de a fi protejate de aceasta. CLIENTŞLĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Totalitatea clienţilor (1) unei întreprinderi, unui atelier, unui local etc. 2. Totalitatea clienţilor (2) unui avocat sau ai unui medic. 3. (în Roma antică) Totalitatea clienţilor (3) unui patrician. CLIMACTERIU (< germ. U\: {s{ gr. klimak-ter „vîrstă critică") s.n. Perioadă a vieţii corespunzătoare încetării fiziologice a funcţiei sexuale, în care au loc modificări hormonale, somatice şi psihice; vîrstă critică. V. andropauză; menopauză. CLIMAT (< fr., lat. dimatis, gr. klima „înclinare" a unui punct de pe Pămînt în raport cu Soarele) s.n. 1. Climă 2. Fig. Atmosferă socială, morală; ambianţă. □ C. psihosocial = stare emoţional-atitudinală care domină, cronic ori temporar, în rîndul membrilor unei organizaţii sau instituţii; atmosfera sau moralul grupului. CLIMATERIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine climei, privitor la climă; climatic. □ Staţiune (sau localitate, regiune) climaterică = localit, specializată în primirea turiştilor, cu factori climaterici curativi, instalaţii adecvate pentru sporturi de iarnă, baze de tratament, sportive sau distractive, potrivită pentru cură, excursii sau odihnă. CLIMATIC, -Ă (< fr.) adj. Climateric CLIMATIZARE (după fr.) s.f. 1. Climatizarea aerului = tratarea aerului din incinte de locuit sau industriale, pentru menţinerea parametrilor lui de stare (temperatură, umiditate), a purităţii şi vitezei de deplasare a acestuia fa valorile determinate de natura incintei, independent de condiţiile meteorologice exterioare; condiţionarea aerului. 2. Ansamblul de măsuri şi mijloace tehnice prin care un aparat sau o maşină este adusă în starea de a putea funcţiona într-o regiune cu o anumită climă (tropicală, ecuatorială etc.). CLIMATIZOR s.n. Aparat pentru umezirea, răcirea şi curăţirea de praf a aerului dintr-o încăpere şi menţinerea lui într-un regim prestabilit. 407 CLIVE CLIMATOLOGIE (< fr. |i|; |s} lat. climat-„climat" -f gr. logos „studiu") s.f. Ştiinţă care studiază geneza caracterelor climatice ale diferitelor regiuni ale Pămîntului, clasifică şi repartizează teritorial clima, pe baza analizei proceselor şi elementelor ei componente, stabilind cauzele care duc la schimbarea acesteia (inclusiv influenţa antropică). între principalele ramuri; c. generală (genetică), c. dinamică (sinoptică), topodimatologia, agroclimatologia, paleocîima-tologia etc. S-a constituit ca ştiinţă în sec. 19. CLIMATOTERAPIJE (< fr.; {s} iat. climat-„climat" + gr. therapeia „tratament") s.f. Folosirea în scop terapeutic a acţiunii favorabile a factorilor climatici asupra organismului (ex. cura heliomarină în rahitism). CLIMAX (< fr.; {s} gr. kiimax „scară") s.n. 1. Punct de maxim interes sau intensitate în desfăşurarea ascendentă a ideilor şi întîmplăriior în intriga unei piese de teatru, roman, nuvelă etc. V. gradaţie. 2. (BIOL.) Fază finală a unei succesiuni ecologice, caracterizată prin stabilitatea relativă de durată a biocenozei şi corespondenţa acesteia cu clima şi solul. CLIMĂ (< germ. lat.) s.f. Regim mediu muftianual a proceselor şi fenomenelor meteorologice (caracteristice unei anumite regiuni), determinat de radiaţia solară şi de circulaţia generală a maselor de aer, care variază în raport cu poziţia pe Pămînt, cu altitudinea absolută şi cu configuraţia reliefului regiunii respective, avînd ca principale componente temperatura medie a aerului, nebulozitatea, precipitaţiile atmosferice şi vîntul; climat (t). în funcţie de repartiţia diferită pe glob a radiaţiei solare, a uscatului şi a apei, precum şi a mişcărilor maselor de aer, se deosebesc c. ecuatorială, cu temperaturi ridicate, mişcări ascendente ale maselor de aer, variaţii termice anuale mici şi precipitaţii abundente; c. subecuatorială, cu două anotimpuri, din care unul secetos şi altul ploios; c. tropicală, caldă, cu predominarea vînturilor alizee, cu importante variaţii termice diurne şi ariditate accentuată; c. subtropicală, caldă, de tranziţie între cea tropicală şi cea temperată, cu două anotimpuri, dintre care unul este secetos, vara, şi altul ploios, iarna; c. temperată, !a latitudinile medii, cu patru anotimpuri distincte, cu strat de zăpadă iarna şi cu predominarea vînturilor de vest; c. subpolară, cu iarnă aspră, vară rece şi cantitate relativ redusă de precipitaţii; c. polară (arctică sau antarctică), cu două anotimpuri, temperaturi scăzute şi precipitaţii puţine. □ C. continentală = c. cu precipitaţii reduse cu variaţii mari, anuale şi diurne, ale temperaturii aerului, C. maritimă = c caracteristică oceanelor, mărilor şi regiunilor continentale aflate sub influenţa directă a maselor de aer marin, umedă, cu variaţii termice anuale şi diurne mici. C. montană = c cu amplitudini termice medii anuale reduse şi precipitaţii mai abundente decît în zonele coborîte din vecinătate. C. locală — topoclimă; microclimă. CLIMOSTAT ({s} lat. clima „climat" + gr. statos „stabil") s.n. Instrument-sondă aşezat în exteriorul unei clădiri şi care măsoară efectul termic al factorilor climatici (temperatură, vînt, umiditate, radiaţie solară), prezentîndu-l sub forma unei mărimi electrice echivalente, numită temperatură echivalentă, în vederea reglării automate a temperaturii din interiorul clădirii. CLIN (< sl.) s.n. Bucată de pînză sau stofă, de formă triunghiulară sau trapezoidală, folosită ca piesă componentă ori ca adaos pentru a da lărgime unor confecţii. CLţNĂ (< it., lat.) s.f. 1. Variaţie a unui caracter morfologic, fiziologic sau etiologic al unei specii de la o extremitate la alta a arealului său (ex. creşterea taliei urşilor bruni, pe măsură ce se înaintează de la sud spre nord). 2. Coastă (2). CLINCENI, com, în Sectorul Agricol Ilfov; 4 940 loc. (1991). Aerodrom sportiv. CLINCHER (KLINKER) (< germ. fi!) s.n. Produs intermediar obţinut la fabricarea cimentului prin încălzirea materiei prime (calcar şi argilă pentru ciment Portland, bauxită şi calcar pentru ciment aluminos etc.) pînă aproape de temperatura de vitrifiere şi prin transformarea ei într-o masă compactă şi dură. □ C. ceramic — produs ceramic clincherizat şi glazurat, de formă prismatică, utilizat la executarea unor pavaje sau pardoseli. CLINCHERIZAtRE (< clincher) s.f. Procesul de fabricare a clincherului. CLINCHET (onomat.) s.n. Sunet produs de clopoţei. B Zgomot repetat produs de vibrarea sau ciocnirea unor obiecte de sticlă sau de metal. CLINGHERIT (KLINGERIT) (< germ.) s.n. Material pentru confecţionarea garniturilor etanşe şi rezistente la temperaturi şi la presiuni înalte, obţinut prin presarea fibrelor de azbest cu cauciuc şi cu un liant mineral. CLINIC, -Ă (< fr., lat.) s.f., adj. I. S.f. 1. Instituţie curativo-profilactică de tip spitalicesc în care se realizează instruirea practică a studenţilor, ridicarea nivelului de calificare a medicilor şi investigaţii ştiinţifice în domeniul medicinii. 2. Totalitatea cunoştinţelor de ordin teoretic şi practic dobîndite prin observarea directă a bolnavilor. I!. Adj. Care se referă la studiul făcut în clinică direct asupra bolnavului (ex. examen c.). CLINICIAN, - (< fr.) s.m. şi f. Medic care lucrează într-o clinică. CLINOGRAF (< fr. {if; {s} gr. kl/no „a înclina“ 4- grapho „a scrie") s.n. Instrument pentru măsurarea înclinării faţă de verticală sau de orizontală a unei găuri de sondă. CLINOGRAFICĂ (< fr.) adj. Curbă ~ = curbă ce reprezintă pantele medii ale unei reg. în funcţie de altitudine. CLINOLOGiE (< fr.) s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul fenomenelor de regresie care apar în organismul animal după maturitate. CLINOMETRU (< fr. {ij; {s} gr. klino „a înclina" + metron „măsură") s.n. I. Instrument care măsoară unghiurile în plan vertical faţă de orizont sau unghiurile zenitale faţă de verticala locului. 2. Instrument care măsoară unghiul de înclinare format într-un anumit loc de stratele geologice sau de suprafaţa Pămîntului cu un plan orizontal. 3. Piesă care intră în compunerea unei busole geologice şi care serveşte ia determinarea înclinării stratelor. CLINOROMBIC (< fr.) adj. (MINER.) Mono-clinic. CLINOTERAPIE (< fr.; {s} gr. kline „pat" + therapeia „tratament") s.f. Tratament prin repaus la pat, indicat în unele afecţiuni neuro-psihice, în tuberculoza pulmonară etc. CLINTI vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) mişca din loc, a (se) urni, a (se) deplasa. 2. Tranz. A determina pe cineva să renunţe !a convingerile sau hotărîrile sale, a-l zdruncina în convingerile sale. CLIO (KLEIO) (în mitologia greacă), muza istoriei; este reprezentată ţinînd în mînă un teanc de cărţi sau un sul de pergament. CLIP (< engl. ii!) s.n. Succesiune de secvenţe cinematografiee^sau video, care alcătuiesc ilus-trsţis unui cîntec, prezintă activitatea unui artist, a unei personalităţi etc. CLIPĂ (< clipi) s.f. Interval de timp foarte scurt,* clipită. CLIPER (< engl. {i}) s.n. Navă cu pînze, de mari dimensiuni, rapidă, avînd cel puţin trei catarge (înclinate spre pupă) şi puntea superioară ridicată mult la proră şi la pupă. CLIPI (< sl.) vb. IV intranz. 1. A apropia şi a depărta în mod reflex (şi repetat) pleoapele una de alta. 2. Fig. (Mai ales despre o lumină) A sclipi, a licări. CLIPITĂ (< clipi) s.f. Clipă. CLIPOCI (CLIPOTI) (onomat.) vb. IV intranz. (Despre ape) A face un zgomot uşor cînd curge; a susura. CLIPPERTON (ISLA DE LA PASICSN), ins. coraligenă în E Oc. Pacific, în largul coastelor mexicane; 7,2 km2 (împreună cu laguna). Guano. Posesiune franceză (din 1931), dependentă ad-tiv de Polinezia Franceză. CLIPPING (cuv. engQ £cîjpirj] subst. (La hochei) Aruncarea pe gheaţă a unui jucător în faţa celui care conduce atacul, cu scopul de a-l împiedica să se menţină în posesia pucului. CLIPS (< fr., germ.) s.n. 1. Organ de îmbinare format din două piese care se pot asambla şi desface uşor, folosit în construcţiile aeronautica, la capote etc. 2. Podoabă (în special cercei) care se prinde cu un fel de clapă sau cu un ac cu , arc. CLIRING (< engl. clearing {i}) s.n. Sistem de decontare (între state) prin intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale între cele două state. □ Acord de c. ~ acord comercial semnat între două state care stabileşte c. ca modalitate de plată: primul a. de c. a fost semnat în 1933 între Elveţia şi Ungaria. CLISĂ (< bg.) s.f. I. Pămînt argilos care în amestec cu apa formează o pastă cleioasă. 2. Aliment nedospit sau necopt bine, care, amestecat în gură, se face cleios. CLISMĂ (< ngr., germ.) s.f. Introducere a unei cantităţi de lichid pe cale rectală, cu ajutorul unui irigator, pentru evacuarea forţaftă a. mater iilor fecale; poate avea roi terapeutic sau diagnostic. CLISTENE (CLEISTHENES) (sec. 6 î.Hr.), om politic atenian din familia Alcmeonizilor, conducător ai partidului democraţilor. Reformele sale constituţionale (509 î.Hr.) cu caracter democratic au produs transformări radicale în Atena. A împărţit terit. Aticii în uniuni ad-tive. numite deme, a limitat numărul membrilor Sfatului la 500, astfel încît adunarea poporului (eclesia) să deţină autoritatea politică supremă şi a instituit serviciul militar obligatoriu. CLISTRON (< fr. {i}) s.n. Tub electronic cu vid înaintat, bazat pe modulaţia de viteză a electronilor, folosit ca amplificator şi ca generator de oscilaţii de foarte înaltă frecvenţă. CLISURĂ s.f. Sector de vale îngustă, de tip cheie, în defileul Dunării, sculptat în calcar şi roci cristaline. CLIŞEU (< fr.) s.n. 1. Imagine fotografică negativă, realizată pe film sau pe sticlă, după care se execută fotografiile (pozitive) prin copiere şi mărire; p. ext. placă sau film fotografic impresionat, developat şi fixat. 2. Formă de tipar înalt pentru imprimarea ilustraţiilor, obţinută prin gravare sau corodare (v. zincografie) 3. Fig. Frază banală, expresie stereotipă; şablon, loc comun. Formulele folclorice consacrate sînt clişee acceptate, impuse prin tradiţie. CLÎTEMNESTRA (KLYTAIMNESTRA) (în mitologia greacă), fiica lui Tindar, regele Spartei, şi a Ledei; soţia lui Agamemnon, mama lui Oreste, a Electrei şi a Ifigeniei. împreună cu amantul ei, Egist, l-a omorît pe Agamemnon la întoarcerea acestuia din Troia. Crima a fost răzbunată de Oreste, care i-a ucis pe amîndoi. CLITORIS (< fr.) s.n. (ANAT.) Mic organ erectil prezent la femeie, aflat lîngă meatul urinar. CLITROFOBIE (< fr.; {s} gr. kleitron „zăvor" + phobos „frică") s.f. Teamă patologică de ferestre închise, de aer închis. CLIV£ (< fr.) vb. I intranz. (Despre minerale şi roci). A se desface în plăci, în lame. CLIVAJ (< fr.) s.n. Proprietate a unor substanţe cristalizate de a se desface după feţe plane, în urma unei acţiuni mecanice, mai puternice decît coeziunea cristalului. □ Plane de c. = plane reticulare care corespund valorilor minime ale forţelor de coeziune. C. de strat = proprietate a unor roci metamorfice (ex. ardezia, şisturile cJoritoase) sau sedimentare (ex. filitele) de a se desface după plane paralele cu şistuozitatea. CLIVE [claiv], Robert, baron de Plassey (1725—1774), general englez. Rol important în cucerirea şi consolidarea stăpînirii engleze în India. în 1757 a înfrînt trupele franceze şi ale nababului din Bengal la Plassey, cucerind un vast teritoriu. CLIZIMETRU 408 CLIZIMETRU (< fr.; {s} gr. klisis „înclinaţie" + metron * „măsură") s.n. Instrument simplu pentru măsurarea unghiurilor verticale sau de pantă. CLOACA MAXIMA, principal canal de scurgere în Roma antică, construit în epoca regalităţii şi restaurat sub August. Aflat la 5—6 m sub nivelul oraşului, de formă semicirculară şi placat cu tuf vulcanic, există şi astăzi. CLOACĂ (< fr., lat.) s.f. 1. (ZOOL.) Ultima porţiune, mult dilatată, a intestinului inferior de la unii ciclostomi, peşti, batracieni, reptile, păsări şi mamifere monotreme. în ea se deschid, deopotrivă, canalele genitale şi urinare. 2. Canal subteran în care se varsă murdăriile, apa menajeră etc. dintr-un oraş. 3. Masă de apă murdară şi rău mirositoare, ■ Fig. Loc rău famat, mediu imoral. CLOASM (< fr., germ.) s.f. Simptom clinic caracterizat prin apariţia pe faţă a unor pete gal bene-maronii (în sarcină, anemii, hepatite etc.). CLOCI (< bg.) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. (Despre păsări) A sta pe ouă încălzindu-le, pentru a scoate din ele pui. 2. Tranz. Fig. A pune ta cale, a pregăti. 3. Intranz. Fig. A sta inactiv; a lenevi, a trîndăvi. 4. Refl. (Despre lichide, alimente) A-şi schimba mirqsul datorită alterării; a se împuţi, a se strica. ^ CLOCIT, -Ă (< cloci) adj. (Despre’ ouă, lichide, alimente etc.) Stătut, alterat, stricat. CLOCITOARE (< cloci) adj. s.f. 1. Adj. (Despre păsări) Care cloceşte (1), bună de clocit. 2. S.f. (ZOOT.) Instalaţie specială sau aparat pentru clocitul artificial al ouălor sau icrelor. V. incubator. CLOCOT (< sl.) s.n. 1. Mişcare zgomotoasă pe care o face un lichid cînd fierbe. 2. Agitaţie, frămîntare zgomotoasă a unei mase de lichid. ■ Fig. Zbucium, frămîntare. CLOCOTI (< sl.) vb. IV intranz. 1. A fierbe în clocote (1). ■ (Despre mări, rîuri etc.) A se agita, a se mişca puternic şi cu zgomot. 2. Fig. (Despre gînduri, sentimente etc.) A fi gata să se dezlănţuie, a ajunge fa un mare grad de intensitate. CLOCOTICI (< ser.) s.m. Nume dat speciilor de plante anuale semiparazite din genul Rhinanthus, familia scrofulariaceelor, cu flori mici, galbene, cu fructul o capsulă aripată şi cu haustori. Cresc pe pajişti, de la cîmpie pînă în zona alpină. CLOCOTIŞ (< clocotici) s.n. Arbust înalt pînă la 5 m, cu ramificaţii bogate şi inflorescenţe scurte, cu flori albe, cultivat în perdele de protecţie sau cu scop decorativ (Staphylea pinnata). CLOCOTITOR, -OARE (< clocoti) adj. 1. Care clocoteşte; fierbinte. ■ (Despre mări, rîuri etc.) Agitat şi zgomotos. 2. Fig. (Despre gînduri, sentimente etc.) Gata să se dezlănţuie; 'aprins, efervescent. CLOCOŢEL s.m. Plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor, înaltă de 20—70 cm, cu frunze simple, sesile şi flori mari, albastre (Clematis integrifolia). CLOISONNE (cuv. fr.) [cluazone] subst. Tehnică în arta emailului, constînd din împărţirea suprafeţei suportului metalic (în funcţie de desenul motivului decorativ), prin fîşii subţiri din acelaşi material, în mici compartimente şi din umplerea acestora cu smalţ (de diferite culori); p. ext. obiect realizat după o astfel de tehnică. CLON (CLONĂ, s.f.) (< fr. fi}; {s} gr. klon ,*vlăstar“) s.n. (BIOL.) Totalitatea indivizilor rezultaţi pe cale asexuată dintr-un ascendent unic, posedînd acelaşi patrimoniu genetic (ex. plantele înmulţite prin butaşi, marcotaj, stoloni). V. apomixie. CLONC (onomat.) s.n. Unealtă pescărească auxiliară din lemn, cu ajutorul căreia, lovind apa, peştele este gonit spre plasele sau spre cîriigele de pescuit. CLONDIR (< bg., ngr.) s.n. Vas de sticlă (pentru băuturi), cu gîtul scurt şi strîmt. CLONICfĂ (< fr.; fs} gr. klonos „agitaţie”) adj. Contracţie c. — formă de contracţie musculară involuntară de scurtă durată, repetată la scurte intervale de timp. Fază c. (a unei crize convulsive) = contracţie musculară involuntară prelungită, întreruptă în mod intermitent. CLONŢ (< bg.) s.n. (Pop.) Cioc2, plisc. ■ Fig. (Fam.) Gură (ca organ al vorbirii). CLONUS (< fr. {i}; fs} gr. klonos „agitaţie") s.n. Succesiune involuntară intensă şi de scurtă durată a contracţiilor musculare, denotînd leziuni nervoase. CLOP (< magh.) s.f. (Reg.) Pălărie. CLOPOT (< sl.) s.n. 1. Obiect de bronz în formă de pară, prevăzut cu o limbă, care, prin lovire, produce sunete; slujeşte pentru a chema pe credincioşi la rugăciune sau la ceremoniile liturgice şi pentru a puncta anumite momente din ritual. ■ Sunet de clopot (1). 2. Denumire dată unor piese în formă de c. (1.) 3 Instrument muzical de percuţie, de formă tubulară, foiosit în orchestra simfonică. 4. (CONSTR.) C. scufundător = cameră de lucru din oţel sau beton în formă de c. (1). în care se introduce aer sub presiune şi care serveşte la efectuarea de lucrări sub apă fără scafandru. 5. Curbă -c. = curbă cu forma unui c, reprezentînd densitatea de reparjtiţie Gauss. 6. (CHIM.) Vas cilindric de sticiă folosit pentru izolarea corpurilor într-o atmosferă gazoasă. CLOPOTNIŢĂ (< clopot) s.f. Turn izolat sau încorporat unei biserici, în care sînt instalate clopotele. CLOPOŢEL (< clopot) s.m. Nume dat speciilor de plante erbacee din genul Campanula, familia campanulaceelor, cu flori mari, albastre, rar albe sau roz, în formă de clopot (1). CLOPOŢEL, Ion (1892—1986, n. Poiana Mărului, jud. Braşov), om politic şi publicist român. Redactor şi director al unor ziare din Transilvania („Societatea de mîine"). Membru al Partidului Social-Democrat şi secretar general al Sindicatului Presei Române. Lucrări de popularizare a istoriei naţionale. Memorialistică („Amintiri şi portrete"). CLOR (< fr. fi}; fs} gr. khloros „galben-ver-zui") s.n. Element chimic (CI; nr. at. 17, m. at. 35,45, p.t. -101°C, p.f. -34,1 °C) din familia halogenilor, gaz galben-verzui, cu miros puternic sufocant, toxic, foarte reactiv. Se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii. Se obţine prin electroliza clorurii de sodiu şi este folosit la fabricarea hipocloriţilor, cloraţilor etc., ca agent decolorant şi dezinfectant. A fost descoperit de C.W. Scheele în 1774. CLQRAL (< fr. fi}) s.n. Substanţă chimică lichidă, uleioasă, iritantă, intermediar pentru cloralhidrat. CLORALHIDRAT (< germ. fi}) s.m. Substanţă chimică (p.t. 53^, p.f. 97,5°C) cristalină, solubilă în apă, cu miros caracteristic; este un medicament hipnotic, sedativ, analgezic, antispastic. CLORAMFENICOL (< fr. fi}) s.m. Cloromi-cetină. CLOR AMINĂ (< fr. fi}) s.f. Compus organic obţinut prin clorurarea la atomul de azot a aminelor, amidelor, sulfonamidelor, imidelor şi iminelor; are proprietăţi oxidante şi un puternic efect antiseptic. Ex.: cloramina T (p-toluen-clorsulfonamida sodată), utilizată ca dezinfectant pentru răni şi pentru apa de băut. CLORAŢI (< fr. fi}) s.m. pi. Săruri ale acidului cloric, cu proprietăţi oxidante şi explozive. □ Clorat de potasiu — substanţă cristalină albă, strălucitoare, solubilă în apă şi toxică; este întrebuinţat ca oxidant, în industria explozivilor, la fabricarea chibriturilor, ca antiseptic etc. CLORHIDRAŢI (< fr.) s.m. Denumire folosită, în special în chimia organică, pentru a desemna sărurile care conţin în moleculă acid clorhidric asociat sau combinat. CLORHIDRIC (< fr.) adj. Acid ~ = gaz incolor, foarte uşor solubil în apă (p.f.~^84,9°C, p.t. —114,8°C), cu miros înţepător, corosiv, mai greu decît aerul, care se obţine prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu, şi prin sinteză direct din elemente. în soluţie apoasă este un acid puternic. Se întrebuinţează la decapare, la fabricarea clorurilor, a clorhidraţi-lor etc. CLORHIDRINĂ (< fr.) s.f. Compus organic care conţine în moleculă atomi de clor şi grupări alcoolice; se obţine prin adiţia acidului hipodoros la dublele legături olefinice (ex. etilenclorihidrina). CLORIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al clorului, care se obţine numai în soluţie; este un oxidant foarte energic. CLORINARE (după fr.) s.f. Clorizare. dLORITE (< fr. fi}; fs} gr. khloros „verde") s.f. pl. Grup de minerale, cu proprietăţi asemănătoare cu ale micelor, de culoare verde, constituite din silicaţi de magneziu, fier, aluminiu, nichel, crom. Se formează hidrotermal, prin metamorfozarea rocilor care conţin silicaţi feriferi şi alumomagnezieni. CLORITIZARE (< dorit) s.f. Proces fizico-chimic de transformare hidrotermală a piroxeni-lor, amfibolilor şi micelor din roci, în dorite. CLORITOIO s.n. (MINER.) Filosilicat de aluminiu şi fier din grupa micelor casante. Are culoarea galbenă, verzuie, neagră, sticloasă, sidefoasă. Se găseşte ca mineral accesoriu în unele şisturi cristaline metamorfozate, în corneene şi skarne. CLORIZARE (< clor) s.f. Procedeu de dezinfectare a apei cu ajutorul clorului gazos şi al substanţelor generatoare de dor; clorinare. CLORNAFTALINE (< fr.) s.f. pl. Substanţe chimice obţinute prin clorurarea naftalinei, folosite ca insecticide şi în electrotehnică. CLORO- (< gr. khloros „verde") Element de compunere cu sensul „verde, verzui, verde-pa-lid", cu ajutorul căruia se formează substantive (ex. clorofilă, cloroficee etc.). CLOROFICEE (< fr. fi}; fs} c/oro- + gr. phykos „algă") s.f. pl. Clasă de alge marine sau de apă dulce, caracterizate prin prezenţa pigmentului clorofilian, neasociat cu alt pigment asimilator. Formele marine, avînd talul încrustat cu calcar, au contribuit la formarea unor roci calcaroase, iar cele de ape dulci, care au celulele înconjurate de o materie gelatinoasă, bogată în substanţe grase, la formarea şisturilor bituminoase. CLOROFILĂ (< fr. fi}; fs} c/oro- + gr. phyllon „frunză") s.f. Pigment din plantele verzi, cu structură apropiată de cea a hemului, dar avînd magneziu în locul fierului şi un rest de alcool superior, fitolul. în stare naturală se găseşte în cloroplaste. Are rol principal în procesul de fotosinteză; se foloseşte no parfume-rie ca dezodorizant şi în medicină ca sntianemic. CLOROFILIAN A (< fr.) adj. f. Care se referă la clorofilă; cu ajutorul clorofilei (ex. asimilaţie c.). CLOROFORM (< fr. fi}; fs} fr. chlore „clor“ + form [ique] „formic") s.n. Compus organic at clorului, lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic, întrebuinţat în medicină ca narcotic, anestezic şi analgezic; triclormetan. CLOROFORMIZA (< fr.) vb. I tranz. A adormi un bolnav cu ajutorul cloroformului. CLOROMICETINĂ (< fr. fi}; fs} c/oro- + gr. myket- „ciupercă") s.f. Antibiotic extras din Streptomyces venezuelae, preparat şi pe cale sintetică, cu utilizare largă în tratamentul bolilor infecţioase; cloramfenicol, clorocid. CLOROPENIE (< fr. fi}; fs} c/oro- + gr. penia „sărăcie") s.f. Lipsă a clorului din organism, apărută după vărsături repetate, diaree etc. CLOROPICRINĂ (< fr. fi}) s.f. Lichid incolor, toxic, lacrimogen şi sufocant. CLOROPLAST (< fr. fi}; fs} c/oro- + gr. plastos „modelat") s.n. (BOT.) Corpuscul din citoplasmă, cu formă şi dimensiuni variabile, de culoare verde datorită prezenţei clorofilei. Are aparat genetic propriu, un sistem specific de sinteză proteică, asjgurîndu-şi astfel o autonomie relativă; în el se desfăşoară fotosinteză. CLOROPREN (< fr. fi}) s.n. Lichid incolor care prin poiimerizare trece în cauciuc sintetic. 409 CLUJ CLOROTIC, -A (< fr.) adj. (Despre oameni) Bolnav de cloroză (1); p. ext. palid, bolnăvicios. CLOROZĂ (< fr. {ij; {s} gr. khloros „galben-verzui") s.f. 1. Formă de anemie, întîlnită mai frecvent (a fetele tinere, caracterizată prin culoarea palidă-verzuie a pielii şi prin scăderea considerabilă â hemoglobinei. 2. Simptom de boală întîlnit la plante, manifestat prin îngălbe-nirea frunzelor, ca urmare a diminuării sau pierderii clorofilei. Cauzele pot fi: variaţii sezoniere ale unor factori de mediu (lumină, temperatură, umiditate), deficienţa sau excesul unor elemente chimice din sol (ex. insuficienţa fierului determinată de excesul de calciu), acţiunea unor microorganisme fitopatoqene (virusuri, bacterii, ciuperci), acţiunea unor substanţe toxice. CLORPROMAZINĂ (< engl.) s.f. Medicament cu acţiune sedativă asupra sistemului nervos vegetativ , folosit şi în preanestezie şi hibernare artificială; largactil, clordelazin. CLORSULFONIC « fr. fi} adj. Acid ~ = lichid cu miros înţepător, care fumegă în aer, întrebuinţat ca agent de sulfonare la fabricarea zaharinei, alizarinei, cloraminei, sulfamidelor etc. CLORURARE (după fr.) s.f. Reacţie chimică de adiţie sau de substituţie prin care se introduc unul sau mai mulţi atomi de clor în molecula unui compus organic. CLORURI (< fr.) s.f. pl. Săruri ale acidului clorhidric combinaţii ale clorului cu unele elemente chimice sau cu substanţele organice. □ Cloruri de aluminiu = substanţă cristalină, solubilă în apă, utilizată drept catalizator. Cloruri de amoniu = substanţă cristalină, solubilă în apă, întrebuinţată la lipirea metalelor cu aliaj staniu-plumb şi ca îngrăşămînt agricol; (pop.) ţipirig. Cloruri de argint — substanţă cristalină albă, insolubilă în apă; se descompune sub influenţa luminii, înnegrindu-se. Se întrebuinţează în fotografie, galvanotehnică, la argintare etc. Cloruri de benzii = clorură organică cu nucleu aromatic, lichidă, incoloră, iritantă, folosită la prepararea benzilcelulozei etc. Cloruri de calciu = substanţă cristalină, cu gust amar, folosită ca deshidratant şi la obţinerea amestecurilor refrigerente. Cloruri de etil = derivat monodorurat al etanului, gaz incolor la temperatura camerei; întrebuinţat ca anestezic, la fabricarea tetraetil-plumbului, ca solvent pentru răşini etc.; chelen, cloretan. Cloruri de metil = derivat monodorurat al metanului, gaz incoior, întrebuinţat ca anestezic local, agent refrigerent şi ca dizolvant; clormetan. Cloruri de metilen = derivat diclorurat al metanului, lichid incolor, folosit ca refrigerent şi ca dizolvant pentru cauciucul natural, răşini etc.; diclormetan. Cloruri de polivinil = produs macromolecular, rezultat prin polimerizarea clorurii de vinii; are proprietăţi termoplastice şi o mare rezistenţă mecanică, electrică şi chimică; întrebuinţată ca material în construcţie, în electrotehnică, la fabricarea pieii artificiale, a peliculelor etc.; policlorură de vinii. Cloruri de poliviniliden = produs macromolecular, obţinut prin polimerizarea clorurii de viniliden, întrebuinţat la confecţionarea conductelor de apă, în instalaţiile sanitare din imobile, la sinteza fibrelor sintetice etc.; policlorură de viniliden. Cloruri de sodiu = substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă. Se găseşte în natură, în apa mărilor sau ca sare gemă; întrebuinţată ca aliment, conservant şi ca materie primă pentru fabricarea produselor dorosodice, ca soda caustică, dorul, acidul clorhidric etc.; sare de bucătărie. Cloruri de var = sare mixtă a acidului clorhidric şi a acidului hipocloros; pulbere albă, care absoarbe apa, formînd un terci oxidant; folosită ca dezinfectant, decolorant şi oxidant. Cloruri de vinii = compus organic gazos care se obţine prin clorurarea etenei şi care manifestă o puternică tendinţă de polimerizare, dînd clorura de polivinil. Cloruri de vinllideh = substanţă chimică lichidă care polimerizează cu uşurinţă, dînd clorura de poliviniliden; dicloretenă. Cloruri Cloşca mercurici — sublimat corosiv. Cloruri mercuroasi - calomel. ClyOSpT (< fr.) s.n. Instalaţie sanitară, servind la satisfacerea nevoilor fiziologice de evacuare; (pop.) privată. CLOŞ (< fr.) adj. (Despre croială sau despre rochii, mîneci etc.) Care este în formă de clopot, care are lărgime, falduri. CLOŞANI, Peştera ~, formaţiune carstică situată la poalele M-ţilor Mehedinţi, pe dr. văii Motru Sec la 433 m alt. Lungime: 1 100 m. Săpată în calcare tithonice, peştera este formată din două galerii (Galeria cu apă şi Galeria Matei Sonia Cluceru Francois Clouefc JDiana de Poitiers" Ghica), care conţin concreţiuni calcaroase, lacuri subterane şi resturi fosile de Ursus spelaeus. Monument al naturii. CLOŞCA (pe numele adevărat Ion Oargi) (c 1747—1785), ţăran iobag din Cărpiniş, cel mai apropiat tovarăş de luptă al lui Horea. Unul dintre conducătorii răscoalei ţăranilor români din Transilvania din 1784—1785. în fruntea răsculaţilor, C. a participat la ocuparea localit. Cîmpeni, Abrud, Roşia, apoi a satelor de pe Valea Arieşuiui. în nov. 1784, el a prezentat la Tibru doleanţele ţăranilor răsculaţi şi revendicările lor. Prins prin trădare (dec, 1784), a fost întemniţat la Alba lulia şi, după două luni de tortură, executat prin ^frîngerea cu roata (28 febr. 1785). CLOŞCA CU PUI, numele popular al roiului de stele Pleiade. CLOŞCA CU PUII DE AUR v. Pietroasele 0-9 ŞC A (< bg.) s.f. Pasăre care cloceşte sau care îşi îngrijeşte puii. □ C. artificiali = incubator. CLOTHO (KLOTHO) (în mitologia greacă), cea mai tînără dintre moire, care, în stabilirea destinului, ocroteşte naşterea fiinţei umane. Este reprezentată ţinînd în mînă furca şi fusul cu care toarce firul vieţii omului. CLOTOIDĂ s.f. (MAT.) Curbă plană cu centru de simetrie, a cărei curbură este proporţională în fiecare punct cu lungimea arcului dintre centru şi punctul considerat. CLOUET [cluej 1. Jean C. (zis Jehannet sau Janet) (c. 1485—c. 1540), pictor francez. Portrete remarcabile prin sensibilitate şi predzia caracterizării („Francisc l“, „Charlotte de France"). 2. Francois C. (c. 1515—1572), pictor francez. Fiul lui C. (1), Portrete de o mare fineţe, executate în ulei sau în creion („Diana de Poitiers", „Elisabeta de Austria", „Carol al IX-lea“) ClOUZOT [cluzoj, Henri-Georges (1907— 1977), regizor francez de film. A realizat pelicule cu-marcată dimensiune socială, filme de artă („Salariul groazei", .Misterul Pipasso", „Adevărul"). CLOVIS (CHLODOVECH), numele mai multor regi franci. Mai important: C.l (481 — 511). A cucerit terit. dintre Somme şi Sena, învlngînd pe Syagrius, ultimul conducător roman din Galia, şi i-a înfrînt pe alamani, burgunzi şi vizigoţi, întemeind Regatul franc; în timpul lui, francii au adoptat creştinismul. CLOVN (< fr.) s.m. 1. Personaj grotesc în vechiul teatru englez. 2. Interpret de circ înzestrat cu talent acrobatic, muzical, care creează tipuri excentrice de factură comică grotescă. CLOVNERIE (< fr.) s.f. Glumă sau gest de clovn; bufonerie, comicărie, giumbuşluc, ghi-duşie. CLUB (< fr., engl.) s.n. Asociaţie menită să creeze membrilor săi condiţii favorabile pentru desfăşurarea unei anumite activităţi în timpul liber. ■ Asociaţie de persoane constituită cu scopuri sociale şi de recreere sau pentru promovarea unui obiectiv comun (literatură, ştiinţă, activitate politică etc.); local (şi teren) care serveşte unei asemenea asociaţii. □ C. sportiv = unitate organizatorică în care se desfăşoară îndeosebi activitatea sportivă de performanţă. A CLUCER (< sl.) s.m. (în ev. med. în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător care se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti. □ C. de arie — dregător care avea în grija sa magaziile cu grîne de la curtea domnească. CLUCERU, Sonia (1892—1955, n. Cuciulata, jud. Braşov), actriţă română. Roluri remarcabile în comedia de moravuri („Gaiţele" • de Al. Kiriţescu, „Titanic vals" de T. Muşatescu, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea" de I.L. Caragiale). CLUJ, jud. în NV României, în NV Transilvaniei. în bazinul Someşului Mic; 6 650 km2(2,80% din supr. ţării); 742 438 loc. (1991), din care 66,1% în mediul urban; densitate: 109,4 loc./ 410 23» 30' 47° 00’ 47 00 23* 30’ km2. Reşed.: municipiul Cluj-Napoca. Oraşe: Dej şi Turda (municipii), Cîmpia Turzii, Gherla, Huedin. Comune: 74. Relief accidentat, constituit dintr-o zonă muntoasă în V şi SV, care ocupă c. 1/3 din supr. jud. (masivele Vlădeasa, Gilău şi Muntele Mare), şi o alta, mai mare, de dealuri şi podişuri în rest (Dealurile Ckijului şi Dejului, Feleac, Măhăceni, Gîrboului ş.a., o parte din Pod. Someşan şi din Cîmpia Transilvaniei). Depr. intramontane şi intradeluroase sînt restrînse, dar sînt reg. de mare densitate (depr. Huedin, iara, Apahida, Bonţida, Gilău, Dej, Turda, Cîmpia Turzii). Clima este temperat-conti-nentală, cu unele influenţe vestice, nord-vestice şi sud-vestice. Temp. medie anuală variază între #>—9°C în Pod. Transilvaniei şi 2—6°C în zona montană. Verile sînt răcoroase, iar iernile friguroase. Precipitaţiile atmosferice însumează c. 600 mm anual in Pod. Someşan şi 1 400 mm în munţi. Vînturi dominante dinspre V şi NV. Reţeaua hidrografică pr. este reprezentată prin Someşu Mic (integral pe terit. jud. C. format prin unirea Someşului Cald şi Someşului Rece), cu afi. Căpuş, Nadăş, Borşa, Luna. Fizeş, care străbate jud. pe direcţia SV—NE. Alte cîteva cursuri de apă drenează parţial terit. jud. C.: Someş, cursul sup. al Crişului Repede, Arieş. Resurse naturale: min. de fier (Căpuşu Mic, Bâişoara, Iara, Vlaha, Săvădisla), gaze naturale (Puini, Geaca), cărbune brun (Ticu), turbă (Căiăţele), cuarţ (Muntele Mare), sare (Ocna Dejului, Cojocna), gips (Cheia, Leghia), feldspat (Vaiea lerii), calcare dolomitice (Sânduleşti, Tureni, lara, Buru), granit (Muntele Mare), andezite şi dacite (Poieni, Morlaca, Bologa, iara, Săcuieu), nisipuri cuarţoase (Gîrbău, Aghireşu ş.a.), păduri şi izv. cu ape minerale sulfatate, bicarbonatate, clorurate (Băiţa, Cojocna, Ocna Dejului, Someşeni, Turda). Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, în care domină constr. de maşini şi prelucr. metaieior, 26% (utilaj greu, pentru telecomunicaţii, pentru ind. textilă şi alim., material rulant feroviar şi rutier, cazane ş.a. la Cluj-Napoca) şi metalurgia feroasă 9,9% (oţel, laminate, sîrmă zincată, conductori electrici, cabluri de tracţiune ş.a., Cîmpia Turzii, Cluj-Napoca). Alte ramuri ind. mai produc energie electrică şi termică (hidrocentralele Mărişel, 220 MW şi Tarniţa, 45 MW, termocentralele de !a Dej, Gherla, Cîmpia Turzii), materiale abrazive şi bujii (Cluj-Napoca), mase plastice, medicamente, cosmetice, sodă caustică, antidăunători, oxigen (Cluj-Napoca, Turda, Cîmpia Turzii), mobilă, placaje, furnire, cherestea (Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Valea lerii, Căiăţele ş.a.), ciment, var, produse refractare, cărămizi prefabricate din beton, sticlă (Turda, Cluj-Napoca, Dej, Aghireşu, Cîmpia Turzii), sticlă de menaj şi ceramică fină (Turda, Aghireşu, Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla), celuloză şi hîrtie (Dej), conf. şi tricotaje (Cluj-Na-poca, Cîmpia Turzii, Gherla, Dej, Huedin), încălţ. (Cluj-Napoca), produse alim. Agricultura dispunea, în 1989, de 54 423 ha cultivate cu porumb, 52 297 ha cu grîu şi secară, 29 872 ha cu plante de nutreţ, apoi cartofi, sfeclă de zahăr, plante textile, tutun, legume ş.a. Pomicultura (în special pruni şi meri) este dezvoltată în Pod • Someşan, în arealul localit. Dej, Bobîl.na, Turda, Cluj-Napoca ş.a. în 1990, sectoriîT zootehnic cuprindea 209,6 mii capete bovine (mai rşspîn-dite rasele Pinzgau şi Bălţata Româneasca), 500,4 mii capete ovine, 346,8 mii capete porcine (mai ales Bazna şi Marele alb) şi 16,5 mir capete cabaline; avicultură; apicultura. Căi de comunicaţie (1990): reţeaua feroviară totalizează 259 km, din care 129 km electrificate, iar cea a drumurilor publice 2 447 km (din care 498 km modernizate), jud. C. fiind traversat de cîteva magistrale feroviare şi rutiere. Transporturile aeriene se realizează prin intermediul aeroportului „Someşeni*' din Cluj-Napoca. Unităţile de învăţămînt, cultură şi artă cuprind trei universităţi, două academii, un institut politehnic şi trei colegii (în total 26 de facultăţi), institute ştiinţifice de cercetări, filiale ale Academiei Române, patru teatre dramatice (Cluj-Napoca, Turda), două opere (română şi maghiară), filarmonica „Gheorghe Dima“, 432 şcoli generale, 39 licee, 715 biblioteci, 152 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Obiective naturale (Cheile Turzii, cu fenomene carstice — şi rarităţi floristice, declarate monumente ale naturii), vestigii şi locuri istorice (ruinele castrului roman de la Căşeiu şi ale cetăţii Dăbîca, monumentul comemorativ de la Bobîlna etc.), monumente (Biserica Sfîntul Mihail , în stil gotic, sec. 14, Casa .Matei Corvin“, biserica reformată, sec. 15, Palatul Bânffy, sec. 18 etc. Biserica Sfîntul Mihaii Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca, Biserica de Semn din Aşchileu ş.a.), staţiuni balneoclimaterice (Băiţa, Cojocna, Ocna Dejului, Someşeni), case memoriale („Oc-tavian Goga“ la Ciucea, „Gheorghe Bariţiu" !a Jucu ş.a.). Indicativ auto: CJ. CLUj-NAPOCA, municipiu pe Someşu Mic, reşed. jud. Ciuj; 325 106 loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport (Someşeni). Termocentrală. Ind. constr. de maşini şi de prelucr. a metalelor (combinat de uţilaj greu, material rulant feroviar şi rutier, utilaje pentru telecomunicaţii şi ind. uşoară, constr. metalice, instrumente medicale, calculatoare electronice etc.), chimică (medicamente, produse cosmetice, electrozi), mat. de constr. (produse refractare, ceramică fină), de prelucr. a lemnului (mobilă), piei., blănărie şi încălţ. (singurul combinat din ramură), textilă (ţesături de lînă, conf., tricotaje), faianţă şi porţelan, alim. etc.; întreprindere de producere a bujiilor (unica în ţară). Filială a Academiei Române, cu 2 institute; şase instituţii de învăţămînt superior (Universitatea „Babeş-Boiyai“ fundată în 1872, Universitatea de Ştiinţe Agricole, Universitatea de Medicină şi Farmacie, Institutul Politehnic, Academia de Arte Vizuale „Ion AndreesaT, Academia de Muzică „Gh. Dima“) trei colegii (tehnic, agricol şi economic), trei teatre (din care unul de limbă maghiară), două opere (română şi maghiară), o orchestră simfonică, biblioteci (printre care Biblioteca Centrală Universitară înfiinţată în 1872). Cea mai importantă grădină botanică din România (înfiinţată în 1923 sub îndrumarea lui Al. Borza), cu o supr. de 13 ha, cuprinzînd c. 10 000^ specii de plante de pe toate continentele. în sere (2 000 m2) cresc multe plante exotice. Monumente arhitectonice în stil gotic (Biserica Sf. Mihaii, 1349 — către 1450; biserica reformată, 1484—1494; Casa Matei Corvin (sec 15—16), în stilul Renaşterii (case din sec. 16—17), barocului (biserica iezuiţilor, 1718— 1724; Palatul Bânffy, 1773—1785), neoclasic (Palatul Telelei, colegiul reformat. începutul sec. 19). Muzeu de artă plastică, de istorie, de etnografie. Pe locui actualului oraş, în antic, a existat Napoca, aşezare rurală dacică ce a cunoscut o însemnată dezvoltare în timpul stăpînirii romane. Vestigiile arheologice atestă aici, din sec. 9, o aşezare întărită, precum şi o cetate; din 1316 a avut statut de oraş (civitas), iar la începutul sec. 15 s-a înconjurat cu o centură de ziduri. Populaţia săracă din C.-N. a avut un important rol în timpul răscoalelor ţărăneşti din 1437—1438, 1514 şi 1784—1785. După constituirea principatului autonom al Transilvaniei (1541) sub suzeranitate turcească, a devenit cel mai important centru economic politic şi cultural al acestuia. în 1790—1848 şi 1861—1867 a fost capitala principatului sub stăpînirea Imp. Habsburgic. în mai 1894 la C.-N. s-a desfăşurat procesul intentat de către guvernul maghiar memorandiştilor; cu acest prilej au avut loc manifestări de solidaritate cu autorii Memorandum-ului la care au participat c. 40 000 de români. Puternic centru al luptei de emancipare socială şi naţională a românilor din Transilvania. La 31 aug. 1940 şi în zilele următoare s-au desfăşurat demonstraţii împotriva Dictatului de la Viena; eliberat, după lupte grele, la 11 oct. 1944. Declarat municipiu în 1968. Denumirea de Cluj-Napoca a fost atribuită la 16 oct. 1974 CLUNY [clUni], localit. în E Franţei (Burgun-dia); 4,8 mii loc. (1982). Vestigii ale bisericii mănăstirii C. (sec. 11—12), cea mai importantă construcţie romanică de acest fel din Occident. Abaţie benedictină, întemeiată în 910, centru al unui curent de reformă care proclamă supremaţia puterii papale asupra celei laice. CLUPĂ (< germ.) s.f. 1. Unealtă manuală în care se montează filiere de filetat, formată dintr-un cadru închis şi prevăzut cu unul sau mai multe braţe de acţionare. 2. Instrument de tipul şublerului folosit pentru măsurarea diametrului arborilor; compas forestier. 3. Dispozitiv format din două plăci dreptunghiulare care prind fuiorul de in sau de cînepă la maşina de pieptănat. CLYDE [claidj, fl. nayigabil în NV Marii Britanii (Scoţia); 170 km. Izv., din colinele Queensbery, trece prin G'lasgow, formînd la vărsarea în M. Irlandei un estuar lung de 38 km (Firth of C.), delimitat spre V de ins. Arran. Hidrocentrale. CLYPEASTER (< fr.; {s} iat. clypeus „scut, disc" + gr. asîer „stea") subst. Echinid cu simetrie bilaterală, cu contur pentagonal, rar eliptic, foarte gros, bombat în regiunea apexului şi subţiat spre margine. Este cunoscut din Eocen; trăieşte în mările calde şi agitate, în zona recifelor de corali. Cm, simbol pentru curiu. cm (METR.), simbol pentru centimetru. CMOS (engl. C [omplementary-symmetryj M[etal] 0 [xid] 5 [emiconductor]) subst. Tehnologie. dezvoltată la începutul anilor ’60, pentru realizarea circuitelor integrate, avînd ca principale avantaje imunitatea ia zgomot (2) şi consum de putere redus. CNEAZ (< sl.) s.m. i. Titlu purtat de conducătorul unei formaţiuni statale feudale; persoană avînd acest titlu. în ev. med. la români, categorie socială constituită înainte de formarea statelor feudale printr-un proces de jCN€ZAT 412 dezvoltare social-economică şi alcătuită din stăpîni de pămînt şi săteni. Cu timpul a cunoscut un proces de diferenţiere socială; o parte dintre ei au intrat în rîndul stărilor privilegiate, iar alţii, majoritatea, au rămas oameni liberi, fără privilegii, intermediind între stăpînii feudali şi ţărănimea săracă sau depen-4 dentă. C. din Transilvania au avut un important rol militar în lupta împotriva turcilor. în Banat ei s-au mai numit şi chineji. 2. (în sec. 16—17 în Ţara Românească) Om liber de servitute; primar; jude. CNEZAT (< cneaz) s.n. 1. (în ev. med. la români şi la slavi) Formă de organizare politică de tip statal. 2. Teritoriul de sub jurisdicţia cneazului. CNiDOBLASTE s.f. pl. Celule urticante ale celenteratelor. CNOCAUT (KNOCK-OUT) (< engl.) s.n. Stare a unui boxer care, în urma unei lovituri primite regulamentar, nu se poate ridica de pe ring timp de peste zece secunde; victorie obţinută pe această cale (prescurtat k.o.). CNOCDAUN (KNOCK-DOWN) (< engl.) s.n. Stare a unui boxer care, în urma unei lovituri primite regulamentar, este scos din luptă pe o perioadă pînă ia zece secunde, după care lupta continuă. CNOSSOS, oraş antic în Creta. Principalul centru al insulei în sec. 16—15 î.Hr.; prin săpăturile arheologice iniţiate de ^ Evans, s-a descoperit aici un palat monumentarfdatînd din sec. 20 î.Hr.) din epoca minoică, distrus la sfîrşitul sec. 18 î.Hr. în urma unui cutremur; frescă şi ceramică de o excepţională valoare artistică din perioada refacerii (sec. 17 î.Hr.). Cucerit de ahei şi incendiat (sec. 15 î.Hr.). CNUT (< rus.) s.n. Bici cu mai multe sfîrcuri (2), prevăzute la capete cu alice de plumb. CO- v. Con-. Co, simbol chimic pentru cobalt. COABIT£ (< fr.) vb. I intranz. A convieţui. COACĂZ (< coacăză) s.m. Arbust fructifer ramificat de la bază, cu frunze cu cinci lobi, cu flori gal bene-verzui şi cu fructe roşii sau negre, comestibile (Ribes rubrum). COACĂZĂ (cuv. autohton) s.f. Fructul coacăzului, o bacă sferică sau ovoidă, roşie, cu gust acrişor, bogată în vitamina C. COACE (lat. cocere) vb. III 1. Tranz. A supune un aliment, un preparat culinar la acţiunea căldurii, de obicei într-un cuptor, pentru a deveni bun de mîncat. B Refl. (Despre alimente, preparate culinare) A deveni bun de mîncat prin acţiunea căldurii din cuptor. 2. Tranz. Fig. A unelti împotriva cuiva. 3. Refl. (Despre fructe, seminţe) A ajunge la maturitate biologică, a deveni bun de mîncat; (despre plante) a avea sămînţa formată. 4. Intranz. (Despre bube, inflamaţii). A face puroi. COACERVAT (< fr., lat.) s.n. Complex organic care utilizează energia şi materia organică din mediu! înconjurător. COACERVAŢIE (< fr., lat.) s.f. Stare instabilă a unei substanţe coloidale, intermediară stărilor de dizolvare şi de precipitare. COACŢIUNE (< co- + acţiune) s.f. Desfăşurare convergentă a eforturilor fizice şi intelectuale ale membrilor unui grup în vederea atingerii unui obiectiv comun. COADĂ (lat. cauda) s.f. 1. Porţiune terminală a corpului vertebratelor; reprezintă o prelungire a coloanei vertebrale. H Smoc de pene (la păsări) sau de păr (la mamifere) în prelungirea cozii (1). ■ Partea terminală a corpului la peşti, balene, scorpioni, raci etc. 2. Păr lung împletit; cosiţă. 3. Trenă. 4. (BOT.) Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină. 5. Prelungirea luminoasă a cometelor. B Prelungire din cîrpe (înnodate) sau din hîrtie la un zmeu spre a-i menţine echilibrul. 6. Parte a unei scule, a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mîna; mîner. B (TEHN.) Piesă amovibilă care se asamblează cu o sculă în vederea prinderii, manevrării, antrenării etc. acesteia. □ C. de rîndunică — piesă cu secţiunea transversală trapezoidală, servind la o îmbinare fixă sau la realizarea unei alunecări într-un lăcaş de formă corespunzătoare. 7. Partea terminală a unui lucru; bucată de la sfîrşitul unui lucru. B C. ochiului = unghiul extern al ochiului. □ Expr. A trage cu coada ochiului (sau cu ochiul) = a observa ceva pe furiş. B Partea îngustă a unui lac, iaz etc. 8. Şir lung de oameni care îşi aşteaptă rîndul la ceva. □ Teoria cozilor (sau teoria aşteptării), capitol al matematicii care studiază modelele matematice ale fenomenelor de aglomerare ce apar în diferite situaţii concrete, ca urmare a necesităţii satisfacerii unor servicii cerute de către o masă incomplet controlabilă de solicitanţi (numiţi clienţi). 9. (BOT.) Coadat-caluiui — a) nume dat unor plante erbacee din genul Equisetum, familia ecvisetacee-lor, cu două feluri de tulpini: unele fertile, albe sau brune, şi altele sterile, verzi; barba-ursuiui; b) plantă acvatică cu frunze liniare şi flori hermafrodite, mici şi verzi (Hippuris vulgaris). Coada-cocoşului — nume dat speciilor de plante erbacee perene din genul Polygonatum, familia liliaceelor, cu rizom orizontal, flori axilare albe Cnossos. Ruinele palatului regal şi fruct, bacă neagră sau roşie. Coada-mielului = numele a două plante erbacee din familia scrofulariaceelor, cu flori violete (Verbascum phoeniceum) sau albastre-deschis, cu vinişoare mai întunecate (Veronica prostrata). Coada-mîţei = plantă erbacee perenă din familia labiatelor, înaltă de 50—125 cm, cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum). Coada-mîţei-de-baltă = nume dat unor specii de muşchi din genul Sphagnum, cu ramuri adunate în fascicule şi frunze mici, dese. Creşte în locurile mlăştinoase şi contribuie la formarea turbei. Coada-racului = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10—20 cm, cu frunze întrerupt-penatifide şi fiori mari, galbene (Potentilla anserina). Coada-şoricelului = nume dat speciilor de plante erbacee perene medicinale din genul Achillea, familia compozitelor, cu frunze păroase şi flori albe, roz sau roşietice, dispuse în inflorescenţe. Coada-vacii = plantă erbacee ţepoasă din familia boraginaceelor, înaltă de 40—100 cm, cu frunze lanceolate şi flori albe dispuse în spice (Echium altissimum). Coada-vulpii = nume dat speciilor de plante erbacee perene furajere din genul Alopecurus, familia gramineelor, cu flori dispuse în panicul în formă de spic, răspîndite în regiunile umede. Coadat-zmeului = mică plantă erbacee (15—35 cm), veninoasă, cu tulpina tîrîtoare şi cu fructele bace roşii, răspîndită prin mlaştini (Calla palustris). 10. (ZOOL.) Coada-rîndunicii = numele a doi fluturi mari, alb-găibui, cu pete negre, portocalii, roşii şi cu cîte o prelungire la aripile posterioare (Papilio machaon şi Papilio podalirius). COAFA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) ondula părul (la coafor). COAFĂ (< fr.) s.f. Dispozitiv metalic care acoperă focosul unui proiectil pentru a evita eventuala percuţie în timpul manipulării şi transportului. COAFEZĂ (< fr.) s.f. Femeie specializată în meseria de a coafa. COAFOR (< fr.) s.m. Bărbat specializat în meseria de a coafa. COAFURĂ (< fr.) s.f. Fel de pieptănătură sau de ondulare a părului (unei femei). COAGUL (< fr., lat.) s.m. 1. C. sanguin = masă de fibrină solidificată sub formă de reţea, în ochiurile căreia se găsesc elemente figurate ale sîngelui; cheag. 2. Masă gelificată, elastică, formată prin separarea cazeinei şi a altor substanţe din lapte, consecutiv acţiunii unor enzime de origine animală sau acizi ce produc precipitarea cazeinei. COAGULA (< fr., lat.) vb. I refl. (Despre lichide şi substanţe coloidale) A se închega. COAGULANT (< fr.) adj., s.m. (Agent fizic sau chimic) care poate produce coagularea unui sistem coloidal. COAGULARE (< coagula) s.f. Precipitare ireversibilă a unui component dispersat într-un sistem coloidal, provocată termic, mecanic, electric, electrolitic sau radiant. COAGULOPATM s.f. Grup de boli manifestate prin perturbarea procesului de coagulare a sîngelui, datorită deficitului de factori activatori sau excesului de factori inhibitori (ex. hemofi-lia). COAHUILA [coaujla], stat în NE Mexicului; 150 mii km*; 1,94 mii. loc. (1989). Centrul ad-tiv: Saltillo. Expl. forestiere, de argint, plumb şi cărbune. Bumbac, trestie de zahăr. Creşterea animalelor. COAJĂ (< sl.) s.f. 1. Ţesut protector extern, format din celule mari parenchimatice, poliedrice sau rotunde, cu spaţii intercelulare, care acoperă tulpina (cu ramificaţiile ei) şi rădăcina plantelor; scoarţă. B înveljşul exterior al fructelor, seminţelor etc. 2. înveliş calcaros al oului. 3. învelişul exterior, mai tare, ai t'nor alimente coapte, fripte, dospite sau răcite. B Bucată uscată rămasă din pîine, din mămăligă etc. 4. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze. S. Stratul superficial al unei piese din oţel sau fontă, modificat structural faţă de interiorul masei metalice printr-un tratament termic. 6. Stratul de acoperire metalică depus \ pe unele piese. 7. Formă temporară de turnare fr., engl.) s.n. Băutură preparată dintr-un amestec de diferite băuturi alcoolice şi ingrediente. ■ Recepţie de mai mică anvergură. COCU, com. în jud Argeş; 3 560 loc (1991). Expl. de petrol. Reşed. com. este satul Răchiţele de Jos. COCULESCU 1. Nicolae C. (1866—1952, n Craiova), astronom român. Prof. univ. la Bucu reşti. întemeietorul Observatorului Astronomic din Bucureşti (1908). Lucrări de mecanică cerească. 2. Pius-Şerban C., fiul lui C. (1). V. Serv/en. COD1 (< fr., lat. codex „culegere") s.n. 1. Ansamblul unor reguli de conduită, de precepte, de prescripţii; documentul ce le cuprinde. 2. (DR.) Culegere de legi; codex (3). 3. Act normativ, cuprinzînd sistematizarea şi unificarea principalelor norme dintr-o anumită ramură a dreptului (ex. c. civil, c. de procedură civilă, c de procedură penală, c. muncii, c penal). 4. Sistem de semnale sau de semne convenţionale cu semnificaţii bine precizate, ale căror combinaţii sînt folosite pentru transmiterea unor mesaje (ex. c. Morse, c. Bodo, c telegrafic). □ C. meteorologic = sistem de simboluri adoptat prin convenţie internaţională, pentru transmiterea concisă, rapidă şi completă a mesajelor meteorologice necesare elaborării hărţilor sinoptice. C. de semnale = dicţionar în care sînt înscrise semnificaţiile combinaţiilor de semnale optice, acustice sau radio, între nave şi uscat. C. de pavilioane — ansamblul format din numărul minim de pavilioane, flamuri şi triunghiuri necesare pe o navă pentru a semnaliza conform unui cod de semnale. 5. (INFORM.) Corespondenţă biunivocă între simbolurile a COD 41* două alfabete (în general unul este format din cifrele unui sistem de numeraţie), avînd drept scop trecerea de la o formă de reprezentare a informaţiei la alta. □ C. ASCII (A[merican] Sftandard] Cfode] for /[nformationj /[nterchangej = c. cu şap.te cifre binare pentru alfabetul format din cifrele zecimale, literele mari şi mici ale alfabetuiui englez, semnele de punctuaţie, operatorii aritmetici şi logici, simbolurile pentru controlul comunicaţiei şi editare, C. binar = c. alcătuit din cifrele sistemului de numeraţie binar, 0 şi 1. C. maşină = c. binar în care fiecare cuvînt cu sens corespunde unui simbol al alfabetului format din operaţiile pe care le poate executa o unitate centrală de prelucrare. 6. C. genetic = sistem unic în care mesajul genetic se găseşte în însăşi structura acizilor nucleici: ansamblul codonilor determină secvenţa aminoacizilor în proteine; ordinea înlănţuirii lor este dirijată de un ARN m, matrice pentru ARNt, care se ataşază pe ea succesiv, conform regulii de complementaritatea bazelor nucleice (adenină, uracil, citozină); fiecărui codon din ARNm îi corespunde un anume ARNt care poartă un anticodon. Identificarea codonului corespunzător unui anume loc în acid se face cu ajutorul unui tabel ce rezumă c.g. universal, în care fiecare codon are, în ordine, o bază la stînga, una în partea de sus şi a treia în dreapta tabelului. COD2 (< engl.) s.m. Peşte teleosteâri marin lung pînă la 1,5 m, cu trei înotătoare dorsale (Gadus morrbua). Trăieşte în N Oc. Atlantic. Se pescuieşte în cantităţi foarte mari. Din ficatul de c. se extrage untura de peşte. Sin. morua. CODA (cuv. it.) subst. Secţiune finală a unei compoziţii muzicale. H Grup de cîteva note care încheie tema unei fugi. CODALB, -A (< coadă + alb) adj., s.m. 1. Adj. (Despre animale) Care are coada sau vîrful cozii alb. 2. S.m. Una dintre cele mai mari păsări răpitoare de zi din România (c. 80—100 cm), sedentară, din ordinul falconiformelor, cu penaj cafeniu şi coada albă (Haliaetus albicilla). CODANĂ (< coadă) s.f. Fetişcană, adolescentă. CODARCEA, Alexandru (1900—1974, n. Vrtac. Serbia), geolog român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind geologia, petrografia şi tectonica Carpaţilor Meridionali şi Banatului („Studiul geologic şi petrografic al regiunii Ocna de Fier — Bocşa Montană"). CODAŞ, - (< coadă) adj., s.m. şi f. (Persoană) care munceşte fară rîvnă, care rămîne în urma altora cu lucrul, cu învăţătura etc. CODAT, -Ă (< coadă) adj. 1. (Despre animale) Care are coadă (lungă şi stufoasă). 2. (Despre ochi) Migdalat, prelung. CODĂEŞTI, com. în jud. Vaslui; 4 879 loc (1991). în satul Pribeşti Casa Rosetti-Balş din sec. 17—18. CODEALĂ (< codi) s.f. Ezitare, şovăială. CODEINĂ (< fr. {j|; {s} gr. kodeia „capsulă de mac") s.f. Alcaloid care se găseşte în opiu împreună cu morfina, utilizat ca analgezic şi calmant al tusei; metilmorfină. CODEX (< lat.) s.n. 1. Cea mai veche formă de carte, în Roma şi Grecia antică, compusă din tăbliţe de lemn cerate, legate la cotor cu curele. Mai tîrziu, tăbliţele de lemn au fost înlocuite cu foi de pergament. 2. Denumirea unor culegeri miscelanee de manuscrise medievale, cu conţinut religios şi profan. 3. Denumire dată unor culegeri de legi din evul mediu; codice (1). 4. Nume dat unor culegeri de documente din evul mediu (ex. c. Carotinus). □ C. argenteus = c manuscris din sec. 6, care cuprinde traducerea evangheliilor făcută în limba gotică de Wulfila, în sec. 4. Literele sînt scrise cu argint pe pergament purpuriu. C. aureus = tip de manuscris de mare valoare din sec. 8—9, ale cărui litere sînt scrise cu aur, iar miniaturile sînt desenate pe fond de aur. Un c. a. din sec. 9 (fragment din evanghelii) se găseşte la biblioteca Batthyâneum din Alba lutia. CODEX NEAGOEANUS, culegere manu-scrisă de texte populare, traduse în româneşte în a doua jumătate a sec. 16. Copiat în 1620 de către popa loan Românul (Vlahul) din Sînpetru (Hunedoara). Cuprinde; „Alexandria", „Floarea darurilor" şi „Rojdanicul". CODEX SINAITICUS, cea mai veche versiune manuscrisă cunoscută a Bibliei, scrisă cu litere greceşti unciale. Descoperit de o expediţie americană, în 1950, în biblioteca mănăstirii ortodoxe Sf. Ecaterina, de la Muntele Sinai. CODEX STURDZANUS, manuscris misce-laneu de texte parabiblice (legende apocrife, hagiografice şi apocaliptice etc.) din sec. 16; copiat între 1580 şi 1619 de către popa Grigorie din Măhaci. Monument de limbă veche românească, publicat şi studiat de B.P. Hasdeu în „Cuvinte dirt bătrîni". CODI (< coadă) vb. IV refl. A sta la îndoială; a şovăi, a ezita. ■ A se da înapoi de la ceva. CODICE (< lat. codex) s.n. 1. (înv.) Cod1 (2). 2. Culegere manuscrisă miscelanee, cuprinzînd texte religioase şi profane (istorice, juridice etc.), traduse în limba română. Cel mai vechi c cunoscut este „Codicele Voroneţean". CODICELE DE LA COHALM, manuscris de texte profane şi religioase apocrife, datînd din sec 16. Descoperit ia Cohalm (azi Rupea, jud. Braşov). Monument de limbă veche românească. CODICELE TODORESCU, manuscris de texte religioase apocrife, datînd din sec 16. Monument de limbă veche românească. CODICELE VORONEŢEAN, manuscris datînd din sec. 16. Descoperit în 1871 la mănăstirea Voroneţ (Bucovina). Cuprinde traducerea din slavonă a unor fragmente din „Faptele apostolilor", cele mai vechi texte româneşti scrise în grai rotacizant în Maramureş sau N Ardealului. CODICIL (< fr., lat.) s.n. Act în formă testamentară prin care se modifică un testament. CODIFICARE (< fr.) s.f. 1. Reunire, sistematizare a unor legi, documente etc. într-Un cod1. 2. Transformare a unui mesaj, a unei informaţii cu ajutorul unui cod1. CODINĂ (< coadă) s.f. 1. Lînă de calitate inferioară, tunsă de pe extremităţile corpului oii (cap, coadă, picioare). 2. Grîu de calitate inferioară, care conţine multe corpuri străine. CODINIT (< codină) s.n. Operaţie igienică de tundere a iînii din jurul ugerului şi de pe coada oii la fatare şi în perioada alăptării. CODIRIŞTE (< coadă) s.f. Coadă de bici. CODIrLA (< coadă) s.f. Partea dinapoi, mobilă, a carului sau a căruţei, legată cu lanţuri, pe care se aşază, în mod obişnuit, nutreţul pentru vite. CODLEA, oraş în jud. Braşov, la poalele Măgurii Codlei; 23 728 loc. (1991). Expl. de calcare -şi cărbune; constr. mecanice (tractoare pentru viticultură, scule aşchietoare), ind. chimică (coloranţi şi vopsele), textilă (conf. şi ţesături) şi de prelucr. lemnului (mobilă, furnire, placaje); fabrică de nutreţuri combinate; întreprindere avicolă. Sere de flori (55 ha). Biserică evanghelică (sec. 13—15), cu dublă incintă fortificată. Menţionat documentar în 1265, referitor la „Cetatea Neagră" construită în apropiere de Cavalerii Teutoni. Declarat oraş în 1950. CODOBATURA (lat. codobatulla) s.f. Gen de păsări călătoare mici (c. 17—18 cm), din ordinul paseriformelor, cu picioare robuste şi lungi, cioc gros şi coadă lungă pe care o mişcă întruna. Trăiesc pe lîngă ape, aproape exclusiv pe sol. în România trăiesc trei specii: c. albă (Motacilla alba), frecventă pe malul bălţilor, lacurilor, rîurilor de la şes pînă la munte; c. de munte (M. cinerea), care cuibăreşte pe văile rîurilor din Carpaţi; c. galbenă (M. flava), frecventă în special în Delta Dunării. COD9N (< fr., engl.) s.m. (GENET.) Secvenţă nucleotidică a ARNm care determină în mod specific un acid aminat dat dintr-o proteină; este format, de obicei, din trei baze nuclefce (triplet) şi este denumit de iniţialele acestora: UGC (uracie-guanină-citozină). ( CODREANU, Irina (n. 1896, Bucureşti), sculptoriţă română. Stabilită în Franţa (1^19). Elevă a lui Bourdelle şi Brâncuşi. Tinde (spre forme epurate, sintetice, preocupată în acelaşi timp de finisarea preţioasă a materialelor („Peşte", „Cap de chinezoaică"). CODREANU,_MiJiai (1876—1957, n. laşi), poet român.  făcut parte din cercul, „Vieţii româneşti". M. coresp. al Acad. (1942), prof. la Conservatorul de Artă Dramatică din laşi. Sonete de inspiraţie peisagistică şi sentimentală („Statui"). Lirică erotică, uneori elegiacă („Cîntecul deşertăciunii", „Diafane"). CODREANU, Nicolae (cunoscut şi sub numele de N. Zubcu-Codreanu) (1852—1878, n. Nisporeni, Basarabia), militant socialist român. Medic. A făcut parte din conducerea cercului revoluţionar secret din Bucureşti. A organizat apariţia ziarului „Socialistul" (1877) şi a luat parte la Războiul de Independenţă (1877—1878) ca medic voluntar. CODREANU, Radu (1904—1987, n. Tulcea). zoolog român. Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de zoologie a nevertebratelor („Zoologia nevertebratelor"), parazitologie comparată, evoluţie, patologia insectelor şi de istorie a ştiinţelor biologice. CODREANU (ZELINSKI), Corneliu Zelea (1899—1938, n. Bucureşti), om politic român. Şeful organizaţiei legionare Garda de Fier. Arestat şi condamnat la închisoare în mai 1938. împuşcat în nov. acelaşi an, din ordinul regelui Caro! II. CODROŞ (< coadă + roşu) s.m. Gen de păsări călătoare, cîntătoare, insectivore, dec 14 cm, cu penajul cenuşiu-roşiatic şi coada lungă, roşie (Phoenicurus). CODRU (probabil cuv. autohton) s.m. 1. Pădure bătrînă de mare întindere. □ Expr. Voinic de codru sau voinicul codrului = haiduc. ■ Pădure care se regenerează pe cale naturală, prin sămînţă proprie, 2. Bucată mare de pîine, de mămăligă etc CODRU-DRAGUŞANU, Ion (1817—1884, n. sat Drăguş, jud. Braşov), scriitor român. Adept al curentului latinist. Participant la Revoluţia de la 1848—1849. Memorialistică de călătorie („Peregrinul transilvan"), remarcabilă prin acuitatea spiritului de observaţie, vibraţia patriotică, umorul fin şi farmecul oralităţii. CODRUL COSMINULUI, pădure la S de Cernăuţi. Aici, în oct. 1497, a avut loc o bătălie în care armata Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare, a zdrobit armata polonă invadatoare. CODRU-MOMA, masiv muntos împădurit în V M-ţilor Apuseni, între Crişu Alb şi Crişu Negru. Alt. max. 1 112 m (vf. Pleşu).ln E lui apar calcare cu numeroase fenomene carstice, în V şisturi cristaline şi riolite, iar în S roci vulcanice. Expl. de marmură şi calcare ornamentale (Vaşcău şi Moneasa). Ape minerale termale (Moneasa). Cunoscut şi sub denumirea de M-ţii Codrului. COECHIPIER, -A (< fr.) s.m. şi f. Membru al unei echipe (sportive sau de muncă), considerat în raport cu colegii săi. COEFICIENT (< fr.) s.m. 1. Constantă care multiplică o* mărime variabilă 2. Mărime, de obicei fără dimensiuni, care caracterizează o anumită proprietate a unui sistem tehnic a unei substanţe etc şi care are valoare constantă pentru anumite condiţii date(ex. c. de frecare, c. de concentrare, c. de conductibilitate termică, c. de siguranţă, c. de excedent de aer etc.). 3. Mărime relativă care exprimă raportul dintre doi indicatori, arătînd, printr-un număr întreg sau fracţionar, cîte unităţi din indicatorul raportat revin la o unitate din indicatorul luat ca bază de raportare (ex.: locuitori pe km2). 4. C. unghiular (al unei drepte) = panta unei drepte. 5. C. de scurgere = raportul dintre cantitatea de apă provenită din precipitaţii şi cea care se scurge pe o suprafaţă de teren, într-o unitate de timp. C. hidrotermic, corelaţie între tempera- \ \ ^417 t\|ră şi precipitaţii caracterizînd indirect gradul dâ umezeală sau de uscăciune al unei regiuni (ex. c.h. de Martonne, Seleaninov, THornthwaite etd). 6. (EC.) C. de specializare = gradul de specializare atins de o ţară; raportul dintre surra şi diferenţa exporturilor şi importurilor. C. bugetar = indice de preţ care reprezintă raportul dintre cheltuielile efectuate pentru un prodtis şi totalul cheltuielilor. 7. (FIZIOL.) C. de inteligenţă = raportul dintre vîrstă mentală şi cea cronologică a unui individ; 2—3% din populaţie dispune de inteligenţă foarte mare, handicapaţii mintal sînt în acelaşi procent, iar restul populaţiei se situează la nivel mediu. COENZIMĂ (< engl. {i}) s.f. Substanţă produsă de celula vie, care contribuie la activarea enzimelor; coferment. COERCITIV, -A (< fr.) adj. Care constrînge, care exercită o constrîngere. □ Cîmp c. — intensitatea cîmpului magnetic la care se anulează magnetizaţia unui corp feromagnetic COERCIŢIE (< fr., lat.) s.f. Constrîngere; relaţie în cadrul căreia o persoană, un grup sau o instituţie, folosind diferenţa de putere, îşi impune ideile şi voinţa altei persoane sau colectivităţi. ■ (DR.) Măsură de constrîngere folosită de organele statului pentru a determina o persoană să-şi îndeplinească o obligaţie. C. constă din aplicarea unei pedepse privative de libertate, amendă sau lipsirea de unele drepturi. COEREDE (< it., lat.) s.m. (DR.) Comoşteni-tor. COERENT, -A (< fr., lat.) adj. 1. Ale cărui elemente constitutive sînt strîns legate între ele; închegat. 2. Logic, ordonat, armonios. 3. (FIZ.; despre două sau mai multe unde) Care au aceeaşi lungime de undă şi diferenţă(e) de fază constantă(e) în timp. COERENŢA (< fr., lat.) s.f. 1. însuşirea de a fi coerent (1); legătură strînsă între elementele unui întreg. Teoria coerenţei (asupra adevărului) = teorie care desemnează concordanţa reciprocă a ideilor, c formală a cunoaşterii, drept natura şi singurul criteriu ai adevărului. 2.Faptul de a fi lipsit de contradicţie, de confuzie. 3. Proprietatea a două sau mai multe unde de a.fi coerente (3). COEROR (< fr.) s.n. Dispozitiv care semnalează apariţia unei unde radioelectrice; a fost folosit în primele instalaţii de telegrafie fără fir. COEXISTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A exista simultan sau împreună cu cineva ori ceva. COEXISTENŢA (< fr.) s.f. Existenţă simultană. □ C. paşnică ~ principiu de politică externă potrivit căruia statele lumii trebuie să dezvolte relaţii paşnice fără a apela, în rezolvarea litigiilor dintre ele, la forţă sau ia ameninţarea cu forţa, contribuind fiecare la progresul civilizaţiei prin intensificarea schimburilor de valori materiale şi spirituale. COEZIUNE (< fr.) s.f. 1. Atracţie care se exercită între moleculele corpurilor solide, lichide sau gazoase. 2. Fig. Legătură internă strînsă; unitate. COFA (< bg., ser., ucr.) s.f. Vas de capacitate relativ mică, cu o singură toartă, confecţionat din doage de brad, în care se ţine apă; doniţă. ■ Cantitatea (de apă) cîtă încape într-un asemenea vas; conţinutul unei cofe (1). COFERDAM (< germ.) s.n. Compartiment etanş în corpul unei nave folosit pentru a izola tancurile de combustibil de tancurile de apă'sau de alte încăperi vecine. COFERMENT (< fr. {i}) s.n. Coenzimă. COFETAR (< cofetfurij) s.n. Persoană care prepară sau care vinde produse de cofetărie. COFETĂRIE (< cofeturi) s.f. Local în care se consumă sau se vînd dulciuri. COFETURI (< ngr.) s.n. pl. Dulciuri, zaharicale. COFOZĂ ({s} gr. kophos „surd”) s.f. Surditate totală uni- sau bi-laterală, datorată unor leziuni ale aparatului acustic. COFRAJ (< fr.) s.n. Tipar de lemn sau de metal utilizat la executarea elementelor de beton, beton armat sau de alte materiale pentru a li se da forma prevăzută în proiect şi a le susţine pînă la întărirea betonului □ C. glisant = cofraj mobil echipat cu dispozitive sau instalaţii (vinciuri) care permit deplasarea la un tronson vecin. Se foloseşte în general la construcţii înalte (silozuri, blocuri de locuinţe). COFRET (< fr.) s.n. Firidă cu uşă metalică în care este adăpostit aparatajul de siguranţă al unei instalaţii electrice de putere mică. COGAIONON, munte sfînt al geto-dacilor identificat astăzi în mod ipotetic cu Dealul Grădiştei din Munţii Orăştiei; într-o peşteră de pe vîrful aceştuia şi-ar fi avut reşedinţa marele preot Zamoixis. COGEALAC, com. în jud. Constanţa; 7 227 loc. (1991). COGEAMITE (GOGEAMITE) (< ser.) adj. invar. (Pop.; înaintea subst.) Foarte mare. COGESTIUNE (< co- + gestiune) s.f. Sistem de conducere a unei întreprinderi în care salariaţii iai^ parte la luarea deciziilor prin reprezentanţii lor. COGNAC [conac] , oraş în V Franţei (Saint-onge) pe Charente; 31,2 mii loc,. (1982), Constr. aeronautice. Băuturi alcoolice (coniac), renumite. Monumente din Renaştere. Muzee, Manufacturi de ceramică (sec. 18). COGNITIV, -A (< fr.) adj. Referitor la cunoaştere, îa capacităţile şi mecanismele învăţării şi accederii la cunoştinţe. □ (PSIH.) Psihologie c = disciplină situată la intersecţia biologiei, psihologiei, lingvisticii şi informaticii, avînd ca obiect mecanismele gîndirii prin intermediul cărora are loc cunoaşterea, de la percepţie la raţionamentul logic. Teste cognitive = probe psihometrice administrate subiecţilor în vederea evaluării nivelului de cunoştinţe (ex.: teste de cunoştinţe tehnice aplicate în vederea selecţiei profesionale). (LOG.) Propoziţii cognitive = propoziţii care redau cunoştinţe sau informaţii despre proprietăţile unor obiecte (propoziţii de predicaţie) sau despre relaţiile dintre anumite obiecte (propoziţii de relaţie). COGNOSCIBIL, -A (< lat. cognoscihilis) adj. Care poate fi cunoscut. COGNOSCIBILITATE (< cognoscibil) s.f. însuşirea d£ a putea fi cunoscut. COHEN[co:an]> Herman (1842—1918), filozof neokantian german. Unul dintre întemeietorii Şcolii de la Marburg. A conceput un sistem filozofic care neagă existenţa oricăror premise independente de cunoaştere („Sistemul filozofiei"). COHEN[coel, Marcel (1884—1974), lingvist francez. Specialist Tn limbile semitice, în Ib. franceză şi în lingvistică generală („Limbile lumii", în colab.). COHENtc3uanJ. Paul (n. 1934), matematician american. Cercetări de analiză matematică. MedaJia Fields (1966). COHEN [c^uan] Seymour Stanley (n. 1917), biochimist american. A studiat biochimia multiplicării virusurilor, bacteriofagilor şi bacteriilor, precum şi rolul acizilor nucleici în acest proces. COHEN [cauan], Stanley (n. 1922), biochimist american. A efectuat studii privitoare la imunitatea celulară. Premiul Nobel pentru medicină (1986), împreună cu R. Levi-Montalcini. COHL [col], £mile (1857—1938), desenator, caricaturist şi regizor de film francez. Creator al filmului de animaţie; pelicule remarcabile prin inventivitatea desenului şi fantezie comică („Transfigurări", „Microbii veseli", „Micul Faust", „Aventurile Picioarelor-Nichelate"). COHLEOIDĂ ( {i} gr. chochlos „spirală" + eidos „aspect") s.f. Curbă plană, loc geometric al extremităţilor arcelor cercurilor tangente unei drepte într-un punct al ei 0, avînd originea comună 0 şi aceeaşi lungime. COHORTA (< fr., lat.) s.f. Unitate de infanterie în armata romană, egală cu a zecea parte dintr-o legiune. H'Fig. Mulţime; grup, ceată. COIF (lat. cofea) s.n. 1. Acoperămînt de metal (rar de piele groasă) pentru protecţia COJOCAR capului, purtat în .vechime de ostaşi în timpul luptei, 2. Acoperiş de formă conică. COIMBATORE, oraş în S Indiei (Tamil Nadu), în Pod. Deccan; 965 mii loc (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii, Ind. textilă, constr. de macini textile, tăbâcărie, alim. (cafea, zahăr). Centru cinematografic COIMBRA {cu^brsj * oraş în Portugalia centrală; 147,1 mii loc (1981, cu suburbiile), întreprinderi textile, alim., de hîrtie, ceramică, tananţi. Aici a fost transferată în 1537 o universitate întemeiată la Lisabona în 1290. Monumente: Catedrala S6 Vel ha (sec. 12—16), Biserica Santa Cruz (sec. 16), Palatul Episcopal (sec. 16), azi muzeu. COINCIDE (< fr., it.) vb. III intranz. 1. (Despre evenimente) A se petrece simultan sau în acelaşi loc 2. A fi la fel, a se potrivi. ■ (Despre linii, figuri) A se suprapune perfect. COINCIDENŢA (< fr.) s.f. 1. Faptul de a coincide potrivire (a unor lucruri, fapte, evenimente etc.). 2. (TELEC.) Schemă de c. = circuit electronic care, primind două eau mai multe impulsuri, le transmite mai departe numai dacă ele vin simultan. COINTERESA (< fr.) vb. I tranz. A face ca cineva să fie interesat într-o acţiune comună, împreună cu alţii; a suscita interesul unei persoane sau al unei colectivităţi prin stimulente materiale şi morale pentru realizarea unui scop comun; a îmbina interesul unei persoane sau al unei colectivităţi cu interesul altei persoane sau colectivităţi în vederea atragerii la o acţiune comună, la îndeplinirea unor obiective de interes comun. COIQT (< fri) s.m. Specie de şacal din America de Nord, Sin. lupul preriilor. COJASCA, com. în jud. Dîmboviţa; 7 031 loc (1991). COJEDES [cohşdes], stat în Venezuela centrală; 14,8 mii km2; 191 mii loc (198?), Centrul ad-tiv: San Cartos. Expl. forestiere. Bumbac cereale; Creşterea animalelor. COJI (< coajă) vb. IV 1. Tranz. A curăţa de coajă fructe, legume etc 2. Refl. (Despre pielea cicatrizată, arsă de soare etc) A se descuama, a se jupui. 3. Refl. (Despre pereţi, tencuială etc) A se coşcovi, a se scoroji. COJIRE (< coji) s.f. 1. Acţiunea de a (se) coji. □ Cojirea rocilor = proces de desfacere succesivă, în coji sau solzi a seratelor de 1a suprafaţa rocilor, ca urmare a acţiunii de alterare exercitate de agenţii fizico-chimici. Fenomenul este frecvent la rocile magmatice, la unele roci sedimentare şi mai rar la cele metamorfice. 2. Operaţie de îndepărtare (prin aşchiere) a stratului cu defecte (crustă, oxizi etc.) de pe suprafaţa unor lingouri, a unor semifabricate etc. 3. Operaţie de îndepărtare „a cojii sau a stratului de răşină oxidată de pe suprafaţa lemnului. COJITOARE (< coji) s.f. Maşină care efectuează cojirea lemnului rotund, de obicei prin frecare cu ajutorul unor lanţuri, tobe etc. COJITOR (< coji) s.n. Unealtă pentru cojirea lemnului, care constă dintr-o lamă ascuţită prevăzută cu o coadă de lemn. COJOAICĂ (< coajă) s.f. (ORNIT.) Gen de păsări insectivore, căţărătoare, răspîndite în America de Nord, Eurasia, Australia, Africa tropicală, din ordinul paseriformelor, înrudite cu scorţarii, dar cu ciocul subţire, penaj cenuşiu-cafeniu avînd penele cozii rigide, dispuse etajat, pentru a le servi la căţărat. în România trăiesc două specii, sedentare, de c. 13 cm, răspîndite în aproape toate pădurile: c. comună (Certhia familiaris) şi c. cu degete scurte (C. brachydactyla). COJOC (< sl.) s.n. 1. Obiect de îmbrăcăminte de diferite croieli, confecţionat din piei de oaie prelucrate cu miţe cu tot. 2. Pătură de bumbac presat, obţinută în filaturile de bumbac la maşina bătătoare, la maşina de reunit benzi şi la maşina de dublat pături. COJOCAR (< cojoc) s.n. Persoană care confecţionează sau care vinde cojoace, căciuli etc. COJOCARII 418/ COJOCÂRIE (< cojoc) s.f. Atelier în care se confecţionează sau prăvălie în care se vînd cojoace, căciuli etc. COJOCNA, com. în jud. Cluj; 4 988 loc (1991). Staţiune balneo-climaterică cu ape minerale dorurate, sodice, de mare concentraţie, extrase din lacurile saline locale, indicate în tratamentul afecţiunilor reumatismale, ginecologice, endocrine etc. Staţie de cf. în ev. med. important centru de exploatare a sării. COL (< fr.; {s} lat. collum „gît") s.n. (ANAT.) Partea mai îngustă a unui os sau a unui organ (ex. c femural, c uterin). COLA (< fr.) s.m. invar. Arbore exoţic înalt de 10—15 m, cu fructe albe sau roşii de mărimea unei nuci, care conţin alcaloizi stimulanţi (Cofa nitida). COLABARE (după fr., germ.; {sj lat. collabor „a se prăbuşi") s.f. (MED.) Turtire spontană sau provocată în scop terapeutic a unui organ (ex. c. plămînului). COLABORA (< fr., lat.) vb. I intranz. 1. A participa la realizarea unei acţiuni sau a unei opere care se efectuează în comun. 2. A publica un articol într-un periodic sau într-o culegere. COLABORARE (< colabora) s.f. 1. Acţiunea de a colabora. 2. Formă de relaţii între state sau grupări politice constînd în soluţionarea unor probleme economice, politice, culturale de interes comun. COLABORATOR, -OARE (< fr.) s.mrşi f. Persoană care colaborează. COLABORAŢIONIST, -A (< fr.) s.m. şi f. Partizan al unei politici de colaborare cu inamicul, în condiţiile ocupării ţării de către acesta. COLAC (< bg., ser.) s.m. 1. Produs de panificaţie în formă de inel, împletit din două sau trei suluri de cocă, 2. Răsplată obligatorie pe care o dădea proprietarul celui care îi aducea vite sau obiecte pierdute. □ Colaci domneşti = daruri obligatorii (plocoane) pe care le trimiteau domniei oraşele din Ţara Românească şi din Moldova. Colâcivlădiceşti = darurile făcute mitropolitului de către egumenit Moldovei în sec 17—18, care constau în blănuri, miei, brînză etc 3. Obiect de formă inelară. □ C, de salvare — cerc de plută sau de cauciuc umflat cu aer, folosit pentru a menţine un naufragiat la suprafaţa apei; uneori este prevăzut cu dispozitive luminoase de semnalizare. ■ Ghizd (ia o fîntînă). COLA Dl RIENZO [rienţo] (Nicola di Lorenzo [lorenţo] Gabrini) (Ţ313—1354), om politic italian. Tribun (1347—1354) al Republicii din Roma, instaurată în urma răscoalei populare din 1347. A urmărit unificarea statelor italiene sub conducerea Republicii Romane. COLAGEN* (< fr. {i}; {s} gr. kolla „clei" + gennao „a produce") s.rw Substanţă din grupa scleroproteinefor, foarte rezistentă la acţiunea agenţilor chimici şi a enzimelor care transformă proteinele. C. este prezent în ţesutul conjunctiv, osos şl cârtilaginos; prin fierbere se transformă în gelatină. COLAGENOZE (< fr.) s.f. pl. (MED.) Grup de boli constînd din degenerescenţa fibrelor colagene, secundară unor reacţii alergice. Din categoria c. fac parte lupusul eritematos diseminat, dermatomiozita, sclerodermia difuză progresivă. periartrita nodoasă etc COLAGOG (< fr, {i}; {s| gr. khole „bilă“ + ago „a duce") s.n. Aliment sau medicament care provoacă evacuarea bilei în intestin (ex. uleiul de măsline, sulfatul de magneziu). COLAJ (< fr.) s.n. 1. (ARTE PL.) Procedeu în arta modernă care coristă în lipirea pe acelaşi tablou a unor elemente eterogene, în vederea obţinerii unui efect de ansamblu, adesea surprinzător (ex. colajele lui Picasso). 2. Compoziţie literară alcătuită din elemente prelevate dintr-un text preexistent. 3. (IND. ALIM.) Operaţie de încorporare în anumite mase alimentare a unor substanţe, ca: gelatina, taninul, al bu mi na, cazeină, cărbunele de lemh sau animal etc.; cleire. COLAMIN (< fr. {ij) s.f. (BIOCHIM.) Bază azotată cu funcţie de alcool şi amină (etanol-amină), fiâcînd parte din structura cefaiinelor. COLAN (< tc) s.n. 1. Salbă, şirag de pietre preţioase ce se poartă ia gît ca podoabă; gherdan. 2. Lanţ de aur pe care sînt puse decoraţii (de un grad înalt). 3. Cingătoare împodobită, purtată mai ales de femei; brîu, cordon. COLAN Horia (n. 1926, Covasnâ), inginer mecanic român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Cluj. Cercetări în domeniul metalurgiei pulberilor şi metalografiei. A studiat tratamentele termice şi difuzia în metale. COLAPS (< fr. {i}; {s) lac, cotlapsus „prăbuşit") s.n. 1. (MED.) Insuficienţă circulatorie periferică, caracterizată prin stare de prostraţie cu scăderea bruscă a tensiunii arteriale, puls rapid şi foarte slab, răcirea tegumentelor şi a extremităţilor, cianozarea pielii etc Apare în intoxicaţii, deshidratări, hemoragii ş.a. ■ P. ext. Prăbuşire (socială, economică etc.). 2. (ASTR.) C. gravitaţional = prăbuşire gravitaţională. COLAPSOTERAPIE (< fr. {i}; {s} lat. collap-sus „prăbuşit" + gr. therapia „tratament") s.f. (MED.) Metodă de tratament ai anumitor forme de tuberculoză, care constă în turtirea plămînului cu ajutorul pneumotoraxului terapeutic al toracoplastiei, cu scopul de a-l pune în repaus funcţional. COLARGOL s.n. (FARM.) Substanţă compusă din argint coloidal, oxid de argint şi substanţe albuminoide, utilizată ca antiseptic pentru instilaţii nazale, colire şi unguente. COLATERAL, -A (< fr.) adj. Lăturalnic subordonat; secundar. □ (DR.) Rudenie c. — rudenie între fraţi şi surori şi între descendenţii acestora. COLAŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A confrunta o copie sau o reproducere a unui text cu originalul pentru ari stabili exactitatea. COL Acar (COLĂCER) (< co/ac) s.m. (în folclor) Fiecare dintre nuntaşii care însoţesc călări pe ginere în ziua nunţii spre a lua mireasa de la casa ei şi care rostesc la masă colăcăriile; sol. COL AC ARIE (< colăcar) s.f. Oraţie de nuntă. COLB s.n. (Reg.) Praf, pulbere. COLBERT [colberj, JearvBaptiste (1619— 1683), economist şi om politic francez. Teoretician şi promotor ai mercantilismului. Controlor general al finanţelor (1665—1683) în timpul lui Ludovic XIV. Măsuri protecţioniste pentru dezvoltarea industriei şi comerţului. A reorganizat finanţele, justiţia şi marina. Protector al artelor şi ştiinţelor. COLCEAG, com. în jud. Prahova; 6 002 loc (1991). COLCESA s.f. Fibră viscoză folosită la fabricarea tricoturilor şi a ţesăturilor de calitate superioară. COLCHICINĂ (< fr.; {s} gr. kolchikon „brînduşă de toamnă") s.f. Alcaloid foarte toxic extras din brînduşă, utilizat ca analgezic şi în tratamentul cancerului. COLE[cduF], Nat King (pe numele adevărat Nathaniel Adams'Cole) (1919—1965), pianist şi cîntăreţ american de culoare. Interpret vocal de „balade", de o deosebită sensibilitate. COLE (csul] , Thomas (1801—1848), pictor american. Compoziţii în stil neoclasic („Drumul Imperiului") şi peisaje în care realismul observaţiei se îmbină cu imaginaţia romantică („Munţii Catskili"). COLECIST (< fr.; {s} gr. khole „bilă" + kystis „vezică") s.n. Veziculă biliară. COLECISTITA (< fr.) s.f. I nflamaţie acută sau cronică a veziculei biliare. COLECISTOGRAFIE (< fr.: {s} fr. cholecyste „colecist" + gr. graphe „descriere") s.f. Metodă de examinare radiologică a veziculei biliare după introducerea în organism (pe cale bucală sau intravenoasă) a unei substanţe radioopace. COLECTA (< fr.) vb. I tranz. t. A aduna, a strînge într-un anumit scop lucruri, diferite, I materiale, bani, date, etc 2. (MED.; despre rări/, abcese) A coace. f COLECTA (< fr.) s.f. Acţiunea,de a aduna bani sau obiecte prin contribuţie benevolă (în scopul ajutorării cuiva sau pentru a reşiiza ceva). / COLECTIV, -A (< fr.) adj. s.n. 1. Adj. Care rezultă din munca, din activitatea mai multor persoane. □ Conducere c. v. conducere. 2^ Adj. Comun, obştesc social. 3. Adj. Referitor la(ideea de colectivitate. □ Substantiv c. ~ substantiv care, ia singular, numeşte o pluralitate de obiecte considerate ca un întreg, ca o totalitate (ex. brădet, tineret). Sufix. c. = sufix care conferă unui substantiv roiul de substantiv colectiv. 4. S.n. Grup de persoane care participă ia îndeplinirea unor sarcini comune. COLECTIVISM (< fr.) s.n. Doctrină şi tip de organizare socială în care drepturile şi interesele individului sînt subordonate celor ale unor colectivităţi sociale; stat, naţiune, rasă, clasă socială. C. şi-a găsit diferite grade de expresie, în sec 20, în socialism, comunism şi fascism. COLECTIVITATE (< fr.) s.f. 1. Grup de oameni care duc o viaţă colectivă (2), comunitate umană; p. ext societate 2. C. statistică — totalitatea elementelor individuale (unităţi statistice) de acelaşi fel, componente ale unui fenomen de masă, care formează obiectul unei cercetări statistice' populaţie statistică: ansamblu statistic. COLECTIVIZA (< fr., rus.) vb. I tranz. A face să aibă caracter colectiv (2) ■ (Ieşit din uz) A cooperativiza (agricultura). COLECTOR, «OARE (< fr.) adj., subst. 1. Adj. (Despre vase, tuburi, bazine) în care se adună, în care se colectează qaze sau lichide. 2. S.n. Recipient sau conductă pentru acumularea (de obicei temporară) a materialelor fluide, granulare sau pulverulente. 3. S.m. şi f. Persoană care colectează. 4. S.n. Dispozitiv mecanic al rotorului unei maşini electrice care serveşte la comutarea conexiunii electrice de la circuitul exterior la bobinele rotitoare. □ (ELT.) Electrod al unui tranzistor, în care sînt injectaţi purtătorii de sarcină electrică, electroni sau goluri (II, 2) plecaţi din emitor, 5. S.n. Substanţă chimică organică (ex. xantat de sodiu sau de potasiu), folosită ca reactiv la flotaţia minereurilor pentru a concentra particulele de minerale utile în spumă. COLECTURA (< germ.) s.f. Oficiu de colectare a cărţilor pentru biblioteci. COLECŢIE (< fr., lat. s.f.) 1. Serie de obiecte de acelaşi fel adunate sistematic şi care prezintă o valoare documentară, artistică etc. E Culegere de opere (literare sau ştiinţifice) grupate după anumite criterii, iniţiată de către o editură. 2. (MED.) Acumulare a unui material biologic într-o anumită porţiune a corpului (ex. c de puroi). COLECŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A strînge obiecte pentru a alcătui o colecţie (1), a face colecţie (de...); a culege (2). COLECŢIONAR. -A (< fr.) s.m. şi f. Persoană care colecţionează: posesor ai unei colecţii; amator de colecţii. COLEDOC (< fr.; {s} gr. kholedokhos „care conţine bilă*") s.n. (ANAT.) Canal musculos, lung de aproape 8 cm, rezultat din unirea canalului hepatic comun cu canalul cistic prin care se varsă bila în duoden. COLEG, -A (< fr., lat.) s.m. şi f. Camarad de studii, de muncă, de activitate etc. COLEGATAR (< fr., lat.) s.m. (DR.) Fiecare dintre persoanele care moştenesc împreună bunuri lăsate prin testament. COLEGIAL, -A (< fr., lat) adj. De coleg; camaraderesc. □ (DR.) Organ c. = organ care funcţionează pe baza principiului colegialităţii (2)- COLEGIALITATE (< colegial) s.f. 1. Atitudine, sentiment de (bun) cole’g; camaraderie. 2. Principiu potrivit căruia conducerea unor organe sau organizaţii se exercită de către mai \ v l multp persoane, care iau împreună hotărîri prin votu\ majorităţii. COLEGIU (< fr., lat. collegium „grupare, confrerie") s.n. 1. (în Roma antică) Grup de persoane care aveau aceeaşi profesiune,demnitate sau lîndeplineau funcţii sacre (c. fabrilor, c augurii^r), 2. (DR.) Colectiv de judecători în cadrul organizării interne a instanţei supreme din Rdmânia (ex. c. civil şi c. penal ai Tribunalului Suprem) — sau cu atribuţii speciale pe lîngă unele organe de jurisdicţie (c. disciplinar de p6 lîngă tribunale, care judecă abaterile disciplinare săvîrşite de judecători). □ C. de avocaţi = colectiv al avocaţilor dintr-o unitate administrâtiv-teritorială. 3. Organizaţie de liber-profesionişti alcătuită în vederea apărării intereselor profesionale. 4. Reuniune de persoane egale în funcţie (c de cardinali, c. preoţesc). 5. (înv.) Categorie electorală care îngloba cetăţenii cu aceeaşi avere sau cu acelaşi rang social. 6. Instituţie de învăţămînt mediu sau superior, cu internat. 7. C. de redacţie (sau redacţional} = organ consultativ de pe lîngă redactorul-şef al unei publicaţii. COLEIRE s.f. Operaţie de îndepărtare a părului de pe pieile de animale prin aplicarea pe partea cărnoasă a unei substanţe depilatoare, numită coleială. COLEMBOLE (< fr.; {i}) s.f. Ordine de insecte primitive, fără aripi (Collemhola). COLEMjE (< fr.; {s} gr. khole „bi!ă"+ haima „sînge*4) s.f. (MED.). Creşterea cantităţii de bilirubină sau a altor compuşi ai bilei în sînge (ex. în icter). COLENCHIM (< fr. {i|; {s} gr. kholla „clei“ + egkhyma „revărsare") s.n. Ţesut de susţinere din organele tinere ale plantelor, în curs de creştere; este format din celule vii, cu membranele celulozice puternic şi inegal îngroşate. COLENTINA, rîu, afl. stg. a! Dîmboviţei; 98 km. Izv. din dealurile Tîrgoviştei, trece prin Buftea şi Bucureşti; în cursul inferior are numeroase lacuri antropice (Ciocăneşti, Buftea, Mogoşoaia. Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, Pantelimon ! şi II, Cernica ş.a.) amenajate pentru agrement. COLEOPT^RE (< fr. {i}; fs} gr. koleos „teacă" + pteron „aripă") s.n. pl. Ordin de insecte (ex. cărăbuşul, rădaşca) cu o pereche de aripi tari, chitinoase şi dure (elitre), care acoperă o a doua pereche, membranoasă; gîndaci. Este cel mai mare ordin de insecte, cu peste 30 000 de specii. COLEOPTIL (< fr. {i}; {s} gr. koleos „teacă" + ptilon „foiţa") s.n. (BOT.) Prima frunză, în formă de teacă, ce înveleşte muguraşul embrionului la graminee. COLEORIZĂ (< fr. {i}; \s} gr. koleos „teacă" + rhiza „rădăcină*) s.f. (BOT.) Organ membra-nos, în formă de sac sau de degetar, care acoperă radicula embrionului ia unele monocoti-ledonate. COLERfTĂ (< fr.) s.f. Guler din ţesătură fină sau din dantelă, încreţit sau plisat. COLERETIC, -Ă (< fr.) adj., s.n. (Substanţă sau medicament) care stimulează secreţia biliară a ficatului (ex. sărurile biliare). COLEREZĂ (< fr. fij; {sj gr. khole „bilă" + rheo „a curge") s.f. (FIZIOL.) Proces de elaborare a bitei de către celulele hepatice. COLERIC, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre o persoană) Care are izbucniri de mînie. 2. (PSIH.) Temperament (sau tip) c. = unul dintre cele patru tipuri de temperamente în clasificarea lui Hipocrat, caracterizat prin impulsivitate, nestă-pînire şi care corespunde, în clasificarea lui I.P. Pavlov, tipului de sistem nervos puternic şi neechilibrat, cu predominarea excitaţiei asupra inhibiţiei. COLERIDGE [cauldrid3], Samuei Ta/lor (1772—1834), poet şi critic literar englez. Reprezentant al şcolii lacurilor". Lirism fantastic şi straniu („Balada bătrînului marinar". Poemele „Christabel", „Kubla Khan"). Teorie literară („Biographia Literar ia"). COLESCU, Leonida (1872-1940, n. Bucureşti), statistician român. Prof. de demografie la Şcoala Superioară de Statistică. Unul dintre întemeietorii statisticii româneşti. Director general al Serviciului Statisticii Generale (1899— 1922). A organizat primul1 recensămînt general al populaţiei României (1912). COLESCU-VARTIC, Cezar (1864—1900, n. Bucureşti), publicist şi istoric român. A contribuit la întocmirea unor colecţii de documente privind Revoluţia de la 1848 şi lupta pentru Unirea Principatelor. COLESTEROL (< fr. {i}; {s} gr. khole „bilă" + fr. sterol „sterol") s.m. Sterol care se găseşte liber sau combinat în untura de peşte, în bilă, sînge, ţesut nervos, gălbenuş de ou. La persoa-nete cu tulburări ale metabolismului e., acesta se depozitează în pereţii arterelor (aterom) sau sub formă de calculi biliari; colesterină. COLET1 (după fr.) s.n. Pachet relativ mic şi uşor de* mînuit, expediat de obicei prin poştă. COLET2 (< fr.) s.n. (BOT.) Zonă de trecere între rădăcină şi baza tulpinii. COLETĂRIE (< colet) s.f. Colete; expediere de colete; p. ext. serviciu şi mijloc de transport pentru colete. COLETTE [col|t], Gabrieflc-Sidonie (1873—1954), scriitoare franceză. Romane psihologice („Hoinara", „Ch6ri", „Duo"). COLHIDA (KOLCHIS), ţinut pe ţărmul Mării Negre, în S C au cazului. Patria legendară a vrăjitoarelor Medeea şi Circe. Aici s-ar fi aflat Lîna de aur, ţinta expediţiei Argonauţilor. COLHOZ (< rus) s.n. Formă de cooperativă agricolă de producţie în fosta U.R.S.S. COLIBACILI (< fr. [sj gr. kolon „colon" + fr. bacii le „bacii") s.m. pl. Specie de bacterii (Escherichia coli) prezentă, în mod normal, în intestinul gros la om şi animale, putînd invada, în stări patologice, şi alte regiuni. COLI BACILOZ  (< fr.) s.f. Boală infec-ţioasă, întîlnită la om şi animale provocată de tipuri patogene de coîibacili, generalizată sau localizată la căile digestive sau genito-urinare, cu tendinţă de evoluţie cronică, în pusee recidivante. COLiBAŞI 1. Oraş în jud. Argeş, pe stg. Argeşelului, în zona Piemontului Cîndeşti; 25 133 loc. (1991). Uzină de autoturisme („Dacia"), întreprindere de piese pentru tractoare, autocamioane, autobuze şi autoturisme de teren; prelucr. lemnului, produse alim. Institut de cercetare şi inginerie tehnologică pentru autoturisme. Biserica Sf. Nicoiae (1786) cu picturi murale de factură populară; culă din 1797 în local it. componentă Racoviţa; mănăstirea Vieroşl (1545) în local it. componentă Făgetu. Declarat oraş în 1989. 2. Com. în jud. Giurgiu, pe Argeş; 4 196 loc (1991). COLţBĂ (< sl.) s.f. Construcţie provizorie din bîrne, împletitura de nuiele etc, acoperită cu paie, crengi sau stuf. folosită ca adăpost pentru oameni şi uneori pentru animale. S Casă mică, rudimentară. COLIBRI (< fr.) s.m. Numele a peste 400 specii de păsări, răspîndite în cele două Americi, din ordinul paseriformelor, avînd dimensiuni între ale unui bondar şi ale unui lăstun mic (Trochlidae). Au cioc foarte subţire, dur, picioare. scurte, penaj solzos. în culori metalice, strălucitoare. Sînt foarte agresive. Se hrănesc cu polen, nectar, insecte, arahnide. Cele mai cunoscute specii de c. sînt c. uriaş (c. 16 cm); c cu spadă (22 cm); pasărea-muscă cubaneză 3 cm, cea mai mică pasăre din lume); c. de topaz (9 cm), cu cel mai frumos colorit din lume (violet, galben, verde, cafeniu, negru, roşu). COLIC, -Ă (< fr.: {s} gr. kolon „colon") adj., Care*se referă la colon (ex. arteră e., cadru c). CALICĂ (< fr.; {s} lat. colicus „care suferă de colici") s.f. Durere abdominală paroxistică ce survine în criză (ex. c. biliară, c intestinală, c. nefritică etc.) COLIER (< fr.) s.n. 1. Podoabă (salbă, colan, şirag de mărgele, de pietre scumpe etc.) care se poartă în jurul gîtuiui. B Fig. Brîu. cere. 2. Element de legătură, de obicei metalic, de forma unei brăţări sau a unui inel. folosit pentru CQLÎR prinderea laolaltă a unor piese prin fretare sau prin strîngere cu şurub. COLIGATIV, -Ă (< fr. {ij; {s} lat. colligo „a lega împreună") adj. (FIZ.; despre proprietăţi ale substanţelor) Care depinde numai de numărul şi de natura moleculelor substanţei. COLIGNY [colini], Gaspard de Châtillon, conte de ~ (15f9—1572), amiral francez. Conducător al hughenoţilor. Asasinat în Noaptea Sf. Bartolomeu. COLILIE (< ser.) s.f. Numele mai multor specii de plante erbacee din genul Stipa, familia gramineelor, cu tulpini subţiri, înalte pînă la 100 cm, formînd tufe dese, cu frunze înguste, inflorescenţa un panicul cu prelungiri flexibile, prevăzute, în general, cu perişori albi, moi; cresc în stepe şi locuri uscate. Sin. năgară □ Expr. Alb colilie, se spune despre oamenii cu părul complet alb. COLILIU, -SE (< colilie) adj. Alb (cum e colilia). * 9 COLIMA 1. Oraş în Mexic, în Sierra Madre Occidental, centru ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 86 mii loc. (1980), Pielărie. Centru comercial (bumbac, trestie de zahăr, orez, tutun), Universitate (1850), Fundat în 1522, 2. Stat în Mexic, pe coasta Oc Pacific 5,2 mii km2; 426,2 mii ioc (1989). Expl. forestiere. Cafea, tutun, creşterea animalelor. COLIMARE (< fr.) s.f. Transformare a unui fascicul de raze divergent sau convergent într-unul paralel. COLIMATOR (< fr. {i}) s.n. (FIZ.) f. Dispozitiv optic, element component ai spectro-grafelor, spectroscoapelor şi goniometrelor, cu ‘ajutorul căruia pot fi colimate fasciculele de raze. 2. Aparat de vizare pentru tir. □ A lua pe cineva în c. = a urmări pe cineva, a se pregăti pentru a ataca pe cineva. B Instrument optic pentru determinarea aproximativă a unei direcţii. ' COLIMAŢIE (< fr. {i}) s»f. Reglare a instrumentelor optice în scopul de a realiza coincidenţa dintre axa lor optică şi axa de vizare (geometrică). COLIMVITRĂ s.f. Cristelniţă. COLJNĂ* (< fr.) s.f. Formă de relief pozitivă, prelungă, mai mică decît dealul, netedă în partea superioară; colnic (1). COLINĂ2 (< fr. fi}; {s} gr. khole „fiere") s.f. (BIOCHÎM.) Amină, precursor ai acetilcolinei, făcînd parte din complexul vitaminei B, care se utilizează în tratamentul hepatopatiilor. COLIND (COLINDĂ s.f.) (< sl. kolenda „ziua de Anul Nou", varianta corindă din lat. calendae) s.n. 1. Obiceiul de a colinda. 2. Cîntec popular de urare, aparţinînd obiceiurilor de Anul Nou, răspîndit pe o arie întinsă la popoarele creştine. Adaptate de Biserică ia sărbătoarea Crăciunului, e. şi-au păstrat caracterul laic, cu elemente de mit, baladă sau cîntec iiric împletite pe subiecte religioase. Sînt interpretate de cete de copii sau de flăcăi. 3. Deplasare din loc în loc. COLINDA (< colindă) vb. î 1. Intranz. A umbla din casă în casă cîntînd colinde. B 2. Tranz. A străbate, a cutreiera. COLINDĂTOR, -OARE (< colinda) s.m. şi f. Persoană care colindă (1). COLINŞRGIC (< fr. {s} fr. choline „colină" + gr. ergon „acţiune") adj. Care se referă ia o acţiune stimulantă, activată sau transmisă prin intermediul colinei sau acetilcolinei O Sistem c. = totalitatea substraturilor şi enzimelor celulare cu rol în producerea şi metabolizarea acetilcolinei. Sistem nervos c. = denumire atribuită fibrelor nervoase care eliberează acetilcolină la trecerea influxului nervos (ex. sistemul vegetativ parasimpatic). COL5NE3TERAZĂ (< Ir. {»}) s.f. (BIOCHIM.) Enzimă prezentă6 în ţesuturile animale şi care hţdrolizează acetilcolina în colină şi acid acetic COLINI^R» -A {< fr. f i}) adj. (Despre puncte) Care se află pe aceeaşi dreaptă. COLIR (< fr., lat.) s.n. Medicament folosit în tratamentul bolilor de ochi (ex. protargolul, azotatul de argint). COLITĂ 420 COLITĂ (< fr.; jaj gr. kolon „colon") s.f. (MED.) Inflamaţie acută sau cronică a co!onului, rezultat al unor infecţii sau datorită unui regim alimentar inadecvat, manifestată prin dureri abdominale, alternanţă de constipaţie şi diaree. □ C. ulceroasă, formă gravă de c., caracterizată prin apariţia de ulceraţii pe mucoasa colonului COLIŢĂ (< coală) s.f. 1. (POLIGR.) Coală de carte sau de revistă, tipărită şi fălţuită, înainte de a fi broşată sau legată; fascicul?.. 2. Coală mică de hîrtie pe care sînt tipărite una sau mai multe mărci poştale, dinţate sau nu, şi pe care se găseşte o inscripţie indicînd ocazia cu care s-a lansat emisiunea seriei respective de mărci sau însăşi colita. COLIVĂ (< sl.) s.f. Grîu fiert îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu miez de nucă, împodobit cu bomboane din care se compune, în centru, o cruce; împărţită pentru pomenirea morţilor, la înmormîntări $; parastase, în Biserica ortodoxă. COLIVIE (< sl.) s.f. 1. Cuşcă mică făcută din vergele de metal sau de lemn, în care sînt ţinute păsări cîntătoare sau decorative. 2. Construcţie metalică, constituită dintr-un cadru cu pereţi laterali şi cu una sau cu mai multe platforme suprapuse, care serveşte la transportul personalului şi materialelor în puţurile unei mine. 3. Sistem de conductoare în formă de bare aşezate în crestăturile rotorului unor maşini electrice şi seurtcircuitate*:Ja ambele capete prin inele; esce folosit ca înfăşurare a rotorului la maşinile asincrone cu rotor' ■ în scurtcircuit sau ca înfăşurare o. amortizare şi de pornire la maşinile sincrone. COLIZIUNE (< fr., lat.) ;.f. 1. Ciocnire violentă între două corpuri. □ Compartiment de c. — compartiment etanş situat la extremitatea prorei unei nave, destinat să limiteze pătrunderea apei în interiorul navei în caz de c. 2. (Livr.) Conflict. H Confruntare dramatică a caracterelor în plan afectiv şi moral (iubire-datorie, bine-rău). COLLEONI, Bartolome© (1400—1475), condotier italian. Căpitan-general (1454) al armatei veneţiene. COLLIGATUM (cuv. lat.) s.n. Volum alcătuit din două- sau mai multe lucrări diferite legate împreună. COLLINS [olinz] , Michaei (n. 1930), cosmonaut american. Copiiot al navei cosmice Gemini 10 (1966) şi pilot al modulului de comandă Columbia al navei cosmice Apollo 11 (1969), nava care a dus primii oameni pe Lună. COLLINS [c^linz] , Phil (n. 1 951), actor, compozitor şi cîntăreţ britanic. Concerte rock caro i-au asigurat o mare popularitate. Filme (..8uster“). COLLINS [olinz], Wiliiam Wilkie (1824— 1889), scriitor englez. Unul dintre creatorii romanului poliţist („Doamna în alb", „Piatra iunii“). dorică ionică COLLODI, Carto (pseud. lui Carlo Lorenzini) (1826—1890), scriitor itaJian. Literatură pentru copii („Aventurile lui Pinocchio"). COLMAft, oraş în NE Franţei (Alsacia), în apropierea graniţei cu Germania; 82,5 mii loc. (1982, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Orologerie, ind. textilă (mătase, bumbac). Monumente din sec. 13—18. Muzeul Unterlin-den. Centru turistic. COLMÂTARE (după fr. colmatage) s.f. 1. Astupare a porilor unui material poros prin introducerea unei substanţe coloidale tixotrope. 2. Proces de depunere a materialului transportat de apele curgătoare, avînd ca rezultat ridicarea treptată a fundului unei depresiuni, a unui bazin lacustru (pînă la umplerea sa)}ai unei porţiuni dintr-o albie etc. COLN|C (< bg., ser.) s.n. (Pop.) 1. Colină1. 2. Drum îngust care trece peste un deal şi printr-o pădure. 3. Luminiş (în pădure). COLO (< acolo) adv. (Cu sens local) Acolo. □ Loc. Cînd colo — în loc de aceasta, în realitate. COLOANĂ (< fr.) s.f. 1= Stîlp cilindric destinat să susţină o parte dintr-un edificiu sau să-l ornamenteze. C. este alcătuită în general din bază, fus şi capitel. Proporţia, forma şi decoraţia acestor elemente sînt determinate de stilul sau de ordinul de arhitectură din care fac parte. Bi (ANAT.) C. vertebrală — succesiunea vertebrelor, constituind axul scheletului; şira spinării. La om, c.v. cuprinde 33—34 de vertebre (7 cervicale, 12 dorsale, 5 lombare, 5 sacrale, şi 4—5 coccigiene). Animalele cu c.v. alcătuiesc încrengătura vertebratelor. 2. Corp, în general cilindric înalt, vertical sau aproape vertical. □ C. de tubaj = c formată din burlanele de foraj asamblate cap la cap prin filet sau prin sudură, care se introduc în gaura de sondă pentru a o proteja. C. hidraulică = gură de apă, amplasată lîngă o linie de cale ferată, pentru alimentarea locomotivelor. (CHIM.) C. de rectificare — aparat în formă de c. care serveşte la separarea prin distilare a componenţilor unui amestec lichid cu puncte de fierbere diferite. 3. Masă de lichid conţinută într-un tub sau care ţîşneşte dintr-o conductă sau rezervor (ex. c. de refulare, c. de aspiraţie etc.). 4. Fiecare dintre subdiviziunile verticale ale unei pagini tipărite, despărţite de cea alăturată printr-o linie neagră verticală sau printr-un spaţiu alb. 5. Ansamblu de litere, cifre etc. dispuse unele sub altele într-un tabel, într-un determinant (3), într-o matrice etc. □ C. stratigrafică — reprezentare schematică şi sintetică, sub formă de c (1), a evoluţiei geologice a unei regiuni, indieîndu-se prin semne şi culori convenţionale vîrstă, grosimea, caracterele perrografice şi paleontologice etc. ale diferitelor formaţiuni, precum şi evenimentele geologice mai importante (mag-matism, mişcări tectonice) care au avut loc aici. (CHIM.) C. cromatografică = strat staţionar cu Coloane corintică toscană suprafaţă specifică mare, format dintr-o subştan-ţă cu proprietăţi de absorbţie selectivă. 7. (flZ.) C. pozitivă = masă de gaz ionizat, care/face legătura între regiunile catodice şi cele anodice ale unei descărcări electrice luminiscente. 8. Formaţie realizată prin dispunerea în adînfcime a unităţilor miJitare în vederea deplasării lor; pînă în sec. 19 era folosită şi ca formaţie de luptă. □ C. de marş = trupe care se deplaseăză sub comandă unică pe acelaşi itinerar în c. Coloana a cincea = expresie care desemnează o agentură în solda duşmanului; îşi are obîrşia în declaraţia unui general fascist spaniol, care, îndreptîndu-se cu patru coloane împotriva Madridului (în 1936), miza pe fasciştii madrileni, pe care îi socotea cea de-a cincea c. a sa. 9. (CINEMA) C. sonoră = ansamblu de sunete (cuvinte, muzică etc.) care însoţesc imaginile filmului; pistă sonoră. COLOCATAR, -A (< fr.) s.m. şi f. Persoana care foloseşte un spaţiu locativ împreună cu alte persoane, în temeiul unui contract de închiriere. COLOCVIU ţ< lat. colioquium) s.n. Convorbire, discuţie H Formă de control periodic a cunoştinţelor studenţilor prin discuţii, lucrări de laborator, lucrări practice. COLODIU (< germ. {s|; {ij gr. kollodes „lipicios") s.n. Soluţie de 4% nitroceluloză în alcool-eter, care, prin evaporare, lasă o peliculă incoloră aderentă; folosit în fotografie, în medicină (pentru protecţia plăgilor, fixarea pansamentelor etc.) sau ca lac şi clei special etc. COLOFON1U (< ngr., germ) s.n. 1. Răşină compusă din acizi rezinici şi rezine, obţinută ca reziduu la distilarea cu abur a răşinii de conifere; folosit în ind. hîrtiei, a lacurilor, a cauciucului; se aplică pulverizat pe părul arcuşului instrumentelor muzicale cu coarde; sacîz. 2. (BIBL.) însemnare la sfîrşitul unei cărţi, în epoca introducerii tiparului (sec. 15—16), cuprinzînd detaliile asupra tipografului, datei şi locului unde a lucrat, asupra autorului şi titlului lucrării. COLOGARITM (< fr.) s.n. Logaritmul inversului unui număr dat. COLOGRAHE (< fr.) s.f. Procedeu de tipărire, la care clişeu! imprimării este preparat pe o placă de sticlă. COLOID (< fr. {i}; {s} gr. kolla „clei" + eidos „aspect")"s.m., adj. (CHIM.) 1. S.m. Sistem eterogen format din două faze: faza dispersată şi faza dispersantă, prima fiind constituită din particule a căror mărime este cuprinsă între 10'7 —10*5 cm. 2. Adj. (Despre substanţe) Ale cărei particule se află în stare de dispersie şi nu difuzează prin membrane; coloidal. COLOIDÂL,-Ă (< fr. {i}) adj. Coloid (2). COLOMBSNA, personaj din „Commedia dell’arte", tipul subretei fals-ingenue. COLOMBO (KOLAMBA), cap. ad-tivă a Rep. Sri Lanka, în SV ins. Ceylon, port activ compozită torsată Colombo. Clădirea Parlamentului (90% din importuri şi 50% din exportul ţării) la Oc. Indian; 2,05 mii. loc (1983, cu suburbiile). Aeroport internaţional (Ratmalana). Pr. centru finariciar şi industrial al ţării. Siderurgie. Şantiere^ navale. Prelucr .petrolului şi a cauciucului. Ind. textilă şi alim. îngrăşăminte chimice, mat. de constr.; prelucr. pietrelor preţioase. Export de cauciuc, cacao, copra şi ceai. Trei universităţi. întemeiat în 1517 de portughezi. S-a aflat în stăpînirea olandezilor (din 1658), apoi a englezilor (din 1796). C. a fost capitala ţării între 1948 şi 1983. COLON1 (< fr., lat.) s.m. 1. (în Imp. Roman şi în ev. med. timpuriu în Europa) Muncitor agricol, iniţial liber, care muncea o bucată de pămînt luată în arendă; mai tîrziu, legat de pămînt. era obligat să plătească o dijmă proprietarului. 2. (înv.) Colonist. COLON2 (< fr. {i}; {s} gr. kofon „intestin gros") s.n. Parte a intestinului gros cuprinsă între cec şi rect. COLC5N3 (cuv. sp.) s.m. Unitate bănească în Costa Rica şi El Salvador. COLC$N 1. Oraş în Panamâ, port h Oc. Atlantic, la intrarea nordică în Canalul Panamâ; 88 mii loc. (1982, cu suburbiile). Prelucr. petrolului; mobilă, textile; export de banane. Monument al lui Columb. Fundat în 1850, sub numele de AspinwaU. 2. V. Galâpagos. COLONADĂ (< fr.) s.f. Ansamblu de coloane dispuse într-unul sau mai multe şiruri. Poate să facă parte dintr-un edificiu, formînd în cadrul acestuia un peron sau o galerie ori poate constitui o unitate independentă cu rol decorativ. COLONAT (< fr., lat.) s.m. (în Imp. Roman şi în ev. med. timpuriu în Europa) Sistem de exploatare a pămîntului potrivit căruia marii proprietari acordau în arendă colonului şi familiei sale un loc de pămînt în schimbul unei dijme. COLONCIFRU (<. germ., rus.) s.f. (PO-LIGR.) Cifră *care indică numărul de ordine al paginii unei cărţi, reviste etc. COLONEL1 (< fr.) s.m. Cel mai mare grad de ofiţer superior din armata României; pe scară ierarhica, urmează gradului de locotenent-colonei. Corespunde ca funcţie de bază comandantului de regiment. COLONEL2 (< germ.) subst. Corp de literă de şapte puncte tipografice. COLONEŞTI 1. Com. în jud. Bacău, pe Zeletin; 2 034 loc. (1991). 2. Com. în jud. Olt; 2 489 loc (1991). COLONETĂ (< fr.) s.f. Coloană mică şi zveltă. folosită mai ales în arhitectura romanică şi în cea gotică, în construcţia galeriilor, a porticurilor, a, ferestrelor etc. COLONIAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la colonii2 (2), care ţine de colonii şi de colonialism; care se află sau care provine din colonii; care se află în stare de colonie. □ (ARHIT.) Stil c. = termen general folosit pentru a caracteriza construcţiile din America Latină şi din America de Nord din sec. 16—18, datorate diferitelor grupuri de europeni stabiliţi acolo. Concepute să reproducă într-o măsură cît mai fidelă arhitectura europeană din ţările de origine ale acestora, monumentele în stil c. aparţin, de fapt, unor stiluri diverse, determinate atît de elementele stilistice de imjport, cît şi de condiţiile şi de tradiţiile artistice locale. COLONIALE (< germ. fr.) s.f. pl. Articole alimentare Je băcănie (ceai, cafea etc.) provenite din ţări exotice; p. ext. orice articole alimentare (chiar autohtone) care sînt de acelaşi fel cu cele provenite din ţările exotice. COLONIALISM (< fr.) s.m. Politică de cucerire, de ocupare a unor teritorii şi ţări, de transformare şi menţinere a lor în stare de colonii, de dominare a acestora prin mijloace economice, politice, militare şi spirituale. COLONIAL|ST, -Ă (< fr.) 1. Adj. Care se referă la colonialism, care ţine de colonialism. 2. S.m. Nume dat celor care promovează colonialismul. COLONIE' (< fr.) s.f. Apă de Colonia. COLONIE2 (< fr., lat.) s.f. 1. (în antic.) Cetate-oraş cu rol economic sau strategic întemeiată de fenicieni şi apoi de greci pe teritorii străine. ■ Oraş întemeiat de romani în Coloane cuplată i nelată romanici bizantină persană egipteană COLONiST 422 ţinuturile cucerite, avînd rol economic, administrativ şi militar. Constituie cel mai înalt grad în ierarhia citadină romană. 2. Teritoriu ocupat şi administrat de o naţiune străină şi care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. 3. Grup compact de persoane de aceeaşi naţionalitate care locuiesc într-un oraş sau într-o regiune dintr-o ţară străină şi care provine prin imigrare sau strămutare. 4. Grup de copii trimişi la odihnă în staţiuni climaterice sau balneare; p. ext. loc unde este găzduit acest grup. 5. Grup de indivizi din aceeaşi specie carie trăiesc împreună. în strînse legături, organizat într-o asociaţie temporară sau permanentă, timp de mai multe generaţii (ex. albine, furnici)- ■ C. microbiană = grup masiv de bacterii în cultură pe medii solide sau semisolide, vizibil cu ochiul liber, rezultat din diviziunea succesivă a unuia sau a cîtorva germeni. COLONIST, -Ă (< germ.) s.m. şi f. Persoană care a părăsit ţara sau locul de origine şi s-a stabilit. într-o colonie2 (2, 3). COLONIZA (< fr.) vb. I tranz. 1»  transforma în colonie un terit. sau o ţară. 2. A popula un terit. sau o ţară cu oameni aduşi din alte terit. sau din aite ţări. ■ A popula regiuni (slab populate sau depopulate) din propria ţară. COLONIZATOR, -OţRE (< fr.) adj., s.m. şi f. (Stat, populaţie etc) care colonizează un teritoriu. COLONNE [colon], £douard (1838—1910), dirijor francez. Fondatorul Asociaţiei ^Concertele Colonne" din Paris (1871), care au propagat, în primul rînd, muzica lui Berlioz şi Cesar Franck. COLONTITLU (< germ.) s.n. (POLIGRF.) Indicaţie auxiliară care se tipăreşte deasupra textului curent al fiecărei pagini de carte şi care cuprinde titlul cărţii, titlul capitolului, numele autorului etc COLOR (< engl. {!}) adj. invar. (Despre filme, imagini) tehnicolor; în culori, colorat. COLORA (< fr., lat.) vb. ! tranz. 1. A da unui obiect o culoare cu ajutorul unei vopsele a vopsi. 2. Fig. A nuanţa, a reliefa. COLORADO [olarardau] f. FI. în America de Nord (S.U.A. şi Mexic); 2 740 km (3 200 km cu Green River). Izv. din M-ţii Stîncoşi, traversează pod. cu acelaşi nume şi deşertul Arizona, săpînd Marele Canion şi se varsă în Oc. Pacific (G. Californiei) pr intr-o deltă. Navigabil pe 228 km. Pe C. se 4fl& marile hidrocentrale Hoover (1 354 MW), Navajo şi Flaming Gorge. 2. FI. în S.U.A. (Texas);"1 450 km. Izv. din pod. Llano Estacado şi se varsă în Oc Atlantic (G. Mexic). Navigabil pe 500 km. Trece prin Austin. Hidrocentrale, irigaţii. 3. FI. în Argentina; 1 100 km. Izv. din Anzi şi se varsă în Oc. Atlantic (G. Bahia Blanca). Navigabil în cursul inferior pe 320 km. 4. Pod. în SV S.U.A., între Pod. Marelui Bazin (la NV) şi M-ţii Stîncoşi (ia E şi NE); 300 mii km2. Alt. medie: 1 800—2 000 m; alt. max.: 3 861 m (vf. Humphreys Peak). Reg. deşertică brăzdată de canioane adînci, puţin populată, cu climă subtropicală aridă şi vegetaţie semideşertică. 5. Stat în partea central-vestică a S.U.A.; 270 mii km2; 3,39 mii. loc (1989). Centrul ad-tiv: Denver. Expl. forestiere, de cărbuni, aur, argint, cupru, vanadiu, uraniu, molibden şi petrol. Cereale, cartofi şi sfeclă de zahăr. Creşterea bovinelor. Irid. cftimică, aîîm , poMara* fîcă. COLORADO SPRIN$$ [ietaraishu spriggz] oraş în V S.U.A. (Colorado), în M-ţil Stîncoşi; 393,9 mii loc. (1989, cu suburbiile), Ind. electronică şi poligrafică. Mare staţiune climaterică şi centru al sporturilor de iarnă la poalele lui Pikes Peak. COLORANT (< fr.) s.m., adj. 1. Care are proprietatea de a colora. 2. S.m. Substanţă, de obicei organică, cu care se colorează diverse produse, ca: fibre textile, hîrtle, piele, materiale plastice etc COLORATURĂ (< germ.) s.f. (MUZ.) Manieră de interpretare vocală, caracteristică îndeosebi operei italiene din sec 17-—18, care dă interpretului prilejui să-şi afirme virtuozi». tatea tehnică, executînd cadenţe, triluri etc. □ Soprană de c. = soprană cu extensiune în registrul acut. COLORAŢIE (< fr.) s.f. Metodă de laborator care constă în tratarea preparatelor microscopice, după o prealabilă fixare, cu diferiţi coloranţi, COLORIMETRIE (< fr. {i}) s.f. Determinare a caracteristicilor unei culori. ■ Metodă de analiză cantitativă a substanţelor colorate, într-o soluţie, cu ajutorul colorimetrului. COLORIMETRU\ (< fr. {!}; {s} lat. color „culoare" + gr. rnetron „măsură") s.n. Aparat pentru determinarea caracteristicilor unei culori sau pentru stabilirea concentraţiei soluţiilor substanţelor colorate, prin compararea acestora cu o soluţie etalon. COLORIST (< fr.) s.m. Pictor care se distinge printr-un simţ deosebit al culorii. COLORIT (< it., germ.) s.m. 1. Totalitatea culorilor unui obiect; bogăţie de culori. ■ Efect de ansamblu ai culorilor unui tablou. 2. Culoare. 3. Fig. Expresivitate, strălucire a stilului; bogăţie de imagini. COLOS (< fr., lat.) s.m. 1. Statuie de o mărime extraordinară; p. ext obiect de proporţii foarte mari. 2. Om, animai de mărime şi putere neobişnuite; namilă, matahală. COLOSAL, -A (< fr.) adj. Care depăşeşte mărimea obişnuită; gigantic, uriaş. □ Ordin c. v. ordin. COLOSSEUM, amfiteatru monumental la Roma, construit în timpul iui Vespasian şi Titus şi inaugurat în anul 80 d.Hr. Formă eliptică (avea 30 de rînduri de gradene şi o capacitate de peste 50 000 de Idcuri). COLOSTRU (< fr. {i}; lat.) s.n. Laptele secretat de glanda mamară în primele zile după naştere, bogat în proteine, anticorpi, vitamine, avînd şi efect purgativ. COLOSUL DIN RODOS, stătu ie uriaşă din bronz la intrarea în portul Rodos, reprezentînd pe Heiios, ridicată de sculptorul Chares în 292—280 î.Hr. Una dintre cele „şapte minuni" ale antichităţii (dispărută în 224 î.Hr. în urma unui cutremur). COLPI, Henri (n. 1921), regizor francez de film. A realizat „Codin", „Steaua fără nume" — în coproducţie cu România, „Absenţă îndelungată". COLPITĂ , (< fr.) s.f. Inflamaţie a colului uterin. COLPORTA (< fr.) vb. I tranz. A răspîndi ştiri, zvonuri etc (false). COLPORTAJ (< fr.) s.n. 1. (înv.) Răspîndire, distribuire (a cărţilor, a presei). □ Carte de c = carte de preţ redus, ilustrată, tipărită în tiraje mari, tratînd, sumar, la nivel de popularizare, teme dintre cele mai diverse. 2. (Ieşit din uz) Comerţ ambulant. Colosseum COLPORTOR (< fr.) s.m. f. (Ieşit din uz) Negustor ambulant (de cărţi). 2. Fig. cel care răspîndite ştiri, zvonuri (false). COLPOSCOPIE (< fr. {!}; {s} gr. kolpos „adîncitură + skopeo „a examina") s.f. Examen optic direct al vaginului şi al coiului uterin cu ajutorul unui aparat numit colposcop. COLSON, Felix (1804—1870), diplomat şi publicist francez. Filo-român. S-a implicat în activitatea partidei naţionale din Ţara Românească (1839). Sprijinitor al lui ion Câmpineanu. Susţinător al cauzei româneşti în Occident. COLTUC (< tc.) s.n. (Reg.) 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi; colţ de pîine. 2. Perniţă (de ace). COLŢ (< bg.) subst. I. S.n. 1. Punct în care se întîlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri; porţiune dintr-un obiect, dintr-o încăpere etc. cuprinsă între aceste laturi. □ Colţul gurii v. comisură (1) ■ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc. □ Expr. Colţ cu... = în unghiul format de străzile... ■ Margine, extremitate. □ Colţ de pîine = coltuc (1)j p. ext. bucată de pîine (de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicaţie, unei specialităţi. 3. Loc retras, dosni'c refugiu, ascunziş. II. 1. S.m. Dinte al animalelor, în special caninul. ■ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. S.m. Fiecare dintre /îrfurile ascuţite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. ■ (La.pl.) Vîrfuri ascuţite de stîncă întîlnite în serie pe unele creste alpine, dominînd un munte (ex.: Colţii Morarului din Bucegi). 3. S.m. Cui de fier care se aplică iarna pe talpa încălţămintei pentru a nu aluneca pe gheaţă; ţintă. 4. S.n. şi m. Vîrf ascuţit ai plantelor cînd încolţesc 5. S.m. Colţii-babei = plantă erbacee anuală, cu tulpini întinse pe pămînt, lungi pînă la 10—60 cm, frunze opuse, penate, flori galbene şi fruct capsulă ţepoasă (Tribulus terrestries). Floare de colţi v. floare. III. S.m. î. Fiecare dintre tăieturile (triunghiulare) făcute pe marginea unei stofe, a unei'hîrtii etc; dantelă împletită în această formă. 2. Şuviţă de păr ondulat pe frunte. COLŢAR (< colţ) s.n., s.m. 1. S.n. Poliţă sau duiăpior în formă de prismă triunghiulară care se fixează într-un colţ ai unei camere. 2. S.n. Piesă metalică sau din lemn cu două aripi sau laturi aşezate în unghi drept, utilizată la consolidarea şi la protejarea unor îmbinări de colţ (ex. ia cercevele). 3. S.n. Echer. 4. S.n. Calibru folosit la controlul înălţimii literelor tipografice. ■ Element tipografic ornamental de alamă sau de plumb, folosit la formarea colţului unui chenar. 5. S.m. Mic motiv ornamental în formă de frunză răsucită, aşezat în cele patru colţuri ale bazei unei coloane. 6. S.m. Dispozitiv, prevăzut cu 3—6 colţi, care se aplică pe talpa bocancului pentru a împiedica alunecarea pe ^eren stîncos şi în pantă sau pe gheaţă. COLŢI, com. în jud. Buzău; 1 347 ioc. (1991). Schitul Aluniş, cu biserică (sec 16) şi chilii săpate în stîncă. Pînă în 1968, com. C. s-a numit între Sibicii. COLŢOS, -OASĂ(< colţ) adj. Cu colţii ieşiţi în afară. H Fig. Arţăgos; obraznic recalcitrant. COLŢUN (< ngr.) s.m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. Colţunii-popii = plantă erbacee perenă din familia violaceelor, cu frunze cordiforme sau aproape reni forme, flori inodore, violacee, cu pinten scurt şi fruct capsulă ascuţită (Viola silvestris), COLŢUNAŞ (< colţun) s.m. (Mai ales la pl.) Fe! de mîncare preparată din bucăţi de aluat umplute cu carne, brînză etc. şi apoi fierte în apă. COLŢUROS, OASĂ (< colţuri) adj. 1. (Despre roci, bolovani etc.) Cu colţuri. 2. Fig. (Despre faţa oamenilor) Cu trăsături proeminente; osos. COLUMB (COLdN), Cristofor (Crist6-bsi) (1451—1506), navigator genovez. Stabilit în 1476 în Portugalia. Sn 1492 intră în serviciul Spaniei. între 1492 şi 1504 a întreprins patru 423 călătorii, descoperind majoritatea ins. din America Centrală insulară şi atingînd coastele Americii Centrale ist mice şi ale Americii de Sud. Ziua de 12 oct. 1492, cînd C. a descoperit ins. WatUng (San Salvador) din Arh. Bahamas, estfc considerată data descoperirii Americii. COLUMB£CĂ « ser. Kolumbaci) adj. f. Muscă ~ (şi substantivat, f.) = insectă mică, dfpteră, a cărei înţepătură veninoasă poate provoca moartea vitelor (Simulium columba-czense). COLUMBAR (COLUMBARIU) (cuv. lat.) s.n. Cameră funerară, prevăzută cu firide destinate păstrării urnelor cu cenuşa morţilor incineraţi. COLUMBIA» stat în NV Americii de Sud; 1,14 mii. km*; 32,3 mii. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Bogota. Oraşe pr.: Medel-Ifn, Caii, Barranquilla. Este împărţit în 23 departamente, patru intendencias, cinci comisa-rias şi un district special. în vest se află M-ţii Anzii Columbieni, cu cordilierele Occidentală, Centrală şi Orientală, iar în E se dezvoltă cîmpia joasă, întinsă, a Amazonului, acoperită de savane şi păduri ecuatoriale. în N cîmpia dintre Ânzi şi ţărmul M. Caraibilor, bine populată, dominată de masivul muntos izolat Sierra Nevada de Santa Marta (5 775 m, ait. max. din C„). Climă caldă şi umedă, moderată de altitudine în reg. muntoasă. Expl. de petrol (20,4 mii. t, 1989), gaze naturale, aur (26 546 kg, 1987), huilă (14,6 mii. t, 1987), platină, min. de fier, argint, fosfaţi, sulf, sare, caolin (1,2 mii. t, 1987) ş.a. Terenurile cultivate (4.7% din supr. ţării) sînt ocupate de plantaţii de cafea (975 mii ha, 664 mii t. 1989, locul 2 pe glob), trestie de zahăr (26 mii. t, 1989),banane (3,8 mii. t, 1989) şi cacao; şe mai cultivă orez (1,9 mii. t, 1989), porumb, bumbac (320 mii t, 1989), tutun, cartofi, soia, manioc ş.a. Se cresc bovine (24,7 mii. capete, 1989), porcine (2,6 mii. capete, 1989), ovine (2,7 mii. capete, 1989). Pescuit: 84,8 mii t (1988). Ind. produce energie electrică (35,4 miliarde k,Wh, 1987), produse petroliere, oţel, ciment (6,3 mii. t, 1988), autovehicule (60,9 mii buc., 1988), îngrăşăminte chimice, cauciuc, hîrtie, ţesături, ţigarete, zahăr ş.a. C.f.: 3,4 mii km. Căi rutiere: 106,2 mii km. Flota maritimă comercială: 585 mii t (1988). Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă cafea (c. 1/3), petrol şi produse petroliere (c 1/4), cărbuni, banane, flori, textile ş.a. şi importa maşini, utilaje şi mijloace de transport (c 40%), produse chimice, produse siderurgice, produse agroalim. ş.a. — istoric. Populat din timpuri străvechi de triburi de amerindieni, terit. C. a fost cucerit la începutul sec. 16 de spanioli, care au înfiinţat aici (1538) colonia (din 1718 vieereoat) Noua Granada. In cursul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spatiiole din America (1810—1826) a fost adoptată, la Bogota, Declaraţia de Independenţă (1813), Din 1819 Noua Granadă a făcut parte din Republica federativă Marea Columbie pînă în 1830, dnd s-a constituit Republica Noua Grar nadă. în 1863 a fost proclamată constituirea Statelor Unite ale Columbiei (din 1886, Republica Columbia). în scopul obţinerii zonei viitorului Canal Panama, S.U.A. au organizat în 1903 o lovitură de stat în prov. Panamâ, în urma căreia aceasta s-a despărţit de C. După cel de-al doilea război mondial viaţa politică a C. s-a caracterizat prin încordări şi confruntări, care din anii ’6Q au luat şi forma activităţilor de gherilă. Din 1958 s-au succedat la guvern partidele conservator şi liberal. Din 1989, autorităţile au declanşat o campanie energică împotriva cartelurilor producătorilor de droguri, care au ripostat prin acte teroriste. Şeful statului şi al cabinetului este preşedintele republicii* Organul legislativ este Congresul Naţional. COLUMBIA [calambis] t. FL în America de Nord (în Canada occidentală şi S.U.A.); 2 250 km. Izv. din M-ţii Stîncoşi şi se varsă în Oc. Pacific printr-un estuar. Navigabil pe ultimii 450 km. Trece prin Portland. Pe C. se află marile hidrocentrale Grand Coulee (9 070 MW) şi Bonneville. Se mai numeşte Oregon. 2. Oraş în E S.U.A., centru ad-tiv al statului Carolina de Sud; 456,5 mii ioc. (1988, cu suburbiile). întreprinderi textile şi chimice (mase plastice). Echipament electronic sticlă. Universitate 3. Districtul ~, district federal în S.U.A., între statele Maryland şi Virginia; 179 km2; 615 mii loc. (1989). Aici se găseşte oraşul Washington, capitala federală a S.U.A. COLUMBIA BRITANICĂ (BRITISH CO-LUMBIA[britiş csfambisjj^prov. în V Canadei Cristofor Cotumb cu ieşire largă la Oc Pacific, cuprinzînd şi ins. Vancouver şi Queen Charlotte; 929,7 mii km2; 3,04 mii. loc (1989). Centrul ad-tiv: Victoria. Expl. forestiere, d£ cărbune, argint, zinc, plumb, petrol şi gaze naturale, cupru. Cereale, fructe. Creşterea bovinelor. Pescuit. COLUMBIAN, -Ă (< Columbia) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Locuitor a! Columbiei. 2. Adj. Care aparţine Columbiei, care se referă la Columbia sau la populaţia ei. COLUMBIT (< fr. {i}; {s} Columbia) s.n. Niobit. COLUMBIU (< fr. {i}; {s} fr. columbite „columbît") s.n. (CHIM., astăzi rar) Niobiu. COLUMBOFIL (< fr.; {s} lat. columba „porumbel" -f gr. philos „iubitor") s.m. Crescător de porumbei. COLUMBUS [cslfmbas] 1. Oraş în NE S.U.A., centru ad-tiv al statului Ohio; 1,34 mii. loc (1988, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Expl. de huilă, min. de fier şi gaze naturale, ind. metalurgică, chimică, constr. de vagoane, automobile, echipament electric, sticlă, produse alim. Trei universităţi; institut de tehnologie. 2. Oraş în SE S.U.A. (Georgia); 239,4 mii loc (1980, cu suburbiile). Metalurgie; ţesături, îngrăşăminte chimice, maşini agricole, cărămizi. COLUM1L (< fr.; }s} lat. columella „coloană mică*) s.f. Axă a cochiliei melcilor. COLUMELLA, Luduş funius Moderatus (sec. 1 d. Hr.), scriitor latin. Autor al unui tratat de agricultură, cei mai complet manual de acest gen rămas din antichitate. COLUMNA LUI TRASAM 425 Mănăstirea Comana COLUMNA LUI TRAIAN, monument aflat la Roma în Forumul lui Traian; ridicat in 113 d.Hr. de către Apolodor din Damasc, din ordinui împăratului Traian, în amintirea victoriilor repurtate asupra dacilor. înaltă de 29,78 m, este acoperită de jur împrejur cu un basorelief în spirală, care constituie una dintre importantele surse arheologice pentru studiul războaielor daco-romane. O copie desfăşurată a basoreliefurilor Columnei se găseşte expusă la Muzeul de Istorie Naţională a României (Bucureşti). COLUMNA LUI TRAIAN, revistă politică, economică, literară apărută la Bucureşti, bisăp-tămînal, între 1870 şi 1883 (cu întreruperi). Director: B.P. Hasdeu. COLUMNĂ (< lat. columna) s.f. Monument comemorativ în formă de coloană izolată, ridicat în amintirea unui eveniment important (ex. Columna lui Traian). COLUVIU (< engl.) s.n. Depozit de materiale refativ fine, acumulat la baza versanţiior. care provine din dezagregarea şi spălarea rocilor. COLVILLE, fl. în N Alaskăi (S.U.A.); c. 700 km. Izv. din M-ţii Brooks şi se varsă printr-o deltă în G. Harrison al M. Beaufort. COMA (< fr. |i}; js} gr. kome „păr") s.f. (FIZ.' Aberaţie a sistemelor optice, care constă în apariţia unei imagini în formă de cometă pentru un izvor punctual depărtat de axa sistemului. 6 Aberaţie a lentilelor electronice, caracterizată prin apariţia unei estompări spre periferia imaginii. COMAGENE (COMMAGENE), reg. istorică antică în NE Siriei, pe malul drept al Eufratului. Regat elenistic cu cap. la Samosata, dependent de statul seleucitf, apoi de Roma (sec. 2 î.Hr. — 1 d.Hr,)?a fost inclus în 72 d.Hr. de către Vespasian în prov. romană Siria. COM AN, Ion G. (1902—1987, n. Dîmbroca, jud. Buzău), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din Bucureşti. A cercetat viaţa, opera şi doctrina Sfinţilor părinţi şi scriitori bisericeşti („Probleme de filosofie şi literatură patristică", „Scriitori bisericeşti din epoca străromână", „Patrologie"). COMANA 1. Com. în jud. Braşov, pe Olt; 2 714 loc. (1§91). Reşed. com. este satul Comana de jos. 2. Com. în jud. Constanţa; 1 433 loc. (1991). 3. Com. în jud. Giurgiu; 8 401 loc. (1991). lazuri şi heleşteie. Piscicultură. Staţie de cf. Pe terit. comunei se află lacul (700 ha) şi pădurea Comana (630,5 ha) declarată rezervaţie complexă în care se întîlnesc arbori ca Fraxinus ornus, Quercus cerris, Ulnws procera şi plante ca Allium bulgaricum (usturoiul bulgăresc), Pritilla-ria orientalis (laleaua pestriţă), bujorul sălbatic (monument al naturii) etc. Loc de agrement. Mănăstire construită, potrivit tradiţiei din sec. 15, biserica Sf. Nicolae reclădită în sec. 16—17: distrusă de turci a fost reconstruită în 1854 COMANDA (< fr.) vb. I tranz. 1. A porunci, a ordona. H A efectua operaţia de comandă (3) a unui sistem tehnic. 2. (MILIT.) A da un ordin, o dispoziţie care trebuie executată de subalterni; a da un semnal de executare a unei hotărîri. H A avea comanda unei armate sau a unei subdiviziuni a armatei. 3. A cere livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. H A solicita, a cere de mîncare, de băut într-un local de consum. COMANDAMENT (< fr.) s.n. 1. (MILIT.) Organ de conducere a unei unităţi, a unei mari unităţi sau a unei instituţii militare. □ C. suprem — cel mai înalt organ de conducere a armatei unui stat sau a unui grup de state în timp de război. 2. Fig. Precept, regulă, normă. 3. (DR.) Primul act de executare silită imobiliară prin care se comunică debitorului sau altui deţinător al imobilului somaţia de plată şi înştiinţarea că, în caz de neplată a datoriei, imobilul va fi scos în vînzare silită. COMANDANT (< fr.) s.m. Militar numit să conducă o subunitate, o unitate sau o mare unitate militară. Este şeful întregului personal din subordine. □ C. suprem — a) funcţie de comandant al forţelor armate ale unui stat, îndeplinită fie de ministrul forţelor armate, fie de către şeful statului; persoana care îndeplineşte această funcţie; b) funcţie de comandant al forţelor armate ale unui stat sau al unui grup de state aliate, mai ales în timp de război; persoana care îndeplineşte această funcţie. COMANDĂ (< fr.) s.f. 1. Acţiunea de a comanda; ordin poruncă. □ Ton de c. = ton poruncitor. □ Expr. La comandă = la cererea cuiva; la momentul dorit sau potrivit. 2. (MILIT.) Funcţie de conducere a unei subunităţi, unităţi sau mari unităţi militare, fl! Exercitare a funcţiei de comandant. M Ordin verbal sau prin semnal dat de un comandant în forma precisă, prevăzută de regulamentele militare, pentru executarea simultană a unor mişcări ale militarilor. 3. Operaţie manuală, semiautomată sau automată, prin care se pune în funcţiune, se reglează sau se opreşte un sistem tehnic; poate fi directă, indirectă sau la distanţă- □ C. automată = c* în circuit deschis utilizată la pornirea., frînarea sau inversarea sensului de rotaţie a motoarelor electrice. C. programată — succesiune de comenzi care alcătuiesc un program de lucru înregistrat pe benzi perforate, benzi magnetice, panouri etc.; programul este citit, decodificat şi prelucrat de un sistem de e. al unei linii tehnologice industriale. C. numerică = controlul instalaţiilor, în special a! maşinilor-unelte, foiosind, în general, calculatoare numerice programate să furnizeze o succesiune de semnale pentru comanda operaţiilor ce urmează a fi executate. B Echipamentul necesar efectuării comenzii (3). □ C. dublă v. dublă c. 4. (EC.) Cerere fermă prin care o întreprindere, organizaţie, instituţie sau persoană fizică solicită livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. □ Loc. De comandă = care este sau a fost executat după indicaţiile date de client. S. (FIZIOL.) Răspuns adecvat al organismului la un stimul, realizat prin intermediul efectoriior (muşchi, glande). COMANDĂU, com. în jud. Covasna; 1 070 loc. (1991). Cherestea. COMANDITAR (< fr.) s.m. (EC.) Membru asociat al unei societăţi comerciale care răspunde pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale ale societăţii numai pînă la concurenţa aportului său (în cazul societăţilor în comandită simplă) şi numai prin plata acţiunilor sale (în cazul societăţilor în comandită pe acţiuni). COMANDITAT (< fr.) s.m. (EC.) Membru asociat al unei societăţi comerciale în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni care garantează cu întreaga sa avere pentru datoriile (pasivul) societăţii comerciale, avînd atribuţii de conducere. COMANDITĂ (< fr.) s.f. (EC.; în unele state) Societate (3) în care, în temeiul unui contract (contract de societate în c.), unii membri răspund pentru datoriile societăţii faţă de creditorii ei solidar şi nelimitat, iar alţii numai limitat la partea de capital social pe care au adus-o. COMANDO (< fr., germ.) s.m. Corp de trupe organizat şi antrenat în mod specia! pentru acţiun? de luptă deosebite COMANDOR (< fr.) s.m. Grad de ofiţer superior din aviaţia şi marina militară, . corespunzător gradului de colonel din armata de uscat. COM AN Şl (COMANCI) (< fr.) s.m. pl. Amerindieni din America de Nord, care populau S Podişului Preriilor COMARNA, com. în jud. iaşi; 4 237 loc. (1991). Reşed. coi.,, este satul Osoi. COMARNESCU\ Fetru (1905—1970, n. laşi), critic de artă şi eseist român. Lucrări de estetică („Kalokagathon"); studii şi articole de istorie a culturii şi artei, monografii ale unor artişti români („Luchian". „Tonitza" „Ţuculescu“, „Anghef, ..Brâncuşi — r^it şi metamorfoză") şi străini („Delneka"). Memoriahs tică(„Homo americanus"); traduceri COMARNIC (< bg.) s.n. 1, Colibă de locuit ia stînă; umbrar pentru ciobani. 2. Poliţă pe care se pune, la stînă, caşul la uscat. COMARNIC 1. Oraş în jud. Prahova, pe stg. Prahovei, la limita dintre munte şi Subcarpaţi; 14 247 loc. (1991). Expl. de pietriş, gresii, marne şi nisip. Fabrică de ciment, var şi produse refractare; cherestea. Cusături naţionale; covoare. Menţionat documentar în 1538. In 1854 este înfiinţată o staţie da ooştă. Lîngă C. s-au desfăşurat lupte grele în oct. <-15. Schitul Lespezi (sec. 17) păstrînd biserica cu picturi de Pîrvu Mutu (în satul Posada). Declarat oraş în 1968. 2, Peşteră în SV României, pe stg. văii omonime în S M-ţilor Doman, ia 440 m alt. Lungim „ 4 040 m. Alcătuită dintr-un etaj superior şi altul inferior, cu o v.yită succesiune de galerii mari care fac 'îgătura între numeroase săli. Faună bogată (păianjeni, insecte etc.). Rezervaţie speologică (1946). COMASA (< germ., lat.) vb. I tranz. A reuni loturi de pămînt, a concentra (1). COMAT* (< lat. comaţi) s.m. pi. Nume dat de romani dacilor de rînd. COMĂ1 {<. fr. {;{; {sj gr. koma „spmn letargic") 5 (MED.) Stare patologică manifestată prin pierderea cunoştinţei, a mişcărilor voluntare şi a reflexelor, cu păstrarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii, aparent asemănătoare somnului profund. Se datores?â unei suferinţe (primare sau secundare) a centrilor nervoşi. Intîinită în diabet zaharat, accident vascular cerebral, hepatită, uremie, intoxicaţii (inclusiv COMĂ 426 cea alcoolică) etc. C. profundă precedă moartea. COMĂ2 (< germ.) s.f. (MUZ.) 1. A noua parte dintr-un ton, intervalul cel mai mic în sistemul temperat, greu perceptibil pentru auz. 2. Semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se respiră. COMĂNAC s.n. 1. Acoperămînt ai capului, de formă cilindrică, fără boruri, confecţionat din iînă sau pîslă, purtat de călugări şi de călugăriţe. 2. (înv.) Acoperămînt al capului, de forma c (1), pentru bărbaţi şi femei. COMANEANU, Remus (1338—1963, n. Craiova), actor român. Roluri din dramaturgia clasică universală (Hamlet) şi naţională (Zaharia Trahanache dîn „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, Luca Arbore din „Viforul** de B. Şt.-Delavrancea). COMANECI, Nadia (n. 1961, Oneşti), gimnastă română. Campioană europeană absolută (1975, Skien — cea mai tînără din istoria gimnasticii, 1977, Praga şi 1979, Copenhaga). Laureată a Jocurilor Olimpice de la Montreal (1976: trei medalii de aur la individual compus, paralele inegale şi bîrnă: una de argint şi una de bronz) şi de la Moscova (1980: două medalii de aur, la bîrnă şi sol, două de argint). Campioană mondială universitară (1981, Btfey^eşti). Considerată una dintre cele mai mari gfm^aste ale tuturor timpurilor, a prezentat în exerciţiile sale elemente noi, care îi poartă numele. Ordinul Olimpic (1984). com Ane şti, oraş în jud. Bacău, în aval de confl. rîului Asău cu Trotuş; 25 144 loc. (1991). Expl. carbonifere (primele din 1828). Termocentrală. Combinat pentru industrializarea lemnului (mobilă curbată, placaj, cherestea): produse alim. Declarat oraş în 1952. COMBATANT, -A (< fr.) adj., s.m. şi f. (Persoană) care face parte din forţele armate destinate să participe direct la luptă: (persoană) care participă la o luptă. ■ Fig. Luptător activ pentru o idee, un scop etc. COMBATE (după fr. combattre) vb. III tranz. 1. A lupta împotriva unor atitudini, unor idei etc. 2. A lua măsuri de stîrpire a unui flagel social, a unei boli etc. COMBATERE (< combate) s.f. 1. Acţiunea de a combate: luptă. 2. (LOG.) Demonstrare a Nadia Comăneci falsităţii sau netemeiniciei unei teze. 3. (FITO-PAT.) Totalitatea măsurilor ce se aplică în vederea prevenirii pătrunderii dăunătorilor şi paraziţilor într-o cultură agricolă ori pădure, precum şi pentru distrugerea lor. în funcţie de mijloacele utilizate c. poate fi: chimică (cu substanţe chimice), biologică (se recurge la prădători sau agenţi patogeni ai dăunătorilor), mecanică (şanţuri, curse), fizică (ardere, afundare), integrată (combinarea unor procedee fizice, chimice, biologice, mecanice) etc. 4. (MED.) Complex de măsuri pentru eradicarea unei boli infecţioase constînd din tratament adecvat, izolarea bolnavilor, măsuri de carantină, dezinfecţii şi deratizare etc. COMBAT|V, -A (< fr.) adj. Dîrz, perseverent în susţinerea unei idei, a unui punct de vedere. COMBATIVITATE (< fr.) s.f. însuşirea de a fi combativ. * COMBiESCU, Dumitru (1887—1961, n. Drănic, jud. Dolj), microbiolog şi epidemiolog român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la studiul tifosului exantematic, febrei tifoide, ieptospirozei. COMBINA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A îmbina, a potrivi lucruri diferite. S (Fam.) A chibzui, a plănui. 2. (CHIM.) Tranz. şi refl. A (se) uni printr-o reacţie chimică, dînd naştere unei substanţe compuse. COMBINARE {< combina) s.f. 1. Acţiunea de a (se) combina: îmbinare, combinaţie. 2. (MAT.) Submulţime de n elemente a unei mulţimi de m elemente (m > n) în care nu interesează ordinea scrierii lor (ex. combinările de cîte două elemente pe o mulţime cu trei elemente a, b şi c sînt: ab, ac şi bc); numărul combinărilor posibile pentru n şi m daţi. Simbol sau (mn )■ 3. Fenomen chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali pentru a forma molecula unei noi substanţe, cu însuşiri diferite de cele ale substanţelor de la care s-a pornit. COMBINAT (< rus.) s.n. Mare complex productiv t>âz&t pe combinarea producţiei, constituit din mai multe unităţi sau sectoare productive care se completează reciproc. COMBiNATOR (< combina) s.n. Utilaj folosit la pregătirea patului germinativ pentru semănat. COMBINATORIE (< fr.) adj. Analiză ~ = capitol ai algebrei care studiază aranjamentele, permutările şi combinările. Sin. analiză combina-îorică. Logică ~ = orientare în logica matematică; studiază acele noţiuni şi metode fundamentale care, în construirea sistemelor şi calculelor logice formale, sînt considerate ca fiind de la sine înţelese, fără a mai fi analizate. COMBINAŢIE (< fr.) s.f. 1. Reunire. îmbinare, combinare. B (Fam.) Aranjament, plan, calcul. 2. (CHIM.) Substanţă omogenă compusă din două sau mai multe elemente chimice diferite, prezente în proporţii definite: compus (2); corp compus. □ C. complexă = combinaţie care se obţine prin legarea la un ion metalic a unui număr definit de molecule sau anioni; complex. C. moleculară = c rezultată prin unirea a două sau mai multe molecule de aceeaşi specie sau de specii diferite, neutră din punctul de vedere al reactivităţii chimice. C. organometa-lică = e. organică conţinînd un atom al unui metal legat printr-un atom de carbon de radicalul organic C. de incluziune = c. moleculară constituită din doi componenţi. în care moleculele unuia dintre componenţi sînt capabile să reţină moleculele celui de-al doilea, fără ca între ele să se stabilească legături chimice obişnuite, ci numai forţe de interacţiune, slabe de tip Van der Waals (ex. aducţi, clatraţi). COMBINA (după rus., engl.) s.f. Maşină de lucru complexă care îndeplineşte simultan mai multe operaţii. □ C. agricolă = maşină tractată sau autopropulsată care execută simultan mai multe lucrări agricole (ex. c cerealieră execută simultan la recoltarea grîului: seceratul, treieratul şi uneori şi lucrări de balotare a paielor, ambalare şi încărcare a grîului etc). C. minieră = maşină care efectuează operaţiile de tăiere şi desprindere a rocilor şi minereurilor, precum şi de evacuare a materialului din frontul de lucru. C. muzicală = ansamblu de aparate electronice de î nreg ist rare- redare a sunetului, avînd în componenţă casetofon, picup, radio, amplificatoare audio. COMBINEZON (< fr.) s.n. 1. Obiect de lenjerie pentru femei, care se poartă sub rochie; furou. 2. îmbrăcăminte de protecţie la care partea superioară este cusută împreună cu pantalonii; salopetă. COMBINOR (< combina) s.n. Organ suplimentar al fiecărui selector dintr-o centrală telefonică automată, folosit pentru a produce schimbări succesive în constituţia circuiţelor. COMBURANT (< fr.; (s). lat. comburent „care arde**) adj., s.m. 1. Adj. Care întreţine arderea. 2. S.m. Gaz, amestec de gaze sau substanţe (ex. oxigenul, aerul, azotaţii etc.) care conţin oxigen, folosite pentru a asigura arderea unui combustibil. COMBUSTIBIL (< fr.) adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care are însuşirea de a arde. 2. S.m. Material, în general de origine organică, natural, artificial sau sintetic solid, lichid sau gazos, care are proprietatea de a arde, pro-ducînd căldură utilizabilă (ex. cărbune, petrol, gaze naturale, benzină sintetică, lemne etc.). □ C. convenţional = c. teoretic utilizat ca etalon pentru compararea diferiţilor combustibili reali; puterea calorifică a 1 kg c.c. solid (1 m3 c.c. gazos) = 29,3 MJ (7 000 kcal). 3. S.m. C. nuclear ~ material fisionabil întrebuinţat pentru a produce energie în reactoarele nucleare (ex uraniu 235, plutoniu 239 etc). COMBUSTIE (< fr., lat.) s.f. Ardere (2). COMEDIAN, -A (< fr.) s.m. şi f. Actor (actriţă) de comedie: comediant. ■ Fig. Persoană care simulează sentimente pe carp nu le are: ipocrit. COMEDIANT,- A (< germ., it.) s.m. şi f. 1. (înv.) Comedian. 9 Actor (actriţă) de circ de bîlci. V. saltimbanc. 2. Fig. Persoană făţarnică, prefăcută; şarlatan. COMEDIEI (< fr., lat.) s.f. 1. Specie a genului dramatic, născută, ca şi tragedia, în Grecia antică, din cultul lui Dionysos, al cărei subiect şi deznodămînt provoacă rîsul şi care satirizează relaţiile sociale şi etice (c de moravuri), tipuri umane (c de caracter) sau poate lua naştere din succesiunea unor întîmplări neaşteptate şi hazlii (c. de situaţii sau bufă). Ilustrată în antichitate de Aristofan, Plaut şi în epoca modernă de Shakespeare, Moli&re, Goldoni, Gogol, I.L. Caragiale, Labiche ş.a. □ Comedia umorilor = satirică realistă de la sfîrşitul sec. 16, bazată pe „teoria umorilor**, elaborată de Ben jonson. Aceasta a preluat concepţia medievală potrivit căreia factura psihologică a omului e determinată de „umori" sau pasiuni şi a creat personaje ce se comportă, indiferent de împrejurări, potrivit cu „umoarea" care predomină în corpul lor. 2. (Fig.) Prefăcătorie, falsitate, ipocrizie. COMEDIE2 (< tc s.f. 1. Întîmplare, faptă, istorisire ciudată; poznă, bazaconie, bizarerie. 2. (Rar) Spectacol public cu numere de circ panoramă, căluşei etc. COMEDIOGRAF (< it., lat.) s.m. Autor de comedii. COMEDON (< fr. {i}) s.n. Dop alcătuit din sebum şi resturi celulare, care astupă canalul ‘excretor al glandelor sebacee de la nivelul feţei, întîlnit în special în acneea juvenilă; (fam.) punct negru. COMEMORA (< fr., lat.) vb. I tranz. A celebra solemn Amintirea unei personalităţi sau a unui eveniment important. COMEMORATIV, -A (< fr.) adj. Care evocă amintirea unui fapt însemnat, a unei personalităţi etc COMENDUIRE (< comendul. înv. „a co-manda“) s.f. Organ militar însărcinat cu supravegherea îndeplinirii regulamentare a serviciu- 427 COMISIUNEA tui de gardă, cu păstrarea ordinii şi a disciplinei militare într-o localitate (c de garnizoană), într-o unitate militară (c. de unitate), într-c staţie de cale ferată (c. de staţie) etc. COMENIUS (Jan Amos KOMENSKY) (1592—1670), pedagog ceh. Episcop al comunităţii protestante a „fraţilor boemi". Fondatorul pedagogiei moderne şi al didacticii ca disciplină de sine stătătoare. A conceput procesul instruc-tiv-educativ ca un sistem în patru trepte, potrivit vîrstelor de dezvoltare a omului, pentru fiecare grupă de şase ani de viaţă, pînă la 24 de ani: şcoala maternă, şcoala elementară, gimnaziul şi învăţămîntul academic. A introdus învăţămîntui colectiv pe clase şi a stabilit sistemul de predare pe lecţii, cu orare şi planuri zilnice, lunare şi anuale („Didactica magna"). Cărţile sale au cunoscut numeroase ediţii şi în România. COMENSUALISM (COMENSALiSM) (< fr., {sj lat. m. commensalis „comesean") s.n. (BIOL.) Formă specifică de relaţii nepermanente între doi indivizi din specii diferite, în care unul (comensalul) trăieşte pe seama gazdei fără a-i aduce prejudicii esenţiale (ex. crabii din interiorul unor scoici); metabioză (1). COMENSURABIL, -A (< fr., lat.) adj. (Despre două sau mai multe mărimi) Care pot fi măsurate cu aceeaşi unitate de măsură, valorile lor fiind multiplii întregi ai unităţii folosite COMENTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A interpreta o-situaţie, un eveniment etc; p. ext a discuta, a interpreta, a răstălmăci faptele sau spusele cuiva. 2. A analiza, a interpreta critic o operă literară, istorică, un articol de lege etc COMENTARIU (< fr., lat.) s.n. 1. Apreciere (critică) a unei situaţii, a unui eveniment etc, explicare, explicaţie; material publicistic pr©* zentînd o asemenea apreciere (ex.xc. extern). 2. Parte a aparatului critic al unei opere ştiinţifice sau literare, aparţinînd editorului, care explică şi interpretează conţinutul de idei. stabileşte coordonatele istorice ale elaborării, filiaţii, emite judecăţi de valoare, consemnează date biobibliografice. 3. (INFORM.) Linie de program explicativă, fără valoare de instrucţiune. COMENTATOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şî f. Autorul unui comentariu literar, istoric juridic etc. HSpec. Ziarist care comentează ştiri de actualitate. COMERCIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine comerţului, privitor la comerţ; din comerţ, negustoresc □ Capital c. = capital care funcţionează în sfera circulaţiei mărfurilor, prin intermediul căruia se obţine profitul comercial. Societate c. = entitate economică cu personalitate juridică, înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie, posesoare de capital propriu şi patrimoniu (garanţii pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale) a cărei activitate se desfăşoară în sfera producţiei, circulaţiei mărfurilor şi serviciilor. Politică c. — componentă a politicii economice, reprezentînd ansamblul modalităţilor şi pîrghiilor de intervenţie a statului asupra structurilor economice pentru orientarea relaţiilor comerciale interne şi externe în sensul realizării obiectivului urmărit. COMERCIALIZA (< fr.) vb. I tranz. A pune în yînzare, a face să devină obiect de comerţ (o marfa, un bun etc). COMERCIANT, -Â(< it.) s.m. şi f. Persoană care se ocupă cu comerţul; negustor. □ C. intermediar = firmă angrosistă sau detailistă care cumpără sau ia în posesie mărfuri în scopul recomercializării. COMERŢ (< lat. commercium, it. comertio) s.n. Schimb de produse prin vînzare-cumpărare; ramură a economiei naţionale în cadrul căreia se desfăşoară circulaţia mărfurilor; realizează legătura dintre producţie şi consum. DC. interior — schimbul de mărfuri din interiorul unei ţări. C. cu ridicata (sau angro) = formă de c care constă în cumpărarea-vînzarea unor mărfuri în cantităţi mari şi care de obicei face legătura dintre marile unităţi producătoare şi comerţul cu amănuntul. C. cu amănuntul (sau en detail) = formă de c. care cuprinde vînzarea prin magazine, restaurante etc. a mărfurilor direct consumatorilor. C. cooperatist = formă de comerţ în care 'schimbul de mărfuri prin intermediul vînzării-cumpărării este realizat de unităţi specializate ale cooperaţiei. C. exterior = schimbul de mărfuri între ţări; importurile şi exporturile pe care le face o ţară. C.e. este o formă de participare a ţărilor la diviziunea internaţională a muncii. C. invizibil = intrări sau ieşiri de valută reprezentînd plata serviciilor prestate unei ţări de către o altă ţară; plăţi pentru transporturi maritime şi de tranzit, pentru operaţii de asigurare, pentru operaţii de credit (dobînzi, comisioane), pentru acţiuni şi servicii turistice, salarii etc COMES, Liviu (n. 1918, Şerel, jud. Hunedoara), compozitor român. Prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Muzică simfonică, de cameră, corală şi pentru copii. COMESEAN, -A (cf. mesean) s.m. şl f. Persoană care stă la masă împreună cu altcineva, care mănîncă la o masă comună; conviv. COMESTIBIL, -A (< fr.. lat.) adj. Care se poate mînca, bun de mîncat. COMETĂ (< fr., lat., gr. kometes „stea cu plete") s.f. Corp ceresc alcătuit dintr-un nucleu solid şi luminos înconjurat de o masă difuză de gaze şi pulberi, care uneori se prelungeşte sub forma unei cozi îndreptate în sens opus Soarelui 'din cauza vîntului solar; (pop.) stea cu coadă. COMIC, -A (< fr., lat.) adj., s.m., s.n. 1. Adj. Care aparţine comediei1, privitor la comedie. Bl Care stîrneşte rîsul; hazliu, vesel; ridicol. 2. S.m. Actor de comedie. 3. S.n. Categorie estetică în a cărei sferă intră actele, situaţiile sau personajele, din viaţă sau din artă, care provoacă rîsul. •COMICĂRIE (< comic) s.f. Faptă, situaţie care provoacă rîsul; caraghioslîc. COMICS (cuv. 4engl.) s.n. pl. Povestiri în imagini, iniţial pentru copii, prezentate sub forma unor desene seriale însoţite de texte succinte. Publicate la sfîrşitul sec 19 în S.U.A., în gazete, cu timpul sînt editate şi în broşuri, subiectele distractive fiind înlocuite de cele cu superman, cow-boy, orori şi crime. Sin. bandă desenată COMILLA, oraş în Bangladesh, la SE de Dhaka; 184,1 mii loc (1981, cu suburbiile). Ind. bumbacului, iutei, alim. şi a chibriturilor. Centru comercial (orez). COMINATORIU, -li (< fr., lat. m.) adj. (DR.; despre o măsură luată de un organ de jurisdicţie) Care constrînge o persoană la săvîrşirea sau la abţinerea de la săvîrşirea unui act sau fapt. □ Daune cominatorii = sumă de bani ce urmează a se plăti, de obicei zilnic, de către o persoană pînă la executarea obligaţiei ce-i revine. COMINTERN v. internaţionala a lll-a Comunistă. COMINUTIVĂ (< fr., lat.) adj. Fractură ~ = fractură multiplă cu producere de fragmente osoase (eschiie). COMIS1 (< ngr.) s.m. (în ev. med. în Ţara Românească şi în Moldova) Mare dregător care avea în grija sa caii şi grajdurile curţii domneşti, precum şi aprovizionarea cu furaje- COMIS2 (< fr) s.m. ~-voiajor v. voiajor. COMISAR (< fr., rus.) s.m. 1. Persoană învestită de către o autoritate superioară cu împuterniciri speciale; mandatar. □ înalt c. = reprezentant diplomatic permanent care reprezintă un stat al Commonwealth-ului în oricare alt stat membru al acestuia (cu excepţia Marii Britanii) sau care reprezintă Marea Britanic într-un stat membru al Commonwealth-ului. V. şi guvernator general. C. al ^poporului = (în U.R.S.S., între 1917 şi 1946) membru al guvernului Uniunii Sovietice ■ (EC.) Persoană desemnată de acţionarii unei societăţi pe acţiuni pentru controlul conturilor societăţii. 2. (în vechea organizare administrativă a României) Ofiţer de poliţie, şef al unui comisariat. COMISARIAT (< fr., rus.) s.n. (în vechea organizare administrativă a ţării) Secţie a poliţiei orăşeneşti condusă de un comisar; p. ext. localul acesteia. COMISIA DUNĂRII, organizaţie internaţională guvernamentală, cu sediul la Budapesta, creată în 1948, în scopul coordonării şi executării unor lucrări de interes comun pe cursul navigabil al Dunării, precum şi al stabilirii unor reglementări unitare de navigaţie şi a unor recomandări pentru unificarea regulilor vamale şi sanitare. Membri fondatori: Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, Ucraina, Ungaria si U.R.S.S. (Austria a aderat în 1960, iar din 1957 — Germania are statutul de observator). COMISIA PENTRU OCROTIREA MONUMENTELOR NATURI!, instituţie înfiinţată în anul 1930, sub denumirea de Comisiu-nea Monumentelor Naturii; este afiliată Academiei Române (din 1950); are sarcina de a inventaria monumentele naturii şi de a adopta măsuri pentru ocrotirea lor. Pînă în prezent a delimitat c. 400 de rezervaţii naturale (ex. Parcul naţional Retezat, Poliţa cu Crini din Ceahlău, Valea Fagilor din N M-ţilor Măcin, Pădurea Letea, lacul şi pîrîul Peţea etc) şi a declarat monumente ale naturii o serie de elemente floristice (ex. laleaua Cazanelor, floarea de colţi) şi faunistice (ex. rîsul, nagîţul, ciocîntorsul). C. a propus, pe baza unor studii fundamentate, constituirea a încă fl parcuri naţionale (Rodna, Călimani, Ceahlău, Piatra Craiului, Delta Dunării ş.a.) realizate în 1990 şi reglementarea prin legi a protecţiei mediului înconjurător COMISII (< fr., germ., rus.) s.f. (DR.) 1. Colectiv organizat avînd sarcina de a desfăşura sau coordona o anumită activitate (ex. c electorală, c. de împăciuire, c. de examinare etc). □ C. parlamentară = organ alcătuit din senatori, deputaţi şi experţi avînd atribuţii de avizare a unor acte normative ’sau hotărîri ce urmează a fi adoptate ori pentru elucidarea unor situaţii (ex. c. juridică, c. pentru agricultură etc.). 2. Organizaţie internaţională (ex. C. Dunării) sau organ al unei organizaţii internaţionale (ex. c pentru drepturile omului din cadrul O.N.U.). 3. Grup de persoane, alese de o adunare sau numite de o autoritate, în vederea hotărîrii şi executării unor sarcini speciale (la un congres ştiinţific, pentru susţinerea unei teze de doctorat etc). COMISION (< fr.) s.n. t. însărcinare dată unei persoane de a procura sau de a transmite ceva; serviciu făcut cuiva în urma unei astfel de însărcinări. 2. (EC.) Sumă de bani, de regulă forfetară, reprezentînd plata unui mandatar sau comisionar. □ Contract de c. — contract de mandat în temeiul căruia o persoană săvîrşeşte anumite acte juridice în numele său, dar pe socoteala altei persoane (ex. depunerea unor bunuri în consignaţie în vederea vînzării), fie că face sau nu cunoscută calitatea sa de mandatar. COMISIONAR (< fr.) s.m. f. Persoană care se ocupă cu transmiterea de scrisori, pachete etc pe cale particulară. 2. (DR.) Partea din contractul de comision care săvîrşeşte acte juridice în numele său, dar pe socoteala altei persoane. 3. Persoană care efectuează acte de vînzare-cumpărare în contul alteia sau în contul unei firme, primind în schimb un comision (2) (procent din valoarea tranzacţiilor sau sumă fixă). COMISIUNE (< lat. m. comissio) s.f. (DR.) Săvîrşire a unei acţiuni oprite de lege. COMISIUNEA ISTORICA A ROMÂNIEI, comisie ştiinţifică înfiinţată în 1910 d< către Spiru Haret, cu scopul de a publica izvoarele istoriei naţionale. A funcţionat pînă în 1938; a editat „Buletinul Comisiunii Istorice a *Româ-niei“. f COMISIUNEA MONUMENTELOR ISTORICE, comisie înfiinţată în 1892 cu menirea de a inventaria, studia, păstra şi restaura ^monumentele istorice. Din 1908 a editat un buletin, în care erau publicate studii şi articole despre monumentele istorice ale trecutului (elaborate de N. lorga, D. Onciul, V. Pârvan, T. Maiorescu, COMiSORIU 428 Gr. Tociiescu, Gr. Cerchez ş.a.). Sarcinile ei sînt preluate astăzi de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor istorice, de pe lîngă Ministerul Culturii. COMISORIU, -IE (< fr.) adj. (DR.) Care duce la desfiinţarea unui contract. □ Pact c. = clauză cuprinsă într-un contract, prin care se prevede că, dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile, contractul va fi desfiinţat de drept, cu efect retroactiv. COMISSIONA, Sergiu (n. 1928, Bucureşti), dirijor român. Stabilit în S.U.A. A dirijat orchestra Operei Române, orchestrele simfonice din Haifa. Gttteborg, Băltim ore, Stockholm ş.a. COMISURA (< fr.; {s} lat. commissura „legătură, încheietură") s.f. (ANAT.) 1. Punct de unire a două formaţii anatomice (ex. c. buzelor, c pleoapelor, c gurii). 2. Fascicul de fibre nervoase care uneşte două regiuni simetrice ale emisferelor cerebrale (c. cerebrală) sau ale altor segmente din sistemul nervos central. COMIŞANI, com. în jud. Dîmboviţa; 5 660 loc (1991). lazuri şi heleşteie. COMIŞEL, Emilia (n. 1913, Ploieşti), etno-muzicolog român. Prof. univ. ia Bucureşti. Studii de analiză structurală şi stilistică, monografii de folclor muzical; realizatoare a ediţiei critice de Opere ale lui Constantin Brăiloiu. COMITAT (< germ., fr.) (în urtfele, state) Unitate administrativ-teritorială; district. COMITE1 (< lat. comes, -Itis) s.m. Conducător *âl unui comitat. COMITE2 (< lat. comlttere) vb. III tranz. A face, a sfvîrşi (o greşeală, o faptă rea etc); spec a se face vinovat de o comisiune. COMITENT (< it., germ.) s.m. (DR.) Persoană care însărcinează pe o alta (prepus) să săvîrşească anumite acte sub controlul şi după directivele sale. COMITET (< rus., fr.) s.n. 1. Organ de conducere colectivă a unor organizaţii politice, de stat, obşteşti eţc. 2. Comitetele centrale ale Unirii — organe politice înfiinţate la laşi şi Bucureşti,. în 1856, pentru coordonarea luptei pentru Unire; pe plan judeţean activau comitetele unioniste. COMITETUL INTERNAŢIONAL AL CRUCII ROŞII v. Cruce» Roşie Internaţi* nală. COMITETUL INTERNAŢIONAL OLIMPIC (C.I.O.). organ suprem al mişcării olimpice internaţionale avînd atribuţia de a asigura desfăşurarea regulată a Jocurilor Olimpice, de a încuraja organizarea competiţiilor de amatori, de a orienta şi a menţine sportul în spiritul idealului olimpic, încurajînd şi consolidînd prietenia între sportivii tuturor ţărilor. A fost înfiinţat la 23 fiunie 1894 de Pierre de Couber-tin. Este alcătuit din membri ai comitetelor naţionale olimpice, afiliate lui. COMITETUL OLIMPIC ROMAN (C.O.R.), organ înfiinţat în anul 1914, avînd ca principal scop dezvoltarea şi protejarea mişcării olimpice şi a sportului amator. Afiliat la Comitetul Internaţional Olimpic. Comodă Lacul Como COMITIA (cuv. lat.) s.f. (în Roma antică în perioada republicii) Adunări ale poporului cu atribuţii politice, legislative, judecătoreşti şi religioase. COMIŢIAL, -A (< fr., lat.) adj., s.m. şi s.f. 1. Adj. Referitor la comiţiile din vechea Romă. 2. S.m. şi f. Persoană care suferă de epilepsie. 3. Adj. Criză c. = sindrom cerebral caracterizat prin apariţia unor tulburări de ordin motor, senzitiv, senzorial, vegetativ sau psihic precedate de pierderea cunoştinţei; se întîlneşte în epilepsie. COMLCfŞU MARE, com. în jud. Timiş; 4 783 loc (1991). Staţie de c.f. COMMEDIA DELL*ARTE (loc. it.) Comedie convenţională cu măşti şi personaje fixe, specifică teatrului italian din Renaştere. Scrisă pe subiecte comice, tragicomice sau pastorale după un scenariu-schemă, ce permitea improvizaţia cu trăsături de bufonadă. Personajele purtau măşti tipice slugile. Brighella, Serveta, Arlechinul, Pulcinella, Căpitanul Spaventa, Pantalone, Doctorul şi cuplul de îndrăgostiţi, singurii care apăreau cu chipul real. A exercitat o influenţă hotărîtoare asupra teatrului european, asupra creaţiei lui Moliâre, Goldoni ş.a. şi a dispărut la mijlocul sec. 18. Se mai numeşte commedia a soggetto sau a canovaccio. COMMODUS (Marcuş Aurelius Commo-dus Antoninus), împărat roman (180—192 d.Hr.). Fiul lui Marc Aureliu. A instaurat un regim de teroare şi de corupţie. A murit asasinat. COMMONWEALTH [camanuel0] 1. De numirea statului englez în perioada republicii (1649—1660). 2. ~ of Nations (Comunitatea de Naţiuni), asociaţie de state, cu sediul la Londra, creată în 1926 (pînă în 1947 s-a numit Comunitatea Britanică de Naţiuni), în scopul conlucrării pe plan politic, economic social şi cultural între Marea Britanie şi fostele sale colonii, care şi-au dobîndit independenţa. Organele principale sînt: Conferinţa şefilor ,de stat şi de guvern. Secretariatul şi peste 50 de organisme specializate în domeniile agriculturii, ştiinţei şi tehnologiei, sănătăţii, educaţiei, informaţiei, comunicaţiilor, juridic etc Are 50 de membri (1991) dintre care 26 de republici (Bangladesh, Bots-wana. Cipru, Dominica, Gambia, Ghana, Guyana, India, Kenya, Kiribati, Maiawi, Maidive, Malta, Namibia, Nigeria, Seychelles, Sierra Leone, Singapore, Sri Lanka, Tanzania, Trinidad şi T o bag o, Uganda, Vanuatu, Zambia, Zimbabwe; Nauru este membru special), şapte monarhii (Brunei. Lesotho. Malaysia, Marea Britanie. Samoa, Swaziland. Tonga) şi 16 state în care, de ture, şeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general, dar care, de facto, sînt conduse de parlamente şi guverne naţionale (Antigua şi Barbuda, Australia, Bahamas, Barbados, Belize, Canada, Fiji, Grenada, jamaica. Mauritius, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guinee, Saint Christopher şi Nevis, Şaint Lucia, Saint Vincenţiu şi Grenadine. insulele Solomon; Tuvalu este membru special). Din Ci mai fac parte şi terit. dependente şi neautonome administrate de statele membre. COMMYNES (COMMINES [cominj), Phi-lippe de (c 1447—1511), cronicar şi om politic francez. Consilier al iui Carol Temerarul, Ludovic XI, Carol VIII şi Ludovic XII. „Memoriile" sale se referă la perioada anilor 1464—1498. COMNEN, dinastie de suverani ai Imp. Bizantin (1057—1059 şi 1081—1185), întemeiată de Isaac Comnen, şi ai Imp. din Trapezunt (1204—1461), ca Mari Comneni. COMO 1. Lac navigabil, de baraj morenic în N Italiei, la poalele Alpilor, la 203 m alt., traversat de rîul Adda; 145,9 km2. Ad. max.: 410 m. Pescuit. Zonă turistică şi de sporturi nautice 2. Oraş în N Italiei (Lombardia) pe ţărmul lacului cu acelaşi nume 165 mii loc. (1987, cu suburbiile). Ind. mătăsii şi a prelucr. lemnului. Staţiune climaterică. Catedrală (sec. 14—16). COMOARA, numele popular al stelei Pollux din constelaţia Gemenii. COMOARA (< sl.) s.f. 1. Bani sau obiecte preţioase "ascunse în pămînt sau uitate şi descoperite întîmplitor; tezaur. 2. P. ext. (Mai ales la pl.) Avere, avuţii, bogăţii. 3. Fig. Ceea ce este scump, de preţ pentru cineva, ceea ce produce u,n bine. o mulţumire cuiva. COM9D, -A (< fr., lat.) adj. 1. De care te poţi folosi uşor şi cu plăcere; plăcut, confortabil. ■ Tihnit, liniştit. 2. (Peior., despre oameni) Care nu vrea să facă eforturi; p. ext. leneş, indolent. COMODţT (< fr.; {sj lat. commodatus „împrumutat") s.n. (DR.) împrumut de folosinţă (ex. împrumutul unei cărţi dintr-6 bibliotecă). COMODA (< fr.) s.f. Mobilă cu sertare mari, suprapuse, în care se păstrează lenjeria; scrin. COMODITATE (< fr., lat.) s.f. 1. însuşirea de 4 fi comod (1); confort. 2. (Peior.) Atitudinea unei persoane comode, leneşe. 3. (INFORM.) C. în exploatare = parametru de performanţă al unui sistem de calcul, caracterizînd efortul şi timpul cerut pentru rezolvarea unei probleme pe calculator, inclusiv efortul cerut pentru operarea calculatorului. 429 COMPAS 44° INSULELE CORfiORE —nrt kkw w- 0 50 100 km -Mitsamiouli- pi | Gracde Comore - - jaj _ Moronifo . A., KAITH1U_ A.*- -^if-oumDOuni Panda - f ^soue Mutsamudufy-1;A nj o u a n 1— Oima A 1 (N7W9flli I M nhpli v 1, 1V a ICI! ^ ^ MOya-iaAntsahe ^ -7T--, amouîzoii - ....... QMnQOftiV^Dzaoudzi. ^ Boeni^yBan&efT' !.Mayotte ţrr.j W\0Z3U\D\G—— 44“ COMODORO RIVADAVIA, oraş în Argentina' centrală, port la Oc. Atlantic (C. de San Jorge); 96,8 mii loc. (1980). Expl. de petrol şi gaze naturale. Rafinării de petrol; metalurgia zincului şi a cuprului. Universitate. COMOR subst. (ZOOT.) Varietate a rasei de 01 caracul, cu lînă de culoare maro-roşcat. COMORE, Republica Federală Islamică a Comorelor, stat în V Oc. Indian, în arh. cu acelaşi nume, la NV de ins. Madagascar; 2,2 mii km2; 448 mii loc. (1989). Cap.: Moroni. Limbi oficiale: araba şi franceza. Ins. pr.: Grande CM Ânjouan, Moheli. Insulele au aspectul unor platouri vulcanice (alt. 300—600 m), uşor fragmentate şi dominate de numeroase conuri vulcanice (alt. max. Mt. Karthala, vulcan activ, 2 361 m). Climă tropical-oceanică. Supr. cultivată (44,9%) este ocupată de plantaţii de bananieri, arbori de cafea, cacao, vanilie; pentru consumul intern se cultivă orez, porumb, batate, manioc. Fabrici de ciment, uleiuri aromate vegetale, rom. Creşterea ovinelor, bovinelor şi caprinelor. Pescuit: 5,5 mii t (1988). Nu are căi ferate. Căi rutiere: 765 km. Moneda: 1 franc C.F.A. = 100 centimes. Exportă scorţişoară şi vanilie (c. 80%), uleiuri vegetale aromate, cuişoare, copra ş.a. şi importă produse petroliere, orez, carne şi produse din carne, zahăr ş.a. — Istoric. Posesiune franceză din 1886. în 1968 obţine o largă autonomie internă. în urma unui referendum se proclamă la 6 iui. 1975 republică independentă. în 1976, Franţa a organizat un referendum în ins. Mayotte, parte integrantă a C., majoritatea populaţiei pronun-ţîndu-se pentru menţinerea statutului de „colectivitate teritorială". Referendumul a fost condamnat de O.N.U., Adunarea Generală a organizaţiei cerînd restabilirea suveranităţii C. asupra insulei. Potrivit Constituţiei din 1978, puterea executivă este deţinută de preşedinte, care este şi prim-min., iar cea legislativă de Adunarea Legislativă. COMORIN, cap în India în extremitatea de S a Pen. Hindustan, situat la 8°04’ lat. N şi la 77°34’ long. E. Navigaţie periculoasă, datorită recifelor coraligene. COMOSICUS, rege geto-dac şi mare preot din Transilvania (sec. 1 î.Hr.). Unul dintre urmaşii lui Burebista. COMOŞTENITOR (< moştenitor, după fr.) s.m. (DR.) Persoană care are, în temeiul legii, dreptul de a veni la o moştenire alături de alte persoane; coerede. COMOŢSE (< fr., lat.) s.f. 1. Perturbare puternică a stării unui organ determinată de o lovire sau cădere, constînd în suprimarea temporară sau permanentă a funcţiei sale, fără a se evidenţia o leziune anatomică aparentă. □ C. cerebrală — tulburare consecutivă unui traumatism cranio-carebral închis. 2. Fig. Emoţie violentă. COMPACITATE (< fr.) s.f. Raportul dintre greutatea specifica aparenta a unui material granular sau poros şi greutatea lui specifică reală. COMPACT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care se compune din particule strîns legate între ele; îndesat, dens; fără goluri. □ (POLIGR.) Caractere compacte = litere aldine. H (Despre un grup de oameni, o mulţime etc.) Numeros şi des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric) întunecat, întunecos. 3. (MAT.) Mulţime c. = mulţime care conţine punctele &'■ aderente. Interval c. ~ interval închis. COMPACT“DISC (< engl.) s.n. Aparat de redare a sunetelor, avînd proprietăţi de înaltă fidelitate şi rezistenţă în timp a înregistrărilor, folosind pentru redare reflexia optică a unei raze laser pe suprafaţa unui disc din material metalic (argint) cu diametrul de 12 cm. COMPACTARE (după fr. compactage) s.f. Operaţie de îndesare a pămîntului, a materialelor etc. cu ajutorul compactorului. COMPACTOMETUU (< fr.) s.n. Aparat pentru măsurarea gradului de afînare a solului. COMPACTOR (< fr.) s.n. Utilaj folosit la îndesarea umpluturilor de pămînt, a stratului de la suprafaţa unui teren, a unei şosele etc. folosind căderea liberă a unei piese grele (maiul mecanic), greutatea proprie (e. cu pneuri). COMPANIA INDSILO^ ORIENTALE 1. Companie comercială engleză, întemeiată în 1600 de un grup de negustori londonezi pentru comerţul cu India, SE Asiei şi China. A avut un rol hotărîtor în expansiunea colonială britanică în această parte a lumii; şi-a încetat activitatea în 1858. 2. Companie comercială olandeză, întemeiată în 1602; a avut un rol hotărîtor în crearea imp. colonial olandez; şi-a încetat activitatea în 1798. 3. Companie comercială franceză, întemeiată în 1664 şi organizată din iniţiativa lui Colbert în scopul instituirii monopolului francez asupra comerţului cu india; în 1719 a fuzionat cu Compania Occidentală, întemeiată de John Law. Şi-a încetat activitatea în 1794. COMPANIE1 (< fr,} s.f. 1. Tovărăşie, însoţire. 2. 5rup de persoane care-şi petrec timpul împreună; societr^. 3. Mare întreprindere constituită sub fon„â de societate (industrială, comercială, de transporturi). COMPANIE2 (< pol.) s.f. Subunitate militară organizată*pe plutoane şi care intră, de reguiă, în compunerea batalionului. □ C. de onoare ::~ denumire a unei companii cînd îndeplineşte rolul de gardă de onoare. COMPARA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) asemăna, \ (se) confrunta (punîndu-se faţă-n faţă fiinţe sau lucruri). COMPARAT, -Ă (< compara) adj. (Despre discipline ştiinţifice) Care studiază prin comparaţie, care foloseşte metoda comparaţiei (ex. gramatică e., literatură c.)* COMPARATiSM (< fr.) s.n. Metodă de cercetare a raporturilor dintre diferite literaturi naţionale, urmărind evidenţierea influenţelor, a circulaţiei temelor şi motivelor, afinităţile istorico-tipologice etc. Inaugurată î* sec. 18, ca direcţie de cercetare, s-a fundamentat ştiinţific în sec. 19, prin contribuţiile lui F. Baldensper-ger, G. Lanson, P. van Tieghem, R. £tiemble ş.a COMPARATIV, -Ă (< fr., lat.) Care este bazat pe comparaţie, care stabileşte sau serveşte pentru o comparaţie. □ Grad c. (şi subst.) ~ formă a adjectivului şi a adverbului care exprimă o însuşire a unui obiect sau â unei acţiuni într-un grad mai intens ( c.„ de superioritate), mai slab (e de inferioritate) sau ega! (c. de egalitate) în raport cu alt obiect sau altă acţiune care posedă aceeaşi calitate. Metodă c. = metodă de cercetare în lingvistica istorică, constînd în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nescrise, prin compararea metodică a unor fapte corespunzătoare de mai tîrziu, din diferite limbi existente. COMPARATOR (< fr.) s.n. 1. Instrument de măsurat care serveşte la compararea a două mărimi între ele sau ia determinarea abateri) unei mărimi faţă de o alta, considerată etalon. 2. Aparat pentru măsurarea defazajului şi a raportului dintre amplitudinea a două tensiuni sinusoidale. 3. (ELT.) Schemă legică combinaţio-nală care analizează raportul în care se află două mărimi binare de la intrările sale şi furnizează la ieşire un semnal corespunzător acestui raport. □ C. diferenţial = element fundamental al unui sistem de reglare automată, ce compară prin diferenţă mărimea de referinţă cu mărimea de măsurat. COMPARAŢIE (< iat. comparatio, după fr.) s.f. t. Operaţie logică prin care se stabilesc asemănările şi deosebirile dintre obiecte şi noţiuni. □ Termen de c. = cuvînt, expresie sau noţiune care serveşte pentru a compara ceva. 2. Procedeu stilistic elementar, care constă în asocierea a doi termeni (obiecte, personaje, acţiuni), pe baza însuşirilor comune, în vederea reliefării însuşirilor primuKK termen. Da obicei, termenii de comparat «-înt legaţi între es printr-o conjuncţie (ca, precum), in lipsa conjunc ţiei, c este eliptică şi se apropie de metafora COMPARS (< it.) (UT.) Personaj mut sau care joacă un rol foarte mic într-o piesă de teatru. COMPARTIMfMT (< fr.) s.n. 1. Parte a unui spaţiu delimitat de rest prin pereţi despărţitori. S Diviziune obţinută prin împărţirea unei suprafeţe plane. 2. Sferă, sector, domeniu (de activitate). COMPARTIMENT^ (< fr.) vb.. I tranz. A împărţi în compartimente. COMPAS (< fr., 2. germ.) s.n. 1. Instrument de măsurat şi de trasare a cercurilor sau arcelor COMPASIUNE 430 de cerc, format din două braţe articulate prevăzute cu două vîrfuri ascuţite sau cu un vîrf şi cu un dispozitiv de desenat (trăgător, creion, cretă etc). □ C. forestier = după (2). ■ Circumferenţiar. 2. (NAV.) Busolă marină. 3. (AV.) C. giroscopic = girodirecţional. COMPASIUNE (< fr., lat.) s.f. Stare psihică de receptivitate şi sensibilitate în care se manifestă atît sesizarea cît şi coparticiparea afectivă la suferinţa sau nefericirea altei persoane; milă, compătimire. COMPATIBIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care poate exista împreună cu altceva, care se împacă cu ceva (într-o anumită situaţie); corespunzător, potrivit. ■ (Despre o calitate, o funcţie etc) Care se poate exercita simultan ct^ altceva. □ Sistem c. = sistem care poate fi conectat cu aite sisteme de natură diferită. 2. (Despre o ecuaţie sau un sistem de ecuaţii) Care admite soluţii. COMPATIBILITATE (< fr.) s.f. 1. Faptul de a fi compatibil; însuşire a tot ce e compatibil; potrivire. 2. .(LOG.) Raport între două enunţuri care nu se exclud reciproc 3. (MAT.) Proprietate a unui sistem de relaţii (ex. ecuaţii, inegalităţi etc.) de a fi compatibil, părţile saie neexcluzîndu-se una pe cealaltă. 4. (MED.) Calitate care nu exclude altă calitate sau proprietate (ex. transfuzarea sîngelui de grupa 0 la persoane care au o altă grupă de sînge). C> priveşte şi administrarea simultană^, două sau mai multe medicamente. COMPATRIOT. «OAT (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană din aceeaşi ţară cu altcineva, considerată în raport cu acesta. COMPAYR£ [copere], GabHe! (1843-1913), pedagog francez. Xutor ai unor cunoscute lucrări de istorie a pedagogiei („istoria critică a doctrinelor educative în Franţa, începînd cu sec. al XVI-lea", „Istoria pedagogiei"). COMPĂREA (după fr. comparaître) vb. II intranz. (DR.) A apărea în faţa unui organ de jurisdicţie ca inculpat sau ca martor. COMPĂTIMI (< pătimi, după fr.) vb. IV tranz. A avea sau a manifesta miîă, compasiune faţă de suferinţele cuiva; a deplînge. COMPENDIU (< fr.; Ist. compendium „economie") s.n. Expunere sintetică a unei lucrări, a unei discipline sau a unei concepţii; conspect (3); publicaţie care reprezintă o asemenea expunere. COMPENSA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A înlocui ceva consumat sau cheltuit prin altceva (de aceeaşi valoare); a completa ceva insuficient cu altceva; a echilibra. ■ A îndrepta un rău printr-un bine. 2, (DR.) A acoperi o pagubă; a despăgubi. 3. (FIZ.) A micşora sau a anula efectul unei anumite acţiuni. ■ A aplica corecţii rezultatelor unor determinări afectate de erori. COMPENSARE (< compensa) s.f. 1. Acţiunea de a compensa şi rezultatul ei. 2. (PSIH.) Restabilirea echilibrului proceselor psihice şi psihoflziologice prin reacţii sau impulsuri orientate în sens opus. Noţiunea este folosită mai cu seamă în cadrul psihologiei abisale (A. Adler, C.G. Jung). 3. (EC.) Stingerea fără plată în numerar a unor datorii reciproce (între întreprinderi, persoane, ţâri) în măsura în care aceste datorii se acoperă între ele. 4. (ELT.) Reducere sau anulare a tensiunii electrice aplicate unui circuit cu ajutorul unei tensiuni electromotoare suplimentare, egaie şi de semn contrar, introduse în acest scop. □ Compensarea puterii reactive = reducere sau anulare a puterii reactive absorbite de un receptor sau consumator de la reţea pr intr-o putere reactivă de semn contrar; se realizează cu ajutorul compensatoarelor (3). 5. (MED.) Mecanism biologic de menţinere a funcţiilor vitale ale organismului în caz de lezionare sau de tulburare funcţională grava a unor organe prin modificări secundare care restabilesc echlibrui (ex. c. cardiacă, c. renală). COMPENSATOR, -OARE (< fr.) adj., s.n. 1. Adj. Care compensează; (despre aparate, dispozitive sau mărimi) care compensează un anumit efect în vederea menţinerii unui anumit regim. 2. S.n. Sistem tehnic care poate efectua compensarea variaţiei unei mărimi în vederea realizării unui anumit regim de funcţionare. 3. S.n. Maşină electrică rotativă, folosită pentru îmbunătăţirea factorului de putere în reţelele de curent alternativ. 4. S.n. Instrument electric de măsură bazat pe metoda compensării (4), destinat măsurării cu precizie ridicată a mărimilor electrice (ex. tensiuni, puteri etc.). 5. Adj. (DR.) Care duce la repararea unei pagube. □ Daune compensatorii = sumă de bani ce se plăteşte de către debitor creditorului pentru a-i acoperi pagubele rezultate din neexecutarea unei obligaţii. COMPENSAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Faptu! de a compensa; concr. ceea ce serveşte pentru a compensa ceva; răsplată, despăgubire. 2. (DR.) Mijloc de stingere a două obligaţii reciproce avînd ca obiect, fiecare, bunuri de acelaşi fel. în funcţie de modalitatea de stabilire, c poate fi legală, convenţională sau judiciară. COMPETENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre persoane) 1. Care este bine pregătit într-un anumit domeniu; care este capabil, în măsură să judece bine un anumit lucru; priceput, destoinic. 2. (DR.) Care desfăşoară o activitate în cadrul competenţei sale legale. COMPETENŢĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Capacitate a unei persoane sau a unui grup de a interpreta un fenomen, de a soluţiona o problemă, de a lua o decizie sau de a efectua o acţiune; pricepere. 2. (DR.) Sferă de atribuţii recunoscută de lege unui organ sau unei organizaţii în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor (ex. c. organelor administrative, c. organelor de jurisdicţie). □ Expr. A fi de competenţa cuiva — a intra în atribuţiile cuiva. A-şi declina competenţa — a se declara fără autoritatea sau fără pregătirea necesară sau îndreptăţirea legală pentru a soluţiona o problemă sau un litigiu. COMPETITIV, -A (< fr.) adj. 1. Susceptibil de a suporta concurenţa (ex. marfă c., întreprindere c). 2. Unde se poate concura (ex., piaţă c). COMPETITIVITATE (< competitiv) s.f. Caracteristică a unui produs sau a unei întreprinderi de a face faţă concurenţei unor produse sau întreprinderi similare pe o anumită piaţă. □ Competitivitatea preţurilor = aprecierea puterii de penetrare a produselor unei ţări pe o terţă piaţă, reprezentată de raportul procentual dintre indicele preţurilor ţărilor concurente şi cel al preţurilor produselor exportate. C. structurală — aprecierea gradului de specializare a unei ţări astfel încît să-i fie asigurat un excedent sau un echilibru comercial durabil prin rata acoperirii exporturilor şi coeficientul de specializare. COMPETITOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f. Candidat, concurent. 9 COMPETIŢIE (< fr., lat.) s.f. Concurs, întrecere (sportivă). £ Formă de interacţiune psiho-socială mutuală constînd în rivalitatea sau concurenţa dintre două sau mai multe persoane pentru atingerea unui scop indivizibil. C. poate fi orientată prin educare, spre cooperare, dar se poate transforma şi în conflict. BB (BIOL.) Relaţii antagonice între două sau mai multe organisme aparţinînd aceleiaşi specii (c. intraspecifică) ori unor specii diferite (c. interspecifică) care au aceleaşi cerinţe de mediu (hrană, adăpost, loc de trai). C. este cu atît mai puternică cu cît resursele mediului sînt mai reduse. Sin. concurenţă. COMPlţGNE [copien]. oraş în N Franţei (île-de-France), pe Oise; 62,8 mii loc. (1982, cu suburbiile). Conf., produse alim. şi chim. Biserica Saint-Jacques (sec. 13—15), primărie (sec. 16), castel (sec. 18). Muzeu. In apropierea oraşului, în pădurea cu acelaşi nume, lîngă localit. Rethondes, s-au semnat armistiţiul dintre puterile Antantei şi Germania (11 nov. 1918) şi cel dintre Germania şi Franţa (22 iun. 1940). COMPIL (< fr., lat.) vb. I tranz. A aduna fragmente sau idei din operele unor autori pentru a alcătui o lucrare nouă, fără o contribuţie personală, fi (Peiorativ). A plagia. COMPILARE (< compila) s.f. (INFORM.) Conversie a unui program exprimat într-un limbaj de nivel înalt într-un program exprimat în alt limbaj de programare, mai frecvent într-o formă direct executabilă de către un calculator, conversie însoţită şi de verificarea corectitudinii sintactice a programului iniţial. COMPILATE (Compilatae Constitutiones), colecţie de legi emise de Dieta Transilvaniei între 1653 şi 1669 şi adoptată în vremea principelui Mihail Apafi I. Continuă Aprobatele. COMPILATOR* -OARE (< fr., lat.) subst. 1. S.m. şi f. Persoană care compilează. 2. S.n. (INFORM.) Program care realizează compilarea; translator (3). COMPILAŢIE (< fr., lat.) s.f. Lucrare alcătuită din idei sau fragmente din operele altor autori, lipsită de originalitate. COMPLĂCEA (după fr. compiaire) vb. II refl. A se simţi bine într-o anumită situaţie; a se mulţumi cu o anumită situaţie fără a căuta s-o depăşească. COMPLEMENT (< fr., lat.) s.n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2. (LINGV.) Parte secundară a propoziţiei care determină un verb, un adjectiv sau un adverb, în funcţie de ceea ce exprimă, poate fi c. direct, c. indirect, c. intern, c. circumstanţial, c. de agent. 3. (MAT.) C. algebric (al unui element dintr-un determinant) = minorul sau opusul minorului elementului dat după cum suma dintre linia şi coloana elementului respectiv este pară sau impară. C. unui număr cu n cifre (reprezentat într-un sistem de numeraţie cu baza q) = diferenţa dintre puterea n a lui q şi numărul dat. 4. (MICROBIOL.) Categorie de factori de natură proteică nespecifică, prezentă în serul normal şi care se fixează pe complexele antigen-anticorp, ce provoacă în general liza antigenului celular, participînd astfel la procesul imunităţii; alexină. COMPLEMENTAR, -Ă (< fr.) adj. 1. Care complineşte, care completează. 2. (MAT.) Unghiuri complementare = două unghiuri a căror sumă este un unghi drept. □ (Substantivat, f.) Complementara unei mulţimi A în raport cu altă mulţime B — mulţimea elementelor care nu aparţin mulţimii A, dar aparţin lui B. 3. Culori complementare = două culori din spectrul luminii (una primară şi alta derivată) care suprapuse dau culoarea albă. COMPLEMENTARITATE (< fr.) s.f. însuşirea de a prezenta un cara&er complementar, de a fi alcătuit din părţi complementare. COMPLET, -Ă (< fr., lat.) adj., s.n. 1. Adj. Care conţine toate elementele necesare; întreg, desăvîrşit, deplin, exhaustiv. □ Opere complete = ediţie cuprinzînd toate operele unui scriitor. H (Despre un vehicul de transport în comun) Care are toate locurile ocupate; plin. 2. S.n. (DR.) Complet de judecată = colectiv alcătuit dintr-un număr fără soţ de judecători (şi de asesori) care iau parte la soluţionarea unui litigiu. COMPLETA (< fr.) vb. I tranz. A întregi, a împlini (un lucru incomplet). COMPLETARE (< completa) s.f. Acţiunea de a completa. ® (Concr.) Ceea ce se adaugă pentru a completa. COMPLETITUDINE (< fr.) s.f. (LOG.) Proprietate a unei teorii deductive necontradic-torii în care orice formulă este decidabilă. COMPLETJVĂ (< fr., lat.) adj. Propoziţie ~ (şi subst.) = propoziţie subordonată care are rol de complement pe lîngă verbul din altă propoziţie. COMPLEX, -Ă (< fr., iat.) adj., s.n. I Adj. Format din*mai multe părţi; care întruneşte în sine mai multe laturi sau elemente diferite. HI (MAT.) Număr c. = pereche de numere reale; pentru numerele complexe operaţiile de adunare şi înmulţire se definesc astfel: (a,b) + (c,d) 431 COMPRESIUNE = (a+c, b+d); (a,b) • (c,d) = (ac-bd, ad+bc). N.c. (0,1) se numeşte unitate imaginară şi se notează cu /. Forma alqebrică a n.c. (a,b) este a+b * 7. Numerele b . i se numesclmaginareTT. S.n. 1. întreg format din mai multe părţi, din mal multe elemente diferite; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri, fi (CHIM.) Combinaţie complexă. □ Complecşi ir = combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (fier, cupru, argint, paladiu, platină etc.) cu hidrocarburi; au importanţă teoretică pentru studiul legăturilor chimice, fi Ansamblu de construcţii, de unităţi industriale sau comerciale etc. cu funcţii deosebite, grupate teritorial, care alcătuiesc un tot unitar servind aceluiaşi scop (ex. c şcolar, c pentru industrializarea lemnului, c. comercial). □ C. zootehnic = sistem de exploatare format din mai multe adăposturi pentru animale în care procesele de muncă (hrănire, întreţinere, muls, asigurarea condiţiilor de microclimat) sînt mecanizate sau automatizate. C. mai cuprinde silozuri, fînare, magazii etc, precum şi terenul necesar asigurării bazei furajere. C. de lansare = cosmodrom. fi C. sportiv — bază sportivă special amenajată pentru practicarea mai multor ramuri de sport. 2 (în psihanaliză) Ansamblu de tendinţe inconştiente, formate în copilărie pe baza anumitor relaţii familiale şi sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei. C. de inferioritate = termen introdus de A. Adler pentru a desemna sentimentul de neîncredere în forţele proprii format în copilărie, uneori în legătură cu o deficienţă fizică sau psihică, şi care trezeşte tendinţa de compensare. Complexul lui Oedip = disponibilitate afectivă de ataşare excesivă a copilului faţă de părintele de sex opus şi de aversiune faţă de părintele de acelaşi sex considerat ca rival. 3. (MED.) C. primar = unitate morfopatologică întîlnită în tuberculoza pulmonară şi care cuprinde leziunea de inoculare, adenopatia şi limfangita. 4. (PEDOL.) C. adsorbativ al solului = ansamblu de compuşi din sol cu suprafaţa activă, capabili să manifeste fenomenul de adsorbţiş. Se compune de substanţe minerale, organice şi organo-minerale ce provin din dezagregarea rocii-mame şi consecutiv acţiunii microorganismelor asupra materiilor organice din sol. 5. C. fizico-geografic = totalitatea elementelor şi fenomenelor fizico-ge-ografice de pe un terit., legate între ele prin relaţii reciproce şi care dau specificul peisajului geografic al unităţii respective. COMPLEXITATE (< fr.) s.f. Faptul de a fi complex, însuşirea a ceea ce este complex. COMPLEZENT, -A (< fr.) adj. Care caută să facă plăcere, să fie agreabil; serviabil, amabil. COMPLEZENŢA (< fr.) s.f. Faptul de a fi complezent; amabilitate, curtoazie □ Loc adv. De complezenţă = din politeţe, de formă, gratuit. COMPLIANŢA (< fr.) s.f. Mărime care indică gradul de elasticitate a unui sistem mecanic definită prin raportul dintre deplasare şi forţa aplicată; este mărimea inversă rigidităţii. COMPLICA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) încurca; a (se) agrava, a (se) înrăutăţi. COMPLICAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Faptul de a (se) complica; stare complicată; încurcătură, lucru care complică. 2. (MED.) Fenomen patologic nou care apare în cursul evoluţiei unei boli (ex. bronşita în timpul rujeolei). COMPLICE (< fr., lat.) s.m. (DR.) Persoană care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod, la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală; p. ext. persoană care înlesneşte sau ajută la săvîrşirea unei fapte reprobabile; părtaş. COMPLICITATE (< fr.) s.f. (DR.) Activitate care desemnează calitatea de complice; p. ext. colaborare intenţionată a două sau mai multe persoane ia săvîrşirea unei infracţiuni sau abateri de la normele de conduită. COMPLIMENT (< fr.) s.m. 1. Cuvînt de laudă adresat cuiva; amabilitate, măgulire, adulare. 2. (La pl.) Salutări (trimise prin intermediul cuiva). 3. Plecăciune, reverenţă. COMPLINI (< comfp/etaj + [împlini) vb. IV tranz. A completa, a întregi COMPLOT (< fr.) s.n. (DR.) Conspiraţie; conjuraţie. COMPLOTA (< fr.) vb. I intranz. A pune la cale un complot; a conspira. COMPLOTIST, -A (< complot) s.m. şi f. Persoană care participă la un complot; conjurat; conspirator. COMPONENT,. -A (< germ., rus.) adj., s.n., s.f. 1. Adi. Care intră ca parte într-un întreg; alcătuitor, 2. S.n. (CHIM.) Fiecare dintre substanţele sau speciile moleculare (atomice) ale unui sistem fizico-chimic omogen sau eterogen. 3. S.f. (FIZ.) Fiecare dintre vectorii (sau modulele lor) în care se descompune un anumit vector şi ale căror efecte însumate sînt echivalente cu efectul vectorului dat. COMPONENŢA (< component) s.f. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; compoziţie, alcătuire. COMPONISTIC, «A (< it.) adj. Care aparţine unei compoziţii muzicale, privitor la o compoziţie muzicală. COMPORTA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. 1. Refl. A avea o anumită conduită. 2. Tranz. A aduce cu sine; a necesita, a cere. COMPORTAMENT (< fr.) s.n. 1. Ansamblul reacţiilor unui obiect complex aparţinînd unui nivel de organizare oarecare (speciilor biologice, grupurilor sociale etc.) la factorii de mediu pentru menţinerea în condiţii optime a formei şi funcţiilor organelor acestuia. 2. (PSIH.) Totalitatea faptelor, actelor şi reacţiilor motorii, verbale, afective prin care o persoană răspunde solicitărilor de ordin fizic sau social; conduită. COMPOST (< fr.) s.n. Îngrăşămînt agricol natural, rezultat în urma fermentării lente a diferitelor resturi vegetale şi animale în amestec cu resturi minerale. COMPOSTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A prelucra deşeurile agricole şi urbane în vederea fermentării, astfel încît să se recupereze elementele bogate în substanţe minerale şi materii organice cu care sînt apoi îngrăşate terenurile agricole. 2. A marcardata, a perfora, a imprima sau a numerota cu compostorul. COMPOSTOR (< fr.) s.n. 1. Aparat de marcat prin perforare sau de numerotare prin imprimare cu cerneală. 2. Aparat cu care călătorii îşi perforează biletele de călătorie. COMPOT (<. fr.) s.n. Produs alimentar preparat din fructe proaspete sau uscate, fierte în apă cu zahăr. COMPOTIERA (< compot, după fr.) s.f. Vas de sticlă sau de porţelan în care se serveşte compotul la masă. COMPOUND (cuv. engl.) [compaund] subst. 1. Mod de grupare a două mecanisme, maşini etc. pentru a asigura funcţionarea lor asociată. 2. Masă electroizolantă constituită dintr-un amestec de materiale electroizolante organice. 3. Excitaţie c. = excitaţie a unei maşini electrice, la *care inductorul este alcătuit din două în%urări, una în paralel şi una în serie cu acesta. 4. Motor c. = motor cu piston în care energia gazelor de eşapament este recuperată cu ajutorul unei turbine. COMPOUNDARE (< compound) [compaun-dare] s.f. Metodă de reglaje a tensiunii la generatoare sau a turaţiei la motoarele de curent continuu, bazată pe excitarea suplimentară a maşinii cu un curent egal sau proporţional cu curentul din înfăşurarea indusului. COMPOUNDAT, -A (< compound) [com-paundat] adj. Grăsimi compoundate = substanţe grase formate dintr-un amestec omogenizat de mai multe sorturi de grăsimi, înlocuitoare ale unturii de porc. COMPOZIT (< fr., lat.) s.n. şi adj. 1. S.n. Ordin în arhitectura romană caracterizat prin capitelul în care se îmbină voluta ionică cu frunza de acant din capitelul corintic. 2. Adj. Alcătuit din elemente disparate; heteroclit. 3. S.n. (La pl.) Amestec de materiale distincte (metalice sau nemetalice) în diferite forme (fire, granule, plăcuţe etc.) şi repartiţii, a căror asociere conferă amestecului densitate mică, rezistenţă şi robusteţe mari. Se folosesc în ind. aeronautică, electrică, la fabricarea articolelor sportive. COMPOZITE (COMPOZEE) (< germ., fr.) s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate, erbacee, rar lemnoase, cu frunze de obicei. alterne, variate ca formă, cu flori mici dispuse în capitule şi adesea cu latex în organele vegetative. Importanţă economică: plante alimentare (floarea-soarelui), medicinale (muşeţelul), ornamentale (dalia), industriale (cocsagîzul, cicoarea). COMPOZITOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană care creează lucrări muzicale. COMPOZIŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; structură, compunere, alcătuire., 2. Organizare complexă a operei de artă, destinată să coordoneze diversele elemente ale acesteia într-un tot unitar. 3. (în artele plastice) Dispunere, după reguli proprii, a elementelor grafice, cromatice, volumetrice ale unui desen, unei picturi, unei sculpturi. In funcţie de subiectul tratat, c. poate fi: istorică, alegorică, de gen etc. 4. (în teatru) Rol în care actorul interpretează un personaj cu calităţi fizice sau de vîrstă deosebite de ale sale. 5. Lucrare muzicală, fi Arta de a crea o lucrare muzicală, fi Totalitatea cunoştinţelor muzicale (teoria muzicală, armonia, contrapunctul, orchestraţia, formele muzicale etc.) care permit compozitorului să se exprime intr-o formă artistică. 6. Exerciţiu şcolar scris pe o temă dată de profesor; compunere (2). 7. (TEHN.) Aliaj antifricţiune de plumb şi stibiu sau de staniu, cupru şi stibiu etc, folosit la căptuşlrea cuzineţilor lagărelor de alunecare. 8. (POLIGR.) C. de literă = aliaj tipografic de plumb, stibiu şi staniu, folosit la turnarea literelor şi a altor semne tipografice. COMPOZIŢIONAL, -A (< compoziţie) adj. Care ţine de compoziţie (ex. element c., motiv c.). COMPREHENSIBIL, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care se poate înţelege uşor; clar, inteligibil. COMPREHENSIUNE (< fr., lat.) s.f. 1. (Livr.) Capacitate de a pătrunde, de a înţelege ceva; înţelegere, pătrundere, fi (FILOZ.) Operaţie intelectuală utilizată ca mod de cunoaştere intuitivă în „ştiinţele spiritului", şi ca sesizare sau dezvăluire de sens, în fenomenologie. 2. (LOG.) Conţinut (3). COMPRES (< germ.) s.n. (POLIGR.) Text cules strîns, fară spaţii mari între rînduri. COMPRESA (< fr.) s.f. Bucată împăturită de tifon sau de pînză, folosită pentru curăţirea şi pansarea plăgilor sau pentru aplicarea unor substanţe (solide sau lichide) pe o regiune bolnavă. „ _ COMPRESIBIL, -A (< fr.) adj. (Despre corpuri) Care îşi pot micşora volumul, care pot fi comprimate, atunci cînd presiunea exercitată asupra lor creşte; comprimabil. COMPRESIBILITATE (< fr.) s.f. însuşire a unui corp de a fi compresibil. COMPRESIE (< fr., lat.) s.f. Fază a ciclului de funcţionare a unei maşini termice în care volumul amestecului carburant se micşorează în vederea creşterii presiunii necesare arderii sau evacuării din cilindru. COMPRESIUNE (< fr., lat.) s.f. 1. Reducere a volumului unui corp; comprimare. 2. Stare de solicitare a unei piese sub acţiunea unor forţe egale, avînd ca efect scurtarea şi apariţia eforturilor unitare de c. 3. (MED.) a) Metodă de hemostază care constă dintr-o apăsare pe un vas cu leziuni, b) Apăsare exercitată asupra unui COMPRESOR 432 ţesut sau organ de către o tumoră, un chist parazitar, un cheag de sînge etc. COMPRESOR (< fr.) s.n. 1. Maşină de forţă, cu piston sau cu rotor, folosită fa comprimarea gazelor fa presiuni de peste 2,5 at. 2. C. rutier = maşină de lucru cu autopropulsie, folosită pentru îndesarea terasamentelor, a straturilor de drumuri etc COMPRIMARE (< comprima) s.f. 1. Micşorare a volumului unui corp prin exercitarea unei apăsări asupra lui. □ (METEOR.) C. adiabatică = scăderea volumului unui gaz datorită creşterii presiunii şi avînd ca efect încălzirea lui fară aport de căldură dinspre mediul înconjurător. 2. (INFORM,) Metodă de codificare a informaţiei, bazată pe frecvenţa de apariţie a simbolurilor unui alfabet; numărul de cifre cu care se codifică un simbol este invers proporţional cu frecvenţa sa de apariţie. □ (ELT.) Comprimarea imaginii — metodă utilizată în transmisia la mare distanţă a datelor sau imaginilor prelevate cu un dispozitiv special. COMPRIMAT (după fr. comprimi) s.n. Formă de prezentare a unui medicament, obţinută prin reducerea acestuia în stare de pulbere şi amestecare cu un liant neutru (ex. piramidoanele, antinevralgicele); tabletă. COMPROMIŞI (< fr., lat.) s.n. 1. Acord bazat pe concesii reciproce. 2. (DR.) înţelegere între două sau mai multe persoane şşu state de a supune unui arbitru rezolvarea ^liţjgiului dintre efe. COMPROMISA -A (< compromite) adj. t. Cu reputaţia pătată; discreditat. 2. Primejduit, stricat. COMPROMITE (< lat., după fr.) vb. III 1. Ţranz. şi refl. A-şi pierde sau a face să-şi piardă buna reputaţie; a (se) discredita. 2. Tranz. A primejdui; a strica, a distruge. COMPROMIŢĂTOR, -OARE (< compromite) adj. Care (poate) compromite pe cineva. COMPTON Tcomptan] , Arthur Holiy (1892—1962), Fizician american. Prof. univ. !a Washington şi Chicago. Contribuţii la studiul radiaţiilor X. A descoperit (1923) fenomenul de micşorare a frecvenţei unei radiaţii X împrăştiate de o substanţă datorită cedării unei părţi din energie electronilor legaţi (efectul C.j; constituie una dintre dovezile experimentale ale naturii corpusculare a radiaţiei electromagnetice. Premiul Nobel (1927). COMPULSIE (< fr.) s.f. Trebuinţă imperioasă şi tendinţă obsesivă spre desfăşurarea unei conduite repetitive, cu semnificaţie patologică, care, dacă nu se manifestă, conduce la tensiune psihică, nelinişte etc Specific c este caracterul său neintenţionat, involuntar, conduita determinată astfel neavînd utilitate pentru individ. COMPUNE (< lat. componere) vb. III tranz. 1. A forma, a alcătui un întreg. H Refl. A fi alcătuit, a consta din... 2. A crea, a scrie, a redacta o operă literară, muzicală etc. 3. (FIZf) A determina rezultanta a doi sau mai mulţi vectori. COMPUNERE (< compune) s.f. I. Acţiunea de a compune şi rezultatul ei; alcătuire. 2. Compoziţie (6). 3. (LINGV.) Sistem de formare a unui cuvînt nou prin alipirea a două sau a mai multor cuvinte sau rădăcini. 4. (MAT.) Compunerea funcţiilor f şi g = operaţia prin care se obţine funcţia compusă f°g, care asociază fiecărui element x din domeniul de definiţie al lui g, valoarea lui- f în g(x). COMPUS, -A (< compune, după fr.) adj., s.m. 1. Adj. Alcătuit din mai multe părţi sau elemente. □ (LINGV.) Timp c. — timp format cu un verb au>isîiar. (LOG.) Propoziţie c. = formă logică constituită din propoziţii elementare prin utilizarea operatorilor logici. (BOT.) Frunză c. = frunză cu limbul constituit din mai multe foliole, dispuse pe un ax principal. Sînt frunze pafmat-compuse şi penat-compuse. Inflorescenţă c. = inflorescenţă constituită din mai multe inflorescenţe simple (ex. spic compus, umbelă compusă etc.). Fruct c. = fruct provenit dintr-o inflorescenţă aie cărei tiori se transformă în fructe concrescute pe aceeaşi axă sau pe aceiaşi receptacul (ex. la dud, smochin, ananas etc.). 2. S.m. (CHIM.) Combinaţie (2); corp compus. COMPUTER (cuv. engl.) s.n. Calculator electronic ordinator. COMPUTERIZARE (< computer) s.f. Utilizare pe scară largă a calculatoarelor electronice (computerelor) în diferite ramuri ale activităţii Umane (ex. c. operaţiunilor financiar-bancare). COMŞA, Dimitrie (1846—1931, n. Sibiu), economist, om politic şi agronom român. M. de onoare ai Acad. (1926), prof. univ. la Sibiu. Fruntaş al Partidului Naţional Român; unui dintre autorii şi semnatarii Memorandumului (1892). A militat pentru modernizarea agriculturii („Călăuza agricolă"). COMTE [cot], Auguste (1798—1857), filozof şi sociolog francez. întemeietorul pozitivismului. Unul dintre fondatorii sociologiei. Delimitînd în istoria intelectuală a omenirii trei stadii: teologic, metafizic şi pozitiv, a preconizat o „filozofie pozitivă", care abandonează explicarea naturii ascunse a lucrurilor şi porneşte de la studiul datelor experienţei („Curs de filozofie pozitivă"). Aceasta face posibilă o „politică pozitivă" sau o sociologie, numită şi „fizică socială", concepută ca ştiinţă despre legile soci aie, opusă teoriei „contractului social („Sistem de politică pozitivă sau tratat de sociologie ce instituie religia umanităţii"). COMUN, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; folosit de toţi sau de mai mulţi, public. □ Substantiv c. = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel (fiinţe, lucruri, acţiuni etc.). Factor c. v. factor. Divizor e. v. divizor. Multiplu c. v. multiplu. Numitor c. v. numitor. ■ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine tuturor sau unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. □ Loc în comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal. □ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea; banalitate. □ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se deosebi de toţi ceilalţi, a fi aparte, neobişnuit. 3. Banal, de rînd. COMUNA DIN PARIS 1. Nume dat guvernării municipale pariziene (1789—1795). La 9 aug. 1792, la cererea lui Danton acestei comune i s-a substituit una insurecţională. 2. Nume dat guvernului instaurat la 18 mart. 1871 de către populaţia pariziană răsculată în urma revoluţiei izbucnite datorită înfrîngerii Franţei în Războiul Franco-Prusian (1870-—1871). Insurecţia a fost înfrîntă de armata guvernamentală cu sprijinul Prusiei (28 mai 1871). COMUNAL, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine comunei, privitor la comună. COMUNARD, -A (< fr.) s.m. şi f. Membru, adept, partizan al Comunei din Paris. COMUNA (< fr.) s.f. 1. Unitate de bază a organizării adminlstrativ-teritoriale în unele state, alcătuită din unul (mai rar) sau din mai Auguste Comte multe sate şi condusă de o primărie. 2. (în ev. med. în apusul Europei) Oraş cu autonomie administrativă obişnuită pe baza unei carte de la seniorul său, care-i conferea drepturile unei persoane juridice. COMUNEROS (cuv. sp.) subst. 1. Denumire a oraşelor libere din Castilia, care, în frunte cu Toledo, s-au răsculat, în 1520—1522, împotriva absolutismului regal. 2. Denumire dată participanţilor la răscoala antispaniolă (1781) din Noua Granadă (Columbia). 3. Denumire a curentului de stînga din revoluţia spaniolă (1820—1823), care reprezenta interesele burgheziei mici şi mijlocii. COMUNICA (< fr., lat. communicare „a fi în legătură cu") vb. I 1. Tranz. A face cunoscut, a da de ştire; a informa, a înştiinţa. B Intranz. (Despre oameni, comunităţi sociale -etc.) A se pune în legătură cu...; a vorbi cu... 2. Intranz. A fi în legătură cu..., a duce, a conduce la..., a da spre... COMUNICANT, -A (< fr.) adj. Vase comunicante = două sau mai multe vase deschise la partea superioară care comunică între ele, la partea inferioară, astfel încît un lichid turnat într-unul din vase se ridică în toate la acelaşi nivel. COMUNICARE (< comunica) s.f. 1. înştiinţare, ştire, veste. ■ (DR.) Aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune, întîmpinare, hotărîre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de ia data comunicării. 2. Prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei lucrări ştiinţifice. 3. (SOCIOL.) Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată prin limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup. □ (ETOL.) C. animală = schimb de semnale, de natură diversă, între două sau mai multe animale, avînd ca efect apariţia unei adaptări reciproce comportamentale (ex. recunoaşterea specifică, obligatorie pentru animalele care îşi împart terit. cu alte specii şi general valabilă în tot regnul animal; recunoaşterea tinerilor de către părinţi este legată de diferiţi stimuli vizuali şi sonori; anumite secvenţe comportamentale, prealabile împerecherii, constituie un adevărat dialog, reacţia unuia dintre parteneri dedanşînd acţiunea următoare a celuilalt). 4. (REL.) Comunicarea însuşirilor = (în hristologie) consecinţa unirii celor două firi, omenească şi dumnezeiască, în persoana lui lisus Hristos, constînd în trecerea însuşirilor uneia celeilalte, însă feră contopire şi confuzie între ele. COMUNICAT (< fr.) s.n. înştiinţare oficială specială, difuzată prin presă, radio etc., asupra unor importante evenimente de actualitate. □ C. comun = act oficial care consemnează rezultatele unor tratative şi convorbiri cu caracter economic politic, diplomatic etc. COMUNICATIV, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care se transmite uşor. 2. (Despre oameni) Care intră uşor în legătură cu alţii; sociabil. COMUNICAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Realizare a unei legături între două puncte pentru a asigura transportul de persoane, de obiecte etc sau pentru transmiterea de semnale purtătoare de informaţie. 2. Sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicaţiei (1). V. şi telecomunicaţie. 3. Comunicaţii de masă v. mass-media■ COMUNISM (< fr.) s.n. 1. Doctrină socială, politică şi economică constituită pe principiul abolirii proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi al instaurării proprietăţii colective. Primele idei comuniste de organizare socială au la bază principiul comunităţii de bunuri şi se găsesc la unele grupuri religioase (vechii creştini, mănăstirile medievale), în unele societăţi istorice (Sparta, secta anabaptistă a lui Th. MUntzer, Republica iezuită a Paraguay-ului din sec. 16), în unele modele de societăţi ideale 433 CON elaborate de Platon în „Republica". Th. Morus în „Utopia", T. Campanella în „Cetatea Soarelui". Începînd cu sec 16 s-a dezvoltat un curent utopic, redamînd suprimarea proprietăţii private şi abolirea inegalităţilor de orice fel; v. socialism utopic. C. modern este legaţ de ideile lui K. Marx şi Fr. Engels, care, ulterior, au fost preluate, precizate, adaptate şj dezvoltate de diverşi teoreticieni (Lenin, Stalin, Troţki, Mao). Central, în doctrina comunistă, este conceptul de societate fară clase, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie. Societatea fară clase ar urma după perioada tranzitorie de dictatură a proletariatului şi după etapa pregătitoare a socialismului. în urma Revoluţiei din Octombrie 1917 din Rusia doctrina c. a fost folosită pentru preluarea puterii politice în stat. După al doilea război mondial, c a fost impus de către U.R.S.S. treptat unor state din Europa de Est, Asia, Africa şi America Centrală. 2. Sistem economic, social şi politic caracterizat prin proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie şi de schimb, eliminarea economiei de piaţă şi a sistemului concurenţial, hipercentrali-zarea decizională în sfera economicului, socialului şi politicului. 3. Ansamblu de mişcări, partide, ţări, persoane care au aderat la doctrina comunistă. 4. Ansamblul metodelor folosite de cei care au aderat la ideile comuniste şi al instituţiilor care au rezultat din acţiunea lor. COMUNIST, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine comunismului, privitor la comunism, care se bazează pe principiile comunismului sau este caracteristic comunismului. 2. S.m. şi f. Membru al unui partid comunist (1), luptător pentru comunism. COMUNITATE (< fr., lat.) s.f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau fiinţe; posesiune în comun. □ (DR.) C. de bunuri = regim al bunurilor soţilor, în temeiul căruia bunurile dobîndite cu titlu oneros în timpul căsătoriei aparţin, cu excepţiile prevăzute de lege, ambilor soţi, care au deopotrivă, dreptul de a le administra şi de a dispune de ele. 2. Grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune; totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări etc. □ C. lingvistică = grup de oameni care comunică între ei folosind acelaşi idiom (limbă, dialect, grai). 3. Ansamblu de organisme vegetale şi animale între care se stabilesc relaţii de existentă şi interacţiune. COMUNITATEA BRITANICĂ DE NAŢIUNI, denumirea iniţială (1926—1947) a Comunităţii de Naţiuni. V. Commonwealth (2). COMUNITATEA DE NAŢIUNI v. Commonwealth (2). COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANĂ (Communaute Economique Europene, C.E.E.) (PIAŢA COMUNA), organizaţie internaţională guvernamentală, de integrare economică, cu sediul la Bruxelles, creată în urma semnării Tratatului de la Roma din 1957 (intrat în vigoare în 1958) în scopul creării unei pieţe comune prin armonizarea politicilor economice şi eliminarea obstacolelor din calea liherei circulaţii a persoanelor şi capitalurilor statelor membre. Face parte, alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, din Comunităţile Europene, fiecare din aceste trei organizaţii continuînd să posede o structură proprie, avînd mai multe organe principale comune (v. Comunităţile Europene). Membri fondatori: Belgia, Franţa, R.F.G., Italia, Luxemburg, Olanda. Alţi membri: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie din 1973 Grecia din 1981, Spania şi Portugalia din 1986 . Acorduri încheiate de C.E.E.: acord de uniune vamală cu A.E.L.S. (intrat în vigoare în 1977) şi acorduri comerciale bilaterale cu state membre A.E.L.S. (Austria, Elveţia, Islanda, Norvegia, Suedia şi Finlanda); acorduri de asociere (membru asociat) cu Turcia (1964), Malta (1971), Cipru (1972), Ceho-Slovacia, Polonia, Ungaria (1991). România a semnat un nou acord de cooperare economică cu C.E.E. în 1991. Sisteme de preferinţe generalizate adoptate de C.E.E.: în 1971 pentru 91 de ţări în curs de dezvoltare, extins ulterior la 126 de state şi 22 de terit. dependente şi neautonome (în 1980 este adoptat un nou sistem de preferinţe generalizate pentru perioada 1981—1985). în 1985 este adoptat Actul unic european care elimină restricţiile fiscale şi armonizează legile de funcţionare a societăţilor anonime pentru realizarea completă a pieţii interne comunitare pînă în 1992. COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI Şl OŢELULUI (C.E.C.O.), organizaţie internaţională guvernamentală, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entităţi ale Comunităţilor Europene. Fondată prin Tratatul de la Paris din 1951, îşi începe activitatea în 1952, în scopul formării unei pieţe comune a cărbunelui şi a produselor siderurgice, în vederea unei repartizări mai judicioase a producţiei şi a creşterii productivităţii muncii în statele membre. Membri fondatori: Belgia, Franţa, R.F.G., Italia, Luxemburg şi Olanda. Alţi membri: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania şi Portugalia (din 1986). COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM), organizaţie internaţională guvernamentală, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entităţi ale Comunităţilor Europene. Fondată prin Tratatul separat de la Roma din 1957, îşi începe activitatea în 1958, în scopul coordonării politicilor statelor membre în domeniul cercetării nucleare şi al creării unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele nucleare. Membri fondatori: Belgia, Franţa, R.F.G., Italia, Luxemburg şi Olanda Alţi membri: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania şi Portugalia (din 1986). COMUNITATEA FRANCEZĂ, asociaţie de state şi teritorii creată în 1958 (succedînd Uniunii Franceze, fondată în 1946) în scopul conlucrării pe plan politic, economic, social şi cultural, din care fac parte Franţa, departamentele şi teritoriile franceze de peste mări, precum şi unele din fostele posesiuni coloniale franceze ce şi-au dobîndit independenţa. Nu are organe proprii, însă sînt organizate anual întîlniri la nivel înalt franco-africane. COMUNITATEA PONTICĂ, confederaţie a oraşelor greceşti de pe ţărmul de V al Mării Negre, cu cap. la Tomis (sec. 2—3), cuprinzînd cetăţile Tomis, Callatis, Histria, Dionysopolis, Odessos şi Mesembria. COMUNITATEA STATELOR INDEPENDENTE (C.S.I.), asociaţie de state cu sediul la Minsk, creată în urma conferinţelor de la Brest (8 dec. 1991), Aşhabad (12 dec 1991) şi AlmarAta (21 dec. 1991). La Brest, tratatul de înfiinţare a fost semnat de cele trei mari state slave: Federaţia Rusă, Bielorusia şi Ucraina şi s-a stabilit că Uniunea Sovietică îşi încetează existenţa ca subiect al dreptului internaţional. Ulterior au aderat Armenia, Azerbaidjan, Moldova, Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan, Uzbe-kistan, Turkmenistan. La Alma-Ata a fost creat un Consiliu al şefilor de state şi un Consiliu al* şefilor de guverne. COMUNITĂŢILE EUROPENE, sistem de organizaţii internaţionale guvernamentale, cu sediul la Bruxelles, creat prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare în 1967, în scopul coordonării activităţii a trei entităţi: Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Toate cele trei comunităţi au aceiaşi membri şi aceleaşi organe principale. Membri fondatori: Belgia,. Franţa, R.F.G., Italia, Luxemburg şi Olanda. Alţi membri: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania şi Portugalia (din 1986). Principalele organe sînt Comisia Comunităţilor Europene, Consiliul European (format din şefi de stat şi de guvern). Consiliul Ministerial, Parlamentul (Vest-) European (Adunarea Europeană), Curtea de justiţie şi Curtea de Control Financiar. Alte organe comune: Banca Europeană de Investiţii, Comitetul Economic şi Social, Fondul European de Cooperare Monetară ş.a în 1971, Consiliul Ministerial a adoptat un program privind realizarea unei uniuni economice şi monetare, în vederea deplasării treptate a centrelor de decizie economică de pe plan naţional pe plan comunitar şi a creării unui sistem monetar de flotare concertată. COMUNIUNE (< fr., lat.) s.f. 1. Legătură trainică, unire strînsă. 2. Unitatea celor care au aceeaşi credinţă. 3. Sentimentul de solidaritate creştină, de filantropie şi asistenţă reciprocă. 4. împărtăşirea sau cuminecarea cu sfintele taine în cadrul euharistiei. COMUTARE (< fr., lat.) s.f. 1. Schimbare a legăturilor unei porţiuni de circuit electric sau modificarea succesivă a conexiunilor mai multor circuite electrice. □ (DR.) Comutarea pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai uşoară. 2. (PSIH.) Particularitate a atenţiei unei persoane de a trece cu uşurinţă de la o activitate la alta. 3. (LINGV.) Procedeu, folosit în lingvistica structuralistă, constînd în înlocuirea unui element lingvistic, cu altele din acelaşi plan sau cu zero, pentru a se determina valoarea lui în limbă. ■ (în fonologie) Procedeu de segmentare. COMUTATIV, -Ă (< fr.) adj. Care prezintă comutativitate. COMUTATIVITATE (< comutativ) s.f. Proprietate a unei relaţii sau a unei operaţii matematice de a fi independentă de ordinea elementelor pe care le conţine (ex. adunarea numerelor reale: a + b = b + a). COMUTATOARE (< comuta, după fr.) s.f. Maşină electrică cu colector, folosită pentru transformarea curentului alternativ în curent continuu şi invers. COMUTATOR (< fr.) s.n. Dispozitiv electromecanic sau electronic care poate realiza operaţia de comutare (1). □ C. electronic = aparat electronic care permite observarea independentă a două curbe pe ecranul unui osciloscop catodic cu un singur fascicul de electroni. COMUTAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Totalitatea operaţiilor, manuale sau automate de conectare şi deconectare a liniilor, efectuate în vederea realizării unei legături telefonice. 2. Proces de schimbare rapidă a sensului sau a valorii curentului dintr-o secţiune a înfăşurării indusu-lui unei maşini electrice cu colector cînd lamelele la care este legată trec pe sub perii. 3-(ELT.) Trecere a curentului electric de pe un ventil (2) pe altul cu schimbarea corespunzătoare a circuitului de închidere prin reţeaua de alimentare. CON- (CO-) ( fs} lat. co[n}-) Element de compunere însemnînd „împreună cu", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor verbe. CON (< fr., lat.) s.n. 1. (MAT.) Suprafaţă generată de o dreaptă care se deplasează sprijinindu-se pe o curbă închisă imobilă şi pe un punct fix exterior curbei. ■ Corp geometric mărginit de o asemenea suprafaţă şi de un plan. I. (GEOGR.) Con vulcanic = partea exterioară a unui aparat vulcanic de forma unui c., rezultată prin acumularea produselor vulcanice, aruncate în timpul erupţiei. C.v. secundare formate pe pantele C.v. principale se numesc c adventive. Con de dejecţie = formă de relief în evantai, rezultată din acumularea materialului (pietriş, nisfp, argilă) transportat de torenţi acolo unde se micşorează panta; agestru. 3. (BOT.) Inflorescenţa coniferelor, formată dintr-o axă pe care se găsesc florile mascule sau femele; p. ext. orice inflorescenţă în formă de c, în special cea de la hamei. ■ Con vegetativ = extremitatea unei axe tulpinale în curs de creştere, formată din celule iniţiale, din care se dezvoltă tulpina, ramurile şi organele anexe ale acestora: vîrf vegetativ. 4. CONAC 434 Orice structură anatomică, plină sau cavitară, cu formă aproximativ conică (ex. c arterial, c. terminal al măduvei). 5. (ANAT.) (La pl.) Celule receptoare ale retinei (în număr de 5—7 mii.) care permit vederea în lumină puternică şi perceperea culorii obiectelor. 6. (TEHN.) Con pirometric = pirometru ceramic, con Seger. CONAC (< tc) s.n. 1. Casă boierească la ţară, pe o moşie. 2. (în ev. med.) Reşedinţă a unui ispravnic, a unui vizir sau a unui paşă; cartier oficial. CONACHI, Costache (1778—1849, n. sat Ţigăneşti, jud. Galaţi), poet şi cărturar român. Adept întîrziat al clasicismului. Opera sa cuprinde elemente de ideologie iluministă şi de sensibilitate preromantică. Lirică neoanacreon-tică şi petrarchistă („Poezii. Alcătuiri şi tălmăciri''). încercări dramatice. Traduceri din A. Pope, Voltaire, Marmontel ş.a. CONAKRY (KONAKRY), cap. Rep. Guineea (din 1958), situată pe ins. Tumbo. Port activ la Oc. Atlantic; 705,3 mii loc. (1983, cu suburbiile). Aeroportul internaţional Gbessia. Pr. centru politic şi economic ai ţării. Ind. textilă şi a conf., chimică, alim., prelucr. metalelor şi a lemnului. Automobile, conserve de fructe şi peşte. Export de min. de fier, bauxită, alumină, cafea şi banane. Fundat în 1884. CONAŢIONAL, -Ă (< co- + naţional) adj., s.m. şi f. (Persoană, considerată în raport cu alta) care face parte din aceeaşi naţiune. CON BRIO (ioc. it.) adv. (Indică modul de executare a unei lucrări muzicale) Cu însufleţire, cu elan. cu vioiciune, cu înflăcărare. CONCASARE (< fr.) s.f. Operaţie de sfărî-mare sau farîmiţare a materialelor dure, realizată cu ajutorul concasorului. CONCASOR (< fr.) s.n. Maşină de sfărîmat materiale dure, folosită în industriile extractive sau de prelucrare. CONCATENARE (< fr., lat.) s.f. (CHIM.) înşiruire, alipire a diverselor elemente. ■ (INFORM.) Operaţie care permite formarea unui nou vector, prin alăturarea a doi sau mai mulţi vectori daţi; juxtapunere. CONCAV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care prezintă o adîncitură; în formă de scobitură. □ (MAT.) Funcţie c. = funcţie a cărei tangentă la grafic, în orice punct, se află deasupra acestuia. CONCAVITATE (< fr., lat.) s.f. Scobitură, adîncitură. CONCĂ (< fr. {i); {s} gr. kogkhe „scoică") s.f. V (ARHIT.) Acoperămînt în forma unei jumătăţi de cupolă deasupra absidei altarului. 2. (ANAT.) Scobitura pavilionului urechii ce se continuă cu canalul auditiv extern. CONCEDE (< fr.) vb. III tranz. A acorda, a ceda un drept, un privilegiu etc. CONCEDIA (după fr. conqedier) vb. I tranz. (DR.) (Despre cel care angajează) A desface contractul de muncă al unui angajat. CONCEDIU (< concedia, după fr., it.) s.n. (DR.) Interval de timp în care angajaţii sînt scutiţi, în temeiul legii, de a veni la locul de muncă şi a presta munca (c de odihnă, c. medical, c. de maternitate). CONCENTRA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) strînge, a (se) acumula într-un singur loc; a (se) îndrepta spre un singur punct. ■ Tranz. A comasa. 2. Refl. A-şi încorda atenţia sau gîndirea îndreptînd-o într-o singură direcţie; a fi absorbit de ceva. 3. (MILIT.) Tranz. A chema vremelnic rezervişti în armată în timp de pace, pentru ca aceştia să-şi completeze pregătirea militară sau în alt scop. ■ A strînge mai multe unităţi sau mari unităţi într-un anumit raion. CONCENTRARE (< concentra) s.f. 1. Acţiunea de a (se) concentra şi rezultatul ei. 2. (PSIH.) însuşire a atenţiei care constă în fixarea prelungită a conştiinţei asupra unui obiect, a unei probleme sau a unei activităţi şi sustragerea de la alte obiecte, probleme sau activităţi. 3. (TEHN.) Operaţia de separare a mineralelor utile de cel steril, utilizînd metoda flotaţiei, gravimetrie!, magnetică etc.; îmbogăţire (2). 4. (CHIM.) Operaţie de mărire a concentraţiei unui component dintr-un amestec sau dintr-o soluţie. 5. (EC. POL.) C. financiară = formă de c. economică efectuată prin intermediul burselor (de fapt, prin intermediul acţiunilor cotate la bursă deoarece majoritatea societăţilor sînt anonime) şi care reprezintă fuzionarea a două firme sau bănci ori absorbţia unei firme sau bănci de către alta. Concentrarea capitalului = creşterea proporţiilor capitalului (unei firme, unui concern) prin acumularea de plusvaloare. CONCENTRAT1 (< germ., fr.) s.n. 1. Produs alimentar caracterizat printr-un volum mic şi printr-un procent mare de substanţe hrănitoare principale (ex. supă c, lapte c), care devine consumabil după o preparare culinară simplă (de obicei încălzire sau fierbere în apă). 2. Produs rezultat din prepararea substanţelor minerale utile, în care concentraţia componenţilor utili este mai ridicată decît a minereului original. CONCENTRAT2, -Ă (< concentra; fr.) adj. Care are o concentraţie mare. ■ (ZOOTEHN.) Furaje concentrate = nutreţuri de origine vegetală, sau animală, cu valoare nutritivă ridicată (circa 1 unitate nutritivă la 1 kg concentrate), de obicei bogate în proteine şi cu procent redus de apă (ex. grăunţe, tărîţe, şroturi, făinuri animale etc.). CONCENTRATOR (< fr.) s.n. 1. (ELT.) Echipament electronic care multiplexează un set Costache Conachi de linii de comunicaţie de mică viteză, pe o singură linie de mare viteză. ■ Dispozitiv de comutaţie care serveşte un număr mare de posturi telefonice. 2. (INFORM.) Dispozitiv ce regrupează datele de la mai multe terminale (2) într-o unitate centrală. CONCENTRAŢIE (< fr.) s.f. (CHIM.) Cantitatea de substanţă dizolvată conţinută într-o anumită cantitate de solvent sau de soluţie. Se poate exprima în diferite unităţi: grame, moli, echivalenţi-gram. CONCENTRAŢIONAR, -Ă (< fr.) adj. (Rar) Referitor la lagărele de concentrare. CONCENTRIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre figuri geometrice) Care au acelaşi centru. CONCEPCION [consepsion], oraş în Chile, port la Oc. Pacific; 535 mii loc. (1982, cu suburbiile). Expl. de cărbune, Ind. textilă, alim. şi de prelucr. a lemnului. Universitate. Fundat în 1550. CONCEPE (< lat., concipere) vb. III I. Tranz. 1. A imagina, a proiecta, a gîndi ceva nou. 2. A-şi face o idee despre ceva; a pricepe, a înţelege. 3. A exprima în anumiţi termeni, a formula într-un anumit fel. II. Intranz. (Despre o femeie) A rămîne însărcinată. CONCEPT (< fr., lat., 3 germ.) s.n. 1. (LOG.) Semnificaţia unui termen; noţiune re-flectînd trăsături esenţiale ale unei clase de obiecte şi distingîndu-se de alte noţiuni printr-un grad mare de generalitate (ex. „materie", „spirit" etc.,în timp ce „navetist", „vînzător" etc. sînt noţiuni simple). 2. (FILOZ.) Formă de cunoaştere obţinută prin abstractizarea caracteristicilor esenţiale ale obiectelor. 3. Ciornă, schiţă, bruion. CONCEPTACUL (< lat. conceptaculum) s.n. (BOT.) Cavitate mică în care se formează gârneţii la unele criptogame (ex. la unele alge brune). CONCEPTISM (< fr., sp.) s.n. Curent literar spaniol, din sec. 17, reprezentat prin Quevedo y Villeyas $i B. Gracian y Morales, ale cărui trăsături principale sînt rafinamentul excesiv al gîndirii, cultul pentru alegorie, erudiţia scolastică, calambururile bazate pe concizia şi agerimea verbală. CONCEPTUALISM (< fr.) s.n. (în scolastică) Concepţie filozofică intermediară între nominalism şi realism, iniţiată de Abelard, care recunoaşte existenţa mentală a generalului (a „conceptelor"). CONCEPŢIE (< lat. conceptio, -onem) s.f. 1. Fel de a vedea, vedere sau ansamblu de vederi, 435 CONCUBIN de idei cu privire la problemele filozofice, ştiinţifice, literare etc. □ (FILOZ.) C. despre lume = punct de vedere general, viziune de ansamblu asupra existenţei. Din perspectiva marilor construcţii ontologice clasice, filozofia este prezentată drept c. generală despre lume (Weltanschauung), vizînd constituirea unui tablou ontologic complet şi definitiv care să includă o filozofie a naturii şi una a omului. 2. (FIZIOL.) Proces prin care ia fiinţă un nou individ animal, prin fecundarea ovulului de către un spermatozoid; procreaţie. □ (REL.) C. imaculată = dogmă catolică potrivit căreia Fecioara Maria a fost ferită de păcatul originar; sărbătoare prin care Biserica catolică cinsteşte acest mister (8 dec.). CONCERN (< engl., germ.) s.n. Organizaţie monopolistă complexă care reuneşte întreprinderi din diferite ramuri ale industriei, organizaţii comerciale, bănci, societăţi de transport şi de asigurare etc., legate între ele prin activitatea lor şi interdependente din punct de vedere financiar. CONCERT (< fr., it.) s.n. 1. Executare în public a unor lucrări muzicale. 2. Compoziţie muzicală amplă, de obicei în trei părţi, scrisă pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestră. CONCERTA (< fr., it.) vb. I intranz. A da un concert 0). CONCERTANT, -Ă (< fr.) adj. Cu caracter de concert (2).* □ Simfonie c. = simfonie în care două sau mai multe instrumente au un rol dominant în orchestră. Voce c. = voce cu caracter de virtuozitate solistică într-un ansamblu coral. CONCERTINĂ (< fr.) s.f. Instrument muzical asemănător cu acordeonul, de formă hexagonală. CONCERTINO (cuv. it.) s.n. 1. Compoziţie muzicală de proporţii mai reduse decît concertul. 2. Nume dat grupului de instrumente solistice în concerto grosso. CONCERTMAISTRU (< germ.) s.m. Primul violonist al unei orchestre (simfonice, de cameră etc.). CONCERTO GROSSO (loc. it.) s.n. Formă muzicală care stă la originea concertului şi în care un mic grup de instrumente solistice (concertino 2) cîntă prin alternanţă cu restul orchestrei. CONCESIE (< fr., lat.) s.f. Renunţare (la ceva) în folosul sau în interesul altuia. CONCESIONA (< concesiune; germ.) vb. I tranz. (DR.) A da în concesiune- CONCESIONAR (< fr.) s.m. Titularul unui contract de concesiune. ■ Agent de schimb care este reprezentantul exclusiv al unei întreprinderi pe o anumită piaţă şi are dreptul exclusiv de comercializare a produselor firmei respective. CONCESIUNE (< fr.. lat.) s.f. Contract prin care o administraţie însărcinează o persoană privată să gestioneze servicii publice sau exploatări, în schimbul unei plăţi pe care concesionarul o percepe în virtutea drepturilor pe care le-a dobîndit prin contractul de concesiune. 9 Bunurile care formează obiectul acestei convenţii. □ C. imobiliară = contract prin care proprietarul unui imobil poate să ofere dreptul de folosinţă unei persoane (concesionarul) în schimbul plăţii unei redevenţe. CONCESJV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care face concesii; îngăduitor. ■ Propoziţie c. = propoziţie subordonată care arată că, deşi există o piedică, acţiunea din propoziţia regentă se realizează sau se poate realiza. Conjuncţie c. = conjuncţie subordonatoare care introduce o propoziţie concesivă. CONCEŞTI, com. în jud. Botoşani; 2 318 loc. (1991). Mormînt princiar hunic, cu bogat inventar alcătuit din obiecte din aur şi argint (sec. 5). CONCETĂŢEAN, -Ă (< con- + cetăţean, după fr.) s.m. şi f. Persoană considerată în raport cu alta care face parte din acelaşi stat sau acelaşi oraş cu ea. CONCHIDE (după lat. concludere) vb. III tranz. şi intranz. A trage o concluzie. CONCHISTADOR (< sp.) s.m. Nume dat aventurierilor spanioli care plecau să cucerească teritorii din America, după descoperirea (sfîrşitul sec. 15) acestui continent. CONCICLIC, -Ă (< con- + ciclic) adj. (Despre puncte) Care se află pe acelaşi cerc. CONCILIA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A pune de acord, a împăca, a înlătura divergenţele. 2. (DR.) A încerca stingerea sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părţilor (ex. în procesul de divorţ sau în litigiile dintre întreprinderi). CONCILIABUL (< lat. conciliabulum) s.n. (Livr.) Consfătuire (secretă) între persoane care plănuiesc ceva. CONCILIANT, -Ă (< fr.) adj. Care se lasă uşor înduplecat; împăciuitor. CONCILIATOR, -OARE (< fr., lat.) adj. Care tinde spre un acord, spre împăcarea unor divergenţe; care duce spre înţelegere între părţi opuse; împăciuitor. CONCILIATORISM (< conciliator) s.n. Atitudine, acţiune conciliatoare. ■ împăciuitorism. CONCILIERE (<, concilia) s.f. Acţiunea de a concilia. □ C. internaţională = mijloc de rezolvare paşnică a diferendelor dintre state, potrivit propunerilor unei comisii de cpnciliere. CONCILIU (< lat. concilium) s.n. Adunare de prelaţi catolici convocată pentru a hotărî în chestiuni de dogmă, morală şi disciplină bisericească. □ C. ecumenic = c la care sînt convocaţi toţi episcopii Bisericii catolice, prezidat de papă. Biserica catolică recunoaşte 21 de c.e., în timp ce Biserica ortodoxă nu acceptă decît primele şapte c.e. C. local = c. reunind episcopii unei ţări (c. naţional) sau ai unei regiuni ecleziastice (c. provincial) pentru a hotărî în probleme privind clerul din ţara sau regiunea respectivă. V. sinod; sobor. CONCIS, -Ă (< fr., lat.) adj. (Mai ales despre stil) Care se exprimă în puţine cuvinte, succint, cuprinzător, sobru; laconic. CONCJZIE (CONCIZIUNE) (< fr., lat.) s.f. Calitatea de a fi concis; formulare scurtă, concentrată. CONCLAV (< fr., lat. m. conclave „cameră închisă cu cheia") s.n. 1. Adunare a cardinalilor în vederea alegerii noului papă, conform unei proceduri instituite în 1274 de papa Grigore al X-lea. 2. Sala în care se întruneşte conclavul (1). CONCLUDENT, -Ă (< it., lat.) adj. (Adesea adverbial) Care convinge, convingător. ■ (LOG.) (Despre fapte sau premise) Pe baza cărora se poate trage o concluzie. CONCLUSJV, -Ă (CONCLUZIV, -Ă) (< fr., germ.) adjrCare constituie o concluzie, care conchide. □ Propoziţie c. = propoziţie care exprimă o concluzie. Conjuncţie c. = conjunqie coordonatoare care introduce o propoziţie conclusivă (ex.: deci, aşadar). CONCLUZIE (< fr., lat.) s.f. 1. (LOG.) Judecată finală a unui raţionament, derivată din alte judecăţi, numite premise. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei lucrări, care cuprinde, în rezumat, rezultatele finale. □ Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise într-o dezbatere, arătînd consecinţele care se impun în legătură cu acestea. 3. (MAT.) Parte din enunţul unei teoreme care se cere demonstrată. 4. (DR.; la pl.) Susţinerile părţilor şi ale procurorului într-un proces. □ C. de învinuire = actul prin care organul de urmărire penală hotărăşte trimiterea în judecată a învinuitului. CONCOID (< fr. {i}; {s} gr. kogkhe „scoică" + e/dos „aspect") s.f. Curbă plană obţinută dintr-o altă curbă dată, cu ajutorul unui punct fix (polul concoidei) şi al unei secante care se roteşte sprijinindu-se pe pol; punctele concoidei se obţin luînd.pe secantă segmente egale de o parte şi de cealaltă parte a punctului de intersecţie cu curba dată. CONCOMITENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se petrece în acelaşi timp (cu altceva); simultan. CONCORD, oraş in NE S.U.A., centru ad-tiv al statului New Hampshire; 30,4 mii loc. (1980). Constr. de maşini (echipament electric). Pielărie. Institut politehnic. CONCORDA (< fr., lat.) vb. I intranz. A fi în acord, a corespunde, a se potrivi. CONCORDANT, -Ă « fr., lat.) adj. Care concordă. ■ Strate (sau formaţii geologice) concordante — strate care s-au depus într-un proces continuu de sedimentare. CONCORDANŢĂ (< fr.) s.f. 1. Faptul de a concorda; acord, potrivire, corespondenţă (II, 1). □ Concordanţa timpurilor = corespondenţa timpurilor. 2. (FILOZ.) Metoda concordanţei = una dintre metodele inductive formulate de Fr. Bacon şi J. St. Mill, conform căreia se consideră drept cauză a unui fenomen împrejurarea care se produce totdeauna printre antecedentele lui. 3. (GEOL.) Raportul dintre două strate sau serii de strate care s-au depus într-un proces continuu de sedimentare. 4. (ELT.) C. de fază = caracteristică a mai multor oscilaţii sinusoidale a căror diferenţă de fază este nulă. CONCORDAT (< fr., lat.) s.n. 1. (DR.) Tratat între papă şi statele avînd, în totalitate sau în parte, populaţie catolică, privind disciplina şi organizarea ecleziastică. Conducătorul statului numeşte arhiepiscopii şi episcopii cărora papa le acordă învestitura canonică; papa renunţă la orice drept de vînzare a bunurilor ecleziastice, iar, în schimb, statul se angajează să ofere o leafa episcopilor şi parohilor. 2. (EC.) Contract prin care o întreprindere, ajunsă în situaţia de suspendare a plăţilor, se angajează la plata, într-un termen scurt, a unei părţi din datorie, restul urmînd a fi achitat la termene mai îndepărtate. CONCORDIE (< lat. concordia) s.f. (Rar) Bună înţelegere. CONCRESCENŢĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Unire patologică a două ţesuturi. 2. (GEOL.) Asociere a particulelor minerale care constituie o rocă sau un minereu. ' CONCRESCUT, -Ă adj. raş în S Germaniei (Baden-WUrttemberg), pe lalurile lacului cu acelaşi nume; 70,5 mii loc. 1987). Electrometalurgie, constr. de maşini; iroduse textile şi chimice; echipament electro-iiq prelucrarea lemnului. Staţiune balneoclima-erică. Universitate. Catedrală (sec. 11—16), liserică gotică (sec. 15). Aici a avut loc un onciliu ecumenic (1414—1418) cu scopul de a >une capăt schismei din Biserica catolică, de a o irganiza şi a condamna ca eretici pe John Vycliffe, Jan Hus şi leronimus din Praga. CONSTANŢĂ (< fr., lat.) s.f. însuşirea de a i constant; statornicie; perseverenţă. CONSTATA (< fr.) vb. I tranz. A stabili ituaţia ori starea unui lucru, existenţa unui apt, a unui adevăr etc. ■ (DR.; despre un organ >ficial) A stabili, în cadrul competenţei legale, o tare de fapt şi a face menţiune despre aceasta ntr-un înscris. CONSTELAŢIE (< fr., lat.) s.f. Grupare iparentă de stele în aceeaşi regiune a cerului, vînd o configuraţie caracteristică, stabilă pe imp îndelungat (ex. Ursa Mare, Ursa Mică, Centaurul, Casiopeea). în 1922 Uniunea Astro-lomică Internaţională a stabilit numărul c la 88, >recizînd denumirile lor latine. CONSTERNA (< fr., lat.) vb. I tranz. A rovoca uimire (amestecată cu mîhnire, indignare) CONSTIPAŢ1E (< fr., lat.) s.f. Dificultate de sliminare a materiilor fecale; coprostază. CONSTITUANT, -Ă (< fr.) adj. (DR.) idunăre c. v. adunare. CONSTITUENT, -Ă (după fr.) adj., s.m. 1. arte civilă = a formula pretenţii la despăgubiri ntr-un proces penal. CONSTITUIT, -Ă (< constitui, du pa tr.) adj. I. Alcătuit din.*!, format din... 2. (DR.; despre o nstituţie sau altă organizaţie) Organizat pe baza jnui statut (ex. corp c., autoritate c.). CONSTITUTIV, -Ă (< fr.) adj. Care intră în :omponenţa unui lucru, care reprezintă un îlement esenţial în structura lui. CONSTITUŢIE (< fr., lat.) s.f. I. 1. Totali-:atea particularităţilor morfologice, funcţionale ii psihologice ale unui individ; este condiţionată jreditar şi ontogenetic şi determină caracterul 'eacţiilor faţă de acţiunea agenţilor externi; îtructură, alcătuire. 2. Conformaţie. II. Legea rundamentală a unui stat, care reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică şi politică a icestuia la un moment dat, stabilind forma de juvernămînt şi organizare statală, precum şi drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţi-or. Prima c. a fost Constituţia americană de la 1787, urmată de Constituţia franceză de la 1791. n sec. 19 şi la începutul sec. 20, constituţia icrisă s-a generalizat în Europa şi Asia, iar mai ipoi şi în Africa. în România, prima c. a fost idoptată la 1866. Au urmat c. de la 1923 şi 1938. Mte c. au fost adoptate în anii 1948, 1952,1965, 1991. CONSTITUŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Care sste conform cu constituţia (II) sau bazat pe îxistenţa acesteia. □ Comisie c. — comisie avînd sarcini în legătură cu elaborarea unei constituţii 'II) sau cu verificarea constituţionalităţii legilor :e se elaborează. Drept c. = a) totalitatea normelor fundamentale care reglementează re-aţiile sociale consacrate de constituţie; b) disciplină a dreptului care studiază normele nscrise în constituţie (II). Monarhie c. = monarhie ale cărei prerogative sînt limitate prin constituţie. Constelaţii (detaliu din harta cerului) CONSTITUŢIONALISM (< fr.) s.n. Regim sau concepţie de guvernare bazate pe existenţa unei constituţii (II). CONSTITUŢIONALITATE (< fr.),s.f. Conformitate a unei legi sau â unui act juridic cu constituţia (II). CONSTRICTIV, -Ă (< fr., lat.) adj., s.f. (Consoană) care se pronunţă prin strîmtarea canalului fonator în aşa fel încît se produce un zgomot de fricţiune; continuu, fricativ, spirant. CONSTRICTOR (< fr.) adj. Muşchi ~ = muşchi care* produce constricţia (ex. m.c. al buzelor). CONSTRjCŢIE (CONSTRICŢIUNE) (< fr., lat.) s.f.*Strîngere, îngustare. ■ (FIZIOL.) Reducere a diametrului unui organ cavitar, a unui sfincter, a unui vas sanguin prin acţiunea muşchilor constrictori. CONSTRINGENŢĂ (< fr., engl.) s.f. Mărime ce caracterizează un mediu optic transparent, din punctul de vedere al indicilor săi de refracţie pentru radiaţiile de culoare roşie şi albastră ale hidrogenului şi de culoare galbenă ale sodiuluiv CONSTRÎNGE (< lat. constringere, după fr.) vb. III tranz. A sili, a forţa o persoană să execute o obligaţie, o acţiune sau să săvîrşească o faptă. CONSTRINGERE (< constrînge) s.f. Acţiunea de a constrînge şi rezultatul ei; coerciţie. CONSTRUCT (< engl.) s.n. Nume atribuit unor concepte, relaţii sau structuri teoretice care explică diferite date experimentale, descriu legile realităţii. C. nu are nici un corespondent în realitate. CONSTRUCTIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care serveşte pentru a construi ceva. ■ Care ajută la îmbunătăţirea unei activităţi, a unei iniţiative etc. CONSTRUCTIVISM (< fr.) s.n. 1. (FILOZ.) Concepţie gnoseologică (Kant, Hegel, Şcoala de la Marburg) care afirmă caracterul activ, creator al subiectului în cunoaştere, în elaborarea obiectelor abstracte şi ideale ale gîndirii, ale concretului logic. 2. (LOG.) Concepţie filozofică-matematică (L.E. Brouwer, A. Heyting ş.a.), potrivit căreia activitatea raţional-intuitivă este singurul temei al exigenţei matematice. 3. Curent artistic apărut după primul război mondial. în artele plastice (unde a cunoscut diferite variante neoplasticism, suprematism etc.) a conceput realitatea într-o viziune de forme geometrice cu tendinţe uneori abstracţio-niste. în arhitectură, c a preconizat rezolvarea sarcinilor utilitare în mod economic şi funcţional şi necesitatea folosirii raţionale a noilor materiale de construcţie (betonul armat, oţeluri speciale, sticlă etc.) care impun puritatea şi simplitatea liniilor. CONSTRUCTOR, -OARE (< fr., lat.) s.m. şi f. Persoană cu pregătirea tehnică necesară, care participă la proiectarea sau la executarea construcţiilor. CONSTRUCŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Faptul de a construi; construire. 2. Clădire sau ansamblu de clădiri executate din diverse materiale (zidărie, lemn, beton simplu sau armat, oţel etc.) pe baza unui proiect tehnic şi care servesc la adăpostirea şi la asigurarea unor funcţii vitale pentru oameni sau pentru animale (construcţii de locuinţe, hale industriale, construcţii agrozootehnice ş.a.), la depozitarea unor produse sau materiale (silozuri, depozite, rezervoare ş.a.), la realizarea unui proces de producţie (construcţii industriale, turnuri de extracţie ş.a.), la transport (căi ferate, şosele, poduri, tuneluri, canale navigabile ş.a.), în scopuri social-culturale sau sportive. Apariţia. în sec. 19, a unor noi materiale de construcţie (oţel, beton armat) şi perfecţionarea metodelor de calcul au avut ca urmare dezvoltarea în ritm accelerat a construcţiilor, care ajung la greutăţi toţi mai reduse şi la forme îndrăzneţe. în perioada interbelică se dezvoltă construcţiile de locuinţe, social-culturale şi hale ind., luînd avînt prefabricatele din elemente tipizate şi pretensionate, iar după 1950 se realizează construcţiile spaţiale, reticulate, cupolele geodezice ş.a., luînd naştere totodată o adevărată ind. a construcţiilor. 3. Structură, alcătuire. 4. (La pl.) a) Ramură a ind. care are ca obiect efectuarea de construcţii (2); industria construcţiilor, b) Ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea şi executarea construcţiilor (2). 5. Construcţia de maşini = a) ramură a ind. care produce maşini, unelte, instalaţii, utilaje, mijloace de transport, scule etc.; b) ramură a tehnicii care se ocupă cu 447 CONTA studiul şi proiectarea maşinilor, instalaţiilor etc. ■ Desenarea unei figuri geometrice cu ajutorul unor elemente date sau astfel încît elementele ce o compun să aibă anumite proprietăţi, folosindu-se iniţial numai rigla şi compasul. □ (FIZ.) C. Fresnel = metodă grafică de determinare a amplitudinii şi fazei iniţiale a mişcării rezultate din compunerea a două oscilaţii pe aceeaşi direcţie. 6. (LINGV.) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte. ■ Mod de a grupa cuvintele în propoziţie şi propoziţiile în frază. CONSTRUI (< fr., lat.) vb. IV tranz. 1. A realiza, pe baza unui proiect, printr-un ansamblu de operaţii de prelucrare şi asamblare, un sistem tehnic complex (ex. o clădire, o maşină etc.). ■ (Fig.) A făuri. 2. (MAT.) A desena (de obicei cu rigla şi compasul) o figură geometrică. 3. (LINGV.) A realiza o construcţie (6). ■ Refl. (Despre părţi de vorbire) A se folosi în anumite construcţii (6). CONSUBSTANŢIALITATE (< fr.) s.f. (în crezul creştin) Termen desemnînd unitatea şi identitatea dintre cele trei persoane ale trinităţii, faptul de a fi „de o fiinţă". CONSUBSTANŢIAŢIE (< fr.) s.f. Dogmă luterană care afirmă prezenţa lui lisus Hristos în euharistie, ca o coexistenţă a substanţei divine cu substanţa elementelor euharistice, pîinea şi vinul, care nu se schimbă în trupul şi sîngele său. CONSUL (< fr., lat.) s.n. 1. (în Roma antică) Denumirea funcţiei celor doi magistraţi, aleşi anual, care exercitau puterea supremă; persoană purtînd acest titlu. 2. Denumirea funcţiei fiecăruia dintre cei trei magistraţi supremi care au condus Rep. Franceză între 1799 şi 1804; persoană purtînd acest titlu. 3. Reprezentant diplomatic numit de guvernul unei ţări într-un oraş sau într-o regiune din alt stat pentru susţinerea intereselor juridice, administrative şi economice ale statului pe care îl reprezintă şi ale cetăţenilor acestuia. CONSULAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine consulului sau consulatului, privitor la consul sau la consulat. CONSULAT (< fr., lat.) s.n. 1. (în Roma antică) Funcţia de consul; perioada de guvernare a unui consul (1). 2. Nume dat formei de guvernămînt a Rep. Franceze (1799—1804). 3. Reprezentanţă a unui stat în alt stat, condusă de un consul (3); clădirea unde îşi are sediul această reprezentanţă. CONSULT (< lat. consultum) s.n. Examinare a unui bolnav de către o comisie medicală pentru stabilirea diagnosticului şi indicarea tratamentului. CONSULTA « fr.. lat.) vb. I tranz. 1. A cere o părere, un stat, a întreba; a lua avizul unei persoane autorizate. ■ Refl. A se sfătui cu cineva, a se consfătui. 2. A examina, a cerceta un text, un izvor etc. pentru a se informa, a se documenta. 3. A examina un pacient. CONSULTANT, -Ă (< fr., rus.) s.m. şi f. (Şi adj.) Specialist care lucrează într-o instituţie, dînd indicaţii în probleme care privesc specialitatea sa. CONSULTATIV, -Ă (< fr.) adj. Cu caracter de consultaţie. □ (DR.) Organ c. = organ care îşi dă părerea autorizată în anumite probleme. Aviz c. = părere cerută unui organ competent, dar peste care organul care a cerut-o poate trece. Vot c. v. vot. CONSULTAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Indicaţie, lămurire dată într-o problemă de către un specialist în domeniul respectiv. 2. îndrumare individuală sau colectivă dată elevilor, studenţilor sau doctoranzilor de către un profesor. 3. Examinare a unui pacient de către medic pentru stabilirea diagnosticului şi indicarea tratamentului. CONSULTING (cuv. engl.) [cansalting] subst. Termen prin care se desemnează activitatea depusă de specialişti din diferite domenii privind furnizarea de consultaţii, studii, sugestii şi informaţii referitoare la organizarea şi renta- bilizarea întreprinderilor, punerea în valoare a resurselor etc. CONSUM (ettei. ^ , ( CRAP AN s.n. Dispozitiv pentru prinderea şi idicarea'butoaielor sau a baloturilor, format in patru lanţuri sau cabluri prinse cu cîte un apăt de un inel, iar la capătul liber avînd rlige. CRAPII, numele popular a! constelaţiei Peştii. CRAPINA, lac de luncă în apropierea Dună- i, în Cotul Pisicii, în amonte de Isaccea; legat e Dunăre prin privaturi; 29,4 km2. Pescuit. CRAPODINĂ (< fr.) s.f. (TEHN.) Lagăr cu ca verticală în care se roteşte pivotul unui ’bore încărcat axial. CRAS, -Ă (< fr.) adj. Care nu corespunde ci celor mai mici exigenţe; extrem (în sens iu). . CRASHAW [crpşo: ], Robert (1613— >49), poet englez. Influenţat de misticii spa-oli. Unul dintre cei mai importanţi reprezen-nţi ai şcolii metafizice engleze („inima de tcări“). CRASNA 1. Rîu, afl. stg. al Tisei pe terit. igariei; 121 km pe terit. României. Izv. din -ţii Meseş şi străbate C. Someşului. Cursul inf. te dirijat printr-un canal îndiguit (70 km) cu rsarea în Tisa (în trecut se vărsa în Someş). 2. >m. în jud. Gorj; 5 911 loc. (1991). Schit !>36). 3. Com. în jud. Sălaj; 6 399 loc. (1991). elucr. lemnului. Ateliere de reparaţii. Aici a istat în sec. 13—15 o cetate. 4. Pădure în idişul Bîrladului, lîngă Vaslui; în sept. 1450, imnul Moldovei Bogdan II a înfrînt aici armata lonă invadatoare, care urmărea să instaleze ca mn pe Alexăndrel. 5. Sat component al com. a Buzăului, jud. Covasna, pe terit. căruia a t descoperit în 1887 un tezaur de bare de r, turnate la Sirmium, cu efigii de împăraţi mani, dintre care cea mai recentă este a lui aţian (367—383 d.Hr.). CRASNOZIOM s.n. Sol roşu specific regiu-or subtropicale umede, cu slabă acumulare de mus în partea superioară şi cu oxizi de fier, miniu şi mangan în al doilea orizont. Inclus în egoria feralsolurilor. IRASSUS, Marcus Licinius (114—53 î.Hr.), i politic roman. A înfrînt răscoala lui Sparta-(70 î.Hr.). Membru, alături de Cezar şi de npei, al primului triumvirat (60 î.Hr.); /ernator al Siriei (54 î.Hr.), a fost înfrînt (53 r.) şi ucis de părţi în bătălia de fa Carrhae. -RATER (< fr.; lat., gr.) s.n. 1. Vas antic re, cu gura largă şi cu două mînere, care vea, la masă, pentru'amestecarea vinului cu , Fabricat din sec. 10 î.Hr. în Grecia, din amică, apoi din sec. 6 î.Hr. şi din bronz. 2. tea superioară a unui vulcan, de forma unei iii, prin care, în timpul erupţiilor, ţîşnesc Crater vulcanic Crater (1) vapori, gaze, cenuşă, lapili, şi se revarsă lavă. 3. (ASTR.) Denivelare în formă de pîlnie făcută de un meteorit pe suprafaţa Pămîntului sau a altui astru. □ C. lunar = adîncitură rotundă de pe suprafaţa Lunii, a cărei formare poate fi pusă pe seama unei activităţi vulcanice sau a unui bombardament meteoritic ; circ lunar. CRATER LAKE [creita leicj, lac în V S.U.A. (Oregon), în M-ţii Cascade Range; 52 km2. Ad. max.: c. 600 m. Ocupă un vechi crater vulcanic al muntelui Mazama. Turism. Parc naţional. CRATIMĂ (< ngr.) s.f. Semn grafic (-) folosit pentru a se iega două cuvinte care se pronunţă împreună, pentru a despărţi cuvintele în silabe etc.; liniuţă de unire. CRATIŢĂ s.f. Vas de bucătărie din tablă smălţuită, din aluminiu etc., cu diametrul de 2—3 ori mai mare decît înălţimea. ■ Conţinutul acestui vas. CRATOGEN (< fr.; {s} gr. kratos „forţâ“ + gennao „a produce") s.n. (GEOL.) 1. Regiune întinsă din scoarţa Pămîntului, care într-o anumită perioadă nu a suferit mişcări de cutare, ci numai mişcări lente de ridicare sau de coborîre. 2. Platformă. CRATYLOS (sec. 5 Î.Hr.), filozof grec. Discipol al lui Heraclit. A absolutizat viziunea acestuia asupra curgerii universale, negînd orice stabilitate şi determinare a lucrurilor. CRAUL (< engl.) s.n. Stil de înot în care sportivul stă cu faţa în jos în poziţie orizontală, mişcînd alternativ braţele, concomitent cu o forfecare în plan vertical a picioarelor, iar capul iese din apă în mod ritmic, la dreapta sau la stînga atît cît să poată respira. CRAV£ŞĂ (< fr.) s.f. Vargă elastică, din piele sau îmbrăcată în piele, folosită la îndemnarea unui animal de călărie; biciuşcă (1). CRAVATĂ (< fr.) s.f. Accesoriu al îmbrăcămintei bărbaţilor constînd dintr-o fîşie de mătase sau de stofă care se înnoadă la gît. CRAXI, Bettino (n. 1934), ziarist, scriitor şi om politic italian. Secretar genera! al Partidului Socialist Italian (din 1976). Vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste (din 1977). Prim-min. (1983—1987). CRĂCANĂ (< crac) s.f. t. Ramură de copac bifurcată la capăt; lemn sau alt obiect desfăcut la un capăt în două sau mai muite ramificaţii; fiecare braţ al unui obiect ramificat; crac (2). 2. Prăjină bifurcată la un capăt cu care se sprijină crengile prea încărcate de fructe; furca pe care se sprijină cumpăna fîntînii. 3. Construcţie făcută din trei prăjini legate împreună la capătul de sus, aşezate în formă de piramidă, de care se atîrnă căldarea deasupra focului. CRĂCĂOANI, com. în jud. Neamţ, pe Cracău; 4 623 loc. (1991). Expl. de petrol. CRĂCIUN (lat.) Sărbătoare creştină a naşterii lui lisus Hristos; se celebrează ia 25 dec., iar după stil vechi, la 7 ian. □ Postului Crăciunului = unul din marile posturi de peste an care se ţine de la 15 nov. la 24 dec. Pom de C. — brad sau ramură mare de brad împodobită cu beteală, globuri, dulciuri, jucării şi lumînări în ajunul C. Moş C. — personaj legendar, cu barbă mare albă. cu o mantie lungă roşie, care vine să împartă jucării şi dulciuri copiilor, în noaptea de C. CRĂCIUN, Emil (1896—1976, n. laşi), medic român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la studiul anatomiei patologice’ a diferitelor boli, la introducerea culturilor de ţesuturi („metoda românească"). CRĂCIUN, loachim (1898—1971, n. Dîrlos, jud. Sibiu), istoric şi bibliolog român. Prof. univ. ia Cluj. Teoretician şi fondator al bibliologiei ca disciplină ştiinţifică în învăţămîntul superior. Autor al unor importante bibliografii şi biografii. CRĂCIUNA, cetate construită înainte de 1471 de domnul Ţării Româneşti Radu cel Frumos, localizată de unii istorici pe înălţimea Măgura Odobeştilor. Cucerită în mart. 1482 de Ştefan cel Mare, a făcut parte apoi din sistemul defensiv ai Moldovei. CRĂCIUNELU DE JOS, com. în jud. Alba, pe Tîrnava; 4 388 loc. (1991). Viticultură. Staţie de c.f. CRĂCIUNEŞTI, com. în jud. Mureş, pe Niraj; 4 938 loc. (1991). CRĂIASĂ (< crai) s.f. (Poetic sau în basme) împărăteasă, regină, zînă. CRĂIESC, -li^SCĂ (< crai) adj. Care aparţine unui crai (1), privitor la un crai ; regesc, împărătesc. CRĂIEŞTI, com. în jud. Mureş, pe Lechinţa; 1 223 loc. (1991). Staţie de c.f. CRĂIŞOR (< crai) s.m. Diminutiv al lui crai O); fiu de crai (1), prinţ. CRĂIŢĂ (< crai) s.f. 1. Numele a două specii de plante erbacee anuale din familia compozitelor, cu frunze opuse, penat-divizate şi flori galbene-brune sau portocalii, cu miros pătrun- 475 CREDITOR zător; originare din America Centrală, mult cultivate în grădini ca plante decorative (Tagetes erecta şi Tagetes patula); vîzdoagă. 2. (La pl. art.) Dans popular românesc cu ritm binar (în unele variante asimetric) şi mişcare vioaie, răspîndit în Oltenia; melodia corespunzătoare acestui dans. CRÂNŢÂN-I (onomat.) vb. IV intranz. A face zgomot, ronţăi nd. CRĂPA (lat. crepare) vb. I 1. Intranz. şi refl. (Despre obiecte) A se desface (brusc) în mai multe bucăţi, a se despica, a căpăta o despică-tură; a (se) sparge. 2. Tranz. A despica, a desface. 3. Intranz. şi refl. (Despre lucruri elastice) A plesni; (despre piele) a căpăta crăpături superficiale, a deveni aspră; spec. (despre muguri, boboci de floare) ase deschide. 4. Tranz. A întredeschide. □ Expr. (Refl.) A se crăpa de ziuă sau a se crăpa zorii = a se lumina, a se face ziuă. 5. Intranz. (Despre animale şi, ironic, despre oameni) A muri. CRĂPAT (< crăpa) s.n. Faptul de a (se) crăpa. □ Expr. Crăpatul zorilor sau crăpatul de zi = ivirea zorilor, faptul zilei. ■ Spargerea unei membrane din stomacul vitelor (soldată uneori cu moartea). CRĂPĂTURĂ (lat. crepatura) s.f. 1. Deschizătură, plesnitură; spărtură. 2. întredeschidere a unei uşi, ferestre etc. CRĂSANIÎ DE JOS, ~t în com. Balaciu (jud. Ialomiţa), în apropierea ia a fost descoperită o dava getică, pe Piscu> Grăsanilor (sec. 3—1 Î.Hr.). CREA (< fr., lat.) vb ' tranz. 1. A face ceva care nu*exista mai înainte; a produce; a înfiinţa, a întemeia. ■ A inventa, a născoci; a concepe, a compune (o operă artistică etc.). 2. A pregăti, a forma. 3. A întemeia, a înfiinţa, a funda, a organiza (o instituţie), a institui. 4. A crea un rol = a interpreta cu pricepere şi cu originalitate un rol dintr-o piesă de teatru sau dintr-un film; a da viaţă unui personaj. CREACA, com. în jud. Sălaj; 3 063 ioc. '1991). Expl. de calcar (Prodăneşti). CREANGĂ (< bg.) s.f. Cracă. CREANGĂ 1. Ion C. (1837 sau 1839—1889, n. Humuleşti, jud. Neamţ), scriitor român. O vreme diacon şi institutor. A făcut parte din cercul „Junimii". Observator jovial şi ironic al naturii umane, maestru al stilului oral paremiologic. Basme de factură folclorică, restructurînd la dimensiunile fabulosului conflicte şi aspecte fundamentale de ordin etic şi social ale umanităţii rurale („Povestea lui Harap Alb", „Capra cu trei iezi", „Ivan Turbincă", „Dănilă Prepeleac", „Punguţa cu doi bani"); proză de exploatare umoristică a situaţiilor ambigue („Moş Nichifor Coţcariul") şi mai ales de evocare a universului infantil („Amintiri din copilărie"). Autor de manuale şcolare. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 2. Horia C. (1893—1943. n. Bucureşti), arhitect român. Nepotul lui C. (1). Promotor al arhitecturii moderne în România. S-a afirmat între 1932 şi 1942 (blocul şi cinematograful „ARO", azi „Patria" din Bucureşti, hotelul „ARO", azi „Carpaţi" din Braşov, halele principale ale uzinelor .Malaxa", azi „Faur" din Bucureşti). CREANŢĂ (< fr.) s.f. (DR.) Dreptul unei persoane, denumită creditor, de a pretinde de la alta, denumită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. ■ Titlu, înscris, care confirmă dreptul de c. CREASTĂ (lat. crista) s.f. 1. Excrescenţă cărnoasă sau moţ de pene pe care le au pe cap unele păsări. □ Creasta-cocoşului — a) plantă erbacee anuală din familia amarantaceelor, înaltă de 10—40 cm, cu frunze alterne, ovale şi cu flori roşii sau galbene, mici, într-o inflorescenţă dilatată în partea superioară; originară din India, cultivată ca plantă decorativă (Celosia cristata); b) numele a două specii de ferigi cu frunze penatifide, cu sporangii grupaţi în spori dispuşi pe faţa inferioară a frunzelor (Polystichum braunii şi Polystichum lobatum); cresc prin pădurile umbroase de la munte; c) ciupercă mare, comestibilă, cu tulpina cărnoasă, groasă, albă, Ion Creangă foarte ramificată (Clavaria (lava); creşte prin păduri umbroase. 2. (ANAT.) Proeminenţă osoasă alungită şi cu marginea ascuţită (ex. c. tibiei). 3. (GEOMORF.) Culme muntoasă sau deluroasă, îngustă, cu povîrnişuri repeţi care coincide de obicei cu cumpăna apelor H C. militară = aliniament al punctelor de pe o formă de teren (deal, înălţime, vîrf) de la care se poate vedea suprafaţa acesteia pînă la bază. 4. Coamă de acoperiş. 5. C. de taluz ~ linia de intersecţie dintre faţa unui taluz şi suprafaţa terenului natural sau a platformei unui rambleu. CREAŢINĂ (< fr. {ij; {s} gr. kreat „carne") s.f. (BIOCHIM.) Substanţă proteică avînd rol important în mecanismul contracţiei musculare. CREATIN FOSFORIC (< creatină + fosforic) adj. Acid ~ = compus al creaţinei cu acidul fosforic, prezent în ţesutul muscular, care constituie o sursă de energie în contracţia musculară. CREATININĂ (< fr. {i}) s.f. Substanţă bazică, derivat ai creaţi nei, care se găseşte în doză mică în sînge şi în cantitate mai mare (1 g la litru) în urină. CREATIVITATE (< fr., lat.) s.n. (PSIH.) Trăsătură complexă a personalităţii umane, constînd în capacitatea de a realiza ceva nou, original; talent. CREAT9R» -OARE (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. 1. Adj., s*.m. şi f. (Persoană) care creează, care întemeiază ceva; făuritor; spec. inventator, autor (de opere originale). 2. S.n. (REL.) Cel care a creat lumea, din bunătate, spre preamărirea Lui şi fericirea oamenilor; Dumnezeu. CREATURĂ (< fr., lat.) s.f. Fiinţă, făptură; peior. individ. CREAŢIE (< fr., lat.) s.f. Aqiunea de a crea; concr. produs al muncii creatoare; operă, lucru creat. ■ (REL.) a) (in Biblie) Actul prin care Dumnezeu a creat lumea, o dată cu spaţiu! şi timpul, din nimic, prin cuvîntul şi voinţa Lui; b) Substanţa materială a Universului, totalitatea creaturilor, opera lui Dumnezeu. ■ Interpretare originală, reuşită a unui rol. CREAŢIONjSM (< fr.; îs}) s.n. Teorie teologică potrivit căreia sufletul fiecărui individ provine, prin creaţie nemijlocită, de la Dumnezeu, nu de la părinţi, afirmîndu-se astfel că sufletul este un principiu deosebit de trup. Reprezentanţi: Sf. Atanasie, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. loan Gură de Aur. CRăCY-EN-PONTHIEU [eres i-Q pot io ], localit. în N Franţei (Picardia); 1,6 mii loc. (1982). Aici, la 26 aug. 1346, în timpul Războiului de 100 de Ani, oastea franceză a regelui Fiiip VI a fost înfrîntă de cea engleză, condusă de Eduard III. în această luptă au fost folosite pentru prima dată în Occident armele de foc. CREDE (lat. credere) vb. III 1. Tranz. A fi încredinţat de un fapt, de existenţa sau adevărul unui lucru. 2. Intranz. A recunoaşte dreptatea cuiva; a fi înţelegător (faţă de durerea sau suferinţele cuiva). 3. Tranz. A socoti, a fi de părere, a-şi închipui, a i se părea. ■ Refl. A avea despre sine o părere exagerat de bună; a fi îngîmfat. 4. Intranz. A avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-şi pune nădejdea în cineva sau în ceva. 5. Intranz. A admite existenţa lui Dumnezeu şi a accepta dogmele Bisericii; p. ext. a profesa o anumită credinţă religioasă. 6. Tranz. A presupune, a bănui. 7. A spera. 8. A considera, a lua ceva drept altceva, pe cineva drept altcineva. CREDENŢĂ (< it. credenza, germ. Kredenz) s.f. 1. (în bisericile catolice) Masă mobilă, uneori cu înfăţişarea unui dulap mic prevăzut cu poliţe şi uşi, aşezată în vecinătatea mesei altarului; pe ea sînt aşezate obiectele necesare cultului religios. 2. (Mai ales în Transilvania) Bufet (mic) folosit de obicei pentru servirea gustării înainte de masă. CREDINCIOS, -OASĂ (< credinţă) adj. (Adesea substantivat) 1. Care este demn de încredere, pe care te poţi bizui; devotat, fidel; nestrămutat, statornic faţă de un angajament, de o idee, de o cauză. 2. (Cel) care crede în existenţa lui Dumnezeu şi se conformează practicilor religioase; plin de credinţă, religios. CREDJNŢĂ (lat. *credentia) s.f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru. 2. Ceea ce crede cineva. ■ Spec. Convingere religioasă deplină, religiozitate. ■ P. ext. Confesiune (2), cult1 (2); religie. 3. Fidelitate, devotament, statornicie faţă de cineva sau de ceva. 4. Convingere, certitudine; părere, opinie, idee, crez (1). □ Profesiune de c. = declaraţie publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale. 5. Speranţă, nădejde. CREDIT (< fr., lat.) s.n. 1. Relaţie bănească între *0 persoană fizică sau juridică (creditor) care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri ori servicii pe datorie (cu plata amînată temporar) şi o altă persoană fizică sau juridică (debitor) care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat (cu titlu rambursabil şi condiţionat de obicei de plata unei dobînzi); creanţa creditorului; obligaţia (bănească), datoria celui creditat; concr. valoarea, suma de bani pe care creditorul o cedează cu titlu rambursabil debitorului său. Scrisoare de c. = înscris care autorizează purtătorul său să primească un anumit credit. C. cumpărător = procedeu de promovare a exporturilor, care permite exportatorului să fie plătit imediat după sosirea mărfii la destinaţie. C. în alb = credit care, cu titlu excepţional, este negarantat. C. de mobilizare a creanţelor comerciale = tehnică bancară care permite mobilizarea creanţelor comerciale, fără a fi necesară încorporarea lor în efecte de comerţ. Politică de c. = favorizarea expansiunii economice însoţită de menţinerea controlului asupra masei monetare, indispensabile asigurării integrităţii monedei naţionale. □ Expr. A da pe credit = a vinde fară a primi imediat banii; a vinde pe datorie. A face (cuiva) un credit = a vinde cuiva pe datorie; fig. a acorda încredere cuiva. 2. Sferă a circulaţiei băneşti care cuprinde relaţiile de credit (1). 3. (CONT.) Coloană (în partea dreaptă) a fiecărui cont, în care, în cazul conturilor de activ, se înscriu reducerile (scăderile) de activ, iar în cazul conturilor de pasiv sporurile (creşterile) de pasiv. 4. Fig. încredere, consideraţie, stimă, trecere, autoritate de care se bucură cineva. CREDITA (< fr.) vb. I tranz. 1. A acorda, a deschide (cuiva) un credit; a împrumuta pe cineva cu o sumă de bani; a vinde cuiva pe credit. 2. (CONT.) A face o înregistrare în creditul unui cont. CREDITARE (< credita) s.f. Acţiunea de a credita; acordare de credit. □ Creditarea taxelor vamale = amînarea efectuării plăţii taxelor vamale (cu condiţia prezentării de garanţii şi a plăţii unor dobînzi aferente). CREDITOR, -OARE (< fr„ lat.) adj., s.m. şi f. f. Adj. (Despre persoane fizice sau juridice) Care a creditat; (despre sume) care se înscrie în creditul unui cont; (despre soldurile unor conturi) ia care creditul depăşeşte debitul. 2. S.m. şi f. Titular al unui drept de creanţă. CREDUL 476 CREDUL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care crede prea uşor; care se încrede uşor în cineva sau în ceva; încrezător, naiv. CREDULITATE (< fr., lat.) s.f. însuşirea de a fi credul; faptul de a crede cu uşurinţă în orice. CREEK (cuv. engl.) [cri:c] subst. Curs de apă temporar în deşerturile sărate din Australia şi din America. CREEP (cuv. engl.) [cri:p} s.n. Proces de deplasare lentă a particulelor care alcătuiesc depozitele dezagregate şi alterate ale rocilor de pe versanţi, cauzat de oscilaţiile termice, infiltrarea apei etc. CREIER (lat. cerehrum) s.m. 1. (ANAT.) Parte a sistemului nervos central al vertebratelor, formată din trunchiul cerebral, creierul mic şi emisferele cerebrale, ultimele două foarte dezvoltate la om. C. atinge la om o greutate medie variabilă de 1 380 g la bărbat şi de 1 250 g la femeie (după Grey). Cuprinde centrii nervoşi superiori de integrare şi de reglare a funcţiunilor organismului şi reprezintă baza materială a activităţii psihice şi a conştiinţei umane. V. encefal. □ Creierul nvi* = cerebel. 2. P. ext. Minte, inteligenţă, .judecată; fig. iniţiatorul şi conducătorul unei l acţiuni. 3. Creierii (sau creierul) munţilor = locurile cele mai înalte şi mai greu accesibile ^/e munţilor. CREION (< fr.) s.n. 1. Ustensilă pentru scris sau desenat, constituită dintr-o mină protejată de un înveliş, de obicei din lemn. 2. Denumire dată unui desen artistic executat în creion (1). 3. Denumire dată unor ustensile asemănătoare cu creionul (1), avînd diferite întrebuinţări (ex. c. litografic, pentru desenarea pe placa fotografică; c. dermatografie, folosit în cosmetică; c. termic, folosit la indicarea aproximativă a temperaturii etc.). □ C. fotosensibil (optic) = dispozitiv electronic, avînd în vîrf un element fotosensibil, cu ajutorul căruia se preiau informaţii relative la coordonatele unui punct vizat pe ecran. CREIONA (< fr.) vb. I tranz. A executa sumar cu creionul un desen, indicînd numai trăsăturile generale ale modelului; a desena, a schiţa. ■ Fig. (în literatură) A schiţa în cîteva trăsături un portret, un caracter etc. CREIŢ^iR (< germ.) s.m. Monedă mică de argint, mai tîrziu de aramă, care a circulat pînă la sfîrşitul sec. 19 în unele state germane, în Imp. Habsburgic, în Transilvania şi în Bucovina; p. ext. ban de valoare neînsemnată. CREM (< fr.) adj. invar. Alb-gălbui (de culoarea untului). CREMALIERA (< fr.) s.f. Organ de maşină avînd forma unei bare dinţate care angrenează cu o roată dinţată, servind la transformarea mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie şi invers. CREMATORIU (< fr., lat. crematorium, de la cremare, „a arde“) s.n. 1. Clădire amenajată cu instalaţii speciale, destinată incinerării cadavrelor. 2. Cuptor pentru arderea gunoaielor. CREMAŢIUNE (< fr., lat.) s.f. Ardere, prefacere în cenuşă. ■ Incinerare. CREMĂ (< fr.) s.f. 1. Preparat de forma unei paste," obţinut fie prin emulsionarea unor grăsimi, a unor ceruri, hidrocarburi, gume etc. cu apă, uleiuri eterice şi ingrediente, fie prin saponificarea unora dintre acestea, fie prin amestecarea lor la cald. în funcţie de compoziţia lor, c. au utilizare în medicină, în cosmetică. în tehnică etc. 2. Preparat culinar obţinut prin frecarea unui amestec de unt, lapte, zahăr, ouă etc. cu ingrediente ca sucul de fructe, praful de cacao etc. B (Cu determinări) Lichior fin. CREMENE (< bg.) s.f. 1. Varietate de opal amestecat cu silice, foarte fin cristalizată, de culoare albă, gălbuie, pînă la neagră. Formează :oncreţiuni în unele calcare şi este întrebuinţată la confecţionarea de plăci cioplite pentru căp-•.uşirea morilor de măcinat din ind. ceramicii ine; silex. 2. Bucăţică de cremene (1) folosită la icăpărat cu amnarul sau, la armele vechi, pentru iprinderea prafului de puşcă. CREMENEA, braţ navigabil al Dunării, în vestul Bălţii Brăilei, care se desparte în aval de Giurgeni şi merge paralel cu braţul Vîlciu. Lungime: 70 km. CREMER [crema], Sir William Randal (1838—1908), om* politic britanic. Unul dintre fondatorii Uniunii Interparlamentare (1887). Premiul Nobel pentru Pace (1903). CREMONA, oraş în N Italiei (Lombardia), pe Pad; 75,5 mii loc. (1989). Renumit în trecut pentru construcţia viorilor (Amati, Guarneri, Stradivari). întreprinderi textile şi de porţelan. Maşini agricole, cărămizi. Catedrală (sec. 12— 13), campanila „Torrazzo" (sec. 13). CREMONĂ (< fr.) s.f. Dispozitiv pentru închiderea unei ferestre sau a unei uşi constituit din două vergele metalice dispuse în prelungire şi acţionate cu ajutorul unui mîner. CREMONINI, Cesare (1550—1631), filozof italian. Continuator al aristotelismului averoist în direcţia fizicii, dar nu ca filozofie secundă, ci ca ştiinţă a naturii, opunînd-o doctrinei creştine („Curs filozofic", „Despre suflet"). CRENEL (< engl., cf. fr. creneau) s.n. Deschizătură îngustă făcută în partea superioară a unui zid de apărare, a unui castel sau a unei cetăţi medievale, prin care se aruncau proiectilele; deschizătură îngustă în parapetul unei tranşee, al şanţului de comunicare sau în zidul unei lucrări de fortificaţie prin care se execută trageri cu armamentul automat. CRENELAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre un zid sau o clădire) Cu creneluri. CRENOTERAPJE (< fr.; {s} gr. krene „izvor8 + therapia* „tratament") s.f. Folosire a apelor minerale în scop terapeutic. CRENVURŞT (< germ.) s.m. (Mai ales la pl.) Cîrnăcior preparat din pastă de carne de vită şi slănină, cu adaos de condimente, introdusă în maţ natural (intestin de oaie) sau artificial. CREOD9NTE (< fr. {i}; {s} gr. kreas „carne" + odont „dinte") s.f. pl. Subordin fosil de mamifere primitive carnivore cu dentiţia puţin specializată, membrele masive, cu gheare şi creierul mic, răspîndite în Eocen (Creodonta). CREOL, -Ă (< fr.) s.m. şi f. (La pl.) Urmaşii primilor colonişti europeni din America Latină (mai ales de origine spaniolă) din încrucişarea cu băştinaşii. ■ Ansamblu de varietăţi lingvistice rezultate din amestecul unor limbi (engleză, franceză, portugheză, spaniolă) cu diverse alte limbi (negroafricane, australiene, austrone-ziene), vorbit de creoli. CREOLţNĂ (< fr. {i}) s.f. Soluţie formată din crezoli şi hidrocarburi aromatice, hidroxid de sodiu şi apă, folosită ca dezinfectant. CREON, rege legendar al Tebei, frate al locastei. A domnit după uciderea nepoţilor săi Polineuke şi Eteocle. CREOZOT (< fr. {i}) s.n. (CHIM.) Amestec de fenoli, în principal guaiacol şi crezoli, obţinut din gudroanele de lemn sau de cărbune; lichid uleios, incolor sau galben deschis, caustic, cu miros caracteristic. C. obţinut prin distilarea gudroanelor de cărbune se foloseşte la impregnarea lemnului, iar cel obţinut prin distilarea gudroanelor de lemn, ca expectoraot în bronşitele cronice. CREOZOTARE (du pă fr. criosotage) s.f. Operaţie de impregnare cu creozot a unor piese de lemn (traverse de cale ferată, stîlpi etc.), pentru a le mări rezistenţa la putrezire. CREP (< fr.) s.n. 1. Cauciuc natural obţinut prin coagularea latexului cu acid acetic, tras în plăci şi folosit ca talpă pentru încălţăminte. 2. Ţesătură subţire din fire de mătase suprarăsu-cite, avînd firele de urzeală şi de bătătură astfel încrucişate îneît să se obţină un efect specific. □ Crepsatin = ţesătură cu o faţă mată şi cu una de tipul satinului. CREPIDĂ (< fr., lat.) s.f. încălţăminte asemănătoare cu sandalele, purtată în antic, de greci şi de romani. CREPON (< fr.) s.n. Ţesătură din fire răsucite în aşa fel îneît să se obţină granule şi încreţituri neregulate. CREPONAT, -Ă (< crepon) adj. (Despre ţesături, hîrtie etc.) Care are un aspect asemănător creponului; încreţit. CREPUSCUL (< fr., lat.) s.n. Perioadă de timp după asfinţitul Soarelui (amurg) sau înainte de răsăritul lui (auroră), în care se trece de la lumina zilei la întunericul nopţii sau invers datorită reflectării şi difuziei razelor solare de către straturile superioare ale atmosferei; lumină slabă, semiîntuneric. ■ Fig. Declin. CREPUSCULAR, -Ă (< fr.) adj., s.n. 1. Privitor la crepuscul; slab iluminat, abia vizibil. □ Poezie c. = poezie apărută în lirica italiană ca o reacţie faţă de lirica lui D'Annunzio. Apropiată de simbolism, ea se caracterizează printr-o inspiraţie intimistă, prin transpunerea unor stări de visare şi de resuscitare a trecutului cu ajutorul corespondenţelor muzicale. Printre reprezentanţii ei se numără G. Gozzano, A. Palazzeschi ş.a. 2. S.n. (La pl.) Organisme care zboară înainte de răsăritul sau după apusul Soarelui. CRES [ţres], ins. pe coasta Dalmaţiei, în M. Adriatică (G. Kvarner), la SE de Pen. Istria; 404 km2; c. 9 mii loc. Pescuit. Aparţine Croaţiei. CRESCĂTOR, -OARE (< creşte) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care*creşte. 2. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu creşterea animalelor. CRESCĂTORIE (< crescător) s.f. Loc special amenajat unde se cresc animalele. CRESCENDO (< cuv. it.) [creşendo] adv. (Indică modul de executare a unei lucrări muzicale) Crescînd, sporind treptat în intensitate. ■ (Substantivat, n.) Creştere progresivă a intensităţii sunetelor produse cu vocea sau de un instrument muzical. CRESCÎND, -Ă (< creşte) adj. Care este în creştere. * CRESCUT, -Ă (< creşte) adj. 1. (Despre fiinţe, plante) Ajuns la un oarecare stadiu de maturizare. 2. (Despre un aluat) Care şi-a mărit volumul prin dospire. 3. (Despre unele legume) Care a dat în timpul păstrării lujeri sau muguri. CRESON (< fr.) s.m. Plantă erbacee leguminoasă anuală din familia cruciferelor, înaltă de 20—40 cm, care creşte în locuri umede; originară din S Europei şi cultivată pentru frunzele sale bogate în vitamina C, care se consumă ca salată sau condiment (Lepidium sativum). CRESPI, Giuseppe Maria (numit Lo Spa-gnuolo) (1665—1747), pictor italian. Compoziţii religioase şi scene de gen. A excelat în tehnica clarobscurului („Ahile şi centaurul"). CRESSON [cresS], Edith (n. 1934), om politic socialist francez. Prim-min. (din 1991); prima femeie din istoria Franţei care ocupă această funcţie. CRESTA (< creastă) vb. I tranz. A efectua crestături prin aşchiere, deformare plastică, tăiere etc. ■ Refl. A se tăia puţin, a se răni uşor. CRESTĂTURĂ (< cresta) s.f. 1. Şanţ de adîncime mică cu profil triunghiular, trapezo-idal, semicircular etc. efectuat pe suprafaţa unui obiect; brazdă (5). ■ (La maşini electrice) Fiecare dintre şanţurile longitudinale, de pe stator sau de pe rotor, în care se aşază laturile active ale înfăşurărilor de maşină electrică. 2. (La pl.) Procedeu al artei populare de ornamentare a lemnului prin cioplire, scrijelare sau crestare, folosit la elementele arhitectonice, la piesele de mobilier, la unelte şi obiecte de uz casnic. CRESTELUŢ s.m. Gen de păsări călătoare, din ordinul gruiformelor, care trăiesc în zonele bogate în vegetaţie din apropierea apelor, cu corpul turtit lateral, picioare zvelte, aripi rotunjite şi penaj cafeniu-pătat sau cafeniu-roş-cat. în România se cunosc trei specii: c. pestriţ (Porzana porzana); c. mijlociu (P. parva) şi c. mic (P. pusul la). CRESTOMAŢIE (< fr.. gr. krestos „util" + manthanein „a învăţa") s.f. Culegere didactică de texte reprezentative din literatura artistică, istorică sau din alte domenii, riguros delimitate 477 CRIBLURĂ după autor şi opere, în fragmente aparte sau integral. CRESUS, ultimul rege al Lydiei (560—547 î.Hr.). Vestit prin bogăţia sa; a fost învins şi detronat de regele persan Cl'-us II. CREŞĂ (< fr.) s.f. Instituţie în care se asigură îngrijirea copiilor, pînă la vîrstă de trei ani, pentru mamele salariate. CREŞTE (lat. crescere) vb. III I. 1. (BIOL.) întranz. A se mări, a deveni progresiv mai mare, a-şi spori dimensiunile, ca rezultat al proceselor vitale din organism, a se dezvolta (2). 2. (P. analog.; în opoz. cu a se micşora, a scădea, a descreşte) A se mări, a-şi mări volumul, a deveni mai mare în lungime, forţă; a spori. ■ (Despre copii) A se face mare. 3. A lua proporţii, a se înmulţi, a spori, a se răspîndi; a propăşi, a progresa. 4. Intranz. (Despre aluat) A-şi mări volumul prin dospire. ■ (Despre ape) A se umfla, a-şi mări debitul. II. Tranz. 1. A îngriji un copil pentru a se dezvolta bine; (despre plante) a cultiva. ■ A prăsi şi a îngriji (animale sau păsări). 2. A îngriji un copil pentru dezvoltarea lui intelectuală şi morală; a educa. CREŞTERE (< creşte) s.f. 1. Acţiunea de a creşte; dezvoltare, mărire treptată. □ C. economică = concept al teoriei economice şi al analizei economice caracterizat prin: creştere demografică, sporirea producţiei şi a productivităţii muncii, schimbări structurale ale populaţiei (exodul rural), urbanizarea intensivă, revoluţio-narea mijloacelor de transport şi a comunicaţiilor. ■ (BIOL.) Mărire a dimensiunilor unui organ sau ale unui organism, realizată fie prin diviziuni celulare repetate, fie prin mărirea volumului celulelor şi reglată (la animale) prin mecanisme endocrine. 2. Mărire a numărului, intensităţii, duratei unui lucru sau a unui fapt. 3. Prăsire, înmulţire. Creştere a animalelor v. agricultură. 4. Educaţie. CREŞTET (< creşte) s.n. 1. Vîrful capului; vertex. 2. Vîrf, creastă, pisc, înălţime. CREŞTIN, -Ă (lat. christianus) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine creştinismului. 2. S.m. şi f. Nume atribuit celor care au primit botezul şi cred în lisus Hristos; p. ext. persoană, om, individ. CREŞTINARE (< creştin) s.f. Convertire la creştinism. CREŞTINĂTATE (< creştin) s.f. 1. Ansamblul ţărilor sau popoarelor creştine. 2. Comunitate de creştini. CREŞTINISM (< creştin, după fr., lat.) s.n. Religie universală constituită pe temeiul credinţei în persoana şi scrierile care conţin cuvintele şi învăţătura lui lisus Hristos (Evanghelii). C. se afirmă ca religie revelată, de origine divină. Fondatorul c, lisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu şi omenire, ci Dumnezeu însuşi venit printre oameni în vederea mîntuirii lor şi pentru a predica (propovădui) iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. C. a apărut în sec. 1 d.Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creştină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imp. Roman, consti-tuindu-se, chiar în sec. 1 d. Hr., într-o comunitate de adepţi numită Biserica creştină. După ce a fost persecutat de împăraţii romani, începînd cu Nero (64 d. Hr.) pînă la Diocleţian (303), c. a devenit religie de stat sub Constantin cel Mare (Edictul din Milan, 313). Constituirea c., din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte care au dus la schisme şi fărîmiţări sectante. Începînd cu sec. 3 au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestoria-nismul, monofizitismul etc. în 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica bizantină (răsăriteană) şi Biserica romană (occidentală), care se anatemizează şi se excomunică reciproc, actul fiind anulat abia în 1965. Prin reforma iniţiată de Luther, în 1517, şi continuată de Zwingli, Calvin şi Knox, s-au separat de catolicism bisericile protestante sau reformate: luterană, calvinistă, anglicană, presbiteriană. Ulterior, au apărut şi alte culte reformate şi sectante: adventiştii, baptiştii, unitarienii, mormonii, penticostalii, martorii lui lehova ş.a. în prezent, c. reuneşte c. un miliard de adepţi, din care mai mult de jumătate sînt catolici, mai mult de un sfert protestanţi, 10% ortodocşi etc. CRETA (KRITI) 1. Ins. grecească în M. Mediterană; 8,3 mii km2; 502,2 mii loc. (1981). Oraş pr.: Irâklion. Relief muntos calcaros. Alt. max.: 2 456 m (vf. Idi). Expl. de min. de fier, mangan, azbest, gips. Cereale, tutun, legume, citrice, măslini. Viticultură. Creşterea animalelor. Turism. Aici s-a dezvoltat strălucita civilizaţie minoică (sec. 26—15 î.Hr.). V. egeeană, artă ~. Ocupată de romani (sec. 1 î.Hr.), insula a fost stăpînită succesiv de bizantini, arabi, cruciaţi, veneţieni şi turci. în 1898 a obţinut autonomia în cadrul Imp. Otoman, iar în 1913 a intrat în componenţa Greciei. 2. Mare în bazinul M. Egee, cuprinsă între arh. Ciclade, Pelopones şi ins. cu acelaşi nume. CRETACEU, -EE (< fr.; {s} lat. cretaceus „de cretă") s.n., adj. 1. S.n. Cretacic 2. Adj. (înv.) Care se referă la perioada cretacică. CRETACIC, a treia şi ultima perioadă a Mezozoicului, care a durat c. 65 mii. ani. Fauna este reprezentată prin toate clasele de nevertebrate şi prin aproape toate vertebratele; apar primele mamifere placentare. Flora este dominată . de gimnosperme, în special conifere. Sedimentele marine sînt formate din calcare, gresii calcaroase, calcare marnoase şi cretă. Orogeneza a produs cutări şi exondări (mişcările cimmeriene noi, austrice, subhercinice şi laramice), s-au înregistrat frecvente erupţii vulcanice, reprezentate prin uriaşe curgeri de bazalte în India („trappele" din Pod. Deccan), în Africa Orientală, Intruziunile de granodiorite, sienite, şi revărsările de dacite şi riolite din Munţii Apuseni. CRETĂ (< lat. creta) s.f. (PETROGR.) Calcar fin granular de culoare alb-gălbuie, cu aspect de mase mari stratiforme, format din resturi microscopice de foraminifere, moluşte, corali sau ca produs al unor reacţii chimice între sărurile din apa mării. Conţine exclusiv carbonat de calciu, rar cu nodule de siliciu provenite din precipitarea dioxidului de siliciu. Se utilizează în ind. cauciucului, la fabricarea varului, a cretei de scris etc.; bucată din această materie (uneori amestecată cu substanţe colorante) în formă de beţişor sau creion, care se utilizează pentru a scrie pe tablă sau pe alte corpuri de culoare închisă. CRETIN, -Ă (< fr.) adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de cretinism. ■ P. ext. Imbecil, idiot, stupid. CRETINISM (< fr.) s.n. Boală determinată de insuficienţă tiroidiană, manifestată prin înapoiere mintală şi prin tulburări în dezvoltarea fizică. CRETON (< fr.; {s}) s.n. Ţesătură din fire de in sau de cînepă, imprimată, plină şi rezistentă, folosită pentru huse de mobilă- draperii etc. CRETOS, -OASĂ (< cretă) ad). (Despre roci sau formaţii geologice) Care conţine cretă, care are aspect de cretă. CRETZIANU, Alexandru (1895—1979), publicist şi diplomat român. Participant la Conferinţa de Pace de la Paris (1918) şi membru al delegaţiei române la Societatea Naţiunilor (1930—1932). în ultima parte a vieţii a activat în exilul românesc. Lucrări: „Din arhiva lui Dimi-trie Brătianu, 1933—1934“, „Ocazia pierdută". CREŢ, -EAŢĂ (probabil cuv. autohton) adj., s.n., s.f. 1. Adj. (Despre păr, blană, lînă) Răsucit în inele, cîrlionţat, buclat. ■ (Substantivat, n.) Păr creţ, buclă, cîrlionţ. 2. Adj. Cu ridicături şi adîncituri; cutat, încreţit, zbîrcit. ■ (Substantivat, n.) încreţitură a pielii; zbîrcitură, rid, cută. 3. S.n. încreţitură la o ţesătură sau la o haină; cută, fald. 4. S.f. Soi de viţă de vie cu ciorchini cilindrici verzi-gălbui, din care se obţin vinuri de masă; riesling de Banat. CREŢEANU, George (1829—1887, n. Bucureşti), poet şi publicist român. M. de onoare al Acad. (1882). Susţinător fervent al unirii Principatelor Române. Lirică erotică („Melodii intime") şi patriotic-cetăţenească („Patrie şi liber- tate"); o nuvelă istorică („Lupul Mehedinţea-nul"). CREŢENI» com. în jud. Vîlcea; 2 780 loc. (1991). Centru pomicol. CREŢESC (< creţ) adj. Măr ~ = soi autohton de măr cu fructul mare, sferic, turtit, verde-gălbui, cu gust acrişor plăcut. CREŢIA, Petru (n. 1927, Cluj), filolog clasicist, eseist şi scriitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii de interpretare a literaturii greco-latine şi moderne („Epos şi logos"); eseuri pe teme etice. Responsabil filologic al ediţiei academice „M. Eminescu. Opere". Lirică metafizică şi de reinterpretare a marilor mituri („Poezia", „Pasărea Phoenix", „Norii"). Traduceri. CREŢIŞOARĂ (< creţ) s.f. Plantă erbacee, perenă, din familia rozaceelor, înaltă de 10—40 cm, cu flori mici, verzi-gălbui, răspîndită în regiunile alpine şi montane (Alchemilla vulgaris). CREŢE ŞTI, com. în jud. Vaslui; 1 918 loc. (1991). Staţie de c.f. CREŢU, Grigore (1848—1919. n. Tîrgu Neamţ), filolog român. S-a ocupat de texte vechi româneşti („Codicele Voroneţean", „Lexiconul slavo-român al lui Mardarie Cozianul"). CREŢULESCU v. Kretzulescu. CREŢUŞCĂ (< creţ) s.f. Plantă erbacee, perenă, meliferă şi medicinală, din familia rozaceelor, înaltă de 100—120 cm, cu flori albe dispuse în corimb, răspîndită în regiunea montană (Filipendula ulmaria). CREUSOT [crSzo], Le ~, oraş în E Franţei (Burgogne); 44 mii* loc. (1982). Mare centru carbonifer (huilă) şi siderurgic (oţeluri speciale). Utilaj minier, locomotive, turbine. CREUZET (< fr.) s.n. 1. Vas fabricat dintr-un material rezistent la căldură (porţelan, şamotă, grafit, fontă, platină, cuarţ etc.), folosit pentru reacţii chimice la temperaturi înalte. 2. Recipient din material greu fţjzibil, folosit în industrie pentru operaţii de topire, de elaborare (a metalelor, a aliajelor, a sticlei) etc. la temperaturi ridicate. 3. Partea inferioară a cuptoarelor cu cu vă în care se adună produsele de topire obţinute în procesul metalurgic. CREVASĂ (< fr.) s.f. Despicătură mare într-un gheţar montan sau de calotă, datorată plasticităţii reduse a gheţii. CREVEDIA, com. în jud. Dîmboviţa; 6 280 loc. (1991). Combinat avicol. CREVEDIA MARE, com. în jud. Giurgiu; 4 948 loc. (1991). CREVEDIA, Nicolae Haralambie (n. 1902, Crevedia Măre, jud. Giurgiu), scriitor şi publicist român. Lirică tradiţionalist-htonică, într-un limbaj frust („Bulgări şi stele"), erotică („Maria") şi epigrame. Proză descriind o lume fără prejudecăţi morale („Buruieni de dragoste", „Dragoste cu termen redus"). CREVENICU, com. în jud. Teleorman, pe Glavacioc; 1 995 loc. (1991). CREVETĂ (< fr.) s.f. (ZOOL.) Nume dat unor crustacee decapode marine, de c 4 cm lungime, comestibile (ex. Crangon); caridă. Trăiesc şi în Marea Neagră. CREZ (< crede) s.n. f. Totalitatea principiilor sau convingerilor cuiva; concepţia despre viaţă a cuiva. 2. Ansamblu de învăţături sau dogme fundamentale de credinţă, folosit ca simbol al credinţei comune sau ca formulă de botez (c. apostolic sau c. roman vechi; c. atanasian; c. niceo-constantinopolitan). CREZARE (< crede) s.n. 1. încredere. □ Expr. A da crezare = a se încrede. H (înv.) Credinţă. CREZĂMÎNT (< crede) s.n. 1. Crezare, încredere. 2*înţelegere faţă de cineva sau ceva. CREZOL (< fr.) s.m. Substanţă chimică lichidă (metilfenol). Se obţine din gudroanele de lemn şi de cărbune sub forma unui amestec de izomeri. Se foloseşte la prepararea bachelitei, ca antiseptic etc. CRIBLURĂ (< fr.) s.f. Piatră dură, spartă mărunt, folosită la lucrările de asfaltare. CRIC 5 (1478 CRIC (< fr.) s.n. Aparat portativ, aqionat mecanic, hidraulic sau pneumatic, utilizat pentru- ridicarea la înălţimi mici a unor greutăţi prin împingere de jos în sus. CRICĂU, com. în jud,. Alba; 2 019 loc. (1991). Biserică (sec. 13—15). CRICHET (< engl.) s.n. Joc sportiv de origine engleză, practicat cu o minge de piele şi nişte bastoane speciale, între două echipe a cîte 11 oameni. Regulile jocului variază de la ţară la ţară. CRICIOVA, com. în jud. Timiş; 1 894 loc. (1991). CRICK, Franeis Harry (n. 1916), biofizician şi genetician englez. A imaginat, împreună cu J.D. Watson, modelul structural elicoidal al acidului deoxiribonucieic (DNA). A pus bazele geneticii moleculare. Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie (1962), împreună cu J.D. Watson şi M.H.F. Wilkins. CRICOV, rîu, afl. stg. al ialomiţei, în C Ploieştiului; 69 km. Izv. din dealurile subcarpatice muntene. Se mai numeşte Cricovul Dulce. CRICOVU SĂRAT, rîu, afl. stg. al Prahovei, în C. Gherghiţei; 81 km. Izv.din Subcarpaţii de Curbură. CRIERGIE (< fr.; {s} crio- + gr. ergon „acţiune") s.f. Acţiune a îngheţului în crăpăturile unei roci, în formaţiuni friabile sau în sol; criologie. CRILĂ (< sl.) s.f. Fiecare dintre părţile laterale ale unui năvod. CRIMĂ (< fr.) s.f. 1. (In sens larg) Nelegiuire, fărădelege. B Păcat. 2. (DR.) Denumire generică dată unor infracţiuni care prezintă un grad ridicat de pericol social (ex. omor, trădare) şi pe care legea le sancţionează cu pedepsele cele mai mari. □ C. internaţională = infracţiune deosebit de gravă împotriva legilor şi uzanţelor războiului sau contra păcii internaţionale ori a umanităţii. Definită în 1945 de Adunarea Generală a O.N.U. 3. Omor, asasinat (ex. c pasională). CRIMCA, Anastasie (?—1629), miniaturist şi caligraf român. Episcop de Roman (1606—1608) şi mitropolit al Moldovei (1608—1617 şi 1619— 1629). A ilustrat numeroase cărţi de cult. Ctitor al bisericii Mănăstirii Dragomirna. CRIMEEAţpen. în S Ucrainei (C.S.I.), legată de continent prin istmul Perekop, care înaintează în Marea Neagră şi închide M. Azov; 27 mii km2; c. 2,4 mii. loc. Relief muntos în S (alt. max.: 1 545 m — vf. Roman KoS), iar spre interior de platou. Expl. de min. de fier. Pomicultură. Cereale, tutun. Viticultură. Flori-cultură. Creşterea animalelor. Pescuit. Staţiuni balneoclimaterice: lalta, Evpatoria, Aluşta, Artek etc. Cunoscută în antic, sub numele de Cherso-nesul Taurie sau Taurfda şi colonizată de greci începînd din sec. 7 î.Hr.; din sec. 5 î.Hr. în C. s-a dezvoltat Regatul Bosporan; stăpînită succesiv de goţi, huni, alani şi tătari şi colonizată, în parte, de genovezi (sec. 13); în sec. 15 tătarii au întemeiat aici Hanatul C., vasal Imp. Otoman; în 1783 a fost alipită la Rusia. în 1853—1856 a fost teatrul Războiului Crimeii. CRIMINAL, - (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care este legat de o crimă, care constituie o crimă; rău, dăunător. 2. S.m. şi f. Persoană care a săvîrşit o crimă. □ C. de război = persoană care a săvîrşit crime împotriva legilor şi uzanţelor războiului, precum şi împotriva păcii internaţionale şi a umanităţii. CRIMINALISTICĂ (< fr., germ.) s.f. Ştiinţă pluridisciplinară avînd ca obiect elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, metodelor şi procedeelor tactice de descoperire, fixare, examinare şi administrare a probelor privitoare la săvîrşirea infracţiunilor şi la autorii acestora. CRIMINALITATE (< fr.) s.f. Fenomen social desemnat prin totalitatea infracţiunilor săvîrşite pe un anumit terit. într-o anumită perioadă. CRIMINOLOGIE (< fr. {i}; {s} lat. crimen „delict" + gr. logos „studiu") s.f. Ştiinţă care studiază cauzele criminalităţii şi găsirea metodelor pentru înlăturarea lor. CRIN (< sl.) s.m. 1. Plantă erbacee perenă, din familia liliaceelor, cu fiori mari în formă de pîlnie, puternic şi plăcut mirositoare; originară din S Europei, cultivată ca plantă ornamentală (Lilium candidum). □ Crin de pădure = plantă erbacee perenă din familia liliaceelor, înaltă de 60—80 cm, cu frunze dispuse în verticil şi flori plecate în jos, roz-violacee, cu pete purpuriu închis (Lilium martagon). 2. (ZOOL.) Crini-de-mare = clasă de echinoderme cu aspect de floare (ex. Pentacrinus, Comatula). Trăiesc, fixaţi, în zone abisale. Sin. crinoide. CRINOIDE (< fr. {i}; {s} lat. crinis „plete" + gr. eidos '„aspect") s.n. pl. (ZOOL.) Crini-de-mare. CRINOLjNĂ (< fr.) s.f. Fustă lungă şi largă de forma unui clopot, susţinută în interior de arcuri subţiri de oţel, la modă pe la mijlocul sec. 19. CRHMTĂ s.f. Vas de lemn de formă ovoidală sau rotundă, cu marginile nu prea înalte, în care ciobanii prepară brînza. ■ Masă specială pe care se aşază şi se prelucrează caşul. CRIO- (< gr. kryos „frig") Element de compunere avînd sensul de „frig". CRIOBIOLOGIE (< {s} crio- -f biologie) s.f. t. Studiu al efectelor temperaturilor joase asupra fenomenelor biologice. 2. Aplicare a temperaturilor joase pentru conservarea ţesuturilor şi a substanţelor biologice. CRIOCAUTER (< fr.; js} crio- gr. + kauterion „fier roşu") s.n. Instrument pentru distrugerea unor ţesuturi patologice cutanate prin congelare cu ajutorul, zăpezii carbonice. CRIOFIL, -Ă (< fr.; {sj crio- gr. + phiios „iubitor") adj. (BIOL.) Psihrofil. CRIOFITE (< fr.; {s| crio- + gr. phiton „plantă") s.n. (La pl.) Plante care trăiesc în regiunile reci ale globului. CRIOGENJE (< fr.; {s} crio- + gr. gennao „a produce") s.f. Disciplină care studiază procedeele de obţinere, fenomenele specifice şi proprietăţile corpurilor la temperaturi crioge-nice (sub 120 K); criologie. CRIOLIT (< fr. {i} ; (sj crio- + gr. lithos „piatră") s.n. Fluorură naturală de aluminiu şi sodiu, formată din soluţiile reziduale îmbogăţite în fluor. Are aspect de mase compacte, culoare albă, uneori roşiatică, luciu sidefos. Utilizat la fabricarea sticlei opalescente, în metalurgia aluminiului etc. Anastasie Crimca (autoportret, miniatură din sec. 17) CRIOLOGIE (< engl.; {s} crio- + gr. logos „studiu") s.f. 1. Criogenie. 2. Studiul fenomenelor fizico-geografice cauzate de îngheţ. CRIONIV^UL, -Ă (< fr.) adj. (Despre o zonă climatică) Ce corespunde îngheţului veşnic (cu soluri ce îngheaţă permanent). CRIOPEDOGENEZĂ (< fr.) s.f. Formare şi evoluţie a unor soluri şi a unor formaţiuni superficiale ale rocii sub efectul apariţiei şi dispariţiei temporare a gheţii. CRIOSCOP (< fr. {i}) s.n. Instrument utilizat în crioscopie. CRIOSCOPIE (< fr. {i}; {s} crio- + gr. skopeo „a privi") s.f. Metodă de determinare a masei moleculare a unei substanţe, bazată pe scăderea temperaturii de solidificate a unei soluţii diluate a substanţei faţă de temperatura de solidificare a solventului pur. CRIOSFERĂ (< fr.) s.f. Suprafaţă de la exteriorul scoarţei Pămîntului deasupra căreia temperaturile scăzute creează condiţii pentru formarea gheţii (ex. la Ecuator se află la c. 5 000 m alt., iar în zonele polare coboară la 0 m). CRIOSTAT (< fr.: {s| crio- 4- gr. statos „stabil") s.n. Instalaţie pentru producerea şi menţinerea unei temperaturi scăzute constante. CRIOTEHNICĂ (< fr.; {s} crio- + tehnică) s.f. Ansamblu de tehnici folosite în practică pentru obţinerea, menţinerea şi utilizarea temperaturilor criogenice (sub 120 K). CRIOTEMPERATURĂ (< fr. {I}) Temperatură criogenică. CRIOTERAPJE (< fr.; {s} crio- + gr. therapeia „tratament") s.f. (MED.) Metodă de tratament care utilizează congelarea cu ajutorul zăpezii carbonice; este folosită în tratamentul negilor, al cicatricelor cheloide etc. CRIOTRON (< engl., germ.; {s}) s.n. Dispozitiv electronic cu funcţie de releu, al cărui principiu de funcţionare se bazează pe supracon-ductibilitatea unor metale la temperaturi criogenice (sub 120 K); este folosit în construcţia unor calculatoare electronice. CRIPTĂ (< fr., lat.) s.f. 1. Construcţie subterană într-un templu antic. 2. Cavou subteran. 3. Capelă subterană. 4. (HIST.) Adîncitură mică. tubulară, situată pe suprafaţa unei mucoase (ex. c amigdaliană). CRIPTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Ascuns, secret. ■ Care prezintă ascunzători, focare de microbi. □ Limbaj c. = limbaj obscur, sibilinic, greu accesibil. CRIPTO- (< fr.; {sj gr. kryptos „ascuns") Element de compunere cu sensul „ascuns", „secret". CRIPTOCOMUNISM (< fr.; {s} cripto- + comunism) s.n. Manifestare în forme disimulate a comunismului. CRIPTOCRISTRALIN, -Ă (< fr. {i}, {s} cripto- + lat. crystallinus „cristalin") adj. (Despre structura mineralelor şi rocilor) Care este foarte fin cristalizat. CRIPTODEPRESIUNE (< {s} cripto- + depresiune) s.f. Depresiune în interiorul continentelor cu fundul sub nivelul oceanului, dar umplută cu apă pînă la un nivel mai ridicat decît cel al Oc. Planetar (ex. L. Baikal, L. Ladoga etc.). CRIPTOFJTE (< fr.; {s} cripto- + gr. phyton „plantă") s.f. pl. Plante erbacee perene care continuă să trăiască în timpul iernii datorită rădăcinilor adînc înfipte în pămînt. CRIPTOGAMĂ (< fr.; {si cripto- + gr. gamos „unire") s.f., adj. 1. S.f. (La pl.) Grup mare de plante inferioare nevasculare şi vasculare, lipsite de flori, care se înmulţesc prin spori (ex. algele, ciupercile, lichenii, muşchii, ferigile); (şi la sg.) plantă din acest grup. 2. Adj. Care aparţine criptogamelor (1), privitor la cripto-game. CRIPTOGENETIC, -Ă (< fr. {ii; {s} cripto-4- gr. genetes „născător") adj. Care are o cauză ce nu poate fi determinată cu mijloacele actuale ale medicinii (ex. boală c.). CRIPTOGRAFJE (< fr. {ij; jsj cripto- + gr. graphe „scriere") s.f. Scriere secretă cu ajutorul 479 CRISTOREANU unui cod de semne convenţionale. ■ Joc distractiv constînd din dezlegarea unei fraze scrise cu ajutorul unor semne, numere, desene etc. CRIPTOGRAMĂ (< fr. ii}; {s} cripto- + gr. gramma „literă,'text") s.f. Document, text scris cu caractere secrete, cărora li se atribuie, pe baza unui cod, valori speciale cunoscute doar de cei iniţiaţi. ■ Joc distractiv constînd din împărţirea cuvintelor unei fraze într-un număr exact de fragmente, care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmînd să fie aflat locul şi modul în care ele se succed. , CRIPTOMITOZ {< fr.) s.f. Diviziune celulară fără formare aparentă de cromozomi. CRIPTONIM (< germ.; {s} cripto- + gr. onyma „nume") s.n. 1. Nume împrumutat, imaginar sau reprezentat prin nişte iniţiale, cu care un autor îşi semnează o lucrare, o operă de artă etc. 2. Lucrare semnată cu un astfel de nume. CRIPTORHIDJE (< fr.; {s} cripto-+ gr. orchis „testicul") s.f. Coborîre incompletă a unui testicul (monorhidie) sau a ambelor Ce. dublă) constînd în oprirea la nivelul cavităţii abdominale (c. abdominală) sau pe traiectul inghinal (c. inghinală), CRIPTOZOIC (< fr. {i}; {s{ gr. kryptos „secret" + zoon „viaţă") adj. Eon - = interval de timp din cadrul evoluţiei Pămîntuiui în decursul căruia s-au format rocile precambriene lipsite de resturi evidente de faună. CRISALIDĂ (< fr., lat. chrysallis, -idis, gr. khrysos „aur") s.f. (ZOOL.) Nimfă de fluturi, al cărei tegument are reflexe metalice. CRISIA, denumire dată de romani Crişului Repede. CRISOBERIL (< fr.; {sj gr. khrysos „aur" + berii) s.n. Mineral din grupul spinelilor întîlnit la contactul intruziunilor granitice cu şisturile cristaline. Cea mai importantă varietate de c este alexandritul. CRISOCOL (< fr.; {s} gr. khrysos „aur" + kolla „clei") s.n. Silicat de cupru hidratat, întîlnit în zonele de oxidare a zăcămintelor de cupru din regiunile aride. Are aspect de gel opales-cent, este albastru deschis pînă la negru, cu luciu de ceară. Minereu de cupru (36%). CRISOFENINĂ (< fr. {i|) s.f. Colorant galben pentru bumbac, lînă şi mătase. CRISOIDINĂ (< fr. {i}; {sj gr. khrysoeides „ca aurul") s.f. Colorant azoic galben; se obţine din anilină şi este întrebuinţat pentru piele, hîrtie, iută, lacuri, tapete etc. CRISOLIT (< fr.; {sj gr. khrysos „aur" + lithos „piatră") s.n. Olivină. CRISOPRAZ (< fr.; fs} gr. khrysos „aur" + prasos „praz") s.n. Varietate de calcedonie, de culoare verde. CRISOTERAPIE (< fr. [ij; fs} gr. khrysos „aur" + therapeia '„tratament") s.f. Tratament cu săruri de aur, folosit în unele forme de afecţiuni articulare; auroterapie. CRISPA (< fr., lat.) vb. I refl. (Despre muşchi, nervi, faţă etc.) A se contracta (involuntar), a se încleşta (din cauza unei tensiuni nervoase). CRISPARE (< crispa) s.f. 1. Acţiunea de a se crispa. 2. Operaţie prin care se imprimă feţei pieilor de box, de safian etc relief caracteristic CRISPI, Francesco (1819—1901), om politic italian. A susţinut ideea unificării Italiei sub forma concepută de G. Mazzini; a pregătit şi a sprijinit expediţia celor 1 000 (1860); ca prim-min. al Italiei (1887—1891, 1893—1896) a militat pentru o cît mai strînsă apropiere faţă de Puterile Centrale şi pentru expansiune colonială în Africa. CRISTAL (< fr., lat. crystallis, gr. krystallos „gheaţă") s.n. (FIZ.) 1. Corp solid, omogen, cu o structură internă regulată, particulele sale alcătuind reţeaua cristalină şi, uneori, cu o formă extertoarăjde asemenea regulată, de poliedru. 2. (MINERAL.) C. de stîncă = varietate transparentă, incoloră de cuarţ, utilizată în industria optică, în radiotehnică, ca piatră semipreţioasă etc. 3. Sticlă plumbopotasică (c. de Baccarat), calcopotasică (c. de Boemia) etc., de calitate superioară, transparentă, perfect incoloră, cu indice de refracţie mare, folosită pentru fabricarea lenţilor optice şi a unor obiecte de lux. Sin. cleştar*. ■ Obiect fabricat din cristal (1), 4. C. lichid = fluid care prezintă anizotropia proprietăţilor, mai ales a celor optice, datorită orientării ordonate a moleculelor sale; se foloseşte în tehnică (sisteme de afişaj, traductoare optice). CRISTALIN, -Ă (< fr., lat.) ad}., s.n. 1. Adj. Transparent,*curat, limpede cum e cristalul (1); caracteristic cristalului. 2. S.n. Ansamblul şisturilor cristaline sau o formaţie de şisturi cristaline dintr-o regiune. 3. S.n. Segment al ochiului, de forma unei lentile transparente, biconvexe, situat înapoia irisului. Are un rol important în acomodarea vederii la diverse distanţe. CRISTALIT (< fr. {i}) s.n. Cristal embrionar, incomplet dezvoltat, neregulat, considerat stadiu intermediar între starea cristalină şi cea amorfă sau coloidală, întîlnit frecvent în rocile vulcanice sticloase. CRISTALIZA (< fr.) vb. I 1. Intranz. şi refl. (Despre substanţe) A (se) transforma dintr-o stare gazoasă, lichidă sau solidă-amorfa în stare solidă-cristalină. 2. Refl. Fig. (Despre idei, sentimente) A căpăta o formă precisă, a se închega; a se limpezi, a se clarifica. CRISTALIZARE (< fr.) s.f. Trecerea unei substanţe din stare gazoasă (prin răcire, sublimare). din soluţie saturată sau topitură (prin evaporare, îngheţare sau solidificare) în stare cristalină. CRISTALIZATOR (< fr.) s.n. Vas de laborator sau aparat industrial, folosit pentru cristalizarea unei substanţe dintr-o soluţie în vederea separării sau a purificării substanţelor. CRISTALOBL ASTEZĂ ({s} gr. krystallos „cristal" + blstos „mlădiţă, mugure") s.f. Proces de recristaiizare metamorfică a rocilor preexistente, în mediu solid sau vîscos, sub acţiunea presiunilor orientate din scoarţa Pămîntului şi din aureolele de contract ale maselor intruzive. CRISTALOGENEZĂ (js} gr. krystallos „cristal" + genesis „naştere") s.f. Ramură a cristalografiei care se ocupă cu studiul condiţiilor de formare a cristalelor în natură. CRISTALOGRAFIE (< fr. {i}; {s} gr. krystallos „cristal" + graphe „descriere") s.f. Ştiinţă auxiliară a mineralogiei care se ocupă cu studiul cristalelor, □ C. fizică, studiază proprietăţile fizice ale cristalelor, dependenţa lor de structura atomo-cristalină şi modificarea acestora sub acţiunea factorilor externi. C. chimică, studiază dependenţa dintre structura cristalină a unei substanţe şi proprietăţile ei chimice. C. optică, studiază efectele caraceristice apărute la propagarea luminii în cristale (birefringenţa, polarizarea luminii). CRISTALOHIDRAŢI (< fr.) s.m. pl. Substanţe solide cristaline în a căror compoziţie intră şi molecule de apă (ex. CuS04°5H20; MgS0<-7H20). ^ CR IST ALOI D, -Ă (< fr., lat.) s.n., adj. 1. S.n. (înv.) Subsatanţă cristalizată. 2. Adj. Care are înfăţişarea unui cristal (1). CRISTEA, Emiîian (1915—1982, n. Ploieşti), alpinist şi publicist român. A participat la escaladarea în premieră a 81 de trasee. A parcurs în premieră de iarnă crestele Carpaţilor Meridionali şi Occidentali. Autor de ghiduri şi hărţi turistice. CRISTEA, Miron v. Miron. CRISTEA, Petre (n. 1909), automobilist sportiv român. A participat (1931—1939) la 80 de curse naţionale şi internaţionale. în 1936 a cîştigat (coechipier I. Zamfirescu, maşină Ford V. 8) Raliul Monte Carlo, iar în 1939, în cursa de viteză de pe NUrburgring (Germania), a cîştigat (automobil BMW) la clasa 2 000 cm3. Bogată activitate publicistică cu tematică auto. CRISTEA, Vaferiu (n. 1937, Arad), critic literar român. Foiletoane şi comentarii critice; lecturi în spirit modern ale valorilor clasice („Despre Creangă", „Interpretări critice", „Spaţiul în literatură", „Dicţionarul personajelor lui Dostoievski"). ; CRISTEI DE BALTĂ (< sl.) s.m. Pasăre călătoare din ordinul gruiformelor, cu .viaţă ascunsă, mai mult nocturnă, strîns legată de mediul acvatic, bună înotătoare, de c. 28 cm, cu penaj cenuşiu-brun, pătat pe spate şi cu dungi brune pe flancurile cenuşii-deschise, avînd ciocul mai lung decît capul (Rallus aquaticus). CRISTEL DE CÎMP (< sl.) s.m. Pasăre călătoare din ordinul gruiformelor, de c. 36 cm, cu penajul brun-măsliniu şi aripile roşcate; trăieşte pe cîmp şi în stufărişul din apropierea bălţilor (Crex crex). CRISTELNIŢĂ (< sl.) s.f. Vas mare, de obicei din metal, de forma unei cupe, folosit în ritualul botezului la creştini; colimvitră. CRISTESCU, George (n. 1902, Bucureşti), fizician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la fotoelectricitate (tuburi cu neon, torţa de înaltă frecvenţă), radiotehnică şi televiziune. CRISTESCU, Gheorghe (1882—1973, n. sat Copaciu, jud. Giurgiu), reprezentant al mişcării muncitoreşti şi socialiste din România. Unul dintre fondatorii partidului comunist, al cărui prim conducător a fost (1921—1924). Exclus din P.C.R. în 1926. CRISTESCU, Mircea (n. 1928, Braşov), dirijor român. Interpretări expresive ale muzicii din diferite epoci, cu precădere ale celei contemporane. CRISTESCU, Nicolae (n. 1929, Chelmenţi, Hotin), matematician şi mecanician român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul plasticităţii dinamice („Probleme dinamice în teoria plasticităţii") şi al mecanicii firelor extensibile („Viscoplastici-tatea", în colab.). CRISTESCU, Romulus (n. 1928, Ploieşti), matematician român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul analizei funcţionale (în special referitoare la spaţiile' liniare ordonate), al teoriei probabilităţilor şi al teoriei dirijării automate („Spaţii liniare ordonate şi operatori liniari", „Spaţii liniare topologice"). CRISTEŞTI 1. Com. în jud. Botoşani; 4 570 Ioc (1991). 2. Com. în jud. laşi; 4 180 loc (1991). Staţie de c.f. 3. Com. în jud. Mureş, pe Mureş; 5 490 loc. (1991). Combinat chimic Staţie de c.f. CRISTIAN (CHRISTIAN), numele mai multor regi ai Danemarcii, Norvegiei şi Suediei. Mai importanţi: 1. C. I, rege al Danemarcii (1448— 1481). Norvegiei (1450—1481) şi Suediei (1457— 1464, 1465—1467). întemeietorul dinastiei Ol-denburg. 2. C. IV, rege ai Danemarcii şi Norvegiei (1588—1648). A participat între 1625 şi 1629 la Războiul de 30 de Ani de partea coaliţiei antihabsburgice şi a purtat războaie cu Suedia. 3. C. VIII, rege al Danemarcii (1839— 1848); a înfăptuit mai multe reforme administrative. 4. C. IX, rege al Danemarcii (1863—1906). în timpul domniei sale a avut loc Războiul Austro-Prusiano-Danez (1864). CRISTIAN 1. Com. în jud. Braşov; 3 918 loc (1991). Expl. forestiere, de cărbune brun, calcare şi argile refractare. Cărămidă şi ţiglă. Staţie de cf. Biserică evanghelică (sec. 13, fortificată în sec. 16). biserică ortodoxă (1795). 2. Com. în jud. Sibiu; 3 501 loc. (1991). Constr. metalice, prefabricate din beton. Staţie de c.f. Cetate ţărănească (sec. 15—16). CRISTINEŞTI, com. în jud. Botoşani; 3 573 loc (1991). CRISTOBAL COLbN, Pico cel mai înalt vf. din Columbia, situat în N ţării (Sierra Nevada de Santa Marta). Alt! 5 775 m. CRISTOFOREANU, Florica (1887—1960, n. Rîmnicu Sărat), soprană română. Voce de mare întindere (roluri de coloratură, soprană lejeră şi dramatică, mezzosoprană). A cîntat pe scena Scalei din Milano. CRISTOREANU, Ion (n. 1925, Tritenii de Jos, jud. Cluj), cîntăreţ român de muzică populară. A adaptat tehnica de belcanto la stilul cîntecului popular. Repertoriu: doine, jocuri şi CRISTOLŢ 480 cîntece satirice din Transilvania, Bihor, Maramureş şi Banat. CRISTOLŢ, com. în jud. Sălaj; 1 875 loc. (1991). CRISTURU SECUIESC, oraş în jud. Harghita, pe dr. Tîrnavei Mari; 11 111 loc. (1991). Expl. de gaz metan şi de balast. întreprindere de oţeluri speciale forjate. Fabrici de mobilă şi de conf. Filatură de bumbac. Topitorie de cînepă şi in. Panificaţie; produse lactate. Staţiune balneoclimaterică cu izvoare de ape minerale clorurate, sodice. Menţionat documentar din 1333, iar ca oppidum din 1459. Declarat oraş în 1956. CRIŞ1. Rîu, afl. stg. al Tisei, care se formează prin unirea celor trei Crişuri, ce drenează versantul vestic al M-ţilor Apuseni şi o parte din Cîmpia de Vest: C. Repede, 148 km. Izv. din zona deluroasă a Depr. Huedin, de la 710 m alt., străbate defileul, de la Ciucea şi intră în Cîmpia de Vest. Trece prin Huedin şi Oradea; C. Negru, 144 km. Izv. din M-ţii Bihor şi trece prin Vaşcău, Stei şi Beiuş (C. Pietros, afl. dr. al c Negru; 31 km. Izv. din M-ţii Bihorului, din reg. Cetăţilor Ponorului); C. Alb, 238 km. Izv. din S M-ţilor Bihor, străbate Depr. Zarandului. Trece prin Brad, Sebiş, Ineu şi Chişineu-Criş. 2. Cultură imaterială din Neoliticul timpuriu (milen. 6 î. Hr.), înrudită cu culturile din bazinul M; Egee, răspîndită pe aproape întreg terit. României, precum şi pe cel al ţărilor vecine (Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria); varianta din Iugoslavia a culturii C. poartă numele de Starcevo. CRIŞAN, com. în jud. Tulcea, pe braţul Sulina; 1 402 loc. (1991). Cherhana. CRIŞAN (Gheorghe C. sau Marcu G iurgiu) (1733—1785, n. Vaca, azi sat Crişan, com. Ribiţa, jud. Hunedoara), iobag român. Unul dintre cei trei conducători ai răscoalei ţărăneşti din Transilvania din 1784—1785. A comandat acţiunile ţăranilor răsculaţi din Zarand, activînd apoi la Cîmpeni, Abrud, Cricău; din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul ţăranilor (11 nov.) ce au luptat apoi împotriva trupelor imperiale în Zarand, la Brad, la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei a fost prins (30 ian. 1785) şi închis la Alba lulia; s-a sinucis, sugrumîndu-se cu curelele de la opinci (13 febr.). CRI ŞAN A, prov. istorică în V M-ţilor Apuseni, la N de Mureş. Pe terit. ei este menţionat voievodatul românesc al lui Menumorut (sec. 9—10). După 1541 a făcut parte din principatul Transilvaniei; turcii au stăpînit între anii 1660 şi 1692 o mare parte a terit. C. (eialetul de Oradea). Puternic centru al culturii româneşti în sec. 19 (şcolile de la Beiuş, Arad, Oradea etc.). în 1918 s-a unit cu România, o dată cu Transilvania, Banatul şi Maramureşul. CRIŞCIOR, com. în jud. Hunedoara, pe Crişul Alb; 4 647 loc. (1991). Expl. forestiere, de Florica Cristoforeanu (în „Carmen") Crişan min. auroargentifere şi andezite. Termocentrală (Gura Barza). Flotaţie; prefabricate din beton. Biserică ridicată la sfîrşitul sec. 14 de cnejii români din familia Bălea. CRIŞENI, com. în jud. Sălaj; 2 140 loc. (1991). CRIŞTIORU DE JOS, com. în jud. Bihor; 2 014 loc. (1991). CRITERIU (< fr., germ.) s.n. 1. Element hotărîtor, principiu pe baza căruia se face o apreciere, o clasificare etc. □ (FILOZ.) Criteriul adevărului = mijloc de stabilire, de verificare a veridicităţii cunoştinţelor, de discernere a adevărului de eroare. Pentru cunoştinţele furnizate de experienţa comună, hotărîtoare este corespondenţa; pentru ştiinţele factuale, concordanţa cu datele observaţiei; pentru propoziţiile matematicii, coerenţa. 2. Probă sportivă sau concurs prin care se face, de obicei, o selecţie a celor mai buni sportivi dintr-o ramură. CRITIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s.m. şi f. I. Adj. f. Care se raportează la un moment de criză (ex. vîrstă critică); care este decisiv pentru vindecarea unei boli (ex. momentul critic al bolii). 2. Care poate determina sau produce o schimbare importantă (în rău); decisiv, crucial, hotărîtor. 3. (FIZ.) Stare c. (sau punct c.) = stare a unui fluid în care dispare diferenţa între starea lichidă şi cea gazoasă; este caracterizată prin temperatură critică, presiune critică şi volum critic. Temperatură c. ~ temperatura unui gaz deasupra căreia acesta nu poate fi lichefiat. II. Adj. 1. Privitor la critică (IV), în legătură cu critica. □ Spirit c. = manieră de a gîndi care nu acceptă nici o afirmaţie fară a pune problema valorii ei. Aparat c. = totalitatea notelor, comentariilor, bibliografiei, principiilor filologice ce însoţesc editarea ştiinţifică a unui text. 2. înclinat să critice. S Capabil de a examina şi a judeca cu pătrundere adevărul logic al unei afirmaţii, exactitatea, autenticitatea unui text, valoarea faptelor, acţiunilor, creaţiilor oamenilor (în special producţii literare şi artistice). III. S.m. Specialist care analizează, interpretează, emite judecăţi de valoare asupra operelor literare, artistice sau ştiinţifice. IV. S.f. f. Cercetarea, analiza, judecarea şi aprecierea valorii faptelor, acţiunilor, creaţiilor oamenilor. ■ (FILOZ.) (La Kant) Cercetarea posibilităţii cunoaşterii raţionale şi a limitelor ei. □ C. literară (şi‘ artistică) = ramură a ştiinţei literaturii, care analizează, interpretează, apreciază şi orientează fenomenul literar (artistic), în lumina unei concepţii estetice. C. bibliografică = şcoală engleză de investigaţie, înfiinţată în 1892, care studiază redactarea textelor atribuite lui Shakespeare: caracterul literelor, notele, adaosurile sufleurilor. C. de text = judecarea şi discutarea veracităţii faptelor şi a valorii izvoarelor istorice, examinarea unor texte (manuscrise) prin confruntarea cu originalul, compararea cu variantele lor în vederea stabilirii autenticităţii, adaptării, localizării, filiaţiei; v. textologie. 2. Apreciere, de obicei severă, a însuşirilor sau a comportamentului cuiva. CRITICA (< fr.) vb. I tranz. A dezvălui lipsurile, greşelile, defectele unei persoane, ale unor acţiuni, stări de lucruri etc. (arătînd cauzele şi indicînd mijloacele de îndreptare). ■ A aprecia valoare artistică, etică etc. a unei opere. @ (Peior.) A bîrfi. CRITICISM (< germ., fr.) s.n. 1. (FILOZ.) Doctrina lui Kant, care pune analiza riguroasă a valorii şi limitelor capacităţii de cunoaştere drept condiţie prealabilă a oricărei cercetări filozofice. 2. Modalitate generală de întemeiere a ştiinţei pozitive; principiu de reconstrucţie teoretică. 3. Tendinţă în cultura modernă manifestată ca preferinţă pentru delimitare, autonomizare şi justificare. ■ Tendinţă de a critica cu orice preţ ^fără discernămînt, de a exagera laturile negative ale lucrului criticat. CRITICIST (< germ., fr.) adj., s.m. (Adept) al criticismului. CRITON (sec. 1—2), medic grec, originar din Macedonia. L-a însoţit pe împăratul Traian în cea de-a doua campanie împotriva geto-daci-lor (105—106). C. a descris cele două războaie daco-romane în „Geticele" (din care s-au păstrat numai cîteva fragmente). CRIVAC s.n. t. Instalaţie rudimentară folosită în trecut ia ocnele de sare pentru a ridica bolovanii de sare la suprafaţă. 2. Troliu primitiv de lemn, acţionat manual, folosit la săparea puţurilor de mină de mică adîncime. 3. Piesă din scheletul transversal al unei ambarcaţii, de care se fixează scîndurile ce formează învelişul ambarcaţiei. CRIVAIA, staţiune climaterică şi de odihnă, cu funcţionare permanentă, în jud. Caraş-Severin, la poalele M-ţilor Semenic, la 650 m alt. Climat de adăpost, sedativ. Indicată pentru tratarea nevrozelor astenice, a afecţiunilor endocrine şi a celor respiratorii. CRIVĂŢ (< bg.) s.n. Nume dat vîntului rece şi violent, care bate iarna în Moldova şi Cîmpia Dunării dinspre E şi NE, aducînd scăderi mari de temperatură. CRIVINĂ (< bg.) s.f. Insulă mică. alungită, situată în centrul unui curs de apă, adesea cu arbori, acoperită de aoe la viituri. CRIZANTEMĂ (< fr., lat.) s.f. Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu frunze penat-divizate şi flori de culori variate în capitule mari; originară din Asia, mult cultivată ca plantă ornamentală; tufănică, dumitriţă (Chry-santhemum indicum). CRIZĂ (< fr.) s.f. 1. Fază în evoluţia unei societăţi marcată de mari dificultăţi (economice, politice, sociale, militare etc.). □ C. economică = fază a ciclului economic caracterizată în economia contemporană prin scăderea rentabilităţii întreprinderilor, creşterea inflaţiei, accelerarea concentrării financiare şi a multinaţionalismului economic începutul unor revoluţii tehnologice, modificarea structurii cererii mondiale de produse industriale, creşterea şomajului; evoluţia ce. este influenţată de factori conjuncturali (revendicări salariale, creşterea preţului materiilor prime şi al energiei) şi factori structurali (scăderea productivităţii muncii şi a rentabilităţii întreprinderilor). C. ciclică = c care cuprinde toate sferele procesului reproducţiei; constituie faza principală şi punctul de demarcaţie ale ciclului economic. C. intermediară — c. care apare între c. ciclice, nefiind componentă obligatorie a ciclului; se manifestă prin creşterea stocurilor şi reducerea producţiei fără a lua proporţii prea mari. C. parţială = c care cuprinde numai o ramură a producţiei; este determinată de dezvoltarea inegală a diferitelor ramuri ale economiei. C. agrară — c. caracterizată prin formarea unor mari surplusuri sau penuriei de produse agricole în raport cu cererea solvabilă. C. energetică = fenomen economico-social complex reflectat prin insuficienţa resurselor energetice clasice, în raport cu nivelul tehnicii şi tehnologiei, cu repartizarea inegală a acestora pe glob şi cu caracterul 481 CROMATIC exploatării lor. C. industrială = c. ce se manifestă prin reducerea bruscă a producţiei industriale, creşterea capacităţilor de producţie neutilizate şi creşterea şomajului; este însoţită în mod inevitabil de c. comerţului, bănească, de credit şi financiară etc. C. ministerială = perioadă intermediară între demisia şi formarea unui guvern. ■ Lipsă acută (ex. criză de forţă de muncă; criză de timp). 2. Moment culminant în evoluţia unei boli, care precede vindecarea sau agravarea bolii; declanşarea bruscă a unei boli sau apariţia unui acces brusc în cursul unei maladii cronice (ex. c de apendicită). ■ (PSIH.) Apariţie bruscă a unei rupturi de echilibru, manifestată prin tensiune, zbucium, depresiune sufletească. Existenţa umană este jalonată de crize: naşterea, înţărcarea, intrarea în şcoală, adolescenţa, menopauza. □ C. de originalitate juvenilă — comportament nonconformist al adolescenţilor care caută, fără îndemînare, afirmarea personalităţii. CRÎCNI (< circ) vb. IV intranz. A protesta (fără vehemenţă), a murmura, a se împotrivi cu vorba. CRÎMPEI (< sl.) s.n. Parte ruptă sau rămasă din ceva; bucată, porţiune. H Fragment (de frază, de gîndire etc.). CRÎMPOAIA, com. în jud. Olt; 4 329 loc. (1991). CRÎMPOŞIE s.f. Soi de viţă de vie autohton, cu struguri alb-verzui sau ruginii, pentru masă şi pentru vinuri de mare consum. CRÎNCEN, -Ă (< sl.) adj. Aspru, crud; violent, cumplit. CRiNG (< sl.) s.n. 1. Pădure a cărei regenerare se face pe cale vegetativă (din lăstari), conducerea arboretului realizîndu-se într-o perioadă scurtă de timp (1—40 de ani). în c. tăierile se fac împrăştiat pe tot cuprinsul pădurii. 0 Pădure tînără. ■ Tufăriş, desiş. 2. Aşezare rurală permanentă din zonele montane alcătuită din pîlcuri de gospodării, dispersate pe mari suprafaţe de teren, situată în partea centrală a M-ţilor Apuseni. CRÎNGENI, com. în jud. Teleorman, pe Călmăţui; 4 216 loc. (1991). CRÎNGU, com. în jud. Teleorman, pe Călmăţui; 3 935 loc. (1991). CRÎNGURILE, com. în jud. Dîmboviţa; 3 415 loc. (1991). Reşed. com. este satul Băduleşti. CRNA [ţrna], rîu în Macedonia (Iugoslavia), afl. dr. ai Vardarului; 201 km. Izv. din Plakenska Pianina şi îşi formează o vale în chei. Hidrocentrală. CRNJANSKI [ţrnişnschi], MiloS (1893— 1977). scriitor sîrb. Poeme („Ithaca") şi un roman autobiografic vădind preocupări stilistice („Romanul Londrei"). CROAT, -Ă (< fr., germ.) s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Croaţia. Mai trăiesc în Bosnia-Herţegovina, Vojvodina, iar peste hotare în Austria, Ungaria. S.U.A. şi Canada. De religie Benedetto Croce creştină (catolică). ■ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Croaţia. 2. Adj. Care aparţine Croaţiei sau populaţiei ei privitor ia Croaţia sau la populaţia ei. CROAŢIA (HRVATSKA), rep. în N Iugoslaviei; 56,5 mii km2; 4,7 mii. loc. (1988). Limba de stat: sîrbo-croata. Cap.: Zagreb. Oraşe pr.: Rijeka, Split, Osijek. Relief variat: în N, C. Sloveniei, în SV Alpii Dinarici şi M. Adriatică. Climă temperată în N şi mediteraneană în S. Expl. de cărbuni, petrol, gaze naturale, bauxită, sare marină. Ind. produce energie electrică, derivate petroliere, aluminiu, maşini şi aparataj electrotehnic, nave, produse chimice, textile şi alim. Se cultivă porumb, grîu, sfeclă de zahăr şi floarea-soarelui. Plantaţii de citrice şi de măslini. Pomicultură şi viticultură. Se cresc bovine şi porcine. Turism. — Istoric. în antic, terit. C. a fost locuit de iliri şi apoi cucerit şi romanizat, fiind inclus mai întîi în prov. Panonia. Succesiv, în stăpînirea ostrogoţilor, slavilor, avarilor. Aici s-au stabilit triburile croate (sec. 7—8), ramură a slavilor de V, care se constituie într-un stat în sec. 10. în 1102 C formează o uniune dinastică cu Ungaria. împreună cu Slovenia, C. a fost cucerită de turci (sec. 16). în 1867. în urma dualismului austro-ungar, C. s-a unit cu Ungă-ria. în 1918 a intrat în componenţa Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). în 1941, în urma mişcării separatiste conduse de Ante Pavelic, C. se constituie într-un stat independent. în 1946 reintră în componenţa Iugoslaviei. Işi proclamă independenta (1991). în urma acestui faot a izbucnit un război civil, susţinut pe de o parte de Garda Naţională Croată şi de cealaltă de Armata Federală şi miliţiile sîrbeşti din Krajina şi Slavonia. S-au înregistrat numeroase victime şi pagube materiale. In urma medierii O.N.U. şi C.E.E. au fost semnate mai multe acorduri (15) ultimul, în' dec., respectat.- CROAZIERĂ (< fr.) s.f. Călătorie (turistică) pe mare. CROBIZI (< lat.) s.m. pl. Populaţie de neam tracic aşezată la S Dunării, în apropierea Mării Negre, în sec. 5 î.Hr.—sec. 2 d.Hr. CROCANT, -Ă (< fr.) adj. (Despre unele alimente) Care crănţăne cînd este mestecat în gură. CROCE, Benedetto (1866—1952), filozof neohegelian, istoric, estetician, critic literar şi om politic liberal italian. Prof. univ. la Napoli. Participant la mişcarea antifacistă şi de eliberare naţională. Creator al unui sistem de „Filozofia spiritului“, C. este cunoscut mai cu seamă datorită „Esteticii" sale, concepută ca „ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală". A acordat intuiţiei un rol esenţial în procesul creaţiei artistice. Critic al intuiţionismului (raţionalist, al pozitivismului şi al curentelor moderniste în artă. M. de onoare al Acad. Române (1921). CROCE, Giullio Cesare della Lira (1550— 1609), scriitor italian. Creatorul eroilor burleşti Bertoldo şi Bertoldino. CROCHET (< engl.) s.n. Joc sportiv de origine engleză cu bile de lemn, care, lovite cu nişte ciocănaşe cu coadă lungă, trebuie să treacă prin nişte portiţe, instalate pe terenul de joc. CROCHETE (< fr.) s.n. pl. Preparat culinar din aluat, griş, zarzavaturi etc., cu diferite ingrediente (chimion, caşcaval etc.), în formă de bastonaşe sau cubuleţe, prăjite în grăsime sau coapte. CROCHIU (< fr.) s.n. Desen rapid executat de obicei după natură, prin care se surprind trăsăturile esenţiale ale figurilor, obiectelor sau direcţiile unei compoziţii. CROCODIL (< fr., lat., gr.) s.m. 1. (ZOOL.) Reptilă mare (c 10 m lungime), din ordinul crocodilienilor, cu corpul acoperit de plăci osoase, cu coadă lungă şi cap alungit (Crocodilus niloticus). Trăieşte în rîurile, lacurile şi mlaştinile regiunilor tropicale. Este feroce şi agresiv; atacă omul. 2. Piesă metalică izolată electric, fixată între şinele unei linii de cale ferată, folosită în unele instalaţii de autostop pentru a transmite o comandă electrică pe locomotiva în mers. 3. Cleşte cu care se dă dopurilor de plută elasticitatea necesară folosirii lor. 4. Piesă de forma unui cleştişor cu falei dinţate, folosită pentru realizarea unor legături electrice temporare şi demontabile. CROCODILIENI (< fr.) s.m. pl. (ZOOL.) Ordin ce cuprinde cele mai mari şi mai evoluate reptile (nări foarte bine separate între ele, dinţi implantaţi în alveole, inima cu patru compartimente), încadrate în 13 specii (ex. crocodilul, gavialul, aligatorul), răspîndite în apele din toate reg. calde de pe glob; se hrănesc cu pradă animală, vie sau moartă. CROFESIMA (< crom + fier + siliciu + magneziu) s.f. Pătură din interiorul scoarţei terestre, cuprinsă între 1 200—1 700 km adîn-cime; este constituită din crom. fier, siliciu şi magneziu. CROHMĂLNICEANU, Ovid S. (n. 1921. Galaţi), critic literar român. Comentator al fenomenului literar contemporan („Cronici şi articole", „Al doilea suflu'*); sinteze („Literatura română între cele două războaie mondiale"), monografii despre T. Arghezi, L. Blaga. Proză ştiinţifico-fantastică („Istorii insolite"). CROJ (< sl.) vb. IV tranz. t. A tăia un material după un contur desenat în prealabil, pentru a obţine piese ce urmează a fi asamblate în vederea efectuării unui anumit obiect (ex. de îmbrăcăminte). 2. A plănui, a pune la cale o lucrare; a începe o lucrare. ■ Fig. A ticlui o minciună. 3. A deschide un drum, înlăturînd obstacolele. 4. Fig. A lovi, a bate (un om sau un animal). CROIALĂ (< croi) s.f. 1. Felul cum este croită o* haină; tăietură. 2. Fig. Fel de a fi; caracter. CROITOR, -EASĂ (< croi) subst. 1. S.m. şi f. Cel (cea) care croieşte şi coase haine, precum şi alte obiecte de îmbrăcăminte. 2. S.m. (ENTOM.) Insectă mare (3—5 cm) din familia cerambicide-lor, de culoare neagră, uşor castanie, cu antene lungi, noduroase (Cerambyx cerda). Larvele sapă galerii în tulpinile stejarului, degradînd lemnul. 3. S.m. (ANAT.) Muşchiul cel mai lung al coapsei, care se întinde de la spina iliacă pînă la tibie. CROITORIE (< croitor) s.f. 1. Meşteşugul croitorului. 2". Atelierul în care se confecţionează obiecte de îmbrăcăminte din ţesături. CROM (< fr. }i}; {sj gr. khroma „culoare") s.n. Element chimic (Cr; nr. at. 24, m. at. 51,99, p.t. 1 890°C, p.f. 2 480°C); metal alb, dur, casant, foarte rezistent faţă. de agenţii chimici. Funcţionează în combinaţii în stările de valenţă 2, 3 şi 6. întrebuinţat ia obţinerea unor aliaje (oţel cu c.) şi la cromare. Sub formă de săruri este întrebuinţat m vopsitorie, tăbăcărie, fotografie, cataliză etc. A fost descoperit de chimistul francez L.N. Vauquelin în 1797. CRO-MAGNON [cro-mafiţŞ]. peşteră în SV Franţei (Aquitania), lîngă localit. Les Eyzies-de-Tayac. Aici au fost descoperite trei schelete fosile considerate mult timp ca fiind rasa majoritară din Europa; reprezintă faza protoeu-ropidă din evoluţia lui Homo sapiens. CROMARE (< crom) s.f. Operaţie de acoperire prin electroliză a obiectelor metalice cu un strat subţire de crom, pentru a le mări rezistenţa la coroziune. CROMAT (< fr. {i}) s.m. Sare a acidului cromic. CROM ATARE (< cromat) s.f. Operaţie de acoperire prin imersie, stropire, vopsire a unor obiecte metalice cu o peliculă subţire de cromaţi. pentru a le mări rezistenţa la coroziune sau pentru efecte decorative. CROMATIC, -Ă (< fr., lat. chromatrcus; gr. khroma „culoare, ton muzical") adj., s.f. I. Adj. 1. (FIZ.) Referitor la culori sau la colorit. 2. (MUZ.) Interval cromatic — interval alcătuit din două sunete cu aceeaşi denumire (unul dintre ele fiind alterat). Gamă cromatică = gamă formată dintr-o serie succesivă de semitonuri. CROM ATI DĂ 482 II. S.f. (ARTE PL.) Ansamblul culorilor unei picturi, al unui mozaic etc. CROMATIDĂ s.f. (GENET.) Fiecare dintre cele două segmente rezultate prin diviziunea longitudinală a unui cromozom, în cursul mitozei sau meiozei, şi care se separă total, ulterior, pentru a da naştere cromozomilor-fii; sînt numite şi c. surori, cînd referirea se face la acelaşi cromozom sau c. omologe, cînd este vorba de cromozomi omologi. CROMATJNĂ (< fr. fi}; fs} gr. khromat-,,culoare“) s.f. 1. (HIST.) Substanţă alcătuită în special din nucleoproteide (deoxiriboză, riboză), reprezentînd componenta chimică de bază a nucleului celular la animale şi plante şi avînd o mare afinitate pentru coloranţii bazici; în timpul diviziunii celulare se concentrează în cromozomi. 2. (GENET.) C. sexuală — formaţiune triunghiulară sau planconvexă întîlnită în nucleul somatic la mamiferele placentare de sex feminin. Reprezintă rezultatul condensării unui cromozom de se* X, la începutul dezvoltării intrauterine. CROMATISM (< fr. fi}; fs} gr. khromat-,,cu!oare“) s.n. 1. (FIZ.) Aberaţie cromatică. 2. (MUZ.) Termen folosit pentru a indica o structură melodică în care predomină intervale de semiton. CROMATOCIT (< fr.; fs} gr. khromat-„culoare“ + kytos „celulă") s.n. Celulă specializată în elaborarea de pigmenţi, care se acumulează în citoplasmă sub formă de granule. La mamifere, melanina fiind cel mai ^răspîndit pigment, c. poartă numele de melanocit. CROMATOFOR (< fr. fi}; fs} gr. khromat-„culoare" + phoreo „a purta") s.m. 1. (ZOOL.) Celulă care conţine pigment; după culoarea acestuia, c poate fi negru (melartofor), roşu (eritrofor) etc. 2. (BOT.) Corpuscul din celulele plantelor superioare şi ale unor alge, care conţine clorofilă sau alţi pigmenţi. CROMATOGEN, -Ă (< fr.; fs} gr. khromat-„culoare" + gennao „a, produce") adj. Care colorează, care produce materii colorante. CROM AT OG R£FIC (< fr.) adj. Care aparţine cromatografiei. CROMATOGRAFIE (< fr.; {s} gr. khromat-„culoare" + graphe „descriere") s.f. Metodă de separare a componentelor unei probe, bazată pe distribuţia lor diferită între două baze: una staţionară (solid, lichid suportat pe un solid, sau un gel) şi una mobilă (lichid sau gaz), într-un cromatograf. Primele separări au fost efectuate în 1906 de botanistul rus M.S. Ţvet. CROMATOPSIE (< fr.; fs} gr. khromat-„cul®are“ + opsis *,vedere") s.f. (FIZIOL.) Capacitate de a percepe distinct culorile. CROMEL s.n. Aliaj de nichel (60—80%), crom (16%), fier (2%) şi mangan (1%), rezistent, maleabil şi ductil, cu rezistivitate electrică şi refractaritate mari. folosit pentru confecţionarea rezistenţelor electrice şi a termocuplurilor (în asociere cu alumel). CROMHIDROZ (< fs} gr. chroma „culoare" + ^ hidros „sudoare") s.f. Transpiraţie colorată, întîlnită la subiecţi care au ingerat anumite substanţe (iodură de potasiu, săruri de fier etc.) sau la cei cu stări infecţioase produse de anumiţi microbi (ex. cu streptococul piocia-nic). CROMIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid obţinut prin dizolvarea anhidridei cromice în apă. Nu este cunoscut în stare liberă. CROMJTE (<• fr- {'}) s-n. pl. Grupe de minerale (spineli cromiferi), formate în rocile magmatice ultrabazice. Au culoare neagră, luciu metalic şi prezintă proprietăţi magnetice. Cel mai important reprezentant este cromitul utilizat ca materie primă la fabricarea produselor refractare cromitice. CROMIZARE (după fr. chromisation) s.f. Tratament termochimic de îmbogăţire cu crom, prin difuzie, a stratului superficial al unei piese de oţel sau de fontă, în vederea măririi rezistenţei la coroziune şi la uzură a acesteia. CROMLEH (< fr.) s.n. Monument megalitic cu caracter sacru, din epoca bronzului, alcătuit Cromleh (Stonehenge, Scoţia) din pietre verticale dispuse în cerc. la distanţe egale, în jurul unei pietre mai mari. V. menhir. CROMNjCHEL (< germ.) s.n. Aliaj care conţine 10—20% crom, 60—70% nichel, restul fier. folosit la construcţia rezistoarelor bobinate care lucrează la temperaturi înalte. CROMO- ( fs} gr. khroma „culoare") Element de compunere cu sensul „culoare, colorat", servind la formarea unor substantive (ex. cromofotografie, cromotipie), adjective (ex. cro-molitografic) etc. CROMOALG RAFIE (< fr.; fs} cromo-) s.f. Procedeu de pregătire a unei forme de tipar plan multicolor prin executarea manuală a marginilor din plăci de aluminiu. CROMOCENTRU (< fs} cromo- + centru) s.m. Corpuscul format în nucleul în repaus (deci niciodată în timpul diviziunii), urmare a fuzionării heterocromatinei cromozomiale. CROMOCISTOSCOPIE (< fr.; fs} cromo-) s.f. Examinare cu cistoscopul a cavităţii vezicii urinare şi a permeabilităţii ureterelor în urma injectării intravenoase a unei substanţe colorante, care se elimină prin urină. CROMODINţMICĂ (< fs} cromo- + dinamică) s.f. Teorie cuantică ce ţine seama de interaqiile dintre gluoni, consideraţi a fi cuante de energie ale cîmpului. CROMOFIBRILĂ (< fs} cromo- + fîbrilă) s.f. Fiecare dintre fibrele care constituie cromozomul. formată dintr-un filament de ADN înconjurat de un înveiiş de proteine. CROMO FOR (< fr. fi}; fs} cromo- 4- gr. phoros „care aduce") s.m. şi adj. î. S.m. Grupare de atomi care. introdusă în molecula combinaţiilor organice, formează compuşi coloranţi. 2. Adj. (Despre unele microorganisme sau celule) Care produc sau transportă o substanţă colorată sau un pigment. CROMOFOTOGRAFJE (< fr.) s.f. t. Procedeu prin care se obţin fotografii în culori. 2. Fotografie în culori obţinută prin acest procedeu. CROMOGENĂ (< fs} cromo- + genă) s.f. 1. (GENET.) Element al genei legat de cromozom, la care aderă un element liber (citogenă). 2. (GENET.) Genă cromozomială, prin opoziţie cu plasmagena. 3. (MICROBIOL.) Bacterie care secretă un produs colorat. CROMOGENEZĂ (< fs} cromo- + geneză) s.f. (BIOL.) Formare a unor pigmenţi sau a altor substanţe colorate de către organisme vii (ex. bacterii care produc pigmenţi, cerneala produsă de sepie ş.a.). CROMOLITOGRAFIE (< fr. fi}) s.f. 1. Procedeu de imprimare litografică în mai multe culori. 2. Reproducere obţinută prin acest procedeu. CROMOMERĂ (< fs} cromo- + gr. meros „parte") s.m. 1. (ANAT.) Zonă centrală a trombocitului, alcătuită din granule roşii-viola-cee. 2. (GENET.) Fiecare dintre granulele de cromatină existente pe cromoneme, în număr de c. 2 000, ale căror dimensiuni şi poziţii sînt caracteristice fiecărui cromozom; la nivelul lor spirala formată de cromofibrile este cea mai strînsă. Sin. idiomeră. CROMONEM (< germ.; fs} cromo- + gr. nema „filament") s.f. Filament spiralat de cromatină, format din cromomere unite prin fibre şi care alcătuieşte structura fundamentală a cromozomului. CROMOPLAST (< fr. fi}; fs} cromo- + gr. plastos „modelat") s.n. Corpuscul sferic sau poliedral, care se găseşte în citoplasmă, distinct de cloroplast, şi care elaborează pigmenţi (caroten, xantofilă, licopen), ce determină culoarea fructelor, florilor şi a organelor vegetative. CROMOPROTEID (< fr. fi}; fs} cromo- -f proteidă) s.f. Proteidă colorată de tipul hemoglobinei, hemocianinei şi clorofilei, în componenţa căreia intră un metal (fier, magneziu); are rol esenţial în funcţiile respiratorii tisulare. CROMOSCOP (< germ.; fs} cromo- + gr. skopeo „a examina") s.n. Cinescop cu un singur fascicul de electroni şi trei ecrane suprapuse, folosit în televiziunea în culori. CROMOSFERĂ (< fr. fi}; fs} cromo- + gr. sphaira „sferă") s.f. înveliş gazos al Soarelui, gros de c. 10 000 km, aflat între fotosferă şi coroana solară; are o culoare roz şi poate fi văzută cu ochiul liber în timoul eclipselor totale. CROMOTACTISM (< fr.; fs} cromo- + tactism) s.n. Cromotaxie manifestată de celule izolate şi mobile. CROMOTAXIE (< fr.; fs} cromo- + gr. taxis „ordine") s.f. Reacţie locomotorie. orientată şi obligatorie, a organismelor mobile, declanşată şi întreţinută de o lumină cu o culoare strict determinată, care se poate efectua spre sursă (c. pozitivă) sau în sens opus acesteia (c. negativă). CROMOTIPIE (< fr. fi}; fs} cromo- + gr. typos „urmă") s.f. 1. Procedeu de tipărire în culori. 2. Imagine în culori realizată prin procedee tipografice. CROMOTIPOGRAFIE (< fr.; fs} cromo-) s.f. Orice procedeu de tipărire multicoloră cu elementele de imprimare în relief. CROMOTROPISM (< fr.; |s| cromo- + tropism) s.n. Reacţie de orientare a unei plante sau a unui animai fixat, care se efectuează în direcţia unei lumini de o anume culoare (c. pozitiv) sau în direcţie opusă acesteia (c. negativ). CROMOZOM (< fr. fi}; fs{ cromo- + gr. soma „corp") s.m. Unitate genetică, structurală, constantă, a nucleului, cu organizare şi funcţii proprii, cu însuşire de autoreproducere şi care deţine informaţia ereditară specifică. Este constituit din acizi nucleici (DNA şi RNA) şi substanţe proteice; poate avea aspect de filament, bastonaş. elipsă sau sferă; dimensiunile variază între 1 şi 100 ju; numărul lor, constant pentru fiecare specie animală sau vegetală, variază de la 2 (Ascaris megalocephala univalens) la 100 sau mai mulţi (lepidoptere, crustacee decapode). C. sexual (de sex) = c. specializat, care determină sexul organismului; are patru tipuri: c. X, care există asociat cu unul identic, la unul din sexe (XX), ori cu un altul, diferit de 483 CROSOPTERIGIENI el (c. Y) sau nu are nici o pereche, la celălalt sex (XY sau XO); c. Y, specializat, cu acţiune masculinizantă, la sexul heterozigot, unde există asociat cu un c. X (XY, masculin) şi absent ia sexul homozigot (XX, feminin); c. W şi c. Z, prezenţi la animale; sin. alozom, heterocromozom, heterozom. C. somatic = oricare dintre c. unui organism, cu excepţia celor de sex. CROMPTON [cramptsn], Samuel (1753— 1827), inventator englez. Realizatorul unei maşini de filat pentru tort fin (1779). CROMWELL [cromual], Oliver (1599— 1658, n. Huntingdon), om politic englez. Comandant de oşti, conducătorul Revoluţiei Burgheze din sec. 17. A reorganizat armata Parlamentului şi a înfrînt armata regală la Marston Moor (1644) şi Naseby (1645); a înăbuşit mişcările tevellerilor (1649) şi diggerilor (1651) şi mişcarea de eliberare naţională din Irlanda (1649—1652). în 1653 a instaurat în Anglia un regim dictatorial. C. devenind lord-protector. A obligat Olanda să recunoască Ac tul de Navigaţie, punînd bazele supremaţiei maritime a Angliei. CRONER, Danie! (1656—1740, n. Braşov), organ ist şi compozitor german din Transilvania. Lucrări pentru orgă („Tabulatura fugarum, praeludiorum, canzonarum, toccatarum et phan-tasiarum“) în stilul barocului timpuriu. CRONIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre evoluţia unei boli) Caracterizată prin durată de cîteva luni sau chiar ani şi simptomatologie mai puţin evidentă. • Fig. Care se prelungeşte multă vreme, greu de înlăturat. CRONICA, revistă politică socială şi culturală. Apare săptămînal, la laşi, din 1966. CRONICA ANONIMĂ A BRAŞOVULUI PENTRU TRECUTUL ROMÂNILOR DIN ŞCHEI, cronică înmănunchind. fără un pian definit, ştiri diverse asupra evenimentelor istorice dintre 1392 şi c 1790. CRONICA ANONIMĂ RACOVIŢEANĂ, cronica a doi autori anonimi care continuă letopiseţul lui Miron Costin, relatînd evenimente din istoria Moldovei, cuprinse între anii 1661 şi 1729. Partea a doua a cronicii, care începe cu 1705, are în centru domniile lui Mihai Racoviţă, pe care-l prezintă în mod favorabil. CRONICA BĂLENILOR („Istoriile domnilor Ţării Româneşti“), cronică anonimă, scrisă spre sfîrşitul sec. 17 de un autor ataşat grupării boiereşti a Bălenilor. Narează evenimente cuprinse între 1290 şi 1688. CRONICA BUZEŞTILOR, cronică anonimă, în corpul „Letopiseţului Cantacuzinesc". păstrată într-o compilaţie din sec. 17. Scrisă de un autor apropiat familiei boierilor Buzeşti, comentează de pe poziţiile acestora luptele şi victoriile iui Mihai Viteazul. CRONICA GHICULEŞTILOR, cronică anonimă, redactată pe la sfîrşitul sec. 18 de un autor ataşat familiei. Ghica. Cuprinde bogate informaţii referitoare la istoria Moldovei între 1695 şi 1754. CRONICA MOLDO-GERMANĂ, versiune prelucrată în limba germană a unui prototip comun al cronicilor Moldovei din sec. 15. Scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare, relatează evenimentele domniei acestuia cuprinse între 1457 şi 1499. Cea mai veche dintre scrierile istorice din Moldova păstrate pînă azi. CRONICA MOLDO-POLONĂ, cronică prelucrată pe la mijlocul sec. 16 de un anonim polon după prototipul comun al cronicilor Moldovei din sec. 15. Cuprinde informaţii asupra istoriei Moldovei între 1352 şi 1564. CRONICA MOLDO-RUSĂ, cronică încorporată într-o colecţie de cronici ruseşti de la sfîrşitul sec. 16. Narează, pornind de la prototipul comun al cronicilor Moldovei din sec. 15, evenimentele de la întemeierea Moldovei pînă la moartea lui Ştefan cel Mare (1504). CRONICA PICTATĂ DE LA VIENA (CHRONICON PICTUM VINDOBO-NENSE), cronică privind istoria maghiarilor. Cuprinde informaţii despre poporul român şi, în special, despre conflictul din 1330 dintre Basarab I, domnul Ţării Româneşti, şi Caro! Robert, regele Ungariei; cuprinde c. 300 de miniaturi, care completează naraţiunea. CRONICAR (< cronică) s.m. f. Autor de cronici sau de letopiseţe. 2. Colaborator sau membru al redacţiei unui ziar sau al unei reviste care redactează cronici (2). CRONICĂ (< fr., lat. chronica din gr. khronos ,,timp“) s.f. 1. Lucrare cu caracter istoric în care faptele sînt expuse cronologic; letopiseţ. 2. Articol care comentează evenimente la ordinea zilei (ex. c. internaţională, c. literară, c. economică). ■ Scurtă comunicare oficială privind schimbări în componenţa guvernului, mişcări în corpul diplomatic etc. CRONICI, cărţi din „Vechiul Testament", scrise în ebraică, în jurul anului 300 î.Hr. împreună cu Ezdra şi Nehemia, de către acelaşi autor numit Cronist. Ele descriu istoria poporului evreu de la începuturi pînă la cucerirea Ierusalimului în anul 587 Î.Hr. CRONIN [erauninj , Archibald joseph (1896—1981), scriitor englez. Medic. Romane realiste cu accente sociale („Castelul pălărierului", „Citadela", „Sub stele"), inspirate uneori din lumea medicală. CRONIN [crşunin] , James Watson (n. 1931), fizician american. Prof. univ. la Chicago. Cercetări în fizica particulelor elementare. Descoperă, împreună cu V.L. Fitch, nerespectarea simetriei combinate (sau a legii parităţii combinate — CP) în teoria particulelor elementare. Premiul Nobel (1980). împreună cu V.L. Fitch. CRONO- ((si gr. khronos „timp") Element de compunere cu sensul „timp”. CRONO BIOLOGIE (< fr.; {sj crono- -r ,'ij bio- + gr. logos „ştiinţă") s.f. Ştiinţă care studiază caracteristicile temporale ale fenomenelor biologice. Este constituită din mai multe ramuri: cronofiziologia, cronopatologia, crono-toxicologia etc. CRONOFOTOGRAFIE (< fr. {ii; {si crono + fotografie} s.f. Analiză, studiu al mişcării prin fotografieri repetate la intervale scurte de timp. CRONOGRAF (< fr. {ij; {si crono- -f gr. grapho „a scrie") s.n. t. Scriere cu caracter popular, reprezentînd o trecere în revistă a istoriei universale, bazată pe izvoare istorice, pe legende biblice şi populare (ex. cronograful lui Moxa). 2. Instrument pentru înregistrarea duratelor de desfăşurare a evenimentelor, a fenomenelor, a operaţiilor etc. CRONOIZOPLETĂ (< fr.) s.f. Linie de egală umiditate în sol, care delimitează zone al căror nivel este urmărit în timp. CRONOLOGIC, -Ă (< fr. {ii) adj. Care se referă la cronologie; dispus în ordinea succesiunii în timp. CRONOLOGIE (< fr. jij; js| crono- + gr. logos „studiu") s.f. 1. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora; Oliver Cromwell p. ext. succesiunea în timp a acestor evenimente. 2. Listă sau carte întocmită în mod cronologic. 3. C. astronomică = studiul timpului raportat la mişcarea corpurilor cereşti şi al influenţei acestor mişcări asupra determinării şi comparaţiei diferitelor unităţi de timp. CRONOMETRA (< fr.; {s} crono + gr. metro „a măsura") vb. I tranz. A măsura durata unei acţiuni (cu ajutorul unui cronometru). CRONOMETRjE (< fr. {!}) s.f. Capitol al metrologiei care studiază procedeele şi instrumentele pentru măsurarea timpului. CRONOMETRU (< fr. {i}; {sj crono- + gr. metron „măsură") s.n. Instrument de precizie folosit pentru măsurarea intervalelor de timp. CRONOS (în mitologia greacă), cel mai tînăr dintre Titani, personificarea timpului. Fiul lui Uranus şi al Geei. L-a mutilat pe tatăl său şi i-a luat locul, devenind astfel stăpînul lumii. Şi-a devorat pe rînd copiii, cu excepţia lui Zeus (salvat printr-un şiretlic de Rhea, soţia lui) fiindcă i se prezisese că va fi detronat de unul dintre ei. Identificat cu Saturn, la romani. CROOKES [crucsj, Slr William (1830— 1919), chimîst şi fizician britanic. Cercetări asupra descărcărilor electrice în tuburi (tuburi c.) cu gaze rarefiate şi asupra substanţelor radioactive. A descoperit taliul pe cale spectrală (1861), a construit radiometrul (1875) şi spinta-riscopul (1904). M. de onoare al Acad. Române (1913). CROS (< fr., engl.) s.n. Probă sportivă de alergare în care participanţii trebuie să parcurgă o distanţă pe un traseu dinainte stabilit, pe un teren variat şi cu obstacole (naturale sau artificiale). CROS, Charles (1842—1888), poet francez. Unul dintre inventatorii fonografului şi al fotografiei în culori. Precursor al simbolismului („Cufăraşul de santal"). Monologuri comice („Heringul afumat"). CROSASAMBLOR (< engl.) s.n. Sistem de programe implementate pe un calculator numeric, care poate face conversia programului sursă, scris în limbaj de asamblare, în program direct executabil de către un alt sistem de conducere a proceselor. CROSĂ (< fr.) s.f. 1. Baston de lemn, curbat la un* capăt, cu care este condus pucul sau mingea la anumite jocuri sportive (hochei, golf). 2. (ANAT.) Cîrjă (3). CROSBY, Bing (1904—1977), cîntăreţ şi actor american de cinema. Vedetă a music-hall-ului şi apoi a comediei muzicale hollywoodiene din anii '30—’40 („Regele jazz-ului", „Hanul melodiilor", „Merg pe drumul meu"). CROSOPTERIGIENI (< fr.; {s} gr. krossos „ciucure" + pteryg- „aripă") s.m. pl. Ordin de peşti osoşi paleozoici, care prezintă caractere de trecere spre amfibieni. Au apărut în Devonian, unii urmaşi întîlnindu-se în fauna actuală a Oc. Indian (Crossopterygii). William Crookes CROSSBAR 484 CROSSBAR (< engl.) s.n. Sistem de comutare prin bare comandate de relee, utilizat de telefonia automată. CROSSING-OVER (cuv. engl.) [crosiţ) suv9] subst. (GENET.) Fenomen prin care se realizează schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi, ceea ce determină recombinarea genetică a organismelor. C. poate fi simplu, dublu, triplu etc.; în general, fenomenul se produce în cursul diviziunii reducţionale (meloza). CROSS RIVER [cros rjva], stat în SE Nigeriei; 27,2 mii km2 (inclusiv supr. statului Akwa Ibom); 1,94 mii. loc. (1989). Centru ad-tiv: Calabar. Mari expl. de petrol. Expl. forestiere. Plantaţiii de palmier de ulei. CROŞET (< fr.) s.n. (în arhitectura gotica) Ornament sculptat în formă de frunză cu vîrful curbat. CROŞETA (< fr.) vb. I tranz. A împleti manual cu croşeta tricoturi, dantele etc. CROŞETĂ (< fr.) s.f. 1. Ac lung de metal, lemn, material plastic etc., cu un capăt în formă de cîrlig, utilizat la maşinile de tricotat sau pentru croşetat, împletit etc.; igliţă (1). 2. Unealtă alcătuită dintr-o tijă prevăzută cu o lamă, cu ajutorul căreia se îndepărtează amestecul de formare rămas într-o formă de turnătorie. 3. Piesă de oţel de forma unui cui, cu un cap lăţit prevăzut cu găuri, utilizat la solidarizarea îmbinărilor din lemn. 4. (POLIGR.) Paranteză dreaptă. "-s CROŞEU (CROŞET) (< fr.) s.n. Lovitură laterală scurtă la box, dată adversarului la cap sau la corp, în care braţul este îndoit şi nemişcat din cot. CROTĂL (< fr.) s.m. Şarpe cu clopoţei. CROT/U-JE (< germ.; js| gr. krotalon „zurgălău") s.f. (ZOOT.) Marcă metalică ce se aplică în urechea animalelor pentru identificare. CROTINĂ (< fr.) s.f. Conglomerat sferoid de materii fecale propriu unor specii de namifere (oi, capre, cai etc). CROV (< ser.) s.n. Microformă de relief dastocarstic cu aspect de depresiune circulară tau alungită dezvoltată pe loess prin tasare în ■egim de stepă, prin îngemănare şi extindere iau depresiuni mai mari numite găvane şi jad ine. CROWN (cuv. engl.) [crşun] adj. Sticlă - = rarietate de sticlă optică, avînd un indice de ■efracţie relativ mic. CROYDON, oraş în SE Marii Britanii (An-jlia), la S de Londra; 319 mii loc, (1985). \eroport. Instrumente şi aparatură pentru :ercetare ştiinţifică şi echipament electric. Ind. :onstr. de maşini. CROZIER [crozie], Michel (n. 1922), socio-og francez. A cercetat fenomenele mobilităţii profesionale şi îndeosebi factorii structurali care ;e opun schimbărilor sociale („Societatea nu se ichimbă prin decret", „Răul american"). CRUCE (lat crux, -cis) s.f. 1. 1. Obiect ormat din două bucăţi de lemn, de piatră, de netale preţioase etc., aşezate perpendicular şi imetric una peste alta. ■ Instrument de upliciu, alcătuit dintr-o bucată de lemn verti-:ală peste care este fixată de-a curmezişul o altă >ucată orizontală şi folosjt în vechime pentru a >rinde sau lega mîinile şi picioarele celor :ondamnaţi la moarte. 2f Principalul simbol al eligiei creştine, reprezentînd jertfa de răscum->ărare pentru noi a lui lisus Hristos şi întreaga ’iaţă a acestuia; religia creştină. □ C. materială = c. purtată de Hristos în spate în drum spre îoigota, devenită altarul jertfei lui. în această alitate, c. este aşezată deasupra bisericii, pe fînta masă din altar şi în spatele mesei, în asele creştinilor şi străjuieşte la mormintele elor răposaţi, ca semn al învierii morţilor. ’rucea suferinţelor — denumire dată mîntuirii •rin suferinţe fizice şi morale, prin renunţări şi acrificii după modelul lui Hristos. 3. Semn postolic al mai multor ordine religioase, lilitare sau civile, înfăţişat sub diferite forme. . coptă v. copt1. C. greacă — c. ale cărei braţe sînt egale ca lungime. C. latină = c. avînd un braţ mai lung decît celelalte trei. C. gamată = c. ale cărei braţe sînt îndoite în forma literei greceşti gamma; v. svastică. Crucea Sf. Anton sau c. tau = c. în forma literei T (gr. tau). Crucea Sf. Andrei — c. în forma literei X. C. de Lorena = c. avînd două traverse sau braţe. C. de Malta = c. cu patru braţe egale lăţite la extremităţi. 4. Obiect de evlavie sau de podoabă în formă de c. 5. Semn pe care şi-l fac creştinii cînd se închină. □ A-şi face c. = a) a executa semnul crucii; b) a se mira, a se minuna. 6. Desen în formă de cruce (1), avînd diferite semnificaţii: pusă în dreptul unui nume înseamnă că persoana respectivă a decedat; în calendar marchează o zi de sărbătoare creştină etc. □ C. roşie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanţelor, centrelor de asistenţă medicală, de prim-ajutor etc. 7. Precedă numele unor decoraţii, insigne etc. 8. Piesă în formă de cruce (1) folosită la unele mecanisme pentru transmiterea sau transformarea unei mişcări (ex. c. sateliţilor, c. cardanică, c de Malta etc.). 9. Piesă din oţel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire din care se despart două ramuri laterale. ■ (TEHN.) Fiting cu patru intrări. 10. Crucea căruţei = bucată de lemn pusă de-a curmezişul peste proţap la îmbinarea acestuia cu piscul căruţei; piesă de lemn aşezată perpendicular peste inima căruţei. □ Loc. în cruce — dispus în formă de cruce; cruciş, încrucişat. □ Expr. Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află Soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopţii = miezul nopţii. 11. (Adesea la pl.) Răspîntie de drumuri, răscruce. □ Expr. (Despre vehicule cu orar fix) A face cruce — a se întîlni într-o staţie venind din sensuri diferite, a se încrucişa. A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a se întîlni cu cineva. 12. Cruce de voinic (sau de om) = bărbat bine făcut, puternic, cu o conformaţie atletică; voinic. 13. C. luminoasă — fenomen fotometeorologic constituit din intersectarea Soarelui şi Lunii de către o bandă luminoasă verticală şi una orizontală. II. (BOT.) Crucea-pămîntului = plantă erbacee perenă, meliferă, din familia umbelifere-lor, cu tulpina şi frunzele păroase şi flori albe sau roz (Heracleum sphondylium). Crucea-voinicului = plantă erbacee perenă din familia ranuncu-laceelor, cu flori albastre (Hepatica transsilvanica). Creşte prin pădurile de fag. Specie endemică, ocrotită. CRUCEA 1. Com. în jud. Constanţa; 3 523 loc. (1991). 2. Com. în jud. Suceava, pe Bistriţa; 2 583 loc. (1991). Expl. de min. complexe. CRUCEA ROŞIE INTERNAŢIONALĂ, organizaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la Geneva, formată din: a) Comitetul Internaţional ai Crucii Roşii (înfiinţat în 1863), care se ocupă, în special, de probleme privind ocrotirea victimelor de război. A iniţiat semnarea mai multor convenţii cu caracter umanitar (Premiul Nobel pentru pace în 1917, 1944 şi 1963); b) Liga Societăţilor de Cruce Roşie (creată în 1919), ca federaţie a societăţilor naţionale de Crucifix Cruce Roşie, Semiluna Roşie, Leul şi Soarele Roşu avînd drept scop promovârea acţiunilor menite să contribuie la ameliorarea stării sanitare a populaţiei, fa ajutorarea victimelor calamităţilor naturale etc. (Premiul Nobel pentru pace în 1963); c) Societăţile Naţionale de Cruce Roşie, Semilună Roşie, Leul şi Soarele Roşu. La activităţile Crucii Roşii Internaţionale participă şi Societatea de Cruce Roşie din România. CRUCEA SUDULUI (Crux), constelaţie din emisfera australă, situată la S de constelaţia Centaurului. Cuprinde patru stele mai strălucitoare şi şapte mai slabe. CRUCETĂ (< It.) s.f. Platformă mică, semicirculară,* din lemn sau din metal, fixată deasupra arborelui gabier al unei nave şi care serveşte la ancorarea arboretului. CRUCI (< cruce) vb. IV refl. A se mira foarte tare, a se minuna (faeîndu-şi semnul crucii). CRUCIADĂ (CRUCIATĂ) (< cruce, după fr., it.) s.f. Nume dat celor opt expediţii militare întreprinse la îndemnul Bisericii catolice de către feudalii din Europa Apuseană şi Centrală în Orientul Apropiat (Siria, Palestina,. Egipt), în perioada dintre 1096 şi 1270 şi care, sub pretextul eliberării mormîntului lui Hristos din Ierusalim de sub ocupaţia musulmanilor, urmăreau de fapt o expansiune teritorială, economică şi politică; p. ext. orice expediţie militară împotriva unor eretici (catari, husiţi) sau a adepţilor altor religii în evul mediu. CRUCIAL, -Ă (< fr.) adj. De o importanţă hotărîtoare, capital, decisiv. □ Experiment c. = experiment care trebuie să decidă alegerea uneia dintre două ipoteze sau teorii opuse, infirmînd-o pe una şi confirmînd-o pe cealaltă. CRUCIAT (< cruciadă, după fr., it.) s.m. Participant la o cruciadă. CRUCI^RĂ (< it.) s.f. Acţiune de luptă pe comunicaţiile maritime ale inamicului dusă, în mod sistematic, timp îndelungat şi la mari distanţe de bazele proprii, de către o navă izolată sau de către un grup de nave de luptă, avînd ca scop dezorganizarea sistemului de transporturi ale inamicului. CRUCIFERĂ (< fr. {ii; {s} lat. cruci- „cruce" + fero „a purta") s.f. (La pl.) Familie de plante angiosperme dicotiledonate, erbacee, rar se-miarbuşti, cu frunze alterne, flori hermafrodite, dispuse în racem, cu patru petale şi patru sepale, aşezate în cruce, şi fructe silicve sau silicule, rar nucule; multe dintre ele sînt plante oleaginoase alimentare, condimentare, ornamentale sau de nutreţ. Are c. 4 000 de specii. ■ (Şi la sg., adesea adj.) Plantă care face parte din această familie (ex. varza, traista-ciobanului). CRUCIFICA (după fr.) vb. I tranz. A răstigni. CRUCIFIX (< fr., lat.) s.n. Reprezentare sculptată a lui Hristos răstignit pe cruce. CRUCIFORM, -Ă (< fr.) adj. în formă de cruce (1). CRUCIŞ (< cruce) adj., adv. I. Adj. 1. (Despre ochi, p. ext. despre oameni) Saşiu. □ Expr. A se uita cruciş — a fi saşiu; ftg. a se uita duşmănos. 2. Care se întretaie, care se încrucişează. II. Adv. 1. întretăindu-se în cruce. 2. în direcţie piezişă; oblic. CRUCIŞĂTOR (după fr. croiseur) s.n. Navă de luptă cu tonaj de 5 000—30 000 t, prevăzută cu cuirasă, dotată cu artilerie de calibru mijlociu şi mare şi cu rachete. CRUCIŞOR, com, în jud. Satu Mare; 2 908 loc (1991). Fabrică de sticlă şi de geamuri (Poiana Codrului). Staţie de c.f. CRUCIULjŢĂ (< cruce) s.f. 1. Diminutiv a lui cruce (1). 2. Cusătură artistică de mînă. mult folosită în broderia populară românească. 3, Denumire dată speciilor de plante erbacee din genul Senecio, cu frunze alterne simple sau compuse, flori dispuse în inflorescenţe şi fructe achene prevăzute cu peri fini. CRUD, -Ă (lat; crudus) adj. I. 1. (Despre alimente) Nefiert, nefript, necopt. 2. (Despre fructe) Necopt: verde; (despre plante) neajuns la maturitate, nedezvoltat; fraged. 3. (Despre 485 CUANTIC fiinţe) Foarte tînăr; plăpînd, neformat. 4. (Despre materiale) Brut, natural, neprelucrat. II. (Fig.) Căruia îi place să provoace sau să vadă suferinţă; nemilos, inuman, rău la suflet; dur1. ■ Neîndurător, implacabil. CRUDITATE (< fr., lât.) s.f. însuşirea de a fi crud; (concr., la pl.) legume, fructe crude, proaspete. CRUNT, -Ă (lat. cruentus) adj. 1. Care comite fapte crude, violente, inumane. 2. Care inspiră groază; înfiorător. ■ Fig. (Şi adv.) Foarte mult, foarte tare; grozav, extraordinar, straşnic. 3. (Despre lupte etc.) Sîngeros, crîncen. CRUP (< fr.) s.n. Obstrucţie a laringelui manifestată clinic prin respiraţie sufocantă şi printr-o tuse răguşită, uneori cu formare de false membrane (ex. c. difteric). CRUPĂ (< fr.) s.f. t. Regiunea corpului unor mamifere la partea superioară a trunchiului, cuprinsă între şale şi baza cozii. 2. (IND. PIEL.) Regiunea dinspre coadă a cruponului. 3. C. de deal = prelungire alungită şi rotunjită a unei înălţimi deluroase, deseori cumpănă de ape. CRUPE (< ucr.) s.f. pl. Produse alimentare obţinute din boabe de cereale prin îndepărtarea straturilor exterioare, urmată de zdrobire, tăiere, fărîmare etc. CRUPIER (< fr.) s.m. Angajat al unei case de jocuri de noroc, care, la masa de joc, achită pe loc cîştigurile sau strînge jetoanele ori banii pierduţi de jucători. CRUPON (< fr.) s.n. 1. Partea din mijloc a unei piei de animal, cuprinsă între coadă şi gît, care are proprietăţile fizice cele mai bune pentru utilizare în industria pielăriei. 2. Placă de cauciuc din care se fac tălpi de încălţăminte. CRURAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este în legătură cu coapsa, care se referă la coapsă (ex. muşchi c., arteră c.). CRUSTACEU (< fr. {ii; {si lat. crusta înveliş") s.n.*(La pl.) Clasă de artropode cu tegumentul impregnat cu calcar, în general acvatice, de dimensiuni variate (Crustacea); (şi la sg.) animal din această clasă (ex. racul, crabul, creveta, cladocerii). Apărută în Cambrian. Are peste 35 000 de specii. CRUSTĂ (lat. crusta) s.f. 1. Coajă, scoarţă. 2. (GEOGR.) Porţiune a litosferei cuprinsă între suprafaţa scoarţei terestre pînă la 20—80 km adîncime sub continente (c. continentală), care deţine~41% din supr. Terrei şi 5—8 krn^ sub oceane ( c. oceanică), care cuprinde 59%. între ' ele există o c. de tranziţie ce constituie marginile continentale şi arcurile insulare. 3. (AGR.) Strat îndesat, uscat şi întărit care se formează uneori la suprafaţa terenului arabil în urma ploilor, bătătoririr excesive etc. 4. t (TEHN.) Strat solid de săruri depuse pe pereţii unui recipient (ex. cazane de abur) sau ai unei ţevi în care se află sau prin care curge un lichid conţinînd săruri dizolvate; este dăunătoare funcţionarii instalaţiilor, puţind provoca avarii. 5. (ZOOL.) înveliş impregnat cu săruri de calciu la unele nevertebrate. 6. (MED.) Formaţiune situată la nivelul pielii sau mucoaselor rezultată din coagularea şi uscarea unor serozităţi, sînge sau puroi; coajă. CRUŞĂŢEA (< cruşit) s.f. Plantă erbacee bienală sau perenă din familia cruciferelor, înaltă de 30—70 cm, cu flori galbene-aurii dispuse în raceme şi cu fructe silicve (Barbarea vulgaris). Frunzele tinere au proprietăţi antiscorbutice şi pot fi consumate ca salată. CRUŞEŢ, com. în jud. Gorj, pe Amaradia; 4 149 loc. (1991). CRUŞIN (< ucr.) s.m. Arbust melifer de 1—3 m cu flori hermafrodite, albe-verzui şi cu fructe la început roşii, apoi negre (Rhamnus fran-gu/a). Scoarţa c. are acţiune laxativa, abortivă şi antihelmintică, iar din lemn se obţine cel mai bun cărbune pentru prepararea prafului de puşcă. CRUŞON (< fr.) s.n. Băutură alcolică preparată din “vin şi alte băuturi, sirop de zahăr, fructe etc. CRUŢA (probabil cuv. autohton) vb. I tranz.* 1. A ierta*(de pedeapsă); a se îndura de.... a avea milă. 2. A menaja pe cineva. ■ A păzi, a feri. ■ A folosi cu grijă, a economisi ceva. CRUVEILHIER [crQveie], Jean (1791 — 1874), medic şi anatomist ’francez. A descris atrofia musculară progresivă şl o formă de ulcer gastric. CRUZEIRO (cuv. port.) s.m. Unitate bănească în Brazilia. CRUZ E SOUZA [crus i soza], Joao da -(1863—1898). poet brazilian. * Fiu de sclavi, negri. Opera sa face trecerea între romantismul şi simbolismul brazilian. Versuri de revoltă („Evocări", „Faruri". „Ultimele sonete"). CRUZIME (< crud) s.f. Plăcere, pornire de a provoca sau de a vedea suferinţă; neîndurare, răutate, atrocitate. ■ Ferocitate. Cs, simbol chimic pentru cesiu. ( CSEHI [tjaehi] * Gyula (19t0—1976, n. Satu Mare), istoric literar maghiar din România. Prof. univ. la Cluj. Studii comparatiste („Clio şi CaUope, sau raportul dintre istorie şi literatură", „De la iluminism la iluminism"). CSEREI [tjaeri] Mihâly (c. 1668—1756, n. " sat Racu, jud. Harghita), memorialist maghiar din Transilvania. Lucrarea sa „Historia". cuprinde informaţii privind cele trei ţări române între 1661 şi 1711. C.S.I. v. Comunitatea Statelor Independente. CSOKONAi VIT£z [tjoconoi viterz] Mi- Tipuri de cruci Hâly (1773—1805), poet ungur. Lirica sa este o sinteză a preromantismului şi a tradiţiilor populare. Poeme eroicomice („Dorottya"), filozofice („Nemurirea sufletului”) şi de dragoste. CSTK (desko-Slovenska Tiskova Kancelâr), agenţia de presă a Ceho-ŞIovaciei, cu sediul central la Praga. Fundată în 1918. CTESIBIOS (sec. 2—1 î.Hr.), inventator grec din Alexandria. îi sînt atribuite primele instalaţii pneumatice şi clepsidra cu apă. CTESIFON (CTESIPHON), oraş antic, pe fl. Tigru, întemeiat în 129 î.Hr. de părţi. Capitală a statelor part şi apoi sasanid. CTITOR, -Ă (< sl.) s.m. şi f. Persoană care ctitoreşte o biserică, o mănăstire; p. ext. fondator al unei instituţii, al unei asociaţii etc. CTITOR] (< ctitor) vb. IV tranz. A ridica o biserică, a întemeia o mănăstire; p. ext. a pune bazele unei instituţii, unei asociaţii etc. CTITORIE (< ctitor) s.f. Biserică, mănăstire, instituţie etc. fundată de un ctitor. CU (lat.cum) prep. I. Indică: a) asocierea: tata cu mama au plecat; b) conţinutul? pahar cu apă; c) posesiunea (sau posesorul): păpuşă cu păr; d) o dependenţă, o legătură: văr cu mine; e) o însuşire: om cu talent; f) instrumentul: călătorie cu trenul. II. Introduce complemente indirecte: simpatizează cu echipa tineretului. III. Introduce complemente circumstanţiale: vorbea cu ciudă; arăm cu tractorul; merg cu tata; nu venea cu zilele. IV. Formează loc. prep. şi conj.: de faţă cu; alături cu; la fel cu; cu toate acestea. Cu, simbol chimic pentru cupru. CUADRANT (CVADRANT) (< fr., germ., lat.) s.n. 1. Tnstrument alcătuit dintr-un sfert de cerc gradat şi o lunetă, folosit în trecut pentru determinarea înălţimii aştrilor faţă de orizont. 2. Organ metalic al unui aparat, instrument de măsură etc. în formă de sector de cerc apropiat de un sfert de cerc. CUADRATURĂ (CVADRATURĂ) (< fr., germ., lat.) s.f. 1. (MAT.) Problema construirii unui pătrat cu o arie dată. ■ Metodă de calcul a ariei unui domeniu mărginit de o curbă închisă plană cu ajutorul unei integrale. □ Cuadratura cercului = problema construirii, cu rigla şi compasul, a unui pătrat cu aria egală cu a unui cerc dat. Cunoscută din antic., imposibilitatea rezolvării ei a fost dem.onstrată în sec. 19; fig. problemă insolubilă, irealizabilă. 2. (FIZ.) In cuadratură = (despre două mărimi armonice, de aceeaşi frecvenţă) ale căror faze diferă între ele cu un sfert de perioadă. 3. (ASTR.) Poziţie aparentă în care doi aştri priviţi de pe Pămînt au o diferenţă de longitudine de 90°. V. conjuncţie. CUADRIC (CVADRICĂ) (< fr.) s.f. Suprafaţă care, într-un sistem de coordonate carteziene. este reprezentată de o ecuaţia de gradul doi (ex. elipsoidul, paraboloidul etc.). CUADRIVECTOR (CVADRIVECTOR) (< fr., engl.; {s| lat. quadri- „cu patru" + fr*vecteur „vector") s.m. Mărime vectorială definită într-un spaţiu matematic cu patru dimensiuni. CUANTĂ (< fr. {ij; {s| lat. quantum „cît") s.f. cea mai mică valoare discretă pe care o poate lua o anumită mărime fizică toate celelalte valori ale sale fiind multipli întregi ai acesteia. Constituie unitatea structurală de bază a cîmpu-rilor fizice (ex. fotonul pentru cîmpul electromagnetic. gravitonul pentru cîmpul gravitaţional). □ C. de lumină = foton. C. de energie = cantitate determinată şi finită de energie care poate fi emisă sau absorbită de un sistem atomic sau nuclear. Noţiunea a fost introdusă (1900) de M. Planck. CUANTIC, -Ă (< fr. {ii) adj. Referitor la cuantă sau la cuantificare. □ Teoria c. = teorie care stă la baza fizicii moderne, conform căreia emisia şi absorbţia de energie la%nivel atomic sau subatomic se face sub formă de cuante. Logică c. = logica trivalentă propusă în 1944 de H. Reichenbach pentru a rezolva anumite probleme specifice mecanicii c; conţine trei valori: adevărat, fals şi indeterminat, în sensul principiului de indeterminare al lui Heisenberg. CUANTIFICARE 486 CUANTIFICARE (< fr.) s.f. 1. Stabilire a alorilor discrete (discontinue) pe care le poate ua o anumită mărime fizică; impunere a unor stfel de condiţii unei mărimi fizice încît valorile ale să varieze în salturi (discontinuu). □ C. maginii = metodă de transformare a imaginii ransmise de o cameră de luat vederi într-un set le caractere binare, prin împărţirea imaginii ntr-un număr de puncte de ordinul milioane-or. 2. (LOG.) Operaţie de asociere a unui :uantor cu o variabilă logică; determinare a ferei subiectului şi predicatului din judecată cu ijutorul cuantorilor. CUANTOR s.m. (LOG.) Operator logic, edat printr-un simbol, ce indică măsura în care tste considerată o mulţime de obiecte din iomeniul de definiţie al variabilei logice. Princi->alii c sînt; c. universal, redat prin cuvinte ca: ,toţi“, „orice", „nici unul“ etc., iar simbolic prin V); c. existenţial, redat prin cuvinte ca: „unii“, .există cel puţin un...“ etc., iar simbolic prin 3). CUANTUM (CVANTUM) (< fr., germ., at.) s.n. Cantitate, sumă (neprecizată întotdea-ina în mărime absolută) la care se ridică o :heltuială, un credit etc. CUANZA (KWANZA), fl. în Angola cen-rală; 960 km. Izv. din platoul Bie şi se varsă în Dc. Altlantic, la S de Luanda. Hidrocentrale. Navigabil pe 258 km în cursul inferior. CUARTĂ s.f. v. cvartă. CUARTICĂ (cf. lat. quartus „al patrulea") Zurbă algebrică de gradul patru. CUARŢ (< germ., fr.) s.n. Dioxid de siliciu laturaf, divers colorat incolor (cristal de itîncă), violet (ametist), negru (morion), galben citrin), verde cu microgeode de actinot (pra->en), galben cu irizaţii (aventurin). Prezintă varietăţi criptocristaline: calcedonie, crisopraz, spăl, jasp, silex, diatomit, geizerit. Se formează n toate procesele petrogenetice şi este cel mai "ăspîndit mineral din natură (16%), alături de eldspaţi. Utilizat ca piatră semipreţioasă, în optică, în ind. sticlei etc. CUARŢJT (< fr., germ.) s.n. Rocă metamor-fică alcătuită prin recristalizarea rocilor bogate în cuarţ. Se utilizează în construcţii, ceramică, industria sticlei, a materialelor refractare, în metalurgie etc. CUATERNAR, perioadă a erei Cenozoice, divizată în Pleistocen şi Holocen, corespunză- toare ultimelor două milioane de ani, al cărei început este marcat de accentuarea răcirii climatului, culminînd cu formarea unor imense calote glaciare. în N Europei s-au succedat patru glaciaţiuni importante: GOnz, Mindel, Riss, WUrm, separate prin perioade de relativă încălzire, oscilaţiile climatice fiind ilustrate prin extinderea, respectiv restîngerea,florei şi faunei, în C. s-au desfăşurat cele mai recente faze tectogenetice ale ciclului alpin însoţite de magmatism şi a avut loc evoluţia hominidelor, de la specia ancestrală Homo habilis la Homo sapiens sapiens. Se mai numeşte Antropogen. CUAUHTI-MOC (c. 1495—1525). comandant suprem al aztecilor (1520—1521). Erou naţional al Mexicului. A condus lupta armată împotriva cuceritorilor spanioli. CUB (< fr., lat.) s.n. 1. Corp geometric mărginit de şase feţe pătrate. 2. Puterea a treia a unui număr sau a unei mărimi (ex. 23 = 8; a3 etc.). ■ (Adjectival) Metru (sau centimetru, decimetru etc.) cub = unitate de măsură pentru volume, egală cu volumul unui corp de formă cubică avînd latura de un metru (sau centimetru etc.); simbol: m3 (sau cm3, dm3 etc.). CUBA» Republica ~, stat în America Centrală insulară, ocupînd insula cu aceiaşi nume si alte ins. mai mici din apropiere (în total c. 1 600 ins.); 111 mii km*; 10,51 mii. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Havana. Oraşe pr.: Santiago de Cuba, CamagOey, Holgufn, Guantâ-namo. Este împărţit în 14 prov. şi o municipalitate cu regim special.. Relief uşor vălurit, care în E se ridică în masivul Sierra Maestra (alt. max.: 2 560 m). Climă tropicală cu precipitaţii abundente: cicloane (uragane) devastatoare afectează în fiecare an ins. Expl. de crom (13 mii t, 1987), nichel (35,9 mii t, 1987), cobalt, min. de fier, cupru, sulf, petrol. Terenurile agricole ocupă 55,3% din supr. ţării. Cultura de bază o reprezintă trestia de zahăr (51,7% din supr. cultivată, 73,5 mii. t, 1989, locul 3 pe glob), alături de care se mai cultivă — pe plantaţii — bananieri, mango, arbori de cafea, citrice. Pentru consumul intern se cultivă orez (550 mii t, 1989), batate, man ioc, porumb ş.a. 25,3% din supr. ţării este ocupată de păşuni pe care se cresc bovine (4,93 mii. capete, 1989); creşterea porcinelor (2,5 mii. capete, 1989). Pescuit: 231,3 mii t (1988). Este bine dezvoltată ind. zahărului (8,2 mii. t, 1989), a tutunului (279 mii. buc. ţigări de foi, 15,4 miliarde ţigarete, 1987), a alcoolului (rom), conservelor de fructe tropicale. Ind. ţării mai produce energie electrică (15.2 miliarde kWh, 1989), oţel, nichel (8,9 mii t, 1987), îngrăşăminte chimice (fosfatice mai ales), autovehicule, maşini şi utilaje ind., receptoare radio şi de televiziune, anvelope, ciment (3,76 mii. t, 1989), ţesături, produse alim. C.f.: 14,7 mii km. Căi rutiere: 27 mii km. Moneda; 1 peso = 100 centavos. Exportă zahăr brut (c. 3/4), alte produse alim., tutun, ţigarete, min. de nichel, produse petroliere ş.a. şi importă maşini, utilaje şi mijloace de transport, combustibili, produse agro-alim., textile ş.a. — Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene (guanahatabei, cibonei şi taino), C. (descoperită de Columb în 1492) a fost cucerită de conchistadorii spanioli, care au exterminat majoritatea populaţiei băştinaşe, iar pentru munca pe plantaţii au fost aduşi, în sec. 16—19, sclavi negri din Africa. Lupta de eliberare naţională împotriva dominaţiei coloniale concretizată prin războiul din 1868—1878 şi răscoala din 1895—1898, condusă de Josâ Marti şi Antonio Maceo, precum şi Războiul Hispano-American (1898) au dus la proclamarea independenţei Republicii C la 12 febr. 1901. în 1925 a fost creat Partidul Comunist din Cuba. Dictatura lui G. Machado (instituită în 1925) a fost răsturnată în 1933, în urma unei puternice mişcări populare; ulterior, puterea a fost acaparată de un alt dictator, F. Batista (1940—1944 şi 1952—1958). în cel de-al doilea război mondial, C. a făcut parte din coaliţia antihitleristă. La sfîrşitul anului 1956, un grup de cubanezi, în frunte cu Fidel Castro Ruz, a organizat lupta armată împotriva dictaturii lui Batista; regimul acestuia a fost răsturnat la 1 ian. 1959, puterea fiind preluată de un guvern condus de Fidel Castro Ruz. Acesta a introdus o politică de naţionalizare, fapt ce a provocat embargoul american asupra comerţului cubanez. în 1961 a avut ioc o tentativă de invazie a exilaţilor cubanezi în Golful Porcilor, care au fost respinşi. Ca urmare. C. a fost exclusă din Organizaţia Statelor Americane şi supusă unei blocade comerciale (1962), pe care a reuşit să o depăşească datorită susţinerii economice directe din partea U.R.S.S. Instalarea de către sovietici a unor rachete în CM în 1962, a provocat o criză între cele două mari puteri, soldată cu retrage- -c—K—R- 50 160 150 kro ■ li i i I.Gran Cayman -fegHBrffî------------ îlittle Cayman - " (Brit) 487 CUCERNIC Juan Gris: „Natură moartă cu zaruri Georges Braque: „Portughezul" Cubism rea rachetelor. în 1976 a intrat în vigoare o nouă Constituţie. C. este o republică socialistă. Deteriorarea progresivă a situaţei economice şi încordările politice au generat un masiv flux de emigrări legale şi ilegale. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele Consiliului de Stat. Organul legislativ este Adunarea Naţională a Puterii Populare. CUB^j (< fr.) s.n. Determinare a volumului unui corp, al unei încăperi etc.; volumul sau capacitatea unui corp, a unei încăperi etc. CUBANEZ, -Ă (< Cuba) s.m. şi f., adj. 1 S.m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Cuba. De religie creştină (majoritatea catolici). ■ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Cubei sau cubanezilor, referitor la Cuba sau la cubanezi. CUBANGO (OKAVANGO), rîu în Africa central-sudică; c, 1 600 km. Izv. din platoul Bie (Angola centrală), formează graniţa cu Namibia şi se pierde în deşertul Kalahari (L. Ngami). La ape mari formează praguri şi casc««de (Shimpuru). CU BĂTURĂ (< fr.) s.f. 1. Aflare a laturii unui cub al cărui volum este egal cu volumul unui corp dat. 2. Determinare prin calcul a volumului mărginit de una sau de mai multe suprafeţe. CyBIC, - (< fr., lat.) adj., s.f. 1. Adj. De forma unui cub. □ Sistem c. = sistem de cristalizare cu cea mai mare simetrie a formelor cristaline, care prezintă obligatoriu cîte patru axe ternare de simetrie. Din s,c. fac parte cubul, octaedrul, dodecaedrul, romboedrul, tetraedrul etc. 2. S.f. (MAT.) Curbă care reprezintă, într-un sistem de coordonate carteziene, o ecuaţie de gradul trei. CUBICULUM (cuv. lat.) s.n. Cameră de dormit*în locuinţele romane; p. ext. cameră sepulcrală într-o catacombă. CUBILOU (< fr., engl.) s.n. Cuptor de topire vertical, cilindric, format dintr-o manta de tablă căptuşită cu cărămidă refractară, utilizat în turnătorii. CUBISM (< fr.) s.n. Mişcare artistică iniţiată la începutul sec. 20 de P. Picasso şi G. Braque; alţi reprezentanţi de seamă sînt: pictorii juan Gris, F. Leger, A. Lhote, J. Villon şi sculptorii A. Archipenko, J. Lipchitz, O. Zadkine. Pentru scurt timp, C. Brâncuşi s-a aflat în contact cu c. Plecînd de la ideile lui Cezanne, influenţaţi şi de sculptura africană în faza analitică a c., cubiştii procedează Ia o analiză şi recompunere a formelor în volume şi planuri geometrice, încercînd să exprime simultan existenţa obiectului ca o totalitate, cu toate feţele, liniile şi punctele sale. în acest scop ei renunţă la perspectiva tradiţională şi la varietatea cromatică, mulţumindu-se cu degradeurile unui număr foarte mic de tonuri. în faza sintetică a c. se renunţă Ia descompunerea analitică în planuri multiple a obiectului, culoarea îşi recapătă importanţa, se folosesc fragmente din alte materiale (hîrtie, pînză, carton etc.) pentru a se sugera mai direct materialitatea, dar mai ales pentru a semnifica întregul prin parte (de ex.: un ziar printr-un singur fragment din el, lipit pe un suport). în România, c. apare la un interval de un deceniu şi jumătate de la prima sa afirmare şi se manifestă prin multiple variante. Pictorii Marcel lancu, M.H. Maxy şi Corneliu Mihâilescu sînt principalii săi exponenţi. CUBIST, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine cubismului, referitor la cubism; care aderă la principiile estetice ale cubismului. CUBfTAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la cubitus (ex. arteră c.). CUBITUS (cuv. lat.) s.n. Os lung care, împreună cu radiusul, formează scheletul antebraţului. Sin. u/na. CUC (lat. cuccus) s.m. 1. Pasăre migratoare de 32—37 cm, cu coada lungă şi penaj cenuşiu, cu pieptul albicios, striat transversal la mascul şi ruginiu cu striuri întunecate la femelă; îşi depune ouăle în cuiburi străine unde sînt clocite de alte păsări; are un cîntec caracteristic (Cucculus canorus). □ Cuc alergător = pasăre din S.U.A. (California, Texas) şi Mexic, de c 60 cm, cu penaj cafeniu pătat cu nuanţe mai închise şi deschise, picioare lungi, slab-zburătoare, ţinută în stare sem«domesticită, pentru vînarea şerpilor cu clopoţei (Geoccoccyx californianus). Expr. Singur cuc = foarte singur. ■ (Adverbial) Izolat, singur, străin. 2. Intră în compunerea unor nume de plante (ex. ciuboţica-cucului, laptele-cucului, limba-cucului). CUCA 1. Com. în jud. Argeş; 2 823 loc. (1991). 2. Com. în jud. Galaţi; 2 696 loc (1991). CUCERDEA, com. în jud. Mureş; 1 924 loc. (1991). CUCERI (lat. *conquerire) vb. IV tranz. 1. A ocupa, a supune un terit., un oraş cu puterea armelor. ■ A dobîndi ceva prin luptă; a cîştiga. 2. A cîştiga simpatia, dragostea sau bunăvoinţa cuiva. CUCERITOR, -OţRE (< cuceri) s.m. şi f. 1. Cel care cucereşte, care face cuceriri. 2. (Şi adj.) (Persoană) care reuşeşte să atragă simpatia sau dragostea altei persoane, de sex opus. CUCERNIC, -Ă (< cuceri) adj. Evlavios, cuvios, *pios, smerit. ■ (Adesea substantivat) Titlu care se dă preoţilor. CUCERNICIE 488 CUCERNICIE (< cucernic) s.fv Evlavie, religiozitate, pietate, smerenie. ■ (însoţit de un pronume posesiv) Titlu care se dă preoţilor. CUCI, com. în jud. Mureş, pe rîul Mureş; 2 239 loc. (1991). Staţie de c.f. CUCIUREANU, Gheorghe (1814—1886, n. Botoşani), medic român. M. de onoare al Acad. '1871). Unul dintre primii medici titraţi din Moldova, unde a organizat serviciul sanitar. CUCLIN, Dimitrie (1885—1978, n. Galaţi), compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti şi Mew York (1924—1930). Simfonii, opere „Traian şi Dochia“, „Bellerophon", „Meleagri-dele"), lucrări vocal-simfonice, piese instrumentale, un concert pentru vioară şi orchestră, muzică de cameră, numeroase lieduri şi coruri. Jn tratat de estetică muzicală. Versuri. CUCOVĂ s.f. (ORNIT.) Lebădă-de-vară. CUCU, Gheorghe (1882—1932, n. Puieşti, ud. Vaslui), compozitor, dirijor şi folclorist român. Muzică corală de inspiraţie populară „Haz de necaz"), colinde, muzică religioasă. CUCU, Vasile (n. 1927, sat Igiroasa, jud. Mehedinţi), geograf român. Prof. univ. la Jucureşti. Preocupări în domeniul geografiei îconomice şi a populaţiei („Geografia Românei", în colab., „Oraşele României", „Geografia copulaţiei şi aşezărilor omeneşti"). CUCUI s.n. Umflătură la cap provocată prin ovirea cu un corp tare; bosă serosanguină. H Reg.) Moţ de pene la unele păsări, r t CUCUIAT, -A (< cucui) adj. (Reg.; despre îăsări) Moţat; (despre unele animale) căruia ncep să-i crească coarnele. CUCULESCU, Ion (n. 1936, Cernăuţi), natematician român. Prof. univ. la Bucureşti, .ucrări şi studii în domeniile teoriei probabill-ăţilor (procese Markov, integrale stochastice) şi ilgebrelor von Neumann (martingale pe aigebre 'on Neumann). CUCURĂ (< ngr.) s.f. (înv.) Tolbă de săgeţi. CUCURBITACEE (< fr. ji}; {sj lat. cucurbita castravete") s.f. Familie de plante erbacee, icotiledonate, cu tulpini tîrîtoare sau agăţă-3are, cu frunze mari, întregi sau palmate, flori ctinomorfe şi fructe bace false; cele mai multe intre ele sînt cultivate, avînd importanţă limentară sau ornamentală (ex. pepenele, cas-■avetele). CUCURUZ s.m. 1. (Reg.) Porumb (1). 2. (La I.) Porumbişte; lanuri de porumb. 3. Con de rad. 4. Plantă erbacee perenă din familia impozitelor, cu frunze moi, lobate, dinţate, ire apar după înflorire, şi flori albe-gălbui, ispuse în mici capitule (Petasites albuş). Creşte i regiunea montană. CUCUTA (SAN JOSă DE CUCUtÂ) , oraş i N Columbiei, în apropierea graniţei cu enezueia; 398 mii loc. (1985, cu suburbiile). Iod de comunicaţii. Ind. textilă, a tutunului şi a afeiei. Universitate. CUCUT (lat *cucuta) s.f. Plantă erbacee trăvitoare din familia umbeliferelor, înaltă de ,5—2,5 m, cu miros caracteristic, cu frunze lari, flori albe şi fructe brune-verzui (Conium laculatum); dudău. Conţine alcaloizi, folosiţi în ledicină. □ Cucută-de-apă = plantă erbacee erenă foarte otrăvitoare din familia umbelifere-5r, înaltă pînă la 2 m, cu flori albe şi fructe lobuloase (Cicuta virosa). Cucută-de-pădure = lantă erbacee perenă înaltă de 30—100 cm, cu unze ascuţite dispuse în verticil şi flori albe ispuse în panicul (Galium schultesii). CUCUTENI 1. Com. în jud. laşi; 1 438 loc. !991). 2. Cultură neolitică (milen. 4—3 î.Hr.) ispîndită în Moldova, Muntenia de NE, Transil-ania de SE şi în reg. dintre Prut şi Nipru. Are tai multe faze de dezvoltare, notate cu A, A—B B, şi se caracterizează printr-o ceramică de >arte bună calitate, bogat şi variat pictată, redominînd decorul în spirală. Pe terit. Tran-Ivaniei este cunoscută sub numele de Ariuşd, r la E de Prut sub cel de Tripol ie. CUCUVEA (CUCUVAIE) (< ngr.) s.f. asăre răpitoare de noapte, din ordinul strigi-irmelor, avînd mărimea de 25—26 cm, penajul Vas de Cucuteni brun-cenuşiu pestriţ şi ochii galbeni, înconjuraţi de rozete de pene (Athene noctua). Distruge şoarecii. O C. pitică = cea mai mică dintre strigiformele existente în Europa (c. 17 cm), relict glaciar în Carpaţi, cu penaj cafeniu pătat cu alb pe spate, aibicios-pătat şi stropit cu cafeniu pe pîntec, care vînează şi ziua şi noaptea (Glaucidium passerinum). CUDALBI, com. în jud. Galaţi, pe rîul Geru; 8 236 loc. (1991). CUDDALORE, oraş în SE Indiei (Tamil Nadu), pe Coasta Coromandel, port la G. Bengal, la S de Madras; 127,6 mii loc. (1981). Export de zahăr şi ulei de palmier. Staţiune balneară. în N oraşului, fortul St. David, construit de englezi în sec. 17. CUDDAPAH, oraş în S Indiei (Andhra Pradesh), în M-ţii Ghaţii de Est, la NV de Madras; 103,1 mii loc. (1981). Egrenarea bumbacului. Ind. uleiurilor şi îmbuteleerea apelor minerale. Centru comercial al unei zone agricole. CUENCA, oraş în S Ecuadorului, la SE de Guayaquil, la 2 600 m alt.; 218,5 mii loc. (1989). Ind. textilă, piei., alim. Pălării de Panama. Catedrală. Episcopie (1786). Universitate. Fundat de spanioli în 1557 pe locui oraşului Tumi-bamba. CUIrNOT [keno], Lucien (1866—1951), biolog francez. Cercetări în domeniul zoologiei, anatomiei şi psihologiei; lucrări referitoare (a ereditate şi la evoluţie. CUERNAVACA, oraş în centrul Mexicului, centru ad-tiv al statului Morelos; 232,4 mii loc. (1980, cu suburbiile). Nod de transport. Fabrici de ciment, zahăr, hîrtie şi bere. Piaţă agricolă. Centru turistic. Staţiune climaterică. Catedrala San Francisco. Curtea lui Cortez. Universitate. CUESTĂ (< sp.) s.f. Formă de relief asimetrică într-o regiune cu structură monoclinală, unde stratele cu roci dure alternează cu cele moi, apărută datorită eroziunii torenţiale şi retragerii treptate a versanţilor, avînd forma unui povîrniş; coastă. Termen introdus în geomorfologie de WM. Davis din toponimia mexicană. CUEVA, Juan de la (1550—1610), poet şi dramaturg spaniol. A introdus în dramaturgia spaniolă inspiraţia naţională („Cei şapte copii ai lui Lara", „Comedia morţii regelui Sancho"). CUEZAL (< sp.) s.m. Pasăre tropicală din ordinul trogoniforme. Este cea mai mare (130 cm) şi cea mai frumoasă reprezentantă a ordinului (Phalomachus mocinno). Trăieşte în pădurile umede din Costa Rica şi Guatemala, aceasta din urmă avîndu-l ca emblemă şi denumindu-şi moneda după numele Iui. CUFĂR (< pol., ucr.) s.n. Ladă cu capac şi cu încuietoare, în care se păstrează sau se transportă diferite obiecte. ■ (Pop.) Geamantan (de lemn). CUFUNDA (lat. *confundare) vb. I 1. Refl. şi tranz. A intra sau a face să intre ceva într-un lichid, într-o substanţă moale; p. ext. a intra în adînc, a dispărea; a (se) scufunda. ■ Refl. (Despre pămînt) A #e prăbuşi; a se scufunda. ■ Refl. A se pierde (în umbră. în întuneric). 2. Refl. Fig. A se lăsa copleşit de o activitate, de somn etc. CUFUND/kC (< cufunda) s.m. (ZOOL.) Cufundar. CUFUND^R (< cufunda) s.m. Pasăre palmi-pedă, înotătoare, mare, cu ciocul puternic ascuţit, aripile înguste şi ascuţite şi penajul frumos (Gavia). Trăieşte cu precădere în regiunile arctice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord, iar toamna migrează spre sud. Sin. cufundac, fundac. CUGET (< cugeta) s.n. 1. Capacitatea de a gîndi; gîndire, minte, intelect. 2. Gînd, idee, părere. 3. Intenţie, proiect, plan.'4. Conştiinţă. □ Expr. A avea mustrări de cuget sau a mustra pe cineva cugetul = a fi chinuit de remuşcări, a se căi. CUGETA (lat. cogitare) vb. I intranz. A se gîndi, a medita; a reflecta (3). ■ Refl. A chibzui, a cumpăni. CUGETARE (< cugeta) s.f. Acţiunea de a cugeta; gînd, părere, idee, meditaţie, reflecţie. ■ judecată, raţionament. CUGETAREA, editură înfiinţată în 1920 de Petre C. Georgescu-Delafras. A jucat un rol important în viaţa culturală interbelică. Şi-a încetat activitatea în 1948. CUGIR 1. Rîu, afl. stg. al Mureşului; 54 km. Izv. din M-ţii Şureanu, de sub Vîrful lui Pătru. 2. Oraş în jud. Alba, la poalele M-ţilor Şureanu, pe rîul cu acelaşi nume; 34 208 loc. (1991). Vechi 489 CULISĂ centru siderurgic (din 1799); fabrici de maşini şi utilaj agricol, de maşini de cusut şi maşini de spălat rufe. Conf. Panificaţie. Atestat documentar din 1330. Declarat oraş în 1960. CUGNOT [cuno], Nicolas Joseph (1725— 1804), inginer francez. Constructor al primului automobil cu abur (1770). CUGUAR (< fr.) s.m. (ZOOL.) Puma. CUHEA, localit. în Maramureş, menţionată prima oară în 1352. Reşedinţă a voievozilor români din Maramureş; de aici a plecat, în 1359, voievodul Bogdan către Moldova. Ruinele unei biserici de zid din sec. 14. Biserică din 1718, specifică arhitecturii maramureşene în lemn. Azi Bogdan Vodă. CUI (lat. cuneus) s.n. 1. Piesă de metal sau de lemn, formată dintr-o tijă cu vîrf ascuţit şi un capăt de o anumită formă, numit „floare". 2. Element metalic activ, asemănător cu un cui (1), al unui aparat, mecanism etc. (ex. c. de bujie., c de grapă, c. de bătător etc.). □ C. spintecat = piesă formată dintr-o bucată de sîrmă îndoită, cu un ochi Ja un capăt, folosită ca element de asigurare; splint. ■ Cuier simplu de perete. □ Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care şi-l ia cineva, legîndu-se de un pretext oarecare, pentru a stingheri pe altul. A-şi pune pofta-n cui = a renunţa la o dorinţă, la un lucru rîvnit. CUI, Cezar Antonovici (1835—1918), compozitor şi critic muzical rus. Elev al lui Moniuszko şi Balakirev. Membru ai „Grupului celor cinci". Opere, piese orchestrale, lucrări pentru pian şi vioară, cvartete, lieduri şi romanţe. CUIABÂ, oraş în SV Braziliei, centru ad-tiv al statului Mato Grosso; 331,9 mii loc. (1989, cu suburbiile). Nod rutier. Aeroport. Expl. de min. auroargentifere. Prelucr. lemnului; ind. mat. de constr. Universitate. CUIB (lat. *cubium) s.n. 1. Construcţie făcută de păsări, de unele mamifere etc pentru a oua, a cloci şi a scoate pui. B Cuibar. 2. Fig. Locuinţă; casă. ■ (Peior.) Loc ascuns unde se plănuieşte ceva duşmănos. ■ Focar (4). 3. Cuibul albinelor = fagurii ocupaţi cu puiet şi cu hrană în care trăieşte şi se dezvoltă familia de albine. 4. Groapă mică făcută în pămînt, unde se seamănă legume. ■ Muşuroi de pămînt făcut la baza porumbului, cartofilor etc. B Spaţiu restrîns în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de acelaşi fel. 5. (MILIT.) C. de foc — armă automată (sau piesă antitanc) şi poziţia acesteia de tragere Cuibul corbului = post de observaţie situat în vîrful catargului ia anumite nave (de pescuit, de război etc.) în care stă marinarul de veghe. 6. (GEOL.) Formă de zăcămînt, cu dimensiuni reduse (ex. bauxită, mangan, cina-bru). CUIBAR (< cuib) s.n. Loc pregătit în care îşi depun ouăle păsările de curte. ■ Instalaţie specială în crescătoriile de păsări de unde se recoltează ouăle. ■ Ou care se lasă în cuib pentru ca păsările ouătoare să-şi depună ouăle tot acolo. ■ Cuib (1). ■ Fig. Culcuş, sălaş. CUIBĂRI (< cuibar) vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-şî face cuib undeva; a-şi face loc într-un cuibar; p. ext (despre oameni şi animale) a se aşeza cît mai bine într-un loc, a se ghemui. ■ Fig. A se adăposti; a se aciua, a se pripăşi. 2. Tranz. A muşuroi porumbul, cartofii etc. CUIER (< cui) s.n. Suport mobil sau fixat pe perete, prevăzut cu cîrlige sau braţe de care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte, obiecte din ceramică, icoane, ştergare etc. CUIRASAT (după fr. cuirassâ) s.n. Clasă de nave de luptă din a doua jumătate a sec 19 şi începutul sec. 20, dotate cu artilerie de mare calibru (pînă la 305 mm) ji cuirasă. CUIRASĂ (< fr.) s.f. 1. (In trecut) înveliş de protecţie* de oţel, al navelor mari de luptă. C. nu mai constituie un mijloc eficace de protecţie împotriva mijloacelor moderne de luptă. 2. îmbrăcăminte de piele sau din zale de fier sau plăci de metal care proteja pieptul şi spatele războinicilor; folosită din antic, şi păstrată pînă în sec. 19. CUIRASIERI (< cuirasă) s.m. pl: Cavalerie grea în oştile europene de la sfîrşitul sec. 16 pînă la începutul sec. 20. CUlŞOij^RE (< cui) s.n. pl. Condiment alimentar obţinut, prin uscare, din mugurii florali ai arborelui de cuişoare. CUJBĂ (< ser.) s.f. 1. Nuia pîrlită în foc şi răsucită, folosită la ţară pentru a lega diferite obiecte. 2. Suport din lemn sau din fier fixat la vatră, pe care se agaţă ceaunul sau căldarea pentru fiert. CUJM1R, com. în jud. Mehedinţi, pe Drincea; 4 330 loc. (1991). CUKOR, George (1899—1983), regizor american. Abordează universul feminin în filmul muzical, în comedie, dar şi în drama psihologică sau pasională („Dama cu camelii", ,My fair lady", „Bogaţi şi celebri"). Ecranizări cu interpretare actoricească de prim ordin („David Ccpperfield". „Romeo şi Julieta", „Pasărea albastră"). CULANT, -Ă (< fr.) Adj. Generos, mărinimos, darnic. CULATĂ (< it.) s.f. Partea dinapoi a ţevii unei guri de foc în care se află locaşul închizătorului. CULĂ (< tc) s.f. 1. (în arhitectura medievală)* Turn de apărare. 2. Locuinţă boierească fortificată, cu mai multe caturi, răspîndită în sec. 18 în Oltenia (ex. c de la Măldăreşti). Sl Beci boltit. CULBUTOR (< fr.) s.n. 1. Element al mecanismului de distribuţie, format dintr-o pîrghie articulată care transmite mişcarea de la arborele cu came la supapele unui motor cu ardere internă. 2. Dispozitiv de basculare cu un unghi de 180°. CULCA (lat. collocare) vb. I 1. Refl. şi tranz. A (se) întinde în poziţie orizontală pentru a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă. 2. Tranz. A aşeza un obiect sau o parte a corpului pe ceva sau pe cineva. 3. T ranz. A culc a /a pămînt = a doborî; p. ext. a ucide. B Refl. (Despre plante) A se îndoi spre pămînt. CULCIU, com. în jud. Satu Mare; 4 245 loc. (1991). Reşed. com. este satul Culciu Mare. CULCUŞ (< culca) s.n. 1. Loc de adăposti re pentru animale. B (Fam.) Adăpost, loc de odihnă pentru oameni. 2. (GEOL.) Rocă impermeabilă, care constituie suportul unui strat acvifer sau complex de roci aflat sub un zăcămînt de substanţe minerale utile. CULEA, Apostol D. (1882—1949, n. Sudiţi, jud. Ialomiţa), pedagog şi publicist român. Activitate în domeniul culturii populare, propagării ştiinţei la sate („Literatura copiilor şi Culă (2) şezătorile cu copii", „Şcoli şi cursuri ţărăneşti", în colab.). CULEBRA (GAILLARD), trecătoare în America Centrală, în istmul Panamâ, la 84 m alt., prin care trece Canalul Panamâ. CULEE (< fr.) s.f. 1. Canal prin care curge metalul *de turnare din pîlnia de turnare în cavitatea formei. 2. Materialul solidificat în piciorul şi pîlnia de turnare. 3. Infrastructura (picioare extreme) care se execută la capetele unui pod pentru a prelua sarcinile transmise de suprastructura acestuia şi a susţine calea de acces pe pod. CU LEG ^R (< culege) s.n. (POLIGR.) Dispozitiv de forma unei cutii alungite, cu trei pereţi, dintre care unul mobil, care serveşte culegătorului manual la înşirarea literelor în rînduri egale; vingalac. CULEGĂTOR, -OARE (< culege) s.m. şi f. 1. Persoană care adună recolta. 2. (Urmat de determinări) Colecţionar. 3. (POLIGR.) Muncitor calificat care culege, manual sau cu maşini speciale, literele pentru tipărirea unui text; zeţar. CULEGĂTORIE (< culege) s.f. Atelier într-o întreprindere poligrafică în care se efectuează operaţiile de culegere a textelor; zeţărie. CULEGE (lat. colligere) vb. III tranz. 1. A aduna (cereale, fructe, legume, flori etc.), a strînge (obiecte). B Fig. A obţine, a căpăta. 2. A aduna laolaltă; a colecţiona. 3. (POLIGR.) A aduna din casete literele necesare şi a le aşeza în culegar. CULEGERE (< culegere) s.f. Acţiunea de a culege; ‘colecţie. CULES (< culege) s.n. 1. Strîngere a cerealelor, legumelor, fructelor etc.; recoltare. - B Timpul cînd se strînge recolta. 2. Operaţia de pregătire a unei forme de tipar în vederea imprimării. □ Maşină de c. = maşină cu ajutorul căreia se execută operaţiile de cules şi de turnat litere (monotip) sau rînduri (linotip). CULI (< engl.) s.m. (în unele state din Asia) Muncitor necalificat care lucrează cu ziua. CULIACÂN (CULIACÂN ROS ALES), oraş în V Mexicului, la poalele M-ţilor Sierra Madre Occidental, centru ad-tiv al statului Sinaloa; 560 mii loc. (1980, cu suburbiile). Piaţă agricolă Expl. de aur, argint şi cupru. Ind. textilă, piei., a cimentului şi alim. Universitate. Fundat în 1599. CULIANU, loan Petru (1950—1991, n. laşi), istoric al religiilor, filozof şi scriitor român. Stabilit în S.U.A. Prof. univ. la Milano, Grânin-gen şi Chicago. Colaborator al iui Mircea Eliade. Lucrări: „Eros şi magie în Renaştere", „Experienţe ale extazului1, „Gnozele dualiste ale Occidentului". Nuvele fantastice, un roman („Hesperus"). Asasinat la Chicago. CULIANU, Neculai (1832—1915, n. laşi), matematician şi astronom român. M. coresp. al AcaH. (1889), prof. univ. la laşi. Tratate („Lecţiuni de calcul diferenţial şi integral", „Curs de cosmografie". Fondator al revistei „Reacţii ştiinţifice". CULIC s.m. Gen 'de păsări de mlaştină cu ciocul lung şi îndoit în jos şi cu penajul brun-închis sau brun-ruginiu, care cuibăresc în Deltă sau sînt doar de pasaj. în România se cunosc trei specii: c. mare (Numenius arquata), cu pete lanceolate, cafenli-deschis, pe spate; c. mic (N. phaeopus), cu două dungi închise pe cap; c. cu cioc subţire (N. tenuirostris), cu pete cafenii, mari pe spate. CULINAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de bucătărie, privitor la bucătărie. O Artă c. ~ pricepere, iscusinţă în pregătirea mîncărurilor, CULION (< ngr.) s.n. Potcap de catifea fără borduri,*de culoare neagră la călugări, roşie ia protopopi şi albastră la preoţii de rînd. CULISA (< fr.) vb. I tranz. A pune în mişcare, de obicei alternativă, o piesă mobilă de-a lungul unui canal practicat într-o bară dreaptă sau curbă; a glisa. CULjSĂ (< fr.) s.f. 1. Spaţiul scenic situat în spatele "decorului, de unde intră actorii în scenă, folosit şi pentru a sugera cadrul unde se petrec sau se hotărăsc unele acţiuni dramatice la care CULISOR 490 publicul nu asistă. 2. (Fig.; la pl.) Aranjament secret; dedesubtul unei întîmplări, unui eveniment; maşinaţie. □ Loc în culise= în ascuns, în secret. 3. Organ de maşină, de forma unei bare drepte sau curbe, prevăzută cu un canal în care se poate deplasa o piesă mobilă şi care face parte dintr-un mecanism de transformare a mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie şi invers. CULISOR culisă) s.n. Piesă mobilă a mecanismului cu culisa, care efectuează o mişcare rectilinie alternativă în raport cu culisa, de-a lungul canalului interior al acesteia. CULM, Carboniferul inferior din V Europei, caracterizat prin depozite argiloase-grezoase de fliş. CULME (lat. culmen) s.f. 1. Spinarea principală cea mai înaltă, alungită şi uşor înclinată a unui munte sau deal; vîrf. ■ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. 2. Fig. Realizare de grad înalt, apogeu. 3. Prăjină lungă prinsă de grinzi în casele ţărăneşti, pe care se îşază hainele, ştergarele etc. CULMINA (< fr., lat. m.) vb. I intranz. t. (ASTR.) A atinge punctul de culminaţie. 2. Fig. A atinge punctul culminant, apogeul. CULMINANT, -Ă (< fr., lat. m.) adj. Care culminează. □ Punct c. — momentul cel mai important în desfăşurarea unei acţiuni. CULMINAŢIE (< fr.) s.f. (ASTR.) Trecere a unui astru la meridianul unui loc. O Punct d& c. = punctul cel mai înalt deasupra orizontului atins de un astru pe bolta cerească. CULOAR (< fr.) s.n. 1. încăpere îngustă şi lungă, care serveşte ca loc de trecere într-o clădire; coridor (1). 2. Spaţiu îngust de-a lungul unui vagon de cale ferată, destinat circulaţiei spre compartimente. 3. (SPORT) Suprafaţă delimitată longitudinal sau circular a unei piste de alergări, a unui sector de aruncări, a unui bazin de înot sau a unei piste de canotaj, pe care un concurent sau o echipă este obligată să-şi desfăşoare proba. 4. (GEOGR.) C. depresionar ~ depresiune alungită şi îngustă, semiînchisă. de origine tectonică sau tectono-erozivă care separă culmi de dealuri şi munţi despărţite de înşeuări. CULOARE (< fr., lat. color, -is) s.f. 1. (FIZ.) însuşire a luminii determinată de compoziţia sa spectrală care permite ochiului să perceapă în mod diferit radiaţiile vizibile, incidente pe retină, avînd aceeaşi intensitate dar lungimi de undă diferite. ■ Proprietate a corpurilor de a absorbi inegal diferitele componente monocro-matice ale luminii, modificînd astfel compoziţia luminii împrăştiate sau transmise de ele. □ Culori complementare v. complementar (3). □ Loc (Despre oameni) De culoare = care aparţine rasei negre, galbene şi subraselor acestora, □ Expr. A avea culoare ~ a avea obrajii rumeni, a arăta bine 2. (ARTE PL.) Substanţă întrebuinţată pentru a picta şi ale cărei efecte corespund celor ale c. (1); este un element constitutiv al modului de exprimare în pictură, acuarelă etc. 3. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva sau ceva. □ C. locală = descriere pitorească a aspectelor caracteristice (peisaj, costume, obiceiuri etc.) ale unei ţări, regiuni, comunităţi etniceţîntr-o operă literară; (ARTE PL.) Culoare proprie oricărui obiect din natură. C. istorică = evocare a unei epoci istorice, prin ceea ce are ea mai caracteristic, într-o operă literară. 4. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărţile de joc după culoarea (1) şi forma punctelor. ■ Figură la pocher. CU LOT (< fr.) s.n. Piesă izolantă montată la partea inferioară a unui tub electronic în care sînt prinse rigid picioruşele conectate ca electrozi. CULPABIL, -Ă (< lat. culpabilis) adj. (Despre o persoană) Care se află în culpă; vinovat. CULPABILITATE (< fr.) s.f. Situaţia unei persoane care se află în culpă, C} Sentiment de c. = stare afectivă, exprimată inconştient în comportament, ce apare în urma unui act real sau imaginar considerat de subiect ca blamabil. Intensificarea acestei stări determină nevroze sau chiar nebunia. CULPĂ (< lat. culpa) s.f. (DR.) Condiţie a răspunderii penale sau civile care exprimă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de urmările produse de aceasta. In conţinutul c. se includ atît procesul psihic premergător comiterii faptei, cît şi ce! din timpul consumării ei. în dreptul penal, c. se raportează la infracţiunile săvîrşte fără intenţie şi îmbracă două forme: imprudenţa şi neglijenţa. Celor două forme, ii se adaugă în dreptul civil intenţia. ■ Greşeală (2). CULT1 (< fr., lat. cultus, de ia colere „a adora**) s.n. t. Adorare mistică, religioasă a unor obiecte şi forţe naturale, a unor fiinţe reale divinizate (eroi, strămoşi, personalităţi) sau fantastice, supranaturale (spirite, zei),a divinităţii ori a unor entităţi abstracte personificate (iubirea, frumuseţea, raţiunea). ■ Sentiment de admiraţie, de respect, de dragoste adîncă faţă de cineva sau de ceva. □ Cultul personalităţii = atitudine sistematică de admiraţie provocată şi controlată cu privire ia un conducător (sau o personalitate) considerat ca înzestrat cu calităţi deosebite de ordin intelectual, afectiv, organizatoric, vizionar etc (ex. Hitler, Stalin, Mao Zedong, Ceauşescu, Bokassa, Idi Amin). 2. Religie considerată în practica şi manifestările ei exterioare (c ortodox, c. catolic c. protestant etc). □ Obiecte de c. — obiecte sacre cu funcţie de ritual. 3. Religie, confesiune (2). CULT2, «Ă (< lat. cultus „cultivat") adj. Care are un nivel înalt de cultură şi de cunoştinţe; instruit, cultivat (2). CULTERANISM (< sp.) s.n. (LIT.) Stil literar spaniol obscur şi dificil, din cauza excesului de metafore, hiperbole şi latinisme şi al preţiozităţilor de stil. Cultivat de poeţii barocului de la sfîrşitul sec. 17. derivă direct din conceptism şi uneori se confundă cu el. îşi găseşte corelativul în marinismul italian, în eufuismul englez şi în preţiozitatea franceză. V gongorism. CULTjSM (< sp.) s.n. (LIT.) Stil afectat şi preţios al unor scriitori spanioli din sec. 17; culteranism. CULTIVA (< fr., lat. m. cultivare) vb. I 1, Tranz. A lucra pămîntui; a semăna, a îngriji şi a recolta plante agricole. 2. Tranz. Fig. A se ocupa cu rîvnă de ceva, a face să se dezvolte. ■ A căuta să cîştige sau să menţină prietenia, bunăvoinţa cuiva. 3. Refl. şi tranz. A (se) instrui; a (se) forma, a (se) perfecţiona spiritual prin asimilarea, valorilor culturii. CULTIVABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre un teren şi despre plante) Care poate fi cultivat. CULTIVAR s.n. Nume atribuit oricărei specii, varietăţi sau soi de plantă, rezultată prin selecţie, mutaţie sau hibridare (naturală sau artificială) şi care este cultivată pentru calităţile ei utilitare. Termenul s-a generalizat cu precădere fn horticultura. CULTIVARE (< cultiva) s.f. Acţiunea de a cultiva. □ Cultivarea limbii = acţiune care are ca scop semnalarea, analiza şi combaterea abaterilor de la scrierea şi rostirea limbii literare. CULTIVAT, -Ă (< cultiva; fr.) adj. 1. (Despre plante, terenuri) Care se cultivă. 2. Educat, instruit (1). CULTIVAT9R, -OARE (< fr.) s.m. şi f., s.n. t. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu cultivarea pămîntului, a plantelor etc. 2. S.n. Maşină agricolă folosită la lucrările de afînare a soluiui, la distrugerea buruienilor din culturile de plante fără a răsturna brazda; prăşitoare. CULTURAL, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de cultură (1), privitor la cultură, care ajută la răspîndirea culturii. CULTURALIZA (< cultural) vb. I tranz. A ridica nivelul cultural, a instrui. CULTURĂ (< fr., lat.. III rus.) s.f. I. 1. Ansamblu de valori constituite ca modalităţi specific umane de reacţie proiectivă, atitudinală. preferenţială la lume; procesul de creaţie şi de resubiectivare a valorilor. 2. Ansamblul cunoştinţelor de care dispune cineva într-un domeniu (c. medicală, c filozofică etc.). □ C. generală = ansamblu de cunoştinţe care satisfac nevoile spiritului şi conferă persoanei gust estetic şi spirit critic. C. individuală — ansamblu structurat de cunoştinţe şi modele comportamentale pe care individul le utilizează pentru a-şi construi percepţii despre lumea exterioară şi pentru realizarea propriiilor aspiraţii. C. de masă = realitate socio-culturală specifică incluzînd comportamente, atitudini, reacţii, reprezentări colective, valori produse şi difuzate masiv prin mijloacele comunicaţiei de masă (televiziune, radio, presă, cinema). 3. Ansamblu de activităţi şi modele de comportament proprii unui grup social dat, diferenţiate în funcţie de normele cărora le sînt subordonate şi transmisibile prin educaţie (c. occidentală)-Sin. civilizaţie. Sinonimia celor doi termeni nu este totdeauna acceptată: O. Spengler consideră civilizaţia ca stadiul ultim de decădere şi moarte a c., iar E.B. Tylor, ca un stadiu mai înalt al c. venind după sălbăticie şi barbarie. 4. (ARHEOL.) Totalitatea vestigiilor vieţii materiale şi spirituale prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunităţi omeneşti din trecut, li. 1. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole (ex. c g rîu lui, c. porumbului). V. agricultură. Plante de c. = plante cultivate în procesul producţiei agricole. 2. C. microbiană — a) procedeu care constă în plasarea, într-un mediu artificial (bulion, agar-agar) şi în condiţii adecvate, a unei mici cantităţi de microorganisme, în vederea înmulţiriii lor. Metoda serveşte la identificarea unui anume microorganism şi pentru a stabili dacă un lichid sau un produs de secreţie organică este sau nu contaminat cu germeni patogeni (ex. urocultura, hemocultura, copro-cultura ş.a.); b) totalitate a microorganismelor obţinute într-un mediu de cultură. C. de ţesuturi — dezvoltare a ţesuturilor vi» în afara organismului (in vitro), pe medii nutritive special preparate. III. C. fizică — ansamblul inistituţiilor şi sistemelor de educaţie fizică, împreună cu baza materială, cercetarea ştiinţifică, procesul de formare a specialiştilor, care au ca scop dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc, atît pentru întărirea şi menţinerea sănătăţii, cît şi pentru formarea calităţilor fizice necesare în muncă, sport etc. CULTURISM (< fr. culturisme) s.n. Sistem de exerciţii de gimnastică şi atletism care urmăresc formarea unui corp armonios şi viguros, dezvoltarea musculaturii. CULTUROLOG|E (< fr.) s.f. Ştiinţă generală despre cultura şi civilizaţie profilată la sfîrşitul sec 19 şi începutul sec. 20, în sfera ştiinţelor sociale, pe de o parte, în relaţie cu disciplinele particulare ale culturii (antropologia socială şi culturală, sociologia culturii, etnologia), iar pe de altă parte, în legătură cu filozofia culturii şi axiologia. CUM (lat. quomodo) adv., conj. A. adv. I (Interogativ) t. în ce fel? ■ Pentru ce? de ce? □ Expr. (Da) cum (să sau de) nu = a) desigur; b) nici gînd! da de unde! 2. Exprimă surpriza, indignarea, mirarea etc.: cum! ai plecat singur? 3. Cu cît? Cu ce preţ? II. (Exclamativ) Cît de (mult, mare etc.). B. Conj. 1. Introduce o propoziţie subiectivă: e bine cum spune mama. 2. Introduce o propoziţie atributivă: era un om cum rar întîlneşti. 3. Introduce o propoziţie predicativă: lumea-i cum este... 4. Introduce o completivă directă sau indirectă: îmi place cum cînţi. 5. Introduce o propoziţie modală: am procedat cum am crezut 6. Introduce o propoziţie comparativă: vei judeca cum judeci de obicei,O Expr. Cum s-ar zice = adică- 7. Introduce o propoziţie cauzală; cum e cam bolnăvicios, n-o să reziste. 8. Introduce o propoziţie temporală: cum am ajuns acasă, i-am telefonat. CUMAE, numele latin al celei mai vechi colonii greceşti.(Kyme), întemeiată în S Italiei la jumătatea sec 8 î.Hr. In 474 î.Hr. flota greacă a 49t Cumae. Ruinele templului lui Apolo învins aici flota etruscilor, oprind expansiunea acestora spre S. CUMANÂ, oraş în NE Venezuelei, port la M. Caraibilor, centru ad-tiv al statului Sucre; 227,4 mii ioc. (1989). Aeroport, ind. tutunului, textilă şi alim. Export de tutun, cacao, cafea, peşte, produse textile. Univerisitate. Fundat în 1520 de B. de Las Casas, ca una dintre primele aşezari din America de Sud. CUMANI (< fr. {i}) s.m. pl. Popor de neam turcic care* migrînd din stepele nord-pontice ta sfîrşitul sec. 11. s-a aşezat în Ţările Române; de aici. c. au efectuat incursiuni în regiunile învecinate. Convieţuind cu populaţia românească băştinaşă, au trecut ia o viaţă sedentară, unii dintre ei fiind asimilaţi în societatea românească. C. vorbeau o limbă din familia altaică, ramura turcică. CUMARINĂ (< fr.) s.f, Produs cristalin cu miros plăcut extras din fructele unor plante sau sintetizat. Este utilizat în ind. parfumurilor şi pentru aromatizarea tutunului. Derivaţii c. sînt folosiţi în medicină ca anticoagulanţi şi antihel-mintiei (în medicina veterinară), CUMĂTRU, -Ă (< sl.) s.m. şi f. (Pop.) 1. Naşul sau naşa în raport eu părinţii copilului botezat ori cu alte rude, 2. Termen de adresare ia ţară între bărbaţi şi femei de aceeaşi vîrstă. ■ P. ext. Bărbat sau femeie. CUMBERLAND [cşmbsleend] 1. Pen. }n Marea Britanie» pe coasta de NV a Angliei. Relief muntos cristalin, cuarţitic şi vulcanic (alt. 978 m — vf. Scafell Pikes). eu văi adînci şi numeroase lacuri glaciare. Expl. de huilă, min. de fier şi plumb. Creşterea animalelor. Pare naţional. 2. Masiv muntos în SV Apalaşilor. cu culmi paralele (500—1 200 m alt.), tăiat de numeroase defilee. Expl. de cărbuni, 3. Pen. în E ins. Ţara lui Baffin, la N de golful cu acelaşi nume, scăldată de curentul Groenlandei. 4. Rîu în E S.U.A., afl. stg. al rîului Oh io; 1 109 km. Izv. din platoul omonim, formează un canion adînc de 100 m şi trece prin Nashville. Navigabil pe 738 km. CUMEN (< fr. fi}) s.n. (CHIM.) Izopropilben-zen. CUMETRIE (< eumătru) s.f. (Pop.) Relaţie între cumetri sau cumetre; calitatea de eumătru sau de cumătră. ■ Petrecerea de la botez. CUMHURIYET [dzumhurietj, cotidian turc, fundat în 1924. Apare la Istanbul. CUMIDAVA, castru roman, construit pe o veche aşezare dacică în sec, 2—3. Azi Rîşnov, jud. Braşov. CUMINECA (lat. *communicare) vb. I refl. şi tranz. (REL.)  primi sau a da cuminecătura; a (se) împărtăşi. CUMINECĂTURĂ (< cumineca) s.f. (REL.) Vinul şi pîinea date credincioşilor în timpul săvîrsirii tainei euharistiei. CUMINTE (< cu -f minte) adj. (Şi subst.. adv.) 1.*Cu purtări bune; aşezat, liniştit, bun (3), serios. 2. Cu judecată, deştept; înţelept. CUMINŢENIE (< cuminte) s.f. Calitatea de a fi cuminte. CUMINŢI (< cuminte) vb. IV refl. şi tranz. A face să devfnă (sau a deveni) cuminte. CUMÎS (< rus) s.n. Băutură asemănătoare cu jchefîrul, preparată prin fermentare din fapte de iapă sau de cămilă. CUMMINGS [camingzj, Edward Estlin (1894—1962), scriitor american. Lirică de avangardă de o îndrăzneaţă inventivitate verbală („Poeme"). Scrieri dramatice, un roman realist şi patetic despre experienţele războiului („Camera imensă"). CUMNAT, -Ă (lat. cognatus) s.m. şi f. Fratele sau sora unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ. CUMPĂNA, com. în jud. Constanţa; 7 980 loc. (1991). CUMPĂNĂ (< sl.) s.f. 1. Cîntar format dintr-o pîrghie cu braţe egale şi o iimbă care indică înclinaţia talerelor. V. balanţă. □ Expr. A arunca (ceva) în cumpănă ~ a aduce (ceva) ca argument decisiv. 2. Fig. Măsură, moderaţie, echilibru. 3. Bîrnă de lemn, aşezată pe un stîip înalt, avînd legată la un capăt o greutate, pentru echilibru, şi la celălalt o găleată, cu ajutorul căreia se scoate apă din fîntînă. 4. (GEOGR.) Cumpăna apelor = linia de despărţire între două bazine hidrografice vecine, care coincide de obicei cu linia celor mai mari înălţimi şi de la care apele de suprafaţă curg în direcţii opuse. 5. (TEHN.) Nivelă cu bulă de aer; boloboc. 6. Soartă rea, încercare grea la care este supus cineva; (pop.) restrişte. CUMPĂNI (< cumpănă) vb. IV. t. Tranz. A cîntări. ■ A aprecia greutatea sau calităţile unui obiect; fig. a chibzui, a socoti. 2. Tranz. şi refl. A (se) pune în stare de echilibru. B Refl Fig. A şovăi, a ezita, a nu se putea decide. CUMPĂNIRE (< cumpăni) s.f. 1. Faptul de a (se) cumpăni! 2. Echilibru. □ Expr. (A ţine) arma-n cumpănire = a ţine arma de la mijloc în poziţie oblică (sprijinind mînă pe şold). CUMPĂRA (lat. comparare) vb. I tranz. t. A dobîndi un lucru plătind preţul lui. ■ A face cumpărături; a tîrgui. 2. Fig. A cîştiga pe cineva de partea sa plătindu-l; a mitui. ■ A deveni conştient de intenţiile cuiva. CUMPĂRARE (< cumpăra) s.f. Acţiunea de a cumpăra. □ (EC. POL.) Putere de c. = cantitate de mărfuri şi de servicii care poate fi obţinută în schimbul unei unităţi băneşti (puterea de c. a banilor) sau care poate fi plătită de populaţie (puterea de c. a populaţiei) într-o anumită perioadă. Scriere cuneiformă CUMPĂRĂT9R, -OARE (< cumpăra) s.m. şi f. 1. Persoană care cumpără- 2. Persoană care, în virtutea unui contract de vînzare-cumpărare, dobîndeşte, contra unei plăţi numită preţ, dreptul de proprietate asupra unui bun determinat ori un ait drept real sau de creanţă. CUMPĂRĂTURĂ (< cumpăra) s.f. Faptul de a cumpăra; concr. obiect cumpărat; tîrguială. CUMPĂT (iat. compitus „răspîntie") s.n. Echilibru sufletesc, stăpînire de sine; judecată dreaptă, cumpătare. CUMPĂTARE (< cumpăta, rar „a fi moderat") s.f. Măsură, moderaţie; continenţă; sobrietate. CUMPLIT. -Ă (< cumpli, înv., „a ucide") adj. îngrozitor, teribil; crud, feroce. ■ (Adv., cu valoare de superlativ) Tare, mult, extraordinar. CUMSECADE (< cum + se cade) adj. invar. 1. (Adesea adverbial) Cum se cuvine, cum trebuie, cum se cere, bine. 2. (Despre oameni) Cu o purtare bună, onest şi cuviincios, de treabă, drept, bun. CUMULA (< fr.. lat.) vb. I tranz. t. A deţine Simultan două sau mai multe funcţii- 2. A lega, a realiza un singur tot de mai multe lucruri, fapte, situaţii, venituri etc. CUMULARD, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană care cumulează 0)v CUMULATIV, -A (< fr.) adj. Care cumulează. ■ (Adverbial) Concomitent. în acelaşi timp. CUMULONIMBUS (< fr. fi}; fs} lat. cumulus „grămadă" + nimbus „aversă, furtună") subst. Formaţie de nori denşi de culoare cenuşiu-plumburie, de mari dimensiuni, care se dezvoltă pe verticală pînă la 10 000 m alt.; singurii nori care aduc furtuni cu descărcări electrice, ploaie, zăpadă şi grindină. CUMULOVULCAN (< fr.) s.m. Con vutcar nic, format prin suprapunerea alternativă a curgerilor de lavă cu aglomerări de blocuri şi de cenuşă, provenite din explozii ale erupţiilor vulcanice; stratovulcan. CUMULUS (< fr. fi}; fs} „grămadă") subst. Tip de nori de convecţie. groşi, de culoare albă în formă de grămezi izolate, cupole sau turnuri, al căror contur se modifică neîncetat şi care apar la înălţimi de peste 1 000 m; frecvenţi în anotimpul cald. CUMVĂ (< cum + va) adv. 1. într-un fei oarecare; oarecum. □ Expr. Să nu (care) cumva să... — în nici un caz să nu... 2. Din întîmplare. eventual. CU N AX A, aşezare în Mesopotamia. la 100 km NE de Babilon. Lîngă C., regele persan Artaxerxe II l-a înfrînt şi ucis în 401 î.Hr. pe fratele său Cirus cel Tînăr, pretendent la tron. CUNEIFORMĂ (< fr. fi}; fs} lat. cuneus „cui" f forma „formă") adj. Scriere ~ — sistem CUNENE 492 de scriere cu litere în formă de cui, folosit de unele popoare orientale antice (ex. asirieni); substantivat, f.) literă folosită în acest sistem de scriere. CUNENE (KUNENE), fl. în Namibia, ia graniţa cu Angola; 945 km. Izv. din platoul Bi6, Formează o vale cu praguri şi cascade şi se varsă n Oc. Atlantic. Seacă în sezonul uscat, formînd mlaştini. Hidrocentrală pe cursul superior. Navigabil spre vărsare. CUNETĂ (< fr., germ.) s.f. 1. Rigolă cu secţiune*semicirculară, amenajată în lungul unui canal, la partea inferioară. 2. Secţiunea de curgere a unui canal navigabil. CUNGREA, com. în jud. Olt; 2 755 loc [1991). CUNHA [cuna], Euclydes da (1868—1909), eseist brazilian. Eseuri sociologice („Cei din Sertao"), politice, istorice şi geografice. CUNICULICULTURĂ (< fr.; {sj lat. cunicu-lus „iepure de casă" + cultura „creştere") s.f. Ramură a zootehniei avînd ca obiect creşterea şi reproducţia iepurilor de casă, precum şi ameliorarea raselor lor. CUNOAŞTE (lat. *connoscere < cognoscere) vb. III 1. Tranz. A lua cunoştinţă în chip veridic de obiectele şi fenomenele înconjurătoare, a stabili natura, proprietăţile unui lucru, relaţiile saie cu alte lucruri. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoştinţe pe baza studiului, experienţei; a fi luat cunoştinţă de ceva; a şti. 3. Tranz. A afla cine este cineva; a fi făcut cunoştinţă cu cineva. B A şti felul de a fi al cuiva. 4. Tranz. A-şi da seama de ceva; a înţelege; a pricepe. 5. Refl. A se baga de seamă, a se remarca, a se descoperi. 6. Tranz. A recunoaşte, a identifica. 7. Tranz. (Cu complement dublu) A admite calitatea sau titlul cuiva: Nu vrea să-l cunoască de prieten. CUNOAŞTERE (< cunoaşte) s.f. Faptul de a cunoaşte, de a şti că anumite obiecte există pentru noi şi rezultatul acestui fapt. în mod curent, prin c. se înţelege c. explicită (rezultatul unei activităţi cognitive, conştiente şi organizate, concretizat într-un ansamblu de cunoştinţe comunicabile şi controlabile inter-subiectiv) diferită de c implicită sau tacită (forma de debut a c. implicată în price tehnică de muncă şi fixată în paradigme). în funcţie de gradul de satisfacere a cerinţelor intersubiecti-vităţii distingem: c. comună (realizată în virtutea înzestrării naturale a omului, în limitele practicilor cotidiene, sub forma unor cunoştinţe elementare despre mediul înconjurător formulate în limbajul natural) şi c. ştiinţifică (realizată prin folosirea unor mijloace, tehnici şi metode, care asigură descoperirea legilor, sub forma unor cunoştinţe formulate în limbaje speciale, cu valoare intersubiectivă). Nivelurile c. ştiinţifice sînt: c. observaţională (constituită din ansamblul enunţurilor despre starea şi caracteristicile lucrurilor individuale, obţinute prin observaţie), c. empirică (ansamblul enunţurilor exprimînd corelaţii relativ constante şi repetabile între aspecte observabile ale lucrurilor, formulate în termeni descriptivi), c. teoretică (ansamblul de enunţuri formulate explicit cu privire la entităţi ce nu sînt accesibile observaţiei directe şi cu privire la comportarea legică a acestor entităţi). V. teorie ştiinţifică. □ C. intuitivă = c imediată, clară, directă realizată fară etape sau procedee intermediare. V. intuiţie. Teoria cunoaşterii — studiul critic al problemelor pe care le ridică determinarea originii şi valorii c. V. gnoseologie, epistemologie. Sociologia cunoaşterii = disciplină care studiază tendinţele de formare şi diferenţiere a conceptelor şi categoriilor e. în funcţie de cadrul social specific. B (REL.) (în creştinism) Sesizarea sau perceperea spirituală a adevărului lui Dumnezeu. Se realizează pe cale afirmativă (v. catafatism) şi pe cale negativ-mistică (v. apofatism). CUNOSCĂTOR, -OARE (< cunoaşte) adj., s.m. şi f. (Persoană) care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu; iniţiat, expert. CUNOSCUT, -Ă (< cunoaşte) adj. (Şi subst.) 1. Care se cunoaşte, care este ştiut. B Care a mai fost văzut, care e uşor de recunoscut. 2. (Despre oameni) Care a făcut cunoştinţă cu cineva, pe care cineva îl cunoaşte. ■ Care se bucură de reputaţie; renumit, notoriu. CUNOŞTINŢĂ (< cunoaşte, 3 după fr.) s.f. 1. Faptul de*a cunoaşte ceva. B Facultatea de a simţi, de a primi impresii din afară, □ Expr. A-şi pierde cunoştiinţa — a leşina. 2. Informaţie sau sistem de informaţii dobîndite în procesul cunoaşterii. ■ Totalitatea achiziţiilor procesului de cunoaştere umană la un moment dat a cărei expresie sistematică este ştiinţa. ■ (La pl.) Informaţii ştiinţifice asupra unui domeniu particular. 3. Persoană pe care cineva o cunoaşte. □ Expr. A face cunoştinţă cu cineva — a cunoaşte pe cineva. CUNUN^ (lat. coronare) vb. I refl. (Pop.) A se căsători. ■ Tranz. (Despre preoţi) A oficia slujba cununiei. ■ Tranz. A fi naş cuiva la cununie. CUNUNĂ (lat. corona) s.f. 1. împletitură circulară din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). □ Obiceiul cununii — obicei folcloric practicat, îndeosebi în Transilvania, cu ocazia sărbătorii secerişului, avînd originea într-un străvechi ritual a! fertilităţii. C. de raze (sau de lumină) = aureolă. 2. Coroană care se acorda în antic. învingătorilor (în război, la concursurile sportive sau literare) (ex. c. de lauri). ■ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Obiect din metal în formă de coroană împărătească aşezat pe capul mirilor în timpul săvîrşirii tainei cununiei sau căsătoriei, în Biserica ortodoxă. 4. Funie de ceapă sau de usturoi. 5. (ARHIT.) Fiecare dintre grinzile cu care se încheie în partea de sus pereţii de lemn şi pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului şi ale acoperişului. "CUNUNIE (< cunună) s.f. (Pop.) Solemnitatea civilă sau religioasă a căsătoriei. □ Loc. Cu cununie — căsătorit leqitim. ■ (Concr.) Cunună (3). CUPA (Crater), constelaţie din emisfera australă, situată între constelaţiile Hidra şi Leul (lîngă constelaţia Corbul). CUPAJARE (< fr.) s.f. Operaţie de amestecare a mai multor sorturi de vin, după anumite norme, pentru a se obţine tipul de vin dorit; p. ext. operaţie de amestecare (a sucurilor, ceaiurilor etc.). □ Cupajarea mierii = combinarea sorturilor de miere în vederea obţinerii compoziţiei dorite, prin omogenizarea în căzi-malaxor prevăzute cu agitatoare şi pereţi dubli prin care circulă abur cald. CUPi^R (< cupă1) s.m. (în ev. med. în Moldova) Slujitor domnesc avînd atribuţia de ajutor al paharnicului. CUPĂ1 (lat. cuppa, 2, 3. < fr. coupe) s.f. 1. Vas de băut, din sticlă sau din metal, mai mult larg decît şdînc, cu picior; un fel de pahar cu picior şi cu gura largă în formă de potir. 2. (SPORT) Trofeu în formă de cupă (1), care se atribuie cîştigătorului unei competiţii sportive. ■ Sistem de organizare şi desfăşurare a unor competiţii sportive, în care cîştigătorul final este desemnat prin eliminarea succesivă a învinşilor. Astfel de competiţii sînt, în general, onorate şi cu un trofeu (cupă 2). 3. (TEHN,) Obiect, în general metalic, de forma unui recipient deschis, în care se pot încărca materiale lichide, pulverulente, bulgări etc.( ex. c de excavator, c. de vagonet, c. de betonieră etc.) 4. (BOT.) Cupa-vacii = plantă erbacee, perenă, agăţătoare, volubilă, cu frunze sagitate şi flori mari albe (Saiystegia sepium). CUPĂ2 (< ngr.) s.f. (La jocul de cărţi) Carte cu figuri în formă de inimă de culoare roşie. CUPĂREŞTI v. Ruset. CUPELAŢIE (< fr.) s.f. Procedeu industrial de extragere a aurului şi argintului din minereuri bogate în plumb, prin oxidarea şi separarea plumbului sub formă de zgură (litargă). CUPELĂ (< fr.) s.f. Vatra cuptorului în care se face cu pe laţi a. CUPEU (< fr.) s.n. (înv.) 1. Compartiment într-un vagon de cale ferată pentru călători. 2. Trăsura de lux, închisă, în general cu două locuri. CUPIDITATE (< fr., lat.) s.f. (Livr.) Lăcomie mare de cîştig, de avere. CUP3DON sau AMOR (în mitologia romană), zeul iubirii, fiul lui lupiter şi al lui Venus sau, după altă versiune, al lui Marte şi Venus. înzestrat cu puterea de a inspira iubirea în sufletele oamenilor şi ale zeilor, cu ajutorul săgeţilor trimise din arcul de care nu se desparte. Corespondentul lui Bros în mitologia greacă. CUPJU (< fr.) s.n. Bilet de hîrtie, cu imprimare specială (emis ca monedă sau ban cu o anumită valoarea nominală). CUPLAJ (< fr.) s.n. 1. Legătură realizată între două sau mai multe circuite electrice prin elemente de circuit (rezistoare, bobine, condensatoare etc.) sau prin intermediul cîmpului electromagnetic variabil. □ C. electromagnetic = dispozitiv de cuplare între motorul de acţionare şi maşina de lucru, comandat de semnale electrice de putere redusă. 2. Organ de maşină care face legătura între doi arbori coaxiali pentru a transmite rotaţia şi puterea de la arborele conducător la arborele condus (ex. c. elastic, c. de siguranţă, c. rigid etc.). 3. Manifestaţie sportivă în care, pe acelaşi teren, se desfăşoară în continuare două meciuri (de acelaşi fel). Primul meci poartă numele de joc (sau meci) în deschidere, iar al doilea joc (sau meci) în vedetă. CUPLARE (< fr.) s.f. Realizare a unei legături între două elemente ale unui sistem tehnic prin cuplaje, resorturi, legături electrice etc., pentru a face posibil un transfer de energie între acestea. B (CHIM.) Reacţie de c. = reacţie între un diazo-derivat şi o amină sau un fenol, care stă la baza preparării coloranţilor azoici. CUPLĂ (< fr.) s.f. 1. Dispozitiv care leagă între ele vehiculele de cale ferată (c reglabile, c. automate). 2. Legătură între două elemente în contact care au şi posibilitatea de mişcare relativă. 3. (ELT.) Piesă ce permite realizarea de legături electrice între elementele mai multor circuite. CUPLET (< fr.) s.n. 1. Scurtă piesă muzicală vocală, îndeobşte cu caracter vesel sau satiric, în care toate strofele textului se cîntă pe aceeaşi melodie. 2. Secţiune intercalată între refrenele unui rondo. B Cîntec intercalat între scenele unui vodevil. 3. Poezie satirică alcătuită din mai multe strofe şi un refren. 4. Strofă a unui cîntec terminată printr-un refren. CUPLOR (< fr.) s.n. Dispozitiv utilizat pentru conectarea a două sisteme de acelaşi fel (ex.: vehicule, maşini, circuite electrice). □ C. acustic = dispozitiv ce conectează terminalele unor sisteme de calcul prin intermediul reţelei telefonice. CUPLU (< fr.) s.n. 1. Lucruri de aceiaşi fei considerate împreună; pereche. B Soţul şi soţia. 2. (FIZ.) Sistem de două forţe egale şi antiparalele, 3. (NAV.) Secţiune transversală perpendiculară pe planul longitudinal-vertical al unei nave. B Cuplu-maestru = secţiune transversală de arie maximă, trasată, în general, la mijlocul navei. CUPOLĂ (< fr., it.) s.f. Boltă cu baza circufară, eliptică sau poligonală care formează acoperământul unui edificiu monumental. CUPON (< fr.) s.n. 1. Parte (detaşabilă) a unui document (ex. biiet) care conferă deţinătorului anumite drepturi. 2. (FIN.) Parte (detaşabilă) a unei acţiuni, a unui titlu de rentă etc., pe baza căreia se acordă, ia scadenţe stabilite, dividende, dobînzi etc. 3. Bucată de mic metraj rămasă dintr-un val de materiai (textil). CUPRARE (< cupru) s.f. Acoperire a unei piese cu “un strat subţire de cupru, pe cale electrolitică sau prin deplasare chimică, cu-fundînd obiectele în soluţii de săruri de cupru. 493 CURCUBEU CUPRESACEE (< fr.; js} lat. cupressus „chiparos1*) s.f. pl. Familie de plante răşinoase (arbori şi arbuşti), cu frunze persistente, acicu-lare sau în formă de solzi şi flori unisexuate mici. Cuprinde plante decorative (ex. chiparosul) şi unele plante importante pentru industria lemnului şi industria farmaceutică (ex. arborele-vieţii, ienupăruf. CUPRIFER (< fr.; {si lat. cuprum „cupru" + fero „a purta*') adj. Care conţine cupru. CUPRINDE {lat. comprehendere) vb. III tranz. 1. A apuca, a înconjura ceva cu mîinile sau cu braţele. ■ Tranz. şi refl. A (se) îmbrăţişa. 2. Fig. A avea o privire de ansamblu; a îngloba. II (Despre o haină) A fi potrivită pentru trupul cuiva. 3. A acoperi din toate părţile, a învălui; a pune stăpînire, a cuceri. 4. A ocupa un spaţiu. ■ (Despre numere) A include în valoarea, în mărimea pe care o reprezintă; (refl.) a intra de un anumit număr de ori în alt număr-■ A îngloba în structura sa, a fi alcătuit din... ■ (Despre epoci) A se întinde pe o perioadă de... CUPRINS, -Ă (< cuprinde) s.n., adj. 1. S.n. Conţinut* 2. întindere, suprafaţă. ■ Spaţiu înconjurător. 3. Adj. înstărit, avut. CUPRINZĂTOR, -OARE (< cuprinde) adj. Care cuprinde mult; care are un conţinut bogat. □ Expr. Scurt şi cuprinzător = a) formulă prin care se arată că o expunere este redusă la ceea ce este esenţial; b) fără nici o discuţie, categoric. CUPRIT (< fr. {i}) s.n. Oxid natural de cupru, de culoare roşie pînă la cenuşie, cu luciu adamantin, întîlnit exclusiv ca produs de oxida-re a minereurilor de calcozină şi bornit, la limita dintre zonele de oxidaţie şi cimentaţie. Conţine 88,8% cupru. CUPRONJCHEL (< cupru + nichel) s.n. Denumirea aliajelor de cupru şi nichel (constan-tan. aliaje monetar etc.). CUPRU (< lat.) s.n. Element chimic (Cu,nr. at. 29. m. at. 63,54, p.t. 1 083°C, p.f. 2 310°C durit. 3e metal de culoare roşiatică, ductil, maleabil, bun conducător de căldură şi electricitate. Se găseşte în natură în stare nativă sau sub formă de combinaţii, în special ca sulfuri. Funcţionează în combinaţii în stările de valenţă 1 şi 2. Este utilizat în ind. electrotehnică, în fotogravură, galvanoplastie, la obţinerea de aliaje (alamă, bronzuri etc.). Cunoscut în Egipt din anii 5000—4500 î.Hr. Sin. aramă. CUPŞENI, com, în jud. Maramureş; 4 650 loc. (1991). CUPTOR (lat. *coctorium) s.n. 1. Construcţie de cărămîdă, de lut sau de metal pentru copt pîinea şi alte produse de panificaţie. ■ Cantitate de pîine care se poate coace o dată. ■ Platformă zidită în prelungirea vetrei şi pe care se doarme în casele ţărăneşti. ■ Despărţitură la maşina de gătit pentru copt prăjituri, pîine etc. 2. (TEHN.) Instalaţia de încălzire folosită pentru tratamente termice, topire sau alte operaţii tehnologice, constînd dintr-o cameră cu pereţi metalici căptuşiţi cu material refractar, avînd ca sursă de încălzire fie un combustibil, fie un sistem electric (cu rezistoare, prin inducţie sau cu arc). Atmosfera din c poate fi aerul sau o atmosferă controlată (neutră). □ C. Siemens-Martin = cuptor cu vatră, echipat cu camere recuperatoare de căldură, folosită la elaborarea oţelului din fier vechi şi fontă. t. rotativ = cuptor construit dintr-o tobă cilindrică, rotitoare în jurul axei sale, în care se produce clincherul. C. de var — varniţă. 3. Fig. Căldură mare, arşiţă. □ (Pop., în expr.) Luna lui cuptor = iulie. CUPULĂ (< fr.; {si lat. cupula „cupă mică") s.f. (feOT.) Organ lignificat, în formă de cupă, care acoperă mai mult sau mai puţin fructele unor arbori (ex. la ghindă). CUPULIFERE (< fr.; |s} lat. cupula „cupă mică** + fero*„a purta**) s.f. pl. Plante al căror fruct are cupulă (ex. fagul, stejarul). CUR ABIL, -A (< fr., lat.) adj. Care se poate vindeca. CURACAO jcurasao], ins. în Antilele Olandeze, * în M. Caraibilor, lâ 75 km N de Venezuela; 444 km2; 153,7 mii loc. (1983). Oraş or.: Willemstad. Relief cu aspect colinar (372 m alt.). Expl. de fosforite. Rafinării de petrol. Trestie de zahăr, tutun, porumb, portocali, sisal, legume, sorg, arahide. Lichioruri renumite. Descoperită în 1499 de Alonso de Ojeda şi Amerigo Vespucci. Posesiune olandeză din 1634. CURAJ (< fr.) s.n. îndrăzneală, temeritate, bărbăţie? cutezanţă; tărie de caracter. CURAJOS, -OAkSĂ (< fr.) adj. Plin de curaj, temerar, viteaz (1). CURANT, -A (< lat. curans, -tis) adj. Medic ~ = medic sub a cărui îngrijire directă se află un bolnav. * CURANTĂ (< fr.) s.f. Vechi dans francez cu ritm ternar şi mişcare vioaie; melodia corespunzătoare acestui dans. ■ (Începînd din sec. 18) Parte dintr-o suită instrumentală. CURARA (< fr. fi}) s.f. Alcaloid foarte toxic extras din anumite specii de Strychnos; preparat sintetic, este utilizat ca anestezic şi anticonvul-siv. CURjJLT (< cura, vb. rar „a îngriji") adj., adv. 1. Adj. t. Care nu este murdar sau pătat; din care sau de pe care s-a înlăturat murdăria. 8 (Despre aer) Lipsit de impurităţi, proaspăt. ■ (Despre fiinţe) Căruia îi place şi ţine curăţenie. 2. Fig. Fără vină, ireproşabil (ca ţinută, comportare). 3. Fig. Cinstit, sincer. ■ Pur, nevinovat, cast, candid, inocent. 4. (Despre cer) Clar; transparent, limpede. 5. (Despre glas) Pur, cristalin, limpede. 6. Fig. Lămurit, desluşit. 7. Veritabil, adevărat. II. Adv. Clar, precis, exact. CURATELĂ (< fr., lat. m.) s.f. (DR.) Instituţie de ocrotire a unei persoane care are capacitatea civilă, dar care, din cauza bătrîneţii, a unei boli ori infirmităţi fizice sau a unei lipse îndelungate de la domiciliu (ex. în cazul dispariţiei) nu-şi poate administra singur bunurile şi apăra interesele şi nici nu a putut să-şi desemneze un reprezentant. CURATIV, -Ă (< fr.) adj. Care vindecă (ex. efect c., tratament c.). CURATOR (< fr., lat.) s.m. (DR.) Persoană care exercită drepturile şi execută obligaţiile decurgînd din curatelă. CURĂ (< fr., iat. cura „grijă") s.f. Tratament medical pe o anumită durată; aplicare metodică a unor mijloace terapeutice (ex. c de fructe). □ C. balneoclimatică = folosire în scop terapeutic a apelor minerale, a nămolurilor, a factorilor climatici etc. CURĂTURĂ (< cura, vb, rar „a îngriji, a curăţa") s.f.*Loc într-o pădure curăţat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat; runc. CURĂŢA (CURĂŢ) vb. IV) (< curat) vb. I 1. Tranz. şi refl. A face să dispară murdăria, a înlătura impurităţile de pe ceva sau de pe sine. ■ Tranz. A îndepărta coaja, pieliţa de pe fructe, legume etc. 2. Tranz. şi refl. A (se) vindeca de o boală (de piele). 3. Tranz. (TEHN.) A îndepărta asperităţile, depunerile, materialele nefolositoare de pe o piesă, de pe un obiect, teren etc. în vederea recondiţionării, îmbunătăţirii aspectului sau pentru unele operaţii tehnologice ulterioare. 4. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) scăpa, a (se) descotorosi de ceva rău. 5.Refl. (REL.) A se mîntui, a se purifica. 6. Tranz. (Fam.) A omorî. ■ Refl. A muri. 7. Tranz. (Fam.) A despuia pe cineva de bani sau de alte bunuri. H Refl. A rămîne fără nici un ban. CURĂŢĂTORIE (< curaţi) s.f. 1. Atelier în care se curăţă (chimic) obiecte de îmbrăcăminte; spălătorie chimică. 2. (TEHN.) Atelier în care se efectuează curăţirea pieselor turnate. CURĂŢELE, com. în jud. Bihor; 3 051 loc. (1991). CURĂŢENIE (< curat) s.f. 1. Calitatea de a fi curat (1); starea, înfăţişarea unei fiinţe curate sau unui lucru curat. 2. Dereticare. 3. Purgativ. CURĂŢIT9R, -OARE (< curăţi) adj., s.f., s.n. 1. Adj. Care curăţă (1). 2. S.f. Maşină sau instalaţie folosită la separarea corpurilor, străine dintr-un material pulverulent, granular etc. 3. S.n. Unealtă, aparat sau dispozitiv utilizat la desprinderea depunerilor, impurităţilor etc. de pe suprafaţa pieselor (ex. c. de mînă, c. de parafină etc.). 4. S.n. Aparat pentru separarea dintr-un fluid a unei faze formate din particule de lichid sau de solid (ex. c. de gaze). CURB, -Ă (< fr., lat. curvus) adj., s.f. 1. Adj. (Despre linii) în formă de arc; arcuit. încovoiat: (despre planuri) boltit. 2. S.f. (MAT.) Figură geometrică avînd o singură dimensiune; linie care nu este dreaptă. □ C. strîmbă = curbă care nu poate fi cuprinsă în întregime într-un plan. ■ Linie care reprezintă graficul unei funcţii continue, cu valori pe dreapta reală, în plan sau în spaţiu. 3. S.f. (TEHN.) Porţiune din traseul unei căi de comunicaţie terestre cu axa curbă (1), care racordează două aliniamente consecutive ale căii. □ Expr. (Despre vehicule) A lua curba = a vira. 4. S.f. (GEOGR.) C. de nivel = linie de pe o hartă topografică sau de pe un plan care uneşte punctele de egală altitudine absolută, căpătînd valoarea în raport cu un anumit pian de referinţă (de regulă * nivelul mării); izohipsă. C. batimerică = linie de pe o hartă care uneşte punctele de egală adîncime în raport cu suprafaţa apei unui bazin oceanic, marin sau lacustru; izobată. 5. S.f. C. de sarcină = reprezentare grafică a variaţiei în timp a puterii produse de o centrală sau absorbite de un consumator (3) într-un interval de timp. 6. S.f. (EC.) Reprezentare grafică, pe baza unor calcule economice a evoluţiei şi involuţiei cererii, ofertei, inflaţiei, preţurilor, salariilor etc. CURBA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) arcui. CURBATURĂ (< fr.) s.f. Stare patologică constînd în*dureri musculare însoţite de o pronunţată senzaţie de epuizare întîlnită în faza de debut a unor boli infecţioase (ex. gripa) sau după o solicitare fizică mare. CURBILINIU, -IE (după fr. curviligne) adj. (MAT.) în formă de curbă (2), alcătuit din (sau mărginit de) curbe. CURBIMETRU (după fr. curvimetre) s.n. Instrument cartografic pentru măsurarea distanţelor curbe pe planuri şi hărţi topografice. CURBURĂ (< fr.) s.f. 1. îndoitură în formă de arc; loc unde se găseşte o astfel de îndoitură. 2. (MAT.) Mărime ce caracterizează deosebirea dintre o linie dreaptă şi una curbă, dintre o suprafaţă plană şi una curbă. CURCAN (< curcă) s.m. (ZOOT.) Pasăre din ordinul galiformelor, care trăieşte în stare sălbatică în S.U.A. şi Mexic, de c. 45—70 cm, cu coada lată, ce o desfăşoară sub formă de evantai (Meleagris gallopavo); a fost singura pasăre domesticită de azteci, iar europenii l-au adus, la c. 1500, pe vechiul continent, ca pasăre domestică; este crescut pentru producţia de carne; p. restr. masculul curcii. CURCANI, com. în jud. Călăraşi, pe Argeş; 5 563 loc. (1991). Staţie de c.f. CURCĂ (< bg.) s.f. (ZOOT.) Femela curcanului. □ C. bronzată = rasă de curci crescută şi în România, cu greutate corporală mare (8—12 kg). CURCHI, mănăstire lîngă Orhei, Basarabia, întemeiată de Ştefan cel Mare. Ansamblul monastic a fost reconstruit de mai multe ori. Biserica Sf. Dumitru (1775); Biserica Naşterea Domnului (1808—1810). CURCUBĂTA MARE, vîrf în M-ţii Bihor, cel mai înalt din M-ţii Apuseni şi din toţi Carpaţi» Occidentali, alcătuit din şisturi crista-Tine. Alt.: 1 849 m. CURCUBĂTĂ, Dionisie (1906—1950 n. Hunedoara), inginer electromecanic român. Studii şi cercetări privind elaborarea fontei în furnal. A făcut primele experienţe privind desulfurarea fontei în afara furnalului. CURCUBEU s.n. 1. Fenomen optic de forma unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer, care se datoreşte refracţiei, reflexiei totale şi dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă şi care se observă numai în partea opusă Soarelui raportată la poziţia observatorului. 2. Plantă erbacee perenă din familia cariofi- CUREA 494 aceelor, cu frunzele şi tulpina păroase, flori •oşif-purpurii şi fructe capsule (Lychnis ooronaria). CUREA (lat. corrigia) s.f. Fîşie din piele, materiale textile (simple sau cauciucate), cauciuc cu inserţii de pînză sau metalice, mase plastice etc., cu numeroase întrebuinţări; spec. o astfel de fîşie folosită ca cingătoare. ■ C. de transmisie = bandă continuă flexibilă folosită la transmiterea mişcării de rotaţie între două roţi calate pe arbori (unul condus, celălalt conducător). CUREA, loan (1901—1977, n. sat lertof, jud. Zaraş-Severin), astronom român. Prof. univ. la Timişoara. Lucrări de astronomie şi de seismologie. A înfiinţat Observatorul astronomic şi staţia seismologică din Timişoara, pe care le-a dotat cu aparate de construcţie proprie. CURECHI (lat. coliculus) s.m. 1. (Reg.) Varză. L Curechi de munte = plantă erbacee perenă din Familia compozitelor, înaltă de 60—100 cm, cu Flori galbene şi fructe achene prevăzute cu peri 'Ligularia glauca); cunoscută la noi numai în munţii Rodnei şi Bucegi. CURELAR (< curea) s.m. Persoană specializată în confecţionarea curelelor sau a hamurilor ^i în întreţinerea lor. CURELARIE (< 1 curelar, 2 curea) s.f. 1. Meseria curelarului. 2. Atelier unde se confecţionează şi se repară curele şi alte articole de piele. CURENT1 (< fr.) s.m., s.n. 1. S.m. Mişcare de ansamblu a particulelor unui fluid; flux. O C. electric — c. purtător de sarcină electrică în deplasare ordonată. C.e. continuu = c. electric al cărui sens şi a cărui intensitate nu variază în timp. C.e. alternativ = c. electric al cărui sens şi a cărui intensitate variază periodic în timp. C.e. de inducţie = c.e. ce apare într-un conductor care se deplasează în cîmp magnetic. C.e. turbionar (Foucault) = c.e. ce ia naştere prin inducţie în conductorii aflaţi în cîmp magnetic variabil. (FIZIOL.) C. de acţiune = curent care ia naştere într-un ţesut — nerv, muşchi — în cursul activităţii acestuia. 2. S.m. Intensitatea curentului electric. 3. S.m. (METEOR.) C. de aer = deplasare a unei mase de aer dintr-un loc în altul, cauzată de o diferenţă de presiune; realizează circulaţia atmosferică generală (vîntu-rile). C.-jet = c. de aer tubular, aplatizat, care acţionează la nivelul tropopauzei. avînd lungimi de cîteva mii de km, lăţimi de sute de km şi viteze de cel puţin 30 m/s în toate punctele axei sale. 4. S.m. (HIDROL.) C. lacustru = deplasare a masei de apă într-un lac sub acţiunea vînturilor sau rîurilor care se varsă ori izvorăsc din el. Curenp marini (sau oceanici) = formă de mişcare a apelor oceanice sau maritime, cauzată de maree, de vînturile regulate sau periodice (c. de fricţiune), de gradientui gravitaţional (c. de recurgere, de densitate, de compensaţie, de derivă etc.); c.m. pot fi: calzi (ex. Golfstrom) sau reci (ex. Oya-Şivo). 5. S.m. (GEOL.) Curenţi de convecţie = curenţi sublitos-ferici, ascendenţi şi descendenţi, formaţi ca urmare a diferenţelor de greutate specifică generate de variaţiile de temperatură dintre masele de roci mai calde din adîncime şi cele reci de la suprafaţă. Conform unor teorii, c.c. ar explica translaţia continentelor. 6. S.m. (BIOL.) Curenţi protoplasmatici = fenomen fiziologic de mişcare continuă a protoplasmei în interiorul celulei vegetale, care activează schimburile de substanţe din celule. 7. S.n. Ansamblu de idei, opinii (filozofice, politice, ştiinţifice, artistice) adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. □ C. literar (sau artistic) = mişcare literară (sau artistică) ce reuneşte un număr de scriitori (sau artişti) în baza unei sensibilităţi şi a unui program estetic şi ideologic relativ comun (de ex.: clasicism, romantism, naturalism, simbolism etc.). Aceştia se deosebesc însă — uneori radical, prin modalităţile artistice, specifice fiecăruia cu individualitate artistică. □ Expr. A pune (sau a ţine pe cineva) la (sau în) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unor lucruri. CURŞNT2, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre Pierre Curie vorbire) Curgător, uşor, cursiv, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ■ De fiecare zi. B Cont c v. cont. 3. (Despre preţuri) Existent într-un moment dat; în curs. □ Monedă c. — moneda care circulă la un moment dat. 4. Care circulă; obişnuit, uzual. Expresie curentă. 5. Apă curentă = instalaţie de apă potabilă într-o locuinţă. CURENT^ (< curent1) vb. I refl. A se atinge de un conductor electric aflat sub tensiune, care poate produce un şoc (nevătămător); tranz. (despre un astfel de conductor) a produce un şoc. CURENTUL, cotidian politic. A apărut la Bucureşti, între 1928 şi 1944. Director: Pamfil Şeicaru. A editat suplimente pentru copii, literare şi de divertisment, şi un almanah. CUREŢI (KOURETES) (în mitologia greacă), divinităţi arhaice ale vegetaţiei, de origine cretanâ. L-au ocrotit pe Zeus copil, acoperindu-i cu zăngănitul scuturilor lor scînce-tele şi înşelîndu-l astfel pe Cronos. Uneori sînt confundaţi cu coribanţii. CURGĂTOR, -OARE (< curge) adj. 1. (Despre ape) Care curge neîntrerupt sau periodic. 2. Fig. (Despre vorbire, frază, stil) Armonios, fluent, cursiv. CURGE (lat. currere) vb, III intranz. 1. (Despre ape) A se mişca necontenit în sensul pantei; (despre ploaie) a cădea din belşug; p. ext. (despre alte lichide) a se scurge, a se prelinge, a picura, tt (Despre sînge) A circula. 2. (P.. analog, despre grupuri de fiinţe, de vehicule) A se succeda necontenit. 3. A se desprinde din ceva, căzînd succesiv bucată după bucată. 4. Fig. (Despre vorbe, discursuri, stil) A fi exprimat cu uşurinţă. 5. (Despre unităţi de timp) A trece. 6. (Despre termene, dobînzi) A se socoti, a începe de la. CURGERE (< curge) s.f. Acţiunea de a curge şi rezultatul ei. ■ (FIZ.) Deplasare a unui fluid ori a unui material granuiar sau pulverulent printr-o conductă, printr-un canal, printr-o albie etc. ■ Deformare plastică, relativ lentă, a corpurilor supuse la solicitări constante în timp, superioare limitei de elasticitate (ex. metale, gheţari etc.). CURIAŢII v. Horaţii. CURIE 1 (lat. curia) s.f. 1. (La romani) Fiecare dintre cele 30 de grupuri de ginţi (cîte 10 ginţi la o c.) în care Romulus a împărţit locuitorii Romei. După acest model, în fiecare oraş roman triburile s-au împărţit în c. Mai tîrziu, în timpul Imp. Roman, denumire a senatului. 2. Administraţie pontificală a Bisericii romano-catolice. CURIE2 (< fr. }ij; jsj Curie) [cOri] s.m. Unitate de măsură pentru activitatea unei surse radioactive (simbol: Ci), egală cu 3,7-1010 dezintegrări pe secundă. CURIE [cOri] 1. Pierre C, (1859—1906, n. Paris), fizician şi chimist francez. Prof. univ. la Sorbona. Contribuţii în domeniile magnetismului şi radioactivităţii. Lucrări despre fenomenul de piezoelectricitate (1880) şi despre legile de simetrie la cristale. împreună cu soţia sa a descoperit şi izolat elementele radiu şi poloniu (1898). Premiul Nobel pentru fizică (1903). 2. Maria Sklodowska -C. (1867—1934, n. Varşovia), fiziciană şi chimistă franceză de origine poloneză. Soţia lui C. (1). Prof. univ. la Sorbona. Contribuţii fundamentale la studiul radioactivităţii. A pus bazele radioterapie!. Premiul Nobel pentru fizică (1903) şi pentru chimie (1911). CURIER, -Ă (< fr.) s.m. şi f. Persoană însărcinată să ducă la destinaţie corespondenţă, mesaje etc. ■ Ştafetă. CURIER DE AMBE SEXE, prima revistă literară din Ţara Românească, supliment al ziarului „Curierul românesc". A apărut la Bucureşti, bilunar, între 1837 şi 1847, sub conducerea lui I. Heiiade Rădulescu. CURIERUL JUDICIAR, publicaţie juridică săptămînală. Apărută în România între anii 1892 şi 1948. CURIERUL ROMÂNESC, gazetă politică, comercială şi literară. A apărut la Bucureşti, cu intermitenţe şi cu periodicitate variabilă, între 1829 şi 1859. Editată de I. Heiiade Rădulescu. Primul periodic în Ib. română apărută în Ţara Românească. CURIOS, -OASĂ (< fr., lat curiosus „cu grijă, cu interes**) adj. 1. Care manifestă curiozitate. ■ Indiscret. 2. Care stîrneşte curiozitate; ciudat, surprinzător, straniu, bizar; neobişnuit, original. CURIOZITATE (<* fr., lat.) s.f. 1. Dorinţă de a cunoaşte ceva nou sau neobişnuit; manifestare a interesului pentru un lucru deosebit. ■ Indiscreţie. 2. Caracterul ciudat al unui lucru sau al unei fiinţe, bizarerie; concr. lucru interesant, ciudăţenie, raritate. CURITIBA, oraş în SE Braziliei, centru ad-tiv al statului Paranâ; 1,39 mii. loc. (1989, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Ind. celulozei şi hîrtiei, cimentului, mobilei, chimică, textilă şi alim. Export de yerba mate. Două universităţi. Fundat în 1654. CURIU (< fr. fii; {si Curie) s.n. Element chimic (Cm; nr. at. 96, m. at. 247) radioactiv, transuranic. din familia actinoidelor. Metal de culoare argintie. A fost obţinut (1944) de chimişti americani G. Th. Seaborg, A. Ghiorso ş.a., prin bombardarea plutoniului-239 cu particule n. CURjND (lat. currendo) adv. 1. (Temporal) îndată, imediat, numaidecît. 2. (Modal) Repede. CURM4 (probabil cuv. autohton) vb. I I. 1. Tranz. (Despre sfori legături etc.) A strînge tare. a strangula. 2. Tranz. A tăia un lemn (un trunchi) de-a curmezişul. ■ Tranz. şi refl. A (se) rupe, a (se) frînge. 3. Refl. (Despre oameni) A se apleca de mijloc. II. Fig. 1. Tranz. şi refl. A (se) întrerupe brusc; a (se) termina. 2. Tranz. A încheia sau a întrerupe brusc o convenţie. CURMAL (< curmală) s.m. Arbore fructifer, tropical, din familia palmierilor, înalt pînă la 25 495 CURZON m, cu frunze mari de 2—3 m (Phoenis dactyli-fera). CURMALĂ (< ngr.) s.f. Fructul curmalului (drupă). brun-roşcat, oval, bogat în zahăr şi hrănitor. CURMĂTURĂ (< curma) s.f. (GEOGR.) Depresiune sau înşeuare pe culmea unui munte sau deal şi prin care trece, de obicei, un drum. CURMEI (< curm, reg. idem cf. alb, kurm) s.n. Funie din coajă de tei sau de răchită. CURMEZIŞ adv. De-a latul, transversal; pieziş. CURPEN (cuv. autohton) s.m. Arbust din familia ranunculaceelor, cu tulpina subţire, agăţătoare, frunze penat compuse şi flori albe, în panicule (Clematis vital ba). CURRI, Sergio Bertini (n. 1927), biolog italian. Prof. univ. la Padova. Cercetări privind: relaţiile morfohisto-chimice în biologia moleculară, biologia şi proprietăţile terapeutice ale acidului hialuronic. A izolat, pentru prima oară, fracţiuni fosfolipidice din hipotalamus. CURRICULUM VITAE (< lat.) s.n. Scurtă autobiografie (în formă scrisă), cuprinzînd date referitoare la studii, pregătirea profesională,. carieră şi situaţia familială. CURS1 (< fr., lat.) s.n. I. 1. Mişcare a unei ape curgătoare în direcţia pantei: p. ext. albia, întinderea sau direcţia unei ape curgătoare. □ C. de apă = tip de ape curgătoare de suprafaţă sau subterane, concentrate pe o albie proprie, cu un traseu bine definit (pîrîu, rîu, fluviu etc.). II. Fig. f. Interval de timp, durată. □ Loc In cursul... ~ în tirr\pul, pe perioada. 2. Desfăşurare, direcţie a unor evenimente. □ Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare, a rezolva o cerere. III. (FIN.) Preţui cu care se cumpără sau se vinde la un moment dat o hîrtie de valoare, reprezentînd punctul de echilibru între cererea şi oferta unei valori date. la un moment dat. □ C. al schimbului (sau valutar) = preţul acordat la un moment dat în valuta naţională a unei ţări pentru o unitate sau un număr de unităţi băneşti ale altei ţări la cumpărarea de devize. Acest c. se formează pe baza parităţii, în funcţie de cererea şi oferta de devize. Cursul acţiunilor = preţul la care se vînd şi se cumpără acţiunile la un moment dat. Cursul bursei = preţul la care este cotată la un moment dat, la bursă, o hîrtie de valoare, o valută străină etc. C. de revenire = raportul dintre preţul intern în moneda naţională şi preţul extern, în valută, la una ori mai multe mărfuri sau servicii; la export, exprimă cheltuiala internă cu care se obţine prin exportul de mărfuri sau servicii o unitate valutară străină, iar la import indică cîte unităţi monetare naţionale se obţin din desface-*rea internă a mărfurilor şi serviciilor importate pentru fiecare unitate valutară străină cheltuită în acest scop. ■ Putere de circulaţie (a banilor). □ C. forţat = cursul pe care îl au banii de hîrtie emişi, care nu au valoare proprie şi nu sînt convertibili. CURS2(< fr.) s.n. 1. Expunere sau predare a unei materii de studiu sub forma unui ciclu de lecţii ori de prelegeri; p. ext. oră sau totalitatea orelor de program destinate acestei expuneri. 2. Ciclu de lecţii tipărite (şapirografiate sau numai dactilografiate) în volum (şi servind ca manual); tratat. CURSANT, -Ă (< rus.) s.m. şi f. Persoană care urmează un curs2 (1). CURSĂ1 (< fr.) s.f. 1. Parcurgere regulată de către un vehicul a unei distanţe după un orar şi pe un itinerar bine stabilit. ■ (Concr.) Vehicul care parcurge o astfel de distanţă. 2. Distanţa parcursă de o piesă între punctele extreme într-o mişcare rectilinie alternativă (c. pistonului). 3. (Fam.) Drum, alergătură. 4. (SPORT) a) (Mai ales la pl.) Probă constînd în parcurgerea unei anumite distanţe pe un traseu dinainte stabilit, în alergare, călare, cu bicicleta, motocicleta sau cu automobilul, b) (La pl.) întrecere în cadrul căreia sînt programate mai multe alergări de cai. CURSĂ2 (cuv. autohton) s.f. 1. Capcană. 2. Fig. Mijloc viclean pentru a prinde, a atrage, a ademeni pe cineva; manevră, uneltire. CURSIV» -Ă (< fr., lat. m.) adj. 1. (Despre scriere sau vorbire; şi adv.) Curgător, fluent, uşor. 2. (Despre caractere de litere de tipar) Care are liniile de bază înclinate spre dreapta; asemănătoare cu scrierea de mînă; italic. CURSIVITATE (< cursiv) s.f. Caracterul fluent, curgător al vorbirii, al scrierii, al formulării ideilor. CURSOR (< fr., lat.) s.n. 1. Piesă mică. mobilă, care se deplasează pe o riglă, pe o tijă etc., prevăzută cu gradaţii, folosită la citirea acestora (c riglei de calcul). 2. (INFORM.) Caracter special, utilizat pentru localizarea elementelor unei imagini pe ecranul unui display. în cazul terminalelor cu afişare pe tub catodic, c. poate fi reprezentat printr-o linie plasată deasupra sau sub poziţia unui caracter şi poate fi deplasat pe ecran prin execuţia unui program de afişare sau ia comanda utilizatorului. CURTA (< curte, după fr.) vb. 1 tranz. A face curte (III) unei femei, a căuta să-i cîştigi favdarea, simpatia, dragostea. CURTE (lat. *curtis, -em < cohors, -tem) s.f. I. 1. Spaţiu (împrejmuit) în jurul unei clădiri, ai unei gospodării etc.; ogradă, bătătură (1). □ Loc. De curte = care trăieşte pe lîngă casa omului. 2. Reşedinţă a unui monarh. Bl Totalitatea persoanelor cu funcţii înalte la palatul unui monarh; suita unui monarh sau a membrilor familiei sale. 3. (în trecut) Locuinţa dintr-un sat a moşierului; conac. fi Totalitatea acareturilor împreună cu conacul. II. (Urmat de determinări) Organ de jurisdicţie superior (ex. c. de casaţie, c. de apel) sau cu caracter special administrativ ori penal (ex. c. administrativă, c cu juri), fl P. ext. Totalitatea membrilor unor astfel de organe. III. Atenţie deosebită, măguliri adresate unei femei în semn de afecţiune spre a-i cîştiga favoarea, simpatia sau dragostea. CURTEA, com. în jud. Timiş, pe Bega; 1 596 loc. (1991). CURTEA DE ARGEŞ, oraş în jud. Argeş, pe Argeş, în zona Subcarpaţi lor Getici; 32 438 Ioc (1991). Expl. de argile şi balast. Hidrocentrală (7,7 MW). Fabrici de mobilă, cherestea şi plăci aglomerate din lemn, de aparate electrice de uz casnic (aspiratoare, mixere, f&hn-uri etc.), de piese auto şi piese radio, de ceramică fină şi obiecte din porţelan pentru menaj, de conf. şi de drojdie furajeră. Morărit. Centru pomicol. Muzeu. Atestat documentar în 1330. oraşul a fost, din ultimii ani de domnie ai lui Basarab I Curtea de Argeş. Biserica episcopală pînă în timpul lui Dan II (1420—1431), reşedinţă domnească. Vechi monumente arhitectonice: Biserica Sf. Nicolae Domnesc (1352), în stil bizantin, ctitorie a lui Basarab I şi Nicolae Alexandru, cu un bogat ansamblu de picturi murale (sec. 14); ruinele Bisericii Sîn Nicoară (sec. 14); ruinele palatului domnesc (sec. 14— 16); Biserica episcopală (1512—1517), ridicată de Neagoe Basarab, monument fastuos cu o bogată şi variată decoraţie exterioară sculptată; ansamblul de picturi murale interioare originare, scos la restaurarea făcută de Lecomte du Nouy la sfîrşitul sec. 19, se găseşte în parte la Muzeul Naţional de Artă al României. Aici se află mormintele regilor Carol I şi Ferdinand ai României. CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE v. Organizaţia Naţiunilor Unite. CURTEAN, -Ă (< curte) s.m. şi f. (în ev. med.) t. Persoană care îndeplinea o anumită slujbă la curtea unui monarh sau care făcea parte din suita unui suveran. 2. Persoană care se bucura de unele privilegii în schimbul prestării de slujbe, mai ales militare. CURTEA PERMANENTĂ DE ARBITRAJ, instituţie cu sediul la Haga, creată prin convenţiile adoptate la conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, în scopul rezolvării diferendelor încre state prin arbitraj internaţional. Curtea se compune din personalităţi numite de statele-părţi la Convenţia de la Haga din 1907. CURTENIE (< curtean) s.f. Amabilitate, politeţe; curtoazie. CURTENITOR, -OţRE (< curteni) adj. Politicos, amabil (faţă de femei). CURTEŞTI, com. în jud. Botoşani; 4 532 loc. (1991). CURTEZAN (după fr. courtisan) s.m. Bărbat care face curte (III) unei femei; p. ext. bărbat neserios, uşuratic. CURTEZANĂ (după fr. courtisane) s.f. Femeie de moravuri uşoare, care trăia la curtea unui monarh sau a unui nobil. CURTICI, oraş în jud. Arad, la frontiera cu Ungaria; 10 745 loc (1991). Important nod de cf. care leagă România de ţările Europei Centrale şi Occidentale. Ateliere de reparaţii feroviare. Fabrică de gheaţă. Produse alim. Centru legumicol. Sere. Castel (1769). Menţionat documentar din 1519. Declarat oraş în 1968. CURTINĂ (< fr.) s.f. Zid de apărare al castelelor*, cetăţilor sau oraşelor, avînd de obicei turnuri sau bastioane la anumite intervale. CURTIS [cUrtis], Jean Louis (pseud. lui Louis Laffite) (n. 1917), scriitor francez. Observator al moravurilor societăţii („Tinerii"), a evoluat în ultimele sale romane spre o analiză mai critică a acestora („O educaţie de scriitor"). CURTISS [cş:tis] Glenn Hammond (1878—1930), pilot şi constructor de avioane american. A realizat primul hidroavion (încercat în zbor în 1911). CURTIŞOARA, com. în jud. Olt; 4 458 loc (1991). CURTIUS [curţius], Georg (1820—1885). filolog german., Prof. univ. la Praga şi Leipzig. Specialist în limbile clasice („Gramatica limbii clasice greceşti"). CURTOAZIE (< fr.) s.f. Politeţe rafinată, amabilitate, curtenie. CURTUIŞENI, com. în jud. Bihor; 4 064 loc. (1991). Staţie de c.f. Vestigii din epoca bronzului şi importantă cetate geto-dacică (sec 2—1 Î.Hr.). CURUŢI (< magh.) s.m. pl. 1. Nume dat ţăranilor români şi maghiari participanţi la războiul ţărănesc din 1514. 2. Nume dat în Ungaria şi în Transilvania în sec. 17—18 participanţilor la lupta antihabsburgică. CURZON [cş:zn] , George Nathaniel, Marchiz — of Kedleston (1859—1925). om politic conservator britanic Vicerege al Indiei (1898—1905). Ministru de Extrene (1919—1924); unul dintre principalii organizatori ai compromisului în războiul sovieto-polon (1919—1920). A cerut printr-o notă adresată guvernului CUSANUS 496 sovietic oprirea ofensivei Armatei Roşii în Polonia, pe o linie de demarcaţie cunoscută sub numele de linia C. CUSANUS, Nicolaus (1401—1464), teolog german. Cardinal. A susţinut principiul infailibilităţii papale împotriva conciliilor. Contribuţii în teologie şi filozofie. CUSĂTURĂ (< coase) s.f. 1. Locul sau zona de prindere prin coasere, a două sau mai multe bucăţi de material textil: aţa cu care s-a cusut. 2. Zona de asamblare, prin sudare sau prin nituire, a două plăci sau piese metalice. 3. Felul cum este cusut ceva, modelul, punctul etc. cu care se coase; ornament aplicat îndeosebi pe ţesături, făcut cu acul din diferite fire. CUSCRĂ (v. cuscru) s.f. Mama unuia dintre soţi în raport cu părinţii celuilalt soţ. CUSCRU (lat. consocer) s.m. Tatăl unuia dintre soţi în raport cu părinţii celuilalt soţ. CUSCUTĂ (< fr., lat. m.) s.f. Nume dat mai multor specii de plante parazite din genul Cuscuta, care se răsucesc pe tulpinile plantelor-gazdă din care extrag hrana prin haustori; torţei. CUSHING [cyşio] , Harvey (1862-1939), chirurg american. Unul dintre întemeietorii neurochirurgiei moderne. A descris obezitatea osteoprivă hipertensivă, afecţiune ce-i poartă numele; contribuţii în chirurgia hipofi-zei, extinzînd experimentele savantului român N.C. Paulescu în acest domeniu. CUSTODE (< it., lat.) s.m. 1. Persoană însărcinată cu paza sau cu păstrarea unor bunuri puse sub sechestru. 2. Persoană care, într-o bibliotecă, supraveghează eliberarea şi restituirea cărţilor în sala de lectură. CUSTODIE (< it., lat.) s.f. 1. Păstrarea unor bunuri puse* sub sechestru. 2. Denumire dată contractului de depozit. CUSTOZA [custoţa], local it. în N Italiei (Veneto), în apropiere de Verona. Aici armata piemonteză a fost înfrîntă de cea austriacă (24—25 iul. 1848 şi 24 iun. 1866). CUSTURA MARE, lac glaciar în M-ţii Retezat, la 2 226 m alt.; 2,8 ha; ad. max.: 9 m. CUSTURĂ s.f. 1. Lamă, tăiş de cuţit; briceag fără plăsele; cuţit. 2. (GEOMORF.) Creastă de munte stîncoasă, zimţată, specifică morfologiei glaciare sau periglaciare la întîlnirea pereţilor a două circuri glaciare vecine; karling. CUSUR (< tc.) s.n. Imperfecţiune, defect, meteahnă; p. ext. viciu. CUSUT (< coase) s.n. Operaţie de prindere prin coasere a materialelor textile sau din piele. □ Maşină de c. = maşină folosită în industria textilă sau în industria pielăriei la coaserea diferitelor produse textile şi din piele sau la executarea unor cusături ornamentale. CUŞAC s.n. P iesă din lemn cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară (cu lăţimea egală cu cel mult dublul grosimii), folosită în construcţii: riglă. CUŞCAIE s.f. Jgheab de scînduri, aşezat de obicei direct pe pămînt, care serveşte la transportul lemnului de foc din pădurile de munte. CUŞCA (< ucr.) s.f. 1. Adăpost în formă de căsuţă sau de cutie, cu sau fără gratii, pentru unele animale (domestice sau sălbatice). ■ (Fig.) încăpere foarte îngustă. 2. încăpere mică. sub nivelul scenei, rezervată suflerului în timpul spectacolelor. CUŞCUŞ (< tc) s.n. Pastă făinoasă în formă de bobiţe, întrebuinţată ca adaos la supe, ca garnitură la mîncăruri cu carne etc. CVISER (cuv. Idiş) adj. invar. (La mozaici; despre hrană) Care este preparata du pa prescripţiile rituale. ■ (Fig., fam.) Foarte bun; în regulă. CUŞETĂ (< fr.) s.f. Pat pentru o persoană amenajat special în cabinele vagoanelor de dormit sau în cabinele de vapor; p. ext. cabină în vagoanele de dormit. CUŞMĂ (< ucr.) s.f. (Reg.) Căciulă (1). CCfŞMIR, Anişoara (n. 1962. Brăila), atletă română. Recordmană mondială (Bucureşti. 1983) la săritura în lungime (7,43 m). Medalie de argint la campionatele mondiale (Helsinki. 1983). Campioană mondială universitară (Ed-monton, 1983). CUŞNIŢĂ (CUJNIŢĂ) (< bg.) s.f. Vatră de piatră pe care fierarul sau potcovarul lucrează şi îşi aşează uneltele de lucru. CUTA (< cută) vb. I tranz. 1. A încreţi, a îndoi (adînc) un material textil, a-i face falduri, creţuri, cute; a plisa, a drapa. ■ Refl. (Despre scoarţa Pămîntului) A suferi o cutare1. 2. Refl. (Despre piele, mai ales despre cea de pe obraz) A se zbîrci; a se rida; p. ext. (despre oameni) a îmbătrîni. CUTANAT, -Ă ( — 1826, n. Bucureşti, jud. Mehedinţi), ţăran moşnean român. Căpitan în oastea lui Tudor Vladimirescu. în 1826, a condus răscoala ţăranilor din Mehedinţi; a fost prins şi spînzurat. CUVĂ (< fr.) s.f. 1. Recipient metalic, din lemn, beton, material plastic etc., folosit în operaţii tehnice (ex. c. de filtrare, c. de fermentaţie, c. de carbonatare etc.). □ C. de ulei = rezervor de metal umplut cu ulei. în care se cufundă transformatoarele, reostatele etc. 2. Porţiunea superioară a cuptorului metalurgic vertical. CUVEN] (lat. convenire) vb. IV, refl. unipers. 1. A-i reveni (de drept) cuiva ceva. 2. A fi conform cu cerinţele morale, a se cădea. CUVŞRTĂ (< fr.) s.f. Email transparent cu care se acoperă obiectele de faianţă şi de ceramică; glazură (t). CUVERTyRĂ (< fr.) s.f. 1. învelitoare pentru masă, pentru pat etc. 2. (GEOL.) Totalitatea formaţiunilor sedimentare care acoperă discordant un fundament. Alexandru loan Cuza CUVETĂ (< fr.) s.f. (GhOL.) Tip de structură tectonică ce reprezintă un sinclinal, avînd forma unei căldări cu secţiunea orizontală cvasirotundă. B (GEOGR.) Depresiune închisă din toate părţile, cu aspect de bazin, cu fundul concav sau plat, de obicei ocupată permanent sau temporar de apă (ex. c. lacustră). CUVIER [cUvie], Georges (1769—1832), zoolog şi paleontolog francez. A formulat legea corelaţiei organelor, a clasificat pentru prima dată mamiferele, păsările, amfibiile şi peştii în grupul vertebratelor. A explicat dispariţia unor grupe de animale şi apariţia altora în trecutul geologic al Pămîntului prin teoria cataclismelor şi a pus bazele anatomiei comparate. CUVIINCIOS, -OASĂ (< cuviinţă) adj. Care respectă regulile buneicuviinţe, reverenţios, decent, politicos. CUVIINŢĂ (lat. convenientia) s.f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politeţe, decenţă. □ Expr. Ce/e de cuviinţă = cele ce se cuvin, cele necesare. CUVIOS, -O^SĂ (< cuveni) adj. Cucernic, evlavios, pios. ■ (Adesea substantivat) Titlu care se dă călugărilor şi călugăriţelor. B (Substantivat) Nume dat sfinţilor creştini proveniţi din călugări care nu au fost martiri. CUVÎNT (lat. conventum „înţelegere") s.n. 1. Unitate*de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă. □ C. simplu = cuvînt care conţine un singur morfem radical. C. primitiv = cuvînt care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. C. compus = cuvînt format prin compunere. C. derivat = cuvînt format prin derivare. □ Expr. Cu alte cuvinte — altfel spus; aşadar, deci, prin urmare. într-un (sau cu un) cuvînt ~ în concluzie, aşadar, deci. Cuvînt cu (sau de) cuvînt = exact, întocmai. Cuvinte încrucişate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicaţii date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărţită în pătrăţele, încît cele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gînd sau idee exprimată prin vorbe; spusă. □ C. greu — vorbă hotărîtoare; (la pl.) vorbe de ocară, injurii. C. introductiv (sau înainte) = prefaţă, introducere (la o lucrare). Purtător de c. = persoană autorizată să exprime în public punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. □ Expr. în (toată) puterea cuvîntului == în înţelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrşire. B Istorisire, povestire. 3. Cuvîntare, discurs. □ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o şedinţă) = a cere (sau a da, a avea) permisiunea să vorbească. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). 4. învăţătură, îndrumare, sfat; p. ext.' dispoziţie, ordin. □ Expr. A înţelege (sau a şti) de cuvînt = a asculta de sfaturile cuiva. C. de ordine = dispoziţie dată de un superior. S. Promisiune; angajament. □ Expr. Om de cuvînt = om care-şi ţine făgăduielile: C. de onoare (sau de cinste, de om) — promisiune, asigurare care angajează cinstea cuiva. 6. Părere, opinie, puncte de vedere. 7. (La pl.) Discuţie; ceartă, ciorovăială. □ Expr. Schimb de cuvinte = ceartă, sfadă. 8V Cauză, motiv, raţiune. □ Expr. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (înv.) Ştire, veste, informaţie. 10. Facultatea de a vorbi; voce, grai, vorbire. It. (BIBL.) Cuvînt-cheie ~ termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog de bibliotecă. Cuvînt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau unei publicaţii, caracteristic pentru conţinutul lucrării, care foloseşte la orînduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 12. (INFORM.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informaţie la un moment dat. □ C. de stare a programului = c. care conţine parametrii ce caracterizează execuţia unui program: adresa instrucţiunii ce urmează a fi executată, nivelul de prioritate al programului, indicatorii de mascare a întreruperilor sau derutărilor, indicatorii de condiţii etc. C. rezervat — şir de caractere alfanumerice ce constituie un simbol cu semnificaţie particulară într-un limbaj de programare, neputînd fi folosit ca identificator al datelor (ex. PERFORM, MULTI-PLY sînt r r. în limbajul COBOL). CUVÎNTA (lat. comentare) vb. I (Astăzi rar) f. Tranz. A vorbi, a grăi, a spune, a zice; a declara, a expune, a exprima. 2. Tranz. A ţine un discurs. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a vorbi. CUVÎNT&RE ( ' cuvînta) s.f. Discurs. CUVÎNTĂTOR, -OARE (< cuvînta) adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care cuvîntă (1); care are însuşirea de a vorbi. 2. S.m. şi f. (Rar) Orator, vorbitor. CUVÎNTUL, cotidian politic. A apărut la Bucureşti, între 1924 şi 1941, cu întreruperi. Directori: Nae lonescu, Titus Enacovici. A editat un supliment literar-artistic CUVÎNTUL LIBER, revistă politică şi literară, de orientare democratică. A apărut în trei serii, săptămînal, la Bucureşti, între 1919 şi 1936. Directori: Eugen Filotti, T. Teodorescu-Branişte (din 1933) ^ CUXHAVEN [cuxhafan] oraş în N Germaniei (Saxonia Inferioară), avanportul Hamburgu-lui, pe ţărmul estuarului Elbei; 56,1 mii loc. (1987). Constr. navale. Pescuit. Tranzit de mărfuri. Muzee. Biserică (sec. 13). Staţiune balneară. CUYP [coip], Albeit (1620—1691), pictor olandez. Peisagist, preocupat de sugerarea efectelor variate ale luminii („Vedere din Dord-recht", „Peisaj cu turme"). CUZA, Alexandru C. (1857—1947, n. laşi), om politic şi publicist român. Acad. (1936), prof. univ. la laşi. în 1923 a înfiinţat Liga Apărării Naţional-Creştine, grupare cu caracter fascist, din care s-a desprins, ulterior, Garda de Fier. A condus, împreună cu O. Goga, Partidul Naţio-nal-Creştin (din 1935) şi guvernul, în perioada dec. 1937—febr. 1938. CUZA, Alexandru loan (1820—1873, n. Huşi), primul domnitor al Principatelor Unite (1859—1862) şi al statului naţional România (1862—1866). Participant activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ian. 1859, C. a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ian 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, C. a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea uniunii personale (1859) de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ian. I862, cînd Moldova şi Ţara Românească au rormat un stat unitar cu numele de România, cu capitala ia Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. în perioada imediat următoare împreună cu M. Kogălniceanu, a iniţiat şi realizat schimbări structurale pe plan social-eco-nomic, politic şi cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului naţional CUZA VODĂ 498 român. Guvernarea lui C. a întîmpinat o puternică opoziţie din partea conservatorilor şi liberai-radicalilor, care, uniţi într-o conjuraţie, l-au silit să abdice (11/23 febr. 1866). Exilat, domnul Unirii şi al marilor reforme şi-a petrecut restul vieţii dincolo de hotarele ţării, mai ales la Viena şi Florenţa. A murit la Heidelberg (Germania), a fost adus în ţară şi înmormîntat la Ruginoasa (jud. laşi). Astăzi, rămăşiţele sale pămînteşti se află în biserica „Trei Ierarhi“ din laşi. CUZA VODĂ, com. în jud. Călăraşi; 4 334 loc. (1991). Reşed. com. este satul Ceacu. CUZA VODĂ v. Alexandru I. Cuza (com.). CUZĂPLAC, com. în jud. Sălaj, pe Almaş; 2 399 loc. (1991). Expl. de cărbune brun (Tămaşa). CUZCO (CUSCO), oraş în Peru meridional, în M-ţii Anzi, la 3 650 m alt.; 255,3 mii loc. (1988). Aeroport. Ind. textilă şi alim. Centru agricol şi comercial. Vechea capitală a Imp. inca. Universitate (1597). Catedrală (sec. 16—17), mănăstirea La Merced (sec. 17). Muzeu. Turism. Fundat probabil în sec. 11 de Manco Capac. Cucerit de spaniolul F. Pizarro (1533). Grav afectat de un cutremur în 1950. Vestigiile oraşului inca (ruine ale templelor, fortăreţe, ziduri şi palate) au fost acoperite de construcţiile moderne sau distruse. Se remarcăTemplul Soarelui, parţial acoperit de o mănăstire dominicană. CUZDRIOARA, com. în jud. Cluj; 2 898 loc. (1991). CUZINET (< fr.) s.m. 1. (TEHN.) Piesă inelară sau din două bucăţi semiinelare care îmbracă, în interior, lagărul şi ajunge în contact direct cu fusul. Poate fi: monometaljc (din fontă, bronz etc.) sau bimetalic (căptuşit cu aliaje antifricţiune). 2. Element de construcţie confecţionat din beton armat, piatră dură etc. aşezat între un element inferior (bloc de fundaţie) şi unul superior (stîlp) şi avînd ca scop transmiterea sarcinilor la elementul inferior. CUZISM (n. pr. [A.C.] Cuza) s.n. Curent ideologic politic de extremă dreaptă, interbelic, apărut în România. Promotorul c. a fost A.C. Cuza, iar expresia lui organizatorică Liga Apărării Naţional-Creştine, creată în 1923. CV£SI (< lat. quasi) adv. Aproximativ, cam, aproape; oarecum. ■ Element de compunere cu sensul „pe jumătate", „aproximativ", „cam". CV ADR- (CVADRI- sau CVADRU-) Element de compunere savant din lat. quattor „patru". CVADR£NT s.n. v. cuadrant. CVADRAT (