DICŢIONAR
ENCICLOPEDIC
DE ARTĂ VECHE
A ROMÂNIEI
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICA • /.0ţictiteşti, 1980 -4
Redactor:
Smaranda Liana Popescu
Dicţionarul enciclopedic de artă veche a României se înscrie în seria iniţiată de Editura ştiinţifică şi enciclopedică, din care face parte şi Dicţionarul enciclopedic de artă medievală românească deja apărut. Totodată, el vine să completeze informaţia cuprinsă în Dicţionarul de istorie veche a României, publicat de aceeaşi editură, prin aprofundarea aspectelor specifice creaţiei artistice.
Această primă încercare de surprindere a fenomenului artistic — tentativă temerară prin însăşi noutatea ei, dar şi prin vastitatea problemelor abordate —, întemeiată pe rezultatele cercetărilor arheologice şi de istoria artei, se referă la o perioadă foarte îndelungată şi complexă din istoria României {de la primele elemente artistice, datate în epipaleolitic şi mezolitic, pînă în pragul apariţiei artei medievale româneşti). Pentru respectiva perioadă, documentele scoase la lumină de arheologi şi interpretata din punctul de vedere al istoriei artei şi culturii reprezintă cele mai grăitoare, adesea singurele, mărturii ale unui proces istoric continuu, în care se pot desluşi şi recunoaşte treptele constituirii artei româneşti. Numeroasele culturi şi etape, perioade de tranziţie şi de formare — subdiviziuni cronologice în istoria artei de pe teritoriul României —, departe de a circumscrie fenomene sau momente delimitate între ele, definesc şi punctează o evoluţie lipsită de cezuri radicale şi de înlocuiri brutale de serii stilistice.
Prin însăşi situarea geografică a teritoriului românesc, ca şi prin frămîntata lui
istorie multimilenară, acesta a constituit un punct de confluenţă a vaste arii culturale — egeeană, a stepelor pontice, central-eu.ro-peană — pe fondul continuităţii autohtone. Intr-un profund şi subtil proces de asimilări şi influenţări reciproce, s-au dezvoltat rînd pe rînd aspecte stilistice originale, marcate de cîteva linii directoare: echilibrul clasic al proporţiilor obţinut prin geome-trizare, prin simetrii complexe şi ritmuri riguroase’, expresie a unei gîndiri plastice în care conceptualitatea şi sensibilitatea se întîlnhg într-o rafinată armonie. Aceste trăsături vor constitui zestrea preţioasă pe care arta veche a transmis-o artei medievale şi celei populare româneşti şi pe care au ştiut s-o descifreze şi s-o preia şi creatorii epocilor modernă şi contemporană.
In această lumină, autorii au căutat să consemneze, şi să caracterizeze, în limitele impuse de specificul unei lucrări de acest tip, toate mărturiile de artă mai importante şi semnificative, insistînd asupra aspectelor locale şi asupra originalităţii lor', căci tezaurul de artă preistorică şi antică din România alcătuieşte o pagină de o deosebită valoare, cu o contribuţie specifică, în marea carte a istoriei artei europene. Dacă această realitate îşi găseşte o,bună ilustrare aici — şi cititorii, specialişti sau amatori de artă, sînt cei care o vor decide —, atunpi Dicţionarul enciclopedic de artă veche a României îşi va fi îndeplinit scopul.
AUTORII
art.	articol	M.C.I.S.
BIBL.	bibliografie	
c.	circa	M.C.L.
cerc.	cercetări	M.D.
col.	colecţie	
colab.	colaborare, colaboratori	M.D.D.
com.	comună	M.F.
cuv.	cuvînt	M.H.
descop.	descoperire	M.I.E.F.
E	est	
e.n.	era noastră	M.I.Bţ.
ex.	exemplu	M.I.C.
f.d.	fără dată	
fr.	limba franceză; francez	M.I.D.
germ.	limba germană; german	M.I.G.
gr.	limba greacă veche; grecesc	M.I.Gh.
it.	limba italiană; italian	M.I.G.D.
î.e.n.	înaintea erei noastre	
înt.	întîmplătoare	M.I.M.
jud. lat.	judeţ limba latină; latinesc	M.I.M.B.
loc.	locuţiune	MIP\
localit.	localitate	
N	nord	M.I.R.
H.a.	nume antic	M.I.R.S.R
n.v.	nume vechi	
ngr.	limba neogreacă; neogrecesc	M.I.T.
pârtie.	particulară	M.I.Tr.C.
S	sud	
săp.	"•săpături	M.J.B.
sec.	secolul, secolele	M.J.Bv.
sp.	limba spaniolă; spaniol	M.J.C.S.
subarb.	suburbană	
terit.	teritoriu	M.J.G.
V.	vezi	M.J.I.B.
V	vest	
ABREVIERI FOLOSITE PENTRU MUZEE
M.A.	Muzeul	Judeţean Arad
M.Ac.	Muzeul	Adamclisi
M.A.C. Muzeul de Istorie naţională şi Arheologie, Constanţa M.Ai.	Muzeul	de	Istorie Aiud
M.A.I.	Muzeul	de	Istorie Alba Iulia
M.A.P.N.	Muzeul	de	Arheologie, Piatra Neamţ
M.A.S.	Muzeul	de	Arheologie, Săveni
M.B.	Muzeul	Brăilei
M.Br.S.	Muzeul	Brukenthal, Sibiu
M.Bu.	Muzeul	Judeţean de Istorie Buzău
M.B.T.	Muzeul	Banatului, Timişoara
M.C.	Muzeul	Orăşenesc din Caracal
M. Cap.	Muzeul	Capidava
M.Car.	Muzeul	Orăşenesc, Caransebeş
M.Cor.	Muzeul	Orăşenesc, Corabia
M.J.M.
M.L.
MM.
M.Me.
M.M.C.
M.M.C.B.
M.M.S.M.
M.N.
M.O.
M.Orlea
M.O.C.
M.O.Ca.
M.O.S.
M.Pit.
M.P.F.
Muzeul Comunal de Istorie din Săcuieni
Muzeul Orăşenesc, Cîmpulung-Muscel Muzeul Judeţean Hunedoara-Deva , Deva
Muzeul Deltei Dunării, Tulcea Muzeul Orăşenesc, Făgăraş Muzeul Histria
Muzeul de Istorie şi Etnografie, Focşani Muzeul de Istorie, Bistriţa Muzeul de Istorie „Ialomiţa M,	*
Călăraşi Muzeul de Istorie, Dej Muzeul de Istorie, Giurgiu Muzeul de Istorie, Gherla Muzeul de Istorie, Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej Muzeul de Istorie a Moldovei, Iaşi Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie, Ploieşti Muzeul de Istorie, Roman Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România, Bucureşti Muzeul de Istorie, Turda *
Muzeul de Istorie al Transilvaniei» Cluj-Napoca Muzeul Judeţean, Botoşani Muzeul Judeţean, Braşov Muzeul Judeţean de Istorie Caraş-Severin, Reşiţa Muzeul Judeţean de Istorie, Galaţi Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Bacău
Muzeul Judeţean Maramureş,
Baia Mare Muzeul de Istorie, Etnografie şi Artă, Lugoj
Muzeul de Arheologie, Mangalia Muzeul din Mediaş Muzeul din Miercurea Ciuc Muzeul Militar Central, Bucureşti Muzeul Maramureşan, Sighetu Marmaţiei Muzeul Năsăudean, Năsăud Muzeul de Istorie, Olteniţa Muzeul sătesc din Orlea Muzeul Olteniei, Craiova Muzeul Orăşenesc, Cărei Muzeul din Odorheiul Secuiesc Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti , Muzeul „Porţile de Fierw, Drobeta-Turnu Severin
ABREVIERI
M.R.V.	Muzeul	de	Istorie, Roşiori de Vede
M.S.	Muzeul	de	Arheologie Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Şarmizegetusa M.Se.	Muzeul	mixt, Sebeş
M.Sig.	Muzeul	de	Istorie, Sighişoara
M.S1.	Muzeul	de	Istorie şi Etnografie din
Slatina
M.Su.	Muzeul	din Suceava
M.S.G.	Muzeul	din Sfîntu Gheorghe
M.S.M.	Muzeul	de Istorie Satu Mare
M.T.	Muzeul	mixt Tecuci
M.Tg.	Muzeul	Judeţean Dîmboviţa,
Tîrgovişte
M.Tg.J.	Muzeul	Judeţului Gorj, Tîrgu Jiu
M.Tr.	Muzeul	din Tîrnăveni
M.T.A.	Muzeul	Judeţean de Istorie
Teleorman, Alexandria M.T.M.	Muzeul	Judeţean Tîrgu Mureş
M.T.N.	Muzeul	de Istorie Tîrgu Neamţ
M.Ţ.C.	Muzeul	Ţării Crişurilor, Oradea
M.V.	Muzeul	Judeţean Vîlcea,
Rîmnicu Vîlcea M.V.P.B.	Muzeul	„Vasile Pârvan“, Bîrlad
M.Z.	Muzeul	de Istorie şi Artă, Zalău
ABREVIERI FOLOSITE PENTRU BIBLIOGRAFIE
A.	Arch.
AE
Apulum
ARBSH
AISC
AM
AMN
D. Berciu, Preisto ria olteană
D. Berciu, Contribuţii
D. Berciu, Cultura Hamangia D. Berciu, Zorile
D.	Berciu, Arta
*	traco-getică Gh. Bichir, Cultura carpică BMI=RMM,MIA
BMMN
3. Bordenache, Sculture
Acta Archaeologica, Budapesta
Archaeologiai Értesítő, Budapesta.
Apulum, Alba Iulia.
Academia Română. Bulletin de la Séction Historique, Buc.
Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj.
Arheologia Moldovei, f.l., f.d.
Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoea.
Berciu Dumitru, Arheologia preistorică a Qlteniei, Cra-tova, 1939.
Berciu Dumitru, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina ultimelor cercetări, Buc., 1961.
Berciu Dumitru, Cultura Hamangia, Buc., 1966.
Berciu Dumitru, Zorile istoriei în Car pat i şi la Dunăre, Buc., 1963.
Berciu Dumitru, Arta traco-getică, Buc., 1969.
Bichir Gheorghe, Cultura carpică, Buc. 1973.
Buletinul Monumentelor Istorice (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice,	I,
1908 — XXXVIII, 1945), XXXIX, 1970 — XLII, 1973; din 1974, Revista Muzeelor şi Monumentelor, seria Monumente Istorice şi de Artă.
Buletinul Muzeului Militar Naţional, Buc.
Bordenache Gabriella, Sculture greche e romane del Museo
Bucureşti
Buc., săpături, 1953 CAB
Carpica
E.	Comşa, Boian
I.H. Crişan, Ceramica
Crisia
CRR
Dacia [MS]
C.	Daicoviciu şi
H.	Daicoviciu, Sarmizegetusa
Nazionale di Antichită di Bucarest, I, Buc., 1969.
Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie.
Bucureşti. Rezultatul săpăturilor arheologice şi ale cercetărilor istorice din anul 1953, voi. I, Buc., 1954.
Cercetări arheologice în Bucureşti, Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti.
Carpica, Bacău.
Comşa Eugen, Istoria comunităţilor culturii Boian, Buc., 1974.
Crişan I.H., Ceramica daco-getică, cu specială privire la Transilvania, Buc., 1969.
Crisia, Oradea.
Civiltă Romana in Romania, Roma, 1971.
Dacia. Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, I, 1924 — XI—XII, 1943— 1947; din 1957, Nouvelle Sér ie.
Daicoviciu Constantin şi Daicoviciu Hadrian, Sarmizegetusa. Cetăţile şi aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Buc., 1960.
Daicoviciu Constantin şi Ferenczi Alexandru, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Buc., 1951.
Daicoviciu Hadrian, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972.
Daicoviciu Hadrian, Dacii, Buc., 1965.
Danubius, Galaţi.
Davidescu Mişu, Monumentele istorice din Oltenia, Buc., 1964.
Diaconu Petre, Vîlceanu Dumitru, Păcuiul lui Soare, voi. I, Buc., 1972.
C. Daicoviciu şi Al. Ferenczi,
Mun{ii Orăştiei
H. Daicoviciu,
Dacia
fi. Daicoviciu,
Dacii
Danubius
M. Davidescu,
Monumentele
P. Diaconu,
D. Vîlceanu,
Păcuiul lui Soare I
P. Diaconu,	Diaconu Petre, Baraschi Silvia,
S. Baraschi,	Păcuiul lui Soare, voi. II,
Păcuiul lui Soare	Buc., 1977.
II
DID	Din istoria Dobrogei, Buc.,
3 voi.: 1—1968, 11—1970, III—1971.
Dolgozatok	Dolgozatok. Travaux de la
Séction Numismatique et Ar-chéologique du Musée National de Transylvanie, Cluj.
S. Dolinescu-Ferche, Dolinescu-Ferche Suzana, Aşe-
Dulceanca
VI. Dumitrescu, Arta
zări din secolele III şi VI e.n. în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Buc,, 1974.
Dumitrescu Vladimír. Arta preistorică în România, Buc., 1974.
VI. Dumitrescu,	Dumitrescu Vladimír, Necro-
CXrna	pola de incineraţie din epoca
bronzului de la CXrna, Buc., 1961.
Gr. Florescu,	Florescu Grigore, I monumenti
MFDS	funerari romani nella Dacia
Superior, Ephemeris Daco-romana, Roma, 1926—1927.
Gr. Florescu,	Florescu Grigore, I monumenti
MFDI	funerari romani nella Dacia
Inferiore, Buc., 1942.
R. Florescu, Ghid	Florescu Radu, Ghid arheologic
al Dobrogei, Buc., 1968.
R. Florescu,	Florescu Radu, Arta dacilor,
Arta dacilor	Buc., 1968.
R. Florescu,	Florescu Radu, Miclea Ion,
I. Miclea,	Tezaure Tezaure transilvane la Kun-
sthistorisches museum din Viena, Buc., 1979.
Germania	Germania. Anzeiger der Ro-
misch-Germanischen Kommis-sion des Deutschen archăolo-gischen Instituts, Berlin.
Histria I	Histria, Monografie arheologică
I,	Buc., 1954.
K. Horedt,	Horedt Kurt, Untersuchungen
U ntersuchungen	zur F rühgeschichte Siebenbăr-
gens, Buc., 1958.
Inventaria	Union Internationale des Sci-
Archaeologica	ences Préhistoriques et Proto-
historiques. Inventaria Archaeologica. Corpus des en-sembles archéologiques.
IP EK	Jahrbuch făr prăhistorische und
ethnographische Kunst, Berlin.
Istoria României Istoria României9 Buc., 4 voi.:
1—1960, II—1962, III şi '	IV—1964.
Közieméyek	Közieméyek az erdeiy Múzeum
éremés régiségtar ab o, Cluj.
V. Leahu,	Leahu Valeriu, Cultura Tei,
Cultura Tei	Buc., f.d.
Limescongres 6	Studien zu den Militărgrenzen
Roms. Vortrăge des 6 inter-nationalen Limeskongresses in Süddeutschland, Köln, Graz,
1967.
Limescongres 7	Roman Frontier Studies, 1967.
The Proceedings of the Se-venth International Congress held al Tel Aviv, Tel Aviv,
1971.
Limescongres 9	Ades du IXe Congres interna-
tional d* études sur Ies fron-tiéres romaines, Mamaia,
1972,	Buc., Viena, Köln, 1974.
MA	Memoria Antiquitatis, Piatra
Neamţ-
M. Macrea, O. Floca, Macrea Mihail, Floca Octavian. N. Lupu, I. Berciu, Lupu Nicolae, Berciu Ion, Cetăţi dacice	Cetăţi dacice din sudul Tran-
silvaniei, Buc., 1966.
S. Marinescu-Bîlcu, Marinescu-Bilcu Silvia, Cui-Precucuteni	tura Precucuteni pe teritoriul
României, Buc., 1974.
ABREVIERI
Mar mafia	Mar mafia, Baia Mare.
L. Mărghidan,	Mărghidan Liviu, Tezaure de
Tezaure	argint dacice. Buc., 1976.
MCA	^Materiale	şi	cercetări	arheolo-
gice, Buc.
B. Mitrea şi C.	Mitrea Sucur şi Preda Con-
Preda,	stantin, Necropolele din seco-
Necropolele	Iul al IV4ec,e.n. în Mun-
tenia, Buc., 1966.
Mitteilungen	Mitteilungen aus dem Baron
Brukenthalischen Museum, Sibiu.
Muzeul de Istorie	Muzeul de Istorie al Republicii
RSR	Socialiste România. Ghid is-
toric, Buc., 1974.
Noi monumente	Noi monumente epigrafice din
epigrafice	Scithia Minor, Constanta,
1964.
V. Pârvan, Cetatea Pârvan Vasile, 'Cetatea Uljne-Ulmetum	tum, /, Descoperirile primei
campanii de săpături din vara anului 1911 (Analele Academiei Române, Memoriile secfiunii istorice, seria
II,	tom XXXIV); şi II2, Descoperirile campaniei a doua şi a treia de săpături din anii 1912 şi 1913 (ibidem, tom XXXVI); III,
•	Descoperirile ultimei campanii de săpături, din vara anu* lui 1914 ()bidemf tom XXXVII).
V. Pârvan,	Pârvan Vasile, Descoperiri
Scitia Minor	nouă în Scythia Minor (Ana-
lele Academiei Române, Memoriile secfiunii istorice, seria II, tom XXXV).
V.	Pârvan, Getica Pârvan Vasile, Getica. G'proto-istorie a Daciei, Buc., 1926.
M. Petrescu-	Petrescu-Dîmbovita Mircea,
Dîmboviţa,	Depozitele de bronzuri din
Depozitele	România, Buc., 1977.
M. Petrescu-	Petrescu-Dîmbovita	Mircea,.
Dîmboviţa,	Scurtă istorie a Daciei prero-
Scurtă istorie	mane, Iaşi, 1978.
Peuce	Peuce, Tulcea.
Pontica	Pontica (nr. 1 — Pontice), Mu-'
zeul de Arheologie, Constanţa.
D. Popescu,	Popescu Dorin, Die fruhe und
Bronzezeit	mit t le re Bronzezeit in Sieben-..
biirgen, Buc., 1944.
PZ	Prăhistorische Zeitschrift,
Leipzi", Berlin.
Raport MNA	Muzeul Nafional de Antichi-
tăţi. Raport asupra activităţii ştiinţifice a Muzeului Nafional de Antichităţi în anii 1942 şi 1943, Buc., 1944.
RM
RMM, MIA v. BMI
Revista Muzeelor, Buc.; din 1974, Revista Muzeelor şi Monumentelor (cu variaţii* în sistemul de apariţie şi > numerotare).	;
ABREVIERI
P. Roman, Coţofeni RR
RRH
Sesiunea Muzeelor
Sieb. Vjsch.
Sargetia
SCIV
SÍM St. clas.
Studii şi comunicări, Brukenthal Studii şi comunicări, Piteşti Studii şi comunicări, Sata Mare
Roman Petre, Cultura Coţofeni, Buc., 1966.
Römer in Rumănient Köln, 1969.
Roumaine d'Histoire,
Buc.
Sesiunea de comunicări ştiinţifice a muzeelor de istorie, Buc., 1971.
Siebenbü rgischen Vierteljahres-schrift, Sibiu.
Sargetia, ;4c/a Musei Regionalis Devensis, Deva.
Studii şi cercetări de istorie veche, Buc.; din 1973, S/w-dii şi cercetări de istorie veche şi arheologie.
Studii de istorie medie, Buc.
Studii clasice, Buc.
\Muzeul Brukenthal, Studii şi comunicări, Sibiu.
\Muzeul Piteşti, Studii şi comunicări, Piteşti.
,Muzeul de istorie Satu Mare, Studii şi comunicări, Satu Mare.
R. Theodorescu, i/n mileniu
Tibiscus Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches Tocilescu, Tropaeum
Trésors
D. Tudor, CMRED
D. Tudor, O/?3
D. Tudor, Romula Valachica
R. Vulpe, Aşezări getice din Muntenia
io
Theodorescu Rázván, í/rt /ni-/iriiu cfe ar/â /a Dunărea de Jos, Buc., 1976.
Tibiscus, Timişoara.
Tocilescu Grigore, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, Buc., 1900.
Tocilescu Grigore, Benndorf Otto, Niemann Georg, Afo-numentul de la Adamklissi, Tropaeum Traiani, Viena, 1895.
Trésors dyart en Roumanie, Petit Palaist Paris, 1970.
Tudor Dumitru, Corpus Monumentorum Religionis Equitum Danubiorum, 3 voi., Amsterdam, 1968.
Tudor Dumitru, Oraşe, tlrguri şi sate în Dacia Romană, Buc., 1968.
Tudor Dumitru, Romula, Buc., 1968.
Valachica (Studia Valachica), Tîrgovişte.
Vulpe Radu, Aşezări getice din Muntenia, Buc., 1966.
NOTĂ
Lucrarea cuprinde trei mari tipuri de articole: topografice, în care se descriu descoperirile arheologice cu valoare artistică, pe localităţi şi locuri; tipologice, în care descoperirile sînt prezentate conform clasificării lor pe tipuri şi variante, în ordine cronologică; de sinteză, în care sînt prezentate ansamblurile de piese cu valoare artistică pe genuri, zone mari, tehnici, materiale etc. Au fost adăugate articole explicînd termeni de specialitate pentru care sînt cunoscute exemple cu trăsături specifice de pe teritoriul României.
Pentru a se reliefa diferitele elemente esenţiale din text, s-au folosit diverse convenţii grafice — schimbarea de corp de literă, spaţierea semnelor dintr-un cuvînt ş.a. — în raport de necesităţi. Trimiterile la alte articole sînt introduse cu „va.
Articolele de localităţi se încheie cu indicaţia muzeelor în care se află piesele descoperite. Articolele tipologice specifică muzeele la exemplificări, numai în cazul în care la localitatea respectivă, figurînd mai multe muzee, nu se aduce precizarea necesară.
Neoliticul inferior
Teritorii sub control rompn în sec. (V e.n.
Teritorii sub control roman plnâ în sec. VI e.n.
Terrtoriu roman apoi bizantin
A
Capitel-impostă cu abacă purtînd elemente de decor creştin (Histria)
abacă (abac) (lat. abacus, gr. abax „tabletă”),
... v element de capitel care face tranziţia dintre arhi-; N^stravă şi corpul rotund al capitelului, sau primeşte ^ işterea unui arc. La ordinul doric, a. este re-ezentată de o lespede de secţiune orizontală pă-ată. La capitelele teodosiene sau la capitelele-npostă din perioada tîrzie, a. este adesea con-tituită dintr-un corp important, de forma unui ^ runchi de piramidă, purtînd pe suprafeţele înclinate elemente de decor, în multe cazuri de caracter creştin, în relief plat (ex.: a. provenind de la Histrlte şi Tomis, în M.A.C. şi M.I.R.S.R.).
r.f.
abraxas v. intaliu
-absidă (lat. absida, gr. apsis „boltă”), încăpere de ^forrná semicirculară sau a unei jumătăţi de poligon Regulat (octogon, decagon, dodecagon — în acest -^din urmă caz se numeşte şi exedrâ), constituind partea terminală a unei încăperi şi fiind dispusă în axul principal al acesteia. A. termină de obicei o bazilică şi, uneori, anfilada unor spaţii publice. Pe ţerit. României se cunosc mai multe a. de la bazilicile de la Histria, Tomis, Tropaeum Traiani, Ibida, Drobeta, Troesmis, Argamum, Dinogétia. La Capidava şi Ulmetum, a. încheie edificii de plan mai complex, cu caracter de palat sau co* mandament; la Histria, a. termină emporiul, iar la Drobeta se cunoaşte o a. la sacellum-ul de la principia castrului.	r.f.
ac 1. Ustensilă folosită la cusut; apare încă din epipaleolitic, şi este documentată în descop. de la Cuina Turcului (M.P.F.). 2. Piesă ornamentală, de cap sau pentru prins veşmintele; apare cu siguranţă abia în epoca bronzului, cînd sînt cunoscute a. bogat profilate şi împodobite din marile depozite de brcmzuri de la Uioara (M.I.Tr.C.) şi Şpălnaca (M.I.Tr.C.); un exemplar deosebit9 cu capăt plat, rombic decorat geometric prin gravare;" este cel de la Medgidia (M.I.R.S.R.). A-^ffraijenk
'
Ace de păr romane de os şi bronz (Transilvania, M.I.Tr.C.)
tale sînt folosite în continuare şi în perioada primei jumătăţi a primei epoci a fierului, pentru ca apoi să dispară, pînă în epoca romană, cînd sînt de uz curent şi relativ banale, realizate frecvent din os sau fildeş (Histria, Tomis, Drobeta).	r.f.
academism, curent artistic derivat din clasicism, promovat în sec. 18—19. Prin extensie, se ytili-zează termenul pentru desemnarea oricăror lucrări dovedind perfecţiune formală, dar de inspiraţie sărăcăcioasă (ex.: Fortuna cu Pontus de la Tomis, în M.A.C.).	r.f.
acant (acantă) (lat. acantus, gr. akantha „spin”), motiv decorativ obţinut prin stilizarea frunzei cu contur caracteristic, puternic decupat, a unei plante mediteraneene. Se întîlneşte în toată arta
“""Ctip*. cu picior dacică, din argint, decorată cu 7 motNţil acantulul (tezaurul de la Stncrăieni) <
AfclDAVA
Friză cu vrej de acant şi capete de dracon (Tropaeum Traiani)
greco-romană. Cele mai vechi ex. de folosire a a. sînt elementele decorative vegetale de pe unele din cupele tezaurului dacic de la Sîncrăieni (M.I.R.S.R.). Este celebră friza cu vrej de a. şi cu capete de dracon de pe Monumentul triumfal de la Adamclisi. Motivul mai apare şi pe unele monumente funerare, precum şi pe unele bronzuri şi vase ceramice cu decor în relief, datînd din vremea romană.	r.f.
Acidava v. Enoşeşti Acmonia v. Zăvoi
acoperiş, element de construcţie care apare, odată cu primele locuinţe, în n e o 1 i t i c. Putem presupune că bordeiele din neoliticul timpuriu aveau un a. din materiale uşoare, pe schelet de lemn. Modelele-miniaturi de locuinţe neolitice datînd din culturile Boian (Spanţov, M.I.R.S.R.) şi Gumelniţa (Brăiliţa, M.B.; Căscioarele, Aldeni, Petru Rareş, M.I.R.S.R.) atestă cu certitudine existenţa a. în două şi patru ape, pe căprioreală de lemn, cu învelitori din materiale uşoare, paie sau stuf, probabil lipite cu lut. Nu se ştie cînd a apărut pentru prima oară învelitoarea din scîndură sau şindrilă. Este posibil ca acest tip de a. să dateze încă din epoca bronzului, cînd construcţiile de tip megaron, cum este cea de la Sălacea, aveau cu siguranţă un a. cu dublă pantă şi cînd existau şi unelte cu care să se poată debita lemnul pentru a face scînduri sau şindrilă. Locuinţele aveau a., specific în două ape, prelungit peste o galerie de stîlpi situată pe una dintre laturile lungi. In cetăţile greceşti era folosită ţigla de dimensiuni mari, dreaptă, cu două margini răsfrînte, pentru a., care la temple erau sigur în pantă dublă. Acelaşi tip de ţiglă este atestat şi la tumurile-locuinţă din cetatea dacică de la Costeşti. Tot pentru epoca dacică, Columna lui Traian atestă folosirea învelitorilor cu dublă pantă, din scîndură sau poate şindrilă mai groasă şi jnai lungă, pe căprioreală de lemn. In e p o c a roman ă, a. de ţigle romane, de asemenea plate şi cu două margini răsfrînte în unghi drept, este cel obişnuit. Ni se păstrează material de acest fel din mai toate staţiunile romane cercetate şi cu siguranţă cunoscute acrotere şi antefixe de la Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca. Dacă ţinem seama de marea varietate de planuri ale construcţiilor, trebuie să admitem o varietate corespunzătoarj în forma a. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, cînd tehnica constructivă cunoaşte o oarecare regresiune, sînt obişnuite din nou a. de materiale uşoare, pe căprioreală de lemn; mai ales
20
la bordeiele caracteristice pentru cultura Ipoteşti-Cîndeşti şi pentru aşezările din sec. 9, 10 şi 11, există aproape certitudinea folosirii a. de trestie şi de paie, adesea lipite cu lut în interior. r.f.
acropolă (gr. akro „înalt" + polis „oraş, cetate”), partea cea mai înaltă a unui oraş, de obicei cu fortificaţie proprie, pe care erau situate cele mai importante edificii publice ale cetăţii: temple, altare, monumente ale divinităţilor poliade, palate. In cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre nu se pot distinge a. propriu-zise. La Histria, deşi există o parte mai înaltă pe care era situată probabil şi cea mai veche locuire, templele arhaice sînt totuşi situate la poala acestei înălţimi. La Tomis, cele mai vechi vestigii de locuire sînt situate pe peninsulă şi concentrate spre vîrful ei, dar peninsula este considerabil mai joasă decît terasa din care se desprinde. Intre aşezările populaţiei băştinaşe, cele mai vechi a. sînt probabil cele situate pe înălţimi fortificate, ca acelea din cultura Monteoru. Dar a. propriu-zise apar abia în perioada dacică. Acum putem chiar distinge două tipuri de a.: a. de tip montan, cum este Sarmizegetusa Regia, unde o a., constituită din-tr-o cetate de refugiu situată pe o înălţime, însoţită de sanctuare tipice aşezate pe terasele imediat apropiate, este înconjurată de un mare număr de locuiri diferenţiate, specializate, ocupînd terasele mai îndepărtate şi a. de cîmpie, cum este aceea de la Popeşti, unde se distinge un prim nucleu, mai vechi, special fortificat, ocupat de edificii importante cu amenajări cu caracter ritual (palatul cu vatră cu decor solar) şi restul aşezării, apărat de un simplu val cu şanţ, cuprin-zînd locuinţe, ateliere şi prăvălii.	r.f.
acroteră (acroter) (gr. akro „vîrf” + therion „animal”), element arhitectural de piatră sau de teracotă, de obicei zoomorf sau fitomorf, încununînd colţurile sau creasta unui acoperiş. In Dacia şi Dobrogea este specifică forma de sector de sferă, cu cele două feţe plane verticale decorate în relief, cu motive zoomorfe sau vegetale. Două astfel de a. provin de la Apulum (M.A.I.), fiind decorate cu mari palmete ajurate. O Pseudoacroteră, element decorativ de forma unei a., dar care face corp comun cu piesa pe care o decorează (altar votiv sau funerar, sarcofag, stelă funerară); este extrem de frecventă îndeosebi în arta funerară din Dacia şi
Acroteră cu palmetS (Apulum)
ADAMCLISI
Dobrogea. De la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Micia (M.D.) sînt cunoscute asemenea piese cu motivul leului ţinînd în gheare bucraniul, de la Apulum (M.A.I.) mai multe a. în formă de harpie, iar de la Tomis (M.A.C.) cele de capac de sarcofag, decorate cu palmete în relief sau .cu portrete în nişă cochiliformă (sarcofagul lui Alexandros al lui Zmaragdos).
BIBL.: RR, G 52 şi 53.	r.f.
acvilă v. vultur
Adamclisi (sat, com., jud. Constanţa); n.a. Tropaeum Traiani; săp. Gr. Tocilescu — 1891—1909,
G.	Murnu — 1910, P. Nicorescu — 1935 — 1945 cu întreruperi, Gh. Ştefan — 1947, I. Barnea şi colectiv — din 1968. • Pe platoul de la NV de sat se află un complex monumental compus dintr-un monument triumfal — Tropaeum Traiani — ridicat în anii 108—109 e.n., un altar funerar şi un tumul. Atît monumentul triumfal cît şi altarul# funerar au fost înălţate în urma victoriei lui Traian* asupra dacilor din anul 102 e.n. Monumentul triumfal, dedicat lui Mars Ultor (Răzbunătorul) se compunea dintr-o platformă cu nouă trepte, pe care se ridica un tambur cilindric masiv, suprapus de un trunchi de con acoperit de o învelitoare din solzi de piatră. Deasupra acestei baze masive se înălţau două baze hexagonale etajate, care suportau un trofeu cu două feţe, comportînd o armură şi arme, în ronde-bosse de stil provincial, înconjurat de statui înfăţişînd captivi, în acelaşi stil provincial, cu atitudini uşor rigide şi drapaj stîngaci. întregul monument era construit din zidărie masivă, cu paramenţi din piatră de talie extrasă de la Enigea. El purta o bogată decoraţie sculptată": pe tambur, un brîu de 54 (49) metope, încadrat sus de o friză cu palmete şi torsade, iar
% mmm,
Planul oraşului Tropaeum Traiani
jos de o friză cu vrej de acant sinusoid, cu capete de dracon, reprezentînd lupta dintre daci şi romani; un şir de reliefuri relativ plate cu prizonieri barbari în atitudini stîngace, cu drapajul stilizat geometric, dar cu expresii puternice, de îndîrjire, formînd o balustradă deasupra comişei; o inscripţie votivă în dquă exemplare, pe două dintre feţele bazei hexagonale superioare precum şi o friză de arme care o încununa. Toate aceste reliefuri istoriate, aparţinînd artei provinciale 4 romane, ne dau informaţii bogate cu privire la' cultura materială a populaţiilor transdanubiene, precum şi la armamentul şi uniformele armatei romane. Monumentul a fost restaurat în anul 1977, fiind acoperit cu o construcţie din schelet metalic placat cu similipiatră reproducînd dispoziţiile ipotetic reconstituite ale originalului. Piesele vechi au fost aşezate într-un muzeu special construit. La E de monumentul triumfal se înălţa altarul funerar paralelipipedic cu lezene sculptate în relief la colţuri, sub care se aflau, după diferite ipoteze, fie oasele sau cenuşa soldaţilor romani căzuţi în luptele din Dobrogea, fie ale celor căzuţi în luptele duse de generálul Fuscus, în sfîrşit răzbunaţi, numele lor fiind săpate pe lespezile ce placau pereţii altahilui. Către NE de monumentul triumfal se înălţa tumulul conic, cu infrastructura de piatră şi de lemn, sub care era situat un mormînt. Săpat în condiţii neclare, din interiorul lui s-au scos piese de podoabă şi port caracteristice pentru începutul perioadei de trecere de la sclavagism, la feudalism. # A ş d-zarearomană Tropaeum Traiani este situată la NV de A., la 1 km de monurrtent, pe un platou jos. întemeiată, după ştiri epigrafice, la începutul sec. 2 e.n., vestigiile ei — de tip roman tîrziu şi paleocreştin — de la suprafaţa solului datează de fapt din sec. 4—6 e.n., ea încetîndu-şi existenţa probabil la începutul sec. 7, odată cu migrâţţa slavilor şi avarilor. Oraşul din sec. 4—6 este Înconjurat de un zid de incintă polig©nal, de ţip
ad aquas
moeso-roman, construit din piatră de talie, cu miez din opus caementicium. Pe poarta de E a zidului era aşezată o statuie trofeu rigid stilizată, cu lorica squamata, coif simplu şi gladius cu teaca decorată cu spirale şi mîner în formă de vultur bicefal. Zidul prezintă turnuri circulare la colţuri, şi în formă de U flancînd cele două porţi principale, sau dispuse de-a lungul laturilor de N şi V
—	două prezentînd poterne laterale —. Pe latura de V era situat şi un turn patrulater, iar pe cea de S o poternă, flancată de un bastion. întreaga suprafaţă a oraşului-cetate era străbătută de un mare drum axial E—V, mărginit de edificii publice, cele mai multe bazilici paleocreştine, cu faţadele dublate de portice. Astfel, pe stînga drumului se distinge bazilica cu transept, la care, în afara formei caracteristice, se mai pot
#	identifica atriul îngust, fundaţiile celor două colonade care împărţeau edificiul în trei nave longitudinale, schola cantorum uşor supraînălţată, despărţită de restul locaşului printr-o balustradă, ale cărei fundaţii se pot uşor recunoaşte, reprodu-cînd traseul transeptului, iar în faţa acestuia o criptă de cărămidă, cu nişă şi boltită în demici-lindru la origine, precum şi o sacristie, mai probabil adăugată ulterior. Peste o arteră transversală este situată bazilica forensis (a forului) fără absidă, din care se păstrează bazele coloanelor ionice, care o împărţeau în trei nave, estrada —
Planul bazilicii cu transept Planul bazilicii de cimitir
22
tribunalul — din capătul de S, zidurile exterioare şi bazele pilaştrilor de la porticul exterior. Pe partea dreaptă a străzii se găseşte aşa-numita bazilică bizantină la care se mai pot distinge intrarea monumentală cu o scară înaltă de piatră şi cu trei uşi, nartexul tripartit, cele trei nave şi absida cu sacristie laterală. în apropierea porţii de V este situată bazilica cisternă, denumită astfel de descoperitori pentru că a fost amenajată ca bazilică, adăugîndu-se o absidă cu criptă la zidurile mai vechi ale unei cisterne patrulatere. Tot lîngă poarta de V şi ceva mai departe de drum se află bazilica de marmură, denumită astfel din pricina strălucitorului său placaj de marmură albă. Constituit dintr-un atriu larg, pătrat, mărginit de un portic, din care o scară monumentală dădea acces în nartexul tripartit, cu cele trei nave despărţite prin colonade de marmură cu căpiţele corintice tîrzii, edificiul este terminat printr-o absidă, inclusă într-un ansamblu de încăperi ce completau traseul general patrulater al construcţiei. In interior se distinge, uşor supraînălţată, schola cantorum, sub care a fost surprinsă o criptă. Alăturat este situat un baptisteriu, mică construcţie din trei încăperi, dintre care una cu bazinul baptismal trilobat — semn că bazilica era sediul unui episcop. • Pe dealul învecinat se mai pot recunoaşte urmele unei bazilici de cimitir. Adósat zidului de incintă, un alt zid cu traseu patrulater şi cu turnuri rotunde la colţuri a fost atribuit ipotetic unei cisterne sau unui castru. El este cu siguranţă ulterior celui al cetăţii propriu-zise. De jur-împrejur, urme de apeducte — pînă acum au fost identificate patru — de villae rusticae, de şosele romane. Cele mai importante descop : M.I.R.S.R; M.A.C; M.Ac.
BIBL.: Tocilescu, Tropaeum; FI. B. Florescu, Das Siegesdenkmal von Adamklissi, Buc. şi Bonn, 1965; V. Barbu, Adamclisi, Buc., 1965; R. Florescu, Ghid, p. 54—67; idem, Adamclisi, Buc., 1973. Al. Barnea, I. Barnea (coordonator), Ioana Bogdan Cătăniciu, Monica Mărgineanu-Cîrstoiu, Gn. Papuc, Tropaeum Traiani, /, Cetatea, Buc. 1979.	r.f.
Ad Aquas v. Căi an
Ad Mediam v. Mehadia
Adoni (sat, com. Tarcea, jud. Bihor); descop. înt. — f.d. Faleră de aur cu umbo central şi cercuri concentrice în relief ciocănit; datează din epoca bronzului şi face parte dintr-o serie de podoabe (aplice vestimentare) similare, de tip sudic, dar intrate în repertoriul local. Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 401. r.f. Ad Pannonios v. Teregova Aedes Augustalium v. Palatul Augustalilor Aegyssus v. Tulcea Afrodita v. Venus
afrontate, animale motiv iconografic cu valoare simbolică, legat probabil de miturile naturiste ale cultului primitiv al fecundităţii din civilizaţiile străvechi ale Orientului Apropiat. Constă din reprezentarea, faţă în faţă şi simetric
Monumentul triumfal Tropaeum Traiani	Turnul	mare
Bazilica forensis	Trofeul	mic	de	pe	poarta	de	B	a	cetăţii
Fronton de mausoleu cu motivul vasului cu apa vieţii flancat de doi păuni afrontati (Micia)
faţă de o axă, a două animale, de obicei aparţinînd aceleiaşi specii (lei, pantere, păsări ş.a.). Uneori, drept axă de simetrie serveşte arborele vieţii. Adesea, a.a. sînt reprezentate în aşa-numita schemă heraldică. Cele mai vechi ex. de a.a. întîlnite pe terit. României datează din faza tîrzie a neoliticului, în pictura ceramică din faza Cucuteni B de la Valea Lupului (M.I.M.), unde sînt înfăţişate sub forma a două fiare de pradă, gata să sară, siluetate într-o stilizare plină de viaţă şi mişcare, dar prea schematizate pentru a putea fi determinată specia. Motivul se reîntîlneşte apoi sub forma a doi grifoni adosaţi de o parte şi de alta a arborelui vieţii, pe apărătoarea de ceafă a coifului de aur de la Băiceni (M.I.R. S.R.). El este realizat prin ciocănire, în stilul tipic tezaurelor traco-getice şi vine din repertoriul iconografic al orfevrăriei iraniene. In epoca romană, motivul a.a. reapare sporadic în plastica funerară, sub forma păunilor flancînd vasul cu apa vieţii, ca de ex. în decorul ediculelor de la Micia (M.D.), sau pe unele stele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.) şi Apulum (M.A.I.). După toate probabilităţile, în plastica romană provincială din Dacia motivul nu a venit direct din Orient, ci a pătruns prin intermediul atelierelor din provinciile cen-tral-europene, odată cu tipurile de monumente pe care apare. In perioada de trecere spre feudalism, motivul se reîntîlneşte în unele tezaure (ex.: cupele de la Pietroasa, unde pare să vină din plastica şi orfevrăria sasanidă).	r.f.
agatirşi v. paleoetnografie
agger (cuv. lat. „terasament de pămînt”), denumire specifică pentru terasamentul constituind drumul de strajă adósat zidului de incintă al cas-trelor romane de piatră (v. fortificaţii). r.f.
agheasmatar, piesă de piatră prelucrată în forma unui bazin pentru păstrat agheasma în bisericile paleocreştine. De obicei, partea interioară a bazinului este prelucrată cu caneluri de cochilie, ca şi bazele de nimfee (fîntîni consacrate nimfelor, cu arhitectură bogată) păgîne. Sînt cunoscute a. de acest tip de la Capidava, Histria şi Tomis (in situ).	r.f.
Aghireşu (sat, com. jud. Cluj); descop. înt. — f.d. Pe Valea Capronţa, aşezare rurală romană (sec.
2--3 e.n.); ceramică romană comună, monede, reliefuri funerare şi de cult, de tip provincial roman. M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 233—234. r.f.
Agighiol (sat, com. Valea Nucarilor, jud. Tulcea); descop. înt. — 1931; săp. I. Andrieşescu — 1931.
La N de sat, tumul făcînd parte dintr-un grup v cu un mormînt datînd din a doua jumătate a sec. 5 î.e.n. şi aparţinînd unui principe traco-get, Cotys după inscripţia Cotyos, gravată pe un vas. Mor-mîntul, construit din lespezi sumar cioplite, într-o manieră influenţată de monumentele ana-loage greceşti şi tracice, se compune dintr-un dromos şi două camere funerare, în care au fost înmormîntaţi, în coşciuge de lemn, mai multe personaje princiare. In axul celor două camere, lateral şi cu intrare separată, construită din lespezi neregulate, încă o cameră, aceea a cailor, unde au fost înhumaţi caii de luptă ai titularului mormîntului, împreună cu harnaşamentul lor cu garnituri de argint. Inventarul funerar constă din obiecte de paradă şi de podoabă, din argint şi argint aurit: un coif, două cnemide cu genunchiere prosopomorfe, vase — pahare şi fiale —, aplici în rozetă şi ovale, ajurate, fruntarii, garnituri de harnaşament, mărgele. Piesele sînt decorate în stil animalier traco-getic, dar din care nu lipsesc nici figura umană (călăreţii de pe obrăzarele coifului, personajele care aduc libaţie de pe cele două cnemide), nici motivele geometrice (rozetele în tetraskelion). Atît vasele-fiale, cît şi anumite elemente ale decorului animalier denotă o certă înrîurire persană, ahemenidă, care s-a putut exercita fie direct, fie prin intermediul sciţilor nord-pontici. S-a discutat şi încă se mai discută în ce măsură aceste produse ale toreuticii ar putea să fi fost confecţionate în ateliere greceşti, în care motive proprii artei iraniene erau destul de curent folosite. Pe lîngă obiectele de paradă şi de podoabă la A. au fost descoperite şi fragmente ceramice atice cu figuri roşii, care au permis datarea mormîntului. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Berciu, Arta traco-geticâ, p. 33—76. h.d.
Agnita (oraş, jud. Sibiu); descop. înt. — f.d. Aşezare rurală romană, cu atelier coroplastic;. ceramică, un tipar de lut pentru figurine de teracotă reprezentînd un geniu călare pe o panteră. M.Br.S.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 175.	r.f.
Agighiol. Mormîntul traco-getic (plan şi secţiune)
25
agoranom (gr. agoranomos), în cetăţile greceşti, magistrat însărcinat cu controlul pieţii, adică al activităţii economice a oraşului. însemnele şi atributele sale, susceptibile de o transcriere simbolică, în imagini, au constituit motivele decorative ale sarcofagului cu simboluri de la Tomis, multă vreme atribuit fantezist poetului Ovidiu. M.A.C.	r.f.
agricola bonus (lat. „plugarul vrednic”), motiv de iconografie funerară romană, reprezentînd un bărbat arînd cu plugul tras de doi boi. Apare pe monumentul funerar al lui Iunius Quadratus de la Ulmetum (M.A.C.) şi pe un perete de ediculă funerară provenind de la Şeica Mică (M.Br.S.). r ^
Aion (cuv. gr.), personificare a timpului infinit în mitologia mithraică, era reprezentat ca un bărbat nud, stînd, cu cap de leu şi două perechi de aypi purtînd două chei. Pe corpul şi picioarele lui se încolăceşte un şarpe. O statuetă de A. a fost* descoperită la Aquae — Cioroiu Nou. M.O.C. f j
Aiud (oraş, jud. Alba); n.a. Brucla (?); descop. înt. f.d.; săp. I. Winkler şi M.Ai. — 1966—1973. • Vestigii datînd din epoca bronzului, a fierului (depozite de bronz, dintre care unul cuprinzînd mai multe centuri cu decor simbolic solar, gravat), romană şi prefeudală. Morminte hallstattiene de incineratie de caracter traco-cimerian; morminte de înhumaţie scitice (sec. 5—4 î.e.-n.), cu oglinzi şi akinakes-uri tipice; morminte celtice, grupate în două necropole: una de incineraţie, situată în parcul oraşului, alta de înhumaţie, situată pe Dealul Viilor. Din aceasta provin piese de inventar tipice: două lame de spadă din fier, dintre care una cu o teacă cu decor în relief şi incizat, reprezentînd două cercuri concentrice unite printr-un buton şi doi grifoni afrontaţi, elegant schematizaţi; o buterolă de bronz; o brăţară cu nodozităţi; fibule; o aplică cu butoni şi cercuri concentrice, dispuse radiar în jurul unui buton principal; ceramică cenuşie modelată cu roata. • Importantă aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.), inclusă în zona Apulum (în cadrul căreia a fost cercetată, la Valea Groapelor, prin săp., o villa rustica, cu clădirea principală de plan general dreptunghiular, cu culoar central) şi din care provin multe descop.: inscripţii lapidare, monede, ceramică, obiecte de metal. Tot aici s-au găsit mai multe reliefuri vo*
Brucla; Perete de fund de ediculă cu portret de familie
ALBA IULIJ
tive dedicate zeului Mithra, Cavalerilor danu bieni ş.a. şi multe monumente funerare — stele fragmente de edicule cu portrete de familie etc. între care se distinge un medalion lucrat aparte susţinut de o bază decorată cu doi lei adosaţi îi raport cu un cap de gorgonă (v. şi monumenti funerare). Perioada prefeudală e reprezentată mai ales de plăci de centură de factură avară, databih la începutul sec. 7 e.n. M.Ai.; M.I.Ţr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 179—180; I.H. Crişan, Studii şi comunicări Brukenthal, 18; A. Alexán* drescu, Dacia NS, X.
h.d. şi r.f.
ajur (fr. ajour „motiv perforat”), tip de decor obţinut prin ştanţare, turnare sau sculptare, con-stînd din perforarea ornată a unei plăci de metal, lemn, teracotă, piatră, os etc. Apare pe terit. României în cadrul aşa-numitei arte traco-getice din sec. 5—4 î.e.n. (ex.: plăcile din tezaurele de la Craiova şi Agighiol). In epoca romană, a. este folosit, mai ales în sec. 3 e.n., atît la confecţionarea bijuteriilor de metal preţios (cercei din morminte de la Tomis, M.A.C.), cît şi, în special, la cea a garniturilor de îmbrăcăminte sau harnaşament, fiind cunoscute şi reliefuri votive ajurate de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.L Din perioada de trecere la feudalism nu se poate cita decît tezaurul II de la Coşoveni.	r.f.
Akinakes de la Curtea de Argeş
akinakes (cuv. gr.), spadă scurtă (sau pumnal) cşi unul sau două tăişuri, folosită de perşi, sciţi, .satinaţi dar şi de alte populaţii în sec. 6—3 fre.n. Tipul cel mai frecvent în descop. de la notare gardă cordiformă şi mînerul terminat cu o iară transversală, cîteva exemplare de lâ Ferigile (M. Pit.) avînd garda bogat decorată cu mouy« geometrice, în tehnica niello. Tot a. este şi spada-emblemă de bronz de la Medgidia (M.I.R.S.R.), decorată pe gardă şi pe mînercu motive animaliere, de sigură influenţă iraniană. Alte descop.: Aiud, Bîrşeşti, Cipău, Ciumbrud, Curtea de Argeş, Teiu^ ş.a. Un exemplar excepţional de bronz, avînd şi o teacă de bronz ajurat, a fost descoperit recent (1977) la Firminiş (M.Z.).	h.d.
Alba Iulia (municipiu, jud. Alba); n.a. Apoulon, Apulum; săp. B. Cserni—1889; D. Berciu, I. Berciu—1942,	1944—1945,	1947,	1961,	1962;
R. Hei tel — 1971—1975. # Cele mai vechi urme de locuire omenească datează din neolitic: aşezarea din cartierul periferic Lumea Nouă (v. art.), aparţinînd culturilor Vinca-Turdaş, Petreşti şi Coţofeni. Informaţiile pentru celelalte perioade ale comunei primitive sînt sărace: în cartierul Partoş a fost descoperit un depozit de bronzuri —
—	coliere, fibule în ochelari; din prima epocă a fierului se cunoaşte o descop. izolată: un pandantiv de bronz în forma de secure. # In epoca romană se instalează pe terasa Mureşului — Platoul Romanilor — un castru de legiune, ale cărui ruine au, fost surprinse sub catedrala romano-catolică; prfc-. cum şi o aşezare civilă cu numele de Apultîm. Numele, evident dacic, ar reprezenta o adaptare
Hermă feminină
Statuia unui împărat în costum de călătorie
Statuie funerară feminină
Statuie a Nemesei
Relief votiv cu Diana la vînătoare
Relief votiv cu Cavalerul trac
Relief mithraic cu tauroboliu Bază de monument funerar
Friză ornamentală din stuc, provenind din interiorul termelor de la Apulum
latină a denumirii autohtone Apoulon, ceea ce indică o ocupare a zonei anterioară romanilor. Se pare totuşi că, în perioada regatului dac, Apoulon era situat la Piatra Craivii, avînd structura unui oraş fortificat tipic dacic, cu ziduri de piatră, şi că numai în epoca romană locuirea a coborît pe cîmpia fluvială, unde este şi astăzi cunoscută. Izvoarele epigrafice atestă dealtfel existenţa a două comunităţi urbane diferite şi independente, ajungînd amîndouă la regim municipal şi anume una în vremea împăratului Marc Aureliu (161—180 e.n.), iar cealaltă în vremea împăratului Septimiu Sever (193—211 e.n.). Se presupune că cea dintîi s-a constituit din familiile soldaţilor şi din veteranii lăsaţi la vatră, precum şi din toată mulţimea ce însoţea de obicei o legiune, iar cea de a doua a avut la origine o aşezare băştinaşă, dacică, formată probabil din reaşezarea pe cîmpie a locuitorilor oppidum-ului din munţi, care s-a romanizat în contact cu centrul roman alăturat. Despre structura urbanistică şi despre arhitectura monumentală a celor două oraşe gemene, cu excepţia termelor — cele mai mari din Dacia—din Municipium Septimium, nu avem decît ştiri indirecte. Ştiri epigrafice, precum şi resturi arhitecturale (ex.: o bogată serie de căpiţele) mărturisesc despre existenţa unei arhitecturi monumentale din zidărie de piatră, cu trăsături romane caracteristice, puternic provincializate. Este interesant de semnalat descop. unor căpiţele vegetale, sumar modelate, de un tip ce premerge capitelului vegetal romanic şi care atestă legături artistice certe cu provinciile romane de la Rin şi de la Dunărea de Sus. De asemenea, trebuie amintite un număr însemnat de elemente de canalizare, din teracotă sau plumb. Din centrul civic, probabil, provin cîteva statui fragmentare loricate, între care una atribuită împăratului Filip Arabul, precum şi o statuie paliată a unui şef militar (împărat?) şi un portret, cap de statuie, al lui Gallienus. Inscripţii votive precum şi monumente figurate dedicate unor divinităţi sînt vestigii ale unor sanctuare, între care un asclepieion (templu al lui Esculap, folosind şi ca spital), tot în Municipium Septimium, unul sau mai multe sanctuare ale lui Mithra, cu siguranţă un templu al Triadei Capitoline, dar poate şi alte sanctuare legate de cultul lui Iupiter, reprezentat ca Iupiter Tronans de mai multe statui de mărime mijlocie. Se mai poate presupune existenţa unor sanctuare ale lui Apolo (relief al lui Apolo Cytharoedus),
Liber Pater. O statuie a zeiţei Nemesis şi un grup plastic al zeilor Pluton şi Proserpina tronînd, precum şi mai multe inscripţii pentru zeii orientali Men, Isis, Serapis ridică problema sanctuarelor acestor divinităţi. Foarte dezvoltate şi bogate în monumente erau necropolele celor două oraşe alăturate. De aci provin cîteva statui funerare, dintre care una, bărbătească togată; acefală, de tip poetul, alta, reprezentînd o femeie velată (cu văl pe cap) cu copilul ei. In afara cavourilor construite din cărămidă şi acoperite cu pămînt, se poate presupune existenţa unor mici edificii funerare de tip ediculă sau mausoleu, de la care trebuie să provină unele fragmente de frize şi cornişe profilate şi chiar decorate cu sculpturi în relief (Neptun şi Amfitrite), de dimensiuni prea mici pentru a fi făcut parte din monumente de cult sau publice. Unele dintre acestea erau decorate cu medalioane, cu portrete ale defuncţilor, în relief. Sînt cunoscuţi şi cîţiva pereţi de edi-“cule cu decor figurai în relief, precum şi cîteva stele monumentale cu portrete în medalion, ca pseudofronton şi pseudoacrotere, bogat decorate cu simboluri religioase. Un număr important de baze cu lei atestă prezenţa în repertoriul de forme artistice locale a altarelor funerare. De asemenea, este cunoscut un număr relativ însemnat de repre-. zentări de lei şi sfincşi (sau himere) funerari, care serveau ca elemente de coronament. • In zona periferică a oraşului roman, în cartierul Partoş de astăzi, s-au descoperit în cursul timpului mai multe ruine de villae suburbanae bogate, relativ fastuos împodobite, de la care s-au păstrat unele detalii de decoraţie interioară, sub formă de fragmente sau chiar numai sub formă de releveu. Sînt cunoscute astfef cîteva mozaicuri pavimentare, unele alb-negru cu embleme alegorice (taurul, un geniu, Cupidon, Victoria), altele policrome dintre care cel mai recent descoperit, acela „al filozofilor” sau „al magistraţilor”, este conservat in situ. El cuprinde, în medalioane poligonale,
Două busturi divine de pe un tron, din teracotă
busturile unor bărbafi îmbrăcaţi în togă, una din imagini fiind lămurită de inscripţia „II vir” (iduum-vir— nume de magistratura); stilul este uşor ţeapăn dar nu lipsit de-vioiciunea culorii. Mai trebuie menţionate fragmente de frescă cu motive figuráié, precum şi elemente de decoraţie arhitecturală profilată din stuc, cu motive clasice: ove, denticuli, palmete. # Prin săp. recente, sub catedrala romano-catolică s-au descoperit — între altele — în afară de ruinele castrului de piatră al legiunii XIII Gemina şi de fundaţiile unei rotonde, poate romană-tîrzie, eventual paleocreştină, şi un cimitir de înhumaţie din sec.
10	e.n. M.A.I.; M.I.Tr.C.; M.I.R.S.R.; M.Br.S. BIBL.: CRRt pass.; D. Tudor, OTS, p. 144—170; I. Berciu, Al. Popa, H. Ursu, Cetatea Alba Iulia, Buc., 1968.	r.f.
Albeşti (sat, com., jud. Constanţa); săp. A. Rădulescu, M. Munteanu, V. Georgescu — 1975— 1977. Aşezare urbană cu plan axial, zid de incintă din piatră de talie, locuinţe de piatră cu pămînt, de plan patrulater, aparţinînd unei populaţii neelenice dar puternic elenizate, de traci datînd din sec. 3 — 2 î.e.n. Intre descop. mobile trebuie menţionate bronzuri şi ceramică greceşti, dintre care unele remarcabile ca execuţie artistică. M.A.C.	r.f.
Alburnus Maior v. Roşia Montană
Aldeni (sat, com. Cernăteşti, jud. Buzău); descop. înt. — 1939; săp. Gh. Ştefan — 1926, 1940, 1942, 1943; Gh. Ştefan şi S. Morintz — 1955. Pe Gurguiul Balaurului, aşezare neolitică pe pinten de deal, cu un strat de cultură Boian şi unul de cultură Gumelniţa. # Primul strat cuprinde două nivele: cel inferior, cultura Boian faza Bolintineanu populat de o comunitate de agricultori şi păstori, prezintă o locuire răsfirată constînd din colibe din material uşor, folosind în amenajare denivelările terenului. Se păstrează o singură vatră, puternic arsă, pe o mică terasă special tăiată în panta dealului. Din inventar: unelte de piatră şi ceramică tipică, atît grosolană cît şi fină. Ceramica de pastă grosolană e reprezentată de vase mari — oale, chiupuri — , arse oxidant, cu pereţi groşi decoraţi cu dungi paralele de barbo-tină, linii paralele incizate plat şi superficial, butoni conici în relief. Ceramica de pastă fină, arsă reductor, cuprinde boluri, vase tronconice, vase cu picior, decorate prin incizie, excizie şi încrustare cu meandre, formate de linii incizate dublate de crestături excizate, sau cu pliseuri lustruite, desenînd spirale, valuri, zigzaguri. Mai sînt de amintit un picior de altăraş-măsuţă şi o figurină zoomorfă sumar modelată. Nivelul superior, din cultura Boian faza Giuleşti, defineşte o etapă a fazei Giuleşti. Aparţine tot unei comunităţi agraro-pastorale, cu locuire risipită, constînd din bordeie cu gropi patrulatere cu colţuri rotunjite. Inventar de unelte de piatră, ceramică (borcane, străchini, vase suport scunde) arsă reductor, lustruită şi decorată cu meandre incizate şi încrustate cudalb, plastică (un fragment de figurină feminină cu steatopigie pronunţată). # Al doilea strat, caracterizat de cultura Gumelniţa, cuprinde trei nivele în cadrul cărora se evidenţiază aşa-numitul aspect Stoicani-A. (v. Stoicani), sau A.II.
Locuirea cuprinde rar^éase cu schelet de leírni pe platformă de trunchiuri despicate, lipit masiv cil lut, cu numeroase vetre cu lipitură groasă, precum şi gropi circulare din care s-a recuperat adesea mult material întreg. Inventar: unelte de silex şi piatră şlefuită, ceramică (pahare, vase cilindrice, vase piriforme, suporturi scunde, străchini, capace în calota plată cu tambur cilindric). Este specifică abundenţa picturii cu alb şi a motivelor spiralice (îndeosebi spirala recurentă cu volutele unite de oblice, cu referinţe la aspecte de la începutul culturii Cucuteni), ca şi decorul excizat, incizat şi chiar în relief, trădînd uneori moşteniri arhaizante din cultura Boian. Plastica relativ rară, constă mai ales din figurine feminine „în cruceunele cu loburile perforate specifice, altele de tipul cu fustă largă şi lungă, cu decor geometric incizat, stilizare a costumului, precum şi o pintaderă. Se mai cunosc şi două podoabe din lamă de colţ de mistreţ. # In sat, un mormînt de înhumaţie, aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, cu ceramică specifică acesteia. M.I.R.S.R.; M.B.
BIBL.: E. Comşa, Boian, p. 32, 82, 100—101, 126.	l.r.
Aldeşti (sat desfiinţat, înglobat la satul Cîrligi, com. Fi li peşti, jud. Bacău); săp. I. Antonescu, Eug. Antonescu, V. Căpitanu, V. Ursache —
1960—1962. Aşezare precucuteniană cu ceramică şi plastică tipice pentru această cultură: fragmente dintr-un vas antropomorf şi dintr-o măsuţă de cult. M.I.B.
BIBL.: S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni, p. 151.
r.f.
Alexandria (oraş, jud. Teleorman); săp. C. Preda
—	1957—58. # In marginea oraşului, aşezare dacică timpurie (sec. 5 î.e.n.) de bordeie, de tip „cîmpulung". Caracteristică, coexistenţa ceramicii grosolane modelate cu mîna (vase mari de provizii, străchini, cupe) şi a celei fine, de pastă neagră, modelată pe roată (vase bitronconice, cupe cu două toarte), toate asemănătoare cu cele contemporane de la S de Dunăre, împreună cu piese de bronz (fibule de tip Glasinac). Acest inventar mobil ilustrează dezvoltarea culturii dacice din a doua epocă a fierului, pe baze locale, în contact cu cultura tracică sincronă, precum şi pătrunderea roţii olarului prin intermediul tracilor, din Grecia în Dacia. O A fost surprinsă la A. şi o aşezare de bordeie, de tip „cîmpulung“, din sec. 3—4 e.n., aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov. în interiorul bordeielor s-au descoperit vetre şi
Aldeni. Model-miniatură de locuinţă neolitică
so
ALTA
Altar votiv mithraic (Apulum)
Altar votiv cu Cavalerul trac (Histria)
Altar loricat (Capidava)
un cuptor de pîine rectangular. Ceramică specifică acestei culturi. M.I.R.S.R.; M.T.A.
BIBL.: C. Preda, Dacia, III; idem, MCA, VIL
h.d.
Alexandru Odobescu (sat, com. Nicolae Bălcescu, jud. Ialomiţa); săp. B. Mitrea şi N. Anghelescu — 1963, 1965. în hotarul satului, necropolă birituată plană, de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov. Inventare funerare cuprinzînd: ceramică cenuşie fină, ceramică zgrunţuroasă, pahare de sticlă, catarame ovale de bronz, fibule din bronz cu piciorul întors pe dedesubt şi cu semidisc, din argint, piepteni de os semicirculari şi în formă de clopot. M.I.C. BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele. r.f.
altar, element de cult, luînd adesea forma unui monument de arhitectură sau de jsculptură, legat de săvîrşirea unor ritualuri. Cele mai vechi tipuri de a. sînt măsuţele de cult neolitice: modelate din lut, cu trei sau patru picioare, avînd elemente de decor geometric incizat sau modelat pe laturi' şi, uneori, purtînd pe tăblie un recipient (ex. Gomea, M.J.C.S.; Parţa, M.B.T.). în cetăţile greceşti şi în provinciile romane are forma unui masiv paralelipipedic de zidărie de piatră, îngrijit lucrat, sau a unui bloc monolit de piatră — calcar, gresie, marmură — cu decor caracteristic. Se disting trei tipuri de a.: 1. A. de jertfă, din care ne sînt cunoscute cîteva exemplare la Histria, în jurul templului lui Zeus Polieus. Trei dintre ele au forma unor masive simple, paralelipipedice, construite în opus quadratum din blocuri de calcar cochilifer şi datează din epoca elenistică. Al patrulea, dedicat chiar divinităţii patronînd templul, construit din gresie calcaroasă şi de dimensiuni mult mai mari, era decorat cu un tor, probabil la jumătatea înălţimii. In faţa acestuia s-a descoperit şi blocul prevăzut cu o verigă de fier, de care erau legate victimele. Este datat în sec. 4 î.e.n. Resturile unui a. de jertfă din epoca romană (sec. 2 e.n.) se păstrează în centrul curţii mari a Palatului Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. 2. A. votiv, se prezintă sub forma unei construcţii sau unui bloc monolitic, paralelipipedic, de dimensiuni variate, comportînd la bază şi la partea superioară profile mai mult sau
mai puţin proeminente şi, adesea, un coronamenl fie în formă de volute, fie în formă de acoperiş cu pseudoacrotere. Uneori, deasupra a. votiv era fixată statuia unei divinităţi. Pe faţa principală a a. votiv era gravată inscripţia dedicatorie, iar pe cele laterale erau reprezentate în relief simboluri, cel mai adesea patera şi oenochoea, instrumentele rituale ale libaţiei. Astfel de a. sînt cunoscute de la Histria, Tomis, Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Un ex. de a. votiv construit a fost descoperit în principia castrului de la Tibiscum (M.B.T.), Avea forma unui masiv paralelipipedic de opus caementicium, placat cu lespezi mari de calcar cristalin, din care nu s-au păstrat decît cele laterale, avînd pe muchiile înguste, care flancau inscripţia dedicatorie pierdută, imaginea în relief a unui vultur înscris într-o ansă, cu o ghirlandă în cioc. O variantă a a. votiv este cel loricat, adică terminat la bază cu imbricaţii ca o pterigoma; acesta se întîlneşte în aşezările cu caracter militar (ex. Capidava, M. Cap.): 3. A. funerar, comportă pe terit. României mai multe variante :* varianta construită este cel mai bine ilustrată de a. funerar de la Adamclif^j Construcţia paralelipipedică cu acoperiş în doua
Altar funerar roman (Drobeta)
ape (?) avea pereţii exteriori placaţi cu marmură în lespezi, pe care erau gravate numele celor în-mormîntaţi; la colţuri, lezene canelate terminate cu pseudocapiţele corintice. Din acelaşi tip trebuie să fi făcut parte o serie întreagă de construcţii cu pereţii împodobiţi cu basoreliefuri sau cu medalioane funerare, acestea din urmă găsite izolat, în număr mare. Mai răspîndite sînt a. funerare de tip Ianus Quadrifrons („zeul Ianus cu patru feţe“), paralelipipedice, adesea încununate de un bloc piramidal, de forma unui acoperiş în patru ape. Pereţii blocului paralelipipedic al a. funerar sînt, cel mai adesea, bogat decoraţi pe trei (mai rar patru) feţe cu reliefuri, reprezentînd portretele celor decedaţi sau simboluri funerare. Asemenea a. sînt răspîndite în zona oraşelor Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Porolissum, unde primesc o bază decorată cu simboluri figurate în schemă heraldică, comportînd de obicei doi lei adosaţi sau acostaţi, precum şi în S Olteniei. Un alt tip de a. funerare este cel în formă de pseudoediculă, paralelipipedic, cu fronton şi pseudoacrotere lucrate împreună, decorat sumar cu simboluri simple şi purtînd inscripţia funerară pe una din feţe, deseori flancată de colonete (ex.: Drobeta, Sucidava, Romula, Ulmetum, în M.P.F., M.I.R.S.R., M.A.C.). Cele mai simple sîni a. cu coarne sau volute: au soclul profilat, corpul paralelipipedic cu inscripţia pe una din feţe şi coronamentul cu două acrotere hipertrofiate — coarnele — , sau prelucrate în volute legate de un
Amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Friză cu amazonomahia (Tomis)
balustru; uneori, aceste a. erau suprapuse de un element plastic (Napoca, Gherla, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în M.T.Tr.C.), v. şi monumente funerare. In perioada în care se răspîndeşte creştinismul ca religie oficială a Imperiului roman, locul a. propriu-zise este luat de mesele liturgice, mensae, patrulatere, cu marginea polilobată, adesea de marmură, cum este aceea fragmentară descoperită la Histria. M.H.
BIBL.: Em. Condurachi şi colab., MCA IX.; MCA, IX; RR, pass; Gr. Florescu, MFDS, p. 106—118.	“	r.f.
alveolă, element de decor ceramic, constînd dintr-o adîncitură rotundă de dimensiuni relativ mari în pasta vasului. A. se întîlnesc dispuse fie în grupuri regulat distribuite pe suprafata vasului, fie în şiruri orizontale, fie pe brîurile alveolare. Sînt cunoscute încă din neolitic şi continuă să fie folosite pe ceramica de uz curent aproape fără întrerupere, pînă în vremea dacilor (sec. 2 e.n.). In evul mediu, motivul decorativ al a. şi al brîului alveolar revine în repertoriul clarilor români, încă din sec. 9.	r.f.
amazonomahia (gr. amazoné „amazoană" + mahia „luptă4*), motiv greco-roman, reprezentînd lupta dintre greci şi amazoane — popor legendar de femei războinice. In ţara noastră, tema este ilustrată de o friză în basorelief de monument mic, probabil funerar, provenind de la Tomis (M.A.C.), realizată într-un stil provincial, caracterizat de mişcări ţepene şi figuri masive. Această friză pare să fie o prelucrare a unui model derivat din celebra friză a a. de la templul din Magnesia (Grecia). Altă a. este reprezentată pe amfora de la Conţeşti. In ciuda diferenţei de epocă şi stil, în desfăşurarea celor două monumente se reîntîlnesc unele motive iconografice, plastice şi chiar decorative, care trimit nu numai la acelaşi prototip, dar şi la un probabil circuit de caiete de modele comun.	r.f.
Amărăştii de Jos (sat, com., jud. Dolj), înt. — f.d. In punctele Obîrşia, Buciniş, Pisc: resturi de aşezări din perioada comunei primitive şi din epoca dacică, precum şi urmele unei mari aşezări cu caracter urban din epoca stăpînirii romane; descop. mărunte şi o statuetă fragmentară a lui Iupiter Dolihenus. M.O.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 337.	l.r.şi	r.f.
amfiteatru (gr. amphi „dublu"+ theatron „teatru“), edificiu public tipic roman, destinat spectacolelor de masă (lupte de gladiatori, vînători, lupte cu
animale sălbatice, spectacole alegorice). Este constituit dintr-o arenă elipsoidală, înconjurată de tribune cu gradene. Masivul tribunelor este de obicei străbătut de două ganguri de acces la arenă şi de mai multe scări şi culoare de acces la gradene. In România se cunosc pînă acum trei a.: unul, cu incinta arenei şi infrastructurile tribunelor (cavea) din zidărie de opus incertum, cu paramentii la origine tencuiti, cu arena de nisip avînd în centru un mic bazin şi cu gradenele de lemn, cu excepţia primelor rînduri de marmură, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa; altul, la care numai incinta arenei era de opus quadratum, arena însăşi fiind din pămînt bătut, iar tribunele — care nu s-au mai păstrat — , de lemn, la Micia; al treilea, numai identificat, la Porolissum. Este probabil însă că şi alte oraşe din Dacia romană sau din Dobrogea’ au avut a.	r.f.
Amfitrite, în mitologia greco-romană, divinitate feminină a mării, paredră a lui Neptun. Este înfăţişată împreună cu aceasta, în cadrul obişnuitului motiv al cortegiului divinităţilor mării, pe o friză de monument funerar (?) de la Apulum (M.A.I.), sculptată în basorelief într-un stil provincial roman, cu o compoziţie stîngace, tratare a anatomiei naivă şi drapaj convenţional. r.f.
amforă (gr. amphoros „cu două toarte“), vas mare destinat transportului şi păstrării lichidelor şi grînelor, caracterizat prin pîntecele bombat, conic, sau cilindric, fundul ascuţit sau rotunjit, gîtul relativ îngust şi două toarte simetrice. Este un tip ceramic specific greco-roman. Prin extensie, termenul de a. se utilizează pentru tipuri ceramice aparţinînd altor ansambluri istorice sau arheologice, apropiate ca formă de a. greco-romane. In afara unor vase neolitice, în primul rînd ale culturii Cucuteni, sau din epoca bronzului aparţi-nînd culturilor amforelor sferice şi Sărata Mon-teoru — , cele mai vechi a. cunoscute sînt cele greceşti arhaice de la templul lui Apolo din Histria (M.I.R.S.R.). Pe terit. României se întîl-neşte o mare varietate de tipuri de a. greceşti arhaice, cu pîntece conic şi „piciorelenistice, cu pîntece conic şi pereţii arcuiţi; romane timpurii, cilindrice, largi, cu fundul rotunjit; romane tîrzii, oviforme, cilindrice înguste cu fund ascuţit şi pereţi canelaji, sferice cu decor de striuri, ovale
Amforă sferică (Valea Lupului)
Amfore greceşti şi romane (Histria şi Tomis)
cu decor de coaste, a. mici (amforete) ovoidale cu caneluri orizontale; bizantine timpurii, de import şi din producţia locală, cu silueta gîtuită, de viespe. Ele sînt mai frecvente în aşezările greceşti şi romane din Dobrogea, în cele romane din Oltenia şi, mai rare, în cele romane din Transilvania; a. apar de asemenea în aşezările geto-dace, precum şi în cele ale dacilor liberi. In sec. 7 e.n., atît producţia cît şi importul de a. încetează, odată cu întreruperea legăturilor directe cu Infperiul bizantin, iar în sec. 10—11, cînd se reiau aceste legături, a. se reîntîlnesc mai ales în aşezările din Dobrogea, şi anume tipul „bombă4* şi tipul „cu toarte supraînălţate44. A. sferică, tip ceramic caracteristic pentru începutul epocii bronzului. Se prezintă ca un vas mare, sferic, cu două toarte mari pe umăr şi cu decor dispus radiar, tot pe umăr, realizat prin imprimarea unui şnur răsucit, sau prin incizii mici paralele.
r.f. şi I.r.
amforelor sferice, cultura cultură materială din perioada de trecere la epoca bronzului, contemporană cu culturile Coţofeni şi Horodiştea^ Folteşti. Aria ei de răspîndire cuprinde zona de N a Moldovei, pînă spre cursul mijlociu al Bistriţei, cu descop. caracteristice la Piatra Neamţ şi Dol-heştii Mari. Are un caracter accentuat pastoral, agricultura fiind o ocupaţie secundară. Este caracterizată, în afara tipului ceramic cu acelaşi nume, de o dezvoltată producţie de obicei de os, îndeosebi podoabe (aplice, brăţări, catarame), cu interesaftt decor liniar geometric gravat, organizat la registre.	I.r.
Friză cu amoraşi la vînătoare (Tomis) ^	^
amforoidion, vas mic în formă de amforă, dar cu fundul plat. A. tipice se întîlnesc în staţiunile din sec. 9 (Celei, Bucov, Basarabi).	r.f.
Amon v. Iupiter Amor v. amoraşi
amoraşi (lat. Amores), divinităţi din cortegiul Venerei patronînd dragostea fizică. Sînt reprezentaţi sub aspectul unor copii goi şi grăsuţi, cu aripioare. în această ipostază sînt reprezentaţi:
a)	Eros, înfăţişat în două reliefuri din epoca elenistică (Histria, M.I.R.S.R.), în ipostazele de copil şi de adolescent. Asimilat în vreme romană cu Amor, numit şi Cupidon; acesta apare în mai multe reliefuri ajurate din zona Ulpiei Traiana Sarmizegetusa (M.S.), din alte localităţi antice (ex. Drobeta, M.P.F.), pe cîteva reliefuri de la Histria (M.I.R.S.R.) şi de origine necunoscută din M.I.R.S.R., precum şi pe friza cu cupidoni la vînătoare de la Callatis (M.A.C.), pe pseudo-poarta de hipogeu de la Tomis (M.I.R.S.R.) şi pe un tipar de terra sigillata reprezentînd o ba-canală de cupidoni, de la Capidava (M. Cap.);
b)	Hipnos (Hypnos), geniul somnului, reprezentat
ca un a. adormit, apare uneori pe monumentele funerare din Dacia, între altele pe cîteva stele bogat decorate de la Apulum (M.A.I.); c) Tanatos (Thanătos), geniul morţii, reprezentat cu un a., fie sprijinit de o faclă sau flacără îndreptată în jos — simbol al vieţii care se stinge —, fie adormit, cu facla lîngă el. De cele mai multe ori este o figură secundară, cu sens simbolic, în compoziţiile sincretistice care împodobesc monumente funerare — stele, sarcofage, altare — din Dacia şi Sciţia Mică (ex.: Apulum, M.A.I.; Capidava, M.I.R.S.R.); d) în aceeaşi ipostază de copii goi şi cu aripioare sînt reprezentate şi diferite alte tipuri de genii, divinităţi locale de importantă secundară, identificaţi fie prin atribute, fie datorită unor inscripţii.	r.f.
Ampelum (Ampeium) v. Zlatna Amutrium v. Botoşeşti-Paia
anathyrosis (cuv. gr.), falţul care mărgineşte faţa exterioară a blocurilor de piatră dintr-un parament în opus quadratum. Cel mai tipic ex. de a. se întîl-neşte la blocurile simple de parament de la Monumentul triumfal Tropaeum Traiani.	r.f.
Andrieşeni (sat, com., jud. Iaşi); săp. A. Florescu
—	1956 şi 1957.
#	în centrul satului, aşezare de tip Precucuteni, în care au fost identificate trei locuinţe de suprafaţă fără platformă; ceramică şi plastică tipice Precucuteni; pe plastică apare decorul incizat. % Aşezare de tip cenuşar (cultura Noua). M.I.M. BIBL.: A.C. Florescu, MCA, V şi VI.	r.f.
angobă, înveliş de argilă opacă, de obicei colorat diferit de suport, care acoperă vasul ceramic după ce acesta s-a uscat, prin înmuiere într-o suspensie de pulbere fină de argilă dizolvată în apă. A. a fost utilizată încă din neolitic — în cultura Criş serveşte ca strat impermeabilizant: roşie, suport pentru pictură, sau_ alburie, material pentru decorul cu barbotină. în neoliticul mijlociu a., lustruită brun sau negru, constituie cel mai curent mod de finisare a suprafeţei exterioare a vaselor, iar în cel superior a. foloseşte curent drept fond pentru pictură. întrebuinţarea a. este generalizată în toate perioadele ulterioare şi, adesea, chiar ceramica grosolană din pastă poroasă — ca de ex. cea dacică sau cea specifică culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov — primeşte o a. care dă o acoperire mai fină şi impermeabilizantă suprafeţelor. în perioada de început a feudalismului, ceramica glazurată are adesea, sub stratul de smalţ translucid, un strat de angobă colorată, folosind la decorarea ei prin zgîriere (tehnica sgraffito). f j
Angustia v. Breţcu
antablament, subansamblu constituit din elementele purtate ale unui ordin — arhitravă, friză, cornişă. Pe terit. României sînt cunoscute a. monolite (cu cele trei sau două elemente componente tăiate în	acelaşi	bloc de	piatră)	de la
Histria, provenind de la mici monumente funerare elenistice şi romane (M.H., M.A.C.) şi de la Tomis, provenind de la	edificii	publice	romane	(M.I.R.S.R., MAC).	r.f.
ante (lat. antae	„pilaştri	încadrînd intrarea”),
prelungirile zidurilor care, împreună cu acela al intrării şi cu coloanele frontale, definesc pronaosul — dar şi opistodomul — unui edificiu în formă de templu. în mod corespunzător, edificiul este caracterizat in antis. In antis era probabil templul lui Zeus Polieus de la Histria. Tot aşa poate fi caracterizată şi ediculă Dublei Nemesis
din „tezaurul de sculpturi” de la Tomis. r f
r.i.
antefixă (lat. pl. antefixa), element de arhitectură romană, de la acoperiş, comportînd un olan
Antefixe romane (Potaissa)
înfundat la unul dintre capetet&o$Uei| cu marginea superioară arcuită, purtînd o imagine proso-pomorfă în relief — Jupiter, Gorgona, Satir, Amazoană ş.a. A. servea drept piesă de capăt şirului de olane aşezate peste rostul dintre două şiruri de ţigle. Ex.; a. de la Apulum (M.A.I.), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca (M.I.Tr.C.), Potaissa (M.I.T.), la care stilizarea trăsăturilor le dau un aspect accentuat decorativ, uneori chiar caricatural.	r.f.
antropomorf (gr. anthropos „om” + morphe „formă”), termen folosit pentru a desemna diferite reprezentări plastice de forma corpului sau figurii umane. Pe terit. României, reprezentările a. sînt cunoscute încă din cele mai vechi faze ale n e o 1 i-t i c u 1 ii i , cînd, în afara capetelor de tip Le-penski Vir, de la Cuina Turcului şi Gura Baciului, domină mai ales figurinele feminine. Fără a putea preciza dacă erau folosite ca idoli, reprezentări votive ale oficianţilor sau credincioşilor, ori ca instrumente magice — eventual amulete — sau rituale, redarea specifică a atributelor sexuale şi a trăsăturilor esenţiale ale chipului uman este pusă în legătură cu credinţele magico-religioase în fecunditate şi cu practicile rituale generate de acestea. Intre reprezentările a. neolitice, fie izolate, fie grupuri, se disting: imagini şi grupuri plastice de teracotă, figurine de teracotă, os, foaie de aur sau aramă, elemente de decor plastic aplicat sau pictat pe ceramică, vase plastice. Se întîlnesc astfel, în culturile Criş — figurine şi aplicaţii plastice pe vase; Hamangia—figurine; Vinca-Turdaş — figurine, aplicaţii plastice pe ceramică, vase plastice; Boian—figurine; Vădas-tra—figurine; Gumelniţa — reprezentări plastice, figurine, vase plastice; Cucuteni — reprezentări şi grupuri plastice, figurine, aplicaţii plastice, figuri pictate pe ceramică, vase plastice; Sălcuţa — figurine; Petreşti — figurine; Tisa — figurine. Cele mai importante exemplare: M.I.R.S.R., M.I.M., M.A.P.N. Majoritatea reprezentărilor sînt decorate prin incizare, excizare sau pictare, conform specificului culturii, cu motive geometrice asemănătoare cu cele ale decorului ceramic şi care nu pot fi puse decît uneori în legătură directă cu amănunte caracteristice de anatomie, costum, tatuaj ş.a. In epoca bronzului, reprezentările a. sînt mult mai rare. Ele le continuă pe cele din neolitic, în măsura în care figurile feminine încă predomină, dar se diferenţiază de acestea prin faptul că elementele de modelaj şi decor, mai precis stilizate, pot fi raportate cu certitudine la amănunte de anatomie, costum şi podoabă. Se disting trei categorii: statuia menhir de la Hamangia (M.A.C.) din aria culturii Cernavodă — etapa de trecere de la neolitic la bronz —; figurinele feminine cu rochie în formă de clopot din S Olteniei, aria culturii Gîrla Mare (M.I.R.S.R., M.O.C., M.P.F.); figurinele plate cu cap mobil — de tip tessalian ’— din aria culturii Otomani (M.T.C.). Epoca fierului marchează o schimbare fundamentală, atît prin înlocuirea reprezentării feminine, ca element predominant, cu aceea a eroului, luptător, vînător sau sacrificator (preot) concretizată în statui-menhiri cunoscute în Dobrogea — Sibioara (M.A.C.), Stupina (M.I.R.S.R.) — şi în centrul Transilvaniei—Baia
de Criş (M.D.), Gherla (MJ.Gli.) cît şi prin decorul a. al armelor de paradi trtc^étice 4tn
tezaurele descoperite îri spaţiul extfţcarpatic (M.I.R.S.R.). I n a r t a dac i l o r, reprezentările a. sînt extrem de rare. In afara éfigiilor de pe garniturile de bronz apuliene de import, ele se reduc la efigiile monetare adesea excesiv schematizate, la două efigii ale zeiţei Bendis — una în bronz de la Piatra Roşţe (M.I.' R.S.R.) şi cealaltă în teracotă, de la Costesti (M.I.Tr.C.) —, la cele cîteva fibule a. de la Herăstrău, Coada Malului, Bălăneşti (M.I.’R,S.R.), la medalionul cu cap de gorgonă, grosolan stilizat, de la Popeşti (M.I.R.S.R.) şi la un medalion eu eroul cavaler de la Surcea (M.I.R.S.R), toate realizate prin ciocănire au repoussé în foaie de argint. Rămîne izolată reprezentarea schematizată, în relief plat, a trei dansatoare cu ramuri în mîini, de pe un fragment de imitaţie de bol megarian de% la Popeşti (M.I.M.B.). în paralel, în arta cetăţilor greceşti de pe malul Mării Negre, reprezentările a. ocupă locul predominant, care le este specific în cadrul artei clasice. Chiar dacă modestia realizărilor artei provinciale greceşti din cetăţile pontice nu a permis apariţia unor manifestări majore, avem informaţii şi chiar mărturii directe că antropomorfismul a foşt prezent atît în sculptură — statuară, frize dé monumente mici, stele funerare—cît, mai ales, în ceramica pictată de import, aparţinînd stilurilor arhaice şi clasice greceşti şi în coroplastică, un atelier de figurine de teracotă fiinţînd chiar la Callatis. Arta romană în Dacia şi Sciţia Mică este caracterizată de generalizarea antropomorfismului, care se manifestă în toate genurile; sculptură — statuar şi relief; pictură murală şi mozaic; plastică mică în bronz şi teracotă; arte decorative şi aplicate — bronzuri, feronerie, ceramică, gliptică ş.a. Astfel de reprezentări nu au avut niciodată un rol strict decorativ. Figurile umane au putut fi imagini de cult, portrete oficiale sau private (funerare), figuri simbolice, elemente ale unor compoziţii religioase, istorice, simbolice sau funerare, dar niciodată simple ornamente. După epoca romană, reprezentările a. de-’ vin extrem de rare. în Dobrogea, sub influenţa aniconismului creştin primitiv, ele nu depăşesc mijlocul sec. 4e.n.,*iar în restul terit. României: < nu apar decît pe unele piese de orfevrărie de tradiţie clasică sau orientală ca patera de la Pietroasa, cănile de la Apahida (M.I.R.S.R.) şi de la Tăuteu (M.Ţ.C.), amfora de la Conţeşti şi ulcioarele de la Sînnicolau Mare, făcînd parte din tezaure aparţinînd popoarelor migratoare. La începutul feudalismului, reprezentarea a. reapare, ca decor în relief cu caracter religios, pe obiecte . de cult creştin — cruci-relicvar — realizate în ţj|£-tal. Un monument deosebit îl constituie anşjiiift- j blul rupestru de la Basarabi, unde s-au descoperit serii întregi de gravuri a., schematic^, cu caracter creştin, decorînd pereţii micilor sanctuare scobite în cretă.	r.f.
Apa (sat, com., jud. Satu Mare); descop. înt. r-1939. Depozit de arme de bronz de tipuri frecvente în bronzul tracic din zona carpato-balcanică şi aparţinînd culturii Otomani, din a doua etapă a epocii bronzului. Este compus din două spade/
Depozitul de la Apa Topor şi apărătoare de braţ din bronz
Spadă de bronz
trei topoare de luptă şi o apărătoare de braţ — brăţară spiralată —. Cele două spade şi două din topoarele de luptă cu disc şi spin sînt bogat gravate cu motive spiralice şi meandrice. Motivele se grupează în ansambluri dispuse tectonic şi simetric pe ceafa, pe tăişul şi muchiile topoarelor precum şi pe lama spadei, încadrînd simetric nervura mediană. Aceste compoziţii decorative au valoare simbolică, legată de mitul solar, constituind probabil imagini-semne ale soarelui şi ale marii ape pe care acesta se credea că pluteşte în cursul călătoriei sale nocturne. Decorul, fin realizat, atestă gradul înalt de măiestrie la care ajunseseră meşterii epocii bronzului. M.I.R.S.R. BIBL.: D. Popescu, Dacia, VII—VIII; M. Rusu, Dacia NS, VII; M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozite, p. 39.	I.r.
Apahida (sat, com., jud. Cluj); săp. I. Kovács — 1900; descop. înt.— 1899, 1968. £ Pe păşunea „Rîtul Satului", necropolă birituală celtică, din $ec. 3—2 î.e.n., în care predomină incineraţia; inventare funerare constînd mai ales din ceramică cenuşie, modelată pe roată şi cu forme specific celtice (La Téne C) precum şi cu unele forme dacice; obiecte de metal, între care se cuvine să fie amintite: un coif de bronz poleit cu foiţă de aur, brăţări cu semiove, un umbo de scut. # Pe terasa stîngă a Someşului Mic, în sat, necropolă de înhumaţie creştină de tip Sîntana de Mureş, ger-
Apahida. Inventarul unui mormtnt celtic
manică (gepidă sau ostrogotă), din sec. 5—6 e.n. De aici provin, în afara unui vas milhraic cu decor de şerpi în relief, două tezaure. A.I, cuprinzînd garnituri de costum — fibulă cu capete de ceapă, cu placa bogat decorată en creux; catarame; pandantive cu clopoţei şi lănţişoare, poate de la o diademă sau de la cercei; aplice şi podoabe — inele din aur cruciforme cu grenate în cloisonné, de stil geometric policrom; două oenochoe de argint cu scene bahice, de stil clasic greco-roman tradiţional, în relief ciocănit; garnitura din foaie de aur a unui mare pahar de sticlă; un inel cu inscripţie gravată punctat (Omharus), precedată de o cruce. Ansamblul constituie o tipică garnitură de podoabe şi vase de ceremonie, aşa cum erau dăruite şefilor migratori avînd calitate de foederatil, de către împăraţii bizantini. A.II este şi mai bogat. In afara garniturilor de costum şi podoabelor din aur cu grenate, lucrate în cloisonné în acelaşi stil geometric policrom, trebuie amintite un capac de pungă de aur cu grenate, zăbale cu psalii tubulare aurite, un vîrf de lance cu dulie godronată şi aurită, un pahar de sticlă tăiată faţetat, cu garnitură de aur pe buză, marcînd locul pe unde se bea, două aplice în formă de vultur, aplice-rozetă. (v. şi Tarcea.) M.I.Tr.C.; M.I.T.; M.I.R.S.R.
BIBL.: I. Kovács, Dolgozatok (Cluj), 11/1911;
I.H. Crişan, AMN, VIII; K. Horedt, AMN, IX; Trésors, nr. 372—373 şi 388—391.	r.f.
apareiaj, ordonarea unei zidării în asize orizontale, spre deosebire de turnare care nu comportă nici un fel de ordine a pietrelor în zid. în arce şi bolţi (Histria, Capidava, Tropaeum Traiani) asizele pot fi oblice şi chiar verticale. r.f.
apă. Figurarea acestui element al naturii este foarte veche, în măsura în care diferitele sisteme decorative neolitice au o semnificaţie simbolică. Astfel, în acord cu figurarea simbolică a a. — principiu al rodniciei — în alte culturi antice, se poate pune întrebarea dacă nu cumva zonele acoperite cu registre orizontale de „paranteze” din care rezultă linii ondulate verticale, specifice culturii Gumelniţa, nu reprezintă tocmai o astfel de imagine. Mai sigură este, odată cu epoca bronzului, reprezentarea simbolică a a. integrată în simbolistica solară specifică vremii — poate mediul în care are loc călătoria cotidiană a soarelui — pe piese de bronz (toporul de la Someşeni, sabia de la Apa) sau de ceramică (pe unele ceşti din cultura Tei), sub forma fasciculului de linii paralele ondulate, uneori terminat cu volute. Apariţia, în aceeaşi vreme, a motivului păsărilor de a. — care trag vehiculul soarelui — confirmă această interpretare. Este posibil ca aceeaşi semnificaţie de figurare a a. să o fi avut şi motivul „ghirlandelor”, curent în decorul ceramicii de tip Monteoru, dar si al centurilor de bronz (Guşteriţa, M.Br.S.; Aiud, M.Ai.). Din perioada de sfîrşit a epocii bronzului, sau începutul primei epoci a fierului, datează primele care cu vase rituale, decorate cu protome de păsări de a., cum sînt cele de la Orăştie (aflat la Viena) şi Bujoru, imagini ale a. vieţii — a. simbol al rodniciei, participînd la un străvechi mit naturist
—	şi nu care solare, pentru că lipseşte orice fel de
Aplice plate de argint, cu reprezentarea luptei dintre animale (tezaurul traco-getic de la Craiova)
imagine sau simbol solar, cu excepţia a însăşi sintaxei radiale a motivului central. In cadrul tezaurelor traco-getic e, a. este reprezentată atît sub forme directe, cît şi sub formă de elemente corelate, toate însă cu caracter simbolic. Ca forme directe trebuie amintite imbricaţiile în formă de solzi, orientate în jos, aşa cum apar pe cnemida femeie, pe coif şi pe paharul nr. 1 de la Agighiol. Este semnificativ faptul că zona de imbricaţii de pe acesta din urmă este mărginită sus de o linie ondulată cu volute. Tot simbol al a. trebuie să fi fost şi banda ondulată umplută cu cerculeţe ponsonate şi la care fiecare meandru poartă un cap de pasăre de pradă, care apare pe cele două pahare de la Agighiol şi pe cel de la Porţile de Fier. în sfîrşit, pe coiful de la Poiana Coţofeneşti, linia ondulată cu volute care desparte viziera, obrăzarele şi apărătoarele de ceafă de calotă, precum şi aceea care desparte în două registre orizontale apărătoarea de ceafă, sînt tot" o figurare simbolică a a. Tot de simbolul a. se leagă şi alte imagini cum ar fi păsările de a. de pe cnemidele de la Agighiol, pasărea de pradă cu peştele în cioc de pe paharul de la Agighiol şi de pe cel de la Porţile de Fier, scenele de libaţie de pe coiful de la Băiceni, cnemida (femeie) de la Agighiol şi ritonul de la Poroina. In argintăria dacică, figurarea a. este mai degrabă rară: unda etruscă de pe cîteva cupe de la Sîncrăieni, o linie ondulată cu volute pe o ţintă de fier de la Sarmizegetusa Regia. In epoca romană, figurarea a. ca mediu natural — pînă acum inexistentă — este rară, condiţionată de conţinutul narativ al unor scene istoriate cum sînt cele de pe Columna lui Traian, unde apare ca un registru de linii ondulate paralele, uneori cu volute compacte sugerînd valurile. In schimb, a. vieţii este figurată simbolic sub forma vasului din care ies vrejuri de iederă sau de viţă de vie pe stele funerare din Scijia Mică (ex.: stela lui Attas Possei de la Ulmetum, M.H.), sau a vasului flancat de doi păuni (timpanul unui altar în formă de ediculă de la Brucla, M.I.Tr.C.). Este posibil ca vasele cu toarte zoomorfe din tezaurele germanice, cum ar fi amfora de la Conţeşti şi cupele poligonale de la Pietroasa să fie raportate tot la arhetipul a.
vieţii, dar nu e sigur că în perioada în care au fost realizate ele mai păstrau această semnificaţie.
r.f.
apeduct, construcţie subterană sau aeriană pentru adus apa potabilă în localităţi, de la izvoarele situate în afara acestora. A. sînt constituite fié din tuburi de piatră sau teracotă care se îmbucă cu mufe, de obicei îngropate, fie din ulucuri din zidărie continuă, suspendate pe arcade sprijinite pe stîlpi (în care caz sînt, de obicei, de secţiune semicirculară), sau îngropate şi turnate în sol (în care caz sînt de secţiune circulară). Din, primul tip sînt cunoscute a. la Histria, Tropaeum Traiani, Fîntînele; din al doilea tip, subterane, tot la Histria, Tropaeum Traiani, iar aeriene pe valea Nerei, în Banat. Toate aceste a. datează din epoca romană. In perioada statului dac ne este cunoscut un a. de zid, îngropat la Sarmizegetusa Regia.
BIBL.: V. Canarache, SCIV, II; C. şi H. Daicoviciu, Sarmizegetusa, p. 30,; S. Ştefan, BMl, XLI, 3.	r.f.
Apis, divinitate egipteană, încarnată înti^un taur sfînt. Pe terit. României, unde cultul lui A. a fost probabil adus de colonişti orientali, s-au descoperit la Apulum altare votive, datînd din vremea romană, dedicate lui A. (M.A.I.). Pe unul
Aplice de harnaşament romane din bronz^(Transilvania, M.I.Tr.C.)
APLÍC A
dintre ele,este reprezentată în relief efigia zeului, sub forma unui bucraniu de tip clasic greco-roman, scheînati -art,	r.f.
aplică, ornament de metal (bronz, argint, aur etc.) sau os, aplicat pe veşminte, vase, mobilier, pereţi, piese de hamaşament ş.a. A. au forme (rozete, cruci, pelta) şi dimensiuni extrem de diverse. Descop. arheologice de pe terit. României au furnizat un mare număr de a. din perioade diferite, începînd cu neoliticul şi terminînd cu evul mediu. Este posibil ca, încă din neolitic, unele figurine en violon de aramă, sau de aur (cele de la Moigrad, M.I.R.S.R.), să fi fost folosite, dacă judecăm după dispozitivele de prindere cu care sînt prevăzute, drept a., fără să putem însă preciza modul în care se întrebuinţau. La sfîrşitul epocii, apar şi a. de os cu decor linear gravat, specifice pentru cultura Horodiştea-Folteşti. Din epoca bronzului sînt cunoscute două tipuri de a.: cele de bronz ajurate, circulare, cu motive cruciforme, în formă de pelta (de la Uioara şi Şpălnaca, M.I.Tr.C.) şi falerele de aur cu decor ciocănit au repoussé cu motive simbolice solare (de la Ostrovu Mare, M.I.R.S.R.). Aceste a. erau probabil prinse pe veşminte, cum pare să o indice asemănarea lor cu unele motive din decorul figurinelor cu rochie clopot din cultura Gîrla Mare. Ele continuă să fie produse şi folosite şi la începutul epocii fierului, deşi, în perioada de trecere de la epoca bronzului la prima epocă a fierului, reapar a. de os cu decor linear gravat, caracteristice pentru cultura Noua. In a doua jumătate a primei epoci a fierului, apar a. cu decor figurat, de tip traco-getic şi scitic. Primele sînt în general realizate din metal preţios, prin ştan-ţare, gravare şi ciocănire au repoussé, precum şi prin turnare şi comportă patru serii: rozetele zoomorfe ajurate, cu trei sau patru braţe, terminate în protomă de animal — cal sau grifon —
Îex.: cele din tezaurele de la Craiova, Agighiol, >eretu şi Băiceni); plăcile zoomorfe reprezentînd, prin decupajul lor şi detaliile interioare gravate sau au repoussé, fie un animal (grifon, leu), fie lupta dintre două animale, grifon şi leu, grifon şi cerb (de ex.: piesele din tezaurele de la Agighiol şi Craiova), fruntariile constituite dintr-o protomă de animal (leu, grifon) în ronde-bosse, realizată prin turnare, fixată la bază pe o placă cu decor gravat, reproducînd schematic genele unui ochi apotropaic (Agighiol, Craiova, Peretu); în sfîrşit, bucraniile turnate, cu motiv solar gravat în frunte (ex.: cele din tezaurul de la Craiova). Toate aceste a. par să fi fost folosite ca podoabe de harnaşa-ment, aşa cum indică descop. unora dintre ele, în asociaţie cu schelete decal, în mormintele de la Agighiol şi Peretu. A. scitice cruciforme şi cu protome, turnate în bronz, cum este aceea de la Armăşoaia, sînt foarte rare. In arta dacilor este cunoscută seria de a. — falere de la Surcea, din argint, cu decor au repoussé vegetal (frunze de acant) sau figurat (grifon, Cavalerul trac), într-un^ stil specific, caracterizat de rigiditatea stilizării. De asemenea, se pare că o serie de elemente de bronz, antropomorfe şi zoomorfe, între care şi celebra Bendis de la Piatra Roşie (M.I.Tr.C.), au fost folosite ca a. cu funcţie de garnituri de prindere pe mobile de lemn (?) sau
9«
vase de bronz. In perioada romană» a. sînt produse de ateliere specializate, în serii mari, cu tehnici permiţînd repetiţia mecanică şi nu mai prezintă acelaşi interes artistic. Se disting mai multe categorii, şi anume: a. de car sau de mobilier, de obicei în relief, antropomorfe şi prevăzute cu dulii sau plăci de prindere, turnate şi cizelate în bronz; a. de harnaşament, realizate în aceeaşi tehnică, dar plate şi afectînd forme din repertoriul vegetal (rozete, frunze de iederă); a. de costum, realizate fie prin turnare, fie prin decupare şi ştanţare, plate, cu forme şi decor geometrice, inspirate din ornamentica clasică greco-romană. A. din prima categorie sînt mai rare şi nu se poate cita decît o singură descop. concludentă — cu capete de Dionysos — la Teliţa, dar din celelalte categorii, descop. abundă în aproape toate aşezările romane. In perioada de trecere de la sclavagism la feud a 1 i s m, a. continuă să fie răspîndite şi tipurile lor sînt specifice pentru diferitele culturi ale migratorilor sau autohtonilor. Astfel, pentru popoarele germanice (ostrogoţi sau gepizi) sînt caracteristice a. plate, lucrate în cloisonné din aur şi grenate. Se disting patru categorii importante, atestate de descop. din tezaurele de la Velţ, Moigrad, Someşeni, Apahida I şi II: rozetele cu decor geometric şi utnbo proeminent; a. scut, complet plate, cu decor geometric; a. în formă de pelta; a. zoomorfe, plate, al căror decupaj reproduce silueta stilizată geometric a unei păsări de pradă, iar decorul redă, geometrizat, penajul. După forma lor, aceste a. au fost folosite ca ornamente, fie ale portului, fie ale harnaşamentului. Caracterul lor pronunţat somptuar se încadrează între trăsăturile de stil ale artei — mai cu seamă decorative şi aplicate — a migratorilor germani. Popoarelor migratoare din sec. 7—9, în primul rînd celor de origine tiircă (avari, bulgari, maghiari), le este caracteristică folosirea a. Deşi rare, a. avare (plăci de metal realizate prin pre-
Statuia lui Apolo Cytharoedus (Tomis)
17
Cap de Apolo din epoca elenistică tîrzie (Tomis)
sare în tipar monovalv şi folosite ca plăci de centură) sînt cunoscute pe terit. României atît din morminte avare (Felnac, colecţie de modele de plumb pentru a. de bronz presate; Sînpetru German) cît şi din unele cimitire slave de incine-raţie (Nuşfalău, Muzeul Naţional, Budapesta). In general, ele sînt caracterizate prin realizarea lor în metal comun şi prin sărăcia decorului, geome-trizat pînă la schematizare. Dar o a. de la Nuşfalău prezintă într-un cadru dreptunghiular o figură de grifon decupată ajurat, de cel mai pur stil al stepelor. In legătură cu a. cu decor geometric, descop. urior tipare în aşezarea sătească de la Budureasca ridică problema în ce măsură piesele lucrate după „moda avară” nu erau cumva produsul unor meşteri locali. Din perioada în care, la S de Dunăre, se constituise primul ţarat bulgar, ne sînt cunoscute cîteva a. de bronz în ecuson, cu decor simplu, de la Garvăn şi Capidava (M.I.R.S.R.). A. de tip maghiar, în formă de ecuson festonat, cu decor adîncit realizat prin presare în matriţă monoval vă, floral, stilizat, sînt cunoscute din morminte datînd din sec. 10 de la Cluj-Napoca (M.I.Tr.C.). Tradiţia a. decorative va continua şi în evul mediu.	h.d.	şi r.f.
apodyterium v. terme
Apoldu de Sus (sat, com. Miercurea Sibiului, jud. Sibiu); descop. înt. — 1842, 1860 şi în cursul celei de-a doua jumătăţi a sec. 19. Descop. izolate din epoca bronzului şi din epoca romană: ruine de zidărie, necropolă de incineraţie, romane; lanţ de aur, o pereche de inele de buclă de aur, ambele din epoca bronzului; un tezaur monetar de bronz imperial roman; medalioane funerare de piatră cu portrete. M.Br.S.
BIBL.: Trésors, nr. 108, 109; D. Tudor, OTS> p. 139.	r.f.
Apolo (Apollo, Apollon), divinitate greco-romană' fiu al lui Zeus şi al zeiţei Leto şi frate al zeiţei Artemis. A. este un zeu tămăduitor, dar în acelaşi timp şi aducător de moarte; el este zeul soarelui, al muzelor şi al artelor. In Tracia şi în Dacia a fost identificat sincretistic cu o mare divinitate locală. Printre descop. de monumente de pe terit. Daciei şi Dobrogei legate de cultul lui A.: trei baze de statui arhaice de la Histria, dedicate lu i
ARAM ******
A.	Jetros (Tămăduitorul) (M.H.); o statuetă de teracotă elenistică, de tip praxitelian, tot de la Histria (M.H.); un cap elenistic de la Tomis şi o statuie parţial păstrată a zeului A. Cytharoedus (Cîntăreţul din cyteră) de la Tomis (M.A.C.); o tăbliţă reprezentînd aceeaşi ipostază divină,, de la Apulum (M.A.I.), o alta tăbliţă de acelaşi tip, provenind de la Războieni-Cetate; în sfîrşit, un mic relief, de la Gilău, reprezentînd pe A. în ipostază de Cavaler trac.	r.f.
Apolodor (Apollodoros) din Damasc (sfîrşitul sec. 1
—	începutul sec. 2 e.n.), arhitect şi general roman, prieten al împăratului Traian. Originar din Damasc, s-a format ca arhitect în Orientul elenistic, asimilînd tradiţia constructivă a acestuia. A făcut totodată carieră în cadrul trupelor de geniu romane, ajungînd generalul acestora în timpul războaielor lui Traian cu dacii. Intre opterele sale mai importante sînt de amintit, la Roma, Forul lui Traian şi Columna lui Traian — cu care a deschis un nou gen de monumente triumfale în arta romană — , precum şi reconstruirea Panteonului lui Agrippa, iar în Dacia, podul de la Drobeta, lucrare extraordinară, pentru vremea sa, precum şi cele două castre de la capetele podului: Drobeta şi Pontes (pe malul iugoslav al Dunării). I s-a atribuit — discutabil — şi monumentul Tropaeum Traiani. A murit asasinat de Hadrian.	r.f.
apotropaic (gr. apotropaios „care alungă, care îndepărtează”), (obiect) care fereşte de soarta rea. Adesea, atribut al zeilor. Monumente a. sînt trofeele, bijuteriile şi podoabele purtînd efigii figuráié, simbolurile funerare sau de cult cum ar fi gorgona solară, delfinii, vasele cu apa vieţii etc.
♦	r.f.
Apoulon, transcripţie grecească a numelui dacic redat de romani prin Apulum.
Apulum v. Alba Iulia ; Piatra|Craivii Aquae v. Călan; Cioroiu Nou Âquae Herculis v. Băile Herculane
aramă şi bronz, metale folosite îqcă din perioada comunei primitive şi pentru producerea de obiecte prelucrate artistic. Cehe mai vechi obiecte de araină datează din neoliticul mijlociu (mii. 4 î.e.n.). Este vorba de. străpungătoare duble de secţiune pătrată, de figurine en violon, cum este cea de la Truşeşti şi de podoabe care se aplipati pe figurine de os. Către anul 1900 î.e.n., apare
Monedă cu reprezentarea podului lu! Apolodor din. Damasc (Drobeta)
39
şl se răspîndeştâ Aiétalurgia bronzului, neputîn-du-se preciza în ce măsură şi de cînd anume se exploatau minereurile de cupru locale, căci nu Sra descoperit pînă acum nici o instalaţie preistorică de redus minereul. Faptul că în perioada mijlocie aepocii bronzului se constată o anumită aglomerare a locuirii în zonele apropiate de zăcămintele de minereu de cupru (ex.: aşezările aparţinînd culturii Otomani de pe valea Ierului) permite supoziţia că cel puţin din această vreme, se exploata cuprul local, fără să se poată stabili pe ce cale se procura staniul. Marile depozite de bronzuri datînd de la s f î r ş i t u 1 epocii bronzului şi începutul epocii fierului atestă existenţa unor meşteri itineranţi care recuperau materia primă din obiecte vechi, dar foloseau şi lupe de metal nou obţinut. Este sigur că în cursul acestei perioade au fost puse la punct tehnicile artistice şi meşteşugăreşti — turnarea (în tipar bivalv sau prin procedeul cerii pierdute), ciocănirea, decuparea prin ştanţare şi cu ponsonul, gravarea, cizelarea — , cît şi o întreagă gramatică artistică, cuprinzînd forme de arme şi podoabe, un sistem ornamental avînd la bază motivele spiralei şi liniei ondulate şi ordonanţe simetrice centrale-cruciforme sau radiale. Cea mai bogată producţie de bronz este însă atestată la începutul primei epoci a fierului de cînd datează şi cîteva piese deosebite ca prelucrare artistică, de ex.: centurile de la Guşteriţa şi Aiud şi carele de la Orăştie şi Bujoru. Se ştie destul de puţin despre metalurgia bronzului la daci. Chiar dacă produsele locale nu lipsesc (ex.: Bendis de la Piatra Roşie sau brăţările cu granulaţii), cele mai multe bronzuri datînd din epoca dacică sînt obiecte rituale, de paradă sau de lux, de tip curent în alte arii culturale: greceşti (ex.: candelabrele de la Piscul Crăsani, Tinosu, Piatra Roşie sau căştile de la Gostavăţu, Zimnicea, Popeşti), scitice (ex.: cazanele de la Scorţaru, Castelu şi Iacobéni), ilirice (ex.: fibulele în ochelari de la Balta Verde), celtice (ex.: vulturul de pe cască şi falerele de cămaşă de zale de la Ciumeşti), apuliene (ex.: garniturile de vase de la Costeşti, Blidaru). în epoca romană se ştie sigur că au fost exploatate zăcămintele de cupru din Banat, iar de la Tomis se cunosc, pe malul mării, în peninsulă, vestigiile unui atelier de bronzier. Producţia bronzierilor romani este extrem de variată şi numeroasă. Ea cuprinde, pe lîngă adevărate opere de artă cum sînt statuile, păstrate doar fragmentar (a lui Traianus Decius de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, a Faustinei Senior de la Drobeta, a lui Caracalla şi a Iuliei Domna de la Porolissum, ale unor împăraţi romani neidentificaţi de la Romula şi Răcari), precum şi plastica mică numeroase plachete în relief ale Cavalerilor danubieni (cea mai complexă, de la Romula), zeci de statuete, din toate aşezările romane, garnituri de car (de la Teliţa şi Buciumi), piese de armură .(de la Gherla şi Giuleşti), măşti de coif (de la Carsium şi Romula) şi nenumărate aplice, garnituri, catarame de costum şi harnaşa-ment, cu decor ajurat sau în relief, fibule, chei, instrumente chirurgicale, adesea îngrijit lucrate şi decorate şi chiar vase întregi. Din perioad a de trecere de 1 â sclavagism la
feuda 1 i s m ni st păstrează cîtfeva piese cu caracter paleocreştin (donariul de la Biertan, opaiţe cu cruce), fibule romane tîrzii din tipul cu capete de ceapă sau fibule şi aplice cu decor geometric sau figurai schematizat, realizate în tehnica presării la cald în tipar monovalv, tipice pentru cultura materială din vremea cînd terit. României era inclus în aria geografică controlată de unele popoare migratoare — avari, slavi —, dar despre care se ştie că cel puţin în parte erau produse în ateliere locale (Drobeta, Felnac, Budureasca). De la începutul ep o c i i feudale ne sînt cunoscute doar cîteva piese de podoabă din bronz — aplice în formă de ecuson, cu decor ajurat de tip protobulgar sau maghiar, inele cu caston decorat prin gravare cu pentagrame sau cu motivul vulturului cu aripile desfăcute, tipice pentru cultura materială de la Dunărea de Jos, în sec. 10—11 e.n.
BIBL.: D. Popescu, Bronzezeit; M. Rusu, Metalurgia bronzului din Transilvania la începutul Hallstatt-ului, Buc., 1972.	r.f.
arborele vieţii, motiv de străveche origine orientală, cu semnificaţia de simbol al continuei reînnoiri a vieţii, care va fi folosit pînă tîrziu, în evul mediu. într-un cîmp delimitat geometric, este reprezentat frontal un arbore, flancat de două animale sau două păsări, afrontate sau adosate, formînd împreună o compoziţie heraldică. Reprezentările a.v. cunoscute pe terit. României sînt executate în basorelief, în metal sau piatră. Cea mai veche compoziţie de acest tip este cea realizată în relief ciocănit au repouss? de pe apărătoarea de ceafă a coifului de aur traco-getic de la Băiceni, care înfăţişează doi grifoni adosaţi, flancînd un a.v. de o formă tipic orientală. Un a.v. flancat de doi păuni apare, în epoca romană, pe o piatră de mormînt de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.S.). Drept variante ale motivului a.v., în sincretism cu acela al apei vieţii, pot fi considerate toate motivele decorative de pe monu^ mentele funerare romane reprezentînd o-viţă de vie sau un vrej de acant sinusoidale, plecînd dintr-o tufă, sau chiar dintr-un vas (ex. cel ma* tipic: friza cu capete de dracon de pe Monumentul triumfal de la Adamclisi). Ultima reprezentare a motivului a.v. pe un monument arheologic se întîlneşte Ia noi în ţară îri complexul rupestru de la Basarabi, gravat în cavoul C şi în bisericuţa B4, unde apare sub înfăţişarea unui stîlp, terminat cu un triunghi întors, flancat de doi porumbei (?).
r.f.
arc 1. Element de sistem constructiv, cu rol de a. transmite apăsările şi împingerile către elementele portante, constînd dintr-o bandă apareiată de traseu curb în plan vertical, sprijinită pe doi stîlpi. în resturile de construcţii antice de pe terit. României se păstrează a., şi anume numai a. în plin cintru: a. arcadelor din faţada Palatului Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
a.	de la poarta mică şi de la intrările turnurilor de colţ ale cetăţii Capidava, cel de la turnul mareal cetăţii Histria şi cele de la intrările cîtorva turnuri de la incinta cetăţii Tropaeum Traiani, în sfîrşit intrările la magaziile din nivelul inferior al edificiului cu mozaic de la Tomis, care erau;
39
Intrarea în turnul mare al zidului de incintă de la Histria
încheia te cu a.<>^ - dublouesţe un a. care dublează
o	boltă, de regulă în plin cintru, fiind scos în relief pe intrados. A.d. se cunosc la termele de la Histria, sprijinind bolta care acoperea aula şi se poate presupune existenţa lor şi la probabila boltă a sălii cu mozaic din edificiul de la Tomis;
2.	Armă compusă dintr-un resort simplu, uneori în sector de cerc, alteori în acoladă — în, acest caz se numeşte a. dublu —, întins de o coardă legată de extremităţi^ servind la aruncarea săgeţilor. Un tip de a. dublu apare pe Columna lui Traian ca armă dacică. Alt tip de a. dublu, lung, apare pe acelaşi monument, ca armă a auxiliarilor sirieni ai armatei romane. Tot un a. dublu apare şi pe o metopă de pe Tropaeum Traiani. Dar nu ne este cunoscut nici un monument dacic propriu-zis cu reprezentări de a. sau arcaşi. Nu apar a. nici pe monumentele funerare romane. Doar în amazonomahia de la Tomis (M.A.C. şi M.I.R.S.R.) şi în vînătoarea eroşilor de la Callatis (M.A.C.) apar şi arcaşi. A. nu sînt cunoscute de pe terit. României, deşi este sigur că toţi migratorii foloseau a. şi tolba cu săgeţi, dar atît reprezentări de astfel de arme, cît şi garnituri nu au ajuns din antichitate pînă la noi (Garvăn — garnituri de os? de la începutul feudalişmului, M.I.R.S.R.).
r.f.
arcadă 1. Element de arhitectură constituit dintr-un arc şi din elementele caré-1 susţin. A. pot fi izolate sau grupate în ordonanţe. Pfe terit. României, în antichitate, a. se întîlnesc, în ordonanţe, la faţada Palatului Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la intrările încăperilor din nivelul inferior al edificiului
AKOINTAKI
cu mozaic de la Tomis şi, probabil, la faţad dinspre mare a nivelului superior al aceluia; edificiu. Izolate, a. sînt prezente la faţada saa lum-ului din principia castrului de la Drobet şi la intrările pe podul de peste Dunăre din aceeaş localitate. 2. Motiv decorativ constînd din în scrierea ritmică a unor arce de cerc. Se întîlneşti pe ceramica din epoca bronzului (cultura Mon teoru) şi pe aceea striată de la începutul feudális mului.	r.f
Arcalia (sat, com. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud); descop. înt. înainte de 1876 şi 1888. © Resturile — roţile cu paţru spiţe, butuc şi obezi de bronz cu lemn — de Ia un car de luptă, dintr-un mormînt de înhumaţie, datînd de la începutul epocii fierului. # Două plăci de bronz cu decor figurat — realizat prin aplicarea unor ♦figuri turnate în relief înalt — reprezentînd lupta dintre un călăreţ roman şi un dac, care făceau probabil parte dintr-o armură de cal, sînt tipic romane, putînd fi datate după stilul cu tendinţe baroce către sfîrşitul sec. 2 şi începutul sec. 3 e.n. Muzeul Naţional, Budapesta; M.I.Tr.C.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 319—320; D. Tudor, OTS, p. 289; CRRy C 50.	r.f;.
Arcidava v. Vărădia Ares v. Marte
Argamum v. Capul Dolojman Argedava v. Popeşti
argintărie. Cele mai vechi obiecte de a. descoperite pe terit. ţării noastre sínt topoarele de argint din tezaurul de la Perşinari din epoca bronzului, perioadă în care argintul rămîne rar. Abia către sfîrşitul H a 1 1 s t a t t u 1 u i, argintul esfe frecvent folosit la confecţionarea pieselor de podoabă şi a armelor de paradă artiştic^ prelucrate. Din această vreme datează tezaurele" de la Agighiol, Peretu şi Craiova. Caracterizate prin motivele zoomorfe, stilizate într-o. anumiţii ^măsură geometric şi manifestînd o puternică influenţă iraniană, ele sînt considerate drept produse tipice ale artei trafcflor nordici sau, cum; se mai spune-, traco-getice. Din vremea de înflo^ rire a c i v i 1 i z a»ţ i e i dacice sînt cunos-
Arcadă monolită sculptată (Apulum)
MtHAlCA ARTA
:ute mai întîi ritonul de la Poroina, apoi toată seria de te2aure dacice — peste 60 —, între^ care :ele mai importante sînt cele de la Sîncrăieni, Herăstrău, Coada Malului, Bălăneşti, Cioara, Rociu, Poiana Gorj, Merii Goala, Senereuş, Sărăcsău, Surcea, Cojocna şi Şaeş. Ele sînt caracterizate prin raritatea reprezentărilor figuráié, frust stilizate şi prin geometrizarea accentuată a motivelor ornamenticii clasice: palmetă, acant, undă etruscă etc. In epoca romană, argintul este folosit numai pentru podoabe mici (inele, brăţări) şi, în mai mică măsură, pentru arme sau vase. Tezaurele de la Aţei, Gura Brez-niţii şi Tîrgu Jiu perpetuează tradiţia a. dacice. In perioada trecerii de la sclavagism la feudalism, multe dintre obiectele populaţiilor migratoare — goţi, gepizi, avari, slavi, bulgari — sînt din argint (ex.: cele două oenochoe decorate cu scene bahice în stil de tradiţie clasică greco-romană de la Apahida, cele două tezaure de la Coşoveni). Din perioada feudalismului timpuriu, sînt cunoscute tezaurele de podoabe de la Voineşti (Vaslui), de la Streza-Cîrţişoara, Garvăn, Oţeleni ş.a., pentru care este specific caracterul somptuar al decoraţiei, Din punct de vedere tehnic, cele mai vechi piese de a. sînt realizate prin turnare. In perioada de sfîrşit a Hallstattului, aşa-numitele tezaure traco-getice sînt prelucrate prin ciocănire sau ştanţare, cu detalii ajurate. Prin ciocănire, ştanţare şi torsiune sînt prelucrate cele mai multe tezaure dacice, în timp ce piesele de epocă romană sînt caracterizate şi prin tehnici mai delicate, cum ar fi granulaţia şi filigranul. Perioada de trecere la feudalism revine la tehnicile ciocănirii şi ştânţării, dar foloseşte şi pe acelea ale cloisonné--ului şi caboşonului. In sfîrşit, epoca de început a feudalismului este caracterizată prin tehnicile artistice specifice ale granulaţiei, filigranului, încrustaţiei şi nielării, pe lîngă ciocănire, ştanţare şi caboşon.	r.f.
arhaică, artă perioadă din istoria artei greceşti cuprinsă între începutul sec. 7 şi anul 490. De atunci datează o serie de piese descoperite la Histria: fragmentul unui tors de kouros, vase ceramice pictate ioniene, rodiene, corintiene. Prin extensie, termenul de a.a. a fost folosit şi pentru caracterizarea altor arte prezentînd trăsăturile specifice începuturilor: stîngăcie, vigoare, sinceritate şi prospeţime de sentiment. Astfel, se vorbeşte de aspectul arhaic al artei dacilor.
r.f.
arheologie, disciplină istorică ocupîndu-se cu studiul vestigiilor materiale ale vechilor culturi. In Románia, interesul pentru mărturiile arheologice poate fi sesizat încă la cronicari. Astfel, Miron ^ Costin (1633—1691) cunoştea valoarea istorică a unor monumente arheologice ca de ex. ruinele podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta-Turnu Severin. Cele mai vechi preocupări, mai mult sau mai puţin sistematice, datează însă din prima jumătate a sec. 19. In această vreme, cfţiva amatori şi colecţionari au practicat primele sap. şi au publicat sau expus primele descop. ártieolúgice de pe terit* ţârii noastre. Astfel, col. de antichităţi a banului Mihalache Ghica (1792—1850) a stat, în parte, la baza
40
Muzéului Naţional dé Antichităţi, tor luptltprul politic şi omul de cultură Cezar Bolliac (1817— 1881) a fost autorul primelor publicaţii de descop. In cea de a doua jumătate a aceluiaşi sec., alţi amatöri şi colecţionari — maiorul Dimitrie Papazoglu (1811—1893), generalul Nicolae Mavros (1782—1868), Dimitrie Butculescu — au constituit col. importante de antichităţi naţionale şi străine, care, toate, au intrat mai tîrziu în patrimoniul Muzeului Naţional de Antichităţi. Dar primul specialist, dealtfel şi deţinătorul primei catedre (1878) de a. de la Universitatea din Bucureşti, a fost Alexandru Odobescu (1834— 1895), literat şi umanist de mare cultură şi de vastă erudiţie. De numele său se leagă în primul rînd iniţiativa unui repertoriu arheologic general al României, precum şi publicarea (1889 —1900) în două volume de o înaltă ţinută academică, atît ca formă de prezentare cît şi ca studiu ştiinţific, a celebrului tezaur de la Pietroasa. Contemporană cu aceea a lui Odobescu, se plasează şi activitatea altor doi învăţaţi: Grigore Tocilescu (1850—1909) şi Teohari Antonescu (1866—1910). Primul — iniţial istoric al evului mediu şi specialist în paleografie slavă şi chirilică — a înţeles deosebita valoare şi importanţă a vestigiilor antice, pe care transformările economice prin care ţara noastră trecea în epoca respectivă le puneau în lumină, distrugîndu-Ie însă în aceiaşi timp şi, secondat de desenatorul său Pamfil Polonîc-senior (1858—1944), a întreprins o amplă activitate de săpături şi publicaţii de monumente şi descoperiri, între care cea mai renumită rămîne „Tropaeum Traiani44. Cel de-al doilea, format la şcoala arheologică germană cea mai serioasă şi mai avansată din vremea sa, fire mai studioasă dar mai puţin combativă decît Tocilescu, ne-a lăsat cîteva studii pline de observaţii fine şi interesante, dar discutabile din punctul de vedere al concluziilor. La începutul sec. nostru, a. românească a fost dominată de personalitatea excepţională a lui Vasile Pârvan (1882—1927), întemeietorul şcolii româneşti de a. Specialist în istoria greco-romană, a iniţiat şi condus săp. de la Ulmetum, Histria şi Callatis. Activitatea lui nu numai că a pus bazele metodologice ale săp. sistematice, dar a şi trasat un program de cercetare ştiinţifică, în parte încă şi astăzi actual. In preocupările sale de arheolog, istoric şi filozof al istoriei, a intrat şi studiul unor importante monumente de artă şi arhitectură greco-romană şi dacică de pe terit. României. In paralel, colegul şi colaboratorul său, Ion Andrieşescu (1888—1944), fundamenta orientarea cerc. româneşti de a. comunei primitive, prac-ticînd primele săp. de acest fel şi creînd seminarul de specialitate la Universitatea din Bucureşti. Din elevii celor doi magiştri s-a constituit şcoala de a. de la Bucureşti, a cărei activitate deosebit de fecundă a plasat a. românească, încă din perioada interbelică, printre cele mai importante din Europa. In cadrul ei se deosebesc două orientări paralele: una către a. comunei primitive, care a contribuit în mod esenţial la dezvoltarea cunoaşterii istoriei străvechi a zonei carpáto^ dunărene; alta, către studiul vestigiilor greco-romane din Dobrogea şi Oltenia, care a adus
41
aporturi la lămurirea problemelor colonizării greceşti şi ale lumii provinciale romane. După primul război mondial a luat fiinţă şi la Cluj
o	şcoală de a., condusă de prof. Dimitrie (Mitiţă) Teodorescu (1881—1947). Mai tîrziu, sub îndrumarea prof. Constantin Daicoviciu (1898—1973) orientarea către a. dacilor a dat şcolii arheologice clujene contururi specifice proprii şi a condus la crearea Institutului de istorie şi arheologie din Cluj. Pe baza şcolii de a. de la Bucureşti, pe care au ilustrat-o specialişti de renume printre care se pot cita G. Mateescu (1892—1929), Gr. Florescu, (1892—1960), R. Vulpe (n. 18Ö9), VI. Dumitrescu (n. 1902), I. Nestor (1905—1975), Gh. Ştefan (n. 1899), D. Berciu (n. 1907), D. Tudor (n. 1908), Em. Condurachi (n. 1912) ş. a., în 1956 a fost întemeiat Institutul de arheologie din Bucureşti, instituţie sub ale 'cărei auspicii activitatea arheologică a luat un avînt deosebit, atît ca amploare cît şi ca importanţă a problematicii abordate. Tot după al doilea război mondial, activitatea didactică şi de cercetare a prof. M. Petrescu-Dîmboviţa (n. 1915) şi a colaboratorilor săi de la Institutul de istorie şi arheologie din Iaşi s-a cfefinit treptat ca o activitate amplă şi fecundă, avînd unele trăsături originale în comparaţie cu cele ale celorlalte centre. Intre altele, se pot cita în acest sens importantele preocupări şi studii de geografie şi topografie istorică. în cadrul cercetărilor de a., cele privitoare la istoria artei primitive şi antice, greco-romane, ocupă un loc relativ important, mai ales în centrele de la Bucureşti şi Cluj-Napoca. Ele se disting, prin trăsăturile lor specifice, de preocupările similare din alte ţări. Astfel, studiile de istoria artei primitive apărute pînă acum nu încearcă reconstituirea esteticii—sau esteticilor — corespunzătoare epocii, fiind axate pe clasificarea arheologică şi descrierea valorilor de artă. In schimb, cele privind arta greco-romană, limitate'la aspectele ei provinciale proprii zonei carpato-dunărene, prezintă tocmai particularitatea încercării de exegeză estetică de pe poziţiile mentalităţii provinciilor şi nu de pe acelea ale iluzionismului clasic antic. Activitatea celor trei importante centre este întregită de o amplă reţea de muzee (v. art.) arheologice, dezvoltată în anii de după război pe baza cîtorva nuclee anterioare preţioase şi importante, dar relativ izolate. In prezent, şcoala de a. românească numără cîteva sute de specialişti, grupaţi în trei centre de cercetare, 67 muzee de istorie şi a. Rezultatele cerc. sînt publicate în două periodice centrale ale Institutului de arheologie, în periodicele mixte ale centrelor şi institutelor din provincie şi în cele ale universităţilor, precum şi în Revista muzeelor şi monumentelor istorice,şi de artă, şi în Buletinul Monumentelor Istorice. Un număr de 20 muzee publică de asemenea anuare sau culegeri de studii de specialitate.	r.f.
arhitectură. Cele mai vechi manifestări ale artei construcţiilor de pe terit. României datează din neolitic, cînd, după o primă etapă de căutări de organizare raţională, geometrică a spaţiului şi a materialelor constructive, apar primele construcţii monumentale, aşa cum o dovedesc resturile de clădiri şi de decoraţie arhitecturală
ABt NITCCTUR A
de la Ariuşd, Bereşti, Petru Rareş ş.a., ca şi modelele-miniaturi de teracotă reprezentînd construcţii de la Boian, Căscioarele, Turdaş; Brăiliţa, Spanţov, Aldeni, Fîntînica. Acestea sînt primele mărturii ale unei concepţii arhitecturale, în cadrul căreia un plan geometric determină o elevaţie proporţională şi un spaţiu interior armonios. Construite din lut pe schelet de lemn, locuinţele aveau o platformă asemănătoare cu o prismă, sau, în unele cazuri (Turdaş) suspendată pe stîlpi ca o palafită, care servea de fundaţie generală întregului edificiu, constituind un volum geometric delimitat prin planuri verticale şl oblice, cu faţadele ritmate de ferestre ovale, închise cu grile de teracotă. Pereţii erau bogat decoraţi, pe toată suprafaţa, cu motive spiralo-meandrice pictate sau modelate în relief plat. De la Căscioarele se cunoaşte şi o coloană cu miez de lemn, tencuită cu lut şi pictată. In perioada *de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, probabil datorită atît unor aporturi etnice, cît şi, mai ales, condiţiilor mai instabile ale vieţii sociale, în locul acestei a. cu evidente calităţi monumentale, se întîlnesc construcţii mai modeste, tot din pămînt pe schelet de lemn, sau chiar bordeie săpate în pămînt. Epoca bronzului, în schimb, va cunoaşte din nou
o	dezvoltare monumentală a a., comparabilă cu aceea din neolitic. In afara locuinţelor care capătă amploare şi proporţii armonioase şi care, cel puţin pentru anumite zone (ex.: regiunea de NV, definită de descop. de la Otomani şi Sălacea), sînt caracterizate de existenţa unei platforme, precum şi de prelungirea acoperişului prin dublarea faţadei cu o galerie sau un portic rudimentare, sînt cunoscute acum şi unele construcţii publice, probabil de caracter religios (ex.: Ia Sălacea, un megartm executat tot din lut pe schelet de lemn şi Ia Sărata Monteoru, o scară monumentală şi un edificiu funerar din piatră, material folosit acum, pentru prima dată, în construcţii). In prima pericadă a epocii fierului, se coftstată o nouă scădere a calităţii locuinţelor, în mare parte bordeie, în vţeme ce apar primele construcţii propriu-zise de caractér militar, aşa numitele valuri cy turte sau valuri de piatră. Tot de atunci datează şucîteva construcţii monumentale funerare: mormintele tumulare cu camere funerare de la Mangalia, Doi Mai, Peretu şi Agi-ghiol. A. dacilor ne este cunoscută atît prin resturi de a. monumentală din lut pe schelet de lemn, de felul palatului de la Popeşti, cît şi,
•	mai ales, prin celebrele cetăţi dacice construite într-o tehnică de zidărie specifică: murus dacicus. In interiorul cetăţilor sînt atestate turnurile-locuinţă. In jurul cetăţilor, pe terase, erau situate sanctuarele, fie izolate (Costeşti), fie grupate în incinte sacre (Grădiştea Muncelului). Aceste sanctuare erau de două tipuri: sanctuare aliniament, ocupînd o arie patrulateră şi sanctuare rotunde. In sfîrşit, pe terasele din jurul Sarmi» zegetusei sînt cunoscute aşa-numitele stîne dacice, de plan central, circular, din lemn pe fundaţii de piatră. Relativ contemporană cu a. dacilor se plasează a. cetăţilor greceşti de la ţărmul Mării Negre. Cele mai vechi monumente de acest fel sînt fragmentele din zidul de incintă arhaic şi din templul arhaic al lui Zeus (?), ambele
le la Histria. Tot ia Histria se află vestigiile
ii	tor trei temple elenistice (între care cel al Marelui Zeu şi acela atribuit cu probabilitate Uroditei), precum şi resturile unui zid de incintă. )in vreme elenistică datează şi resturile dintr-un ;id de incintă şi un şir de socluri, probabil de tele sau de statui, de la Callatis. De la Histria, le la Callatis, precum şi de la Tomis provin multe ragmente de a.: fusuri de coloane, căpiţele, ragmente de arhitrave şi chiar trei mici frize, ămase de la monumente publice sau funerare latînd din perioada clasică şi elenistică. Toate ceste monumente greceşti de pe terit. României înt caracterizate de un uşor aspect provincial, vident în dimensiunile mai modeste ale con-trucţiilor, în calitatea mai slabă a materialului [e construcţie şi în lipsa decorului sculptat, n preajma cetăţilor greceşti, în aşezări localnice lin epoca elenistică (ex.: Tariverde, Albeşti) ontaminate de cultura grecească, sînt cunoscute onstrucţii de piatră cu pămînt, de tip elenistic Tövincial. De asemenea, în necropola dacică de a Zimnicea a fost descoperită o construcţie fune-ară din piatră brută. Epoca romană va duce difuzarea tipurilor variate ale a. romane, are vor înlocui, pe terit. provinciei Dacia şi în )obrogea, atît tipurile monumentale dacice cît
i	pe cele greceşti. Caracterizată în general prin onstrucţia în opus caementicium, prin folosirea ărămiziişi a placajelor preţioase de marmură— a executarea paramenţilor, ca şi printr-o pUter-tică dezvoltare a a. militare, a. romană provin-ială îşi va prelungi dezvoltarea, în unele locuri, iînă tîrziu, la începutul sec. 7. Pe terit. României e află unul dintre cele mai caracteristice exemplare de artă triumfală romană: Tropaeum Traiani, le Ia Adamclisi. A. publică este reprezentată de dificii importante:	bazilici,	terme,	emporii,
m fi teatre, mai modeste ca dimensiuni şi ca decor lecît în provinciile Europei Centrale şi de V. .ocuinţa romană în Dacia şi Dobrogea este caracte-izată în general prin construcţii destul de simple, elativ mici şi parcimonios decorate. Ele pot fi lasate în trei tipuri: locuinţe urbane, villae uburbanae (Ulpia Traiana Sarmizegetuza, ApUlum)
-	denotînd o oarecare preocupare pentru fast şi ecoraţie — şi villae rusticae (Mînerău, Ciumăfaia, iiud). A. religioasă este cunoscută din descop. nor mici temple de tip roman curent (templul Jemesei de la Ulpia Traiana Sarmizegetuza, emplul Zeilor Mauri de la Porolissum ş.a.), a ltora, rr)ai puţin obişnuite, cum sînt templul cu itrarea străjuită de coloane pe o latură lungă, e la Tibiscum, sanctuarele patrulatere situate
i	centrul unui temenos, (cele ale lui Esculap şi
1	lui Liber Pater de la Ulpia Traiana Sarmize-etusa, ^ precum şi a acelui important sanctuar, ar ca tip, Aedes Augustalium. O deosebită dezvolte a cunoscut a. militară. .Dacă numeroasele astre şi incinte urbane din sec. 2 e.n. pot fi îduse, mai mult sau mai puţin, la un singur p — acela al castrului clasic, aşa cum este el jnoscut din provinciile de V —, odată cu sec.
e.n. şi pînă în sec. 7 se diversifică şi tipologia mstrucţiilor militare, putîndu-se distinge cel Jţin patru tipuri de fortificaţii:	dunărean
Capidava), moeso-roman (Tropaeum Traiani),
pontic (Histria) ji quadriburgium (Gornea), dintre care primele doua specifice, într-o oafecare măsură, zonei balcano-dunărene. In acelaşi capitol trebuie încadrate şi podurile — Drobeta, Orlea, Sucidava, din care primul, la vremea lui, a constituit o performanţă a genului. In sfîrşit, la Tomis şi Noviodunum ne sînt cunoscute şi amenajări portuare cu caracter monumental, primul ex. constînd din etajarea unor construcţii complexe pe terasele falezei coborînd pînă la oglinda apei. Perioada paleocreştină constituie, în Dobrogea şi la Dunăre, o prelungire directă a perioadei romane pînă la începutul perioadei bizantine. Ca monumente caracteristice se pot menţiona bazilicile creştine. Cercetările de pînă acum disting două tipuri de bazilici: bazilica cu mai multe nave (ex.: cele de la Tropaeum Traiani, bazilica mare de la Tomis) şi bazilica cu o_ singură navă (de ex.: bazilica mică de la Tomis). întreaga perioadă de trecere de la sclavagism la feudalism este săracă în construcţii monumentale. Nu se cunosc nici locuinţe, nici morminte cu a. bogată, iar edificii publice nu au fost identificate. Abia perioada de î n c e p u t a feudalismului va fi caracterizată de unele construcţii militare de o oarecare amploare (cetatea Pătulului, valul de piatră din Dobrogea, cetatea Slon, cetatea Păcuiu lui Soare, aceasta comportînd şi o amenajare portuară), precum şi de edificii de cult — bisericuţe — de dimensiuni şi cu o a. mai degrabă modeste (Garvăn, Niculiţel,• Basarabi). Ele constituie, în parte, premisele de la care se va dezvolta a. românească medievală, v. şi artă; fortificaţii; locuinţă; tehnică constructivă; urbanism.
r.f.
arhitravă, element de ordin clasic, constituind grinda principală, situată în partea inferioară a antablamentului şi susţinînd celelalte elemente ale acestuia. A., se sprijină direct pe coloane, pe pilaştri sau pe zid. în arhitectura romană, «u are uneori numai un rol decorativ, fiind situată deasupra arhivoltelor. La ordinul doric, a. este netedă, la cele ionic şi corintic este tripartită
—	împărţită în trei zone egale, retrase succesiv de sus în jos —. Cea mai veche a., dorică» de pe terit. României a fost descoperită la Histria, la templul elenistic al Marelui Zeu. Tot de la Histria sînt cunoscute un fragment de a. dorică, decorată
Arhitravă de marmură provenind de la un rtionument pu-b’ic din epoca Severilor (Tomis)
41
Eolţari de la arhivoltele edificiului principal al Palatului Augustalilor (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
cu scuturi în relief şi mai multe blocuri de a. ionica, tripartită, refolosite în zidul de incintă din sec. 4 e.n. De la Tomis provin fragmentele unei a. corintice, de la un edificiu colosal din vremea Severilor.	r.f,
arhivoită, detaliu de arhitectură constînd dintr-un registru apareiat şi profilat, care dublează decorativ spre interior un arc. A. ne sînt cunoscute de la faţada edificiului principal al Palatului Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Este posibil ca o serie de bazilici cu galerii, cum erau bazilica de marmură şi aceea cu transept de la Tropaeum Traiani, precum şi baziTica mare de la Tomis să fi folosit a. ca element decorativ.
r.f.
Ariadna, personaj al mitologiei greccşti, fiică a regelui Minos al Cretei. îndrăgostită de Teseu, l-a ajutat pe eroul atenian care îl ucisese pe Minotaur să iasă din Labirint. Eroul a luat-o cu el pe corabie la plecarea din Creta, dar pe drum a abandonat-o pe insula Naxos. Aci a găsit-o, salvînd-o, zeul Dionysos, ea devenind astfel
Aribal în formă de sirenă (teracotă atica arhaică, Histria)
ARIUŞP
tovarăşa sa în orgiile sacre şi fiind identificată sincretistic cu Libera. Pe terit. României, cuplul Dionysos-A. apare pe unele tablete de cult din Dobrogea, iar în ipostaza Liber şi Libera în mai multe reliefuri ajurate din Transilvania, dintre care unul provine de la Apulum (M.I.Tr.C.) iar altul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. M.D.
r.f.
aribal (gr. arryballos), vas grecesc sferic, cu buză lată, discoidală, destinat păstrării uleiurilor parfumate. De la Histria provin cîteva a. corin-tiene şi atice arhaice, cu motive zoomorfe realizate îi pictură policromă cu contururi sgrafitate, tipice. M.I.R.S.R.	r.f.
Ariuşd (sat, com. Vîlcele, jud. Covasna); săp. Fr. Laszlo — 1907—1913; I. Nestor, E. Zaharia, Z. Székely — 1973. # în apropierea satului, pe dealul Tyiszk, a fost descoperită o întinsă aşezare neolitică, mărginită de pante abrupte cu mai
Ariuşd. Vas pictat dip cultura Cucuter.i A
multe nivele de locuire, bogate în vestigii arheologice. Peste aşezarea neolitică, au fost sesizate şi fragmente ceramice din epoca bronzului, aparţinînd culturii Glina IIl-Schneckenberg. Aşezarea r?olitică de la A. este datată între mijlocul mileniului 4 şi mijlocul mileniului 3 î.e.n., din fazele Precucuteni şi Cucuteni A. Cuprinde mai multe locuinţe ale purtătorilor culturii Cucuteni, construcţii de suprafaţă din pari înfipţi în pămînt, cu pereţii lucraţi din împletituri lipite cu pămînt amestecat cu paie, iar interiorul împărţit în două încăperi, cu vetre de foc lucrate îngrijit şi de diferite îorme. De menţionat fragmente provenind de la o mare placă de lut ars, în arc frînt, găsite, în nivelul A.II. Frumos decorată cu spirale în relief, placa provine fie de la spătarul unui tron de cult, fie, mai degrabă, de la frontonul unei locuinţe. Inventarul mobil al aşezării era compus dintr-un mare număr de unelte de silex, os, corn, cupru şi aur, metale care încep să apară
ică din nivelul A.I. Ceramica descoperită la k., în cele două faze de locuire neolitică, poate [ încadrată în trei categorii: ceramică mono-romă, neagra, cenuşie, roşie sau brună lustruită; eramică bicromă, avînd o culoare de fond neagră au brun-roşcată pe care sînt realizate diverse notive ornamentale geometrice şi spiralo-mean-(rice cu culoare albă; ceramică tricromă, carac-erizată prin predominanţa vaselor de culoare oşie, pe care sînt pictate motive ornamentale cu ilb, roşu sau negru, încadrîndu-se în general în istemul decorativ spiralo-meandric. Formele, lecorul precum şi maniera tehnică în care este ealizată, încadrează ceramica de la A. în marea irie a culturii Cucuteni A, mai cu seamă dacă ie referim la categoria tricromă cu motive albe, nărginite cu negru, pe fond roşu. Faţă de ceramica :aracteristică culturii Cucuteni, la A. găsim, în :adrul categoriei tricrome, acea specie foarte frecventă aici în care, pe fond alb, sînt realizate notive ornamentale cu culoare roşie mărginite cu ) dungă neagră, ceea ce constituie o trăsătură spe-:ifică a staţiunii. Se cunosc de asemenea figurine }i vase plastice, zoomorfe şi antropomorfe, modele miniaturi de mobilier, precum şi o mare vatră portativă, dreptunghiulară, pictată. De pe terit. satului provine — descop. întîmplătoare — şi un fragment-picior, de la o statuie romană de bronz. M.I.Tr.C.; M.Br.S.; M.J.Bv.; M.S.G. O Cultura A. v. Cucuteni
BIBL.: Fr. László, Dacia, I.	I.r.
armamentaria (cuv. lat. „arsenal”), încăperile în care se păstrau stocurile de arme. Grupate în două şiruri, flancau atriile din principia castrelor, aşa cum se poate vedea la Drobeta, Căşeiu şi Buciumi.
r.f.
Armăşoaia (sat, com. Pungeşti, jud. Vaslui); descop. înt. — anterior anului 1953. Aplică de bronz turnată, cruciformă, frumos decorată în stil zoomorf, cu capete de grifon schematizate, datînd probabil din sec, 4 î.e.n. şi atribuită artei sciţilor. M.l.M.
BIBL.: A. Niţu, MCA, I.	I.r.
arme, unelte sau ansambluri de unelte specializate, folosite în luptă sau la vînătoare. Se disting: a. de atac (vîrfuri de mînă, săgeţi, topoare, suliţe, săbii, pumnale, măciuci, buzdugane) şi a. de apărare (coifuri, armuri, scuturi, armuri de cal). Cele mai vechi a. datează din paleolitic, dar primele a. de o formă armonios proporţionată şi îngrijit finisate sînt vîrfurile de săgeată din silex, din neolitic. Către sfîrşitul acestei perioade apar şi topoarele şlefuite din pietre dure — diorit, bazalt, granit —, cu gaură de înmănuşare şi forme complicate, în general interpretate ca securi de luptă şi la care eleganţa formei se îmbină cu preţiozitatea materiei, pusă cu măiestrie în valoare prin polisaj. Din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului datează şi primele obiecte care, deşi sînt de obicei clasate printre a., serveau probabil să marcheze funcţia de comandant: sceptrele şlefuite în formă de cap de cal, din diorit şi calcar, de la Sălcuţa, Fedeleşeni şi Casimcea. în e p o c a bronzului, a. caracteristice — sabia, toporul de luptă — cunosc o mare varietate de forme: rapi-
ere triunghiulare şi spade cu lama în formă de fla-riTă* şi mîtter bogat decorat, uneori decoraţia fin gravată extinzîndu-se şi pe lamă (Apa, Böiu); topoare de luptă, şi éle adesea decorate, fie cu profiluri realizate prin turnare, fie cu motive gravate. Asemenea a. constituiau evident şi piese somp-tuare, destinate să marcheze rangul războinic şi social al purtătorilor lor, fapt evidenţiat şi de tezaurele de a. din aur contemporane, ca acela de la Perşinari. începutul primei epoci a fierului păstrează aceleaşi tipuri de a. şi aceleaşi aspecte artistice ca şi epoca bronzului. Din această vreme ne este cunoscută şi prima a. de apărare: coiful de bronz de la Guşteriţa. La sfîrşitul perioadei, a. de atac capătă formele clasice, funcţionale, cunoscute pînă astăzi, marcînd unele variante regionale specifice. Ultimele pumnale sau săbii decorate sînt akinakai de la Ferigile şi spada-emblemă de la Medgidia. în schimb, acum apar a. de apărare bogat decorate în metal preţios, cu motive figurative în relief ciocănit: coifuri (Poiana-Coţofeneşti, Băiceni, Agighiol, Peretu, Porţile de Fier), cnemide (Agighiol). Cel ţii vor aduce şi ei tipuri specifice de a* de apărare: coifuri (Ciumeşti, Silivaş), scuturi (Ciumeşti) cu decor în relief ciocănit, în stilul geometrizat propriu artei lor, precum şi de atac — spade cu teci decorate (Ciumeşti, Sanislău). De la daci nu ne-a rămas decît garnitura de fier, reprezentînd un bour, în chenar concentric de palmete schematizate, de la un scut descoperit la Piatra Roşie. în schimb, din vremea romană se pot aminti cîteva interesante a. de paradă cu decor în relief figurat, turnat sau ciocănit, cum sînt cele două coifuri de cavalerist de la Ostrov şi umbonele de scut de la Hălmeag, armurile de cal de la Gherla, Arcalia şi Giuleşti. v. şi armură ; coif; sabie; topor.	r. f.
armură, ansamblu de piese metalice sau din piele» acoperind torsul şi braţele, uneori chiar întregul corp, folosit la apărarea luptătorilor de lovituri, în unele cazuri, aceste a. erau bogat decorate, în relief. Cele mai vechi elemente de a- descoperite pe terit. României sînt, în afară de cîteva apărătoare de braţ, de bronz, dintre care cea mai frumoasă este aceea cu decor în volută de la Apa, cnemidele din mormîntul de la Agighiol. Se mai cunosc resturi de a. romane — lorica — de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Berzovia ş.a. De asemenea, din vremea romană, pe monumentul de la Adamclisi, pe Columna lui Traian, ca şi pe două monumente funerare din M.I.R.S.R., sînt reprezentaţi luptători purtînd diferite tipuri de lorica, trofee cu a. sau a. cu rost simbolic, aludînd la profesia celui dispărut. Pe poarta de E a cetăţii de la Adamclisi, era aşezată o statuie de piatră reprezentînd un trofeu îmbrăcat în a. Toate aceste monumente documentează cinci tipuri de armură: lorica graeca, lorica segmentata, lorica squamata, cămaşa de zale şi cămaşa de piele. Lorica squamata era cunoscută şi sub varianta specifică sarmaţilor, cataphracta, costumul complet din solzi metalici. Singurul tip prelucrat artistic era lorica graeca, din care se păstrează şi pe terit. nostru cîteva fragmente (statuia trofeu de pe monumentul triumfal de la Adamclisi, statuia loricată a împăratului Filip Arabul de la Apulum, în M.A.I., statuia
45
Statuie lorlcatăţ (Ulpia Traia na S&rmizegetusa)
împăratului Caracalla de la Porolissum, în M.I.Tr.C. şi fragmentele de statui imperiale de bronz de la Romula şi Răcari, în M.I.R.S.R.).O
A.	de cal, piese de a. metalică din epoca romană, de obicei bogat decorate, apărînd capul şi pieptul calului de luptă. Sînt cunoscute mai multe a. de c. de la Gherla de unde se păstrează (M.I.Tr.C.) două apărătoare de cap laterale cu reprezentarea, în relief ciocănit, a Dioscurilor, cu calul de frîu, precum şi a bustului unui tînăr şi a unui centaur, o apărătoare frontală, cu figurarea
—	tot în relief ciocănit — a unui comandant în armură şi cu paludamentum (mantie specifică, scurtă), pe al cărui umăr se aşază o victorie şi un pectoral (M.I.Gh.), cu reprezentarea bustului Minervei; de la Arcalia, unde a fost descoperit un fragment de bandă de bronz (M.I.Tr.C.) de la o apărătoare de piept, pe care erau aplicate figuri turnate tot în bronz, înfăţişînd lopta dintre un cavalerist roman şi un luptător dac; de la Giuleşti, de unde provine o apărătoare frontală (M.I.M.B.) cu reprezentarea simetrică afrontată a două efigii bărbăteşti — poate Dioscurii — şi a doi delfini.	r.f.
Arpaşu de Sus (sat, com. Cîrţişoara, jud. Sibiu); săp. M. Macrea, E. Dobroiu, N. Lupu, I. Mitro-fan, D. Radu— 1954—1955. I. Glodariu—1974. Aşezare dacică (sec. 1 î.e.n.—1 e.n.) pe pinten barat, importantă prin urmele de construcţii monumentale de lemn. Fortificaţia care taie istmul constă dintr-un val-baraj de pămînt, întărit, atît spre exterior cît şi spre itnerior, cu cîteo palisadă din cîte două rînduri de pari şi dublat de un şanţ. In interior, locuinţe de suprafaţă, poate din bîrne încheiate, pe fundaţii de piatră de rîu—singurele vestigii care au persistat. Gropi în formă de dublu trunchi de con (clepsidră), arse puternic. Utilaj curent şi ceramică tipic dacică. M.I.Tr.C. BIBL.: M. Macrea, MCA, IV; M. Macrea. I. Glodariu, Aşezarea dacică de la Arpaşul de Sus, Buc., 1976.	h.d.
artă. Cele ^ mai vechi manifestări artistice de pe terit. României datează din perioada de tranziţie de la paleolitic la neolitic şi constau din figurine rudimentare şi plăci din os, decorate prin gravare
(falanga de cal cu decor geometric, gravat şi plăcuţele de os cu motive unghiulare incizate dé la Cuina Turcului, sapăligile decorate de la Ostrovu Banului şi Schela Cladovei). De la începutul neoliticului sînt cunoscute, deţla Gura Baciului, cîteva piese de plastică în piatră (v. sculptură) de tip Lepenski Vir şi tot din această perioadă, dar dintr-o fază mai tîrzie, datează apariţia vaselor şi decorului ceramic (v. ceramică), în general realizat prin modificarea suprafeţei acestora şi avînd fie un rost funcţional, facilitînd prinderea vasului (ex.: vasele cu decor de barbo-tină de la Valea Lupului), fie un caracter mimetic (v. imitaţie), imitînd aspectul unor forme naturale — burduf, blană (ex. vasele de tip Criş din Banat). De la începutul neoliticului se poate deci vorbi şi de apariţia ornamenticii (v. art.), gramatica ornamentală constituindu-se încă din primele etape ale perioadei. Atunci apare geome-trismyl (v. art.) ca sistem decorativ, poate prin preluarea elementelor similare epipaleolitice şi mezolitice, fie ca ordonare geometrică a decorului cu rost funcţional sau mimetic, fie ca decor linear în pictură (v. culoare; pictură) (cea mai veche, de tip Gura Baciului, sau aceea tipică pentru cultura Criş, cu motive rombice sau circulare), fie, în sfîrşit, sub forma decorului din şiruri de înţepături grupate în zone triunghiulare regulat alternate (specific culturii Hamangia). In neoliticul mijlociu, geometrismul iniţial, relativ simplu, capătă o mai mare amploare prin constituirea sistemului spiralo-meandric, mai întîi sub un aspect mai simplu, linear, în cultura ceramicii lineare (ex.: boluri de la Glăvăneşti), proces paralel şi probabil legat de alte fenomene artistice de mare importanţă, cum ar fi apariţia primelor construcţii, din lut şi cu schelet de stîlpi de lemy, care reprezintă primele încercări de organizare raţională, armonioasă a spaţiului (v. arhitectură), precum şi dezvoltarea plasticii figurative, care cunoaşte un repertoriu bogat şi variat de tipuri, ca şi un remarcabil decor geo-Ynetric (ex. figurinele de tip Vinca de la Rast, Vădastra de la Vădastra şi Cruşovu, Boian de la Radovanu, Vidra, Ipote^H şi Precucuteni de la Traian, Tîrpeşti).* Pentru aceasta etapă sînt tipice decorul ceramic incizat, cel excizat şi cel încrustat şi completat cu ‘pictură crudă. Neoliticul tîrziu impresionează prin bogăţia sa de forme artistice şi este- caracterizat de construcţii cu calităţi monumentale prin proporţiile şi decorul lor (ex.: locuinţele bogat decorate de la Ariuşd, Petru Rareş, Bereşti), prin dezvoltarea remarcabilă a decorului ceramic spiralo-meandric pictat (ceramica de tip Sălcuţa, Gumelniţa, Cucuteni), ca şi prin apariţia temelor decorative figurale (v. artă figurativă), cum sînt protomele animaliere (la Tîrgu Ocna-Podei), motivul animalelor afron-tate (la Valea Lupului) ş.a., în sfîrşit, prin primele manifestări de plastică monumentală antropomorfă în lut (ex. reprezentarea plastică de cult, din lut pe şarpantă de lemn, de la Teiu, piesele şi grupul plastic de mari dimensiuni de la Tru-şeşti). Este specifică pentru dezvoltarea artistică din neolitic ceea ce s-ar putea numi „permeabilitatea genurilorw, împrumutul tehnicilor, formelor şi ornamentelor dintr-un gen în altul, de pildă din ceramică în arhitectură, în aceasta din urmă
ARTA
apărînd acelaşi decor — meandru spiralic incizat sau pictat —, organizat după aceeaşi sintaxă, ca şi în prima (ex.: la Petru Rareş, Bereşti). In aceeaşi ordine de idei s-ar putea cita lustrul mineral al ceramicii de tip Criş, Boian, Vădastra, Hamangia, care reproduce de fapt aspectul suprafeţei vaselor de piatră, din diorit sau steatit. In faza tîrzie a neoliticului au apărut forme ceramice imitînd pe cele din metal — fenomen care se încadrează tot în „permeabilitatea genuri lor “ —, cum sînt vasele canelate şi cele cu toartă şi cu gura oblică, de tip Sălcuta, precum şi unele forme şi motive artistice specifice pentru a. stepelor (v. art.): figurine zoomorfe, încercarea de a reda mişcări caracteristice, fapt care marchează începutul sincretismului (v. art.) artistic şi, probabil, şi religios (ex.: sceptrele de la Fedeleşeni, Sălcuta, Casimcea şi motivele zoomorfe din pictura ceramică Cucuteni). Odată cu pătrunderea masivă a metalurgiei bronzului, în jurul anilor
2	000 î.e.n., pătrund pe terit. României o serie de elemente artistice care vor fi determinante pentru noua dezvoltare a a. şi cea culturală din epoca bronzului. Acum se semnalează primul monument sculptural propriu-zis, statuia--menhir de la Baia; se răspîndesc formele şi tehnicile de decoraţie specifice metalului (v. art.): modelarea ritmică a suprafeţei, gravarea fină, lustrul metalic precum şi o nouă tematică decorativă avînd la bază simbolurile solare (v. simbolistică solară). In ceramică, aceste tendinţe se grupează în două mari serii: a) ceramica încrustată cuprinzînd culturile Tei — cu forme mici, comportînd registre masive de motive ordonate simetric, incizate şi încrustate—; Wietenberg — cu forme mijlocii şi mari, plastic modelate, cu lobi adesea unghiulari, cu decorul organizat în registre concentrice dominate de ritmuri comune, gene-rînd o sintaxă radiară şi motive incizate şi încrustate compact —; în sfîrşit, Gîrla Mare-Cîrna — la care ordonanţa pe registre apare doar pe formele înalte, subordonate însă simetriilor radiare, în timp ce pe formele întinse, aceasta este exclusivă iar elementele de decor sînt realizate din încrustarea unor succesiuni de puncte adîncite, sugerînd o cusătură sau o broderie; b) ceramica cu decor plastic şi gravat; în care intră culturile Otomani, la care spirala ordonată radiar este realizată prin modelaj şi prin gravare, combinate; Pecica-Periam, la care desenul gravat este aproape complet înlocuit de modelaj; Verbicioara, care acceptă foarte multe elemente din repertoriul celeilalte serii cu decor încrustat, gravarea rămînînd însă dominantă; Monteoru, la care domină gravarea, dar care cunoaşte şi detalii modelate decorativ; Costişa, cu modelajul îmbinat cu incizia accentuată. Piesele de metal, comun sau preţios, decorate în acelaşi spirit, servesc nu numai ca arme, ca garnituri vestimentare sau de harnaşa-ment, ci şi ca însemne simbolice, rituale sau sociale, marcînd poziţia purtătorilor lor (ex.: armele de la Apa şi Someşeni, tezaurele de la Ostrovu Mare, Perşinari, Şmig). Se întîlnesc multe forme făcînd parte din repertoriul artei preclasice — miceniene sau egeene — cum ar fi, în arhitectură, megaronul (ex.: Sălacea) sau, în ornamentică, sistemele de spirale recurente (ex.: decorul fale-
46
relor de la Cstrovu Mare), semn poale mai puţin al unor influenţe sudice, cît şi al unei participări, în calitate de arie de hotar, a zonei carpato-danu-biene la marea civilizaţie egeeană. Epoca fierului este extrem de bogată în procese şi schimbări artistico-istorice. începutul Hallstat-tului este caracterizat prin dezvoltarea, în continuare, a vechii ornamentici solare, în cadrul căreia se desemnează un interesant proces de descompunere a sistemului ornamental în motive propriu-zise, înţelese ca elemente autonome care se pot integra în compoziţii articulate după o sintaxă precisă, şi nu drept componente ale unei desfăşurări decorative continui (ex.: ornamentica din ceramica de tip Basarabi). Totodată, în perioada de trecere de la bronz la fier, se surprinde o recrudescenţă a motivelor caracteristice a. stepelor şi a imitării formelor metalice (ex.: toartele zoomorfe schematizate din cultura Noua, cele din cultura Gîrla Mare-Cîrna, vasele fa teta te din cultura Basarabi). în faza mai tîrzie a primei epoci a fierului — sec. 6—3 î.e.n. — se conturează o a. susceptibilă de a fi delimitată geografic şi, prin aceasta, de a fi pusă în raport cu anumite formaţii etnice sau sociale. Este caracteristic pentru această perioadă faptul că ceramica îşi pierde în mare măsiiră importanţa artistică. Deosebirea între ceramica de factură superioară cu rosturi rituale şi de reprezentare, decorată bogat, prin incizie, excizie şi pictură, şi aceea de factură comună, strict utilitară, apărută încă din neolitic, sé menţine, dar decorul sărăceşte, se simplifică şi, chiar dacă păstrează o semnificaţie simbolică, este executat prin procedee mecanice —cu pieptenele pe roată, prin lustruire sau estampare. Un proces similar se petrece şi cu a. metalului comun, al cărei decor sărăceşte şi se simplifică de asemenea, piesele—garnituri de îmbrăcăminte sau arme — devenind mai funcţionale şi, deşi valoarea de însemn al unei poziţii sociale este oarecum menţinută, sînt lipsite de orice individualizare în decor (ex.: fi bulele de bronz în formă de lingură), funcţia de emblemă şi simbol păstrîndu-se numai la piesele de metal preţios. Din această perioadă a primei epoci a fierului se poate vorbi de apariţia deosebirii tranşante dintre arhitectură şi a. plastice pe de o parte, şi a. decorative şi aplicate pe de alta, în măsura în care abia acum se diferenţiază tehnici, forme şi ornamentici, specifice pentru fiecare gen. Expresiile cele mai puternice şi le găseşte creaţia artistică a epocii în arhitectură — mai cu seamă în monumentele cu caracter funerar, relativ generalizate (ex.: tumulii din grupul Ferigile-Bîrseşti, dar şi mormintele princiare de la Agighiol, Peretu, Mangalia, Doi Mai), cu caracter aulic, mai puţin răspîndite —, în plastica de tradiţie megalitică (ex.: statuile de la Si-bioara, Baia de Criş), ca şi în arta metalului preţios (ex.: tezaurele traco-getice de la Poiana Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Craiova etc.). Acest aspect specific defineşte un complex în care se întîlnesc diferite tradiţii artistice şi în care intervin creatori de origini diferite:, localnici precum şi greci din cetăţile pontice, meşteşugari itineranţi — veniţi poate din Orient —, ca şi artişti stabiliti în comunităţile locale. întregul ansamblu este caracteristic pentru aria cuprinsă între Balcani şi Carpati şi trebuie pus în raport cu o
47
anumită- hegemonie politicătraclcăla N de Dunáié |n sec. ,$■ î.e Ji‘:, prectiiţii ilviti ifigtabarea geţilor sud-dnnâreni ^ aşa^numiţif"moesi ™ în hotarele regatului şi civilizaţiei trace din aceeaşi vreme. Pentru1 aceste considerente se foloseşte pentru desemnarea acestui complex de forme artistice termenul convenţional de a. traco-getică. Marea migraţie celtică de la începutul sec. 3 î.e.n. va întrerupe dezvoltarea societăţii tracice prin inserţia în spaţiul dunărean a unor formaţii politice celtice, determinînd două zone importante: cea de S şi cea de N, contribuind astfel la precipitarea procesului de despărţire a daco--getilor din marea masă tracică. Dacii vor crea o civilizaţie şi o a. proprie încă din sec. 4—3 î.e.n., nu lipsite de legături cu vechea tradiţie artistică din faza de sfîrşit a primei epoci a fierului şi nici de raporturi cu cea a zonei celţilor învecinaţi. A. dacică va fi în primul rînd caracterizată de o arhitectură monumentală de piatră cu caracter religios şi aulic. Cetăţile din
S	Transilvaniei (Grădiştea Muncelului, Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Piatra Craivii, Tilişca, Căpîlna, Bănită), cu zidurile de incintă şi sanctuarele lor, formează prima încercare de a. monumentală în piatră specifică terit. carpatic propriu-zis. In paralel se dezvoltă şi a. metalului ca şi a. ceramicii. Perfecţionări ale tehnicii, răspîndite între timp şi pe terit. dacilor, fac posibile expresii artistice mai dezvoltate şi mai bogate în cadrul a. decorative şi aplicate. Ceramica pictată, a. bronzului (Bendis de la Piatra Roşie) şi mai ales aceea a fierului (scutul de la Piatra Roşie) cunosc unele creaţii cu caracter figurai, care par să constituie primele încercări de exprimare în imagini a unei ideologii de caracter religios, destul de evoluată ca să nu mai poată fi supusă unei simple interpretări clasicizante .greceşti sau romane. Aceste prime' încercări aveau însă să rămînă şi ultimele, cucerirea romană — 46 e.n.. în Dobrogea, 106 e.n. în Dacia — punînd capăt acestei originale dezvoltări artistice, pe care a înlocuit-o cu repertoriul de forme ale a. provinciilor Imperiului roman (v. artă provincială) care, uneori, au exprimat reprezentări conceptuale moştenite de la daci. Este caracteristic pentru a. romană de pe terit. Daciei faptul că în cadrul ei se întîlnesc cele două mari curente ale a. romane imperiale: tradiţia elenistică, venită din S, cu tradiţia etruscă, venită prin intermediul provinciilor din Europa Centrală. Dacă motivele de origine central-europeană sînt frecvente, trăsăturile de stil rămîn cu precădere de tradiţie elenistică. Arhitectura romană în Dacia cunoaşte variate tipuri de edificii publice, religioase, private sau funerare, adesea nu lipsite de monumentalitate şi uneori nici de fast. Ele se înscriu dealtfel în repertoriul obişnuit al a. imperiale romane, dar, prin modestia proporţiilor şi a decorului (ex. amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa) exprimă clar austeritatea, tensiunea dramatică a vieţii populaţiei şi chiar dezvoltarea mai lentă a unei provincii de graniţă, cu caracter predominant militar şi parţial agrar. Plastica romană cunoaşte şi ea întreaga gamă de forme tradiţionale şi, ca şi arhitectura, dezvăluie asprimea vieţii din provincie prin lipsa formelor colosale
arta
(singurele vestigii de Triadă Capitolină supradimensionată au fost recent descoperite la Apulum), prin raritatea materialelor preţioase şi prin nivelul adesea modest al meşteşugului artistic. Deosebit de interesantă se dovedeşte plastica religioasă, cu tematică din iconografia cultelor sincre-tistice, precum şi plastica funerară. Caracterul simbolic, bogăţia de motive, interferenţa de teme, indiferenţa la canoanele clasice (monumentele votive — tablete mithraice, ale Cavalerului trac, ale Cavalerilor danubieni ş.a.—monumente funerare
—	stele, altare — din centrul Transilvaniei de la Apulum, Ulpia Traiana, Napoca, Potaissa, Micia), în care se surprind moşteniri din zestrea de idei şi concepte ale culturii anterioare dacice, fac din aceste manifestări adevărate precursoare ale creaţiei medievale şi conferă monumentelor o bogăţie şi o putere de expresie care compensează penuria de mijloace artistice adesea evidentă. A. decorative şi aplicate cunosc o dezvoltare similară celorlalte provincii, cu deosebirea că este evidentă restrîngerea gustului — şi poate şi a posibilităţilor — pentru lux şi ostentaţie. Unele dintre obiecte erau produse local (opaiţe şi chiar terra sigillata), dar multe veneau din alte provincii, din Galia şi Germania, din Dalmatia şi din Orient. Perioada de trecere de la sclavagism la feudalism — 273 — sec. 9 e.n. — caracterizată de trecerea peste terit. patriei noastre a valurilor succesive de migratori, a avut drept consecinţă mai întîi diminuarea activităţii şi importantei centrelor urbane constituite în epocile dacă şi romană, iar apoi dispariţia acestora, încît pentru o perioadă de aproape o mie de ani nu se mai poate vorbi decît de creaţii ^ale a. decorative şi aplicate, cu caracter rustic. In primele trei sec. ale perioadei, în zona rămasă încă sub controlul imperiului — Dobrogea şi malul de N al Dunării de jos, —, continuă să se dezvolte o arhitectură şi o a. de tradiţie antică în tehnică şi în forme, încă de timpuriu marcate, în programe şi în sensuri, de noua doctrină a creştinismului şi ,particiţ)înd la conturarea aspectului provincial al a. bizantine: bazilici, simbolistică creştină (pe stele sau pe plăci de cancelli), piese rituale (cruci, engolpioane). In restul terit. însă, se pot distinge două mari curente artistice. Unul cu caracter discontinuu, în privinţa trăsăturijor lui stilistice, cu specific somp-tuar — materiale preţioase, tehnici pretenţioase . şi rafinate, funcţii rituale sau de reprezentare — şi care poate fi atribuit, ca apartenenţă, diferiţilor migratori (v. stil policrom), iar ca geneză, unor ateliere din marile centre provinciale, puse in serviciul acestora. Celălalt, în care poate fi identificată permanenţa tradiţiei locale, caracterizat prin forme şi ornamentică simple, realizate cu tehnici elementare, în continuu raport cu repertoriul de forme obişnuit din Imperiu, şi care trebuia să satisfacă nevoile de frumos ale populaţiei locale, exploatate şi trăind în limitele unei civilizaţii agrare. Alături de splendidele tezaure de la Pietroasa, Apahida, Coşoveni, executate la comandă de meşteri străini, expresie a unor nevoi de reprezentare, stau deci modestele podoabe şi vase ceramice de la Ipoteşti, Cîndeşti, Budureas-
ARTEMIS
ca, Ciurel, expresii directe şi autentice ale nevoii de frumos a celor vitregiţi. Următoarele sec. se deschid sub semnul unei accentuate ruralizări şi sărăciri a culturii materiale, determinate de întreruperea circuitelor economice şi culturale, consecutivă marii migraţii a avarilor şi slavilor. Pe măsură ce acestea se refac ulterior, reapar elemente cu aspect artistic: o anumită dezvoltare, cu caracter unitar pe foarte mari întinderi, a decorului ceramic striat, specific pentru cultura provincială bizantină, apariţia smalţului verde şi, conjugat, a decorului plastic, prelucrarea unor podoabe elementare cu decor simbolic, adesea creştin, din os şi din metal (Dridu, Bucov, Capidava, Garvăn etc.). începuturile feudalismului vor continua în mod firesc tradiţiile populaţiei autohtone din epoca migra-ţiilor. Noi forme însă vor pătrunde, de cele mai multe ori izolat, în funcţie de raporturile pe care această populaţie le va stabili, de data aceasta nu cu grupuri de migratori în mişcare, ci cu formaţii politico-teritoriale stabile, cum au fost Imperiul bizantin, primul ţarat bulgar sau statul kievean, sau în funcţie de apariţia unor nuclee organizatorice capabile să comanditeze creaţii artistice care să le exprime. în aceste condiţii apar manifestări artistice simptomatice, cum ar fi tezaurele de la Sînnicolau Mare, Garvăn, sau monumentele de la Garvăn, Basarabi, Niculiţel, Slon, marcînd primele încercări de implantare a unor programe somptuare sau monumentale. Se puneau astfel premisele pentru o nouă dezvoltare, pe care primele monumente o vor defini drept caracteristic românească.	r.f.
Artemis gr. Diana'
Arutela (Alutela) v. Bivolari
asclepieion v. Esculap
Asclepios v. Esculap
asiză (fr. assise, de la asseoir „a aşeza“), şir orizontal continuu de pietre sau de cărămizi, dintr-o zidărie (în cazul arcelor este curb). Prin extensie, strat orizontal de zidărie în opus caementicium. Sînt cunoscute cîteva interesante ex. de a. în zidării antice, la Monumentul triumfal de 1a Adamclisi, unde se mai pot încă observa a. de -opus caementicium de aceeaşi înălţime cu pietrele de parament, despărţite prin rosturi de priză; la cetatea Capidava, unde se poate urmări felul în care blocurile ciclopeene din paramentul exterior^ al turnurilor determină înălţimea a. chiar dacă dimensiunile pietrelor din paramentul interior sau din acela al curtinelor diferă; la edificiul central în formă de cruce, din faza ultimă a cas-trului Drobeta, unde paramentul în opus incertum cu zone în spinare de peşte este întrerupt de rosturi de priză la intervale mari — 60—80 cm
—	lăsînd impresia că este constituit din a. turnate în cofraje şi nu Lzidite piatră cu piatră.
r.f.
askos (cuv. gr. ,,burduf“), formă de vas, de obicei din ceramică, în formă de burduf. Sînt cunoscute a. mai ales din culturile neolitice Gumelniţa şi Cucuteni. Sînt cunoscute a. şi din epoca bronzului, cultura Monteoru, de la Poiana.
48
Askos din cultura Monteoru (Sărata Monteoru)
M.I.R.S.R.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 288.	r.f.
aşezare v- urbanism Atena v. Minerva
atic, element de arhitectură, aşezat deasupra cornişei, pentru a masca acoperişul. Este cunoscut
a.	denticulat al Monumentului triumfal de la Adamclisi, cu panouri în relief cu prizonieri legaţi de arbori, alternînd cu altele scunde, decorate geometric. Unele stele funerare sînt terminate cu un a. purtînd de multe ori un motiv vegetal, în locul unui pseudofronton (ex. stele de la Apulum, M.A.I.).	r.f.
atol v. urbanism
atriu (lat. atrium), spaţiul patrulater central, neacoperit sau parţial acoperit, al unei locuinţe romane de tip tradiţional. Prin extensie, termenul de a. a fost folosit şi pentru alte asemenea curţi interioare, în edificii publice, religioase sau militare (ex.: în principia castrelor). De cele mai multe ori, a. avea în mijloc o deschidere — compluvium —, corespunzînd unui bazin — impluvium — în care se aduna apa de ploaie scursă de pe pantele acoperişurilor corpurilor de clădire ce mărgineau
a.	De la Histria ne sînt cunoscute cîteva case datînd din perioada romană tîrzie (sec. 4—6 e.n.) cu a. de un tip care perpetuează tradiţia elenistică a casei cu peristil central. La Ulpia Traiană Sarmizegetusa, curtea mare patrată a palatului Augustalilor este de fapt tot un a. A. sînt cunoscute la principia castrelor de la Drobeta, Arcidav a Căşei, Răcari, Jidava, Buciumi. Cîteva dintre ele — Drobeta, Răcari — comportau portice care delimitau compluvium-ul. La Tropaeum Traiani sînt cunoscute două a. de bazilică creştină, de asemenea cu portice pe trei laturi.
r.f.
Attis v. Cibele
Aţei (sat, com. jud. Sibiu); descop. înt. anterioare anului 1859. # Aşezare rurală romană (sec. 2 —3
e.n.). # In punctul Matz, tezaur de bijuterii de argint daco-romane: o fibulă cu capete de ceapa
trei fibule în formă de ancoră (de tip Vîrtop), un torques, două inele cu geme gravate, două brăţări cu capetele libere, îngroşate. Tezaurul reuneşte tipuri de tradiţie dacică (torques, brăţări), cu forme care se întîlnesc în epoca romană numai în provinciile dunărene (fibulele de tip Vîrtop) şi cu forme general romane (fibula cu capete de ceapă, inelele), fiind caracteristic pentru gustul provincial. M.Br.S.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 174.
r.f.
aula (lat. <gr. aula „curte”), spaţiu de dimensiuni importante — sală sau curte —, de obicei situat central într-un edificiu public (terme, palat) şi comandînd accesele în încăperile interioare, precum şi, adeseori, accesul din afara construcţiei. Pereţii a. sînt adesea trataţi monumental, iar acoperirea implică folosirea unor sisteme constructive evoluate — bolţi, arce dublouri. Astfel de
a.	pot fi identificate în sălile mari ale termelor de la Histria, Tomis şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Tot a. sînt şi aşa-numitele curţi sacre ale principia castrelor (ex.: Drobeta, Răcari, Arcidava, Buciumi, Căşeiu, Jidava).
r.f.
aulică, artă ~ v. provincială, artă ^
aurărie. Cele mai vechi descop. de obiecte de aur, artistic prelucrate, datează din epoca neolitică (amuletele de aur de la Gumelniţa, aplica de la Traian şi tezaurul de figurine plate de la Moigrad, prelucrate prin ciocănire, din foaie de aur). Epoca bronzului este caracterizată tocmai prin numărul mare de tezaure de aur (Perşinari, Ostrovu Mare, Şmig, Ţufalău ş.a.). Abundenţa aceasta s-a menţinut şi în timpul primei epocia fierului (tezaurele de la Firi-ghiaz, Sacoşu Mare, Galeşu, Biia^, Pipea, Pecica, Stînceşti ş.a.). Intre cele două serii există o certă continuitate stilistică, atît din punct de vedere al motivelor ornamentale — avînd la bază spirale
—	cît şi al tehnicilor artistice folosite: turnarea, ciocănirea, torsionarea şi gravarea. De la sfîrşitul primei epoci a fierului datează cele cîteva tezaure de arme şi garnituri de harnaşament, realizate prin ciocănire şi ştanţare, de la Poiana Coţofeneşti, Băiceni, Agighiol. In vremea înfloririi civilizaţiei dacilor, aurul dispare din circuitul artistic local. S-a presupus că exploatarea şi folosirea acestui metal preţios constituia în epoca aceasta un monopol regal. Sînt totuşi cunoscute cîteva piese de aur, cum ar fi medalionul de la Popeşti,
pe care este reprezentată efigia grosolan stili zată al unei Bendis (?) cu aspect de gorgohă In epoca romană, aurul este folosit ma ales pentru confecţionarea bijuteriilor de uz per sonal: inele, brăţări, pandantive, cercei şi, ma rar, coroane cu rost funerar. Se întrebuinţeaz; atît tehnica ciocănirii, cît şi cele, mai delicate a ajurării prin ştanţare, a granulaţiei şi — ma rar — a filigranului. Cele mai multe dintre biju teriile acestei epoci îmbină aurul artistic pre lucrat cu pietrele preţioase sau, mai ales, cu gemi gravate cu motiv figurative (descop. din necropo lele elenistice şi romane de la Callatis, Tomis Apulum). Din epoca romană, ca şi din aceei precedentă, dacică, sînt cunoscute şi centre d exploatarea aurului la Baia de Criş, Abrud ş Brad, cel mai celebru, la care se păstrează şi galeri vechi, fiind Cetăţile de la Roşia Montană. Peri oada de trecere de la sclavagisn la feudalism, aducînd noile tehnici al< caboşonului şi cloisonné-ului, este caracterizaţi prin o adevărată renaştere a artei a., ilustra ti de somptuoasele tezaure de la Pietroasa, Apahida Someşeni, Şimleu Silvaniei, Moigrad, Velţ, Con ţeşti. Specific romano-bizantin este discul — vai plat cu rost ritual — al episcopului Patemus dii Tomis, produs al unui atelier tomitan din sec
6	e.n. Din perioada imediat următoare — aceea i feudalismului timpuriu — nu se pot cita decî' tezaurele de la Garvăn şi Sînnicolau Mare.
r.f
au repoussé v. ciocănire
avară, artă odată cu marea migraţie a avariloi (v. paleoetnografie) din sec. 7, se răspîndesc pe < mare arie geografică, cuprinzînd şi terit. României garnituri de costum specifice — aplice şi limbi <Ji centură mai «ales — din metal (bronz şi, mai rar argint sau aur). Executate în tehnica bizantini a presării la cald, ele sînt caracterizate de element* orientale şi se împart în două stiluri: cel geometric plin sau, ceva mai tîrziu ajurat (sec. 6—£) şl ce zoomorf (sec. 8—9) (Teiuş, Gîmbaş). Durînd d< fapt mai mult decît au durat avarii ca etnic sat formaţie politică, cuprihzînd piese realizate fi aşezări locale — aşâ cum- o dovedesc descop. de la Olteni, Budureasca, Felnac —, şi care ai uneori un caracter creştin (Budureasca, Olteni) acest ansamblu de podoabe de metal jíoate f: considerat mai degrabă ca universal răspîndi şi specific pentru o „modă avară”, preluată d< diferiţi „p’urtători”, decît ca o a.a. proprie une anumite formaţii etno-culturale.	r.i
Axiopolis v. Cernavoda
Babadag (oraş, jud. Tulcea); n.a. Vicus Novus; descop. înt. — f.d.; săp. S. Morintz 1962—1973.
9	Pe Dealul Cetăţuii, aşezare hallstattiană (sec. 7 —5 î.e.n.) fortificată pe laturile de SE şi SV cu şanţuri şi valuri de pămînt amestecat cu piatră. Variate forme de vase ceramice, printre care urne bitronconice şi străchini cu buza răsfrîntă spre interior, cu caneluri, linii incizate, cercuri şi impresiuni cu torques -ul. Motivele ornamentale au fost realizate pe fondul negru-lustruit al vasului. Formele şi decorul prezintă analogii importante cu descop. contemporane din Asia Mică, indicînd raporturi de filiaţie sigură, poate chiar o enclavă de populaţie anatoliană, precum şi descendenţa din fondul străvechi al culturii Noua. Peste aşezarea hallstattiană se suprapune o aşezare din a doua epocă a fierului (La Téne) şi apoi alta romano-bizantină (sec. 6 e.n.).	• De pe^ aria
oraşului provin mai multe descop. întîmplătoare din epoca romană. Pe baza unei inscripţii s-a propus identificarea localităţii actuale cu anticul Vicus Novus. M.D.D.; M.I.R.S.R.; M.A.C. O Cui-tura B., termen care desemnează cultura hallstattiană cu puternice afinităţi microasiatice, din Dobrogea, pentru care este tipică aşezarea fortificată de la B. Centre importante: B., Tulcea. BIBL.: S. Morintz, Dacia NS, VIII; D/D, I,
II,	III pass.	I.r. şi r.f.
Bachus v. Dionysos
Baden-Pecel, cultura cultură din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului din Europa Centrală. Varianta sudică a primit numele de Pecel, după o localitate din Ungaria. Elemente ale c. B.-P. pătrund în NV şi V terit. României, iar unele dintre acestea, motive de repertoriu ornamental, cum ar fi decorul de boabe de linte, buzele crestate, benzile haşurate sau incizate mărginite de brîuri în relief, apar în cadrul culturii Coţofeni.	I.r.
Baia (sat, com. jud. Tulcea); n.v. Hamangia; :erc. V. Părvan — 1924; săp. D. Berciu — 1953— 1954.^ # In punctul Baia-Hamangia, într-un tumul istazi dispărut lîngă gara Hamangia, a fost desco->erită o statuie-menhir, de fapt o stelă antropomorfă, realizată în relief plat, reprezentînd tradi-ionala figură feminină neolitică, probabil în oziţie obstetrică, îngenuncheată, cu mîinile pe întece, datînd din perioada de tranziţie de la eolitic la epoca bronzului. Imagine sintetică, Iaca de calcar a fost decupată uşor trapezoidal, u o excrescenţă tot trapezoidală pe latura supe-oară, în ax. In relief plat, sau adîncime, au fost gurate detalii anatomice sau de port. Astfel iar pe faţă: trăsăturile figurii — mai mică decît
Statuia-mehnir de la Baia de Criş
51
Baia. Pahar ceramic din cultura Hamangia
excrescenţa amintită, ca şi cînd ar fi înconjurată de păr—; un colier din elemente circulare la gît; mîinile, ca nişte benzi plate, terminate cu cinci degete relativ egale; sînii şi linia despărţind muşchii pieptului de coaste; în relief centura; sexul şi picioarele (doar coapsele) îndepărtate arcuit. Pe spate sînt redate: colierul; o verticală, probabil şira spinării; amorsa braţelor la omoplaţi; centura; trei topoare cu tăişuri în cruce înfipte în centură şi unul pe spate, fără nici o legătură firească, fiind probabil figurări votive, simbolice; sub centură, tălpile picioarelor, nefiresc repliate şi golul dintre coapsele îndepărtate, rom-bic. Statuia reprezintă, prin aspectul ei simbolic şi prin stilizare, un monument deosebit, cu caracter megalitic. • în punctul Drumul Vacilor, aşezare neolitică aparţinînd culturii Hamangia, cu bordeie caracteristice, ovale, uneori prezentînd pe o latură o denivelare; ceramică tipică pentru cultura Hamangia, decorată cu motive geometrice triunghiulare, în cadrul căreia, în afara teîinicii decorative a înţepăturilor succesive, este folosită şi incizia lineară şi pliseul; un vas plastic repro-ducînd trăsăturile unei femei steatopige. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Berciu, Cultura Hamangia, pass. I.r.
Baia de Criş (sat, com., jud. Hunedoara); descop. înt. — f.d. • Pe platoul Ptnicuri, bazine romane de spălat aur, cu deşeuri de spălare. # în cîmp, trei mari stele-menhiri, statui antropomorfe (capetele lipsesc) din augit-andezit. înalte la origine de c. 1,70 m, statuile înfăţişează personaje masculine cu mîinile la piept, cu o centură în jurul mijlocului şi cu un topor-ciocan la brîu. Sînt caracteristice stilizarea puternic geometrizată, cu torsurile trapezoidale, volumele cu muchii marcate, detaliile în relief plat, gravat. Interpretarea cea mai recentă consideră aceste statui drept reprezentări ale unor divinităţi tutelare ale minerilor; ele nu sînt mai vechi decît prima vîrstă a fierului (sec. 4 î.e.n.) şi aparţin unei faze timpurii a culturii dacice. # în sat, aşezare romană de mineri, cu construcţii de zid; unelte de mineri. M.D.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 192—193; O. Floca, Sargetia, IV.	h.d.
Baldovineşti (sat, com. Vădeni, jud. Brăila); săp. N. Harţuche şi FI. Anastasiu — 1964. # Ne-
BALTA VERDE
cropolă de înhumaţie din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cultura Horodiştea-Folteşti, comportînd patru morminte acoperite de un tumul, cu inventar tipic de ceramică decorată cu şnurul şi cu pictură lineară. în acelaşi tumul, morminte de înhumaţie din epoca bronzului, cultura stepelor sud-vest pontice şi cultura Tei, cu inventar de ceramică specifică. • Pe tumul, aşezare din sec. 9—11, cu stratificaţia deranjată de lucrările agricole. M.B.
BIB L: D. Pop eseu, Dacia NS, IX, Cronica săp.
r.f.
Balinteşti — Cioinagi (sat Balinteşti, com. sub-urb. Bereşti-Meria, oraş Bereşti, jud. Galaţi); săp. Eug. Zaharia 1948, 1949. Pe dealul Cioinagi-lor, cimitir de înhumaţie cu schelete chircite, pe platformă de deal, datat în epoca bronzului, cultura Sărata-Monteoru, fază tîrzie. în inventare,* ceramică tipică pentru cultura amintită; ceşti, cu una sau două toarte, cratere, amfore etc., cu decor plastic, în relief (coase, caneluri) sau incizat (triunghiuri umplute cu linii, benzi din liniuţe oblice sau haşurate rar cu trăsături oblice), cu motivele dispuse radiar şi tectonic. Un element specific sînt toartele cu creastă, sugerînd o siluetă animală. M.J.G.
BIBL.: Eug. Zaharia, Dacia NS, VII.	I.r.
Balş (sat, com. suburb. Tîrgu Frumos, oraş Tîrgu Frumos, jud. Iaşi); săp. E. Păpuşoi — 1965. în Valea Părului, aşezare neolitică de tip Criş; cu locuinţe de suprafaţă, ceramică caracteristică, incizată şi pictată bicrom, cu motive geometrice.
S-a descoperit de asemenea şi una din rarele figurine în formă de coloană, tipică. M.V.P.B.
BIBL.: D. Popeseu, Dacia NS, X, Cronica săp.
I.r.
Balta Verde (sat, com. Gogoşu, iud. Mehedinţi); săp. D. Berciu — 1924—1932 şi' 1934—1935; D. %Berciu şi E. Comşa — 1949—1950; descop. înt. -r
f.d. # Zona de movile — mare cimitir de incine-raţie în urne, aparţinînd civilizaţiilor hallstat-tiene Gîrla Mare şi Vatina: vase cu etaj, urne piriforme sau simple, obiecte de cult, statuete feminine cu rochie în formă de clopot, figurine zoomorfe, obiecte de podoabă din bronz ş.a.
Baldovineşti. Borcan din sec. 9
Balta Verde. Podoabe de bronz din sec. 7 — 6 î.e.n. provenind din cimitirul traco-iliric.
Decorul ceramic este realizat cu motive geometrice excizate, dispuse radiar şi umplute cu alb, pe fondul roşu-cărămiziu al vasului. In aceeaşi zonă, cimitir de incineraţie în urne, cu morminte cu put aparţinînd culturii Basarabi. In afară de ceramica specifică acestei culturi, cu decor geometric incizat, grupat în registre înguste, orizontale, inventarul mormintelor mai cuprindea obiecte de podoabă din fier şi bronz ca fibule, brăţări, pandantive, precum şi arme — vîrfuri de lance, săbii, cuţite. Tot în zona movilelor, morminte tumulare de înhumaţie (650—500 î.e.n.) aparţinînd, probabil, unei enclave ilirice la N de Dunăre, cu inventar tipic: fibule în ochelari, pumnale de tip sica ş.a. Asocierea descop. de tip Basarabi cu cele de tip iliric defineşte, în SV Olteniei, aşa-numitul grup B.V. Pe Cîmpul Deciului, castru roman de pămînt, de tip clasic, pătrat (100X 100 m) şi aşezare civilă importantă (sec. 2—3 e.n.).	• Grup de trei
morminte de incineraţie din sec. 7 e.n. M.I.R.S.R. BIBL.: D. Berciu, E. Comşa, MCA, II;] D. Tudor, OTS, p. 306.	[h.d.
balustradă, element de arhitectură proteiînd o margine de terasă, scară, balcon etc. Cele mai vechi b., cunoscute indirect, apar la turnurile de veghe dacice figurate pe Columna lui Traian, compuse din panouri în x, fără ca descop. să fi confirmat aceste reprezentări. Tot pe Columnă apar b. din panouri în x la podurile construite de romani, inclusiv podul lui Apolodor din Damasc de la Drobeta, precum şi la unele turnuri de lemn ale unor castre de zidărie. Pentru acestea din urmă, s-ar părea că descop. de resturi de şarpantă de lemn carbonizat din castrele de pe limesul transalutan (Săpata de Jos, Băneasa) ar aduce o confirmare. Tot b. sînt cunoscute şi la monumentele funerare: mausolee şi edicule din centrul Daciei (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Brucla). De la Micia, de ex., sînt cunoscuţi lei culcaţi tej-minînd, în dreptul porţii, b. din plăci şi stîlpi cu coamă demicilindrică. Mult mai sigură este folosirea de b. de piatră — cancelli — sepa-rînd corul de nave în bazilicile paleocreştine de la Tomis, Histria, Tropaeum Traiani.	r.f.
Banat, regiune geografico-istorică, delimitată la N de Mureş, la S de Dunăre, la V de Tisa şi la E de Carpaţi. In B. s-au făcut descoperiri
arheologice aparţinînd tuturor epocilor, B. fiind şi zona în care s-au găsit cele mai vechi manifestări artistice de pe terit. României: oasele cu decor geometric gravat de vîrstă mezolitjcă de la Cuina Turcului. Neoliticul bănăţean este caracterizat de forme originale şi specifice, între care trebuie amintite vasele cu decor mimetic — reproducînd pelajul şi forma unui animal sau aspectul unui burduf — şi reliefurile aplicate antropomorfe, ambele tipice pentru ceramica de tip Criş. Cultura neolitică Tisa — Polgár este de asemenea bogat reprezentată pe plan artistic. Sînt tipice vasele plastice, de tipul „bocitorului” de la Parţa. Şi cultura Vinca este reprezentată de materiale tipice, între care capacele proso-pomorfe, geometric stilizate şi cu decor geometric incizat şi pictat, denumite „în formă de bufniţă”. Pentru epoca bronzului sînt caracteristice cîmpurile de urne (Cruceni, Bobda, Pădurea Verde). Acestea durează pînă în epoca fierului, întîlnindu-se în cadrul lor urnele etajate. Drept trăsături se mai pot aminti: lipsa aproape completă a plasticii funerare, vasele în formă de stea cu evident sens simbolic solar şi toartele zoomorfe, reprezentînd cervidee, elegant stilizate. Din aceeaşi vreme şi de la începutul epocii fierului sînt cunoscute şi depozitele de bronzuri în care sînt induseşi podoabe de chihlimbar. După anul 106 e.n., întregul B. e inclus în provincia Dacia; după 118/119, el face parte din provincia Dacia Superior. De la ultima reorganizare a terit. romane nord-dunărene (168—169) şi pînă la abandonarea provinciei traiane, B. vestic for» mează o provincie aparte, Dacia Malvensis, iar B estic aparţine Daciei Apulensis (după alte păreri, întregul B. ar aparţine Daciei Apulensis). Din perioada stăpînirii romane sînt cunoscute cîteva mari aşezări de caracter urban: Tibiscum, Berzovia şi Dierna. Dintre acestea, la Tibiscum a fost identificat un castru cu ziduri de opus quadratum, precum şi aşezarea civilă cu un templu de tip nemaiîntîlnit. La Dalboşet a fost surprinsă o mare villa, tipică. Chiar şi după retragerea aureliană, viaţa romană continuă în B. (de ex.: la Tibiscum) pînă în sec. 6. Din această vreme datează şi fortificaţia de tip quadri-burgium de la Gornea, precum şi multe necropole de tip sarmatic cu inventar bogat în podoabe de metal şi coliere de chihlimbar şi mărgele, tipice pentru această perioadă. După marea migraţie a avarilor şi slavilor, autoritatea imperială este anihilată, dar viaţa populaţiei locale continuă în forme mai puţin dezvoltate, pînă în evul mediu, cînd ne este atestată aci autoritatea voievodului Glad. De această formaţie politică se leagă, poate, primele elemente de arhitectură monumentală de la M^risena (Cenad) şi tezaurul princiar de la Sînnicolau Mare.
h.d.
banchetul funerar, temă iconografică în arta funerară romană din Dacia şi Dobrogea, constînd din reprezentarea celui decedat, încoronat, întins pe un cline, avînd în faţă o masă încărcată cu bucate. Adesea, la picioarele patului, pe o cathedra, este aşezată soţia decedatului, iar de o parte şi de alta a mesei doi sclavi servitori. Se disting trei tipuri principale ale acestei teme: acela al repre.
53
zentării complete, care este şi cel mai caracteristic — cu variantele pontică, dunăreană şi transilvăneană —, apoi tipul „abreviat” al figurii-bust la fereastră, aşa cum apare pe o stelă de la Tomis, (M.I.R.S.R), unde. într-un cadru de ediculă este reprezentat bustul unei femei bogat îmbrăcate, întinse pe un cline, şi acela simbolic, constînd din reprezentarea sub portretele decedaţilor a mesei ospăţului flancată de doi sclavi. Varianta pontică, caracterizată de stilul influenţat de arta clasică, este reprezentată de cîteva stele funerare de la Tomis şi de mai multe de la Callatis (M.A.C.). Varianta dunăreană, pentru care este specifică simplificarea compoziţională şi schematizarea, este documentată mai cu seamă la Capidava (M.A.C., M.I.R.S.R.) şi Ulmetum (M.H.), iar aceea transilvăneană — asemănătoare cu aceea dunăreană, dar prezentînd unele motive specifice, cum este acela al draperiilor formînd fundal — de stele de la Po-taissa (M.I.T.), Căşeiu (M.I.R.S.R.) şi din alte localităţi din centrul Transilvaniei. Tipul simbolic este documentat exclusiv în Transilvania, unde reprezintă probabil o anumită influenţă panonică.	r.f.
bandceramicá (germ. Bandkeramik „ceramică în benzi”), termen generic desemnînd ceramica neolitică din Europa, caracterizată de decorul constituit din benzi — incizate, excizate şi pictate. Din această categorie fac parte şi tipurile ceramice specifice culturilor Tisa-Polgár, Vinca-Turdaş, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Cucuteni, Petreşti.
I.r.
Bandu de Cîmpie (n.v. al satului Band, com. Band, jud. Mureş), săp. St. Kovács— 1911—
1912.	Diverse descop. la SV de sat; # necropolă de incineraţie din epoca bronzului, cultura Suciu de Sus, cu ceramică tipică cu decor spiralic exci-zat şi încrustat: # un mormînt de incineraţie dacic: 0 necropolă de înhumaţie creştină, germanică — probabil gepidică — , datată în wsec.
6—7 e.n., cu inventar bogat; ceramică cenuşie» vase piriforme cu decor lustruit sau estampat, catarame cu acul în formă de scut, arme tipice (vîrfuri de săgeată rombice, în formă de frunză cu aripioare, cu zimţi), un coif cu coaste, utilajul unui atelier de argintar, un inel decorat în stil animalier şi o placă de aur, fibule de tip roman, din bronz. M.I.Tr.C.
BIBL.: K. Horedt, Untersuchungen, p. 100-—111.
r.f.
baptisteriu (lat. baptisterium „loc în care se botează “), spaţiu destinat săvîrşirii ceremoniei botezului, în cadrul sanctuarelor paleocreştine. B. este fie un complex de încăperi în cadrul unei bazilici sau al anexelor acesteia, fie o construcţie separată. In ambele cazuri, b. comportă două încăperi; un vestibul, servind la depozitarea veşmintelor neofiţilor şi a doua încăpere, cuprinzînd fîntîna sau bazinul baptismal (fons baptismatis), în care se oficia botezul propriu-zis. Pe terit. României sînt cunoscute un b. independent pe lîngă bazilica de marmură de la Tropaeum Traiani, unul cuprins într-o aripă a atriului bazilicii episcopale (siriene) de la Callatis şi, probabil, încă unul, în anexele bazilicii tîrzii de la Histria, prea prost conservat ă ca să poată fi identificat precis.	r.f.
BASARABI
Bărboşi (municipiul Galaţi, jud. Galaţi): săp.
V.	Pârvan - 1912-1913: Gh. Ştefan - 1935-1936: N. Gostar, I.T. Dragomir, S. Sanie, Ş. Sanie — 1965, pînă în prezent. In faţa gării B., pe dealul Tirighina, cetate dacică de pămînt din sec. 1 î.e.n. — 1 e.n. Săp. au identificat un sanctuar aliniament de acelaşi tip cu cele din Munţii Orăştiei, dar cu tamburi de lemn. B. a fost cucerit de Traian, devenind în sec. 2 e.n. un post militar roman înaintat {castellum şi apoi castru cu ziduri şi turnuri de piatră), staţiune a flotei dunărene şi etapă importantă pe drumurile care legau Dacia şi Moesia Inferior cu regiunile răsăritene şi nordice. Cu o scurtă întrerupere pricinuită de invazia din 238 a carpilor, fortificaţia romană de la B. a fost menţinută de Imperiul roman (apoi romano-bizantin) cu modificări de plan şi cu restaurări succesive, în trei etape, pînă în sec. 6. In jurul castelului s-a constituit o aşezare civilă, fortificată cu un zid de incintă, începînd din sec. 3. Din aceste obiective provin nenumărate descop. mărunte, produse artizanale de tip provincial roman
—	terra sigillata, opaiţe — , un reJief-tabletă al Cavalerului trac şi o acvilă de bronz, poate de la un drapel roman. Aşezării îi corespunde o amplă necropolă plană şi tumulară, din care face parte un cavou cu pereţii pictaţi cu motive arhitecturale în trompe Voeil. M.J.G.: M.I.M.
BIBL.: N. Gostar, MCA, VIII.	h.d.
barbotină (fr. bar botine < barboter „a merge prin noroi “), termen desemnînd suspensia de argilă în care olarii înmoaie vasele pentru a le netezi suprafaţa şi a Ie face impermeabile. Fasonînd apoi stratul de argilă încă plastică, mai ales prin trasul cu degetele, se obţine un decor rudimentar. Decorul de b. este atestat încă din neolitic. In epoca romani sînt cunoscute vase de ten a sigillata cu decor tipic vegetal, realizat din picături de b.
r.f.
baroc, termen desemnînd perioada din istoria artei care a urmat, în Europa Occidentală şi Centrală; Renaşterii: se foloseşte, prin extensie, pentru orice perioadă de dezvoltare , artistică urmînd unui apogeu şi caracterizată de încărcare decorativă şi forme complicate, greoaie. In această din urmă accepţie, se recunoaşte o perioadă de b. roman în arta din mijlocul sec. 3 e.n., cînd domină formele cu linii curbe sau frînte şi decoraţia excesivă. Pe terit. Daciei şi Dobrogei, formele b sînt rare. Tbtuşi, unele edicule de Ia Micia, de ex., ale căror acoperişuri prezintă încovoieri decorative, sau unele altare şi coronamente de altare funerare de la Micia şi Ulpia Traian Sarmizegetusa, cu pante arcuite la acoperişuri, încărcare decora ti v-simbolică, ancadramente în pelta dînd naştere unor jocuri de curbe, prezintă trăsături b.
r.f.
Basarabi (sat, com., jud. Constanţa); n.v. Murfatlar; săp. I. Barnea, P. Diaconu, L. Bilciu-rescu, V. Bilciurescu — 1957—1975. In Dealul Tibişirul, unul dintre cele mai importante ansambluri de monumente rupestre, datînd din sec. 9— 10 e.n., în cadrul unei cariere vechi din care se extrăgeau blocuri de cretă în tehnica sub cerul liber, în mici bazine patrulatere. Se compune, în afară de fundurile acestor bazine, din mai multe (c. şase) bisericuţe şi cavouri săpate în
BASARABI
Basarabi. Strachină din cultura Basarabi
stîncă, dintre care unele folosite secundar ca locuinţe, şi dintr-o serie de locuin{e construite din blocuri de cretă pe umplutură de sfărîmături şi praf de cretă steril provenind din interiorul bazinelor abandonate. încăperile scobite în stînca de cretă erau bogat decorate cu motive simbolice sau figurative, schematic stilizate (cei doi balauri încolăciţi formînd o împletitură, labirintul, pomul vieţii, porumbelul, călăreţul, orantul aureolat, nave, animale, diverse tipuri de cruci) şi cu inscripţii greceşti, runice — probabil türce —, glagolitice şi chirilice slavone. în umplutură s-au descoperit unelte de os, fier şi piatră, vase ceramice de tipuri caracteristice pentru civilizaţia balcano-dunăreană din sec. 9—11 e.n., cruci de mormînt cioplite în lespezi de cretă ş.a. Caracterul şi datarea aşezării rupestre de la B. sînt încă în discuţie.
BIBL.: DID, III, p. 130—233; R. Florescu, Ghid, p. 49—54.	r.f.
Basarabi (sat, oraş Calafat, jud. Dolj); săp. VI. Dumitrescu — 1942. Pe terasa Dunării, mică necropolă tumulară de înhumaţie din sec. 6 î.e.n. Ceramica e de factură autohtonă, tracică, caracterizată de decorul organizat în registre înguste, cu motive spiralice incizate şi încrustate cu alb. De obicei este depusă sub forma unui vas de ofrandă —strachină — la picioarele mortului. O-biectele de podoabă din bronz (brăţări, butoni,
Complexul rupestru de la Basarabi Intrarea în Bisericuţa B4
54
saltaleoni, fibule de tip Glasinac etc.) şi armele (săbii scurte, încovoiate) sînt de factură i-lirică. Avem de a face, pare-se, cu piese de import de la S de Dunăre, în mediul unei populaţii autohtone, dar contaminată de iliri. M.I.R.S.R. O Cultura B., cultură materială tipic nord-tracică din perioada mijlocie a primei epoci a fierului (sec. 8— începutul sec. 6 î.e.n.). Este specifică ceramica, răspîndită pe tot terit. Daciei istorice, arsă reductor şi puternic lustruită, cuprinzînd forme de platouri ample cu profil complex, fructiere, vase mari, cu buze puternic răsfrînte şi decor tipic, geometric, incizat şi încrustat cu alb, precum şi ştampilat, organizat în registre înguste, orizontale, sau cu toruri fatetate pe ecuator. în cadrul
c.B. apare pentru prima dată viziunea decorativă propriu-zisă, caracterizată de organizarea spaţiului decorat în zone — registre — de motive active, separate de mari spatii complementare cu funcţie de fond. Centre importante: B., Blejeşti, Popeşti. BIBL.: VI. Dumitrescu, Raport MNA\ idem, Arta, p. 420.	h.d.	şi	r.f.
bastarni v. paleoetnografie; Poieneşti bastion, element de fortificaţie specific arhitecturii medievale; prin extensie, se foloseşte termenul de b. şi pentru masivele de zidărie de plan patrulater, proeminente în exteriorul sau în interiorul unui zid de incintă, al unui castru sau al unei aşezări urbane fortificate. Astfel definit, b. este un turn plin, fără încăpere centrală. Sînt cunoscute b. pe terit. României la cetăţile dacice, ca şi la incintele cetăţilor Histria (incintele din sec. 1 î.e.n. şi din sec. 2 e.n. de pe platou), la Jidova, în poziţiile intermediare, precum şi la incinta mare de la Histria, din sec. 4 e.n.), în sfîrşit la aceea a cetăţii Tropaeum Traiani (la poarta mică).	r.f.
bază, element de ordin pe care se sprijină fusul unei coloane sau corpul unui pilastru, de obicei decorat cu o profilatură specifică, alcătuită dintr-o plintă patrată şi o scoţie prinsă între două toruri
Decor rupestru gravat
55
încadrate de baghete. Tipul cel mai comun îl constituie b. ionică. Asemenea b. se întîlnesc în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre, la Histria, Tomis şi Callatis, datînd atît din vremea elenistică cît şi din aceea romană, precum şi în marile centre urbane ale Daciei romane, Apulum, Drobeta, Tibiscum. De la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, este cunoscută o serie de b. de pilastru ionic de la Aedes Augustalium. Din perioada tîrzie a stăpînirii romane, provin din Dobrogea mai multe b. în formă de capitel doric răsturnat. Cele mai cunoscute ex. sînt b. de la palestra din sec. 4 de la Histria.	r.f.
bazilică (lat. basilica), edificiu public roman servind pentru administrarea justiţiei sau ca loc de întîlnire pentru afaceri ori agrement. Mai tîrziu, b. devine lăcaşul de cult specific pentru perioada paleocreştină. — B. judiciare de pe terit. României au, toate, planul dreptunghiular, împărţit prin şiruri de pilaştri sau coloane în trei nave, fără absidă şi cu intrări atît frontale, cît şi laterale (ex.: la Histria, trei edificii şi la Tropaeum Traiani b. veche din centrul cetăţii). —
B.	de cult, paleocreştine, de pe terit. României, prezintă o varietate tipologică mai mare. Sînt cunoscute astfel b. cu o singură navă şi absidă la Sucidava şi la Tomis; b. cu trei nave, cu colaterale înguste şi joase şi cu o singură absidă, la Histria (b. din faţa porţii mari) şi la Tropaeum Traiani (b. cisternă); b. cu trei nave, cu galerii deasupra colateralelor, cu nartex tripartit, intrare monumentală şi atriu (b. din sec. 7 şi b. centrală de la Histria, b. de marmură de la Tropaeum Traiani, b. mare cu criptă de la Tomis, cel puţin două dintre b. de la Troesmis); b. de tip sirian, ca la Callatis, cu sanctuarul flancat de două sacristii, toate trei încăperile fiind situate în prelungirea navelor şi înscrise în limitele aceluiaşi plan general dreptunghiular; în sfîrşit, b. cu transept de tipul aceleia de la Tropaeum Traiani. n
O	serie de alte edificii, avînd o absidă situată în axul principal, sînt tratate în unele lucrări de specialitate drept b. (ex.: edificiile centrale de la Ulmetum şi Capidava, emporiul de la
Ruinele unei bazilici romane (Histria)
BAICENI
Vasul dacic cu inscripţia „Decebalus per Scorillo" (Sarmizegetusa Regia)
Histria), dar ele se încadrează de fapt în alt tip arlîi tectura 1.
BIBL.: I. Barnea, Dacia, XI—XII; idem, Dacia NSt II.	r.f.
bazin 1. Formă de vas din metal (bronz), piatră sau ceramică, conic sau în calotă sferică. Celebrul vas colosal cu inscripţia „Decebalus per Scorillo*, descoperit la Sarmizegetusa Regia (M.I.Tr.C.) poate fi considerat un b.; tot. b. sînt şi micile vase circulare cu cataramă din tezaurele de la Şimleu Silvaniei şi Sînnicolau Mare, ca şi cele cu apucătoare şi protomă de taur de la Sînnicolau Mare. 2. Element de arhitectură, constînd dintr-o cavitate prismatică sau cilindrică de mari dimensiuni, destinată să conţină apă. Asemenea b. sînt cunoscute îndeosebi la terme — frigidaria şi rezervoare de ap£ (ex.: la termele de ia Histria şi Drobeta).	r.f.
Băiceni (sat, com. Cucuteni, jud. Iaşi); descop. înt. — 1962. In punctul Laiu — probabil mor-mînt, poate tumular, de înhumaţie. Tezaur de aur traco-getic (sec. 4 î.e.n.) din care face parte un coif cu o calotă decorată în relief ciocănit, cu mici spirale redînd* o pieptănătură stilizată, cu falsă vizieră cu ochi apotropaici; pe obrăzare, decor figurai: pe stîngul, un războinic în costum de zale, şezînd pe un scăunel, aduce libaţie cu un riton, iar pe cel drept, doi şerpi încolăciţi; pe apărătoarea de ceafă, motivul arborelui vieţii flancat de doi grifoni adosaţi. Alte piese din tezaur: două brăţări spiralate terminate în capete de taPi de munte; un fruntar cu un cap de fiară în ronde-bosse, turnat şi cizelat; mai multe aplice în formă de tetraskelion, cu braţele terminate în capete de cai; o aplică dreptunghiulară înfăţişînd, într-un stil stîngaci cu proporţii alterate şi o redare ciudată a perspectivei, lupta dintre un grifon şi un leu; două plăci triunghiulare; două aplici dişcoidale cu stele înscrise, în relief; doi butoni globulari cu decor filigranat. Analogiile cele mai apropiate de pe terit. României sînt piesele de la Agighiol şi cele din tezaurul de la Craiova, iar stilul tuturor obiectelor din tezaur prezintă afinităţi indiscutabile cu arta ahemenidă, atît în ceea ce priveşte motivele iconografice cît şi compoziţia şi convenţiile redării figurilor. Tezaurul a fost atribuit artei traco-getice şi se încadrează în aria nord-balcanică a tezaurelor tracice. MJ.R.S.R.
BIBL.: Trésort* nr. 140—153. M. Petrescu-Dîmbovita şl M. Dinu, Le trésor d'objets d'or de Bâiceni (dep. de Iaşi) ín Dacia N.S. XIX, 1975, p. 105 şi urm,	h.d.
Báile Herculane (oraş, jud. Caraş-Severin); n.a. Aquae Herculis (?); descop. înt. cu prilejul lucrărilor de modernizare — 1736—1775 şi mai tîrziu. Aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.) cu importante edificii monumentale şi instalaţii balneare, distruse cu prilejul amenajărilor moderne. Descop. mărunte: monumente funerare şi foarte multe monumente epigrafice şi sculpturale (statui, statuete, reliefuri votive) dedicate lui Esculap, Higeei şi lui Hercule; basorelief de cult, de mărime sub aceea naturală, de stil provincial, reprezentînd pe Hercule, săpat în stînca „Băii lui Hercule44; piese sculpturale încastrate în zidurile unor clădiri şi în balustradele podului de peste Cerna. Kunsthistorisches Museum, Viena; expoziţia M.J.C.S. de la B.H.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 24—29.	r.f.
Băiţa (sat, com., jud. Hunedoara); descop. înt. —
f.d. # Intre dealurile Cornet şi Sfredel, ruinele unei aşezări romane (sec. 2—3 e.n.), documentînd existenta unui centru minier; sînt menţionate (azi dispărute) c. douăzeci de construcţii de zid, cu mozaicuri şi picturi murale, ceramică, opaiţe, descop. mărunte. # In minele Sfredel, Cornet, Runcu Trestiei, Căian, Hărfăgani, Căinelude Sus s-au descoperit instalaţii romane de extracţie în galerii a minereului de aur, unelte de mineri.
#	La Măgura Băi tei, punct de colectare, măcinare şi spălare din vreme romană: pive şi roti de piatră pentru sfărîmat şi măcinat minereul. BIBL.: D. Tudor, OTSf p. 191.	r.f.
Bâlăneşti (sat, com. Măruntei, jud. Olt); descop. înt. — 1964; săp. Eug. Popescu — 1966. # In punctul Izvor, aşezare dacică din ssc. 5—4 î.e.n.,
Bălăneşti. Fibule prosopomorfe de~argint, dacice
în care s-a descoperit o groapă de cult cu material ceramic abundent: urne din pastă grosolană cu apucături şi cu brîuri alveolare, castronaşe lucrate cu mîna, din pastă fină, cu lustru negru, străchini lucrate la roată, arse oxidant, amfore şi castroane lucrate la roată, din pastă fină, cenuşie, lustruită, precum şi fragmente dintr-o „vatră portativă44 circulară. # La B. — Izvor — descop. înt., un tezaur dacic de argint: două fibule triunghiulare cu reprezentări prosopomorfe, în relief ciocănit au repoussé, un lanf-colier împletit, doi cercei (verigi cu capete petrecute), o brăţară în spirală cu capetele împodobite cu palmete stilizate triunghiular în brăduţ, ponsonate cu ştanta şi cu protome de şarpe turnate şi cizelate, trei inele spiralice şi o verigă-inel folosită ca element de legătură la lanţurile ornamentale, sau ca pandantiv. Tezaurul, databil în sec. 1 î.e.n., fusese depus într-un vas ceramic lucrat cu mîna şi ornamentat cu brîu alveolar. Dintre toate piesele, un interes deosebit îl prezintă fibulele prosopomorfe, întrucît efigia cu figura triunghiulară şi cu pieptănătura comportînd părul lung, căzînd pe lingă obraji în trei onduleuri ample, care se evazează pe umeri, sugerează în mai mare măsură decît cele de pe falerele de la Herăstrău şi de pe fibulele de la Coada Malului o figură feminină, prezentînd unele asemănări cu Bendis de la Piatra Roşie. M. Fit.
BIBL.: Eug. Popescu, Studii şi comunicări, Piteşti 1968; idem, ibidemy 1969.	h.d.
Bălănoaia (sat înglobat la satul Cetatea, com. Frăţeşti, jud. Ilfov); descop. înt. — înainte de 1913. Intr-un tumul, probabil funerar, un lebes (lighean) grecesc de bronz, cu ataşele toartelor în formă de mască de silen (sec. 5 î.e.n.), mărturie importantă a raporturilor economice şi cultural-artistice dintre greci şi localnici şi, poate, provenind dintr-un mormînt de tipul celor bogate, traco-getice, de la Agighiol şi Peretu. M.I.R.S.R. BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 17.	r.f.
Băneasa (sat, com. Salcia, jud. Teleorman); săp. Gh. Cantacuzino — 1943. • Pe terasa Călmă-tuiului, la E de sat, două castre romane (sec. 2
e.n.) cu fortificaţii de pămînt. Castrul mare, patrulater (130x126 m), la care nu au putut fi identificate porţile, are fortificaţia compusă dintr-un agger de pămînt bătut cu pantă lină spre interior şi mai rapidă spre exterior, peste care este aşezat un masiv de secţiune dreptunghiulară de pămînt calcinat şi întărit, probabil resturile unui val cu parament din bîrne de lemn, continuat de o palisadă crenelată (un strat masiv de cărbune, de stejar şi ulm, este situat pe panta bermei în fata masivului de pămînt ars); valul cu palisadă este dublat la V de un şant adînc de 2,50 m; nu au fost identificate construcţii în interior, nici reţea stradală, ci numai via sagu-laris cu pavaj de pietriş pe fundaţie de pămînt bătut. Castrul mic, situat la NV de cel mare, este tot de pămînt şi tot de plan patrat, dar mult mai mic. • In imediata apropiere, aşezare civilă prea puţin cunoscută. Inventar: ceramică romană curentă. M.I.R.S.R.
BIBL.: Gh. Cantacuzino, Dacia, IX—X.	r.f.
Planul cetăţii dacice de la Bănită
Bănifa (sat, com. suburb., municipiul Petroşani, jud. Hunedoara); săp. O. Floca — 1960—1971. Pe Dealul Bolii (Piatra Cetăţii), cetate dacică de un tip întrucîtva deosebit de acelea din Munţii Orăştiei (sec. 1 e.n.), făcînd parte din sistemul defensiv al cetăţilor dacice din Carpatii Meridionali. Situată pe culmea unei coline ovale, cetatea este apărată natural pe trei laturi: V, S şi, în parte, şi E. Doar latura de N comportă fortificaţii artificiale, constînd din trei ziduri de baraj, dintre care două din vremea lui Burebista, iar cel mai de jos, din vremea lui Decebal. Acesta este construit din moloane de calcar local, sumar fasonate şi legate cu mortar de var — singurul caz cunoscut de folosire a acestui liant Ia monumente dacice. Traseul lui era în croşet şi se pare că îl flancau două turnuri de lemn. Al doilea zid, cel mai lung, şi cu traseul tot în croşet, era în murus dacicus tipic, cu babe pentru lanţuri de bîme transversale şi cu lăcaşuri pentru scoabe de lejjin în coadă de rîndunică pe cele mai multe blocurj. Coltul zidului avea obişnuita anathyrosis, iar Ia flancul estic se sprijinea pe o intrare monumentală, am spune un propilon, cu gang din murus dacicus şi trepte. Din gang nu se mai păstrează decît asizele de jos, de înălţimea unei balustrade. Al treilea zid, mult mai scurt, prezenta caractere similare. In zona astfel apărată se înălţau trei puncte fortificate, pe trei terase urcînd succesiv, constînd toate trei din cîte o incintă patrulateră în murus dacicus, avînd în interior cîte o construcţie de lemn pe fundaţii de piatră — turn sau locuinţă —, situată central. In afara acestor elemente de arhitectură monumentală, în apro-
Băniţa. Brăţară de argint din sec. 5 e.n.
pierea capătului estic al primului zid au mai fost identificate resturile unui sanctuar patrulater cu tamburi de piatră, iar la S de al doilea zid, resturi de locuire. Intre piesele descoperite — ceramică, unelte şi ustensile de fier, arme, podoabe — trebuie semnalate un grup de tipare de piatră pentru turnat obiecte de podoabă din metal şi o brăţară de argint, circulară, de secţiune tubulară, cu capetele libere şi îngroşate, decorate au repoussé cu cîte un cap de şarpe ciudat stilizat, care pare să ateste şi o locuire mai tîrzie (sec. 5
e.n.).	Cetatea a fost distrusă în vremea războaielor dacice ale lui Traian. M.D.
BIBL.: M. Macrea, O. Floca, N. Lupu, I. Berciu,
i	Cetăţi dacice, p. 33—39.	h.d. şi r.f.
Bărboasa (sat, com. Onceşti, jud. Bacău); săp. M. Florescu şi V. Căpitanu — 1960—1965. # Pe Dealul Bisericii, aşezare de tip cenuşar, de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura Noua. Cenuşarele se grupează mai multe, în limitele aceleiaşi arii de locuire. In cadrul fiecărui cenuşar se disting mai multe podine de lut crud, patrulatere, variind între 3,50x4 m şi 4,20x4 m, grupate spre centrul aşezării, constituind resturi ale locuinţelor. Vetrele erau situate la limitele podinelor. In jurul locuinţelor se disting movile de cenuşă amestecată cu oase de animale. In inventar, ceramică tipică, cu toarte cu butoni şi creste, precum şi unelte de os. • Pe Dealul Gălaneşti, aşezare şi necropolă de incineraţie carpică (sec. 3 e.n.), cu descop» tipice. M.J.I.B.
BIBL.: M. Florescu şi V. Căpitanu, Carpica
1968.	I.r.
Beba Veche (sat, com., jud. Timiş), descop. înt. —
f.d.	Faleră de aur cu decor punctat cu ponsonul, comportînd două şiruri circulare pe contur şi două motive triunghiulare diametral opuse, flancate fiecare de cîte două perforaţii mici circulare. Datată în epoca bronzului. Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 400—401 .
r.f.
Bedehaza (oraş Sf. Gheorghe, jud. Covasna); săp. K. Horedt — 1&9—1950. In locul B., staţiune cu succesiune de depuneri arheologice din neolitic şi pînă *în feudalism. ţ Deosebit de importante sînt resturile aşezării neolitice, în primul rînd o vatră pavată cu fragmente ceramice Criş. Ceramica de tip Criş de la B. este bogată în aspecte artistice: vase mari de provizii, vase bombate cu gît cilindric, unele cu torti largi orizontale în formă de bandă. Ornamentaţia este realizată prin: imprimări cu unghia, dispuse în linii drepte; dungi obţinute prin impresiuni cu degetul; linii incizate încrucişate; brîuri în relief, crestate şi adîncite cu degetul. Apare, de asemenea, pictura cu negru pe fondul roşu lustruit al vaselor. Un mormînt aparţinînd aceleiaşi culturi, cu schelet ghemuit, culcat pe o parte şi lipsit de inventar, era situat în interiorul aşezării. • Peste aşezarea neolitică se suprapune un strat de cultură din epoca bronzului, cu ceramică tipică pentru cultura Wietenberg: căni cu o toartă, străchini în calotă aplatizată, ceşti cu toarte supraînăltate şi castroane cu buza polilobată unghiulară, cu decor geometric cu motive unghiulare din benzi şi suprafeţe haşu-
rate sau umplute cu puncte, dispuse radiar sau cu zone de caneluri torsadate. # La rîndul său, acest strat este suprapus de o aşezare dacică de bordeie din sec. 1 î.e.n.—1 e.n. (?), cu ceramică variată: ceşti şi urne din pastă poroasă, modelată cu mîna, cu decor de butoni, brîie alveolare, fascicule ondulate cu striuri, urne şi căni bitronconice din pastă neagră, lustruită, fructiere, căni, cantarosuri, din pastă cenuşie cu decor lustruit, modelate pe roată. # Peste această aşezare, alta, feudală timpurie, cu bordeie patrulatere căptuşite cu ziduri de piatră, cu ceramică tipică pentru sec. 11—12 (borcane cu decor de linii ondulate incizate), peste care se suprapun resturile (bordeie şi case cu zid de piatră) ale aşezării feudale. M.I.Tr.C., M.S.G.
BIBL.: K. Horedt, MCA, II.	I.r.
Bendis, principala divinitate feminină din panteonul traco-dacic, asimilată prin interpretatio romana cu Diana, în vremea stăpînirii romane. Cele mai vechi imagini ale zeiţei sînt, se pare, cele de pe monedele de argint dacice de tip Larissa (Cabinetul Numismatic al Academiei R.S.R.). La sfîrşitul sec. 2 î.e.n. se situează un fragment de bol megarian — imitaţie locală — descoperit la Popeşti, cu relieful a trei dansatoare ţinînd în mînă crengi de brad (M.I.M.B.), ce poate fi pus în legătură cu imaginea zeiţei B.; cea mai caracteristică reprezentare a zeiţei din epoca dacică este însă aplica de bronz turnată, cu detalii ajurate, stilizată dur, de la Piatra Roşie (M.I.Tr.C.). Efigia ei mai apare, înfăţişată în profil, pe un medalion de teracotă tot de aici, ca şi pe un medalion de aur de la Popeşti, în relief au repoussé, stilizată asemănător cu figurile de pe falerele de la Herăstrău (M.I.R.S.R.). In epoca romană, în general, toate reprezentările Dianei pot fi considerate drept reprezentări sincretistice ale zeiţei
B.	v. şi Diana.	r.f.
Benic (sat, com. Galda de Jos, jud. Alba); descop. înt. — f.d. La punctul Fîntîna Satului, aşezare rurală romană (sec. 2—3 e.n.) cu construcţii de zid; între alte descop., statuia de piatră reprezentînd un leu funerar şi un fund de teasc de vin. M.A.I.
BIBL. : D. Tudor, OTS, p. 179.	.	r.l.
berbec, motiv iconografic legat de credinţele în fertilitate. Cele mai vechi imagini ale b. de la Sărata Monteoru (M.I.R.S.R.) datează din epoca bronzului: protome de b. decorînd toartele unei ceşti şi un fragment arhitectural modelat în argila
Cap de marmură al unul berbec (Cristeşti)
reprezentînd un cap de b. stilizat. La sfîrşitul primei epoci a fierului, sacrificiul b. — imagine cu Sens simbolic, legată poate de credinţele funerare — apare pe obrăzarele coifului de aur de la Poiana Coţofeneşti. Mai tîrziu, aceeaşi scenă, în altă variantă iconografică — pielea b. jupuită sau capul b. — apare pe tabletele Cavalerilor danubieni. în sfîrşit, o serie de baze de monumente funerare din zonele oraşelor romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum îl înfăţişează pe zeul Amon cu coarne de b.	r.f.
Berea (sat, com. Sanislău, jud. Satu Mare); săp.
VI.	Zirra şi K. Kacso — 1965. La Soci, aşezare dacică (sec. 3—2 î.e.n.). Locuirea se făcea în bordeie adîncite în pămînt, formă tipică pentru aşezările dacice nefortificate. Este specifică pentru B. asocierea, în bordeie, a ceramicii autohtone, lucrată cu mîna (urne şi căţui cu decor simplu de brîie alveolare şi incizii) cu ceramică celtică, lucrată la roata olarului (vase mari cu gît înalt, castroane în calotă). Această asociere constituie
o	mărturie directă a influenţei culturii La Téne celtice asupra culturii dacilor din a doua epocă a fierului. M.S.M.
BIBL.: D. Popescu, Dacia NS,X, Cronica săp.:
VI.	Zirra, Dacia NS, XV.	h.d.
Bereşti (oraş, jud. Galaţi); n.v. Tîrgu Bereşti; săp. I.T. Dragomir — 1960. • Pe un pinten de terasă barat, aşezare neolitică aparţinînd culturii Cucuteni AB, cu locuinţe de suprafaţă patrulatere, cu platformă, ale căror faţade erau decorate cu motive spiralice în relief, modelate în grosimea tencuielii de lut. Ceramică pictată, în cadrul căreia apare şi motivul rar al tablei de şah; plastică (figurine antropomorfe ou decor incizat geometric sau în relief, reprezentînd detalii de costum, de tip Cucuteni AB). # Aşezarea este suprapusă parţial de vestigii din prima epocă a fierului (un cuptor boltit) şi din cultura Sîntana de Mureş. M.J.G.
BIBL.: I.T. Dragomir Danubius, I.	I.r.
Berindia (sat, com. Buteni, jud. Arad); săp. S. Dumitraşcu, N. Chidioşan— 1966—1968. Pe dealul Şindrioara, aşezare dacică, apărată natural, datată între sfîrşitul sec. 2 î.e.n. şi începutul sec. 2 e.n. Piese de factură celtică (obiecte ornamentale din bronz), documentează, ca şi la Berea de ex., influenţa culturii La Téne celtice asupra celei dacice din a doua epocă a fierului, în V terit. României. M.T.C., M.A.
BIBL.: M. Babeş, Dacia NS, XI—XIV, Cronica săp.	h.d.
Bemadea (sat, com. Bahnea, jud. Mureş); săp. I. Glodariu, N. Vlassa — 1966—1967, 1969. Pe locul Dîmbău, staţiune cu mai multe nivele de locuire: aşezare neolitică din cultura Criş; aşezare neolitică de bordeie cu un cuptor de olar din cultura Pe-treşti; aşezare de bordeie, poate fortificată şi necropolă de înhumaţie cu schelete chircite din epoca bronzului, cultura Wietenberg; vestigii din prima epocă a fierului, cultura Basarabi — bordeie, ceramică, „vetre portative*4; aşezare de bordeie fortificată, cu circumvalaţie dublată de şanţ, de mari dimensiuni, din epoca dacică. M.Tr. BIBL.: M. Babeş, Dacia NS, XII, Cronica săp.
r.f.
Beroe v. Piatra Frec&ţei .te;
Berzovia (sat, com., jud. Caraş-Severin); n.a. Berzovia, Berzobis; n.v. Jidovin; săp. M. Moga,
O.	Răuţ — 1962—1963; D. Protase, V. Wolman
—	1965—1966; D. Protase, V. Wolman, I. Huzum
—	1970 pînă în prezent. # La N de sat, castru
roman de pămînt (c. 118e .n. — a doua jumătate a sec. 3) al legiunii 1111 Flavia, de tip clasic şi de mari dimensiuni, dreptunghiular (410X490 rn), cu construcţii de zid în interior — principia, încăperi cu hipocaust — , aşezat se pare peste
o	instalaţie dacică de redus minereu de fier, pe care şanţul castrului a răvăşit-o. • La S de sat, castru roman de zid, tot de tip clasic şi o mare aşezare civilă. 9 La S de acestea, a treia fortificaţie romană de zid, comportînd şi un edificiu termal. Inventar: ceramică romană, opaiţe, o cască de bronz, o cămaşă de zale (lorica squamata), statuete de bronz romane cu caracter de cult, monede, ş.a.	M.J.C.S.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 49; D. Protase, AMN,
IV.	r.f.
Bezid (sat, com. Sîngeorgiu de Pădure, jud. Mureş); săp. Z. Székely — 1953. Aşezare din perioada de .trecere de la sclavagism la feudalism, cultura Sîntana de Mureş (sec. 4 e.n.). In centrul ei a fost surprinsă o locuinţă dreptunghiulară, cu vatră circulară cu lipitura pe substrat de piatră, între descop.: un pieptene de os cu mînerîn formă de clopot, cu decor geometric (zigzag şi arcaturi) gravat în puncte; ceramică, în cadrul căreia apar forme de tradiţie dacică (o fructieră) şi imitaţii de vase de sticlă cu decor în şlif drept. M.S.G. BIBL.: Z. Székely, MCA, VII.	h.d.
Biertan (sat, com., jud. Sibiu); descop. înt.— 1775. Aşezare rurală romană, în care se pare că locuirea a continuat şi după retragerea trupelor romane din Dacia. Cea mai importantă descop.: un donariu de bronz, datînd din sec. 4 e.n. şi constînd dintr-o tabula ansata, purtînd inscripţia tratată decorativ „Ego Zenovius votum posui"• („Eu Zenovius am împlinit făgăduinţa**), de care atîrna un medalion cu monograma lui Hristos. Ambele motive sînt realizate ajurat, într-o manieră accentuat decorativă. Tabula ansata păstrează încă resturile dispozitivului cu care fusese fixată într-un zid. Descop. atestă indirect existenţa unui edificiu paleocreştin în zonă, existenţa unei popu-
Biertan. Donariul
laţii creştine şi care vorbea latineşte în S Transilvaniei în sec. 4, deci după retragerea administraţiei romane, precum şi raporturile importante, culturale şi artistice ale acestei populaţii cu terit. propriu-zis al Imperiului roman. M.I.R.S.R. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 174; K. Horedt, A ISC, 4.	r.f.
Biharia (sat, com., jud. Bihor); săp. M. Roska —
1924—1925; M. Russu — 1954; S. Dumitraşcu, L. Borcea — 1973. în punctul Cetatea Bihariéi, vestigii din diferite epoci: # aşezare neolitică de bordeie din cultura Tisa, cu vetre libere; # aşezare din epoca bronzului din cultura Otomani;
•	depunerile celor două aşezări au fost străpunse de morminte de înhumaţie, aparţinînd unei necropole din sec. 4 e.n.; # Cetatea Bihariéi, cetate de pămînt patrulateră (150 X 115 m), cu valuri pînă la 5—7 m înălţime, înconjurate de şanţuri. Datată în sec. 10 e.n. a fost identificată cu Casţrum Byhor, sediul voievodului Menumorut şi pare a fi fost reutilizată în sec. 16. In interiorul cetăţii sînt cuprinse vestigiile unei necropole cu piese de inventar de tip Belo-Brdo (sec. 11—13), din care provin cîteva aplice cu bronz ajurate, specifice acestei culturi (de caracter carolingian tîrziu provincial), între care se remarcă una circulară, cu motiv antropomorf. M.Ţ.C.
BIBL.: M. Roska, Dacia, I; M. Russu, AMN, III; S. Dumitraşcu, L. Borcea, Crisia, 4. r.f.
Bihor, jud. descop. înt. — f.d. Tezaur compus din patru ceşti de aur din epoca tîrzie a bronzului. Două au recipientul în calotă sferică, go-dronat, guler cilindric şi buză răsfrîntă orizontal. La limita dintre corp şi guler şi dintre acesta şi buză — şir de butoni au repoussé. Din guler se desprinde o*toartă cu celălalt capăt liber cu decor geometric punctat. A treia ceaşcă are recipientul neted, guler profilat şi toarta decorată cu butoni au repoussé. A patra este constituită dintr-o simplă calotă godronată, mărginită de o canelură dublă. Naturhistorisches Museum, Viena.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 397—398. r.f.
Biia (sat, com. Şana, jud Alba); descop. înt. — înainte de 1845. Tezaur de aur de la sfîrşitul epocii bronzului, din care se cunosc: un cantaros cu toarte cu extremitatea inferioară liberă, terminată în dublă volută şi cu recipient globular, decorat în relief ciocănit: pe fund, un cerc de puncte întrerupt în axe de cîte un grup de trei cerculeţe concentrice în jurul cîte unui mic umbo; al doilea cerc, de rază mai mică, este marcat de grupuri de cîte trei puncte în dreptul celor patru cercuri axiale; în centru un mic umbo înconjurat de trei cercuri, iar pe pîntece, două şiruri de puncte în relief ciocănit, deasupra cărora se află un registru de zigzaguri gravate fin; o brăţară cu capetele în formă de pelta (semilunare) şi cu decor geometric bogat, gravat şi ciocănit; şapte inele de buclă în forma de inimă. M.Br.S.; Muzeul Nafional, Budapesta.
BIBL.: Trésors, nr. 110; VI. Dumitrescu, Arta, p. 398, fig. 437—438, p. 409, fig. 445.	f	f
bipena v. topor
Bistriţa (oraş, jud. Bistriţa-Năsăud); descop. înt.
—	sfîrşitul sec. 19; săp. I.H. Crişan, Şt. Dănilă
I5TWŢA
Colier (saltaleone) dacic de argint, cu pandantiv
Spadă de bronz cu cupă şi buton
Bistriţa
—	1958. • Sub Dealul Cetate, necropolă de incineraţie din “epoca bronzului, cultura Wieten-berg. Urne relativ simple, globulare, iar în chip de capac, frumoase străchini cvadrilobate sau cu profil sinuos şi fund îngust, bogat decorate cu registre de spirale recurente incizate, încadrate de festoane, cu cîmpul umplut cu puncte sau cu spirale de patru volute dispuse radiar-simetric. • Sabie de bronz de la începutul primei epoci a fierului, cu lama în formă de flamă alungită, cu garda terminată în cupă cu buton şi cu trei pro-file-godron. Acestea din urmă sînt decorate cu haşuri orizontale şi verticale, cizelate. Pe rama lamei, decor de fascicule sinusoidale — formă extrem de schematizată a protomelor de pasăre de apă adosate. Pe cupă, motiv stelat cu 13 vîrfuri, cu fondul haşurat. Motivele se leagă de simbolistica solară, caracteristică epocii bronzului. # Colier dacic de argint din lanţ cu zale mari în opt îndoite cu pandantiv triunghiular, cu decor punctat.	M.I.Tr.C.
BIBL.: I.H. Crişan, Şt. Dănilă, MCA, VII; A.D. Alexandrescu, Dacia NS, X.	r.f.
Bistriţa (sat, com. Hinova, jud Mehedinţi); descop. înt. — f.d. Pe Dealul Sălciei-Ursoaia şi pe Dealul Calicilor — vicus roman (sec. 2—3 e.n.) cu importante construcţii de zid. Ceramică, monede, un relief de cult al Cavalerului trac, de factură provincială, reprezentat în varianta mai puţin obişnuită a călăreţului în costum oriental, care poartă în mînă cornucopia (cornul abundenţei) şi calcă în picioarele calului un duşman învins. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 304.	r.f.
Bivolari, (Bivolărie) (sat Păuşa, oraş Călimă-neşti, jud Vîlcea); n.a. Arutela, Alutela; săp. Gr. Tocilescu şi P. Polonic — 1892—1894, C. Vlădes-cu şi Gh. Poenaru-Bordea— 1967—1970. In poiana Bivolăriei (Bivolari), castru roman (sec. 2 e-n.) de tip clasic, varianta hadrianee, din zid de piatră în opus vittatum, de plan patrulater cu pinteni suportînd drumul de strajă pe faţa interioară a zidului de incintă. Prezenta patru porţi în axe, flancate de turnuri pătrate interioare, turnuri in-
terioare trapezoidale de coif şi reţea stradală axială de tip centuriatio, axa transversală fiind situată ceva mai jos de jumătatea înălţimii. Străzile erau pavate cu lespezi — via praetoria, decumana şi sagularis. Mai sînt de semnalat principia situate central, horreum (?) patrulater, cu fundaţii de piatră pentru un şir de sprijine axiale şi pinteni de sprijin interiori în pretentura sinistra, precum şi fundaţiile de piatră ale unei cazărmi de formă curentă, în L., în praetentura dextra şi ale altei clădiri, în latus dexter. Din săp. provin obiecte de metal (arme, garnituri vestimentare) şi ceramică romană de uz curent, precum şi o inscripţie votivă, atestînd construirea castrului în vremea lui Hadrian. M.M.C.B.; M.I.R.S.R.; M.V. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 34; C. Vlădescu şi Gh. Poenaru-Bordea, BMI, XLI, 3.	r.f.
Bîlvăneşti (sat, jud. Mehedinţi); descop. înt. —
1913.	în afara unor descop. izolate care au atestat existenţa unor aşezări neolitice de tip Sălcuţa şi din perioada de trecere de la neolitic la bronz, de tip Coţofeni, a mai fost surprins şi un depozit hallstattian tîrziu—sec. 7 î.e.n.—compus din două securi duble din fier (bipene), cu braţele egale, un colier din bare de bronz şi alte 11 din bare de bronz răsucite, 10 brăţări întregi şi 39 fragmente, tot din bronz, precum şi două fibule în ochelari lucrate din sîrmă de bronz. M.P.F. BIBL.: D. Berciu, MCA, I, M. Petrescu-Dîm-boviţa, Depozitele p. 164.	I.r.
Bîrlad-Valea Seacă (municipiul Bîrlad, jud. Vaslui); săp. V. Palade— 1960 şi 1961. Pe terasa inferioară a Văii Seci, două bordeie patrulatere cu colţuri rotunjite, cu vetre într-un colţ, cu mici gropi circulare în centrul podelei de lut. In afară de ceramică de tip Sîntana de Mureş (sec. 4 e.n.) fragmentară, s-au găsit şi mari cantităţi de coarne de cerb, în diferite stadii de prelucrare, în vederea confecţionării de piepteni de os cu spatele arcuit, specifici. Aceştia erau alcătuiţi din mai multe plăci, relativ modulate, dinţate, prinse împreună prin nituri, între două plăci cu o latură dreaptă şi una arcuită. Pe una din aceste plăci se gravau uneori elemente de decor, de obicei geometric. M.V.P.B., M.I.R.S.R.
BIBL.: V. Palade, AM, IV.	r.f.
Bivolari. Planul castrului Arutela
Bîtca Doamnei. Fructieră Bîtca Doamnei. Oeno-dacică	choe	de bronz cu ataşa
toartei în protomă antropomorfă
Birlogu (sat, com. Negraşi, jud. Argeş); descop. înt. — 1958; săp. M. Comşa — 1965. • Pe valea Berivoaia, depozit de unelte de fier, brăzdare de plug, topoare, arme de hîrleţ ş.a., din sec. 10.
#	Aşezare înşirată, de bordeie cu sobe de piatră, din sec. 10 e.n. M. Pit.
BIBL.: D. Popescu, Dacia NS, X, Cronica săp.
r.f.
Bîrseşti (sat, com., jud. Vrancea); săp. S. Morintz
—	1955—1958. In hotarul satului, necropolă tumulară de incineraţie — 40 de tumuli dintre care 28 cercetaţi — datînd din prima epocă a fierului (sec. 6—5 î.e.n.), făcînd parte din complexul cultural Ferigile — B. în tumuli au fost identificate atît înmormîntări primare, cît şi secundare, constînd din depunerea cenuşei într-o groapă şi, alături, a unei ofrande de vase (bition-conice, străchini, ceşti negre, lustruite, uneori în zone de coaste sau cu caneluri torsate, lucrate în general cu mîna) şi, mai rar, de podoabe (fibule, mărgele de bronz) şi* arme (akinakes, securi cu unul sau două tăişuri, vîrfuri de săgeţi din fier cu trei muchii). Dintre vasele ceramice, două străchini din pastă cenuşie sînt modelate pe roată. Necropola este atribuită populaţiei autohtone trace, influenţată de populaţiile şi cliltura stepelor. M.I.R.S.R.
BIBL.: S. Morintz, Dacia NS, I.	h.d.
Bîtca Doamnei (municipiul Piatra Neamţ, jud. Neamţ); săp. A. Niţu, I. Zamoşteanu, M. Zamoş-teanu— 1957; C. Matasă, I. Zamoşteanu, M. Zamoşteanu— 1958; N. Gostar, M. Zamoşteanu
—	1959—1970. # înălţime în apropierea oraşului Piatra Neamţ, pe platoul căreia*au fost descoperite vestigiile unei cetăţi dacice. începuturile cetăţii pot fi datate în a doua jumătate a sec.
2	î.e.n.; sfîrşitul ei se plasează în timpul celui de-al doilea război dacic al lui Traian. In prima fază, incinta cetăţii, care urmărea conturul platoului, era formată dintr-o palisadă lată de peste 6 m, dar e posibil să fi existat şi elemente defensive de piatră (turnuri). In faza a doua, palisada a fost înlocuită cu un zid lat de 3,50 m, al cărui parament exterior era format din blocuri sumar cioplite şi al cărui parament interior era alcătuit din pietre necioplite. In cetate au fost dezvelite locuinţe şi două sanctuare de tipul aliniamentelor patrulatere de tamburi cilindrici de piatră. Inventarul de descop. mobile este cel obişnuit: ceramică dacică, elenistică şi romană, unelte şi arme de fier, fibule şi podoabe de bronz, o oeno-
1961—1962. # Pe dealul care domină satul, aş zare fortificată din perioada de trecere de la n© litic la epoca bronzului — cultura Coţofeni. în hotarul satului, depozit de bronz din hallsta tul tîrziu. • în vatra satului, ruinele unei aşeză şi poate chiar ale unui castru roman. # In pun tul Ţeligrad, aşezare de bordeie, cu ceramică sti ată, de tip balcano-dunărean, datînd din sec. 9-
10	e.n. • Pe malul Mureşului, cimitir de înhi maţie şi incineraţie (?), contemporan cu aşezan de bordeie, în care s-a descoperit atît ceramic striată cît şi ceramică lustruită de tip Saltov< Maiaţk: vase sferice şi amforoidale, cu decor lu truit în reţea. # în punctul în Vii, mormînt c incineraţie de la sfîrşitul primei epoci a fierului cimitir de înhumaţie datînd din prima jumătal a sec. 10 e.n. şi caracterizat prin inventare coi stînd din vase ceramice striate, arme de fier i podoabe de metal (aplice, cercei) şi sticlă (bri ţări, mărgele). Cimitirul de pe malul Mureşuli este important întrucît reprezintă prima staţiun din Transilvania în care s-a descoperit ceramic cenuşie lustruită de tip Saltovo-Maiaţk, atribuit protobulgarilor, a cărei arie de răspîndire intei carpatină cu caracter de enclavă, este limitat pînă azi la zone oraşului Alba Iulia. Toate descop de la B. şi din zona oraşului Alba-Iulia, ridic problema pătrunderii unor elemente de cultur materială sud-dunărene în zona salinelor din cen trul Transilvaniei, precum şi a împrejurărilor is torice în care aceasta s-a produs, dar nu afecteaz; imaginea noastră despre dezvoltarea artistică î perioadei. M.I.Tr.C.; M.A.I.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 135, 136, K. Horedt Dacia NS, X.	r.l
Blejeşti^sat, com., jud Teleorman); săp. D. Ber ciu — 1948. # Pe măgura de pe terasa inferioar; a gîrlei satului, aşezare neolitică cu trei nivele
d.e tip tell, aparţinînd culturii Gumelniţa. Carac terizată de mari locuinţe de suprafaţă dreptun ghiulare, avînd probabil platformă de lut pe ele mente groase de lemn şi pereţi de leasă pe sche let de pari şi bîrne, lipiţi cu lut, cu intrarea p< una din laturile lungi şi vatră rotundă într-ui colţ. în faţa intrărilor s-au identificat două grop
Cercei cu ciorchini de la Blandiana
RU
lp. Lîngă locuinţe, cîte o vatră cu gardină , exterioară. In inventare, în afară de uti-silex, de piatră şlefuită şi uneori perforată os, ceramică tipică pentru mai multe faze ive ale culturii Gumelniţa: vase cu umăr cu două toarte şi cu decor de barbotină
i,	şiruri orizontale de impresiuni şi brîuri are), străchini carenate, castroane tronco-uneori cu decor de caneluri orizontale imi-jodroanele vaselor de metal; în sfîrşit, un j decor spiralic excizat şi încrustat şi un en t de strachină pictată cu grafit, cu decor , Se cunosc, de asemenea, cîteva zuruitori ării ceramice, — două figurine antropo-grosolan redate, o figurină plată de piatră schematizată. • Aşezarea neolitică este insă de un mormînt de incineraţie halls-n cuprinzînd o urnă globulară cu gît înalt proeminenţe-apucători şi o strachină cu inenţe conice şi cu frumos decor interior [jale recurente, grupate pe buză într-un re-„ fin incizate, ordonate radiar şi elegant te. Această alternanţă între motivele ac-
i	largile spaţii complementare de fond este eristică pentru ornamentica culturii Basa-M.I.R.S.R.
D.	Berciu, MCA, II.	r.f.
u (sat Costeşti, com. Orăştioara de Sus, jud. loara); săp. C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, )star, O. Floca, Gh. Cazimir, I. Crişan — -1955. Pe o înălţime la SV de Costeşti, lică fortificaţie dacică (sec. 1 î.e.n.— 1 ăcînd parte din sistemul defensiv al Sarmi-sei Regia. Cetatea are două incinte ate şi succesiv construite, de traseu patru-tinzînd spre paralelogram, adaptate formei lui, clădite din blocuri de calcar, şase tur-iterioare patrulatere la colţuri şi două porţi, ouă străbat cîte un turn. Laturile de N f ale incintei II prezintă cîte un şir de „c a -a t e “ , al căror parter servea drept ma-etajul fiind amenajat ca platformă de luptă
i	oşteni şi pentru maşini de război. Para-
Blidaru. Planul cetăţii dacice
•>
Blidaru. Zidul de incintă, cu turn
Cisterna
mentül interior al acestor cazemate era construit din asize, cu înălţimea determinată de mari blocuri, ritmic distribuite, între care era aşezată o umplutură din şiruri de lespezi. în afara cetăţii, în apropierea laturii nordice a incintei II, se află
o	cisternă săpată în stîncă, construită în cea mai bună tehnică din antichitate, cu pereţii îmbrăcaţi de mai multe rînduri de tencuială hidrofugă impermeabilă (opus signinum) şi cu acoperirea boltită, din blocuri de calcar. Pe terasă, lîngă incinta II, a fost de asemenea identificat
63
un sanctua r—aliniament patrulater. De la
B.	nu se semnalează descop. importante, cu excepţia unor fragmente de ceramică pictată dacică şi a unor garnituri figuráié antropomorfe de vase, de provenienţă apuliană. M.I.Tr.C.; M.I.R.S.R. BIBL.: C. Daicoviciu şi colab., SCIV, V; idem, SCIV, VI; idem, MCA, III; C. Daicoviciu şi
H.	Daicoviciu, Sarmizegetusa, p. 19; C. Daicoviciu şi Al. Ferenczi, Munţii Orăştiei, p. 23—24.
h.d.
Boarta (sat, com. Şeica Mare, jud. Sibiu); descop. înt.— 1891; săp. K.Horedt— 1947—1949; S. Dumitraşcu, G.Togan— 1965—1967.	•	Pe
Dealul Cetăţuie, aşezare neolitică aparţinînd culturii Petreşti, cu locuinţe de suprafaţă pe platforme din trunchiuri despicate, lipite masiv cu lut şi cu ceramică specifică; suprapusă de o aşezare din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, cultura Coţofeni, caracterizată de locuirea în bordeie, de gropi (rituale?), ceramică specifică cu decor cu motive geometrice unghiulare, dispuse în simetrie radiară faţă de axa vasului şi realizat fie prin împunsături succesive, fie prin benzi haşurate de incizii; plastică: figurine cu braţele în cruce şi cu „pălării44 dis-coidale, modele miniaturale de car. # Tezaur de la începutul primei epoci a fierului: două coliere din cîte 63, respectiv 65 mărgele din tablă de aur. M.I.R.S.R. BIBL.: D.Popescu, MCA, II; S.Dumitraşcu, G.Togan, AMN, VIII.	r.f.
Bobda (sat, com. Cenei. jud. Timiş); săp. M. Moga — 1963. Cimitir — cîmp de urne, din epoca bronzului mijlocie şi tîrzie (începutul primei epoci a fierului) caracterizat de vasele cu forme şi decor plastic : urne cu forme complicate, cu proeminenţe ascuţite orientate în sus sau în jos, dispuse radiar, cu caneluri drept decor; străchini, unele cu buza lobată, decorate pe fund, în interior, cu un motiv stelat din caneluri; ceşti cu gît înalt, gura lobată şi toartă supraînălţată cu butoni-uneori sugerînd o protomă de cervideu. Se distinge un vas stelat la care proeminenţele ascuţite dese, dau o imagine solară. Plastical ipseşte. M.B.T.
BIBL.: K. Horedt, Studii şi comunicări, Brukenthal, 13.	I.r.
Bodrogkeresztriir, cultura ~ , cultură din neoliticul superior, acoperind terit. Transilvaniei şi, în Ungaria, zona din jurul Tisei. S-a format pe fondul culturii Tisa-Polgár şi s-a dezvoltat în paralel cu ultima fază a acestei culturi. Aria de răspîndire cuprinde V şi centrul Transilvaniei. Se încadrează în neoliticul final şi şe continuă şi în perioada de tranziţie de la neolitic la bronz. Alături de uneltele de silex foarte numeroase, se găsesc în mod curent unelte, arme şi podoabe de cupru şi chiar de aur (tezaurul de la Moigrad). Ceramica este caracterizată prin vasele cu toarte supraînălţate, străchinile semisferice şi decorul de tip textil, excizat, pe fond haşurat şi încrustat cu alb. Sînt specifice colierele din rondele de scoică (sidef). Centre: Tîrgu Mureş şi Decea Mureşului, unde este documentat un aspect local.
I.r.
Bogata (sat, com., jud. Mureş); n.v. Bogata de Mureş; săp. D. şi I. Berciu — 1943; N. Vlasa —
BOGD AK£$TI
1952; descop. înt., anterioară anului 1942. • Pe terasa Mureşului, în punctul Bercul Ţărcilor, staţiune din comuna primitivă cu un strat de cultură din epoca bronzului, cultura Wietenberg, suprapus de altul din prima epocă a fierului, în cadrul ceramicii de tip Wietenberg se disting puţine exemplare întregi şi multe fragmente din pastă fină cu buza cu lobi unghiulari; decorul incizat şi încrustat este de caracter geometric: meandre, meandre-labirint, şiruri de romburi sau de triunghiuri-dinţi de lup, spirale, spirale recurente dispuse în rozetă, * cu volute în jurul unui motiv central (cerc cu cruce înscrisă, stea), tetraskelion desenat de spirale recurente. Bogăţia acestui decor, precum şi ordonarea radiară a elementelor spiralo-meandrice, care capătă astfel înţeles de simbol solar, sînt completate de siguranţa şi eleganţa desenului. Din acelaşi strat: roţi de teracotă de la modelele miniaturi de care solare. Stratul hallstattian este caracterizat de ceramica — mai ales forme mari — cu puternic lustru negru şi decor plastic: proeminenţe, caneluri concentrice, arcaturi în ghirlandă, butoni.
•	Pe Dîlma Bisericii, aşezarea hallstattiană suprapusă de aşezare feudală din sec. 12-14. Depozit de bronz de tip Cincu-Suseni. M.A.I.; M.T.M.; M.Sig.; col. pârtie.
BIBL.: N. Vlassa, AMN, II; M.Rusu, Dacia NS, VII, M. Petrescu-Dîmbovita, Depozitele, p. 85 — 86.	I.r.
Bogata Ranta (sat Ranta, com. Bogata, jud. Mureş); săp. 1953. Aşezare de tip pinten barat, din epoca bronzului, cultura Wietenberg; ceramică tipică pentru cultura amintită, cu decor incizat şi încrustat cu motive spiralice, dispuse radiar în tetraskelion. M.T.M.
BIBL.: K.Horedt, Dacia NS, IV.	I.r.
Bogdăneşti (com., jud. Bacău); săp. M.Florescu, Eug. Antonescu, C. Buzdugan, V.Căpitanu,
I.Boambă, I.Şimanschi1959—1962. Pe pintenul Todoscanu, desprins din terasa superioară a Oituzului, aşezate din epoca bronzului, cu mai multe nivele, ţ Cel mai vechi nivel este reprezentat de o aşezare de bordeie aparţinînd culturii Folteşti II, apărată de un şanţ care barează platoul pintenului. Bordeiele patrulatere, cu unghiurile rotunjite, aveau într-un colţ vetre mărginite de pietre, podine de lut, iar în elevaţie si acoperire foloseau elemente de lemn. Intre locuinţe:, vetre libere şi gropi de gunoi. In inventar predomină ceramica tipică (borcane, pahare, căni cu o toartă, ceşti, amfore, boluri şi castroane) cu decor simplu, de crestături
—	uneori pe buză — ,alveole şi brîuri alveolare; topoare de piatră, cosoare curbe de piatră; împungătoare şi ace de os, roţi de teracotă de la care votive. • Aşezarea Monteoru — reprezentînd al doilea nivel — ocupa cu faza iniţială marginea terasei şi era fortificată cu alt şanţ, limitînd o arie mai restrînsă decît aceea a aşezării Folteşti. In etapele mai tîrzii, locuirea depăşeşte limita fortificaţiei, care este abandonată şi tinde să ocupe centrul platoului. în faza mai veche, se locuieşte în bordeie relativ puţin adînci, ovale, cu pereţii lipiţi pe leasă de nuiele şi avînd în centru o vatră cu lipitură pe substrat de pietre;
fn faza mai nouă, locuinţele sînt de suprafaţă, se pare patrulatere, cu o singură încăpere (?) cu pereţi din împletituri de nuiele lipiţi cu lut şi consolidaţi la bază cu pietre. Intre locuinţe, vetre cu gardini de piatră şi gropi de gunoi. în inventar: unelte de piatră (topoare plate, dălţi, cosoare curbe, topoare-ciocan perforate), străpungătoare şi dălţi de os, ace, străpungătoare, cuţite şi verigi de bronz, fusoiale de teracotă, catarame circulare de os. Ceramica (ceşti cu două toarte din bandă 3ată, borcane, boluri, căni, străchini şi castroane) cu decor specific plastic şi incizat’ cu motive geometrice unghiulare, dispuse radiar, cu semnificaţie de simbol solar, este tipică. în cadrul ei se disting un grup de fragmente, provenind din vase importate aparţinînd culturii Wietenberg. Sînt cunoscute şi cîteva piese de plastică: fragmente de figurine antropomorfe prezentînd pe picioare sugestii de încălţăminte şi figurine zoomorfe schematizate, reprezentînd cornute mici; în sfîrşit, modele miniaturale de teracotă reprezentînd toptfare de piatră sau roţi de la care votive. M.J.I.M.; M.I.G.D.; M.I.M.
BIBL.: M. Florescu şi V. Căpitanu, AM, VII.
r.f.
Boian (sat, com. Bazna, jud. Sibiu); descop. înt.—
—	f.d. Relief mithraic de factură provincială. M.Br.S.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p. 174.	r.f.
Boian (sat Vărăşti, com. Dorobanţu, jud. Ialomiţa); săp. V. Cristescu— 1925; E. Comşa — 1956	•	Pe insula de pe lacul B. — aşezare
neolitică de agricultori şi pescari. Caracterizată prin locuinţe cu platforme, tipice, utilaj de silex şi piatră şlefuită, ceramică bogat decorată prin excizie, cu motive spiralo-meandrice, .aparţinînd fazei Vidra, plastică de os şi un model-miniatură de locuinţă. Aceste trăsături definind un aspect cultural precis, recunoscut de primul cercetător al staţiunii drept tipic pentru neoliticul mijlociu al văii Dunării, B. a devenit eponima culturii cu acelaşi nume. # Aşezarea neolitică este suprapusă de o necropolă neolitică de înhumaţie, cultura Gumelniţa, cu scheletele ghemuite de tip somatic mediteraneean, culcate pe o parte, orientate spre răsărit. • Pe suprafaţa aşezării neolitice au fost identificate resturile unei aşezări dacice rurale, de bordeie, de tip risipit (sec. 2-1 î.e.n.). M.I.R.S.R. <> Cultura B., cultură din neoliticul mijlociu (mileniul 4 î.e.n.), formată în N Dunării. în cursul evoluţiei sale (cu patru faze de dezvoltare: Bo-lintineanu, Giuleşti, Vidra şi faza de tranziţie), aria ei de răspîndire maximă a cuprins Muntenia, SE Transilvaniei, Moldova meridională, Dobrogea, precum şi NE Bulgariei pînă la Munţii Balcani. în ultima fază — de tranziţie — se integrează şi descop. de la Spanţov, deosebit de bogate din punct de vedere artistic, precum şi începuturile culturii Gumelniţa (A^, care continuă organic c.B. La baza formării c. B. se pare că au stat elemente tîrzii ale culturii ceramice lineare cu capete de note muzicale, în sinteză cu aspectul evoluat — cunoscut din staţiunea Cernica — al culturii Dudeşti. C.B. este caracterizată de aşezări aglomerate pe boturi de deal,
fortificate cu val şi şanţ începînd încă din a doua fază, cu o ordonanţă stradală destul de compactă, în unele cazuri (ex. Radovanu) cu tramă axială, cu locuinţe iniţial bordeie, mai tîrziu de suprafaţă cu platforme de lut, pe trunchiuri despicate. Ceramica sa este deosebit de interesantă ca formă şi decor. Formele predominante: marile recipiente tronconice, vasele cu umăr — cu variantele lor — vasele cilindrice, joase, cu picior, cutiile paralelipipedice. Decorul, reproducînd aspectul celui textil, este realizat în tehnica exciziei şi încrustaţiei cu o substanţă albă, cîmpurile nedecorate fiind, uneori, colorate în roşu. Spre sfîrşitul c.B. apare şi pictura alb pe roşu ca şi aceea cu grafit. Motivele ornamentale sînt cele geometrice, în special meandrul şi spirala. Plastica
—	rară — este reprezentată prin figurinele zoomorfe şi antropomorfe lucrate din lut sau din os. Cele antropomorfe, în general de tip în cruce, au talia largă şi pîntecul proeminent, uneori şoldurile hipertrofiate, picioarele marcate printr-o linie incizată, capul şi gîtul alungit. Un decor geometric incizat, asemănător cu cel ceramic, marchează elemente anatomice (figura, sînii, sexul) sau de costum (opinci, centură, pandantiv), folosind aceleaşi motive meandro-spiralice. Alături de aceste figurine, sînt frecvente obiectele de podoabă lucrate din cochilii de scoici sub formă de coliere, brăţări sau aplice pentru haine, cercei, inele ş.a. Sînt de menţionat şi mărgelele din marmură sau inelele din rocă vulcanică. încă din prima fază este semnalată prezenţa mărgelelor din minereu de cupru, sferice sau ovoidale, care se plasează printre cele mai timpurii podoabe de acest fel cunoscute în ţara noastră şi în Europa continentală.
BIBL.: V. Cristescu, Dacia, II; E.Comşa, MCA,
V,	VI, VII, VIII; idem, Boian; VI. Dumitrescu, Arta, p. 44-53.
I.r.
Boiţa (sat, com. Tălmaciu, jud. Sibiu); n.a. Caput Stenarum\ săp. N. Lupu, M. Macrea
—	1957, 1958. în punctul Rude, castru roman (începutul sec. 2 e.n.), se pare de tip clasic, patrulater (41 X 47 m), cu zid de incintă dublu, cu intervalul umplut cu pămînt, dublat spre interior de agger, dar fără şanţ spre exterior şi cu un turn (?) în formă de U. Aşezare civilă restrînsă; ruinele a trei clădiri de zid pe o terasă întărită cu ziduri de sprijin din piatră, avînd poate caracter public (staţie fiscală şi vamă). Inventar sărac de descop. mărunte. M.Br.S.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p. 372-373, N. Lupu, MCA,
VII.	r.f.
Boiu (sat, com. Rapoltu Mare, jud. Hunedoara); descop. înt. — f.d. Lamă de spadă de bronz în formă de flamă şi cu nervura dublată de linii gravate care se termină sub mîner cu motivul dublei volute în ochelari. Datează din epoca bronzului. M.I.R.S.R.
BIBL.: A.D. Alexandrescu, Dacia NS, X.
r.f.
bol, tip de vas — denumit uneori şi cupă — de metal sau ceramică, în formă de calotă sferică. Ex.: cele de teracotă, cu decor în relief, numite megariene sau deliene (de import, sau imitaţii
Imitaţie dacică de bol megarian (Bucureşti-Fundeni)
locale), precum şi cele de argint dacice (ex.: cele din tezaurul de la Sîncrăieni). Pentru b. conice v. cupă conică.	r.f.
Bolintineanu, faza prima fază a culturii Boian, caracterizată de aşezări nefortificate, situate în apropierea unor cursuri de apă, ocupînd margini de terasă sau ostroave; sînt formate din grupuri de bordeie relativ restrînse ca număr, uneori chiar din locuiri izolate. Ceramica cuprinde mai ales forme joase, pahare, borcane, castroane şi este caracterizată de decorul incizat cu linii crestate, compunînd ample motive meandrice, de obicei dispuse oblic înfăşurător. Apar, mai rar, şi motive spiralice. De cele mai multe ori, desfăşurarea motivului este întreruptă de benzi netede, lăsînd impresia unei forme de decor textual. Tot din această fază sînt cunoscute şi vase cu decor pictat. Plastica este relativ rară şi este cunoscut un singur fragment de figurină feminină, de la Bolintineanu (M.I.R.S.R.) cu decor spiralic incizat. Alte centre: Cernica, Vărăşti, Greaca, Slatina, v. şi, Bucureşti.	I.r.
Bologa (sat, com. Poieni, jud. Cluj); n.a. R...\ săp. A. Torma — 1878; M.Macrea — 1936; E. Chirilă, N.Gudea — 1969, pînă în prezent. • In punctul Grădiştea, castru roman, iniţiat de pămînt (agger cu două şanţuri). Refăcut din zid, probabil în epoca Severilor ca şi celelalte fortificaţii de pe limesul de NV din care şi B. face parte, după un plan dreptunghiular (203x 121 m), zidul de incintă fiind dublat în interior de agger şi în exterior de două şanţuri; ordonanţă axială, principia de tip clasic în centru, două horrea în latus sinister, toate de zid şi p^tru cazărmi de paiantă cu acoperiş de ţigle. în apropiere era situat edificiul dreptunghiular al termelor. #Spre
E,	aşezare civilă romană (sec.2-3 e.n.).	# Pi
BONETA frloian A
Dealul Bichii, necropolă romană cu monumente funerare — stele, altar© — de piatră. # Pe Măgura Bologii şi pe Dealul Greben au fost identificate turnuri romane patrulatere de pază, din zid (sec.2-3 e.n.). # Pe Dealul Bonciului, un turn roman (sec. 2-3 e.n.), rotund. Din B., în afara monumentelor lapidare, provin descop. mărunte romane curente: ceramică, bronzuri, arme de fier, M.Z.; M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 252-253; N. Gudea, AMN, X.	‘ r.f.
boltă, Cele mai vechi ex. cunoscute sînt b. semi-cilindrice apareiate ale mormintelor traco-getice de la Callatis şi Doi Mai (sec. 4 î.e.n.). In epoca romană, b. rămîne reativ rar folosită, la acoperirea încăperilor cu destinaţie specială (ex. : cisternele din Palatul Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, acoperite cu b. semici-lindrice), sau cu caracter deosebit (ex.: capela —
—	sacellum — din acelaşi Palat al Augustalilor şi aceea din principia castrului Drobeta, acoperite cu calote sferice prelungite cu demicilindri scurţi), în perioada romano-bizantină, folosirea b. este mai largă, la acoperirea spaţiilor vaste ale unor localuri publice (termele de la Histria, emporiul—
—	sala cu mozaic — de la Tomis), sau a unor
spaţii comportînd suprapuneri (la Tomis, magaziile emporiului, cripta bazilicii mari, acoperită cu un sistem de cupole, sau aceea a bazilicii de sub Liceul nr.2). în fortificaţiile romane, numai unele porţi, mai ample, aveau ganguri boltite semicilindric, iar în cele romano-bizantine (Histria Tomis, Capidava, Tropaeum Traiani), toate accesele care străpungeau zidul de incintă (ex.: porţi, poterne, intrări la turnuri).	r.f.
bonetă frigiană, tip de acoperămînt de cap, dintr-
un material semirigid (pîslă), al cărui vîrf ascuţit era întors spre faţă; specific pentru frigieni şi, în general, pentru populaţiile din Asia Mică. Desi este asemănător, nu se confundă cu pileusruX
dacilor, care n-are vîrful rigid şi încovoiat. Este înfăţişat pe monumente de cult din epoca romană cu caracter sincretistic şi anume la statuile şi pe reliefurile mithraice, purtat atît de zeu cît şi de acoliţii săi; pe reliefurile cavalerilor danu-bieni şi pe unele reliefuri ale Cavalerului trac, de asemenea purtate de aceştia; în sfîrşit, la statui şi în reliefuri reprezentîndu-1 pe Iupiter Dolihenus.	r.f.
borcan, formă dintre cele mai comune de ceramică, cu un corp tronconic relativ arcuit, un umăr puternic arcuit, gură largă şi fund plat. Cele mai vechi b. apar încă din neolitic. Forma cunoaşte o mare varietate de detalii şi de dimensiuni şi se perpetuează pînă în zilele noastre, fiind întîlnită în terminologia de specialitate şi sub denumirea de oală-b. sau vas-b. Devine caracteristic pentru cultura materială din sec. 9-12, cînd predomină prin frecvenţa lui în întreg repertoriul ceramic şi-i este specific decorul striat (Dridu, Capidava, Garvăn, Nalbant etc.).
r.f.
bosa], prelucrarea în relief proeminent a pietrelor de construcţie care alcătuiesc paramentul unei sidării. Avînd adesea un scop decorativ, b. poate să fie plat, ca la Monumentul de la Adamclisi, sau cu profil neregulat, ca la cetatea Tropaeum Traiani. Folosit curent, mai ales în epoca romană, în Dobrogea.	r.f.
Botoşana (com., jud. Suceava); Săp. D. Gh. Teodor Gr. Foit — 1962—1968. Pe Dealul Crucii, staţiune comportînd: # o aşezare din perioada de trecere de la epoca bronzului la prima vîrstă a ierului; # o aşezare şi un cimitir aparţinînd Dopulaţiei locale datînd din sec. 5—6 e.n., caracterizate prin locuirea în bordeie patrulatere, cu icoperiş pe pari, cu sobe de piatră în colţ, înmor-nîntarea prin incineraţie în urne şi ceramică specifică. Aceasta cuprinde tipuri de tradiţie locală, lacică sau carpică, modelate pe roată, arse reluctor la cenuşiu şi imitînd formele romane, >recum şi un tip de factură inferioară (urne de >astă grosolană, modelate cu mîna şi prost arse) isemănător cu acela denumit Ipoteşti-Cîndeşti. Aşezarea este specifică pentru aspectul tîrziu,
Borcan ceramic din sec. 9 e.n. (Baldovineşti)
din sec. 5—6, al culturii locale daco-carpice din afara provinciei Dacia. M.Su.; M.I.M.
BIBL.: D. Gh. Teodor, MA, I. I.r. şi r.f.
Botoşani (municipiu jud. Botoşani); săp. N. Zaharia, Eug. Zaharia, S. Raţă— 1958—1962.
#	In punctul Cărămidărie, aşezare dacică, suprapusă de o aşezare de bordeie şi de locuinţe de suprafaţă, relativ mari, din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism — cultura Sîntana de Mureş (sec. 4 e.n.). In interiorul locuinţelor — vetre rectangulare, lipite cu lut pe substrat de piatră, situate în centrul podelei. In aşezare a fost surprins şi un cuptor ceramic, în groapă, cu grătar orizontal, sprijinit pe un perete median care împarte focarul în două coţnpartimente. • In vecinătate, necropolă de înhumaţie creştină (?), din aceeaşi perioadă, datată la începutul sec. 5
e.n. Inventar: perechi de fibule faţetate, de bronz, cu cap triunghiular şi picior romboidal, cercei cu perle poliedrice, catarame semicirculare, mărgele de chihlimbar sau din pastă de sticlă — forme minore, provinciale, de pronunţată factură orientală, ale aceleiaşi culturi care a produs şi stilul geometric policrom. M.J.B.
BIBL.: N. Zaharia, Eug. Zaharia, S. Raţă, MCA, VIII şi IX.	r.f.
Botoşeşti-Paia (sat, com., jud. Dolj); n.a. Admu-trium (?), Amutrium (?), Amutria (?); descop. înt. — f.d. Resturile unei . importante aşezări rurale romane (sec. 2—3e.n.). Descop.: o statuetă de bronz reprezentînd pe Mercur, un fragment de relief mithraic, precum şi resturi ceramice şi de obiecte de metal. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 303.	r.f.
Brad (oraş, jud. Hunedoara); descop. înt. — f.d.
•	In oraş şi în cartierul Rude, aşezare civilă romană, de mineri (sec. 2-3 e.n.). # In mina Sf. Ana, galerii romane de mină, în trepte de gabarit redus — 60—70 cm. Unelte de minerit, instalaţii (roată de scos apa), opaiţe, ceramică. M.A.I.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 192.	r.f.
Brad (sat, com. Negri, jud. Bacău); săp. V. Ursachi — 1963, în continuare. • Pe terasa stîngă a Şiretului, pe un pinten barat de şanţ şi val cu palisadă, aşezare fortificată dacică, Zargi-dava (?) din sec. 1 î.e.n. — 1 e.n., cu piaţă centrală pavată cu bolovani de rîu şi locuinţe de suprafaţă şi bordeie, cu vetre cu crustă puternic arsă şi decorată, prin linii imprimate, cu motive solare. Inventar: unelte şi arme de fier; brăţări de bronz cu capete petrecute şi înfăşurate; fibule de bronz şi fier; catarame circulare ; pinteni; ceramică din pastă poroasă (urne şi căţui) şi din pastă fină, modelată cu mîna (fructiere cu lustru negru, căni) sau pe roată, cu lustru cenuşiu (căni, oenochoe» cantarosuri, fructiere şi imitaţii de boluri mega-riene decorate cu motivele ferigii, ale reţii solare etc.). Ustensile de teracotă. Este o tipică davă din Moldova, aparţinînd dacilor liberi. • Aşezarea este străpunsă de mormintele unui cimitir românesc medieval (sec. 14—15) şi suprapune o< necropolă hallstattiană, de tip Stoicani, cu morminte de înhumaţie, schelete chircite şi inventar de ceramică, care la rîndul său străpunge o aşezare
neolitică de tip Cucuteni B, cu ceramică specifică şi frumoase figurine feminine fusiforme, iluzionist stilizate. M.I.R.
BIBL.: V. Ursachi, Carpica, 1968	h.d.
Brateiu (sat, com. Brateiu, jud. Sibiu); săp. I. Nestor, Eug. Zaharia, L. Bîrzu — 1958—1970. în diferite puncte ale satului, două aşezări şi patru cimitire. Ambele aşezări (nr. 1 şi 2) prezintă un nivel datînd din sec. 4—6 e.n., caracterizat de locuirea în bordeie şi de aspectul cultural B. Aşezarea nr. 2 prezintă încă alte trei nivele de locuire: unul caracterizat de cultura Ipoteşti-Cîndeşti; altul, tot cu locuire de bordeie şi cu ceramică roşie-cărămizie cu decor striat, datat în sec. 8 e.n.; ultimul, tot cu locuire în bordeie şi cu ceramică striată, datînd din sec.^ 11—12 e.n. şi cu particularitatea prezenţei căldărilor de lut. bintre cimitire, cimitirul nr. 1 şi 4 (sec.
4—6), cu incineraţie în urnă, corespund celui mai vechi nivel al aşezărilor 1 şi 2 şi se integrează tot în aspectul cultural B. Cimitirul nr. 3 este caracterizat de ritul înhumaţiei cu cal, de obiecte rituale creştine şi de inventare specifice unei populaţii războinice — spade, lungi, catarame, fibule, digitate de bronz şi argint. Datează din sec. 6—7 e.n. şi a fost atribuit populaţiei gepidice. In sfîrşit, cimitirul nr. 2 este biritual, deşi predomină mormintele de incineraţie în urnă şi în groapă, cu inventare sărace, în cadrul cărora s-au descoperit vase ceramice — borcane din pastă grosolană, modelate pe roata înceată, arse oxidant şi decorate cu striuri orizontale şi în val. Datat în sec. 8 e.n., a fost atribuit populaţiei autohtone. In cimitirul nr. 2 şi 3 au mai fost identificate mai multe morminte celtice (sec. 2 î.e.n.) de incine-raţie în groapă, cu arme şi podoabe de fier şi bronz. De asemenea, în cimitirul rir. 2 au mai fost surprinse izolat patru morminte gotice (sec. 5 e.n.) cu inventare bogate, între care podoabe caracteristice — fibule, catarame, ace ornamentale—, * de bronz, argint şi aur. M.I.R.S.R.; M.M. O Cui-* tura B., aspect cultural din sec. 4—6 e.n., diferit de acel cunoscut sub numele de Sîntana de Mureş-Cerneahov. Deşi cele mai multe elemente de cultură materială sînt comune celor două aspecte, în frecvenţa lor ca şi prin absenţa unora dintre ele, se definesc ca faciesuri distincte, atribuit unul
Brateiu. Vase ceramice din cultura Brateiu
(Sîntana de Mureş) populaţiei amestecate de goţit sarmaţi şi autohtoni, celălalt (B.) exclusiv autohtonilor. C.B. este caracterizată de aşezări rurale, nefortificate, cu locuirea în bordeie, de necropole de incineraţie în groapă cu inventare sărace, cuprinzînd în primul rînd ofrande alimentare şi vasele fragmentare aferente acestora, rare arme, ustensile, garnituri, precum şi elemente de costum care au rezistat incinerării. In cadrul elementelor de costum, dacă fibulele cu picior întors pe dedesubt, pieptenii cu mîner în formă de clopot şi bilaterali .sînt elemente comune cu cultura Sîntana de Mureş, lipsa fibulelor specific germanice — cu semidisc, cu picior lăţit, cu placă rombică — grupate în perechi, ca şi aceea a colierelor de chihlimbar, a vaselor întregi de ceramică fină şi de sticlă, marchează clar caracterul diferit al culturii B. In ceea ce priveşte ceramica — elementul de cultură materială cel mai relevant, atît prin cantitate cît şi prin varietatea tipologică —, trebuie remarcată frecvenţa ceramicii cenuşii zgrunţuroase, prezenţa ceramicii modelate cu mîna, a decorului striat — orizontal şi în val
—	precum şi relativ slaba frecvenţă a ceramicii cenuşii fine, din cadrul căreia lipseşte aproape ceramica cu decor imprimat sau formele cu trasee dure, tipice pentru cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov, şi importanţa tradiţiei romane şi dacice autohtone.
BIBL.: L. Bîrzu, Continuitatea populaţiei autohtone în Transilvania în secolele IV—V (Cimitirul
1	de la Bratei) Buc., 1973; Eug. Zaharia, Dacia NS, XV. ^	r.f.
Brazda lui Novac, linie, probabil de frontieră, marcată de un val de apărare cu şanţ orientat spre N, care traversează întreaga cîmpie a Dunării. Se disting două B. ale lui N.: de N şi de S. Cea de N pleacă din com. Hinova (jud. Mehedinţi), coboară sensibil pentru a trece Oltul între Brîncoveni şi Osica de Sus, apoi urcă din nou şi se pierde în împrejurimile Ploieştilor. Valul a fost datat de D. Tudor în sec. 4 e.n., pe temeiul întretăierii sale cu limesul transalutan, iar de Gr. Florescu în 401—102 e.n., în legătură cu construcţia la această dată a castrelor din zona subcarpatică a jud. Prahova; în sfîrşit, N. Gostar îl datează în sec. 1 e.n., punîndu-1 în legătură cu expediţiile transdanubiene ale guvernatorilor provinciei romane Moesia. Toţi cercetătorii îl atribuie romanilor şi îl pun în legătură cu evoluţia stăpî-nirii acestora la N de Dunăre. El constituie un exemplu concludent de mare lucrare de demarcare, aşa cum în mod obişnuit se întîlnesc pe frontierele imperiului (v. limefc). B. lui N. de S pleacă din malul Oltului, din dreptul castrului de la Băbidu -Episcopiei (com. Băbiciu, jud. Olt), şi merge ţînă la com. Băneasa (jud. Ilfov). Ea a fost datata de
D.	Tudor în sec. 2 e.n. pe temeiul faptului că este tăiată — deci anterioară acestuia — de limesul transalutan.	r.f.
Brăduţ (com., jud. Covasna); descop. înt. — anterior anului 1876. Tezaur şi depozit de la începutul epocii fierului, cuprinzînd 25 inele de buclă ovale, torsadate, din aur şi celturi cu decor de semicercuri profilate pe dulie, fragmente de spade si două situle cu toarte duble, toate din bronz. Si-tulele comportau şi o zonă decorată prin gravare,
cu cerculeţe, sub buza uşor profilată. Naturhisto-risches Museum, Viena.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 308.	r.f.
brăduţ, motiv decorativ care reproduce în general o.ramură de brad, cu dispunerea simetrică a acelor mai mult sau mai puţin stilizată. Uneori şi stilizarea schematizată a altor motive vegetale (ex.: a palmetei) generează forme de tipul b. Asemănătoare cu motivul b. sînt şi decorul penat sau şira spinării de peşte. Palmete stilizate în formă de
b.	apar pe terminaţiile lăţite ale brăţărilor spiralate dacice de argint, iar motivul b. mai apare şi în cadrul decorului estompat al vaselor ceramice de factură superioară, negre, din sec. 14, în Moldova.	r.f.
Brăhăşeşti (sat Cosiţeni, com. Brăhăşeşti, jud. Galaţi); săp. M. Brudiu, P. Păltănea— 1967. Pe botul de deal Cetăţuia, fortificaţie geto-dacică (sec. 4 — 3 î.e.n.), cu un sistem de circumvoluţie compus din două şanţuri paralele şi o palisadă constituită dintr-un gard de leasă pe pari verticali, totul iipit cu lut amestecat cu paie. Parte din fortificaţie a fost distrusă printr-un incendiu care a calcinat lipitura. Inventar: aproape exclusiv ceramică dacică — urne în formă de burduf cu brîu alveolar şi proeminenţe, castroane tronconice cu buza uşor carenată. M.J.G.
BIBL.: M. Brudiu, P. Păltănea, AM, VII. r.f.
Brăiliţa (municipiul Brăila, jud. Brăila); săp. N. Harţuche, FI. Anastasiu — 1955—1975. în cartierul B., pe malul Dunării, staţiune cu mai multe straturi: # aşezare neolitică cu două nivele aparţinînd, unul, culturii Boian, cu ceramică tipică, cu decor meandric excizat, iar celălalt, culturii Gumelniţa, caracterizat de mari locuinţe patrulatere cu platformă şi de ceramică excizată şi pictată de tip Gumelniţa, ceramică pictată de import, de tip Cucuteni şi plastică specifică Gumelniţa. în cadrul acesteia se distinge un model miniatură de locuinţă pe platformă, de plan patrulater, cu doi pereţi plini, iar pe celelalte două laturi două deschideri separate de un stîlp de colţ şi cu acoperiş în dublă pantă, cu indicaţie de horn (?); # aşezarea este străpunsă de un cimitir tumular de înhumaţie, durînd din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului pînă la mijlocul epocii bronzului — culturile Horodiştea-Folteşti şi Cernavoda, I, II, III, a stepelor sud-vest pontice. Din necropola de înhumaţie cu schelete chircite, vopsite cu ocru roşu, provin un vas cu capac, pictat bicrom, geometric linear, trei sceptie zoomorfe schematizate de piatră şi un pumnal de bronz aurit, cu lamă în formă de flamă şi mîner cu trei nituri, terminat cu disc şi buton din bronz aurit; • peste necropolă, o aşezare de ce-nuşare de tip Noua de la sfîrşitul epocii bronzului, suprapusă de o aşezare de bordeie hallstattiană, cultura Baba iaţ o aşezare sătească de bordeie şi un cimitir de incineraţie, tumular şi plan, daco-getice (sec. 4—3 î.e.n.), unde mormintele dacice de incineraţie uneori cu catacombă, au — în mod excepţional — inventar ceramic bogat; # peste acestea, aşezare de la începutul feudalismului (sec. 10—11). M.B.
BIBL.: N. Harţuche, FI. Anastasiu, Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a Muzeului Brăilei,
Brăila, 1977. N.A. Harţuche-F. Anastasiu, Brăiliţa, Muzeul Brăilei, 1968.	I.r.
brăţară, tip de obiect de podoabă de formă circulară, purtat pe braţ sau pe antebraţ. Cele mai vechi b., de formă uşor tronconică şi foarte late, din marmură, datează din neolitic, fiind descoperite în cimitirul de tip Hamangia de la Cernavoda (M.A.C.). în epoca bronzului şi la începutul primei epoci a fierului,
b., foarte numeroase, erau realizate atît din bronz cît şi din aur şi se cunosc mai multe tipuri: b. spiralată inegal, de bronz, purtată pe antebraţ şi denumită apărătoare de braţ (un exemplar întreg, caracteristic, în depozitul de la Apa); — b. cu pas egal, frecventă la începutul Hallstattului (ex.: depozitul de la Pecica); — b. deschisă, cu capetele lăţite, realizate din dublă sîrmă de aur (trei exemplare în tezaurul de la Ostrovu Mare, M.I.R.S.R.); — b. cu volute (Firighiaz); — b. cu duble volute (spirale), cu corpul format dintr-o tijă, simplă sau profilată şi decorată cu crestături, deschisă şi cu capetele decorate cu cîte două volute răsucite, din tijă, în sens contrar (exemplare în tezaurele de la Sacoşu Mare şi Hodiş); — b. cu capetele în formă de pelta (de felul celor de aur de la Pipea, ca şi de la Biia, din Muzeul Naţional, Budapesta); — b. din bară simplă de aur, de secţiune rombică, cu capetele petrecute (exemplare în tezaurele de la Şmigşi Sacoşu Mare, M.I.R.S.R.);
—	b. din bară simplă, plan convexă, de bronz, circulară, deschisă, cu capetele subţiate, uşor galba-tă median şi cu decor geometric gravat sau incizat adîncit (prezentă în majoritatea depozitelor de bronz începînd cu epoca mijlocie a bronzului şi pînă la începutul epocii fierului); — b. manşon, cilindrică, tubulară (Turnu Măgurele) sau cilindrică, deschisă pe una din generatoare (două exem-
?lare de provenienţă necunoscută, M.I.R.S.R.). n perioada dacică, tipul cel mai răs-pîndit este cel de b. spiralată. La sfîrşitul epocii fierului, un asemenea exemplar, cu capetele terminate în formă de cap de ţap (ibex), provine din tezaurul traco-getic de la Băiceni. In sec. 2—1 î.e.n. — 1 e.n. sînt obişnuite b. spiralate din argint, terminate în protomă de şarpe, precum şi
b.	simple, cu capetele în protomă de şarpe schematizat, sau numai uşor lăţite ori îngroşate. Din primul tip sînt cunoscute piesele din tezaurele de la Cojocna, Bălăneşti, Rociu, de la Coada Ma-
Brăţară spiralică dacică, din argint (Coada Malului)
Brăţară spiralică dacică, din argint (Bucureşti-Herăstrău)
Brăţară circulară simplă dacică, din argint (Poiana) Brăţară circulară cu capete libere, din bronz (Şpălanca)
Brăţară circulară închisă, din bronz (Vadu Izei) Brăţară circulară închisă cu decor de coaste, din bronz (Dragomireşti)
lului (M.I.R.S.R.) ş.a. Pentru cel de al doilea tip este caracteristică una din b. din tezaurul de la Sîncrăieni, care se prezintă ca un cerc deschis, cu capetele stilizate frust, în formă de cap de şarpe sau cea de la Poiana-Galaţi (M.I.R.S.R.). In aceeaşi perioadă sînt cunoscute de asemenea b. de bronz, celtice, circulare închise, gravate în adîncime cu motivul specific al rozetelor de vrej sinusoid sau cu semiove, precum şi cu capete de peceţi şi cele dacice, cu grupuri de pastile. Deşi
b.	sînt cunoscute şi în epocile romană, romano-bizantină şi în perioada de trecere de la sclavagis m la feudalism, nu sînt de semnalat pînă acum nici tipuri specifice şi nici exemplare deosebite cu excepţia celor simple, cilindrice, masive, cu capetele îngroşate, din tezaurele de la Velţ, Garvăn (M.I.R.S.R.) ş.a. şi a fragmentului de b. cu capete de şarpe la extremităţi) de la Şinaleu Silvaniei. In perioada feudală timpurie (sec. '10— 14) sînt cunoscute b. de sticlă colorată de factură bizantină provincială (Garvăn şi Capidava, M.I.R.S.R.), precum şi cele de argint torsate (Voineşti şi Oţeleni) din bandă simplă, îngustă, de argint, sau din bandă lată, formînd două semicercuri articulate, cu decor nielat (ambele tipuri ilustrate tot în tezaurul de la Voineşti). r.f.
Breţcu {com., jud. Covasna); n.a. Angustia (?); săp. diletanţi— 1877; Em. Panaitescu— 1920,
1925—1926; Z. Székely— 1950. # La Cetatea Doamnei, castru roman (sec. 2—3 e.n.) dreptunghiular (180X 160 m), din zid de piatră, dublu, îmbrăcînd vechiul agger de pămînt al unei faze anterioare; avea patru porţi axiale flancate de turnuri dreptunghiulare, interioare, dispuse transversal şi — caz rar — turnuri circulare interioare la colţuri. Zidul de incintă, din piatră legată cu mortar, cu paramenţii de opus vittatum, era dublat de un agger şi de via sagularis. Cele două axe stradale interioare prezentau particularitatea de a nu se întretăia în unghi drept, via principalis fiind uşor oblică. La 100 m depărtare erau situate termele cu instalaţii, obişnuite, de hipocaust. • La V de castru, pe Cetatea Lupului, aşezare civilă — canabae — cu construcţii de zid
de piatră. Descop. mărunte, mai ales ceramică, fiind frecventă terra sigillata. M.I.Tr.C.; M.S.C. BIBL.: D. Tudor, OTS/p. 279—280. D. Protase,
Castre romane cu dublu zid de incintă, Ser getia XIII.	r.f.
Brîncoveneşti (sat, com., jud. Mureş); descop. înt. — f.d. # în curtea castelului din B., castru roman de pămînt (sec. 2—3 e.n.), cu agger şi şanţ, de tip clasic, patrulater, cu latura de 159 m. #In apropiere, aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.), de munte, cu caracter pastoral; descop. mărunte, între care o lampă de bronz. # La Sălaş, atelier de olărie roman. M.T.M.
BIBL’.: D. Tudor, OTSy p. 270.	r.f.
brîu 1. Profil ornamental, folosit mai ales în ceramică, pentru a decora şi marca totodată un anumit element arhitectural al vasului (ex. buza) sau limita dintre două elemente arhitectural distincte ale acestuia (ex. pîntece şi umăr). C B. simplu, profil simplu care separă umărul de pîntecele vasului, cunoscut la urnele din cultura Gîrla Mare. B. alveolar, profil decorat cu alveole, care apare în cultura Criş, unde marchează anumite detalii mimetice, fiind cunoscut în aproape toate culturile neolitice, precum şi în epoca bronzului în cultura Glina, avînd atît un rol decorativ, cît şi unul tectonic. Cea mai largă răspîndîre o cunoaşte ca decor al vaselor dacice, localizat pe buza şi partea superioară a acestora. Ca o moştenire de la ceramica dacică, b.a. se transmite şi în ceramica poroasă din vremea primelor migraţii (sec. 3—7 e.n.). El apare ca decor al vaselor ceramice nesmălţuite din sec. 13—14, localizat tot la partea superioară, integrîndu-se apoi orna-menticii tradiţionale a olăriei feudale româneşti.
2.	v. tor. 3. v. centură.	r.f.
bronz v. aramă şi bronz
bronzului, epoca perioada cuprinsă între 2000 şi 1000 î.e.n., caracterizată de importante schim-
na
O»
l
0
Brefcu. Planul castrului Angustia
BRUCLA (
bări economice, sociale, etnice şi culturale. E.b. este deschisă de o importantă migraţie, a aşa-numitelor popoare indoeuropene, care pătrund pe două căi pe terit. României, începînd încă de la sfîrşitul neoliticului. Un grup de populaţii vine din stepele pontice şi ajunge în Podişul Moldovenesc şi în Cîmpia Munteniei pînă în colţul de E al Transilvaniei; alt grup vine dinspre Europa Centrală şi, pe văile principalelor rîuri, pătrunde pînă în centrul Transilvaniei şi în Oltenia. Aceste ample mişcări de populaţii care au avut probabil mai multe etape, în decursul cărora s-au produs şi mişcări inverse, au dislocat comunităţile neolitice, tulburînd întregul sistem de organizare teritorială al epocii acesteia şi determinînd sfîrşitul culturii neolitice de pe terit. tării noastre. In acest amplu context de regrupare şi-au făcut apariţia cîteva fenomene noi de ordin tehnic şi economic, cum ar fi, în primul rînd, difuziunea metalurgiei bronzului. Totodată se observă o oarecare creştere a ponderii economiei pastorale, precum şi o importantă accentuare a caracterului militar al comunităţilor, factorul militar căpătînd o pondere din ce în ce mai mare, atît în producţia materială cît şi în amenajarea aşezărilor. Pe plan cultural, această perioadă agitată şi tulbure este marcată de o anumită scădere a numărului şi varietăţii formelor, dar totodată şi prin pătrunderea unor elemente noi, cum sînt decorul realizat cu pieptenele, cu ajutorul sforii răsucite sau înnodate şi sintaxa radiară a decorului. Pe aceste baze se va dezvolta şi noua cultură, în cadrul căreia se disting trei etape: una timpurie (cuprinzînd culturile Glina-Schneckenberg, Coto-feni, Pecica-Periam, Otomani, Wietenberg, Cernavoda II şi III şi Monteoru), o etapă mijlocie (culturile Tei, Otomani, Wietenberg, Monteoru, Gîrla Mare-Cîrna, Costişa, Vatina, Pecica-Periam, cultura stepelor sud-vest pontice) şi o etapă tîrzie (cu culturile Vatina, Otomani, Wietenberg, a cîmpurilor de urne, Verbicioara, Monteoru, Coslogeni, Suciu de Sus, Noua), în decursul celei din urmă apărînd deja primele elemente ale culturii epocii fierului. Baza economică a acestei dezvoltări o constituie ocupaţiile agrar-pastorale, continuînd tradiţia neolitică, la care se adaugă prelucrarea metalului, probabil de către meşteri itineranţi. Colectivităţile au un caracter militar mai puternic, exprimat în fortificaţiile care înconjură aşezările şi în numărul mai mare de arme de luptă, în general din piatră şlefuită sau, mai ales către a doua jumătate a epocii, din metal. Aşezările preferă în general poziţiile apărate natural, pe care le întăresc şi cu lucrări de fortificaţie — valuri şi şanţuri. In interiorul aşezărilor, locuinţele sînt fie bordeie, fie de suprafaţă. Din această perioadă datează primele construcţii monumentale, ca de ex. megaronul de la Sălacea, cel dintîi sanctuar construit cunoscut pe terit. României, sau ansamblul funerar de la Sărata Monteoru şi scările monumentale de piatră, tot de aici. Prelucrarea metalului, atît cel comun (bronz), cît şi cel preţios (mai ales aur), se dezvoltă cu precădere în a doua jumătate a epocii. In general, metalul este prelucrat în tehnici diferite (turnare, ciocănire, cizelare) şi adesea este bogat decorat cu mo-
70
tive radiare avînd valoare de simbol solar. Tehnica decoraţiei cunoaşte de asemenea o gamă largă: turnarea, procedeul numit au repoussé, gravarea, ponsonajul etc. Perioada este caracterizată prin numărul mare de tezaure bogate în arme, vase şi podoabe din aur, în care se regăsesc motivele solare, reîntîlnite şi în lumea egeeană. Către sfîrşitul perioadei apare şi fenomenul depozitelor de bronzuri (v. depozit). Ceramica e.b. prezintă un aspect caracteristic, acela al plasticităţii deosebite, reproducînd formele de metal. Decorul acestei ceramici, încrustat pentru zona centrală (culturile Tei, Wietenberg), în relief şi gravat pentru zonele periferice (Moldova, V Transilvaniei şi Banatul, ca şi V Olteniei — culturile Monteoru, Cernavoda III, Otomani, Pecica-Periam, Verbicioara, Gîrla Mare), prezintă tocmai caractere similare cu decorul pe metal, confirmînd încă
o	dată rolul de model al artei metalului. Ceea ce caracterizează ceramica este şi ornamentica radială solară, în cadrul căreia începe să se spargă continuitatea sistemului decorativ şi să se izoleze motive şi ordonanţe. Plastica e.b., mai săracă, este reprezentată de mici figurine de teracotă, feminine sau animaliere şi miniaturi de topoare (ex. Cîrna, M.I.R.S.R.; Ostrovu Mare, M.P.F.). La figurinele feminine, accentul cade pe costum şi pe semnele distinctive indicînd o anumită funcţie socială a personajului reprezentat. Factorul solar al elementelor decorative stabileşte o legătură de ordin cultic între aceste reprezentări figurative şi concepţia generală religioasă solară a epocii.	r.f.
Brucla v. Aiud
Bucium (sat, com., jud. Alba); descop. înt. —
f.d. # Pe Dealul Corabia, aşezare romană de mineri, necropolă, vestigii de lucrări de extracţie.
#	La mina Vulcoiu, locuinţă şi tranşee de extracţie la suprafaţă, instalaţie de aductie de apă, tot romane. # Pe dealurile Boteş şi Poduri, unelte de mineri, opaiţe ştampilate, inscripţie dedicată lui Iupiter Cimistenus (divinitate hto-niană din Asia Mică), morminte tumulare cu inventar sărac: ceramică romană, opaiţe. M.I.Tr.C.; M.A.I.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 196, 197.	r.f.
Buciumi (sat, com., jud. Sălaj); descop. înt. —
f.d.; săp. M. Macrea, E. Chirilă, N. Gudea, C. Pop şi V. Lucăcel — 1963 pînă în prezent. # Pe terit. satului, vestigii neolitice, cultura Tisa. # Pe dealul Grădiştea pe valea Agrijului, la N de sat, castru cu două faze: prima, de pămînt cu infrastructuri de lemn (sec. 2 e.n.); a doua, din zid de piatră (începutul sec. 3 e.n.), alături de care au fost sesizate şi alte resturi arhitecturale din vremea stăpînirii romane. Castrul, făcînd parte din aşa-numitul limes dacic de NV (sau mezeşan) era de tipul carpato-dunărean (varianta I): de traseu aproape pătrat, întărit la colţuri cu turnuri trapezoidale; porţile, dintre care praetoria şi cele două principales aveau gang dublu, erau flancate de turnuri parţial exterioare, de plan dreptunghiular cele ale porţii praetoria, şi în formă de U la celelalte trei; două turnuri interioare, mici, pătrate, intermediare, se aflau pe latura porţii praetoria. In interior se disting
	-QQ-	o
f-l	JUţ.	U—|f“T
eÍíuJ	u	001
' —		
	II	f H>
	1 1=!.		
r ír
V___eELdID____D_jz
Planul castrului de la Buciumi
cele trei diviziuni tradiţionale: praetentura, retentura, şi principia cu latera, comportînd de asemenea o dispoziţie specifică şi anume: în praetentura, în fiecare jumătate — sinistra şi dextra — erau situate cîte trei cazărmi, cea din mijloc avînd lăţimea dublă. în retentura nu a putut fi pînă acum identificat decît pavajul viei quintana, situat la o treime din înălţimea subdiviziunii. Porţiunea mediană avea în centru principia de tip obişnuit, cu atriu flancat de armamentaria şi cu aula. Aceasta era acoperită cu înve-litoare de ţiglă şi închisă de edificiul principal (ioecus), avînd în centru sacellum, cu un soclu de piatră care se pare că purta un trofeu. Două dintre încăperile acestui edificiu erau prevăzute cu hipo-caust. In faja sacellum-u\\i\t în axul zidurilor acestuia, erau situate două socluri de piatră, purtînd probabil inscripţii votive. Aula era despărţită de atriu printr-un portic de pilaştri din zidărie pe socluri de piatră masivă, îngrijit lucrat. In latus dextrum: o mare clădirg patrulateră (probabil locuinţa ofiţerilor) construită în mai multe etape, cu o amplă curte centrală, cu aripile avînd un plan complex, comportînd multe încăperi cu hipocaust. O construcţie mai tîrzie, de plan rectangular neregulat, compusă din cîteva încăperi cu hipocaust, pare să fi servit drept baie şi o suprapune parţial pe prima. In latus sinistrum: două construcţii patrulatere, asemănătoare, dispuse axial, între care cea de lîngă incintă este un horreum tipic cu pinteni de sprijin exteriori, iar cealaltă servea probabil tot ca depozit. Descop. mărunte numeroase. In afară de un număr însemnat de arme, între care se distinge o lamă de gladius din fier şi un fragment mare de lorica squamata, s-au găsit nţulte aplice, garnituri şi catarame de bronz de la uniforme, în general decorate ajurat cu motive vegetflle, cîrcei sau pelta, dar şi cu elemente figurale în relief, turnate. Asemănătoare cu cele din urmă, cîteva garnituri
de car tipice: o aplică decorată cu un bust al Minervei; o garnitură de jug cu doi lei întărîtati, un mîner de pateră terminat în protomă de berbec; numeroase fibule, chei, aplici de casete, stilus-uri (instrumente de scris), un strigi 1 ş.a. De la B. provine şi o mare cantitate de ceramică, distin-gîndu-se: un vas de mari dimensiuni, prosopo-morf (tip nemaiîntîlnit pînă acum în Dacia) şi numeroase fragmente de ceramică artistic decorată — terra sigillata cu reliefuri aplicate, figuráié sau cu decor plastic de bar botină, precum şi de tip panonic. Lista descop. o completează cîteva statuete, fragmentare, ale Venerei pudice, dintre care una de bronz şi trei de teracotă, de sfii marcat provincial, foarte schematizate, precum şi mai multe ustensile casnice, instrumente de chirurgie, gresii de ascuţit şi arcere etc. Ansamblul descop. de Ia B. dă imaginea unei vieţi tipice pentru lumea militară de la graniţele Imperiului roman, care, chiar dacă nu era prea bogată şi fastuoasă, nu era lipsită de oarecare confort şi agrement, ba chiar comporta anumite necesităţi de ordin estetic şi deţinea mijloacele pentru a şi le satisface. M.I.Tr.C.; M.Z.
BIBL.: I. Chirilă, N. Gudea, C. Pop, V. Lucăcel, Castrul roman de la Buciumi, Buc., 1972. r.f.
bucle libice, tip de pieptănătură, constînd în frizarea părului în mici bucle rotunde, care apare de obicei în reprezentările plastice—statuete si reliefuri — de africani. Astfel, trupele maure ale lui Lusius Quietus sînt figurate pe Columna lui Traian cu b.l.; de asemenea, această pieptănătură mai apare la imaginile isiace (de ex. la bustul isiac din „tezaurul de sculpturi" de la Tomis, sau la micul bust de bronz de la Drobeta (M.P;F.), ca şi la figurile de africani (ex. un pondus — greutate de cîntar — de bronz de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.D.; o oenochoe prosopomorfă de la Tomis, M.A.C.).	r.f.
Bttcov (sat, com. suburb., municipiul Ploieşti, jud. Prahova); săp. M. Comşa — 1956—1959.
#	In punctul Rotari, aşezare datată în sec. 9— începutul sec. 10 e.n., de tip cîmpulung, cu locuire în bordeie cu veire deschise. Cultura materială, relativ săracă, este caracterizată de o anumită
Cap de bărbat (teracotă romană, Tomlâ)
BUCOVA
Aplică de bronz romană, antropomorfă (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
dezvoltare a creşterii vitelor şi meşteşugurilor, între care trebuie menţionate reducerea minereului de fier, fierăritul, ţesutul; tipică este ceramica, atît cea cu decor de striuri orizontale şi ondulate, specifică pentru toată zona carpato-dunăreană, cît şi cea—relativ puţină—cenuşie lustruită, în cadrul căreia sînt caracteristice formele de amfo-roidion. In aşezare s-au descoperit şi inele de tîmplă de bronz, lucrate în filigran, de factură bizantină. Un bordei, atelier de fierar, prezintă, zgîriate pe tencuiala de lut a pereţilor, inscripţii chirilice în paleoslavă. Tradiţiile constructive şi îndeosebi încălzirea interiorului prin folosirea ve-trelor libere, nu a sobelor, reprezintă un element de continuitate autohtonă determinînd atribuirea aşezării populaţiei străromâneşti. # în punctul Tioca, aşezare de acelaşi tip cu aceea de la Rotari, cu trei nivele de locuire dintre care, în ultimul, apar locuinţele de suprafaţă cu vetre deschise pătrate. Aşezarea este datată din a doua jumătate a sec. 9 pînă la sfîrşitul sec. 10 e.n. M.I.R.S.R.
BIBL.: M. Comşa, Cultura materială veche românească, Bucureşti, 1918.	r.f.
Bucova (sat, com. Băuţar, jud. Caraş-Severin); descop. înt. — f.d. # Pe Dealul Marmura, carieră romană (sec. 2—3 e.n.) de marmură, distrusă de exploatările moderne. # Pe terit. satului, aşezare civilă romană de pietrari; ceramică, descop. mărunte, deşeuri de statui de marmură, stele Funerare şi o statuie de bronz. M.B.T.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 45.	r.f.
Bucovăţ (com. suburb., municipiul Craiova, jud. Dolj); săp. G. Macovei (Ceacalopol), Al. Vulpe —
1956.	Pe botul de deal La Jidovii, o cetate hallstattiană de pămînt, avînd turte de vălătuci arse la .baza valului. Fortificaţia a fost folosită, la fel ca la Popeşti-Argeş, şi în epoca La Téne tîrzje. Tehnica construirii valurilor cu turte de vălătuci arse atestată şi la Popeşti şi Mărgăriteşti, în aceeaşi perioadă istorică, pare să documenteze Forme de arhitectură militară importante, de lemn şi pămînt, a căror dispoziţie în plan şi îlevatie nu sînt încă suficient cunoscute. VÍ.I.R.S. R.
BIBL.: G. Macovei, MCA, V.	h.d.
mcraniu (lat. bucranium „cap de bou tăiat*4), notiv decorativ constînd din stilizarea unui raniu de bou, cu coarne, descărnat, uneori împo-lobit cu elemente florale sau suportînd ghirlande au taenia Cele mai vechi exemplare de b. sînt
72
protomele de bovine care decorează apucătorile de pe vasele neolitice de tip Cucuteni B de la Podei-Tîrgu Ocna. Abia în arta traco-getică ne sînt cunoscute alte reprezentări similare: protomele bovine de argint din tezaurul de la Craiova.
B.	se vor generaliza pe unele monumente elenistice de la Histria şi Tomis, pentru a mai apărea încă, mai rar, şi în epoca romană, mai ales ca element secundar, îndeosebi în motivul funerar al leului cu b. în ghiare.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, fig. 162; D. Berciu, Arta traco-geţilor, p. 132; G. Bordenache, Sculture, nr. 278, 281, 282, 279, 280, 284, 285, 286. r.f.
Bucureşti, municipiul Pe terit. capitalei, locuirea şi activitatea productivă a colectivităţilor omeneşti a lăsat mărturii încă din paleoliticul mijlociu. în decursul sec. şi mileniilor, niciodată viaţa acestor colectivităţi, aşezate pe terasele Dîmboviţei, Argeşului, Sabarului, Colentinei şi ale celorlalte ape ale sistemului hidrografic bucu-reştean, nu s-a întrerupt. Paleoliticul a lăsat numai urme izolate ale trecerii unor grupuri omeneşti în cartierele Pantelimon, Herăstrău, pe dealurile Radu Vodă şi Mihai Vodă, în str. Ziduri între Vii. Incepînd cu neoliticul au putut fi identificate peste 25 de puncte cu locuiri dintr-o singură sau mai multe perioade istorice. între acestea, cele mai importante sînt: % Bolintineanu (gara); săp. D.V. Rosetti— 1928. Aşezare neolitică de bordeie aparţinînd culturii Boian, caracterizată de o serie de tipuri ceramice, pentru care trăsătura cea mai specifică este decorul meandric realizat cu linii incizate şi crestate. De aici provine şi un fragment de figurină feminină cu decor geometric incizat. Aşezarea a dat numele său unei faze a culturii Boian. M.I.M.B.; M.I.R.S.R.
BIBL.: E. Comşa, SCIV> VI. # Căfelu Nou; săp. V. Leahu — 1960—1961,	1963—1964. Pe
botul de deal de pe malul drept al bălţii Colentina-Pantelimon, ca şi pe terasa înaltă care-1 prelungeşte, staţiune cu mai multe nivele: pe terasă, locuire Boian-Giuleşti, cu bordeie specifice şi material ceramic caracteristic, apoi un bordei şi
o	groapă menajeră aparţinînd culturii Glina (bronz timpuriu), un bordei din cultura Tei (bronz mijlociu), urme de locuire din prima epocă a fierului — un bordei — , apoi o aşezare cu două nivele — primul cu locuire în bordeie, al doilea cu locuinţe de suprafaţă, în cadrul căruia s-a descoperit şi un cuptor de olar cu placă perforată — dacică (La Téne), în sfîrşit o aşezare de semibordeie din sec. 6 — 7, caracterizate de sobe fără tiraj, din bolovani de piatră şi vălătuci de lut, tipice pentru această perioadă, aparţinînd culturii Ipoteşti-Cîndeşti. Pe botul de deal, succesiunea stratigrafică amintită se repetă cu deosebirea că lipseşte nivelul neolitic Boian-Giuleşti; în schimb, a fost surprins un bordei din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, aparţinînd culturii Horodiştea-Folteşti. Locuirea se prezintă aci, în toate nivelele, mai densă şi mai compactă, în această zonă fiind situate nucleele aşezărilor dacice şi al celei de tip Ipoteşti-Cîndeşti. Dintre descop. mobile de
o	deosebită valoare sînt de amintit, în primul rînd,
73
ceramica de tip Tei, atît pentru decorul bogat cît şi pentru că aici a putut fi identificată o fază timpurie a acestei culturi, caracterizată de decorul mai simplu, în care sînt frecvente incizia largă, linia în val, amprentele şi proeminenţele. Şi materialul hallstattian cuprinde elemente de prelucrare artistică, fiind legat de aspectul Babadag, din hallstattul timpuriu: ceşti cu brîu faţetat sau canelat, decor spiralic incizat, organizat în registrele înguste marcînd articulaţii ale vaselor, toarte lobate supraînălţate cu vagă stilizare zoomorfă. Inventarul aşezării getice este bogat în obiecte de metal, între care se distinge o aplică discoidală de bronz argintat cu decor în zigzag incizat pe margine şi în ceramica tipică — poroasă şi cenuşie fină, precum şi imitaţii de cupe megariene. Inventarul aşezării de tip Ipoteşti-Cîndeşti este relativ sărac; sînt frecvente borcanele modelate cu mîna sau cu roata, ultimele prezentînd şi decor incizat sau striat, frecventă fiind linia ondulată. M.I.M.B. BIBL.:
V.	Leahu, CAB, II. % Cernica; săp. Gh. Cantacuzino	şi S. Morintz — 1960 — 1971.
Pe malurile lacului Cernica, aşezare neolitică aparţinînd culturii Boian şi necropolă de înhu-maţie neolitică, aparţinînd fazei Bolintineanu din cultura Boian. Mormintele cuprindeau schelete, învelite probabil, în ţesături sau rogojini, culcate pe spate sau pe o parte, cu inventar relativ sărac
—	unelte, topoare de piatră şlefuită în formă de calapod, silexuri, podoabe din scoică (brăţări, coliere) şi din cupru (coliere). Un singur mormînt s-a dovedit foarte bogat în podoabe. Descop. este deosebit de importantă întrucît atestă credinţele şi obiceiurile de înmormîntare ale populaţiei din neoliticul mijlociu din Cîmpia Dunării. M.I.M.B.; M.I.R.S.R. BIBL.: Gh Cantacuzino şi S. Morintz, Bucureşti, VI. # Ciurel; săp. S. Morintz — 1956, «s.
1957.	Pe dealul Ciurel, staţiune cu mai multe' nivele: aşezare cu locuinţe de suprafaţă de la începutul epocii bronzului, cultura Glina; vestigii hallstattiene; aşezare înşirată, de tip Cîmpulung, de bordeie patrulatere cu unghiurile rotunjite şi cu sobe fără tiraj, amenajate în blocuri de pămînt cruţate la săpare, cu inventar sărac mai ales de ceramică: borcane modelate cu mîna sau cu roata, ultimele cu decor de linii şi striuri orizontale sau ondulate, şi tipsii. Această aşezare atestă existenţa unui aspect local specific, denumit Ciurel al culturii Ipoteşti-Cîndeşti. Peste aceasta, aşezare răsfirată de bordeie din sec. 10—11 e.n. M.I.M.B.; M.I.R.S.R. BIBL.: S. Morintz, MCA, VII. # Dudeşti; săp. E. Comşa — 1946—1956. In cartierul Dudeşti, în două puncte de pe terasa joasă a Dîmboviţei, două aşezări răsfirate de bordeie de la începutul neoliticului mijlociu, cu inventar relativ sărac: microlite, ceramică cu pleavă în pastă şi decor de adîncituri circulare sau benzi haşurate în reţea de paralelograme. M.I.R.S.R. BIBL.: E. Comşa, SCIV, VII. # Giuleşti; săp. E. Comşa, VI. Zirra, M. Tudor — 1953. Pe terasa joasă a unei văi secate, s-au descoperit două gropi menajere ale unei aşezări restrînse, neolitice, aparţinînd culturii Boian. Aspectul specific al ceramicii—cu decor plisat, incizat meandric şi excizat, cu motive de asemenea meandrice dar şi cu dinţi de lup şi tabla de şah, au permis identi-
*	BUCUREŞTI
ficarea unei faze mijlocii a culturii Boian în această aşezare. Dintr-un mormînt de înhumaţie provine o placă frontală de bronz (sfîrşitul sec. 3 — începutul sec. 4 e.n.) decorată cu două efigii şi doi delfini, în relief ciocănit, de la o armură de cal. M.I.R.S.R., M.I.M.B. BIBL.: E. Comşa, Boian, p. 19—28, 97—107, 125—126, 145—153;
VI.	Zirra, M. Tudor, Buc., săpături 1953. % Giuleşti-Sîrbi (n.v., astăzi zona şoselei Giuleşti); săp. V. Leahu — 1958. Pe terasa Dîmboviţei, staţiune cu mai multe nivele: aşezare răsfirată neolitică din care au fost surprinse două bordeie şi o locuinţă de suprafaţă, fără platformă, dreptunghiulară, cu pereţi de împletituri lipiţi cu lut. Aşezarea, aparţinînd fazei Giuleşti a culturii Boian, a dat multă ceramică bogat decorată cu pliseuri, prin incizie, cu motive meandrice şi mai ales prin excizie, în stil specific fazei amintite. Decorul excizat meandric afectează adesea aspectul textil. Peste aceasta, aşezare din epoca bronzului cultura Tei, din care au fost surprinse gropi menajere şi o vatră, bogată în ceramică specifică pentru faza tîrzie a acestei culturi: vase cu două torţi arcuite, supraînălţate şi cu decor excizat complex, cu grupuri de romburi formînd metope, încadrate într-o ordonanţă generală radiară, de asemenea cu toarte cu butoni mai mult sau mai puţin reliefaţi. Apoi vestigii din sec. 3—4, înrudite cu cele de tip Bratei şi un bordei din sec. 10 e.n. M.I.R.S.R. BIBL.: V. Leahu, CAB, I. # Glina (sat, com. suburb.); săp. I. Nestor — 1926—1927, M. Petrescu-Dîmboviţa — 1943—1948, 1970—1971. Staţiune de tip tell cu mai multe nivele, în care a fost precizată succesiunea stratigrafică a culturilor din Cîmpia Dunării
—	Boian, Gumelniţa, Glina — precum şi caracterul aşezărilor din neoliticul mijlociu şi tîrziu (fortificate, cu locuinţa de suprafaţă pe platforme special amenajate). M.I.R.S.R. BIBL.:	E.
Comşa, Boian, 9—13. # Herăstrău; descop. înt. 1938. IJe malul lacului Herăstrău, într-o carieră de pietriş, tezaur dacic de argint din sec. I e.n., cuprinzînd în primul rînd, două fibule-falere discoidale, cu un medalion decorat în relief ciocănit cu o efigie urnşnă, poate feminină, cu pieptănătură simetrică, împărţită în trei ondulaţii mari, de o parte şi de alta a unei cărări mediane, purtînd pe gîţ mai multe coliere şi un veşmînt amplu, cu închidere pe mijlocul feţei şi cu faldurile rigid stilizate, simetric. Atribuirea de sex a efigiei este controversată datorită trăsăturilor grosolan stilizate, care au determinat pe unii cercetători să le atribuie unui personaj masculin. Din tezaur mai fac parte o cupă conică, un
Fibulă-faleră dacică de argint din tezaurul de la HerâstrAu
BUDUREASCA
lanţ împletit, fragmente din cel puţin două brăţări spiralice terminate cu capete de şarpe, o toartă de fier, un fragment de perete de vas de bronz, precum şi mai multe monede de argint ale Heracleei Pontice. Păstrat fragmentar, tezaurul se înscrie în ampla serie de descop. caracteristice perioadei	statului dac. M.I.R.S.R. BIBL.:
L. Mărghitan, Tezaure. # Fundenii Doamnei (n.v. al satului Fundeni, corn. suburb. Dobroeşti); săp. VI. Zirra — 1957. Pe terasa rîului Colentina, locuire din neolitic: o locuinţă de suprafaţă din materiale uşoare, din cultura Dudeşti, apoi o aşezare cu colibe de suprafaţă de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura Tei, cu ceramică tipică cu decor bogat, organizat în ordonanţe simetrice, axiale, comportînd metope cu motive complexe, întrerupînd registre cu decorul tradiţional al striurilor în zigzag, încrustate. Descop. de aici au permis identificarea unui aspect final al culturii Tei, denumit faza Fundenii Doamnei. Urmează o aşezare din locuinţe de suprafaţă din împletituri lipite cu lut şi bordeie (unul), cu material ceramic specific pentru sec.
3—4 e.n., mai degrabă asemănător cu cel de tip Bratei. Suprapuse de o aşezare feudală timpurie (sec. 12—13) şi una feudală (sec. 17—18).' M.I.M.B. BIBL.: VI.w Zirra, MCA, VII. • Mihai-Vodâ; săp. L. Lăzărescu, Gh. Cantacuzino, S. Morintz — 1950—1953. Cu prilejul restaurării mănăstirii Mihai-Vodă^ au fost surprinse vestigiile unor aşezări : dacică — din care provine o vatră cu decor incizat cu motive solare (?) — şi de tip Ipoteşti-Cîndeşti. M.I.R.S.R.; M.I.M.B. BIBL.: Gh. Cantacuzino, Buc., săpături, 1953. # Militari-Cîmpu Boja; săp. Gh. Cazimir, M. Sgîbea, VI. Zirra — 1958, 1960. Succesiune de vestigii înce-pînd din neolitic: răspîndiri neolitice Boian-Giuleşti, din epoca bronzului (Tei), aşezare hallstattiană din care se păstrează doar două gropi menajere, apoi aşezare de bordeie de tip Chilia suprapusă de alta de tip Ipoteşti Cîndeşti. M.I.M.B. BIBL.: Gh. Cazimir, VI. Zirra, CAB, I.
#	Soldat Ghivan (stradă); săp. Gh. Cazimir — 1961 — 1962. Staţiune cu aşezare de tip Ipoteşti-Cîndeşti (sec. 5—7), din care provin, în afara ceramicii, un fragment de fibulă pentidigitată,
o	limbă de curea de tip avarie şi o placă de piatră — tipar pentru turnat bijuterii. M.I.M.B. BIBL.: P.I. Panait şi M. Constantiniu, SIM, III, 6—7; Istoria Oraşului Bucureşti, Buc., 1965, p. 57—61. % Tei; săp. D. V. Rosetti şi I. Nestor
—	1928—1930; pe terasa înaltă de la vărsarea Colentinei în Lacul Tei, aşezare de bordeie din epoca bronzului, în cadrul căreia a fost identificată cultura cu acelaşi nume. M.I.M.B. BIBL.:
V.	Leahu, Cultura Tei, p. 9.
Bucureşti-Tei. Ceaşcă din cultura Tei
74
Budureasca. Tipar de turnat podoabe metalice din sec. 5-7 e.n., cultura Ipoteşti-Cîndeşti
v. şi Bolintineanu; Dudeşti; Giuleşti; Glina; Tel.
r.f., I.r. şi h.d.
Budureasca (sat Vadu Săpat, com. Fîntînele, jud. Prahova); săp. V. Teodorescu — 1964, pînă în prezent. Pe lunca Budureascăi, ansamblu de aşezări datînd din sec. 5—7 şi aparţinînd culturii Ipoteşti-Cîndeşti, caracterizat prin structura risipită, locuirea în bordeie, eventual cu construcţii de suprafaţă anexe. Ceramică, în care se întîlnesc tradiţiile romane tîrzii cu anumite elemente specifice dacice şi cu forme de factură grosolană — urne-borcan — caracteristice, dacă nu pentru slavi, cel puţin pentru perioada tîrzie în care aceştia ajung în Balcani şi la Dunăre; podoabe de metal comun, realizate prin presare în tipar monovalv, cu decor geometric, uneori cu caracter creştin, de factură provincial bizantină, dar folosite probabil şi de migratori — de unde şi denumirea de „modă avară44 — şi produse pe loc, aşa cum o dovedeşte descop. unor unelte şi tipare de toreut. M.I.R.S.R.; M.I.P.	r.f.
Buhăeni (sat, com. Andrieşeni, jud. Iaşi); descop. înt. — 1933. Diademă constituită dintr-o bandă lată de aur decorată cu numeroase mici caboşoane triunghiulare cu grenate, atribuită hunilor şi datată în sec. 5 e.n. M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr. 370.	r.f.
Buiceşti (sat, com. Butoieşti, jud. Mehedinţi); săp. L. Roşu — 1968. Aşezarea Coţofeni caracterizată prin locuinţe de suprafaţă, ocupaţii agrare predominante şi o bogată ceramică tipică, cu ceşti cu toartă supraînălţată şi decor cu împunsături succesive. M.P.F.
Inedit.	I.r.
Bujoru (sat, com., jud. Teleorman); descop. înt.
—	1975. Car de bronz miniatural, de la începutul primei epoci a fierului, cu protome de păsări de apă, gâsindu-şi o paralelă apropiată în cel de la Orăştie. Piesa, deşi mai simplă decît cea de la Orăştie, constituie totuşi o capodoperă a artei bronzului, nu numai prin precizia şi acurateţea realizării, ci şi prin decorul geometric gravat de pe corpul carului. M.I.R.S.R.
Inedit.	r.f.
bulgari v. paleoetnograf ie; protobulgarft, artă şi cultură ~; Saltovo-Maiaţk, cultura ~
Bumbeşti (sat Bumbeşti-Jiu, com. Bumbeşti-Jiu, jud. Gorj); săp. Gr. Tocilescu, P. Polonic-senior — 1897; C.S. Niculăescu — Plopşor— 1937; Gr. Florescu, A. Matrosenco, E. Bujor — 1953—1966. La gara Bumbeşti, pe malul Jiului, castru roman cu două faze: fază de pămînt (sec. 2 e.n.), de plan patrulater, cu agger de brazde — murus caespiti-cius — şi şant, dar cu porţi şi clădiri interioare de cărămidă; fază din zid de piatră (lespezi şi bolovani de rîu), ridicat în 201 e.n., de plan patrulater, vag trapezoidal, din care se păstrează doar latura de NE (167 m). Curtinele erau prevăzute cu pinteni interiori de zid purtînd, probabil, drumul de strajă; porţile, din care se păstrează două — probabil praetoria şi principalis dextra — erau flancate de turnuri dreptunghiulare; la colţuri, turnuri pătrate. In interior, reţea axială de străzi, clasică; o parte din principia cu sala mare dreptunghiulară, transversală şi poate atriul cu portic; în praetentura, două cazărmi paralele cu via praetoria, una dreptunghiulară şi alta în formă de L, probabil cu portice de lemn în faţadă; magazii în latus principiorum. Intre castru şi şosea, aşezare civilă (sec. 2—3 e.n.) restrînsă dar densă şi nu prea bogată, cu construcţii de zid de piatră. Descop. mărunte, fragment de monument mithraic. M.I.R.S.R.; M.Tg.J.
BIBL.; D. Tudor, OTS, p. 362—363; idem, OR\ p. 270—272.	r.f.
Buneşti (sat, com., jud. Braşov); descop. înt. — 1883. Două săbii de bronz, datînd din prima epocă a fierului, ambele cu minerul profilat şi cu lama în formă de flamă, una cu vîrful gărzii terminat cu disc, cealaltă cu garda terminată cu două antene. M.I.R.S.R.
BIBL.: K. Horedt, Mitteilungen, IX/X. r.f.
Burebista, rege al dacilor (c. 82—44 î.e.n.), întemeietorul statului dac cu centrul în Munţii Orăştiei. B. construieşte în aceşti munţi un puternic sistem de fortificaţii de piatră, care va fi amplificat de urmaşii săi. In vremea sa, deci, se plasează începuturile arhitecturii monumentale a dacilor. El uneşte toate triburile din Dacia şi îşi extinde stăpînirea pînă în munţii Slovaciei, în Carpaţii Păduroşi, pînă la Olbia şi Balcani. Moare asasinat şi vastul său „imperiu44 Se destramă, dar statul intracarpatic se menţine. Printre monumentele legate de activitatea lui B. se numără şi sanctuarul mare patrat de la Grădiştea Muncelului.
Decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (descoperit la Balcic, R.P. Bulgaria), dă informaţii preţioase despre viaţa şi activitatea regelui, h.d.
Buridava v. Ocniţa; Stolniceni
butelie formă de vas din metal sau sticlă, caracterizat de un corp cilindric sau paralelipipedic si un gît mult mai îngust, cilindric, uneori scurt, alteori relativ lung. Forme de b. de sticlă ne sînt cunoscute de la Tomis (M.A.C.) din morminte, de la Apulum (M.A.I.), ca şi din alte puncte ale ţării.	r.f.
buterolă, capătul inferior, modelat decorativ, al unei teci de sabie. Cele mai vechi b. cunoscute sînt cele tracice, descoperite în necropola de la Ferigile (M.I.R.S.R.), Publicate eronat de descoperitori drept capete de centură, funcţia lor reală a fost restabilită în studii ulterioare. Se prezintă ca o garnitură metalică triunghiulară, cu marginile arcuite, încadrînd teaca de piele propriu-zisă cu suprafaţa ajurată rezervînd motive în x şi în zigzag. Din cimitirele celtice de la Ciumeşti şi Sanislău (M.J.M.) se cunosc b. simple, cu ramă marginală ovală, cu traversă şi nervură mediană; una cu motive în cîrcel, provine din mormîntul de la Silivaş.	r.f.
butoni, motiv decorativ, în relief uneori element funcţional prelucrat decorativ, de forma unor proeminenţe rotunjite, de obicei gîtuite. B. apar încă din neoliticul timpuriu, decorînd vasele mari de ceramică grosolană din cultura Criş. Folosirea lor se menţine de-a lungul întregului neolitic, dar în perioada tîrzie apar şi pe capacele din ceramică fină. In epoca bronzului, folosirea b. este practic părăsită în ceramică. Pe obiectele de bronz se întîlnesc b., cel mai adesea cu rol funcţional — capete de nituri. La începutul epocii fierului sînt cunoscute toartele cu b. din cultura Noua. B. sînt frecvenţi şi pe vasele hallstattiene tîrzii, imitînd niturile de pe vasele de bronz, precum şi pe urnele dacice. Dar ei nu se mai întîlnesc începînd cu epoca romană.	r.f.
Buzău, }ud. descop. înt. — f.d. Tezaur de aur compus din inele de buclă în formă de inimă şi din paiete treflate, datînd din epoca bronzului, precum şi din mai multe piese de aur cu caboşoane, aplice sau fragmente de 'aplice din prima parte a perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism. Provine „din jud. B.44 (fără altă precizare). M.I.R.S.R. (din col. Muzeului Naţional de Antichităţi).	*	.
BIBL.: C. Anton Manea, RMt XIV, 9. r.f.
c
cabinet, termen folosit pentru a desemna un gen de muzee care păstrează în general piese mici şi care este organizat sub forma unui depozit vizitabil (ex.: numismatic, de grafică). Cele mai importante c. numismatice se găsesc la: Academia R.S.R., M.I.R.S.R., M.I.M.B., M.M.C.B., Institutul de istorie şi arheologie Cluj-Napoca, M.I.M., M.Br.S.	r.f.
caboşoh, tehnică decorativă care constă din fixarea, pe o placă de metal, a pietrelor preţioase sau semipreţioase, neşlefuite sau numai sumar şlefuite, prin intermediul unui bandaj metalic, sudat de placă şi care strînge baza pietrei. Termenul desemnează şi piatra astfel şlefuită şi montată. C. se întîlnesc cu precădere în arta metalului preţios a migratorilor şi în cea romano-bizantină, piese caracteristice	găsindu-se	de	ex.
în tezaurul de la Pietroasa.	r.f.
Cacaleti v. Izvoru
calatos (gr. calathos), acoperămînt de cap, înalt, cilindric, cu fund uşor evazat, suprapus de un văl, caracteristic pentru unele zeiţe greco-romane de caracter htonian (Cibele, Hecate). C. apare pe figurările plastice ale acestor divinităţi ca. de ex. în cele trei hecataioane din „tezaurul de sculp-turiM de la Tomis. M.A.C.	r.f#
Calbor (sat, com. Beclean,	jud.	Braşov);	săp.
Cimitir daco-roman (sec. 2—3 e.n.), cu urne sub
Statuetă elenistică de teracotă: zeiţa Cibele purtînd pe cap calatos (Callatis)
tumul, caracterizat de ritul dacic al incineraţiei şi de folosirea unei ceramici (vase rituale) de provenienţă diversă: urne din pastă poroasă şi ceşti dacice, oale şi străchini romane. Specific pentru populaţia dacică romanizată. M.I.Tr.C. BIBL.: M. Macrea, MCA, IV.	h.d.
calcolitic (gr. chalcos „aramă“ + lithos ,,piatră“), denumire folosită în periodizarea arheologiei româneşti pentru a desemna perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului. Din c. fac parte culturile Horodiştea-Folteşti, Coţofeni, Cernavoda I.	r.f.
caldariu (lat. caldarium ,,etuvă“), încăpere de baie caldă, cu aer cald şi apă caldă în vane special amenajate, din termele romane. De obicei, era ultima din şirul de încăperi prevăzute cu hipocaust şi se învecina cu frigidariul sau cu aula edificiului termal. Astfel este situaţia la termele mari de la Histria, unde c. (încăpere cu hipocaust, ziduri de cărămidă şi, probabil, boltă în demicilindru) a putut fi identificat pe baza prezenţei vanelor de cărămidă şi a instalaţiei de încălzit apa.	r.f.
Callatis v. Mangalia
Calu (n.v. al satului Piatra Şoimului, com. Piatra Şoimului, jud. Bacău); săp. R. Vulpe — 1935. Pe pintenul de deal Horodiştea, aşezare neolitică cu două nivele: Precucuteni, atestat prin vestigii ceramice, între care un vas cu decor canelat şi Cucuteni A, cu locuinţe cu platforme, avînd, poate, o fortificaţie cu şanţ, şi cu ceramică pictată. M.A.P.N.
BIBL.: VI Dumitrescu, Arta, p. 117.	r.f.
camee, tip de piatră gravată cu figurile tăiate în relief. Folosind straturile succesive colorate ale unei geme special alese (agată cornalină, agată), gravorul obţine efecte cromatice iscusite, odată cu o subtilă diferenţiere a planurilor. Celebre sînt: c. elenistică de la Poiana (M.I.R.S.R.) reprezen-tînd-o pe zeiţa Nice pe o bigă, plină de mişcarea şi viaţa specifice iluzionismului antic din perioada clasică şi c. romană numită Orghidan (M.I.R.S.R.), provenită din col. cu acelaşi nume, unde a ajuns printr-o achiziţie din străinătate. Realizată într-un stil ţeapăn şi frust, reprezentînd o familie imperială din sec. 3 e.n., este una din cele mai mari din lume. Recent descoperite, o c. înfăţişînd în stil grecesc neoatic pe Minerva provine de la Porolissum (M.Z.), iar alta, cu un portret, de la Capidava. M.A.C.	r.f.
canabae (cuv. lat. „barăci“), denumire desemnînd locuirea civilă agregată pe lîngă un castru roman şi care, în vremea imperiului, lua de obicei aspectul unei aşezări stabile de tip urban; de ex., c.
77
de la Troesmis şi de la Apulum, care au devenit municipii.	r.f.
cană, tip de vas cu toartă, relativ înalt şi cu gura largă, servind la turnarea lichidelor. Pentru epoca greco-romană, termenul echivalent ar fi oenochoe, cu observaţia că, în general, oenochoe are gura mai îngustă. Cele mai vechi exemplare sînt cunoscute pe terit. României încă din neoliticul superior, în cultura Sălcuţa: au gură oblică şi decor de coaste. In epoca bronzului, c. se întîlnesc în culturile Glina şi Otomani, cînd sînt caracterizate de toarta supraînălţată; în epoca dacică — cînd se ajunge la forma clasică de c. — şi în cea romană, este cunoscută o mare varietate de forme de c., la fel ca şi în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism; în această din urmă perioadă, c., descinzînd din formele clasice, dacice şi romane, sînt caracterizate prin contururi unghiularizate, uneori chiar prin faţetarea corpului (ex.: c. de la Racoviţa, M.I.R.S.R.), r.f,
cancellus (cuv. lat. „balustradă"), denumirea elementului arhitectural despărţind sanctuarul de nave în bazilicile paleocreştine. De obicei, c. afectează forma unei balustrade, dar sînt cazuri cînd elemente ale balustradei se prelungesc pe verticală luînd aspectul cunoscut al catapetesmei. De la bazilicile paleocreştine din Dobrogea sînt cunoscute urme de c. la bazilica cu transept şi la cea de marmură de la Adamclisi. De la Tomis şi Callatis sînt cunoscute plăci de c., întregi sau fragmentare, decorate cu reliefuri cu semnul crucii cu extremităţi lăţite (M.I.R.S.R., M.A.C.). De la Tomis provine un stîlp octogonal cu lăcaşuri pentru încrustaţii, care ar putea proveni de la un c. înalt. M.A.C.	r.f.
candelabru, ustensilă ce iluminat, constîni dintr-o tijă suspendată sau sprijinită pe un suport, de obicei cu trei picioare şi purtînd în vîrf fjfc o luminare, fie un opaiţ; sfeşnic. C. sînt realizate în bronz sau în teracotă, mai rar în fier. Pe terit. României, cel mai vechi c. cunoscut provine din cetatea dacică de la Piscul Crăsani (M.I.R.S.R.) şi datează din epoca elenistică. Este un c. de bronz simplu, cu trei braţe, suspendat. O replică de teracotă a acestuia a fost descoperită la Popeşti (M.I.R.S.R.). Altă piesă, tot de bronz de tip elenistic, afectînd forma unei herme, piovine dintr-un mormînt roman de la Callatis (M.I.R.S.R.). Fragmente de c. de bronz se cunosc din epoca dacică de la Tinosu, iar de teracotă smălţuită, de la începutul epocii feudale, de la Capidava şi de la Drobeta-Turnu Severin.	r.f.
canelură, profilatură de forma unui şanţ, mai mult sau mai puţin adînc. C. verticale sînt folosite
Placă de cancelli (Tomis)
CANTAROS
Vîrf de candelabru din bronz (Callatis)
Cantaros elenistic din ceramică (Chişcani)
Cantaros dacic de argint (tezaurul de la Sîncrăieni)
în arhitectura greco-romană, unde ritmează fusul coloanelor. C. orizontale au apărut încă dintr-o epocă mult mai veche, ca elemente de decor ceramic pe vasele de tip Sălcuţa şi Gumelniţa. In epoca bronzului, gîturile urnelor din cultura Gîrla Mare sînt adesea canelate. în prima epocă a fierului, muchia masivă de la închiderea umărului cu pîntecele castroanelor tipice este uneori cane-lată oblic. în sfîrşit, în perioada tîrzie a epocii romane este cunoscută amfora conică cu pîntecele canelat.	r.f.
h
cantaros (gr. cantharos), tip de vas greco-roman, folosit la amestecatul vinului cu apa, cu piciorul mai mult sau mai puţin înalt şi toartele supraînălţate. Din perioada clasică şi elenistică sînt cunoscute c. de la Histria, Tomis şi Callatis. In epoca romană se întîlneşte frecvent c. scund, cilindric (Tomis). Tipul clasic, înalt, se întîlneşte în aceeaşi vreme, ca motiv decorativ pe o serie
CAPAC
de monumente, de ex. pe friza inferioară a monumentului triumfal de la Adamclisi şi pe o serie de stele funerare de tip dunărean din Dobrogea, în asociaţie cu motivul vrejului de acant, viţă de vie sau de iederă, constituind o variantă romană provincială a străvechiului motiv al vasului cu apa vieţii.	r.f.
capac, tip ceramic utilizat pentru acoperirea vaselor. Deşi folosite încă de la apariţia ceramicii şi pînă la sfîrşitul antichităţii, singurele c. prelucrate artistic datează din neolitic şi din epoca grecească. în neolitic se disting c. prosopomorfe, cu contur unghiular şi decor geometric incizat şi pictat reproducînd schematizat trăsăturile figurii umane, din cultura Vinea (Parta, M.B.T.) denumite şi „în formă de bufnită44; cele cu decor plastic (butoni, modele de case, protome zoo- sau antropomorfe) sau pictat (motive meandrice, reproducînd textura împletiturilor) din cultura Gumelniţa; cele în formă de cască suedeză —cu marginea în linie frîntă — pictate tricrom cu motive spiralo-meandrice din cultura Cucuteni. în epoca grecească se cunosc cîteva c. de pixidă pictate, din sec. 4 î.e.n. (Callatis, M.A.C.). O
C.	de pungă, garnitură rigidă pentru închiderea
pungilor de bani ataşate la centură, de forma unei plăci trapezoidale cu colturile inferioare rotunjite. Un exemplar de aur, bogat decorat cu grenate în tehnica cloisonné, face parte din tezaurul II de la Apahida.	r.f.
Capidava (sat, com. Topalu, jud. Constanta); n.a. Capidava; săp. Gr. Florescu — 1927—1955; Gr. Florescu, P. Diaconu, R. Florescu, F. Anastasiu,
D.	Vîlceanu, A. Petre, S. Gavrilă — 1955—1959; R. Florescu, Al. S. Ştefan, N.V. Georgescu-Che-lută, M. Bucovală — 1965 pînă în prezent. # Pe terasa Dunării a existat iniţial o aşezare dacică, probabil fortificată, din care se mai păstrează doar numele şi sărace resturi ceramice pe dealul de la NV de sat. # La SE de aşezarea dacică, în preajma declanşării primului război dacic, romanii au construit în vremea lui Traian
Planul cetăţii Capidava
78
Stelă funerară de tip dunărean» a lui lunius Saturninus
79
Stelă funerară de tip dunărean, cu reprezentarea banchetului
Borcan ceramic din sec. 11 e.n.
Bordei din sec. 11 e.n.
un castru, din care se mai păstrează turnul drept şi pragul porţii praetoria (?), în interiorul turnului porţii cetăţii romano-bizantine. In jurul acesteia s-a grupat locuirea populaţiei civile vicus — şi necropola corespunzătoare, iar în împrejurimi sînt cunoscute epigrafic şi prin cerc.
♦	CAPIDAVA
de suprafaţă mai multe villae rustice. Din această vreme, adică din sec. 2—3 e.n., datează o serie de monumente sculpturale de factură provincial* romană: un bust al lui Iupiter; un fragment de la bază dintr-o statuie a lui Esculap; un fragment dintr-un relief triumfal cu reprezentarea unui dac; stele funerare de tip dunărean — între care mai multe aparţinînd familiei Cocceius, veterani colonizaţi de timpuriu aici, — cu reprezentarea banchetului funerar şi a Cavalerului trac şi cu chenar de vrej sinusoid, plecînd în două sensuri dintr-un crater; altare, între care unul loricat; un tipar de reliefuri aplicate pe ceramică de tip terra si-gillata, înfăţişînd amoraşi în cortegiu bahic, dovada existenţei unui atelier pentru ceramica de lux din sec. 2 e.n. la C. # C e t a t e a r o m a-no-bizantină, ale cărei ziduri au fost dezvelite, avea plan patrulater, cu ziduri groase de peste doi metri, cu turnuri în sfert de cerc la colţuri, patrulatere pe centrele laturilor şi în formă de U, cele intermediare; o singură poartă, flancată de un singur turn pătrat, spre SE şi o poternă în turnul central de pe latura de NV. A fost construită la sfîrşitul sec. 3 e.n. şi restaurată de mai multe ori (cel puţin două) pînă la începutul sec. 5, cînd a fost distrusă de huni. La începutul sec. 6, cetatea a fost iar refăcută şi anume doar un sfert din vechea întindere s-a inclus în noua fortificaţie simplă, patrulateră, fără turnuri, restul fiind lăsat spre locuire populaţiei civile. Această nouă cetate a durat pînă la începutul sec. 7, cînd a fost distrusă de avari şi slavi. Din această vreme sîn.t cunoscute unele fragmente arhitecturale: coloane, căpiţele compozite caracteristice, un agheasmatar (?) în formă de cochilie; ceramică: amfore cu coaste, amfore cu striuri, amforete, vase de uz curent, opaiţe; fragmente de vase de sticlă. De asemenea, trebuie amintite cîteva remarcabile fragmente de terra estampata cu decor creştin, simbolic sau figurat. # Peste rukiele aşezării fortificate romano-bizantine, în sec. 9, odată 'cu reorganizarea limesului bizantin din Dobrogea de N, se aşează ocetate ţărănească de stratiotai (ţărani grăniceri bizantini) care durează pînă la sfîrşitul primei treimi a sec. 11 şi prezintă mai multe nivele, cores-punzînd unor refaceri succesive. înconjurată de un zid de incintă din piatră cu pămînt, urmînd în linii mari traseul vechiului zid roman tîrziu şi dublat de un şanţ spre exterior, care taie în V laturile laterale ale vechilor turnuri, aşezarea are locuinţele dispuse după o reţea stradală biaxială, respectînd o anumită grupare, care generează o distribuţie ritmică, aceeaşi în toate nivelele, a cuptoarelor de pîine pe suprafaţa cetăţii. In primul nivel, locuinţele sînt de suprafaţă, patrulatere» din zid de piatră cu pămînt şi cu podine lustruite, avînd, excentric, o vatră gropiţă. In nivelele următoare, tipul de locuinţă exclusiv este bordeiul, mai întîi cu ziduri de piatră, podină lutuită şi vatră gropiţă, mai tîrziu cu pereţii din dulapi de stejar încheiaţi şi cu sobă de piatră într-un colt. Ceramica — vestigiul cel mai caracteristic — cunoaşte cîteva tipuri: striată cu fascicule în val pe umăr, cenuşie cu decor în reţea lustruită, smăl-
Capitel de pilastru ionic roman (Palatul Augustalilor, Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
Capitel doric roman (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
Capitel compozit prosopomorf roman (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
Căpiţele romane: dorice, corintice, compozite, proto-
romanice (Apulum)
ţultă — fie simplă, fie cu decor pastilat, striat sau chiar plastic zoomorf —, decorată cu şlem roşu, în sfîrşit de factură superioară, decorată cu caneluri sau striuri şi cu forme caracteristice, imitate după cele bizantine. Cîteva descop. ceramice se remarcă prin faptul că au pé umăr inscripţii cu litere greceşti; pe una dintre ele, un ulcior nesmăl{uit, se poate citi numele „Petre". Inventarul de unelte, arme şi podoabe, deşi bogat, nu este prea variat. Cîteva piese de os cu decor gravat — plăci de pungă, un mîner de sabie —, inele de bronz cu pentagrama sau cu vulturul stilizat schematic, brăţări de bronz gravate sau de sticlă colorată, opaiţe în formă de tipsie mică, cu umbo central şi cioc lateral şi fragmente de sfeşnic din teracotă smălţuită; în sfîrşit, o cruce-engolpion de bronz, cu caboşoane de sticlă, trei cruci-relicvar de brofiz cu reprezentarea, tipică pentru sec. 10—11, a lui Iisus răstignit şi a Măriei în orantă, precum şi cîteva cruci simple, sau cu decor în relief realizat prin presare şi puţine aplice de bronz în ecuson, constituie mărturia unei certe activităţi artistice. M.A.C.; M.I.R.S.R.; M. Cap.
BIBL.: Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava, Buc., 1958; R. Florescu, Capidava, Buc., 1965; Apulum VI; R. Florescu, N. Geor-gescu, Pontica VII; VIII.
r.f.
capitel, element de ordin făcînd trecerea dintre fusul coloanei şi arhitravă. Sînt cunoscute din cetăţile greceşti, de la Histria, numai cîteva c. de ordin doric şi unul de ordin ionic arhaic care a prilejuit şi descop. modului de trasare a volutei; tot de la Histria, din zona zidului de incintă elenistic, provine un c. de antă de ordin ionic (M.I.R.S.R.). In schimb, din epoca romană sînt cunoscute nenumărate piese, cele din Dobrogea fiind executate cu cea mai mare acurateţe: un c. knic de mare eleganţă de la Callatis din sec. 2 (M.A.C.) c. corintice şi compozite de la Tomis din sec. 2—3 e.n. (M.A.C.). O serie importantă de c. provin de la Apulum (M.A.I.). Se disting între ele c. dorice cu echina rigidă şi scurtă, tipic provinciale, c. corintice şi, mai ales, interesanta c. protoromanice cu frunze grase şi netede cu contur ferm în formă de limbă, ciudată anticipare a formelor medievale, care se reîntîlneşte pe fron* tiera Imperiului roman, de ex. pe Rin; un grup deosebit îl formează c. prosopomorfe de la începutul sec. 3, de la Porolissum (M.Z.). în epoca romano-bizantină, vechile tipuri sînt abandona* te, cu excepţia celui corintic, dar şi la acesta relieful devine plat şi decupajul frunzelor unghiular. Apare în schimb c. palmiform, întîlnit mai alea la Tomis (M.A.C.) cilindru cu partea superioara evazată, acoperit cu frunze de palmier dispuse longitudinal, cu abacă pătrată; c. impostă teo-dosian, derivat din cel ionic, frecvent la Tomis şi Histria (M.I.R.S.R. şi M.A.C.) în care abaca de secţiuni trapezoidale, adesea purtînd pe laturi simbolul crucii, striveşte volutele atrofiate; c. compozit, întîlnit la bazilica siriană de la Cal* latis, în formă de coş din împletitură ajurată de ramuri cu frunze, din care se desprind protome animale (berbeci, tauri, vulturi). O Pseudoca-
pitei, element decorativ terminîntf* o lezenă şi afectînd forma schematizată a unul c., de obicei corintic (în acest caz apare cu un mănunchi de trei frunze lanceola te), uneori doric (cînd se prezintă ca o suprapunere de profilé înguste crescînd succesiv în lăţime). Se întîlneşte mai ales pe stelele de cult sau funerare, făcînd parte din ancadramentul imaginii principale.
r.f.
Capul Dolojman (sat Juri lovea, com. Juri lovea, jud. Tulcea); n.a. Argamum (?); săp. P. Nicorescu
—	1926—1931; M. Coja — 1965 în continuare.
0	Promontoriu intrînd în Lacul Razelm, pe care a fost surprinsă o cetate (oraş fortificat roman tîrziu), identificată ipotetic cu localitatea greco-romană, probabil cu substrat autohton, Argamum, pomenită de Horothesia lui Laberius Maximus ca fiind învecinată cu Histria. Săp. au precizat zidul de incintă din blocuri de calcar, de la începutul sec. 4 e.n., de tip pontic, cu traseu trapezoidal şi turnuri patrulatere, atît pe laturi, cît şi la colturi şi au dezvelit o bazilică cu trei nave pavată cu lespezi şi cărămizi, cu absidă, schola cantorum şi nartex tripartit, prezentînd două faze constructive (ultima datată în sec. 6 e.n.), de la care provin şi fragmente arhitecturale profilate. Cerc. recente au putut surprinde şi resturi de locuire din perioada greacă arhaică (sec. 6 î.e.n.). Altă construcţie, neclarificată, a fost considerată tot bazilică, f Pe o insulă din faţa C.D. — Popina Bisericuţa —, resturile unei bisericuţe tîrzii (sec. 11 [?]) şi o cruce-relicvar de bronz, cu decor în relief realizat prin presare la cald, reprezentînd pe Iisus răstignit — avers — şi pe Maria în o-rantă — revers —, tipică pentru aceeaşi vreme. M.I.R.S.R.; M.D.D.
BIBL.: M. Coja, BMI, XLI, 3; — Peuce VI.
r.f.
Caput Stenarum v. Boita
car. Deşi c. apare, ca mijloc de transport, încă din neoliticul tîrziu, nu ne sînt cunoscute-c. comportînd o anumită prelucrare artistică decît din perioada traco-getică. In schimb, modele-miniaturi de c., cu rol ritual, sînt prezente, mai ales sub formă de roti de c., încă de 13 sfîrşitul neoliticului. Cele mai bogat prelucrate modele aparţin însă epocii bronzului, cînd sînt făcute din teracotă, şi mai ales cutia c. prezintă adesea elemente decorative importante. între acestea, ujiele, cu decor incizat geometric, meandric, spiralic sau din succesiuni de romburi, caracteristice, aparţin culturilor Schneckenberg (Cuciulata, M.I.R.S.R.), Otomani (Vărşand, M.A.; Sălacea, M.Ţ.C.) şi Wietenberg (Lechinja, M.I.R.S.R.). Unele dintre ele prezintă colţurile profilate în mod special, cîteodată chiar în formă de cap de pasăre sau de animal (Vărşand). La sfîrşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului, apar c. de luptă cu roti cu obezi de bronz; dintre acestea, cel de la Arcalia (Muzeul Naţional, Budapesta), dintr-un mormînt de înhumaţie, ne oferă o imagine a structurii unui car cu două roţi, tras probabil de doi cai. Tot din epoca fierului fac parte şi două mo-dele-miniaturi de c. de bronz, cel de la Orăştie (aflat la Viena) şi cel de la Bujoru; ambele asociază reprezentarea c. cu aceea a vasului cu apa
Planul bazilicii (?) cu o singură navă
Planul bazilicii cu trei nave
UAtALLA
Zidul cetăţii Argamum (sec.4 e.n.)
Roti de teracotă de la un model-miniatură d car roman (Potaissa)
ieţii şi cu protome de pasare. S-ar părea că avem 2-a face cu o ipostază a c. solar, care a asimilat lotivul mitologic mai vechi al apei vieţii şi a isit în aceste c. o expresie sintetică: c. pe care >arele îşi parcurge drumul zilnic şi care poartă,
l	locul discului luminos, un bazin cu apa vieţii.
din mormintele traco-getice de la Agighiol şi eretu permit supoziţia unei prelucrări artistice, ideosebi cel de la Peretu, de la care se păstrează ise roti de fier, comporta, probabil, o oişte cu ipul prosopomorf din argint. C., prelucrate ar-stic cu siguranţă, sînt cele de epocă romană, n care piese detaşate ş-au descoperit în Dobro-sa, de ex. la Telita. In epoca romană apar şi prezentările plastice de c. Printre cele mai vechi, numără cele ale unor c. cu patru roti şi cu plat-rmă înaltă, orizontală, pe care le folosesc dacii u poate sarmatii, de pe monumentul de la Adam-isi. Pe monumentul funerar al unui negustor, urelius Sozomenus, de la Tomis (M.I.R.S.R.), te înfăţişat un c. cu patru roti, tras de boi, care rvea la transportul mărfurilor, iar pe un perete ! ediculă funerară de la Gherla (M.I.Tr.C.), un cu două roti, tras de doi cai, servind, după ate aparentele, pentru transportul călătorilor,
i	afara reprezentărilor de mai sus, apar în epoca mană o serie de reprezentări de c. s-ar putea une conventionale — bigae sau quadrigae de tip rent —: sînt c. divinităţilor, de ex. ale lui Sol victus de pe o serie de tablete ale cavalerilor nubieni, al zeiţei Diana-Luna de pe una din bietele „tezaurului de sculpturi" de la Tomis :. Din perioadele posterioare stăpînirii romane
i	ni se păstrează nici imagini şi nici resturi de , cu atît mai puţin de c. decorate artistic.
82
Caracalla (Marcus Aurelius Antoninus), împărat roman (211—217 e.n.). Se ştie că a făcut o călătorie în Dacia şi se pare că i se datoresc o serie de construcţii militare de pe graniţa de V şi de N a Daciei, precum sînt castrelejde la Căşei, Buciumi, Bologa, Porolissum, unde “a introdus un nou tip de fortificaţii, cu turnuri parţial ieşite în afară în formă de potcoavă sau de sector ae cerc. La Porolissum este cunoscută şi o statuie ecvestră fragmentară a împăratului, din care se păstrează elemente din cal, o copită, o parte din gît, precum şi cîteva fragmente din figura împăratului, cu bărbiţa lui caracteristică şi o mînă cu braţ. M.I.Tr.C., M.Z.	r.f.
carpica, cultura cultură materială a populaţiilor carpice (v. paleoetnografie), datînd din sec. 2—3 e.n. şi cunoscută datorită săp. arheologce efectuate în staţiunile din Moldova — Poieneşti, Gabăra, Pădureni, Văleni ş.a. Se caracterizează prin prezenta, într-o sinteză încă puţin elaborată, a trei componente: tradiţia dacică (ceramică poroasă şi fină, cenuşie, metalurgia fierului), importuri (fibule, opaiţe, ceramică de lux, sticlărie) şi influenţe (forme ceramice, forme de unelte) romane, împrumuturi si contaminări sarmatice (oglinzi cu tamga, decor zoomorf, podoabe). Printre elementele specifice se pot cita brăzdarele de plug foliforme, adaptare locala după brăzdarul evoluat roman, ceramica roşie (urne şi străchini capac) cu toarte stilizate zoomorf — sinteză între tehnica şi formele ceramice romane şi decorul tradiţional din arta stepelor şi podoabele specifice de argint, în filigran (cercei-coşuleţ şi cercei-bu-toiaş).
BIBL.: Gh. Bichir, Cultura carpică.	r.f.
Carsium v. Hîrşova cască v. coif
casete, zidărie în ~ v. opus
caseton, element de decoraţie a plafoanelor, în arhitectura greco-romană, constînd din despărţirea plafonului în casete prin grinzi false perpendiculare. Fundul casetelor este adesea decorat cu un motiv floral sau figurai în relief. De obicei, c. sînt monolite, grinzi false şi placă de fund fiind lucrate din aceeaşi piatră, îmbinîndu-se fără să ţină seama de ritmul grinzilor. Ne sînt cunoscute c. de la Tomis (M.I.R.S.R.), Apulum (M.A.I.)
r.f.
Fragmente din statuia ecvestră a împăratului Caracall (Porolissum)
83
Casimcea. Sceptrul de calcar
Casímcea (sat com., jud. Tulcea); descop. înt.
—	1939; cerc. D. Popescu. In curtea morii, mormînt tumular (cultura Cernavoda I) aparţinînd unei populaţii de păstori nomazi pătrunşi în Dobrogea, din stepele pontice, la sfîrşitul neoliticului. In inventar, în afara ceramicii rudimentare, cu decor primitiv, geometric, dispus radiar, realizat prin imprimarea unei sfori, s-au surprins două topoare de silex, cioplite şi cu tăişul şlefuit, precum şi un sceptru (?) din calcar în formă de cap de cal stilizat, redînd mişcarea animalului în momentul cînd nechează, tipic pentru arta stepelor. Pe botul calului se disting nările umflate, iar în jurul ochilor, cutele pielii, ambele detalii stilizate accentuat geometric prin profilé paralele, lineare. Aceste detalii au permis interpretarea corectă a pieselor similare de diorit de la Fedele-şeni şi Sălcuţa, considerate iniţial drept reprezentări de hipopotami, asemănătoare celor egiptene. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Popescu, Dacia, VII—VIII; VI. Dumitrescu, Arta, p. 258—261.
r.f.
castellum v. castru
Castelu (sat, com., jud. Constanţa);-descop. înt.
—	1960; săp. M. Comşa şi N. Harţuche — 1957— «—1958. # Pe valea Carasu, cazan scitic de bronz, cu un singur picior evazat şi două toarte zoomorfe, stilizate, reproducînd silueta unor capride. Datat în sec. 5 î.e.n. • Pe terit. satului, necropolă de incineraţie din sec. 10 e.n., folosind ca urne, depuse în gropi, borcane cu decor striat, comportînd fasicule ondulate pe umăr, cu capace-stră-chini, uneori din ceramică cenuşie şi într-un singur caz de tipul cu şlem roşu. M.A.C.
BIBL.: A. Rădulescu, N. Harţuche, Cimitirul feudal-timpuriu de la Castelu, Constanţa, 1967.
r.f.
caston v. inel
castron, tip ceramic afectînd forma unui vas tronconic sau în calotă joasă, larg deschis, de dimensiuni mari. Primele c. apar în neoliticul mijlociu (culturile Vădastra şi Boian) şi prezintă în exterior un decor specific, excizat, meandro-spiralic. In neoliticul tîrziu (culturile Cucuteni, Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti) este tipic decorul pictat interior. în epoca bronzului, c. sînt rare;
trebuie totuşi amintite piesele mari, afectînd
/
CASTRU
*
forma unei cochilii din cultura Otomani şi cele cu buza cu contur unghiular folosite drept capac de urna, din cultura Gîrla Mare. Mai tîrziu, c. intră şi rămîn în repertoriul formelor curente şi, cu excepţia celor cu muchea dintre umăr şi pîntece faţetată, din cultura Sîntana de Mureş -Cemeahov, nu mai prezintă detalii de prelucrare artistică notabile.
[r.f.
castru (lat. castrum „tabără"), tip de fortificaţie romană destinat unor garnizoane relativ importante, de obicei formate dintr-o singură unitate sau dintr-o parte a unei mari unităţi. Prin proporţiile lui, c. este deosebit de castel (castellum) — destinat unui detaşament dintr-o unitate — sau de turn (turris) — mică fortificaţie cu rost mai ales de supraveghere, a cărei garnizoană era constituită dintr-o singură subunitate. După timpul cît au fost folosite, precum şi după condiţiile în care au fost utilizate, c. se împart în două mari categorii: castra aestiva (de marş sau de etapă) şi castra stativa (servind garnizoane permanente). In stadiul actual al cerc., este dificil de distins, între toate c. de la care au rămas urme [pe terit. României, categoria căreia i-au aparţinut fiecare. Ca ex. de fortificaţie de etapă temporar ocupată, se poate cita c. de pămînt de la Berzovia. După materialul din care sînt construite, s-ar distinge c. de pămînt şi c. de piatră. C. de p ă m î n t sînt destul de rare şi au fost în general folosite drept c. de etapă. Dintre acestea, mai bine cunoscute sînt c. dé la Mălăieşti, Bumbeşti şi Buciumi, unde se pare că se pot identifica şi urmele unor parapeţi şi infrastructuri de lemn. Cu privire la cel de la Bumbeşti, inscripţia de renovare datînd din vremea lui Septimiu Sever atestă şi denumirea specifică murus caespiticius („zid de brazde“). C. d e p i a t r ă, în schimb, sînt grupate în sisteme cum sînt limesurile, sau cel puţin în trasee, cum ar fi cel de pe valea Nerei şi a Bîrsei, sau cel din zona subcarpatică Drajna/Mălăieşti-Tîrgşor-Pietroasele. în funcţie de caracteristicile planului şi după detaliile zidului de incintă se disting mai multe tipuri de c. de piatră. Cel mai vechi este cel numit de tip clasic impe-
Castelu. Cazanul scitic de bronz
84
tecturii militare din ini. Este împărţit în
-	zona din faţa coman-na din spatele coman-piorum, zonele dispuse a — faţă de comanda-inta de zid crenelată,
i	porţi axiale flancate ise simetric la capătul •toria decumana şi via terioare de colţ şi in-)in această categorie care amintim: Drobeta eşti, Drajna, Arcidava, nd după apariţia şi î c., pe limesul alutan
i,	datînd din vremea varianta haită de traseul trape-
de colţ şi de dublarea erior, de un şir de pin-nplasaţi, avînd rostul Í (Arutela, Pons Vetus . în vremea dinastiei schiţeze o modificare istînd în reducerea nu-nge pînă la urmă la în afară a turnurilor a dispoziţiei simetrice Drul c. Acest nou tip,
ii	n ă r e a n, cunoaşte rie, în care dispoziţia interioare nu este încă
sînt numai în parte nesul porolissens, Bucşei); cealaltă, tîrzie, itul sec. 3 şi începutul e turnurile de diferite iminente, cele centrale sdiare în potcoavă şi ; cerc), de drumul de ierului (c. Drobeta II, r.f.
jud. Sibiu); săp. M. dacrea, E. Dobroiu, N. 1955 — 1957, 1957 — Pisc, aşezare neolitică re de tip Vinca-Turdaş suprapusă de o aşezare locuinţe de suprafaţă platforme patrulatere
:ă, castron şi castronaş >romană
din trunchiuri de copac acoperite cu lipitură groasă. S-au descoperit, de asemenea, gropi de ofrandă. In inventar: unelte de piatră (se remarcă prezenţa celor cioplite în obsidian), ceramică pictată tricrom, cu motive geometrice (tabla de şah, spirala recurentă, spirala înscrisă în romb), de aspect tipic Petreşti. Peste aşezarea Petreşti se suprapune o aşezare Coţofeni, pentru care este caracteristică ceramica cu decor pastilat (asemănător cu cel de tip Baden). # Punctul Pepiniera, aşezare rurală romană (sec. 2—3 e.n.), cu caracter pastoral, de tip cîmpulung, cu locuinţe de bîrne înşirate pe ambele maluri ale pîrîului Haghiu. Inventare gospodăreşti: ceramică de factură atît romană, cît şi tradiţională dacică, chei şi fibule de bronz, rîşniţe, unelte şi ustensile. • Punctul La morminţi (La stejari), necropolă daco-romană tumulară (sec. 2—3 e.n.) de incineraţie (peste 300 de tumuli), similară cu aceea mai mică de la Cal bor; în vecinătate, o aşezare datînd din aceeaşi epocă. In inventare: vase ceramice (urne de tip dacic din pastă poroasă; capace-castron de tip dacic, din pastă cenuşie; căţui tipic dacice; fructiere cenuşii; ceşti, oale, vase mari, grosolane, în formă de butoi tipice pentru elementele no-rico-panonice colonizate în această zonă de romani—, castroane de tip roman din pastă roşie), podoabe şi garnituri de bronz (brăţări, fibule, pandantive), monede imperiale romane din sec. 2 e.n. M.Br.S.; M.I.Tr.C.; M.I.R.S.R.
BIBL.: M. Macrea, SCIV> VI; idem, MCA, IV, V; I. Paul, MCA, IV, VI, VIII; D. Tudor, OTS, p. 282. h.d.
cataramă, dispozitiv pentru încheierea unei sau a două curele, constînd dintr-o ramă de metal, simplă sau dublă, comportînd o traversă şi un ac mobil. Un capăt de curea se fixează pe traversă, în timp ce alt capăt luneca pe ramă şi poate fi fixat cu ajutorul acului mobil. Uneori acul este înlocuit printr-un dispozitiv de încheiere prin angrenare şi atunci al doilea capăt poartă
o	placă. Rama metalică, placa şi uneori şi acul mobil pot fi bogat decorate în relief ajurat, prin gravare, niellare sau chiar în cloisonné ori cu pietre preţioase sau geme. Cele mai vechi c. sînt cele de fier, patrulatere, simple, fără decor, din vremea dacilor. In perioada rom-a n ă se cunoaşte o mare varietate de c., dintre care cele mai bogat decorate sînt cele de centiron din bronz. Formate din două plăci simetrice, decorate ajurat, cu motive geometrice şi vegetale, aceste c. au fost găsite în număr mare, dar nu întotdeauna întregi. în perioada tîrzie apare c. cu placă lată, bogat decorată prin presare în relief cu elemente vegetale stilizate, de tip Su-cidava. Două exemplare, unul de la Buciumi (M.I.Tr.C.) şi altul de la Sucidava (M.I.R.S.R.), sînt de remarcat. La începutul perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism, sînt cunoscute c. de tip germanic, din metal preţios, cu ac mobil şi ramă ovală, simplă şi decor în cloisonné din tezaurele de la Apahida (I şi II), Velţ Moigrad (M.I.R.S.R.) şi Someşeni. Două piese deosebite, cu placă pătrată cu protomă de vultur, provin de la Fundătura
Cataramă de bronz de tip Sucidava (Sucidava)
Catarame de bronz romane (Transilvania, M.I.Tr.C.)
şi Cipău (M.I.Tr.C.). In sec. 7—8 sînt caracteristice c. simple, cu ramă pătrată sau ovală, şi uneori cu un decor elementar ajurat, realizat din turnare, constînd din înlocuirea plăcii cu un sistem de inele rigide, solidare. Aceste c. sînt atribuite avarilor şi slavilor, ca de ex. cele din cimitirele de la Sărata Monteoru (M.I.R.S.R.), Someşeni şi constituiau elementul funcţional al unor centuri, altfel bogat împodobite (v. şi aplică şi limbă de centură). Din perioada de început a feudalismului — sec. 10—14 — se cunosc mai multe c. simple de fier, precum şi mici c. de bronz (Capidava), cu ramă dublă în iormă de scut. O singură c. de argint civ decor gravat, din tezaurul de la Voineşti (M.I.R.S.R.) constituie un exemplar de valoare deosebită.	r.f
cathedra (cuv. gr.), fotoliu amplu, cu spătar şl sprijinitori de braţe. Compusă, de obicei, din patru montanţi profilaţi, tăblia scaunului, cea a spătarului şi traversele sprijinitoarelor de braţe, din lemn îmbinat sau din împletitură de răchită pe schelet de lemn. Nu era capitonată, în schimb era adesea prevăzută cu perne. Apare mai ales pe monumentele funerare,în scenele de banchet şi este ocupată de obicei de matroana care participă la banchet. Sub forma jilţului de lemn, cu picioarele şi cu sprijinitoarele de braţe profilate la strung, este reprezentată în stelele de tip pontic de la Callatis şi Tomis (M.A.C.) şi din lemn simplu profilat mai grosolan, în stela de la Căşeiu (M.I.R.S.R.), după cum, pe un perete de ediculă de la Luncani (M.I.T.) apare o foarte frumoasă c. din împletitură de răchită.	r.f.
Cautes v. Mithra Cautopates v. Mithra Cavalerii danubieni v. cavalerul
cavalerul, motiv mitologic traco-elenistic şi traco-roman, cunoscînd mai multe ipostaze, ca
şi o mare răspîndire în întreaga Peninsulă Balcanică, în Europa Centrală şi în Anatolia. Pe terit. României sînt documentate două ipostaze principale: funerară — tînărul cavaler eroizat
—	şi mitologică — Dioscurii. Ambele descind din două motive elenice contaminate sincretistic de concepte religioase tracice. 1. C. trac. Cele mai vechi reprezentări datează încă din sec. 4 î.e.n. Sînt figurile în relief plat, au repoussé, de pe obrăzarele şi cnemidele din tezaurul de la Agighiol. Aici se recunosc deja două variante principale ale tipului: c. care pleacă înarmat la vînătoare (vî-nătoarea c. — pe obrăzare) şi c. descălecat care, ţinînd ritonul în mîna dreaptă, aduce libaţie (libaţia c. — pe cnemide). Spre deosebire de reprezentările de mai tîrziu, C. trac apare aici îmbrăcat cu armura de solzi sau cu cămaşă de zale comportînd şi pantaloni de solzi, cu încălţări cu vîrfurile ascuţite; este imberb, cu părul cîrlionţat legat într-o diademă (panglică) şi nu poartă mantie. O imagine similară şi pe coiful provenind din zona Porţilor de Fier (Metropolitan Museum, New York), ca şi pe cel de la Băiceni (M.I.R.S.R.). Din epoca elenistică tîrzie provine un relief de la Callatis (M.A.C.) reprezentîndu-1 pe c. aducînd libaţie, de tip pontic, contemporan dealtfel cu tezaurul de la Surcea (M.I.R •S.R.) din care face parte şi o faleră ovală pe care este reprezentat c. însoţit de vultur, plecînd la vînătoare. Iconografia aceasta, de origine probabil microasiatică (în Asia Mică se cunosc un număr important de reliefuri, dintre care cele mai vechi, cum este acela de la* Ceauşkoy din Turcia, urcă pînă în veacul al 5-lea î.e.n.), se stabilizează definitiv în epoca romană la două tipuri figurate atît pe tablete, stele şi reliefuri de cult, cît şi pe stele funerare: a) Vînătoarea c.y varianta principală, îhprezintă pe c. imberb, cu părul scurt, cîrlionţat, pe un cal în galop, de obicei spre dreapta, cu mantia fluturînd în vînt, ridicînd suliţa pentru a lovi cu mîna dreaptă, în timp ce cu stînga stru-
Stela votivă a lui Hero Manlmazos (Tomis). Reprezintă cavalerul aducînd libaţie. In cîmpul inferior apare imaginea unei corăbii.
Medalion al Cavalerilor danubieni (Transilvania, M.I. Tr.C.)
Relief de cult cu reprezentarea Cavalerului trac (Ostrov)
Relief de cult cu reprezentarea Cavalerului trac (Histria)
neşte calul. Este însoţit de un cîine, care tocmai se încaieră cu un mistreţ. In faţă, încolăcit pe un arbore cu coroană evazată, şarpele — geniul bun al casei (relief de la Tomis, M.A.C.). Faţă de acest prototip, apar şi alte variante, mai simple (Şen-dreni, M.I.G.) sau chiar prezentînd modificări ale detaliilor. Astfel, de multe ori, varianta principală se completează cu figurarea unui altar, în faţa arborelui, în spatele căruia sînt înfăţişate una sau două femei (stela votivă dedicată lui Hero Manimazos de la Tomis, M.I.R.S.R.). în spatele calului apare adesea un acolit cu suliţa pe umăr (tabletă de la Callatis, M.A.C.). Altă variantă, diferită, este aceea în care c. este însoţit de un leu, care urmăreşte un ied. Uneori, c. prinde iedul de ciută de unul din picioarele posterioare şi-l ridică în sus. In rare cazuri apare şi al doilea registru, inferior, lung şi îngust, cu reprezentarea luptei dintre animale — lei sfîşiind căprioare. A treia variantă — destul de rară şi care prezintă importante asemănări cu seria c. danubian singur —, este caracterizată prin reprezentarea c. bărbos, într-un caz cu trei capete şi care calcă în picioarele calului un duşman doborît. Este specifică pentru această serie faptul că eroul poartă o secure dublă, în loc de suliţă şi, uneori, bonetul frigian (tabletă votivă de la Apulum, M.Br.S.). A patra variantă, descoperită la Bistriţa (M.I.R.S.R.), constă din reprezentarea c. bărbos, în costum oriental, purtînd cornul abundenţei, b) Libaţia c. — imberb, cu calul la pas, cu mantaua fluturînd, paradoxal, în vînt, c. ţine cu mîna stîngă hăţurile, iar cu dreapta aduce libaţie, vărsînd lichidul ofrandei dintr-o pateră. Acest tip prezintă adesea elemente comune cu primul, cum ar fi arborele cu şarpe, altarul cu femeile, acolitul, cîinele. Imagine mai rară, pare şi mai puţin elaborată (ediculă cu fronton, votivă, de la Tomis, M.I.R.S.R.). In multe cazuri, mai ales în zona sud-dunăreană, reliefurile de ambele tipuri sînt însoţite de o scurtă inscripţie gravată pe rama stelei, în care c. este adesea definit cu un nume de zeu olimpian — Asclepios sau Apolo
—	dar cel mai frecvent cu epitetul de „erouw, urmat de un nume propriu cu aspect tracic. Titlul de erou apare dealtfel în unele inscripţii lipsite de reprezentare figurală, însoţite adesea de epitete precum sandus şi aeternus (sfînt şi veşnic) dînd impresia că pentru concepţia teologică a tracilor eroul era sinonim cu zeu (ediculă votivă a eroului în chip de Apolo, de la Gilău M.I.R.S.R.).
2.	Cavalerii danubieni, divinităţi romane provinciale, a căror arie de răspîndire cuprinde în primul rînd terit. provinciilor dunărene (Dacia, Moesia Inferior şi Superior, Pannonia). Se cunosc mai multe tipuri de monumente dedicate lor, cum ar fi tablete de marmură de forma unei stele, cu marginea superioară arcuită (tabletă din Oltenia, M.I.R.S.R.), medalioane de marmură (medalion din Transilvania, M.I.Tr.C.) sau de bronz, plachete de bronz] (plachetă din Transilvania, M.I.Tr.C.) sau de plumb, precum şi mai multe tipuri şi variante iconografice, din care se pot constitui două grupuri tipologice importante: a) C. danubian singurf pentru care este caracteristică reprezentarea eroului călare, flancat de obicei de efigiile Soarelui
şi Lunii (Sol şi Luna), bărbos, ^ij^p, cu mantaua în vînt, ridicînd în mţna dreaptă bipenna (securea dublă) şi călcînd în picioarele calului un duşman doborît, gol. Faţă de această reprezentare esenţială se agregă altele secundare, cum ar fi acolitul purtător de suliţă, arborele cu şarpe, altarul şi cele două figuri feminine. Specific pentru toate aceste variante rămîne un registru inferior în care sînt figurate episoade ale mitului
—	dealtfel insuficient cunoscut — al acestei divinităţi şi poate şi elemente cu valoare simbolică, sau cu semnificaţie liturgică, cum ar fi trapeza (masa cu trei picioare), cu ospăţul ritual, compus din pîini şi peşte, crioboliul (sacrificiul berbecului), iniţiatul (este vorba de un cult misteric, comportînd iniţierea), corbul, capul de berbec, peştele şi altele; se confundă cu varianta a treia a C. trac; b) c. gemeni, de obicei reprezentaţi în cadrul unor compoziţii mult mai complexe, organizate pe mai multe registre, pline de elemente de iconografie şi simbolistică cu caracter sincre-tistic evident. Formele dezvoltate ale acestor compoziţii comportă cel puţin trei registre. In cel superior, între efigiile Soarelui şi Lunii, însoţite de două stele, este reprezentat carul solar, în. care apare Helios încununat cu nimb de raze. In registrul median, mai important, cei doi c. afrontaţi, imberbi de cele mai multe ori, uneori bărboşi, alteori unul cu barbă şi altul fără, cu mantaua în vînt, purtînd bipenna şi un drapel cu dracon fluturînd în vînt, calcă în picioarele calului un duşman doborît, gol (tabletă de plumb din Transilvania, M.I.Tr.C.)- In alte variante, cei doi c. se deosebesc între ei prin faptul că în timp ce unul zdrobeşte duşmanul altul calcă în picioarele calului un şarpe sau este însoţit de acesta. Intre cei doi c., o divinitate feminină, care uneori ţine caii de frîu sau le oferă de mîncare din poala veşmîntului ei — ca Epona —, are de obicei în faţă o trapeză pe care este etalată cina mistică (tabletă de metal de la Romula, în M.I.R.S.R.; fragment de plachetă de marmură de la Drobeta, în M.P.F. şi chiar tableta de mtttal dacică de la Polovragi, în M.M.C.B./. In sfîrşit, în registrul inferior apar aceleaşi elemente ca şi în cazul reprezentărilor c. singur. In ansamblu, iconografia aceasta relativ complexă şi bogată se dovedeşte dificil de interpretat datorită faptului că monumentde, totdeauna anepigrafe, dau prea puţine indicaţii, iar mitologia c. este practic necunoscută. Este chiar posibil ca între c. trac şi cei danubieni să existe legături certe, iar varianta c. singur s-ar putea să fie numai o ipos-tâză ci c trac
BIBL.: D. Tudor, CMRED; C. Scorpan, Cava-Ierul trac, Constanţa, 1967.	r.f
cazan, formă de vas de mari dimensiuni, din metal sau ceramică. Cele mai vechi c. cunoscute pe terit. României sînt cele de bronz, scitice, constituite dintr-un bazin semisferic, cu două sau patru toarte zoomorfe, stilizate, şi cu unul sau trei picioare. Asemenea cazane au fost descoperite la Scorţaru, Castelu şi Iacobeni (M.J.B.). Forme specifice civilizaţiei nomazilor, c. se vor reîntîlni în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism sub forma c. hunice, caracterizate de un bazin cilindric cu fund în calotă sferică,
Călan. Bazinul băilor termale romane
susţinut de un singur picior evazat şi cu două toarte verticale polilobate (Desa, M.I.R.S.R.; Hotărani; Celei, M.I.R.S.R.).	r.f.
Călan (oraş, jud. Hunedoara); n.a. Ad Aquas, Aquae', descop. înt. — f.d. # In zona băilor, stabiliment termal roman, din care se păstrează un mare bazia în stîncă, colectînd apele din izvor cald. • In localitate, aşezare civilă romană (sec.
2—3 e.n.) — pagus — . • Sub muntele Măgura, carieră romană de calcar. Inventar: ceramică, inscripţii, reliefuri funerare şi de cult. M.D. BIB^.: D. Tudor, OTS p. 115—117.	r.f.
Călata (sat, com. Călăţele, jud. Cluj); săp. D. Radu, N. Moiş— 1971. Pe Vîrful Glîmeei, aşezare neolitică constînd dintr-un şir de bordeie cu acoperişul lipit, caracterizată de ceramică de tij> Tisa, cu decor specific de proeminenţe. Figurină din teracotă, reprezentînd stilizat un bovideu. M.I.Bţ.
BIBL.: D. Radu, N. Moiş, AMN, X.	r.f.
Căpîlna (sat, com. Săsciori, jud. Alba); săp. M. Macrea şi I. Berciu — 1939,	1942,	1954. Pe
dealul Gărgălău, puternică cetate dacică, databilă între sfîrşitul sec. 2 î.e.n. şi anul 106 e.n. Cetatea are o incintă de traseu poligonal neregulat, de zid construit din piatră de talie dar cu un singur parament, un turn-locuinţă cu partea inferioară de piatră şi cu cea superioară din cărămidă slab arsă şi o poartă flancată de două mici turnuri în formă de L. La origine centru tribal, cetatea de la C. a fost încadrată în sistemul defensiv construit de Burebista, avînd menirea de a apăra dinspre E Sarmizegetusa. M.A.I.; M.Se. BIBL.: M. Macrea, O. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăţi dacice.	h.d.
căpriori 1. Elemente de şarpantă la acoperişul înclinat: grinzile oblice dispuse perechi, care se sprijină cu un capăt pe culme şi cu celălalt pe
cArpiniş
cosoroabă. Ele suportă şipcile pe care se' fixează învelişul. Cele mai vechi exemple de c. se cunosc din neolitic, pe cîteva modele de case din teracotă unde apar mulaţi pe învelitoare. Pentru epoca bronzului şi prima epocă a fierului, prezenţa c^ în şarpantele acoperişurilor nu ne este dovedită nici prin resturi materiale, nici prin imagini, dar ea poate fi presupusă cu foarte multă probabilitate. Pentru cultura dacică, acoperişurile cu c. ne sînt documentate de Columna lui Traian. Pe reliefurile acestui monument apar chiar şi acoperişuri conice cu c. clar indicaţi, dispuşi radiar. Nici pentru epoca romană nu avem mărturii directe cu privire la folosirea c., dar tot ce ştim despre acoperişurile romane ne îndreptăţeşte să afirmăm existenţa lor. Pentru perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, informaţiile noastre sînt şi mai sărace. Dar locuinţele de suprafaţă dreptunghiulare, caracteristice culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, precum şi bordeiele dreptunghiulare caracteristice culturii Ipoteşti-Cîndeşti aveau probabil tot acoperişuri în două ape, implicînd c. Pentru perioada începuturilor feudalismului, observaţii de săpătură sigure ne permit să afirmăm că, în general, bordeiele tipice aveau acoperişuri cu dublă pantă sprijinite pe trei perechi de c. şi poate rotunjite posterior, cu poiata susţinută de cîţiva c. sprijiniţi cu un capăt de extremitatea din spate a culmii şi cu celălalt direct pe pămînt, determinînd linia curbă a bazei polatei. 2. Motiv decorativ constînd din şiruri continui de X-uri, numit astfel pentru că reproduce — în plan şi rabătut — desenul pe care îl dă succesiunea c. unui acoperiş. Cea mai veche atestare a motivului datează din neolitic, pe ceramica din cultura Cucuteni, faza AB. Apoi motivul devine relativ curent, întîlnindu-se şi în decorul ceramic şi în cel al metalului, în toate epocile. Este folosit mai ales ca decor de umplutură, împreună cu alte motive principale. r.f.
Cărpiniş (sat, com. Roşia Montană, jud. Alba); descop. înt. — f.d. Brăţară dacică de argint, spiralică, cu extremităţile terminate în protomă zoomorfă: capul cu botul sînt plate şi decupate unghiular, coama este stilizată într-un amplu motiv penat şi mărginită de două profilé late,
Cărpiniş. Brăţară spirallcă dacică, din argint.
88
Căscioarele. Vas antropomorf din cultura Gumelniţa
cu decor penat ponsonat, iar pe guşă apar palmete cu ovalul pur desenat şi nervuri redate tot prin motivul penat. Muzeul Naţional, Budapesta. BIBL.: D. Popescu, BMIt XL, 4.	r.f.
cărţilor de joc, maniera ~ v. sculptură
Căscioarele (sat, com., jud. Ilfov); săp. Gh. Ştefan
—	1925; VI. Dumitrescu — 1962—1966; B. Mitrea,
D.	Berciu — 1963. # In V satului, descop. din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism: ceramică (fină, cenuşie, din pastă cu nisip mare, cu angobă cenuşie; din pastă zgrunţuroasă; vase romane tîrzii), fibule cu piciorul întors pe dedesubt, din bronz şi argint, catarame ovale de fier, pieptene de os, mărgele de sticlă. # Pe insula Ostrovelu, de pe lacul C., aşezare neolitică aparţinînd culturii Gumelniţa, fortificată natural, cu mai multe nivele de locuire, caracterizată de locuinţe cu platformă, patrulatere, din vălătuci pe schelet de lemn; între resturile de construcţii se distinge o coloană cilindrică din vălătuci, cu suprafaţa sclivisită şi pictată cu motivul spiralei recurente stilizate unghiular, dispusă într-o ordonanţă spiralică înfăşurătoare. Inventar: ceramică specifică, cu bogat decor geometric, meandro-spiralic, excizat şi pictat; plastică specifică — figurine feminine de obişnuitul tip cu braţele în cruce şi cu lobi perforaţi, dar cu anatomie tratată mai detaliat şi cu poze mai variate (cu mîinile pe pîntece, în poziţie ghemuită) prezentînd decor geometric incizat, precum şi un capac de vas prosopomorf; statuete zoomorfe, uneori de o observaţie deosebit de vie; model miniatură de sanctuar, comportînd un şir de patru naosuri pe o terasă comună perforată; figurine de os, decupate unghiular. M.I.R.S.R.; M.O., Institutul de arheologie, Bucureşti.
BIBL.:	Gh. Ştefan, Dacia, II; B. Mitrea şi C.
Preda, Necropolele; VI. Dumitrescu, Arta, p. 474—481.	I.r.
Căşeiu (sat, com., jud. Cluj); n.a. Samum (?); săp. Em. Panaitescu — 1926—1929. Pe terasa
89
Someşului, la 1,5 km SV de sat, în punctul 'Cetăţile, castru roman, iniţial de pămînt în vremea lui Hadrian, apoi refăcut în piatră, se pare la începutul sec. 3. Element defensiv important pe graniţa de N a Daciei, garnizoana lui era cohors I Britannica milliaria civium Romanorum equitata, dar s-au găsit şi ştampile ale unei cohors I/ Britannica milliaria. Castrul .orientat cu porta praetoria spre E, are forma unui pătrat cu latura de 165 m. Din ordonanţa stradală axială n-a fost identificat decît decumanus maximus. Principia, probabil de tip clasic, aproape pătrat, prezintă un atriu cu portic flancat de armamentaria şi oecus cu sacellum central; alăturat, clădiri de plan complex, cu funcţie neidentificată. Aşezarea civilă ca şi necropola nu au fost cercetate. Dintre descop. din castru se semnalează o inscripţie închinată Iuliei Domna, o diplomă militară din anul 120 şi o stelă funerară, a lui Iulius Crescens, înfăţişînd banchetul funerar, în care personajul principal este un localnic, acoperit cu o învelitoare miţoasă. Stela — probabil operă a unui pietrar local — este de o factură primitivă, în aşa-numita „manieră a cărţilor de joc“ şi se distinge prin redarea ciudată a perspectivei. M.I.Tr.C.; M.I.R.S.R.; M.I.D.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 259—262. h.d.
Cătălina (sat Cotnari, com. Cotnari, jud. Iaşi); săp. A.C.Florescu — 1968 pînă în prezent. Pe dealul C., cetate traco-getică din sec. 5—3 î.e.n. apărată de un val de pămînt. In prima fază (sec. 5 î.e.n.), anterioară valului, cetatea avea o incintă de zid. Dintre descop.: ceramică de tradiţie hallstattiană, urne dacice bitronconice cu apucători şi brîuri alveolare. M.I.M.
BIBL.: M. Babeş, Dacia MS, XIII, în continuare, Cronica săp.	h.d.
Cătunele (sat, com., jud. Gorj); descop. înt. — f.d. Castru şi aşezare civilă romane (sec. 2—3 e.n.) din care provin figurine de bronz şi un fragment de statuie (o mînă) de bronz. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 307.	r.f.
Planul castrului de la Căţleu
CEALA
Căşeiu. Stela funerară a lui Iulius Crescens
Cătunu (sat, com. Corneşti, jud. Dîmboviţa); săp. A.D. Alexandrescu, C. Boruga — 1970, 1971. In locul Viişoara, pe un bot de deal desprins din terasa Ialomiţei, aşezare dacică adunată (sec. 1 î.e.n.), cu locuirea atît în bordeie cît şi în locuinţe de suprafaţă, patrulatere, de paiantă. In inventar: ceramică, fibule de bronz, brăţări de bronz cu pastile, unelte şi arme de fier. M.Tg. BIBL. C. Borugă-Stoica, Acta Valachica, 1972.
r.f.
căţei de vatră, suporţi de piatră, teracotă sau metal, folosiţi în vetrele deschise pentru aşezarea lemnelor de dimensiuni mari, în aşa fel încît să'asigure tirajul focului. Se cunosc încă din neolitic; au formă piramidală şi prezintă perforaţii la partea superioară, pentru susţinerea bucăţilor de lemn; un astfel de suport ar putea fi şi fragmentul de teracotă cu protomă de berbec, de la Sărata Monteoru (M.I.R.S.R.). Dar piesele cele mai realizate din punct de vedere plastic sînt din epoca dacică: din piatră, în formă de berbeci (Răcătău), sau din metal, terminaţi cu protome de bovine (Ocniţa, M.I.R.S.R.).	r.f.
căţuie, tip de vas ceramic, de obicei de formă tronconică sau hemisferică, folosit ca afumă-toare. Tipice sînt cele dacice, din pastă grosolană, poroasă, modelate cu mîna, de formă tronconică, destul de evazate, comportînd o toartă semicirculară (în cazuri excepţionale chiar trei) şi prezentînd uneori decor cu brîuri alveolare. Tipul este foarte frecvent şi se întîlneşte din sec. 3 î.e.n. pînă în sec. 4 e.n. Este întîlnit în lucrările de specialitate şi sub denumirea de ceaşcă sau afumătoare.	r.f.
Ceala (municipiul Arad, jud. Arad); săp. E. Dörner, I.H. Crişan — 1962. In apropierea pădurii C.—cuptor de olar din sec. 4 e.n. Mai multe gropi de olărie dacică (cenuşie, lustruită, modelată pe roată şi grosolană, modelată cu mîna şi decorată cu brîuri alveolare). M.A.
BIBL.: D. Popescu, Dacia NS, VII, Cronica săp.
r.f.
iu, S. Morintz — 1952—1960, 1973—1975. ti apropierea gării, tumul de la începutul
ii	bronzului, acoperind alt tumul din aceeaşi Dadă dar anterior (cultura Horodiştea-Folteşti), ele suprapunînd o aşezare din neoliticul vechi, locuinţe — bordeie patrulatere — aparţinînd urii Hamangia. Ceramică tipică Hamangia — chini, cupe, pahare, cu profilé articulate din nente uşor arcuite, oale sferice — din pastă îă, lustruită negru mineral, cu decor din înţe-îri constituind registre de motive triunghiu-, încrustate cu alb; o figurină antropomorfă os, rudimentar sculptată şi un fragment de irină zoomorfă de teracotă. In tumuli, două minte de înhumare cu schelete chircite, cu uri de ocru, roşu. # In zona unei ferme a .S. aşezare neolitică de tip Hamangia, cu unică cu forme mari, relativ rare şi decor at, tipic acestei culturi. M.A.C.; M.I.R.S.R.; 3.D*
IL.: D. Berciu, Cultura Hamangia, p. 119, î.	I.r.
şcă, formă de vas ceramic de mică capacitate, )sit pentru băut şi caracterizat de existenta puţin a unei toarte. Cele mai vechi c. cunos-e pe terit. României sînt aşa — numitele c. cu rtă supiaînălţată, specifice pentru cultura [ofeni, din perioada de trecere de la neolitic epoca bronzului. Tipul rămîne şi în inventarul forme al unor culturi din epoca bronzului, n ar fi Tei, Gîrla Mare, Pecica şi Otomani, id caracterizat de păstrarea torţii mai mult
i	mai puţin supraînălţată, de decorul bogat şi modelajul foarte plastic al formelor. Se reîntîl-;te de asemenea şi în cultura Basarabi, în prima >că a fierului, precum şi în repertoriul de forme ceramicii dacice (denumită uneori căţuie). In irul acesteia din urmă, c. sînt de fapt cel mai îsea replici locale ale formelor clasice de canos scund. Sub aceeaşi formă c. continuă să fie osită şi în vesela de masă din ceramica epocii nane. Unele culturi din perioada de trecere de sclavagism la feudalism o moştenesc ca atare
i	repertoriul ceramicii romane (ex. cultura itana de Mureş-Cemeahov). In ceramica epocii idale timpurii, c. constituie mai degrabă o 'epţie.	r.f.
ionia v. Guşteriţa
tieţel (sat. com. Şimoneşti, jud Harghita); des-). înt. — 1958. Tezaur dacic de argint, îngro-t într-o urnă dacică tipică: două fibule cu
Căţui dacice (Cătfillna)
Planul oraşului Sucidava
scut rombic, patru fibule cu noduri, trei brăţări simple, două brăţări spirale şi trei colane-torques. M.S.G.
BIBL.: Z. Székely, MCA, VII.	r.f.
Celei (sat înglobat la oraşul Corabia, jud. Olt); n.a. Sucidava; săp. Gr. Tocilescu — 1901; D. Tudor — 1936, în continuare. # Aşezare de la sfîrşitul neoliticului (cultura Coţofeni), constînd din urme de locuinţe bordei şi din ceramică tipică cu decor incizat sau pastilat (Linsenkeramik).
#	Din a doua epocă a fierului, cînd se cunoaşte existenţa aşezării dacice Sucidava, provin fragmente ceramice tipice. # Cele mai abundente urme datează din epoca romană şi romano-bizan-tină. Din epoca romană (sec. 2, cu remanieri substanţiale în sec. 3 e.n.) datează zidul de incintă al oraşului roman Sucidava, de tip carpato-dunărean tîrziu, cu traseu trapezoidal, cu patru porţi — cea de S flancată de două turnuri în U, cea de N flancată de două turnuri patrulatere, cele de E şi de V încă insuficient cunoscute — la capetele a două axe stradale avînd funcţia de magistrale ale sistematizării urbane. In interior a fost identificată o reţea stradală axială ortogonală şi urme de locuire mai mult sau mai puţin monumentale, între care cîteva cuptoare de olar.
Sucidava. Poarta oraşului (reconstituire)
Zidul de incintă al cetăţii
Planul bazilicii din cetăţule
Zidurile cetăţuii
Intre descop., o serie de monumente sculpturale (stela funerară a unui soldat roman, Quintus Philippus, reprezentat în arme, ţinînd în mînă un drapel şi mai multe reliefuri mithraice, ale Cavalerilor danubieni şi ale Cavalerului trac; fragmente de statui şi statuete de divinităţi din marmură şi bronz — Iupiter Pater, Iupiter Tonans, Fortuna, Serapis şi Attis, precum şi un Iar dan-sînd, piesă remarcabilă prin inspiraţie şi execuţie; inventarul unui atelier de oglinzi de plumb, cu decor vegetal şi simbolic; opaiţe de tipuri variate, dintre care multe de import; un atelier de olărie; fragmente şi chiar vase întregi (ulcioare, căni şi amfore). Un atelier deosebit de important şi productiv pare să fi fost acela de geme gravate, folosind materiale locale. # în a doua jumătate a sec. 3 e.n., pe locul aşezării dacice Sucidava, suprapusă apoi de cimitirul oraşului roman, se construieşte o fortificaţie mai mică, pe malul înalt al Dunării. Cetătuia a fost refăcută de două ori, ultima dată în sec. 6, sub împăratul Iusti-nian. Prima refacere, datînd din vremea lui Constantii* cel Mare, este contemporană cu construcţia, la C., a unui nou pod de piatră peste Dunăre, din care se mai văd ruine pe malul fluviului. Fortificaţia este înconjurată de un zid de incintă de traseu relativ triunghiular, cu turnuri angajate, refăcute ulterior, complet exterioare si cu drumuri de strajă din bîrne pe stîlpi de zidărie. In interior, cîteva construcţii: barăci ale soldaţilor, grajduri amenajate între stîlpii drumului de strajă şi o bazilică creştină cu o singură navă. Tot din sec. 6 datează o fîntînă subterană, cu scară, tunel şi lăcaş boltit pentru bazin. Mai sînt de semnalat multe descop. mărunte, între care ceramică (amfore tipice cu coaste şi striuri, am* foroidioane, ulcioare, căni), piese de bronz (catarame ajurate sau presate, între care una cu decor bogat de tip Sucidava, fibule cu capete de ceapă, podoabe, garnituri) şi de sticlă. # Peste ruinele aşezării romano-bizantine s-a amplasat, în sec. 14, o aşezare de bordeie românească medievală. M.I.R.S.R.; M. Cor.; M.O.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 323—333; D. Tudor şi colab., MCA, IX.	r.f.
cella (cuv. lat.), spaţiul principal al unui templu roman, în care era aşezată statuia zeului. La templele de tip italic, c. era situată în partea pos-terioară a templului; la cele de tip central, era
CÉLT
situată central. Putea fi unică sau tripartită, v. templu.	r.f.
celt v. topor
celtică, artă^. Datorită faptului că celţii (v. paleoetnografie) au pătruns — dinspre V şi NV — şi s-au aşezat pe terit. României, sub formă de enclave, manifestările artistice specifice lor au un caracter periferic şi fragmentar, fără să se închege în serii continui din punct de vedere stilistic sau teritorial, aparţinînd uneori stilului sever dar mai ales stilului liber — cele două etape ale artei celtice în general. In enclavele celtice sînt frecvente piesele de artă aplicată din bronz şi fier: brăţări cu semiove sau cu capete de pecete, buterole, aplice de armură. Unele dintre aceste piese sînt decorate în relief — turnat sau ciocănit au repoussé — cu motivul, caracteristic pentru ornamentica a.c.t al cîrcelului care se desfăşoară în spirale fără sfîrşit. Dar cele mai importante piese de a.c. sînt coiful de fier cu decor în niello, zis de la Silivaş, cel de fier purtînd o pasăre de pradă din bronz cu cioc şi ochi din geme, descoperit la Ciumeşti şi statueta de bronz reprezentînd un mistreţ de la Luncani (M.I.Tr.C.). In domeniul plasticii se poate aminti şi un cap de bărbat, din tuf vulcanic, de factură celtică, descoperit la Prundu Bîrgăului. în epoca romană se manifestă unele influenţe izolate de artă provincială celto-romană, de ex. Zeus Cernunos, zeul cu ciocanul, apărînd sub forma unui relief de cult la Ulpia Traiana Sarmizegetusa M.S.
BIBL.: VI. Zirra, Dacia NS, XV.	r.f.
Cenad (sat,.com., jud. Timiş); descop. înt. — f.d. In jurul bisericii romano-catolice, întinsă aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.) urbană, dar cu regim juridic rural (?), avînd în centru un castru de tip clasic, din zid de piatră. Vestigiile au fost în mare măsură distruse de localitatea modernă. Fragmente arhitecturale (coloane, căpiţele), monumente funerare (stele, sarcofage), descop. mărunte (ceramică, fibule, monede, greutăţi), cărămizi ştampilate.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 57—58.	r.f.
Centum Putea v. Surducu Mare
centură, piesă de port, constînd dintr-o fîşie îngustă de material — împletitură textilă, piele, uneori chiar metal, eventual ca dublură — care se încinge pe talie avînd ca funcţie să strîngă veşmintele în jurul mijlocului sau să le suspende de talie; brîu. Cele mai vechi exemple de c. datează din neolitic. Din această perioadă provin cîteva figurine, atît feminine cît şi masculine, a căror talie este marcată de o c., lipsind alte date care să permită precizări cu privire la material şi la modul de confecţionare. Faptul că pe unele figurine de mari dimensiuni, sau mai degrabă pe vase plastice (ex.: Venus de la Vidra, M.I.M.B.), c. este figurată ca o zonă lată, decorată geometric, nu implică în mod necesar existenţa unui decor pe aceste c., ci poate să fie doar o extensie a decorului ceramic pe întreaga suprafaţă a acestor piese plastice, corespunzător structurii specifice a acestora. In epoca bronzului, portul
92
c. este atestat atît prin resturi de garnituri din metal, aplicate pe c., cît şi prin figurinele de teracotă cu rochie în formă de clopot, din cultura Gîrla Mare. Intre garniturile de metal se disting, în primul rînd, aşa-numitele c. de bronz, benzi relativ late din foaie de metal, care erau probabil dublate cu piele sau textile, cu capetele rotunjite sau tăiate în unghi convex, terminate unul cu o verigă şi celălalt cu un cîrlig, formînd sistemul de închidere. Aceste c. erau decorate prin gravare cu ponsonul, cu motive solare geometric stilizate: roata solară, păsările de apă, volute ş.a., sau cu motive eroice: scutul beoţian (ex.: Guşte-riţa, M.Br.S.; Uioara şi Şpălnaca, M.I.Tr.C.; Aiud, M.Ai.). Tot garnituri de c. sînt şi elementele de metal ajurate sau în relief, afectînd forma unor motive solare (roata solară, dubla volută) care se aplicau, probabil, pe o bandă din alt material. Deoarece figurinele de teracotă cu rochie în formă de clopot indică şi ele portul unei c. în formă de bandă lată cu capete rotunjite încheiate cu cîrlig şi verigă — atunci cînd acest detaliu poate fi distins clar — şi cu decor geometric, se pare deci că ele reproduc primul tip de garnitură metalică. Acesta a continuat probabil să fie folosit şi la începutul primei epoci a fierului (Hallstatt A şi B). El prezintă analogii importante cu piesele similare reprezentate pe basoreliefurile asiriene, şi nu este deloc exclus să fi pătruns în zona carpato-dunăreană venind din spaţiul egeo-anatolian. Dacii au cunoscut şi ei c. formată dintr-o curea subţire de piele cu o cataramă simplă de fier, fapt atestat atît de descop. de catarame, cît şi de reprezentările de pe Columna lui Traian şi de pe Tropaeum Traiani. Romanii au folosit o mare varietate de c. Atît descop. de garnituri metalice, cît şi reprezentările figurale de pe monumente, mai ales cele funerare, atestă următoarele tipuri: c. subţire din curea, asemănătoare cu aceea a dacilor, purtată atît de civili, cît şi de militarii din trupele auxiliare, pentru a încinge tunica (ex.: imagini pe Tropaeum ,Traiani-, pereţii de ediculă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.D. ş.a.); c. lată de tipul ingulum, cu cataramă mare, de felul celor de la Buciumi (M.Z.) şi Sucidava (M.I.R.S.R.), de bronz şi cu garnituri de bronz pe banda de piele. Era purtată mai ales de soldaţii din legiuni şi este figurată şi pe un relief de la Sucidava (M.I.R.S.R.); c. diagonală — balteus—, de care se atîrna sabia. Făcută din piele, era uneori decorată cu aplicaţii metalice, aşa cum o atestă unele reprezentări fi gura le în relief (Tropaeum Traiani, Sucidava). La începutul perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism, portul c. ne este documentat de descop. unor catarame, dintre care unele de mari dimensiuni şi bogat decorate (ex. Cipău, M.I.Tr.C.), cu geme, lucrate în cloisonné din aur sau din argint. In cazul pieselor de mici dimensiuni este dificil de distins în ce măsură acestea au servit pentru încheierea unor c., a anexelor acestora — curele de atîrnat sabia —, sau a curelelor de harnaşament. Pentru sec. 7—8 sînt cunoscute piese de metal caracteristice: catarame, aplice şi limbi de c., specifice pentru costumul popoarelor türce, a căror modă a fost adusă în spaţiul carpato-dunărean
09
probabil de avari. Un fapt deosebit de interesant este acela că cel puţin unele dintre aceste piese, lucrate din metal comun în tehnica presiunii, erau produse în ateliere locale (ex.: Felnac, M.A.; Budureasca, M.I.P.). Pentru perioada începuturilor feudalismului, mai multe catarame mici şi simple de fier atestă portul c. în formă de curea îngustă, iar cîteva piese din tezaurul de la Voineşti (M.I.R.S.R.) dovedesc folosirea c. de paradă, cu garnituri bogate de metal preţios.	r.f.
centuriatio v. urbanism
cenuşar, termen folosit pentru desemnarea unui tip de locuire, incluzînd şi adăposturi pentru animale, specific pentru cultura Noua. Caracteristică pentru resturile acestui fel de locuire este cantitatea mare de cenuşă, provenind din arderea construcţiilor de lemn şi frunzar, provizorii şi temporare, proprii populaţiei de păstori semistabili purtători ai culturii amintite. Intre resturile de cultură materială tipice se numără uneltele, armele, ustensilele şi podoabele din os şlefuit. I.r.
ceramică (gr. keratnikos „de argilă“). Cele mai vechi forme de c. apar pe terit. României încă din neoliticul vechi. Iniţial, vasele sînt modelate cu mîna din pastă grosolană cu degresant — agregat cu granulase, care dă consistenţă pastei argiloase— şi arse primitiv în cuptoare simple, în groapă, dar cu posibilitatea de a diferenţia arderea în oxidantă sau reductoare. Formele sînt rudimentare, pereţii groşi, fundul masiv şi gura vaselor fără buze modelate. Decorul se limitează la lustruirea, cu aspect mineral de rocă şlefuită, a suprafeţei, uneori la amprente rudimentare executate cu un vîrf lat, ascuţit şi la modelarea vagă a suprafeţei pentru a reproduce unele detalii caracteristice ale unor forme din natură (ex.: vasele mimînd zoomorfismul, din Banat). încă din această perioadă apare şi decorul pictat, simplu, cu cîm-puri patrulatere delimitate de şiruri de romburi mărunte, opuse la vîrf, cu mari ordonanţe spira-lice înfăşurătoare de romburi şi cu cercuri concentrice. în decursul epocii neolitice dealtfel, întreaga ornamentică şi principalele procedee tehnice specifice producţiei ceramice devin pe rînd cunoscute de societatea primitivă de pe terit. României. Astfel, decorul incizat şi excizat specific culturilor cu decor linear, Dudeşti, Boian, Vinca, Gumelniţa, Sălcuţa, Precucuteni, Tisa-Pol-gar, pictura ceramică caracterizînd culturile Cucuteni, Petreşti, Gumelniţa şi Sălcuţa şi cuptorul cu reverberaţie (ex.:	Glăvăneştii Vechi) apar
toate, treptat, în neoliticul mijlociu şi recent. Epoca bronzului aduce puţine progrese, toate cîştigate în urma extinderii asupra c. a unor principii tehnologice din metalurgie. Astfel, pereţii se subţiază şi pasta este tratată mai plastic (culturile Wietenberg, Otomani, Pecica-Periam, Vatina), iar tehnica decorului se afinează, apărînd gravura similară celei pe metal (culturile Monteoru, Otomani, Verbicioara) ca şi lustrul metalic. Varietatea destul de mare a decorului ceramic ca şi a formelor, atît din epoca bronzului cît şi din neolitic, a făcut posibilă distingerea mai multor grupe stilistice cunoscute în literatura de specialitate sub numele de culturi (v. cultură materială), în prima epocă a fierului, decorul
CERAMICA
moştenit din epoca bronzului evoluează către izo* larea în registre şi motive şi se disting două serii stilistice, corespunzînd, respectiv, c. canelate şi celei imprimate. în a doua epocă a fierului se plasează difuzarea pe terit. României a unei inovaţii tehnice de cea mai mare importanţă: roata olarului rapidă, specifică pentru c. dacică. în vremea dominaţiei romane, producţia şi tehnica ceramică cunosc o dezvoltare deosebită. Din această vreme ne sînt cunoscute cîteva cuptoare ceramice de mare capacitate, folosite probabil nu numai pentru producţia de vase, ci şi pentru aceea de ţigle şi cărămizi (Hobita, Dinogetia, Cristeşti). Tot acum apar şi glazurile, atît cele de tip firnis — de obicei roşu —, cît şi cele de tipul smalţului vitrificat, verde măsliniu, în sfîrşit, în această perioadă se răspîndesc şi procedee noi de modelare şi decor cum sînt mula-rea în tipar sau reliefurile aplicate. Tipare de reliefuri aplicate descoperite la Apulum, Potaissa, Tomis, Histria, Callatis, Capidava, Cristeşti ş.â. atestă pe de o parte folosirea acestor procedee noi în atelierele locale, iar pe de alta, în anumite cazuri, importul tiparelor din marile centre galice sau renane de producţie ceramică. în prima parte a perioadei de tranziţie la feudalism, producţia de c. va continua să înflorească în limitele nivelului tehnic atins încă din etapa anterioară şi, în mare măsură, dezvoltînd moştenirea de forme şi ornamentică din aceeaşi epocă^ anterioară, în aceeaşi vreme în care apare şi se* dezvoltă c. ştampilată, cunoscută sub numele de terra estampata. Sfîrşitul sec. 6 şi începutul sec. 7 marchează o cezură în dezvoltarea producţiei ceramice pe terit. României, determinată de distrugerea centrelor de producţie mai importante în cursul marii şi violentei invazii a avarilor şi slavilor: vasele sînt de o factură tehnică primitivă, formele sînt rudimentare, decorul — cînd nu este cu totul absent — este sărăcăcios. Treptat, în cursul sec. 8—10, pe măsură ce reţeaua de circuite economice este reconstituită şi apar noi centre de producţie, se conturează un tip caracteristic pentru etapa de început a feudalismului: borcanul modelat pe roata înceată şi decorat cu striuri orizontale sau ondulate. Începînd din sec. 11 îji fac apariţia noi tipuri, de calitate superioara: oale, căni, ulcioare din pastă mai fină, modelate pe roata rapidă şi decorate cu caneluri, striuri sau chiar decor incizat şi smălţuit. Aceste noi tipuri ceramice, reprezentate iniţial prin exemplare de import, apoi treptat localizate, constituie strămoşii c. medievale româneşti. în ceea ce priveşte destinaţia producţiei ceramice, trebuie observat că încă din neolitic apare diferenţierea dintre c. utilitară, folosită la păstrarea alimentelor (vase de provizii) sau la masă (străchini, boluri) şi cea rituală, bogat decorată şi cu forme specializate (cupe sau fructiere cu picior, v^se suport, vase binoclu, vase plastice, pahare mari, linguri mari pictate ş.a.), deşi este posibil ca uneori funcţiile să se fi suprapus. în epoca dacică se pare că apar primele ustensile de iluminat — căţuile. Este sigur că în cadrul c. greceşti şi daco-romane erau folosite şi chiar produse local opaiţele. Tot din neolitic, c. este folosită în inventarul funerar, pro
CERAMICA CU DECOR LINEAR
94
babil pentru a conţine ofrande alimentare. Odată cu epoca bronzului apar şi urnele funerare ceramice, folosite şi de daci, de romani şi chiar de migratori— germanici sau slavi. v. şi artă; culoare; ornamentică; figurine; iluminat; teracotă; vas.
r.f.
ceramică cu decor linear cu capete de note muzicale, cultura cultură din neoliticul timpuriu (a doua jumătate a mileniului 5 — primul sfert al mileniului 4 î.e.n.), de origine central europeană, care se răspîndeşte, în forme tipice sau derivate, pe întreg terit. României. Caracterizată de locuirea în aşezări deschise, constituite din cîteva mari locuinţe plurifamiliale, construite din pămînt şi lemn pe schelet de bîrne şi stîlpi înfipţi în pămînt. Colectivităţile purtătoare se ocupau cu cultivarea cerealelor, folosind un utilaj primitiv specific: cultivatoare de os, lame, rîcîitoare, străpungătoare de silex, topoare de piatră şlefuită, între care sînt tipice aşa-zisele topoare în formă de calapod (Schuleistenkeil) şi rîşniţe de mînă, practicînd, de asemenea, şi creşterea vitelor. Ceramica cenuşie — cupe şi oale mari sferice —, modelată cu mîna, arsă reductor şi lustruită este decorată cu linii incizate dese-nînd benzi unghiulare sau spiralice. Pe traseele lineare apar adîncituri punctiforme, asemănătoare capetelor de note muzicale, de unde şi numele culturii. S-a produs şi folosit şi o ceramică grosolană de uz curent. Printre staţiunile mai importante: Glăvăneştii Vechi, Hărman, Ciumeşti, Cipău, Moreşti.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 33—36. M. Petrescu—Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 58.
I.r.
ceramică cu împunsături (înţepături) succesive,
tip de ceramică, răspîndit în zona de V şi centrală a României, în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cultura Coţofeni. Prezintă un decor specific de motive geometrice unghiulare, dispuse radiar pe umărul şi pîntecele vasului, realizate prin şiruri de înţepături succesive* imprimate în pastă, cu un instrument cu vîrf rotund, de circa 1—2 mm diametru, sau cu un
Bol cu decor linear (Glăvăneştii Vechi)
omoplat de vită crestat (?), care imită amprenta unui şnur cu noduri. Uneori se foloseşte şi termenul german Furchenstichkeramik.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 60, 164.
r.f.
ceramică decorată cu pieptenele, tip de ceramică cu decorul realizat prin imprimarea unui instrument cu dinţi asemănător unui pieptene, sau prin trasarea de striuri paralele, cu acelaşi instrument. Este specifică sfîrşitului neoliticului şi perioadei de trecere la epoca bronzului, cînd este întîlnită în aria ocupată anterior de cultura Cucuteni, uneori chiar în aşezări ale acesteia. Este denumită şi cu termenul german /Cam-mkeramik.	r.f.
Cerbăl (sat, com., jud. Hunedoara); descop. înt., anterioară anului 1875. Tezaur dacic (sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.) de brăţări de argint simple, circulare, de tipuri variate: din sîrmă cu capetele petrecute şi înfăşurate; din trei sîrme răsucite, paralele, reunite la capete şi terminate cu cîte o cheutoare; din bandă lată cu proeminenţe perechi au repoussé şi puncte gravate, precum şi de tip piurispiralic (un fragment) cu extremităţi în cap de şarpe, stilizat ca o frunză cu decor gravat: un şir de cerculeţe median, încadrat de şiruri de puncte. Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 545, 549.
r.f.
cercei, piesă de podoabă, folosită pentru a împodobi urechile ca şi tîmplele sau buclele părului din jurul tîmplelor şi urechilor, în care caz se numeşte inel de buclă (de tîmplă). Cel mai vechi tip de c. cunoscut pe terit. României sînt inelele de buclă cordiforme (în formă de inimă), lucrate din aur şi caracteristice pentru epoca bronzului şi începutul epocii fierului (tezaurele de la Şmig, Ostrovu Mare, Curtea de Argeş, M.I.R.S.R.). In cadrul artei traco-dacice (sec. 5—4 î.e.n.), c. nu sînt cunoscuţi, în schimb ei sînt curenţi în producţia bijutierilor greci, în cetăţile greceşti de pe coasta Mării Negre. Aici, în perioada elenistică, se disting două tipuri de c.: cei formaţi dintr-o verigă de diametru omogen, avînd la partea opusă prinderii un element decorativ, bulă sau placă de aur (pandantiv sau caston), gemă, piatră semipreţioasă; cei formaţi dintr-o verigă de secţiune conică, avînd un capăt mai subţire, care se prindea în perforaţia urechii, corpul torsát şi cealaltă extremitate îngroşată şi terminată cu un element figurai — de obicei o protomă de animal ca leul, capra ibex, grifonul (descop. din cimitirele de la Tomis şi Callatis, M.I.R.S.R. şi M.A.C.). De la Histria provine un tipar de bijuterie — verigă — în care se turnau probabil elemente dec., datînd din sec. 4 î.e.n. (M.I.R.S.R.). Nu cunoaştem cu certitudine c. dacici, dar este posibil ca unele verigi de argint, întîlnite
95
CERNAVODA
Cercel dacic de argint (Poiana)
Cercei de aur din sec. 3 î.e.n. (Callatis)
în tezaurele dacice, prea mari pentru a fi inele şi prea mici pentru a fi brăţări, să se fi folosit ca inele de buclă (Poiana—Galaţi, M.I.R.S.R.). In epoca romană continuă să fie produşi şi purtaţi c. de tipul verigilor cu element decorativ adăugat. La începutul perioadei, elementul decorativ adăugat este constituit dintr-o gemă gravată sau dintr-o figură de metal — floare, element zoomorf, tratate iluzionist — (Romula, Tomis, Callatis, M.I.R.S.R. şi M.A.C.). în aria carpilor sînt cunoscuţi, în aceeaşi vreme, c. de argint, în filigran, în formă de coşuleţ şi de butoiaş, de tradiţie sarmatică. Mai tîrziu, începînd cu sfîrşitul sec. 3 e.n., în provinciile romane, elementul decorativ este format din plăci de metal, ajurate cu motive geometrice, sau din geme netede sau poliedrice, uneori prinse în caboşon (descop.
din cimitirul roman de la Tomis, M.A.C.). Din perioada de trecere de Ia sclavagism la feudalism, cu excepţia unei perechi de c. cu pandantiv cruciform, în cloisonné, de la Histria (M.I.R.S.R.), nu se cunosc c. decît de la sfîrşitul perioadei: piese de tip bizantin, în formă de clopot (sec. 9—10, Dăbîca, M.I.R.S.R.) sau de ciorchine (sec. 7—8 şi 9—10, Ciumbrud, Cluj-Napoca, Blandiana —M.I.R.S.R;); din granulaţii de argint. începutul perioadei feudale este caracterizat de moda c. cu veriga amplă, pe care sînt prinse mari mărgele bitronconice, cu decor granulat, flancate de mărgele mai mici, sferice, sau care se termină în plăci bombate în formă de scut (Oţeleni şi Voineşti). C. continuă să fie purtaţi şi în epoca feudală.	r.f.
Ceres, zeiţa rodniciei şi a agriculturii la romani. Analogă cu Demeter a grecilor. Pe terit României, cele mai vechi imagini ale zeiţei Demeter provin din cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre (M.A.N., M.I.R.S.R.), datînd din epoca elenistică: statuete de marmură (Histria), şi de teracotă (Callatis), reprezentînd-o pe zeiţă stînd pe tron, cu calatos şi ţinînd cu o mînă un timpanon-tamburină largă. Din epoca romană nu se cunosc imagini ale Demetrei-C.	r.f.
Cernatul de Jos (n.v. al satului Cernat, com. Cemat, jud. Covasna); săp.: Z. Székely — 1962—
—	1963. în punctul Pămîntul lui Róbert: aşezare rurală deschisă, de bordeie cu vetre deschise, dacică (sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.), suprapusă de o aşezare rurală de bordeie puţin îngropate, cu sobe de piatră, daco-romană (sec. 2 e.n.). Ceramică dacică de tip tîrziu, atît grosolană cît şi de factură superioară, cenuşie şi puţină ceramică romană. M.S.G.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 279; Z. Székely, Aluta, 1971.	r.f.
Cernavoda (oraş, jud. Constanţa); săp. G. Tocilescu— 1900; C. Schuchardt— 1917—1918; I. Nestor— 1928—1936; D. Berciu, S. Morintz, P. Roman — 1954—1965. • Pe Dealul Columbia
D,	aşezare şi cimitir de înhumaţie neolitice, cultura Hamangia. Aşezarea, situată pe faleza prăbuşită a Dunării, nu ne este cunoscută decît prin vestigii sărace. Cimitirul cuprinde peste 400 morminte şi cîteva gropi rituale în care erau grupate oase omeneşti (unele cranii fără maxilarul inferior), oase de animale, scoici, fragmente ceramice. Mormintele de înhumaţie, cu scheletul alungit pe spate, cuprindeau ca inventar topoare de piatră, vase ceramice de tip Hamangia, ofrande animale. In cîteva morminte s-au găsit şi figurine feminine specifice culturii Hamangia şi brăţări de marmură, fusaiole de lut ars, decorate la fel ca şi ceramica. Dintr-un astfel de mormînt provine şi celebrul grup de figurine de lut ars: Gînditorul şi perechea lui. Gînditorul este^ o figurină masculină, nudă, reprezentată şezînd
Planul bazilicii de cimitir
pe un mic scaun cu patru picioare, decorat geometric; are capul, clar şi precis modelat, spre deosebire de figurinele obişnuite la care este abia indicat, sprijinit în podul palmelor şi stă cu coatele pe genunchi. Anatomia figurinei este stilizată în ample volume triunghiulare — prisme şi piramide —; proporţiile sînt modificate în aşa fel încît figurina să constituie o structură spaţială autoportantă, din acest motiv braţele şi picioarele devenind exagerat de lungi. Detaliile — ochii, nasul — sînt desenate sau modelate geometric, triunghiular. Perechea gînditorului este reprezentată tot şezînd, direct pe pămînt, cu un genunchi flectat vertical, cu mîinile sprijinite pe genunchiul flectat. Modelarea stilizată a capului la cele două figurine prezintă trăsături foarte apropiate de aceea a unor capete antropomorfe
—	în general apucători de capace — din ultimele faze ale culturii Boian (ex. cele de la Vidra).
•	Pe Dealul Columbia C, aşezare neolitică, cultura Hamangia, cu locuinţe de caracter provizoriu, legată probabil de cimitirul de la Columbia D. Ceramică asemănătoare cu aceea din cimitir.
•	In Valea Dobrescu, aşezare neolitică, cultura Hamangia, cu locuinţe de caracter provizoriu, legată de cimitirul din Columbia D. Ceramică asemănătoare cu aceea din cimitir. Grupul de aşezări şi cimitirul de tip Hamangia din zona Dealului Columbia par să aparţină unei colectivităţi de agricultori primitivi, semistabili, schim-bînd succesiv vetrele de aşezare, probabil în
funcţie de tehnici agricole arhaice, comportînd defrişări şi abandonări succesive de ogoare în limitele unei arii date. Este caracteristică din acest punct de vedere descop. unui singur cimitir, în cadrul căruia ritualul surprins pare să ateste credinţa funerară numită a „mortului viuM, legată dealtfel de practicile cultului fecundităţii.
•	Pe Dealul Sofia, aşezare neolitică, de tip tell, cu mai multe nivele aparţinînd culturii Gumelniţa, cu locuinţe cu platformă. Inventar: ceramică tipică pentru varianta dobrogeană a culturii Gumelniţa, cu decor excizat puţin adînc, subliniat de culoare şi pictat. In apropiere s-au descoperit mai multe ansambluri succesive: înmormîntări cu schelete chircite, culcate pe o parte, cu inventar sărac, aparţinînd aceleiaşi culturi; o aşezare fortificată cu mai multe nivele, din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului şi din epoca bronzului, culturile Cernavoda, I, II şi III, caracterizată de locuinţe cu podina de lut, ovale şi dreptunghiulare şi de ceramică specifică; o aşezare — oppidum — hallstattiană, caracterizată de fortificaţia specifică (şanţ şi val cu elemente de piatră) şi de ceramică modelată cu mîna, de tip Basarabi, lustruită negru, cu decor de caneluri, spirale incizate, sau cerculeţe imprimate cu un tub, precum şi ceşti dacice din pastă grosolană. în preajma aşezării au fost surprinse, de 'asemenea, cîteva înmormîntări hallstattiene, de incineraţie. 9 în punctul Coada Zăvoiului, cimitir de incineraţie daco-getic timpuriu (sec. 4—3 î.e.n.) cu urnele aşezate în ciste de lespezi. Urnele, de tradiţie hallstattiană, sînt de forme bitronconice sau „burduf44 şi decorate cu apucători, brîuri alveolare, butoni. Din inventar, o oglindă de bronz cu mîner de fier terminat cu două volute, grecească. • în punctul Hinog, pe terasa Dunării, aşezare fortificată romană tîrzie de tip moeso-roman (sec:
4—7 e.n.), cu zid de incintă poligonal şi două porţi la capetele unei axe magistrale. într-o etapă mai tîrzie, s-au mai adăugat spre Dunăre încă trei curtine în aceeaşi tehnică, amplificînd suprafaţa aşezării. Este posibil ca această aşezare romană tîrzie să suprapună vechea Axiopolis elenistică şi romană, cunoscută din izvoarele literare şi epigrafice. ţ Peste aşezarea romană tîrzie, în sec. 9—10 s-a suprapus parţial o cetate feudală timpurie, de zid, în formă de trapez neregulat, puţin cunoscută. în interiorul ei — o mică bisericuţă, iar în afara zidurilor ei, deran-jînd şi suprapunînd straturile romane, altă bisericuţă, funerară, cu un cavou anex. Din această zonă provine şi o cruce de mormînt cu inscripţia „Rotislav“. • La piciorul podului „Ing. Anghel Saligny“, o carieră romană de calcar, exploatată în regim de bazine mici patrulatere, adîncite în amfiteatru, cu blocuri dispuse cu ajutorul penelor de lemn. Pe un perete al carierei, un relief al lui Hercule Saxanus („Stîncosul"), patronul carierelor şi pietrarilor romani, realizat într-o viziune ţeapănă, naivă, dar foarte expresivă. M.I.R.S.R.; M.A.C. <> Cultura C./., cultură materială specifică zonei de SE a României — Dobrogea şi Cîmpia Dunării pînă dincolo de Olt — situată la sfîrşitul neoliticului şi avînd drept factori componenţi un fond est-mediteranean peste care
Cernavoda. Gînditorul şi perechea lui
Relieful lui Hercule Saxanus din cariera romană de piatră
se suprapun elemente pătrunse din stepele de la N Mării Negre. Sînt caracteristice aşezările fortificate natural, situate pe pinteni ai teraselor, sau tell-uri şi, mai rar, cele fortificate artificial cu val şi şanţ. Locuinţele de suprafaţă, de plan patrulater sau oval, cu podină de lut bătut, erau grupate adunat. Ceramica este caracterizată de amestecul de scoici pisate în pastă. Este arsă oxidant, slab şi decorată prin impresiuni cu şnurul răsucit. Tot acestei culturi trebuie să i se atribuie şi aşa-numitele sceptre de piatră şlefuită cu caracter zoomorf, accentuat stilizate în linii dinamice, cum sînt acelea de la Brăiliţa, cu trăsături specifice vagi, şi de la Casimcea, reprezentînd un cap de cal. Exemplarele de la Fede-leşeni şi Hărman reprezintă intrusiuni de acest tip în mediu Cucuteni, iar cel de la Sălcuţa, în mediul acestei culturi. Cultura C. //, localizată în S Moldovei, E Munteniei şi Dobrogea, datată în perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului şi în epoca bronzului, este caracterizată de sărăcia formelor şi decorului. In cadrul acestuia din urmă, elemente geometrice simple
—	triunghiuri, semilune, cerculeţe — sînt realizate prin impresiuni şi dispuse în ordonanţe radiare. In context apar şi arme de bronz: securi plate sau cu aripioare, pumnale triunghiulare cu trei şi patru nituri sau cu gardă subţire. Un splendid exemplar aurit s-a descoperit la Brăiliţa. Cultura C. III, reprezintă continuarea modificată a culturii C.I. şi cuprinde Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Ceramica, arsă reductor, lustruită, este decorată cu ordonanţe radiale de coaste şi caneluri. Sînt cunoscute şi reprezentările figurale: figuri-
CETĂŢEftl
%
neie antropomorfe de teracotă, de tip tesálian, cu cap amovibil şi tors triunghiular, sau aşezate. BIBL.: D. Berciu, MCAy IV, V, VI, VII, VIII; idem, Cultura Hamangia; R. Netzhammer* Christliche Altért ümer in der Dobroudja, Buc. 1918. O D. Berciu, MCA, VI, VII, VIII; VÜ Dumitrescu, Arta, p. 155—159, 161, 261.
r.f. şi I.r.
Cernăuţi (azi Cernovţî, R. S. S. Ucrainiană. U.R.S.S.);adescop. înt., 1839 şi 1845. • Tezaur de argint datînd din sec. 10 e.n,,, de podoabe cuprinzînd trei colane din sîrmă în dublă torsadă, două brăţări tot din torsadă de sîrmă, o apărătoare de braţ din bandă de argint cu extremităţi ascuţite, trei perechi de cercei din verigă cu perle mariglo-bulare sau stelate, o cruce-pandantiv şi două me-dalioane-pandantive decorate în niello cu cruci cu vrejuri şi două mărgele ovale prelungi de argint,
•	Tezaur de podoabe de aur din sec. 4 e.n., cuprinzînd un colan din sîrmă cu capetele torsadate şi
o	brăţară realizată în aceeaşi tehnică. Kunsthisto-risches Museum, Viena.
BIBL.: R. Noii, Von Altertum zum Mittelalter, Viena, 1974, G. şi S.
Cernica v. Bucureşti
Certie (Certiae) v. Romita
Cetatea Albă (azi Belgorod-Dnestrovski, R. S. S. Ucrainiană, U. R. S. S., n. a. Tyras, n. v. Mon-castro — Maurocastro); săp. Paul Nicorescu, 1919, 1927—1930. Cetate — polis — grecească şi greco* romană, suprapusă de cetatea medievală, succesiv bizantină, genoveză, românească, turcească şi de aşezare modernă. Resturi de edificii din zidărie de piatră de talie din diferite etape ale antichităţii; inscripţii greceşti şi latine; resturi de membre de arhitectură antică — coloane, căpiţele, elemente de antablament; plastică în teracotă; ceramică grecească pictată sau cu firnis negru, ceramică romană de tip terra sigillata: opaiţe romane şi bizantine timpurii; piese mărunte de bronz, os, şi teracotă. Descoperirile prea fragmentare şi puţin, numeroase atestă totuşi un aspect cultural şi artistic curent în coloniile greceşti din Marea Neagră. BIBL.: P. Nicorescu, în Dacia III—IV. r.f.
Cetatea Pătulului (sat Cochirleni, com. Rasova, jud. Constanţa), cetate medievală timpurie (sec. 9), de zid, de la care începe valul mare de pămîrtt, care traversează Dobrogea pînă la Constanţa. BIBL.: Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches, p. 169.	r.f.
Cetatea Veche (sat, com. Spanţov, jud. Ilfov); descop. înt. 1958. Pe terasa inferioară a Dunării, un mormînt de înhumaţie, de tip Sîntana de Mureşt cu cinci vase de lut tipice şi un pieptene de os cu mîner semicircular. M.C.
BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele. r.L
Cetăţeni (sat, com., jud. Argeş); săp. D. V. Rosetti, I. Nania — 1958; D. V. Rosetti, L. Chiţescu, A. Păunescu — 1969, în continuare. • Pe platoul dealului stîncos pe care este situat schitul Negru Vodă şi la poalele acestuia, mare aşezare geto-dacică din sec. 2 î.e.n. — 1 e.n.: davă cu cetate întărită cu ziduri de piatră şi locuire estra-
murană. Descop. bogate (urme de locuinţe* morminte, ceramică autohtonă şi de import, imitaţii dacice de amfore greceşti cu toarta ştampilată, un depozit de unelte de fier, mărgele de sticlă, monede dacice imitate după cele greceşti, un tezaur de monede republicane romane) zugrăvesc imaginea unei aşezări înfloritoare, foarte probabil un centru important de schimb între regiunile intracarpatice şi cele extracarpatice.
0	Pe stîncile din vale au fost identificate mai multe semne pseudo-epigrafe (imitînd o scriere). M. Pit.; M.I.R.S.R.; M.C.L.
BIBL.: D.V. Rosetti şi L. Chiţescu, BM1, XLII, 4.	h.d.
Cheile Turzii (sat Cheia, com. suburb. Mihai Viteazu, municipiul Turda, jud. Cluj); săp.
E.	Orosz — 1896—1898; N. Vlassa — 1965—1971. In mai multe peşteri aflate pe versanţii Cheilor Turzii s-au descoperit urme de locuire omenească din paleoliticul mijlociu (musterian), neolitic (cultura Criş), perioada de trecere la epoca bronzului (cultura Coţofeni), epocile dacică, romană şi feudală. Printre descop. neolitice timpurii se remarcă cîţiva bolovani care par a prezenta urme de modelare primitivă, prin abraziune, încercînd să reproducă trăsăturile unei figuri omeneşti, de un tip apropiat cu acelea de la Lepenski Vir (Iugoslavia). M.I.Tr.C.; M.I.T.
BIBL.:	N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei,
Quj-Napoca, 1976.	I.r.
Chilia (sat, com. Făgeţelu, jud. Olt); săp. S. Morintz — 1958—1959. In valea Ciorîca, necropolă de incineraţie cu inventare sărace, din sec.
3	e.n., aparţinînd unei populaţii de daci romanizaţi, puternic influenţaţi de cultura Olteniei romane. Urnele sînt în general modelate pe roata olarului, afectînd fie forme de tradiţie romană, fie pe aceea de borcan cu gura largă şi fund îngust. Piesele de metal (aplice ajurate, fibule de bronz) sînt romane. M. SI.; M.I.R.S.R. O Cultura C., aspect cultural specific populaţiei de daci romanizaţi, locuind în sec. 3 e.n. în spaţiul dintre Limes Alutanus şi Limes Transalutanus şi chiar mai la est, pînă la limita ariei carpice. Caracterizat de descop. din necropola de la C. şi din aşezarea de la Militari, întîlnindu-se şi sub numele de cultura Militari-Chilia. Dintre elementele
Chişcani. Toartă de bronz elenistică, cu ataşa în formă de palmetă, provenind din necropola sarmatică
specifice trebuie citate formele ceramice de tradiţie dacică (urne, căţui, fructiere), dar şi de imitaţie romană (vase din pastă fină roşie, de forme clasice). Locuirea în [bordeie şi ritul incineraţiei definesc aportul considerabil al tradiţiei culturale locale.
BIBL.: S. Morintz, MCA, VII, VIII.	r.f.
Chiojd v. Starchiojd
Chişcani (sat, com. suburb., municipiul Brăila, jud. Brăila); descop. înt.— 1958; săp. R. Florescu, FI. Anastasiu— 1958; FI. Anastasiu, N. Harţuche — 1959, 1960. # Pe locul uzinei de celuloză s-a identificat o necropolă sarmatică, probabil tumulară, din sec. 1 î.e.n. Din mormintele de înhumaţie cercetate, au ieşit la iveală ceramică elenistică cu firnis negru, săgeţi cu trei muchii, de tip scitic, coliere de mărgean şi din mărgele de sticlă în formă de amforă, fibule.
•	Intr-un tumul pe terit. I.A.S., necropolă de incineraţie din sec. 10, în urne-borcan cu decor striat, tipic. M.B.
Inedit.	r.f.
chiup, vas ceramic de mari dimensiuni, de formă ovoidă, păstrat de obicei îngropat în pămînt pînă deasupra umărului şi folosit pentru depozitarea rezervelor alimentare, grăunţe sau lichide. In-tîlnim c. în cetăţile greceşti; un exemplar arhaic de la Histria (M.I.R.S.R.) se distinge prin decorul bogat cu motivul împletiturii. La daci sînt cunoscute c. în Munţii Orăştiei, prezentînd dimensiuni relativ mari şi forme simple, ca şi în da vele din cîmpie, unde sînt de dimensiuni mai mici şi cu decor estampat (de ex. la Zimnicea, M.I.R.S.R.). In epoca romană şi romană tîrzie, folosirea c. se generalizează şi exemplare numeroase provin mai ales din cetăţile din Dobrogea.
r.f.
Cibele (Kybele), divinitate feminină de origine frigiană, varianta unei străvechi entităţi: marea zeiţă a fecundităţii, intrată mai întîi în panteonul grecesc, apoi şi în acela roman. Este reprezentată de obicei şezînd pe tron, cu un pui de leu în braţe, purtînd pe cap o tiară înaltă — calatos, modius, sau coroană murală (C. Poliadă) — şi ţinînd uneori în mîna stîngă un timpanon (tamburină). Paredrul ei (soţul mitic) era Attis, păstorul divin — simbol al ciclului vegetativ, înfăţişat uneori nud, alteori îmbrăcat, ca un tînăr păstor frigian, cu boneta specifică, împreună cu care este uneori reprezentată pe carul tras de lei. Pe terit. României, cele mai vechi imagini ale C., aparţinînd tipului tronînd cu puiul de leu în braţe, provin din cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre şi datează din epoca elenistică (M.I.R.S.R.). în epoca romană, cultul C. se generalizează în toată Dacia, reliefuri votive înfăţi-şînd-o pe zeiţă pe tronul flancat de lei, iar statui monumentale fiind cunoscute de la Gherla (M.I.Tr.C.), Apulum (M.A.I.). Mai frecvente sînt reprezentările lui Attis, care apare şi pe monumente funerare, fie ca motiv secundar, flancînd alte compoziţii din registrul principal, fie ca element central al unor compoziţii simbolice decorînd baza sau coronamentul, la Micia, Sarmizegetusa (M.D.), Apulum (M.A.I.), Ulmetum
••
Chiup dacic (Grâdiştea Muncelului)
L
Relief de cult cu reprezentarea Cibele) (perioada elenistică, M.I.R.S.R.)
Altar funerar de tip pseudo-edlculă, cu reprezentarea lui Attis pe una din laturi (Ulpia Traiana Sarmlztgetusa)
CINCIŞ
(M.A.C .). Ultima imagine a C. este statueta de aur ‘ ornînd patera mezomfalos (cu proeminenţă centrală) din tezaurul de la Pietroasa.	r.f.
Cicir (sat, com. suburb. Vladimirescu, municipiul Arad, jud. Arad); săp. I. H. Crişan, E. Dörner
—	1965—1966.	• Aşezare daco-celtică (sec.
3—2 î.e.n.) cu locuire în bordeie, adesea cu inventar bogat. Ceramică tipic dacică: urne şi căţui din pastă grosolană, fructiere, căni bitron-conice, din pastă fină, lustruită; ceramică celtică: cenuşie închis, modelată cu mîna, cu forme specifice rotunjite. O brăţară de lignit.
•	Aşezare a dacilor liberi (sec. 2—3 e.n.), cu locuire în bordeie şi inventare cuprinzînd ceramică dacică specifică atît din pastă grosolană, cît şi de factură superioară, cenuşie, lustruită, modelată pe roată, cu forme atît tradiţionale dacice cît şi imitate după cele romane; ceramică romană în cadrul căreia au apărut cîteva fragmente de terra sigillata; piese de metal (fibule de bronz ş.a.). # Vestigii ale unei locuiri feudale. M.A.
BIBL.: M. Babeş, Dacia N.S., X, XI, Cronica săp.
r.f.
ciclopean (ciclopic), zid ~ (lat. cyclopeus „de ciclop"), tip de zidărie masivă, constituită din blocuri mari, poligonale sau paralelipipedice. Prin extensie s-au numit c. şi zidurile masive construite în opus caementicium dar cu paramenţi din blocuri mari, asemănători cu cei ai zidăriilor c.
r.f.
cimeriană, artă Studiile recente atribuite cimerienilor (v. paleoetnografie), o serie de manifestări, în general de artă aplicată, mai ales ceramică din Iran, caracterizate prin stilizarea zoomorfică a unor detalii, care astfel capătă şi aspect decorativ. Aceeaşi stilizare zoomorfică, mult mai schematizată, apare şi pe toartele ceştilor din cultura Noua, pe care cercetătorii români înclină să o atribuie urnii grup în a cărui componenţă intra şi un factor cimerian. Sînt caracteristice în acest sens toartele cu creastă buton sau în formă de şa, la care este vizibilă stilizarea extrem de accentuată a unei siluete animaliere.
r.f.
Cinciş (sat Cinciş-Cerna, com. suburb. Teliucu Inferior, municipiul Hunedoara, jud. Hunedoara); săp. O. Floca şi M. Valea— 1961—1962. • In punctul Popeasca, o villa rustica (sec. 2—3 e.n.) de plan simplu, dreptunghiular, cuprinzînd două încăperi, din zid de piatră cu mortar. • Alături, necropolă simplă (sec. 2—3 e.n.), cu morminte de înhumaţie sărace de mineri şi cu morminte dacice de incineraţie, în groapă. Intre acestea, două morminte cu ring de piatră, cu inventare bogate cuprinse în interiorul unui mausoleu dreptunghiular, cu două încăperi şi cu altar dreptunghiular pentru ofrande; alte opt morminte cu ring (inel, la bază) de piatră, de incineraţie în groapă, cu capac de lespede şi mai multe înmormîntări direct în groapă. Inventar: două statui de calcar cristalin, de stil tipic provincial, una togată de tipul „filozofului“ şi alta acefală, feminină; o stelă funerară cu banchetul funerar
schematic notat; ceramică romană; urne dacoromâne cu decor de striuri în val; podoabe — fibule, o aplică, o verigă de bronz şi de argint, un inel de aur cu un intaliu cu imaginea lui Pan; gresii de ascuţit instrumente fine, opaiţe, toate putînd fi datate în sec. 2—3 e.n. M.D. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 111.	r.f.
Cincşor (sat, com. Voila, jud. Braşov); descop. înt. — f.d. La Burgstatt, castru roman (sec. 2—3 e.n.) din zid (?); cinci reliefuri mithraice; aşezare din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. M.Br.S., M.J.Bv.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 281.	r.f.
Cincu (sat, com., jud. Braşov); descop. înt. — 1888. Depozit de bronz din prima epocă a fierului, asemănător din punct de vedere al componenţei cu cel de la Suseni, cuprinzînd un număr mare de piese fragmentare precum şi bucăţi de bronz brut — aspect caracteristic de depozit de turnătorie — între care se disting fragmente de fibulă pasmanterie şi pandantive, ajurate sau cu capete de pasăre. M.Br.S.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele, p. 88.
r.f.
Cioara (n.v. al satului Săliştea, com. Săliştea, jud. Alba); descop. înt. —anterioară anului 1812. Tezaur tipic dacic (sec. 1 î.e.n. —1 e.n.), incomplet păstrat, în care piesa principală este o placă de argint decorată au repoussé, cu figuri de războinici, reprezentaţi frontal, într-un stil primitiv care o apropie de alte piese cu decor figurai din vremea dacilor. împreună cu placa — piesă unică în cadrul argintăriei dacice, constituind un fragment dintr-o centură de tradiţie hallstattiană şi, poate de provenienţă veneto-iliră — s-au găsit un lanţ ornamental şi două coloane (torques) torsa te cu capete în formă de cheutoare. Kunsthistorisches Museum, Viena.
BIBL.: Florescu, Miclea, Tezaure, nr. 1—23
r.f.
ciocan, unealtă de "'uncă şi armă de luptă, lucrată din piatră, arart**, bronz sau fier. In neolitic predomină c.-topor, lucrat din piatră şlefuită şi perforată, pentru ca spre sfîrşitul acestei epoci să fie folosite cele din cupru. Din această perioadă începe diferenţierea între c. şi topor, c. fiind folosit exclusiv ca unealtă, în timp ce toporul este folosit şi ca armă. între c.-topor lucrate din piatră şlefuită de la sfîrşitul neoliticului şi începutul epocii bronzului, se remarcă unele tipuri prin proporţiile foarte armonioase, forma deosebit de elegantă şi prin finisajul extrem de îngrijit.
I.r.
ciocănire, tehnică de decorare a pieselor de metal, constînd din realizarea unui motiv prin percuţia unei plăci de metal cu ponsoane de diferite mărimi şi forme, sau pe o matriţă de material dur pe care este modelat motivul. După cum motivul este modelat pe matriţă în relief sau gravat în adîn-cime, se distinge c. în relief şi c. au repoussé. In acest din urmă caz se folosesc ponsoane dintr-un material relativ elastic, os sau lemn dur cu vîrful
simplu, plat. C» se face la rece sau la cald. Pe terit. României sînt cunoscute numai exemplare folosind tehnica au repoussé, în care sînt realizate piesele cu decor figurai pe foaie de aur sau argint din tezaurele traco-dacice (Agighiol, Peretu, Poiana Coţofeneşti) şi dacice (Bălăneşti, Coada Malului, Surcea, Herăstrău) (M.I.R.S.R.), multe piese de podoabă greco-romane, îndeosebi pectoralele şi cerceii cu decor figurai zoo- sau antropomorf descoperite la Tomis şi Callatis (M.A.C., M.I.R.S.R.) ca şi rare inele, ca cel elenistic descoperit la Callatis, cu castonul purtînd un bust uman (M.A.C.). Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism se cunosc doar cîteva piese de tradiţie antică lucrate în această tehnică: patera şi oenochoea de la Pietroasa, amfora şi situla de la Conţeşti, oenochoele de la Apahida (M.I.R.S.R.) şi cele de la Tăuteu (M.Ţ.C.), iar de la începutul feudalismului, unele piese din tezaurul de la Sînnicolau Mare.
r.f.
Ciolăneşti (sat Ciolăneşti din Deal, com. Golăneşti, jud. Teleorman); descop. înt. — 1910; săp. M. Petrescu-Dîmboviţa, S. Sanie, A. Niţu^ Al. Marinescu — 1964—1966. # în punctul Măgura Ţui, aşezare neolitică aparţinînd culturii Gumel-niţa. # Pe locul lui Florea Buşega, depozit de vase ceramice dacice într-un puţ patrulater, cu ghizduri de lemn (dulapi carbonataţi) încheiate în cheu tori „româneştiw. Acest puţ constituie prima atestare a acestei tehnici de construcţie în lemn la populaţia autohtonă de pe terit. României. Vasele din interiorul puţului se înscriu în aşa-nu-mitul „tip C.M: modelate într-o pastă cu granula-ţie mare, cu mîna, cu pereţii groşi, sînt. arse reductor, la negru şi puternic lustruite. Reproduc destul de apropiat formele ceramicii cenuşii modelate pe roată: căni, oale bitronconice, fructiere cu picior. în afara vaselor propriu-zise, din depozit mai fac parte o serie de vase miniatură de acelaşi tip şi o verigă de argint cu capetele petrecute şi înfăşurate. • Pe terasa inferioară a văilor Cîinelui şi Ududuia, aşezare dacică (sec. 2—1 î.e.n.), înşirată, cu locuinţe de suprafaţă. M.I.A.; M.I.R.S.R.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa şi S. Sanie, AM,
VII.
r.f.
Cioroiu Nou (sat, com Cioroiaşi, jud. Dolj); n.a. Aquae; săp. D. Tudor — 1938; D. Tudor, Gh. Popilian — 1959—1961. In vatra satului, mare aşezare romană (sec. 2 e.n.), cu caracter urban, dar cu statut de vicus; peste ruinele acesteia, s-a reconstruit în sec. 3 o aşezare fortificată cu val, palisadă şi şanţ, (130 x 244 m) cu poartă spre S.
Ciolăneşti. Vase ceramice de tip Ciolăneşti
In afara incintei din sec. 3 e.n., au fost identificate ruinele unor terme şi ale unui templu — e-ventual al lui Hercule — şi un număr important de ruine ale unor locuinţe private — între care o villa —, de zid, cu pavaje de mozaic din teracotă precum şi cuptoare ceramice. Aşezarea a continuat să existe şi după 273 e.n. In afară de multe descop. mărunte (monede, ceramică, terra sigillata, opaiţe), mai multe reliefuri, întregi sau fragmentare, între care ies în evidentă trei: unul al lui Hercule cu taurul cretan, altul tot al lui Hercule cu leul din Nemeea, al treilea al Hecatei, precum şi mai multe statui şi figurine de divinităţi (Minerva, Iupiter, Venus, Bachus, Apolo şi un Aion). M.O.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 315—322.
r.f.
cip funerar (lat. cippus), tip de monument funerar în formă de stîlp. Termenul este folosit pentru desemnarea acelui tip de monumente funerare cunoscute şi sub denumirea de altare în formă de Ianus Quadrifrons, cum sînt cele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.; M.S.) şi de la Apulum (M.A.I.).
r.f.
Cipău (sat, com. Iernut, jud. Mureş); săp. D. Protase, M. Rusu — 1953—1955; D. Protase — 1960; M. Rusu, A. Zrinyi — 1973—1974; descop. înt. 1907, 1908, 1913, 1915 ş.a. O In punctul Ferma de porci Iernut, aşezare neolitică de bordeie aparţi-nînd culturii Criş, suprapusă de o întinsă aşezare răsfirată, cultura Coţofeni, de bordeie de plan patrulater cu colturi rotunjite, în care s-au găsit vase ceramice fragmentare: ceşti cu o toartă su-praînăltată, cu decor de împunsături succesive, constituind motive triunghiulare dispuse radiar, urne mari, vag bitronconice cu gura uşor evazată, decorate cu incizii verticale sau oblice, în haşuri şi cu şiruri de impresiuni îri paranteză; resturi ceramice din epoca bronzului, cultura Wietenberg şi din prima epocă a fierului. # In punctul Cipău-Gară, cimitir plan şi tumular de înhuma-tie din prima epocă a fierului, cu inventare relativ bogate: ceramică modelată cu mîna din pastă grosolană (urne-borcan bi tronconice, cu buza uşor răsfrîntă, cu butoni dispuşi în cruce, sau cu butoni şi apucători, şi cu motive circulare realizate prin imprimare, ceşti, cu una sau două toarte supraînăl-tate, tronconice sau în calotă, uneori cu decor de caneluri grosolane în torsadă, străchini şi castroane în calotă aplatisată sau tronconice cu butoni în cruce); două akinakes-uri de fier, zăbale şi psalii de bronz de tip traco-cimerian, cu muştiuc,
o	psalie de os; brăţări de bronz ş.a. Prin apropierea necropolei hallstattiene trece şi un drum roman, cu pavaj bombat din pietriş pe fundaţie de lespezi de gresie. Aşezarea Coţofeni se întinde, de asemenea, pînă în această zonă. # In punctul Gîrle, aşezare răsfirată de bordeie, cu necropolă de incineraţie, datînd din sec. 4 e.n., aparţinînd unui grup de daci liberi, pătrunşi dinspre V pe terit. provinciei după retragerea administraţiei şi armatei romane în 273 e.n. Ceramică modelată pe roata olarului: urne-borcan cu decor de striuri ondulate pe umăr, castroane cu fund inelar, ulcele globulare cu caneluri orizontale, precum şi
mărgele de lut şi calcedonie în formă de butoi şi un tezaur de monede romane de bronz din prima jumătate a sec. 4. # Peste această aşezare — o aşezare de bordeie cu cimitir de înhumaţie din sec. 5—6, din care provine, în afară de ceramică cenuşie lustruită, o cataramă din argint aurit în formă de cap de vultur lucrată în cloisonné, cu grenate, în stil animalier geometric policrom, specific popoarelor migratoare germanice, atribuită gepizilor. M.I.Tr.C., M.I.R.S.R.; Muzeul din Szentes şi Muzeul din Keszthely — R.P.Ungară. BIBL.: D. Protase, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticei, Buc., 1966, p. 112.
r.f.
circumvalaţie v. fortificaţii; urbanism
Cireşu (sat, com., jud. Mehedinţi). Săp. L. Roşu,
E.	Bujor — 1954—1965. # în punctul La răchiti, aşezare neolitică de tip Sălcuţa, distrusă în parte. % în apropiere de locul Ogaşul cu nuci, mai multe cuptoare de redus minereul de fier, din epoca dacică (sec. 5—4 î.e.n.), lîngă ele fiind identificate locuinţe cu temelia şi pardoseala din piatră de calcar, fără mortar. Cuptoarele erau de tip primitiv, cu vatra amenajată aşa încît să dea scurgerea metalului în stare de fuziune, fără pereţi, învelişul refractar realizîndu-se prin simpla acoperire cu pămînt a movilei conice, constituită din straturi alterne de minereu şi cărbune de lemn. Descop. este deosebit de importantă în măsura în care dă informaţii fundamentale privind tehnica metalurgică în perioada dacilor.	I.r.
cistă (lat. cista „casetă, cutie, cufăr"), termenul se foloseşte atît pentru recipientele de piatră din mormintele din epoca bronzului, cultura Schnec-kenberg, sau cele din epoca fierului, complexul Ferigile, cît şi pentru cutiile de diferite forme datînd din antichitatea greco-romană (ex.: cutiile de lemn cu garnituri de os de la Tomis, M.A.C.). Pe unele monumente, ca de ex. relieful lui Hermes din tezaurul de sculpturi de la Tomis (M.A.C.), apare şi „c. mistică", cutie sau coşuleţ acoperite, în care erau păstrate atribute secrete ale divinităţii, care nu erau arătate decît iniţiaţilor.	r.f.
cisternă. Deşi alimentarea cu apă a constituito problemă importantă pentru aşezările antice, sînt
Cisterna din Palatul Augustalilor (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
cunoscute doar un număr redus de c. Cea mai veche, de la Blidaru, era patrulateră, săpată în stîncă dublată cu zidărie şi tencuită cu opus si-gninum. Aceea contemporană de la Sarmizegetusa Regia, tot săpată în stîncă, era dublată cu pereţi de lemn îmbinat — tălpi masive în care se îmbucau stîlpi de colt, cu scobituri laterale în care se prindeau dulapi orizontali. Din epoca romană ne este cunoscută c. de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, constituită din două încăperi dreptunghiulare alungite, acoperite cu bolti demicilin-drice, în subsolul sacellum’ului de la Palatul Augustalilor. La Tropaeum Traiani este cunoscută c. dreptunghiulară de zid, înconjurată de o incintă cu pinteni de sprijin, transformată ulterior în bazilică paleo-creştină şi tot o c. poate să fi fost şi fortificaţia exterioară incintei oraşului, în care se termină apeductele de pe Valea Fîntînilor. Toate aceste construcţii specializate, de dimensiuni relativ mici, nu prezintă elemente artistice deosebite şi le este specifică tencuiala hidrofugă cu opus signinum.
r.f.
Ciumăfaia (sat, com Borşa, jud. Cluj); săp. A Buday — 1911; Z. Székely— 1943. Pe o terasă a dealului Dombor, o villa rustica romană apar-tinînd unui centurion, Aeliu Iulius, cu ziduri de incintă, o casă a stăpînilor cu plan complex înscris într-un dreptunghi (cu două încăperi absi-date şi cu două faze constructive succesive) şi clădiri anexe cu caracter gospodăresc, toate din zid de piatră cu mortar de var; altare votive, ceramică, monede, opaiţe, chei şi garnituri de bronz. M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 236; I. Mitrofan,
A.M.N. X.	r.f.
Ciumbrud (sat, oraş Aiud, jud. Alba); săp. A. Dankanits şi Şt. Ferenczi — 1957 şi 1959. # In punctul Podireu a fost identificată o staţiune avînd drept nivel de bază o aşezare neolitică aparţinînd culturii Turdaş, străpunsă de mormintele unei necropole din prima epocă a fierului, cuprinzînd 22 morminte, dintre care 20 de înhumaţie şi două de incineraţie. Cadavrele înhumate erau întinse pe spate, orientate NV—SE. Inventare bogate — de tip „scitic"— în cadrul cărora se disting: un akinakes de fier, un topor cu două tăişuri, tot din fier, oglinzi circulare de bronz cu mîner din tijă de fier, săgeţi de os şi, mai ales, ceramică din pastă neagră, puternic lustruită . (ceşti plate cu toarta supraînăltată, străchini cu buza evazată, vase bitronconice cu apucători, vase tronconice). Unul din mormintele de incineraţie este asemănător ca inventar cu cele de înhumaţie, celălalt însă, este lipsit de inventar şi are cenuşa risipită. Prezentînd caractere sincretiste atît scitice cît şi tracice, autohtone, necropola a fost atribuită aga-tîrşilor. # Peste necropola hallstattiană se su-rapun un mormînt din sec. 4 aparţinînd culturii întana de Mureş—Cerneahov şi o necropolă de înhumaţie din sec. 9—10, cu mormintele grupate pe şiruri. Morţii erau îngropaţi după un ritual se pare creştin (alungiţi pe spate, orientaţi NV— SE, şi fără alt inventar decît podoabele de bronz şi argint făcînd parte din costum — coliere, pandantive, cercei, inele de buclă). Necropola a fost
Ciumeşti. Coiful celtio
atribuită unui grup de slavi pătrunşi în Transilvania relativ tîrziu, dinspre Moravia. M.I.Tr.C. BIBL.: Şt. Ferenczi, AMN, II, III, IV, VI, VIII.
r.f.
Ciumeşti (sat, com. Sanislău, jud. Satu Mare); săp. Al. Păunescu, Eug. Comşa, VI. Zirra — 1961
—1964; M. Rusu, VI. Zirra, I.H. Crişan, I. Németh — 1962, 1964—1965. # In punctul Păşune, aşezare neolitică cu utilaj tardenoisian. # In punctul Bostănărie, aşezare neolitică din cultura ceramicii cu decor linear; aşezare neolitică din cultura C.; aşezare neolitică din cultura Tisa; aşezare din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cultura Baden-Pecel; cimitir din epoca bronzului, cultura Otomani; aşezare de bordeie cu una sau două încăperi, vatră centrală şi acoperiş în două ape şi cimitir biritual celtic (sec. 3—2 î.e.n.). Descop.: ceramică şi plastică neolitică tipică pentru culturile ceramicii cu decor linear, C. şi Tisa; ceramică din perioada de trecere, de la neolitic la epoca bronzului, cultura Coţofeni de tip Baden-Pecel; ceramică din epoca bronzului de tip Otomani, cu caracter arhaic, dar şi cu caractere dezvoltate din etapa de sfîrşit; ceramică celtică, piese de fier şi bronz celtice.
#	In punctul La silozuri, aşezare neolitică din cultura ceramicii cu decor linear; aşezare neolitică din cultura C.; aşezare neolitică din cultura Tisa; aşezare neolitică din cultura Bodrogkeresztúr; cimitir celtic; cimitir sec. 10—11 e.n. Descop. ceramică şi plastică neolitică tipică pentru culturile ceramicii cu decor linear, C., Tisa, Bodrogkeresztúr; ceramică, arme şi podoabe de metal celtice; podoabe de metal din sec. 10—11, inele sigilare de bronz. # La grajduri, aşezare din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cultura Coţofeni, de tip Baden-Pecel; cimitir din epoca bronzului, cultura Otomani; aşezare şi cimitir biritual, celtic, sec. 3—2 î.e.n., cu elemente de cultură materială dacică; aşezare dacică sec.
3	e.n.; aşezare din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, sec. 5—6 e.n. Descop.: ceramică din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cultura Coţofeni de tip Baden-Pecel, cu decor cu „boabe de linte“; ceramică din epoca bronzului, de tip Otomani, tipare pentru turnat piese de bronz, de la începutul epocii fierului, ceramică celtică modelată pe roată de forme şi cu decor tipice La Téne: urne, castroane, căni; piese de bronz: torques-uri brăţări cu semi-
103
ove, brăţări cu capete „pecete*, brăţări cu granulaţii mari, fibule cu^ piciorul întors dedesubt, catarame, teci de spadă, toarte cu decor tipic celtic dominat de motivul vrejului sinusoid geome-trizat şi fluent, scuturi şi falere de scut, o cămaşă de zale precum şi celebrul coif cu calota de fier avînd în vîrf o pasăre (corb?) de bronz, cu aripile desfăcute, cu cioc şi ochi din pietre semipreţioa-se, şi o rozetă — umbo de scut —, decorată în relief ciocănit cu ove şi cîrcei; ceramică dacică tîrzie: urne grosolane şi fructiere, căni, ceşti, castroane din pastă fină, cenuşie, modelate pe roată; ceramică cenuşie tipică pentru sec. 5—6 e.n. M.I.R.S.R.; M.J.M. <> Cultura C.f aspect local al culturii Criş, din NV României. Caracterizat de frecventa uneltelor microlitice de silex şi obsi-dian, moştenire a tardenoisianului local.
BIBL.: VI. Zirra, Un cimitir celtic în nord-vestul României, Baia Mare.
h.d. şi r.f.
Ciurel, cultura aspect al culturii Ipoteşti-Cîndeşti, caracteristic pentru zona de silvostepă din jurul Bucureştilor. Sînt specifice raporturile mai intensive cu zona sud-dunăreană a Imperiului bizantin (descop. de monede şi amfore bizantine). Aşezările de tip C. sînt situate pe terasele superioare ale rîurilor Dîmboviţa şi Colentina şi au caracter răsfirat, în zona de contact dintre pădure şi cîmpie. Locuirea se făcea în bordeie, caracterizate de soba de pămînt, amenajată într-un bloc cruţat într-un colt al acestuia la săparea bordeiului şi de cuptoarele de pîine săpate într-un mal al bordeiului, aşa încît, deşi exterioare, să fie accesibile din interior. Ocupaţiile populaţiei sînt în primul rînd agricultura şi creşterea vitelor. Un tipar de piatră atestă prelucrarea locală a bijuteriilor de metal ieftin. Din inventarul acestui aspect cultural mai face parte ceramica grosolană, modelată cu mîna, perpetuînd unele forme dacice; ceramica cu roata înceată şi decor tipic de linii ondulate; cea de tehnică superioară, importantă de la S de Dunăre. Se întîlnesc de asemenea arme şi unelte de fier şi podoabe de bronz tipice, fibule pentidigitale, catarame, limbi de curea. Staţiuni mai importante: Ciurel, Străuleşti, Soldat Ghivan, Militari-Cîmpul Boja, Cătelu Nou, Piaţa de Flori, Mihai Vodă. v. şi Bucureşti.	r.f.
civilizaţie, ansamblul de forme materiale al unei culturi definite. In arheologie, termenul de c. este folosit adesea cu aceeaşi accepţie ca şi acela de cultură materială. Altă accepţie folosită în mod obişnuit de istorici, este aceea de ansamblu al structurilor şi instituţiilor specifice pentru o comunitate istorică. Pentru aceeaşi noţiune, etnologii şi antropologii folosesc termenul de cultură.
r.f.
cizelare, tehnică artistică constînd din finisarea cu dăltiţa a unei suprafeţe metalice artistic decorate prin turnare, în relief sau în adîncime. In general, c. era completată prin polisare, care se făcea probabil prin frecare cu nisipuri fine sau cu bucăţi de gresie sau şist. ţ. apare probabil încă din epoca bronzului, dar primele obiecte cizelate care pot fi amintite datează de la începutul epocii fierului (ex.: mînerul cu elemente zoomorfe al spadei de la Dobolii de Jos). C# a fost folosită şi
'	ClR LOM AN EŞTI
de artiştii traco-geti la finisarea, de ex., a spadei" emblemă de la Medgidia, a fruntariilor cu pro* tome zoomorfe din tezaurele de la Craiova, Agighiol, Băiceni şi a ritonului — poate produs grecesc — de la Poroina. în epoca dacică, unele bronzuri (ex.: Bendis de la Piatra Roşie, M.I.R.S.R.) erau cizelate, iar în epoca romană c. se generalizează, fiind folosită la finisarea garniturilor de costum şi de harnaşament precum şi a statuetelor turnate în bronz. Ea continuă să fie practicată şi de bronzierii din perioada de trecere la feudalism, multe piese de bronz (fibule, catarame) din această vreme prezentînd urme de c., la fel ca şi vasele de aur şi argint cu decor figurat, de tradiţie antică (Pietroasa, Apahida, Conteşti, Tăuteu). r.f.
Cîlnic (sat, com., jud. Alba); săp. K.Horedt —
—	1942—1943. Aşezare neolitică cu două nivelej un nivel Petreşti, cu locuinţe cu platformă, suprapus de o aşezare nefortificată, cu caracter pregnant agrar, de tip Coţofeni, de locuinţe de suprafaţă. Ceramică pictată, tricromă şi bicro-mă, cu motive geometrice (tabla de şah, şiruri de croşete duble, unghiulare) specifică culturii Petreşti; ceramică de tip Coţofeni: ceşti cu pîntece globular, gît cilindric cu buza oblică, toartă supraînălţată, cu decor radiar din înţepături succesive obţinute prin înfigerea succesivă a unui instrument cu vîrf prelung, ascuţit, în pasta moale, şanţurile rezultate fiind umplute cu pastă albă. Acest decor cu semnificaţie de simboj solar, cît şi aspectul general, deosebit de îngrijit, al ceramicii constituie cea mai înaltă manifestare artistică a culturii Coţofeni. M.Br.S.; M.Se. BIBL.: P.Roman, Coţofeni, pass.	I.r.
cîmpulung v. urbanism
cîmpurilor sde urne, cultura ^ v. Gîrla Mare-Cîrna, cultura ~
Cîrcea v. Gura Baciului
cîrcei, motiv decorativ de origine mediteraneană, reproducînd traseul unui c. vegetal, adică de forma unei volute larg desfăcute şi cu puţine spire. Cel mai vechi ex. de c. este poate motivul linear în formă de volută larg desfăcută (atrofiată) de pe faléra de aur de la Grăniceri (M.A.). Se reîntîlneşte apoi, într-o stilizare specifică, pe piesele de bronz celtice (ex.: Ciumeşti), dar nu ajunge la răspîndire generalizată decît în epoca dacică, cînd apare ca detaliu al motivului mai complex al vrejului sinusoid, atît pe vasele de argint (pe unele cantarosuri din tezaurul^ de la Sîncrăieni), cît şi pe ceramica pictată dacice. C. se mai întîlneşte pe pietrele funerare romane, unde face parte din chenarele decorate cu vrej sinusoid de viţă de vie sau de iederă. Este de asemenea frecvent pe cataramele ajurate de bronz din aceeaşi vreme. De la sfîrşitul perioadei romane şi pînă la începutul epocii feudale, c. devine extrem de rar, pentru a reveni din nou, ca detaliu al motivului mai complex al vrejului sinusoid de acant, pe ceramica smălţuită cu sgraffito din sec. 12-13.	r.f.
Cîrlomăneşti (sat, com. Verneşti, jud. Buzău); săp. M.Babeş, V.Drîmboceanu. M. Constantinescu —1970, 1972—1975. Pe Cetăţuie, aşezare forti-
ată dacică din sec. 2-1 î.e.n. Au fost iden-icate fundaţii de piatră ale unor construcţii de ri dimensiuni. Aşezarea suprapune vestigii
l	prima epocă a fierului şi din epoca bronzului, Itura Monteoru. M.Bu.
BL.: M.Babeş, Dacia, NS, XVII, Cronica săp.
r.f.
•na (n.v. al satului Dunăreni, com. Goicea i. Dolj); săp. VI. Dumitrescu— 1942, 1955— 1956. Pe malul bălţii Nasta, necropolă de dneraţie din epoca bronzului cu 115 morminte, tipul cîmp de urne, aparţinînd culturii Gîrla ire-C. Fiecare mormînt avea drept inventar urnă şi mai multe alte vase ceramice (una sau uă străchini, mai multe ceşti) şi piese de plas-:ă din teracotă. Ceramica, de forme foarte tnplexe, cu buza polilobată (urnele şi străchi-[e cu toarte inelare, ceştile cu una sau două arte supraînălţate, uneori de profil unghiular),
5	decor incizat, eventual nu cu un vîrf ascuţit, cu un instrument dinţat, adesea sugerînd im-esiunea unui şnur cu noduri şi uneori încrustat, eînd aspectul unei broderii. Motivele geo-etrice ca zigzaguri, festoane, spirale simple sau ai adesea duble, grupuri de spirale, avînd un racter de simbol solar, sînt deseori combinate elemente plastice (coaste, proeminenţe, creste) dispuse radiar în raport cu axul vasului. Plas-:a este reprezentată exclusiv de figurine femine de tipul cu rochia în formă de clopot, goale interior, cu decor asemănător cu acela al cera-icii, dar astfel dispus încît sugerează ele-ente anatomice (ochi, nas şi gură, mîini, părul iipletit), de costum şi podoabă (corsaj decoltat, indantive, brăţări, centură, aplice) sau chiar deliii ale acestora (drapaj, elemente de decor). S-a nis ipoteza că pe aceste figurine este atestată cea ai veche reprezentare a opregului, cunoscut
i	costumul popular actual din Banat, dar această ipoziţie rămîne o interpretare discutabilă a nor detalii prea stilizate pentru a fi concludente. i.I.R.S.R. O Cultura Gîrla Mare-C. v. Gîrla lare
IBL.: VI. Dumitrescu, Cîrna.	I.r.
lasic (-ă), termen desemnînd creaţia artistică in antichitate, în perioada de maximă înflorire culturii greceşti (480-C.330 î.e.n.). Din arta c. recească nu s-au descoperit decît foarte puţine x.: la Histria şi Callatis (M.I.R.S.R. şi M.A.C.)
l	anume mai ales vase ceramice pictate atice u figuri roşii, o hidrie de bronz, cu aplice cu ecor figurai, de la Callatis (M.I.R.S.R.), precum
i,	poate, două frize tot de la Histria, de la două lonumente mici, una cu lebede purtînd o taenia ;ec. 4-3 î.e.n., M.H. şi M.I.R.S.R.), alta cu ictorii pe care cu două roţi (sec. 5-4 î.e.n., M.H.), ■umoase variante provinciale ale unor motive urente în epocă. Prin extensie, termenul de c.
fost folosit pentru întreaga cultură greco-ro-îană, în opoziţie cu cele orientale sau medievale. >e asemenea, printr-o specializare a termenului,
. se foloseşte şi în sensul de etapă de apogeu, li valoare de model, a unei culturi date. Astfel, e pildă, se poate vorbi de perioada c. a epocii eolitice sau se poate considera drept c. faza A culturii Cucuteni.	r.f.
Ceaşcă cu capac din cultura Gîrla Mare-Cîrna
Figurină feminină din cultura Gîrla Mare-Cîrna
Cîrna.
Mormînt de incineraţie din necropola din epoca bronzului: o urnă, două străchini, capac, vase de ofrandă şi figurină
105
claustra (lat. claustra „spaţiu închis fortificaţie"), spaţiu închis al unei mănăstiri, anex bisericii, de obicei înconjurat de portice şi servind comunităţii monahale drept loc de plimbare, repaus şi meditaţie. In unele cazuri, c. era înconjurat de chilii. Cele mai vechi c. cunoscute sînt acelea ale bazilicii siriene de la Callatis care, atît prin dimensiuni cît şi prin poziţie, nu avea caracter de atriu şi cel alipit bazilicii din sec. 5-7 de la Histria.	r.f.
Cleodamos şi Atenaios v. fortificaţii; Gallienus
cline (cuv.gr.), patul pe care se stătea la ospeţe, în timp ce mîncărurile erau aşezate pe măsuţe mici cu trei picioare (trapézai). De obicei, c. avea patru picioare profilate mărunt sau în balustru, de multe ori terminate cu gheare de leu sau caprideu, o platformă acoperită de o saltea prezentînd unerori, pe cant, un decor — poate brodat —
—	floral, sau inspirat de modenatura clasică. Pe una din laturile înguste avea un spătar înalt, cu secţiune în S, în unele cazuri cu elemente decorative pe cant. Nu se păstrează nici un element de c., în schimb sînt cunoscute foarte numeroase imagini în scenele de banchet de pe stelele şi ediculele funerare. Aici apar nenumărate variante de profilé şi decoraţie, care par să se datoreasca nu numai varietăţii pieselor originare, ci şi fanteziei sculptorilor.
Clisură v. Porţile de Fier	r.f.
cloisonné (cuv. fr.), tehnică de orfevrărie constînd din fixarea pietrelor semipreţioase într-o împletitură de metal preţios, definind motive figuráié sau geometrice, obţinîndu-se astfel o suprafaţă netedă, policromă, strălucitoare. Cele mai vechi ex. de c. datează din prima parte a perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism şi reprezintă o tehnică specific pontică, vehiculată de arta somptuară a migratorilor germanici. Celebre printre acestea sînt cupele, fibulele şi un colier din tezaurul de la Pietroasa, aplicele şi capacul de pungă din tezaurul Apahida
II,	cataramele şi rozetele din tezaurele de la Apahida I şi Velţ, podoabele tezaurului de la Someşeni (M.I.R.S.R.). Exemplarele de factură bizantină, caracterizate de forma regulată a caboşoanelor sau inserţiilor, sînt mult mai rare; se poate aminti tezaurul de aur — două cruci, două inele şi o pereche de cercei — descoperit la Histria (M.I.R.S.R.). Mai tîrziu (sec. 7 şi următoarele), tehnica aceasta rămîne rar atestată (ex. pe unele vase din tezaurul de la Sînnicolau Mare).	r.f.
Cluj-Napoca (municipiu, jud. Cluj); n.a. Napoca; descop. înt.; săp. N.Vlassa— 1960; I. Mitro-fan — la diferite date. Pe terit. oraşului numeroase descop. arheologice din epoci diferite, de la cea neolitică (la Gura Baciului) pînă la cea feudală timpurie (mormintele maghiare din Piaţa Libertăţii). # In cartierul Someşeni-Băi a fost surprinsă o aşezare dacică, identificabilă poate cu antica Napoca (v. Someşeni). # Cele mai importante descop. (inscripţii, monumente sculpturale etc.) datează din epoca romană, cînd Napoca ocupa centrul actualului oraş. Aşezare
CNEMIDA
Napoca. Postis de poartă romană.
romană, important centru meşteşugăresc şi comercial din care au fost identificate vestigii fragmentare de edificii monumentale: temple, palate, locuinţe, dobîndeşte sub Hadrian rangul de municipiu şi devine capitală a Daciei Poro« lissensis, iar sub Marcus Aurelius sau Commodus devine colonia. Din această vreme datează poarta oraşului, zid de incintă în opus caementicium cu parament de opus quadratum şi prag de lespezi ecarisate din actuala str. Dr. Petru Groza, cîteva inscripţii şi unele resturi de arhitectură monumentală, între care un stîlp de poartă (postis) cu decor floral în relief, de marmură, probabil statuia (sau altorelieful?) fragmentară, de gresie, a unui Priap Pantheus, de stil privincial îngrijit, cu o draperie formînd fond, amplă şi elegant stilizată, în sfîrşit peretele de ediculă cu o pereche îmbrăcată în tunici — a bărbatului scurtă, iar a femeii, lungă — , aducînd libaţie. • Pe terit. C.-N. s-au descoperit şi urme ale populaţiei dacoromâne ramase aici după retragerea aureliană şi anume, în primul rînd, un cimitir cu înmormîn-tări în sarcofage confecţionate prin modificarea unor monumente funerare mai vechi — cipi, stele, edicule. Pe unul dintre acestea a fost gravată secundar o formulă epigrafică abreviată, controversat interpretată: sit tibi terra levis „să-ţi fie ţărîna uşoară** (C. Daicoviciu) sau monograma cristică (V. Pârvan). • în Piaţa Libertăţii, necropolă de înhumaţie maghiară, datînd din sec. 11, şi avînd în inventarele funerare aplici de centură tipice în formă de scut. • Pe terasa rîului Nădaş, în cartierul Cordoş, urme de cultură materială datînd din paleolitic pînă în sec. 6^ Din ultima fază de folosire a staţiunii, necropolă de înhumaţie din sec. 5-6 e.n., de unde provine o fibulă de argint aurit, digitată, de o lungime considerabilă (14,4 cm). M.I.Tr.C.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p. 222-229; I.Mitrofan, AMN, III; .XIII; C.Pop, AMN, IV.	h.d.
cnemidă (gr. knemis „gambă“), piesă de armură, destinată să apere gamba şi afectînd forma unei jumătăţi de carîmb de cizmă care mulează partea frontală a gambei. De obicei, c. sînt din metal (bronz şi mai rar argint) şi decorate în relief. Pe terit. României sînt cunoscute c. de paradă din argint din tezaurul funerar de la Agighiol. Acestea reproduc tipul de c. grecească şi sînt decorate în relief prin ciocănire cu motive figurative, între care se disting acelea ale măştii —
X>ADA MALULUI
Zoada Malului. Fibulă dacică de	Cobor. Spadă
irgint cu scut triunghiular, cu efigie	de bronz cu
prosopomorfă	cupă
—poate Dionysos şi Ariadna — pe genunchi, precum şi cele ale cavalerului plecat la vînătoare fi aducînd libaţie.	r.f.
3oadaMalului (sat, com. Măgurele, jud. Prahova); iescop. înt. — 1932. Tezaur dacic compus din Dodoabe de argint: două fibule cu scut triunghiular, decorat în relief au repoussé cu o efigie ichematizată, probabil feminină; o brăţară ipiralată fragmentară, terminată cu cîte o verigă a ambele capete; un tub cilindric şi un pan-lantiv format dintr-o tetradrahmă de la Filip II. Tezaurul datează din sec. 1 î.e.n. M.I.R.S.R. BIBL.: D. Popescu, Inventaria archaeologica, 5,
*	20 a.	h.d.
îobor (sat, com. Ticuşu, jud. Braşov); descop. nt. — 1858. Spadă de bronz cu lama în formă Ie flamă şi cu garda cu mîner profilat cu decor •ogat de motive spiralice, cercuri, arcaturi, erminată cu o cupă decorată cu rozetă sinusoidă. )atată în prima epocă a fierului. M.I.R.S.R. *IBL.: Trésorsy nr. 137.	r.f.
oif, element de armură, destinat să apere apul; cască. Compus din calotă, apărătoare de eafă şi de obraji (paragnatide) şi, uneori, şi
Coi! de bronz (Ocna Mureş)
106
dintr-o vizieră. Cel mai vechi c. cunoscut pe terit. României datează din prima epocă a fierului. Este vorba de o simplă calotă de bronz, terminată cu un spin cu buton, provenind de la Guşterita (M.Br.S.). Cinci c. de metal preţios, de tip traco-getic, datează de la sfîrşitul primei epoci a fierului (sec. 6-5 î.e.n.): cele de la Poiana Coţofeneşti şi Băiceni, de aur şi cele de la Agighiol, Peretu (M.I.R.S.R.) şi Porţile de Fier (Metropolitan Museum, New York), de argint. Toate au calota conică, falsa vizieră şi apărătoarele de ceafă şi obraji decorate cu motive zoomorfe (harpii, şerpi în entrelac, grifoni adosaţi la pomul vieţii, vulturul cu peştele în gheare) sau figurativ-antro-pomorfe (cavalerul la vînătoare, aducînd libaţie, sacrificînd berbecul) în relief, au repoussé. Motivele , se pare specific locale, tracice, sînt realizate într-un stil cu influenţe iraniene. Din perioada La Téne sínt cunoscute trei c. celtice. Unul, de la Ciumeşti, are calota de fier cu apărătoare simple de ceafă şi obraji, iar în creştetul calotei o pasăre de pradă — corb (?) cu aripile deschise — din bronz; c. de la Haţeg (aflat la Viena) aparţine aceluiaşi tip, dar calota nu comportă un decor deosebit; cel de la Silivaş are forma unei calote simple cu spin în vîrf şi apărătoare de ceafă orizontală, decorată în nielloy cu motive vegetale, stilizate geometric. Relativ contemporane cu acestea, unele c. greceşti de bronz întregi sau fragmentare pot fi amintite, dintre care cel mai bine cunoscute sînt c. de tip calcidian de la Tinosu, cele de la Zimnicea, Popeşti (M.I.R.S.R.), cele corintiene de la Găvani (M.B.), Gostavăţ. De la începutul epocii romane (sec. 1 e.n.) datează cele două c. de paradă, de cavalerist, cu decor bogat în relief, de la Ostrov. Amîndouă de bronz, cu decor figurat în relief, turnat şi cizelat, în stilul iluzionist caracteristic roman, sînt de tipuri diferite, unul cu vizieră completă separată, celălalt cu apărătoare de obraji articulate. Intre motivele figurative care le decorează, apar Dio-scurii, şarpele şi mistreţul. De la un c. de acelaşi tip provine şi masca de bronz de la Hîrşova, care reproduce, idealizate, trăsăturile figurii purtătorului (M.I.R.S.R.) precum şi masca feminină de la Comani. Un c. de fier, de tipul celor purtate de soldaţii din legiuni, provine de la Ocna Mureş (M.I.R.S.R.). Nu se cunosc alte c. din vremuri mai tîrzii de pe terit. României, pînă în epoca feudală.	r.f.
Cojocna (sat, com., jud. Cluj), descop. înt. — f.d.
#	Tezaur dacic de argint din sec. 1 î.e.n. Cuprinde: un lanţ ornamental format din zale fine şi terminat într-un pandantiv cu trei cuie, o brăţară spiralată terminată cu capete de şarpe precedate de palmete şi trei fibule cu noduli pe arc. # Ocne de sare romane. M.I.Tr.C.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p. 230; D.Popescu, BMI» XI, 4 şi XLI.l.	h.d.
Coldău (sat, oraş Beclean, jud. Bistriţa-Năsăud); săp. N. Vlassa — 1967. Pe Varbă, cetăţuie din epoca bronzului, cultura Wietenberg, întărită natural pe trei laturi de pante abrupte, iar pe a patra artificial, de un şanţ dublat în parte de un zid de lemn în chesoane încheiate, cu umplutură
107
de pămînt calcinată în urma incendierii fortificaţiei, în parte de un terasament de pămînt — de tip agger. Zidul de lemn era dublat în interior de un pavaj de bolovani de rîu. Intre zidul de lemn şi terasamentul de pămînt, relativ în mijlocul laturii de N, poarta. în interior strat subţire de cultură cu fragmente ceramice de tip Wietenberg.
BIBL.: N. Vlassa, AMN, X.	r.f.
colier, podoabă care se poartă în jurul gîtului, constituită din mai multe elemente identice sau analoage, reunite printr-un fir sau prin agăţarea unul de altul. Cele mai vechi c. cunoscute datează din neolitic şi constau din rondele de cochilii ale unor scoici mediteraneene, înşirate pe un fir. Exemplare tipice s-au descoperit la Ariuşd, în aşezare (M.S.G.) şi la Decea Mureşului, în cimitir (M.I.R.S.R.). Din epoca bronzului şi de la începutul primei epoci a fierului sînt cunoscute c. de aur cum sînt acelea din paiete inelare de la Turnu Măgurele şi cele din mărgele sferice din tablă de aur de la Boarta (M.I.R.S.R.). Grecii, în epoca elenistică mai cu seamă, folosesc c. constituite fie din lanţuri de aur fin împletite, încheiate cu închizători constituite din două capete de leu în relief, prelucrate în aur prin ciocănire au repoussé, fie din pietre semipreţioase gravate, purtînd un cîrlig şi o cheutoare, fie din mărgele de metal reproducînd miniaturizat forma unor amfore, a unor cochilii etc. Astfel de piese au fost descoperite în mormintele de la Tomis şi Callatis (M.A.C.). Din necropola sarmatică timpurie (sec. 1. î.e.n.) de la Chişcani provin c. de mărgele plate, faţetate, din mărgean sau de sticlă, acestea afectînd forma unor amfore miniaturizate (M.B.). în aceeaşi perioadă, dacii cunosc c. din mărgele de sticlă sau de pastă vitrificată, policrome, evident importate din S, descoperite în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sau în centrele de la Cetăţeni, Popeşti, Poiana (M.I.R.S.R.; M.I.Tr.C.). Tot c. trebuie să fi fost şi unele lanţuri ornamentale de argint, cu aspect de împletitură terminate cu pandantive — saltaleone —, cum sînt cel terminat cu trei cuie din tezaurul de la Co-
Colier dacic din pastă de sticlă (Cetăţeni)
COLŢEŞTI
%
jocna (M.I.Tr.C.), cel terminat cu o placă .triunghiulară cu decor punctat de la Bistriţa (M. I.Tr.C.) sau cel de la Rociu (M.J.A.P.). Din sec. 3 se răspîndesc c. din mărgele de chihlimbar, sticlă sau mărgean, faţetate, octaedrice, de tip sarmatic, aşa cum sînt cele descoperite în necropolele de la Mogoşani, Tîrgşor (M.I.P. şi M.I.R.S.R.) şi Span-ţov (M.I.R.S.R.). Dina doua perioadă de trecere de la sclavagism la feudalism nu ne sînt cunoscute c., dar nu lipsesc mărgelele de sticlă transparentă sau colorată şi nici cele de pastă vitrificată, policromă. Ne sînt cunoscute şi c. din lanţ de aur cu pandantive figuráié (Şimleu Silvaniei, Someşeni), sau, mai tîrziu, lanţuri -c. de aur, pandantivele fiind cruci-engolpion (Garvăn, M.I.R.S.R.). r ^
coloană (lat. columna ,,stîlp“), stîlp de secţiune circulară, susţinînd un antablament. C. se întîlnesc pe terit. României încă din neolitic (cea de lemn îmbrăcată în tencuială de lut pictată, de la Căscioarele, Institutul de Arheologie, Bucureşti). în epoca bronzului au fost identificate c. de lemn închizînd pronaosul megaronului de la Sălacea. Sînt cunoscuţi asemenea stîlpi de lemn, îmbrăcaţi în tencuială de lut pictată la cele două sanctuare circulare dacice de la Sarmizegetusa Regia. Stîlpi circulari de lemn se întîlnesc şi la sanctuarul circular dacic de lemn de la Pecica. Tot la Sarmizegetusa Regia, la sanctuarul mare nou patrulater, se întîlnesc nişte tamburi cilindrici colosali de andezit, ca elemente constitutive ale acestuia. In perioada stăpînirii romane şi în cetăţile greceşti de pe ţărmul de V al Mării Negre, c. din piatră şi în forme specifice sînt folosite după regulile de compoziţie ale ordinelor antice. Cele mai vechi apar, formate din mai mulţi tamburi canelaţi, încă din perioada greacă, la Histria. Fără îndoială însă că şi la templul arhaic atribuit lui Zeus Polieus existau c. Folosirea c. s-a generalizat pe întregul terit. al celor două provincii Dacia şi Moesia Inferior, sub forma lor romană (monolite şi cu fusul neted), aşa cum se întîlnesc în principia castrului Drobeta, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau la Tomis. De la Tomis provin şi trei c. de un tip special (M.I.R.S.R.), decorate cu reliefuri, două cu Dioscuri şi una cu Hercule, asemănătoare cu cele de la porticele străzilor din oraşele microasiatice. Folosirea ordinelor antice încetează către sfîrşitul sec. 3 e.n., cînd se răspîndesc ordinele tîrzii.
C.	aparţinînd acestor ordine şi care sînt de multe ori mai vechi, recuperate şi reutilizate, nu depăşesc sfîrşitul sec. 6. Cele mai caracteristice ex. cunoscute sînt c. cu o cruce în relief pe fus, de la Tomis (M.A.C.), Ele sînt în general monolite. Din perioada începuturilor feudalismului nu ne sînt cunoscute pînă acum c. care să provină din săp. arheologice.	r.f.
Colţeşti (sat, com. Rime tea, jud. Alba); descop. înt. — f.d. Două coloane dacice de argint (torques), unul simplu, cu capete în ochiuri, celălalt din patru fire răsucite, două netede şi două perlate, cu capetele terminate în două protome zoomorfe, întoarse, poate de păsări. Muzeul Nafional, Budapesta.
BIBL.: D.Popescu, BMI, XLI, 1.	r.f.
Colţeşti. Torques dacic de argint cu protome zoomorfe
. Comani. Masca de bronz de la un coif de cavalerist
Comani (sat Reşca, com. Dobrosloveni, jud. Olt); descop. înt. — 1863. In albia Oltului, în imediata apropiere a mănăstirii C.? s-a descoperit o mască de coif de paradă de cavalerist roman, din bronz. Masca, cu trăsături armonioase, oval rotunjită, se termină la partea superioară cu indicaţia părului prins într-o reţea decorată cu o semilună (înfăţişa deci o amazoană sau pe zeiţa Diana). Kunsthistorisches Museum, Viena. BIBL.: K.Gschwantler, V. Oberleitner, Göter, Heroeti, Menschen. Antikes Leben im Spiegel der Kunst, Viena, 1974, nr. 166.; Florescu, Miclea, Tezaure, nr. 50.	^
complex, grup de descop. care se încadrează într-o arie culturală relativ unitară, dar care se diferenţiază în cadrul acesteia prin cîteva trăsături specifice. Un c. defineşte o subîmpărţire a unei arii culturale. Ex.: c. Ferigile constituie un grup definit de descop. încadrîndu-se în etapa de sfîrşit a culturii primei epoci a fierului.
r.f.
compluvium v. atriu
compozit, termen desemnînd ordinul pentru care este caracteristic capitelul constituit din „coşul44 de acant corintic din care ies volute ionice. Foarte frecvent în epoca romană. Căpiţele c. ne sînt cunoscute de la Apulum (M.A.I.) şi Tomis (M.A.C.).
r.f.
comuna primitivă, termen folosit atît pentru desemnarea primei formaţii social-economice, cît şi pentru perioada în decursul căreia această formaţie s-a dezvoltat (c. 1000000—80 î.e.n.). Pentru c.p. este caracteristică o artă lipsită cţe un sistem de forme monumentale realizate în materiale perene. Deşi cunoaşte premisele arhitecturii monumentale (tipuri arhitecturale, proporţii, decor plastic sau pictat), precum şi începuturile plasticii mari, dar sub formă de manifestări izolate, arta c.p. este dominată de forme ale artelor aplicate, de o varietate folclorică şi în general cu semnificaţie simbolică. Arta c.p. nu se confundă cu arta primitivă, termen desemnînd arta popoarelor „primitive4* contemporane, întrucît nu reprezintă aceeaşi etapă cronologică de dezvoltare.	l.r.
Constantia v. Constanta
Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus) (288—337), împărat roman (306—337). In vremea şi din iniţiativa lui se restaurează, re-construindu-se, fortificaţiile castrelor, limesul dunărean din Dobrogea, fortificaţiile unor oraşe, ca de ex. Tropaeum Traiani, precum şi capetele de pod de pe malul stîng al Dunării, din Dacia, de la Dierna, Sucidava, Turris şi Bărboşi; se construieşte noul pod de peste Dunăre la Sucidava şi se restaurează o porţiune din drumul roman
Capitel compozit (Tomis)
Constantin cel Mare Fragmentul de pateră de la Histria
din interiorul provinciei Dacia. O tnugine a împăratului, însoţit de cei doi fit* ni s-a păstrat pe o pateră de terra estampata de la Histria (M.I.R.S.R.). Trăsăturile figurii sînt cu totul conventionale, dar îmbrăcămintea {pallium, tunică) şi atributele (glob şi sceptru) sînt specifice unei reprezentări imperiale.
r.f.
Constanţa (municipiu, jud. Constanta); n.a. Tomist Constantia; descop. înt. publicate de Gr. Tocilescu, D.M. Teodorescu, Gh. Mateescu, P. Nicorescu, V. Pârvan; săp. colectiv M.A.C. condus de V. Canarache, A. Rădulescu — 1957, pînă în prezent. Pe locul actualului oraş, pe peninsulă şi în zona Pietii Ovidiu, s-au descop. resturile oraşului greco-roman Tomis, întemeiat de colonişti milesieni şi care, din sec. 5 e.n., a luat numele de Constantia, adoptat şi de turcii otomani în vremea stăpînirii lor asupra Dobrogei sub forma de Küstenge. Cea mai veche atestare a oraşului grecesc Tomis, ca atare, datează din sec. 3 î.e.n., cînd a format obiectul unui conflict cu privire la stăpînirea localităţii, între Byzan-tion — pe de o parte şi Callatis aliată cu Histria — pe de alta. # Cele mai vechi urme de vieţuire de perterit. C. (între Cazinou şi Piaţa Ovidiu) datează din epoca grecească arhaică (sec. 6 Le.n.). # In partea de sus a oraşului actual, săp. au descoperit cimitire eleni s t i c e, de incinerafie şi înhumaţie, cu inventar adesea bogat, comportînd ceramica tipică, dar de mică valoare artistică, opaiţe, vase de sticlă, podoabe de metal sau de os, bijuterii, ustensile de toaletă, o trusă chirurgicală decorată în niello, resturi de recipiente sau sicrie din lemn.^Din epoca romană (sec. 2—3 e.n.), fără să poată fi identificate edificii sau fortificaţii, provin foarte multe piese: de ex., din vremea Severilor, coloane cu efigii (Dioscurii şi Hercule) pe console, făcînd parte dintr-un portic; de asemenea fragmente dintr-o arhitravă corintiană de mari dimensiuni, monumente sculpturale (statui şi reliefuri de divinităţi), între care iese în evidenţă aşa-numi tul, „tezaur de scuip tur i“, găsit pe terenul fostei gări, cuprinzînd statui şi reliefuri de cult cu imaginile mai multor divinităţi : Fortuna cu Pontus, Asclepios, şarpele Glicon, Isis, Dubla Nemesis, Tripla Hecate, un
Planul edificiului cu mozaic
Planul bazilicii mari
Dioscur, Mithra, Cavalerul trac, Dionysos, Mercur, Luna, Iunona şi Nimfele sub ipostaza celor trei gratii, datînd toate din perioada sfîrşitului sec. 2 şi începutul sec. 3 e.n. In afara acestui grup mai pot fi menţionate: o altă statuie a Fortunei, şi o altă statuie fragmentară a Nemesei, o statuie a zeului Pan, un cap al lui Apolo, altul al Afroditei, precum şi un tors al lui Apolo Cytharoedus, o friză cu amazonomahia şi reliefuri de cult variate. In ceea ce priveşte statuara laică, pot fi amintite statuia unei adolescente, cea de tipul „poetuluiw, denumită Cetăţeanul din Tomis, precum şi mai multe fragmente de statui funerare; în sfîrşit, un bust încadrat în pseudoacrotera cu nişă cochili-formă a sarcofagului aparţinînd, după inscripţie, lui Alexandros al lui Zmaragdos. Tot din epoca romană provin mai multe stele funerare de tip pontic sau reproducînd tipuri greceşti (între care cea a armatorului Rufeinos, cu imaginea unei corăbii, constituie o raritate), precum şi un important număr de statuete de bronz (de remarcat o Venera Pudica), ca şi de teracotă şi ceramică, produse în atelierele din zona de margjne a oraşului roman şi, în sfîrşit, un mare număr de piese diferite de metal, os, teracotă, monede şi mai ales ceramică întreagă sau fragmentară (se evidenţiază cîteva vase prosopomorfe şi o oenochoe în terra sigillata cu subiect erotic), găsite atît în oficine şi locuinţe, cît mai ales în morminte. Din acestea din urmă provin şi bijuterii, cum este perechea de cercei de aur cu hexagramă ajurată, o casetă de bijuterii din lemn cu incrustaţii de os ş.a. Tot din epoca romană sînt cunoscute mai multe morminte şi sarcofage, între care: un mormînt cu cameră din
Edificiul cu mozaio
Ruinele unul cartier de locuinţe din Tomis în care se disting, suprapuse, vestigii din epottle greacă arhaică, greacă clasică* elenistică, romană ţ| romană tîrzle
cu Pontus
Nemesis
Sfatule de fată
„Cetăţeanul" dîn Tomis
IU
lespezi de piatră, cu picturi decorativ-simbolice interioare (ramuri verzi dispuse după o schemă geometrică); sarcofagul cu simboluri al unui agoranom — magistrat însărcinat cu poliţia pieţii •—, două fragmente dintr-un sarcofag cu personaje în nişe, de tip microasiatic. Trebuie menţionată şi poarta de mormînt din piatră, cu reprezentări figurate, simbolice, realizate într-un relief stîn-gaci, în case toane. Din perioada romană t î r z i e (sfîrşitul sec. 3 — începutul sec. 7) ne este cunoscut zidul de incintă de traseu poligonal-trapezoidal şi cu turnuri patrulatere, de tip pontic, asemănător cu cele de la Histria, Callatis şi Argamum. Se cunosc bine două dintre porţi (una în faţa restaurantului „Modern", a doua peste drum de hotelul Continental), precum şi un turn de colţ, aflat în apropierea celei de a doua porţi, pe care o inscripţie ni-1 arată ca fiind construit de detaşamentul breslei măcelarilor. Din ansamblul incintei făcea parte şi p o r -tul, cu mai multe complexe arhitecturale, în primul rînd un emporiu cu două nivele, avînd la cel inferior depozite boltite, iar la cel superior, o mare sală acoperită, probabil, cu o imensă boltă sprijinită pe stîlpi. El prezenta o ordonanfă de arcade deschise către mare şi un splendid pavaj de mozaic policrom, de tipul covor oriental, renumit pentru dimensiunile sale importante şi pentru frumuseţea motivelor şi execuţiei. Ocupînd marea sală de la etaj, covorul de mozaic avea dimensiuni importante (100x 20 m), acoperind o suprafaţă de 2 000 mp din care s-a păstrat pînă astăzi doar o porţiune relativ centrală, măsurînd circa 100 mp. Consta dintr-o zonă centrală înconjurată ce un chenar lat, constituit din trei registre: un vrej de vită, o zonă de cercuri întretăiate, delimitînd pătrate convexe, o tresă încadrată de unde etrusce; pe latura de S apare chiar un al patrulea registru, cu motivul diagonalelor. Zona centrală era împărţită în cîmpuri pătrate şi dreptunghiulare, alternînd între ele. Dintre acestea ni se păstrează fragmente dintr-un cîmp dreptunghiular cu motivul „podelei nemăturate4*, geometric stilizat, unul pătrat cu motive geometrice şi figuráié (cantarosuri, pelta, securi duble), alt cîmp dreptunghiular cu pătrate delimitate de torsadă, în sfîrşit alt cîmp pătrat cu o rozetă înscrisă. Toate aceste motive sînt realizate din ţesere de piatră pătrate, de 1—1,5 cm latura, roşii, negre, ocre, albastre, verzi, galbene. Ceea ce este remarcabil în realizarea mozaicului, în afară de nivelul artistic, este faptul că se pot face unele observaţii cu privire la tehnica în care a fost executat. Astfel, relativ la mijlocul suprafeţei, se distinge o zonă în care se întîlnesc două maniere de desen, care se întrepătrund. Este zona de întîlnire a celor două echipe care au lucrat la realizarea mozaicului. Acestea au avut la bază acelaşi „carton44 dar nu au folosit aceeaşi tehnică şi au acuzat diferenţa chiar în duetul desenului: mai nervos şi mai agitat — spre stînga; cu contururi mai pline şi cu forme mai armonios construite spre dreapta. In unul din depozitele boltite s-ati găsit mai multe amfore conţinînd aromate şi obiecte de fier — cuie, scoabe — precum şi un număr de ancore tot de fier. In fata emporiului, în ruinele altui edificiu por-
CONSTANŢA
Relief funerar cu reprezentarea Cavalerilor danublen}
Stelă funerară paleocreştină
CONSTANTA
tuar, cu caracter de antrepozit, s-a descoperit un depozit de amfore caracteristice pentru sec. 5 —
6	e.n. Către S de emporiu, tot mărginind faleza, resturile unor terme monumentale, care se pare că avuseseră decor de mozaic pe pereţi. Către sfîrşitul epocii romane tîrzii, aceste edifici ii au fost transformate în prăvălii şi ateliere, suferind împărţiri şi adaosuri, cu ajutorul unor ziduri de factură mai proastă, de obicei din piatră cu pămînt. Tot din ansamblul portului făcea parte şi o b a z i 1 i c ă, ale cărei ruine (resturi de absidă şi navă) au fost surprinse în fata intrării nr. 1 în portul C. De asemenea, în coltul de V al zidului de incintă, pe vechea plajă, s-a descoperit un atelier de pietrărie, legat probabil de un punct de debarcare a blocurilor de marmură aduse cu corăbiile din Mediterana, iar pe malul Mării, în peninsulă, se cunosc vestigiile unui atelier de bronzier, iar către centrul peninsulei, în apropierea catedralei, ale unuia de sticlar. Din sec. 4—5 e.n., în interiorul cetăţii au fost identificate mai multe bazilici. De la V la E, pot fi amintite bazilica mare cu criptă boltită, care avea pavaj din mozaic cu cărămizi, trei nave despărţite prin şiruri de coloane şi poate galerii pe colaterale, precum şi obişnuitul exonartex tripartit; cripta, împărţită de asemenea în trei nave, era acoperită cu bolti în cruce pe dublouri; bazilica mică, cu o singură navă şi absidă; sub clădirea Liceului nn. 2, bazilicacucriptă dreptunghiulară, absi-dată, pictată cu motive arhitecturale imitînd în trompe Voeil boşajul unui parament de piatră şi un an táblámén t care-1 suprapunea. Pe lîngă latura de N a zidului de incintă s-au identificat mai multe cup toare ceramice sau de cărămidă. In sfîrşit, fn mai multe zone precum şi pe faleză, s-au găsit gurile colectoare şi deversoare ale unui sistem de canale scobite în stîncă, datînd după toate aparentele tot din această vreme. Se păstrează cîteva fragmente de arhitectură (coloane geminate, căpiţele palmiforme, căpiţele compozite, căpiţele ionice atrofiate cu abacă trapezoi-dală, multe dintre ele marcate cu simbolul creştin al crucii, tipic pentru sec. 5—6 e.n.) cît şi un mozaic pavimentar provenind din piaţa Ovidiu cu motive simple, geometrice. Tot din perioada romană tîrzie (sec. 5—6), datează o serie de inscripţii creştine, atît greceşti cît şi latine, discul de aur al episcopului Paternus şi o serie de fragmente de terra estampata cu simboluri creştine, opaiţe, amfore ş.a. provenind din săp. de la emporiu. Din vremea medievală, (sec. 7—14), cînd C. a continuat să fie o cetate bizantină sau genoveză, după cum o atestă por-tulanele, se cunosc puţine urme. Un fapt deosebit de important este acela că latura de S a zidului de incintă roman este suprapusă de o reconstrucţie medievală cu tehnica specifică a lanţurilor din grătar de bîrne, îngropate în emplecton, ceea ce . atestă continuitatea funcţiei fortificaţiilor oraşului. Materiale arheologice certe din această vreme însă nu se cunosc, cu excepţia poate a unor fragmente arhitecturale de marmură, prezentînd decorul specific pentru sec. 10—11 al încrustării în marmură. M.A.C.; M.I.R.S.R.; Muzeul Naţional, Sofia; Muzeul Ermitaj, Leningrad.
112
BIBL.: V. Canarache, Tomis, Buc., 1961; I. Stoian, Tomitana, Buc., 1962; Muzeul de Arheo-logie, Constanţa (catalog.) A. Rădulescu, Monumente romano-bizatine din sectorul de vest al cetăţii Tomis; A. Rădulescu, C. Scorpen, Pontica
VIII.	r.f.
Conteşti (sat, com. Valea Seacă, jud. Iaşi); denumit eronat în literatura de specialitate Con-ceşti; descop. înt. — 1812. Mormînt tumular bogat (sec. 5 e.n.). Din inventar s-au recuperat: un torques din trei fire de sîrmă de aur (două netede şi unul canelat), terminat cu o închizătoare cu belciug şi cîrlig; o brăţară de aur din sîrmă răsucită, circulară, deschisă, terminată în capete de şarpe cu ochi de grenate şi caboşoane de grenate pe cap; mai multe frunze dintr-o coroană funerară, din foi de aur; coif conic cu obrăzare, cu nervuri în cruce, din plăci de fier argintate, cu nituri de argint; mai multe plăci fragmentare de aur cu motivul solzilor ştanţat, poate dintr-o armură sau dintr-un pectoral; două limbi de cu-rea din aur, în cloisonné, cu grenate; o aplică în formă de animal fantastic, pasăre-peşte, cu solzii redaţi în tehnica cloisonné, cu grenate; o bandă de aur, probabil de la o diademă, cu borduri de periuţe şi cu motivul arborelui vieţii au repoussé; o amforă de argint cu toarte zoomorfe în formă de centaur, cu decor figurat pe pîntece, organizat în trei registre: pe umăr o scenă de vînătoare, pe pîntece o amazonomahie, pe fund un cortegiu marin (nereide şi monştri marini); o^ situlă de argint, tronconică, cu o friză figurală cu scene mitologice — zei olimpieni, episoade ale miturilor acestora —, între două frize cu vrej sinusoid; un platou circular de argint, cu bordura decorată în niellOy cu scene de vînătoare şi medalioane, avînd în centru un medalion decorat în niello şi filigran cu motive geometrice; resturi de la garniturile de argint ale unui scaun pliant. între piesele dispărute este posibil să fi fost şi un riton. Inventarul acesta a fost atribuit unui şef hunic şi aparţine, probabil, unui atelier pontic, prezentînd aceeaşi îmbinare de stil zoomorf policrom, specific popoarelor germanice şi de stil figurai,
Conteşti. Amfora de argint
lia
iluzioni&t/ d$ ţptf Leningrad.
Bl BL.: R. TheorfoMBCU* Um
im.
Copăceni (sait, co#ţ> Racoviţa*
Praetorium; săp* Or* ŢoqÎI%
1894. ţ Pe maluj Oltului* ca*fc^ jcoma , . limesul alutan, ridicat de. un Nurtijenis Burgariorum et Veredariorum, unitai&specială ou atribuţii în organizarea serviciului de poştă miliara, în vremea împăratului Hadrian* $ refăcut îo două rînduri: 138—140 şi în a doua jumătate a sec. 3. Parfial distrus, are traseu aproape pătrat, cu cel puţin două porţi flancate de turnuri interioare la capetele axei lungi, cu turnuri de colţ trapezoidale interioare, tipice pentru tipul clasic, varianta ha-drianee. La curtine sînt adosaţi pinteni de zidărie interiori, care suportau drumul de strajă. Ordonanţa stradală era comandată de axa longitudinală, construcţiile interioare, de zid, fiind orientate paralel cu aceasta. • In jurul castrului, aşezare civilă romană, necercetată. Descop. mărunte: ceramică, bronzuri, opaiţe şi inscripţii, printre care aceea care atestă construirea fortificaţiei. M.I.R.S.R.; M.V.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 271—272; idem, OR*, p. 274—278; C. Vlădescu şi Gh. Poenaru-Bordea, BMI, XLI, 3.	r.f.
corintic (corintian), denumire folosită pentru desemnarea unor forme artistice greceşti originare, ca tip, din Corint. O Ordin c.t frecvent mai ales în perioada romană (c. roman), este caracterizat de aceleaşi componente ca şi ordinul ionic roman, cu unele diferenţe, dintre care cea mai importantă priveşte capitelul. Acesta, stilizare a unui coş din care ies vrejuri de acant, ale cărui frunze proeminente se involutează la colţuri în capetele axelor diagonale, suportă o abacă îngustă, de traseu patrulater cu laturi concave, yneori, arhitrava face corp comun cu friza şi este decorată cu un vrej sinusoid în desfăşurare continuă (Tomis, epoca Severilor, M.A.C.). Căpiţele c. sînt cunoscute din foarte multe staţiuni romane: Tomis, Histria, Callatis, C^pidava, Noviodunum, Ulpia Traiana Sarpiîzegetusâ, Drobeta ş.a. De la Ulpia Traiana (M.D.) trebuie amintite mai ales capitele-le coloanelor geminate de la zidul caie separa atri-ul de oecus la Palatul Augustalilor, iar de la Tomis (M.A.C.) un fr^ginent de arhitrayă c. ae la un edificiu qrcular (?). O Ceramic# c., grup stilistic, arhaic grecesc, în pictura ceramică policromă, folosind cu predilecţie teme zoomorfe, ca şi scene pastorale. S>e cunosc frumoase exemplare — întregi sau fragmentare —. de aribale c» din morminte de la Hisţţi? (M.I.R.Ş.R.). Ó Cască c., tip de coif caracterizat de modelai^ articulat al calotei şi de vlzipr? şi pafa^tidele importante (un exemplar de la Găyani, diij/^B., proyine dintr-un mormînt traco-getic).	r.f.
Corlate (sat, com. Izvoare, jud. Dolj); descop. înt.— 1931; săp. C. Nicolaescu-P&opşor 1931. Necropolă de incineraţi?, cu piese de invpntşr de tip celtic, între care un frumos iaqţ-cţngăttţşre de argint. M.Q.C.
BIBL.: C, NicoUescM-Plopşor, Dacia, XJ—3^11.
■■■■■■■■ ' ' i.f.
Fragment de cornişă cu ove şi frunze de acăât
(Tomis)	(	,	;
.
Corlăteni (sat, com., jud. Botoşani); 3*p> L Mftţ, tor, A.D. Alexandrescu, E. Comşaj, Ev
VI.	Zirra— 1950—1951. •. Pe terasa; iijW, pe, locul „La ţarină14, aşezare neolitică culturii Cucuteni AB, cu locuinţe patrulatere cu platformă. Nu se cunosc elemente de forttfifciiţ$0P Ceramică şi plastică tipice pentru cultura :*Güfcö-i teni AB: vase binoclu, formă specifică pentrti zonk1 de NE a Moldovei. # Peste aşşzarea nédltÖcil-depuneri din prima epocă a fierului, suprapUw de o aşezare din perioada de trecere de la sclava** gism la feudalism, cultura carpică, din'către identificat o locuinţă patrulateră cu pertţi»d£‘liftj pe schelet de lemn, cu/o vatră importantă fwkfc* pezi de piatra, cu inventar de ceramică spé&flöi’ (modelată pe roată, cenuşie, decorată pnri'His-truire, incizie şi faţetare), precum şi dé ctöiéfcte» de metal (fibule de bronz cu piciorul* ftefcMfcMpÜi dedesubt, o cheie şi un cuţit de fier etc.). M.I.ML; M.I.R4R.
BIBL.: I. Nestor, A.D. Alexandrescu^
Eug. Zaharia, Vi. Zirra, SCIV* II, I;
cornişă, element constructiv corespi dirile monumentale	piatră, st
caracterizai^ prinţr-Q succesiune de pţ sînd pişwp^yîii consol*. Cete mai vpr re de %	pw	fdjHcft	fe	m
cetăţile' ţwasţi oţ pe litoralul de Negre. €. oţyine	folosită în 1
din Dacia ţţOotofqtfeţ perioada si mane, dar se^tae^'inei cuseaţpă _ nind de la monumente mici, de cele mai multe ori cu caractţţ fui^rar (M.I.R.S.R., M.A.N.* M.A.C.,
cóáoftfcA'
M.I.Tr.C., .'M.Á.Í., M.O.). Ó c deosebită ca profil este ac$ea de laMorumientultriuirtfal de la Adamclisí^cafe áré la bază element caracteristic uri töt torsát. Este d^râi&eitncai^a;^	-
tâ o c. interioară de stuc*	duraţi vă, de la
Apulum (M.A.Í.).	r-f-
coroană (lat. corona), motiv iconografic roman, derivat din reprezentarea plastica a c. făcute din foi de stejar, laur sat* alte plante decorative, purtate în ocazii solemhe de învingători la jocuri şi concursuri, luptătorii triumfători, sau care constituiau un atribut al morţilor eroizaţi (c. deshidratate au fost găsite în celebrul sarcofag de la Callatis, M.A.C.). C. ca emblemă, decoraţie militară, apare pe arme (scuturi, signa sau pe reprezentările plastice ale acestora)v Astfel, pe scutul dacic de fier de la Piatra Roşie, apar două cercuri înscrise de palmeţe, figurare deformată a c. (M.I.R.S.R.). ,Dş asemenea, pe metopele monumentului triumfal de la Adamclisi apar c. pe scuturile unor soldaţi romani ca şi pe unele signa. O C. funerară, apare sub două variante: în cadrul reprezentării baiichetului funerar, purtată pe cap, sau ţinută în mîna înălţată de mortul eroizat, aşezat pe pat (stele de tip pontic de la Tomis şi Callatis, M.A.C.); decorînd, ca motiv simbolic de-sine-stătător, frontispiciul unei stele (Apulum, M.LR.S.R.).<>C* murală este un tip deosebit, caj*e afectează aspectul unei incinte fortificate cu turnuri şi porţi. Ca atare ea apare pe unelesigna ale trupelor sau pe capul unor divinităţi, ca de ex. pe capul Fortunei poliade de la Tomis (Muzeul Naţional, Sofia) pe cel al lui Pontus, din grupul statuar Fortuna şi Pontus tot de la Tomis (M.A.C.), în sfîrşit pe capul aşa-numitei Cibele, probabil tot o Fortuna poliadă, de la Romula (M.P.F.). v. şi divinităţi poliade.	r.f.
coronament, partea superioară a unui edificiu sau monument sculptural, constituind încheierea logică a unei ordonanţe constructive sau decorative. In general, în arhitectura clasică, c. se compune din elemente tipice, chiar stereotipe: cornişă, atic sau acroterii cu motive vegetale sau zoomorfe — pină, palmeta, sfinxul, leul cu capul de ierbivor în gheare, himere; în arta provincială apar, în schimb, c. complexe monolitice, sau compuse din elemente care nu corespund unor articulaţii ale ordonanţei decorative. Astfel sînt: c. de edicule — acoperişuri plate sau arcuite cu lei sau sfincşi în pseudoacroteră, cu învelitoare de solzi imbricaţi,
.•? Coronament de monument funerar cu reprezentarea gorgoriM solare (Apulum)
114
Coronament de stelă (Apulum, provenind de la Vintu de Jos)
sculptate dintr-o singură piatră, la care se adaugăt o pină; c. de altar paralelipipedic în pseudoedl^ culă sau de tipul Ianus Quadrifrons — piramide; tetraedrice cu muchiile arcuite, dintr-o singuri', piatră, cu învelitoare de solzi imbricaţi, uneori, cu mici frontoane, la care se adaugă o pină sculp^ tată aparte; c. de stele, cu motivul leilor adósat^ la o pină sau la un Attis, ori în formă de fronton cu motivul păunilor afrontaţi faţă de vasul cii1 apa vieţii, c. de mausolee, în formă de fronton»1 cu motive centrale — gorgone solare, capetele unor divinităţi bărboase (Iupiter?), păuni afrontaţi faţă de un vas cu apa vieţii ş.a.
r.f.
coroplastică (gr. Koroplasthos „fabricant de pă-*’ puşiM), arta plasticii în lut. Cele mai vechi exemplare de figuri, modelate în lut şi arse, cunoscute pe terit. României, datează din eneolitic. Aces*’ tea, masive, au fost modelate cu mîna, detaliile* fiind redate prin strîngerea între degete a lutului încă moale, apoi uscate şi arse oxidant. Intr-o etapă mai tîrzie au fost folosite la modelare şi unele instrumente comportînd planuri drepte cu ajutorul cărora s-a obţinut faţetarea figurinelor (ca în cultura Hamangia), sau vîrfuri ascuţite pentru decorarea prin incizie a suprafeţei figurinelor. In epoca bronzului, modelarea devine mai plas-‘ tică, apropiindu-şe de caracteristicile modelării, ceramicii: figurinele caracteristice cu rochie în formă de	clopot sînt goale	în	interior	ca nişte
vase. Abia	epoca romană va	aduce unele	noutăţi,
atît prin apariţia tehnicii mulării — cunoscuta şi anterior dar numai pe terit. cetăţilor greceşti ae pe malul Mării Negre, unde s-au dezvoltat în epoca elenistică bogate centre de c. de tip Tana-gra, — cît şi prin vastul repertoriu iconografic specific artelor romane. Odată cu retragerea pu-1 terii romane din Dacia în 271 e.n., pentru Dobrogea, odată cu recunoaşterea creştinismului ca re-; ligié oficială, c. dispare ca gen artistic, pentru a nu mai reapare decît în vremea feudalismului dez-’ voltat sub	aspectul cahlelor	de	sobă cu decor figurai v.	şi figurine.	r.f.,
cortegiul dionisiac v. Dionysos
Coslogenl (sat Coslugeni, com. Dkhiseni, jud. Ialomiţa); săp. S. Morintz, N. Anghelescu — 1966
—	1968. Pe Grădiştea Coslugeni, staţiune cu mai multe nivele de locuire:—aşezare neolitică, cultura Hamangia, una dintre rarele atestări ale
acestei culturi în stingă Dosirii; aşezare de la sfîrşitul epocii bronzului şi fticeptktul epocii fierului, de bordeie, caracterizată de ceramică relativ simplă cu decor plastic rudimentar. M.I.C. O Cultura C.9 cultura materială de la sfîrşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului, a cărei arie de răspîndire cuprinde E Cîmpiei Dunării, S. Moldovei şi Dobrogea. Este caracterizată de aşezări de tip cenuşar pe terase, *de colibe sau bordeie, cu ceramică relativ simplă cu decor plastic. Destul de săracă în aspecte artistice.
BIBL.: M. Babeş, Dacia NSt XI—XIII, Cronica săp.. M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 93.	r.f.
Costeşti (sat, com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara); săp. D. Teodorescu, Al. Ferenczi— 1931 —1934; C. Daicoviciu — 1942—1944. # Pe dealul Cetăţuia a fost dezvelită o fortificaţie dacică (sfîrşitul sec. 2 î. e. n. — 106 e.n.). Cetatea e apărată de un val de pămînt, un zid de piatră care no înconjoară complet şi o dublă palisadă. Zidul este un murus dacicus tipic, cu lăcaşuri caracteristice pentru tiranţii de lemn unind paramen(ii şi cu anathyrosis îngrijit cioplită la coifuri. Unul dintre colţuri este întărit cu un turn patrulater interior. In interior, de-a lungul unui drum al cărui traseu poate fi recunoscut datorită nivelărilor stîncii, se întîlnesc şi cîteva segmente de scară monumentală, din blocuri de andezit. Are şi două tumuri-locuinţă pătrate, construite din piatră şi cărămidă, spre care duc scări monumentale de piatră, precum şi, pe terasele înconjurătoare, patru sanctuare patrulatere de tipul aliniamentelor de stîlpi. Cetatea de la C. este considerată reşedinţa permanentă a lui Burebista şi a unora dintre succesorii săi. Cucerită de romani în anul 102, refăcută de Decebal în anii următori, a fost definitiv distrusă de Traian la 106 e.n. # In hotarul satului C., în vale, se află o întinsă aşezare civilă, căreia cetatea îi servea drept acro-
Vestlglllegunu! sanctuar patrulater
polă. Intre-descop. mobile sînt de atfânjtit garniturile de bronz antropomorfe, de Ia vase de lemn, de tip apulian şi ţintele de fier, cu floare decorată geometric prin ponsonare. M.I.Tr.C.; M.D. BIBL.: C. Daicoviciu şi Al. Fecentţl, Munţii Orăştiei, j>. -B** 19. :	!	|	h.d.
Costeşti-laşi .(sat	:tm.	.siibiţrb. Tîrgu
Frumos, oţaş TîrgU; Frumos, jud. î^ip descop. înt. — anterior anului 1968. Ânsahţmu de tipare monovalye dwvgresie şi os, pentni tu^iat piese de podoj^ă di#foaie de metal, decor*#* cu motive geoâţ|^ce si, într-un caz, cu móflve antro-
Î>omorie.$e disting tipare pentru cercel cu semi-ună cu^^^^^^^telat, plici ds:ajj£fă, plăci
Costeşti. Fibulfi de bronz cu scut oval şi brăţară de bronz cu decor de pastile
Lant ornamental (saltaleone) de argint, cu pandantiv în ace
Costişa. Vase din cultura Costişa
Costişa (sat, com. r jud. Neamţ); iăp.Rv Vulpe şi
E.	Vulpe — 1938, A. Vulpe — 1959—1963. « Pe Dealul Cetăţuia, aşezare neolitică precucuteniană; poate fortificată cu un şanţ, în cadrul căreia nu au^fost identificate locuinţe ci numai gropi; suprapusă de o aşezare de tip pinten de terasă, din epoca bronzului, cultura C., fortificată cu două şanţuri. Descop.: ceramică şi plastică tipică pentru cultura Precucuteni şi ceramică tipică pentru cultura C. # Pe Dealul Moeimii sau al Bisericii, aşezare (?) Precucuteni. # Pe Dealul Stanciului, aşezare Precucuteni şi Cucuteni A. O Cultura C.# cultură din epoca bronzului, caracterizată de aşe? zările fortificate cu şanţuri de baraj pe pinten de terasă, cu ceramică specifică, vase globulare şi mari, bi tronconice (amfore), cu gît cilindric uşor evazat, două toarte arcuite şi decor geometric, incizat, de triunghiuri dispuse radiar — ansamblu stelat —, ceşti cu două toarte, cu decor geometric incizat adînc (triunghiuri, benzi cu mediana punctată, fascicole, de asemenea, dispuse radiar). C.C. ocupă centrul Moldovei, cu principala aşezare de la C., unde urmează culturii amforelor sferice şi are importante legături cu cultura Monteortí.
M.I.R.S.R.; M.I.M.
BIBL.: A. Vulpe, Dacia NS, V; VI. Dumitrescu, Arta, p. 292—293.
I.r.
costoboci v. paleoetnografie
costum. Istoria c. poate fi numai parţial reconstituită, pe baza reprezentărilor plastice, coroborate cu rare şi fragmentare descop. de piese de costum şi podoabă. Pentru neolitic, figuri;: nele de tip Hamangia atestă, se pare, obiceiul, eventual cu caracter ritual, de a umbla gol, atît ia bărbaţi cît şi la femei, în aria acestei culturi., Dacă se acceptă premisa că decorul figurinelor de tip Vinca-Turdaş, Vădastra, Gumelniţa şi Cucuteni reprezintă tocmai detalii de c., se pot infera cîteva date fundamentale, ijiai ales în ceea ce priveşte portul feminin. Piesa principală o constituia o tunică largă, uşor ridicată de o centură, bluzîndu-se în jurul mijlocului şi care se încheia pe umeri, lăsînd braţele libere. Dintr-o stofă suplă, probabil de lînă, se drapa frumos, mulînd anatomia şi mai ales mişcarea. La gît, femeile purtau un colier, fie simplu şnur, fie constituit din rondele de cochilii mediteraneene, cu pandantiv de os sau metal, avînd aspectul unei ^ figurine en violon (?). Figurinele de os atestă / portul	cerceilor — sau	poate	al inelelor de buclă	/
—	şi al brăţărilor din	metál	la mîini şi picioare.
Se cunosc de asemenea, în cultura Hamangia, brăţări de marmură. Este sigur că se purtau opinci legate	cu nojiţe, care	se pare că erau cunoscute	i
în cel	puţin două variante:	una care mula laba	V
piciorului, alta cu gurgui ca şi opincile de astăzi. Portul bărbătesc este mai greu de precizat. Pe unele figurine se disting în mod sigur centuri / şi chiar diagonale. Deşi sexul este clar figurat,/ este greu de crezut că aceste accesorii se purtau pe corpul gol, aşa încît trebuie mai degrabă crezut că încă din această vreme se cunoşteau pantalonul şi tunica. In e p oca bronzului, t o t c. feminin rămîne mai bine cunoscut. El comporta două piese: un corsaj strîns pe talie, adînc decoltaWn faţă şi în spate şi o fustă lungă,
Costum dacic. Metopă cu reprezentarea unei perechi dacice (Tropaeum Traiani)
Costum de soldat roman. Altar votiv cu reprezentarea unui soldat roman purtînd tunică de piele şl glugă (Transilvania, M.I.Tr.C.)
Costum feminin roman. Statuie palliată (Tomis?)
în forirtă* de clopot, cu falduri verticale tiogAti* (?), reunite-printre centură lată, dublată'probabîi cu o placă de metal. Portul opregului (şorţul cii franjuri lungi) n-ar putea fi acceptat decît daci se admite interpretarea prea naturalistă a unor detalii accentuat stilizate. Este sigur* că se purtau podoabe ca inele de buclă în formă de iniiflS^ brăţări de diferite tipuri, pandantive. Erau ţmP babil folosite şi aplice metalice cu decor geometric; avînd semnificaţie de simbol solar, gravate, ajurate sau decupate, cusute pe veşminte. Se cunoaşte chiar o variantă specială de c.f comportînd treizeci şi trei de falere de ’ aur cusute pe piesele sale (Ostrovu Mare). Se poate presupune că acesté tipuri de c. au continuat să fie folosite şi la începutul primei epoci a fierului, cînd apar însă şi variante noi de podoabe ca brăţara cu capetele terminate în duble volute şi în péttá, colierele de conuri mici sau din paiete inelare de aur (Turnu Măgurele), diademele troncoftke cu pereţii arcuiţi (Galeşul). In ceea ce priveşte c. masculin, informaţiile sînt de aceeaşi natură ca şi pentru neolitic: este atestat portul centurii $1 diagonalei, precum şi al armelor de podoabă bogat decorate, din bronz sau metai prejkfc (figurine de tip tesalian de la Cernavodă, M.A.CL); De la sfîrşitul Hallstatt-ului (sec. 5-^4 î.e.n.) ne este cunoscut, printr-o serie dé reprezentări de pe piese de metal (Agighiol, Poiana Cotoíenéfti, Băiceni, Porţile de Fier, Cra io va,; Pere tu), ttrntiţ de c. de luptător, purtat probabil de aristocraţi* militară din zonele dacice de la S de Catpáfi, influenţate de cultura regatului trac, comportînd
o	armură de solzi acoperind întregul oorp, pt care se mulează încălţări cu vîrf ascuţit, o mantie scurtă, ataşată de umeri, fluturînd în vtnt şi uneori, piese de armură metalice: coif cönic sau de tip grecesc şi cnemide. Cîteva indicaţii cU privire la c. civil contemporan sînt păstrate pe statuile-menhir de la Baia de Criş. Este vorba de o bandă îngustă, uşor reliefată, decorată cu „linii gravate“ în zigzag, situată pe talie, care ar indica centura, de o altă bandă, similar tratată, care urcă vertical pe faţa torsului, bifurcînd In dreptul gîtului şi care ar putea indica închiderea bord ă bord, a tunicii, precum şi de indicaţia schematizată a unei glugi, pe spate. Cît despre c. feminin contemporan, unele efigii monetare extrem de schematizate, cîteva monumente de la S- de Dunăre şi ritonul de la Poroina abia dacă permit să se afirme că era similar cu cel dacic, comfxortînd drept piesă principală tunica lungă, de tip hi ton sau derivată din acesta. Grecii de pe malul Mării Negre, atît cît se poate judeca după cele cîteva reprezentări de la Tomis şi Calletis, fúrtam c. clasic: hiton, himation (?), hlamidă şi sanddte. Dar mărturia lui Ovidiu obligă să se accepte Că iarna, pentru a face faţă rigorilor clima kiîiiij adoptaseră portul localnicilor. C. dacilor este atestat în primul rînd de Columna lut Traian; de monumentul de la Adamclisi şi de cîteva piese de argintărie (Surcea, Herăstrău). Deşi stilizările diferă, analiza atentă descoperă în toate aceste izvoare trăsături comune. Astfel, bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, Strînşi pe gleznă, două tunici, una mai scurtă cu mînecă lungă, care probabil se băga în pantaloni, alta
mai lungă despicată în părţi şl încheiată bord ă bord pe piept,încinsă pe talie cu t> curea subţire şi cu poalele căzînd pînă aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o fibulă pe umărul drept, care, după franjurii mari ce o mărginesc, putea fi dintr-o ţesătură miţoasă. In picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe cap
o	bonetă moale, asemănătoare celei frigiene; oamenii de rînd umblau cu capul gol, dar se pare că mantăile erau prevăzute cu glugă. Femeile purtau o tunică lungă pînă la pămînt, încinsă pe talie şi degajînd gîtul, peste care puneau altă tunică mai scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbătească. Purtau şi ele mantie, care însă se drapa liber, mai degrabă decît să o prindă pe umăr cu fibulă. Părul îl- aveau lung, pieptănat cu cărare, în onduleuri mari, pe lîngă obraji şi adunat într-un coc amplu pe ceafă. Nu purtau nimic pe caj). Copiii purtau aceeaşi c. ca şi oamenii mari. Se pas trează indicaţii şi cu privire la unele c. speciale. Astfel, conţinutul cîtorva tezaure ne arată că la anumite c. se purta o garnitură de bijuterii, probabil cu funcţie magico-religioasă, şi anume: două brăţări spirale, două fibule similare (deci probabil dispuse simetric), un colier-lanţ (şirag din plăci de argint, lanţ cu pandantiv) şi, uneori, o centură-lanţ de argint. Imagini de femei purtînd astfel de bijuterii apar şi pe unele piese din tezaure (ex.: pe fibulele-falere de la Herăstrău). Din epoca romană se cunosc mai multe variante de c. Astfel, c. militar este atestat atît de imagini de pe monumente funerare, comportînd tunica, mantia şi centironul, precum şi armele obişnuite, cît şi prin descop. de resturi de armură — lorica squamata — , coifuri obişnuite de tip legionar, sau coifuri de cavalerişti. Costumul civil se grupează în mai multe tipuri: statuile togate indică tocmai portul togei, tipică pentru cetăţenii romani, atît la bărbaţi cît şi la femei, peste o tunică lungă; cele paliate, mai cu seamă de femei, dovedesc purtarea veşmîn-tului mediteranean numit palia sau pallium. Majoritatea monumentelor documentează însă portul tunicii scurte cu mînecă lungă, încinsă pe talie şi a mantalei prinse cu o fibulă pe umărul drept la bărbaţi; a tunicii lungi, cu braţele libere, de tip hiton şi a mantalei de tip palia la femei. Cîteva monumente (stele şi medalioane de la Apulum, Micia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa) atestă şi portul „iliricM: turban, tunică prinsă cu două fibule pe umeri, manta de tip pallat cercei şi colier la femei şi cămaşă, haină groasă fără guler, închisă bord ă bord şi manta de tip palia la bărbaţi. Cîteva monumente ar sugera şi folosirea unor piese de port de tradiţie locală: tunica destSiisă în faţă (medalion funerar de la Apulum, M.A.I. şi mantaua din ţesătură miţoasă (stelă funerară de la Căşei, M.I.R.S.R.). In ceea ce priveşte încălţămintea, se întîlnesc toate tipurile curente romane, iar din mormintele romane de la Callatis şi Noviodumum ne-au parvenit şi resturile din piele carbonatată ale unor sandale. Pieptănăturile urmează moda, cu excepţia turbanului amintit. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism este probabil că odată cu formele culturii materiale s-a perpetuat şi c. local. Informaţii indirecte
epocă (sec* 4—6 e.n.). Piesele <*r la Pietroasa atestă portul, la personajele importante, al marilor fibule încheind mantaua de tip palia pe umărul drept, întocmai aşa cum acest tip de înveşmîntare este ilustrat de mozaicul de la San Vitale din Ravenna, înfăţişîndu-1 pe Iustinian şi curtea sa. Războinicii purtau colane şi pe spate manta scurtă, prinsă cu două fibule pe umeri; femeile aveau colane plate, adevărate pectorale, cu decor îţi cloisonné. Tezaurele de la Apahida atestă şi portul inelelor, al pandantivelor şi chiar al pungilor bogat împodobite, cu capace decorate de asemenea în cloisonné, iar cele de la Someşeni şi Cipău, folosirea centurilor late cu catarame mari cu decor bogat. Pentru vremurile mai tîrzii şi chiar pentru perioada începuturilor feudalismului, c. populaţiei locale a rămas acelaşi, de tradiţie dacică. In sec. 10 ne este a-testat indirect portul pieilor cusute (cojoace, poate căciuli, opinci) şi al textilelor de lînă şi cînepă cu texturi simple, în două iţe. Pentru diferitele popoare migratoare, este documentat, tot indirect, c. tipic nomazilor: haina amplă, care se petrece în faţă şi este reţinută de o centură bogat împodobită cu aplice, pandantive şi garnituri de metal. Astfel de piese, de metal preţios ca şi de metal comun, sînt cunoscute din aşezările din sec. 7— 10 şi sînt atribuite avarilor, bulgarilor sau maghiarilor. Se cundsc chiar matriţe pentru producerea unor asemenea piese prih presare, din metal comun, provenind din aşezări cu caracter autohton (Budureasca, Felnac). Ele constituie poate o indicaţie cu privire la pătrunderea „modeiM migratorilor şi în rîndurile vîrfurilor populaţiei locale. In sfîrşit, pentru sec. 12—13, tezaurele de la Voineşti, Oţeleni; Cotnari, dovedesc existenţa unui c. boieresc fastuos şi bogat.	r.f.
CoşovenI (sat, com., jud. Dolj); n.v. Coşovenii de Jos; descop. înt.—înainte de 1933. Două tezaure de argint din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Primul, poate cu caracter funerar, constă din două fibule mari de argint,
CoşovenI. Fibulă digitată de argint şi cercel din tezaurul I
de tip digital» cu terminál i	Jucráte
prin presiune Ia cald; este atribuit cu probabilitate gepizilor (sec. 6—7 e.n.). Ce! de al doilea tezaur» probabil tot cu caracter funerar, compus din piese de harnaşament (inele de curea, falere ajurate cu motivul crucii, pandantivi în formă de tăiş de secure şi catarame turnate şi decorate prin ponsonare) a fost atribuit alanilor (sec. 5—6). M.I.R.S.R.
BIBL.: R. Theodorescu, Un mileniu, p. 32—33.
r.f.
Cotnari (sat, com., jud. Iaşi); descop. înt. —f.d. Diademă din argint aurit în formă de bandă cu un lob ascuţit central, din trei segmente articulate, decorată în filigran şi cu caboşoane de pietre semipretioase, datată în sec. 13. Inele de tîmplă din argint aurit, de tipuri diferite, unul cu scut central şi o pereche cu pedunculi conici radiali cu caboşoane de pastă de sticlă, alternînd cu flori în filigran. M.I.R.S.R.
BIBL.: R. Theodorescu, Un mileniu, p. 163, 164, 169.	r.f.
Coţofeni (sat Cotofenii din Dos, com. Cotofenii din Dos, jud. Dolj); săp. I. Nestor— 1932, D. Ber-ciu — 1939—1961. In hotarul satului, pe terasa superioară a Jiului, a fost descop. o aşezare cu elemente de cultură materială tipice pentru perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului şi anume, în primul rînd, ceramică: ceşti cu bazinul sferic, cu toarta supraînălţată şi cu gura eva-zată, tăiată oblic, cu decor realizat prin împunsături succesive, imitînd impresiunea unui şnur răsucit, grupate în motive triunghiulare dispuse radiar pe umăr. M.I.R.S.R., M.O.C. O Cultura C., cultură materială specifică perioadei de trecere de la neolitic la epoca bronzului, din Oltenia, Muntenia de V, Transilvania, Banat şi Crişana. In cadrul acestei arii se disting mai multe aspecte diferenţiate: în primul rînd, aşezările de cîmpie, deschise, populate de un grup numeros, cu locuinţe-bordei şi caracterizate prin importanta agriculturii şi a creşterii vitelor mari (Buiceşti); în schimb, pe înălţimi (Blandiana), se cunosc aşezări mici, sărace, fortificate natural sau înconjurate de val puternic ars (sau palisadă incendiată) şi şanţ. Populaţia se ocupa mai ales cu creşterea animalelor mici, oi şi capre. De asemenea s-au surprins şi locuiri în peşteri. Utilajul continuă în parte pe cel neolitic: topoare de piatră, săpăligi de corn, rîşniţe plate, dar şi tipuri noi cum ar fi topoarele de cupru cu tăişul în cruce, precum şi alte unelte de aramă. Ceramica prezintă cîteva tipuri importante, între bare, ceaşca profundă cu gură înaltă, uşor evazată şi toarta supraînăltată, amfora cu corp bombat şi gît cilindric, strachina hemisferi-că şi bolul campjaniform (în formă de clopot) cu decor de împunsături (în boabe de linte sau Lin-senkeramik, aspectul Baden-Pecel) sau cu linii inci-zate reproducînd motivul penat, în sfîrşit, cu excizii şi încrustaţii. Motivele sînt geometrice (triunghiuri, romburi, motivul penat), în general dispuse radiar în raport cu axa structurală a vasului. In aspectul stilistic al ceramicii C., se disting un factor constitutiv local, de tradiţie Sălcuta, Petreşti, Turdaşg precum şi influenţe egeene şi
Vas din cultura Coţofeni (Mficeşu de Jos)
central-europene. Centre mai importante: C.f Cîl-nic, Buiceşti ş.a.
BIBL.: P. Roman, Cofofeni,	l.r.
Covasna (oraş, jud. Covasna); şăp. Al. Ferenczi — 1942—1943; C. Daicoviciu, E. Chirilă, S. Kiss,
D.	Protase, I.I. Russu, Z. Székely — 1949. In punctul Cetatea zînelor, o fortificaţie dacică (sec.
1	î.e.n. — sec, 1 e.n.) situată pş un platou de vîrf înconjurat de trei terase, cu zîd sec de tip murus dacicus, din bolovani de piatră, şi gros de 2 m, cu oartă monumentală, turnuri pi terase şi, proba-il, palisadă înconjurînd platoul. M.I.Tr.0.
BIBL.: C. Daicoviciu, SCIV, I.	h.d.
Cozia (sat, com. Costuleni, jud. Iaşi); săp. A. László — 1966—1967. Pe Dealul Aruxandrei, aşezare de bordeie patrulatere, cu vatră într-ufl $plti cu acoperiş de lemn, cu gropi menajere în preafftia locuinţelor, aparţinînd primei epoci a fierului- (şşc. 10—9 î.e.n.). In inventar, unelte de os,, fusajiqle şi mai ales ceramică: urne în formă de sac şi străchini, cu decor de barbotină si brîu alveolar, din pastă grosolană; urne mari bitronconice sau ovoide, cu decor de caneluri din pastă grosolană cu cioburi fixate ca agregat; din pastă fină, compactă, arsă omogen, străchini, pahare, boluri, oale cu umăr pronunţat cu decor geometric (registre le triunghiuri sau paralelograme, zigzag) obţinut prin imprimarea unui instrument zimţat din lut (care a fost descoperit aici) şi cu toarte cu buton înalt. Ultima categorie ceramică prezintă asemănări importante cu olăria din cuprinsul complexului Babadag, trădînd raporturi interesante între aria nordică şi cea sudică a E ţării noastre, în cadrul procesului de formare a culturii daco-getice. M.I.M.
BIBL.: A. László, AM, VII.	r.f.
Cralova (municipiu, [ud. Dolj); n.a. Peiendava; descop. înt. anterioara anului 1971, precum şi ia alte date. # Pe terit. oraşului a fost identificată probabil o necropolă tumulară daco-getica din sec.
4	î.e.n. # In marginea oraşului, pe terasa Jiului, lîngă mănăstirea Bucovăţ, aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.). # In oraş a fost achiziţionat un tezaur de argint traco-getic (sec. 4 î.e.n.), probabil de caracter funerar, compus din c. 80 de piese de harnaşament: 19 aplice rozete în formă de
Craiova. Fruntar şi aplici din tezaurul traco-getic
tetrúskelion, cu capete de cai, ajurate; cinci aplice rozete în formă de triskelion, cu capete de cai, Ajtírate; trei aplice plate, din dcuă părţi, repre-gentîhd într-o formă foarte schematizată lupta dihtré animale; patru aplice late cu contur poli-löbat, cu imaginea, de asemenea schematizată, a utilii leu sügrumínd un cerb; două aplice plate, ajurate, polilobate; patru aplice late, polilo-bate, ajurate, reprezentînd lupta dintre leu şi grifon, parţial aurite; două aplice în formă de leu şi Una în formă de cap de cerb, toate prelucrate prin decupare, ştanţare şi ponsonare; şase aplice în formă de cap de ta tir cu rozetă solară gravată în frunte şi un fruntar in formă de cap de leu, toate turnate/cizelate şi ponsonate; în sfîrşit, două pandantive în formă de gheară, două perle, o verigă de chingă şi o verigă. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Berciu, Arta traco-geticâ, p. 123—146.
h.d.
crater (gv .^krateros), tip de vas ceramic, de piatră şi metal, caracterizat prin dimensiunile relativ mari şi prin gura largă, bazinul adînc şi torţile viguroase. Folosea la amestecat vinul cu apa la oaspeţe sau la masă şi, în epoca arhaică şi clasică grecească, era adesea împodobit cu decor figurai picitat. Cele mai multe exemplare, mai ales fragmentare, au fost descoperite la Histria M.H.
r.f.
crepldotnă (gr. krepis „încălţăminte, baza, fundamentul unei construcţii"), în arhitectura clasică, baza, mai înaltă decît nivelul solului, pe cáré se înalţă elevaţia unui edificiu. Cete mai vechi ex. de c. sînt constituite. Hacă luăm definiţia ad
neolitice. Dâir cel mái vechi ex. de c. clasică cunoscut este aceea a templului lui Zetis Polieus datînd din^perloada arhaica (sec. 6 î.e.n.) de la Histria, în perioada greco-romană, la toate edificiile din zidărie pot fi distinse c. la baza zidurilor lor, acestea fiind caracterizate prin retragerea elevaţiei faţă de ultima asiză, de obicei regularizată, a fundaţiei.	r.f.
criptă (lat. crypta, gr. krypte, de la kryptos ascuns11), spaţiu amenajat în subsolul unei bazilici, destinat să adăpostească relicve. Se cunosc cinci c., toate aparţinînd unor bazilici paleocreştine (sec. 4—5 e.n.) din Dobrogea: două c. mici, dreptunghiulare, cu scări de acces laterale din piatră şi boltite în semicilindru la bazilica cu transept şi la bazilica cisternă de la Adamclisi; o marele, cu şapte compartimente, dintre care şase acoperite cu bolţi în cruce susţinute de dublouri şi unul cu o boltă în semicilindru şi scară de acces axială, la bazilica mare de la Tomis; o alta, dreptunghiulară, boltită în semicilindru şi cu frescă reprodu-cînd în trompe Voeil elemente de arhitectură (bo-saje, profilé) la bazilica de sub liceul nr. 2 de la Tomis; în sfîrşit, la Niculiţel, o c. dreptunghiulară cu boltă semicirculară, adăpostind scheletele a patru martiri ale căror nume sînt păstrate de un grafit scris pe peretele c.
r-f.
Cristeşti (sat, com. suburb., municipiul Tîir^u Mureş, jud. Mureş); săp. A. Filimon, Al Ferenci!
—	1928—1930; D. Popescu — 1950; Muzeurtíjn Tîrgu Mureş — 1955—1956. # Pe malul Murgului, la E de sat, vestigii din comuna primitivă: aşezare de bordeie de la sfîrşitul neoliticului, ciil-tura Coţofeni şi necropolă de înhumaţie de ja sfîrşitul primei epoci a fierului de caracter scitic, cu inventare cuprinzînd psalii de bronz, aplici de bronz în dublă volută sau în formă de buton, zăbale, vîrfuri de săgeată, lame de fier, ceramică, urne bi tronconice cu apucători, ceşti cu toartă supraînălţată. % Vestigii din epoca dacică, suprapuse de o întinsă şi importantă aşezare romană (sec. 2—3 e.n.) cu caracter urban, dar cu statut de vicus. Locuinţe cu ziduri de piatră precum şi ateliere ceramice, cu cuptoare de două tipuri — cu grătar orizontal şi în groapă simplă — şi cantităţi însemnate de vase, caracteristice ca tehnică şi formă (culoarea roşu-brun a pastei şi variante mai greoaie ale formelor clasice) pentru atelierele respective. Se întîlnesc vase de tip provincial roman, de uz curent, din pastă roşie, datînd din sec. 2 e.n., vase de tip provincial roman din pastă cenuşie, datînd din sec. 3, precum şi vase de tip terra sigillata în diferite variante, de factură locală, opaiţe, podoabe şi garnituri de bronz, figurine de teracotă, un cap miniatural de alabastru al zeiţei Iunona, geme gravate, statui (Iupiter Tronans de caracter provincial, mai mic decît natura, Iunona), lei funerari, reliefuri funerare cu motivele luptei între fiare, lupoaice capitoline, călăreţul eroi-zat, la vînătoare sau strivind pe duşman în picioarele calului — ipostaze ale Cavalerului trac —, portrete ale linor decedaţi la banchet, de tipul degenerat al „figurii-bust la fereastră41. M.T.M.; JVI I RSR
BÍBL.Yd! Tudor, OTS. p. 272-4273,	r.f.
Cristeşti. Cuptor de olar roman, de tipul cu grătar orizontal
Cristeşti. Amforă romană
Oisteşti. Ulcior roman
Öl* énlfata considerată cél mai itechi conl-plex cultural din neoliticul României, lipsfeşte doar din E Munteniei şi din Dobrogea şi, poate, din Maramureş. Ocupă, în răspîndirea sa, o 2onă foarte largă, dfepăşind hotarele României; este întîlnită în Bulgaria, Serbia (sub numele de.Sfor-âevo) şi Ungaria (unde este denumită cultura Körös) şi pătrunde spre E pînă Ia Bugul mijlociu şi spre
S	pînă în Grecia continentală. Reprezintă aspectul local al culturii vest-balcanice de la începutul neoliticului, avînd puternice legături cu S mediteranean. Sînt cunoscute aşezări de bordeie înşirate pe luncile rîurilor. Bordeiele, patrulatere, cu colturi rotunjite, adîncite în pămînt, cu acoperiş în două ape, comportă un cuptor scobit în malul unuia dintre pereţi. Vasele de lut realizate de ptu> tătorii acestei culturi erau lucrate cu mîna, dintr-o pastă care avea în amestec pleavă sau nisip mărunt. O categorie deosebită o constituie vasele plastice cu decor mimetic; reproducînd forma unui burduf sau al pielii unui animal, imită suprafaţa acestora, de obicei cu ajutorul tehnicii barbatiari. Elementul decorativ predominant îl formează inoi-zia adîncă în formă de linii, zigzaguri, sfric de agrîu etc. In aceeaşi măsură se întîlneşte şi decorul realizat cu unghia sau cu spatula. Este cunoscută şi o categorie de vase (pahare, străchini) lucrate dintr-o pastă fină, folosindu-se ca degresartt ‘nisipul ; pictate înainte de ardere cu motive geometrice, de obicei pe fond roşu, cu negru sau alb. In cadrul ceramicii pictate se distinge grilpa Gura Baciului, cea mai veche descoperită pînă acum, caracterizată de pictura cu alb pe fond roşu-cărămiziu — şiruri orizontale şi verticale de romburi opuse la vîrf delimitînd mari cîmpuri patrulatere. Plastica este reprezentată atît de figurinele zoomorfe, sumar modelate, de cele antropomorfe cu tors plat şi bazin proeminent, capul tronconic, cu nasul puternic reliefat şi picioarele nediferenţiate, sau de cele de tip coloană, aproape cilindrice, cu bazinul şi picioarele masive, proeminente şi cu figura sumar indicată, cît şi de decorul plastic al vaselor, constînd din reliefuri aplicate, zoo— şi antropomorfe. In grupa Gura Baciului apar şi piese de plastică în piatră „capete4* antropomorfe asemănătoare cu cele de la Lepenski Vir, dar mai grosolan modelate. Aşezări mai importante: Valea Lupului, Leţ, Schela Cladovei, Valea Răii ş.a. BIBL.: D. Berciu, Zorile, p. 66—75; VI. Dumitrescu, Arta, p. 25—32, 175—176; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 46.	Lr.
crîng v. urbanism
cronologie. Sistemul cronologic al arheologiei are la bază concepţia materialist istorică a celor cinci (şase) orînduiri; comună primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism (comunism). In mod convenţional se acceptă că domeniuj arheologiei cuprinde perioadele comunei primitive, sclavagismului şi chiar începuturile feudalismului, oprindu-se la data la care apar primele formaţii statale feudale deplin caracterizate (sec. 11 —14). Marile articulaţii cronologice amintite mai sus, care acoperă această durată istorică, sînt la rîndul lor împărţite în epoci (neolitic, bronz, fier etc.), perioade (neolitic timpuriu, mijlociu etc.) şi culturi (Criş, Otomani, Dridu etc.), în această privinţă c. arheologică a României încadrîndu-se
LXKHE
arheologică europeană. Datori tă situaţiei Romflniei, pe care se întîlnesc mai multe î istorice şi care este situat la graniţa dintre uite arii culturale, c. arheologică a Româ-te caracterizată de aspectul specific al peri-■ intermediare. Din acest punct de vedere,
i	şi din acela al datelor absolute atribuite r şi perioadelor, ea se situează între aceea ţiului egeean şi aceea a Europei Centrale, şit, trebuie spus că în cadrul terit. nostru, ;le provincii cunosc variaţii de c., explica -in cuprinderea diferită în cadrul unor mari ! istorice (de ex. cucerirea romană). Nu s-a t stabilirea unei periodizări şi c. proprii nului artistic în antichitate, cele mai re-lucrări de specialitate folosind tot vechea jologică, deşi o c. artistică propriu-zisă ar pleca numai de la considerente de ordin :. Este interesant de remarcat că acest pro-lă o viziune globală mai unitară, dar devine de relativ şi convenţional în ceea ce pri-subdiviziunile. Util pentru sinteză, este în ultimă analiză, tot la „culturileM c. ►gice:
0000 Protopaleolitic. Cultura osteodonto* keraticâ.
0000 Paleolitic inferior. Cultura de prund, clactonian, abbevillian-acheulean. 0000 Paleolitic mijlociu. Musterian.
0000 Paleolitic superior. Aurignacian.
0000 Epipaleolitic (mezolitic). Azilian, taV-denoisian, campignan,
8000 clisurean, cultura Schela Cladovei. 5500 Neolitic inferior. Culturile Criş, a ceramicii lineare 4500 Neolitic mijlociu. Culturile Dudeşti, Vinca, Vinca-Ţurdaş, Boiah, Vădas-tra, Tisa, Precucuteni, Hamangia. 3700 Neolitic superior. Culturile Cucuteni, Guinelniţa, Sălcuţa, Petreşti, Tisa-Polgár, Bodrogkeresztúr, Cernavoda I. 2500 Perioada de trecere la epoca bronzului. Culturile Cucuteni, Gumelniţa, Bodrogkeresztúr, a amforelor sferice, Horodiştea-Folteşti, Cernavoda II, Cernavoda III, Coţofeni, Vucedol. 2000 Epoca bronzului timpurie. Tracii. Culturile Glina, Cernavoda II, Otomani, Pecica-Periam, Wientenberg, Monteoru. 1600 Epoca bronzului mijlocie. Culturile Costişa, Monteoru, Tei, a stepelor sud-vest pontice, Verbicioara, Gîrla Mare-Cîrna, Pecica-Periam, Otomani, Wietenberg, Vatina. Primele depozite de bronz.
1300 Epoca bronzului tîrzie. Culturile Vatina, Otomani, Wietenberg, Suciu de Sus, a cîmpurilor de urne, Verbicioara, Coslogeni, Monteoru, Noua. Seriile de depozite Uriu-Domăneşti, Rîşeşti-Băleni, Drajna de Jos-Oinac, Nicolae Bălcescu-Gura Dobrogei.
1200 Perioada de trecere la epoca fierului. Culturile Noua, Coslogeni, a cîmpurilor de urne, Suciu de Sus. Hallstatt Aj. Seriile de depozite Cincu-Susani, Techirghiol.
121
1100 Hallstatt A,. Seria de depozite i'.'	; Jüpalnic-Türia. *"■ '•»	<
;:f	1000 Prima epocă a fierului timpurie.
Descop. de la Suseni, Ostrovu Banului, Mediaş. Hallstatt B1. Seriile de depozite Moigrad-Tăuteu, Rafaila, Boldeşti, Sîmbăta Nouă.
900 Culturile cu ceramică canelată: descop. de la Susani, Reci, Mediaş. Culturile cu ceramică imprimată: descop. de la Ostrovu Banului, Baba-dag, Cozia. Hallstatt Ba. Seriile de depozite Sîngeorgiu de Pădure-Fizeşu Gherlii, Bîrlad.
800 Hallstatt B?. Seria de depozite Şomartin-Vetiş.
700 Prima epocă a fierului mijlocie» Cultura Basarabi, grupul Balta Verde. Seriile de depozite Vinţu de Jos-Vaidei, Bîlvăneşti-Ghidici. Grecii. 600 Prima epocă a fierului tîrzie. Com-lexul Ferigile-Bîrseşti, cultura Ba-adag. Grecii. Inmormîntări scitice de înhumaţie. Daco-geţii.
450 Perioada de trecere la a doua epocă a fierului. Inmormîntări dacice de inci-nefaţie. Grupul înmormîntărilor tumulare traco-getice cu tezaure. Arta :	traco-getică.
35Q A doua epocă a fierului. La Téne geto-dacic. Celţii. începuturile înfloririi artei dacice.
70 Regatul dac. Cultura dacică arhaică; apogeul artei dacice arhaice. î.e.n.
e.n.
101-1Q6 Cucerirea romană.
106 Epoca daco-romană. Cultura pro vin-cial-romană în Dacia. Cultura dacilor liberi. Cultura carpică. Sarmaţii. Cultura Chilia.
271-273 Retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia.
273 Perioada	de	trecere	spre	feudalism
timpurie. Cultura provincial-romană tîrzie la Dunărea de Jos. Culturile Sîntana de Mureş-Cerneahov, Brateiu, a dacilor liberi. Pătrunderea goţilor. Marile tezaure gotice (Pietroasa, Şim-leu Silvaniei, Someşeni).
450 Perioada	de	trecere	spre	feudalism
mijlocie. Cultura romano-bizantină provincială la Dunărea de Jos. Culturile Brateiu, Ipoteşti-Cîndeşti. Marea invazie hunică. Pătrunderea gepizilor. Marile tezaure germanice tîrzii (Apahida I şi	II,	Coşoveni).
Marea invazie avaro-slavă.
620 Perioada	de	trecere	spre	feudalism
tîrzie. Cultura balcano-dunăreană veche. Culturile Hlincea, Saltovo— Maiaţk.
sec.9^10 Începutul feudalismului. Cultura balcano-dunăreană tîrzie. Culturile Dridu, Saltovo-Maiaţk. Cultura românească
-	arhaică. Morminte cu tezaure. Tezaurul de la Sînnicolau Mare.
IM
sec. 14 Fiudallsnitíl dezvoltat. Culter* românească medievală.	r.f.
cruce, motiv decorativ simbolic. Apare, înscrisă în cerc, încă din neoliticul superior, pe ceramica pictată de tip Cucuteni B. In epoca bronzului continuă să se întîlnească, simplă, înscrisă în cerc, cu extremităţile lăţite şi înscrisă în cerc sau terminată cu volute, constituind un simbol solar, gravat pe centuri de bronz, sau sub formă de aplici decupate. Cu aceeaşi valoare se reîntîlneşte pe ceramica din epoca fierului sau ca fibulă tracică. In epocile dacă şi romană este mai degrabă rară. Se întîlneşte, punctată cu ponsonul, înscrisă pe scuturile rombice ale unor fibule de argint dacice din tezaurul de la Poiana Górj (M.I.R.S.R.). O dată cu creştinismul, c. devine simbolul oficial al acestuia şi se întîlneşte, crestată, pe mînerul unui capac ceramic de la Tibiscum (M.I.R.S.R.), estampată pe ceramică, decupată prin turnare sau mulare, cu toartă a opaiţelor de bronz sau teracotă, gravată pe vase de argint — discul lui Paternus, episcop de Tomis (Muzeul Ermitaj, Leningrad) — sau sculptată pe elemente de arhitectură: coloane de la Tomis (M.A.C.), căpiţele teodosiene de la Tomis (M.A.C.), Histria (M.A.C., M.H.) şi Callatis (M.M.), plăci de cancelli delaTomis (M.I.R.S.R.) ca şi pe stele funerare de la Tomis (M.A.C., M.I.R.S.R.). In sfîrşit, se întîlneşte sub formă de podoabă rituală în metal nobil sau comun. Forma ei variază. In sec. 5—6 e.n. este frecventă c. cu extremităţile lăţite (tezaurul de aur de la Histria, M.I.R.S.R.; în sec. 10—11 sînt cunoscute engolpioane cu extremităţile lobate, de bronz de la Capidava (M.Cap.), de aur de la Garvăn (M.I.R.S.R.), relicvare de bronz decorate în relief realizat prin presare, cu răstignirea după tradiţia bizantină cu Crist purtînd tunica lungă şi picioarele fixate de cruce cu un singur cui, pe o faţă şi cu fecioara Maria flancată de evanghelişti pe cealaltă (Capidava, Garvăn, Capul Dolojman, M.I.R.S.R., M.Cap.), în sfîrşit, c. pandantiv simple, de tip grecesc sau de tip latin cu relief adîncit prin presare reprezentînd răstignirea (Capidava, M.Cap.). Un loc deosebit îl ocupă c. gravate pe pereţii complexului rupestru de la Basarabi. Aci se întîlnesc c. de Malta, c. ale Sf. Andrei, c. compuse din întretăierile a patru pătrate, precum şi tipurile mai vechi (latină, grecească, extremităţile lăţite etc.). De asemenea, sînt cunoscute şi cîteva c. de mormînt, sumar tăiate în lespezi de cretă, precum şi c. fără semnificaţie evidentă de simbol creştin, ca de ex. pe falerele de argint din tezaurul de la Coşoveni.
r.f.
Cruceni (sat, com. Foeni, jud. Timiş); săp. M. Moga — 1963. Cimitir — cîmp de urne, datînd din epoca bronzului, mijlocie şi tîrzie. Este specifică ceramica (urne, străchini-capac, ceşti) cu forme zvelte plastice şi cu decor geometric, incizat şi încrustat sugerînd broderia, dar imitînd de fapt decorul gravat pe piesele de metal (zigzagul, meandrul, arcaturile), precum şi cu decor plastic, caneluri şi godroane. In faza ei timpurie, această ceramică păstrează încă elemente din tradiţia culturii Vatina (urne în formă de amforă),
1 - r- CUCIULATA
în timp ce faza tîrzie se dezvoltă sub influenta culturii mormintelor tumulare din centrul Europei (forme'cu gît cilindric, torţi cu butoni, caneluri). Plastica lipseşte. M.B.T.
BIBL.: K. Horedt, Studii şi comunicări Brukenthal, 13.	I.r.
Cruşovu (sat, com. Brastavăţu, jud. Olt); săp. C. Mateescu — 1955. Pe terasa superioară a Oltului, în sat, aşezare de tip Vădastra, cu două nivele de locuinţe patrulatere, de suprafaţă; ceramică tipică (o farfurie mare cu buza mult evazată, un capac cilindric terminat conic, vase cu umăr, cu zone de meandre cu colţuri rotunjite, cu spirale recurente, zigzaguri şi zone de romburi, excizate); plastică tipică: figurine feminine cu sau fără decor, o figurină masculină, cu tors plat, geome-trizat. Se remarcă o figurină dublă, cu interiorul golit, de forma unui coşuleţ cu două toarte, reprezentînd o pereche: busturile, aşezate pe un soclu decorat specific, cu motive spiralice rezervate prin excizie, iar capetele stilizate, geometric şi prevăzute la cea mai înaltă cu coarne de berbec, la cea mai scurtă cu coarne de bovideu. M.I.R.S.R.
BIBL.: C. Mateescu, MCA, III; VI. Dumitrescu, Arta, p. 53—59, 192—195.	I.r.
Cuciulata (sat, com. Hoghiz, jud. Braşov); săp. Gh. Bichir— 1958—1959.	• Pe Stogul lui
Coţofan, pinten stîncos din terasa rîului Lupşa, staţiune cu două nivele: aşezare din epoca bronzului, cultura Glina-Schneckenberg, cu locuire insulară, de suprafaţă din care provine un model-miniatură de car, şi aşezare dacică. Din aceasta din urmă sînt cunoscute locuinţe de suprafaţă cu pereţii de bîrne şi podeaua din lipitură de lut, patrulatere, situate către vîrful pantei, probabil într-o poiană. Unelte de fier, ustensile de fier şi teracotă, ceramică dacică tipică în cadrul căreia abundă elementul incizat (şiruri de cerculeţe, brăduţul linear, linii şi fascicule ondulate), precum şi cel plastic (proeminenţe, brîie simple, crestate şi alveolare, butoni). # Pe Pleşiţa Pietroasă, staţiune cu două nivele: aşezare puternică din epoca bronzului, cultura Glina-Schneckenberg, suprapusă de vestigii dacice. M.I.R.S.R.
BIBL.: Gh. Bichir, Studii şi comunicări Brukenthal, 14.	h.d.
Cruşovu» Capac de vas ceramic (cultura Vfidastra)
Cucii!» Mare (ázi Velikii Kociurov, raion \ Cerno vţî R.S.S. Ucrainiană, U;R.S.S.); descop.—înt., 1814, tezaur de vase de argint bizantine din prima jumătate a sec. 7 e.n.; o situla— căldare tronconică, decorată în relief ciocănit au repoussé, cu perechi de divinităţi olimpiene într-un registru limitat de coroane de laur, realizată la Constan-tinopol în vremea împăratului Heraclios (610-641); un bol globular tot din tablă de argint ciocănită; şapte cupe emisferice, dintre care două au în centrul fe{ei interioare o cruce grecească gravată. Mărturie a duratei şi largii difuziuni a tradiţiei antice în vremea perioadei de tranziţie de la sclavagism la feudalism, probabil în rîndurile vîrfurilor societăţii migratorilor. Kunsthistorisches Museum, Viena. BIBL.; R. Noii, Von	Altertum	zum	Mittelalter,
Viena, 1974, P.	r.f.
Cucuteni (sat Băiceni, com. Cucuteni, jud. Iaşi); săp. N. Beldiceanu, Gr. Buţureanu, I. Diamandi, JD. Butculescu — 1885, 1888 şi 1895; H. Schmidt, G. Bersu, C. Dascălu— 1909 şi 1910; M. Pe-trescu-Dîmboviţa, D. Marin, A. C. Florescu, I. loniţă, A. László, V.	Palade şi E.	Păpuşoi	—
1961, în continuare. • Pe botul de deal Cetă-ţuia, — staţiune cu mai multe straturi: — aşezare neolitică pe pinten barat cu şanţ, cu structură monoaxială, cu mai multe nivele (C. A, în vremea căruia s-a săpat şanţul de apărare, C. AB şi C.
B,	în care şanţul de	apărare a	fost	depăşit	de
locuire), cu locuinţe patrulatere,	cu platforme	de
lut construite pe fundaţii de piatră (nu din trunchiuri de copaci, ca în alte părţi). Ceramică şi plastică tipică pentru cultura C. Se distinge aceea din nivelul B, în care s-au descoperit vase cu decor pictat deosebit de îngrijit, cu motivele „şarpelui“ şi „păsărilor" geometric stilizate;
—	aşezare din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului aparţinînd culturii Horodiştea-Folteşti, cu două nivele — inferior, în care continuă locuirea din faza C. B şi superior, în care locuirea se restrînge din nou la suprafaţa pintenului Cetăţuia; — aşezare dacică, sec. 4—3 î.e.n.
•	Pe Dîmbul Morii, aşezare neolitică pe un pinten de terasă joasă, barat cu un şanţ, cu două nivele:
C.	A şi C. AB, caracterizate de locuinţe patrulatere cu platformă de lut pe trunchiuri de copaci; ceramică şi plastică tipice fazelor A şi AB. M.I.M. v. şi Băiceni. O Cultura C., aparţine neoliticului recent, mileniul 3 î.e.n. Se formează pe baza culturii anterioare şi strîns înrudite, Precucuteni şi are drept principală caracteristică decorul ceramic pictat înainte de ardere, tri- şi bicrom, cu motive geometrice, mai ales spiralice. Aria ei acoperă toată zona cuprinsă între Carpaţii răsăriteni (cu o enclavă în depresiunea Sf. Gheor-ghe, ceea ce a determinat şi folosirea denumirii de C.—Ariuşd) şi Nipru, fiind ca atare cunoscută sub numele de cultura C.—Tripolie. In cadrul ei se disting mai multe etape şi faze stilistice şi mai multe aspecte locale. Cele mai importante faze cronologice, determinate atît stratigrafie cît şi stilistic şi corespunzînd, se pare, unor remanieri ecologice cu caracter general, sînt cele denumite A, AB şi B. In faza A (Hăbăşeşti, C., Frumuşica, Truşeşti), aşezările situate pe qoturi de deal de acces dificil, barate de şanţuri,
cu o^ordonânţă axială, sînt constituite din mari locuinţe patrulatere, construite din schelet de lemn lipit masiv cu lut, pe platforme de lut cu infrastructuri din trunchiuri de copaci despicate, sau din lespezi de calcar. Ceramica este carao terizată de pictura cu motive din benzi late, pline, de culoare deschisă, mărginite cu negru pe fondul cărămiziu. în timpul acestei faze este cunoscută şi ceramica denumită de tip proto-cucuteni, caracterizată de pictarea după ardere (pictură crudă), adesea peste motivele adîncite în pasta moale. Plastica este reprezentată mai ales din figurine feminine steatopige cu torsul plat, decorate cu motive geometrice (romburi, spirale, haşuri în triunghi) incizate, uneori avînd repre*-zentată în relief o podoabă, colier sau pandantiv. Continuă să se întîlnească şi figurine cu tors piramidal şi steatopigie pronunţată, moştenire din cultura anterioară, Precucuteni. Apar şi figurine en violon. Se cunosc de asemenea modele* miniaturi de mobilier. In faza AB (Traian, Frumuşica, Corlăteni, Ghelăeşti), aşezările sînt situate pe terase joase sau pe pante şi continuă să fie uneori protejate de şanţuri baraj. Locuirea rămîne grupată şi respectă o oarecare ordonanţă axială, cu locuinţe de acelaşi tip ca în faza Ai Ceramica este caracterizată prin realizarea moţi* velor din benzi fasciculate sau prin rezervarea acestora din fond, cu ajutorul unor cîmp uri haşurate. Plastica evoluează fie către o redare mai sumară a anatomiei, comportînd un decor pictat geometric, fie dimpotrivă către un realism accentuat, dar în aceste cazuri decorul pictat este foarte rar. Sînt frecvente în această etapă vasele binoclu, după cum tot acum se întîlnesc grupurile plastice de dimensiuni relativ mari, cura sînt cele de la Truşeşti. Faza B (Cucuteni, Frumuşica, Podei-Tîrgu Ocna, Valea Lupului) este caracterizată de locuirea pe pinteni înalţi, baraţi cu şanţ, cu construcţii similare cu cele din fazele anterioare. Decorul pictat al ceramicii capătă caracter linear sau de siluetă. Apar motivele zoomorfe, se pare cu înţeles de emblemă: anumite motive sau combinaţii de motive zoomorfe se întîlnesc numai în cîte o staţiune, de ex. bucraniul, în relief pictat, este cunoscut numai la Podei-Tîrgu Ocna. Plastica cunoaşte o stilizare deosebit de elegantă a figurinelor feminine steatopige, fusiforme, prelungi, cu suprafaţa puternic lustruită şi fără decor. O trăsătură specifică este apariţia celor doi lobi perforaţi la cap. Existenţa c.C. se încheie către 2100 î.e.n., odată cu pătrunderea populaţiilor nomade de păstori veniţi din stepele de la N Mării Negre, care vor contribui la naşterea culturilor Horodiştea-Folteşti şi Cernavoda.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Cucuteni, Buc., 1966; VI. Dumitrescu, Arta, p. 95—155, 207—223;
VI.	Dumitrescu, Arta Culturii Cucuteni, Buc., 1979.	l.r.
Cuina Turcului (sat Dubova, com. Plavişevita, jud. Mehedinţi); săp. C. Nicolaescu-Plopşor, Al. Păunescu, L. Roşu, V. Boroneanţ— 1964—1965. Peştera C.T., în faleza Dunării — locuire epipa-leolitică în peşteră, suprapusă de vestigii neolitice (cultura Criş), din epoca bronzului (cultura Coţofeni şi Va tina), din prima epocă a fierului
şi din feudalism. Iii afară dertittdte dé?piotr£ şi os specifice, în nivelelé epipáleolfttee (romanetlo-aziliene) s-au descoperit oase gravate cu motive geometrice lineare, meandrice, fombice precum şi capete de piatră de tip Lepenski Vir, mai grosolan modelate; din celelalte epoci, mai ales ceramică tipică pentru culturile amintite. M.I.R.S.R.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 10—16.
I.r.
culee, element de rezistenţă în construcţia podurilor, constituit de masivul de zidărie care la capătul podului, pe uscat, preia împingerile laterale. Se cunosc c. de pe malul stîng al Dunării, de la podurile romane de la Drobeta (103—105 e.n.) şi Sucidava (sec. 4). Podul de la Orlea, dacă era, aşa cum se afirmă, un pod de vase amarate de pile de zidărie, nu avea o c. propriu-zisă.
r.f.
culoare. Prima perioadă istorică în care s-a afirmat gustul pentru expresia cromatică a fost neoliticul. In neoliticul inferior ne sînt cunoscute vase bicrome pictate cu negru sau alb pe roşu, din cultura Criş. In neoliticul superior, culturile Cucuteni şi Petreşti practică tricromia, pictura cu alb şi negru pe roşu, sau cu roşu, brun şi negru pe pereţii construcţiilor şi pe ocrul roz al pastei vaselor, în timp ce culturile Gumelniţa şi Sălcuţa vor cunoaşte bicromia, pictura cu alb sau negru pe roşu, precum şi aşa-numita pictură cu grafit. Efecte cromatice se obţineau şi prin procedeul încrustării cu alb, lustruirii suprafeţelor cruţate şi a colorării „crude44 cu roşu, în ceramica cu decor excizat de tip Boian sau Vădastra. Materiile colorante folosite erau de origine minerală, fără a putea preciza exact compoziţia lor. Nu se cunoaşte nimic cu privire la semnificaţia acestor c., dar preferinţă pentru o anumită gamă cromatică — roşu, alb, negru, brun — implică desigur valori simbolice pentru componentele ei. încă de la sfîrşitul epocii neolitice, folosirea aurului pentru confecţionarea unor imagini rituale, iar mai tîrziu, în epoca bronzului, a unor arme, podoabe şi vase cu caracter ceremonial arată că galbenul strălucitor al acestui metal era pus în legătură cu calitatea lui de a nu puteâ fi alterat de timp. Armele şi podoabele de bronz, polisate, gravate şi uneori încrustate cu alb, erau şi ele investite cu valoarea de simbol de eternitate a galbenului auriu. In epoca fierului, cromatica se reduce la încrustarea cu alb a ceramicii lustruite brun. Fără îndoială, ceramica pictată grecească, cunoscută şi difuzată de cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre, de unde se cunosc şi elemente arhitecturale cu urme de c. (capitel ionic de antă, sec. 5 î.e.n., de la Histria, M.I.R.S.R.), nu participa la viziunea cromatică a localnicilor. Abia arta statuliţi dac va marca reîntoarcerea, nu foarte hotărîtă, la culoare: pictura cu roşu, figurată, a ceramicii de lux, vase de argint aurit. In epoca romană, policromia va ocupa un loc important în decorarea edificiilor publice sau locuinţelor, bogate (fresce, mozaicuri, sau numai zugrăveli, ca Ia Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Tomis, Histria), precum şi în sublinierea detaliilor reliefurilor de cult şi fune-
rare. Se ştie c& dfc mulUrvcmSTteftasW policromie implica şi un simbolism comple* ţi subtil, dar nu este cunoscut nici un document sigur în acest sens din Dacia sau Scitia Mică. In cuisul perioadei de tranziţie de la sclavagism la feudalism, gustul pentru c. strălucitoare se afirmă cu putere în arta somp-tuară a migratorilor germanici (tezaurele de la Pietroasa, Apahida, Moigrad, Velţ, Şimleu-Silvaniei etc.). Putem afirma cu siguranţă că pietrele şi smalţurile folosite căpătaseră semnificaţii simbolice. După germanici, ceilalţi migratori au folosit policromia în măsură mult mai mică. Abia la începutul fe u dalismului culoarea s-a reafirmat, sub forma smalţurilor ceramice, venite din Bizanţ, mai întîi opace, monocrome {verde măsliniu), mai tîrziu atît sub această formă cît şi sub aceea de glazuri transparente acoperind suprafeţe decorate cu desene gravate şi policromate, în tehnica numită sgraffito.
r.f.
culte. Dacă prin c. se înţeleg ansamblurile de fapte de natură religioasă — datini, ritualuri, rituri ierarhie —, cele mai vechi c. apar abia în perioada statului dac, cînd pe de o parte există o religie — respectiv un cult de stat de caracter uranic, cu personificări ale forţelor natiirUV ca Bendis sau ca eroul —, iar pe de alta, în cétijile greceşti se afirmă treptat c. specifice acestbta: c. de stat (poliade) — Apolo Ietros la Histria» Demeter la Callatis —, c. orientale — Cibele, Attis. In epoca romană, în terit. supuse Romei, distingem c. olimpiene — Iupiter, Iunona, Minerva, Venus, Marte, Mercur ş.a. —, cultul de stat al Romei şi al lui August, c. oriéhtalé--Mithra, Cibele, Iupiter Dolihenus, Sabazio$» Dea Syria ş.a. —, în sfîrşit c. locale, între care, datorită sincretismului specific epocii, trebuie să te cuprindem şi pe acelea ale unor divinităţi de origine olimpiană — Dionysos, Asclepios,. Diana-Bendis, Cavalerul trac, Cavalerii danubiéni. Este cunoscut şi un cult al eroilor — Hercule, Pio-scurii — care !a rîndul său ar putea să ascundă, sub o haină olimpiană, unele aspecte sincretisme.
r.f.
cultul fecundităţii, ansamblul credinţelor în toi* ţele roditoare ale naturii. Parţial reconstituit, baza reprezentărilor plastice cu caracter religios, cum sînt figurinele feminine neolitice marcate de semnele gravidităţii şi ale sexului (ex. pewhţ^ Gînditorului de la Cernavoda, Venus de la V^dfa ş.a.). Prin analogie cu c.f. cunoscute te popoarele primitive actuale, s-a considerat că este vprba de un astfel de cult şi în cazul neoliticului românesc. Reprezentările de acest fel, aşadoţ şi elemente de credinţe în rodnicia naturii, jkr-petuează şi după neolitic, în epoca bronzului, dar în această perioadă apar sub altă formă, asociate cultului solar (ex. figurinele de la Cîrna şi Ostrovu Mare), sau cultului eroului (modele-miniaturi de secure dublă de la Ostrovu Mare).
•îf
cultură materială, ansamblul de forme materiale şi deprinderi de producţie caracteristice pentru o anumită treaptă de dezvoltare istorică a unei
ANI •' /*• •
Cumpăna. Ceasul solar de marmură
nunităţi istorice. In arheologie, c.m. este an-nblul de forme materiale caracteristice pentru tura unei comunităţi istorice, care au ajuns îă la noi prin descop. sau reconstituirea lor cu itorul cerc. arheologice. Prin extensie, ter-:nul de c.m., cu adaosul „de tip“, se foloseşte itfu a desemna ansamblul de forme materiale îcizate prin cerc. arheologică şi specifice unei urnite zone, locuite într-o anumită perioadă orică (ex. c.m. a neoliticului de tip dunărean), in denaturare s-a ajuns să se folosească termenul c.m. sau pur şi simplu de „cultură4*, pentru semnarea unui ansamblu de forme ceramice ativ unitar stilistic, constituind un aspect ecific, local şi cronologic, al c.m. dintr-o epocă tă (de ex. cultura Cucuteni). Această denatu-re a fost posibilă prin absolutizarea criteriului fosilă directoare pe care ceramica îl căpătase decursul dezvoltării arheologiei ca ştiinţă, din >tive de economie metodologică. Culturile se numesc de la staţiunile eponime.
r.f.
mani v. paleoetnografie imidava v. Rîşnov
împăna (sat, com., jud. Constanţa); descop. t. — f.d. Cadran solar roman de marmură, cu portul stilizat în cap de taur, poate simbol zeului solar Mithra; datat în sec. 1—2 e.n. ,A.C.
(BL.: Muzeul de arheologie Constanţa, Constanţa, 61.	r.f.
pă conică, tip de vas de ceramică, argint sau gint aurit, cunoscut în argintăria daco-getică n sec. 1 î.e.n. — 1 e.n. Reprezentat în tezaurul la Sîncrăienţ (M.I.R.S.R.). O pereche de c.c. ornamentată în. treimea superioară cu motive ometrice şi vegetale; există însă şi exemplare >şite de orice decor. In diferite aşezări au fost site şi mici c.c. de lut ars.
r.f.
pă cu picior. 1. Tip de vas ceramic cunoscut variante diferite: recipient înalt, cu buza toarsă spre interior şi cu picior cvadrilobat, în ltura Criş; recipient întins, cu buza lată, uşor
12#
profilată şi cu picipr tronconic evazat, în cultura Tisa. 2. Tip de vas caracteristic argintăriei daco-getice din sec. \ î.e.n. — l e.n., lucrat din argint sau din ^rgint aurit, anşlog căntaronului. Corpul vasului e emisfşric; piciorul, subţire şi înalt, se termină printr-o bază evazată care-i asigură stabilitatea. Adeseori corpul este prevăzut cu două torţi, iâr piciorul prezintă la mijloc o umflătură. In genere, cupele de acest fel sînt bogat ornamentate' pe corp şi pe baza piciorului cu motive geometrice • şi vegeatle. Mai rar întîlnit e tipul cu picior scurt şi cu corpul alungit. Ambele tipuri sînt, cunoscute în tezaurul de la Sîncrăieni. M.I.R.S.R.
r.f.
Cupidon v. amoraşi
cuptor, amenajare termică comportînd o cameră de ardere pentru pregătirea alimentelor sau pentru scopuri productive. C. de p î i n e, a căror, formă în calotă sferică, caracteristică, apare încă din cultura Criş, în neoliticul timpuriu (Tîrgn Mureş) şi se perpetuează pînă în perioada de început a feudalismului (Capidava, Dridu), pre-; zintă două variante principale şi anume c. cruţat în mal şi c. construit, cu boltă apareiată. Prima, variantă este caracteristică pentru epoca neolitică în cultura Criş, în timp ce al doilea tip este specific mai ales în epoca romană (Histria,
Cupe conice din tezaurul dacic de argint de la Sîncrălent
Cupă cu picior din .tezaurul dacic ie arfint de la Sta* crfeiţnl
Obreja), în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Ipoteşti) şi ín perioada de început a feudalismului, cînd apare practica vetrei cu substrat de cioburi formînd strat reverberant şi reapare, de asemenea, şi varianta cruţată (Hlincea).
C.	de ars ceramică apare în neolitic. De la Glăvăneştii Vechi ne este cunoscut un c. cu placă perforată, continuă. In epoca bronzului şi în epoca fierului sînt mai rar întîlnite c. de acest fel, pentru ca în epoca romană să se semnaleze la Hobiţa şi Garvăn, precum şi în alte puncte importante, c. ceramice cu vatră organizată, construită din cărămizi, cruţînd canale pentru circulaţia căldurii. In paralel, în zona dacilor liberi (Mugeni, Mediéşu Aurit), ne sînt cunoscute
c.	cu vatră organizata, dar fără placă perforată.
C.	de ars ceramică, cu placă perforată/ datează şi din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Olteni, Drobeta), precum şi din perioada de început a feudalismului (Capidava). C. de sticlă ne sînt cunoscute doar din vestigii de pereţi vitrificaţi de la Tomis, iar c. m e t a 1 u r-g i c e apar cu siguranţă doar la Cireşii, unde au putut îi stabilite c. de redus minereu de tipul c. cu o singură ardere, comportînd o vatră amenajată cu canal de scurgere a metalului incandescent şi gropiţă de format lupa. In literatura de specialitate se mai foloseşte termenul de c. şi pentru sobele de piatră sau pămînt, fără tiraj, din perioada de trecere la feudalism şi din perioada de început á feudalismului. Acestea sînt însă simple elemente de încălzire, fără funcţie de c.
r.f.
Curcani (sat, com., jud. Ilfov) ; descop. înt.— 1964. In vatra satului, mormînt de înhumaţie de tip Sîntana de Mureş — Cemeahov, cu inventar cuprinzînd: ceramică fină, cenuşie, tipică; o fusaiolă; un pieptene de os; mărgele din piatră vitrificată poliedrice; o fibulă de argint cu semi-disc şi o placă de centură din argint. M.I.R.S.R. BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele.
r.f.
curie (lat. curia „clădirea senatuluiM), tip de edificiu destinat şedinţelor corpurilor constituite ale municipiilor romane (ordo decurionum). La Romula a fost descop. o clădire publică de plan dreptunghiular, cuprinzînd o sală mare, pentru adunări, şi avînd un portic cu colonete corintiene în front, care ar putea fi o c.
r.f.
curte sacrfi, spaţiu de acces limitat într-un edificiu public, legat de un sanctuar. Dé obicei are un plan dreptunghiular şi este mărginită de elemente de arhitectură monumentală: faţade cu ordonanţe de pilaştri, portice ş.a. Se cunosc astfel
de c.s. la principia castrelor (Drobeta, Buciuolîfc şi la ansamblele de cult (Palatul Augustalilonde la Ulpia Traiana Sarmizegetusa).
r.f.
Curtea de Argeş (oraş, jud. Argeş); descop. înt. —
f.d. Tezaur de inele de buclă din aur, datînd din epoca bronzului. Piesele sînt cordiforme, cu diferite variante în formă şi dimensiuni. M.I.R.S.R
r.f.
curtină, în arhitectura militară antică, segmentul de zid de incintă cuprins între două turnuri sau bastioane succesive. Atît castrele cît şi oraşele romane au ziduri de incintă compuse din c. alternînd cu turnuri (sau bastioane). Doar micile* forturi (Titeşti), au o singura c. continuă.
r.f.
cuţitoaie, unealtă de fier pentru dulgherit, compusă dintr-o lamă semicirculară, flancată de două mînere. Trei exemplare (dintre care două importate din oraşul nord-italic Aquileia, una avînd şi ştampila oficinei lui Herennius bătută pe tăiş) au fost descop. la Sarmizegetusa Regia» aparţinînd perioadei statului dac.
h.d.
cuvertă, strat protector obţinut prin înmuierea vasului ceramic într-o soluţie de argile silicioase. Se obţine, după ardere, o glazură vitrificată şi transparentă. Smalţul verde-gălbui al unor vase romane din sec. 4 e.n. (ex. vase de la Sucidava, M.I.R.S.R. şi M.Cor. şi opaiţul creştin de la Apulum, M.A.I.) este o c.
r.f,
cyatos (gr. kyathos „pahar"), tip de vas grecesc mic, de scos vin, avînd recipientul ca o ceaşcă cu fundul în calotă şi toartă supraînălţată. Se pare că la sfîrşitul epocii elenistice se produceau local la Tomis (M.A.C.) dintr-o pastă alburie specifică. Ele sînt foarte frecvente în mormintele datînd din sec. 2-1 î.e.n. descoperite în aceeaşi localitate.
r.f;
cylix (gr. kylix ,,cupă“), vas ceramic de băut vin avînd forma unei calote larg deschise, cu două toarte, prevăzut cu fund inelar (Standring) sau picior. Adesea, la c. de provenienţă grecească, fundul era decorat, în interior, cu un motiv decorativ sau o scenă figurată, pictate. 0. au fost descoperite în stare întreagă sau fragmentară, în cantităţi însemnate, atît în aşezările şi necror polele greceşti (Histria, Callatis, Tomis) cît şi în aşezările autohtone din sfera de influenţă a celor dintîi (Tariverde). Rare exemplare, de import, au fost descoperite şi în aşezările şi necropolele autohtone (de ex. la Frumuşiţa).
daci, nume generic care desemnează populaţia originară, în antichitate, pe terit. României, ramură nordică a marii familii a tracilor (v. paleoetnografie), numiţi obişnuit d. în izvoarele romane şi geţi în cele greceşti. Vatra lor permanentă de locuire era terit. actual al României. Primele ştiri istorice despre d. se găsesc la Herodot, care-i pomeneşte în legătură eu expediţia din 514 î.e.n. a lui Darius I împotriva sciţilor. In acea vreme, d. trăiau împărţiţi în triburi, în condiţiile democraţiei militare. Treptat, în societatea dacică s-au diferenţiat oamenii liberi de sclavi, iar nobilii (tarabostes, pileati), al căror semn distinctiv era portul bonetei moi, conice (pileus) de oamenii liberi de rînd (comati), al căror port era caracterizat de pieptănătura cu plete. Apariţia claselor sociale a constituit temeiul formării statului lui Burebista (sec. 1 î.e.n.). Statul dac era condus de un rege, secondat de un cler puternic şi de o nobilime militară şi se baza pe vechile formaţii tribale cu caracter local. De statură potrivită, purtînd plete şi barbă, d. aveau drept veşminte cămăşi lungi, pantaloni drepţi, legati pe glezne, cojoace, mantii cu glugi, femeile — cămăşi cu mînecl scurte, tunici lungi cu mîneci lungi şi mantii. In picioare purtau opinci. Limba d. face parte din grupul satem al familiei de limbi indoeuropene. Ocupaţia de căpetenie a d. era agricultura. Ei se mai îndeletniceau cu creşterea vitelor, cu viticultura şi pomicultura, cu albinăritul şi aveau ramuri meşteşugăreşti bine dezvoltate; extragerea şi prelucrarea metalelor (aur, argint, fier, aramă), prelucrarea lemnului, a pietrei, olăritul etc. Se pare că aurul constituia un monopol regal.
D.	făceau un comerţ viu cu coloniile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre şi, mai tîrziu, cu romanii. De pe la mijlocul sec. 3 î.e.n., d. bat monede de argint, dar în sec. 1 î.e.n., cînd dénárul roman invadează piaţa dacică, emisiunile monedelor autohtone încetează. D. au creat o avansată civilizaţie de tip La Téne, care atinge apogeul dezvoltării sale în sec. 1 î.e.n. Ea e reprezentată în chipul cel mai strălucit de complexul arheologic monumental din Munţii Orăştiei (Grădiştea Muncelului, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Vîrful lui Hulpe, Fetele Albe), caracterizat prin cetăţi cu ziduri de piatră, sanctuare patrulatere şi circulare, aşezări civile cu locuinţe de suprafaţă din lemn şi lut cu un inventar foarte bogat, de unelte de fier, diverse obiecte de metal pentru uz practic sau de podoabă, ceramică etc. Astfel de cetăţi [de piatră mai sînt cunoscute la Piatra Craivii, Bănită, Căpîlna, Tilişca, Polovragi, Covasna, Jigodin, Bîtca Doamnei. In zonele extracarpatice sînt specifice cetăţile de pămînt situate pe traseele principalelor rîuri: Pecica, Popeşti, Tinosu, Piscul Crăsani, Bărboşi, Poiana, Racătău, Brad. Reli-
gia d. era politeistă, avînd ca divinităţi m&i însemnate pe Zamolxis, Gebeleizis, Bendis şi un zeu asemănător lui Marte. Iii ceea cé priveşte creaţia. artistică a d., aceasta prezintă în general un caracter arhaic, pentru care sînt specifice dezvoltarea deosebită a artei somptuare, predominanta stilizării şi chiar a decorului geometric şi începuturile unei arte monumentale cu expresii deosebit de sobre. Intre componentele artei d. se disting, pe fondul local hallstattian, în ordinea vechimii, un factor de influentă grecesc, care s-a manifestat într-o anumită măsură în tehnica constructivă, în tehnica şi formele ceramicii, în ornamentică, precum şi în prelucrarea metalului preţios; un factor de influenţă scitic, prezent în anumite expresii zoomorfe; un factor celtic, căruia i se datoresc elemente din tehnica şi formele proprii metalurgiei bronzului şi fierului, precum şi unele elemente din tehnica ceramicii; un factor tracic, ale cărui manifestări au afectat puternic stilul argintăriei dacice precum şi dezvoltarea ceramicii şi prin intermediul căruia s-au canalizat şi unele influente iraniene. Toti aceşti factori s*au manifestat pe fondul puternic local, căruia îi era specifică o ideologie de natură religioasă rigoristă şi conceptuală care trebuie pusă la originea sobrietăţii formelor şi înclinării spre expresii simbolice, abstracte, geometrizate ale artei d. In legătură cu acest fond autohton ar trebui privit poate şi un anumit aspect megalitic, pe care-1 evidenţiază monumentele de arhitectură din Munţii Orăştiei precum şi unele statui menhir din Dobrogea şi din centrul Transilvaniei . Din punct de vedere cronologic, în dezvoltarea artei d. se disting două mari perioade: 1) Perioada începuturilor (sec. 5
—	începutul sec. 3 î.e.n.), caracterizată de marile cetăţi de pămînt, folosite mai mult ca cetăţi de refugiu, cum sînt cele de la Stînceşti şi Cătălina, de marile tezaure funerare de aur şi argint, consti-, tuite din arme (coifuri, cnemide), vase (fiale, pahare) şi piese de harnaşament (aplice, rozete* fruntarii) specifice, decorate prin ponsonare şi ciocănire au repoussé. Decorul comportă motiye simbolice cu caracter geometric, zoomorfe (calul, grifonul, leul) sau antropomorfe (eroul), realizate într-un stil primitiv, geometrizant. In sfîrşit, sînt caracteristice şi statuile menhir de luptător, dintre care ştim, cel pu{in despre unele, că aveau rost funerar. Această perioadă este strîns legată de dezvoltarea culturii şi artei tracilor, motiv pentru care specialiştii vorbesc de o artă traco-dacică sau traco-getică, sau numai de tezaure traco-getice. 2) Perioada de înflorire a artei şi culturii d. (sec. 3 î.e.n. — 1 e.n.), reprezentînd mai degrabă etapa arhaică a acesteia, brusc curmată în dezvoltarea ei, fără sa fi ajuns la deplină maturitate, de cucerirea romană. Această
129
perioadă este caracterizată de marile ansambluri* arhitecturale: cetăţi, sanctuare în formă de incinte circulare sau de aliniamente patrulatere, turnuri locuinţe construite din piatră în zona muntoasă şi din lemn şi pămînt în cîmpie şi, extrem de rar, construcţii funerare cum este mormîntul din zidărie de piatră brută de la Zimnicea; de tezaure de vase şi podoabe de argint, decorate cu motive clasice (palmeta, brăduţul, coroana de lauri, vrejul) sau figurative, specifice (figura feminină, războinicul călare, şarpele); în sfîrşit, de aplicele de bronz, de unelte şi arme de fier, între care unele cu decor figurai ciocănit, de ceramica de lux cenuşie lustruită, de imitaţiile de cupe deliene cu decor simbolic solar sau figurai (nimfele [?] dansatoare) specific, precum şi de ceramica pictată cu decor simbolic geometric (solar), floral, sau zoomorf (bourul, cerbul). In această perioadă, alături de războinicul cavaler şi de cal, atributul său, predomină figura feminină a marii zeiţe, înfăţişată în mai multe ipostaze, care poate fi identificată cu Bendis. Influenţa romană asupra artei d. din această perioadă a fost din ce în ce mai importantă. După retragerea administraţiei şi armatei romane (271 e.n.), se poate încă vorbi de
o	artă a d. liberi, caracterizată de predominarea manifestărilor de artă aplicată şi de întărirea :ontinuă a influenţei romane imperiale.
h.d.
dadofori v. Mithra
dansatoare, motiv plastic cu semnificaţie simbo-ficâ, frecvent în arta funerară romană din provinciile central-europene. Cea mai veche reprezentare de d. a fost descoperită în cîmpul de urne din epoca bronzului de la Ostrovul Mare (M.P.F.). Mai tîrziu, în epoca dacică, pe o imitaţie de cupă deliană din oppidum-ul dacic de la Popeşti (M.I.M.B.), sînt figurate, în relief plat aplicat, trei d. cu ramuri de brad în mînă, probabil reprezentarea nimfelor tracice dansînd, personaje divine din anturajul zeiţei Bendis. în epoca romană, imaginile de d. sînt relativ rare, ca şi figurile mitologice obişnuit reprezentate în actul dansului, cum ar fi nimfele sau graţiile (o plachetă în „tezaurul de sculpturi44 de la Tomis). Se cunoaşte
o	poartă de mo lument funerar de piatră, provenind de la Tomis, pe care este reprezentată zei ta Isis dansînd (M.I.R.S.R.). Alte d. apar pe pereţi de edicule funerare din zona oraşelor Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum.
r.f.
davă, termen dacic echivalent la autorii greci antici cu polis (oraş-cetate). Este folosit pentru a desemna aşezările fortificate dacice, servind drept centru al unei formaţii teritoriale. Se cunosc două tipuri de d., după cîte se pare ambele comportînd acropolă: d. montană şi d. de terasă. V. Pârvan folosea pentru a le desemna şi termenul de oppidum, care Ia Vitruviu are tocmai înţelesul de aşezare fortificată, v. şi urbanism.
r.f.
Decea Mureşului (sat, com. Mîrăslău, jud. Alba); descop. înt.—f.d. şi 1888; săp. D. Popescu — 1944. • Cimitir de înhumaţie de Ia sfîrşitul neoliticului, cultura D.M. cu morminte în care, în afara scheletului aşezat în poziţie chircită şi
DECEBAL
Fragment de monument funerar cu reprezentarea unei dansatoare (Potaissa)
Relief funerar cu o dansatoare (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
presărat cu ocru roşu, s-au descoperit şi elemente de inventar: unelte de piatră cioplită (topoare perforate) şi de bronz (topoare cu tăişuri în cruce), vase ceramice, coliere din mărgele de cupru ş\ rondele din cochilii de scoică. # Aşezare rurală romană (sec. 2—3 e.n.) cu construcţii de zid, între care un templu mithraic. Inventar: ceramică, arme, ustensile gospodăreşti, o statuie a unei divinităţi feminine, un relief al Iui Mithra Petro-genitus, o statuie mithraică şi trei inscripţii votive. M.I.R.S.R.; M.A.I. 0> Cultura D.M., variantă locală a aspectului cultural Bodrog-keresztár.
BIBL.: D. Popescu, Raport MNA\ D. Tudor, OTS, p. 206-207.
I.r.
Decebal, rege dac (87—106). Fiu al recelui Scorillo şi urmaş la tron al regelui Duras-Diurpaneus, personalitate istorică de prim ordin, organizator, diplomat şi strateg talentat, este sufletul rezistenţei dacilor împotriva înaintării romane în spaţiul dunărean. învingător în două campanii asupra armatelor lui Domiţian (86 şi 87 e.n.), învins în cea de a treia (88 e.n.), reuşeşte să obţină un tratat de pace avantajos (89 e.n.), ale cărui efecte — întărirea organizatorică şi militară a statului dac care devine un pericol pentru romani —
Decebal (detaliu de pe Columna lui Traian de la Roma)
duc la declanşarea marilor războaie cu dacii conduse de Traian (101—102 şi 105—106), reprezentate de reliefurile Columnei lui Traian de la Roma. în cadrul politicii generale de întărire a statului dac, D. reconstruieşte şi amplifică ansamblul urbanistic şi militar din Munţii Orăştiei. Din vremea lui datează majoritatea marilor construcţii de aici: cetăţi (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe), cele mai multe sanctuare patrulatere de la Costeşti şi Sarmizegetusa Regia, sanctuarele circulare de la Sarmizegetusa Regia şi Feţele Albe, turnurile locuinţă de la Costeşti şi construcţiile de la Piatra Roşie. Toate aceste monumente sînt caracterizate prin folosirea dioritului şi dacitului, spre deosebire de cele din faza anterioară, datată în vremea lui Burebista, pentru care este specific calcarul. Figura lui D. a constituit şi un subiect de predilecţie pentru artiştii care au reprezentat războaiele daco-romane. Astfel, pe Columnă, exegeţii au identificat puternica fizionomie a marelui rege dac în cel puţin patru episoade: închinarea dacilor la sfîrşitul primului război, plecarea din Sarmizegetusa Regia, în momentul cînd cetatea, privată de apă, era pe punctul de a cădea, sinuciderea eroului, în sfîrşit, prezentarea capului tăiat al marelui rege în faţa împăratului Traian. Cu excepţia acesteia din urmă, corodată, scenele reprezintă figura lui D. cu o vigoare şi o atenţie pentru detaliul realist al expresiei, deosebite. De tip barbar depărtat de cel clasic aşa cum canonul grecesc îl definea, fizionomia regelui este marcată de trăsături bărbăteşti, dure, exprimînd patosul şi dîrzenia, o anumită violenţă şi asprime a sentimentelor. Ţinuta îi este totdeauna nobilă şi demnă, gesturile ample. De obicei este reprezentat în poziţii proeminente şi mai înalt decît supuşii săi. De un deosebit dramatism este scena sinuciderii în care regele, căzut la picioarele unui copac, îşi înfige pumnalul curb în grumaz. Atitudinea sa, de o tensiune supraumană, hotărîrea gestului violent, expresia teribilă a figurii, toate exprimă voinţa neînfrîntă a regelui învins de a-şi păstra libertatea, fie chiar şi prin moarte. Scena aceasta a constituit şi obiectul reliefului care decora stela funerară a
lui Tiberius Claudius Maximus (găsită la Cavalla, în Tesalia), subofiţerul de cavalerie roman, care
l-a urmărit pe D. şi i-a dus capul, retezat după sinucidere, să-l prezinte lui Traian la Ranisstorum. Aci însă, scena este tratată într-o manieră provincială şi dramatismul ei este radical atenuat de predominanţa, în compoziţie, a figurii cavalerului, precum şi de meşteşugul artistic carent al pietrarului, care nu a putut reda nici trăsăturile specifice, nici expresia frapantă a regelui dac (mulaj în M.I.R.S.R.).	h.d.
Deceneu (sec. 1 î.e.n.), mare preot al dacilor, sfetnic şi colaborator apropiat al lui Burebista. După asasinarea acestuia şi dezmembrarea stă-pînirii lui, D. ia în mîinile sale şi puterea regală în statul dac din Transilvania. Cum în vremea lui Burebista s-au construit primele edificii religioase monumentale (sanctuarele aliniamente patrulatere de calcar de la Sarmizegetusa Regia), se poate admite că D. a contribuit la stabilirea programului arhitecturii religioase a dacilor.	h.d.
Dej (municipiu, jud. Cluj); descop. înt.—f.d. Opaiţ mic de bronz, roman tîrziu, datat în sec.
4	e.n. Are apucătoarea stilizată în formă de cruce înscrisă în romb, cu un porumbel în vîrf. M.I.Tr.C.
BIBL.: M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Buc.,
1969,	p. 477.	r.f.
Deleni (sat, com., jud. Constanţa); n.v. Enigea; săp. Gr. Tocilescu — 1883—1898. Aici s-a identificat cariera din care au fost extrase blocurile pentru paramentul Monumentului triumfal al lui Traian, Tropaeum Traiani, de la Adamclisi. BIBL. A. Furtwângler, Das Tropaion von Adam-klissiy'. p. 468.	r.f.
Demeter v. Ceres
denticuli, profil decorativ constînd dintr-o alternanţă de goluri şi plinuri de formă cubică şi proporţional mici în raport cu restul ordonanţei, specific pentru cornişele clasice. Apare la elemente de arhitectură provincială (plafon cu case-toane de la Tomis, cornişe interioare de stuc de la Apulum) şi la monumente de cult şi funerare din Dacia şi Dobrogea: edicula cu Apolo — cavaler trac — de la Gilău, edicula de la Micia, altare de tip pseudoediculă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Este cunoscut motivul d. redat în pictură, în trompe Voeil, în cripta bazilicii de sub Liceul nr. 2, de la Tomis	r.f.
Dej. Opaiţ creştin de bronz
Itl
depozit, termen cu două înţelesuri apropiate, „dar distincte: d. arheologic, în sens generic, desemnează totalitatea vestigiilor de cultură materială caracterizînd un strat arheologic; d. arheologic, specializat, desemnează „descoperire închisă"
—	ansamblu de obiecte: arme, unelte, podoabe, imagini de cult ş.a., concentrate într-un singur loc, de obicei izolat, cu scopul de a fi ascunse sau protejate, descoperite întîmplător sau, mai rar, prin cercetări sistematice. Plecînd de la această accepţie, tezaurul este un caz special de d., avînd drept specific caracterul preţios al obiectelor. După aspectul lor se disting: 1) ascunzători ale unor obiecte preţioase prin materialul şi prelucrarea lor artistică, cu semnificaţie simbolică (ex.: d. de la Apa); 2) d. alcătuite din inventarul unui atelier de bronzuri, constînd din piese uzate, recuperate ca sursă de materie primă, din turte de bronz — materie primă brută—, din piese noi încă nefinisate, din deşeuri, în sfîrşit din unelte de prelucrare a bronzului (ex.: cele două uriaşe d. de la Uioara şi Şpălnaca); 3) d. constituite din piese destinate schimbului şi ascunse cu intenţie de provizorat, dar nerecuperate ulterior, în împrejurări de insecuritate pentru circulaţia bunurilor (de acest fel sînt, probabil, d. de unelte de fier de la Dragosloveni, Bîrlogu, Rado-vanu) ; 4) d. constituite din obiecte avînd calitatea de mijloace de schimb (d. de la Drajna de Jos a fost caracterizat un astfel de d.); 5) d. cu caracter sacru, de imagini de cult profanate sau degradate, adunate şi ascunse pentru a nu fi expuse unor acţiuni sacrolege. De obicei, asemenea d. erau organizate într-o groapă special amenajată în incinta sanctuarului, denumită favissa (de acest fel este, probabil, „tezaurul de sculpturi44 de la Tomis). Analiza tipologică a componenţei d. de bronzuri permite gruparea lor în mai multe serii geografice, (v. tabelul de mai jos)
Aceste serii prezintă şi trăsături stilistice proprii, evidente mai ales la marile serii transilvănene.
—	Astfel, seria de d. din bronzul mijlociu este caracterizată de armele — topoare şi săbii — cu forme elegante, pentru care sînt tipice liniile şi planurile arcuite şi decorul gravat bogat, în cadrul căruia se disting două tipuri de motive: cele derivate din spirală, între care cercul cu cîrcei exteriori şi meandrul curb, şi ordonanţele
DEPOZIT
de romburi şi triunghiuri constituind sisteme simetrice în raport de axele piesei. Mai apar apărătoarele de braţ cu disc spiralic, din bară masivă, precum şi falerele discoidale, convexe, cu decor geometric gravat.
—	In bronzul tîrziu, seria Uriu-Domăneşti este caracterizată de o anumită rigidizare a formelor: faţetări, nervuri, preferinţa pentru planuri şi linii arcuite concav, sau drepte. Seria este marcată de abundenţa celturilor şi secerilor, dar şi topoarele de luptă cu disc şi spin accentuat, bogat profilate continuă să apară. O tendinţă generală este aceea a prelungirii terminaţiilor — gura celturilor trasă şi prelungită lateral, topoarele cu ceafă prelungită. Sînt specifice acestei serii amplele lanţuri ornamentale de harnaşament şi, mai ales, brăţările decorate prin gravare adîncă şi incizare, cu grupuri de linii formînd figuri geometrice. Cel mai adesea, aceste figuri geometrice se grupează în ansambluri ordonate şi complementare, în cadrul cărora fondul constituie motiv, participînd activ la constituirea sistemului decorativ al piesei. în general, aceste ansambluri alcătuiesc sisteme decorative de compoziţie omogenă, toate elementele avînd valoare egală şi ascultînd de o lege decorativă simplă — repetitie sau alternanţă. Apar, mai rar însă, şi compoziţii centrate. — In perioada următoare, Hallstatt Alt seria Cincu-Suseni este caracterizată mai întîiprin faptul că este cea mai bogată ca varietate tipologică şi ca număr de piese şi de d.t apoi prin acela că fac parte din ea cele mai mari d. turnătorii, cum sînt cele de la Uioara şi Şpălnaca, în sfîrşit prin o serie de trăsături stilistice: apar acum centurile bogat decorate cu motive geometrice gravate, între care diferitele variante de rozetă sau roată solară, protomă de pasăre, meandrul curb — simbol al apei —, scutul beoţian; ele se grupează în desfăşurări ordonate, părînd legate de exprimarea simbolică a unei mitologii solare cu aspect eroic. Apar de asemenea brăţările spi-ralice din bandă lată, bogat decorate cu motive gravate, reapar apărătoarele de braţ, mai puţin masive, dar şi acestea decorate prin gravare cu motive geometrice şi cu discul spiral făcînd umbo conic. Brăţările circulare cu extremităţile deschise rămîn la fel de frecvente şi sînt decorate în continuare prin gravare şi incizie cu motive geo-
Perioada		Seria tipologică de depozite de bronzuri			
Faza	Transilvania	Moldova	Dobrogea	Muntenia	Oltenia
Bronz mijlociu sec. 16—14 î.e.n.	neseriate	neseriate	neseriate	neseriate	neseriate
Bronz tîrziu sec. 13 î.e.n.	Uriu-Domăneşti	Rîşeşti-Băleni	N. Bălcescu-Gura Dobrogei	Drajna de Jos-Oinac	—
Hallstatt A, sec. 12 î.e.n.	Cincu-Suseni	—	Techirghiol	—	-
Hallstatt At sec. 11 î.e.n.	Jupalnic-Turia	—	-	—	-
Hallstatt B, sec. 10 î.e.n.	Moigrad-Tăuteu	Rafaila	Sîmbăta Nouă	Boldeşti	-
Hallstatt B, sec. 9 î.e.n.	Sîngeorgiu de Pădure-Fizeşu Gherlii	Bîrlad			_
Hallstatt Bs sec. 8 î.e.n	Şomartin-Vetiş	—	neseriate	—	-
Hallstatt C sec. 7 î.e.n.	Vintu de Jos-Vaidei	_	eseriate	_	Bîlvăneşti- Ghidoci
Hallstatt D sec. 6 î.e.n.	Neser i at	-	—	—	-
metrice, dar sînt mult mai numeroase compoziţiile centrate, comportînd un ansamblu geometric mai complex în zona de maximă lăţime a brăţării. Elementul decorativ începe să se extindă pe piesele cu destinaţie utilitară — seceri, celturi, iar numărul şi varietatea podoabelor creşte considerabil: coliere, ace de cap, ace de veşmînt cu tija spiralata în opturi, inele de buclă, falere, aplice, fibulele „pasmanterie14 multe dintre ele afectînd o formă derivată din motivele solare (roată cu cruce înscrisă, ochelari), sau fiind decorate prin incizie cu motive de acest fel. — Seriile următoare — Jupalnic-Turia, Moigrad-Tăuteu, Sîngeorgiu de Pădure-Fizeşu Gherlii — sînt mai sărace în d., în număr de piese şi în varietate tipologică ca şi în trăsături stilistice cu valoare artistică. In seria Jupalnic-Turia, decorul marchează o tendinţă către linear, cu concentrarea lui mai ales pe mînerele de sabie; vechile motive geometrice se dezagregă în simple grupuri de linii, ansamblurile se organizează în registre stereotipe şi sărace în motive. Brăţările, chiar dacă absenţa lor de pînă acum ar putea fi doar întîmplătoare, erau cu siguranţă foarte rare. — In seria Moigrad-Tâuteu continuă sărăcia de forme şi de decor, dar unele tipuri capătă o prelucrare artistică mai accentuată: mînerele de sabie, falerele. Apare combinarea profilaturii, care devine din ce în ce mai bogată, cu decorul gravat care continuă să rămînă relativ simplu şi linear, dar în cadrul căruia sînt prezente, în afara liniilor drepte, cerculeţele. Ies în evidenţă forme noi:, căldări (situle), psalii, pumnale. Spre deosebire de seriile anterioare, nu mai întîlnim serii tipologice bogat decorate, ci cîte o piesă singulară excepţional decorată — un celt, un pumnal, o sabie, ş.a.m.d.
—	Seria Sîngeorgiu de Pădure-Fizeşu Gherlii este caracterizată de importanţa decorativă din ce în ce mai mare pe care o capătă profilatura la săbiile cu antene la mîner, vasele cu decor au repoussé, sau faţetate, pandativele-amulete, miniaturi de piese utile (securi), colanele torsate. — Seria Vaidei-Vinfu de Jos este caracterizată prin numărul foarte mic de d., de tipuri şi de riese. D. din această serie se compun aproape exclusiv din podoabe: fibule ochelari, colane torsate, brăţări cu decor linear gravat, falere, brăţări spiralice. — Asemănătoare, dar încă mai săracă, este şi seria Bîlvăneşti, în cadrul căreia apar şi pandative’e circulare de harnaşament, dar în care nu se întîlnesc falere şi brăţări cu decor gravat.
BIBL.: M. Rusu, Dacia NS, VII; M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele.	l.r. şi r.f.
Derşida (sat, com. Bobota, jud. Sălaj); săp. N. Chidioşan şi I. Ordentlich — 1963—19G5. Aşezare din epoca bronzului, de tip Wietenberg, pe pinten barat, cu locuinţe de suprafaţă, patrulatere. Ceramică de tip Wietenberg cu decor caracteristic, geometric, cu motive spiralice, dispuse radiar, avînd semnificaţie de simbol solar, împreună cu care a fost descoperită şi ceramică de tip Otomani, cu decor specific în relief .*>' încizat. Din sincronizarea ceramicii de tip Wietenberg cu aceea de tip Otomani, s-a putui stabili că, în~aceste culturi nord-vestice, ceramica evoluează de la forme simple şi greoaie şi de la un decor
rudimentar, către forme zvelte, imitîndu-le pe cele metalice, precum şi către un decor bogat şi rafinat, exprimînd în forme geometrice un simbolism solar complex. M.Ţ.C.; M.Z.
BIBL.: N. Chidioşan, Dacia NS, XII.	l.r.
Dervent v. Ostrov
Deva. Vas ceramic din cultura Wietenberg
iit
Desa (sat, com., jud. Dolj); descop. înt. —-'f.d. Pe grindul Castraviţa, pe malul Dunării, cetate (castru ? şi castru tîrziu, sec. 4 e.n.) romană; întinsă aşezare civilă cu necropolă; descop. mărunte, plastică de bronz: o acvilă, o statuetă a lui iupiter Dolihenus, cu barbă, cu arme şi înălţînd fulgerul. Cazan de bronz cu picior evazat, cupă cilindrică şi două toarte trilobate, de tip hunic (sec. 5 e.n.). Decor de baghete în relief, realizat odată cu turnarea piesei. M.I.R.S.R. BIBL.:	D. Tudor, OTS, p. 322.	r.f.
Deva (municipiu, jud. Hunedoara); n.a. Deva; săp. O. Floca — 1949, 1951; descop. înt. — f.d.
#	Pe malul Mureşului, aşezare neolitică de bordeie, cultura Tisa-Polgár cu elemente Bodrog-keresztúr, cu ceramică tipică, cu decor geometric incizat. • Depozit de bronz cu colane (torques) între piesele componente, de la sfîrşitul epocii bronzului. # Pe Dealul Cetăţii, aşezare dacică, de tip oppidum, distrusă în mare parte de aşezarea medievală; ceramică dacică tipică, poroasă şi fină, cenuşie. # Pe Dealul Bejan, carieră romană de porfir şi aşezare romană legată de carieră şi comportînd o villa rustica. Inventar: unelte de piatră, piese în curs de prelucrare (căpiţele, sarcofage, coloane), ceramică, inscripţii; descop. sînt importante în măsura în care dovedesc prelucrarea rocilor nobile (dure) în Dacia romană. M.D. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 126—127; O. Floca, MCA, I.	r.f.
diademă (gr. diadema „panglică de încins fruntea"), piesă de podoabă din metal preţios care se purta pe frunte. Cele mai vechi d. cunoscute pe terit. României ar putea fi manşoanele de aur de la Galeşu, datînd de la începutul primei epoci a fierului. Sînt cunoscute ulterior d. de forma unei panglici înguste netede sau decorate cu motive lineare au repoussé, provenind din mormintele greceşti de vîrstă clasică sau elenistică de la Callatis şi Tomis (M.A.C.). In epoca romană sînt mai frecvente coroanele din frunze de laur ştanţate în foiţă de aur, cum este aceea, întreagă, de la Apulum (M.I.R.S.R.), dar şi d. propriu-zise, cum este aceea din sarcofagul cu inventar bogat de la Callatis (M.A.C.). Din epoca migraţiilor sînt cunoscute d. hunice (Gherăseni şi Buhăeni), benzi de foaie de aur decorate cu geme montate în caboşon. In sfîrşit, asemenea podoabe afectează la începutul epocii feudale fie forma unor coroniţe bogat decorate cu pietre semipreţioase, fie a unor benzi
Diademfi elenistică de aur (necropolacetăt 1! Callatis)
DIANA
Friză cu Diana la vînătoare (Callatis)
Relief votiv cu reprezentarea Dianei-Bendis (Tomis)
cu decor nielat. Metalul preferat în această perioadă este argintul (Cotnari şi Voineşti). r.f
Diana, la romani, zeiţă fecioară a vînătorii, a pădurii şi a lunii; identificată cu zeiţa grecilor Artemis, sora geamănă a lui Apolo. Reprezentări ale zeiţei Artemis nu sînt cunoscute din cetăţile greceşti de pe ţărmul românesc al Mării Negre, cu excepţia unei frize datînd de la sfîrşitul epocii elenistice de la Callatis (M.A.C.), cu reprezentarea zeiţei la vînătoare. Relieful, plin de mişcare şi viaţă, aerat compoziţional, figurile cu proporţii elegante, pieptănătura şi drapajul — D. purtînd hitonul scurt caracteristic — sînt, toate, semnele unei execuţii într-un atelier de bună tradiţie tehnică folosind modele clasice, poate de tip efesian. în arta dacilor, cîteva monumente o reprezintă cu siguranţă pe Bendis, D. tracică, dar se poate pune problema dacă alte efigii feminine ca de ex. cele de pe cnemida stîngă de la Agighiol şi de pe cnemida de la Vraţa (R. P. Bulgaria) — în care ar putea fi recunoscută eventual Ariadna — nu constituie mărturii ale unui sincretism între personajele ciclului dionisiac şi ale celui apolinic căruia îi aparţinea Artemis — D., cel puţin la început, în epoca romană sînt cunoscute două ipostaze ale zeiţei: 1) D. — Luna, cu hi ton lung şi cu semilună în creştet, aşa cum este eleganta aplică de
Relief votiv cu reprezentarea Dianei (Brucla)
bronz în altorelief de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.R.S.R.), clar cum ar putea fi şi masca de coif de cavalerist de la Romula (Comani) sau viziera — tot de coif de cavalerist — de la Ostrov; 2) D. la vînătoare — statui şi reliefuri derivînd toate din prototipul romano-elenistic D. din Gabii
—	reprezentînd zeiţa cu hiton scurt, în pas rapid, marcînd o uşoară torsiune şi scoţînd o săgeată din tolbă. Este însoţită de cîine, uneori şi de căprior. Este caracteristic drapajul care, pentru a, marca mişcarea, face o umflătură sinusoidală la poalele tiitonului. Exemplare mai importante: statui de la Apulum (M.A.I.), Tomis (M.A.C.), o statuetă ie bronz de la Potaissa (M.I.T.), reliefuri ajurate ie la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.) şi Brucla (M.Ai.). Un relief, o pseudoediculă, de la Potaissa (M.I.R.S.R.), o reprezintă pe D. în poziţie frontală, cu arcul în mînă şi tolba în spate. Pare a fi o ipostază locală a D.-Bendis de factură itîngace, accentuat provincială, prin proporţiile ndesate ale corpului în raport cu capul mare, cu xăsături dure.
3IBL.: RRt F 126, 127, 129—137; G. Bordenache, îculture, p. 64—69, 293.
r.f.
)iema v. Orşova
)indeşti (sat, com. Andrid, jud. Satu Mare); des-:op. înt. — 1966. In punctul Grădina lui Negrea-iu, mormînt de înhumaţie germanic din sec. 5 :.n., cu inventar cuprinzînd două fibule de argint u semidisc, deosebit de îngrijit lucrate, o oglindă irculară de metal alb cu decor de cercuri concen-rice şi raze în relief pe spate, o cataramă de ar-[int bilobată cu caneluri oblice pe faţă, mărgele le sticlă şi un mare vas ceramic. M.O.Ca.
IIBL.: I. Nemeti, AMN, IV.
r.f.
Hnogetia v. Garvăn
finji de lup, motiv decorativ afectînd forma unui ir de triunghiuri ascuţite, folosit de obicei pen-ru încadrarea unor zone decorate mai complexe. Lpare încă din neolitic, fiind cunoscut în orna-lentica ceramicii incizate şi excizate (Vădastra, loian, Gumelniţa), cît şi a celei pictate (Cucuteni,
Gumelniţa, Petreşti). In epoca bronzului, motivul este întîlnit şi în decorul gravat al topoarelor de luptă sau al brăţărilor. El apare de asemenea şi pe unele produse ale argintăriei dacice. Mai tîrziu, în epoca romană, este extrem de rar, locul motivelor geometrice fiind luat de cele figurative. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism reapare, uneori în forme hipertrofiate, ca pe tipsia din tezaurul de la Pietroasa. El se menţine şi în repertoriul ornamenticii feudale timpurii, pe os, metal şi chiar piatră.
r.f.
Dionysos, divinitate greacă, zeu al vegetaţiei şi fecundităţii şi în mod special al viţei de vie, vinului şi beţiei. Asimilat sincretistic cu divinităţile romane Bahus şi Liber Pater precum şi cu zeul traco-frigian Sabazios. încă de la origine, se distinge un aport al religiei trace în constituirea cultului lui D. mai tîrziu fiind incluse în el şi alte influenţe, asiatice, aşa încît ajunge să aibă un puternic caracter sincretistic în epoca romană. Odată cu pătrunderea romană în Balcani, cultul lui D., existent în această zonă în forme pe care nu le mai putem reconstitui, îmbracă aspectele sincretiste romane, păstrînd totuşi unele trăsături specific locale. între acestea se pot cita preferinţa pentru reliefurile de cult (icoanele populare ale zonei balcano-ana-toliene) şi asocierea cu alte divinităţi locale, cum ar fi cavalerul trac. Pe terit. României, cele mai vechi monumente ale cultului lui D. ar putea fi considerate reprezentările viţei de vie pe ceramica pictată dacică şi pe cupele cu picior din tezaurul de la Sîncrăieni. In epoca romană se disting mai multe tipuri de monumente dionisiace, între care cele mai răspîndite sînt reliefurile de cult mici. Se întîlnesc însă şi statuile, atît cele ale lui D. tînăr (ex.: ediculă de la Tomis, M.A.C.), cît şi cele ale zeului bărbos (ex.: amforeta cu scene bahice de la Greci, M.A.C.), hermele şi efigiile cu rost decorativ-simbolic, cum sînt cele de pe candelabrul de la Callatis (M.I.R.S.R.), sau ornamentele de car de la Teliţa. în cadrul reliefurilor de cult, se remarcă două variante plastice: relieful plat şi relieful ajurat, acesta din urmă mai frecvent în Transilvania şi anume în zona Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, deşi nu lipseşte nici din restul Daciei şi nici chiar din Dobrogea, precum şi mai multe variante iconografice: a) D. cu acoliţii, uneori reprezentat în ediculă. Figura centrală a compoziţiei o constituie zeul însuşi, sprijinit în tirs (baston înfăşurat în cîrcei de viţă şi de iederă, atribut al zeului), cu părul lung, căzînd pe umeri în bucle încununate de iederă sau de viţă de vie şi încins cu nebrida (pielea unui ied). De multe ori poartă în picioare cizmele înalte de vînător. Este însoţit, după caz, de panteră, căreia îi toarnă vin în gura deschisă dintr-un crater pe care-1 ţine în mîna dreaptă, de un silen, de satiri şi menade, de Pan şi de Silvanus, în sfîrşit de Cavalerul trac (un relief plachetă din „tezaurul de sculpturi" de la Tomis, o plachetă de la Callatis şi un relief — pseudoediculă de la Mîrleanu, în M.A.C.). b) Cînd toţi acoliţii sînt reprezentaţi, compoziţia capătă aspectul cortegiului dionisiac. în acest tip apare şi Ariadna, care, împreună cu D., conduce cortegiul vesel compus din satiri şi menade precum şi din Silen beat.
185
Stelă votivă a zeului Dionysos (Tomis)
Dionysos copil, teracotă de tip Tanagra (Callatis)
Hermă cu reprezentarea lui Dionysos bărbos (?, M.I R.S.R.)
DIVINITATI poliade
In Dacia intracarpatică, acest tip este cunoscut după mărturia inscripţiilor votive, sub numele de Liber şi Libera (v. art.), c) O serie de reliefuri de factură „barbarizantă” îl reprezintă pe D. in costum militar, cu amfora. Monumentele de acest tip provin toate din Dobrogea — unul absolut caracteristic a fost descoperit la Histria (M.A.C.) — şi se pare că sînt de dată relativ tîrzie. Acoliţii zeului (v. Silvanus; Pan; fauni) sînt şi ei reprezentaţi în diferite aspecte. Sînt cunoscute capul unei statui deSilen bărbos de provenienţă necunoscută, mai multe figurine de teracotă reprezentînd pe D. copil, pe Silen şi papposileni—sileni bătrîni şi decrepiţi (toate în M.A.C.). Tot în legătură cu iconografia dionisiacă sînt de menţionat reprezentări de scene bahice: satiri şi nimfe într-un mediu de pădure, bînd şi dansînd (oeno-choele de la Apahida sau Tăuteu), sau amoraşi la cules de vie (tiparul de terra sigillata de la Capidava, în M. Cap.). Cît despre simbolurile dionisiace cum ar fi viţa de vie sau craterul, ele sînt frecvente pe tot felul de monumente, între care cele funerare.
r.f.
Dioscuri, divinităţi străvechi, se pare pre-indoeu-ropene, fraţi gemeni (Castor şi Pollux) ai lui Zeus şi ai Ledei, patroni ai tineretului şi ai exerci-ţiilor fizice, inclusiv ai armatei. Cei doi sînt reprezentaţi — nuzi, purtînd pe umăr o mantie, cu bonet frigian şi arme — încă din epoca elenistică, în cetăţile de pe malul Mării Negre, în varianta iconografică de inspiraţie clasică numită decursio (alegerea de cai în paralel—stelă de la Callatis, M.I.R.S.R.). Mai tîrziu, apar reprezentaţi cu calul la mînă, atît pe monumente de cult cît şi pe monumente funerare, de obicei dispuşi simetric, faţă în faţă. Este cunoscut un D., făcînd parte dintr-un grup statuar, din „tezaurul de sculpturi4* de la Tomis. Tot D. sînt reprezentaţi pe plăcile de armură de cal de la Gherla (M.I.Tr.C.), pe coifurile de la Ostrov, pe două coloane de la Tomis (M.I.R.S.R.) şi pe alte mici monumente. S-ar părea că există o relaţie sincretistică între D. si Cavalerii danubieni, pe de o parte, iar pe de alta, cu aşa-numiţii Cabires Dolicheni (grupul de gemeni în arme care acompaniază de obicei pe Iupiter Dolihenus).
r.f.
divinităţi poliade (gr. polias „protector al oraşului44, atribut al divinităţilor), termen desemitînd divinităţile protectoare ale oraşelor antice, caracterizate prin atributul specific al coroanei murale. Ex. ale acestui motiv iconografic sînt cunoscute de la Tomis, două statui ale Fortunei poliade, dintre care una este celebra statuie Fortuna cu Pontus. In ambele cazuri, zeiţa este de tipul obişnuit al divinităţilor olimpiene, cu hitonul elegant drapat, acoperit parţial de hlamidă şi cu diadema peste părul pieptănat după modelul elenistic, cu cărare pe mijloc, colţuri ondulate pe tîmple şi coc la spate. Caracteristic pentru ambele reprezentări, cornul abundenţei ţinut în mîna dreaptă şi lipsa cîrmei de corabie sau a roţii norocului, ambele, atribute caracteristice tipului elenistic al Fortunei. în statuia Fortuna cu Pon tus, zeiţa este însoţită de personificarea Pontulu
•ap de satir bătrîn (?. M.I.R.S.R.)
Relief votiv elenistic cu reprezentarea Dloscurilor; (Histria)
Euxin, un bărbat cu barbă şi plete încîlcite, aşezat pe o corabie şi purtînd o coroană murală care precizează ipostaza poliadă a grupului. Intre For-tunele poliade trebuie de asemenea încadrată şi aşa-numita Cibele de la Romula (M.P.F.), a cărei pieptănătură suportînd o coroană murală este specifică primei divinităţi, şi doar confuzia cu tnodius-ul caracteristic Cibelei a făcut posibilă această atribuire eronată.
r.f.
Dobolii de Jos (sat, com. Ilieni, jud. Covasna); descop. înt. — 1880. In albia Oltului, spadă lungă de fier cu mîner din bară ştanţată median, cu antene şi gardă, datînd din prima vîrstă a fierului. Ea a făcut obiectul unor îndelungate discuţii, fiind considerată scitică, tracică, sau sarmatică, dar prezintă trăsături caracteristice pentru piesele din Asia Centrală. Problema nu poate fi considerată nici astăzi complet elucidată. Ceea ce o caracterizează spre deosebire de alte săbii contemporane, este decorul artistic al minerului său. Acesta este terminat la partea superioară cu două antene, încovoiate spre interior, descriind un început de volute, iar garda este constituită din siluetele a două animale adosate — doi lei (?) — aşezate pe labe, în relief turnat, decupate şi cu detalii ponsonate într-o manieră apropiată de arta animalieră a stepelor. M.I.R.S.R.
BIBL.: Istoria României, I, p. 158; VI. Dumitrescu, Arta, p. 461.
h.d.
Dobrogea, regiune geografică istorică, situată în SE României, între Marea Neagră şi Dunăre, al cărei nume vine probabil de la un stăpînitor feudal din sec. 14 — Dobrotici. D. a fost locuită încă din paleolitic şi a constituit, în tot timpul istoriei sale, ieşirea la mare a zonei carpatice, precum şi o regiune de întîlnire a curentelor culturale sau etnice venite din stepele pontice, din zona carpato-dunăreană, ca şi din sudul mai apropiat — balcanic —, sau mai îndepărtat — egeo-anatolian. In paleolitic, locuirea musteri-ană şi mai ales aurignaciană din peşterile din centrul D. (Gura Dobrogei) atestă prin inventarul descoperit existenta unor comunităţi de vînători, mai ales ai calului sălbatic, trăind în grupuri mici, probabil de familii perechi şi cunoscînd focul, precum şi un utilaj de cremene tipic. Cea mai veche cultură neolit i c ă, de origine microasiatică, ajunsă în D. probabil pe calea mării, este cunoscută sub numele de cultura Hamangia, în aşezările de la Ceamurlia de Sus, Cea-murlia de Jos, Limanu, Hîrşova şi în aşezările şi cimitirul de înhumaţie. de la Cernavodă, de unde provine şi celebrul cuplu de figurine Gîndi-torul şi însoţitoarea lui. Neoliticul mijlociu şi superior, cunoscut din aşezările de la Hîrşova şi Medgidia, este de caracter carpato-dunărean, reprezentînd un aspect local, cu anumite înrudiri cu neoliticul din platforma prebalcanică, al culturilor Boian şi Gumelniţa. Sfîrşitul epocii neolitice este caracterizat de pătrunderea popoárelör de păstori nomazi, din stepele pontice, purtători ai culturii Cernavoda I, probabil indoeuropeni, organizaţi milităreşte, pentru care este specific mormîntul de la Casimcea. Din întîlnirea elementelor venite din
stepe cu cele sudice, egeo-anatoliene, s-au născut culturile caracteristice pentru D. şi Dunărea de Jos, în perioada de început şi de mijloc a epocii bronzului, denumite Cernavoda II şi III şi Coslogeni. In perioada mijlocie a epocii bronzului, se extinde şi în D. cultura carpato-dună-reană Tei precum şi aceea a stepelor sud-vest pontice, iar perioada de sfîrşit a aceleiaşi epoci, ca şi începutul epocii fierului, este caracterizată de descop. de depozite de bronz (Techirghiol, Cumpăna, Limanu) în care sînt frecvente tipurile de piese specific carpatice — centuri, seceri. O spadă miceniană de la Castelu atestă relaţiile directe cu Egeea. Prima epocă^ a fierului este caracterizată de prezenţa simultană a două aspecte culturale: cultura Basarabi, carpa-to-dunăreană, pe malul Dunării şi complexul Babadag, cu multe elemente anatoliene. Sfîrşitul primei epoci a fierului cunoaşte, pe de o parte, prezenţa geţilor (descop. la Cernavoda, Ostrov, Bugeac, Enisala), iar pe de alta, instalarea primelor colonii greceşti (Histria şi Callatis), precum şi de prezenţa episodică a sciţilor (cazanul de la Castelu, monede de la Callatis, aşezarea fortificată de la Albeşti — ? —). Influenţa regatului trac (sec.
5—4 î.e.n.) este atestaiă de mormintele caracteristice, cum este acela cu tezaur de la Agighiol sau cele două pseudotolosuri cu boltă demicilindrică de la Mangalia şi Doi Mai. Civilizaţia dacilor şi cea a coloniilor greceşti din D. se vor dezvolta paralel, contactele dintre ele asigu-rînd celei dintîi un aspect local mai puternic marcat de influenţa elenistică, iar cetăţilor greceşti o expansiune care a cuprins întreg litoralul şi care a avut drept consecinţă directă apariţia încă a unui oraş, Tomis, în epoca elenistică, dezvoltat dintr-o aşezare mai mică, arhaică, precum şi a unei serii întregi de aşezări secundare (Argamum, Halmyris ş.a.). Romanii au pătruns în D. încă din primul secol, dar organizarea stăpînirii imperiului s-a realizat aici treptat şi nu a căpătat formă definitivă decît în preajma războaielor cu dacii, sub Traian. De atunci datează majoritatea centrelor romane din provincie, militare sau
civile, cele mai multe întemeiate pe locul unor aşezări şi fortificaţii mai vechi. Descop. de la Ostrov-Durostorum, Axiopolis, Capidava, Carsi-um, Troesmis, Beroe, Aegyssus, Noviodunum, Li-bida, Ulmeturn ş.a., precum şi cele din cetăţile greceşti permit schiţarea destul de completă a vieţii romane din D., provincie de graniţă, dar legată direct cu centrele mari ale imperiului prin intermediul mării, precum şi prin drumuri exterioare provinciei, dar controlate de romani, cu cetăţuia carpatică a Daciei. Importanţa legăturilor cu Dacia este încă şi mai mult subliniată de Monumentul de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, comemorînd tocmai un fapt de arme din vremea războaielor dacice, a cărui valoare, universal recunoscută, face din localitatea dobrogeană unul dintre punctele importante ale Imperiului roman. Un moment de seamă din istoria politică, militară dar şi culturală şi edilitară a D. antice îl marchează reorganizarea din timpul Tetrarhiei (sfîrşitul sec. 3 e.n.) şi a împăratului Constantin cel Mare. în această perioadă se situează o mare campanie de construcţii: au fost reconstruite, cu caracteristici arhitecturale şi defensive noi, castrele de pe limesul dunărean, au fost refăcute zidurile de incintă ale oraşelor de pe litoral şi au fost fortificate aşezările din interior (Ulmetum, Tropaeum ş.a.). A fost resistematizat portul Tomis, a fost în mare parte reconstruit oraşul Histria şi ceva mai tîrziu (sec. 5 e.n.) s-au înălţat primele bazilici creştine (Tomis, Histria, Callatis, Tropaeum Traiani, Troesmis, Axiopolis, Argamum, Libida, Niculiţel, odată cu organizarea bisericească a provinciei. Stăpînirea romană durează în
D.	pînă la începutul sec. 7 e.n. cînd, în urma migraţiei slavilor şi a avarilor şi a distrugerii limesului dunărean şi a marilor centre urbane de pe traseul lui, romanii nu mai păstrează stăpînirea decît asupra oraşelor maritime şi doar un vag control asupra restului terit., în care influenţele slave iar mai tîrziu ale chaganatului bulgar devin 'destul de importante. Incepînd însă de la sfîrşitul sec. 8, zona de N a D. este reorganizată ca provincie maritimă a Imperiului bizantin, pe Dunăre sînt stabilite comunităţi de slratiotai (ţărani grăniceri în serviciul imperiului) în aşezări întărite, iar graniţa de S, pe linia Cernavoda-Constanţa, este fortificată de bulgari cu valuri păzite de posturi fixe, succesiv refăcute. Odată cu recucerirea bizantină din sec. 10, D. este în întregime inclusă în thema bizantină a Paristrionului, themă care va constitui baza stăpînirii unui şef feudal local Dobrotici (sec. 15). In sec. 12—14, ţărmul mării şi malul Dunării încep să fie cercetate de genovezi, care stabilesc colonii în vechile centre bizantine. BIBL.: DID, I şi II; R. Florescu, Ghid.
r.f.
Doi Mai (sat, com. Limanu, jud. Constanţa); descop. In marginea localităţii, mormînt tumular cu infrastructură din blocuri de piatră, constituită din dromos cu două ziduri lungi în panta şi cameră funerară dreptunghiulară, acoperită cu o boltă în demicilindru şi cu două cavouri (loculi) în centrul pavajului. Atribuit sciţilor, mormîntul monumental se înscrie de fapt în tipul nord-tra-
DŐL HE ŞTII MARI
Plan şi secţiune în turnul de la Doi Mai
cic şi trebuie să fi aparţinut unui şef getic din preajma Callatis-ului. Datat în sec. 3 î.e.n. BIBL.: R. Florescu, Arta dacilor, p. 7.
r.f.
Dolheştii Mari (sat, com. Dolheşti, jud. Suceava); săp. D. Marin — 1957, 1958. Pe terasa inferioară a Şomuzului Mare — necropolă de înhumaţie din perioada de trecere de la neolitic la bronz, cu schelete chircite în cutii de piatră, suprapusă de o aşezare aparţinînd culturii Horodiştea-Folteşti. Ceramică tipică pentru cultura amforelor sferice: ceşti, pahare şi amfore cu cîte două sau patru tortite-proeminente, perforate, dispuse simetric, cu decor realizat prin imprimarea unui şnur, cu motivul festoanelor, topoare de silex şlefuite, aplice şi o cataramă de os, decorate cu incizii paralele şi benzi zimţate. Ceramică de tip Horodiştea-Folteşti. M.I.M.
BIBL.: D. Marin, AM, I.
I.r.
Dolihenus v. Iupiter
donariu (lat. donarium), obiect destinat să fie dăruit divinităţii. Singura piesă care a primit acest nume în arheologia românească este d. de la Biertan (sec. 4 e.n.): tabula ansata de bronz, turnată ajurat, purtînd o inscripţie votivă, de care atîrna un medalion cu monograma lui Hristos.
r.f.
doric, termen desemnînd anumite ferme artistice robuste şi sobre. O Ordin d., primul şi cel mai simplu ordin greco-roman, caracterizat de coloane lipsite de bază, avînd fusul relativ scurt, cu caneluri puţin adînci şi cu muchii ascuţite, capitelul cu plintă patrulateră suprapunînd o echi-nă nedecorată, în jumătate de tor. Este singurul
188
ordin care s-a putut reconstitui pe terit. României (antablamentul templului elenistic de marmură al Marelui Zeu de la Histria). Căpiţele d. greceşti şi romane sînt cunoscute din cetăţile greceşti de pe fărmul Mării Negre (M.A.C.), iar numai romane, de la Apulum, Potaissa, Napoca, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Drobeta. M.A.I., M.I.Tr.C,, M.D., M.I.T., M.P.F.
r.f.
dracon (gr. drakon „balaur, şarpew), emblemă zoomorfă a dacilor Reprezentat ca un mare şarpe fantastic cu cap de lup şi coamă bogată, este figurat de obicei în perechi, cîte două exemplare. Cele mai vechi imagini plastice ale d. sînt cele de pe Columna lui Traian, unde apare purtat ca un drapel în vîrful unei hampe. D. va apărea ulterior şi pe alte monumente triumfale (de ex. pe Arcul de triumf al lui Septimiu Sever de la Roma), dar nu se poate preciza dacă este o aluzie directă şi sigură la luptele împăratului cu carpii, sau dacă nu cumva d. a devenit o emblemă a barbarilor în general. D. ca drapel mai este întîlnit şi pe tabletele Cavalerilor danubieni. El poate, de asemenea, să fie identificat în capetele de şarpe, uneori cu bot de mamifer terminînd bijuterii de argint dacice (brăţări, lanturi-colier, torques-uri); într-un caz — al brăţării de la Orăştie (Kunst-historisches Museum, Viena) — se pot chiar identifica trăsăturile specifice ale d.: bot de mamifer, coamă ondulată. Protome de d. termină cîrceii de acant ai vrejului de pe friza inferioară a Monumentului triumfal de la Adamclisi. Ţinînd seama tocmai de cele de mai sus, se poate pune problema în ce măsură şarpele Glicon, din „tezaurul de sculpturi “ de la Tomis, nu este un d., iar asocierea sa cu Dioscurii nu este mărturia aceluiaşi sincretism exprimat şi de tabletele Cavalerilor danubieni. Reprezentările frecvente ale şarpelui pe monumentele de cult din Dacia şi Scitia Mică în epoca romană trebuie puse în legătură tocmai cu d. Oricum, numele lui a devenit, după creştinarea -daco-romanilor, numele românesc al Anticristului, ceea ce indică locul proeminent ocupat de acest personaj mitologic în panteonul dacic şi daco-roman.
BIBL.: H. Daicoviciu, Dacia, p. 268.
r.f.
Dragomireşti (sat, com., jud. Maramureş); descop. înt. — f.d. Dintr-un depozit de bronz de tip Uriu-Domăneşti, un celt, un topor de luptă cu disc şi spin, un topor cu ceafa prelungită în formă de coif, trei brăţări decorate cu „crestături “ şi alte două de secţiune circulară, de asemenea decorate. Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmbovija, Depozitele.
r.f.
Dragosloveni (sat, com. Dumbrăveni, jud. Vrancea); descop. înt. — 1964; săp. M. Comşa, V. Nămoloşanu — 1967. • Depozit de unelte şi arme de fier din perioada de început a feudalismului (sec. 10 e.n. ?). • Aşezare de bordeie de tip Ipoteşti-Cîndeşti. • Aşezare de bordeie şi cimitir, feudale. M.I.E.F.
BIBL.: M. Babeş, Dacia NS, XII. Cronica săp.
r.f.
18»
Dragii. Decorul de pe cupa minerului spadei
Drajna de Jos. Topor de bronz.
Dragu (sat, com., jud. Sălaj); descop. înt.,-— înainte de 1900, nesigură localizarea. Spadă de bronz datată la începutul epocii fierului, cu lama în formă de flamă alungită şi garda terminată în cupă cu buton. Mînerul prezintă două profile-go-dron şi două registre lineare la baza şi pe marginea exterioară a cupei. Butonul este decorat pe margine cu semicercuri cu punct în centru, determi-nînd un motiv central tentacular, cu cinci braţe. Interiorul cupei este decorat cu un registru de 12 cercuri, o rozetă sinusoidă cu 24 de bucle — 12 exterioare şi 12 interioare — şi încă un registru de 12 cercuri corespunzînd celor 12 bucle interioare. Motivul constituie o schematizare a celui de pe spada de la Oradea (M.Ţ.C.), sinusoida cu volute descompunîndu-se în registre separate şi succesive de cercuri şi linii continui. M.I.R.S.R. BIBL.: A.D. Alexandrescu, Dacia NS, X.
r.f.
Drajna de Jos (sat, com. Drajna, jud. Prahova); descop. înt. — 1914. Pe terasa Teleajenului — mare depozit de bronzuri, datînd din perioada de sfîrşit a epocii bronzului, compus din 240 de obiecte: 199 de seceri, celturi, alături de care au fost găsite şi arme de luptă. Dintre arme se disting, prin forma lor elegantă şi prin decorul de incizii adînci grupate în sectoare radiare pe ceafă, două topoare de luptă cu tub de înmănuşare şi un „sceptru4* cu 'tub de înmănuşare şi vîrf ascuţit, înfăşurat în spirală. Forme plastice, elegant stilizate, prezintă şi un topor de luptă cu manşon, decorat cu striuri orizontale şi altul cu creastă de înmănuşare prelungită. Acest grup de piese constituie interesante mărturii ale artei ar-
DRAPAJ
murierilor-bronzieri de la sfîrşitul epocii bronzului. M.I.R.S.R.
BIBL.: I. Andrieşescu, Dacia, II; M. Rusu, Dacia NS, VII.	l.r.
Drajna de Sus (sat, com. Drajna, jud. Prahova); săp. Gr. Tocilescu — 1888; Gh. Ştefan — 1938— 1940. • Pe dealul Grădiştea, castru roman de tip clasic, de plan patrulater (176 x 200 m), pre-zentînd o dispoziţie ciudată a zidului de incintă, format din două ziduri paralele cu emplecton de pămînt între ele. Este vorba, de fapt, de refacerea cu zidărie de piatră a unui castru de pămînt de la care s-a păstrat aggerul,. ca emplecton. Castrul a durat de la 101 la 117 e.n. Săp. nu au identificat decît o poartă, decumana, flancată de două turnuri interioare dreptunghiulare înguste, fragmente din zidul de incintă şi principia simple, la N de care (şi nu în lateres, cum se constată în general la alte castre din aceeaşi vreme) era situat un hambar ^-horreum. S-a surprins, de asemenea, şi pavajul viei principalis. In apropierea castrului, o aşezare civilă. Intre descop.: rponezi, ceramică, arme de fier, fibule şi garnituri vestimentare de bronz. Trebuie special menţionate fragmente de terra sigillata precum şi din tipul provincial de terra estampata, o căţuie dacică şi vase cu figuri antropomorfe pe pîntece (Gesichtgeţăsse). M.I.P. BIBL.: Gh. Ştefan Dacia, XI—XII.
r.f.
drapaj, mijloc de expresie plastică. folosind reproducerea felului în care materialul suplu al veşmîntului se adaptează volumelor corpului omenesc. Cea mai veche sugestie de d. ar putea fi, într-o anumită măsură, decorul geometric de pe figurinele neolitice: meandrul rombic de pe piept, spiralele de pe fese şi oblicele relativ paralele de pe coapse. în epoca bronzului, se pare că aşa-nu-mitul opreg al figurinelor feminine din cultura Gîrla Mare-Cîrna, linii verticale paralele incizate pe fusta acestora, sugerează d. unei rochii plisate. în plastica grecească din cetăţile de pe ţărmul Mării Negre, d. cunoaşte modalităţile de stilizare curente în această artă, deşi se remarcă o anumită sărăcie a lui, tipic provincială. în epoca romană,
d.	este stilizat în forme provinciale: tubular, cu pliurile proeminente în formă de tuburi verticale sau oblice; imbricat, cu pliurile proeminente de secţiune unghiulară, acoperindu-se unele pe altele ca nişte imbricaţii; adîncit, cu pliurile profunde redate prin linii adînci te. Toate aceste tipuri de stilizare a d. se regăsesc la statuile funerare sau votive de tip provincial de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.Tr.C.), Apulum (M.A.I.), Napoca (M.I.Tr.C.), Drobeta (M.P.F.), Tomis (M.A.C.) ş.a. Aceleaşi tipuri se regăsesc pe reliefuri, dar pe tablete apare şi stilizarea în suprafeţe bombate, despărţite de şănţuiri în V larg deschis (ex.: tabletele de marmură ale cavalerului trac şi ale cavalerilor danubieni). Mai cu seamă pe piesele de bronz, în general de import, se observă şi stilizări mai apropiate de idealul clasic iluzionist, cum sînt de ex. d. umflat de vînt (ex. Diana-Luna de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.I.R.S.R.; Larul dansînd de la Sucidava, M.I.R.S.R.) şi d. umed, mulînd detaliile anatomice (ex. statuia
RAPEL
letopă cu purtători de drapele romane: vexilla şi slgnum (Monumentul triumfal Tropeaum Traiani)
Vîrf de signum (Gherla)
lemesei, M.I.R.S.R. şi ediculă Dublei Nemesis, I.A.C., ambele de la Tomis). După retragerea rmatei şi administraţiei romane din Dacia, d. se eîntîlneşte în stilizări de factură clasică pe vasele >toriate de argint din tezaurele germanice (Apa-ida, Tăuteu, Conteşti) şi, într-o redare grafică, e piesele de ceramică cu decor estampat din sec.
e.n. (ex. patera cu un împărat şi cei doi fii ai îi de la Histria, M.I.R.S.R.).
r.f.
rapel. Cel mai vechi tip de d. atestat pentru terit* irii noastre este draconul (v. art.) dacic. In pe’ oada romană sînt cunoscute trei tipuri de d.: ) acvilele legiunilor — reprezentări de bronz túrát, fixate în vîrful unei hampe — pe care le jnoaştem din reprezentările de pe monumente,
i	primul rînd Columna lui Traian şi Monumentul e la Adamclisi, dar şi dintr-un exemplar de la arboşi (M.J.G.); b) vexilla, d. propriu-zise (com-Lise dintr-o hampă de care era suspendată o bară ’izontală pe care era fixată pînza de formă pa-ulateră), cunoscute şi ele din reprezentări plas-Ce (Columna lui Traian şi Monumentul de la damclisi); c) signa, insigna din metal, constînd ntr-o figură, de obicei de animal fantastic, fixată
l	vîrful unei hampe şi avînd dedesubt, înşirate î-a lungul hampei, mai multe falere şi însemne, im ar fi, de pildă, coroanele murale. Signa în-
140
tregi sînt reprezentate tot pe monumente (Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi, monu-mîntul'funerar al unui signifer de la Sucidava, M.I.R.S.R.), iar figuri de la signa provin de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.Tr.C.) şi de la Apulum (M.A.I.). Prima reprezintă un grifon, cea de a doua un animal fantastic cu figură de lup.
r.f.
Drăghiceanu (sat, com. Gogoşari, jud. Ilfov); săp. Al. Păunescu, Gh. Rădulescu — 1963. Aşezare neolitică de bordeie, cultura Dudeşti, cu ceramică tipică, modelată cu mîna, din pastă bruna închis, cu lustru mineral puternic şi cu decor de pliseuri, desenînd motive meandrice sau excizat, desenînd meandre derivate din motivul textil, meandre şi spirale conjugate. M.I.G.
BIBL.: D. Berciu, Zorile, p. 83.
r.f.
Drăguşeni (sat, com., jud. Botoşani); săp. A. Crîşmaru, A. Niţu — 1964—1965; VI. Dumitrescu, H. Dumitrescu, S. Marinescu-Bîlcu, V. Apro-tosoaie— 1970—1971. e La Lutărie, aşezare neolitică de tip Cucuteni A, cu locuinţe patrulatere cu platformă, pe o terasă înaltă. # în punctuî Ostrov, aşezare neolitică, cultura Cucuteni A, deschisă, adunată, cu locuinţe de suprafaţă dreptunghiulare, dintre care una cu platformă. In afara unei diversităţi de tipuri de unelte lucrate din piatră şi silex (topoare, dălţi, lame, împungătoa-re, răzuitoare etc.), au fost descoperite şi două obiecte de cupru (un pumnal şi o sulă). O excepţională valoare artistică prezintă ceramica, de o mare diversitate de forme (vase piriforme, bitron-conice, fructiere, străchini, vase binoclu, suporturi, capace, pahare) şi cu un decor pictat bogat, cu benzi conturate prin incizii adînci şi late — procedeu specific zonei de N—E —, realizat prin combinarea motivelor geometrice (spirale, meandre, benzi lineare, arcuri de cerc, ove, triunghiuri ş.a.), fie bicrom (alb şi roşu), fie tricrom (alb, roşu şi brun). Plastica este reprezentată de numeroasele figurine antropo- şi zoomorfe din lut ars, de proporţii elegante, decorate de asemenea în stil geometric. Acesta, caracterizat prin regula-
„Venus" de la Drăguşeni
141
Drăguşenl. Ceramică din cultura Cucuteni A
ritatea desenului, prin incizii adînci şi împunsături, se leagă de practicile magice ale colectivităţii cucuteniene. Este tipică pentru plastică stilizarea elegantă, cu efecte decorative, a unor amănunte anatomice. De menţionat statueta feminină numită „Venus de la D.“, înaltă de 23 cm, bogat decorată prin incizie cu motive spiralice şi triunghiuri simetric ordonate şi care se înscrie în seria celor mai valoroase creaţii plastice din neoliticul nostru. Alături de aceasta s-au descoperit şi alte statuete antopomorfe feminine, precum şi o figurină masculină pictată cu roşu şi decorată cu linii incizate şi împunsături. Figurinele zoomorfe reprezintă animale domestice, cum sînt cîi-nele, taurul, berbecul, f Pe terit. satului, necropolă sarmatică de înhumaţie (sec. 2—3 e.n.), cu inventare tipice, cuprinzînd ceramică, oglinzi cu tamga şi coliere de chihlimbar şi mărgean. M.I.R.S.R.; M.J.B.; M.A.S.
BIBL.: A. Crîşmaru, Drăguşeni. Contribuţii la o monografie arheologică, Botoşani, 1977.
l.r.
Dridu (sat, com., jud. Ilfov); săp. I, Nestor şi Eug. Zaharia — 1956—1962. Pe terasa lacului Comana, aşezare deschisă de bordeie, de tip Cîmpulung, cu două nivele, din sec. 10—11 e.n. Cea mai importantă serie de descop. o formează ceramica, în cadrul căreia se disting două tipuri: ceramica striată, cu val pe umărul borcanelor şi ceramica cenuşie, arsă reductor, cu forme de oală sferică şi ulcior globular cu gura treflată şi decor lustruit în reţea, pe corp. M.I.R.S.R. O Cultura
D.	Descoperitorii au considerat că aspectul cultural surprins Ia D. este specific populaţiei stră-româneşti din Cîmp ia Dunării şi chiar din întregul spaţiu carpato-dunărean, şi constituie o cultură caracterîstîcă definită de ei drept c.D. Alţi cercetători văd în descop. de Ia D. un aspect local al culturii materiale caracteristice spaţiului balcano-dunărean, aspect mai sărac decît, de ex.,
DROBETA-TURNU SEVERIN
cel din Dobrogea şi căruia nu i se poate atribui un specific etnic determinat, elementele sale fiind comune tuturor populaţiilor din zonă. v. şi Hlincea, cultura
BIBL.: Eug. Zaharia, Săpăturile de la Dridu, Buc., 1967.	<	r.f.
Drobeta-Turnu Severin (municipiu, judeţul Mehedinţi); n.a. Drobeta; săp. Gr. Tocilescu şi P. Polonic — 1896—1899; Al. Bărcăcilă — 1929— 1932; Al. Bărcăcilă şi Gr. Tocilescu— 1931; Gr. Florescu, L. Roşu, M. Davidescu, M. Guşiţă
—	1957—1960; R. Florescu, M. Davidescu,— M. Guşiţă — 1960—1965; M. Davidescu 1963—
1970.	• Cele mai vechi urme descoperite pe terit. oraşului datează din epoca bronzului şi sînt reprezentate prin cîteva fragmente ceramice de tip Gîrla Mare, surprinse sub formă de răspîn-diri. • S-au identificat de asemenea un bordei hallsttatian tîrziu şi răspindiri de ceramică dacică, urne din pastă grosolană cu butoni şi cu buza festonată. • Cele mai importante resturi datează din epoca romană şi constau din două ansambluri: picioarele podului construit în 103— 105 de Apolodor din Damasc şi castrul Drobeta (101 — începutul secolului 7), ambele situate pe malul Dunării, în parcul muzeului. Ruinele picioarelor podului lui Apolodor din Damasc constau din trei masive de zidărie ruinată, resturile respectiv ale culeei, pilei intermediare şi pilei portal (pe care se înălţa un portal monumental de intrare pe pod). Tehnica zidăriei este deosebit de interesantă. Iniţial, fiecare pilă era constituită dintr-un miez de zidărie de cărămidă şi piatră brută, cu liant hidraulic şi parament de piatră de talie (calcar). Zidăria miezului era formată din asise de cărămidă constituind che-soane, în care se turnase zidărie în opus caementi•
0	10	20	30	40 SOm
1	f	‘	I	i mi
Drobeta. Planul castrului în faza II
DROBETA-TURNU SEVERIN
0 II 20	30	40	50m
Planul castrului în faza V
Principia. Reconstituirea faţadelor
14?
cium din piatra brută şi macrobeton. In adîncimea acestei zidării erau încastrate grătare de bîrne — lanţuri de tiranţi — , care se prelungeau şi în parament, unde se încastrau în lăcaşuri special scobite în feţele superioare şi inferioare a blocurilor. Blocuri de parament disparate au fost grupate recent pe malul înalt al Dunării, în faţa porţii praetoria a castrului (v. şi pod). Castrul Drobeta a avut cel puţin cinci faze constructive, în prima fază (101 —Hadrian), castrul de plan dreptunghiular era înconjurat de un zid de incintă construit în opus caementicium cu parament de opus vittatum. Avea patru porţi (praetoria, decumanoi, principalis dextra şi sinistra), flancate de cîte două turnuri interioare, cu uşor rezalit faţă de linia curtinei. Turnurile de la colţuri şi cele intermediare erau de acelaşi tip. Zidul era dublat spre interior de un agger servind de drum de strajă şi de un şanţ spre exterior. în interior, se pare că în prima etapă au fost construcţii din lemn, care apar figurate pe Columna lui Traian. Este posibil ca unele resturi de zidării mai vechi din principia să aparţină tocmai acestei etape, în acest caz trebuind să se admită că la origine numai principia erau de zid şi, eventual, latera. Cea de a doua etapă (Hadrian) este caracterizată de construcţii interioare de zid: cazărmi, pretoriul, spitalul (valetudinarium) şi hambarele (horrea). Este interesant de remarcat că atît pretoriul (locuinţa ofiţerilor) cît şi spitalul sînt raportabile la planul tip de han antic, cu încăperi celulare dispuse în careu în jurul unui spaţiu central şi dublate de un portic. Cele două străzi principale» via praetoria şi via principalis, erau de asemenea dublate de portice, iar celelalte străzi importante
—	via quintana şi via sagularis — erau mărginite de portice de lemn. Cazărmile aveau un plan în formă de L, erau împărţite în încăperi (contubernia) corespunzînd fiecare unei subunităţi şi aveau pe latura lungă portice de lemn. Horrea, două la număr, dispuse simetric în latera, afectau forma obişnuită. In principia atriul cu portic exterior în faţă şi avînd pe laturi două construcţii compuse din cîte cinci încăperi, armamentaria, era înconjurat în interior, pe trei laturi, de un portic. Curtea sacră, pavată cu cărămizi, era mărginită pe latura din fund de oecust avînd în centru un sacellum, de plan absidat în interior, şi patrulater la exterior. Următoarea fază, datată ipotetic în vremea împăratului Gallienus este caracterizată de închiderea a trei porţi (decumana şi cele două principales) cu cîte un mare turn exterior pătrat, refacerea porţii praetoria şi flanca-rea ei cu două turnuri exterioare semicirculare, de dublarea turnurilor de colţ şi intermediare cu turnuri exterioare în sector de cerc şi, respectiv, patrulatere. în exterior, şanţul iniţial este umplut; alte trei şanţuri mai largi şi mai adînci, paralele, sînt amenajate la o distanţă convenabilă în raport cu turnurile exterioare. Principia primesc în această etapă un plan bazilical şi sînt reunite, printr-un coridor lat, cu locuinţa ofiţerilor, iar cazărmile sînt modificate şi împuţinate. Ele sînt transformate după un plan general dreptunghiular, iar vechile încăperi din interior sînt împărţite în cUe două grupuri, formînd fiecare cîte o locuinţă familiară pentru trupe de limitanei. Cea de a
143
DROBETA-TURNU SEVERIN
Podul lui Apolodor din Damasc (reconstituire)
Castrul în faza V: cazărmile (reconstituire)
patra fază este caracterizată de reparaţii şi modificări la zidul de incintă şi construirea unor cazărmi din piatră cu pămînt, de plan dreptunghiular, avînd în spaţiile intermediare instalaţii productive şi gospodăreşti (de ex. cuptoare de olar) şi, probabil, acelaşi vechi sediu pentru comandant, folosite de o garnizoană de ţoederaţi, purtători ai culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov şi datînd din sec. 4 e.n. Cea de a cincea fază reprezintă refacerea castrului la sfîrşitul sec. 5 e.n., probabil în vremea împăratului Anastasios: zidul de incintă este reparat, vechiul agger este înlocuit de un drum de strajă din lemn, pe stîlpi de zidărie, iar în interior se construieşte un ansamblu de cazărmi compus din patru corpuri, desemnînd o cruce dublă mărginind cele două străzi axiale. Fiecare corp era compus dintr-un şir de încăperi celulare avînd în faţă un portic. In cele patru careuri astfel delimitate, erau amplasate diferite edificii şi instalaţii: terme, cuptoarele de pîine, atelierul de olărie, necesare imediat garnizoanei.
•	Peste ruinele castrului, distrus probabil de avari la începutul sec. 7 e.n., s-a amplasat în sec. 10 e.n. o aşezare de bordeie cu vetre deschise, tipice, caracterizate de ceramică striată de tip balcano-dunărean, denumită şi tipul I de la Dridu. Din oraşul roman alăturat castrului, care capătă rang de municipiu încă din vremea împăratului Hadrian probabil, nu se cunosc decît prea puţine urme. Pe malul Dunării, la V de castru, sînt situate termele construite pe două nivele, în aşa fel încît să se folosească raţional panta. La N de terme, cores-punzînd nivelului superior, era situată palestra,
mare spaţiu patrulater, înconjurat de portice, avînd pe o latură încăperi prevăzute cu hipocaust (?). Instalaţiile termale, între care se disting un culoar în care era probabil amplasată scara de acces, o sală mare din care se mai păstrează doar un colţ, un bazin rezervor dreptunghiular, un frigidariu circular, cu resturi de placaj de marmură şi trei încăperi cu hipocaust în clasica succesiune: tepidarium, laconicum, caldarium erau situate pe terasa inferioară, al doilea nivel al edificiului fiind ocupat poate de încăperi legate tot de palestră. # In piaţa Ghica, la NV de castru, a fost identificată o bazilică paleocreştină, cu trei nave şi absidă, iar la bariera Craiovei, fragmente de zidărie masivă se pare tot din perioada romană tîrzie. # Cimitirul roman, din care provin mai multe pietre de mormînt şi piese de inventar funerar, între care şi cîteva bijuterii, era situat pe malul Dunării, pe locul actualului Parc al rozelor. Cu excepţia portretului de bronz al Faustinei Senior, operă a vreunui artist itinerant, care mai păstrează încă tradiţia iluzionismului elenistic, a statuii lui Iupiter Dolihenus (probabil un import) şi a două plachete cu Cavalerii danubieni, caracterizate de stilul specific fiecărei tehnici — faţetare la marmură, relief plat la bronz — , celelalte monumente, mai ales funerare şi cîteva de cult (relief ajurat al Venerei, tablete ale diferitelor divinităţi) sînt caracterizate de factura provincială, naivă şi expresionistă totodată, cu puternice schematizări ale formelor şi cu accentuarea adesea limitată la detaliile cu valoare simbolică. Unele sînt marcate chiar de aniconism, mulţumindu-se
Castrul Drobeta: vedere de ansamblu	Culeea	podului	Iul	Apolodor	din	Damasc
cu gravarea sumară a unor simboluri. In afara acestor piese de artă, trebuie amintite o cantitate importantă de produse artizanale: fibule, mărgele, garnituri de uniformă, ceramică (cuprinzînd şi multe fragmente de terra sigillata, îndeosebi cu scene de vînătoare), opaiţe, multe cu decor figurat, în general produse de serie de tip curent, interesante prin varietatea lor. M.P.F., M.I.R.S.R. BIBL.: Al. Bărcăcilă, Une viile daco-romaine,
Drubeta, Buc., 1938; D. Tudor, Drobeta, Buc.; 1965; idem, OTSy p. 285—305; R. Florescu, Limescongres 6, p. 144—151; M. Davidescu, R. Florescu, Ades du VII Congres International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, Praga,
1966,	p. 1129—1131; M. Davidescu, Monumentele, p. 7—22.
r.f.
t
Dromihaites (sec. 4-—3 î.e.n.), şeful imlunil de
triburi a daco-geţi lor argeşeni (ordessenses) la începutul sec. 3 î.e.n. Atacat de Lisimah, îl învinge mai întîi (pe la 300) pe fiul aceâftuia, Agatocle, iar apoi (pe la 292) pe Lisimah însuşi, luîndu-1 prizonier. După victorie, D. îl eliberează pe Lisimah în schimbul unor condiţii de pace avantajoase pentru daco-geţi. Izvoarele literare menţionează existenţa unei vesele preţioase de argint şi aur la curtea lui D., asemănătoare probabil cu aceea cunoscută în tezaurele tracice contemporane (ex. Panaghiurişte în R. P. Bulgaria). Relativ în vremea lui D. poate fi datat ritonul de la Poroina.
h.d.
dromos (cuv. gr. ,,drum“), gangul de acces la
o	construcţie, de obicei un tolos. Este cunoscut un d. la mormîntul de piatră cu pseudotolos de la Doi Mai (sec. 3 î.e.n.) şi sînt presupuse d. şi la mormintele tumulare traco-getice de la Agighiol şi Peretu.
r.f.
drumul ambrei (chihlimbarului), mare drum preistoric, legînd Baltica cu Adriatica şi denumit astfel pentru că pe traseul lui se situează numeroase descop. de piese de podoabă din chihlimbar (ambră); o ramură a lui trece prin V terit. României. Intrucît a fost şi una dintre căile de difuziune a metalurgiei bronzului, de el trebuie legate şi unele culturi ale bronzului mijlociu şi tîrziu, ale căror arii le străbate (culturile Otomani, Pecica-Periam, Suciu de Sus), caracterizate prin-tr-o mare varietate de forme şi un înalt nivel de prelucrare artistică.
r.f.
Dudeşti, cultura cultură materială de la începutul neoliticului mijlociu, caracterizată prin aşezări de bordeie de tip răsfirat, relativ puţin numeroase, situate în lunci. In aceste aşezări trăiau comunităţi de agricultori primitivi şi crescători de animale mari, folosind un utilaj de tradiţie microlitică, săpâligi de corn şi os, rîşniţe plate de piatră, ustensile de teracotă (fusaiole, greutăţi) şi o ceramică cu forme evoluate: vase cu gît înalt, străchini tronconice sau troncpiramidale, prevăzute cu proeminenţe perforate, decorate cu elemente plastice de caracter mimetic, ca în cultura Criş, cu pliseuri desemnînd motive spiralice sau cu incizii trasînd motive geometrice, spirale, meandre, motivul textil. C.D. ocupă o arie corespunzînd cu GHenia, unde s-au descoperit vestigii pe dealul Fiera, de lîngă Cleanov şi la Vădastra (unde a fost denumită Vădastra I), şi cu Muntenia (cel puţin partea de V), unde este cunoscută mai ales dintr-o serie de puncte din raza Bucureştiului, mai asiduu cercetată. M.I.R.S.R. v. şi Bucureşti.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 42—44.; M. Pe-trescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 52.
l.r.
Dulceanca (sat, com. Vedea, jud. Teleorman); săp. S. Dolinescu-Ferche— 1963—1964, 1966—
1967.	Pe terasa pîrîului Burdea, staţiune cu mai multe nivele: — aşezare de tip Chilia, aparţinînd populaţiei daco-romane dintre Olt şi limesul transalutan. Locuirea era în bcrcW* pătrate cu
Dulgheru. Stela funerară a lui Attas Possel
colţuri rotunjite, cu laviţe pe lîngă pereţi şi sobă scobită într-un masiv de lut cruţat la săpate, într-un colţ. Locuinţele se înşirau de-a lungul apei. In inventar: ceramică, pieptene cu minerul arcuit, fibule de tip roman în arbaletă; — aşezare din sec. 6, aparţinînd culturii Ipoteşti-Cîndeşţi, cu locuinţe de suprafaţă înşirate pe malul apei, dar respectînd o ordonanţă stradală. Locuinţele, patrulatere, aveau schelet din stîlpi de lemn, sobă de lut într-un colţ şi vatră deschisă pe o latură. S-a descoperit şi un cuptor ceramic primitiv. In inventar ceramică tipică: borcane, din pastă grosolană, uneori decorate cu o linie ondulată, incizată; — aşezare de locuinţe de suprafaţă, cu vetre circulare într-un colţ, din sec. 14. M.I.R.S.R.; M.R.V.
BIBL.: S. Dolinescu-Ferche, Dulceanca.
r.f.
Dulgheru (sat, com. Saraiu, jud. Constanţa); descop. înt. — anterior anului 1964. Vicus roman, necercetat, din care provine o stelă funerară (a lu, Attas Possei, un locuitor trac) de tip dunărean-cu chenar de iederă şi cu reprezentarea banchei tului funerar deasupra textului într-o nişă iar în cîmpul inscripţiei, sub text, a cavalerului trac la vînătoare. Cele două motive se leagă atît prin iconografie, cît şi prin stilul cu tendinţe de iluzionism, de seria pontică de stele funerare. Totuşi, compoziţia generală şi tipul de stelă, de tradiţie dunăreană, fac să fie încadrată în această din urmă categorie, marcînd însă pătrunderea motivelor iconografice pontice, aşa cum se mai întîlnesc ex. în Dobrogea, la Capidava sau Ulmetum. M.A.C.
BIBL.: A. Rădulescu, Noi monumente epigrafice, p. 160.
r.f.
Dumbrăveni (oraş, jud. Sibiu); descop. înt.— f.d. Tipar de bronz pentru turnat aplici de centură semicirculare, de tip avar (sec. 7—8). M.Br.S.
r.f.
Dunărea. Fluviul a fost cunoscut în antichitate sub mai multe nume: Istros—de către greci,
Danubius — de către romani, Dunaris — de către autohtonii daco-geţi, Dunav — de către slavi. Zona D. a constituit încă din cele mai vechi timpuri o regiune de locuire intensă, oferind condiţii de fertilitate deosebită în luncă, aprovizionare cu apă lesnicioasă şi constituind un mijloc de comunicaţie uşor. Din paleolitic sînt cunoscute aşezări în Clisură şi la Giurgiu — Malul Roşu. In neolitic valea D. este atît de populată, încît dă numele ei unui ansamblu de culturi: Boian, Vinca, Vădastra, Gumelniţa. Pentru epoca bronzului sînt caracteristice mai cu seamă culturile cîmpurilor de urne, Tei şi Cernavoda. Cultura Basarabi, din prima e-pocă a fierului, este răspîndită în tot spaţiul carpato-dunărean şi marcant prezentă pe malurile D., iar geţii, în a doua epocă a fierului, sînt aşezaţi pe ambele maluri, pe cel de S fiind cunoscuţi şi sub numele de moesi. In epoca romană, D. constituie hotarul de N ai imperiului, pînă la 101 şi după 273. Dar şi înainte şi după aceste date, romanii îşi asigură capete de pod fortificate pe malul de N (Drobeta, Sucidava, Turris, Bărboşi). Tot funcţie de hotar are fluviul şi în timpul stăpînirii bizantine. In sfîrşit, odată cu constituirea statelor medievale româneşti, hotarul D., fortificat pe malul de N, este jalonat de centre urbane importante: Severin, Celei, Turnu, Giurgiu, Cetatea de Floci, Brăila, Galaţi,
Chilia. In antichitate, trecerea D. a fost asigurată prin vaduri, încă din paleolitic. Dar la începutul neoliticului, erau cu siguranţă cunoscute şi mijloace tehnice de plutire, întrucît insulele D. înc;ep să fie locuite şi cultivate. In epoca bronzului, fluviul joacă şi un anumit rol în credinţele legate de obiceiurile funerare, o serie de necropole de incineraţie fiind situate pe malul apei, sau chiar în insule. Romanii sînt primii care construiesc poduri peste fluviu — cel mai vechi (103—105) la Drobeta, apoi mai tîrziu (sec. 4) la Sucidava şi la Orlea. Tot din vremea lor datează şi prima şi singura reprezentare plastică a personificării fluviului, zeul Danubius, un bărbat vîrstnic, gol, cu păr şi bucle lungi, cu bustul viguros, de pe Columna lui Traian. Tot din epoca romană sînt cunoscute şi flote, comercială, cu baza la Axiopolis şi militară — Classis Flavia Moesica — cu baza la Noviodunum unde, pe malul fluviului, se mai păstrează ruinele fortificaţiei romane. Este sigur că şi bizantinii au întreţinut o flotă militară pe
D., iar genovezii aveau baze navale la Vicina şi poate şi la Hîrşova, unde se păstrează un chei fortificat al cetăţii. Izvoarele pomenesc şi de flota lui Mircea cel Bătrîn; după această dată singura forţă militară navală pe fluviu a rămas cea a turcilor.
Durostorum v. Ostrov	r.f.
Perete de ediculă (tipul	Perete lateral de ediculă (ti-
vestic) de la Luncani	pul estic) cu reprezentări
simbolice: păun, cal, Attis (Transilvania, M.Lr.S.)
ediculă (lat. aedicula „capelă, mic templu1*). 1. Tip de monument funerar de origine elenistică orientală, constînd dintr-un mic edificiu care reproduce dispoziţiile arhitecturale ale unui templu, aşezat pe un soclu relativ supraînălţat şi adăpostind în centru statuia celui decedat. In Dacia, tipul acesta nu ajunge direct din Orient, ci din provinciile dalmate şi central-europene şi este reprezentat printr-o variantă provincială, în care soclul supraînălţat dispare, formele tind să devină decorative, uitîndu-se funcţia lor arhitecturală iniţială, iar statuia centrală este înlocuită prin portrete individuale sau de grup, executate în basorelief. Se deosebesc două variante de e. funerare: tipul vestic (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia, Apulum, Brucla, în M.D., M.A.I., M.I.Tr.C.), avînd reprezentate pe lespezile pereţilor portretele celor defuncţi. Muchiile frontale ale acestor pereţi sînt tratate ca nişte lezene, decorate în relief plat cu motive vegetale; tipul estic (Gherla, Galaţii Bistriţei, Şeica Mică, în M.Br.S., M.I.Tr.C.), avînd pe pereţii laterali şi pe peretele de fund basoreliefuri în registre orizontale, decorate cu scene simbolice, cum sînt agricola bonus, călătoria, călăreţul, banchetul funerar, iar muchea lespezilor prelucrată uneori în coloană angajată. Pereţii din acest tip, descoperiţi izolaţi, sînt uneori denumiţi şi stele cu portrete familiale. 2. Motiv compoziţional pentru stele votive, stele şi altare funerare, constînd
dintr-o ordonanţă decorativă folosind elemente care reproduc arhitectura unei e.: coloane sau pilaştri (lezene) neportanţi, pseudofrontoane, profilé arhitecturale etc. v. «şi monumente funerare. BIBL.: O. Floca, W. Volski, BMI, XLII, 3 r.f. emblemă (lat. emblema < gr. emblema ,,ornament care umple, completează"). 1. Compoziţie decorativă cu sens simbolic, direct raportabil la o colectivitate omenească. De obicei, e. este centrată pe un semn geometric sau zoomorf şi are implicaţii mitologice. Cele mai vechi e. pot fi recunoscute în figurile zoomorfe (burcanii, animale afrontate, şerpi) care apar pe ceramica pictată de stil Cucuteni B, precum şi în sceptrele de piatră în formă de cap de cal de la sfîrşitul neoliticului. Primele, care apar totdeauna pe arii limitate, în interiorul unei culturi, ar putea fi considerate e. — care ar fi excesiv să fie numite totemice — ale unor comunităţi; sceptrele sînt mai degrabă e. ale unei demnităţi, probabil cu caracter militar. Pentru epoca bronzului, se ridică problema în ce măsură anumite imagini simbolice şi foarte frecvente, ca de ex. cavitatea circulară cu circumferinţă dublată de un şir de puncte (ceramica de tip Otomani şi Gîrla Mare-Cîrna) şi cercul solar din care se desprind volute (toporul de la Someşeni), pot fi interpretate ca e. religioase. în arta trac o-g e ţ i 1 o r, două compoziţii figurative, pasărea de pradă cu iedul de căprioară în gheare (pahar de la Agighiol) şi draconii afrontaţi (coiful de la Băiceni), cu caracter „heraldic", ar putea avea semnificaţii de e. Pentru daci, figura feminină, frecventă în bronzuri, teracote şi mai ales argintărie (fibulele de la Herăstrău, Coada Malului, Bălăneşti), are caracter
Mozaic roman cu emblemă (2): Judecata lui Paris (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
de e. In schimb, în epoca romană nu putem atribui acest caracter decît celor cîteva signa cunoscute pe terit. Daciei şi Sciţiei Mici, precum şi compoziţiilor figurative de pe scuturile soldaţilor reprezentaţi pe monumente de artă plastică (Columna lui Traian, Tropaeum Traiani) ş.a. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, predilecţia popoarelor germanice pentru reprezentarea păsărilor de pradă (vulturii sau şoimii, tezaurele de la Pietroasa, Apahida II, Fundătura ş.a.) se leagă probabil de funcţia de e. a acestor imagini. In sfîrşit, în sec. 10—11, generalizarea, pe inele de bronz gravate, a motivelor pentagramei şi vulturului cu aripile desfăcute (Capidava, Garvăn), îndreptăţeşte trecerea lor în rîndul e. 2. In arta elenistică şi mai ales romană, compoziţia sau motivul figurativ central al unui panou de pictură murală sau de mozaic. Astfel, e. sînt cantarosul care ocupă centrul mozaicului uneia din scholae-le terraelor de la Histria, taurul din centrul unui mozaic geometric, cîteva mozaicuri cu Cupidon, cu Victoria şi cu un geniu de la Apulum şi, mai ales, cele două scene tragice — Priam cerînd lui Ahile corpul lui Hector şi Judecata lui Paris — din centrul mozaicurilor descoperite în villa suburbana de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
r.f.
emplecton (lat. gr. emplekton „umplutură*4). La zidurile construite în tehnică ciclopeană, spaţiul dintre cei doi paramenţi din piatră de talie era umplut cu un amestec de pămînt şi pietre-bolovani neregulaţi de talie mijlocie denumiţi caementa — care constituia miezul zidului sau e. La zidurile fără liant, miezul apăsa asupra paramenţilor, aşa încît de multe ori, prin mijlocul lui, se trăgea
o	spinare din blocuri îngrijit construită. La zidurile cu liant, e. cu mortar — aşadar în opus caementicium — făcea corp comun cu paramenţii. Dacă din primul tip de e. nu avem decît un singur ex. clasic bine păstrat (cel de la zidul Z al cetăţii Histria) alături de cele de la zidurile cetăţilor dacice în murus dacicus, din al doilea tip se pot cita tot atîtea cazuri cîte ziduri de incintă se cunosc. In funcţie de data construcţiei şi de grosimea zidului, variază caracterele paramenţilor precum şi calitatea şi compoziţia mortarelor şi dimensiunile caementae-lor. Astfel, în sec. 1—2
e.n., sînt cunoscute ziduri cu paramenţi în opus vittátum şi e. cu mortar alb şi caementa mici (Histria, zidul Z2; Drobeta, faza II). In sec. 3 e.n., apar zidurile cu paramenţi în opus incertum;
e.	are caementa mici şi mortar cu mult pietriş (Căşei, Buciumi, Cumidava, Callatis). în sec. 4, zidurile au paramenţi în opus quadratum, caementa din e. sînt mari, iar mortarul are în compoziţie praf şi sfărîmături de cărămidă (Histria, incinta mare; Capidava faza II; Drobeta, faza III). în sec. 6, zidurile au paramenţi neregulaţi, în opus quadratum, cu multe spolia (blocuri luate de la alte monumente, sau piese sculptate) şi cu mortar alb>; sfărîmicios, cu caementa relativ mici (Capidava, faza III, Histria — reparaţiile la incinta mare).,De cele mai multe ori, în e. se poate recunoaşte înălţimea asizelor, ceea ce permite reconstituirea tehnicii de construcţie; paramenţii con-
stituiau cofraje autoportante iar e. era turnat (Histria; Capidava, faza II; Tropaeum Traiani, cetatea). Un caz deosebit de interesant de e. astfel turnat se remarcă la Monumentul triumfal Tropaeum Traiani, unde pe baza asizelor de e. despărţite prin rosturi de priză observabile, s-a putut reconstitui succesiunea elementelor de para-ment. Trebuie de asemenea amintit că în e. construcţiilor hidraulice se foloseşte mortarul cu adaos hidraulic în agregat, pozzolana (cenuşă vulcanică), sau praf de cărămidă, ca de ex. la podul lui Apolodor din Damasc de la Drobeta.
r.f.
emporiu (lat. emporium, gr. emporion ,,piaţă, loc de comerţ, antrepozit44) edificiu special amenajat pentru operaţii şi tranzacţii comerciale. Se cunoaşte un e. la Histria, lîngă termele mari, datînd probabil din sec. 4 e.n. Tot un e. trebuie să fi fost şi edificiul cu mozaic de la Tomis. De obicei, un asemenea edificiu comporta localuri de depozitare, un birou şi urr spaţiu larg, în care se făceau tranzacţiile, înlocuit uneori printr-o tarabă des-schisă de-a lungul unei artere.
r.f.
ea creux v. imprimare
en violon (loc. fr. „în formă de vioară“), denumire sub care este desemnat tipul unor figurine neolitice plate din teracotă, os sau metal (aramă, aur), a căror siluetă seamănă cu forma corpului unei viori. De obicei sînt precizate detalii (sAnii) care permit identificarea sexului figurinelor. Cea mai celebră figurină e.v. este aceea mare, de aur, din tezaurul de la Moigrad (M.I.R.S.R.). Ele se întîlnesc relativ frecvent în culturile Cucuteni şi Gumelniţa şi se datoresc, se pare, unei îndepărtate influenţe anatoliene. Reprezintă stilizarea geometrică dusă pînă la schematizare, dar pretind uneori, ca în cazul celei de la Moigrad, la interpretări de o mare eleganţă şi puritate a liniei, a figurii femeii gravide şi steatopige, imaginea fecundităţii.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 213 şi 269.
r.f.
eneolitic (lat. aheneus „de bronz44 + gr. lithos ,,piatră44), epoca aramei şi a pietrei, termen folosit mai frecvent sub forma de neo-eneolitic şi relativ controversat, aplicat mai ales ultimei etape a neoliticului, denumit de unii cercetători şi neolitic recent sau tîrziu. v. neolitic.
l.r.
engolpion (gr. egkolpion ,,ţinut în sîn4‘), podoabă rituală folosind ca semn distinctiv al ierarhilor în biserica ortodoxă. Afectează forma unei cruci, de obicei din metal preţios şi bogat împodobită. Uneori, pe faţa ei este reprezentată răstignirea. Se cunosc două e.: unul din bronz împodobit cu caboşoane din sticlă de la Capidava (sec. 10—11
e.n., M. Cap.) şi altul din aur, cu caboşoane din pietre preţioase şi cu reprezentarea răstignirii, de la Garvăn (sec. 11 e.n., M.I.R.S.R.).
r.f.
Enigea v. Deleni
Enisala (sat, com. Sarichioi, jud. Tulcea); săp. G. Simion — 1968, 1969, 1970; M. Babeş — 1969.
#	Pe ambele pante ale văii Netului, necropolă
plană şi tumulară geto-dacică, de incineraţie. Tumulii au manta de piatră şi ring central din lespezi mari de gresie. Mormintele plane «sînt de mai multe tipuri: în urnă cu capac ceramic, în urnă cu capac din lespede de gresie, în urnă depusă în cistă de piatră. Inventarul, relativ sărac, constă mai ales din ceramică: urne tipice dacice (burduf, cu brîu alveolar), căţui, castroane, precum şi vase greceşti, amfore cu firnis negru şi decor imprimat, fibule de tip tracic, cu piciorul întors pe dedesubt, clopoţei, săgeţi de tip scitic în trei muchii. Ambele serii de înmormîntări se datează în sec. 4 î.e.n. Diferenţierea rituală ar putea reflecta fie o stratificare socială, fie o departajare cronologică. • La Lutărie, necropolă plană de incineraţie, daco-romană (sec. 1—2 e.n.). M.D.D.
BIBL.: G. Simion, Peuce, II; M. Babeş, SC1V, 22,1.
r.f.
Enoşeşti (sat, com. Piatra Olt, jud. Olt); n.a. Acidava; descop. înt. — f.d. Castru roman (sec.
2—3 e.n.) de pe limesul alutan, din zidărie de piatră, distrus de calea ferată. In jurul castrului, aşezare civilă fortificată, făcînd parte din terit. Romulei (?). Zidul de incintă al aşezării avea traseu poligonal şi accesul în interiorul incintei se făcea printr-o poartă dublă, boltită. Descop. mărunte. M.I.R.S.R.	r.f.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 356—357. entrelac v. împletitura epipaleolitic v. paleolitic
Epona, veche divinitate italică, patroană a cailor şi măgarilor. A fost identificată cu personajul feminin reprezentat între cei doi Cavaleri danubieni, hrănind caii din poala mantiei, v. şi cava-lerul.	r f
eponim(-ă) (gr. eponymos „care dă numele săuM).
1.	In epigrafie, termen folosit pentru desemnarea magistratului care dă numele, deci indirect da-
Relief cu Cavalerii danubieni şi Epona (Dacia Inferior* M.I.R.S.R.)
tează inscripţiile anului de exerci|iti léglfclffUf?
2.	In arheologie, termen folosit pentru desemnarea staţiunii arheologice unde a fost mai întîi cercetată o cultură materială (sau un aspect de cultură materială) şi care, pentru acest motiv, a dat numele culturii. De ex. Cucuteni este staţiunea
e.	a culturii Cucuteni.
r.f.
Erbiceni v. Spinoasa-Erbiceni
Eresteghin (sat înglobat în satul Moacşa, com. Moacşa, jud. Covasna); săp. Z. Székely— 1962. La locul Fîntîna cu Linte — aşezare cu ceramică de tip Boian, faza Giuleşti, neagră, lustruită, cu decor de zone excizate cu motive meandrice alternînd cu zone netede; suprapusă de o aşezare Precucuteni, cu elemente de tip Zăneşti tîrzii, în cadrul căreia au fost identificate o locuinţă de suprafaţă patrulateră pe platformă de trunchiuri de copac, cu vatră cu gardină şi un cuptor săpat în pămîntul virgin; pentru cultura Precucuteni, plastică antropomorfă cu steatopigie pronunţată şi tors piramidal. M.S.G.
BIBL.: S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni, p. 158.
r.f.
Eros v. amoraşi
erou, fiinţă mitologică intermediară între zei şi pămînteni, de obicei de origine parţial divină, care a ajuns la nemurire prin graţia zeilor* după ce a trăit ca pămîntean distingîndu-se prin isprăvile sale remarcabile, adesea chiar supranaturale. In Dacia şi Moesia, ca şi în Tracia, epitetul de
e.	se aplică şi unor divinităţi locale, cum ar fi Cavalerul trac, sau chiar, în inscripţii funerare, celui decedat, asimilat cu divinitatea. Tradiţia cere să fie reprezentat în postură eroică, gol şi împodobit cu atribute amintind faptele sale (Hercule, Dioscurii ş.a.) sau călare şi în arme, în curs de a săvîrşi o faptă de vitejie sau un act de cult (Cavalerul trac, Cavalerii danubieni). Prin extensie, morţii eroizaţi sînt frecvent figuraţi în una din aceste două ipostaze. Un atribut foarte vechi al e. ar putea fi scutul în 8 de tip micenian, care apare ca motiv decorativ pe piese de metal de la sfîrşitul epocii bronzului. Sînt cunoscute şi cîteva rare reprezentări ale ciclurilor eroice: muncile lui Hercule la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.S.) sau amazonomahia la Tomis (M.A.C., M.I.R.S.R.).
r.f.
Esculap (lat. Aesculapius, gr. Asklepios), divinitate olimpiană, fiu al lui Apolo şi al muritoarei Coronis, zeu al vindecării bolilor. La origine de caracter htonic, E. este de obicei reprezentat ca un bărbat în puterea vîrstei, cu barbă şi păr bogate, cu torsul dezgolit de hlamida care cade în falduri, pe partea inferioară a corpului, sprijinit într-un baston pe care se încolăceşte un şarpe, in provinciile dunărene, E. se identifică sincre-tistic, prin interpretatio romana, cu o veche divinitate locală, tracă. In această ipostază apare adesea şi pe reliefuri de cult, chiar pe tablete. De mai multe ori este reprezentat împreună cu fiica sa Higeea, dînd să bea dintr-o cupă unui şarpe. Inscripţiile care însoţesc aceste reliefuri îl definesc de multe ori drept erou, adesea mentio-
Statuie de marmură a lui Esculap („tezaurul de sculpturi Tomis)
Relief cu Esculap şi Higeea (Brucla)
nînd. un nume-epitet tracic. Din Dacia şi din Dobrogea se cunosc mai multe monumente ale lui
E., dintre care: un relief ajurat reprezentînd pe
E.	şi Higeea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M'.D.), mai multe altare votive de la Apulum (M.A.I.), o statuie a lui E. din „tezaurul de sculpturi “ de la Tomis, precum şi mai multe inscripţii şi tablete votive, provenind din diferite localităţi din Dobrogea (M.A.C.) şi două fragmente de statuie de la Capidava (M.Cap.). De la Apulum, prin izvoarele epigrafice şi de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, prin descop. ruinelor de plan central, ne sînt cunoscute asclepieia, sanctuare ale zeului avînd si funcţia de sanatorii.
r.f.
estampare 1. v. imprimare 2. Tehnica de reproducere mecanică a unei inscripţii sau a unui relief plat, prin mulare pe o foaie de hîrtie filtru, si-luetare cu grafit, sau alte procedee, cum ar fi e. cu peliculă de masă plastică.	r.f.
excizare (excizie) (lat. excido, excidere ,,a tăia în afară“), tehnică decorativă folosită mai întîi în cadrul ceramicii neolitice: desenarea mo tivului -bandă cu un vîrf ascuţit, pe pasta încă moale şi scoaterea de pastă din fond, aşa încît motivul apare într-un relief plat, puţin proeminent, rezervat din suprafaţa peretelui originar al vasului. A fost folosită în culturile Boian, Gumelniţa, Vădastra II, Tisa-Polgár; în genere, suprafeţele excizate erau încrustate cu o pastă albă preparată pe bază de praf de calcar. In epoca bronzului, tehnica e. a fost folosită simplă sau împreună cu încrustarea, în culturile Wietenberg şi Suciu de Sus. Este interesant de remarcat că atît în neolitic cît şi în epoca bronzului, motivele rezervate prin e. aparţin familiei decorului geometric spiralo-meandric. v. şi ornamentică.
exedră v. absiaa	r.f.
exonartex, pridvor deschis pe latura de V a bazilicilor paleocreştine; de obicei tripartit, corespunzător împărţirii în nave şi separat de acestea printr-un zid străpuns doar de treceri mici. Ex.: bazilica de la Capul Dolojman (Argamum?).
Falere de aur cu decor geometric (Ostrovu Mare)
Faleră de aur cu decor Faleră de argint dacică, figurat (Grăniceri)	cu decor figurat (Surcea)
Faieragu (sat Costeşti, com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara); cerc. C. Daicoviciu— 1951. înălţime la SV de Costeşti, pe platoul căreia se găsesc trei turnuri patrulatere de observaţie, cu parterul din piatră, etajul probabil de lemn şi acoperişul de ţigle. Constituiau elemente ale sistemului defensiv al cetăţii dacice de pe Blidaru, al cărei acces din valea rîului Apa Oraşului îl controlează.
BIBL.: C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Munţii Orăştiei, p. 21.
h.d.
faleră (lat. phalera ,,bulă, podoabă discoidalăM), element de podoabă discoidal, de obicei din metal preţios, care se folosea ca aplică de costum sau de harnaşament, ca pandantiv de harnaşament, ca ornament de fibulă, sau în grupări de mai multe piese, în coliere. Cele mai vechi f. cunoscute, datînd din epoca bronzului, sînt cele 33 de aplice de veşmînt din aur, decorate cu motive solare punctate prin ciocănire au repoussé, făcînd parte din tezaurul de la Ostrovu Mare (M.I.R.S.R.). F. similare sînt cunoscute şi din tezaurele contemporane de la Şmig (M.I.R.S.R.), Vărşănd, Săcueni şi Ţufalău şi, cu decor mai sim-
plu, la Beba Veche. De la sfîrşitul epocii bronzului şi începutul primei epoci .a fierului sînt cunoscute f. tot de aur, dintre care una, cu decor figurat schematizat — doi cai, un arici (?) şi un luptător — de la Grăniceri (copie în M.A.). Este probabil ca o serie de piese de bronz, afectînd forma discoidală şi făcînd parte din depozite (Uioara, Şpălnaca) datate la sfîrşitul epocii bronzului şi începutul primei epoci a fierului să fi fost folosite tot ca f., dar starea lor precară de conservare nu permite precizări. Din epoca dacică sînt cunoscute cele două f. — ornament de fibulă cu decor figurai — bust de femeie (?) — ciocănit au repoussé de la Herăstrău (M.I.R.S.R.) şi cele şapte f., dintre care cinci cu decor floral (frunze de acant schematizate) şi două cu decor figurat (una circulară cu un grifon, alta ovală cu reprezentarea Cavalerului trac flancat de vultur), de la Surcea. Din epoca romană, cînd f. erau folosite ca decoraţii militare, nu ni s-au păstrat exemplare. Pe o stelă funerară de la Sucidava (M.I.R.S.R.) aparţinînd signiferului Quintus Philippicus, este reprezentat un signum roman cu f. In sfîrşit, din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, în tezaurul II de la Coşoveni (sec. 5—6 e.n.) se păstrează cîteva f. ajurate cu decor cruciform, folosite ca pandantive de harnaşament.
r.f.
fauni (lat. Fauni), personaje mitologice romane din cortegiul dionisiac, asemănători cu satirii greci, reprezentaţi sub aspectul unor bărbaţi
Minerva. Statuetă de marmură de la Drobeta
turi, goi, cu păr şi barbă bogate şi învolburate, copită, coadă şi cu coarne de ţap. Sînt divini-
i	(genii) ale pădurilor, cu fire exuberantă, apar mai ales în cadrul cortegiului dionisiac
i	însoţindu-1 pe zeu, în reliefurile cu Dionysos acoliţi. De la Histria provine şi o friză de monent mic, datînd din vremea elenistică tîrzie, reprezentarea unor f. sau satiri purtînd ghir-de. M.H.
r.f.
istina cea Bătrînă (Faustina Senior), împără-să romană, soţia lui Antoninus Pius, moartă 140. Un portret, capul unei statui de bronz, oval prelung, nasul drept, puternic, trăsături ulate şi pieptănătura specifică — cărare medi-
i,	ondulaţii largi pe tîmple şi conci spiral ceafă — , de la Drobeta pare să o reprezinte. P.F.
r.f.
iza de tranziţie", ultima fază, a patra, a culturii ian, care face trecerea către cultura Gumelniţa. ;ntificată în staţiunile de la Petru Rareş, anţov, Fîntînele, Hîrşova, Radovanu, Pietrele . Aşezările sînt situate pe terase înalte şi pe ■gane care se desprind din terase; la începutul ioadei sînt apărate cu şanţuri şi poate cu isade, pentru ca mai tîrziu lucrările de forti-aţie să fie abandonate. Locuinţele, de supra-a, au platformă şi pereţii de lut pe schelet lemn, lipiţi şi zugrăviţi în culori diferite motive spiralo-meandrice (la modelul de la anţov, în M.I.R.S.R., se vede clar elevaţia acoperiş cu două ape şi cu pereţii uşor eva-
i,	decoraţi prin incizie; cel de la Radovanu o imagine asemănătoare, mai puţin decorul erior). Ceramica cunoaşte forme similare cu î din faza anterioară, Vidra, o mult mai mare ietate de forme şi decor plastic pentru cate-ia de vase de ceramică inferioară, decor excizat pictat aşa-zis cu grafit, precum şi decor cane-pentru vasele de factură superioară. Se păs-iză aceeaşi ordonanţă spiralo-meandrică, mult luată pe calea sugestiei textile şi se observă
rtretul de bronz al Faustlnei Senior (Drobeta)
o oarecare descompunere a sistemului decorativ, în forme abstracte care nu se mai înscriu într-o desfăşurare spiralo-meandrică completă. Plastica este foarte bogată şi este caracterizată printr-o deosebitvde îngrijită stilizare geometrică a formelor. Predomină figurinele feminine de lut ars cu braţele în cruce, cu încheieturile marcate de puncte adîncite sau perforaţii şi cu decor spiralo-meandric care îşi pierde semnificaţia iniţială de element de costum, dar care păstrează o repartiţie ordonată, cu revenirea aceloraşi categorii de motive în raport de diferitele elemente anatomice. O atenţie deosebită se acordă figurii, stilizată de asemenea geometric, în volume rombice sau triunghiulare, uneori cu elemente scoase în evidenţă prin culoare. Apare acum şi plastica de os cu forme relativ simple, foarte schematizate geometric.
r.f.
Fedeleşeni (sat, com. Strunga, jud. Iaşi); săp. I. Andrieşescu — 1928. Aşezare Cucuteni AB, cu ceramică şi plastică tipică, Cucuteni AB; sceptru de diorit în formă de cap de cal, tipic pentru cultura Cernavoda I, în mediu Cucuteni M.I.R.S.R.
BIBL.: I.Andrieşescu, ARBSH, XV; VI.Dumitrescu, Arta, p. 258-260.
l.r.
Feiurdeni (n. v. Feiurd, sat, com. Chinteni, jud. Cluj); descop.înt.-f.d. Necropolă plană de înhu-maţie, din care provine o oglindă de bronz dis-coidală, cu mîner din bară plată canelată avînd capitelul în formă de cerb îngenuncheat, ajurat, iar capătul liber terminat cu o protomă de berbec. Atribuită sciţilor şi datată în sec. 6 î.e.n. Kunsthistorisches Museum, Viena.
BIBL.: VI.Dumitrescu, Arta, p. 455-457.
r.f.
Feldioara (sat, com., jud. Braşov); săp. E. Comşa— 1964 — 1965.	Pe pantele Dealului Cetăţii,
aşezare neolitică, pe terase, cu două straturi de cultură: în stratul inferior, locuire de tip Boian, cu ceramică specifică acestei culturi; în stratul superior, trei nivele de locuire de tip Cucuteni-Ariuşd, cu ceramică pictată tipică. Descop. au contribuit la precizarea raporturilor dintre cele două culturi. Castru de piatră păstrat fragmentar, din sec. 2 e.n. M.I.R.S.R.; M.J.Bv. BIBL.: E.Comşa, Boian, p.35; D. Pop eseu, Dacia NS, IX, X, Cronica săp. N. Guaea, I. Pop., Pontica X.
l.r.
Felnac (sat, com. Felnac, jud. Arad); descop. înt.—f.d. Mormînt de tip avar datînd din sec.
6—7, aparţinînd primei perioade — stilul geometric — a artei avare: 29 tipare de bronz pentru presat limbi şi aplici de centură cu motive vegetale stilizate geometric — împletituri şi rozete. Descop. este deosebit de importantă întrucît documentează producerea locală a pieselor de podoabă tipic avare. împreună cu tiparele de cruci de la Olteni şi Budureasca, ea atestă nivelul meşteşugarilor localnici care prestau, desigur, servicii de specialitate migratorilor dominanţi*
£TT
Akinakes-uri şi garnitură de teacă de akinakes din cimitirul de la Ferigile
Ferigile. Ceaşcă ceramică din prima epocă a fierului
dar şi întregii populaţii, contribuind la difuzarea ,,modei avare“. M.I.R.S.R.
BIBL.: R.Theodorescu, Un mileniu, p. 25 şi 30.
r.f.
Ferigile (sat înglobat la satul Costeşti, com. Costeşti, jud.Vîlcea); săp. Al.Vulpe— 1956—1958, 1960—1964.	• Pe locul cimitirului satului,
necropolă tumulară de incineraţie cu morminte în ciste din prima vîrstă a fierului (sec.6-4 î.e.n.), aparţinînd populaţiei autohtone traco-getice. Inventarul mormintelor constă din ceramică, fibule de tip Glasinac, akinakai, vîrfuri de lance, topoare bipene şi zăbale de fier. Se disting, pentru forma şi decorul lor prezentînd evidente calităţi artistice: fibulele de tip Glasinac şi cele în formă de dublă spirală, care se leagă de un străvechi simbolism solar; cîteva akinakai cu mîner de bronz decorat cu incrustaţii; garnituri de teci de akinakes, din tablă de bronz, decorate ajurat cu motive geometrice (dinţi de lup) şi prin ponso-nare, cu cerculeţe concentrice dispuse în şiruri; zăbale de fier cu muştiuc, cu psalii terminate
cu butoni, poate rămăşiţe ale unor stilizări zoomorfe. Se remarcă şi ceramica de factură locală cu influenţe sud-dunărene: urne tronconice cu apucători şi cu brîuri alveolare; vase mari bitron-conice cu gît înalt, cu apucători, profile la baza gîtului, decor spiralic în relief şi caneluri spi-ralice sau în fascicule triunghiulare; căni cu o toartă, cu decor spiralic sau derivat, în relief sau canelat; ceşti cu una sau două torţi cu decor similar, în cadrul căruia se întîlnesc frecvent zone de caneluri spiralice; ceşti cu toarta supra-înălţată cu buton, sugerînd, de asemenea, stilizări zoomorfe, dintre care două reproduc trăsăturile unui cap de animal; străchini cu decor canelat spiralic sau general geometric în interior, sau imitînd forme greceşti mod-elate cu roata. # La poalele Dealului Mlăcile, necropolă plană de înhumaţie de la sfîrşitul primei epoci a fierului. M.I.R.S.R.; M.Pit.
O	F.-Bîrseşti, complex din cultura primei epoci a fierului, cunoscut mai ales în zona subcarpatică, caracterizat prin înmormîntări de incineraţie sub tumuli, uneori cu ciste, cu inventar tipic, în care apar toporul bipen, toporul-ciocan şi akinakes-uly uneori cu bogat decor profilat şi nielat, precum şi ceramica specifică, de tip Basarabi, dar şi cu forme de tehnică superioară (lucrate cu roata) de origine dunăreană. Complexul	atribuit de descoperitor
misterioşilor agatîrşi localizaţi de Herodot în zona auriferă, este specific unui grup de populaţii nord-tracice, autohtone, care însă trădează legături economice şi culturale timpurii şi accentuate cu tracii din S Dunării. Centre mai importante: F., Bîrşeşti, Ţiţeşti, Polovragi.
BIBL.: Al.Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile, Buc., 1967.
h.d.
Feţele Albe (sat Grădiştea de Munte, com. Orăş-tioara de Sus, jud. Hunedoara); săp. H.Daicoviciu,
I.Glodariu, I.Piso şi T.Soroceanu — 1965, pînă în prezent. Coastă de deal din Munţii Orăştiei, situată la N de Sarmizegetusa Regia, în imediata ei apropiere, pe care a fost descoperită o aşezare dacică (sec. 2 î.e.n. — 1 e.n.), situată pe mai multe terase artificiale:	un	complex de cinci
terase cu urmele Unor locuinţe (una din ele de formă circulară), cu resturile unui cuptor de ars ceramică — singurul cunoscut în zonă — şi cu un sanctuar rotund cu stîlpi de calcar, de acelaşi tip cu sanctuarul-calendar de la Grădiştea Mun-celului. Particularitatea teraselor constă în faptul că ele sînt susţinute de ziduri masive din blocuri
Fetele Albe. Sanctuarul rotund cu stîlpi de calcar
Fiale de argint (tezaurul de la Agighiol)
Fibule de argint dacice, cu noduri (1, 3 — Cojocna; 2 — Transilvania)
Fibulă de bronz în ochelari (Alba-Iulia-Partoş)
Fibulă de bronz, de tipul a navicella (Toteşti)
de calcar, asemănătoare zidurilor de cetate. In inventar, ceramică tipică. M.I.Tr.C.
BIBL.: H.Daicoviciu, Dacia, p. 151-153
h.d.
fială (gr. phyale „ceaşcă"), vas de metal, de formă caracteristică, plată şi cu marginile cochiliate, de obicei decorat prin ciocănire au repoussé, cu godroane radiare, determinînd lobi ce reproduc schematizat rozeta frunzei de lotus. în centru prezintă un umbo, proeminenţă în calotă spre interior. F. este cunoscută ca vas de libaţie atît în Orient, la asirieni şi persani, cît şi în Tracia. Se întîlnesc f. în tezaurele de la Agighiol şi Peretu.
r.f.
fibulă (lat. fibula „agrafă4*), agrafă constînd dintr-un picior, un arc sau resort, un ac şi un dispozitiv de asigurarea acului, folosită în antichitate la prinderea veşmintelor, cînd nasturii nu erau cunoscuţi sau numai rar utilizaţi. Pe terit. României, f. apar încă din epoca bronzului, cînd sînt cunoscute f. simple cu arc. Către sfîrşitul acestei epoci şi în e p o c a fierului, tipologia f. se diversifică, începînd să capete un caracter tot mai accentuat de podoabă. Sînt cunoscute tipuri central-europene sau sud-vestice, cum ar fi: f. a navicella, avînd arcul în formă de barcă (Toteşti), Certosa, sau cu pasmanterie (Suseni), GlasinaCy în ochelari (Alba Iulia-Partoş, M.A.I.; Balta Verde; Ferigile, M.Pit.). Sfîrşitul cpocii fierului este caracterizat de f. de tip tracic, arcuită (Ferigile, M.Pit.), cu o variantă tîrzie (Ostrovu Mare, M.P.F.). Dacii cunosc patru tipuri principale: f. cu motive zoomorfe, uneori în formă de cruce gamată (Poiana, Şaeş, M.I.R.S.R.), f. cu noduri (Cojocna), avînd uneori piciorul în formă de halebardă, f. cu scut rombic (Şaeş, Merii Goala, M.I.R.S.R.), precum şi variante locale ale unor tipuri La Téne în formă de lingură sau Nauheim (Poiana, M.I. R.S.R.), preluate din repertoriul culturii La Téne. Rare, dar caracteristice, sînt f. al căror scut este decorat au repoussé cu o efigie (Bălăneşti, Coada Malului). în epoca romană se răspîndeşte pe terit. României aproape toată gama de f. cunoscute în Imperiu: în arbaletă, cu picior întors pe dedesubt, discoidală etc.; specifică zonei dunărene este f. de tip Vîrtop, variantă a f. tracice terminată în cap de şarpe sau palmetă. în vremea romană tîrzie, cel mai frecvent tip este acela al f. în cruce cu bulbi zisă „cu capete de ceapă“ (Apahida, M.I.R.S.R.; Tomis, M.A.C.; Histria, M.I.R.S.R.). Pentru epoca de trecere de la sclavagism la feudalism sînt caracteristice, pe lîngă f. de tip roman tîrziu, cele specifice popoarelor migratoare:	cu semidisc (Şimleu
Silvaniei, la Budapesta), zoomorfe, cu caboşoane şi lucrate în cloisonné (Pietroasa), digitate (atelier la Drobeta), pentidigitate (Sărata Monteoru, M.I.R.S.R.; Starchiojd), sau cu terminaţii în formă de mască antropomorfă (Coşoveni; Pleniţa, M.P.F.). Începînd cu sec. 8. e.n., f. dispar din repertoriul pieselor de costum şi podoabă, fără îndoială în legătură cu schimbarea modei, care înlocuieşte veşmintele, prinse de umeri cu cele reţinute în jurul corpului cu ajutorul unei cin-
Fibula de argint da-	Fibulă de argint, cu semi-
cică, în formă de lin-	disc (Alexandru Odobescu)
gură (Poiana)
gători. încă de la apariţie, f. au constituit obiectul unor deosebite preocupări decorative, în unele cazuri fiind lucrate din materiale preţioase şi cu deosebită grijă, adesea cu motive geometrice în relief şi gravate, grupîndu-se în compoziţii ordonate. Cele mai frumoase exemplare sînt cele aparţinînd epocii dacice (Herăstrău, Bălăneşti, Coada Malului), şi epocii de trecere la feudalism (Şimleu Silvaniei, Apahida, Pietroasa, Coşoveni ş.a.).
r.f.
fier. Apare pe terit. României în sec. 8 î.e.n., cînd pentru prima dată se produc arme — spade, celturi, topoare — de fier moale, imitînd forme de bronz. Dintre acestea, exemplarul cel mai remarcabil este spada de la Dobolii de Jos, de tip central asiatic, cu antene şi gardă, turnată şi ponsonată, decorată cu motive zoomorfe în relief. Către mijlocul sec. 4 î.e.n. se generalizează tratamentul termic al fierului, şi de acum apar şi elemente de feronerie propriu-zisă. Cele mai cunoscute exemplare sînt scutul dacic de la Piatra Roşie, de f. forjat cu elemente turnate, decorat cu un bour în două coroane concentrice de laur şi ţintele cu floare decorată prin ponsonare cu motive geometrice sau vegetale — palmete — de la Costeşti şi Sarmizegetusa Regia.
r.f.
fierului, epoca ~ , perioadă istorică durînd de la c. 1000 î.e.n. pînă la c. 70 î.e.n. (data constituirii statului dac al lui Burebista). Etapa de început (1000-800 î.e.n.) se confundă cu aceea de sfîrşit a epocii bronzului, fiind caracterizată de apariţia aşa-numitelor depozite de bronzuri.
E.f. se împarte în două mari subperioade: epoca veche, sau prima epocă a fierului (800 î.e.n. pînă la 450—300 î.e.n.), numită şi Hallstatt, şi epoca nouă, sau a doua epocă a f. (450—300 î.e.n. — 80 î.e.n.), numită şi La Tetie. Cultura hallstat t i a n ă se împarte cronologic în patru faze (A-D), dar primele două aparţin încă, în genere, epocii bronzului, obiectele de fier fiind foarte rare. Intre epoca bronzului şi prima epocă a f. se constată pe de o parte o anumită continuitate culturală (ex.: unele cîmpuri de urne din SE ţării durează din etapa mijlocie a epocii bronzului şi pînă în aceea de început a e. f.), iar pe de alta, apariţia unor grupuri de populaţie alogenă, identificată cu cimerienii, purtătoare a unor forme
noi de cultură (cultura Noua). In unele zone (E, SE, N) are loc o mişcare demografică. Treptat, metalurgia fierului ia locul celei a bronzului, la început imitînd formele acesteia, mai tîrziu inventînd forme proprii, adaptate caracteristicilor şi tehnologiei noului metal. începutul Hallstattului (sec. 11-9 î.e.n.) este caracterizat de apariţia unor stiluri diferite după tehnica decoraţiei ceramice, arheologii distingînd culturile cu ceramică canelată (descop. la Susani, Reci, Mediaş) de cele cu ceramică imprimată (descop. la Ostrovu Banului, Babadag, Cozia). Deşi epoca Hallstatt mijlocie prezintă un aspect cultural unitar pe întreg terit. (cultura Basarabi, complexul Ferigi le-Bîrseş ti), în decursul ei sînt cunoscute totuşi cîteva pătrunderi etnice şi culturale importante. Astfel, încă din sec. 8, cultura Babadag marchează pătrunderea în Dobrogea de V a unor aporturi anatoliene (carieni [?]). La sfîrşitul sec. 7 î.e.n., pe ţărmul Mării Negre apare Histria, prima colonie grecească, urmată de Callatis (sfîrşitul sec. 6 î.e.n.) şi de Tomis (sec. 6, oraş în sec.3 î.e.n.), iar în sec.6-4 sînt atestate pătrunderi mai mult sau mai puţin sporadice ale sciţilor (cazanele scitice de la Scorţaru, Castelu, Iacobeni, necropolele de înhumaţie cu inventare specifice de pe Mureş şi Tîr-nave). Toate aceste elemente laolaltă au contribuit la constituirea unei culturi originale, în cadrul căreia apar marile cetăţi de pămînt, forme de plastică megalitică, cu utilaj în care coexistă produsele de bronz, numeroase dar de calitate mai proastă, cu cele de fier, încă de tehnică inferioară, necunoscînd tratamentul termic. Ceramica, modelată cu mîna, prezintă forme colosale (chiupuri, vase de ofrandă) cu decor plastic în coaste şi faţete, sau fin incizat, în registre de motive spiralice cu semnificaţie de simbol solar si cu pereţii puternic lustruiţi, negru sau brun metalic, forme complexe de caracter ritual simbolic, toarte zoomorfe, fructiere stelate, din faza tîrzie a cîmpurilor de urne, decorul cu motive spiralice, fin incizate şi ordonate în registre şi metope despărţite de spaţii netede, lustruite (specific culturii Basarabi). Se cunosc de asemenea, forme tipice de piese de metal, ca topoare, săbii, fibule, centuri, pandantive, saltaleone, precum şi decorul fin gravat pe metal cu motive solare şi păsări de apă de pe centuri, situle, precum şi garniturile şi podoabele de chihlimbar. Epoca La Téne, al cărei început a fost fixat de arheologi în zonele de S ale ţării în jurul anului 450 î.e.n., iar în cele de N, în jurul anului 300 î.e.n., este marcată de trei evenimente capitale: difuzarea noii tehnici a fierului cunoscînd tratamentul termic al metalului, apariţia şi răspîndirea tehnicii superioare a ceramicii şi marea migraţie a cel-ţilor, care au pătruns sub formă sporadică şi pe terit. României. în decursul acestei epoci s-au format şi.dezvoltat cultura şi arta specifică dacilor şi s-a constituit statul dac (c. 70 î.e.n.) sub regele Burebista.
h.d.
figurativă, artă gen de expresie artistică folosind motive luate din natură sau din mediul umanizat: figuri de obiecte, plante şi animale, oameni. A.f. apare odată cu cele mai vechi mani-
fesţări artistice: figurinele n e o 1 i t i c e reprezintă primele creaţii care i se pot integra. Către sfîrşitul neoliticului, motivele figurative pătrund şi în decorul plastic şi pictat al ceramicii. De asemenea, apar şi primele compoziţii sau grupuri figurative. Prin caracterul lor însă (compoziţie heraldică, figurine cu două capete), acestea sugerează mai degrabă raporturi conceptuale decît spaţial-concrete între figuri. Motivul figurativ va continua să apară, e drept mai puţin frecvent, dar îmbogăţit cu sensuri noi legate de mituri mai complexe, şi în epoca bronzului, dar abia epoca f i e r u 1 u i va fixa, în tezaurele traco-getice, tipuri figurative precise şi va încerca primele compoziţii propriu-zise cu caracter epic (sacrificiul berbecului de pe coiful de la Poiana Coţofeneşti). Dacii cunosc o formă de anico-nism care va avea drept consecinţă limitarea motivelor figurative la cîteva efigii, datînd numai din perioada statului dac. în arta provincială romană se găsesc aproape toate tipurile de motive şi compoziţii figurative care au circulat în Imperiu. Totuşi, mai mult decît în alte provincii, este evidentă tendinţa de schematizare, de geometrizare a figurilor şi de abstractizare a compoziţiilor. Perioada de trecere de la sclavagism la feudalism este caracterizată prin relativa raritate a motivului figurativ şi prin apariţia acestuia mai ales pe piesele somptuare specifice migratorilor (piese din tezaurele de la Pietroasa, Apahida, Moigrad
—	sec. 5 e.n. —, Coşoveni I etc.). v. şi antropomorf; motiv vegetal; zoomorf.
r.f-
figurină, statuetă de mici dimensiuni, realizată în metal, piatră, os sau, cel mai frecvent, în teracotă. Cele mai vechi f. cunoscute^ pe terit. României datează din n e o 1 i t i c. încă de la început, se disting două serii tipologice: f. antropomorfe, de obicei feminine, şi f. zoomorfe, reprezen-tînd îndeosebi bovidee. In timp ce f. zoomorfe, schematizate, urmărind numai redarea caracteristicilor speciei, rămîn relativ stereotipe (deşi, către sfîrşitul epocii neolitice apar şi exemplare reproducînd şi alte specii, cum ar fi vulpea de la Pietrele, din M.I.R.S.R., cu evidente note de realism), cele antropomorfe au cunoscut o evoluţie complexă atît din punct de vedere tipologic, cît şi stilistic. De la f. feminină relativ sumar redată, de tip coloană (Leţ, M.S.G.), sau cu tors plat şi bazin proeminent, specifică culturii Criş (Gura Baciului), se ajunge la reprezentări complexe: f. în cruce, cu tors plat, cu tors piramidal, globulare, comportînd indicarea podoabelor sau a elementelor de costum (Truşeşti, M.I.M.), sau chiar maternităţi (Rast, M.I.R.S.R.) ori cupluri (Gumel-niţa, M.I.R.S.R.), Sînt cunoscute f. bogat decorate în^ culturile Vinca-Turdaş (Rast, M.I.R.S.R.), Vădastra (f. mare de la Vădastra, M.I.R.S.R.), Gumelniţa (Gumelniţa şi Căscioarele, M.I.R.S.R.), numai simplu lustruite în cultura Hamangia („Gîndi torul" de la Cernavoda, M.I.R.S.R.), sau înmuiate în angobă în cultura Cucuteni („Venus4* de la Vînători), precum şi mai puţin frecvente, ff. en violon realizate de obicei în metal (f. mare de aur de la Moigrad, M.I.R.S.R.). Este sigur că toate aceste f. erau legate direct de credinţele
Figurină cu cap mobil clin cultura Gumelniţa (Gumelniţa)
Figurină feminină în cruce din cultura Vinöa (Ostrovu Corbului)
Figurine de tip Tanagara (Tomis)
Figurină In formă de coloană din cultura Vinöa (Turdaş)
naturiste ale vremii. O serie deosebit#o formează f. de os, plate, prezentînd o siluetă decupată, marcată la nivelul figurii, al umerilor şi al şoldurilor, de lobi perforaţi. Relieful anatomiei este sugerat prin zone punctate la genunchi, pîntece, sex, sîni (Sultana, Căscioarele, M.I.R.S.R.), In e p o c a bronzului, gama tipologică a f. este mai redusă. Sînt cunoscute, în cultupa cîmpurilor de urne, f. feminine de tipul cu rochia în formă de clopot, precum şi unele reprezentări zoomorfe (caprei bex, păsări) elegant stilizate şi bogat decorate (Gîrla Mare şi Cîrna, M.I.R.S.R., Ostrovu Mare, M.P.F.) iar din culturile Cernavoda şi Otomani, cîteva f. de tip tesalian, prezentînd amănuntu] caracteristic al capului mobil (Sălacea, M.T.C.). In e p o c a fierului, f. sînt, în general, rare şi sumar tratate (ex.: f. zoomorfe de la Lechinţa, M.I.R.S.R.), Foarte rare râmîn şi
f.	La Téne dacice, puternic schematizate (ex. f. antropomorfă masculina de la Marca, M.Z.). în schimb, în cetăţile greceşti, f. de teracotă circulă încă din epoca arhaică — Afrodite arhaice, porumbiţe (Histria, M.I.R.S.R.). în epoca elenistica, la Callatis se constituie chiar un centru de producţie pentru f. de teracotă de tip Tanagra (M.I.R.S.R., M.A.C.), în epoca romană,
f.	de tipuri variate (divinităţi, reprezentări antro-po- şi zoomorfe, caricaturi) se răspîndesc pe tot terit. ocupat de romani. Centre importante de producţie erau la Tomis şi la Apulum. în perioada de trecere de la sclavagism la f eu d a 1 i s m, f. nu se mai întîlnesc decît în cazuri excepţionale, cum ar fi f. de aur a Ci belei servind de umbo paterei din tezaurul de la Pietroasa, v. şi antropomorf, zoomorf, modelaj, modelare.	r.f.
Fikellura v. hidrie; ionică, ceramică ~
Filiaş (localitate componentă a oraşului Cristuru Secuiesc, jud. Harghita); săp. Z. Székely—1962. Aşezare râsfirată de bordeie', cu ceramică atît de tradiţie daco-romană (borcane modelate pe roată cu decor de linii orizontale, drepte sau ondulate), cît şi de factură slavă (urne cu gura largă, modelate cu mîna din pastă grosolană). Datată în sec.
7—8 e.n. M.S.G.
BIBL.: D. Popescu, Dacia NS, VII, Cronica săp.	r.f.
filigran, tehnică decorativă constînd în desenarea motivului, ajurat sau placat pe un fond de metal preţios, cu fir de metal preţios profilat, torsát sau împletit. Apare foarte rar şi nu se cunosc decît puţine exemplare, ca de ex. colierul din fire de aur împletite de la Popricani (sec. 4—3 î.e.n.) (M.I. R.S.R.), crucea engolpion de aur cu decor placat de vrej filigranat, cu caboşoane şi inelul de argint cu decor ajurat cu motiv arhitectural, din sec. 11 de la Garvăn. M.I.R.S.R.	r.f.
Firighiaz (n.v. al satului Firiteaz, com. Şagu, jud. Arad); descop. înt. — anterior anului 1907. Tezaur, de la începutul epocii fierului, de brăţări de aur de trei tipuri: brăţară simplă din bară rombică cu capetele libere, subţiate, cu decor fin gravat (şiruri de puncte între linii); brăţară circulară din bară rombică, cu capetele libere terminate fiecare cu cîte o volută, înfăşurîndu-se în sensuri divergente; brăţară circulară din bară
plan convexă decorată cu profilé simple transversale, grupate în zone izolate sau acoperind toată lungimea, cu efect de torsadă, iar capetele libere terminate fiecare cu cîte două volute înfăşurîndu-se în sensuri divergente. Muzeul Naţional, Budapesta. BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 328.
r.f.
firnis (gr. fyrnis „lustru1'), verniu ceramic, negru, verde măsliniu sau roşu strălucitor, fin, compact dar fără a fi propriu-zis vitrificat. Se aplică cu pensula sau prin îmbăiere, înainte de arderea vasului. F. negru este caracteristic pentru vasele greceşti de epocă clasică; el devine verde-măsliniu în perioada elenistică. Ceramica romană este caracterizată de f. roşu. Ceramica geto-dacică cenuşie, pentru care se foloseşte uneori termenul de f., are de fapt o angobă lustruită mecanic.	r.f.
Fizeşu Gherlii (sat, com., jud. Cluj); descop. înt. — anterioară anului 1885.	% Depozit de
bronzuri din seria Moigrad-Tăuteu. # Depozit de bronzuri din sec. 9 î.e.n. (Hallstattul timpuriu). Cuprindea căldăruşe fragmentare, cupe de formă hemisferică sau în calotă sferică, decorate au repoussé cu butoni dispuşi în şiruri paralele, încadrate de liriii duble punctate; fibule în ochelari; brăţări; vîrfuri de suliţă; pandantive în cruce cu braţe egale, înscrise într-un cerc; cruci simple cu inel pentru agăţat; măciuci cu patru butoni dispuşi simetric. Fibulele în ochelari sînt similare cu cele de la Bîlvăneşti, datate în aceeaşi perioadă, întreg ansamblul este caracterizat de elemente de formă şi decor cu valoare accentuată de simbol solar. Depozitul de la F.G. a dat numele său Unei întregi serii de descop., similare din punctul de vedere al compoziţiei depozitelor, denumită de tip F.G. —Sîngeorgiu de Pădure. Muzeul Naţional Budapesta, M.I.Tr.C.; Biblioteca Batthyáneum, Alba Iulia.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele, p. 130, 142.	I.r.
flacon, formă de vas asemănător cu butelia, dar de dimensiuni mai mici, din sticlă şi mai rar din bronz sau ceramică; comportă un recipient cilindric sau paralelipipedic cu fund plat şi un gît cilindric înalt şi îngust. Cunoscut în epoca romană (Apulum, M.Á.I.; exemplare cu locul descop.
necunoscut, M.I.Tr.C.)	r
r.f.
Folteşti (sat, com., jud. Galaţi); săp. M. Petrescu-Dîmboviţa — 1949—1950. Pe locul Ruptura, aşezare cu două nivele, de la sfîrşitul neoliticului. Locuirea din primul nivel (F.I), aparţinînd unei populaţii care face parte din aria mai largă a complexului Horodiştea — F., este tipică pentru ultima fază de dezvoltare a culturii Cucuteni, în care decorul pictat, precum şi formele ceramice, suferă un proces de degenerare, de schematizare şi de diminuare. Al doilea nivel de locuire (F.H) aparţine perioadei de trecere de la neolitic la epoca metalelor, în care ceramica pictată lipseşte cu desăvîrşire, fiind înlocuită de ceramica grosolan decorată cu pieptenele sau prin imprimarea cu şnurul răsucit, cu motive unghiulare, dispuse radiar pe umărul vasului. Detalii de tehnica ceramicii, precum şi elemente formale, comune cu cultura de la începutul epocii bronzului din
FORJARE
depresiunea Bîrsei, au făcut ca acest aspect să fie denumit şi F.II — Schneckenberg. M.I.M.; M.I. R.S.R.
BIBL.: M.Petrescu-Dîmboviţa, SCIV, II, 1. l.r. forjare v. metalului, arta
fortificaţii. Cele mai vechi f. sînt şanţurile şi valurile care barează accesul aşezărilor din n e o 1 i t i-c u 1 superior—culturile Cucuteni, Gumelniţa — situate pe pinteni detaşaţi din terasele cursurilor de apă. In epoca bronzului continuă tipul de pinten barat, apărînd valul cu zid de lemn, în chesoane îmbinate (Coldău), dar, în general, f. se extind, devenind circumvalaţii: valul şi şanţul înconjoară întreaga aşezare. In unele cazuri, f. determină şi concentrarea locuirii în imediata ei vecinătate, lăsînd în centru un mare spaţiu liber şi determinînd astfel tipul de aşezare „atol" (Otomani, Vărşand). In prima perioadă a epocii fierului, f. capătă o structură mult mai complexă. Se cunosc două tipuri: aşa-numitele valuri arse (Someşu Rece) şi valurile cu turte de pămînt ars (Bucovăt, Popeşti). Ambele variante sînt f. complexe, comportînd infrastructuri din lemn şi probabil palisade, para-peti din pari juxtapuşi, uneori crenelaţi, avînd la bază, spre interior, drumuri de strajă pe creasta valurilor. Contemporane cu aceste f. sînt şi zidurile de incintă greceşti arhaice, ca cel de la Histria. Din acesta nu se păstrează decît fundaţiile din lespezi şi bolovani din şist şi calcar, folosite la zidării de opus quadratum. Din perioada elenistică sînt cunoscute atît la Histria (zidul din valul III, zidul Z, sec. 1 î.e.n.), cît' şi la Callatis (zidul din sec. 3—2 î.e.n., încastrat în zidul roman din sec.
3—4 e.n.), ziduri de incintă din blocuri îngrijite, paralelipipedice, cu bosaj plat şi anathyrosis. Aceste ziduri au o frumoasă ordonanţă în opus quadratum, cu dispunerea isodomon. Sînt incinte perimetrice, dar avînd o latură spre continent frontală, întărită cu turnuri şi străpunsă de porti (Histria), în timp ce celelalte, simple, dublează ţărmul mării. încă din sec. 1 î.e.n., dacii construiesc şi ei f. de piatră. Dar cele mai dezvoltate şi specifice cetă{i dacice de piatră datează din sec. 1. e.n. şi, prin analogie cu cele celtice sau italice, au fost denumite de V. Pârvan, oppida. Construite din piatră dură (andezit, dacit) adusă de la distanţe adesea apreciabile, ele ocupă platourile înalte de pe vîrfurile unor dealuri sau munţi (Piatra Craivii, Tilişca, Băniţa, Căpîlna), uneori constituind sisteme de f. (Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Vîrful lui Hulpe). Zidurile de incintă, închizînd cetăţi de refugiu, nu de locuire, sînt construite într-o tehnică specifică denumită murus dacicus şi, după traseul lor, determină două tipuri: a) cetăţi poligonale (Costeşti, Tilişca, Piatra Craivii, Bănită, Căpîlna), adesea doar parţial fortificate cu zid, restul traseului fiind asigurat de pantele abrupte, sau de circurnvalaţii cu palisade şi val cu şanţ; b) cetăţi patrulatere (Sarmizegetusa Regia, Piatra Roşie, Blidaru), vag trapezoidale. Zidurile sînt întărite de turnuri patrulatere şi străpunse de porti, al căror gang străbate adesea parterul unui turn. In interior, în cîteva cazuri, au fost surprinse căi amenajate special, pavate sau săpate în roca de bază, prevăzute uneori cu scări monumentale. Din sistemul de
158
f.	dacice mai făceau parte şi turnurile izolate de pază, patrulatere, cu parter construit în murus dacicus şi etai din cărămidă mare sumar arsă şi din lemn, probabil cu balcon de acces şi scară şi cu acoperiş în două sau patru ape, din scînduri. In afara cetăţilor de piatră, limitate la zona centrală a cununii carpatice, dacii au construit şi cetăţi de pămînt, pentru care sînt caracteristice valurile cu palisadă şi şanţ (Poiana, Popeşti, Brad, Răcătău) barînd istmul de acces la pintenul pe care era situată aşezarea, apărată pe trei laturi de rîpe abrupte. Romanii, după ocuparea Daciei, aduc în noua provincie, ca şi în Dobrogea care făcea parte din Moesia Inferior, cucerită cu aproape un sec. mai devreme, propriul lor sistem de f. în cadrul acestora se disting f. urbane — denumite, după Vitruviu, oppida —, ale aşezărilor şi castrele, f. ale garnizoanelor de ocupaţie şi de pază la graniţă.
Dintre f. urbane sînt cunoscute doar două care să dateze din etapa de început a stăpînirii romane: zidul de incintă al oraşului Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi aşa-numitul zid Z2 de la Histria. Din zidul de Ja Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost descoperită numai o mică porţiune, care permite doar constatarea că este construit în opus caementicium cu paramenţi în opus quadratum. Traseul lui este dreptunghiular, aproape pătrat şi este străbătut de patru porti, situate la capătul celor două străzi axiale magistrale ale oraşului. La Histria, din zidul Z2 se mai păstrează doar latura frontală, cu aspect de barieră, traversînd istmul care leagă peninsula de continent. Este construit în opus caementicium, cu mortar alb, fin şi rezistent şi cu paramenţi în opus vittatum, din blocheti de calcar moale. Zidul era prevăzut cu bastioane interioare pătrate, pline, ritmic dispuse; pe latura păstrată, era probabil străpuns de trei porţi (două s-au conservat), flancate de bastioane interioare mai mari, dreptunghiulare, cu care făceau corp comun şi scările de acces la drumul de strajă. Tot la această f. se distinge şi etapa imediat următoare, în care apar turnurile exterioare: după distrugerea lui parţială cu prilejul incursiunii costo^ bocilor în 167 e.n., a fost refăcut cu zidărie în opus incertum din şist verde amestecat cu calcar, iar porţile au fost flancate de turnuri dreptunghiulare, exterioare, cu cîte o încăpere interioară
—	Castrele (v. art.) sînt f. romane destinate exclusiv garnizoanelor. Se disting castre, castele şi turnuri, după dimensiuni şi ordonanţa interioară. Odată cu epoca romană tîrzie (sec. 4—7 e.n.), diferenţa dintre castre şi f. se şterge. în afara f. de tip dunărean tîrziu care continuă castrul clasic (Capidava), mai distingem tipul moeso-roman, cu incinta poligonală şi distribuţie ritmică a turnurilor, de obicei în U sau circulare (la colţuri), pe lungimea incintei (Dinogetia, Ulmetum, Troesmis est). Acest tip de f. se întîlneşte şi ca f. urbană (Tropaeum Traiani, Axiopolis, Libida), precum şi tipul quadriburgium — castel patrulater cu turnuri de colţ pătrate, proeminente şi poartă în centrul unei curtine (Gornea, Orşova, Puţinei). Tipul respectiv comportă şi o variantă cu plan triunghiular (Ostrovu Banului, Sucidava). Pe ţărmul dobrogean al Mării Negre se generalizează în schimb începînd cu sfîrşitul sec. 3 e.n., tipul pontic de f. — ziduri de incintă de traseu trape-
159
FRUCTIERA
zoidal, cu o singură poartă principal^ flancată de două turnuri patrulatere exterioare şi cu turnuri şi bastioane patrulatere exterioare la colţuri şi ritmînd latura frontală, cea mai iungă, spre continent. Adus de cei doi arhitecţi ai împăratului Gallienus — Cleodamos şi Atenaios — originari din Bizanţ, tipul	acesta	se regăseşte	la	Callatis,
Tomis, Histria şi	Argamum. In aceeaşi	perioadă
apar şi o serie de f. improvizate. Astfel, amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este transformat în cetăţuie prin zidirea porţilor şi transformarea caveei într-un zid de incintă, v. şi limes; şanţ; turn;	val.	r.f.
Fortuna (lat., gr.	Tyhe),	zeiţa sorţii,	destinului,
în mitologia greco-romană, a cărei reprezentare iconografică a fost creată în epoca elenistică. De obicei înfăţişată ca o femeie tînără în costum grecesc, cu diademă şi hlamidă (văl) acoperind uneori şi capul, care ţine în mîna stîngă cornu copiae (cornul abundenţei), iar dreapta şi-o sprijină pe o cîrmă de corabie. F. este frecvent figurată la Tomis, pe monede cît şi în două statui, dintre care
F.	cu Pontus, aparţinînd „tezaurului de sculpturi*4 este celebră. Reprezentată într-o manieră academis-tă, se caracterizează printr-o factură relativ rece, dar şi prin proporţii armonioase, finisajul foarte atent şi eleganţa drapajului. La picioarele ei, pe o provă de corabie, Pontus, geniul Mării Negre, poartă coroana murală care atestă calitatea poliadă a zeiţei. Capul unei statui de F. poliadă a mai fost descoperit la Romula. frescă v. pictură (2)	r.f.
frigidariu (lat. frigidarium „încăpere rece“), încăperea, bazinul şi, în general, instalaţiile destinate băilor reci în cadrul termelor. Se cunosc f. la Histria sub forma unui mare bazin dreptunghiular la intrarea în terme, iar pentru faza mai veche a acestora, sub aceea a unei piscine patrulatere; la Drobeta, sub forma unui bazin circular cu trepte pe un segment mai mare de 2/3 din circumferinţă, ca şi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. In general, sînt caracteristice pentru f. tencuielile cu opus signinum (Histria) şi placajele de marmură la pereţi şi la trepte (Histria, Drobeta).	r.f.
friză, element de antablament în arhitectura clasică, purtînd o decoraţie continuă, intercalat între arhitravă şi cornişă. Pe terit. României se cunosc mai ales f. de la monumente mici (mausolee, edicule). Cea mai veche este o f. cu lebede purtînd taenia, grecească, clasică tîrzie (M.H.; M.I.R.S.R.) provenind de la Histria şi datînd din sec. 4 î.e.n. Tot de la Histria provine o f. cu reprezentări de Victorii pe care, din epoca elenistică (M.H). Din aceeaşi vreme sînt cunoscute de la Histria
Friză cu divinităţi, de la sfîrşitul epocii elenistice (Callatis)
Fructieră daco-romană (Soporu de Cîmpie)
(M.I.R.S.R.) şi de la Callatis (M.A.C.) mici f. cu burcanii şi ghirlande, precum şi o f. cu divinităţi. Stilul tuturor acestor piese se încadrează în limitele artei greceşti provinciale, caracterizată de desenul şi modelajul corecte, dar lipsită de amploarea şi eleganţa modelelor aulice. Din epoca romană, de la Tomis, provine o f. reprezentînd o amazonomahie (M.A.C., M.I.R.S.R.), de la Callatis, una cu eroşi la vînătoare (M.A.C.) şi una cu grifoni (M.I.R.S.R.). De la Apulum, o f. reprezentînd un cortegiu marin cu Neptun înfrunte, decora probabil un monument funerar (M.A.I.)’ iar de la Porolissum (M.Z.), piese dintr-o f.' dionisiacă provin, poate, de la un sanctuar. Toate acestea prezintă caracterele stilului roman provincial: este evidentă inspiraţia clasică, dar proporţiile sînt adesea false, mişcarea ţeapănă sau sumar sugerată, drapajul dur sau chiar încremenit.
r.f.
fronton, element de arhitectură acoperind timpanul triunghiular cuprins între cornişă şi cele două pante ale acoperişului unui templu clasic, de obicei decorat cu reliefuri simbolice sau narative. De pe terit. României se cunoaşte timpanul triunghiular decorat cu volute în relief, din tencuială, de la o locuinţă neolitică de la Ariuşd care poate fi considerat cel mai vechi ex. de f.; un f. de marmură nedecorat, de la templul elenistic dedicat Marelui Zeu de la Histria (M.H.); mai multe f. din calcar sau gresie, de edicule funerare, provenind de la Micia (M.D.). Cele mai multe sînt decorate în centru cu efigia în relief a cîte unei divinităţi sincretiste şi flancate de false acroterii în formă de palmetă. Stilul acestor elemente decorative este tipic roman provincial, caracterizat prin schematizarea unor motive clasice. O Pseudofronton, element decorativ servind drept coronament al unei stele funerare, reproducînd trăsăturile caracteristice ale unui f., de multe ori denaturat. r.f.
fructieră, tip de vas, mai ales ceramic, de obicei caracterizat prin capacitatea relativ mare ei secţiunea larg curbată a recipientului. Cele mai frecvente sînt f. cu picior înalt cilindric, tronconic sau lobat, şi recipient în formă de cupă sau strachină scundă şi relativ evazată. Apar în neolitic, cînd sînt folosite probabil ca vase de ofrandă: au recipientul în formă de cupă şi sînt lustruite, în culturile Criş şi Tisa; bogat decorate prin excizie, în cultura Boian. în cultura Vădastra, f.t de asemenea bogat decorate prin excizie, au recipientul în formă de strachină, cu buza lată. In culturile cu ceramică pictată — Cucuteni, Petreşti—, în loc de f. se folosesc vase-suport pe care sînt aşezate străchini, ca în sanctuarul de la Pianu de Jos.
FRUMOASA
160
In epoca bronzului nu sînt cunoscute
f.	cu picior, dar este posibil ca unele forme joase, de mari dimensiuni, cum sînt vasele în formă de cochilie din cultura Otomani, să fi fost folosite ca
f.	— vase de ofrandă pentru fructe şi alte vegetale, în epoca fiorului (cultura Basarabi), f. cu picior reapare, bogat decorată cu elemente lineare spiralice. Ea se perpetuează şi în c u 1 t u r a dacică, pentru care constituie o formă specifică atît în cadrul ceramicii făcute cu mîna şi cu lustru negru, unde nu prezintă decor, cît şi în ceramica modelată peroată, cenuşie, lustruită şi cu decor geometric. în epoca romană, probabil tot f. era aşa-numita Răuchergefăss („scrumieră"), cu picior, prezentînd pe buza recipientului în calotă brîuri ondulate, aplicate. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, multe dintre vasele joase şi evazate (ex. patera de la Pietroasa), au putut fi folosite ca f., dar forma lor nu mai este specifică. Abia vasul de aur oval, cochilat, cu toartă laterală, de la Sînnicolau Mare, permite recunoaşterea unei f.	r.f.
Frumoasa (sat, com., jud. Harghita); descop. înt., înainte de 1900. Spadă de bronz datată la începutul epocii fierului, cu lama în formă de flamă alungită, cu garda terminată în cupă, bogat decorată. Pe rama lamei, motivul dublei sinusoide — schematizare a protomelor de pasăre de apă adosate—. combinat cu patru cercuri duble şi cu două fascicule orizontale, formează un ansamblu simetric de sugestie antropomorfă. Pe mîner, două registre înguste de cerculeţe cizelate alternează cu trei registre late în care se desfăşoară, în fiecare, simetric, cîte două spirale cu cîte patru spire. Pe dosul cupei, registre circulare. Römisch-germanisches Zentralmuseum, Mainz.
BIBL.: A. D. Alexandrescu, Dacia NS, X. r.f.
Frumuşica (sat, com. Bodeşti, jud. Neamţ); săp.
C.	Matasă— 1939—1942. Pe un pinten barat
—	Cetăţuia—, aşezare cucuteniană cu mai multe nivele de locuire aparţinînd tuturor celor trei faze caracteristice: A, A—B şi B. Remarcabilă prin bogăţia şi varietatea ceramicii pictate şi a plasticii. Locuinţe de suprafaţă cu platforme caracteristice culturii Cucuteni. Utilaj curent de piatră şlefuită şi silex, ustensile de os, piatră, ceramică. Ceramica, cu pictura excelent conservată, se distinge prin bogăţia decorului aparţinînd tuturor celor trei stiluri. Plastica este de asemenea bogat reprezentată: în afară de figurinele feminine cu tors plat specifice, se disting: „Hora de la F.“, suport de vas ajurat la care părţile pline au silueta unui corp uman, ansamblul lăsînd astfel impresia unui grup dansînd în horă; un model-miniatură de jilţ; un model-miniatură de pat, cu decor pictat în paralelograme alternate, sugestie de cuvertură; un scaun-şa. Figurinele feminine sînt decorate prin pictură sau incizie cu motive spiralice, distribuite după o ordonanţă generală interesantă, comportînd amplasarea unor spirale cu desfăşurare antagonică pe fese şi a unor linii oblice arcuite pe coapse. M.A.P.N.
BIBL.: C. Matasă, Frumuşica, Buc., 1946. l.r.
Frumuşiţa (sat, com., jud. Galaţi); descop. înt.
—	anterioară anului 1951. Două căni dacice de
Frumuşica. Ceramică din cultura Cucuteni (centru)
pastă grosolană, împreună cu un cylix grecesc cu firnis negru, din sec. 4 î.e.n., documentînd răs-pîndirea timpurie a producţiei ceramice de lux greceşti în mediul geto-dacic, ca urmare a raporturilor economice intense dintre cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre şi formaţiile a^oHone din interiorul ţării. M.I.M.
BIBL.: I. H. Crişan, Ceramica, p. 79.	r.f.
fruntar, piesă de harnaşament din metal, acoperind punctul de întîinire al curelelor căpăstrului pe fruntea calului. Se întîlneşte frecvent în tezaurele traco-getice. Afectează forma unei rozete, adesea un ochi stilizat cu genele prelungite de o joncţiune zoomorfă, în mijlocul căreia s.e înalţă, în ronde-bosse, protoma unei fiare — leu (Craiova, Agighiol), urs (Agighiol), grifon —, stilizată caracteristic prin decuparea geometrizată a maselor muşchiu-lare şi accentuarea efectului de ferocitate. r.f.
Fundătura (sat, com. Iclod, jud. Cluj); descop. înt. — f.d. Cataramă de bronz aurit, cu placă pătrată încheiată într-un cap de vultur, de care este prinsă o verigă ovala, articulată, terminată lîngă balama tot cu două capete de vultur. Gîtul vulturului care termină placa este acoperit cu zigzaguri reliefate, sugerînd penajul, placa însăşi este împărţită într-un registru periferic cu cîm-puri trapezoidale decorate cu motive spiralice şi un panou pătrat central, decorat cu o rozetă. Registrele şi cîmpurile sînt separate între ele prin benzi profilate cu decor de zigzag, avînd la colţuri caboşoane circulare. Panoul central are în mijloc tot un caboşon circular, iar ochii vulturilor de pe terminaţia plăcii şi de la verigă sînt din caboşoane similare. M.I.R.S.R.
BIBL.: R. Theodorescu, Un mileniu, p. 30. r.f.
funerare, monumente Orice formă de marcare în elevaţie, a locului unui mormînt: movilă de pămînt, construcţie, statuie sau sculptură în relief poate fi numită un m.f. Nu ştim dacă cele mai vechi morminte, datînd din neolitic, erau în vreun fel marcate la suprafaţa solului. La şfîrşitul epocii amintite îşi fac apariţia primele movile funerare — tumuli (v. art.)—, înal-
Vas plastic antropomorf de la Vidra (cultura Gumelniţa)
Sanctuarul neolitic de la Pianu de Jos: vas suport şi cupă (cultura Petreşti)
Vas diti tezaurul de la Sînnicolati AAare
UI
te adesea de cîţiva metri, apai^lnMvCul tarilor Horodiştea-Foltesti şi Cernavoda*; Xm"singură dintre acestea, de la Baia, eră încununată de o piesă de piatră, menhir sau stelă gravată lespede înaltă, cu vîrful vag rotunjit, avînd pe ambele feţe, redate în relief, detalii caracteristice pentru figura schematizată a unei femei, imagine a fecundităţii (M.A.C.)* Nu ştim, de asemenea, dacă în epoca bronzului, mormintele de variate tipuri erau marcate de un semn de lemn sau din alt material pieritor. Dacă au existat asemenea semne, nu s-au păstrat pînă la noi. Odată cu sfîrşitul acestei epoci, movilele reapar (necropola de la Lăpuş). Ele se reîntîlnesc de-a lungul întregii epoci a fierului, în grupări variate şi însemnînd morminte de tip diferit (necropola îlirică de la Balta Verde, cele traco-getice de la Ferigile şi de la Agighiol, aceea celtică de la Ciumeşti ş.a.). Din Dobrogea sînt cunoscute şi cîteva statui-menhir masculine— Sibioara (M.A.C.), Stupina (M.I.R.S.R.) — care încoronau tot movile. In general, însă, mormintele traco-geţilor nu sînt marcate de suprastructuri monumentale. In zona de cîmpie, ca şi în Dobrogea, în perioada timpurie, traco-getică, sînt însă cunoscuţi mari tumuli funerari — Callatis, Doi Mai, Agighiol, Peretu — cu infrastructuri de piatră sau lemn. Movilele sînt folosite ca suprastructuri de mormînt şi în lumea cetăţilor greceşti de pe malul stîng al Mării Negre (Histria, Callatis, Tomis), iar mai tîrziu, după cucerire, în Dobrogea romană şi în provincia Dacia (Troesmis, Aegyssus, Capidava, Ulpia Traiana Sarmizegetusa ş.a.). Dar, încă de la începutul epocii elenistice, în cetăţile greceşti sînt cunoscute şi mausoleele (v. art.) şi stelele (v. art.) funerare. Cîteva mici frize provin de la mici mausolee, ates-tîndu-le existenţa. Stelele sînt, fără îndoială, variante provinciale, modeste, atît ca dimensiuni cît şi ca meşteşug artistic şi de stil, ale monumentelor (stele) atice şi micro asiatice. Către sfîrşitul epocii elenistice apar stelele de tip pontic. In ansamblu, ele încetăţenesc în spaţiul carpato-du-nărean expresia formală, antropomorfă, a m.f. Acest element fundamental pentru viziunea artistică a antichităţii clasice greco-romane avea să constituie temeiul unui gen deosebit de bogat şi de complex al artei provinciale romane din Dacia: arta funerară. In cadrul acesteia se disting mai multe tipuri de m.f.: mausoleul, ediculă, altarul, stela. — Mausoleul, monument situat în centrul unei incinte, construit, avînd paramenţi bogaţi în elemente expresive, comportă două tipuri principale: patrulater şi circular. Este probabil că foarte multe elemente profilate sau cu decor figurai în relief — socluri, cornişe, pilaştri, lezene, frize continui istoriate, medalioane, pseu dos tele, frontoane, precum şi inscripţii izolate, provin de la astfel de monumente. Aceste elemente cuprind tipuri şi motive de o semnificaţie simbolică mai greu de descifrat, dar nu lipsite cel puţin unele dintre ele — de oarecare asemănări cu motive decorative analoage din epoca dacică. — Ediculă (v. art.), la origine mic templu, pe soclu înalt, apare doar într-o zonă relativ limitată (Dacia superioară), unde sînt cunoscute două tipuri, unul vestic şi altul estic.
FUSAIOLţ
In general, pereţii ediculei, aşezaţi pe o Crepi-domă monolită, sînt făcuţi din cîte o singurii lespede. Acoperişul, tot monolit, este în patru ape, cu marginile arcuite pe laturile frontală şi dorsală, cu suprafaţa reproducînd în relief
o	învelitoare de solzi, cu acrotere, reprezentáld lei 'cu capete de bovidee în gheare, în cele două colţuri ale laturii frontale şi cu o pina aşezată în vîrf. In seriile de mausolee şi edicule se individualizează tipologic şi stilistic grupul de mi. de la Micia. —Altarul (v. art.) funerar comportă mai multe variante: altarul construit, cel în formă de pseudoediculă, cel în formă de Ianus Quadrifrons, cel cu coarne sau cu volute, de tradiţie orientală.—Stela este o lespede de Piatră avînd de obicei o parte îngropată în pămînt, un cîmp al inscripţiei, adîncit şi încadrat de un chenar decorat cu vrej de viţă de vie, de iedţr# ori de frunze de laur, sau reproducînd un cadril arhitectural, un registru cu decor în relief (cţl mai adesea portret de grup, uneori banchetul funerar) şi un coronament (fronton, pseufofroa-ton, atic sau chiar coronament amovibil). Tipul este general răspîndit, dar în cadrul lui se disting cîteva variante locale: stela pontică, cea de tradiţie grecească, cea dunăreană, stela norrf-dacică şi cea central-dacică. — In afara m.f. descrise mai sus, din arta funerară mai fac parte
i	un număr însemnat de statui (v. art.), de tipul ilozofului, poetului ori cetăţeanului — pentru bărbaţi, sau grande şi picola Ercolanese — pentru femei, despre care nu ştim exact cum erau folosite. Este posibil ca edicule de dimensiuni mai mari, cu arhitectură propriu-zisă, să le fi adăpostit. Dar este posibil, de asemenea, aşa cum pare să sugereze descop. complexului funerar de la Cinciş, ca imaginile statuare în mărime naturală să fi fost adăpostite în interiorul unor mausolee. — Fără să fie m.f. — şi de cele mai multe ori nici părţi de monumente -—, se cuvin a fi amintite aici şi sarcofagele (v. art.). Sînt cunoscute mai multe tipuri: cele capadociene, cu portrete în nişe cochiliforme, cele cu simboluri şi cele cu portret în pseudoacroteră cochiliformă. De un tip derivat tot din cele microasiatice, dar probabil produse local sau adaptate gustului localnicilor, sînt marile sarcofage simple, cu capacul reproducînd un acoperiş în două ape, cu acrotere pe colţuri. Odată cu sfîrşitul epocii romane, m.f. dispar ca gen; doar în Dobrogea se mai întîlnesc cîteva stele. Din ansamblul rupestru de la Basarabi sînt cunoscute cîteva cruci cu extremităţi lăţite, tăiate în cretă, care, după condiţiile de descop., par să fi servit drept semne de mormînt (sec. 9-10). Pînă în evul mediu nu se mai cunosc alte m.f. Este greu de spus dacă de-a lungul întregii perioade de trecere de la sclavagism la feudalism acestea au lipsit, sau dacă semnele de mormînt, făcute din materiale pieritoare, au dispărut fără urme. Poate descop. noi ne vor aduce clarificări.
BIBL.: Gr. Florescu, MFDS; idem, MFDI.
r.f.
Furchenstichkeramik v. ceramică cu înţepături succesive
fusaiolă, garnitură de lut ars sau piatră la fusele primitive, servind la îngroşarea tijei şi la Ies-
TUSAIOLA
tarea ei, pentru a uşura mişcarea de rotaţie. Cele mai vechi f. cunoscute pe terit. României datează din neolitic, sîrtt confecţionate din lut ars şi au o formă bitronconică, frumos propor-ţionată. Uneori sînt decorate cu motive geometrice incizate sau pictate, probabil cu semnificaţie magico-religioasă. F. continuă să fie folosite, fără ca în tipologia lor să intervină amănunte demne de semnalat, pînă în perioada de trecere de la epoca bronzului la epoca fierului cînd, în cadrul culturii Noua, se răspîndesc f. de os pre-zentînd uneori şi ele un decor geometric gravat. In epoca romană, folosirea lor este mai puţin frecventă, pentru ca să reapară în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. In sfîr-sit, în vremea începuturilor feudalismului, pe lîngă f. de lut se răspîndesc f. de „piatră roşie de Ovruci” (şist din regiunea localităţii ucrainene Ovruci). Cel puţin pentru epoca primitivă, decorul geometric le încadrează în categoria pieselor de artă aplicată; folosirea lui pe piese atît de puţin importante ca dimensiuni şi precis utilitare arată cît de cuprinzătoare era viziunea sincretistică a oamenilor din neolitic şi epoca bronzului.
r.f.
Fusaiole de teracotă din cultura Ipoteşti — Cîndeşti (Budureasca)
G
> Galeşii'. ♦.Diademă" de aur
Portretul lui Gallienus (Apulum)
Galoşpetreu. Medalioane figurative de bronz merovlnglene
Gabăra v. Moldoveni
Galeşu (n.v. al satului. Nazarcea, com. Poarta Albă, jud. Constanţa); descop. înt. — 1951. Tezaur din prima epocă a fierului, cuprinzînd două mari „manşoane" — probabil diademe — de aur* uşor tronconice şi cu ambele margini puţin eva-zate şi accentuate de cîte trei şiruri de piíncté în relief ciocănit. M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr. 104.	r.f*
Gallienus (Publius Licinius Valerianus Egnatius Gallienus), împărat roman (253—268 e.n.)* Din ordinul lui, doi arhitecţi din Bizanţ, Cleodamos şi Atenaios, au reconstruit fortificaţiile oraşelor, maritime din Dobrogea: Histria, Tomis, Callatis» Argamum. Tot din vremea lui, probabil, datează şi refacerea castrului de la Drobeta şi înzestrarea lui cu turnuri exterioare. Un portret de marmură al împăratului — cap de statuie — provine de la Apulum. M.A.I.	r.f.
Galoşpetreu (sat, com. Tarcea, jud. Bihor); descop. înt. — 1954. Mormînt din sec. 10, din care s-au păstrat un borcan cu decor de linii orizontale incizate, nasturi-buton (unul întreg şi două jumătăţi) din bronz, o brăţară plată de bronz cu capetele desfăcute şi două medalioane cu decor ajurat, cu stilizarea, în linii fluente, a siluetei unui călăreţ pe un cal mergînd la pas. Medalioanele, din bronz, sînt de tip merovingian. Mormîritul a fost atribuit cu probabilitate pecenegilor. M.Ţ.C. BIBL.: N. Chidioşan, Studii şi comunicări Bru-kenthal, 12.	r.f.
garnitură, termen folosit pentru piese de costum sau harnaşament din metal sau os, de forme variate şi de funcţii nedeterminate sau incerte. Multe dintre ele pot fi aplice sau elemente de cataramă. Adesea au forme interesante şi sînt relativ bogat decorate cu motive geometrice sau florale. Sînt mai frecvente în epoca romană.	r.f.
Garvăn (sat, com. Jijila, jud. Tulcea); n.a. Dino* getia; săp. Gh. Ştefan, I. Bamea, M. Chişvasi-Comşa — 1939 pînă în prezent. # Intre satul G. şi popina Bisericuţa era probabil situată o aşezare getică, din care nu se cunosc decît resturi precare de ceramică tipică. # Pe popina Bisericuţa şi pe malul gîrlei Lăţimea, aşezare romană (sec.
1	e.n.), comportînd probabil şi o fortificaţie. Faza tîrzie a acestei aşezări, reconstruită în sec. 4 e.n., este singura care a fost cercetată sistematic şi relativ complet. In afara unor cuptoare de ars ceramică de mari dimensiuni (amfore, ulcioare), situate pe malul gîrlei, această aşezare mai comportă o cetate, dezvelită în mare măsură, de tip moeso-roman, cu zid de incintă de traseu poligo-
nai din zidărie de tip ciclopean, cil paramenţii din granit de Măcin, avînd turnuri poligonale — aproape rotunde — la colţuri, turnuri intermediare în formă de U şi o poartă cu zwinger, flancată de două turnuri tot în formă de^ U. Pe latura de
V	se deschide, lîngă turn, o mică poternă. Poarta a suferit unele modificări în sec. 10—12 (?), prin construirea unui singur turn de acces, simetric faţă de zwinger, deasupra celor două turnuri care o flancau. De la poartă porneşte o arterâ centrală, care ducea, se pare, pînă în centrul cetăţii, denumită de descoperitori via principalis. In stînga, chiar lîngă poartă, este situată o bazilică creştină, cu trei nave, absidă circulară şi deambulatoriu. In sfertul de N -al cetăţii s-a identificat o mare clădire cu curte centrală, înconjurată de peristil şi cu încăperile distribuite simetric în jurul acesteia. Restul spaţiului era ocupat de construcţii mai puţin monumentale, despre care nu se poate încă preciza dacă constituiau locuinţe familiale sau cazărmi, după cum nu se poate preciza dacă cetatea reprezintă o aşezare — eventual de limitanei — fortificată, sau o garnizoană militară, în sensul strict al termenului. La SE de cetate, fundaţiile unor terme. Inventarul descop. din vremea romană şi romană tîrzie este relativ sărac: monede, ceramică, între care un exemplar de terra sigillata, cu reprezentări dionisiace şi cinegetice, şi unul de terra estampata cu simbolul planta pedis, opaiţe creştine, unelte de fier, o balanţă de bronz ş.a. • Deasupra ruinelor aşezării romane, s-au aşezat cu bordeiele lor, după o prealabilă nivelare, locuitorii unui sat, se pare fortificat, feudal timpuriu (sec. 10—11 e.n.)Mai multe nivele de bordeie, cu pereţi de piatră sau de lemn (bîrne încheiate), sobe de piatră în interior şi acoperiş în două ape, pe şarpantă de bîrne sprijinită pe stîlpi de lemn, din materiale uşoare (stuf sau nuiele) lipite cu pămînt, ordonate dens pe suprafaţa cetăţii dar şi în afara ei, constituie probabil o aşezare de stratiotai — ţărani grăniceri ai Imperiului bizantin —, care este posibil să fi refolosit fortificaţiile mai vechi, romane tîrzii. Se poate, de asemenea, presupune că aşezarea a fost şi sediul unei episcopii (descop. unei cruci engolpion de aur). Dintre descop. compor-tînd unelte de fier şi os, ustensile de lemn, os, teracotă, monede, podoabe, resturi textile sau vegetale, ceramică, doar cîteva categorii prezintă elemente artistice. Cel mai frecvent tip ceramic, acela al borcanelor şi străchinilor, comportă un decor striat, cu fascicule de striuri ondulate pe umăr, caracteristic pentru perioada feudalismului timpuriu, şi încadrat de unii cercetători în cultura Dridu. Un tip de decor foarte bine reprezentat la G. este şi acela realizat cu rotiţa dinţată. In afara acestui tip de ceramică, aceea cu smalţul verde-măsliniu acoperind adesea decorul în relief cu baghete şi pastile prezintă un interes artistic deosebit, constituind un gen superior de artă aplicată. In sfîrşit, un loc important îl ocupă podoabele, de metal comun (aplice de bronz în formă de scut sau în formă de inimă),de aur (o cruce engolpion cu reprezentarea răstignirii şi cu vrej în filigran şi caboşoane mari în extremităţile .braţelor lobate; un tezaur de inele, între care unul cu caston tipic reproducînd ajurat, în fili-
Garvăn. Planul cetăţii Dinogetia
Garvăn. Poarta cetăţii^Dinogetia
Bordeie _ din sec. 11, intersectînd ziduri de. locuinţe^din Cetatea Dinogetia, din sec.4-6 e.n.
gran, arhitectura unui dom; cercei** de argint (brăţări) precum şi brăţările de sticlă, aplicele, garniturile, închizătorile de pungi, plăselele, de os cu decor geometric gravat. # Peste aşezarea fortificată din sec. 10—11, în sec. 12 se aşază o altă locuire, constituită din locuinţe de suprafaţă, care comportă în centrul suprafeţei cetăţii o mică biserică de zid. M.I.R.S.R.; M.D.D.; M.A.C. BIBL.: Gh. Ştefan, I. Barnea, E. Comşa, M* Comşa, Dinogetia I, Buc., 1967; I. Barnea, Gar-văn-Dinogetia, Buc., 1961.	r.f.
Găvan! (sat, com. Gemenele, jud. Brăila); descop. înt. — 1974. Mormînt de înhumaţie tumular de tip traco-getic (ring de piatră şi infrastructuri şi boltă de lemn), cu inventar bogat: un coif de bronz de tip grecesc, vase de bronz greceşti şi aplice de harnaşament de tip traco-getic din argint (rozete în tetraskelion şi triskeliont terminate în protome zoomorfe). M.B.
BIBL.: FI. Anastasiu, N. Harţuche, Catalogul selectiv al Muzeului Brăila nr. 105—119.	r.f.
Geangoeşti (sat, com. Dragomireşti, jud. Dîmboviţa); săp. G. Mihăescu — 1960. Aşezare neolitică aparţinînd culturii Gumelniţa, caracterizată de locuinţe cu platformă, grupate pe o arie restrînsă, ale căror vestigii formează o măgură. Ceramică pictată abundentă, mai ales forme întinse. Plastică obişnuită, feminină, de tipul figurinelor cu braţe în cruce. M.Tg.
BIBL.: C. Boruga, Valachica, 1.	r.f.
gemă (lat. gemma „piatră preţioasă"), în arta greco-romană, pietre dure, semipreţioase — agat, comalină, onix, calcedonie ş.a., apte să decoreze castonul unui inel sau un pectoral. Tăiate în forme ovale, circulare sau patrulatere cu colţuri rotunjite, sînt gravate cu motive figuráié sau geometrice cu caracter simbolic, arta aceasta fiind desemnată cu termenul de gliptică. După tehnica gravării şi caracterul pietrei, se disting cameele şi intaliile. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, în cadrul stilului policrom, caracteristic pentru migratorii germanici, au fost folosite g. strălucitoare şi contrastant colorate grenate (almandine), lapis-lazuli, turcoaze — fa-ţetate şi montate în cloisonné sau în caboşon. v. camee, intaliu.	r.f.
genii v. amoraşi
Geoagiu (com. jud., Hunedoara); n.a. Germisara; Aquae Calidae; descop. înt. —f.d. • In centrul localităţii G.-Băi, bazin circular din epoca romană (sec. 2-3 e.n.) săpat în stîncă (diametrul 7,59 m), colectînd apa unui izvor termal. # In satul Cigmău, pe platoul Turia-Cetatea Uriaşilor, castru roman de zid (sec.2-3 e.n.) de tip clasic (246,5 x 75,8 m ?). # Intre Cigmău şi G., aşezare civilă romană (sec. 2-3 e.n.) cu edificii de zid cuprinzătoare, probabil cu aspect monumental: sanctuare (?) ale lui Iupiter şi al lui Esculap şi Higeei, între altele. Descop. mărunte, o remarcabilă statuetă-bust de bronz a lui Hercule, inscripţii votive pentru vindecări, reliefuri funerare cu portrete şi motive simbolice, reliefuri de cult de factură provincială. M.D.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p.130-135.
r.f.
geometric policrom, stil ^ v. policrom, stil
gepidă, cultură şi art& /n; ^ a fost identificată în aşezările de bordeie de la Moreşti, Cipău, Porum-benii Mici şi în cimitirele de înhumaţie de la Moreşti, Socodor, Unirea şi Bandu de Cîmpie. Este caracterizată de o ceramică tipică cenuşie deschis, de forme ovale globulare şi bitronconice cu decor lustruit în formă de reţea, sau striat! Intr-un mormînt de la Bandu de Cîmpie s-a descoperit şi inventarul unui atelier de argintar. Tot gepizilor (v. paleoetnografie) le-au fost atri^ buite şi o serie de podoabe de metal preţios cum ar fi o brăţară şi două fibule digitate de argint de la Moreşti, o cataramă de argint cu cap de vultur de la Cipău (M.I.Tr.C.) şi alta similară de la Fundătura (M.I.Tr.C.), precum şi cele două tezaure cărora li s-a dat şi o atribuire ostrogotică, descoperite la Apahida (M.I.R.S.R.), Populaţia de rînd se înmormînta prin înhumare, iar inventarul funerar se compunea adesea din piese legate de ocupaţiile din viaţă (morminte de războinici cu arme, mormîntul argintarului de la Bandu de Cîmpie), precum şi din podoabe caracteristice — piepteni bilaterali, coliere de mărgele la fe* mei. In a doua .jumătate a sec.7 nu se mai cunosc urme arheologice de tip gepidic pe terit. României, v. şi artă germanică.	rj*
geometrism, concepţie formală şi decorativă care. domină întreaga artă a comunei primitive de pe terit. ţării noastre iniţial purtînd o bogată încărcătură semantică-simbolică, ulterior păstrînd doar o semnificaţie generală de semn (?). Se disting, în cadrul evoluţiei în timp a fenomenului artistic, mai multe etape. Astfel, o primă etapă, care durează din m e z o 1 i t i c pînă în neoliticul mijlociu, a g. simplu, este dominată de motivele unghiulare, triungniulare-rombice, zigzaguri, linii frînte; în paralel cu aceste motive apar, mai ales în cadrul culturii Criş, şi motive circulare izolate. Neoliticul mijlociu şi superior este caracterizat de aşa-numitul g. meandro-spira* lic, care se manifestă cu precădere în domeniul decorului ceramic, dar care apare şi ca decor arhitectural sau pe piesele de plastică; îi este specifică exprimarea prin sisteme decorative continui şi nu prin motive izolate. In epoca bronzului continuă să domine motivele spiralice, de data aceasta însă g., extins şi în arta metalului comun bau preţios, este organizat cruciform sau radiar, în funcţie de nişte centre sau axe de simetrie, căpătînd evident altă valoare semantică în raport cu sintaxa lui nouă, iar ansamblurile geometrice devin extrem de complexe, denotînd o fantezie deosebită. In epoca hallstattiană predomină tot motivele spiralice; aici însă individualizate. La sfîrşitul acestei patfi oade, în arta traco-getică, g. face loc primelor încercări de expresie figurativă coerentă, deşi, într*o anumită măsură, în stilizarea rigidă a figurilor se resimte spiritul geometric. Arta dacilor va reveni la g. mentinîndu-1 pînă către sfîrşitul dezvoltării ei, pentru ca, în vremea statului dac, să asistăm la o reînviere a formelor figurative, probabil şi sub influenţa artei clasice greco; romane, dar şi drept consecinţă a nevoilor c< exprimare a unor concepte mai evoluate. Ş:
OERMÂtflCA. ARTA'V
în arta dacilor se resimte spiritul tradiţiei geometrice în stilizările rigide, lineare, pe care adesea motivele antropomorfe, animaliere sau vegetale le primesc. în epoca romană g. este rezervat exclusiv decorativului celui mai simplu, dar în unele manifestări provinciale, cu oarecare tendinţe, aniconice, cum ar fi stelele unor personaje originare din Siria, de la Drobeta (M.P.F.) reapar motive geometrice. în sfîrşit, în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism g. revine cu o forţă nouă, datorită caracterului aproape exclusiv decorativ al artei din această vreme. Dar, în timp ce g. primitiv avea semnificaţie transcendentă mult mai bogată, în această epocă,^ g. policrom decorativ specific este mult mai sărac în semnificaţii simbolice. In ansamblu, g. a constituit o categorie artistică cu îndelungată existenţă pe terit. ţării noastre.
r.f.
germanică, artă . Au fost atribuite artei migratorilor germanici o serie de mari tezaure: Pietroasa, Apahida I şi II, Şimleu Silvaniei I şi
II,	Velţ, Moigrad, Someşeni, Tăuteu, precum şi alte descop. mai mult sau mai puţin izolate ca fibula de la Starchiojd, mormîntul de la Valea lui Mihai, mormîntul de la Cipău etc., caracterizate printr-o serie de trăsături comune. Astfel, în cadrul acestor tezaure se disting două serii: prima, formată din piese de origine romano-bjzantină, de obicei vase cu reprezentări figurate mitologice în stil iluzionist (patera de la Pietroasa, oenochoea şi talerul mare de la Pietroasa, oenochoele de la Apahida şi de la Tăuteu). Cea de a doua serie este formată dintr-un grup de podoabe, garnituri vestimentare, lucrate în stil policrom, care sînt considerate a fi specifice migratorilor germani (fibulele de la Pietroasa, aplicele de la Apahida, fibule de la Şimleu Silvaniei). Cercetătorii le-au atribuit, de la caz la caz, fie vizigoţilor, fie ostrogoţilor, fie chiar gepizilor. Distincţiile nu se pot face decît pe bază de analogii, nu întotdeauna foarte precise. In ansamblu, aceste tezaure par să reprezinte de fapt produse ale lumii romane tîrzii, poate chiar ale unor ateliere mai degrabă [sud-dunărene, decît nord-pontice, aflate la dispoziţia şefilor diferitelor neamuri germanice care s-au succedat pe terit. României. Această a.g. a depăşit însă terit. României şi stă la originea îndepărtată a bijuteriei vest şi central-europene şi ale unor manifestări ale artei culorii, cum sînt emailurile în cloisonné sau vitraliile. Pe terit. României, însă, a.g. nu a avut continuatori imediaţi, r.f.
Germ i sara (Aquae Calidae) v. Geoagiu
Gesichtgefáss (cuv. germ. „vas figură44), tip ceramic, în general vase mici şi mijlocii, ceşti şi urne, din perioada provinciei romane, pentru care este specifică modelarea pîntecului în formă de figură umană, uşor caricaturizată, cu nas coroiat şi sprîncene proeminente. Astfel de exemplare, relativ rare, se cunosc de Ia Buciumi (M.Z.)* Stőlniceni (M.V.) şi Tomis (M.A.C.)
166
geţi v. daci; paleoetnografie
Ghelăeşti (sat, com. Bîrgăuani, jud. Neamţ); săp.
A.	,Niţu, Şt. Cucoş, D. Monah—1969; M. Babeş —
1964 — 1968.	# Pe platoul Nedeia, aşezare
neolitică cu două nivele — Cucuteni A şi Cucuteni
B.	Din primul nivel a fost deocamdată descoperită o groapă în care s-au găsit vase de tip protocucuteni (cu pictură crudă) şi Cucuteni A. Din al doilea nivel au fost dezvelite trei locuinţe dreptunghiulare cu platformă de lut pe trunchiuri despicate, de la care provin piese de ceramică şi plastică de tip Cucuteni AB şi B. In cadrul ceramicii pictate de tip Cucuteni B se distinge motivul carnivorului la pîndă, în preajma unei movile. In cadrul plasticii Cucuteni B sînt de menţionat protome zoomorfe (de pasăre şi de caprideu) pe pereţii unor vase, două figurine antropomorfe feminine, zvelte, cu braţe în cruce terminate unghiular, cu şolduri şi coapse sensibil modelate, cu mici perforaţii pe arcuirea şoldurilor. Una dintre figurine are şi indicaţia încălţămintei — una singură pentru ambele picioare. Au fost găsite de asemenea, împreună cu figurinele, şi modele miniaturi de tron, de masă-altăraş şi de vase, arse pînă la calcinare şi sparte, sub podinele unor locuinţe, constituind resturile unor rituri de fundaţie. # In sat, aşezare bastarnă din sec. 2 î.e.n. cu locuinţe de suprafaţă cu pereţi pe schelet de lemn lipiţi cu lut şi ceramică de tip Poieneşti. De o deosebită valoare artistică, doi căţei de vatră din piatră, cu corpul paralelipipedic, decorat prin incizie cu meandre terminate cu protome de cai, elegant dar schematic stilizate. M.A.P.N.
BIBL.: A. Niţu, Şt. Cucoş, D. Monah, MAt III.
r.f.
Ghelinţa (sat, com., jud. Covasna); descop. înt. — 1894. Brăţară dacică de argint, spiralică. Se termină cu capete de şarpe stilizate sumar, cu palmete grosolan ştanţate pe guşă. Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: D. Popescu, BMI, XL, 4.	r.f.
Ghenci (sat, com. Căuaş, jud. Satu Mare); descop.. înt. — 1966. In punctul Movila Spînzurătorii, mormînt germanic de înhumaţie din sec. 5 e.n. In inventar: un pahar de sticlă cu decor de fire
Ghelinţa. Brăţară dacică de argint, spiralică
Gherla. Statuetă de bronz a unui satir
Gherla. Latura frontală a armurii de cal
Gherla. Aplică de armură, din bronz
aplicate şi un saqramasax *— pumnal germanic —^ cu teacă decorată cu butoni. M.O.Ca.
BIBL.: I. Nemeti, AMN, IV.
r.f.
Gherăşeni (sat, com., jud. Buzău); descop. înt.— 1962; săp. Gh. Diaconu — 1962 —1963. In vatra satului, necropolă mixtă plană (sec.5 e.n.), cu morminte de incineraţie acoperite cu cărămizi sau lespezi de piatră; ceramică tipică; diademă de aur cu caboşoane de grenate, de tip hunic* M.I.R.S.R.
BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele.
r.f.
Gherla (oraş, jud. Cluj); descop. înt. — f.d. şi 1960. # Pe terit. oraşului, aşezare din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, apar-ţinînd culturii Coţofeni; staţiune — probabil mormînt —din prima epocă a fierului. Ceramică specifică culturii Coţofeni (un vas cilindric, formă rară), cu decor de tip împunsături succesive; statuie menhir cu volume unghiulare, asemănătoare celor de la Baia de Criş din prima epocă a fierului. • Pe amplasamentul actualei fabrici chimice, castru roman, iar în jurul acestuia, aşezare civilă romană cu necropolă nelocalizată (sec. 2-3 e.n.). Descop.: piese de armură romane din bronz, cu decor figurat în reltef ciocănit (două obrăzare de cal cu imagini ale Dioscurilor, placă frontală cu un comandant în arme, o aplică pectorală cu bustul Minervei), monumente funerare (stele şi pereţi laterali de ediculă pe care apar frecvent, într-un stil provincial, motivele figurale ale călătoriei în car, al doamnei care se piaptănă în oglindă, sau al călăreţului cu calul de frîU; în afară de acela obişnuit al banchetului funerar). Se mai păstrează de asemenea un relief al lui Iupiter ţinînd fulgerul, însoţit de un taur şi o statuie fragmentară a lui Iupiter tronînd, exem* plar dintr-o serie bine cunoscută în Dacia. Toate aceste monumente de piatră sînt realizate într-uri stil stîngaci, inabil, dar pitoresc şi spontan; ceea ce dă un aspect folcloric, plin de farmec, reprezentărilor. M.I.Tr.C.; M.I.Gh.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 237; VI. Dumitrescu, Arta, p. 167.
r.f.
Ghernesing (n. v. al satului Gorneşti, cotn. Gor-neşti, jud. Mureş); descop.Jînt.—f.d. Vîrf destîlp de baldachin scitic (sec. 6 î.e.n.) de bronz, conic, convex, cu ferestre triunghiulare, terminat, cu un cervideu îngenuncheat, stilizat în planuri largi. M.I.Tr.C..
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 22, 23.
r.f*
Ghindari (sat, com., jud. Mureş); descop. înt. —
f.d. Oglindă discoidală de bronz, scitică (sec. i î.e.n.), cu mîner din bară plată uşor canelată, capitel cu decupaj sinusoid şi capătul liber ter minat cu o siluetă răsturnată de carnivor, ajurată MJ.Tr.C.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p.455-457.
r*f
Gilău (sat, com., jud.Cluj); săp. K. Horedt—1949 M.Rusu — 1951; M.Macrea, M.Rusu, I.Winkler ~
—	1956. # La confluenţa Văii Căpuşului cu Someşt
WUEŞTI, FAZA
4ic, staţiune cuprinzînd: vestigii preistorice cu era mică de tip Tisa şi prefeudale, cu fragmente eramice din vase modelate cu mîna, de tip urnă-«orcan, datate în sec. 7—8 e.n. # In parcul caste-ului Rákóczi, un castru roman la care s-au iden-ificat două faze de construcţie: una cu val de »ămînt, de tip clasic, de plan dreptunghiular, u val şi şanţ, cealaltă cu zid de piatră, tot de ip clasic, de plan dreptunghiular, cu turnuri lătrate, interioare şi curtine din opus caementicium, u paramentul exterior în opus quadratum, iar cel nterior în opus incertum, cu agger de pămînt ;alben, dublat de un şanţ. Au fost identificate un iim intermediar.şi turnul de N al porţii prind-miis dextra. In interior, străzile erau pavate cu >ietriş, iar căzărmile erau barăci de lemn în faza le pămînt şi, poate, de zid, în aceea a castrului ie piatră. Se cunosc şi urmele aşezării civile omane de la G. Inventar: ceramică de tip comun borcane, castroane, opaiţe), fragmente de erra sigillata, de import (Lezoux) şi locală (imi-iaţii în pastă cenuşie), ceşti dacice, bronzuri, tatáramé, aplice şi pandantive de harnaşament, ) aplică de casetă (?) în formă de cîine, un umbo ie scut în fier şi resturi de la o lorica. Se remarcă m interesant relief votiv, în forma rară de ediculă :u fronton mărginit de cornişă cu denticuli, cu reprezentarea Cavalerului trac înscrisă într-o ircadă, în ipostază de Apolo; îmbrăcat în tunică scurtă, cu mantaua fluturînd în vînt, ţine în mîna stîngă lira, iar cu dreapta struneşte calul, care merge la trap. Lîngă umărul drept al cavalerului, in corb cu aripile strînse. Relieful realizat într-un stil ţeapăn se remarcă prin convenţiile de perspectivă specifice: calul este reprezentat printr-un profil decupat, dar care lasă să se vadă atît pieptul, cît şi spatele: în schimb, cavalerul este înfăţişat :u torsul din faţă şi doar cu piciorul drept (care-1 acoperă complet pe cel stîng) şi cu mîna dreaptă vizibile, cea stîngă fiind acoperită de gîtul calului. Lira — atributul lui Apolo — pare aşezată pe creştetul calului, iar corbul pare aşezat pe marginea mantiei umflată de vînt. Este interesantă şi stilizarea drapajului în dungi verticale, paralele, care la poale dau impresia de pterigoma (franjurii de piele ai armurii). De asemenea, mantia cochiliată şi cu faldurile în evantai nu respectă schema obişnuită a mantiei fluturînd. Din punct de vedere iconografic, juxtapunerea dintre corb şi cavaler aminteşte de tezaurul dacic de la Surcea, sau chiar de unele plăci din tezaurul tracic de la Letniţa (R.P. Bulgară), reprezentînd o interesantă moştenire traco-dacică în arta romană provincială de la sfîrşitul sec. 2
e.n. Tot de aici mai provin o frumoasă statuetă de bronz a Venerei, resturi arhitecturale (coloane, capiteluri), stele funerare, de obicei purtînd reprezentări de călăreţi, dar şi una decorată cu scena banchetului funerar sub care apare, în alt registru, defunctul, eroizat, călare, condus de un geniu funerar purtînd o torţă şi un baslon de drum, în călătoria sa spre Hades, un leu funerar şi un perete de ediculă cu banchetul funerar, la care participă o matroană aşezată pe o cathedra. M.I.Tr.C.
Gilău. Medalion funerar roman
Gilău. Relief cu Cavalerul trac în ipostaza de Apolo
BIBL.: SCIV, III; M. Rusu, MCA, II; M. Macrea, M. Rusu, I. Winkler, MCA, V.; D. Tudor, OTS, p. 232-233.
h.d. şi r.f.
Giuleşti, faza o*, a doua fază a culturii neolitice Boian, la rîndul ei împărţită în două etape — Greaca şi Aldeni — , răspîndită în Cîmpia Dunării, Moldova de S, SE Transilvaniei şi pe malul drept dobrogean al Dunării. Populaţia, cu caractere somatice mediteraneene, vorbea o limbă preindo-europeană şi se ocupa în primul rînd cu agricultura, creşterea vitelor, pescuitul, vînatul, prelucrarea lemnului, lînii şi fibrelor vegetale, făurea unelte din silex cioplit şi pietre dure şlefuite* Cel mai specific produs este ceramica decorată, prin incizie şi caneluri, cu motive meandrice; sînt caracteristice dublarea liniilor decorului cu şiruri de triunghiuri excizate, ca şi motivul tablei de şah sau al liniilor punctate. Sînt cunoscute,
ie* r	w»"1	■
de asemenea, cîteva figurine feminine cu braţe în cruce şi sîni marcaţi prin proeminenţe conice, bazin proeminent cu arcuire prelungă, terminat fie într-un vîrf rotunjit, fie într-un suport cilindric evazat. Figurile sînt de obicei sumar modelate, cu nasul redat prin strîngerea pastei între degete şi orbitele largi, uneori crestate transversal, pentru a reda ochii. Pe coip, decor meandro-spiralic, incizat, într-un caz excizat, cu un motiv meandric larg desfăşurat pe tors, pe fese benzi oblice cu elemente spiralice sau pe spate, de zigzag, şi cu spirale pe pîntece şi flancuri. Inmormîntările sînt individuale, cu cadavrele ghemuite, culcate pe o coastă, cu inventar cuprinzînd vase ceramice, unelte de piatră, podoabe de os, scoică, marmură, dinte de animal. Este, se pare, documentată şi o formă de dans ritual, printr-o figurină cu poziţie concludentă. Centre importante: G., Greaca, Aldeni şi Zăneşti, unde a fost definit un aspect local al culturii Boian. v. şi Bucureşti.
BIBL.: E. Comşa, Boian, p. 32—36, 97—107.
r.f.
Gîmbaş (localitate componentă a oraşului Aiud, jud. Alba); săp. K. Herepay — 1895—1912. • Pe terasa Mureşului, cimitir de înhumaţie din sec. 10
e.n., cu inventare puţin numeroase; ies în evidenţă cîteva piese din metal preţios, aplice de argint patrulatere sau cordiforme cu decor geometric, presate la cald şi aurite. • Cimitir avar de înhumaţie de la începutul sec. 8 e.n., cu inventare tipice pentru faza tîrzie a culturii avare, cu piese de podoabă, plăci de centură, fibule, cercei cu butoni stelaţi realizaţi în tehnica gra-nulaţiei, de tip bizantin şi arme (vîrfuri de suliţă ajurate) cu decor geometric. M.I.Tr.C.; M.I.R.S.R. BIBL.: K. Herepay, AEy XV.
r.f*
Gîrbău (sat, com., jud. Cluj); descop. înt. — f.d* Pe Dealul Babii, aşezare rurală romană (sec. 2—3
e.n.) cu construcţii de zid; descop. mărunte şi stele funerare de tip curent, precum şi un perete monolit de ediculă funerară cu reliefuri pe ambele părţi: pe o faţă Tanatos cu facla întoarsă în jos,
Gîrbău. Perete lateral de la o ediculă funerară, cu reprezentarea lui Tanatos
într-o atitudine melancolică, pe cealaltă defuncta în costum clasic (tunică lungă, încinsă, capul descoperit) aducînd libaţie dintr-o oenochoe pe care o ţine în mîna dreaptă. Stilul provincial, frust, desenul relativ ţeapăn şi tratarea în planuri mari, regulate, a draperiei, nu este lipsit de spontaneitate şi sinceritate în detalii. M.I.Tr.C.. BIBL.: D* Tudor, OTSf p. 233.	r.f..
Gîrbovăţ (sat, com. Ghidigeni, jud. Galaţi); săp. A.C. Florescu, Şt. Rugină, D. Vicoveanu, 1960— 1964. Pe platoul Zahareasca, aşezare de tip cenuşar, aparţinînd culturii Noua. Este caracteristică abundenţa uneltelor, ustensilelor, armelor şi podoabelor de os, adesea decorate cu motive geome* trice (patrulatere, cercuri), ^cons ti tui te din şiruri de crestături. Această artă a osului, specifică tocmai culturii Noua, este deosebit de concludent ilustrată în staţiunea G. Ceramică de tip obişnuit; cratere cu toarte supraînălţate cu buton sau şa* din pastă neagră sau brună, vag lustruită. M.T.; M.I.M.; M.J.G.
BIBL.: A. Florescu, Şt. Rugină, D. Vicoveanur Danubius, I.
r.f
Gîrla Mare (sat, com., jud. Mehedinţi); săp.
D.	Berciu — 1939. Pe o insulă şi pe malul Dunării* pe terit. satului, au fost descoperite mai multe aşezări din comuna primitivă care se încadrează în aria culturilor Vinca, Sălcuţa, Coţofeni, precum şi o necropolă de incineraţie din epoca bronzului* cultura G.M. Descop. ceramice de aici (urne, străchini-capac, ceşti, figurine) sînt caracterizate prin bogăţia plasticii şi a ornamenticii, formînd împreună cu necropola de la Cîrna, şi în parte şi cu aceea de la Ostrovu Mare, un grup aparte, estic, în cadrul culturii G.M., grup pentru care sînt specifice tocmai aceste trăsături. M.I.R.S.R.; M.O.C. O Cultura G.M., cunoscută şi sub numele de cultura GM.-Cîrna sau cultura clmpurilor de urne, denumită după staţiunile eponime, din perioada mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului, are o arie de răspîndire foarte mare, dar care nu depăşeşte limitele Olteniei şi Banatului. Cele mai importante descop.: G.M., Cîrna, Ostrovu Mare, Balta Verde, Pădurea Verde, Bobda, Cruceni. Se caracterizează prin ritul incineraţiei şi înmormîn-tările în mari cimitire plane — cîmpuri de urne —* în urne cu capac însoţite de alte vase mai mici cu caracter de ofrandă, alături de care sînt aşezate şi alte obiecte de inventar. Vasele sînt de forme şi dimensiuni variate. In afara recipientelor simple apar şi vase plastice modelate în chip de pasăre, sau cu toarte reproducînd trăsăturile unui cap de cervideu. De o valoare cu totul excepţională este plastica din zona de E a acestei culturi: numeroasele figurine de teracotă zoomorfe, în formă de capră sau de pasăre, şi antropomorfe feminine, stilizate cu rochia în formă de clopot (en cloche)t precum şi miniaturile de topoare cu dublu tăiş. Atît vasele cît şi figurinele sînt bogat decorate în stil geometric, predominînd elementele spiralic şi meandric, dispuse în registre şi radial faţă de axul vasului. Decorul este cel mai adesea incizat şi incrustat, făcînd un efect de broderie, dar apar şi caneluri sau pliseuri largi ca elemente secundare, pe gîturi sau în jurul proeminenţelor.
Figurinele erau lucrate dintr-o pastă de culoare cărămizie pe care erau realizate, prin incizii şi incrustaţii cu alb, ornamentele în stil geometric •(ansambluri radiale, sau derivate ale unor scheme radiale), cu valoare de simbol solar, de o bogăţie şi fineţe excepţională, dînd impresia unui decor imitat după cel cusut sau brodat. O descop. care se înscrie în aria acestei culturi este tezaurul de podoabe de aur de la Ostrovu Mare.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Cîrna.
l.r.
gladius (cuv. lat.), spada scurtă şi lată, cu tăişuri paralele şi vîrf triunghiular, specifică armatei romane. Uneori lama era damaschinată. Adesea, teaca era decorată cu motive florale (ex.: g. de pe monumentul Tropaeum Traiani) metope şi trofeu. In perioada tîrzie şi minerul putea fi ■stilizat figurativ (ex.: g. cu mîner în formă de vultur bicefal de pe trofeul de la poarta de E a cetăţii Tropaeum Traiani).
r.f.
Glăvăneştii Vechi (n.v. al satului Glăvăneşti, com. Andrieşeni, jud. Iaşi); săp. I. Nestor, A. Alexán-, -drescu, E. Comşa, Eug. Zaharia, V. Zirra — 1949— 1951. Staţiune cu mai multe nivele: aşezare apar-ţinînd culturii Criş, celei cu ceramică lineară, -suprapuse de o aşezare aparţinînd culturii Cucuteni AB, cu locuinţe cu platformă, a cărei ordonanţă urbanistică şi eventuală fortificaţie nu sînt cunoscute; în stratul cucutenian a fost descoperit şi un cuptor de ars ceramică, cu reverberaţie, cu placă perforată, orizontală. Ceramică (cupe în calotă sferică) din pastă cenuşie, fină, cu decor specific de linii desenînd spirele conjugate, cu capete de note muzicale pe traseu sau la extremităţi. Ceramică de tip Cucuteni AB. M.I.R.S.R.; M.I.M.
BIBL.: I. Nestor şi colab., SCIV> I, 1; II, 1; III.
r.f.
•Glicon (Glycon), divinitate sincretistică al cărei cult a fost instituit, în sec. 2 e.n., de Alexandros •din Abonuteihos. O imagine a acestei divinităţi a fost identificată în statuia de marmură a şarpelui fantastic, cu corp de şarpe, urechi şi păr de om, bot de mamifer şi coadă de leu, din ,,tezaurul de sculpturi4* de la Tomis (M.A.C.), care •apare şi pe monedele cetăţii. Este însă posibil •să existe şi o legătură mitică, sincretistică, între .această ipostază a lui G., reprezentată de statuia de şarpe, şi Esculap.
r.f.
Olina, cultura c**, numită astfel de la staţiunea -eponimă (v. Bucureşti) şi folosită în publicaţiile mai vechi şi sub forma G.III, datează din prima perioadă a epocii bronzului. Cuprinde în aria ei de răspîndire Muntenia, Oltenia şi SE Transilvaniei şi este, la nivelul de cunoaştere de azi, rezultatul sintezei dintre fondul neolitic tîrziu de tip gumelniţean şi elementele de cultură răsăritene şi sudice, pătrunse din afară în perioada de tranziţie de la neolitic la bronz. In Oltenia şi Transilvania, c.G. şi, respectiv, faza specifică pentru Transilvania, Schneckenberg, denumită astfel după staţiunea eponimă de lîngă Braşov, suprapune în staţiuni cultura specifică perioadei
Gorgonă solară de pe un fragment de cnemidă provenihd de la trofeul Monumentului triumfal de la Adamclisi
de trecere de la neolitic la bronz, Coţofeni, îft timp ce în Muntenia suprapune fie nivele Gumelv : niţa, fie Cernavoda I. în Muntenia şi Oltenia, G.? este suprapusă de culturile epocii bronzului. Tei,: şi Verbicioara, iar în Transilvania, de culturm Wietenberg. Aşezările sînt în general amplasatf5 pe forme de relief apărate natural. Locuinţele sînt bordeie simple, despre a căror acoperire nu , se ştie prea mult. Sînt cunoscute înmormîntări de înhumaţie în ciste de piatră (Hălchiu, Ghim-v bav). Ceramica este, în general, inferioara celei cunoscute în perioadele anterioare. Decorul' caracteristic este realizat prin „găuri-buton" şi în unele cazuri, mai ales în Transilvania, se mai păstrează şi cel executat cu sfoara. Este specifică pasta cu scoici pisate în compoziţie. Plastica este reprezentată de figurinele din lut ars femR nine, cu fuste ample stilizate globular, dar şi masculine, precum şi animaliere, îndeosebi cornute mari şi mici. Prezenţa miniaturilor din lut ars reprezentînd topoare de luptă este semnific cativă pentru această perioadă în care, se pare, armele de bronz nu căpătaseră încă răspîndirea pe care o vor cunoaşte mai tîrziu.
BIBL.: E. Comşa, Boian, p. 34, 39; VI. Dumitrescu, Arta, p. 281: M. Petrescu — Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 81—83.
l.r.
gliptică (gr. glyphein ,,a grava în adîncimeM), arta gravării pietrelor dure. v. gemă.
r.f.
gliptotecă v. lapidar iu
godron, element decorativ plastic de forma unor caneluri late orizontale, folosit la vasele de metal. Destul de rare în toreutica şi argintăria antică din România, g. apar pe gîturile a două din vasele piriformedelaSînnicolau Mare. Este posibil însă ca, încă din epoca fierului, canelurile orizontale care apar pe gîturile unor vase hallstat-tiene (Vîrtop, Susani, Cruceni, Lăpuş) să reprezinte doar un transfer ornamental de la vasele de metal la cele "de ceramică.
Gogoşu v. Balta Verde	r..f
171
gorgonă, reprezentare frontală a unui monstru din mitologia greco-romană, cu cap 'de femeie cu părul în şuviţe adesea înnodate, terminate în cap de şarpe cunoscînd o varietate restrînsă de tipuri: teribilă, frumoasă, patetică. Cîteodată, sub gît şi lateral pe cap, şuviţele formează două aripi (aşa-numita g. solară). Tipul ' frumos şi calm şi cel patetic sînt cele mai frecvente pe teritoriul României. In general, reprezentările g. au caracter apotropaic. Ele apar mai ales pe monumente triumfale, cum este cel de la Adamclisi, unde g. solară este reprezentată atît pe genunchierele cnemidelor, cît şi pe umbones ale scuturilor de la trofeu, sau pe monumente funerare: frontoanele unor sarcofage de la Tomis (M.A.C., M.I.R.S.R.) sau ale unor mausolee de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Micia (M.D.). Un cap de g. de bronz aurit, de tipul frumos şi calm, probabil aplică arhitecturală, a fost descoperit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. M.S.
r.f.
Gornea (sat, com. Sicheviţa, jud. Caraş-Severin); săp. Gh. Lazarovici, N. Gudea, I. Uzum — 1968 pînă în prezent. In punctele Caoniţa şi Cetate, aşezare neolitică, aparţinînd culturilor Vinca şi Tisa; vestigii din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului; fortificaţie romană tîrzie de tip quadriburgium (60X60 m), din zidărie de piatră; aşezare civilă romană cuprinzînd o villa rustica, dreptunghiulară, cu trei încăperi din care ultima terminată cu o absidă, şi un bordei. Inventar; ceramică şi plastică tipice pentru culturile Vinca şi Tisa; ceramică romană, remarcîndu-se fragmente de terra sigillata, împreună cu ceramică de tip dacic (urne cu brîu alveolar sau cu decor de striuri ondulate, căţui) şi un fragment dintr-un relief de cult reprezentînd pe Venus Pudica. M.J.C.S. BIBL.: Gh. Lazarovici, SCIV, XXI; N. Gudea, AMN, X; N. Gudea, Gornea. Aşezări romane şi posUromane (Banatica), 1977.
r.f.
Gostavăţ (sat Gostavăţu, com. Gostavăţu, jud. Olt); descop. înt. — 1935. Probabil dintr-un mormînt de înhumaţie, de războinic, din a doua epocă a fierului, un coif de bronz de tip greco-iliric, cu decupaj patrulater pentru figură, obră-zare şi apărător de ceafă, cu marginea arcuită, cu două creste paralele pe calotă. M.I.R.S.R. BIBL.: D. Berciu, Dacia NS, II.
r.f.
GRAVARE
Gostavăt. Coiful de bronz
goţi v. germanică, artă ~ Sîntana de Mureş-Cemeahov,
paleoetnografie; cultura ^
Gornea. Planu! fortificaţiei de tip quadriburgium
Govora-Sat (sat Govora, com. Mihăeşti, jud. Vîlcea); săp. D. Berciu— 1960. Aşezare din epoca bronzului, cultura Verbicioara, cu un depozit de vase ceramice tipice cupriiizînd ceşti globulare cu gît scurt şi două toarte supraînălţate cu decor incizat şi incrustat: registre orizontale de zigzaguri, meandre greceşti, serii de triunghiuri, metope cu motive radiare (cercuri stelate, cercuri dublate de puncte), zone de romburi şi duble triunghiuri alterne ş.a. M.I.R.S.R., M.V* BIBL.: D. Berciu, Dacia NS, V.
'> "	:	*	r.f»
grafit, cărbune ,pur amorf, folosit în* clesejg, ,,şi pictură. In cultura Gumelniţa sînt cunoscute vase ceramice cu decor pictat în linii şi suprafeţe puţin mai închise la cuioare decît foii ciuli vag cenuşii, despre care se afirmă că £r fi pictáté cu g. Este mai probabil vorba de Vâse cu pictură crudă (pictate după ardere) şi arse secundar. Ca urmare a celei de a doua arderi, culoarea (jijrp* priu-zisă a căzut, rămînînd numai urma ei, arsă uşor reductor pe suprafaţa iniţial angobâtî şi lustruită a vasului.
r.f.
grafitti (cuv. it. ,,desenate"), desene sau inscripţii desenate sau scrise cu culoare, de obicei roşie, pe un material dur: ceramică, piatră. Sînt cunoscute g. pe amforele din perioada română-tîrzie.
r.f.
granulaţie, tehnică de orfevrărie, constînd din gruparea granulelor — bobiţe sferice de metal — după diferite modele, prin sudarea pe o placă suport tot din metal. Apare încă din epoca romană pe terit. Daciei şi al Sciţiei Mici, dar este frecventă mai ales îţj epoca romano-bizantină şi perioada de trecere de Ia sclavagism la feudalism, îndeosebi în mediu bizantin (ex.: tezaurul de la Histria, M.I.R.S.R.).
r.f,
gravare, tehnică decorativă constînd din dese-narea lineară a motivului' cu ajutorul unui vîr
OR ADIţTEA MUNCELULUI
Grădiştea Muncelului. Sanctuarul vechi cu tamburi de calcar
Grădiştea Muncelului. Ţintă de fier dacică
172
ascuţit, pe o suprafaţă netedă şi relativ dură. Cele mai vechi ex. de g. datează din neolitic: figurinele de tip Vinca de la Rast şi Ostrovu Şimian (M.I.R.S.R., M.P.F.) sînt decorate cu motive meandro-spiralice fin gravate pe suprafaţa lor lustruită. Dar perioada de înflorire a g. este epoca bronzului: topoarele de ceremonie cu disc şi spin (Someşeni şi Apa) şi centurile de bronz (Aiud, M.A.I.; Guşteriţa, M.Br.S.; Uioara, M.I.Tr.C.) sînt decorate cu motive simbolice solare sau figurative (păsări de apă) gravate fin în linii punctate. Faptul ridică o problemă deosebit de interesantă, întrucît instrumentul de g. trebuia să fie mai dur decît suportul de bronz. Şi în decorul ceramic din epoca bronzului apar procedee imitînd g. pe metal (culturile Tei, Sărata Monteoru, Verbicioara, Wietenberg). Mai tîrziu, procedeul devine extrem de rar şi este folosit numai la decorarea pieselor de os, sau la finisarea unor piese de metal, de cele mai multe ori preţios, cu decor bogat (de ex. tezaurul de la Sînnicolau Mare), iar în epoca romană mai ales la g. gemelor.
Grădiştea Muncelului (sat Grădiştea de Munte, t com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara); n.a. ' Sarmizegetusa, folosit de specialişti şi sub forma de Sarmizegetusa Basileion sau Regia; săp. C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, I. H. Crişan, I. Glodariu, Şt. Ferenczi — 1950 pînă în prezent.
#	Pe Dealul Grădiştei au fost identificate şi cercetate urmele Sarmizegetusei dacice, centrul economic, militar, politic şi religios al statului dac din sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.: o puternică cetate de refugiu, cea mai mare de acest tip, cu ziduri de piatră, de plan poligonal, două porţi şi mai multe terase locuite sau amenajate, ocupînd chiar platoul superior al dealului, o întinsă aşezare civilă cu ateliere meşteşugăreşti şi locuinţe, cele mai multe din ele răspîndite pe terasele din jurul platoului superior precum şi un complex de sanctuare patrulatere şi circulare, cuprinzînd şi un altar de sacrificii de forma discului solar. Acest complex de sanctuare, constituind zona sacră, legat de cetate printr-o via sacra, alee pavată cu lespezi şi dublată de o rigolă de piatră, era situat pe două terase (X şi XI), mărginite de trei ziduri de sprijin din blocuri de andezit (dintre care unele marcate de litere greceşti gravate), apărate de un bastion pentagonal. Zidurile de sprijin de traseu poligonal, bastionul, via sacra, un sistem de canale, din lespezi de piatră, şi sanctuarele constituiau cel mai important ansamblu arhitectural dacic. între sanctuare se disting două mari, patrulatere, două mici, patrulatere şi trei sanctuare circulare. Via sacra, cobo-rînd dinspre cetate, lasă pe dreapta către S o terasă mică, desprinsă din cea inferioară (XI), înconjurată pe trei laturi cu ziduri de sprijin, pe care se află un aliniament compus din patru şiruri de cîte 15 tamburi cilindrici de calcar: este sanctuarul patrulater mare vechi, cu două faze constructive. La stînga, pe terasa X: sanctuarul patrulater mare nou, compus din şase şiruri de cîte
10	tamburi. Spre dreapta, în continuare, pe
173
Grădiştea Muncelului. Vasale provizii dacic
Grădiştea Muncelului. Medalion cu reprezentarea zeiţei Bendis
Grădiştea Muncelului. Unelte dacice de fierar şi lemnar
GR ĂDIŞTEA muncelului
terasa XI, sanctuarul mare cir-c u 1 a r, celebrul sanctuar-calendar al dacilor, compus din trei incinte concentrice: cea exterioară, circulară, dublă, din două şiruri de blocuri *de andezit, cu şirul interior constituit din 30 de grupuri dş cîte şase stîlpi paralelipipedici înguşti şi unul lat; cea mijlocie, circulară, constituită din 64 stîlpi de lemn îmbrăcaţi în teracotă pictată, împărţită în patru segmente de patru „porţiw marcate de praguri din lespezi de andezit; cea centrală, absidată, din 34 de stîlpi de lemn, îmbrăcaţi în teracotă pictată, cu două intrări laterale cu praguri din lespezi. Pe latura dreaptă a acestei incinte, întlre ea şi cea mijlocie, o vatră de foc patrulateră. întreaga ordonanţă exprimă raporturi matematice, care au ca element de referinţă pe cele generate de mişcările de evoluţie şi de revoluţie ale Pămîntului. La NE sanctuarului mare circular este situat sanctuarul mic circular, din care se păstrează suficient de clar doar incinta exterioară, circulară, compusă din 13 grupuri — 11 de cîte opt, unul de şapte şi încă unul de şase stîlpi de andezit. In capătul viei sacra era situat un sanctuar mic patrulater, constituit dintr-o incintă de stîlpi de andezit înguşti şi din trei şiruri de cîte şase stîlpi de secţiune pătrată. La V de acest aliniament, altă incintă, care abia se mai cunoaşte, indică locul altui sanctuar patrulater a cărui ordonanţă nu mai poate fi reconstituită. In sfîrşit, la S de acesta este situat „soarele de piatră", al treilea sanctuar circular, căruia i s-a atribuit funcţia de altar de către descoperitori. Compus dintr-un tambur central şi zece sectoare, toate de andezit, constituia o platformă circulară avînd pe circumferinţă lăcaşuri adîncite pentru nişte elemente verticale, probabil din lemn, astăzi dispărute. Dintre locuinţele de pe terasele înconjurătoare, este necesar să fie amintită una, de plan circular, cu pereţi de paiantă, avînd o vatră centrală, tipică pentru această zonă. Din Sarmizegetusa ne este cunoscut şi un sistem de alimentare cu apă. S-au păstrat, în afară de canalul din lespezi de piatră din incinta sacră: un element de uluc de lemn, care purta un apeduct din olane, resturile unui butoi care constituia bazinul deversor al sfîrşitului apeductului, o cisternă săpată în stîncă cu pereţii din elemente de lemn îmbinate. Au fost descoperite numeroase unelte şi alte obiecte de fier, ceramică lucrată la roată şi, mai rar, cu mîna, ceramică pictată într-un stil original, cu motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, obiecte de bronz, monede etc. Descop. unor blocuri de piatră cu litere greceşti în zona sanctuarelor şi a unui vas purtînd inscripţia în limba dacă (dar cu litere latineşti) DECEBALUS PER SCORILLO (Decebal, fiul lui Scorillo) atestă folosirea scrisului de către daci. Alte descop. de la G.M. pun în lumină cunoştinţele ştiinţifice la daci: în adevăr, aici s-a găsit o trusă medicală, iar sanctuarul mare circular reprezintă calendarul dacic, un calendar original în care anul era, iniţial, socotit de 360 de zile. Din punct de vedere al artelor plastice şi decorative, trebuie amintite medalionul de
GRĂNICERI
teracotă, cu reprezentarea în relief plat, stîngace ca desen, dar nu lipsită de viaţă şi mişcare, a zeiţei Bendis, ceramica pictată dacică, cu reprezentări animaliere, vegetale şi geometrice, carac-1 terizate de linia groasă, înfăşurătoare, continuă a conturului, trasată cu pensula, cu culoare roşie, ţinte de fier cu floarea lată decorată în relief cu motive geometrice, precum şi încă o dată, marele bazin conic cu inscripţia Decebalus per Scorillo, remarcabil ca realizare tehnică dar şi pentru insolitul şi eleganţa formei. Marea aşezare dacică de la G.M., ca şi cetatea şi sanctuarele au fost distruse de romani în anul 106 e.n.; pentru un timp, Traian a lăsat aici o garnizoană formată dintr-un detaşament al legiunii a IV-a Flavia Felix, care a garnizonat probabil chiar în cetate şi a construit băi de tip roman la S de aceasta.
#	De pe terasele înconjurătoare — Meleia, Rudele — sînt cu noscute construcţii ample, circulare, de lemn pe fundaţii de piatră, cu o încăpere centrală şi un soi de culoar perimetral, care au fost considerate de descoperitori s t î n e. M.I.R.S.R., M.I.Tr.C.; M.D.
BIBL.: C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Sarmizegetusa; H. Daicoviciu, Dacii, p. 130—147.
h.d#
Grăniceri (sat, com., jud., Arad); n.v. Otlaca; descop. înt. — anterior anului 1909. Tezaur din epoca tîrzie a bronzului, compus din trei falere de aur. Două au decorul în relief ciocănit, cu motive spiralice (volute duble în C, perechi de volute, pelta) derivate din simbolul solar, dispuse în raport cu două linii axiale; a treia, într-un chenar constituit din două cercuri concentrice din cîte două şiruri de puncte, între care se înfăşoară cîrcei în volută, prezintă o scenă de luptă sau vînătoare, din care se disting un luptător, o altă siluetă şi doi cai afrontaţi, reprezentată schematic, linear şi stîngaci, în jurul uthbonelui. Muzeul Naţional, Budapesta; copie în M.A. BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 400, 405.
r.f.
Greaca (sat, com., jud. Ilfov); cerc. E. Comşa
—	1960. Pe malul fostului lac G. s-a descoperit
o	aşezare neolitică, cultura Boian, de la care şi-a luat numele prima etapă a fazei Giuleşti, precum şi o aşezare din sec. 9—10, pentru care este caracteristică ceramica cu decor striat, cu forme de borcane, avînd pe umăr motivul ochilor, desenat de benzi de striuri ondulate care se întretaie. Acest tip de ceramică este cunoscut şi sub denumirea de ,,tip G.“ M.I.R.S.R.
BIBL.: M. Comşa, Dacia NS, VII.	r.f.
Grăniceri. Faleră de aur cu decor istoriat
174
Antablament de antă, :tu frizÖ cu grifoni (Callatis)
grecească, arta Cel#$tiai vechi manifestări ale a.g. descoperite pe terit. României sînt vasele pictate arhaice de la Histria datînd de la sfîrşitul sec. 7 î.e.n. Odată cu colonizarea greacă (v. şi paleoetnografie), la Histria, Callatis şi Tomis a apărut şi o producţie artistică de tip grecesc, fie realizată local, mai ales în cazul monumentelor de arhitectură (ex. templele de la
•	Histria) sau de plastică funerară, fie de import, cum este statuara (ex. ,kouros-u\ arhaic de la Histria, M.I.R.S.R.) şi ceramica. Este tipic pentru acfcastă producţie Totală ‘ atelierul de teracote elenistice dfc la Callatis, precum şi acela de' bijuterii; atestat priritr-un tipar de turnat, de la Histria, din sec,.6 î.e.n. Prin dimensiunile reduse şi prin relativa 'modestie a decorului şi materialelor folosite, toate produsele de a.g. au un aspect general provincial. Acesta apare şi mai accéntpát în cazul pieselor realizate local, care reproducf-modele de larga circulaţie în lumea grecească, dar cu simplificări şi stifigăcii specifice atelierelor * din centrele mici, îndepărtate. Producţia artistică grecéascá \ş-§ răspîndit încă de timpuriu, dar mai ales o da ta cu perioada elenistică, în interiorul Daciei, obiecte tipice fiind cunoscute de la Piscul Crăsani (un candelabru) şi' din alte oppida dacice (boluri megariene). încă din sec. 2 î.e.n., dacii au început să imite obiecte artizanale greceşti, apărînd astfel o producţie dacică de imitaţii de boluri megariene sau emisiuni dacice de monede reproducînd pe cele greceşti (ale Heracleei Pontice) sau macedonene. Forme de origine grecească au fost asimilate de asemenea de meşteşugarii daci, ceramica dacică tîrzie cenuşie lu truită, de factură superioară, preluînd tipuri de vase precum canta-rosul, iar argintăria preluînd forme de vase şi motive decorative elenistice (ex. bolurile şi cantarosurile din tezaurul de la Sîncrăieni; motivul palmetei în argintăria dacică).
r.f.
grifon, motiv plastic sau decorativ, de origine orientală, irano-anatoliană, reprezentînd un animal fantastic, compus din elemente anatomice de la specii diferite (membra disiecta). în general,
g.	este o fiară cu aripi de pasăre şi gheare puternice de leu. Celelalte elemente pot varia şi se disting g.-lei, cu cap de leu şi cu coarne, sau
g.-vulturi şi chiar g.-ţapi. Pe terit. României, cele mai vechi imagini de g. se întîlnesc în sec. 4 î.e.n., pe piesele de tezaur traco-getice, preluate,
175 >■
se pare, direct din repertoriul iranian cohtemporari (ex. pe paharele şi pe fruntarele din tezaurul de la Agighiol — M.I.R.S.R*» sau pe o aplică patrulateră din tezaurul de la Băiceni), sau pe vase greceşti pictate de stil Kerci (specific nord-pontic) pe care sînt reprezentate episoade din lupta dintre g. şi arimaspi. In epoca romană se cunoaşte o friză cu g. de la Callatis (M.I.R.S.R.). In general, începînd din această vreme, motivul devine cu totul rar. El se mai reîntîlneşte la cîţiva cercei elenistici de la Tomis şi Callatis. M.A.C., M.I.R.S.R.
r.f.
groapă, excavaţie artificială în sol. După destinaţia lor se disting: g. de bordei; g. de par, rămase în lirma putrezirii stîlpilor de lemn de la o şarpanţă, care erau înfipţi în sol; g. de bucate, special amenajate, în formă de clopot sau de burduf, ovoidale, adesea cu pereţii arşi; g. rituale — favissa—, cum este puţul de lîngă templul lui Zeus de la Histria. Există şi g. al căror caracter rămîne discutabil, mai ales în aş0zările preistorice: de formă neregulată, cu fund adesea neregulat, de dimensiuni variabile, unii cercetători au văzut în ele locuinţe, dar dimensiunile
i	lipsa urmelor de amenajare fac dificilă accep-area acestei ipoteze; alţii — g. rituale, pentru că au fost găsite în umplutură multe piese întregi-bile, dar adesea doar o parte din materiale prezentau acest caracter; alţii le-au considerat g. de gunoi, dar forma neregulată nu sprijină acest punct de vedere; în sfîrşit, după alte opinii, ele ar fi g. de scos lut, umplute ulterior cu gunoaie. In afara acestora trebuie amintite g. de mormînt, care uneori pot lua trasee complicate: * cu puţ, cu catacombă (Brăiliţa, Piatra Frecăţei).
r.f.
grotă, scobitură naturală, de dimensiuni mai mari sau mai mici, formată în masivele de calcar, ipsos sau sare, prin acţiunea de dizolvare, în timp, a rocilor respective de către apele subterane. G. uscate, ferite de curenţii de aer rece şi bătute de razele solare o parte din zi, au fost folosite de oameni pe diverse trepte de dezvoltare a societăţii ca locuinţe, refugii sau adăposturi temporare. In această calitate, în depozitele din interiorul lor se pot găsi adesea piese cu caracter artistic (ex. falanga de cal cu decor gravat, mezo-litică, de la Cuina Turcului; depozitul de bronzuri de la Cioclovina).
I.r.
Gruia (sat, com., jud. Mehedinţi); descop. înt.
—	1914. Pe un grind, lîngă port, necropolă biri-tuală (sec. 8—7 î.e.n.). După inventare se disting morminte autohtone, de incineraţie, cu elemente de influenţă iliră (urne, ceşti hallstattiene cu registru de caneluri în torsadă), fibtile de tip Glasinac, pandantive (zurgălăi de bronz) şi morminte de înhumaţie celtice, cu urne tipice, torques-uxi de bronz, brăţări spiralice din tijă dublă, cu capetele în 8, exemplare rare pe terit. României. M.I.R.S.R.
BIBL.: V. Pârvan, Dacia, I.
h.d.
guillochis v. unda etruscă
V GUMELNIŢA,
Vas cu gît dublu din cultura Gumelniţa-
Figurină cu vas pe cap, din cultura Gumelniţa
Gumelniţa (cartier în oraşul Olteniţa, jud. Ilfov); săp. VI. Dumitrescu— 1925 şi 1960. Aşezare neolitică de tip tell, aparţinînd culturii G., cu mai multe nivele, cu locuinţe de suprafaţă patrulatere,^ cu platformă. Ceramică specifică: vasfe cu umăr înalt, vase de provizii cu corp cilindric şi fund tronconic, castroane tronconice cu buza înaltă, verticală, uşor arcuită, cupe cu picior, străchini, prezentînd un decor incizat (registre de „paranteze"), excizat (meandre lineare cruţate din fondul excizat masiv şi incrustat cu alb) şi pictat (pictură albă şi pictură cu ,,grafit*4), cu motive geometrice: tablă de şah, spirale, spirale conjugate, spirale recurente, motive unghiulare; plastică — figurine de teracotă feminine sau perechi, sumar modelate, cu baza evazată, mîinile Ia piept, figura stilizată în planuri largi, concave, determinînd o creastă masivă (nasul); figurine ţte os plate, decupate unghiular; figurine de teracotă zoomorfe — păsări, bovidee; vase plastice antropomorfe şi zoomorfe: figurină de tip tesalian — cu cap mobil; doi mici idoli de aur, unul cu două aripi semilunare care se desprind dintr-un corp scurt trapezoidal cu două perforaţii, altul inelar,
OURA BACIULUI
Strachină pictată din cultura Gumelniţa
plat, continuat cu un corp scurt trapezoidal, cu o singură perforaţie centrală, variantă a figurinei plate en violon, din care se păstrează şi un exemplar de aramă. M.I.R.S.R., M.O. <> Cultura G. se dezvoltă în neoliticul tîrziu şi final, pe baza culturii mai vechi, Boian, ocupînd SE României şi N Bulgariei. Prezintă aspecte locale în Dobrogea, în zona subcarpatică şi în regiunea cotului Carpa-ţilor (Stoicani—Aldeni). Se caracterizează prin aşezări de tip tell, cu mai multe nivele de locuire (înS), şi de tip măgură cu un nivel sau două nivele (în N) prin locuinţe cu platformă, în general de mici dimensiuni şi de suprafaţă. Pereţii locuinţelor erau uneori pictaţi sau ornamentaţi în relief (Tangîru, Căscioarele), cu motive spiralo-mean-drice. De menţionat că în aşezările de tip G., utilajul litic, în special lamele-cuţit şi răzuitoa-rele de silex, se găseşte din abundenţă; alături de acesta s-au găsit topoare din silex, vîrfuri de săgeată şi suliţă, unelte de piatră şlefuită şi arme, topoare plate trapezoidale din piatră şi, în mai mică măsură, topoare perforate. Utilajul din os şi corn de cerb este de asemenea bogat şi extrem de variat. Destul de răspîndite sînt şi uneltele şi armele din cupru (topoare în formă de pană, topoare cu două braţe, sule, dăltiţe, precum şi podoabele din cupru şi de aur). Ceramica, cu forme elegante (străchini, castroane plate, vase cu umăr înalt, suporţi), modelată cu mîna şi arsă oxidant, la rece, este decorată cu motive spiralo-meandrice, mai ales prin pictura cu grafit, excizia şi incrustaţia cu culoare albă şi, mai rar, pictura cu mai multe culori. Un sistem decorativ specific îl constituie zonele de „paranteze" de pe umerii vaselor înalte. De influenţă sudică este vasul „în formă de raţă" care se aseamănă cu vasele greceşti de tip askos. De asemenea, se disting cîteva exemplare importante de vase plastice antropomorfe feminine de la Vidra, G., Căscioarele. Plastica este şi ea destul de bogată: figurinele feminine din lut şi cele plate de os sînt cele mai răspîndite, dar, deşi mai rare, nu lipsesc nici cele de piatră. Formele cele mai curente sînt figurinele în cruce, cu o mare bogăţie de variante, cele sumar modelate, în formă de coloană, evadate la bază şi cu o stilizare sumară dar expresivă a figurii şi idolii de os plaţi, decoraţi cu perforaţii. Dat se cunosc şi figurine de tip tesalian, cu cap
■117«
mobil, precum şi figurine trontnd, grupuri reprezentînd cuplul sau maternitatea. Deşi rare, figurinele en violon, de origine anatoliană, se întîlnesc mai ales în această cultură şi în aceea înrudită, Cucuteni. Cele zoomorfe sînt foarte variate şi apar şi specii noi (ex.: vulpe, la Pietrele); Apar şi modele de case (Brăiliţa, Pietrele), sanc-* tuare (Căscioarele), mobilier (mese, scaune). Toată această plastică dă o imagine foarte vie şi variată a culturii materiale gumelniţene în ansamblul ei. BIBL.: VI. Dumitrescu, Dacia, II; idem, Arta, p. 80—92 şi p. 223—257.
I.r.
Gura Baciului (sat, municipiul Cluj-Napoca)4 săp. N. Vlassa, A. Palco — 1960—1968, 1969, 1970. Aşezare din neoliticul timpuriu cu trei nivele aparţinînd culturii Criş, cu locuire în bordeie cu contur rotund, cu inventar de materiale liticé şi ceramice cu caracter foarte vechi; necropolă neolitică cu morminte de înhumaţie, cu bogat inventar ceramici litic şi din os, alcătuind un strat compact pe care era depus cadavrul, în pozi* ţie chircită, presărat cu ocru galben. Utilajul de piatră se prezintă atît sub formă de microlite, cît şi sub formă de piese de piatră cioplită — cu caracter foarte primitiv. In cadrul inventarului sînt specifice două elemfente: ceramica pictată cu alb pe suprafaţa roşie cărămizie aprinsă, lustruită şi aşa-numitele capete de piatră, piese de sculptură rudimentară primitivă. M.I.Tr.C. O G.B.-Clrcea, grup cultural situat la începutul culturii Criş, descoperit pînă acum doar în două puncte pe terit. României, Cîrcea (sat, com. Coşoveni, jud. Dolj) şi G.B., mult distanţate între ele. Este caracterizat prin ceramica cti forme relativ joase, globulare, din pastă cu pleavă, arsă roşu-cărămiziu aprins şi lustruită, decorată prin pictare cu alb cu motive geometrice, fascicule de linii întrerupte, şiruri de romburi opuse la vîrf, triunghiuri şi chiar, în unele cazuri, motive care se rezolvă meandric cu aspect de decor textil, şi de capetele de piatră, bolovani de piatră cal-caroasă grosolan modelaţi, sugerînd trăsături ale unei figuri umane avînd o vagă asemănare cu capetele de piatră de la Lepenski Vir (Iugoslavia). Grupul G.B.-C. este cea mai veche manifestare neolitică de pe terit. ţării noastre, trădînd legături certe cu cultura Starcevo din S Dunării şi înrudiri mai îndepărtate cu nivelele Presesklo din Tesalia. El dovedeşte existenţa unui repertoriu de forme deja constituit, carestă la baza dezvoltării
Vas ceramic pictat de tip Gura Baciului-Ctrcea (Ctrcea)
Gura Dobrogel. Relieful mithraic din Peştera Adam
ulterioare a neoliticului românesc. Din punct de vedere artistic, în cadrul grupului G.B.—C., întîlnim primele manifestări de ceramică pictată şi de plastică primitivă neolitică.
BIBL.: N. Vlassa, AMN, IX.
r.f.
Gura Dobrogei (sat, com. Cogealac, jud. Constanţa) n.v. Şeremet; descop. înt.— 1911, 1958. # Pe platoul stîncos, străbătut de fenomene carstice
—	peşteri cu depozite paleolitice —, inscripţii gre-geşti săpate în stîncă referindu-se la peşteri şi cuprinzînd termenul cassianon. Acestor inscripţii
li	s-au dat interpretări diferite: fie pietre de hotar ale unui Vicus Cassianum, fie limitele unui sanctuar în aer liber, de tip anatolian, al lui Zeus Cassios. • în peşterea Adam, sanctuar mithraic, din care provine un mare relief cu Mithra în peşteră, sacrificînd taurul, asistat de dadofori, ajutat de cîine şi scorpion şi însoţit de şarpe. Relieful prezintă particularitatea că înscrie scena principală, limitată sus de marginea arcuită a peşterii, sugerînd forma tipică a unei stele de cult, într-un dreptunghi. In cele două timpane determinate astfel — busturile Soarelui şi Lunei. Stilul cu forme pline şi atitudini convenţionale este provincial dar îngrijit şi plin de reminiscenţe elenistice, evidente în desenul armonios al „figurilor frumoase44, în eleganţa molatecă a mişcării cu accente mistice. împreună cu piesa principală au mai fost descoperite un alt basorelief mai mic şi mai stîngaci ca execuţie, două altare şi placa de marmură a unei mese liturgice, fiind toate datate în a doua jumătate a sec. 2 e.n. M.A.C. BIBL.: V. Pârvan, Scitia Minor, p. 472; V. Canarache, Muzeul de Arheologi* din Constanţa,
f.l., f.d., p. 58.	r.f
Gurbăneşti (sat, com.§ jud. Ilfov); săp. D.V.
Rosetti — 1957. Necropolă tumularfl scitică de tnhumatie (sec. 5 î.e.n.), din care provine, între alte piese de inventar, o placă de aur cu decor ciocănit au repoussé, prezentînd motivul cerbului atacat de grifon. Stilul moale, fără decuparea accentuată a maselor muşchiulare şi fără faţetarea volumelor, orientează mai degrabă către piesele, similare din Tracia. M.I.R.S.R.
BIBL.: VI. Dumitrescu» Arta, p. 458, 460.
r.f.
Guruslău (sat, com. Hereclean, jud. Sălaj); săp. L. Ghergariu — 1940. In locul Sub Vii, depozit de bronzuri de la începutul primei epoci a fierului, cuprinzînd 33 piese, dintre care: trei ceituri; şapte brăţări din bară masivă circulară sau plan convexă, fără decor, cu excepţia uneia cu decor de linii punctate; cinci butoni circulari cu umbo\ o piesă formată dintr-un mare lanţ ornamental, cu lanţuri de verigi; un buton circular din cercuri concentrice şi umbo\ o placă ajurată cu decor de cercuri cu două diametre în cruce şi trei pandantive triunghiulare. Această ultimă piesă este deosebit de interesantă atît prin faptul că este singurul exemplar întreg, cît şi pentru precizarea semnificaţiei de simbol solar al ansamblului. M.Z. BIBL.: M. Moga, Dacia, XI-XII.
r.f.
Guşteriţa (com. componentă a municipiului Sibiu, jud. Sibiu); n.a. Cedonia; descop. înt.— 1840, 1870, f.d.; săp. N. Lupu — 1953. # Mare depozit de bronzuri datînd de la începutul primei vîrste a fierului, Hallstatt (A). Inventarul depozitului este extrem de variat şi însumează 377 de piese. Majoritatea o formează secerile din bronz cu cîrlig şi cu buton, la care se adaugă topoarele da
Guşteriţa. Căldări de bronz dacice
tip celtv ferăstraiele, armele (mai multe fragmente de spadă, un umbo de scut şi calota unui coif conic convex cu buton sferic în vîrf) podoabele (aplice ajurate) şi turtele de bronz brut. # In patrimoniul M.Br.S. se păstrează şi două centuri din foaie de bronz cu decor gravat cu caracter simbolic solar, atribuit depozitului de la G., dar pentru care nu există nici o menţiune certă de provenienţă.
#	Tot la G. au mai fost descoperite o fibulă de tip La Téne II, o farfurie şi vase miniatură din aceeaşi epocă (sec. 2—1 î.e.n.). • Din punctul Fundătura, dintr-o groapă probabil rituală, dacică, provin trei vase de metal: un cazan cu trepied din fier; un lighean de bronz cu buza răsfrîntă, decorată cu cîte un şir de ove pe fiecare muchie şi cu ataşă de toartă în formă de frunză de acant; o
căldare de bronz cu fund convtx şi toarte inelare cu ataşe simple semilunare. Datate în sec. 1 î.e.n.
—	Î.e.n. # In aceeaşi zonă a fost localizat un vicus roman (sec. 2—3 e.n.), identificat cu Cedonia, de unde provin multe descop. mărunte. # In cariera de lut a fabricii de cărămidă Record, un cuptor de ars oale în groapă simplă cuptorită, din sec. 12, în care erau arse borcane cu decor de linii ondulate pe umăr şi ştampile de olar pe fund. M.Br.S.; Naturhistorisches Museum, Viena; Muzeul National, Budapesta.
BIBL.: M. Rusu, Dacia NS, VII; A.D. Alexan-drescu, Dacia NS, X; D. Tudor, OTS. p. 138; K. Horedt, Studii şi comunicări, Brukenthal, 12; N. Lupu, Studii şi comunicări, Brukenthal, I.
I.r.
Hades v. Pluton
Hadrian (Publius Aelius Hadrianus), împărat roman (117—138), succesor al lui Traian, care a vizitat Dacia şi a luat măsuri pentru construirea limesului alutan, în cadrul căruia apare o variantă specifică a tipului clasic de castru.	r.f.
Hallstatt 1. Localitate din Austria, unde s-a descoperit o vastă necropolă din prima epocă a fierului.
2.	Nume dat primei vîrste a fierului şi culturii europene corespunzătoare de pe terit. cuprins între NV Peninsulei Balcanice şi Franţa de E. v. fierului, epoca ~	h.d.
Halmiris v. Murighiol
Hamangia, cultura îşi trage numele dintr-o confuzie între un tumul, situat în preajma gării Hamangia (v. Baia) şi distrus între timp, pe care
V.	Pârvan a descoperit o statuie-menhir, şi un alt tumul, situat lîngă gara Ceamurlia de Jos, în care era o înmormîntare aparţinînd culturii Horodiştea-Folteşti şi care suprapunea o staţiune neolitică, devenită staţiunea eponimă a c.H. (v. şi Ceamurlia de Jos). C.H. este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea, se încadrează în neoliticul mijlociu şi face parte din aria civilizaţiei circummediterane-ene, purtătorii ei venind din spaţiul de SV al Asiei Mici. Aria de răspîndire cuprinde Dobrogea, o fîşie îngustă în stînga Dunării de Jos, şi pătrunde şi în Bulgaria de E. Va juca un rol însemnat în formarea şi dezvoltarea culturii Gumelniţa. Centre: Ceamurlia de Jos, Hîrşova, Cernavoda, Mangalia ş.a. Se caracterizează prin aşezări deschise, de relativ scurtă durată, cu locuinţe de suprafaţă, din lut pe schelet de lemn, prin bogăţia utilajului litic (topoare de piatră de formă trapezoi-dală, şlefuite, o mare varietate de silexuri), prin unelte de os şi mai rar din corn, ca şi prin podoabele din cupru. Ceramica apare de asemenea într-o mare varietate de forme: vase cu gîtul cilindric, butelii piriforme, străchini, cupe, pahare şi chiar vase cu piedestal şi cupe cu picior. Sînt lucrate dintr-o pastă avînd în amestec cioburi pisate sau nisip, arse reductor şi lustruite. Decorul este realizat în tehnica barbotinei, cea a inciziei şi incrustaţiei cu culoare albă, precum şi prin acea a pliseurilor. Este caracteristic decorul cu motive triunghiulare obţinute prin împunsături succesive incrustate cu alb, dispuse în zone concentrice, pe umăr, sau pe partea superioară a vaselor, dar prelungin-du-se uneori, ca o broderie, pe întreg corpul. Plastica este cu totul excepţională, figurinele feminine — a-propiate ca tip decelecicladice şi caracterizate prin stilizarea formelor anatomice în volume şi planuri triunghiulare — fiind cele mai numeroase. Ele sînt modelate atît şezînd, cît şi stînd în picioare. Cea
Harpie funerară (Ap'ulum)
mai impresionantă piesă, o adevărată capodoperă, este statueta reprezentînd un bărbat şezînd, cunoscută sub numele de „Gîndi toruldescoperită la Cernavoda, într-un mormînt, alături de o statuetă feminină. In afara figurinelor de lut au mai fost descoperite şi altele, lucrate din marmură albă, brăţări de marmură, alături de podoabe diverse9 unele din cochilii mediteraneene.
BIBL.: D. Berciu, Cultura Hamangia. I.r.
harpie (gr. harpya), fiinţă monstruoasă, cu corp 0 cap de femeie, cu aripi de pasăre şi gheare de leu. Pe corp sînt de multe ori reprezentate mai multe perechi de mamele. H. este un geniu rău, care în mitologia greacă îi urmăreşte pe criminali. Personificări ale flagelurilor naturale — foamete şi molime —, h. sînt şi genii funerare, cele care duc morţii în Hades. Ca atare, h. apar deseori pe monumentele funerare. Mai multe statuete de h. serveau drept acrotere unor edicule sau mausolee funerare din zona Apulum (M.A.I.), fiind un motiv de decor arhitectural originar din Asia Mică.	r.f.
Harpocrate, Horus copil, divinitate egipteană cunoscută din vremea romană sub forma sincretis-tică pe o tabletă votivă, de la Tomis unde apare în grup cu părinţii săi divini Isis şi Serapis, ca un copil gol, voinic, în a doua vîrstă a copilăriei (M.I.R.S.R.) precum şi pe o pseudopoartă de hipogeu, unde apare împreună cu Isis. M.I.R.S.R.
r.f*
Haţeg (oraş, jud. Hunedoara); descop. înt.
f.d. Coif celtic din bronz, cu calota conică, viziera concavă şi obrăzare decorate cu trei cercuri concentrice, profilate prin ciocănire, datat în sec. 4 î.e.n. Capul unei statuete de marmură — din
hAbăşeşti	mm.mrn
epoca romană — reprezentînd pe Serapis. Natur-historisches Museum, Viena; M.I.R:S.R.
BIBL.: VI. Zirra, Dacia NS, XI.
h.d.
Hăbăşeşti (sat, com. Strunga, jud. Iaşi); săp.
VI.	Dumitrescu, H. Dumitrescu, M. Petrescu-Dîmboviţa, — 1949 — 1950. Pe dealul Holm — mare aşezare neolitică, cultura Cucuteni A, fortificată, formată din peste 40 de locuinţe de suprafaţă. Aşezare de tip pinten barat de un şanţ, avea ordonanţa stradală caracterizată de o axă magistrală longitudinală, cu spaţiu liber relativ central şi gruparea locuinţelor (de suprafaţă, dreptunghiulare, cu platformă de lut pe trunchiuri despicate) în perechi. Pe lîngă ceramica pictată, caracterizată rin formele de cupe, vase cu umăr înalt şi vase inoclu, a fost descoperită şi ceramică incizată de tradiţie precucuteniană. Plastica este reprezentată prin statuetele antropomorfe lucrate din lut ars de tip „cu torsul latw, „cu tors piramidalM, sau en violon. Numărul mare de piese din metal, în special de podoabă, dovedeşte că arama era cunoscută de către locuitorii aşezării. Analizele cu Qw făcute asupra unor boabe de grîu ars datează aşezarea de la H. în jurul anilor 3100 î.e.n. Cea mai importantă descop. este aşezarea însăşi care atestă, încă din această vreme, folosirea unei ordonanţe urbanistice, comportînd şi valori de arhitectură (construcţii cu forme geometrice, armonios proporţionate, ordonate corelat). M.I.R.S.R.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 95 şi urm. VI. Dumitrescu, şi colab. Hăbăşeşti, Monografie arheologică, Bucureşti, 1954.	l.r.
Hălmeag (sat, com. Şercaia, jud. Braşov); descop. înt. —-f.d. Aşezare romană din care provine un umbo de scut din bronz argintat (a doua jumătate a sec. 2 e.n.). Atît partea centrală, convexă a piesei, cît şi marginea circulară, plată, sînt împodobite, prin niellare, cu motive geometrice, vegetale, zoomorfe şi cu eroşi înaripaţi, grupaţi în „metope“ despărţite de chenare. Piesa poartă şi o inscripţie greu de descifrat, zgîriată pe marginea plată, indicînd numele posesorului, care făcea parte din legiunea XV Apollinaris. M.I.R.S.R. BIBL.: CRR, G 42.	h.d.
Hărman (sat, com., jud. Braşov); descop. înt. —
f.d.; săp. A.D. Alexandrescu, M. Marcu — 1964—■ 1974. # Sceptru de piatră şlefuită, în formă de cap de şarpe stilizat, atribuit culturii Cernavoda I.
#	în grădina şi livada C.A.P., staţiune cu mai multe nivele: aşezare neolitică (cultura Criş) de bordeie, cu ceramică tipică; aşezare neolitică (cultura ceramicii cu decor linear cu capete de note muzicale); aşezare neolitică cu ceramică pictată de tip Cucuteni-Ariuşd; aşezare din sec. 4 e.n., de bordeie, cu ceramică specifică pentru cultura Sîntana de Mureş; aşezare răsfirată de bordeie din sec. 8 e.n. # Pe Dealul Lempeş, la locul Groapa Banului, vestigii (gropi) hallstattiene cu ceramică tipică: vase bitronconice, lustruite, cu apucători; gropi ,de gunoi şi bordeie dintr-o aşezare răsfirată din sec. 3—4 e.n., cu ceramică de tip Sîntana de Mureş; un complex de pietre cu ceramică din sec. 8—9 e.n. M.J.Bv.
Tfl
Hăbăşeşti. Reconstituire a aşezării neolitice
Hălmeag. Umbo de scut
Tripla Hecate, hecation arhaizant din „tezaurul de sculpturi** de la Tomis
BIBL.: D. Popescu şi M. Babeş, Dacia NS, IX— XVI, Cronica săp. A. D. Alexandrescu, Cumidaua VIII.	r.f.
hecataion v. Hecate
Hecate, divinitate preolimpiană, H. este, în epoca romană, o zeiţă a sorţii, dar mai ales a nenorocirilor pe care le aduce muritorilor. Este reprezentată îmbrăcată cu hiton lung, evazat, hlamidă, modius sau calatos pe cap însoţită de cîini şi păsări şi cu atribute redutabile: făclia vieţii, dar care întoarsă cu flacăra în jos constituie un simbol al morţii, flagelul, pumnalul de sacrificator, precum şi cu vasul pentru libafie. Pe terit. României, cele mai frecvente sînt imaginile din epoca romană ale triplei H„ derivînd
mai mait sau mai pufin direct din arhetipul gre-lv cesc arhaizant creat de Alcamene, în sec. 5 î.e.n şi reprezintă sincretismul divinităţii greco-romane j r cu zeiţa traco-dacică Bendis, entitate lunară. Repre- , zentare originală şi ciudată, zeiţa este figurată cu trei corpuri şi trei figuri adosate, formînd un singyr v întreg cu trei feţe. Un monument deosebit deimpor- v tant îl constituie statuia triplei H. (H. Triformis) de la Salinae (M.Br.S.). Tripla figură a zeiţei se remarcă prin dulceaţa trăsăturilor pline şi a expresiei uşor triste. Pe una din cele trei feţe ale statuii este reprezentat, pe mai multe registre ocupînd întreg torsul, mitul, destul de obscur al zeiţei. Acest mod de tratare pare inspirat din imaginea Artemidei Efesiene care, în locul hitonului drapat, este înveşmîntată, de asemenea, într-o tunică lungă şi îngustă, de factură egipteană, iar pe tors are reprezentate în relief mai multe perechi de sîni, formînd registre. Hecataioanele — statuile triplei H.
—	sînt abundente şi în alte zone importante din provinciile romane Dacia şi Sciţia. Deosebit de interesante sînt cele descoperite în „tezaurul de sculpturi44 de la Tomis. Intre acestea se distinge unul, de stil arhaizant, care pare să reia mai fidel motivul celebrei statui a lui Alcamene. Tot în acest depozit au fost găsite şi cîteva tablete de cult cu reprezentarea triplei H., interesante atît pentru că asimilează — prin reprezentarea în relief, şi nu statuară, obişnuită — această străveche divinitate a panteonului grecesc cu cele orientale sau locale, tracice, cît şi pentru detaliul de perspec- i tivă, cu cele şase braţe care pleacă dintr-un singur corp, ca în imaginile indiene.
r.f.
Helios, divinitate greco-orientală personificînd astrul solar; numele latinesc este Sol. Reprezentat ca un tînăr gol sau drapat, cu capul radiat; se cunoaşte capul colosal al unei statui a lui H. de la Histria (Muzeul din Vama), precum şi reprezentarea lui Sol, de obicei pereche cu Luna, pe o serie întreagă de monumente ale Cavalerilor danubieni şi mithraice. In ipoteza Sol Invictus (Neînvins), zeul matur, drapat, cu capul radiat, apare purtat de o cvadrigă în centrul registrului superior al unor tablete ale Cavalerilor danubieni (ex.: aceea de la Romula, M.I.R.S.R.).
r.f.
Hera v. Iunona
Herăstrău, cultura aspect local timpuriu al culturii Basarabi, de la începutul primei epoci a fierului, atestat în aşezarea eponimă din raza oraşului Bucureşti. Caracter predominant păstoresc. Est.e tipică ceramica din pastă neagră lustruită, în cadrul căreia apare ca formă specifică ceaşca cu toartă supraînălţată şi decor de caneluri. v. şi Bucureşti.
BIBL.: D.V. Rosetti, Civilizaţia tip Bucureşti, Buc., 1935.
h.d.
Hercule (Herakles, Hercules), semizeu din mitologia greco-romană, fiul lui Zeus şi al Alcmenei, soţia regelui mitic Amfitrion. Personificare a aspiraţiei necontenite spre mai bine, protector al luptătorilor cinstiţi şi al sportivilor, simbol al forţei, energiei şi curajului. Avînd de luptat cu
Relief de cult cu Hercule şi centaurul Nessus (Drcbeta
Relief de cult cu reprezentarea lui Hercule (Dobrogea, M.A.C.)
adversitatea Herei, geloasă pe Alcmena, H. a trebuit să săvîrşească, la porunca lui Euristeu, regele Argolidei, douăsprezece munci, isprăvi eroicc rin care şi-a dovedit curajul şi forţa ae neînvins, n mod obişnuit, H. este reprezentat cu atribute legate tocmai de aceste munci: măciuca şi blana leului din Nemeea, precum şi, uneori, merele de aur din grădina Hesperidelor. De acest tip este şi cea mai veche reprezentare a lui H. cunoscută pe terit, României, efigia monetară de pe tetradrahmelc imitate după cele ale Heracleei Pontice de căţrc atelierele monetare dace (sec. 3—2 î.e.n.). Ic epoca romană, imaginile lui H. sînt foarte frecvente, atît pentru că este venerat de militari, cît şi pentru că, se pare, se identifică sincretistic cu c veche divinitate locală populară. Acest fapt ai fi dovedit de imaginile de pe reliefuri de cult sau chiar de pe tablete votive, caracteristice — prin opoziţie cu reprezentările statuare ale zeilo; olimpieni — pentru divinităţile orientale sa* autoh
Hermă de la Apulum
Statuetă romană din bronz a lui Hermes (Gherla) ]
tone, tracice. Sînt cunoscute statui, statuete, reliefuri şi tablete de la Tomis, Histria, Callatis (M.A.C., M.I.R.S.R.), Sucidava, Romula (M.I. R.S.R.), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.Tr.C.; M.S.), Apulum (M.A.I.), Aquae (M.O.C.) ş.a. Printre acestea se disting o statuetă de bronz de factură elenistică, în manieră arhaizantă, de la Sviniţa (Kunsthlstorisches Museum, Viena), o coloană pe care este reprezentat H. purtînd căprioara cerinitică (pe care a trebuit să o prindă de vie şi să o aducă lui Euristeu) de la Tomis (M.A .C.)» un relief al lui H. Saxanus („Stîncosul”), patronul minelor şi al minerilor, de la Axiopolis, un relief cu muncile lui H. de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.S.) şi altul, de la Drobeta (M.P.F.), cu H. şi centaurul Nessus o remarcabilă statuetă-bust de bronz de la Geoagiu, o serie de trei statuete de marmură, replici după tipuri celebre de la Băile Herculane. Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism nu se cunosc imagini ale lui H. cu excepţia celui de pe situla de la Conteşti. In afara celor amintite mai sus, trebuie menţionate numeroase reprezentări pe geme.
BIBL.: M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia romană (I), AMN XIV.
r.f.
Jiermă (lat. hermae „statui ale lui Hermestt), stîlpi de hotar între proprietăţi, afectînd forma unui paralelipiped, terminat cu un bust dublu. Uneori, pe stîlp era figurat un sex masculin. La origine, busturile erau ale zeului Hermes, mai tîrziu au fost folosite şi efigiile altor divinităţi sau chiar ale unor muritori, celebri sau nu. Sînt cunoscute o^ h. de la Apulum, cu un bust feminin de o factură marcat provincială (M.A.I) şi o alta, provenind din Transilvania, cu busturile, poate al lui Pluton, pe o parte şi al Proserpinei, acoperită cu un văl, pe cealaltă. M.I.Tr.C.
r.f.
Hermes, zeul mesager, călăuză a sufletelor către moarte. In mitologia romană e numit Mercur, divinitate a negustorilor şi călătorilor. Zeul apare destul de rar în plastica provinciei Dacia: de la Drobeta (M.P.F.) şi Gherla (M.I.Tr.C.) provin figurine de bronz reprezentîndu-1 tînăr, gol, cu pălăria de călător, sandale — uneori cu aripi — în picioare, purtînd în mînă caduceul, bastonul pe care sînt încolăciţi doi şerpi; de la Tomis, din „tezaurul de sculpturi14, provine o tabletă de cult cu relieful zeului-, avînd la picioare cista mistică. Sînt cunoscute şi monumentele de tip H., sau Hermele.	r.f.
Hetiur (sat, municipiul Sighişoara, jud. Mureş); descop. înt. — anterior anului 1886. Brăţară de argint dacică, plurispirală, terminată în capete de şarpe, de tip curent. Col. pârtie.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 547, 549.
r.f.
Hida (sat, com., jud. Sălaj); descop. înt.—f.d. Depozit de bronz de tip Fizeşu Gherlei-Sîngeorgiu de Pădure, din prima epocă a fierului. Spadă cu mîper cu disc şi buton, decorată cu coaste în relief, obţinute din turnare şi cu un motiv stelat concentric pe disc şi pe buton. Col. pârtie.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele, p. 142—143; A.D. Alexandrescu, Dacia NS, X.
r.f.
hidrie (gr. hydria), tip de vas grecesc de metal sau ceramică, de forma unui ulcior, caracterizat de gîtul cilindric, buza evazată, corpul zvelt piri-form răsturnat, cu picior şi trei toarte: două pe umăr, pentru ridicat şi una verticală, pentru turnat, unind umărul cu buza. Destul de frecvent întîlnit în ceramica pictată din sec. 6—4 î.e.n. In M.I.R.S.R. se păstrează mai multe h. de la Histria pictate, în stil Fikellura (tipic pentru ceramica arhaică milesiană), una cu reprezentări ale unui dans de satiri, iar alta, în acelaşi stil, cu o teorie (defilare în monom) de animale, fragmentară; de asemenea, o h. de bronz de la Callatis, cu aplice figurale la baza toartelor, exemplar remarcabil, tipic pentru sec. 4 î.e.n.	^
Higeea (Hygeia), fiică a lui Esculap, simbol al vindecării şi tratamentului medical, este reprezentată ca o tînără fată gravă, înveşmîntată în
0 M HjOr
Histria. Plan de situaţie
Planul casei bogate
Planul casei cu capelfi
hitem ţi înfăşurată în hlamidă, cu pirul căztrid p< umeri. De cele \riai multe ori este figurată pe reli efuri votive sau chiar pe tablete, împreună ci Esculap, ttoînd şarpele care bea din cupa zeului Printre monumentele cele mai importante: ui relief votiv-tabletă de la Tomis, cu Esculap, H şi Telesfor, de stil provincial (M.I.R.S.R.) şi < statuie cu inscripţie votivă a Igiei (sici), prove nind de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, legat; probabil de funcţionarea unui asclepieion, înfăţi şată după tipul clasic, cu ţinuta nobilă, îmbră cată cu hiton, cu plete căzînd în şuviţe pe umeri cu drapajul stilizat tubular, de factură provinci ală (M.D.).
r.í
himeră, animal fantastic cu corp de fiară, cu arip şi cap de pasăre de pradă, uneori pe spinare, îi conjuncţie zoomorfă, cu un al doilea cap, de ma mifer. Apare pe apărătoarea de ceafă a coifului d la Poiana Cotofeneşti, în două registre asimetria compuse. Unele dintre h. reprezentate devoreazi un ierbivor.
r.f
Hipnos v. amoraşi
hipocaust (lat. hypocaustum „ardere subterană") sistem de încălzire centrală folosit atît în terme pentru realizarea băilor de aer cald, cît şMn edi ficiile publice sau private. H. constă dintr-u sistem axial de canale, amenajate sub pardoseali prin care circulă aerul supraîncălzit, întreţinut 1 o temperatură înaltă printr-o gură de cuptor de chisă într-unul din zidurile perimetrale, de a» menea tot sub înălţimea pardoselei şi alimentai cu foc printr-o cameră special construită, praefa niurn. Sistemul de canale era obţinut fie prin să# rea lor în sol şi apoi prin dublare cu zidărie, f prin suspendarea planşeului inferior pe picioai
—	suspensurae — construite din cărămidă (Histri
Drobeta, Ulpia Traiana Sarmizegetusa), difi tubu special confecţionate (Histria) sau din stîlpf < piatră (Capidava). H. sînt cunoscute la Histri. Capidava, Tomis, Dinogetia, Ulpia Traiana Sânii zegetusa, Slăveni, Micia ş.a.	*
.. r,
Histria (sat Istria, com. Istria, jud. Constanta n.a. Histros, Histropolis, Histria; săp. V. Pârvi
—	1914—1927; S. Lambrino — 1927—1945; coW tiv condus succesiv de prof. Em. Condurachi de prof. D.M. Pippidi — 1945 pînă în prezer
#	Pe peninsula dintre lacurile Sinoe, Istria (Cara suf) şi Nuntaşi (Duengi), oraşul antic Histn Colonie grecească întemeiată la sfîrşitul sec. î.e.n. de ionienii din Milet pe ţărmul unui golf Mării Negre, la gura unui braţ al Dunării» asti mort. Oraşul a continuat să existe pînă la încep tul sec. 7 e.n., cînd a fost distrus de marile invai avaro-slave şi părăsit din pricina înnislpării g fului şi transformării lui în laguna Slnoe, 0<W cu sec. 1 e.n., aşezarea s-a romanizat într-*> mi măsură, atît lingvistic cît şi din punct devedi cultural. Pe extremitatea înaltă din E penlnsu s-a situat acropola oraşului. Acesta, deiimitât.v ziduri succesive de incintă, a variat ca întinde în jurul zonei sacre (în care sînt concentrate prj cipalele sanctuare ale cetăţii) şi acropolei, locuirea a ajuns pînă pe platoul de la V de ceta
Histria* Planul altarelor
Dincolo de limitele ocupate de populaţie se întindeau necropolele. Din epoca arhaică (sfîrşitul sec. 7 — începutul sec. 5 î.e.n.) sînt de amintit resturile fragmentare ale unui zid de incintă din bolovani cu pămînt, pe platoul de la V de cetate, iar în colţul de NE al cetăţii, fundaţiile unui templu (atribuit lui Zeus Polieuş, iar anterior, de alţi cercetători, Afroditei şi chiar lui Apolo Ietros), al cărui ordin nu poate fi precizat şi care a fost reconstruit parţial în epoca elenistică, înconjurat de un peribolos (zid de incintă al unei arii sacre) şi avînd în apropiere un puţ sacru. Templul avea obişnuitul plan de pronaos şi naos, era se pare in antis, iar sub crepi-doma lui fuseseră îngropate, ca jertfă de conse-craţie, mai multe amfore care se pot data la sfîrşitul sec. 6 î.e.n. Tot d in această epocă provin mai mulţi tumuli funerari, probabil ale unor şefi autohtoni elenizaţi, cu înmormîntări însoţite de jertfe sîngeroase (cai şi oameni) şi de inventar relativ bogat. Se remarcă ceramica arhaică grecească, precum şi urmele unui rug funerar, pe care fusese incinerat unul din decedaţi. Ceramica arhaică pictată era de stil ionic sau corintian. S-au putut reconstitui puţine vase, între care trebuie amintit unul de stil Fikellura cu reprezentarea unui grup de satiri dansînd. Din aceeaşi vreme se păstrează trei baze de statui, dintre care una de marmură neagră, care probabil suportau statui ale lui Apolo Ietros, un tors din calcar al unui kouros datat între 560—550 î.e.n., precum şi un tipar de piatră pentru turnat bijuterii. Din epoca clasică (480—323	î.e.n.)	urmele
sînt mai sărace, în măsura în care nu s-au descoperit construcţii din această vreme, folosindu-se în continuare edificiile din epoca arhaică. Se păstrează trei frize de ediculă: una reprezentînd Vic-iorii în care, alta cu lebede purtînd o taenia, a
treia cu mai multe divinităţi. Din aceeaşi vreme datează şi cîteva morminte tumulare, aparţinînd unor locuitori ai oraşului, cu inventar cu vase tipice pentru ceramica grecească clasică, dar de mică valoare artistică — printre cele întregi sau întregite, mai multe pelike (căni greceşti cu o formă specifică) cu figuri roşii. Epoca elenistică (323 î.e.n. — c. 46 e.n.) este reprezentată de un zid de incintă — zidul Z —, construit în manieră ciclopeeană, cu paramenţi de opus quadratum, cu emplecUn de pămînt şi bolovani şi cu bastioane interioare. Blocurile de parament îngrijit lucrate, cu anathyrosis, din calcar cochiliform alb-cenuşiu, sînt caracteristice pentru construcţiile elenistice din Dobrogea. Tot din epoca elenistică, din zona sacră, lîngă templul arhaic, s-au găsit ruinele a două temple cărora de asemenea nu li se poate preciza ordinul, dintre care unul atribuit Afroditei; resturi dintr-un templu de marmură (elemente de fronton, antablament şi coloane) de ordin doric, închinat Marelui Zeu; mai multe altare, dintre care unul de dimensiuni mai mari şi reprezentînd un profil în tor. In domeniul sculpturii se remarcă o serie de statuete ale Cibelei şi Deme-trei, un relief al Moirelor şi altul al Dioscurilor etc. Mai trebuie menţionaţi mai mulţi tumuli funerari ai locuitorilor oraşului, cu inventare bogate în care se disting foarte multe vase tipice pentru producţia elenistică de serie, locuinţe în zona extramurană, în general de pămînt, unele cu beciuri de piatră, altele cu fundaţii hidrofuge, caracteristice, cunoscute sub numele de „temelii olbiene44 (constînd din umplerea şanţurilor de fundaţie cu straturi alternative de cenuşă şi lut galben). Dintre descop. mărunte sînt de amintit o replică miniaturizată în teracotă a unui Apolo de tip praxitelian, mai multe fragmente arhitecturale, frize de edicule cu bucranii şi ghirlande, ceramică, mai multe obiecte de artă aplicată din os sau metal (fibule, catarame, zaruri, baghete de scărpjnat etc.), figurine din teracotă, între care o zeiţă htonică, tronînd, cu calatos şi timpanon. Din epoca romană timpurie datează alt zid de incintă (sfîrşitul sec. 1 — începutul sec. 2 e.n.), zidul Z2, din care se mai păstrează doar latura frontală, construit în opus caementicium, cu paramenţi de opus listatum, din blocuri mici cubice de calcar cretacic, cu opt bastioane interioare pătrate, pline şi două porţi flancate de bastioane similare mai mari, care într-o perioadă tîrzie (sfîrşitul sec. 2 e.n.) au fost întărite cu turnuri dreptunghiulare, exterioare. Zidul era du: blat de trei şanţuri, către V. In rest, urme re-strînse de locuinţe, în afara incintei tîrzil un bazin de marmură (primul sfert al sec. 3), cuprins în termele din epoca tîrzie, un alt edificiu termal şi mai mulţi tumuli funerari aparţinînd cetăţenilor înstăriţi ai oraşului roman, cu numeroase piese de inventar specifice: vase de terra sigillata, de terra estampata, ceramică comună (ceşti, oenochoe, cantarosuri de tip roman, lacrimarii); de sticlă (lacrimarii, oenochoe, ceşti); ustensile de bronz (strigilii), fibule de tipuri variate, opaiţe. In sfîrşit, din aceeaş vreme, o serie de reliefuri de cult reprezentînd pe Atena în arme, Dionysos (între acestea un relief
Vedere din zona sacrâ. In prim plan: altar şl elemente	Vedere	din	zona	caselor	bogate
de la templul Marelui Zeu
Vas grecesc arhaic de stil Ftkellura Bijuterii elenistice din necropolă ' Statuetă elenistică a Cibelei
1IMKIA
Histria. Fragment ceramic cu decor istoriat (sec.5-6 e.ti.)
Histria. Cartier de locuinţe de lîngă turnul mare (sec.4-6 e n.)
rustic, deosebit de interesant pentru sfîrşitul perioadei timpurii), Cavalerul trac, Hercule — toate 4e factură romană provincială, precum şi o serie de monumente funerare (statui, stele) mai apropiate de tipul dunărean, cu reprezentarea banchetului funerar etc. Epoca romană t î r -z i e (288—614 e.n.) este cea mai bogat reprezentată, în măsura în care straturile superioare ■care îi corespund au fost şi cele mai intens cercetate. Din această vreme datează marea incintă de tip pontic, de traseu trapezoidal, cu o poartă mare şi trei poterne, cu turnuri cu intrări acoperite de arce şi bastioane patrulatere atît la «colturi cît şi intermediare sau flancînd porţile, cu zid construit în manieră ciclopeană, cu para-menti în opus quadratum şi emplecton de opus ■caementicium. In paramentul exterior se disting mai multe fragmente de monumente mai vechi — spolia (coloane dorice şi romane, arhitrave ionice, inscripţii, monumente sculpturale, refoloşite ca material de construcţie). In interiorul acestei incinte se disting mai multe cartiere, constituite pe criteriul funcţiei edificiilor sau al grupurilor eco-nomico-soclale ale populaţiei oraşului. Astfel, poarta mare, situată relativ în centrul laturii de V a incintei şi flancată de două perechi de turnuri delimitînd un zwinger, se deschidea într-o piaţă importantă prin dimensiunile şi prin poziţia ei centrală. Piaţa era pavată cu lespezi mari de şist verde şi calcar, iar pe pavaj se disting făgaşele adîncite de rotile carelor care au trecut pe aici şi care taie şi pragul porţii mari. Din piafă plecau mai multe drumuri — unul axial,
180
urcînd spre E, la care se mai păstrează resturi ale pavajului din lespezi de calcar şi ale cânalulue median, altul paralel cu zidul de incintă şi aşternut cu nisip. De-a lungul acestuia era situat un cartier de edificii publice, între care sînt cuprinse trei bazilici de plan dreptunghiular, cu trei nave despărţite de pilaştri şi cu accese directe din stradă, care la două bazilici sînt amplasate pe o latură şi numai la a treia frontal, un emporiu — compus dintr-o sală cu etalaj pe o tarabă de piatră, spre stradă, o încăpere intermediară comunicînd cu o mică piaţă şi un oficiu absidat — mica piaţă cu peristil amintită mai sus şi considerată drept palestră şi termele, care se întindeau pînă la a doua poartă mică, dinspre S. Băile publice, rezultate din modificările unor terme mai vechi, din care o parte rămăseseră în afara incintei de la sfîrşitul sec. 3, se înscriau într-un perimetru general dreptunghiular şi erau constituite din două aliniamente de încăperi: primul, compus din aula boltită demicilindrică pe arce-dublouri, mărginită spre N de scholae şi spre
V	de vestibul şi de o încăpere cu un bazin de alimentare cu apă, al doilea din apodyterium şi încăperile termale propriu-zise, încheiate cu un caidariu absidat. Lateral, frigidariul, sub cerul liber. Interiorul termelor era amenajat cu oarecare strălucire: pavaje de mozaic sau de marmură, pereţi placati cu marmură, cu ornamente de bronz, tencuieli pictate cu motive florale ş.a. In sec. 6, termele au fost reîmpărtite şi transformate în locuinţe. In fata porţii mici, o altă piaţă, mai mică decît prima, constituie centrul unui cartier de meşteşugari şi negustor i , cu plan caracteristic: locuinţele grupate în insulae, despărţite de străzi secundare, perpendiculare pe o magistrală, comportau toate două nivele, la cel inferior fiind situate atelierul şi magazinul ori depozitele, iar la cel superior locuinţa propriu-zisă. Este posibil ca, cel puţin pe faţada dinspre strada principală, nivelul superior să fi ieşit în consolă. In continuare, la E de strada principală, un cartier de locuinţe» tot din zid de piatră cu pămînt era organizat tot în sistemul insulae-\oTt dar probabil fără etaj şi cu locuinţe formate din două încăperi comunicînd între ele. In partea de S a acestui cartier, o bazilică creştină (sec. 5—7) cu trei nave, exonartex tripartit şi culoar lateral care o desparte de o construcţie de plan central, avînd un atriu cu impluviu, înconjurat de încăperi, probabil un claustru de tip primitiv. In partea cea mai înaltă a cetăţii, legat printr-o stradă pietruită cu acel al meşteşugarilor, era situat un cartier de case bogate, palate cu sanctuare particulare de tip tradiţional bizantin timpuriu de filiaţie elenistică, cu peristi! central, două nivele legate prin scară de lemn şi încăperi de magazii şi terme particulare: casa cu capelă, casa cu terme, casa cu peristil. Se mai păstrează pe alocuri pavaje din lespezi de calcar, resturi de tencuieli sau chiar placaje de marmură, iar din casa cu capelă, fragmente dintr-o mensa creştină. Cartierul era legat prin strada axială de piaţa mare; din el făcea parte şi o bazilică creştină tri-navată, cu colaterale foarte înguste şi absidă hexa-
187
gonală, situată chiar la pătrunderea drumului în piaţă. In afara incintei romane tîrzii sînt cunoscute o bazilică creştină şi necropolele tîrzii ale populaţiei cetăţii, plane, aproape lipsite de inventar, aşa cum cerea de fapt ritualul de înmormîntare creştin. în sec. 6, toate aceste cartiere, inclusiv cele bogate, cunosc o îndesire a locuirii şi o degradare corespunzătoare a confortului. Edificiile publice — termele — ca şi palatele sînt împărţite în mici apartamente mizere, finisajele preţioase sînt distruse şi materialul este refolosit la construirea unor ziduri improvizate, instalaţiile (canalizări, hipocausturi) sînt abandonate. In pieţe, pavajul este pe alocuri îndepărtat pentru a se deschide puţuri de alimentare cu apă. Din această vreme provin puţine descop. mobile de valoare deosebită. Cele mai frecvente sînt ceramica — se distinge un fragment de pateră decorat prin estampare cu imaginea unui împărat —, opaiţele, chiupurile mari de provizii, pietre derîşniţă, mai rare obiecte de metal, precum şi un tezaur de aur cuprinzînd două cruci, două inele şi o pereche de cercei cu caboşoane de pastă de sticlă, în stil geometric policrom. In sfîrşit, după una din invaziile slavo-avare de la sfîrşitul sec. 6, în cetate nu mai rămîne decît o locuire sporadică, în case refăcute din ruine, din zid de piatră şi cărămidă. In jurul anului 614 e.n. — data marii expediţii slavo-avare la S de Dunăre — viaţa H. încetează. Mai tîrziu, pe locul vechii cetăţi au mai apărut unele locuiri temporare, datînd din sec. 10—11, sau poate chiar 14, dar acestea nu au reprezentat reluarea vieţii cetăţii. • Din epoca romană şi romană tîrzie, între H. şi satul Fîntî-nele (com. Cogealac), au fost identificate trei apeducte îngropate, două din tuburi ceramice şi de piatră şi unul de zidărie. M.I.R.S.R.; M.A.C; M.H.
BIBL.: Histria, I—IV; Em. Condurachi, Histria. Buc., 1958.
r.f.
hiton (cuv. gr.), piesă de costum grecesc clasic, constituită dintr-o bucată de stofă dreptunghiulară, drapată în jurul corpului, prinsă pe o latură
statuie de tînfirft fată îmbrăcată în hiton (Callatis, M.A.C.)
Carsium. Latura dinspre Dunăre, cu zidul genovez al cheiului: la baza acestuia, zidul roman din sec.4 e.n.
Carsium. Masca de coif din bronz (M.I.R.S.R.)
şi pe umeri cu fibule şi încinsă, aşa încît să formeze un blousé bogat deasupra taliei. Se disting două tipuri de h.: cel lung, purtat cu prilejuri solemne şi cel scurt, de călătorie. Pliurile formate de marginea superioară puteau fi prinse şi ele cu fibule, aşa încît să acopere braţele, formînd un fel de mîneci. H. este costumul obişnuit al divinităţilor olimpiene în monumentele greceşti şi romane (statui şi reliefuri votive) din Dacia şi Dobrogea. Cele două tipuri sînt reprezentate în raport direct cu specificul divinităţii; astfel, Artemis-Diana, zeiţa vînătorii, poartă h. scurt. Pe monumentele greceşti, muritorii de rînd poartă si ei tot h., de ex. pe stelele funerare elenistice de la Callatis (M.I.R.S.R., M.A.C.); acesta este lung în cazurile în care defunctul este reprezentat într-o obişnuită ipostază funerară sau într-o scenă de viaţă cotidiană, în care are un rol de orator, profesor etc. şi scurt pentru meseriaşi (stela coră-bierului de la Callatis M.I.R.S.R.), O H. ionic v. ionic.
r.f.
Hîrşova (oraş, jud. Constanţa); n.a. Carsium; descop. înt.—f.d.; săp. C. Brătulescu — 1938 1939; D. Galbenu — 1960—1961; A. Aricescu — 1963. # Pe terasa Dunării, la marginea de SE a oraşului, importantă aşezare neolitică de tip tell, cu mai multe nivele de locuire. Nivelele inferioare aparţin culturii Hamangia, iar cele superioare cui-
turilor Boian şi Gumelniţa. In materialul ceramic au fost surprinse, în afara formelor proprii acestor culturi —r pahare şi cupe cu picior, butelii cu gît înalt cilindric, pentru Hamangia; vase mari de provizii, cutii dreptunghiulare, pentru Boian; vase mari, castroane, platouri cu decor excizat şi pictat, pentru Gumelniţa — precum şi unele piese avînd caracter de tranziţie de la Hamangia la Boian. # Aşezarea geto-dacică Carsium. Deşi nu poate fi localizată cu precizie, existenţa ei este atestată — în afara toponimului cu siguranţă dacic, menţionat de izvoarele literare şi de inscripţii — de descop. unei urne de incineraţie dacică, precum şi a unor materiale elenistice. # Aşezarea daco-romană Carsium. De asemenea nu se cunoaşte locul aşezării şi mai ales al castrului roman cu acest nume, deşi existenţa lor este sigură fiind atestată în afară de numeroase resturi arhitecturale (coloane, căpiţele, baze, arhitrave, cornişe, tipic romane provinciale), de o inscripţie în care se menţionează reconstruirea fortificaţiei în vremea împăraţilor Constantin şi Liciniu, precum şi descop. mărunte, între care o frumoasă mască de bronz de Ia un coif de paradă de cavalerist roman din sec. 3 e.n. • Pe locul cetăţii medievale a H. se găsesc sărace urme romane, cu excepţia cetăţii de jos, unde depunerile sînt importante şi sînt limitate de un zid caracteristic, construit în opus mixtum, din care se mai păstrează doar resturi precare. Spre SE de cetate se întinde un vast cîmp de tumuli, probabil necropola bogată a localităţii. # Cetatea H. propriu-zisă este medievală. Din descop. de aici sînt de menţionat cîteva vase ceramice cu decor striat din sec. 10—11, cîteva garnituri de os gravate cu motive geometrice (plăsele şi mînere). M.I.R.S.R.; M.A.C. BIBL.: RR, pass; Trésors, p. 280; D. Galbenu, SCIVt XIII, 2; R. Florescu, Ghid; A. Aricescu, Pontica, 4; R. Ciobanu, BMIf 1970, 1, p. 25—30.
r.f.
Hlincea. Borcane^ceramice din sec.7-8
hlamidă (gr. hlamys), piesă de costum greco-ro* man, constituită dintr-o bucată de stofă dreptun* ghiulară, care fie se prindea cu o fibulă în jurul gîtului, fiind lăsată să cadă liber în jurul corpului, fie era înfăşurată în jurul corpului. Unele divinităţi (ex. Esculap) poartă h. înfăşurată în jurul trupului nud, lăsînd un umăr dezgolit. Altele o poartă prinsă pe umeri; Cavalerul trac şi Mithra sînt reprezentaţi cu éa fluturînd în vînt din cauza avîntului mişcării. Pe cîteva monumente elenistice sînt reprezentaţi şi muritori de rînd purtînd h. fie dreaptă (profesorul de pe o stelă funerară cu scena profesorului şi elevului de la Callatis, M.M., stela armatorului Rufeinos de la Tomis, M.I.R.S.R.), fie prinsă pe umeri, ca pe stela corăbierului de la Callatis (M.I.R.S. R.)
r.f.
Hlincea (sat, com. Ciurea, jud. Iaşi); săp. M. Petrescu-Dîmboviţa — 1952—1954. Aşezare de bordeie, cu mai multe faze de locuire, care se grupează într-un aspect timpuriu şi altul tîrziu, atribuită unui grup al slavilor de răsărit din perioada sfîrşitului sec. 7 — sec. 9 e.n. In inventarul bordeielor predomină ceramica, modelată exclusiv cu mîna în faza veche şi cu mîna şi roata lentă, în faza tîrzie. S-au mai descoperit şi unelte şi ustensile din os (străpungătoare), din teracotă (şlefuitoare) şi puţine obiecte.de metal. Deasupra aşezării prefeudale este situată o altă aşezare medievală timpurie, tot de bordeie. M.I.M.; M.I.R.S.R. <> Cultura H.t întîlnită în zona de NE a României în sec. 8—9 e.n., denumită astfel după staţiunea eponimă H. Se recunosc două faze cronologice (I şi II), dintre care pentru prima este specifică locuirea în bordeie, grupate în „cuiburi” sau „crînguri” — cîte două trei. Bordeiele, de plan patrulater, cu o singură încăpere, au amenajat în interior un cuptor, fără horn, fie clădit din pietre legate cu pămînt, fie cruţat din masivul de pămînt în care a fost săpat bordeiul. Inventarul este în general sărac, cuprinzînd rare obiecte de fier, unelte şi ustensile de os, teracotă, ceramică (străpungătoare, şlefuitoare, rondele şi fusaiole) şi vase ceramice, borcanul modelat cu mîna, cu decor de alveole pe buză. In faza mai tîrzie, locuirea cunoaşte o relativă îndesire, apar şi locuinţe de suprafaţă, precum şi ceramica modelată cu roata lentă şi cu decor de striuri orizontale sau în val, identificate drept elemente de influenţă ale populaţiei locale. C.H. durează pînă la începutul sec. 10, cînd este treptat contaminată şi asimilată de un curent de cultură materială venit din S, de aspect balcano-dunărean, sau după denumirea dată de alţi specialişti, Dridu. Aspectul artistic al acestei culturi este relativ sărac — fapt semnificativ pentru nivelul cultural modest al epocii —, reducîndu-se la elemente de arhitectură în lemn şi la o ornamentică limitată ca repertoriu şi realizată prin procedee simple, comportînd folosirea unor instrumente care-i dau un aspect stereotip: linia incizată sau banda de striuri ondulate, şirurile de înţepături realizate cu rotiţa, alveolele sau înţepăturile.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, SCIV, IV, 2; V, 1—2; VI, 3—4.	r.f.
Hobiţa. Planul viliéi rustica
rustica. Planul acesteia cuprinde o incintă de zid cu mai multe construcţii: un turn, o mare hală, probabil remiză şi un edificiu, care constituia cu siguranţă locuinţa stăpînilor. Ansamblul are o arhitectură relativ simplă, fără elemente preţioase şi nu prezintă interes decît prin dispoziţiile sale. In preajma viliéi a fost descoperit şi un cuptor de ars ceramică şi cărămizi, instalaţie ţinînd probabil tot de villa şi constituind elementul principal al unui centru de producţie ceramică locală. După resturile foarte numeroase de ceramică, se pare că se ardeau mai ales vase mari (amfore). Descop. mărunte, mai ales cu caracter gospodăresc. M.D. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 105—106.
r.f.
Hodiş (sat, com. Holod, jud. Bihor); descop. înt.
—	1971. Tezaur de aur de la începutul primei epoci a fierului, compus din două brăţări cu volute duble, dintre care una prezintă o creastă mediană, de-a lungul barei: trei brăţări circulare din bară pătrată; o brăţară circulară cilindrică deformată, cu decor de crestături. Piesele prezintă însemnate asemănări cu cele din tezaurul de la Sacoşu Mare şi au aceleaşi caractere de delicateţe rafinată, date de prelucrarea prin ciocănire a aurului în bară de secţiune rombică şi de decorul gravat. M.I.R.S. R.
BIBL.: Repertoriul monumentelor din judeţul Bihor, Oradea, 1974 S.V.	r.f.
Hoghiz (sat, com. jud. Braşov); săp. J. Ackner
—	1847, 1855, 1859; K. Horedt — 1949. Pe malul stîng al Oltului, în faţa strîmtorii Racoş, castru roman, originar probabil de pămînt; cel care se păstrează (sec. 2—3 e.n.) de piatră, are fortificaţia de plan patrulater (165 X 200 m), compusă din două ziduri paralele; spaţiul dintre acestea era împărţit prin ziduri transversale în chesoane umplute cu pămînt. In interior — ruine de construcţie şi resturi de amenajări edilitare (canale). Alături, o aşezare civilă. Descop.: un relief al Cavalerilor danubieni de marmură, statui din bronz argintat, statuete de bronz, un inel sigilar de aur cu caston gravat. M.I.Tr.C.; M.I.R.S.R. BIBL.: ©. Tudor, OTS, p. 280—281.
r.f.
Homojdia (sat, com. Curtea, jud. Timiş); săp. I. Stratan, Gh. Lazarovici — 1969. Pe Dealul Ivăna-ţului, aşezare neolitică, cu locuinţe de suprafaţă
din lemn, lipite cu lut. Unelte de silex şi ceramică aparţinînd culturii Vinéa. M.L.
BIBL.î Gh. Lazarovici şi I. Stratan, AMN, X.
r.f.
Horodiştea (sat, com. Păltiniş, jud. Botoşani); săp.
H.	Dumitrescu — 1929. Pe malul drept al Prutului, o aşezare din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, caracterizată prin detaliul specific al folosirii dalelor de piatră pentru pavarea locuinţelor construite din schelet de lemn lipit cu lut. Inventar: unelte de silex, între care se disting topoare de piatră dură şi os, fusaiole de teracotă, ceramică pictată de tradiţie cucute-niană sau grosolană, cenuşie, cu decor rudimentar (incizii, şnur imprimat) figurine feminine de teracotă. M.I.M.; M.I.R.S.R. O Cultura //., cunoscută de obicei sub denumirea de c. H.-Folteşti, caracteristică pentru perioada de tranziţie de la neolitic la bronz (2500—2000 î.e.n.) în zona ocupînd Moldova, E Munteniei şi N Dobrogei, coexistînd o vreme cu ultimele etape ale culturii Cucuteni (AB şi mai ales B); este considerată o variantă meridională a marelui complex cultural Gorodsk-Usatovo, din zona stepelor pontice, datat în perioada de sfîrşit a neoliticului (c. 2100—1900 î.e.n.). După unii cercetători, cultura H.-Fol-teşti poate fi clasificată drept ultima fază de dezvoltare a culturii Cucuteni, dată fiind prezenţa ceramicii pictate în contextul general al culturii materiale din aşezările sale, iar după părerea altora ar reprezenta civilizaţia unor triburi nomade, de stepă nou venite, care au asimilat triburile cucu-teniene locale pâstrînd de la ele unele elemente de cultură (ceramică pictată). C. H. — Folteşti este caracterizată prin cîteva trăsături specifice: aşezările fortificate prin val şi şanţ, situate pe forme de relief greu accesibile, locuinţele-bordei pavate cu dale de piatră, înmormîntările în tumuli, a căror manta este separată adesea de depozitul funerar printr-un înveliş de bolovani limitat de un inel (ring). Cadavrul era depus de obicei în centru, ghemuit şi presărat cu ocru roşu (colo.
Portretul Iui Hostilianus (Valu lut Traian)
horreum .
rant mineral). Lîngă cadavru era depus inventarul funerar: vase (între care unele pictate), unelte şi arme şi, mai rar, piese cu caracter simbolic. Intre descop. din staţiunile c. H.-Folteşti, în afara pieselor de silex (lame, rîcîitoare, vîrfuri de să-' geată şi, mai ales, topoare), piatră dură (topoare, plate şi perforate) şi de os (săgeţi, psalii, garnituri), apar şi piese de aramă (securi plate). Alături de ceramica de tradiţie cucuteniană, pictată, dar ale cărei forme şi decor suferă un proces evident de degradare, au fost găsite vase lucrate dintr-o pastă cenuşie închis, simple borcane tronconice cu gură largă, decorate prin tehnica inciziei şi cu impresiuni realizate cu şnurul. Plastica este slab reprezentată, atît ca frecvenţă cît şi din punct de vedere al execuţiei artistice, prin cîteva fragmente de statuete antropomorfe din lut. Se poate cita totuşi o excepţie, figurina feminină tronînd, cu decor bogat de impresiuni cu şnurul, de la Stoicani.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 159—160.
I.r.
horreum (cuv. lat.), construcţie specială servind la păstrarea cerealelor. Se întîlneşte fie în centrele comerciale sau portuare ale antichităţii romane, fie, cel mai curent,în castre. Pe terit. ţării noastre se cunosc h. în interiorul castrelor de la Drobeta, Căşeiu, Buciumi, Jidova, Slăveni, Răcari. Construite din piatră sau cărămidă, h. au forma unor ample spaţii închise de plan dreptunghiular, cu acoperiş în două ape şi cu deschideri pentru aerisire şi pătrundere în partea de sus a zidurilor.
.190
Un aspect caracteristic îl constituie pintenii de zidărie cu latura exterioară oblică, distribuiţi ritmic de-a lungul celor patru laturi, avînd funcţia de elemente de sprijin, compensînd împingerile interioare ale grînelor depozitate.
r.f.
Horus v. Harpocrate
Hostilianus, împărat roman (250—251 e.n.), fiul lui Decius. Un portret, capul unei statui de marmură realizată în stilul specific al sec. 3 e.n. provenind de la Valu lui Traian, pare să-l reprezinte. M.A.C.	r.f.
Hotărani (sat, com. Fărcaşele, jud. Olt); descop. înt. — f.d.; săp. M. Nica— 1970—1974. # Pe malul Oltului, întinsă aşezare rurală romană (sec, 2—3 e.n.) cu necropole, depinzînd de Romula. Ceramică, terra sigillata, obiecte de bronz, geme romane, un fragment de cazan hunic ş.a. # La Turn, aşezare neolitică de locuinţe de suprafaţă, cultura Vădastra, cu ceramică tipică, bogat decorată. In cadrul acesteia, un frumos vas cu picior de mari proporţii, brun, lustruit, cu decor meandric excizat şi încrustat. • La Şcoală, staţiune cu mai multe nivele de locuire; aşezare neolitică, cultura Dudeşti, de bordeie; aşezare neolitică, cultura Vădastra; locuinţă-bordei din sec. 10—‘11, bogată în ceramică. M.C.; M.I.R.S.R.; M.O.C. BIBL.: M. Babeş, Dacia NS, XV, Cronica săp.; D. Tudor, OTSt p. 359.
r.f.
huni v. cazan; diademă; paleoetnografie
Iacobeni. Cazanul scitic de bronz
Iacobeni (sat, com. Dîngeni, jud. Botoşani); descop. înt. — 1948. • La locul Valea Grădinii, cazan scitic de bronz, cu bazin semisferic, picior central evazat şi patru toarte zoomorfe în formă de capră de munte, cu coarne mari, canelate, ajungînd pînă la coadă, stilizată după un străvechi arhetip iranian. Este datat în sec. 6—5 î.e.n. # In zonă, morminte de înhumaţie din sec. 4 e.n., cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov. M.J.B.; M.I.M.
BIBL.: S. Raţă, AM, IV.	r.f.
Ianus, străveche divinitate romană, zeu al porţilor, al începutului şi sfîrşitului. Era de obicei înfăţişat cu două chipuri, adosate (I. Bifrons). O variantă a acestui tip iconografic este I. Quadrifrons (cu patru chipuri), care apare la altarele şi hermele avînd cîte o reprezentare prosopomorfă pe fiecare din cele patru feţe ale corpului paralelipipedic. Prin extensie, s-a dat această denumire tuturor monumentelor cu corp paralelipipedic şi decor omolog pe cele patru feţe. In România sînt cunoscute altare de tip I. Quadrifrons, de fapt impropriu denumite astfel, pentru că spatele monumentului, care era adósat (?) sau rămînea în afara incintei funerare, nu era decorat, v. şi altar; monumente funerare.
r.f.
Ibida v. Slava Rusă
Iclod (sat, com., jud. Cluj); descop. înt. — f.d. Spadă dé bronz datată la începutul epocii fierului,
cu lamă în formă de flamă alungită, cu decor de fascicule de linii gravate dublînd simetric nervura centrală. Garda terminată în cupă cu buton, foarte bogat decorată. Pe rama lamei, cunoscutul motiv sinusoid (protomele de păsări de apă adosate, accentuat schematizate) combinat cu up grup de şapte cerculeţe concentrice, două cercuri duble şi două fascicule late de linii orizontale* alcătuiesc un ansamblu simetric. Pe mîner, registre de haşuri, separate de registre de cerculeţe. Pe spatele cupei, trei registre de arcaturi despărţite de cîte trei fascicule subţiri de linii orizontale (motivul apei mult stilizat) iar în interior, pe buton şi buză, alte registre de cerculeţe şi o sinusoidă cu 36 de volute. Ansamblul este desenat cu deosebită precizie şi fineţe şi are semnificaţie de simbol solar, în cadrul căruia însă intervine şi simbolul apei. M.Ţ.C.
BIBL.: A. D. Alexandrescu, Dacia NS, X.
Í.L
idol v. figurină
Ighiel (sat, com. Ighiu, jud. Alba); descop. înt.
—	f.d. Două topoare de bronz cu disc, cu decor bogat gravat: pe disc, un motiv stelat, pe lamă registre verticale de romburi, rezervate, iar pe muchie, registre orizontale de romburi şi paralelograme, tot rezervate, ca şi de şiruri de cercuri, zigzaguri sau şiruri de paranteze, gravate. Datează din epoca bronzului. M.A.I.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 370—371.
r.f.
Ighiu (sat, com., jud. Alba); descop. înt. — f.d. şi 1943. • Pe Dealul Baie, carieră romană de piatră, aşezare legată de carieră, o villa rustica, castel roman de pămînt (41X50 m) de tip clasic
Iclod. Minerul spadei de bronz
Ighiel. Topor de bronz, cu disc
<sec. 2—3 e.n.), ţigle, cărămizi, capiteluri şi fusuri de coloane, trepied de bronz, ceramică, descop. mărunte. # Pe Dealul Butuci, necropolă romană (sec. 2—3 e.n.) cu morminte de incineraţie tumulare, cu cistă de piatră şi inventar ■sărac; urne şi ceramică de tip roman, precum şi de tip dacic. M.A.I.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 178.	r.f.
fgia v. Higeea
*1 lirică, artă ansamblu de manifestări artistice specifice populaţiilor ilirice (v. paleoetnografie) din NV Peninsulei Balcanice, cuprinzînd •construcţii ciclopeene (cetăţi), rare monumente de artă plastică primitivă, grosolan stilizate, o avansată artă a bronzului în cadrul căreia se înscriu armele şi situlele cu decor istoriat în relief ciocănit, specific, reprezentînd lupte, banchete, procesiuni, în sfîrşit podoabe de bronz caracteristice, între care fibulele de tip iliric, în arc şi în ochelari, dintre care mai multe exemplare se întîlnesc şi pe terit. ţării noastre, în cultura Basarabi. Este vorba mai degrabă de influenţe şi mici enclave ilirice, cum este necropola de înhumaţie tumulară de la Balta Verde, decît de manifestări de ansamblu ale a.i. propriu-zise. Se pare că a.i. a metalului a influenţat argintăria dacică, atît în unele tipuri de piese
—	fibulele cu scut rombic — cît şi în una dintre rarele reprezentări figuráié — placa de la Cioara — pe care apar detalii iconografice de tip iliric.
r.f.
Ilişua (sat, com. Uriu, jud. Bistriţa-Năsăud); săp. A. Torma — înainte de 1880. • Pe platoul Măgura, important castru roman (sec. 2—3 e.n.) cu mai multe faze de construcţie, de tip se pare carpato-dunărean timpuriu, pătrat (182X 182 m), cu berma (trotuarul dublînd zidul de incintă în exterior egală cu spaţiul dintre zid şi şanţ) lată, pavată cu monumente funerare. Interiorul organizat axial, comporta principia, precum şi terme de zid şi cazărmi de lemn. # Alăturată, aşezare civilă, exploatare de sare şi ateliere ceramice din aceeaşi epocă. In aşezarea civilă au putut fi identificate un templu, două edificii termale
dreptunghiulare şi o clădire servind drept sediu colegiului de subofiţeri al decurionilor (schola decurionum) cu un templu anex. Garnizoana permanentă a castrului o forma ala / Tungrorum Frontoniana, dar se cunosc şi vestigii aparţinînd altor corpuri de trupă. # In preajma satului Uriu era situată necropola, din care provin multe monumente funerare cu portrete în medalion, banchetul funerar, Attis etc. Descop.: din ruinele castrului provine un monument funerar paralelipipedic, în formă de ediculă. Pe trei dintre laturi (cea posterioară este distrusă), în trei nişe arcuite, sînt reprezentate în relief, într-un stil provincial stîngaci şi schematizat, pe faţa frontală banchetul funerar, pe cele laterale, Attis sprijinit în cîrja de păstor şi respectiv, un cantaros din care ies viţe de vie cu struguri. S-au descoperit, de asemenea, ceramică roşie sau cenuşie, mortaria (piuliţe de piatră), opaiţe, figurine de teracotă şi chiar terra sigillata locală, modelată în tipare importate, reliefuri de cult, statuete de bronz, etc. M.I.Tr.C.; M.I.Bţ.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 263—265.
h.d.
iluminat. Nu ştim care au fost cele mai vechi mijloace de i.f dar locuirea în peşteri, încă din paleoliticul mijlociu, comportînd şi amenajări în locuri obscure, presupune folosirea unei surse de lumină. In neolitic, în ciuda marii varietăţi şi bogăţii de recipiente ceramice, nu se poate identifica cu siguranţă nici unul drept mijloc de i. Este adevărat însă că unele mici ustensile conice, tot din ceramică, fără fund, cu pereţii perforaţi, eronat taxate drept strecurătoare, erau folosite drept capace de afumătoare, atestînd uzanţa unor ritualuri la care se folosea focul. Pe de altă parte, se cunosc forme ceramice ciudate: vase-suport, vase-binoclu (cultura Cucuteni şi Petreşti), lipsite de recipient propriu-zis, cutii patrulatere sau cilindrice cu două perforaţii (cultura Gumelniţa) care ar fi putut, poate, folosi drept suporturi pentru corpuri de i. de genul torţelor sau luminărilor. Forma îngrijită şi decorul bogat, de tip tradiţional, al acestor obiecte, atestă atît rolul important al luminii, probabil integrat cultului, cît şi asocierea lui cu aspectul artistic al culturii materiale a timpului. Este şi mai greu de spus care erau formele de I. în epoca bronzului. Nu lipsesc nici în 'această perioadă vasele cu forme ciudate, dar detaliile lor nu pot fi puse în legătură cu o tehnică oarecare de i. In epoca fierului, vase în formă de stea, vase duble sau triple oferă de asemenea ciudăţenii, dar asocierea lor cu i. nu poate fi luată în considerare. In epoca d acică este însă destul de probabil că ceştile (sau căţuile) dacice, tronconice, cu una pînă la trei toarte, puteau fi folosite ca opaiţe. Unele dintre ele au şi decor aplicat: brîie alveolare desemnînd trasee geometrice. Corpuri de i. special confecţionate au folosit mai întîi grecii din cetăţile pontice, apoi romanii. Sînt cunoscute cîteva candelabre (v. art.) sau sfeşnice, dintre care unele provin chiar din cetăţi dacice (Piscul Crăsani, Tinosul), unde evident fuseseră importate. Cele mai frumoase provin din necropola
193
Opaiţe romane (Drobeta şi Romula)
Callatisului. Gama de opaiţe (gr. lihnoi, lat. lucernáé) este extrem de largă. Toate sînt caracterizate de prezenţa „ciocului” pentru titil şi a toartei de apucat. Cele greceşti sînt relativ simple, iar capacul nu apare decît în perioada elenistică. Cele romane prezintă o mare varietate de forme: cu mai multe ciocuri, cu bazinul circular sau oval, cu toarta afectînd forma unei frunze sau, în epoca creştină, a unei cruci, din ceramică sau bronz, în sfîrşit cu capacul, care prezintă cel mai mare interes din punct de vedere artistic, decorat în relief cu diferite figuri: divinităţi, cocoşul, Amor, scene erotice, simboluri, executate în maniere dintre cele mai diferite de la piesele de stil clasic, importate din centre renumite, pînă la cele mai grosolane imitaţii produse de obscure ateliere de provincie. Se ştie dealtfel că olarii din Dacia importau matriţe semnate de meşteri renumiţi (semnătura — firma — era o garanţie a calităţii) din Italia sau Galia, cu care produceau local ustensile de preţ, căutate de cumpărători, în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism au fost folosite în continuare opaiţe importate din imperiu, atît în terit. din afara graniţelor acestuia, cît şi în zonele rămase încă sub autoritatea imperială. Din această vreme sînt cunoscute mai multe opaiţe paleocreştine: unul în formă de corabie de la Răcari (M.O.C.) altul în formă de peşte de la Aiud (M.I.R.S.R.), mai multe cu mîner cruciform, de bronz. Treptat, uzul lor s-a pierdut. Dar în perioada de la începutul feudalismului apar din nou opaiţe: mici străchini plate cu un cioc grosolan, cu un umbo lat şi urît modelat şi uneori o formă rudimentară de apucătoare precum şi farfurioara cu picior. Ceva mai tîrziu, modelate mai iscusit, opaiţele sînt smălţuite, aşa încît în sec. 14, apare opaiţul-sfeşnic, cu picior înalt, modelat pe roată, cu cioc, bazin circular şi capac (după modelul antic) şi smălţuit verde.
r.f.
imitaţie, reproducerea formei şi aspectului unui obiect de artă, în tehnici şi materiale diferite de
IMITAŢI
ceje în care a fost iniţial realizat. Problema în arta epocilor străvechi şi vechi este o problem complexă şi nu întru totul clarificată. încă de 1 începutul neoliticului apar două eh mente de decor, lustrul mineral şi decorul mim< tic, care par să reproducă aspectul unor recipient din alte materiale, fie mai preţioase, fie nu arhaice şi, prin aceasta, avînd o semnificaţi rituală deosebită. Astfel, lustrul mineral, negri sau brun închis, obişnuit în culturile Criş, Boian Vădastra, Hamangia, Tisa este foarte asemănăto cu lustrui obţinut prin şlefuirea pietrelor dure Recipiente de piatră, obţinute prin şlefuire, sîn cunoscute în neoliticul bazinului oriental a Mediteranei, cu care neoliticul de pe terit. Româ niei a avut legături sigure. Dealtfel, şi fomu acestor vase, relativ simplă, cu articulaţii rotunjite şi suprafeţe uşor galbate, poate fi raportată tot la acest tip de recipiente. In ceea ce priveşti decorul mimetic, acesta reproduce aspectul recipientelor (burdufe) din piele de animal. In acesl caz, forma asimetrică şi grosolană a vaselor poate fi asemănătoare cu recipientele de tip burduf. In ambele cazuri avem de-a face cu fenomenul „permeabilităţii genurilor”. In neoliticul mijlociu (culturile Boian, Vădastra, Tisa), tehnica exciziei şi încrustării precum şi motivele „textile” sînt de asemenea rezultatul unor I. S-a afirmat că excizia imită crestăturile în lemn. Asemănarea formală este evidentă, dar interpretarea aceasta face abstracţie de ^faptul că populaţiile de atunci nu dispuneau de instrumente atît de fine şi de rezistente ca să poată cresta lemnul, după cum lasă la o parte faptul că excizia era completată de încrustarea cu pastă albă. In acest sens, trebuie amintit că în zonele de cultură urbană din E Mediteranei se produceau încă de mult vase de steatit decorate prin excizie şi încrustate, dintre care unele prezintă asemănări surprinzătoare cu vase ceramice neolitice din România. Dealtfel, şi formele cu planuri drepte şi unghiuri acuzate amintesc de vasele de steatit, obţinute prin „tăierea” materialului. In ceea ce priveşte motivele „textile”, acestea reproduc, evident, desenul unei împletituri circulare, din fibre diferit colorate, sau a uneia ajurate, şi sînt realizate în tehnica exciziei, împrumutată de la vasele din roci moi. O problemă deosebit de dificilă o ridică pictura ceramică. Atît formele pe care se aplică, mai zvelte, cu articulaţiile acuzate, cît şi cromatica şi tehnica din pictura timpurie, cultura Criş, pot fi raportate la vasele de aramă cu decor încrustat. Dar numărul mare de vase pictate, varietatea motivelor precum şi îndepărtarea tot mai accentuată de cromatica metalică iniţială, în etapele tîrzii ale neoliticului (culturile Cucuteni, Gumelniţa, Petreşti) arată că pictura ceramică a dobîndit încă de timpuriu o marcată autonomie de viziune şi de tehnică. In perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, decorul cu pieptenele şi cel realizat prin imprimarea sforii răsucite sau înnodate este posibil
—	dar nu sigur — să fi fost iniţial generat de dorinţa de a imita un „container” din reţea,
folosit ca áfare sau pentru a îmbrăca şi suspenda un recipient din alt material. In epoca bronzului, ceramica monocromă este din nou lustruită, în general brun deschis, iar pasta este tratată cu o plasticitate deosebită, ca şi. cînd pereţii vasului ar fi o foaie de metal. Şi decorul gravat şi plastic (profiluri şi forme realizate prin împingere din interior spre exterior ca în tehnica au repoussé), sau cel încrustat, se pot raporta la decorul vaselor şi obiectelor de metal contemporane. Dealtfel, i. detaliilor de formă (guri oblice cu cioc, toarte) sau de decor (coaste, caneluri), specifice vaselor de metal, apăruseră încă în unele culturi (Sălcuţa) ale neoliticului superior. Asemenea i. se prelungesc şi în prima epocă a fierului (cultura Basarabi). Odată cu epoca dacică şi răspîndirea folosirii roţii olarului, nu se mai constată în ceramică — care, la rîndul ei, ajunge la autonomie tehnică şi formală — i. unor modele din alte materiale. în schimb, cu timpul, clarii daci vor prelua forme greceşti elenistice ca amfore, boluri deliene, căni, cantarosuri, cupe. Interesante din punct de vedere artistic sînt mai ales holurile deliene şi amforele ştampilate. La primele, dacă procedeul tehnic este pe deplin însuşit, ornamen-tica în schimb suferă adaptări caracteristice: apar motive noi (rozeta solară, dansatoarele), iar vechile motive sînt modificate (palmetele imbricate devin imbricaţii de elemente penate). In ceea ce priveşte toartele de amfore ştampilate, sigiliile acestora, adesea îngrijit compuse şi executate în centrele elenistice, devin la daci „ştampilele ariepigrafe44 — simple scheme geometrizate, sumar ordonate în cadrul oferit de forma tiparului. Argintăria şi toreutica dacică preiau la rîndul lor forme şi motive din arta clasică, greco-romană. Astfel, formele vaselor cu picior din tezaurul de la Sîncrăieni reproduc forme de cantarosuri ele-nistico-romane, curente în epocă, asemănătoare cu acelea din tezaurul de la Boscoreale (Italia). In stîngăcia îmbinărilor, în rigiditatea conturelor şi în proporţiile insuficient echilibrate se resimte calitatea provincială a i. Tot de inspiraţie clasică sînt şi falerele, de felul celor din tezaurul de la Surcea şi Herăstrău. Un domeniu în care i. a fost forma obişnuită de manifestare este numismatica. Din acest punct de vedere, se disting două serii monetare: una care imită, schematizînd, emisiuni greceşti (Heracleea Pontică, tetradrahme ale regilor macedoneni, Macedonia Prima), iar cealaltă care imită fidel monede republicane, romane (atelierul de la Tilişca). Dar odată cu forme şi tehnici, dacii au preluat din repertoriul clasic şi motive şi sisteme decorative. Astfel, în primul rînd, decorul figurai, realizat prin ciocănire (Surcea, Herăstrău, Coada Malului) sau turnare (scutul de la Piatra Roşie) reprezintă un tip de decor care nu se mai regăseşte în lumea orientală, civilizaţiile orientale preferind să pună în valoare strălucirea metalului preţios în mari suprafeţe netede, sau să-l folosească împreună cu pietrele preţioase, în combinaţii cromatice căutate. Apoi dacii preiau motive caracteristice: palmeta, viţa de vie, vrejul sinusoid de viţă sau iederă, care sînt, în general, schematizate: fie prin geometri-zare fie, ca în cazul palmetelor în formă de bră-
duţ de pe extremităţile lăţite ale brăţărilor spiralate, j)rin modificarea formei exotice în aşa fel încît sa semene cu forme cunoscute. Dar uneori, ca la viţa de vie de pe ceramica pictată, este vizibil că preluarea motivului a fost însoţită de
o	inspiraţie directă după natură. în epoca r o m a n ă , i. se încadrează în practica mai generală a trompe Voeil-ului, dar nu se poate semnala la nici un procedeu specific provinciilor dunărene. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism este de semnalat i. de pahare de sticlă gravate şi tăiate, în ceramică (Izvoare), v. şi artă.
r.f.
impostă, element intermediar între capitel şi arhitravă sau, mai frecvent, între capitel şi naşterea arcului. I. sînt folosite mai ales în epoca romană tîrzie sau bizantină, cînd uneori fac corp comun cu capitelul (capitel-i.). De obicei, i. au secţiunea orizontală dreptunghiulară, iar secţiunile verticale trapezoidale. Mai rar, se cunosc şi i. de secţiune orizontală circulară sau semicirculară (un ex. la Tomis, M.A.C.). I. din perioada tîrzie provin de la Histria, Tomis, Callatis (M.I.R.S.R., M.A.C.), unele fiind decorate în relief plat cu motive simbolice (cruci) sau vegetale (frunze de acant).
r.f.-
imprimare, tehnică decorativă folosită la ceramică şi, poate, şi pentru alte materiale (aluaturi, textile), constînd din obţinerea unui motiv prin apăsarea unui tipar pe suprafaţa de decorat. Se disting două tipuri de i.: cel care, folosind un tipar cu motivul în relief (în care caz se numeşte şi estampare) sau adîncit (en creux), creează un decor plastic şi cel care, folosind tipare plate şi coloranţi, obţine de fapt un decor pictat. Cel mai vechi ex. de i. datează din neoliticul timpuriu: sînt aşa-numitele impresiuni cu unghia din cultura Criş. Tot de procedeul i. ţin şi aşa-numitele „registre de paranteze44 din cultura Gumelniţa. La'sfîrşitul neoliticului şi începutul epocii bronzului, sînt cunoscute procedeele de i. a dinţilor unui pieptene (Kammkeramik) sau a unei sfori împletite sau înnodate (Schnurrkeramik). In epocile bronzului şi fierului nu pot fi incluse între motivele imprimate decît unele adîncituri circulare. Odată cu epoca dacică, apar motivele figu rale eştampate, care vor fi practicate şi în epoca romană, romană tîrzie, precum şi în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Estamparea constă în i. fie a contururilor, care delimitează astfel, adîncit, figurile care rămîn în relief, fie a unei forme geometrice, dobîndindu-se un cadru în care fondul este adîncit iar figurile în relief. Cele mai importante ex. sînt, pentru epoca dacică, vasul decorat cu siluete de cai, de la Zimnicea (M.I.R.S.R.) şi cupa cu trei dansatoare de la Popeşti (M.I.M.B.); pentru epoca romană, aşa-numita terra sigillata de tip panonic, frecventă în Transilvania (M.A.I., M.I.Tr.C.); pentru epoca romană tîrzie exemplarele cu decor creştin de la Histria (taler cu figura unui împărat între două efigii), Tomis (simboluri creştine, cruci) şi Capidava (fragment cu efigie), toate în M.I.R.S.R.; pentru perioada de trecere la feudalism, ceramica cenuşie de tip gepid de la Moreşti (M.I.Tr.C.).
Unele descop. din neolitic şi epoca bronzului, aşa-numitele pintadere, ridică o problemă legată tocmai de tehnica I. Pintaderele sîrrt mici tipare de teracotă cu decorul adîncit, foarte fin. Ele nu puteau fi, deci, aplicate pe ceramică şi, deşi motivele geometrice gravate pe acestea prezintă asemănări importante cu cele ceramice, nu s-a putut găsi niciodată un „pozitiv4* pentru „negativul" pe care-1 reprezintă pintadera. De aici supoziţia că respectivele piese erau folosite la decorarea unor paste mai fine, ca de ex. aluaturile. In ceea ce priveşte textilele imprimate, trebuie spus că nu ni s-au păstrat exemplare din nici o epocă istorică. Este mai probabil că acest gen de artă aplicată nu a fost efectiv cunoscut. Totuşi, unele reconstituiri grafice reprezintă în costumul neolitic piese de textile cu decor imprimat. Supoziţia, fără nici un temei de fapt, se bazează pe extrapolarea informaţiilor cu privire la pictura ceramică.
in antis v. antă	r.f.
incintă v. fortificaţii
incizare (incizie), tehnică decorativă constînd din desenarea motivului din linii continui, cu ajutorul vîrfului unui instrument tăios. Folosită încă din epipaleolitic şi pînă astăzi la decorarea osului şi a ceramicii. Deşi utilizarea ei se generalizează încă de timpuriu, i. este un procedeu specific anumitor culturi cum ar fi Vinca-Turdaş, Dudeşti, Tisa şi cultura ceramicii cu decor linear, în neolitic, Otomani şi Gîrla Mare în epoca bronzului.
r.f.
Independenţa (sat, com., jud. Ialomiţa); săp. B. Mitrea şi N. Anghelescu — 1958—1959. Pe malul bălţii Gălăţuiului, în vatra satului, necropolă bi-rituală de tip Sîntana de Mureş, sec. 4 e.n. Inventare de mormînt tipice: ceramică fină cenuşie şi grosolană, piepteni dubli şi în formă de clopot, dintre care unul cu decor geometric gravat, mărgele de chihlimbar, octaedrice, sau din pastă vitrificată, bitronconice, pahare de sticlă, fibule cu piciorul întors pe dedesubt. M.C.
BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele.
r.f.
inel, piesă de podoabă din metal, afectînd în varianta cea mai simplă forma unei verigi. I. se puteau purta pe deget (i. digitale) sau în păr (i. de buclă sau de tîmplă); ele puteau fi circulare sau ovale, eventual en coeur (în formă de inimă), închise sau deschise. O /. digitale sînt desemrate în mod curent prin termenul simplu de i. Cele mai vechi exemplare cunoscute sînt verigile de argint cu capetele petrecute, din epoca dacică. Relativ contemporane cu acestea sînt i. sigilare greceşti, de aur, încă şi mai frecvent întîlnite în descop., de obicei funerare, din epoca romană. Acestea comportă o lăţire şi îngroşare a verigii într-un anume punct, denumită caston, care prezintă de obicei pe faţa superioară o alveolă în care este încastrată o gemă gravată. Mult mai rare sînt i. cu caston masiv pe care este gravat simbolul sigilar. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, i. sigilare, tot de aur, au de obicei un caston masiv cu inscripţii gravate (ex.: i. şefului germanic Omharus, din primul tezaur de la Apahida, M.I.R.S.R.). In schimb, i. cu cas-
toane cu geme încastrate, rombice, cruciforme, dispar, dar devin pur ornamentale, fără gravi în adîncime care să servească de semn sigi (Apahida I, Someşeni). In perioada de începui feudalismului se întîlnesc i. ornamentale lucn în tehnica granulatiei, reproducînd miniaturii forme arhitecturale (Garvăn, M.I.R.S.R.), veri torsadate din aur sau argint, dar şi inele sigila cu caston plat, gravat cu motivul pentagramei s al vulturului cu aripile desfăcute din bronz (C pidava, Garvăn — M.I.R.S.R., M.Cap.). <> /. buclă, piesă de podoabă din metal, care se pur atîrnată în păr. Cele mai vechi exemplare cunc cute pe terit. României, din aur, datează d neoliticul superior (Verbicioara, M.I.R.S.R.). epoca bronzului, precum şi la începutul prim epoci a fierului, sînt curente cele din aur în fora de inimă (en coeur): tezaurele de la Ostrovu Mar Curtea de Argeş, Buzău, din Transilvania ş., (M.I.R.S.R.). Din epoca dacică nu sînt cunoscu astfel de i. In civilizaţia greco-romană şi în p rioada de trecere de la sclavagism la feudalism, \ locul i. de b. se poartă cercei. La începuturi feudalismului însă, moda lor revine. Cunoscui sub numele de i. de tîmplă, de obicei din argin de tipul cu perle mari poliedrice şi verigi cu gri nulaţii, se purtau perechi, atîrnate în „colţurilc pieptănăturii din dreptul tîmplelor — de unde \ numele. Uneori, aveau elemente bogat decorai în filigran sau incrustaţii (tezaurele de la Oţeler şi Voineşti—M.I.R.S.R.),
r.;
Inlăceni (sat, com. Atid, jud. Harghita); săp. rM Macrea — 1950; Z. Székely — 1956. # In pune tul Cetate — castru roman (sec. 2—3 e.n.), iniţia de pămînt, cu agger şi două şanţuri, eventual ci porti în şicană; refăcut în a doua jumătate a sec
2	din zid şi suferind mai multe restaurări. Este d tip clasic, cu plan dreptunghiular (142 x 146 m) avînd la colţuri şi pe mijlocul unei^ curtine îngre şări cu stîlpi sustinînd o platformă de lemn; er prevăzut cu patru porţi axiale flancate de turnul patrulatere, de repetate ori refăcute. Prezintă pai ticularităţile că via principalis este oblică şi n perpendiculară în raport cu via praetoria; pori principalis sinistra este situată într-un ieşind cor vex al zidului de incintă, iar porta praetoria într-deviaţie concavă a acestuia. In centrul castruli au fost degajate principia, comportînd doar am şi oecus cu dispoziţie asimetrică a încăperilor două alte clădiri patrulatere, poate horrea. # I punctul Palota, termele castrului, dreptunghii lare, cu cinci încăperi, dintre care una absjdati % In punctul Grădina Cetăţii, aşezare civilă, pi ţin cercetată. Descop.: ceramică, între care ten sigillata, o statuie de piatră a unui împărat d| dinastia Severilor, reliefuri, obiecte de broni M.M.C.; M.O.S., M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 275—276.
r.:
insula (cuv. lat.), denumire specifică în urbani tica antică pentru casa de raport, constituind i „bloc“, eventual cu mai multe nivele, fiecare n vel la rîndul său fiind împărţit în mai multe un tăţi de locuit autonome, dar avînd accese şi se vicii comune (scări, curţi, canalizare etc.). <
Intalii romane (Potaissa)
cunosc astfel de i. de la Histria. Uneori, în publicaţiile de specialitate, termenul are şi sensul de „cvartal4*. Aceasta este o folosire improprie în-trucît, cel puţin în oraşele centuriate, cvartalul este desemnat de termenul centuria.
r.f.
intaliu (ital. intaglio „gravat în adîncime41), tip de gemă monocromă — onix, calcedonie ş.a. —, gravată în adîncime. I. se folosea de obicei pentru inelele sigilare. Dacă descop. de camei sînt destul de rare pe terit. României, i. sînt în schimb mult mai numeroase şi cerc. au putut chiar identifica trei ateliere locale la Romula (M.I.R.S.R., JVLO.Ca.), Sucidava (M.I.R.S.R.) şi Potaissa (M.I.Tr.C., M.I.T.). In aceste localităţi, precum şi la Drobeta, Apulum, Napoca, descop. de i., de obicei făcînd parte dintr-un inventar funerar, sînt frecvente. Motivele sînt extrem de variate: efigii divine sau imperiale, figuri mitologice sau alegorice (Hercule, Fortuna, Pegas), grylloi (figuri zoomorfe compuse din trei sau patru profiluri u-mane caricaturizate), simboluri ca pentagrama, sau figuri monstruoase simbolice (abraxas) reprezentate cu tors uman, cap de pasăre, cozi de şarpe. Stilurile sînt de asemenea foarte diferite şi, alături de execuţii foarte fine, se întîlnesc altele, grosolane sau sumare, despre care este dificil de hotărît dacă sînt rezultate ale producţiei atelierelor locale, sau ale perioadelor tîrzii ale artei romane.
r.f.
interpretatio romana (loc. lat.), termen desemnînd asimilarea divinităţilor străine — mai întîi cele greceşti, apoi cele orientale, iar mai tîrziu şi cele autohtone ale popoarelor cucerite — cu cele de origine italică din panteonul roman originar. Această asimilare se întemeia fie pe paralelism de mit, fie pe asemănarea atributelor sau epitetelor, fie pe analogia formei de reprezentare plastică (ex.: asimilarea Cavalerilor danubieni cu Dioscu-rii, sau a zeiţei dacice Bendis cu Diana).
r.f.
Ioneşti (sat, com. Caţa, jud. Braşov); descop» înt. — f.d. Pe dealul Pietros, carieră de cuarţit şi andezit. Pe un perete al bazinului de exploatare, relief rupestru roman, cu trei figuri dintre care una a unui Attis — poate funerar — cu facla sau cîrligul de păstor (pedum) îndreptată în jos. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 277.
r.f.
loneşti-Paladi (sat, com. suburb. Petreşti, oraş Găeşti, jud. Dîmboviţa); săp. D. Berciu— 1933.
Staţiune cuprinzînd o aşezare neo-eneolitică, sub q măgură, cu un singur nivel, aparţinînd culturii Gumelniţa. Caracterizată prin bogăţia ceramicii pictate şi varietatea plasticii, în care sînt frecvente figurinele complex redate cu braţele în cruce, în care se recunoaşte schema mîinilor aduse la sîn. M.Tg.
Inedit	r.f.
ionic, termen desemnînd formele artistice rafinate, graţioase, de o eleganţă senzuală, căutată (spre deosebire de doric, desemnînd formele robuste şi sobre). Se disting astfel grupuri stilistice caracterizate drept i. în mai multe genuri. O Ordin i.t ordin caracterizat prin succesiunea: bază cu toruri şi scoţii, coloană cu fusul cu caneluri adînci cu muchiile teşite şi capitel specific cu volute, arhitravă tripartită, friză continuă, cornişa cu profil complex. Nu se cunoaşte nici un exemplar complet de o.i., dar elemente (căpiţele, arhitrave, baze, chiar şi frize de monumente mici) se cunosc atît din epoca elenistică, cît şi din cea romană de la Histria, Tomis (M.I.R.S.R., M.A.C., M.H.), Apulum (M.A.I.), poate şi Porolissum (M.Z.). O Ceramică i., grup stilistic în pictura ceramică, desemnînd în primul rînd obiectele comerţului milesian din perioada orientalizantă, in-trînd în stilurile denumite şi rodiene (Camiros) sau samiene (Fikellura), caracterizate prin bogăţia de motive animaliere şi geometrice, mai rar vegetale şi prin prezenţa temelor dionisiace (Histria M.I.R.S.R.) sau mitologice monstruoase. <> Hiton i., piesă de costum caracteristică pentru civilizaţia elenismului oriental: hitonul lung, a cărui margine de jos se evazează în jurul picioarelor. Ajuns, prin intermediul şcolii din Afrodisia, pînă în epoca romană, se întîlneşte la statui de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Igia de la M.D.) şi Apulum (M.A.I.).
r.f.
Ipoteşti (sat, com. Milcov, jud. Olt); săp. M.M. Popescu, E. Comşa — 1959, 1961. Aşezare de bordeie din sec. 5—7 e.n., cu o cultură materială relativ săracă, în care principala formă caracteristică rămîne ceramica, de tipuri specifice pentru cultura I.—Cîndeşti. M.SI. O Cultura /.—Cin-deştiy specifică pentru Cîmpia Dunării, platoul moldovenesc şi colţul de SE al bazinului carpatic, în sec. 5—7. Sînt caracteristice aşezările risipite pe terase în grupuri mici de bordeie, de-a lungul apelor, cu utilaj relativ primitiv din teracotă, os, metal, precum şi unelte şi instalaţii pentru producţia toreutică (tipare pentru aplice şi podoabe, dintre care unele cu caracter creştin, altele sînt curent încadrate între elementele tipice pentru avari). Ceramica prezintă atît forme de tradiţie dacică (urne burduf, străchini) sau daco-romană, cît şi vase de factură primitivă, lucrate cu mîna şi de formă rudimentară, atribuite de obicei slavilor. Se cunoaşte un singur cimitir (Sărata Monteoru) de incineraţie în urne, dintre care unele de tip slav, altele de un tip mai complex cu influenţe tehnice şi decorative provincial-romane, precum şi unul de înhumaţie, cu caracter creştin şi autohton, la Bratei. In inventar sînt cuprinse fibule pentidigitale, caracteristic slave. Aspectul artistic, relativ puţin dezvoltat, se limitează la
Isaceea. Ruinele cetăţii Noviodunum
Bustul lui Isis („tezaurul de sculpturi*4, Tomis)
piese de podoabă şi decorul ceramic cu brîuri a] veolare, buze festonate sau linii ondulate incizat< în ansamblul c.I.-C. este semnalată de pătrundere slavilor într-un mediu autohton, de tradiţie d< cică, mai mult sau mai puţin romanizat. Descop mai importante s-au făcut, în afara staţiunile eponime, la Budureasca, Ciurel, Soldat Ghivar Dulceanca, Poian, Cernatu, Brateiu II, Sărat Monteoru.
BIBL.: Istoria României, I, p. 704, 738; V. Teodorescu, SCIV, 15; E. Comşa, MCA, VII]
r.i
Isaccea (oraş, jud. Tulcea); n.a. Noviodunum săp. I. Barnea — 1955, pînă în prezent; E Bujor, G. Simion— 1968; G. Simion— 1971 cerc.^ aerofotogrammetrice, Al. S. Ştefan— 1971 După urmele de la suprafaţa terenului — acci dente ale microreliefului şi fragmente ceramice— se consideră că Noviodunum era o aşezare fortifi cată. Totodată, se ştie că aici era una dintre bazei flotei militare romane de pe Dunăre. Cerc topografice recente au putut preciza existenta unu zid de incintă de traseu patrulater, cu două faz (sec 4—7 e.n. ). Săp. au descoperit fundaţiil fortificaţiilor din port, cu turnuri în formă de D precum şi încăperi cu hipocaust, de la un edificii cu caracter probabil termal. A fost cercetată şi ne cropola oraşului Noviodunum din sec. 2—4 e.n. situată la S de oraş, de-a lungul drumului ducîn< spre Tomis, descoperindu-se o serie de mormint bogate în sarcofage de piatră, cu inventar de vas ceramice (ceşti, cantarosuri, lacrimarii) şi d sticlă (lacrimarii) şi cu piese de costum din metal In unul dintre ele, mai bine izolat, s-au păstrat ş alte piese vestimentare (sandale) şi de podoabă din materiale organice. M.D.D.
BIBL.: Al. S. Ştefan, Limescongres P.
r.f
Isis, divinitate egipteană, la origine soţie a lu Osiris şi mamă a lui Horus, în epoca elenistici devine soţia zeului sincretistic Serapis şi mami a lui Harpocrate, acumulînd şi caracter» sincretistice. Este una dintre marile divjnităţ romano-orientale, patronînd viaţa casnică, da şi rodnicia naturii. Sînt cunoscute mai mult monumente, dintre care cele mai importante sîn cele două busturi isiace de la Tomis, unul făcîn< parte din „tezaurul de sculpturi”, iar celălalt mult asemănător, descoperit întîmplător, mai d mult (M.I.R.S.R.). Zeiţa este reprezentată cu piep tănătura caracteristică, avînd cărare pe mijlo şi buclele libice căzînd pe umeri: poartă mantau înnodată pe umeri cu nodul isiac. Alt bust minia tural de bronz provine de la Drobeta (M.P.F.) în sfîrşit, un relief votiv reprezintă pe Serapi: şi I. tronînd, între ei cu copilul Harpocrate nu< (M.I.R.S.R.), iar pe o pseudopoartă de hipogei de la Tomis apare, de asemenea, I. cu Harpocrate
r.i
isodomon v. opus
istoriat, termen generic desemnînd orice':formă d decoraţie în relief sau culoare, cu o tematica fi gurativă, comportînd una sau mai multe scen cu craacter narativ. Cele mai vechi monumente i se găsesc în tezaurele traco-getice (coifurile de 1
ISTRIA	■■■—-
Poiana-Coţofeneşii şi Băiceni), al căror decor este de inspiraţie orientală. In epoca romană, cel mai important monument decorat cu reliefuri I. este Tropaeum Traiani de la Adamclisi, în afara căruia mai pot fi menţionate doar cîteva piese decorate cu teme mitologice în basorelief, cum ar fi friza cu amazonomahia de la Tomis (M.A.C.), sau aceea cu Neptun şi Amfitrite de la Apulum (M.A.I.), toate de factură provincial romană. Un sarcofag cu amoraşi şi personaje în nişe şi două fragmente de sarcofage cu personaje în nişe, toate de la Tomis (M.I.R.S.R., M.A.C.) şi probabil, de provenienţă microasiatică, se încadrează şi ele în seria de monumente i. In perioada de trecere la feudalism se pot aminti patera de la Pietroasa şi cănile de la Tăuteu, Apahida şi Conteşti. Una dintre ultimele manifestări de decor
i.	o constituie două dintre cănile de aur de la Sînnicolau Mare.
r.f.
Istria. Borcan de tip Saltovo-Maiaţk, cu decor lustruit
Cap de alabastru al lunonei (Cristeşti)
!•*
Istria (sat, com., jud. Constanţa); săp. VI. Zirra— —1955—1957, 1960. # In raza satului, aşezare din prima epocă a fierului în care sînt deja prezente elemente de cultură materială greceşti. # In punctul numit Capul Viilor, cimitir biritual păgîn, datînd din sec. 10 e.n., caracterizat de prezenţa borcanelor cu decor de striuri şi adesea cu val pe umăr, a oalelor mari şi ulcioarelor sferice din pastă cenuşie, cu gură treflată şi cu decor lustruit, de tip Saltovo-Maiaţk (protobulgar). # In apropierea necropolei, aşezare de bordeie, relativ contemporană, caracterizată de o cultură materială tipică, în cadrul căreia elementul cel mai reprezentativ îl constituie ceramica: borcanele cu decor striat. ^ Bordeiele au pereţi de piatră (zid cu o singură faţă, din lespezi de calcar, în panouri despărţite de parii care susţin şarpanta). O particularitate întîlnită numai aci sînt arazele —asizele orizontale despărţind alte asize din mai multe rînduri de piatră — cu lespezile dispuse oblic. In toate aceste trăsături se pot distinge elemente de continuitate a tehnicii zidăriei, ele întîlnindu-se şi la zidurile din sec. 6 ale cetăţii Histria. M.I. R.S. R.
BÍBL.: VI. Zirra, Dacia NS, VII.
r.f.
lulia Domna,împărăteasă romană, soţia lui Septi-miu Sever şi mamă a lui Caracalla. O reprezentare a împărătesei, statuie de bronz, se păstrează fragmentar, nas cu ochi şi parte din pieptănătură, de la Porolissum. M.I.Tr.C.
r.f.
Iunona (Iuno), principala divinitate feminină din panteonul roman, asimilată cu Hera din panteonul olimpian; soţia lui Iupiter, respectiv a lui Zeus şi patroana căsătoriei şi fidelităţii conjugale. Relativ rar reprezentată, se cunosc doar cîteva statui sau statuete fragmentare, provenind de la Sucidava şi Cristeşti (M.I.R.S.R.) şi un cap de alabastru miniatural de la Cristeşti (M.T.M.). La Apulum s-au găsit fragmente ale unor statui ale zeiţei tronînd, care făceau parte din grupurile caracteristice ale triadei Capitoline (M.A.I.). In Dacia Inferior se cunosc şi rare reliefuri votive (tablete) reprezentînd perechea Iupiter-I. Din Dobrogea provine o singură tabletă, fragmentară, din „tezaurul" de sculpturi de la Tomis (M.A.C.) care ar putea să fie tocmai o astfel de reprezentare. v. £i Iupiter.
r.f.
Iupiter (Iuppiter), divinitate supremă în panteonul roman, asimilat cu Zeus din panteonul grecesc. Nu se cunoaşte nici o reprezentare a lui Zeus din cetăţile de pe malul Mării Negre, în schimb trebuie semnalat templul lui I. Polieus (protector al cetăţii), de la Histria. Acesta este un indiciu cu privire la faptul că, aici, zeul a fost mai ales cunoscut în ipostaza sa romană oficială, ca principal membru al Triadei Capitoline. In iconografia lui I. se disting mai multe tipuri şi variante:
1	(I. Olimpianul, a) I. Tronans (tronînd):^ zeul, înveşmîntat în mantia care îi lasă un umăr gol, stă pe un tron. în stînga lui apare vulturul, în timp ce cu dreapta tine sceptrul înalt. Mai multe statui de acest tip, de obicei de dimensiuni reduse.
rw
Acvilă cu fulgerul în gheare (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
Iupiter Tronans (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
IUPITER
provin de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de la Apulum (M.D.,	M.A.I.), Cristeşti (M.T.M.),
Gherla (M.I.Gh.); b) I. Fulminans sau Tonans (aruncînd trăznetul sau care tună): zeul, reprezentat ca un bărbat în plină forţă a vîrstei, nud, cu barbă şi încununat cu lauri, aruncă fulgerul cu mîna dreaptă, în timp ce cu stînga ţine sceptrul.
O	statuetă de bronz provine de la Potaissa (M.I. Tr.C.), un fragment de statuie de bronz a fost descoperit la Sucidava (M.I.R.S.R.) şi un relief la Gherla (M.I.Gh.), iar la Capidava sînt cunoscute mai multe dedicaţii către I. Tronans (M.A.C.); c) I. Pater (tatăl): zeul, în picioare, învăluit în mantia care îi lasă un umăr dezgolit, ţine în stînga sceptrul înalt, iar cu dreapta varsă libaţie dintr-o pateră pe un altar. Această reprezentare se regăseşte pe mai multe tablete provenind una de la Tomis, una din Oltenia şi două fără o origine cert cunoscută (M.I.R.S.R.), ca şi de asemenea, în două statui, de mărime redusă, dintre care una este de provenienţă necunoscută, iar alta a fost descoperită la Sucidava (M.I.R.S.R.). Trei tablete votive îl reprezintă pe I. împreună cu paredra sa Iunona. Dintre ele, una merită o atenţie deosebită, întru-cît înfăţişează perechea divină pe un car. A fost descoperită la Romula (M.I.R.S.R.). Mai multe acvile — fragmente de statui mai mari sau monumente de sine stătătoare—sînt de asemenea legate de reprezentarea tatălui zeilor. Ele provin de la Tomis, Histria, Apulum sau Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.R.S.R., M.I.Tr.C., M.A.I.). 2) I. Dolihenus (Dolihenus „din Dolihe”, localitate din Asia Mică), divinitate sincretistică de origine orientală, zeu al munţilor, al minelor şi al minerilor, al armatei. In mod obişnuit, reprezentat sub aspectul unui bărbat în puterea vîrstei, îmbrăcat cu lorica graeca şi cu coif pe cap, ridicînd în mîna dreaptă securea dublă. Pe reliefuri este de multe ori însoţit de o paredră, Iunona Regina, stînd pe un ţap şi de doi tineri războinici călări
—	Cabires Doliheni. între monumentele doli-heniene de pe terit. României, cel mai important este statuia lui I. Dolihenus stînd în picioare pe taur, de la Şendreni (M.I.G.). Tablete din bronz cu imagini şi simboluri doliheniene sînt cunoscute de la Apulum (M.A.I.). O statuie, de dimensiuni mai mici decît natura, provine de la Drobeta (M.P.F), iar alta de la Centuma Putea (Surducu Mare). în sfîrşit, în Dobrogea sînt păstrate mai multe monumente doliheniene, între care o statuetă a zeului provenind de la Histria şi o stelă funerară a unor preoţi dolihenieni descoperită la Muratu, lîngă Callatis (M.I.R.S. R.). 3) I. TTurmasga-da, de asemenea divinitate sincretistică, rezultat al sintezei dintre ipostaza obişnuită olimpiană ţi Turmasgada (unul dintre zeii înălţimilor, tipic microasiatici sau sirieni). I. Turmasgada este întîlnit în Dacia în zonele ocupate de trupe orientale. Două monumente reprezentînd o acvilă cu aripile desfăcute provin de la Romula (M.I. R.S.R.). 4) I. Zbelsurdus, divinitate sincretistică, rezultat al interpretării în ipostază de I. a divinităţii tracice Zbelsurdus. Singura imagine a zeului, provenind de la Drobeta, este un relief de cult reprezentînd pe I. Tronans, dar cu o inscripţie specificînd epitetul Zbelsurdus. Din relief (rupt în două fragmente) se păstrează un fragment în
Izvoare. Pahar de sticlă dintr-un mormînt de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov
Izvoare. Pahar ceramic dintr-un mormînt de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov
M.I.R.S.R.; celălalt, pierdut, se afla în M.P.F. 5) I. Amon, divinitate sincretistică, creată prin sinteza dintre I. Olimpianul şi divinitatea egipteană, de asemenea cu atribute de zeu suprem, Amon. Este reprezentat de obicei, ca şi I., în puterea vîrstei, cu trăsături puternice, cu plete bogate şi cu barbă, dar cu două coarne de berbec răsucite în jurul urechilor. Figura lui I. Amon apare frecvent pe bazele şi coronamentele (pe acestea din urmă, de obicei între doi lei adosaţi) de monumente funerare, stele, altare, edicule, din zona Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia, Apulum (M.I.Tr.C., M.D., M.A.I.). 6) Mai apar, sporadic, şi alte ipostaze sineretistice ale lui I.f precum
I.	Sabazios de la Tibiscum (M.B.T.).
r.f.
Izvoare (sat, com. suburb. Dumbrava Roşie, municipiul Piatra Neamţ, jud. Neamţ); săp. C. Matasă —1931; R. Vulpe 1936—1938,1948.* Pe terasa mijlocie a Bistriţei, aşezare neolitică cu cinci nivele de locuire aparţinînd culturilor Precucuteni şi Cucuteni A,cu locuinţe de suprafaţă din lemn şi vălătuci, cu vetre, uneori prevăzute cu garduri, precum şi o alveolare în solul aşezării, cuprinzînd un depozit de ceramică. Ceramică şi plastică de tip Precucuteni, protocucuteni şi Cucuteni A, în cadrul cărora
se disting: vase de tip Precucuteni cu bogat decor spiralic, incizat, canelat şi excizat; plastică precu-cuteniană (figurine feminine stea top ige şi zoomorfe schematizate, un vas plastic antropomorf acefal); vase de tip protocucuteni cu decor spiralic incizat şi pictat după ardere în două culori; ceramică tricromă de tip Cucuteni A, cu o serie de vase cu picior, între care unul deosebit, cu cupa separată şi legată de picior prin patru suporţi cotiţi, precum şi plastică tipică: figurine feminine, unele cu suprafaţa netedă, sensibil modelate, celelalte cu decor geometric incizat, steatopig;e; o piesă plastică antropomorfă de lut de mari dimensiuni, păstrată fragmentar, figurine zoomorfe şi modele miniaturi de mobilier neolitic. 0 Aşezarea neolitică este străpunsă de mormintele unui cimitir de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov. Inventare funerare cuprinzînd vase ceramice şi de sticla, un pahar ceramic imitînd sticla cu decor în şlif oblic, piepteni de os semicirculari sau în clopot, mărgele, fibule de argint. M.A.P.N., M.I.R.S.R.
BIBL.: R. Vulpe, Izvoare, Buc., 1957.
r.f.
Izvoru (sat, com. Gogoşari, jud. Ilfov) n.v. Cacaleţi; săp. B. Mitrea şi C. Preda — 1954, 1962—1964; B. Mitrea — 1969—1971. # In punctul La gropi, necropolă de înhumatie de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov şi o necropolă creştină din sec. 6—7. Inventare funerare specifice culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov: ceramică fină, cenuşie (frecvente ulcioare cu gura trilobată) şi grosolană; piepteni în formă de clopot, unul fiind decorat cu cerculeţe gravate adînc, fibule între care două de argint, cu semidisc; coliere şi mărgele de chihlimbar, octaedrice şi din pastă vitrificată, sferice sau bitronconice; pahare de sticlă, dintre care unul cu pastile colorate. % Necropolă birituală din sec. 8—9. Mormintele de înhumatie au inventar sărac şi orientarea V—E, de caracter creştin. In inventare, în afara urnelor de forma unor borcane, modelate pe roata înceată şi decorate cu striuri orizontale sau ondulate, două tuburi din tibia de pasăre, îngrijit lucrate şi delicat decorate cu cercu-lete gravate. M.I.R.S.R., M.I.G.
BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele; M. Babeş, Dacia NS, XIV—XVI, Cronica săp.
r.f.
Izvoru Bîrzii (sat, com., jud. Mehedinţi); descop. înt. — 1967. Placă (pectoral?) de aur, cu chenar de puncte ponsonate şi un decor comportînd o rozetă de şapte grupuri de cercuri concentrice reliefate prin ciocănire şi mărginite de cîte un şir de puncte posonate. In spatiile rămase libere către extremităţile ovalului, cîte un grup de cercuri similar celor din rozetă. In colţuri, cîte un orificiu de fixare — probabil pe veşmînt —. Datată în Hallstatt. M.O.C.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, fig. 439/8.
r.f.
Împletitură, motiv decorativ reproducînd, într-un singur plan, desenul unei texturi din cîteva fire. Apare în arta grecească de pe terit. tării noastre pe buza unui chiup arhaic (Histria, M.Í.R.S.R.), apoi, în perioada romană, în zonele de bordură ale mozaicurilor (Apulum) şi continuă şi în perioada romano-bizantină (mozaicul de la Tomis). Motivul
Izvoru Bîrzii. Placă pectorală de aur
î. este gravat pe pereţii bisericuţelor de la Basarabi şi pe unele tezaure din perioada de trecere la feudalism (ex. talerul de la Pietroasa). Variante de î. sînt entrelac-ul (pe obrăzarul coifului de la Băiceni şi ex. citat de la Basarabi) şi tresa (chiupul de la Histria, M.I.R.S.R.).
r.f.
împungere (împunsături), tehnică folosită în diverse epoci pentru decorarea ceramicii: cu un instrument ascuţit se „împunge44 suprafaţa vasului înainte de ardere, în aşa fel încît amprentele adînci obţinute să definească un desen cu traseu regulat. Cele mai vechi ex. de î. datează din neolitic, din cultura Hamangia. Sînt frecvent întrebuinţate cu fol de tehnică decorativă majoră, în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, în cultura Cot°feni> iar în epoca bronzului, ca şi în cea a fierului, ca tehnică decorativă secundară. In epoca dacică nu se cunosc ex. de î., iar în epoca romană apar doar sporadic, ca şi în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. In perioada de început a feudalismului, î., realizate cu un îm-pungător, sau în grupuri cu vîrfurile pieptenului, devin un motiv obişnuit, dar nu foarte frecvent, al ornamenticii ceramice (olărie cu decor striat), v. şi ceramică cu împunsături succesive.
r.f.
încastrare, termen generic desemnînd procedee de includere într-un ansamblu dintr-un anumit material, a unuia sau mai multor elemente izolate din alt material, în scopuri funcţionalesau decorative. Din acest punct de vedere, sub termenul de î.pot fi clasate mai multe tehnici artistice: cloisonné, niello şi chiar incrustarea. Se cunoasc de asemenea ex. de şarpantă încastrată în zidărie de la Histria (sec. 6 e.n. şi 10 e.n.) şi de la Capidava (sec.
10—11 e.n.).
r.f.
incrustare, procedeu de subliniere a efectelor decorative prin umplerea spatiilor adîncite ale unui motiv, cu materie colorată diferit în raport cu tonalitatea motivului propriu-zis. Folosit încă din neolitic, cînd se incrustau cu pastă albă por-
tiunile excizate de pe suprafaţa vaselor ceramice, n epoca bronzului se incrustează atît ceramica (dar numai în anumite culturi: Wietenberg, Tei, Gîrla Mare), cît şi bronzurile gravate (depozitul de la Apa, M.I.R.S.R.), î. continuă să fie practicată şi în timpul primei epoci a fierului: ceramica de tip Basarabi, akinakes de la Ferigile (M.I.R.S.R.), în epoca dacică este practic necunoscută, pentru ca în epoca romană să fie folosită în primul rînd la podoabele şi garniturile de metal comun. Tot din această vreme provin, din necropola de la Tomis, o casetă de lemn cu incrustaţii de os şi o trusă chirurgicală, la care mînerele
de metal erau incrustate cu argint (niello) (M.A.C.), iar de la Augustin, un umbo de scut din fier cu decor istoriat, tot niellat şi aurit (M.I.R.S.R.). In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism nu se cunosc ex. de î., în schimb în aceea de început a feudalismului, în tezaurele de la Oteleni şi Voineşti, se păstrează piese decorate prin niellot
r.f.
înmormîntări. Nu se cunoaşte nici măcar o singură î. izolată în paleolitic. Cercetările arheologice au descoperit însă necropole neolitice, aparţinînd diferitelor culturi din această perioadă. Se poate vorbi de o concepţie generală a „mortului viuw, căruia, pentru nevoile sale, i se pun în mormînt unelte, podoabe, arme, vase ceramice cu alimente şi chiar reprezentări plastice cu evident rost magico-religios. Această concepţie nu ajunge la o complexitate deosebită, amenajările şi inventarele funerare păstrîndu-se între anumite limite, aşa încît nu implică efortul şi bogăţia colectivă. Totuşi, ele sînt destul de elaborate, putîndu-se constata diferente notabile de la cultură la cultură. Primele î. ne sînt cunoscute din n e o 1 i t i c , în cadrul culturii Criş, şi se întîlnesc în aşezările de la Schela Cladovei, Let, Ş-a- Caracteristice sînt inventarul, din care nu lipsesc uneltele microlitice şi ceramica, şi obiceiul acoperirii cadavrului cu cioburi. Acest tip de î., care nu comportă gruparea în necropole separate de aşezări, implică o credinţă în continuarea vieţii după moarte, în legătură cu colectivitatea şi cu cadrul material din care mortul făcuse parte. In cadrul culturii Hamangia
—	etapa tîrzie — sînt cunoscute î. din necropola de la Cernavoda. Fiind situată într-un teren lunecat, descop. nu sînt perfect concludente; totuşi, se poate stabili că rămăşiţele pămînteşti erau depuse alungite, pe spate, cu mîinile aşezate pe pîntece. Inventarul este bogat: un topor de piatră, aşezat lîngă craniu sau lîngă torace, vase ceramice, piese de plastică, podoabe şi resturi osteologice, vestigii ale unor ofrande alimentare. Piesele de plastică, relativ frecvente, sînt o variantă a figurinei feminine nude, steatopige, gravide, imagini legate de cultul fecundităţii şi de credinţele vieţii de după moarte, probabil asimilată cu renaşterea. Apariţia unei figurine masculine, Gînditorul, este poate de pus în legătură cu'ritualul funerar, comportînd o manifestare de doliu — priveghi, bocet sau altceva asemănător. Toate aceste elemente conturează un conţinut complex al î. şi al credinţelor funerare, elaborat, sincretist, deci avînd o îndelungată moştenire specifică în urmă. In neoliticul mijlociu, cultura Boian este caracterizată de întinse necropole cu î. de înhumaţie, cum este aceea de Ia Cernica, caracterizate de poziţia întinsă a morţilor şi de inventarul relativ modest, comportînd unelte, podoabe — brăţări, perle, pandantive din cochilii sau din aramă—, precum şi puţine vase ceramice, semn, după cum putem să ne dăm seama, al unei credinţe care presupune continuitatea de activitate specifică a mortului în „viata de dincolo44, dar nu şi obligaţia — sau posibilitatea — celor vii de a-i asigura un anumit confort, în primul rînd alimentar, prin ofrande şi amenajări deosebite, cum era, în parte, cazul pentru cultura Hamangia. Din neoliticul
a u p c t i u i ve cunosc necropolele culturii Gumef-nita cu morminte de înhumaţie, cu scheletele culcate pe o parte cu picioarele flectate, presărate cu ocru roşu şi cu inventar sumar — arme, vase, podoabe, moştenind evident, cu unele modificări, rituri şi credinţe din cultura anterioară Boian. Oricît ar părea de ciudat, deşi s-au făcut cercetări în acest sens, nu ne sînt cunoscute necropole din cultura Cucuteni, ci doar î. rituale în aşezări, poate chiar însoţite de manifestări antropofagice, cu inventar foarte bogat de vase pictate (Traian, M.I.R.S.R.)- Cerc. de pînă acum nu au urmărit în mod special î. caracteristice pentru celelalte culturi din neoliticul superior, care sînt, practic, necunoscute cu excepţia celor din grupul Decea Mureşului: înhumări cu cadavrul întins pe spate, avînd ca element specific de inventar colierul din rondele de cochilie. Perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului este caracterizată de pătrunderea şi generalizarea — cel puţin în E şi SE terit. României — a unui nou tip de î., aşa-numitele „morminte cu ocru roşu”: depunerea mortului culcat pe o garte, chircit şi presărat cu ocru roşu, într-o groapa puţin adîncă sau chiar pe sol, peste aceste rămăşiţe înălţîndu-se o movilă de pămînt
—	tumulul. Adesea, aria mormîntului de sub tumul este înconjurată de un inel circular de bolovani. Uneori se surprinde un adevărat înveliş de bolovani, de cele mai multe ori afectînd forma unei calote scufundate spre centru, sau chiar a unui crater, ca şi cînd acest înveliş ar fi fost aşezat pe un suport dintr-un material care a dispărut între timp. Este posibil ca iniţial, deasupra mormîntului propriu-zis, să se fi construit un acoperiş conic de lemn, ca o colibă. Acesta la rîn-iul său era acoperit — probabil iniţial — cu jolovani de piatră, ca să-l fixeze. Peste ultimul înveliş se îngrămădea mantaua de pămînt foarte groasă. In mormînt, pe lîngă cadavru, se mai lepuneau arme, podoabe cu rost de însemn — cum îste sceptrul din calcar în formă de cap de cal le la Casimcea — şi ceramică, probabil conţinînd >franda alimentară. Rareori, ca la Hamangia, )e mormînt se împlînta şi un semn exterior, o ;telă-menhir feminin. Aceste morminte care, cel >uţin pînă acum, nu au fost găsite grupate, par ă fie morminte de şefi, reflectînd credinţe şi obiceiuri ale păstorilor semistabili din stepele le la N de Marea Neagră, care atribuiau şefilor ăzboinifci o nemurire deosebită. Ele aparţin cul-urilor Horodiştea-Folteşti, Cernavoda I şi II şi imforelor sferice. La începutul epocii bron-u 1 u i au putut fi surprinse necropole plane de norminte de înhumaţie, în cistă. In perioada mij-ocie a epocii bronzului, în V, SV şi centrul Ro-lâniei a apărut şi s-a generalizat ritul incineraţiei. Necropola de la Ocna Sibiului, din cultura Wie-enberg, este caracterizată de inventarul sărac şi e aspectul relativ simplu al ceramicii — urne
i	capace. Necropolele din aria culturii Gîrla \are (Gîrla Mare, Cîrna, Rast, Ostrovu Mare, *ădurea Verde) sînt caracterizate, în schimb, de ivenţare bogate — ceşti şi străchini, figurine îminine şi zoomorfe — şi de o ceramică cu forme legante şi bogat decorate cu elemente geometrice u semnificaţie de simbol solar. Toate aceste piese
de inventar erau grupate în strînsă legătură cu urna în care era depusă cenuşa, şi orientate într-un anumit sens. Mormintele se pare că urmau o anumită grupare, a cărei regulă însă nu poate fi identificată. In schimb, în E României, pe ariile culturilor Tei şi Sărata Monteoru, era practicată înhumaţia, cu scheletele culcate pe o parte şi cu inventar de arme şi vase de ofrandă. La sfîrşitul epocii bronzului apare o ciudată diferenţiere rituală în cadrul incineraţiei: necropolele — plană şi tumulară — de la Lăpuş. Odată cu începutul primei epoci a fierului, reapare, şi în V, înhumaţia. Cele mai vechi necropole, cîm-purile de urne de la Balta Verde şi Bobda, sînt totuşi de incineraţie. Dar începînd din sec. 7 î.e.n., înhumaţia înlocuieşte incineraţia în necropolele de tip Basarabi (cum este aceea din staţiunea eponimă şi aceea cu influenţă ilirică, tumulară de la Gogoşu, unde mormintele se diferenţiază prin inventare, în general bogate, dar conţinînd elemente specifice pentru diferitele categorii ale populaţiei — şefi războinici, războinici, femei ş.a.), în necropolele scitice de la Mediaş, Cimbrud etc. Şi mormintele celtice, cum este acela de la Ciumeşti, sînt caracterizate, într-o perioară relativ tîrzie (sec. 3—2 î.e.n.) de ritul înhumaţiei. Dar încă începînd din sec. 6, în necropolele tumulare aparţinînd complexului Ferigile-Bîrseşti, reapare incineraţia. în gropile puţin adîncite de sub movile, cenuşa era depusă în urne acoperite cu capace-străchini, la care se adăuga un inventar compus din arme şi podoabe caracteristice: akinakes, topoare cu două tăişuri. Apoi, încă din sec. 6 î.e.n., apar mormintele de incineraţie tipic dacice, cu aspect rigorist, cu inventar sărac— abia un obiect specific:	oglinda la femei,
pumnal la bărbaţi. Mai tîrziu, pe lîngă acestea sînt cunoscute în S ţării, la Callatis, Doi Mai, Agighiol, Peretu, Găvani, precum şi, probabil, Băiceni, Poiana Coţofeneşti, Craiova, Porţile de Fier, morminte tumulare de înhumaţie de tip nord-tracic sau traco-getic, de obicei cu inventar bogat (tezaure din argint şi aur de arme, podoabe, vase şi piese de harnaşament) şi cu cai de luptă şi, uneori, şi cu car. în sec. 3 î.e.n. se generalizează necropolele de incineraţie dacice. Un tip deosebit îl constituie rarele necropole tumulare (Zimnicea), precum şi mormintele cu arhitectură mai complexă — zidărie de piatră brută (Zimnicea), puţ şi catacombă (Brăiliţa). In sec. 2 î.e.n., dar mai ales în sec. 1 î.e.n. — 1 e.n., în Cîmpia Dunării sînt caracteristice necropolele tumulare, de înhumaţie, cu inventar bogat tipic — oglinzi cu tarnga, mărgele de chihlimbar, sarmatice. Odată cu colonizarea greacă, iar mai tîrziu cu transformarea Dobrogei şi Daciei în provincie romană, se generalizează necropolele orăşeneşti de tip clasic: de obicei, mai multe necropole succesive sau simultane, pentru aceeaşi aşezare, î. tumulare sau plane, bogate sau sărace, de înhumaţie sau de incineraţie— o complexitate de esenţă sincretistică, rezultat al întîlnirii de curente şi influenţe culturale şi religioase de pe întinsul întregului imperiu, precum şi al condiţiilor diferite economice şi sociale ale populaţiei. Două fenomene ies în evidenţă: structurarea necropolelor tumulare, cu
morminte bogate, ale cetăţilor greco-romane şi daco-romane din Dobrogea şi Dacia, în funcţie de principalele căi de comunicaţie din preajma acestora; necropolele de incineraţie cu inventar «arac de tradiţie dacică din interiorul provinciilor, cum sînt cele de la Caşolţ, Someşeni, Enisala, sau cele asemănătoare, aparţinînd dacilor liberi sau carpilor din afara graniţelor imperiului — Văleni, Chilia, Medieşu Aurit. începînd din sec. 4 e.n. apar î. creştine (ex.: Histria). în rîndul acestora —caracterizate, în general, de înhumaţie, orientare VE, poziţia alungită pe spate, cu mîinile Încrucişate pe pîntece sau pe piept, şi uneori de depunerea unor însemne creştine — se disting 4ouă tipuri principale: 1. de tradiţie romană, cu inventar sărac şi cele de tradiţie migratoare, specifice popoarelor germanice, ciudat exemplu de sincretism în care ritualul creştin se combină cu tradiţia inventarului şi ofrandelor bogate, cum sînt mormintele princiare germanice de la Someşeni, Apahida, Tăuteu şi türce, cum este mormîntul hunic de la Conţeşti. Pe lîngă necropolele creştine ale populaţiei locale (Izvorul), qdată cu pătrunderea slavilor, reapar î. păgîne, incinerante, cu inventar relativ bogat — ceramică şi podoabe (Sărata Monteoru). In sec. 8, în Transilvania sînt cunoscute şi morminte tumulare, aparţinînd slavilor pătrunşi mai tîrziu, ca acelea de la Nuşfalău. In sec. 10, necropolele slavo-bulgare, păgîne, de incineraţie şi înhumaţie (de la Castelu, Sultana, Satu Nou) par să se dato-rească refugierii unor grupuri de păgîni, persecutaţi de aparatul de stat al ţaratului bulgar proaspăt creştinat, în afara graniţelor acestuia, pe terit. bizantin (Dobrogea) sau în zona unor formaţii prestatale independente (Cîmpia Dunării); în sec. 11 apar cimitirele de călăreţi maghiari cu inventar tipic de podoabe şi piese de harnaşament (Zăbala, Cluj). Dar în general, cimitirele româneşti creştine devin forma dominantă de necropolă, pentru ca începînd din sec. 11 să ră-mînă practic singura.
r.f.
Jacu (sat, com. suburb. Albeşti, municipiul Sighişoara, jud. Mureş); descop. înt.—f.d. Oglindă de bronz circulară, cu mîner din bară plată, canelată. Minerul se sudează de disc printr-o gheară dublă semicirculară, suportată de un animal îngenucheat, poate un cervideu, care
la rîndul său se sprijină pe bara canelată. Capătul liber este terminat printr-o figură zoomorfă ajurată, reproducînd în linii mari silueta unei fiare. Atribuită sciţilor şi datînd din sec. 6 î.e.n. M.SIg. BIBL.: VI.Dumitrescu, Arta, p. 455—456.
r.f.
J idova (loc în cartierul Pescăreasca, oraş Cîmpulung, jud. Argeş); săp. Gr. Tocilescu şi P. Polonic
—	1901; Em. Popescu si Eug. Popescu — 1962 — 1967. Castru roman, datînd probabil din sec. 2 e.n. De tip clasic, construit în opus vittatum, avea plan patrulater, cu patru porţi flancate de cîte două turnuri pătrate, cu bastioane patrulatere intermediare şi cu turnuri pătrate, la colţuri. Toate turnurile şi bastioanele aveau suprastructuri de lemn. în centru, principia de plan clasic patrulater, cu atriu mărginit de armamentaria şi curte sacră cu oecus şi sacellum în ax. In latus dexter terme şi horrea. S-au identificat de asemenea fragmente din via principalis, via praetoria şi din alte construcţii interioare. Cazărmile par să fi fost de lemn. Au putut fi determinate patru nivele: cel mai vechi este nivelul de construcţie, marcat de vetre şi platforme de mortar; apoi cel corespunzător folosirii castrului de zid descris mai sus; al treilea, care comportă reparaţii ale zidului de incintă şi refacerea suprastructurilor de lemn ale turnurilor; în sfîrşit, al patrulea, în care pe aggcr se înalţă unele construcţii parazitare, care-1 dezafectează funcţiei de drum de strajă. Toată această succesiune nu a putut fi precis datată, dar pare să dureze între începutul sec. 2 e.n. şi mijlocul sec. 3 e.n. Descop. sărace: unelte şi arme de fier (cuţite, vîrfuri de suliţă), garnituri de bronz (catarame, aplice), ceramică în general simplă şi opaiţe tipice pentru sec. 2. Castrul este important pentru că documentează un tip de fortificaţie romană avînd ca trăsătură specifică suprastructura de lemn a turnurilor, din zidărie la bază, asemănătoare unora reprezentate pe Columna lui Traian. M.C.L.; M.Pit.; M.I.R.S.R., M.Jidova.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 375; Em. Popescu şi Eug. Popescu, MCA, IX.
r.f.
joncţiune zoomorfă, procedeu stilistic, specific artei stepelor, constînd din legarea unor elemente anatomice ale unor specii de animale diferite, generînd astfel fie figuri monstruoase, fie motiye ornamentale cu caracter zoomorf monstruos. în epoca fierului, peştele de la Stînceşti şi mînerul spadei-emblemă de la Medgidia (ambele în M.I. R.S.R.) constituie ex. de j.z. De asemenea, coarnele cerbilor de pe cele două pahare de la Agighiol, cu vîrfurile ramurilor lor terminîndu-se, în unele cazuri, în capete de grifon, rozetele în triskelion sau tetraskelion, terminate în capete de cai, de fiară, sau de grifon, din tezaurele de la Agighiol, Peretu, Craiova, Găvani şi Băiceni, sînt tot atîtea cazuri de j.z.
r.f.
Jupa (sat, oraş Caransebeş, jud. Caraş-Severin); n.a. T ibiscum; săp. G. G. Mateescu — 1923; M. Moga — 1965 pînă în prezent. In punctul Peste Ziduri, resturile unei aşezări civile romane şi ale unui castru roman de plan patrulater, cu
Í»atru porti, cercetat parţial. Castrul are mai multe aze constructive, eşalonate între c. 101 şi sec. 4
e.n. şi prezintă o incintă caracteristică pentru perioada romană timpurie, în opus quadratum, cu turnuri interioare, construită însă într-o fază mai tîrzie. Se pare că avea principia monumentale,
situate excentric, de la care provine o mare inscripţie. Din oraşul antic s-au putut identifica, în afara unor ruine de locuinţe, fundaţiile unui templu cu portic îngust în faţadă şi cu fronton. Mai multe monumente epigrafice, de cult şi funerare, completează descop. Din punct de vedere artistic sînt importante o placă de bronz cu reprezentarea lui Iupiter Sabazios într-o ediculă şi reliefuri ale Cavalerilor danubieni, precum şi ale unor divinităţi populare (Venus, Hercule). După 271 Tibiscum continuă sâ trăiască şi este cunoscută de aci ceramică de producţie — se pare — locală, uneori decorată cu simboluri creştine. In afara descop. mărunte care definesc un aspect local al artei provinciale romane, Tibiscum este important pentru că documentează existenta unui tip de castru care prelungeşte pînă în sec. 4 dispoziţii de plan tipice pentru sec. 2 (incintă, dar şi un tip mai puţin cunoscut de principia). Mai rar este şi tipul de templu, care este integrat între insulae, nu stă izolat în centrul unui temenos şi prezintă porticul şi intrarea pe una din laturile lungi, singura liberă dealtfel şi cu funcţie de faţadă, aşa încît axa lui lungă este dispusă transversal. M.B.T.; M.L.; M.Car.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p. 37—45.
r.f.
Kammkeramik v. ceramică decorată cu pieptenele kouros (cuv. gr.), tip statuar grecesc arhaic, reprezentînd un tînăr atlet nud, în poziţie frontală, cu braţele întinse pe lîngă corp, un picior puţin avansat şi pletele pe umeri. Anatomia este relativ'rigid stilizată şi trăsăturile figurii sînt lipsite de încercări de individualizare, abia încălzite de un zîmbet ţeapăn. Un fragment din spatele unui tors de k., cu o parte din plete, cu părul stilizat caracteristic prin incizii în haşuri, provine de la Histria. M.I.R.S.R.
r.f.
Laberius Maximus, Manius (sfîrşitul sec. 1 e.n.
—	începutul sec. 2 e.n.), guvernator — legat — al Moesiei Inferior (Dobrogea şi Bulgaria de NE) în vremea împăratului Traian şi a războaielor cu dacii. Este probabil că apare în scenele de pe Columna lui Traian referitoare la episodul moesic, îmbrăcat în uniformă de ofiţer superior, întovărăşindu-1 pe împărat, ca şi pe cele ale monumentului triumfal de la Adamclisi ca însoţitor al împăratului. Portretul lui L.M. este greu de definit, întrucît pe Columnă figura este adesea degradată, iar pe monumentul triumfal apar de multe ori detalii care nu seamănă de la metopă la metopă. Este în orice caz reprezentat ca un bărbat în puterea vîrstei, cu trăsături aspre, puţin obosite, figură prelungă, inteligentă, expresie severă, pieptănătură simplă, soldăţească, după moda vremii şi fără vreun semn distinctiv.
r.f.
laconicum (cuv. lat. „baie spartană"), încăpere îiv.cadrul unui edificiu termal, în care se făcea baia de aer umed cald de temperatură ridicată, situată de obicei în mijlocul şirului de camere încălzite prin hipocaust. Sînt cunoscute 1. în termele de la Histria şi Drobeta.
r.f.
lacrimariu (lat. lacrimarium „vas pentru lacrimi”), tip de vas funerar greco-roman, din ceramică sau sticlă, avînd forma unui recipient conic sau sferic, cu gît lung şi îngust, cilindric şi buza uşor îngroşată şi răsfrîntă. Se cunosc 1. din necropolele romane de la Histria, Tomis, Callatis (M.A.C., M.I.R.S.R.), Aegyssus şi Noviodunum (M.D.D.), Drobeta (M.P.F., M.I.R.S.R.), Apulum (M.A.I.) ş. a. Ele ies din uz în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, odată cu generalizarea creştinismului.
lacringi v. paleoetnografie
lanţuri 1. Detaliu constructiv constînd din folosirea unor materiale mai rezistente sau mai îngrijit
lucrate la colţurile zidurilor sau la articulaţia panourilor cu pilaştrii angajaţi; şenaj. De obicei se folosesc 1. din blocuri de piatră şi în acest caz, la colţ, blocurile sînt aşezate alternativ, cu laturile lor lungi cînd pe o faţă de zid, cînd pe cealaltă, perpendiculară pe prima. Astfel de I. ne sînt cunoscute la colţurile unor bazilici de la Histria şi Adamclisi, la colţurile corpului de gardă şi la colţurile pilaştrilor interiori, din turnuri, de la Capidava. 2. L. de tiranţi, detaliu constructiv, constînd din inserarea unor grătare orizontale continui de bîrne în miezul de opus caementicium al unei zidării masive. Cel mai vechi ex. cunoscut este cel al zidăriei picioarelor podului Iui Apolodor din Damasc de la Drobeta. Procedeul devine frecvent în epoca feudală.
r.f.
lapidariu (lat. lapidarium „pentru pietre*4), muzeu specializat în conservarea şi expunerea monumentelor de piatră: inscripţii, statui, reliefuri, monumente funerare, elemente de arhitectură. Un tip special de 1. îl constituie gliptoteca — un muzeu de statui (ex. aceea celebră din München, R.F.G.). L. importante în ţară se găsesc la M.I.R.S.R., M.A.C., M.A.I., M.D., M.I.Tr.C., M.Z., M.Br.S.
r.f.
lari (lat. Lares), divinităţi romane, protectoare ale locuinţei, personificări ale sufletului celor decedaţi. L. sînt înfăţişaţi ca nişte adolescenţi, purtînd cornul abundenţei. Pe terit. României sînt cunoscute mai ales mici statuete de bronz reprezentînd
Statuetă de bronz a unui Iar (Sucidava)
U, dintre care se remarcă o statuetă descoperită la Sucidava, cu trăsăturile unui adolescent surî-zător, schitînd o mişcare de dans, îmbrăcat cu tunica scurtă, cizme înalte şi mantia aruncată peste umăr, tinînd în mîna stîngă cornul abundentei. M.I.R.S.R.
r.f.
La Téne 1. Punct de pe malul lacului Neuchâtel (Elveţia), unde s-a descoperit o aşezare celtică.
2.	Nume dat celei de-a doua vîrste a fierului şi culturii corespunzătoare, răspîndită în Europa vestică, centrală şi de SE. v. daci ; epoca fierului.
h.d.
latera principiorum v. principia
L&puş (sat, com., jud. Maramureş); săp. J. Szén-téndrei — 1890; M. Rusu, D. Popescu, I. Ordent-lich — 1961; M. Rusu, I. Ordentlich, C. Kacsó —
—	1967—1969. Pe platoul Podul hotarului, aşezare din epoca bronzului şi necropolă plană şi tumulară de incineraţie de la sfîrşitul epocii bronzului — începutul epocii fierului (Hallstatt A), In cea tumulară, inventar foarte bogat şi frumos de material ceramic, în care se cuprind şi cîteva mari urne cu apucători zoomorfe, podoabe, butoni şi fluturaşi din aur. Extrem de interesantă este descop. într-unul din tumuli, unui topor de fier. Acesta este cel mai timpuriu obiect de fier descoperit în ţara noastră. Ceramica (vase mari cu corp tronconic şi gît cilindric înalt, străchini în calotă, vase-vatră portativă), este decorată bogat cu motive geometrice ca rozete, spirale, motive stelate, zigzaguri, dinţi de lup, excizate şi incrustate cu alb sau canelate, dispuse radiar şi avînd semnificaţie de simbol solar, precum şi cu proeminente cu caracter falie, sau terminate în protomă zoomorfă, probabil de cervideu. Aspectul cultural surprins la L. constituie o prelungire a formelor bogate în ornamentică solară din epoca bronzului, în circumstanţe istorice încă neprecizate. El prezintă puternice şi ciudate asemănări cu culturile fazei tîrzii ale epocii bronzului din zona carpato-dunăreană — Suciu de Sus, Wietenberg, Otomani — şi se încadrează în cultura Suciu de Sus. M.J.M. BIBL.: C. Kacsó, Marmatia, I.
l.r.
Lăpuş. Urnă ceramică
Lechinţa de Mureş. Ceaşcă şi strachină hallstattiene
Lechinţa de Mureş (n.v. al satului Lechinta, com. Iernut, jud. Mureş); săp. D. Popescu — 1952; D. Popescu, K. Horedt — 1951, 1957, 1960. C In punctul Sălişte:—aşezare hallstattiană dacică de bordeie, cu ceramică cu decor tipic, de zone de caneluri torsate şi un depozit de 11 figurine zoomorfe, între care trei mistreţi, trei bovidee, două capride (tapi), două ovine (oaie şi miel) şi un cal, stilizate extrem de viu şi sugestiv, atît pentru trăsăturile speciei şi sexului, cît şi în ceea ce priveşte mişcarea caracteristică; — aşezare rurală daco-romană de bordeie (sec. 2—3 e.n.) cu populaţie dacică adusă din alte zone ale provinciei şi o necropolă de incineraţie; ceramică, în cadrul căreia se află şi forme de tradiţie dacică, un depozit de unelte agricole de fier (un fier de plug, seceri, sape) de tipuri specific dacice;
—	necropolă de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov cu un mormînt de incineraţie din sec. 3 şi altele, de înhumatie, din sec. 4 e. n.;—aşezare din sec. 11—12.	% Pe pantele învecinate, urme de
locuire din epoca bronzului, culturile Coţofeni şi Wietenberg şi o descop. izolată, un model-miniatură de car. Naturhistorisches Museum, Viena; M.I.R.S.R.; M. I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 274.
r.f.
lecit (gr. lecyios „flacon“), formă de vas grecesc, cu picior discoidal, pîntec conic convex, gît tubular, terminat în formă de pîlnie şi cu toartă. Mai multi 1. atici din perioadele clasică şi elenistică, decoraţi cu palmete pictate cu firnis negru şi cu registre de motive geometrice, provenind de la Tomis, sînt păstraţi în col. Butculescu (M.I.R.S.R.). O L. aribalesc (gr. lecytos arybaliscos „flacon în formă de pungă41), formă ceramică grecească, 1. cu pîntecele umflat ca de aribal, dar cu picior şi gît tubular. Se cunosc La. atici cu decor pictat cu figuri roşii, în stilu specific sec. 4. î.e.n. (stilul înflorit), din necropolele Histriei şi cu palmete, de la Tomis (col. Butculescu, M.I.R.S.R.) .
r.f.
Lecit şi crater elenistice (Callatis)
lei funerari, motive figurative reprezentînd lei, constituind de obicei elemente de coronament de monumente funerare. De cele mai multe ori, sînt reprezentaţi devorînd un craniu de ierbivor (taur sau berbec), ceea ce permite stabilirea unor legături între cultele naturiste de origine orientală şi aceste reprezentări funerare. Uneori sînt reprezentaţi în cupluri adosatefată de un motiv central: pină, Amon, medalion. Din plastica funerară, motivul a trecut şi la alte tipuri de monument. In acest sens sînt de amintit aruncătoarele de apă în formă de lei, ca pe cornişa Monumentului triumfal de la Adamclisi. în general, toate aceste statui sînt remarcabile prin tratamentul lor plastic, marcat de o notă de naivitate şi prin stilizarea coamei, adesea de un decorativism bogat, caracter tipic de stil provincial. Fără să lipsească din Dobrogea şi Dacia ciscarpatică, motivul este frecvent îndeosebi în Dacia intracarpatică, la Micia şi mai ales în jurul marilor centre de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D. M.I.Tr.C.), Apulum (M.A.I.), Potaissa (M.I.Tr.C., M.I.T.) şi Napoca (M.I.Tr.C.).
r.f.
Le* (sat, com. Boroşneu Mare, jud. Covasna); săp. Z. Székely— 1949; I. Nestor, Eug. Zaharia, Z. Székely — 1955. Pe Dealul Cetăţii, în apropiere de sat, aşezare cu mai multe nivele de locuire, printre care amintim o aşezare neolitică cu în-mormîntări de înhumaţie cu două faze ale culturii Criş, apoi o aşezare neolitică din cultura Boian, o aşezare neolitică din cultura Cucuteni-Ariuşd fazele A şi B, elemente de pătrundere şi răspîndire a culturii Monteoru, aşezare de bordeie din prima vîrstă a fierului şi urme din epoca romană şi feudală tîrzie. Din punct de vedere artistic, între toate aceste descop. ies în evidenţă ceramica de tip Criş şi aceea de tip Boian. în cadrul celei dintîi este frecventă mai ales ceramica decorată cu pictură reprezentînd şi elemente de ornamentică noi; aceea de tip Boian cuprinde forme mari (cupe şi recipiente cu pîntece tronconice şi partea superioară cilindrică) din pastă neagră, arsă reductor şi lustruită puternic, cu decor excizat, geometric, cu motive spiralice şi mai ales meandrice, din care nu lipseşte nici motivul textil, într-o interpretare mult schematizată. M.S.G.
BIBL.: Z. Székely, MCA, I; I. Nestor, MCA, III.
l.r.
sau funerare, ca elemente laterale ale ancadramentului motivului figurai principal. L/ sînt de trei feluri: netede (ex.: stele de la Apulum, M.A.I.), canelate (ex.: stelă funerară de la Tomis, M.A.C.) şi decorate cu vrej sinusoid (ex.: ediculă de la Micia, M.D.). Uneori se termină cu un pseudo-capitel.	r.f.
libaţia cavalerului v. cavaler
Liber şi Libera, ipostază latină a cuplului Dionysos-Ariadna. Liber este înfăţişat aducînd libaţie, tînăr, gol, încins cu nebrida şi încălţat cu sandale înalte, încununat cu viţa de vie, ţinînd după umeri pe Libera, în hiton lung; ambii poartă tirsul—bastonul încoronat de conul de pin şi pe care se înfăşoară viţa de vie — şi sînt uneori înconjuraţi de cortegiul dionisiac. Reprezentaţi într-un stil specific provincial mai ales de reliefuri de cult — tablete şi reliefuri ajurate — din Dacia intracarpatică, în zona oraşelor Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum (M.I.Tr.C., M.D., M.A.I.), Un sanctuar de tip central al lui Liber Pater s-a descoperit la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. v. şi Dionysos.	r.f.
Libida v. Slava Rusă
Leu funerar (Micia)
Bază de monument funerar cu portret şi lei (Apulum)
LIMANU
Relief ajurat cu reprezentarea lui Liber Pater (Apulum)
Limanu (sat, com. suburb., municipiul Constanţa, jud. Constanţa); săp. W. Volschi şi M. Irimia —
1959.	Cimitir neolitic de înhumaţie, cultura Hamangia. In inventare, ceramică tipică, arsă reductor, cu lustru negru (vase bitronconice, vase piriforme sau cu corp globular şi gît lung cilindric, cupe cu picior); decor de crestături pe muchii, de înţepături succesive incrustate, grupate în motive lineare sau în registre de motive triunghiulare incizate, în benzi desenînd motive geometrice unghiulare şi, cel mai frecvent, decor plisat, cu mptive spiralice, combinat cu proeminenţe obţinute prin modelare. Vase de marmură, brăţări şi mărgele cilindrice din cochilii mediteraneene.
M'A.ti.
BIBL. : W. Volschi şi M. Irimia, Pontice, I.
r.f.
limbă de centură, detaliu de piesă de costum spetifică populaţiilor nomade; făcută de obicei din metal, afectînd forma unui dreptunghi oblong, cu! unul din capete rotunjite. Cele mai vechi exemplare cunoscute sînt cele avare, de bronz, cu decor geometric în relief plat, realizat prin presare la cald, în tipar monovalv. Ele formează împreună cu aplicele de centură garnituri ornamentale tipice. Asemenea piese provin de la Felnac şi Sinpetru German. L. de c. reduse la terminaţia rotunjită, decorate cu motive florale stilizate geometric, se cunosc de la bulgari şi maghiari (Cluj-Napoca, M.I.Tr.C.). Din tezaurul de la Voineşti provine o astfel de piesă din argint, formînd garnitură cu o cataramă; este plată, cu decor gravat şi aurit, geometric şi floral.
r.f.
limes (cuv. lat. „hotar”), frontieră fortificată a Imperiului roman. Prin 1., arheologii înţeleg şi un segment de frontieră, constituind un sistem strategic unitar (ex.: 1. renan = frontieră fortificată a Imperiului roman pe Rin). Cum sistemul de organizare militară a graniţelor a avut consecinţe în întreaga dezvoltare istorică, se vorbeşte despre I. ca despre o zonă a Imperiului (ex.: populaţia 1., arta I. etc.). în Dacia şi Sciţia Mică sînt cunoscute mai multe 1.: 1. L. dunărean, segmentul care dubla malul Dunării de la Duros-
208
torum (Ostrov) pînă în Deltă cunoscut şi sub nurtjeíé de /. Scythicus, cuprinzînd fortificaţiile de la Cimbriani (Galiţa); Sacidava (Muzait); Altinum (Oltina); Sucidava (Rasovaj; Axiopolis (Hinog-Cernavodă); Capidava; Topalu; Carsium (Hîrşova); Cius (Gîrliciu); Beroe (Piatra Frecăţei); Troesmis (Turcoaia); Arrubium (Măcin); Dinogetia (Garvăn); Noviodunum (Isaccea); Aegyssus (Tul-cea); Salsovia (Matimudia); Halmyris (Murighiol-Zaporojeni). Intre acestea, Aegyssus şi Axiopolis au fost şi baze navale pentru flota romană (Classis Flauia Moesica); Troesmis, iar din sec. 4 încolo şi Axiopolis şi Noviodunum au fost cartiere generale de legiune. în celelalte castre erau cantonate trupe auxiliare. Construit probabil în vremea lui Traian, a fost reconstruit în vremea tetrarhiei, cînd au apărut pe această frontieră două tipuri specifice de fortificaţii: — castelul de tip carpato-dunărean, varianta II (Capidava, Troesmis vest) şi cel de tip moeso-roman (Axiopolis, Troesmis est, Dinogetia, Noviodunum). Fortificaţiile 1. dunărean au fost reocupate în perioada tîrzie (sec. 9—11), cînd se pare că se poate vorbi de un 1. bizantin pe Dunăre. 2. L. transalutan, care urma linia Flămînda-Rucăr, pînă la pasul Bran şi cuprindea fortificaţiile: Fîntînele, Putineiu, Băneasa, Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca, Urlueni, Fîlfani, Săpata de Jos, Al bota, Purcăreni, J idova, Rucăr. Dintre acestea, în patru puncte: Fîntînele, Băneasa, Urlueni, Săpata de Jos, se găseşte curioasa dispoziţie a cîte două castre alăturate. L. transalutan a fost iniţial datat, pe baza descop. unor tezaure îngropate în valurile (agger) unor castre (Băneasa, Săpata de Jos), la mijlocul sec. 3 e.n. Descop. recente de la Jidova dau temeiuri pentru o datare mai timpurie (începutul sec. 2 e.n.). Tot aici a putut fi definit tipul de castru, care este o variantă a castrului clasic roman timpuriu, prezentînd detaliul specific al construirii părţii inferioare a turnurilor din zidărie de piatră, la fel cu curtinele, iar a părţii superioare din şarpantă de lemn. L. transalutan întretaie atît Brazda lui Novac de N cît şi pe aceea de S, fără însă ca cercetări sistematice să poată preciza raporturile stratigrafice şi cronologice dintre valul 1. şi celelalte două. 3. L. alutan, care dubla cursul Oltului, pe malul său drept, dar care în Depresiunea Loviştei-Titeşti urmărea traseul vechiului drum de pe malul stîng, evitînd cheile Oltului, pe atunci impracticabile. Cuprindea castrele: Islaz, Tia Mare, Slăveni, Romula (Reşca), Acidava (Enoşeşti), Rusidava (Momo-teşti), Pons Aluti (Ioneştii Govorei), Buridava (Stolniceni), Castra Traiana (Sînbotin), Răda-cineşti, Perişani, Titeşti, Arutela (Bivolari), Praetorium (Copăceni), Racoviţa, Pons Vetus (Cîineni), Rîul Vadului, Caput Stenarum (Boiţa). Pentru acest 1. sînt caracteristice castrele aparţinînd variantei hadrianee a tipului clasic. Ca^ şi cel dunărean, /. alutan nu	are val şi	şanţ, rîpa
fluviului	înlocuindu-le. 4.	L.	de est	al Daciei,
care urmărea linia Carpaţilor Orientali şi cuprindea castrele:	Gherla, Ilişua,	Orheiu	Bistriţei,
Domneşti, Brîncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni, Inlăceni,	Odorhei, Hoghiz,	Olteni,	Comalău,
Angustia (Breţcu). Despre acest hotar fortificat se poate spune că reprezintă o zonă accentuat
rurală, iar fortificaţiile prezintă forme ciudate, cu abateri considerabile de la tipul clasic. Cele cîteva care au fost cercetate — Cumidava (Rîşnov), Angustia (Breţcu), Olteni — prezintă mai multe faze constructive, ultima situîndu-se în sec. 3 e.n. 5. L. de nord-est al Daciei, (Porolissensis), care închidea văile Someşului şi ale Crişurilor şi cuprindea castrele de la Căşei, Buciumi, Românaşi, Bologa şi Porolissum (Moigrad). După cerc. recente de la Bologa, castrele de aici au avut o fază mai veche de pămînt. Ultima lor fază, din vremea dinastiei Severilor, este caracterizată prin apariţia aşa-numitului tip carpato-dunărean, varianta I-a de castru. Atît I. estic, cît şi cel nord-vestic sînt caracterizate prin lipsa valului şi şanţului continuu, care să dubleze şirul de castre legate prin drumuri strategice. Se pare că pădurea montană făcea în ambele cazuri funcţia de obstacol natural. Linia de fortificaţii de hotar comporta şi centre fortificate de sprijin în interiorul provinciei, care fac de asemenea parte din sistemul 1. Intre acestea sînt de amintit Răcari, Bumbeşti, Drobeta şi Cumidava în Dacia Inferior, Apulum şi Potaissa
—	garnizoane de legiune, în Dacia Superior. In afara acestora trebuie amintite încă două linii fortificate: aceea din Subcarpaţii de SE — Drajna, Mălăieşti, Pietroasa, Tîrgşor — şi aceea de pe valea Nerei — Arcidava (Vărădia), Centum Putea (Surducu Mare), Berzobis (Berzovia), Tibiscum (Jupa). In zona 1. este cunoscută o artă cu caracter folcloric, provincială, caracterizată prin anumite note specifice raportabile la viaţa militară: reprezentarea mortului eroizat ca luptător sau călăreţ şi aceea a banchetului funerar.
r.f.
lingură. Cele mai vechi exemplare ne sînt cunoscute din neolitic, fiind mai cu seamă frecvente în cultura Cucuteni. Din ceramică, bogat decorate prin pictură în sistemul meandro-spiralic şi fără urmă de uzură, ele par să fi avut în această vreme mai degrabă un rost ritual decît utilitar. Este probabil că I. folosite curent erau de lemn şi nu ni s-au păstrat. In epoca bronzului, modele-miniaturi de 1., bogat decorate, apar în cîmpul de urne de la Ostrovu Mare (M.P.F.). In epoca romană sînt de semnalat cîteva polonice (simpulum) din bronz (Gornea). Tot din această vreme sînt mai frecvente linguriţele: cîteva exemplare de la Orşova (Kunsthistorisches Museum, Viena), din argint, sînt tipice pentru sec. 4. In sfîrşit, din etapa de început a feudalismului se păstrează o mare 1. de lemn carbonatat de la Garvăn şi un căuş de lemn de la Capidava (ambele în
Lingură ceramică pictată, cultura Cucuteni A (Truşeşti)
M.I.R.S.R.), de tipuri care se regăsesc în arta medievală şi populară românească.
r.f.
Linsenkeramik v. Coţofeni
Lisimah (Lysimachos) (360—281 î.e.n.),. general al lui Alexandru Macedón, guvernator şi apoi (din 306 î.e.n.) rege al Traciei. A menţinut şi consolidat stăpînirea macedoneană asupra cetăţilor greceşti de pe ţărmul de V al Pontului Euxin, reprimind răscoalele lor. A purtat două războaie cu Dromihaites, fiind învins de fiecare dată; a doua oară (c. 292 î.e.n.) a căzut prizonier şi a fost eliberat numai după încheierea unei păci favorabile „regelui44 daco-get. Izvoarele vorbesc şi despre faptul că în timpul prizonieratului, regele daco-get i-a oferit o masă la care a fost servit, împreună cu suita sa, din veselă de argint, ceea ce arată că daco-geţii cunoşteau obiceiurile fastuoase ale curţilor macedonene. Tetradrahmele lui de argint, pe care apare efigia lui eroizată, după tradiţia macedoneană, au servit drept model atelierelor monetare dacice, dar imitaţiile acestora nu au mai respectat stilul originalelor, schema-tizînd pînă la geometrism figura.
h.d.
Livada (sat, com., jud. Satu Mare); descop. înt.
—	f.d. şi 1957. Depozit de bronz de tip Uriu-
Domăneşti din epoca bronzului. Spadă cu lamă în formă de flamă şi gardă cu disc şi buton cu decor gravat. Pe lamă, decor gravat format din cîte o linie ondulată, cu franjuri, pe fiecare parte a nervurii; cele două linii se întîlnesc aproape de vîrf formînd o ogivă; ansamblul sugerează imaginea unui şarpe. Pe corpul minerului apar registre de zigzaguri şi romburi, iar pe disc, un motiv — evident solar — constînd din două zone concentrice fes tonate. M.S.M. şi col. pârtie. BIBL.:	M. Rusu, Dacia NSy VII; A.D.
Alexandrescu, Dacia NS, X.
r.f.
locuinţă, termenul are două sensuri, atît funcţia desemnînd o amenajare sau construcţie special adaptată pentru desfăşurarea vieţii cotidiene a oamenilor, cît şi tipul arhitectural adaptat funcţiei. Cele mai vechi locuiri sînt reprezentate de amenajările din peşterile Cioclovina şi Intorsura Buzăului, ^datînd din paleoliticul mijlociu. Mai frecvente sînt locuirile din paleoliticul superior, cînd sînt cunoscute nu numai din peşteri ci şi de pe terasele rîurilor (adăposturi). In neolit i c, I. sînt reprezentate de construcţii specializate. In neoliticul vechi, sînt cunoscute bordeiele ovale (Tîrgu Mureş, Valea Răii — cultura Criş, Vădastra
—	cultura Vinca). In neoliticul mijlociu şi superior sînt obişnuite 1. de suprafaţă (Vădastra — cultura Vădastra) construite pe o platformă de lut aşezată pe o fundaţie de bîrne (Radovanu — cultura Boian, Traian — cultura Cucuteni), ori de pietriş (Cucuteni), sau suspendate pe pari, de tip palafită (Pianu de Jos — cultura Petreşti) j 1. erau de plan patrulater, aveau acoperiş cu dublă pantă şi ferestre ovale. In interior, erau adesea amenajate vetre sau cuptoare. In e p o c a b r o n-zului sînt cunoscute tot 1. de suprafaţă, relativ asemănătoare cu acele neolitice, caracterizate la
LORICA
unele tipuri de un portic de stîlpi pe una din laturile lungi (Otomani — cultura Otomani). La sfîrşitul epocii bronzului, pe o bună parte a terit. României se semnalează apariţia unor 1. de suprafaţă construite din materiale uşoare, lemn, crengi şi frunzar, ale căror resturi sînt cunoscute sub numele de cenuşare. In epoca fierului, tipul curent de 1. este, se pare, tot bordeiul, în timp ce dacii au cunoscut o gamă mult mai largă: la munte, 1. şi instalaţiile din bîrne şi dulapuri de lemn, de obicei pe temelii de piatră (Piatra Roşie); în cîmpie, 1. — uneori monumentale — din paiantă, adică schelet de lemn cu lipitură de lut deasupra (Popeşti), dar şi bordeiele
Îuiuleşti). In preajma cetăţilor greceşti, la 'ariverde şi Albeşti, sînt cunoscute aşezări autohtone de piatră şi pămînt, de plan rectangular, de tip elenistic provincial. In epoca romană, I. prezintă o mare varietate de tipuri. L. bogate, pe care unii specialişti nu ezită a le numi palate, sînt de obicei de tipul cu peristil central (patio) şi cu două nivele (Histria). L. populaţiei productive erau de obicei grupate în insulae, blocuri cu mai multe etaje, împărţite în mai multe apartamente şi cu servicii comune. In sfîrşit, în regiunile rurale sînt cunoscute şi 1. izolate, integrate în complexe de instalaţii productive, şi cunoscute de specialişti sub denumirea de villae rusticae (Ciumăfaia, Mînerău, Tarcea). Acestea se prezintă de obicei ca un edificiu masiv, patrulater, cu un plan care comportă o încăpere centrală— culoar, sală — care comandă celelalte piese şi cuprinzînd în afara încăperilor de locuit, şi pe acelea de recepţie şi instalaţii sanitare (terme). Villa rustica a cunoscut şi o variantă mai dezvoltată, villa suburbana (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum), de un plan mai elaborat şi cu elemente de decoraţie interioară de oarecare valoare, cum sînt mozaicurile pavimentare. In epoca romană au mai fost cunoscute şi alte tipuri de construcţii pentru locuire şi anume cazărmile din castre. Acestea se prezentau ca nişte construcţii oblonge compuse din unul sau două şiruri de încăperi patrulatere — dormitoare comune, sau contubernia (Drobeta). De multe ori, la capătul dinspre exte-rior'era situată 1. ofiţerului, o încăpere mai mare şi avînd instalaţie de încălzire. Pe latura largă care mărginea calea de acces, cazarma avea un portic, de obicei cu stîlpi de lemn, în rare cazuri cu coloane de piatră. In epoca trecerii de la sclavagism la feudalism, în sec. 4—5 e.n., ne sînt cunoscute mai ales 1. de suprafaţă din paiantă, sau cele din zidărie de piatră cu pămînt (Drobeta, Histria). încă din a doua jumătate a sec. 5 e.n. se generalizează bordeiul, probabil în general cu pereţi din bîrne îmbinate sau sprijinite pe stîlpii care suportau căprioreala (Ipoteşti, Budureasca, Dulceanca, Garvăn, Capidava), dar în unele zone şi cu pereţi de zidărie de piatră (Istria-Capul Viilor, Capidava), cu un singur parament. Aceste bordeie, de plan dreptunghiular sau aproape pătrat şi comportînd o singură încăpere, sînt la originea bordeielor mai evoluate, mai mari, cu două încăperi, cunoscute mai întîi în sec. 14 (Zimnicea, Vădastra, Drobeta), dar frecvente în tot evul
ziu
mediu şi atestata d« etnografi şi în cultura populară antebelică, v. şi arhitectură.	r.f.
lorica v. armură
loricată, statuie ~ v. statuie
Lozna (sat, com. Dersca, jud. Botoşani); săp. D. Teodoru, I. Mitrea — 1963. Pe locul La Ocoale, aşezare de bordeie înşirate pe marginea terasei rîului Turbăriei. Bordeiele patrulatere, cu colţuri rotunjite, erau căptuşite cu lemn şi aveau într-un colţ o vatră lipită, înconjurată cu pietre. In exterior, între bordeie, au fost sesizate cuptoare de pîine, boltite, de plan circular, din pămînt. Inventarul constă din rare cuţite de fier, străpungătoare de os, şlefuitoare de piatră, rondele şi fusaiole, ceramică — vase din pastă grosolană, în formă de urnă modelate cu mîna, uneori cu buza festonată sau decorată cu alveole şi crestături şi mai rar, borcane modelate pe roata înceată, cu buza profilată şi decor de zone de striuri orizontale. Aşezarea este datată din sec. 7—8 şi a aparţinut, probabil, populaţiei autohtone, venită în contact cu slavii. M.I.M.
BIBL.: D.Gh. Teodor, I. Mitrea, AMt IV. r.f.
Luciu (sat, com. Mihail Kogălniceanu, jud. Ialomiţa); descop. înt. — f.d. Opaiţ de bronz, paleocreştin cu capac în formă de cochilie şi toartă în cruce cu extremităţile lăţite; este o piesă de import dintr-un centru bizantin din sec. 6 e.n., prin intermediul provinciei Scythia. M.I.R.S.R.
BIBL.: R. Theodorescu, Un mileniu, p. 25.
r.f.
Lumea Nouă (municipiul Alba Iulia, jud. Alba); săp. D. Berciu, I. Berciu — 1942, 1944, 1945, 1947, 1961—1962. Zonă, în apropiere de oraşul Alba Iulia în care a fost descoperită o mare aşezare din neoliticul mijlociu. Mult discutată de către specialişti, această aşezare în care a apărut ceramică pictată în nivelurile inferioare de locuire, în mediu şi în strînsă legătură cu elemente tipice pentru cultura Turdaş, a fost considerată de către unii specialişti ca fiind tipică pentru cultura Criş din Transilvania. Ulterior, noile cerc. au ajuns la considerarea complexului cultural L.N. ca fiind o fază timpurie a culturii -Petreşti, un complex prepetreşti. Această consideraţie se sprijină pe faptul că există diferenţe nete, atît faţă de ceramica pictată a culturii Criş, cît şi faţă de cea a culturii Petreşti. La L.N. predomină ceramica
Luciu. Opaiţ paleocreştin din bronz
Fragment de bază de monument funerar cu reprezentarea Lupoaicei Capitoline (Sîncrai)
tricornă: pe fond alb sau gălbui sînt pictate motive geometrice cu caracter unghiular în benzi de culoare roşie sau vişinie, peste care se trag dungi înguste cu negru. Descop. de la L.N. au
o	deosebită importanţă în stabilirea genezei picturii ceramice din neoliticul superior (Petreşti, Cucuteni, Gumelniţa), constituind o verigă de legătură între pictura neolitică timpurie monocromă sau bicromă din cultura Criş — care persistă şi în cultura Vinca — , şi aceea tricromă din cultura Petreşti, pentru care însă este caracteristică altă cromatică, precum şi apariţia motivelor spiralice. Peste vestigiile aşezării neolitice, în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului s-a amplasat o aşezare de tip Coţofeni. M.A.I.
BIBL.: I. Berciu, D. Berciu, Apulum, III.
I.r.
Luna, divinitate latină a astrului cu acelaşi nume; la greci, Selene. L. apare în iconografia de cult romană de pe terit. României fie în reliefuri
Îex.: tableta de cult din tezaurul de sculpturi de a TorĂis, unde apare velată şi cu o faclă în mînă,
Be un car tras de doi boi, fie în sincretism cu >iana — tot divinitate a lunii — ca în binecunoscuta statuetă de bronz aurit Diana-L. de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. M.I.R.S.R.). în toate variantele, are ca atribut specific cornul lunii, care îi împodobeşte pieptănătura.
r.f.
Luncani (sat, com. Luna, jud. Cluj); descop. înt. — f.d. • Figurină de bronz stilizată, reprezentînd un mistreţ cu coama redată ca o creastă verticală cu perforaţii circulare, atribuită celţilor.
#	Doi pereţi, provenind — se pare — de la aceeaşi ediculă funerară romană (sec. 2 e.n.), probabil din necropola Potaissei. Pe peretele de fund este reprezentat banchetul funerar, într-un stil caracterizat de alungirea figurilor şi siluetelor Şi de tratarea atentă a amănuntelor de portret şi vestimentaţie. Se disting trei personaje, un bărbat Şi două femei, figuraţi numai bust, deasupra unui cline, şi o femeie reprezentată şezînd pe o cathedra din răchită împletită. Peretele lateral, împărţit în două registre, cuprinde, în cel superior, un portret de femeie de tipul „portretului la fereastră", iar în cel inferior un portret de bărbat în picioare, aducînd libaţie. Pentru ambii pereţi •înt caracteristice stereotiparea si geometrizarea unor detalii sau motive iconografice: ex. redarea gîturilor tuturor personajelor ca nişte volume
cilindrice, tratarea drapajului în maniera imbricată, isocefalia ş.a. M.I.Tr.C.; M.I.T.
BIBL.: M. Jude, C. Pop, Monumente sculpturale romane în Muzeul de istorie Turda, Cluj-Napoca, 1973, p. 11—12.
r.f.
Lupoaica Capitolină, motiv plastic roman străvechi, reprezentare a lupoaicei mitice care i-a alăptat pe cei doi gemeni Romulus şi Remus, întemeietori ai Romei. Motivul a fost răspîndit în toate provinciile Imperiului, constituind o adevărată reprezentare simbolică a Romei. Pe terit. României sînt cunoscute patru monumente raportabile la arhetipul L.C.: o bază de monument funerar de la Sîncrai (M.A.I.), un fragment de stelă funerară de la Brucla (M.I.R.S.R.), un altul de la Libida (M.A.C.) şi unul de la Cristeşti (M.T.M.). Pe toate patru monumentele, reprezentarea este realizată într-un stil sumar, caracteristic provincial, dar se poate uşor recunoaşte asemănarea cu celebra statuie romană, atît în compoziţia grupului, cît şi în atitudinea lupoaicei, care întoarce capul către gemeni.
BIBL.: C. Pop, Reprezentări cu Lupoaica Capitolină pe monumente romane din România, AMN VIIIf p. 173— 186.
r.f.
lupta dintre animale, motiv plastic constituind reprezentarea unui episod al miturilor naturiste frecvente în Asia Mică şi în Tracia. Constînd de obicei din figurarea luptei dintre un leu şi un ierbivor sau un grifon, apare încă pe tezaurele traco-getice (Agighiol, Craiova), într-o formă extrem de schematizată, ajunsă la aspectul unei împletituri fanteziste, iar mai tîrziu, în epoca romană, este frecvent reprezentată în varianta abreviată a leului care ţine în gheare craniul ierbivorului, pe coronamentele monumentelor funerare — altare, stele, mausolee şi edicule — din Dacia intracarpatică (Apulum, M.A.I., Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.D., M.I.Tr.C.). v. şi lei funerari.	r.f.
lustru (lustruire), tehnică de finisare a obiectelor din ceramică şi os, constînd din frecarea cu sau pe un corp mai dur (os, piatră) pentru ca supra-
Apllcă plată de argint, cu reprezentarea schematizată a luptei dintre animale (tezaurul traco-getic de la Craiova)
fata lor să devină lucitoare, obtinîndu-se astfel un efect decorativ. încă din neolitic, pe ceramică apare, în raport şi de compoziţia pastei şi de procedeul de ardere, I. cu aspect mineral, negru şi profund, precum şi pictura lustruită (Gura Baciului) cu aspect preţios. în epoca bronzului se practică I. cu aspect metalic, brun deschis, pentru ca în epoca fierului să se revină la I. negru, imi-tînd însă cuverta colorată. In cea de a doua epocă a fierului apare 1. cenuşiu deschis, precum şi decorul geometric lustruit (reţele, zigzaguri, romburi), care se va menţine, cu variaţii de nuanţă, în decursul perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism (ceramica de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov şi gepidică) şi chiar în perioada de
început a feudalismului. Producţia ceramică romană nu cunoaşte decît cu totul excepţional 1., aşa-numitul 1. roşu fiind de fapt o cuverta. Pe os, I. apare în epoca romană, cînd ustensile de toaletă sau podoabe din fildeş sau os sînt lustruite (baghete cu mînă pentru scărpinat de la Histria, M.H.). O L. de uzaj, efect decorativ obţinut la
o	piesă prin folosirea ei, ceea ce provoacă o lustruire a suprafeţei funcţionale. Astfel de I. se poate observa pe lamele de seceră din silex neolitice. O L. de prelucrare, efect decorativ care se obţine ca urmare a însăşi fasonării piesei prin şlefuire (ex.: topoarele şlefuite din piatră, mai ales cele din roci dure; uneltele de os).
r.f.
M
Mangalia. Planul cetăţii Callatis
Maghereşti (sat, com. Săcelu, jud. Gorj); descop. înt. — f.d. La Jidova, aşezare civila romană (sec. 2—3 e.n.) cu necropolă. Descop. mărunte: reliefuri de cult şi funerare, lei funerari, trei statui funerare de calcar. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 363.
r.f.
Malva v. Reşca
Mangalia (oraş, municipiul Constanţa, jud. Constanta); n.a. Callatis; n.v. Pangalia; săp. D.M. Teodores-cu —1915; O. Tafrali — 1924; Th. Sauciuc Săveanu
—	1924—1942; R. Vulpe şi VI. Dumitrescu — 1930—1931; colectiv condus de prof. Em. Condurachi — 1949—1950; colectiv — 1958; C. Preda — 1959, pînă în prezent; W. Volschi şi M. Irimia — 1972. # Pe terit. oraşului necropolă de înhumaţie neolitică, cultura Hamangia. In inventare, ceramică tipică: vase piriforme, vase fi ceşti t>itronconice, pahare cilindrice, cu decor de crestături pe muchii sau de împunsături succesive, grupate pe registre de motive triunghiulare •au rombice, incrustate, precum şi brăţări din cochilie mediteraneană, importată — şi de maromra. # Pe faleza înaltă a actualului oraş, oraşul greco-roman: zidul de incintă urmează un traseu care se confundă cu creasta pantei care mărgineşte ®pre N stadionul, apoi merge paralel cu artera principală a oraşului pentru a coti din nou pe sub ţctualul Cazinou şi a ajunge la malul mării. Dar locuirea s-a extins şi în afara acestei incinte către V, în limitele oraşului modern. Aşezarea medievală se întindea către port, acolo unde în antichitate se aflau cartierele mărginaşe negustoreşti şi meşteşugăreşti, după cum ar atesta-o existenţa unui monte testaccio, grămadă de gunoi amestecată cu fragmente ceramice. In jurul aşezării se întindeau necropolele, plane pe locul ţtadinului şi spre V, NV, dar şi tumulare, aceea
de la N de cetate oferind cele mai bogate inventare funerare. Colonia grecească Callatis a fost întemeiată de colonişti dorieni la sfîrşitul sec. 6 î.e.n. A făcut parte din Liga atică (sec. 5 î.e.n.), a opus rezistenţă cuceririi lui Lisimah, la sfîrşitul sec. 4 î.e.n.; împreună cu Histria a disputat Bizantionului supremaţia asupra Tomisului (216 î.e.n.). Tot în cursul sec. 3 î.e.n., a suferit dominaţia regüor sciţi, pentru unii dintre ei bătînd monedă. In sfîrşit, în cursul perioadei elenistice, Callatis a intrat în relaţii cu Regatul odrizilor, a făcut parte din coaliţia antiromană a lui Mithridate al IV-lea Eupator şi a sfîrşit prin a intra în clientela romanilor. In anul 62 s-a aflat în fruntea unei răscoale antiromane. După reintrarea cetăţii în obedienţa Romei, a cunoscut o uşoară eclipsă în comparaţie cu Histria şi Tomis, dar totodată rămîne şi cea mai puţin romanizată dintre toate cetăţile greceşti din Dobrogea. In perioada tîrzie a imperiului, C. este sediu de episcopie. Ca şi Tomis în perioada obscură dintre sec. 7 şi 10, a continuat probabil să vieţuiască într-o formă redusă, păstrînd legături directe pe mare cu Constantinopolul. începînd din sec. 11 este cunoscută sub numele de Pangalia, pentru ca odată cu stăpînirea turcească — sec. 14 — să capete denumirea actuală. Din M.—Callatis — arhaică şi clasică se păstrează o friză de la o ediculă, reprezentînd pe Artemis la vînătoare, cîteva vase pictate din celebrul mormînt tumular cu papirus şi mormîntul însuşi (sfîrşitul sec. 4 — începutul sec. 3 î.e.n.), constînd
Mangalia, Ruinele zidului de incintâ şi ale bazilicii siriene
Mangalia. Friză cu Diana Ia vînătoare
Capitel cu motive zoomorfe de la bazilica siriană
dintr-un tumul cu soclu de piatră, din care se desprindea, aproape de intrare, spre interior, o masă de sacrificii. In centrul tumulului se afla groapa mormîntului, acoperită cu o lespede pe care era prinsă o coroană de lauri în bronz; în mormînt, deasupra scheletului, altă coroană asemănătoare, un cerc de ouă de pasăre, de mărimi diferite, dispuse pe suprafata mormîntului, iar în mîna scheletului un rulou de papirus — volumen
—	care s-a dezagregat în contact cu aerul. In apropiere, alte morminte, între care unul cu put, de la sfîrşitul epocii elenistice, precum şi un complex funerar, constînd din o platformă de pămînt, patrulateră, cu soclu de zid de piatră de talie, pe care s-au putut distinge urmele a trei ruguri, acoperite de resturi de incineraţie. In altă zonă, tot de la sfîrşitul sec. 4 î.e.n., un mormînt tumular tracic cu cameră funerară boltită în semicilindru — pseudotolos — din zidărie de piatră de talie în opus quadratum. Din epoca elenist ică, în afara mormintelor mai sus amintite, au mai fost descoperite resturi ale zidului de incintă (sec. 3—2 î.e.n.) în opus quadratum din blocuri regulate, cu anathyrosis, precum şr o serie de socluri, astăzi acoperite de oraşul nou. Din această vreme datează şi o serie importantă de descop. mici, între altele un basorelief de cult al Cavalerului trac, şi altul — fragmentar — al Dioscurilor, fragmente de statui şi statuete din marmură, interesante pentru caracterul lor provincial (Afrodita cu Eros, statuie de tînără fată, statuia unui adolescent nud, cap de femeie, cap lucrat aparte al Cibelei), cîteva stele funerare cu reprezentări de scene de gen, cum ar fi profesorul şi elevul, corăbierul
ş. a. O serie importantă de descop. o formează figurinele de teracotă de tip Tanagra, de aceeaşi calitate cu cele din metropolă, produse local — figurine de femei, de divinităţi cu calatos (Demeter tronîndcu timpanon), depapposileni. între acestea, două, provenind dintr-un mormînt tumular, se remarcă prin eleganta proporţiilor, delicateţea expresiei şi, mai ales, prin învelişul policrom încă păstrat. Tot din teracotă, dar aurită, sînt confecţionate o serie de aplici, imitaţii de piese preţioase, reprezentînd dansatoare, Victorii, sirene, hopliţi, grifoni, rozete, ghinde, porumbiţe ş.a., folosite pentru veşmintele funerare a căror stofă a dispărut. La un loc cu aceste podoabe s-au descoperit şi bijuterii, cercei de aur din bară torsată, terminaţi cu capete de lei, de ţapi sau de grifoni, coliere din lanţ de aur, cu încheietori în formă de cap de leu, inele de aur cu geme gravate ş.a., precum şi o hidrie de bronz, cu ataşele toartelor decorate în relief turnat, cu scene figurate. Din perioada romană datează alte fragmente de zid de incintă, mai multe monumente sculpturale (statui de divinităţi, Nemesis, Venus, sau cu caracter funerar), reliefuri de cult (Cavalerul trac, Dionysos, Demeter) şi stele funerare cu portrete în nişe cu coloane, sau de tip pontic, cu banchet funerar în pseudo-ediculă, precum şi inventare funerare: bijuterii, vase, o serie de piese de bronz, artistic prelucrate, de factură clasică, probabil importate, cu decor figurat (un candelabru, o cană). Tot din această perioadă datează şi un mormînt întreg cu sarcofagul paralelipipedic, de piatră, etanş acoperit şi sigilat, în care s-au păstrat, în afara bijuteriilor, fragmente importante din veşminte — între care talpa sandalelor — coroane de flori, vasele de ofrandă cu resturi din conţinutul lor şi chiar fragmente din cadavru. Din perioada romană tîrzie — protobizantină
—	se păstrează zidul de incintă de tip pontic, cu traseu trapezoidal, turnuri patrulatere şi porţi distribuite în funcţie de cele două axe principale ale cetăţii, care a inclus în mare parte şi fragmentele de zid mai vechi menţionate mai sus. Romană tîrzie este şi b a z i 1 i c a siriană, creştină, fără absidă, cu altarul plasat în ultima travee dinspre„E, flancat de două sacristii şi cu claustru lateral, avînd într-o latură a porticului un baptisteriu; pe latura opusă bazilicii, un p a 1 a t de tip roman tîrziu. Atît planul caracteristic, cît şi zidăria — în opus quadratum — au permis identificarea filiaţiei siriene a bazilicii. Caracteristice, de asemenea, capitelele compozite ale porticului din atriu, la care se observă prelucrarea cu trepanul a elementelor vegetale — frunze de acant — şi suprapunerea acestora de un registru de protome de berbeci alternînd cu acvile cu păsări în gheare. în afara pieselor provenind de la bazilica siriană, se mai păstrează mai multe căpiţele —corintice, capitele-impostă cu volute atrofiate — cu caracter creştin, aşa cum o dovedesc crucile sculptate în relief plat pe feţele impostei. Din Pangalia medie-v a 1 ă nu se cunoaşte aproape nimic. # In dreptul plajei, la oarecare distanţă de ţărm, în apă, se recunosc zidurile portului — diguri şi
Mască comică de teracotă (sec. 4 — 3 î.e.n.)
Figurină de tip Tanagra
• Stelă funerari elenistică „Profesorul şi elevul*
moluri de acostare. Distanta dintre actuala lir a ţărmului şi zidurile portului este acoperită fundul apei de resturi arheologice, ruine şi obiec de inventar domestic. Este rezultatul unei pr buşiri a malului antic, în urma unor mişcă tectonice ale ţărmului, datate în sec. 4 e i M.I.R.S.R.; M.A.C.; M.M.; M.I.G.
BIBL.: Th. Sauciuc Săveanu, Dacia, I, II, III-
IV,	V-VI, VII—VIII, IX—X; C. Preda, Ca latis, Buc., 1963; idem, Dacia NS, V.
r.i
Maramureş, regiune geografico-istorică cuprinzîm întreaga zonă de NV a României (azi jud. Mara mureş şi jud. Satu Mare). Locuirea cea mai vech< datează din faza tîrzie a paleoliticulu mijlociu şi se prelungeşte în paleoliticul superior, fiind caracterizată de vînătoarea prin hăituiala (Călineşti-Oaş) şi prelucrarea silexului (opal) şi obsidianului. în perioada de trecere de la paleolitic la neolitic, aspectul specific local al paleoliticului din Oaş este continuat de aşezarea tarde-noisiană de la Ciumeşti. Neoliticul este atestat de ansamblul de aşezări de la Ciumeşti, unde se surprinde succesiunea de culturi Criş —. cu un aspect local denumit cultura Ciumeşti —, a ceramicii cu decor linear, Tisa-Poigárj Bodrogkeresztúr şi Baden-Pecel. Epoca bronzului este deosebit de bogat reprezentată, în primul rînd prin aşezările şi necropolele de la Ciumeşti şi Pir aparţinînd culturii Otomani, prin bogate depozite de bronzuri, printre care acela, celebru prin valoarea sa artistică, de la Apa, precum şi prin numeroase descop. izolate de piese de bronz (săbii, topoare, seceri ş.a.). Prima epocă a fierului este ilustrată de necropola de incineraţie tumulară cu inventare bogate, din care nu lipsesc podoabe de aur, de la Lăpuş, prin depozitul de tipare de turnat piese de bronz de la Ciumeşti, prin numeroase depozite de bronzuri ca şi prin bogatul tezaur de podoabe de aur de la Sarasău. Din a doua epocă a fierului este cunoscut cimitirul celtic de la Ciumeşti, de unde provin coiful celtic cu creasta în formă de pasăre de pradă precum şi numeroase podoabe, aşezarea dacică de la Onceşti, ca şi mai multe tezaure monetare. Zona a rămas, după 106 e.n., îo„ afara graniţelor provinciei romane Dacia. Contemporane cu stăpînirea romană în restul Daciei sînt cunoscute aici aşezări ale dacilor liberi (Rogoazele, Călineşti), în care se regăsesc şi elemente de cultură materială romană sau influenţată de romani. Din perioada de trecere la feudalism sînt cunoscute vestigii din morminte germanice de la Dindeşti şi Ghenci, iar de la începutul feudalismului, aşezări şi necropole (Sanislău).
r.f.
Maramureş, jud. descop. înt.—f.d. Spadă de la începutul primei epoci a fierului cu lamă în formă de flamă şi cu mîner cu cupă şi buton. Pe corpul mînerului, decor cu registre^ de trese şi de haşuri în patrat, gravate; pe cupă, un me-andru curb din trei linii desenează o rozetă. M.B.M.
BIBL.: A.D. Alexandrescu, Dacia NS, X. r.f. Marca (sat, com., jud. Sălaj); descop. înt.—
MARMURĂ
c. 1845; săp. S. Dumitraşcu, V. Lucăcel, I. Simoc
—	1972. # Tezaur dacic (sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.) compus din două torques-uri de argint. % Aşezare dacică (sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.) comportînd o fortificaţie cu un dublu val de piatră cu lanţuri de tiranii de lemn şi o terasă înconjurată de palisade şi, pe alocuri, de un val. Inventar: ceramică dacică tipică, o figurină antropomorfă de teracotă, monede, unelte de metal, ustensile. Kunsthisto-risches Museum, Viena; M.Z.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 538; S. Dumitraşcu,
V.	Lucăcel, Cetatea dacică de la Marca, Zalău, 1974; Florescu-Miclea, Tezaure.
r.f.
marmură, calcar cristalin, folosit ca material de construcţie (finisaje) şi pentru monumente sculpturale (statui, reliefuri). Deşi cele mai străvechi piese de m. apar încă din neolitic, extracţia materialului nu a început decît în epoca romană, cînd se ştie sigur că se exploata bazinul de la Ruşchiţa. Dacii extrăgeau, prelucrau şi foloseau alte roci dure (andezit, dacit), dar nu au utilizat m. Cele mai vechi piese de m. — importuri din Medi-terana — sînt cunoscute în neolitic, cultura Hamangia: brăţări şi statuete. In epoca bronzului, ca şi în epoca fierului, m. este practic necunoscută. In cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre, m. este folosită în reliefuri (şi poate şi statui care nu ni s-au mai păstrat) în perioada clasică, fiind adusă, probabil, gata prelucrată, din bazinul de E al Mediteranei. Abia în perioada elenistică se construieşte în in. templul Marelui Zeu de la Histria. Tot de acum datează inscripţii, statuete, reliefuri şi stele funerare de m. de la Histria, Tomis şi mai ales de la Callatis. Este probabil că materialul continua să fie adus din S, dar era prelucrat local. In epoca romană, în Dacia începe exploatarea masivului Ruşchiţa. In Dobrogea ne este cunoscut la Tomis, pe malul mării, un atelier de prelucrat m. adusă cu corăbiile, pe mare. Se produceau mai ales piese arhitecturale: arhitrave, coloane. In general, m. ră-mîne şi în această vreme un material de lux. In arhitectură este folosită mai ales la placaje şi se cunosc nu numai puţine elemente masive, dar nici măcar placaje de grosimi mai importante.
Depozitul din Jud. Maramureş. Spada cu cupâ şi buton
216
Statuetă de bronz a lui Marte (Gherla)
In oraşele greco-romane de pe ţărmul mării, m. este mai frecventă: coloane, arhitrave, statui şi reliefuri (ex.: cele din „tezaurul de sculpturi44 de la Tomis), şi chiar sarcofage (sarcofagul cu simboluri tot de la Tomis). In Dacia în schimb, cu excepţia placajelor cîtorva edificii (frigidariul termelor de la Drobeta), m. este rezervată statuilor de zei şi împăraţi şi reliefurilor de cult, dintre care unele, tabletele şi reliefurile ajurate, au cunoscut o foarte largă circulaţie, depăşind graniţele provinciei. Este greu totuşi de decis dacă erau importate sau produse local, după modelele aduse din altă parte. Este posibil ca m. locală să fi fost folosită pentru statuile funerare de factură provincială, despre care în mod curent se afirmă că sînt lucrate într-o m. de calitate inferioară. In perioada romană tîrzie, folosirea m. este rezervată în primul rînd pentru edificiile religioase creştine: coloane, căpiţele, cancelli, mensae (Histria, Tomis, Callatis, Tropaeum Traiani). Dar la Tomis, edificiul cu mozaic avea pereţii placaţi cu m. şi aticadramente de uşi din acelaşi material, iar la Histria, în casa cu capelă, se păstrează şi resturi de placaj de m. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, obiceiul folosirii m. se pierde, v. şi piatră.
r.f.
Marte (lat. Mars), divinitate olimpiană, zeu al războiului; în panteonul grecesc, Ares. M. este de obicei reprezentat ca un războinic tînăr, îmbrăcat în armură şi purtînd arme. Pe terit. României nu sînt cunoscute monumente importante ale zeului, cu excepţia Monumentului triumfal de la Adamclisi, dedicat lui Mars Ultor (Răzbunătorul). Sînt de asemenea de menţionat mici statuete de bronz care îl reprezintă, de producţie curentă în centre specializate din imperiu şi de factură destul de neglijentă, care circulau mai ales între militari, descoperite în marile centre Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.A.I., M.I.Tr.C.), Potaissa, de factură deosebită, (M.I.T.) Gherla (M.I.Gh.), precum şi două aplice romane de car, din bronz, cu bustul lui M., de la Teliţa.
217
martirion (gr. martyrion „de martiriM), capelă mică destinată cultului, martirilor (sau al unui martir). De plan central, patrulater sau polilobat, era acoperită de obicei cu o boltă în calotă sferică. Singurul edificiu de cult de tip m. cunoscut pînă acum este bisericuţa de la Garvăn. Prin extensie, s-a folosit termenul şi pentru criptele adăpostind relicve de martiri, ca aceea din bazilica de la N icul iţei.
r.f.
Mauri, Zeii ~ (lat. Dei Mauri), divinităţi africane puţin cunoscute, venerate de trupele din Dacia. Un templu, de plan tipic italic, dedicat lor, se afla la Micia.	r.f.
mausoleu (lat. mausoleum, gr. mausoleion „mormîn-tul regelui Mausol“). Cea mai veche construcţie funerară monumentală este, poate, cea de la Sărata Monteoru, din epoca bronzului. Din perioada clasică şi elenistică (Histria, Tomis, Callatis) sînt cunoscute cîteva membre de arhitectură şi frize de la edificii mici, cu aspect general de templu, care ar fi putut fi m. Primul m. cert cunoscut ar putea fi aşa-numitul „mormînt cu papirus44 de la Callatis, comportînd un soclu de piatră circular şi un tumul, asemănător cu m. Aureliilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, din epoca romană şi cu două construcţii funerare de Ia Cinciş. M. de tip clasic, construcţii de piatră cu elemente de ordin antic, ne sînt cunoscute de la Micia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Tomis, Brucla şi Napoca, unde au aspectul unor mici edificii, probabil paralelipipedice, din zidărie de piatră sau cărămidă, încorporînd îh faţadă elemente sculptate, fie medalioane cu portrete funerare într-un ancadrament profilat, reproducînd membre de arhitectură, coloane, arhitrave şi frize (ex.: bogata serie de medalioane
—	de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.D.; de la Apulum, M.A.I.; de la Brucla, M.I.R.S.R. — şi pseudostele — de la Tomis, M.I.R.S.R.; Potaissa, M.I.T.; Napoca, M.I.Tr.C.—şi, în sfîrşit, friza cu Neptun de la Apulum, M.A.I.). Aceste m. aveau un acoperiş în două ape şi, pe cele două laturi înguste, frontoane decorate cu simboluri, gorgone solare, vase cu apa vieţii, efigii de divinităţi (Micia, M.D.; Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.D.). După dimensiunile membrelor de arhitectură, frontoanelor şi pieselor cu decor figurai, medalioane şi pseudostele anepi-grafe, aceste edificii trebuie să fi fost relativ mici, ocupînd o arie de numai cîţiva metri pătraţi, dar avînd probabil o incintă limitată de o balustradă străpunsă de o poartă flancată de doi lei. v. şi monumente funerare.
r.f.
Mălăieşti (sat Mălăieştii de Sus, com. suburb. Dumbrăveşti, oraş Plopeni, jud. Prahova); săp. Gr. Florescu, E. Bujor — 1954. Castru roman de pămînt, cu structură specifică de murus caespiticius, de tip clasic, cu incintă de traseu patrulater regulat şi probabil cu patru porţi, precum şi principia centrale din zidărie. Face parte^ din grupul de castre subcarpatice şi este datat între 101 şi 117. Prezintă particularitatea specifică de a îmbina tehnici de construcţie diferite în cadrul aceluiaşi ansamblu. Descop. mărunte, fără deosebită importanţă artistică. M.I.P.
MĂTĂSARU
Mănerău. Planul viliéi rustica
BIBL.: Gr. Florescu si E. Bujor, SCIV, VI,
1—2.
r.f.
Mănerău (sat, com. Pestişu Mare, jud. Hunedoara); săp. A. Buday— 1911—1912. Vestigii ale epocii neolitice, din prima vîrstă a fierului — în primul rînd ceramică tipică — precum şi urmele unei aşezări romane (construcţii, vase de lut ars, monede, obiecte mărunte de fier şi de bronz etc.). S-a precizat planul unei villa rustica romane (sec. 2—3 e.n.), de oarecare importanţă. Edificiul, de plan dreptunghiular, comporta un spaţiu central, oblong, culoar sau sală, care-1 despărţea în două zone relativ egale: locuinţa în care a fost identificată şi o amenajare termală cu hipocaust şi zona gospodărească. M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 113; RRt G 29. I. Mitrofan, AMN, X.
h.d.
Mărgăriteşti (sat, com. Voineasa, jud. Olt); săp. D. Nicolaescu-Plopşor, W. Volski —1972. Aşezare dacică timpurie (Hallstatt final) fortificată.
S-au găsit aşa-numite turte din lut ars, mai precis fragmente de lipitură puternic arse, păstrînd imprimată/structura de lemn şi împletitură, probabil a fortificaţiilor.
r.f.
Mătăsaru (sat Teţcoiu, com. Mătăsaru, jud. Dîmboviţa); săp. Gh. Bichir şi Eug. Popescu — 1962— —1966. Pe malul pîrîului Tinoasa, staţiune cu mai multe straturi de cultură: — un mormînt de înhumaţie aparţinînd culturii Gumelniţa; — resturile unei aşezări de bordeie Glina; —gropi de provizii, răspîndiri de ceramică şi un mormînt din cultura Basarabi. Din acest nivel provine şip figurină zoomorfă de teracotă, simplă, geometri-zată;—o aşezare geto-dacică (sec. 2—1 î.e.n.)* de bordeie, din care provin fibule caracteristice;
—	o aşezare înşirată, cu două nivele (caracterizată de locuirea atît în bordeie ovale şi profunde sau patrulatere şi superficiale, cu vetre de foc în exterior, cît şi în locuinţe de suprafaţă, patrulatere, cu pereţi din schelet de lemn şi împletitură de nuiele lipită cu lut, cu vatră de foc în centru), şi o necropolă de tip Militari-Chilia, tipice pentru
elemente sarmatice, din sec. 3 e.n.; — vestigii de aşezare feudală. Din punct de vedere artistic, figurina zoomorfă constituie descop. cea mai importantă. In mormintele de incineraţie de tip Chilia-Militari s-au descoperit numai vase ceramice, între care şi o căţuie dacică, iar în aşezare, fibule cu capete de ceapă şi catarame semicirculare de bronz, un fragment de linguriţă şi o cataramă de argint, ceramică, între care multe căţui caracteristice, fusaiole, suporţi de frigare ş.a. M. Pit.; M.Tg.
BIBL.: Gh. Bichir şi Eug. Popescu, Studii şi comunicări, Piteşti, 1968; Gh. Bichir Valahica, /.
r.f.
meandru (lat. Maender, gr. Maiandros „numele unui fluviu sinuos din Frigia”), motiv ornamental de tipul traseului cotit. Cunoaşte diferite variante
—	m. continuu, m. grec, m. rombic, m. ţesut şi m. cu unghiurile rotunjite. Cele mai vechi m. sînt cunoscute din neolitic, cînd motivul este caracteristic pentru sistemul ornamental spiralo-meandric (culturile Vinca-Turdaş, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Tisa, Petreşti, Cucuteni). în epoca bronzului (culturile Gîrla Mare şi Wietenberg) sînt curente m. cu unghiuri rotunjite şi m. grec, care apar de asemenea sporadic şi în epoca fierului (cultura Basarabi). M. grec se întîlneşte şi pe ceramica grecească — arhaică şi clasică — descoperită în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre. în epoca romană, motivul geometric al m. lasă loc ornamenticii vegetale, comune. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, ca şi la începutul perioadei feudale, m. mai apare sporadic şi izolat, fie ca motiv limitat, realizat pe bijuterii în tehnica cloisonné, fie pe ceramică, unde constituie o variantă a motivului valului (striurilor ondulate).
r.f.
medalion, cadru circular, plat, în care este reprezentată o efigie sau o scenă figurală. După funcţie şi caracterele formale se disting următoarele tipuri: 1. M. pandantiv, tip de podoabă care se purta la gît din care sînt cunoscute mai multe •exemplare: un m. elenistic de aur, decorat cu bustul unei divinităţi a naturii în relief au repoussé într-un stil de tradiţie clasică tîrzie, cu forme pure şi frumos proporţionate, descoperit, se pare, la Callatis (M.A.C.); m. de aur cu o efigie feminină, asemănătoare cu cele de pe falerele de la Herăstrău, dacic, descoperit la Popeşti (M.I.R. S.R.); un m. de teracotă cu efigia zeiţei Bendis, tn relief plat, într-un stil rigid, dar nu lipsit de vigoare, de la Sarmizegetusa Regia (M.I.Tr.C.).2. M. funerar, ansamblu decorativ de pe monumente funerare romane provinciale. Constituit dintr-un ancadrament, de obicei în formă de coroană, deli-mitînd un spaţiu circular, adîncit, în care se detaşează portretele efigii ale decedaţilor, în altorelief. Uneori, fondul este prelucrat în caneluri în evantai, reproducînd aspectul unei cochilii. In Dacia se disting două variante: m. inclus, ca parte importantă, într-o stelă şi m. lucrat aparte. Acesta din urmă constituia probabil elementul principal al decoraţiei faţadei unui monument funerar construit, de tip ediculă sau mausoleu.
Medalion elenistic de aur (Callatis)
Medalion funerar roman (Brucla)
Pe terit. Daciei romane, m. funerare lucrate aparte sau incluse în stele sînt cunoscute din zonele vechilor oraşe Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.S., M.D., M.I.Tr.C.), Apulum (M.A.I.) şi Brucla (M.Ai., M.I.R.S.R.,	M.A.I.). Ele sînt caracte-
rizate prin stilul portretelor-bust, cu atentă redare atît a elementelor fizionomice cît şi a celor de costum, în ciuda unui stil relativ rigid şi adesea stîngaci. Dealtfel, aceste m. sînt evident produse în ateliere diferite, avînd aceeaşi sursă de inspiraţie. De la Brucla şi de la Micia provin două piese excepţionale, la care m. lucrat aparte este susţinut de lei adosaţi (M.I.R.S.R., M.D.). Tot un exemplar deosebit îl constituie şi m. amenajat într-o pseudoacroteră a sarcofagului lui Alexandros al lui Zmaragdos de la Tomis, cu reprezentarea defunctului pe fond de cochilie (M.A.C.). M. se mai întîlnesc şi în provinciile central-europene ale Imperiului roman — Panonia şi Noricum — precum şi în Macedonia şi S Bulgariei de astăzi. Originea lor este încă neclară, deşi ele pot fi puse în legătură cu aşa-numitele imagines clipeatae
—	portrete ale strămoşilor pictate pe scuturi circulare şi care se expuneau cu prilejul unor ceremonii — de la Roma, precum şi cu credinţele în Venus Libitina, zeiţă a fecundităţii, a morţii şi renaşterii. 3. M.t ornament arhitectural; apare mai ales pe monumentele creştine: chenar circular cu monograma cristică sau crucea înscrise, pe feţele unor căpiţele abace de tip teodosian, de la Tomis şi Tropaeum Traiani (M.A.C.). Un exemplar unic îl constituie donariul de la Biertan, care era folosit ca aplică fixată pe un zid şi care avea în componenţa lui o tabula ansata ajurată cu inscripţia votivă şi un m. cu monograma cristică, de asemenea ajurată.
r.f.
Medgidia (oraş, jud. Constanţa); descop. înt. — 1933, 1955, 1968; săp. N. Harţuche — 1957— —1958. • Depozit (?) de bronzuri, datat în faza
mijlocie a epocii bronzului cuprinzînd un fragment de lamă de seceră, o brăţară simplă, circulară, din bară de secţiune rombică, cu capete libere, un ac de podoabă din bronz cu tija lungă şi capăt plat, rombic, cu decor geometric (romburi libere şi haşurate, incizate) dispus radiar, combinat cu proeminenţe au repoussé. • Rapieră de tip mice-nian din bronz, din epoca mijlocie a bronzului. # Una dintre cele mai valoroase piese traco-getice, datînd din a doua jumătate a sec. 5 î.e.n.: spada-emblemă din bronz, de forma unui akinakes, cu gardă tipică şi cu ataşă de prins la centură. Partea superioară a spadei este ornamentată în stil animalier specific traco-getic: garda spadei, în formă de dublu scut, tipică, este decorată în relief turnat şi cizelat, cu figurile cîte unui caprideu culcat, cu capul întors înapoi. Mînerul este decorat prin gravare cu imaginea unui vultur cu aripile desfăcute, al cărui ochi se distinge prin dimensiunile sale mai mari decît normal. Ataşa gărzii este decorată, în gravură şi în relief turnat, cu elemente disparate, dintr-o scenă de luptă între un grifon şi un cerb, integrate într-o joncţiune zoomorfă, dar atît de schematizate, încît compoziţia nu poate fi reconstituită decît mental, prin comparaţie cu alte piese mai clare. Se disting ciocul grifonului, copitele şi — sumar tratate — coarnele cerbului. Traversa, care mărgineşte mînerul la partea superioară, este la rîndul ei gravată cu un motiv geometric — benzi haşurate şi netede, alternate—. Această descop. se înscrie din punct de vedere stilistic în seria celorlalte descop. traco-getice din ţara noastră: Agighiol, Craiova, Peretu, Porţile de Fier, Poiana Coţofe-neşti, dar diferă de acestea prin tehnica sa decorativă, ca şi prin stilizarea, încă şi mai apropiată de modelele ahemenide, a figurilor zoomorfe. • Intr-un teli, la E de oraş, aşezare neolitică apar-tinînd culturii Gumelniţa. Caracterizată de locuinţe patrulatere, de mari dimensiuni, cu platformă de lut pe lobde (trunchiuri despicate), cu interesante amenajări interioare: mare rîşniţă plată, montată pe un .soclu de lut şi înconjurată de o gardină de lipitură. Toate aceste elemente ne lasă să bănuim o arhitectură încă primitivă din punct de vedere tehnic, dar nu lipsită de îndrăzneală şi nici de monumentalitate. Este foarte abundentă ceramica de calitate superioară: forme mari — vase de provizii, castroane, cupe cu picior — cu decor pictat sau excizat şi pictat, caracteristici care exprimă puternice legături cu
Mediaş. Fibulă dacică de argint, cu noduri şi scut triunghiular
neoliticul sud-dunărean şi balcanic. Figurina în formă de coloană, tipică pentru cultura Gumelniţa, este mai puţin frecventă. M.I.R.S.R., M.A.C. BIBL.: I. Nestor, Dacia V—VI; D. Berciu, Arta traco-getică, p. 18; A. Rădulescu, Pontice, I.
r.f.
Mediaş (municipiu, jud. Sibiu); descop. înt.— 1860, 1884,	1914;	săp. I. Nestor— 1938; Z.
Székely— 1952. # Pe terit. oraşului: vestigii din epoca bronzului, cultura Wietenberg; ceramică dacică; inel de aur torsadat din perioada de trecere la feudalism, sec. 4—10; tezaur de argint dacic, din sec. 1 e.n., cuprinzînd o fibulă cu noduri, un fragment de fibulă, un colan torsadat şi un lanţ colier; morminte de înhumaţie cu inventar specific scitic: akinakes şi oglinzi de bronz. # în punctul Podeiu, cimitir celtic de incineraţie de la sfîrşitul sec. 4 î.e.n. Inventar: urne piriforme, un vas piriform plat din ceramică, obiecte de bronz — brăţări, colane, securi. # în punctul Baia de Nisip, aşezare dacică (sec. 3—2 î.e.n.), cu ceramică modelată cu mîna, lustruită negru.
#	în punctul Teba, aşezare dacică (sec. 3—2 î.e.n.). Ceramică modelată cu mîna, lustruită negru. # Pe dealul Pe Cetate, aşezare hallstattiană fortificată cu un şanţ barînd pintenul, cu locuirea în bordeie şi cu ceramică tipică: mari vase ovoide cu caneluri în ghirlande pe pîntece, ceşti cu marginea canelată şi toartă cu plăcuţa lată orizontală, urne. A dat numele de „cultura M.M acestui aspect cultural. M.I.R.S.R.; M.Me.
BIBL.: Trésors, nr. 216—219; 368; I. Nestor, Dacia, VII—VIII; I.H. Crişan, Ceramica, p. 267, nr. 178; I. Nestor, Eug. Zaharia, MCA, VII.
h.d. şi r.f.
Medieşu Aurit (sat, com. jud. Satu Mare); săp. T. Bader, S. Dumitraşcu — 1964—1966. # Pe locul Ciuncaş, aşezare fortificată prin şanţ de baraj, de tip atol, din epoca bronzului (începutul culturii Otomani). Ceramică tipică, cu aspect arhaic şi decor mai sărăcăcios. # Pe locul Şuculeu, aşezare de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura Suciu de Sus; aşezare şi necropolă aparţinînd dacilor liberi din sec. 3—4, din care a fost săpat un „cartier41 al olarilor, descoperindu-se mai multe cuptoare de ars vase; în felul acesta, la M. A. este atestat un important centru antic de olărie, ale cărui produse ajungeau şi la alte triburi. Ele continuă pînă în această epocă tradiţia ceramicii dacice cenuşii, de calitate superioară, cu decor lustruit. In necropola plană de incineraţie, majoritatea absolută a mormintelor sînt dacice; cîteva din ele prezintă şi elemente de inventar de factură germanică — fibule de tipul „cu picior întors pe dedesubt". Aşezarea de la M. A. este unul din ex. concludente de supravieţuire a moştenirii culturale dacice, nu numai după cucerirea provinciei de romani, dar chiar şi după retragerea administraţiei romane (271 e.n.). M.S.M.
BIBL.: T. Bader şi S. Dumitraşcu, MCA, IX şi AMN, IV; idem, Aşezarea dacilor liberi de la Medieşu Aurit, Satu Mare, 1967.
h.d.
megaron (gr. megaron „încăpere mare; sanctuar“), tip arhitectural constînd dintr-un edificiu dreptunghiular, cu acoperiş în două ape, compus din-
tr-o încăpere patrulateră, în care se află vatra, de obicei centrală şi un pronaos cu două coloane în front. M. constituie arhetipul templului grec. Cel mai vechi ex. de m. cunoscut este acela de la Sălacea, din schelet de lemn lipit cu lut, care, spre deosebire de m. clasice, avea două vetre flancînd intrarea în naos. Deasupra acestora erau situate ferestre. Pereţii exteriori erau bogat decoraţi cu motive spiralice pictate. Este posibil ca antecedentele acestui m. să poată fi identificate în locuinţele neolitice cu platformă care prezintă ca trăsături comune planul dreptunghiular şi acoperişul în două ape, dar nu şi pronaosul cu două coloane în front. Tot de tip m. sînt şi locuinţele din epoca bronzului de la Periam. Cu excepţia templelor greceşti, nu se cunosc şi alte edificii de tip m. din epoci mai tîrzii, dacă nu cumva acelea absidate, înconjurate poate de peristiluri, de tipul celor de la Piatra Roşie şi Popeşti, nu derivă din forma şi funcţia de m.
r.f.
Mehadia (sat, com. jud. Caraş-Severin); n.a. Ad Mediam?; săp. N. Cena— 1909; N. Macrea — 1942—1943, 1946, 1948. La N de sat, pe locul Zidina, castru roman timpuriu (sec. 2 e.n.), patrulater, de tip clasic (116X142,00 m) din zid de piatră cu mortar, cu amenajări interioare — principia, alte construcţii — tot de zid; probabil refăcut în vremea împăratului Severus Alexander şi restaurat în vremea lui Constantin cel Mare (sec. 4). In apropiere, aşezare civilă întinsă, cu edificii importante, de zid. Ceramică, monede, statui, statuete, basoreliefuri funerare şi de cult, de tip curent provincial, inscripţii. Multe dintre aceste descop., publicate ca descoperite la M., provin în realitate de la Băile Herculane, cum e cazul cu statuile lui Hercule (Kunsthistorisches Museum, Viena). M.B.T.; M.L.; M.J.C.S. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 30—33. N. Gudea, Tibiscus, VI.
r.f.
menadă (gr. mainas „pasionată"), tipul dansatoarei extatice, din cortegiul zeului Dionysos, aşa cum l-a creat Scopas, nu se întîlneşte întocmai în arta greco-romană a Daciei şi Dobrogei. Este însă posibil ca dansatoarele prezente atît în iconografia dacică, cît şi în aceea romană, să derive din tema m. (ex.: statuia de calcar de la Potaissa, M.I.T.).
r.f.
menhir v. statuie
mensa (cuv. lat.), denumire pentru masa de cult paleocreştină, care afecta o formă patrulateră cu marginea polilobată. Fragmente de m. sînt cunoscute de la Histria, din casa cu capelă. M.H.
r.f.
Mercur v. Hermes
Merii Goala (n.v. al satului Meri, com. Vedea, jud. Teleorman); descop. înt. — 1938. Tezaur dacic de argint din sec. 1 e.n. Cuprinde două lanţuri ornamentale — o centură şi un colier —, trei fibule, o aplică, un pandantiv, două inele şi un vas. Dintre toate aceste piese, unul din lanţuri, colierul din verigi împletite, se detaşează, avînd capetele închizătorii stilizate în formă de cap de
Tezaurul dacic de la Merii Goala.
Aplică de argint în protomă de cal schematizată
Fibule de argint cu scut rombic
Terminaţia tn cap de şarpe a unui lant ornamentat!
121
şarpe, cu trăsăturile stilizate geometric, cu detalii din fir de argint aplicat. Centura, din verigi în opt, se încheie obişnuit printr-o verigă cu pandantiv în formă de ac. Aplica, în formă de cap de cal, prezintă o stilizare ciudată; trăsături tipice pentru arta stepelor — ochi proeminenţi, nările umflate—, redate însă într-un relief plat, au repoussé, geometrizat. Vasul este de asemenea remarcabil, întrucît reproduce o formă ceramică dacică tipică: urna bitronconică. Din acest punct de vedere, tezaurul de la M. G. se clasează ca un unicat, deosebit de jnteresant. M.I.R.S.R.
BIBL.:	D. Popescu, Dacia, VII—VIII; L.
Mărghitan, Tezaure.
h.d.
metalului, arta Metalul începe să fie folosit pe terit. României încă din neoliticul mijlociu (mileniul al 4-lea î.e.n.). Se presupune că în decursul epocii neolitice se pot deosebi două etape în dezvoltarea metalurgiei primitive: una în decursul căreia se folosea metalul — şi anume arama,—adus din import; a doua, co-respunzînd neoliticului tîrziu sau neoeneoliticului, în decursul căreia metalul a început să fie produs local. Pentru această a doua etapă este semnificativă descop. tezaurului de aur la Moigrad, în măsura în care documentează pe de o parte apariţia unui nou metal —aurul —, iar pe de alta, prin faptul că locul descop. şi cantitatea importantă de metal fac plauzibilă originea locală a acestuia. Procedeele cele mai obişnuite de prelucrare artistică a metalului în această perioadă sînt ciocănirea şi ponsonarea. Odată cu epoca bronzului apare un metal nou — bronzul — care prin specificul metodelor de obţinere, cît şi de prelucrare, produce o adevărată revolut ie în metalurgie. Aliajul se obtine prin fuziunea a două metale pure, aramă şi cositor. Casant, se prelucrează mai mult prin turnare decît prin ciocănire, care începe să fie mai rar întrebuinţată. Procedeele de turnare apar în această perioadă: în tipar monovalv, în tipar bivalv şi „cu ceară pier-dutăM. Prin cel cu tipar monovalv trebuie să fi fost turnate unele topoare plate şi eventual aplici
i	centuri din foaie de bronz. Prin procedeul cu ipar bivalv au fost turnate toate piesele din bronz şi aur frecvent folosite: topoare, vîrfuri de lance, celturi, seceri, cuţite, fibule, brăţări, ace orna-^ mentale etc. Procedeul era apt şi pentru obţinerea
i	unei ornamentaţii cu elemente în relief egal. Pentru procedeul cu ceară pierdută nu se poate aminti decît o singură piesă: carul ritual de la Orăştie. In afara acestor procedee de turnare, tot acum
4.	s-au răspîndit şi tehnicile de îmbinare: nituirea , (pe săbii) şi fixarea cu masticuri sau prin înfigere într-o coadă din alt material (lemn, la seceri).
. Datorită durităţii care permite efecte decorative interesante, piesele de bronz sînt decorate prin cizelare, gravare şi şlefuire. Metodele noi îşi gă-t. sesc aplicaţii şi în prelucrarea metalului preţios, unde însă şi vechile metode — ciocănirea şi pon-' sonarea — continuă să fie din plin folosite, fiind
-	mai apropiate calităţilor de maleabilitate şi duc-tibilitate ale acestuia. Bronzierii din bazinul car-î patic au avut o producţie extrem de bogată, ates-ţ tată de numeroasele depozite de bronzuri datate între mijlocul epocii bronzului şi mijlocul primei
MILITA* A, ARTA '
epoci a fierului (1500—750 î.e.n.). Aflaţi Ia în tîlnirea a două mari drumuri de răspîndire a me talurgiei bronzului — drumul Dunării şi drumu ambrei (de la Adriatică şi de la Egee la Baltica) -şi implicit la aceea a două mari curente culturale ei au jucat un rol important în transmiterea pro totipurilor sudice către centrul şi V Europei. Ii acest cadru, ei au creat şi unele forme originali cum ar fi spada în formă de flamă — interpretar* a rapierei miceniene —, toporul cu spin, centura de bronz ş.a. Este interesant de remarcat că îr ornamentica şi plastica epocii bronzului de pe terit. României se întîlnesc elemente simbolice legate de două aspecte diferite ale mitului solar: drumul soarelui în car şi drumul soarelui în barcă. P r ima epocă a fierului perfecţionează metodele de reducere. Sînt cunoscute din această vreme cîteva instalaţii de redus cu dublă rafinare a fierului. Cele mai importante descop. s-au făcut la Cireşu. In ceea ce priveşte metodele de prelucrare, cea mai curentă este ciocănirea şi forjarea din bară de metal brut, obţinută prin fasonarea la cald a lupei, lingou de metal brut. Odată cu cea deadoua epocă a fierului se răspîndesc procedeele de tratare termică, adică de călire a fierului, iar în epoca romană se difuzează şi procedeul venit din Orient al damaschinării, adică al forjării din masă de sîrmă călită. Evoluţia metalurgiei se încheie practic cu această inovaţie tehnică, pînă la marile descop. tehnice din epoca modernă. Făurăria dacică a cunoscut şi aspecte artistice: decorul ponsonat, geometric sau floral de pe ţintele de la Costeşti, Piatra Roşie şi Sarmizegetusa Regia, decorul complex figurai de pe scutul de la Piatra Roşie, căţeii de vatră cu protome de bovidee de la Buridava-Ocnita. Chiar dacă obişnuinţa decorului figurai realizat prin forjare poate fi derivată din produsele artistice asemănătoare ale celţilor, este cert că dacii au extins gama motivelor ca şi pe aceea a pieselor decorate, creînd o feronerie originală. Ateliere de metalurgie din diferite epoci ne sînt atestate — direct sau indirect — prin descop. de unelte specifice sau de produse încă în curs de finisare în mai multe locuri, dintre care cele mai importante sînt: Sărata Monteoru, Pecica, Uioara, Şpălnaca, Cireşu, Grădiştea Muncelului, Tomis.
r.f.
mezolitic v. paleolitic
miceniană, artă termen prin care este desemnat ansamblul manifestărilor artistice din epoca bronzului, din Grecia continentală şi insulară (centre tipice: Micene, Tirint, Pilos). A.m. a influenţat şi dezvoltarea artistică din zona carpa-to-dunăreană. In afara unor împrumuturi directe cum sînt rapierele de la Medgidia şi Roşiori de Vede, se cunosc tezaure care reproduc forme miceniene (Perşinari, Sărata Monteoru, Ostrovu Mare), iar ornamentica din faza mijlocie a epocii bronzului, dominată de motivele volutei şi spiralei recurente, trădează o puternică înrîurire miceniană, probabil cu substrat ritual, religios.
r.f.
Micia v. Veţel
militară, artă ~f termen folosit pentru acel aspect al artei provinciale romane specific marilor
muc m juiui unor garnizoane importante. 5-a vorbit chiar de „artiştii legiunilor44, înţelegîn-du-se prin aceasta că anumite grupuri de artişti provinciali însoţeau trupele în cursul dislocărilor lor, aşa cum le însoţeau negustorii şi cămătarii. Aceşti artişti ai legiunilor ar fi răspîndit multe motive comune pe întreg terit. imperiului, contribuind în mod hotărîtor la constituirea unei arte provinciale unitare. Un ex. specific din Dacia îl constituie Palatul Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, care reproduce — la o scară mai mare şi cu o decoraţie mai bogată — dispoziţiile arhitecturale fundamentale ale unor principia de castru. Un alt produs tipic al a.m., atît ca arhitectură cît şi ca decoraţie plastică este, în Dobrogea, Monumentul triumfal de la Adamclisi.
r.f.
Militari, cultura ~ v. Chilia
Militari—Cîmpul Boja v. Bucureşti
Minerva, divinitate romană olimpiană; în panteonul grec, Atena. Zeiţă a înţelepciunii, reprezentată ca o fecioară cu expresie senină şi serioasă, îmbrăcată cu hiton lung, purtînd armură (lorica graeca) cu aegida (capul tăiat al Meduzei care împietrea pe oricine îl privea) fixată în mijlocul ei, coif cu panaş, scut şi lance, după clasica imagine creată de Fidias. Era cea de a treia componentă a Triadei Capitoline. Pe terit. României este rar reprezentată. Se cunosc o statuetă de marmură, un relief-ediculă şi o imagine în relief, pe o friză, toate trei de la Histria (M.I.R.S.R.), o statuetă de bronz de la Porolissum (M.I.Tr.C.). Toate constituie variante provinciale, de stil mai mult sau mai puţin rigid şi stîngaci, ale tipului descris mai sus. Efigia M. mai apare şi pe arme şi piese de harnaşament, ca pe pectoralul de la Gherla (M.I.Gh.), sau pe obrăzarele de cal din aceeaşi localitate (M.I.Tr.C.).
r-f.
Mircea Vodă (sat, com. jud. Constanţa); cerc. E. Comşa — 1950. In fundaţiile castrului nr. VIII de pe valul de piatră v. val (2 1) — a fost descoperită o inscripţie slavă în care este vorba de un Jupan Dimitrie şi poartă data de 943. Aceasta constituie una dintre cele mai vechi mărturii cu privire la existenţa unei organizaţii sociale de tip feudal în Dobrogea. Totodată, ridică problema datei construirii — sau reconstruirii — acelui ansamblu de arhitectură militară denumit valul de piatră. M.I.R.S.R.
BIBL.: E. Comşa, SCIV, II, 2.
r.f.
Mithra (Mithras), divinitate de origine iraniană, intrat în panteonul elenistico-roman şi cunoscînd
o	mare difuziune în provinciile de graniţă ale imperiului. M. este un zeu tînăr, zeu mîntuitor, zeu al fecundităţii, al renaşterii şi regenerării ciclice a naturii. Cultul său este un cult mistic, accesibil numai iniţiaţilor, care în Imperiul roman erau organizaţi în colegii de tip special. In epoca ele-nistico-romană, mitul lui M. capătă o formă complexă, cu multe episoade, care au generat o iconografie deosebit de bogată. Cultul avea loc în încăperi subpămîntene, în care se făcea iniţierea, comportînd cunoaşterea mitului cu ajutorul imaginilor
Relief cu reprezentarea Minervei (Histria)
Relief mithraic cu reprezentarea tauroboliului (Apulum, M.Br.S.)
Tabletă mithraică (Secţia Minor, M.I.R.S.R.)
Statuia lui Mithra Petrogenitus (Apulum)
în relief şi a semnificaţiilor sale ascunse, precum
Îi un ospâf sacru. Imaginile lui M. sînt de două ipuri mai frecvente: a) statui reprezentînd naşterea lui M. din stîncă (M. Petrogenitus) — zeul tînăr, nud, în picioare, cu bonetul frigian, ţinînd în miini facla şi pumnalul, reprezentat ieşind din stîncă (statuie fragmentară de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în M.D.); b) reliefuri mai mari sau mai mici, afectînd de cele mai multe ori forma unei stele cu latura superioară arcuită, comportînd o imagine centrală, reprezentînd pe M. ucigînd taurul (Ţauroctonul). Acest tip comportă imaginea lui At. în costum oriental cu mantia fluturînd, îngenunchind taurul cosmic — simbol al rodniciei universale — şi împlîntîndu-i pumnalul în grumaz, în timp ce cîinele îl atacă, iar scorpionul şi şarpele, la rîndul lor, îl vatămă cu mijloacele lor. De o parte şi de alta, cei doi purtători de făclii, dadoforii — Cautes şi Cautopates — acoliţi nelipsiţi ai zeului. In partea superioară a scenei, simboluri astrale: Soarele, Luna şi cei doi luceferi, precum şi şapte (număr simbolic) altare. De multe ori, scena aceasta a tauroboliului (sacrificiul taurului), plasată central, este înconjurată sau încadrată de unul sau două registre de scene mici, reprezentînd episoadele principale ale mitului şi pe Principalii acoliţi. După ordonanţa lor iconografică se disting două serii de reliefuri mithraice: aceea renană, în care scenele sînt dispuse circular tó jurul imaginii centrale şi se citesc în sens invers acelor unui ceasornic, în ordinea istorică a naraţiunii mitologice; aceea dunăreană, în care imaginile secundare sînt dispuse pe unul sau două registre orizontale, în cadrul cărora scenele sînt aşezate simetric faţă de axa reliefului în ordinea im-. portanţei liturgice şi nu în aceea istorică a naraţiu-> nii (ex.: relief de la Apulum, provenind de la Vintu de Jos, în M.Br.S.). Din punct de vedere al : tratării artistice se disting două serii de reprezen-£ ţări: 1. Statuile şi marile reliefuri de cult, dintre g; care unele de factură iluzionistă au evidente cali-^ tóti (Apulum M.A.I.), relieful mare din peştera jjj|‘ Adam izbutind să exprime un sentiment exuberant jfe exaltare mistică şi speranţă. 2. Reliefurile mici, llJntre care se disting: reliefurile ajurate — un ex. H în Stilul specific, plat şi ţeapăn, de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.) — şi reliefurile mici de fac-
tură provincială, cu varietăţi fermecătoare în redarea perspectivei, a mişcării şi cu tratarea decorativă a drapajului. Sînt tabletele de cult, adevărate icoane populare, tratate frust, dar nu fără meşteşug, într-un relief doar cu două planuri dar cu volumele sugerate prin faţetarea corpurilor, între acestea, unele vădesc o reală ştiinţă a compoziţiei şi o veritabilă stăpînire a dălţii (Apulum, M.Br.S.); altele se disting prin stîngăcia şi graba tratării, reproducînd schematic un model canonic (piesă din „tezaurul de sculpturi“ de la Tomis, M.A.C.). Pe terit. României sînt cunoscute cîteva centre ale cultului mithraic, din care provin numeroase şi importante monumente: Troesmis — mai multe reliefuri şi tablete; Histria — mai ales tablete şi reliefuri mici, Tomis, Axiopolis, Ulme-tum (toate în M.I.R.S.R.), toate în Sciţia Mică; apoi Romula —reliefuri şi o statuie a zeului M. Petrogenitus (M.I.R.S.R., M.O.C.), SIăveni, Drobeta (M.I.R.S.R.) în Dacia Inferior, în sfîrşit, în Dacia Superior în primul rînd Apulum de unde provin mai multe reliefuri, între care unele monumentale, o statuie a Iui M. Petrogenitus, alta a lui M. Ţauroctonul, capul unei statui de dadofor, altare cu dedicaţii (M.A.I.), apoi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de unde sînt cunoscute de asemenea o statuie a lui M. Petrogenitus şi mai multe reliefuri şi tablete (M.D., M.I.Tr.C.), între care unul monumental şi altul aparţinînd seriei mai rare, a reliefurilor ajurate (M.D.), în sfîrşit Po-taissa, Napoca (M.I.Tr.C.) ş.a. mai puţin importante. Este cunoscută şi existenţa mai multor sanctuare (mithraea) la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Porolissum, Slăveni, Histria, Peştera Adam etc. Nici unul nu a fost cercetat sistematic, aşa încît să poată fi descris, deşi trebuie să nu fi diferit prea mult de speos-ul (peşteră rituală sau construcţie boltită (?) imitînd peştera) general cunoscut în Imperiul roman. De asemenea, de cultul lui M. se leagă şi monumente minore cum ar fi vasele de terra sigillata, cu reliefuri aplicate figurînd şerpi şi bucranii. Prin bogăţia, importanţa, varietatea şi calitatea artistică a monumentelor, Dacia este una dintre provinciile cele mai importante ale cultului lui M.
BIBL.: J. Vermas—seren, Corpus inscriptionum et monumentorum religionis mithriacae, Haga, Voi. I, 1956, voi. II, 1960.
r.f.
mithraeum v. Mithra
Mitreni (sat, com. suburb., oraş Olteniţa, jud. Ilfov); descop. înt.— 1958; săp. S. Dolinescu-Ferche — 1962 şi 1963. în vatra satului necropolă de înhumaţie (?) aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov. Inventare funerare cuprinzînd ceramică tipică pentru cultura amintită, un pahar de sticlă, catarame şi fibule cu piciorul întors pe dedesubt, din bronz, mărgele octaedrice de cornalină şi bitronconice de sticlă. Intre vase, se disting două căni deosebit de elegante, cu umărul faţetat. M.O.
BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele.
r.f.
Mindrlşca (sat desfiinţat, înglobat la satul Valea Seacă, com. Valea Seacă, jud, Bacău); săp, P, Radu Şt. Ştefănescu şi A. Vulpe— 1951; Gh. Bichir şi
inilM.C.AIlU
224
Eug. Dogan—J1959; Gh. Bichir — 1960. Pe locul Titelca Morăriei, pe terasa mijlocie a Şiretului,
o	aşezare precucuteniană cu locuinţe de suprafaţă din vălătuci, fără platformă; nu se ştie precis dacă era sau nu fortificată. Ceramică şi plastică tipică precucuteniene, în cadrul cărora se disting
o	figurină deosebit de sensibil modelată şi un buton de capac prosopromorf. Aşezarea este suprapusă de vestigii din epoca bronzului, culturile Monteoru şi Folteşti şi deranjată de un cimintir de incineraţie — cu urne — geto:dacic. M.I. R.S.R.; M.I.M.
BIBL.: S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni, p. 164.
r.f
•
Mlrleanu (n.v. al satului Dunăreni, com. Aliman, jud. Constanţa); descop. knt. — f.d. Statuie a zeului Dionysos. Zeul în picioare, cu pletele pe umeri, încununat cu viţă de vie şi încins cu nebrida varsă libaţie din cantaros. Păstrat parţial, îi lipseşte toată partea inferioară cu, probabil, pantera. Realizat într-un stil provincial, este remarcabil prin expresivitatea şi vigoarea detaliilor — trăsăturile figurii, anatomie — în ciuda grosolăniei stilizării acestora. M.A.C.
BIBL.: C. Scorpan, Reprezentări bacchice, Constanţa, 1966, nr. 12.
r.f.
mobilier. Din preistorie şi antichitate ni s-au păstrat extrem de puţine piese de m. (ex. o laviţă de lemn lipită cu lut la Pietrele, cultura Gumelniţa), în schimb ne-au parvenit destul de multe reprezentări plastice ale acestora. încă din neolitic, ne sînt cunoscute o serie de modele-mini-aturi de teracotă reprezentînd măsuţe circulare cu trei picioare, paturi dreptunghiulare cu patru picioare şi căpătîi înălţat, pe care, uneori, decorul pictat în paralelograme sugerează o cuvertură (Frumuşica, M.A.P.N.), jilţuri cu patru picioare, spătar ajurat şi sprijinitoare de braţe, scaune mici, taburete joase, cu patru sau cu trei picioare, măsuţe-altar cu patru şi trei picioare şi în locul tăbliei un recipient. Toate aceste imagini tridimensionale nu redau detalii tehnice şi nici elemente de decor, cu excepţia amintită a paturilor şi a exciziei în zigzag sau dinţi de lup, care apare pe arcada determinată de picioarele măsuţelor altar. Rotunjirea încheieturilor modelelor reproducînd piese de lemn poate să fie un^ efect specific al stilizării, dar în egală măsură poate să fie şi un efect al îmbrăcării structurilor de lemn într-o lipitură de lut. Din epoca bronzului nu ne sînt cunoscute piese de m. Este posibil însă ca unele aplici de mari dimensiuni, din metal, să fi fost folosite la*decorarea acestora. Nici din epoca fierului şi din cadrul culturii dacice nu ni s-au păstrat piese de m. propriu-zise. Corpuri de iluminat din bronz de factură grecească fac parte, fără îndoială, din categoria m., iar vase ceramice de tipul bazinului conic cu inscripţia Decebalus per Scorillo, implicau existenţa unui trepied, cu alte cuvinte a unui element de m. Abia în epoca romană cunoaştem cîteva fragmente de piese de m.: trapezoţoroi — picioare de masă din marmură — (ex.: Histria. M.I.R.S.R.), un picior de can-delabru de la Callatis (M.A.C.) etc. In schimb, sînt
Mobilier. Trapezofor de marmură (Tomis)
Mobilier. Stelă cu banchet funerar (Tomis)
extrem de numeroase reprezentările de m. Ne sînt astfel cunoscute paturi de ospăţ (cline) £U picioare profilate la strung, uneori terminate în gheară de leu sau copită de ţap. Patul avea uneori spătar cu profil în S. Pe pat sînt redate perne capitonate şi saltele. Adesea sînt redate şi învelitori, cum este aceea celebră de pe stela funerară de la Căşeiu, figurînd o textilă miţoasă. în faţa patului este reprezentată adesea trapeza, de asemenea cu trei picioare profilate în formă de labe, de leu sau de capră'şi cu tăblia circulară. Pe tăblie, este reprezentată de obicei cina funerară, în vase care din pricina rabaterii perspectivei sînt greu de reconstituit ca formă. La picioarle palului este situată cathedra, pe care stă acolita celui eroizat şi comemorat ca mort. Piesa se prezintă sub două variante: una, din elemente de lemn, încheiată, cu picioare şi braţe strunjite şi profilate, a doua din răchită împletită. în sfîrşit, fondul acestor scene este adesea prezentat ca avînd o draperie plisată care separă spaţiul, sau acoperă nişte deschideri. Pe monumentul de la Adamclisi, într-unul din carele sarmatice, apare un mare cufăr; în mormintele romane de la Tomis au fost găsite mai multe casete (ciste) de lemn, din care unele cu incrustaţii de os. Informaţia noastră cu privire la m. antic din România este limitată la cîteva categorii, încît nu se pot reconstitui interioare întregi şi nici nu se pot stabili categorii stilistice şi evoluţia lor. Totuşi, informaţia este suficientă
225
pentru a recunoaşte piese de m. de circulaţie curentă în lumea romană, în forme corespunzătoare epocii din care datează, v şi cathedra; cline.
r.f.
modelaj, relief care reproduce detaliile şi diferentele semnificative de volum ale modelului din natură, prin mijloace plastice vizînd efectul optic. Cele mai vechi ex. de m. datează din neolitic : Gînditorul de la Cernavodă exprimă, printr-un subtil m., deformarea obrazului datorită presiunii palmei pe care se sprijină. De asemenea, un picior de la Traian — cultura Cucuteni AB —
—	prezintă o redare a formei fuzelate, în care m. este fin realizat. In epocile bronzului şi f i e r -u 1 u i nu se poate vorbi de m. la figurinele la care geometrizarea volumelor este
frincipiul de compoziţie şi stilizare plastică, n tezaurele trac o-g e t i c e, m. este în-general înlocuit de decuparea maselor muşchiulare printr-o linie de contur şi prin exagerarea dimensiunilor şi volumului elementelor expresive ale figurii —
—	ochi, nas (paharele de la Agighiol, coiful de lâ Poiana-Coţofeneşti — M.I.R.S.R.). In figurinele de pe piesele de argint d a c i c e , m. există ca intenţie, dar realizarea este mai degrabă grosolană şi stîngace (falerele de la Herăstrău, M.I. R.S.R.). In epoca romană, se disting din punctul de vedere al calităţii m. mai multe serii de creaţii plastice: a) statuile imperiale, statuile şi marile reliefuri de cult, la care se surprinde un m. fin şi nuanţat, în tradiţia artei iluzioniste romane (Traianus Decius de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa —M.I.R.S.R., Caracalla de la Porolissum — M.I.Tr.C., Faustina de la Drobeta
—	M.P.F., Fortuna cu Pontus, Şarpele, Dubla Nemesis din „tezaurul de sculpturi de la Tomis”, marele relief mithraic de la Apulum — M.A.I.); b) statuile funerare, unele statui de cult şi marea majoritate a reliefurilor funerare, precum şi reliefurile de cult ajurate, la care m. redă numai volumele principale, figurile fiind tratate în planuri largi, iar drapajul tratat decorativ prin grupuri de profilé relativ homo tomice; c) tabletele de cult, la care m. este sugerat printr-un procedeu special: volumele nu sînt limitate — în ansamblu, sau în detaliu — prin linii incizate sau prin diferenţe de nivel al reliefului, ci prin şănţuiri în V, cu unghiul foarte deschis. în acest fel, suprafaţa reliefului capătă un aspect faţetat, cu un ciudat efect de m. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, motivele figurale sînt din ce în ce mai schematizate, iar volumele sînt delimitate de planuri geo-metrizate, atît ca urmare a viziunii stilistice noi, cît şi datorită faptului că majoritatea acestor reprezentări apar pe piese de artă aplicată şi sînt modificate în raport de tehnica folosită la producerea lor şi de funcţia pe care o împlineşte elementul pe care-1 decorează (ex.: măştile antropomorfe de la fibulele pentidigitate).
r.f.
modelare, acţiunea de a da o formă tridimensională unui material, folosind proprietăţile de plasticitate ale acestuia, pentru a reproduce un model din natură sau imaginar. M. a apărut din
MOIGRAD
neolitic la producerea vaselor de ceramică, a figurinelor, modelelor miniaturale şi ornamentelor arhitecturale de teracotă. El era realizat cu mîna şi cu ajutorul unor ustensile auxiliare — cuţite, spatule, străpungătoare, lustruitoare. Abia în epoca dacică (sec. 3 î.e.n.), în tehnica-m. au apărut elemente noi: roata olarului şi presarea în tipar a vasului, format — în mare — pe roată, pentru a fi decorat. în cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre, în epoca elenistică, apar tiparele de figurine şi de opaiţe (Callatis) care se generalizează în epoca romană. In această ultimă perioadă se foloseşte m. în tipare şi pentru cornişe şi frize decorative interioare din stuc. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, folosirea m. este limitată la ceramică şi la rarele figurine de teracotă.
r.f.
modius (cuv. lat. „baniţă"). 1. Unitate de măsură de capacitate (8,754 1) pentru care se confecţionau instrumente de piatră, ceramică, lemn sau metal, afectînd forma unui con convex sau a unui cilindru. Se cunosc un dimodius (dublu m.) de piatră de la Tomis (M.A.C.) şi un m. de ceramică de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.). 2. Acope-rămînt de cap reproducînd forma cilindrică a unui m. (1). Se întîlneşte la o serie de divinităţi atît masculine — Serapis de la Tomis (M.I.R.S.R.) —, cît şi feminine — Cibele de la Histria (M.I.R.S.R.) — , statuete şi reliefuri ale Hecatei de la Tomis, din „tezaurul de sculpturi44—, în general de origine orientală.
r.f.
Mogoşani-Poienari (sat Mogoşani, com. Mogoşani, jud. Dîmboyiţa); săp. Gh. Diaconu — 1962 pînă în prezent. In raza cartierului Poienari, necropolă birituală (70 morminte) de tip Sîntana de Mureş. Se disting elemente aparţinînd atît populaţiilor gotice şi sarmate, cît şi aceleia locale daco-ro-mane. In afară de ceramică — cenuşie lustruită, cu forme unghiulare şi decor geometric lustruit, tipică pentru elementele gotice şi^ cea din pastă poroasă, cu forme de urnă, tipică pentru localnici — s-au descoperit şiraguri de mărgele faţe-tate de chihlimbar şi de sticlă, fibule de argint cu semidisc, oglinzi circulare de plumb, cu tamga în relief pe spate, piepteni de os semicirculari şi în formă de clopot, precum şi alte piese de podoabă caracteristice pentru sec. 3—4 e.n. M. Pit.; M. Tg.
BIBL.: Gh. Diaconu, Dacia NS, XIII.
r.f.
Moigrad (sat, com. Mirşid, jud. Sălaj); n.a. Porolissum; descop. înt. —f.d., 1855, 1912, înainte de 1914; săp. D. Téleky — 1908; A. Buday —1908— 1914; C. Daicoviciu—1938—1939; Al. Radnoty — 1943; M. Moga — 1949; M. Macrea, D. Protase, M. Rusu — 1958—1959; N. Gudea, V. Lucăcel - 1977.
#	Pe dealul Măgura, aşezare neolitică de tip Bodrogkeresztúr, în cadrul căreia s-a descoperit un tezaur de figurine plate de aur, descop. excepţională ridicînd problema exploatării timpurii a zăcămintelor aurifere din Munţii Apuseni. Se compune dintr-o mare figurină plată en violon, cu sînii indicaţi prin proeminenţe au repoussé şi
o	suprafaţă centrală circulară decupată şi din
Planul templului Zeilor Mauri de la Porolissum
Moigrad. Figurină plată tn cruce, din tezaurul de aur
trei figurine cruciforme — numite şi „în formă de pasăre44 — , cu extremităţile braţelor şi picioarelor stilizate în duble volute, cu capul faţetat, iar sînii marcaţi prin cercuri formate din mici proeminente au repoussé. Toate sînt polisate. Ele pot fi comparate ca formă cu cele de os sau teracotă, dar tehnicile şi stilizările proprii metalului le dau un aspect specific, oarecum neobişnuit.
#	Aşezarea este suprapusă de o alta, din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cultura Coţofeni. # In aceeaşi zonă au fost descoperite: un depozit de bronz de tip Tăuteu-M.;
o	necropolă de incineraţie dacică (sec. 2 î.e n.), cuprinzînd 55 morminte cu inventar bogat în urnă, 21 vetre şi trei ruguri, un tezaur de argint dacic — fibule, brăţări spiralice, un lant colier —, un tezaur monetar de peste 1000 monede greceşti
—	drahme din Dyrrachium şi Apollonia —; un
tezaur de aur, funerar, provenind din mormîntul de înhumaţie al unui şef probabil gépid (sec. 5
e.n.). Acesta cuprinde podoabe — trei brăţări de secţiune cilindrică —, garnituri de costum
—	cataramă cu grenate în stil geometric policrom, o aplică în cloisonné — şi un trident din bară^ torsadată, sugerînd prin forma sa un spic, al cărui rost este greu de definit (poate sceptru), precum şi unele piese moderne, introduse de falsificatori. Pe dealul Pomet, larg platou înalt, au fost descoperite: un fragment din limesul de NV al Daciei, cu zid de piatră (bolovani desprinşi din stîncă de bază) legată cu mortar de var, precum şi vestigiile aşezării civile şi militare romane Porolissum, ridicată la rang de municipiu în vremea lui Septimiu Sever. Era înconjurată de un zid de incintă construit în aceeaşi manieră ca şi limesul, cu un traseu trapezoidal, probabil cu o ordonanţă stradală axială. Unul dintre putinele monumente identificate este templul Zeilor Mauri. La
V	de municipiu, pe o terasă a dealului, au fost identificate două sanctuare — un templu dedicat lui Liber Pater şi un sacellum circular, precum şi o via (lăţime 5,75 m), bombată median, pavată cu lespezi, cu borduri de blocuri. La S de via au mai fost identificate trei construcţii de zid patrulatere, ale căror funcţii nu au putut fi precizate. Către E, pe trei terase coborînd spre S, ruine masive cu tegulae mammatae (ţigle cu picioruşe la colturi) şi o încăpere cu hipocaust, permit supoziţia că pe terasa superioară erau situate termele, iar pe cea mijlocie o palestră. Spre E este situat castrul mare, din vremea lui Caracalla, de plan clasic, patrulater (294x266 m), orientat NE—SV. Prezintă turnuri trapezoidale interioare de colt Şi turnuri în formă de U, parţial exterioare, flancînd porţile. Este construit din zid de piatră (opus incertum) legată cu mortar, dublat de un şant. S-au depistat şi urme de locuire anterioare ridicării castrului, datate cu monede de la Traian. S-au mai identificat şi ruinele principiilor şi ale unor cazărmi. La S de acest castru era situat, se pare, un a m-fiteatru. # Pe dealul învecinat, Citera, este situat alt castru — cu o fază mai veche de pămînt — mai mic, toi din zid de piatră cu mortar de tip clasic, dreptunghiular (101,10x X66,65 m), cu ordonanţă biaxială ortogonală, patru por{i flancate de turnuri dreptunghiulare, parjial exterioare şi cu turnuri trapezoidale, interioare, la colturi; datat în vremea lui Antoninus Pius. Castrul suprapune parţial o locuire dacică. Către E, o incintă mare trape-zoidală (baza mare 190 m), de pămînt, completează castrul, fiind se pare contemporană cu castrul de pămînt. între descop. de o deosebită valoare artistică: fragmentele unei statui de bronz ecvestre a împăratului Caracalla şi ale portretului împărătesei Iulia Domna, caracterizate de realismul trăsăturilor, de stilizarea specifică a pieptănăturii şi de delicateţea modelajului; o bogată serie de stele funerare şi de portrete, de un stil aparte, specific zonei, cu proporţii stîngace iar volumele redate printr-un modelaj brutal, cu planuri mari, uneori convexe, despăr-
227
Moigrad. Pahar de ceramică cu decor de împunsături succesive (cultura Coţofeni)
Moigrad. Figurina mare „en violon4*, din tezaurul de aur
Porolissum. Dracon de bronz, roman (poate signum)
tite de şănţuiri adînci. In ceea ce priveşte arhitectura, cîteva coloane şi căpiţele — frecvente cele de tip protoromanic — precum şi benzile de fier din ferecătura porţilor castrului mare de pe Pomet, documentează trăsături interesante, avînd de asemenea un caracter specific local. între descoperirile mărunte: geme, bronzuri (chei, garnituri) şi ceramică (un vas prosopomorf). M.I.R.S.R.; M,i.Tr.C.; M.Z.
BIBL.: Trésors, 14—17, 383—387; M. Macrea, D. Protase, M. Rusu, MCA, VII şi VIII.
h.d. şi r.f.
MONTEORU, CULTURA
Moire, divinităţi ale sortii în mitologia greceasc la romani, Parce. Sînt reprezentate ca trei fem
—	trei surori (Clotho, Lachesis şi Atropos) îmbrăcate cu hiton şi hlamidă, cu văl pe ca şi de obicei tronînd, depănînd şi tăind firul i lînă al vieţii oamenilor. O ediculă descoperi la Histria (M.I.R.S.R.), datînd din sec. 3 î.e.r le reprezintă în ţinută obişnuită, şezînd, d tinînd în mîna dreaptă cîte o pateră şi cu dreap schitînd un gest, vag, care le diferenţiază, făi însă să facă aluzie la tema firului vieţii. Stil provincial, relativ ţeapăn, este caracterizat de oarecare abilitate tehnică. Monumentul reproduc evident, un model idealizat, de tradiţie neoatic profund original prin compoziţie şi expresi pentru a cărui existentă relieful nostru este sil gura atestare. De la Napoca provine un ciud, vas ceramic plastic reprezentînd-o pe Clotho. BIBL.: D. Isac, M. Bărbulescu, Atestări ale pai celor pe teritoriul României, AMN XIII.
r.
Moldova Veche (localit. componentă a oraşult Moldova Nouă, jud. Caraş-Severin); săp. Vi Dumitrescu şi I. Stratan — 1970. Aşezare di perioada de trecere de la neolitic la epoca bror zului, aparţinînd culturii Vucedol. Ceramic tipică pentru cultura menţionată, vase piriforme pahare campaniforme sau tronconice, cu form puternic articulate, lustru negru şi decor inciza adînc şi încrustat cu motive geometrice — mean drice, zigzag, cercuri concentrice — dispuse atî în registre orizontale, cît şi în metope distribuit simetric fată de axa vasului. M.P.F.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 166—167.
I.r
Moldoveni (sat, com. jud. Neamţ); n.v. Porceşti săp. I. Antonescu, M. Ursachi, I. Teştiban, V Căpitanu, V. Ursachi şi C. Buzdugan— 1957—1959 Pe dealul Gabăra, aşezare de bordeie şi necropolă de incineraţie, carpice (sec. 2—3 e.n.). Ceramici tipică, în cadrul căreia se disting forme de tradiţii dacică (urne cu decor plastic de butoni şi brîie alveolare), de factură romană (amfore, hidrii), urne tipic carpice, bitronconice, cu toarte zoomorfe schematizate şi capacele corespunzătoare tron* conice cu buză orizontală lată. M.I.R.
BIBL.: V. Ursachi, Carpica, 1968.
r.f.
Monteoru, cultura cultură denumită după staţiunea Săra ta-Monteoru, ai cărei purtători erau o populaţie nord-tracică, care îşi începe evoluţia din prima fază a epocii bronzului şi durează pînă ,în bronzul tîrziu. în fazele mai vechi, este răspîndită în special în zona cuprinsă între bazinul superior al Dîmboviţei şi cel al Trotuşului, pentru ca mai tîrziu să pătrundă în Moldova pînă în jud. Bacău şi chiar în SE Transilvaniei. Este caracterizată de aşezări folosind poziţii fortificate natural, pe care le protejează cu valuri şi şanţuri. Locuirea, în faza de apogeu, depăşeşte aria fortificată. Locuinţe de bordeie şi case dreptunghiulare de suprafaţă, cu fundaţii de piatră şi elevaţie, probabil, din schelet de lemn. Ceramica, variată ca forme — vasele de ofrandă şi cele de tip askos atrag atenţia—, este decorată în general prin tehnica inciziei şi
MOR EŞTI
reliefului, motivele cel mai adesea folosite fiind cele geometrice lineare şi spiralice, dar şi proeminenţele şi canelurile. Unele categorii de vase au torţile supraînălţate şi uneori modelate. Alături de ceramică, în număr foarte mare sînt prezente armele şi uneltele de piatră şi os, formele predominante fiind topoarele de luptă şi cuţitela curbe. Nu lipsesc nici armele din bronz, deşi în număr mic, în special pumnalul şi mai rar suliţele. întreaga cultură materială a fost atribuită unei populaţii tracice străvechi, avînd contacte şi înrudiri cu aheenii. Centre mai importante: Fitioneşti, Balinteşti-Cioinagi, Poiana ş.a. BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 286—292; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 84—86.
l.r.
Moreşti (sat, com. Ungheni, jud. Mureş); săp. K. Horedt — 1951—1956. # Pe platoul Podei, urme succesive de vieţuire omenească din paleolitic pînă în feudalismul timpuriu: silexuri aurig-naciene, ceramică neolitică, cu decor linear cu capete de note muzicale, de tip Criş şi Coţofeni, necropolă de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura Noua, aşezare dacică cu elemente de cultură celtică de tip La Téne II, necropolă de incineraţie daco-romană din sec. 3 e.n. 0 în punctul Coţofani, fundaţiile unei villa romane, din a doua jumătate a sec. 2 e.n.; o aşezare fortificată de bordeie şi
o	necropolă din sec. 6 e.n. în care elemente autohtone coexistă cu elemente gepidice, precum şi o aşezare de bordeie din sec. 11—13 cu ceramică decorată cu val şi obiecte de metal de tip Bielo-Brdo (piese de bronz ajurate cu motive antropo-şi zoomorfe stilizate linear şi înscrise în forme geometrice). Atît aşezarea prefeudală, cît şi cea feudală au fost întărite cu o incintă de valuri de pămînt şi şanţuri de apărare. Din aşezarea şi necropola din sec. 6 provin o serie de descop.: ceramică cenuşie deschis, lustruită, cu forme globulare, o brăţară şi fibule de argint penti-digitate cu terminaţie ofiomorfă, morminte de războinici cu scut, săbii scurte sau spade lungi cu mîner cu bară dreaptă, săgeţi cu vîrf romboidal, unelte de metal, pietre de rîşniţă, care definesc un aspect cultural specific podişului transilvănean. M.I.Tr.C.
BIBL.: K. Horedt, Dacia NSt I.
h.d.
mozaic, tip de decoraţie arhitecturală realizată într-o tehnică specifică: pe un strat de mortar fin se aşază cuburi mici policrome de piatră, teracotă sau sticlă. Aceste cuburi formează pete de culoare, a căror alăturare compune motive geometrice sau figurale. Pe terit. României sînt cunoscute mai multe m. de diferite tipuri, toate datînd din epoca romană sau romană tîrzie. La Apulum se pare că au fost descoperite unele m. bicrome (negru-alb), de tip italic. Tot la Apulum, ca şi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi la Histria apar şi m. policrome cu emblema centrală. Dintre acestea, cele de la Apulum reprezintă teme simbolice: taurul, Cupidon, Victoria, portrete de magistraţi; cele de la Ulpia Traiana reprezintă scene din tragedii, inspirate de poemele homerice (judecata lui Paris şi Priam cerînd lui Ahile trupul lui Hector); iar dintre cele de la Histria
228
nu ni se păstrează decîtembléma unuia singur, reprezentînd un cantaros. La Tomis sînt atestate m. de ţip „covor oriental44 cu decor policrom geometric, compus din cîmpuri dispuse după un ritm propriu şi chenare între care cel mai important îl constituie cel care decorează edificiul portuar de pe faleză. Acest tip de mozaic reprezintă o concepţie compoziţională net diferită de aceea cu emblema.
r.f.
Mugeni (sat, com. jud. Harghita); săp. G. şi Şt. Ferenczi — 1960—1962. # Pe terasa mijlocie a Tîrnavei Mari, aşezare adunată de colibe din schelet de lemn lipit cu lut, din faza finală a neoliticului. Ceramică de tip Ariuşd, din pastă grosolană, nepictată, împreună cu ceramică de tip Coţofeni, cu decor de motive geometrice, din împunsături succesive, dispuse radiar. # Pe terasa inferioară a Tîrnavei Mari, aşezare cu trei nivele: aşezare din epoca bronzului, cultura Wietenberg; aşezare înşirată de locuinţe de suprafaţă, dreptunghiulare, din bîrne de brad, cu inventar în care predomină ceramica (vase de provizii mari, diri pastă cenuşie, cu decor lustruit în reţea sau în val, ceramică provincială romană cu lustru roşu, o ceaşcă dacică), în care s-a descoperit şi un cuptor de ars oale care, după dezafectare, pare să fi fost folosit ca loc de cult — pe vatră două cranii de mistreţ. Aşezarea pare să aparţină unei comunităţi de daci liberi puternic influenţaţi de cultura romană, pătrunşi înspre centrul Transilvaniei după 273 e.n.; aşezare din sec. 11—12 e.n. M.O.S.
BIBL.: G. şi Şt. Ferenczi, AMN, XII şi XIII.
r.f.
mulaj, copie după un monument, obţinută prin tehnica mulării. în M.I.R.S.R. rse păstrează copiile în mulaj după relieful istoriat al Columnei lui Traian.	r.f.
mulare, modelarea cu ajutorul unui tipar negativ, dar şi operaţia inversă de obţinere a unui tipar negativ după un model în relief prin presarea unui material avînd calităţi plastice. Este tehnica obişnuită de realizare a opaiţelor, figurinelor de teracotă din perioada romană, precum şi a figurinelor de bronz care, din pricina modificărilor succesive ale mulajelor, ajung uneori la aspecte ciudate (ex. Venus de la Drobeta, M.P.F.).
r.f.
Murfatlar v. Basarabi
Murighiol (sat, com. jud. Tulcea); n.a. Halmyris; săp. E. Bujor — 1945—1958. # Două necropole plane de incineraţie (mormintele de înhumaţie sînt foarte puţine) ale populaţiei geto-dacice. Ambele cimitire datează aproximativ din perioada 350—250 î.e.n. Din inventarul mormintelor fac parte vase autohtone lucrate cu mîna, dar şi Ia roată, diverse obiecte mărunte de fier, mărgele de sticlă etc., precum şi ceramică grecească, comună, cu firnis negru. # La S de comună, în punctul Zaporojeni, ruinele unei cetăţi romano-bizantine din sec. 4—6, poate pe locul unui mai vechi emporiu grecesc. M.I.R.S.R.; M.D.D. BIBL.: E. Bujor, Dacia NS, II.
h.d.
22 9
murus (cuv. lat. ,,zidM), desemnează în arhitectura antică orice lucrare de zidărie. <> M. caespiticius, fortificaţie construită în tehnică mixtă: val de brazde cu infrastructuri (parapeti de sprijin la bază şi lanfuri de tiranţi) din bîrne de lemn. Tot din şarpantă şi panouri de lemn erau şi suprastructurile — drumul de strajă, crenelurile şi, uneori, turnurile de poartă şi de colt- Sînt cunoscute astfel de construcţii la Mălă-ieşti şi probabil pe limesul transalutan şi sînt pomenite la Bumbeşti. O M. dacicus, tip de zid specific pentru cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi pentru alte cîteva fortificaţii dacice din •sec. 1 î.e.n. — 1 e.n. (Piatra Craivii, Tilişca, Căpîlna). Constă din doi paramenţi de blocuri de calcar, între care se găseşte o umplutură (emplecton) de pămînt şi piatră. Pentru ca umplutura neo-ipogenă să nu dărîme zidul, cei doi paramenţi erau legaţi prin bîrne transversale ale căror capete, tăiate în formă de coadă de rîndunică, intrau în jgheaburi (,,babeM) săpate pe fata superioară a blocurilor de calcar. Inspirat din arhitectura elenistică, avea 2,50—4 m grosime şi ajungea la 4—5 m înălţime.
r.f. şi h.d#
musterian v. paleolitic
Muzait (sat Rasova, com. Rasova jud. Constanta); n.a. Sacidava (?); săp. C. Scorpan — 1969. Pe dealul M., cetate romană cu zid de incintă cu turnuri exterioare, de tip carpato-dunărean (?) datînd de la sfîrşitul sec. 3 şi cu straturi de locuire durînd din sec. 2 pînă la începutul sec. 7 e.n. In depuneri a putut fi identificată ceramică de tradiţie dacică, persistînd pînă la nivelele tîrzii. M.A.C,
BIBL.: C. Scorpan, Limescongres 9.
r.f.
muzee. Cele mai vechi colecţii de arheologie s-au constituit în cadrul m. cu caracter mixt, reprezentative pe plan local (Muzeul din Aiud — 1796, Muzeul Brukenthal, Sibiu — 1817), sau naţional (Muzeul National de Antichităţi, Bucureşti — 1868), ca un reflex al mişcării culturale iluministe şi al interesului epocii romantice pentru istoria îndepărtată. Formate la început din descop. întîmplătoare adunate de diletanţi, cum au fost baronul Sámuel Brukenthal, banul Mihalache Ghica şi maiorul Dimitrie Papazoglu, către sfîrşitul sec. 19, col. de arheologie au devenit rezultatul unor activităţi de cercetare. Efectuate mai întîi de .amatori cum erau Dimitrie Butcu-lescu, Cezar Bolliac, Iozsef Torma, mai tîrziu au căpătat un caracter sistematic sub conducerea unor specialişti ca Grigore Tocilescu, Alexandru Odobescu, Teohari Antonescu, Vasile Pârvan, Ion Andrieşescu, Ştefan Ferenczi, Marton Roska, Eugen Prox. V. Pârvan, cel dintîi, a conceput un plan de ansamblu, tematic, de dezvoltare a cercetării arheologice româneşti; tot el a fost primul care a conceput constituirea unei reţele de m. arheologice, judicios amplasate teritorial, începutul de realizare al acesteia datorîndu-i-se de asemenea. Dezvoltarea deplină a acestei acţiuni a avut loc abia în anii socialismului, cînd s-a constituit un sistem de m. şi secţii arheologice, comportînd cîte un m. sau secţie pentru fiecare
MUZEE
judeţ, m. interjudetene pentru fiecare provincie istorică şi un m. central —M.I.R.S.R.—la Bucureşti. în afara acestei reţele de bază, mai există m. arheologice într-o serie de oraşe, ale căror împrejurimi sînt deosebit de bogate în vestigii, precum şi în cadrul unor rezervaţii. Această răspîndire a instituţiilor muzeale exprimă într-un mod propriu bogăţia arheologică deosebită a pămîntului României. M. arheologice constituie centre de evidentă, cercetare, conservare şi valorificare a bogatului patrimoniu arheologic; majoritatea editează publicaţii cu caracter ştiinţific şi de popularizare. Dăm mai jos lista principalelor m. cu col. lor. Au fost citate şi acele grupuri de piese care, deşi au aspect artistic, nu sînt destul de valoroase pentru a fi descrise într-un art. special.
Muzeul de Istorie Aiud (M.Ai.). Col. de arheologie din comuna primitivă şi pînă la începutul feudalismului: depozitul de bronzuri de la Aiud, vestigii din villa romană de la Brucla, inventarele mormintelor scitice, celtice şi avare din necropolele de la Aiud. Mic lapidariu.
Muzeul de Istorie Alba lulia	Col. de ar-
heologie: comuna primitivă (neolitic, de la Lumea Nouă şi Petreşti), epoca bronzului, prima epocă a fierului (depozite de bronz); epoca dacică (Piatra Craivii); epoca romană (Apulum, Aquae, Ampelum); perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Lapidariu, tegulariu, col. numismatică, col. de geme. Publicaţii: Apulum. Muzeul Judefean de Istorie, Teleorman, Alexandria (M.T. A.) Col. de arheologie: comuna primitivă — paleolitic, neolitic (Ciolăneşti), epoca bronzului, prima epocă a fierului —, epoca dacică (Ciolăneşti, Zimnicea), daco-romană, a perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism şi feudală.
Muzeul Judeţean Arad (M.A.). Col. de arheologie începînd din paleolitic şi pînă la începutul feudalismului. Ansambluri mai importante: vestigii neolitice (cultura Tisa, de la Sînpetru German); din epoca bronzului (ceramică de la Pecica, modelul unui car de la Vărşand, un depozit de tipare de topoare de bronz de la Pecica, un depozit de bronz din Arad); din prima epocă a fierului (ceramică); din epoca dacică (ceramică şi piese de fier celtice de la Aradu Nou şi Arad Gai, ceramică, unelte şi arme dacice din aşezarea fortificată de la Pecica); piese din aşezările şi cimitirele dacilor liberi de la Sîntana, Cicir, Berindia şi Ceala; din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (inventar din necropolele sarmatice de la Zădăreni, Nădlac, Sînpetru German, gepidă de la Dorobanţi; avară de la Sînpetru German; autohtonă de la Şeitin; maghiară de la Şiclău). Publicaţii: Zirt-dava.
Muzeul Judeţean de Istorie, Bacău (M.J.I.B.). Col. de arheologie locală. Se remarcă descop. paleolitice de la Buda şi Lespezi şi vestigiile cetăţuii dacice de la Răcătău. Publicaţii: Carpica. Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare (M.J.M.). Col. de arheologie a comunei primitive: paleolitic (Boineşti), neolitic (cultura Tisa, de la Ciumeşti), epoca bronzului (aşezare şi depozit de tipare de la Ciumeşti, necropola de la Lăpuş), epoca fierului (depozite de bronz); a epocii dacice (necropolele de la Ciumeşti, Pir, aşezarea de la Onceşti); a
feudalismului timpuriu de la Cuhea şi Giuleşti. Publicaţii: Marmatia.
Muzeul de Istorie Bistriţa (M.I.Bţ). Col. de arheologie. Intre piese: pereţi de ediculă funerară de la Orheiu Bistriţei. Publicaţii: Studii şi comunicări.
Muzeul „Vasile Pârvan”, Bîrlad (M.V.P.B.). Col. arheologice în cadrul cărora se remarcă descop. de la Trestiana, Palade şi Perieni (neolitic, cultura Criş), Duda (depozit de bronzuri), Bîrlad-Valea Seacă (necropolă şi aşezare cu atelier de prelucrat osul şi cornul, cultura Sîntana de Mureş), din aşezări din sec. 10—11 e.n. (Bîrlad).
Muzeul Judeţean Botoşani (M.J.B.). Col. de arheologie locală: paleolitic de la Ripiceni, neolitic (Cucuteni) de la Truşeşti, Drăguşeni şi Cucorăni, cazan scitic de la Iacobeni; piese dacice (Stînceşti), inventare din necropolele sarmatice de la Cucorăni şi Drăguşeni.
Muzeul Judeţean Braşov, Muzeul de istorie (M.Jf.Bv.). Col. de arheologie a comunei primitive:
faleolitic (peşterile de la Rîşnov, Valea Mare, ntorsura Buzăului), neolitic (Feldioara, Ariuşd, Hărman), epoca bronzului (Schneckenberg), epoca fierului (Noua); dacică (Rîşnov, Comăna, Teliu, Pietrele lui Solomon, Valea Răcătăului, Feldioara), romană (Rîşnov şi Feldioara-Făgăraş) perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Comăna, Cincşor, Toarcla, Bratei, Rotbav). Publicaţii: Cumidava.
Muzeul Brăilei (M.B). Col de arheologie cuprinzînd descop. din neolitic şi pînă la începutul feudalismului. Se remarcă cele de la Brăiliţa, Şendreni (necropolă daco-romană), Chişcani (necropolă sar-matică), precum şi sticlărie, ceramică şi teracote antice din Dobrogea.
Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, Bucureşti (M.I.M.B.). Col. de arheologie constituită din descop. făcute în zona Bucureştilor, între care se remarcă ceramica şi plastica neolitică de tip Boian (Vidra); ceramica din epoca bronzului (Tei) şi din prima epocă a fierului (Herăstrău) vestigiile dacice de la Popeşti, Mihai Vodă, Giuleşti, Militari; vestigii din aşazările de daci liberi de la Militari; ceramică din aşezări de sec. 5—7 (Ciurel, Soldat Ghivan); vestigii din aşezările autohtone de sec. 10—11 de la Curtea Veche şi din alte zone ale oraşului. Col. numismatică, lapidariu medieval. Aparţine muzeului Colecţia „Maria şi dr. George Severeanu”, Bucureşti (Col. Severeanu). Col. de antichităţi preistorice, fiffeco-romane, depozite de bronz, monede, geme. Publicaţii: Cercetări arheologice in Bucureşti; Bucureşti.
Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România, Bucureşti (M.I.R.S.R.). Col. arheologice reprezentative pentru întreg terit. ţării. Selecţie de ceramică neolitică de înalt nivel artistic, îndeosebi din culturile Boian, Vădastra, Cucuteni, Sălcuţa şi Gumelniţa. Plastică neolitică: Gîn-ditorul de la Cernavodă, figurina mare de la Vădastra, sanctuarul de la Căscioarele, un grup plastic de la Truşeşti, vasul plastic antropomorf de la Sultana. Ceramică plastică şi bronzuri din epoca bronzului; depozitul de la Apa, ceramică de tip Monteoru, Otomani, Wietenberg, Gîrla Mare, Lăpuş, cu caracter artistic accentuat,
figurine antropomorfe şi zoomorfe de la Cîrna. Piese reprezentative din prima epocă a fierului: fibule şi arme de la Gogoşu, sabia de la Dobolii de Jos, cazanul de la Scorţaru, tezaurele tracice de la Agighiol, Peretu, Craiova, ceramică, bronzuri, plastică, fragmente arhitecturale greceşti de la Histria şi Callatis. Coiful celtic de la Ciumeşti. Piese dacice din cetăţile din Munţii Orăştiei: unelte, arme şi ţinte de fier, vasul nDecebalus per Scorillo'\ Tezaure dacice de la Sîncrăieni, Surcea, Bălăneşti, Coada Malului, Herăstrău, Merii-Goala. Piese romane: capul de bronz al împăratului Decius, stela de la Căşeiu, statui şi reliefuri de cult şi funerare din oraşele romane din Dacia şi Dobrogea; Diana Luna de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Venus de la Potaissa, medalionul cu lei de la Brucla. Ceramică şi podoabe din cimitirele şi aşezările din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Cazanul hunic de la Desa, tezaurele de la Coşoveni şi fibula de la Starchiojd. Ceramică, podoabe, obiecte rituale, unelte din perioada de început a feudalismului; depozitele de unelte de fier de la Bîrlogu, Cîmpineanca, Radovanu, vasul cu inscripţia „Petre” de la Capidava, tezaurele de la Voineşti Şi Oţeleni. Lapidariu. Cabinet numismatic. Tezaur conţinînd celebrele ansambluri din piese de aur de la Moigrad, Ostrovu Mare, Perşinari, Turnu Măgurele, Hodiş, Sacoşu Mare, Galeşu, Stînceşti, Poiana Coţofeneşti, Băiceni, Poroina Mare, Histria, Velţ, Apahida I şi II, Pietroasa, precum şi col. Orghidan; în sfîrşit, podoabe rituale sau de ceremonie şi decoraţii din evul mediu şi pînă în perioada contemporană. Publicaţii: Muzeul Naţional.
Muzeul Militar Central, Bucureşti (M.M.C.B.). Col. cu profil de istoria organizării, artei şi tehnicii militare: arme preistorice, antice, medievale şi moderne, româneşti, europene şi exotice; medalii şi decoraţii; uniforme române şi străine; hărţi, planuri şi machete de cîmpuri de bătălie, de cetăţi şi sisteme de fortificaţii; documente militare şi materiale memoriale; col. de arheologie cu specific militar, în cadrul căreia se evidenţiază fondul cetăţii dacice Polovragi. Publicaţii : Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară (SMMIM)*
Muzeul Judeţean de Istorie Buzău (M.Bu.). Col. de arheologie din comuna primitivă pînă în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Col. de ceramică din epoca bronzului, cultura Monteoru. Publicaţii: Studii şi Comunicări de Istorie Buzoiană.
Muzeul orăşenesc din Caracal (M.C.). Col. de arheologie a comunei primitive (neolitic, cultura Vădastra) şi a epocii romane (vestigii de la Romula şi Hotărani: ceramică, bronzuri, mic lapidariu, col. de geme).
Muzeul Orăşenesc Caransebeş (M.Car.). Col. de arheologie de la castrul şi din aşezarea civilă romană Tibiscum.
Muzeul Orăşenesc Cărei (M.O.Ca.). Col. de arheologie între care se remarcă piesele din epoca bronzului, cultura Otomani, provenind de la Unimăt şi cele din necropola celtică de la Sanislău. Muzeul de Istorie „Ialomiţa”, Călăraşi (M.I.C.). Col. de arheologie a comunei primitive: neolitic
'ÎŞI
(Cuneşti), epoca bronzului (Coslogeni); epoca dacică (Piscul Crăsani); epoca romană; perioada de trecere de la sclavagism la feudalism.
Muzeul Orăşenesc Cîmpulung (M.C.L.). Col. de ; arheologie a comunei primitive, din epoca dacică (Cetăţeni), din epoca romană (Jidova) din perioada .de trecere de la sclavagism la feudalism, de la începutul feudalismului.
'Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca (M.I.Tr.C.). Col. arheologice tipice pentru toată zona transcarpatică. Comuna primitivă: paleolitic (peştera de la Cioclovina), neolitic (Gura Baciului, Tărtăria, Turdaş, Ariuşd, Cheile Turzii), epoca bronzului (cultura Wietenberg, aşezarea de la Wietenberg, toporul de la Someşeni, cultura Pecica-Periam, aşezarea de la Pecica), prima epocă a fierului (depozitul de la Uioara, mormintele scitice de la Aiud, cele celtice de la Aiud, Apahida, Silivaş), dacică (cetăţile dacice din Munţii .Orăştiei, aşezarea de la Pecica-Şanţul Mare); romană (piese de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Porolissum, Gherla, Căşei, din cimitirele de la Someşeni si Caşolţ); perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (cimitirele de la Apahida, aşezările de la Noşlac, Moreşti); feudalismul timpuriu (Moreşti şi Dăbîca, cimitirul de la Cluj-Napoca). Lapidariu roman, cabinet numismatic. Mică col. egiptolo-gică. Gliptotecă. Col. de mulaje după opere antice celebre. Publicaţii: Acta Musei Napocensis (AMN). Muzeul de Arheologie, Constanţa (M.A.C.). Col. bogate din arheologia Dobrogei: paleolitic; neolitic — aşezările de la Cernavoda (cultura Hamangia şi Cernavoda I); Hîrşova (culturile Hamangia, Boian, Gumelniţa) —; epoca bronzului
S aşezarea de la Cernavoda, culturile Cernavoda
I	şi III, spadă miceniană de la Castelu, statuie-menhir de la Hamangia), prima epocă a fierului (statuia-menhir de la Sibioara, depozitele de la Nastradin, Techirghiol, Calfa, cazanul scitic de la Castelu, aşezarea de la Istria); epoca dacică (urne de incineraţie de la Cernavoda, aşezările de la Tariverde, Buceag). Cetăţile şi necropolele gîeco-romane Tomis, Callatis, Histria şi aşezările $i cimitirele romane de la Tropaeum Traiani, Argamum, Ulmetum, Capidava, Muzait, Dino-getia; aşezările feudale timpurii de la Capidava, Garvăn, Limanu, Histria, Castelu, aşezarea rupestră de la Basarabi-Murfatlar. Lapidariu, cabinet numismatic, col. de opaiţe, de teracote, de geme. Aparţin muzeului edificiul cu mozaic de la Constanţa; ruinele cetăţii Tomis (zidul de incintă, termele, cartier de locuinţe); ruinele cetăţii Histria; ruinele cetăţii Callatis; ruinele cetăţii Tropaeum Traiani; ansamblul Monumentului triumfal de la Adamclisi; ruinele cetăţii Capidava; ruinele cetăţii Ulmetum; ruinele cetăţii Hîrşova, vestigiile valurilor; vestigiile aşezării rupestre de la Basarabi, precum şi Muzeul Histria (M.H.), Muzeul de Arheologie Mangalia (M.M.), Muzeul Capidava (M.Cap.), Muzeul Adamclisi (M.Ac.). Publicaţii: Pontica.
Muzeul Orăşenesc din Corabia (M.Cor.). Col. de arheologia comunei primitive, a epocii dacice, romane şi romane tîrzii: vestigii de la Sucidava, col. de reliefuri de cult şi bronzuri mici. Tot de acest muzeu ţin şi ruinele cetăţii Sucidava.
MUZEB
Muzeul Olteniei, Craiova	Col. de ar-
heologie de pe întreg întinsul provinciei istorice a Olteniei: fosile din depozitul de la Bugiuleşti; ceramică şi plastică neolitică de tip Vini a (Rast), Vădastra (Fărcaşele şi Vădastra) şi Sălcuţa; piese din epoca bronzului (din cultura Verbicioara şi din cîmpurile de urne de la Rast şi Gîrla Mare); vase mari tipice pentru prima epocă a fierului de la Vîrtop; vestigii dacice şi romane de la Sucidava, Romula, Cioroiu Nou, Slăveni; piese din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Muzeul de Istorie Dej, Dej (M.I.D.). Col. de arheologie, mai ales romană, de la Căşeiu.
Muzeul Judeţean Hunedoara-Deva, Deva (M.D.). Col. de arheologie a comunei primitive; neolitic D(eva), epoca bronzului, epoca fierului (statuile-menhir de la Baia de Criş); dacică (din cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, de la Băniţa, Teleac şi Cozia-Hunedoara); romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Micia). Important Lapidariu, tezaure dacice, col. de geme, col. numismatică. De M.D. aparţin cetăţile dacice din Munţii Orăştiei: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Vîrful lui Hulpe, Sarmizegetusa Regia şi aşezarea de la Feţele Albe; Muzeul de Arheologie, Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.S.) şi vestigiile oraşului roman; ruinele castrului şi aşezării de la Micia; cetatea Deva. Publicaţii: Sargetia.
Muzeul Orăşenesc Făgăraş (M.F.). Col. de arheologie din zona oraşului — cupă de argint romană timpurie de tip Boscoreale.
Muzeul de Istorie şi Etnografie, Focşani (M.I.E.F.). Col. de arheologie cuprinzînd descop. din paleolitic şi pînă la începutul feudalismului de pe terit. jud. Vrancea.
Muzeul Judeţean de Istorie Galaţi (M.J.G.). Col. de arheologie cuprinzînd descop. din paleolitic, neolitic (aşezarea din cultura Criş de la Munteni, aşezarea de tip Cucuteni de la Bereşti), epoca bronzului (depozitul de bronzuri de la Băleni), epoca dacică (Bărboşi şi Poiana); epoca romană (Bărboşi); perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Lunca). Mic lapidariu cu piese provenind de la Bărboşi şi Şendreni. col. numismatică. Publicaţii: Danubius.
Muzeul de Istorie, Oraşul Gh. Gheorghiu-Dej (M.I.G.D.). Col. de arheologie provenind din descop. sistematice efectuate în zona oraşului. Se remarcă vestigiile aşezărilor neolitice, cultura Cucuteni (Podei-Tîrgu Ocna, Viisoara); cele din aşezările din epoca bronzului, cultura Monteoru (Bogdăneşti, Căbeşti, Borzeşti).
Muzeul de Istorie Gherla (M.I.Gh.). Col. de arheologie a comunei primitive, dacică, romană (castrul şi necropola de la Gherla), perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Lapidariu cuprinzînd statuia-menhir de la Gherla şi piese sculpturale şi inscripţii romane.
Muzeul Municipal de Istorie, Giurgiu (M.I.G.). Col. de arheologie din neolitic, de tip Boian-Gumelniţa de la Petru Rareş şi Tangîru; epoca bronzului; epoca dacică (Giurgiu); perioada dacilor liberi; perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Spanţov şi Izvorul).
Muzeul de Istorie a Moldovei, Iaşi (M.I.M.). Col. arheologice reprezentative pentru întregul terit. al Moldovei. Comuna primitivă: paleolitic in-
MUZEE
ferior (Valea Lupului, Ghireni, Mitoc), mijlociu (Mitoc şi Ripiceni), superior (Mitoc, Ripiceni, Ceahlău); neolitic, cultura Criş (Glăvăneştii Vechi, Perieni, Valea Lupului), cultura ceramicii lineare (Perieni), cultura Cucuteni (Negreşti, Cucuteni, Truşeşti, Valea Lupului, Corlăteni), cultura Gumelniţa — aspectul Stoicani, cultura Horodiş-tea-Folteşti (Valea Lupului, Slobozia, Floreşti, Folteşti, Uricani); cultura amforelor sferice (Dolheştii Mari); epoca bronzului, cultura Folteşti-Schneckenberg (Folteşti, Bogdăneşti, Gîrceni), cultura Monteoru (Ciorani, Mîndrişca, Bogdăneşti, Tercheşti, Cîndeşti), cultura Costişa (Costişa), cultura Noua (Truşeşti, Andrieşeni, Valea Lupului, Gîrbovăţ), prima epocă a fierului (Corlăteni, Truşeşti, Zăpodeni-Vaslui, Valea Lupului, Tri-feşti, Iaşi, Stoicani, Vaslui, Stînceşti, Cotnari, Criveşti, Arsura). Epoca dacică (Cotnari, Lunca Ciurei, Medeleni, Poiana, Bărboşi, Bîtca Doamnei). Epoca romană (aşezarea şi fortificaţia romană de la Bărboşi, aşezările şi necropolele carpice de la Poiana, Scheia, Văleni, Poieneşti, Pogorăşti-Vaslui şi sarmată de la Probota). Perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (aşezările şi necropolele din sec. 4 de la Erbiceni, Truşeşti, Ionăşeni, Dancu, Iacobeni, aşezările şi necropolele din sec. 5—6 de la Costişa, Botoşana, Nichi-teni, Botoşani-Cărămidărie, aşezările din sec. 7—10 de la Suceava-Şipot, Hlincea, Tîrpeşti, Spinoasa, Dăneşti, Bîrlad). Perioada de început a feudalismului (Şendreni, Murgeni, Oituz, Spinoasa). Mic lapidariu, cabinet numismatic, col. de antichităţi greco-romane din Dobrogea. Publicaţii: Cercetări Istorice.
Muzeul de Istorie, Etnografie şi Artă Lugoj (M.L.). Col. de arheologie locală cuprinzînd piese paleolitice, vestigii neolitice din cultura Criş şi Tisa (Româneşti); ceramică din epoca bronzului cultura Vucedol (Ostrov-Timiş); vestigii din aşezarea halstattiană de la Cornăţel şi depozitul de vase hallstattiene de la Susani; inventare din cimitirul de incineraţie daco-roman de la Vişag; tezaure monetare romane de la Tibiscum şi Dierna. Muzeul din Mediaş (M.Me.). Col. de arheologie în cadrul cărora se disting tezaure dacice, precum si descop. din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism de la Bratei.
Muzeul din Miercurea Ciuc (M.M.C.). Col. de arheologie din neolitic şi pînă la începutul feudalismului, de pe terit. jud.
Muzeul Năsăudean, Năsăud (M.N.). Col. de arheologie din împrejurimile oraşului.
Muzeul din O dorhei u Secuiesc (M.O.S.). Col. arheologică din paleolitic şi pînă la începutul feudalismului, provenind din împrejurimile oraşului şi din peşterile de la Mereşti.
Muzeul de Istorie, Olteniţa (M.O.). Col. de arheologie din comuna primitivă pînă în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, cu descop. deosebite, ceramica şi plastică, din neolitic (cultura Gumelniţa) de la Gumelniţa şi Căscioarele. Muzeul Ţârii Crişurilor, Oradea (M.Ţ.C.). Col. de arheologie caracteristice pentru zona Ţării Crişurilor. Comuna primitivă: paleolitic; neolitic, cultura Tirii (vestigii din aşezarea de la Oradea-
232
Salca); epoca bronzului, cultura Otomani (Otomani, Sălacea, Roşiori, Derşida), cultura Wietenberg (Derşida); prima epocă a fierului, epoca dacică (ceramică şi unelte şi arme de fier din aşezarea dacică de la Berindia, din necropolele celtică de la Curtuişeni şi celto-dacică de la Tărian, inventare funerare din necropola daco-sarmatică de la Şimand). Perioada de trecere de la sclavagism la feudalism: inventare din mormintele tumulare slave de la Nuşfalău; podoabe şi vase din mormintele hunice de la Oradea; morminte din sec. 10, autohtone (Biharia). Publicaţii: Crisia, Biharea.
Muzeul Sătesc din Orlea (M. Orlea). Vestigii arheologice de pe terit. comunei şi de pe grindurile Dunării, din comuna primitivă şi pînă la începuturile feudalismului.
Muzeul de Arheologie, Piatra Neamţ (M.A.P.N.). Col. de arheologie reprezentative pentru valea Bistriţei, între care se remarcă: silexuri paleolitice de la Ceahlău, ceramica şi plastica neolitică, de tip Cucuteni, din aşezările de la Frumuşica, Izvoare, Traian, Calu, Podei — Tîrgu Ocna; vestigiile dacice de la Bîtca Doamnei. Publicaţii: Memoria Antiquitatis (MA).
Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti (M. Pit.)- Col. de arheologie a comunei primitive: paleolitic, cultura de prund de pe valea Mozacului, neolitic, cultura Gumelniţa (Teiu); epoca bronzului; prima epocă a fierului (Ferigile, Tigveni, Ţiţeşti); epoca dacică (Cetăţeni, Rociu şi Bălăneşti); epoca romană (Jidova); perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Mătăsaru şi Mogoşani). Publicaţii: Muzeul Piteşti. Studii şi Comunicări. Muzeul Judeţean de Istorie, Ploieşti (M.I.P.). Col. de arheologie din comuna primitivă pînă la începutul feudalismului, cu descop. interesante din epoca romană (Drajna de Sus, Mălăieşti, Tîrgşor), din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, din necropolele de la Tîrgşor şi Cireşanu (sec. 3—4) şi din aşezările de la Budureasca (sec. 5—7).
Muzeul Judeţean Caraş-Severin, Reşiţa (M.J.C.S.). Col. de arheologie locală, în special bogat material neolitic de tip Criş, Vinca şi Tisa de la Gornea şi Zorlenţu Mare, din epoca bronzului şi epoca fierului (Colţani, Gornea), epoca romană (Berzovia, Ramna) şi romană tîrzie (Gornea). Publicaţii: Banat ica.
Muzeul Judeţean Vîlcea, Rîmnicu Vîlcea (M.V.). Col. de arheologie a comunei primitive (Valea Răii, cultura Criş), din epoca dacică (Buridava— Ocniţa) din epoca romană (Arutela, Buridava-Stolniceni, Copăceni), din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism.
Muzeul de Istorie Roman	Col.	de arheo-
logie din neolitic şi pînă la începutul feudalismului. Se remarcă descop. de la Văleni (neolitic de tip Cucuteni, epoca bronzului—culturile Costişa şi Noua, cetate de pămînt a carpilor), Butnăreşti (necropolă carpică de tip Poieneşti), Poiana Dulceşti (necropolă din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism).
Muzeul de Istorie, Roşiori de Vede (M.R.V.). Col. de arheologie a comunei primitive, dacică şi
233
daco-romană, din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism şi feudală.
Muzeul de Istorie Satu Mare (M.S.M.). Col. de arheologie a comunei primitive: paleolitic, neolitic, cultura Tisa (Homorod), epoca bronzului (depozite de bronz, necropola de la Suciu de Sus), epoca fierului, epoca dacică (aşezare de daci liberi cu necropolă şi cuptoare, de la Medieşu Aurit). Publicaţii: broşuri şi culegeri de studii şi comunicări.
Muzeul Comunal de Istorie din Sâcueni (M.C.I.S.). Col. de arheologie din comuna primitivă pînă în sec. 4 e.n. Descop. de pe terit. com. şi din împrejurimi.
Muzeul de Arheologie Săveni (M.A.S.). Col. de arheologie locală: paleolitic (Ripiceni); neolitic (cultura Cucuteni de la Drăguşeni, cultura Horo-di$tea-Fol teşti de la Miorcani); perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Săveni).
Muzeul Mixt Sebeş (M.Se.). Col. de arheologie din comuna primitivă pînă la începutul feudalismului (ceramică neolitică pictată de tip Petreşti, piese dacice din cetatea Căpîlna,mic lapidariu roman). Muzeul din Sf. Gheorghe (M.S.G.). Col. de arheologie. Comuna primitivă: neolitic (cultura Criş şi cultura Boian, de la Leţ; cultura Cucuteni-Ariuşd de la Ariuşd), epoca bronzului, prima epocă a fierului (aşezarea de la Leţ, depozite de bronzuri). Epoca dacică (Covasna). Epoca romană (Breţcu, Olteni). Perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Poian, Peteni, Zăbala).Publicaţii: Aluta. Muzeul Brukenthal Sibiu, Secţia de istorie (M.Br.S ) Col. arheologice de comună primitivă: neolitic (Petreşti, Pianu de Jos — complex de cult), epoca bronzului (Guşteriţa, Ocna Sibiului), epoca fierului dacică (cetatea de la Tilişca cu inventare funerare şi tezaure); romană (lapidariu, Hecate Triformis de la Salinae, umbo de scut de la Hăl-meag); perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Publicaţii: Muzeul Brukenthal. Studii şi Comunicări.
Muzeul Maramureşan Sighetul Mar mafiei (M.M.
S.M.). Col. de arheologie din prima epocă a fierului, din împrejurimi.
Muzeul de Istorie Sighişoara (M. Sig.). Col. de arheologie din neolitic pînă la începutul feudalismului. Ansambluri mai importante: vestigiile aşezării fortificate din epoca bronzului de la Wietenberg, inventarele mormintelor scitice de la Sighişoara,^vestigiile aşezării fortificate dacice de la Wietenberg, vestigiile castrului roman şi ale necropolei romane şi romane tîrzii de la Podmoale. Muzeul de Istorie şi Etnografie din Slatina (M.S1.). Col. de arheologie a comunei primitive: neolitic, cultura Vădastra, Sălcuţa; epoca bronzului; epoca dacică; epoca romană cultura Chilia; vestigii din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Muzeul din Suceava (M.Su.). Col. de arheologie locală, în cadrul cărora se remarcă piesele dacice şi cele din aşezarea şi necropola autohtonă de la Botoşana. Cabinet numismatic. Publicaţii: Studii şi Materiale. Istorie.
Muzeul mixt Tecuci (M.T.)- Col. arheologice în cadrul cărora se remarcă descop. de la Munteni
MUZEE
(cultura Criş), Gîrbovăţ (cultura Noua) şi Poiana (cetăţuie dacică şi carpo-dacică).
Muzeul Banatului, Timişoara (M.B T.). Col. arheologice constituite din descop. de pe terit. întregului Banat. Comuna primitivă: neolitic, cultura Criş, cultura Tisa (vestigii din aşezările de la Hodoni Pociroane, Parţa, Zorlenţu Mare); epoca bronzului (ceramică de la Periam şi Pecica, inventare din cîmpul de urne de la Cruceni, depozitele de bronz de la Pesac şi Anina); prima epocă a fierului (cîmpurile de urne de la Bobda şi Pădurea Verde). Epoca dacică. Epoca romană (descop. din castrui şi oraşul roman Tibiscum). Lapidariu, col. numismatică. Col. străină. Publicaţii: Tibiscus, Muzeul Judeţean Dîmboviţa, Tîrgovişte (M.Tg.). Col. de arheologie locală; neolitic (aşezările de tip Gumelniţa de la Geangoeşti şi Ioneşti-Palade); epoca bronzului (aşezările de tip Tei şi Monteoru de la Nucet, Hăbeni, Viforu); tezaurul monetar d^cic de la Adînca, cetăţuia dacică de la Cătunu; epoca sclavagismului (aşezarea dacilor liberi de la Mătăsaru); perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (necropola de la Mogoşani). Publicaţii: Valachica; Studia Valachica.
Muzeul Judeţean Gorj, Tîrgu Jiu (M.Tg;J.). Col. de arheologie a comunei primitive, dacică, romană de la Bumbeşti.
Muzeul Judeţean Tîrgu-Mureş (M.T.M.). Col. arheologice din paleolitic şi pînă la începutul feudalismului. Ansambluri mai importante: depozitele de la Suseni şi de la Band — Valea Rece; vestigii de la Cristeşti (ceramică, piese sculpturale, bronzuri, Iunona—cap de figurină de alabastru), depozitul de unelte de fier romane de la Mărculeni. Col. numismatică, lapidariu. Publicaţii: Muzeul Tîrgu Mureş. Studii şi Comunicări.
Muzeul de Istorie Tîrgu Neamţ (M.T.N.). Col. de arheologie locală. Descop. remarcabile: vestigiile aşezării neolitice, cultura Precucuteni şi Cucuteni A, de la Tîrpeşti.
Muzeul Delta Dunării, Tulcea (M.D.D.). Col. de arheologie a comunei primitive (aşezarea neolitică de la Ceamurlia de Jos, aşezările hallstattiene de la Babadag şi Tulcea); dacică (necropola de la Murighiol); romană (cetăţile Aegyssus, Noviodunum, Dinogetia, Troesmis, Argamum), feudală timpurie (necropole de la Piatra Frecăţei, Nal-bant; aşezările de la Garvăn, Slava Rusă). Publicaţii: Peuce.
Muzeul de Istorie Turda (M.I.T.). Col. de arheologie a comunei primitive (neolitic din peşterile Cheile Turzii, epoca bronzului), dacică, romană (din oraşul roman Potaissa), din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Bogat lapidariu roman.
Muzeul „Porţile de Fier“, Drobeta-Turnu Sever in (M.P.F.). Col. de arheologie din zona Porţilor de Fier şi din jud. Mehedinţi. Epipaleolitic clisu-rean; neolitic (cultura Criş de la Schela Cladovei, cultura Vinca şi cultura Sălcuţa de la Ostrovu Corbului), epoca bronzului (cultura Vucedol din zona Cazanelor; cultura Gîrla Mare, necropola de incineraţie de la Ostrovul Mare; cultura Verbi-cioara), epocă dacică de la Butoieşti, Ostrovu Şimian şi Drobeta; castrul şi oraşul roman Drobeta;
MUZEE
vestigii romane tîrzii de la Drobeta, Ostrovu Banului ş. a.; vestigii din perioada dejtranzitie de la sclavagism la feudalism de la Drobeta; vestigii feudale timpurii şi din perioada de dezvoltare a feudalismului de la Severin, Ostrovu Banului, Grădeţ. Lapidariu, col. numismatică, bronzuri antice. Publicaţii: Drobeta.
Muzeul de Istorie şi Artă Zalău (M.Z.). Col. de arheologie a comunei primitive: neolitic (aşeza-
234
rile aparţinînd culturii Tisa de la Rastoltu Mare şi Buciumi); epoca bronzului (aşezarea de la Derşida şi depozitul de la Guruslău); epoca fierului (cetatea de la Bozna); dacică (aşezările de la Porolissum, Marca şi Stîrciu); romană (oraşul şi castrul de la Porol issum, castrele de la Buciumi, Romita, Tihău, Bologa), col. de geme, col. numismatică, lapidariu. Publicaţii: Acta Musei Poro-lissensis.
r.f.
N
Nalbant (sat, com. jud. Tulcea); săp. G. Simion —
1962—1964. La Taptîc necropolă birituală, dominată de incineraţie (sec. 7—10) aparţinînd unui grup de slavi în proces de asimilare culturală de către localnici. In cadrul ei, urnele cu decor de linii şi striuri orizontale şi ondulate sînt cele mai frecvente şi se poate urmări evoluţia atît a ■ celor două forme principale — borcanul globular şi cel cu umăr înalt —, cît şi a decorului „în valw, de la realizările cele mai primitive şi pînă la exemplarele cele mai elegante, de la liniile izolate, orizontale şi ondulate, stîngaci trasate şi pînă la echilibratele zone compacte de striuri cu accente (fascicule ondulate continui, fascicule oblice întrerupte, alveole) de pe umăr, trasate precis şi per-miţînd obţinerea unor efecte deosebite. M.D.D. BIBL.: Gavrilă Simion, Peuce 2.
r.f.
haos (cuv. gr.), spaţiul principal, patrulater* închis pe toate laturile cu ziduri, pline, al unui templu grecesc. In n. era aşezată statuia divinităţii căreia îi era dedicat templul. N. sînt cunoscute la templele lui Zeus şi al Afroditei de la Histria.
r.f.
Napoca v. Cluj-Napoca; Someşeni nartex (cuv. gr.), la bazilicile paleocreştine, spaţiul închis precedînd navele şi situat relativ la acelaşi nivel cu ele. De obicei, între nivelul exterior şi cel al n. se interpunea o scară monumentală. N. prezintă o dispoziţie tripartită (împărţit în trei travei transversale corespunzînd celor trei nave). Astfel de n. tripartite au fost identificate Ia Histria, la bazilica din sec. 7 şi la aceea centrală; la Tropaeum Traiani, la bazilica cu tran-sept, la aceea centrală şi la aceea de marmură; la Tomis, la bazilica mare.
r.f.
Năeni (sat, com., jud. Buzău); descop. înt. — începutul sec. 20. Grup de bronz înfăţişînd-o pe zeiţa orientală Anaitis(sau Anahita), divinitate iraniană, feminină, reprezentată ca „stăpîna fiarelor*4 călare pe un leu şi însoţită de doi acoliţi (azi unul e rupt) în picioare. Grupul prezintă stîngăcia şi lipsa de proporţii caracteristice pentru creaţiile provinciale. Totodată, este specifică tendinţa de a rotunji volumele şi modelajul, redus doar la o relativă nuanţare a planurilor mari care definesc volumele. Aceste trăsături, lipsa faţe-tării volumelor — procedeu specific stilului scitic —, ca şi a decupării maselor muşchiulare ar defini piesa mai degrabă ca un produs din Asia Mică. Atribuită cu probabilitate sfîrşitului pri-
Năeni. Grupul de bronz
mei epoci a fierului şi pusă în raport cu prezenţa sciţilor la Dunăre. M.I.R.S.R.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, pl. II.
h.d,
nebridă (gr. nebris „piele de ied“), pielea unui ied jupuit, netăbăcită, cu blana pe ea, făcînd parte din costumul tradiţional al zeului Dionysos, care o purta încinsă peste tors. Astfel apare zeul pe relieful din „tezaurul de sculpturi44 de la Tomis, ca şi pe alte piese de epocă romană provenind tot din Dobrogea (M.A.C., M.I.R.S.R.), precum şi pe un relief ajurat, reprezentînd perechea Liber şi Libera, de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.).
r.f.
necropolă (gr. nekropolis „oraşul morţilor44), teren pe care s-au descoperit morminte sistematic organizate, în care înmorm în tarea fusese săvîrşită după un ritual precis. Nu constituie n. înmormîn-tările fortuite, cum ar fi cele colective, arituale, după o luptă, sau ca urmare a unei molime. După felul în care înmormîntările sînt marcate la suprafaţa solului, se disting: n. tumulare—cu tumulj deasupra mormintelor — sau n. plane, iar după ritul folosit, n. de înhumaţie, n. de incineraţie şi n. mixte (birituale). Pe terit. României, cele mai vechi sînt n. plane de înhumaţie din n e o 1 i-t i c (Cernica, Cernavoda, Vărăşti-Boian). La sfîrşitul neoliticului apar, pe o parte a terit. ţării, n. tumulare de înhumaţie (Casimcea, Brăiliţa ş.a.). Odată cu epoca mijlocie a bronzului, se răspîndesc ti. plane de incineraţie cunoscute, în parte, şi sub numele de cîmpuri de urne (Cîrna
Gîrla Mare, Rast, Ostrovu Mare, Ocna Sibiului). In epoca fierului, se întîlnesc primele n. tumulare de incineraţie (Ferigile, Bîrseşti, Curtea de Argeş ş.a.) şi către sfîrşitul primei epoci a fierului, primele n. tumulare de înhumaţie princiare (Agighiol, Peretu ş.a.), cu inventar bogat, cuprinzînd şi atelaje, tezaure, arme. Pentru daci sînt caracteristice n. plane de incineraţie (Brăi-liţa, Tilişca, Cernavoda) cu inventar sărac specific, urne în formă de burduf, din pastă poroasă şi căţui tronconice. Mai rar apar şi n. tumulare, uneori cu construcţii funerare din zidărie de piatră brută (Zimnicea). în paralel însă, sînt cunoscute n. plane de înhumaţie scitice (Feiurdeni, Ciumbrud, Teiuş, Blaj) avînd în inventar oglinzi şi pumnale — akinakes —, n. plane de înhumaţie şi, mai rare, de incineraţie celtice (Bistriţa, Ciumeşti, Apahida), cu inventar specific de vase tipice, brăţări cu semiove, arme de fier etc. Cetăţile g r e c e ş t i (Histria, Callatis, Tomis) şi epoca romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Porolissum, Potaissa, Micia) sînt caracterizate de n. orăşeneşti de tip clasic, de mare întindere, cu caracter mixt. în paralel, au continuat să existe şi n. dacice plane (Enisala, Bugeac), de incineraţie, cu inventar caracteristic. Apar însă, în centrul Transilvaniei, şi n. tumulare de incineraţie (Someşeni, Calbor, Caşolţ), cu inventar mai bogat, cuprinzînd şi piese dacice dar şi materiale romane. în sec. 4 apar primele n. creştine, cu orientare omogenă — V-E — şi inventar sărac (Histria, Tomis). în sfîrşit, perioada de trecere de la sclavagism la feudalism reflectă şi prin caracterul n. diferitele aporturi etnice şi culturale. Astfel, cele ale culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov (Tîrgşor, Mogo-şani, Apahida, Sîntana de Mureş, Spanţov etc.) sînt de înhumaţie, birituale şi, mai rar, de inci-neraţie. După piesele tipice de inventar (ceramică, oglinzi, coliere, fibule) se poate preciza dacă cei înmormîntaţi sînt localnici sau migratori: goţi, taifali, sarmaţi. N. carpice (Văleni, Brad, Gabăra) sînt plane, caracterizate de ritualul incineraţiei şi de ceramică, atît de tradiţie dacică, cît şi specific carpică, cu forme bitronconice, cu capac şi toarte zoomorfe. Se cunosc şi morminte h u n i c e, de înhumaţie, cu podoabe tipice (Gherăseni, Oradea, Conţeşti [?]). în perioada următoare, se atribuie, în general, n. de incineraţie slavi l o r (Sărata-Monteoru, Nuşfalău), iar cele păgîne de înhumaţie migratorilor tiirci (Gîmbaş, Istria): avari, bulgari, maghiari, pe care îi putem distinge între ei prin detalii de inventar. Se atribuie localnicilor n. creştine — de înhumaţie, cu mormintele orientate V-E (Izvorul), iar în legătură cu cele de incineraţie s-a ridicat problema în ce măsură unele ar aparţine unor localnici păgîni, prelungind uzanţele funerare ale dacilor (Sărata-Monteoru). în perioada de început a feudalismului se stabileşte un tip general de n. românească cu caracter creştin şi care începe să exprime diferenţierile sociale, în măsura în care n. boiereşti sînt situate adesea în chiar interiorul unui lăcaş de cult. Se mai disting şi n. monahale, ale căror morminte sînt situate fie în interiorul unei mănăstiri, fie în imediata ei apropiere şi sînt caracterizate prin
Dubla Nemesis („tezaurul de sculpturi", Tomis)
lipsa inventarului şi prin aşezarea unei cărămizi sau a unei pietre drept căpătîi. Din punct de vedere al istoriei artei, n. sînt importante atît pentru că generează manifestări caracteristice de artă funerară (morminte cu tolos, podoabe funerare, pietre de mormînt şi monumente), cît şi pentru că depozitele funerare constituie colecţii de obiecte de aţtă care definesc, totődatá, grupuri sociale sau etnice, v. şi înmormîntări.
r.f.
Nemesis, zeiţa răzbunării şi a justiţiei divine, din mitologia greacă. Imaginile zeiţei — tînără cu hiton lung, cu pletele pe umeri, ţinînd într-o mînă modulul (rigla de măsurat) — sînt relativ rare: o statuie fragmentară, de tradiţie elenistică, de la Tomis (M.I.R.S.R.); ediculă cu Dubla N. (două reprezentări gemene şi simetrice în acelaşi cadru de arhitectură) din „tezaurul de sculpturi" de la Tomis, tratată în stil neoatic, şi o mică statuie în stil provincial, cu trăsăturile figurii masive şi dure, cu drapajul tubular, larg, cu poala hitonului evazată, foarte sugestivă pentru producţia locală, de Ia Apulum (M.A.I.). Toate pot fi datate la sfîrşitul sec. 2 — începutul sec.
3	e.n.	*
r.f.
neolitic (gr. neos „nou“ + lithos „piatră44), epoca pietrei noi sau şlefuite (c. 5500—2500 î.e.n.), caracterizată prin importante transformări tehnice, economice, sociale şi cultural-artistice. Sînt specifice tehnicii acestei perioade procedeul de şlefuire şi perforare a pietrei, cornului sau osului, apariţia olăritului, torsului, ţesutului, iar ceva mai tîrziu, a metalurgiei aramei din care se făceau podoabe, arme sau unelte. Ocupaţiile de bază ale omului n. sînt creşterea animalelor domestice şi cultivarea primitivă a plantelor, alături de care continuă vînătoarea şi pescuitul. Comunităţile n., organizate în triburi, capătă din ce în ce mai mult un caracter sedentar, locuind în aşezări stabile de tip sătesc. Legat de dezvoltarea celor două ocupaţii de bază — cultivarea plantelor şi creşterea animalelor— se răspîndeşte practica cultului fecundităţii şi a celui al fertilităţii. Numeroasele figurine de lut
I	ars, multe frumos decorate cu motive geometrice, Í descoperite în aşezările neolitice, sînt o dovadă ín acest sens. N. durează între 6 000—2 000 î.e.n.; Í este împărţit în mai multe faze, iar după caracterele [ tipurilor ceramice — forme şi decor — se recunosc ţ. jnai multe culturi specifice pentru diferitele zone ale ţării după cum urmează: n. timpuriu ' (6500—4500 î.e.n.) — culturile Criş, în întreaga
l	ţară cu excepţia poate a Maramureşului, E Cîmp iei S; Muntene, a Dobrogei, a ceramicii lineare şi
l	Hamangia în Dobrogea; n. m i j 1 o c i u (4500—
I	3700 î.e.n.) — culturile Dudeşti în Muntenia şi $ 0ltenia; Vinca în Oltenia, Banat şi SV Transilvaniei şi Hamangia în Dobrogea, urmate de Boian care cuprinde Muntenia, Dobrogea, SE Transilvaniei, SV Moldovei; Vădastra care cuprinde SE Olteniei; Tisa în Banat şi V Transilvaniei;
:	Vinca-Turdaş în centrul Transilvaniei; linear-
ceramică în Moldova; n. tîrziu — denumit de unii specialişti neo-eneolitic sau, mai rar, eneo-Htic (3700—2500 î.e.n.) — culturile Gumelniţa în Muntenia şi Dobrogea; Sălcuţa în Oltenia şi, fn parte, în Banat, Tisa-Polgar cu aspectul Bodrogkeresztúr; Petreşti în Transilvania centrală; Cucuteni-Ariuşd în Moldova şi Transilvania de SE; Cernavoda I în Dobrogea şi SE Munteniei şi Mol-
*	dovei. Arta n. este caracterizată de primele manifestări de arhitectură, de plastică din teracotă, piatră şi os, de dezvoltarea ornamenticii geometrice, cunoscută încă din epipaleolitic. Arhitectura apare ca artă a spaţiului, dar încă de pe acum cu implicaţii decorative, în cadrul procesului de seden-tarizare, odată cu primele locuinţe construite şi
« nu amenajate într-o cavitate naturală (grotă) sau artificială (bordei). împreună cu locuinţele con-
*	struite sînt atestate şi primele încercări de ordonare $1 fortificare a aşezărilor, adică premisele urba-fiisticli. Plastica este ilustrată de cîteva capete de piatră de tip Lepenski Vir, de la Cuina Turcului
: şi Gura Baciului, de rare piese mari de teracotă plate, reprezentări de grup, sau ale unor perso-naje feminine (Truşeşti, Teiu ?). Tot rare sînt şi
1	piesele antropomorfe sau zoomorfe — sceptre — j. din piatră; ceva mai dese, figurinele feminine,
4	stilizate unghiular, din os. Mult mai frecvente sînt figurinele şi modelele din lut ars. Se disting figurine zoomorfe, mai ales bovidee, şi antropomorfe, femi-’ nine, mult mai rar masculine, precum şi grupuri reprezentînd cuplul sau maternitatea. Se cunosc de asemenea modelele miniaturizate de locuinţe, sanctuare, mobilier şi chiar de ustensile sau de vase ceramice. In general, plastica este puternic stilizată, volumele sînt geometrizate, nediferen-tiate prin modelaj şi detaliile sînt adesea schematizate. De multe ori reprezentările sînt sintetice,
-	cuprinzînd elemente incompatibile în realitate, dar a căror alăturare forţată tinde să transmită o anumită semnificaţie, şi sincretistice, în măsura în care combină imagini-semne de natură diferită, ca de ex. figura umană cu coloane şi cu vasul cu ofrandă, la grupul plastic mare de la Truşeşti. , Cu excepţia figurinelor de tip Hamangia — care sînt netede iar trăsăturile figurii sînt atît de schematizate, încît devin de neidentificat —, toate figurinele antropomorfe sînt caracterizate de decorul geometric care le acoperă şi de marcarea accentuată a feţei. Decorul — incizat, excizat şi
Friză cu Neptun şi cortegiul lui (Apulum)
pictat — se plasează în primul rînd pe ceramică şi pe plastica antropomorfă, dar se cunosc şi pereţi de locuinţă cu decor plastic sau pictat, precum şi modele decorate. Ornamentica rămîne în general geometrică. In n. timpuriu predomină motivele unghiulare —romburi şi triunghiuri. Începînd cu faza mijlocie, se constituie aşa-numitul sistem meandro-spiralic. Abia în faza tîrzie apar şi motive zoomorfe, se pare, cu caracter simbolic, emblematic. Elementele decorative geometrice alcătuiesc sisteme continui nerepartizabile în compoziţii unitare, închise. Se pot totuşi distinge două principii compoziţionale de desfăşurare a decorului, linul — mai rar folosit — axial, altul —cel mai frecvent —spiralic înfăşurător. Indiferent de tehnica în care este realizat (nu numai în pictură), o caracteristică a decorului rămîne preocuparea pentru efectul cromatic. In general, formele ceramice sînt definite de două trăsături: apariţia unor forme complexe (picioare, fructiere) fără funcţie utilă directă, pentru care putem presupune folosiri rituale; caracterul general „concrescut4* al formelor care, uneori, reproduc clar forme din materiale organice (burdufuri) sau din piatră modelată prin abraziune, deci cu profilé în unghiuri îndulcite. Către sfîrşitul perioadei apar şi manifestări artistice în metal: rare figurine feminine en violon din cupru, podoabe de cupru şi aur, precum celebrul tezaur de la Moigrad. In ansamblu n. se defineşte ca o perioadă de bogată creaţie artistică, marcat geometrică, specifică unei societăţi agrare. Prin această trăsătură, culturile neolitice din România se înrudesc cu cele din zona egeeo-anatoliană.
l.r.
Neptun (Neptunus), divinitate olimpiană, stă-pînitorul mărilor, frate al lui Iupiter; la greci, Poseidon. Figurat de obicei ca un bărbat în puterea vîrstei, cu barbă şi plete bogate, cu bustul gol, ieşind din valuri şi ţinînd în mînă un trident. Pe terit. României este relativ rar reprezentat. Se cunosc o friză de la Apulum (M.A.I.) de stil marcat provincial, pe care este reprezentat cortegiul marin al lui N. şi Amfitritei, cu nereidele (fiicele zeului marin Nereus, făcînd parte din suita zeului) şi tritonii (genii marine, de formă monstruoasă, cu corp de cal şi coadă de peşte, făcînd de asemenea parte din suita cuplului divin) şi o stelă de cult provenind de la Tomis (M.I.R.S.R.) în formă de ediculă, pe care zeul este reprezentat într-un stil întrucîtva mai pur, mai apropiat de tradiţia elenistică — singur, în picioare, qu hlamida lăsînd liber un umăr, sprijinit în tridentul
NEREIDE
care constituie atributul său tipic. N. apare în schimb, destul de des, pe monedele cetăţilor pontice.
r.f.
nereide v. Neptun Nlce v. Victoria
Nicolae Bălcescu (sat, com. jud. Ialomiţa); descop. jnt# — 1965; săp. N. Anghelescu — 1965’ In zona malului bălţii Barza, necropolă birituală, plană, de tip Sîntana de Mureş. In inventare — ceramică fină cenuşie şi poroasă, între care un ulcior cu smalţ verde-măsliniu. M.I.C.
'BIBL.: B. Mitres şi C. Preda, Necropolele. r.f.
Niculiţel (sat, com. jud. Tulcea); săp. I. Barnea, P. Diaconu, E. Bujor — 1953—1954; V. Baumann
—	1971. # In zona vetrei satului, vestigii romane (sec. 2—7 e.n.), între care un altar al lui Iupiter Dolihenus, o stelă funerară şi ruine de edificii şi dintr-un apeduct. # Pe Dealul Cetăţii, biserică treflată (trei abside dispuse în treflă), cu zid de cărămidă legat cu pămînt datînd din sec. 11— 12 e.n. Este primul exemplar de plan treflat
Niculiţel. Inscripţiile din martirion
Niculltel. Intrarea în martirion
238
cunoscut pînă acum pe terit. României şi pune problema existenţei probabile a unei mănăstiri pe acest loc. # In pădurile Niculiţelului, circum-valaţie — incintă din val de pămînt — închizînd mai multe sute de kilometri pătraţi, şi datată ipotetic în sec. 8 e.n. Pe hărţi mai vechi din a doua jumătate a sec. 19, această incintă fortificată cuprinde şi Isaccea. Ar putea fi o delimitare de domeniu urban şi, în acest caz, se pune problema unei datări mai tîrzii, eventual în sec.
11—14, precum şi a legăturii cu Vicina. # în sat, ruinele parţial descoperite ale unei bazilici cu martirion (criptă) din sec. 5—6 e.n., în care s-au găsit resturile pămînteşti ale martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos. Bazilica, tripartită, cu absidă semicirculară şi, probabil, nartex tot tripartit, este ruinată, dar cripta a rămas relativ întreagă, cu inscripţia păstrînd numele martirilor încă lizibilă, trasată cu culoare pe perete. M.D.D.
BIBL.: I. Barnea, P. Diaconu, E. Bujor, SCIV,
V	3—4; V. Baumann, BMIt XLI, 2.
r.f.
niello (cuv. it.), tehnică decorativă constînd din încrustarea de metal în metal. Prima piesă decorată în această manieră este un umbo de scut de fier, încrustat cu argint aurit, roman, de la Hăl-meag. Din sec. 3 e.n. datează o frumoasă trusă chirurgicală, cu mînerele decorate în n.t descoperită într-un mormînt de la Tomis (M.A.C.). Piese niellate — argint încrustat cu aur — se mai cunosc din tezaurele de la Oţeleni şi Voineşti.
r.f.
nimfe (gr. Nymphai), divinităţi ale naturii tute-lînd anumite forme de geografie fizică: izvoare, păduri. Sînt reprezentate ca nişte tinere fecioare, tovarăşe ale Dianei, îmbrăcate în hiton lung, cu părul pe umeri şi schiţînd, de cele mai multe ori cu vădită stîngăcie, un pas de dans. în terit. trace sau de influenţă tracică, n. au fost identificate prin interpretatio romana cu divinităţi locale ale naturii. Mai cu seamă pe reliefuri de cult şi tablete, acestea sînt adesea reprezentate sub forma horei celor trei graţii. De data aceasta, sînt înfăţişate nude, conform binecunoscutului prototip elenistic. Sînt cunoscute mai 'multe reprezentări de acest fel din Dobrogea, între care cea mai importantă este tableta din „tezaurul de sculpturi" de la Tomis.
r.f.
nod isiac, detaliu distinctiv al costumului zeiţei Isis, care în mod curent este înfăţişată purtînd o mantie (hlamidă), reţinută pe umeri de un nod situat pe piept. Acest nod a devenit un semn după care pot fi recunoscute toate personajele isiace: zeiţa însăşi, acoliţii, preoţi şi preotese. Cele două busturi isiace din M.A.C. şi M.I.R.S.R. au, ca trăsături definitorii, n.i. şi buclele libice.
r.f.
Noşlac (sat, com. jud. Alba); săp. I. Mitrofan,
1963—1970. ţ Pe terasele Mureşului, în apropierea confluenţei cu Arieşul, aşezare neolitică, cultura Petreşti; aşezare din epoca bronzului, cultura Wietenberg; aşezare — două bordeie — de la începutul epocii fierului, aspectul cultural Lăpuş şi
f *39
ţabletă votivă cu nimfe („tezaurul de sculpturi**, Tomis)
cultura Basarabi. Gropi de provizii umplute cu glinoaie, din epoca dacică. # La Pompa de apă, bordei-locuinţă şi bordei-hambar, romane (sec. £—3 e.n.). # Punctul Şumughi, aşezare rurală ' romană (sec. 2—3 e.n.), de bordeie, cu caracter mixt dacic şi provincial roman, legată de exploa-
•	tarea ocnelor de sare. Ceramică de factură romană,
. împreună cu ceramică de factură dacică. # Aşe-tare legată de exploatarea sării, din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism — sec. 4— 7:r—, de bordeie, şi necropola corespunzătoare; ceramică de tradiţie daco-romană (fructiere, urne,
: urne-borcan) podoabe şi garnituri de metal tipice pentru perioada respectivă (fibule, aplice de tip avar). Descop. sînt o interesantă mărturie a pro-césului de sinteză daco-romană şi a continuităţii ^ populaţiei daco-romane după retragerea adminis-r «raţiei şi armatei romane, în condiţiile simbiozei teái migratorii. M.I.Tr.C.
rţlBL.: D. Tudor, OTS, p. 207.	r.f.
Ş Noua (cartier al municipiului Braşov, jud. Bra-[fov); descop. înt. — f.d. Cimitir de la sfîrşitul ţ «pocii bronzului, cu ceramică tipică: ceşti cu două t toarte supraînălţate, cu arcuirea terminată în bu-fcton, în creastă sau în şa, sugerînd o siluetă ?ni-î'mală. M.I.R.S.R.; M.J.Bv.; M.I.Tr.C.; M.I.M. Cultura N., cultură de la sfîrşitul epocii bronzului, ;durînd pînă la începutul epocii fierului, răspîndită [In Moldova, Muntenia de NE şi Transilvania şi jitribuită unei populaţii de stepă, poate cimerie-Juii. Se cunosc aşezări deschise (cenuşare), carac-;terizate prin mari grămezi de cenuşă provenind út la locuinţe de suprafaţă, precum şi morminte, !de obicei de înhumaţie, cu inventar caracteristic: 'Ceşti cu două toarte, ceşti cu o toartă, străchini, jurase de provizii, ace cu protuberanţe, brăţări,
Pîceri de bronz, precum şi numeroase piese de os. entru ceramică sînt caracteristice lustrul negru ifi toartele zoomorfe extrem de schematizate, cunoscute sub denumirile de toartă cu buton, cu icreastă sau în şa. Arta osului constituie unul din
NU£FALAU
cele mai caracteristice aspecte ale c.N. Piesele dfc os — vîrfuri de săgeată, aplice şi garnituri de harnaşament, fusaiole, catarame — sînt adesea decorate cu motive geometrice lineare incizate. Apar uneori şi psalii de os terminate cu butoni conici sau chiar cu protome de cai, stilizate în planuri care trec curgător unul într-altul, fără ruperi de linie, trăsătură specifică pentru stilul stepelor. In afară de N., s-au mai făcut descop. aparţinînd acestei culturi la Teiuş, Cluj-Napoca, Moreşti, Gîrbovăt ş.a.
BIBL.: A. Florescu, Dacia NS, XI.	h.d*
Noviodunum v. Isaccea
numismatică (gr. nomisma „ban, monedă44), disciplina care studiază formele şi valorile instrumentelor de schimb. In funcţie de epoci, în România se disting: n. greco-romană, n. dacică, n. bizantină, n. medievală, n. românească. Există două mari cabinete numismatice, muzee specializate în păstrarea, expunerea şi valorificarea ştiinţifică a monedelor: Cabinetul numismatic al Academiei RSR şi Cabinetul numismatic al Institutului de arheologie, precum şi o sumă de cabinete numismatice ale muzeelor: M.I.R.S.R., M.I.Tr.C., M.I.M.; M.A.C., M.I.M.B., M.A.P.N., M.T. Col. numismatice mai mari sau mai mici se găsesc aproape în toate muzeele de istorie. Studiile de n. servesc la datarea descop. arheologice însoţite de monede, la cercetările de istorie economici* (metrologie, evoluţia preţurilor) şi de istoria artei, în măsura în care, foarte adesea, monedele reprezintă mici lucrări artistice prin execuţia lor, după cum, de asemenea, uneori, reproduc miniaturizat şi în relief plat, opere de artă sau monumente (ex. monede de Ia Traian reproducînd podul de la Drobeta, sau Columna: cele emise în epoc» romană de Tomis şi Callatis. reproducînd porţile celor două oraşe sau statuia şarpelui Glicon).
r.f,
Nuşfalău (sat, com. jud. Sălaj); săp. M. Comşa»
—	1958. Necropolă tumulară de incineraţie (sec.
6—9), aparţinînd unei populaţii din grupul slavilor de apus. In tumuli, în interiorul unor construcţii de lemn, de plan paţrulater din bîrne-încheiate, sînt depuse resturile calcinate ale defuncţilor, direct pe sol, sau în urne de tip borcan, modelate pe roata olarului şi decorate cu fascicule de striuri ondulate, împreună cu inventar tipic: fragmente metalice — fier — de torţi de găleţi djn lemn, cuţite şi seceri de fier, scăriţe de şa, plăci de centură de bronz, precum şi fragmente de oase de animale (cal). O placă de centură, executată, prin presiune la cald, este decorată în relief adîn-cit, cu reprezentarea unui grifon, realizată ajurat, plat. într-un cadru patrulater se înscrie grifonul aşezat, cu aripile terminate ascuţit umplînd partea de sus a cadrului. De placă atîrnă un pandantiv poli lobat, cu decor floral geometrizat. Este o» reprezentare tipică pentru faza tîrzie a artei stepelor. M.I.R.S.R.; M.Ţ.C.; Muzeul National, Buda-^ pesta.
BIBL.: M. Comşa, MCA. VII.
r.f;..
oală, formă de vas simplă, similară cu borcanul, dar de dimensiuni mai mici, folosită în mod obişnuit la gătit. Cele mai vechi o. apar pe terit. României încă din neoliticul vechi. Din pastă grosolană, ele sînt numai sumar decorate, prin procedeul barbotinei. Asemenea vase, grosolan confecţionate şi sumar decorate, continuă să existe pînă în epoca romană, păstrîndu-şi funcţia utilitară precum şi forma relativ simplă. In epoca romană se schimbă tehnica lor de producere: sînt fasonate pe roată. Mai tîrziu, în perioada de trecere la feudalism, sînt din ce în ce mai mult înlocuite de borcan.	r.f.
Obreja (sat, com. Mihalţ, jud. Alba); săp. D. Protase — 1961—1963. In punctele Cînepi şi Tăul lui Filip, aşezare neolitică de bordeie, cultura Petreşti; vestigii — fragmente ceramice — de la sfîrşitul neoliticului, cultura Coţofeni; mare şi bogată aşezare de bordeie cu gropi de bucate, din epoca bronzului, cultura Wietenberg; aşezare rurală daco-romană (sec. 2—4 e.n.) de tip risipit, compusă din două grupuri, totalizînd opt bordeie, cu cuptor din piatră sau amenajat într-un bloc de lut, cruţat la săparea bordeiului. Pe lîngă locuinţe s-au descoperit gropi de provizii. In apropiere, cimitir de incineraţie. Aşezarea aparţinea populaţiei dacice romanizate şi a durat şi după retragerea trupelor şi administraţiei române din Dacia. Inventar sărac — ceramică romană şi dacică, pietre de rîşniţă, fibule de bronz, unele de tipul cu capete de ceapă. M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor,	OTS> p.	170.	r.f.
ochi, motiv decorativ constînd din benzi de striuri ondulate tangente, rezervînd între ele, din fond, spaţii ovale ca nişte „ochi”. Este caracteristic pentru o fază	timpurie	(Greaca,	sec.	9—10)
a ceramicii feudale	timpurii	din Cîmpia	Dunării.
r.f.
Ocna Mureş (oraş, jud. Alba); n.a. Salinae; descop. înt. — f.d. Necropolă de incineraţie din epoca bronzului, cultura Wietenberg. Aşezare civilă romană (sec. 2 — 3 e.n.) relativ puţin cunoscută. Intre descop.: statuia de marmură a zeiţei Hecate Triformis şi un coif din bronz de legionar roman. M.Br.S.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor,	OTS.‘	r.f.
Ocna Sibiului (oraş, jud. Sibiu); săp. I. Paul
—	1959.	% Aşezare temporară din paleoliticul
mijlociu (musterian). # Aşezare neolitică cu patru nivele de locuire: primele trei nivele de jos
sînt caracterizate prin prezenţa ceramicii pictate de tip Petreşti, întîlnită în mod obişnuit, în aşezările culturii Turdaş de pe cursul mijlociu al Mureşului, în asociaţie cu ceramica tipică pentru aceasta; cel de al patrulea nivel cuprinde forme şi pictură ceramică specifice culturii Petreşti, fiind total absente vasele de tip Turdaş. Descop. de aici au adus date noi pentru problema genezei şi periodizării culturii Petreşti şi a raporturilor ei cu cultura Turdaş, precum şi pentru aceea a genezei ceramicii pictate neolitice în general. Acestea, coroborate cu descop. de la Lumea Nouă, au permis să se precizeze că sistemul decorativ folosind elemente geometrice unghiulare — romburi, pătrate, triunghiuri — şi principiul compoziţiei spiralice înfăşurătoare este moştenit în cultura Petreşti de la cultura Turdaş. Tehnica şi viziunea cromatică a picturii derivă prin intermediul culturii Turdaş din forme tardive, care au supravieţuit doar în centrul Transilvaniei, ale culturii Criş. # Necropolă de incineraţie atribuită culturii Wietenberg, cu inventar sărac şi urne din pastă grosolană, cu decor sumar sau fără decor. Pe terit. satului s-au descoperit întîmplător şi fragmente dintr-un coif celtic de fier. M.Br.S. BIBL.: I. Paul, MCA, VIII.	I.r.
Ocniţa (localitate componentă a oraşului Ocnele Mari, jud. Vîlcea); n.a. Buridava (dacică); săp. D. Berciu, P. Purcărescu — 1964 în continuare. Pe înălţimea Cosota din apropierea satului, la SE de saline, complex de fortificaţii dacice (sec. 3—1
Ocna Mureş.
Salinae. Statuia de marmură a Hecatei Triformis
î.e.n.) cu val de pămînt şi palisadă, o aşezare deschisă de bordeie precum şi o necropolă de incine-ratie din aceeaşi vreme. Printre descop. remarcabile trebuie menţionate fragmente ceramice cu inscripţii în limba dacică, cu litere greceşti sau latine gravate (ostraca); vase ceramice cenuşii de tehnică superioară, foarte frumos executate; ceramică 'pictată dacică; căţei de vatră din fier forjat, afectînd forma mult schematizată a unor ‘oovidee, ale căror protome constituie terminaţiile purbate în sus ale ustensilelor. M.I.R.S.R., M.R.V. BIBL.: M. Babeş, Dacia NS, XI—XIV, Cronica
.Odorhei (municipiu, jud. Harghita); descop. înt.
—	f.d. şi 1875. Două săbii de bronz, una de tipul cu disc şi buton la mîner, cealaltă de tipul cu la-jnă lungă, datate în epoca bronzului, faza finală 'şi, respectiv, la începutul primei epoci a fierului.
'BIBL.: A. Alexandrescu, Dacia NS, X.
r.f,
oecus (cuv. lat.), iniţial locuinţa, apoi, prin extensie, edificiul principal, sediul funcţiei specifice într-un, ansamblu arhitectural. In acest sens,
o.	este locuinţa stăpînilor într-o villa, o. se numeşte sediul propriu-zis al colegiului din Palatul Augustalilor precum şi sediul comandantului din principia unui castru (v. şi principia).
r.f.
oenochoe (cuv. gr. „măsură de vin”), tip de vas din metal, ceramică şi sticlă, ulcior de vin cu
o	singură toartă. Apare încă din epoca elenistică
Îi este frecvent în mormintele de la Tomis şi Calatis (M.A.C.), unde se întîlneşte forma de o. cu corp globular şi gît tubular lung; de la Callatis provine şi un exemplar în terra sigillata cu subiect erotic. In epoca romană este foarte răspîndit. In perioada timpurie (sec. 2—3 e.n.), o. au corpul oval şi gîtul scurt şi îngust. Mai tîrziu (sec. 4), gura se lărgeşte şi capătă formă treflată. Acest tip, în variante mai baroce, cu linii mai greoaie, este adoptat şi de culturile din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. în sec. 8, în cadrul ansamblurilor de tip Saltovo-Maiaţk apare
o	o. sferică, pe trei picioare scurte cu gît gros şi nu prea înalt, terminat cu o gură treflată. Acesta este ultimul tip de o. cunoscut pînă la feudalism, cînd apare ulciorul propriu-zis.
r.f.
oglindă. Apare iniţial la sfîrşitul epocii fierului, cînd în cetăţile greceşti se găsesc o. de tip grecesc — disc de bronz lustruit, cu mîner în formă de bară, adesea decorat în relief cu motive figuráié (ex.: Histria, M.I.R.S.R.). In paralel, se cunosc
o.	din morminte scitice, de tip scitic, derivat din cel grecesc, cu disc şi cu mîner din bară plată, terminat cu o figură zoomorfă în relief plat, stilizată în mod specific (ex.: Feiurdeni). In epoca romană, apar o. de sticlă cu ramă de plumb, realizate din două plăci presate şi sudate. Plăcile sînt decorate cu motive geometrice sau florale aparţinînd repertoriului clasic greco-roman. Ateliere de asemenea o. se cunosc la Sucidava. Tipul respectiv a fost preluat de sarmaţi, care l-au mo-
Odorhei. Sabie de bronz Oglindă scitică (Fei
Oglinzi cu tamga sarmatice (Truşeştl)
Rame de plumb pentru oglinzi (Sucidava)
dificat uşor, adăugîndu-i un mîner scurt, lat şi plat, iar drept decor imprimînd, tot prin presare, pe spate; o tamga (semn geometric, adesea complex, cu sens de marcă de meşter?, de proprietar?, de trib?) (ex. Şimand, M.Ţ.C.). Nu se cunosc o. din alte perioade istorice.
r.f.
Oinac (sat Oinacu, com. Oinacu, jud. Ilfov); descop. înt. — 1928; săp. I. Andrieşescu — 1929— 1930; D. Berciu şi S. Ferche—1960—1962.
#	Depozit de bronz cuprinzînd un vas şi mai multe celturi de tip O., caracterizate de secţiunea ovală a gurii duliei şi hexagonală a corpului cel* tului, ca şi de prezenta unei perforaţii ovale sau în formă de migdală, servind la fixarea piesei în coada de lemn, cu ajutorul unui cui. Tipul de celt O., răspîndit în bazinul inferior al Dunării, este de origine balcano-dunăreană şi datează din etapa finală a epocii bronzului. • In punctul Măgura Mare, necropolă sarmatică (sec. 2—3 e.n.) cu morminte de înhumaţie cu puţ, cu inventar specific: săgeţi cu trei muchii, oglinzi cu tamga, coliere de chihlimbar cu mărgele poliedrice. # In acelaşi punct, necropolă birituală plană, de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov (sec. 3—4 e.n.). Inventare funerare cuprinzînd vase de ceramică fină, cenuşie şi comună, zgrunţuroasă, ceramică romană de import, mărgele de sticlă, piepteni de os. M.I.R.S.R.; M.I.G.
BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele.
r.f.
Olteni (sat, com. Bodoc, jud. Covasna); săp. Z. Székely — 1959. # In hotarul satului, cîteva aşezări neolitice şi o aşezare dacică din a doua vîrstă a fierului. # La castelul Miko, un castru roman de piatră de tip clasic (sec. 2—3 e.n.), patrulater (80 X 120 m). # Alăturat, o aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.) cu construcţii de piatră. Descop. mărunte. M.S.G.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 278. 2. Székely MCA X, Aluta 1976—1977 Almanah.
h.d.
Olteni (sat, com., jud. Teleorman); săp. Al. Vulpe
—	1958; C. Preda — 1961; S. Dolinescu-Ferche — 1969; descop. înt. — 1966. # în lunca Teleormanului, aşezare de tip Ipoteşti-Cîndeşti, de bordeie
cu vetre deschise şi cuptoare de pîine (?) cruţate în pămîntul săpat. Inventare de ceramică specifică (borcane cu decor de striuri), piese de metal (un tipar de presat cercei, în formă de cruce cu extremităţile lăţite). • Necropolă birituală — ritul incineraţiei este dominant — de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov. Inventare funerare tipice pentru cultura amintită: vase ceramice — aproape exclusiv în mormintele de incineraţie — fine cenuşii şi grosolane, piepteni în formă de clopot, mărgele de chihlimbar octaedrice şi de sticlă bitronconice, fibule cu piciorul întors pe dedesubt. M.I.R.S.R. BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele; S. Dolinescu-Ferche, Dulceanca, p. 109 şi urm.
r.f.
Oltenia. Provincie geografico-istorică cuprinsă între Carpaţi, Dunăre şi Olt. Pe terit. ei sînt situate cele mai vechi urme ale activităţii omeneşti din România: la Bugiuleşti (un depozit fosilifer, în care s-au identificat resturi ale culturii osteodon-tokeratice, atribuită unui grup de australopiteci) şi pe valea Dîrjovului şi a Oltului (piese de silex aparţinînd culturii de prund). Paleoliticul mijlociu este reprezentat de descop. din peşteri, cum sînt acelea musteriene de la Peştera Muierilor de la Baia de Fier, iar cel superior de urmele de locuire în peşteri, la Peştera Muierilor de la Baia de Fier, cît şi de locuire de terasă, cum este cazul la Vădastra. Sînt caracteristice descop. aparţinînd epipaleoliticului, cunoscute sub numele — desemnînd un aspect specific — de clisu-rean, în cadrul căruia, la Cuina Turcului, s-au găsit şi cele mai vechi creaţii artistice: oase şi falange cu decor geometric gravat. N e o 1 i t i -c u 1 oltean începe printr-o fază foarte veche, în care continuă să fie folosit utilajul microlitic de tradiţie epipaleolitică, dar în care se practică o agricultură primitivă, semistabilă, pentru care sînt folosite unelte specifice din corn (săpăligi) şi în cadrul căreia apar cele mai vechi elemente de decor ceramic (descop. tipice la Cîrcea, Schela Cladovei şi din Ostrovu Banului). Neoliticul vechi este reprezentat de elemente ale culturii Criş, urmată imediat de o fază timpurie a culturii Vinöa. Tipică, dar limitată la zona văii inferioare a Oltului, este cultura Vădastra, cu două faze
—	Vădastra I, denumită în ultima vreme Dudeşti, caracterizată de ceramica neagră, cu decor plisat şi Vădastra II, cu ceramica tot neagră, dar cu decor excizat şi încrustat cu alb —, ambele remarcabile prin nivelul artistic deosebit de înalt şi cu
o	plastică deosebit de dezvoltată, în care apar stilizări de mare frumuseţe. Această etapă se localizează în neoliticul mijlociu. Neoliticul superior este caracterizat de cultura Sălcuţa, variantă locală, specifică a culturii balcano-dunărene cu ceramică cu decor geometric, spiralo-meandric. Epoca bronzului cunoaşte şi ea o dezvoltare specifică, cea mai veche etapă fiind caracterizată de cultura Coţofeni — cultură cu caracter vestic pentru terit. României, care în O. prezintă două aspecte locale, specifice: un aspect de munte, cu aşezări fortificate pe ţancuri, bazate pe o eco-
|ÍK>mie preponderent pastorală, altul în zona Címlétéi oltene, în care o economie predominant agrară ||l determinat apariţia unor aşezări importante şi p jtt care apare mai ales ceramica cu decor bogat îngrijit. In continuare, zona de dealuri a pro-iciei va fi caracterizată de cultura Verbicioara, timp ce în cîmpie, şi mai ales pe malul Dunării,
fju descoperit cîmpuri de urne, care se înca-ează în cultura Gîrla Mare. Aceasta din urmă pare că se prelungeşte pînă la începuturile Í mocii fierului. Pentru Hallstatt-ul oltean 4lte tipică cultura Basarabi, cu decorul ei geometric, spiralic, încrustat cu alb şi organizat în fţgistre înguste alternînd cu mari zone netede lus-ityvite. La sfîrşitul acestei epoci pătrund influen-le sud-ilirice, aşa cum sînt cunoscute din necro-ila de la Balta Verde şi tracice, sud-dunărene, .testate atît de necropolele tumulare de incinerate de tipul celei de la Ferigile, cît şi de mormin-de tumulare traco-getice cu inventar bogat, ca Wt din care provin tezaurele de la Craiova şi ■*fe la Porţile de Fier. O. este şi o zonă intens populată de daci. Deşi cerc. sînt relativ sumare, 1ftim că pe terit. ei existau şi cetăţi de piatră asemănătoare celor din Munţii Orăştiei (ex.: la Polo-""Yragi) şi oppida de pămînt (Ocniţa), iar toponi-; inia dacică este destul de importantă. In zona ma-Olului Dunării sînt cunoscute şi unele influenţe tdtice, fără să poată fi documentată o populaţie éeltá propriu-zisă (ex. la Gruia). Cucerirea romană ieste realizată, ca şi pentru restul Daciei, în urma "războaielor din 101—102 şi 105—106 e.n. Dar nu *te exclus ca încă din vremea lui Domiţian să fi fost stabilite unele capete de pod pe malul idrept al fluviului. Epoca romană este 'earacterizată printr-un proces de urbanizare puter-iüc, de pe urma căruia au rămas cîteva importante ansambluri monumentale, cum sînt cele de la Drobeta. Sucidava, Romula, Aquae, Slăveni, brecum şi două linii de fortificaţii — limesul alu-ian şi cel dunărean. In aceste centre, în afara artei locale, funerare şi religioase, au pătruns şi elemente de artă aulică sau provenind dinatelie-^|jde mai apropiate de tradiţia elenistică (portretul 5raustinei Senior de la Drobeta, Fortuna (?) poli-£idă de la Romula, larul de la Sucidava etc.). In ^domeniul artelor decorative şi aplicate se cunosc ;jcu relativă siguranţă şi două ateliere locale: unul *de geme de la Romula, altul de oglinzi de plumb de la Sucidava. Perioada de tranziţie de la sclavagism la feudalism este caracterizată pe de o parte de cuprinderea terit. O. în aria culturii Sîntana de Mureş-Cemea-hov, iar pe de alta, de menţinerea controlului roman la N de Dunăre, pe o fîşie mai mult sau mai puţin adîncă în jurul capetelor de pod de la Drobeta, Sucidava, Orlea. Nu sînt cunoscute ele-
i	mente atribuibile slavilor sau avarilor, în schimb tot din zona malului fluviului provin mărturii ale trecerii unor migratori prin această zonă intens circulată: cazanele hunice de la Desa şi Hotărani, tezaurul gepid şi cel alanic de la Coşoveni. Din sec. 10—11 sînt cunoscute urme ale unor aşezări de bordeie, pentru care este specificată ceramica cu decor striat de tip balcano-dunărean ./■'•au Dridu (Drobeta). Ca şi în alte zone ale Româ-niei, perioada premergătoare constituirii statului
feudal al Ţării Româneşti este marcată de descop. de tezaure de podoabe şi vase de argint (cum este cel din sec. 13 de la Gogoşu) cu caractere mai pregnant sud-vestice şi sudice, precum şi de apariţia primelor monumente feudale: Cetatea Seve-rinului şi biserica de lîngă castrul Drobeta, păstrate numai sub formă de ruine.
BIBL.: D. Berciut Arheologie preistorică a Olteniei, Buc., 1939; D. Tudor, Oltenia Română, ed. IV, Buc., 1979.
r.f.
Onceşti (sat, com., jud. Bacău); n.v. Lozinca; săp.
I.	Mitrea — 1967, 1968, 1970. In punctul Dîmbul lui Gologan (sau Poarta Ţarinei), aşezare de bordeie, patrulatere, cu sobe de piatră într-un colţ. In inventar: ceramică (borcane cu decor de fascicole de striuri ondulate formînd ochi), fusaiole decorate cu caneluri în spirale, sau cu linii inci-zate în spirală, inel de bronz cu placă ovală. Este datată în sec. 9 şi se încadrează în cultura Dridu sau balcano-dunăreană. M.J.I.B.
BIBL.: I. Mitrea, Carpica, 1971.
r.f.
Onceşti (sat, com. Bîrsana, jud. Maramureş); săp.
H.	Daicoviciu, S. Dumitraşcu, A. Socolan — 1965. Pe Cetăţuie, aşezare dacică, protejată de poziţia sa geografică, dar nefortificată, cu locuire în bordeie. Inventare relativ sărace, cu ceramică dacică tipică pentru sec. 1 hî.e.n. — începutul sec.
1	e.n. M.J.M.
BIBL.: D. Popescu, Dacia NS, X, Cronica săp.
h.d*
opaiţ v. iluminat
opistodom (gr. opisthodomon „încăpere din spate într-un templu”), spaţiu similar pronaosului, situat în continuarea naosului, pe latura din spate a unui templu grecesc. Se pare că templul lui Zeus Polieus de la Histria ar fi putut avea o.
r.f.
oppidum v. fortificaţii; urbanism Optatiana v. Sutoru
opus (cuv. lat.), termen intrat în arheologie prin intermediul lucrării lui Vitruviu şi desemnînd în arhitectura greco-romană tipurile de zidărie şi de
Opus quadratum
■TOTO
eü®
Opus vittatum
Opus mlxtum
ORADEA
^inisaj. Diferitele tipuri de o. cunoscute în antichitate pe terit. României sînt: — o. quadra -tum, zidăria din blocuri paralelipipedice, cu două variante: isodomon, adică cu ritm regulat de alternare în dispunerea blocurilor: unul pe lung, unul pe lat (un fragment de zid elenistic lîngă poarta mare a Histriei) şi pseudoisodomon, în care ritmul de alternare nu mai este riguros (templele arhaice şi elenistice de la Histria, bazilica siriană de la Callatis, paramecii zidurilor de incintă din perioada romană tîrzie de la Histria, Callatis, Tomis, Capidava, Tropaeum Traiani; turnurile de la Drobeta, Capidava, Ulmetum, Troes-mis, Dinogetia). — O. testacci u m , zidul din cărămidă, folosit mai ales la edificiile boltite (termele de la Histria, sistemul constructiv al sălii superioare de la edificiul cu mozaic din Tomis, fîntîna secretă de la Sucidava, zidul de incintă de la Romula). — O. vittatum , zidul cu paramentul format din şiruri de blocuri mici de piatră cu feţele doar cioplite, nu netezite cu dalta, folosit mai ales la zidurile de incintă (zidul de incintă roman timpuriu, Z2, de la Histria, zidul de incintă al castrului Drobeta, curtinele incintei tîrzii de la Histria). Pentru acest tip de zidărie se mai foloseşte şi termenul de o. listatum. — O. incertum, zidul din bolovani sumar ciopliţi, poligonali, aşezaţi mai mulţi pe înălţimea unei asize (un zid cu mortar din cetatea dacică de la Băniţa, zidurile cazărmilor în castrul Drobeta, bazilicile de la Histria şi Tropaeum Traiani, clădirea centrală de la Ulmetum, bazilica de la Argamum, bazilica şi construcţiile interioare de la Dinogetia, construcţiile interioare tîrzii de la Histria etc.). — O. caementi-ci u m, betonul ciclopean roman, constînd din aruncarea de mortar de var cu nisip şi cu agregat, în care se cuprind de asemenea caementa (pietre neregulate de mici dimensiuni), formînd astfel un emplecton. Acest emplecton se turna fie între doi paramenţi, asiză de asiză, fie în cofraj — o. caementicium turnat în cofraj) se cunoaşte la fundaţiile edificiului cu mozaic de la Tomis, iar între paramenţii executaţi în alt o., la zidurile de incintă de la Histria, Callatis, Tomis, Capidava, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Ulmetum ş.a. In o* caementicium este realizat şi tamburul cilindric al Monumentului triumfal de la Adamclisi. — O. mixtum , zidărie în cadrul căreia alternează pe înălţime panouri în o. incertum sau quadratum, cu araze (zone orizontale pe toată lăţimea zidului) de o. testaccium (edificiul cu mozaic de la Tomis, zidul de incintă de la Capidava, termele de la Drobeta). — O. musivum, mozaicul pavi-mentar cu motive mari şi simple din elemente mari de teracotă (în Palatul Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa). — O. signinum, tencuială hidraulică şi hidrofugă din mortar de var cu nisip, cu agregat de praf de cărămidă (termele de la Histria, Drobeta). In afară de opera propriu-zise, mai pot fi distinse şi dispoziţii caracteristice ale materialelor în asiză, cum ar fi cea în spinare de peşte (asiză cu două şiruri de cărămizi sau lespezi, dispuse oblic convergent) sau cea în casete (pietre de rîu înca -drate de patru cărămizi), v. şi emplecton; tehnică constructivă.	,
24
Oradea. Brăţară de aur cu capetele în volută din epoca bronzului
Oradea (municipiu, jud. Bihor); descop. înt. —.
f.d. şi 1901; săp. M. Rusu, V. Spoială, L. Galamb
—	1959—1960. # In cartierul Salca, aşezare neolitică aparţinînd culturii Tisa, cu locuinţe de suprafaţă din schelet de lemn lipit cu pămînt, cu inventar tipic pentru cultura amintită, mai ales ceramică cu decor specific de proeminenţe perforate vertical, dispuse simetric. # Morminte de înhumaţie din sec. 5 e.n., cuprinzînd în inventar piese de metal tipice pentru călăreţi, atribuite hunilor. # Pe terit. municipiului, o situlă de bronz, o brăţară de aur din epoca bronzului şi trei spade de bronz. Una are lama în formă de flamă subţiată, cu nervura dublată de cîte o linie festonată, urmată de un fascicul de linii curente, gravate. In semicercul lăsat de mîner, un motiv de trei triunghiuri într-o arcadă festonată; mînerul, prins cu patru nituri, este de tipul cu cupă. Cele patru nituri şi un ansamblu simetric de triunghiuri haşurate, linii arcuite şi orizontale dau bazei mînerului un aspect prosopomorf. A doua are lama prelungă, uşor galbată şi gardă cu cupă şi buton, godronată rar şi masiv. A treia, are lama tot în formă de flamă, garda terminată într-o frumoasă cupă cu buton, decorată cu trei godroane late şi plate, cu motivul penat, fin şi regulat cizelat pe ele. Intre profilé, cîte un registru de spirale fugătoare format din cîte şase spirale, tot cizelate. Pe rama lamei, un motiv cizelat rezultat din unirea a două protome de pasăre de apă, extrem de schematizate linear. Butonul este decorat cu fascicule dte cîte trei linii cizelate în semicerc, delimitînd o cruce, iar cupa, cu un cerc din patru linii concentrice şi o rozetă compusă dintr-o sinusoidă circulară cu nouă volute. întregul ansamblu are evidentă valoare de simbol solar şi datează de la începutul primei epoci a fierului. Muzeul Naţional, Budapesta; M.Ţ.C.
• 45
BIBL.: A.D. Alexandrescu, Dacia NS, X; M. Rusu, V. Spoială, L. Galamb, MCA, VIII.
l.r.
orant, (-ă) (lat. orans „rugător"), motiv iconografic reprezentînd un personaj în atitudine de rugăciune, cu braţele ridicate la nivelul umerilor, antebraţele verticale şi palmele deschise. [în această atitudine sînt reprezentate personaje sacre în gravurile bisericuţei E de la Basarabi, precum şi Fecioara Maria pe reversul unor cruci relicvar din Dobrogea (Capidava, Garvăn, în M.I.R.S.R.).
r.f.
Orăştie (oraş, jud. Hunedoara); descop. înt. —
f.d. Din diferite puncte ale O. provin obiecte aparţinînd neoliticului şi epocii bronzului. Cele mai numeroase descop. (o brăţară spiralică de argint, monede şi tezaure monetare romane) se datează însă în epoca statului dac. Se cunosc şi resturi de construcţii romane, cărămizi cu ştampilă etc. Dar cea mai importantă descop., din punct de vedere artistic, adevărată capodoperă a toreuticii preistorice, o constituie carul de bronz cu căldare, din prima epocă a fierului. Descoperit întîm-plător în împrejurimile O., carul constă dintr-un şasiu din bare de bronz turnate împreună. Barele principale, încovoiate Ia capete, se termină cu protome de păsări de apă şi sînt reunite prin două osii şi o bară lată mediană care suporta cazanul. La capetele celor două osii sînt montate patru roti, tot de bronz, cu patru spiţe. Cazanul, circular, cu calota sferică, este încins aproape de gură de două profilé orizontale de la care, în fată şi în spate, pleacă cîte două protome de păsări de apă. Peste deschiderea gurii cazanului trec două bare, în sens longitudinal, cu capetele încovoiate în sus şi terminate tot cu protome de păsări de apă. Ansamblul este de o mare putere de sugestie simbolică, legată totodată de conceptul apei vieţii şi de drumul pe apă al soarelui. Stilizarea păsărilor este foarte accentuată. Piesa este un exemplu caracteristic de artă a bronzului de la începutul primei epoci a fierului. Recent a fost descoperită o piesă analoagă, mai simplă, la Bu-joru. Naturhistorisches Museum, Viena; Kunsthis-torisches Museum, Viena; M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Popescu, Dacia, VII—VIII; V. Pârvan, Getica, p. 317, fig. 200.
h.d. şi r.f.
Orăştioara de Jos (sat, com. Beriu, jud. Hunedoara); descop. înt. — 1944. Pe dealul Glemea şi pe valea rîului Beriu, aşezare rurală romană cu construcţii de zid; descop. mărunte, ceramică, ţigle şi cărămizi, monumente funerare (un coronament de stelă lucrat aparte, cu lei adosati, o bază cu lei, ş.a.)- M.D.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 134.	r.f.
ordin (lat. ordo „ordine, rang“), ansamblu de elemente arhitecturale formînd unitatea constitutivă şi mijlocul de expresie fundamental al unei ordonanţe. Dintre toate descop. de membre de arhitectură de pe terit. României nu s-a putut reconstitui decît un singur o., acela doric al templului elenistic al Marelui Zeu de la Histria. Se cunosc multe elemente dispersate de o., pentru care v. arhitravă, bază, capitel, coloană, friză; corintic, doric, ionic.	r.f.
ornamentică
ordonanţă, disp anere de elemente şi părţi de arhitectură, după principii formale vizînd realizarea unei anumite unităţi de proporţii, ritm şi structură. In resturile de construcţii descoperite pe terit. României se pot distinge mai multe o., dar nu se pot reconstitui decît cîteva: o. de pilaştri ionici, purtînd arcade, din faţada Palatului Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa; aceea de pilaştri plaţi, corintieni, purtînd arcade oarbe, de pe zidul de fund al sălii cu mozaic din edificiul cu mozaic de la Tomis; o. de pilaştri şi coloane cu căpiţele compozite, purtînd arcade, din atriul bazilicii siriene de la Callatis; interioarele bazilicilor de marmură cu dublu transept de la Tropaeum şi al celei mari, de pe locul fostei gări, de Ia Tomis.
r.f.
Orheiu Bistriţei (sat, com. Cetate, jud. Bistrita-Năsăud); săp. D. Protase, Şt. Dănilă — 1957—
1960.	• în sat, lîngă biserică, un castru roman de tip clasic (sec. 2-—3 e.n.), în interior cu principia şi terme de zid. • Lîngă Valea Budacului, cuptor de cărămizi roman. * La V de sat, aşezare rurală romană (sec. 2—3 e.n.), din care provine un perete de ediculă funerară cu reprezentarea unei femei făcîndu-şi toaleta. M.I.Bţ.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 268—269.
[r.f.
Orlea (sat, com., jud. Olt); descop. înt. — f.d. Pe grinduri şi pe malul Dunării, o mare bogăţie de resturi arheologice începînd cu neoliticul şi ter-minînd cu epoca medievală. Cea mai bogată perioadă este însă aceea romană, de cînd datează şi ruinele — de la punctul Vadin — ale unui pod dublu peste Dunăre. Din acesta se păstrează un şir de pile perechi, precum şi culee — sau, mai propriu, pile de capăt — perechi, pe ambele maluri. A fost datat de descoperitor, prof. D. Tudor, în sec. 1 e.n. (alte datări; începutul sec. 2 e.n.). între descop. de pe grinduri, se remarcă o serie de reliefuri de cult în piatră, piese de podoabă şi vestimentare din bronz şi chiar din argint — îibu-le, aplice, catarame, de tipuri curente —, geme, dar mai ales o figurină de teracotă reprezentînd un maur, cu caractere realiste de tradiţie elenistică, datînd, după stil, din prima jumătate a sec.
3	e.n. M. Orlea; M. Cor.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 335.
r.f.
ornamentică. Cele mai vechi manifestări ale o. apar încă de Ia sfîrşitul epipaleoliticu-
1	u i, în zona Porţilor de Fier: de la Cuina Turcului provin mai multe piese de os, decorate cu linii incizate întrerupte grupate în sisteme rapor-tabile la figuri geometrice unghiulare — triunghi, romb. Este caracteristic pentru aceste prime manifestări faptul că ornamentul fiecăreia dintre ele constituie un sistem decorativ geometric unitar şi închegat, care nu poate fi descompus în motive. Acest caracter de sistem îl păstrează o. şi în ne o-litic, cînd însă tehnicile decorative, ca şi trăsăturile specifice ale sistemelor decorative sînt mai variate. Suportul principal al decorului este ceramica. Piesele de os nu sînt decorate decît într-un singur caz — acela al figurinelor. Sînt de asemenea decorate figurinele de teracotă. Tehnica in-
ciziei continuă să fie frecvent folosită, caracterizând chiar anumite culturi. Nu se poate afirma cu siguranţă că incizia pe ceramică preia şi continuă incizia pe os din perioada precedentă, dar oricum, problema prezintă interes. Apar însă şi alte tehnici decorative: modelarea suprafeţei vaselor, sau a barbotinei în care sînt înmuiate acestea, în vederea realizării unui efect mimetic, tine chiar de tehnica olăriei ca atare. Excizia, completată de încrustare cu alb şi de vopsire în roşu a suprafeţelor pasive (care nu iau parte la decor) este, se pare, împrumutată din o. altor obiecte confecţionate din materiale care se pot tăia. Unii specialişti au considerat că reproduce crestăturile în lemn. Se pot însă identifica asemănări importante cu vasele de steatit, relativ contemporane, din Orientul Apropiat. Pictura este de asemenea o tehnică foarte veche. Măsura în care pictura ceramică este o continuare a picturii parietale sau rupestre, este o problemă mult discutată şi a cărei rezolvare trebuie căutată deocamdată în afara hotarelor României. In neoliticul timpuriu, decorul pictat ál vaselor ceramice constă din sisteme geometrice unghiulare care ar putea reprezenta moştenirea celor din epipaleolitic. In neoliticul tîrziu, îiîschimb, se pare că este vorba de imitaţia unor vase de metal decorate cu incrustaţii, sau din roci mai colorate (steatit). Pe planul efectului cromatic se poate chiar stabili, în această ultimă perioadă, o anumită echivalentă între decorul excizat şi cel pictat, avînd în vedere că în ambele tehnici se realizează sisteme spiralo-meandrice şi amîndouă cunosc fenomenul echivocitătii fond-decor. Acesta constă din faptul că elementul activ — banda care constituie sistemul decorativ — poate fi sau cruţat din fond (decor negativ) sau pictat, excizat şi incrustat pe (respectiv în) peretele vasului (decor pozitiv). Ambele procedee se întîlnesc relativ la fel de frecvent şi nu pare că există o deosebire de valoare între ele; ba chiar uneori, elementul cruţat, negativ, este practic dublat de cel pozitiv — pictat sau excizat — într-un paralelism destul de riguros. Uneori, alternanta contrapunctică dintre fond şi motivul meandric imită contextura únei împletituri, generînd aşa-numitul decor „textilM. Din punct de vedere al elementelor componente, sistemele geometrice neolitice sînt, la început, dominate de figuri rombice sau triunghiulare,
ftentru ca, în neoliticul mijlociu, să se genera-izeze sistemul meandro-spiralic, în cadrul căruia elementele cele mai frecvente sînt meandrul şi spirala recurentă. încă de la începutul neoliticului pot fi identificate două tipuri de sintaxă decorativă: aceea axială, conform căreia decorul se desfăşoară ţinînd seama de două axe perpendiculare, care se întîlnesc într-un punct constituind centrul geometric al suprafeţei de decorat şi din care pleacă desfăşurarea decorului; aceea a spiralei înfăşurătoare, conform căreia decorul acoperă înfăşurînd spiralic volumul, atît la exterior cît şi la interior. In primul caz se poate preciza începutul (originea) desfăşurării decorului, dar, cu foarte rare excepţii, nu se poate stabili sfîrşitul lui firesc, fiind brusc întrerupt la limita suprafeţei de decorat. In cel de al doilea, nu se pot stabili nici începutul nici sfîrşitul desfăşurării decorului, părînd că este vorba de un fragment din-
Gîrla Mare-Cîrna
tr-un „covor fără sfîrşitM. Adesea, suprafaţa decorată după acest procedeu este împărţită în mai multe registre, nu lipsite de raport cu structura vasului. In fiecare din aceste registre, deşi textura sistemului decorativ este alta, decorul îşi menţine caracterul de fragment de „covor fără sfîrşit Sistemele decorative neolitice, atît de bogate, aveau cu siguranţă o semnificaţie nelămurită astăzi, legată de miturile primordiale. Unele elemente de decor ale figurinelor, care pe de o parte reproduc, fără îndoială, amănunte de costum — încălţăminte, centură, pandantiv —, iar pe de âlta se integrează organic în sistemul decorativ, constituie indicaţii sigure tocmai în acest sens. <3ătre sfîrşitul neoliticului, apar în cadrul sistemelor geometrice elemente zoomorfe — protome, siluete animale (cultura Cucuteni, vase de la Podei-Tîrgu Ocna, Valea Lupului, Cucuteni) sau imitaţii ale detaliilor plastice ale unor vase de metal (culturile Gumelniţa şi Sălcuţa) —, coaste reproducînd godroane, toarte, în care s-ar
Îiuţea identifica premise, atît ale motivului înţe-es ca element autonom care intră în compunerea unui decor urmînd o anumită normă compoziţională, cît şi ale ornamentului, înţeles ca element decorativ autonom, adăugat, lipsit de legătura necesară cu un element funcţional al obiectului. Dar această dezvoltare interesantă este curmată de schimbările demografice, tehnice, economice, sociale, etnice şi culturale de la începutul epocii bronzului. In noua perioadă, o. se aplică, ca şi pînâ acum, mai cu seamă ceramicii, dar şi metalului — ceea ce în epocile anterioare constituia o excepţie. Decorul de pe ceramică cît şi de pe metal generează apariţia unor tehnici decorative noi (ca gravura fină, încrustarea) şi a transferului de tehnici. Astfel, uneori, ca în cultura Cîrna, decorul ceramic pare că imită broderia, alteori ca în cultura Wietenberg, împletitura. Decorul este, în continuare, organizat în sisteme cu caracter geometric, dar care sînt ordonate în funcţie de o sintaxă radiară, adică sînt unitar definite
—	nu continui şi fără sfîrşit — şi dispuse în formaţii simetrice faţă de centrul (sau axul) de simetrie al piesei de decorat (vas, podoabă, armă). Trebuie remarcat că semnificaţia acestui decor este mai lesne de desprins — este vorba de un simbol solar^—, chiar dacă multe amănunte subtile ne scapă încă şi mitul solar la care se raportează nu poate fi reconstituit decît în linii extrem de largi. Ceea ce accentuează apariţia acestei orientări diferite în o. este, pe de o parte, folosirea podoabelor şi armelor de ceremonie din metal (aur şi bronz), adesea cu decor bogat simbolic solar şi, pe de alta, prezenţa, în decorul figurinelor de teracotă feminine, a unor elemente care reproduc — sau numai sugerează — detalii de port, dar în acelaşi timp au şi semnificaţii de simbol solar. Asemenea elemente apar, definite, autonome, e drept mai rar, şi pe ceramică. Se schiţează astfel procesul de autonomizare a ornamentului şi a motivului decorativ, care în această etapă exprimă încă direct un anumit sens simbolic şi prin aceasta atribuie o anumită valoare totodată religioasă-magică şi socială, purtătorului (obiectului decorat). In perioada următoare, a vîrstei fierului, ornamentul şi motivul
decorativ se definesc complet şi o. se constituie ca gen artistic cu reguli proprii de dezvoltare istorică, determinată atît de raporturile cu celelalte genuri cît şi de legăturile cu o. altor arii culturale. Astfel, în ceramică, spirala recurentă, elementul fundamental al sistemului geometric, se grupează în registre de spirale duble (motiv) conjugate (regulă de compoziţie decorativă), în cultura Basarabi. Pe de altă parte, încă de la sfîrşitul epocii bronzului, protomă zoomorfă, adesea schematizată pînă la aspectul „buton" sau „şaM devine ornament de toartă (culturile cîmpurilor de urne tîrzii, Noua, Ferigile). Etapa de sfîrşit a primei vîrste a fierului este marcată de o anumită complicare şi diversificare a miturilor, ca reflex al schimbărilor istorice fundamentale. Totodată, contactele mai vii şi mai frecvente cu alte zone culturale au înlesnit pătrunderea unor motive variate vegetale, zoomorfe, antropomorfe, monstruoase care au determinat, împreună cu cele tradiţionale, anumite sincretisme, ale căror componente iniţiale sînt adesea greu de desluşit. Două procese interesante sînt schiţate începînd din această vreme: pe de o parte depărtarea motivelor de sensurile simbolice-mitice pe care le exprimă, cu care rămîn legate implicit prin intermediul unei expresii literare— narative sau în orice caz verbale; pe de alta, modificarea motivelor pătrunse din alte zone prin asimilări sau prin asocieri sincretistice generatoare de scheme compoziţionale noi, ciudate pentru înţelegerea noastră raţionalistă — şi iluzionistă în materie de imagini — şi adesea de mari valenţe decorative sau ornamentale. Sînt semnificative pentru ambele aspecte tezaurele t r a -co-geti ce. Acestea foloseau mai ales motivele zoomorfe monstruoase, cele antropomorfe şi vegetale, iraniene (cerbul, ţapul de munte, grifonul, harpiile, luptătorul, arborele vieţii, floarea de lotus) în asociere cu motive de tradiţie autohtonă (calul, rozeta solară, spirala recurentă), toate dominate de ideea formă a eroului. Astfel, ele exprimau un mit complex, cu mai multe straturi succesive, în care ideea fertilităţii şi fecundităţii era cuprinsă în sfera mai largă a principiului activ, bărbat, preot şi luptător, prin motive şi compoziţii neobişnuite: rozeta de protome cabaline, fruntarul cu protomă de fiară ieşind din pupila unui ochi magic, procesiunea de animale reunite prin joncţiunea zoomorfă, în sfîrşit compoziţiile „heraldice": grifonii adosaţi simetric faţă de arborele vieţii. Tot în această perioadă, în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre este folosită o. clasică, a cărei dezvoltare istorică urmează întocmai făgaşul din Grecia metropolitană, fără a putea deosebi detalii specific locale. Prin intermediul cetăţilor însă, elemente de o. clasică (elenistică) au pătruns în lumea locală. Perioada artei dacilor este astfel caracterizată prin adoptarea unor motive clasice: palmeta, frunza de acant, vrejul de viţă de vie, unda etruscă, precum şi prin apariţia unor podoabe ale căror forme şi decoruri par să nu mai poată fi raportate decît indirect 1 a anumite mituri şi simboluri (fibule cu noduri, în formă de lingură sau cu scut rombic, lanţurile-colier sau de centură, simple, verigile). Felul în care aceste motive străine pătrund în o. dacică, păstrînd dealtfel cel
ORNAMENTICA
puţin o parte din motivele tipice pentru aceea traco-getică (eroul călăreţ, calul, şarpele), este caracterizat de o dublă tendinţă: de schematizare a formelor şi de asimilare a elementelor din natură, cu caracter exotic (palmetă, acant) cu altele locale mai bine cunoscute de artişti (brăduţ, brusture). In ansamblu, pentru aceste două ultime perioade se poate vorbi de constituirea unei gramatici ornamentale, relativ limitată ca varietate a motivelor şi a schemelor compoziţionale, în care se regăsesc elemente ale zonelor apropiate — Iran, Asia Mică, Mediterana elenistică — dar care, prin sincretismele şi formele compoziţionale proprii, originale, se dovedeşte specifică pentru lumea car-pato-dunăreană. Odată cu includerea Sciţiei, apoi a Daciei în imperiu, o. provincială romană s-a răspîndit şi în aceste terit. Această
o.	este caracterizată pe de o parte de o diversificare relativ mare, în raport direct cu genurile şi tipurile artistice cunoscute în aceste provincii, iar pe de alta de o trăsătură „folclorică14: variabi-litatea continuă a motivelor şi tipurilor de ornament, în funcţie de cîteva arhetipuri de caracter clasic, dar cu permanentă tendinţă de „Iocalizare“ a formelor, fenomen similar cu cel specific pentru
o.	dacică amintit mai sus. Profilé de tradiţie clasică, în arhitectură, sînt realizate atît în piatră cît şi în tencuiala modelată. Tot elemente de modenatură apar adesea şi pe unele piese de metal. Mai puţin obişnuită este ornamentica monumentelor funerare. Acestea reproduc în general în sculptură trăsăturile caracteristice ale unor arhitecturi: mausolee, edicule. De aici, apariţia unei bogate serii de motive decorative care nu sînt altceva decît transcrierea în relief, cel mai adesea plat, a unor elemente de arhitectură — pseudopilaştri, nişe, pseudoacrotere —, la rîndul lor cu un decor care se încadrează tot în o. greco-romană de tradiţie clasică, dar care nu mai este întotdeauna specific arhitectural: torsade cu volute, vrejul de viţă sau de iederă. El suferă o schematizare care adesea generează noi motive: astfel, palmeta se descompune în evantai de spirale duble, acestea din urmă putînd fi ordonate în frize ş.a.m.d. Un domeniu foarte dezvoltat, din care nu ne-au mai rămas decît puţine mărturii, este acela al mobilierului: profilé de lemn şi aplice de metal figurale de la paturi, mese, scaune, candelabre sau chiar de la care de ceremonie ne sînt cunoscute mai degrabă prin intermediul reprezentărilor funerare, decît direct. In sfîrşit, ceramica de lux foloseşte gramatica ornamentală bogată, în esenţă reluînd motive şi scheme compoziţionale din arhitectură şi mobilier, dar între-buinţînd şi motive figuráié, care abia în acest cadru, deşi nu-şi pierd niciodată complet semnificaţia simbolică, capătă o valoare predominant decorativă: amoraşi, animale sălbatice — iepuri, cerbi, şerpi — peltay vase. De asemenea, o. pătrunde şi în genurile majore: pictură şi mozaic. In prima, este vorba mai ales de reproducerea în tehnica trompe Voeil a unor arhitecturi bogate, incluzînd şi ordonanţe ornamentale. In cazul mozaicului, o. este prezentă fie în elementele secundare — chenare, fond decorat — al unor mozaicuri cu emblema, fie chiar ca modalitate majoră de expresie a mozaicurilor de tip covor oriental. In
250
acest ultim caz, în afara schemelor geometrice» legate poate de practicile o. mobilierului şi a motivelor de tradiţie clasică (viţa de vie, unda etruscă, acantul, palmeta, pelta, bipena, cantarosul cu vrej ş.a.), apar şi motive specifice pentru arta romană tîrzie (împletitura — tresa sau entre-lac-u\ —) şi figurile geometrice cu umbre purtate, motiv derivat din tehnica trompe Voeil de sugerare a volumelor. Amîndouă aveau să facă un drum lung şi plin de transformări de-a lungul întregului ev mediu, ajungînd pînă în zilele noastre. Perioada de trecere	de la
sclavagism la feudalism	este ca-
racterizată prin revenirea la motivele geometrice şi printr-o reducere substanţială a gamei ornamentale. Se disting două planuri, corespunzînd cu două straturi etnice şi culturale: unul, specific pentru migratori, marcat de prezenţa obiectelor somptuare, a tehnicilor pretenţioase, a îmbinării motivelor geometrice cu cele zoomorfe şi a structurii compoziţionale a acestora în funcţie nu de caracterele lor originare ci, pe de o	parte, de
funcţionalitatea obiectelor, iar pe de alta, de centrarea pe elemente preţioase strălucitoare şi pe policromie (fibule şi catarame, fibule	digitate,
aplici, plăci de centură); cel de al doilea, specific populaţiei autohtone, este definit de caracterul raţional al structurii geometrice şi de compoziţia tectonică a motivelor, de rigoarea acesteia şi de armonia proporţiilor (plăci de centură, aplici, ceramică). Ultima manifestare a acestui tip de decor este decorul striat cu linii şi cu fascicule de striuri ondulate, pe ceramică, care cunoaşte o extrem de largă răspîndire la sfîrşitul perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism şi la începutul feudalismului (sec. 8—12). v. şi geometrism; imitaţie; pictură; sintaxă decorativă*
r.f.
Orşova (oraş, jud. Mehedinţi); n.a. Dierna; descop. înt. — f.d.; săp. E. Bujor, N. Gudea, Gh.Lazarovici — 1970. Pe locul vechiului oraş, acoperit actualmente de apele lacului de acumulare Porţile de Fier, vechea aşezare romană Dierna, ajunsă la rang de municipiu în vremea împăratului Septimiu Séver. După izvoarele literare şi după Columna Iui Traian, pe lîngă aşezare exista şi un castru. Sondajele de salvare efectuate cu prilejul lucrărilor de construcţie a Complexului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier au
Planul fortificaţiei de tip quadriburglum de la Dierna
*51
ajuns la rezultate relativ reduse, fiind amplasate în aria intravilană. Ele au putut identifica vestigii ale unui post militar fortificat de tip quadri-burgium, asemănător celui apropiat de la Gornea. Din descop. înt. provin numeroase monumente de stil provincial, între care un relief mithraic, statuia de marmură a unui soldat roman, o figurină de bronz reprezentînd lupta lui Hercule cu Anteu şi o coloană de capitel doric. Se cunosc de asemenea şi două necropole din care provin sicrie de plumb cu decor în relief realizat prin turnare, de tip curent în sec. 4 e.n., precum şi linguriţe de argint, podoabe şi monede. Oraşul, care după toponimie a fost ridicat peste o mai veche aşezare dacică, a continuat să trăiască pînă la începutul sec. 7, cunoscînd probabil refaceri şi transformări. Kunsthistorisches Museum, Viena; Muzeul Naţional, Budapesta; M.P.F.; M.L.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 19—23; N. Gudea, Limescongres IX,
r.f,
os (osului, arta ^). Prelucrarea o. începe încă din paleoliticul mijlociu, dar primele expresii artistice folosind ca material o. datează din mezolitic: aşchii lungi şi o falangă de cal, gravate cu motive geometrice (Cuina Turcului, M.I.R.S.R.) Din neolitic sînt cunoscute mai multe figurine de o. plate, de tipul cu braţele în cruce şi cu zona capului lăţită în formă de hexagon aplatisat pe care detaliile anatomice şi de costum sînt marcate prin perforaţii sau împunsături punctiforme. Astfel apar ochii, distanţa dintre bucle şi craniu, gura, sînii, golul între braţ şi antebraţul pliat care se sprijină pe sîni, centura, sexul, precum şi încheieturile — genunchi, umeri, în sfîrşit, elemente de încălţăminte (ex. Radovanu, Sultana, Gumelniţa, toate în M.I.R.S.R.). In perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cultura amforelor sferice, ne sînt cunoscute piese de o. bogat decorate: catarama decorată cu motive geometrice lineare incizate de la Dolheştii Mari. In epoca bronzului, piesele de o. decorate sînt extrem de rare, în schimb la sfîrşitul epocii, în cadrul culturii Noua, apare o vastă producţie de obiecte de o., foarte variate ca tipologie, între care nu lipsesc şi piesele prelucrate artistic, îndeosebi decorate cu motive geometrice lineare, ca fusaiolele ş.a. (Gîrbovăţ). Din această cultură sînt cunoscuţi omoplaţii de vită crestaţi, cu ajutorul cărora se pare că se obţinea decorul cu împunsături succesive. Prelucrarea artistică a o. în epoca dacică este practic necunoscută, cu excepţia unei psalii cu capete stilizate zoomorf, legată de arta stepelor, descoperită la Tariverde (M.I.R.S.R.). In schimb, în epoca romană, o serie întreagă de ustensile de o. sînt prelucrate artistic: ace de cap, mîini de scărpinat, stiluri (instrumente de scris pe tăbliţe de ceară), provenind cele mai multe din cetăţile greco-romane de pe malul Mării Negre sau din marile oraşe romane din Dacia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Apulum. In epoca de trecere de la sclavagism la feudalism,
o.	cunoaşte de asemenea o variată şi largă folosire. Intre cele mai importante piese sînt pieptenii bilaterali dreptunghiulari, sau cu mîner în formă
o
de clopot, prelucraţi din elemente prefah unite cu ajutorul unor rame continui nit care sînt caracteristici pentru cultura Sînt Mureş — Cerneahov. Aceste piese capă decor geometric, mai rar figurai, mai fr fiind cel din grupuri de cerculeţe. In vren tîrzie (sec. 8), sînt cunoscute tuburi de pasăre de la Izvoru, de asemenea decor; cerculeţe. In sfîrşit, în sec. 9—11, în inve culturii materiale intră un număr mare d< de o.: străpungătoare, sule, plăsele, mîn sabie în formă de pasăre de pradă (Cap M.Cap.), plăci de arc şi plăci de pungă, i din urmă adesea decorate cu motive fie { trice, fie, mai rar, florale gravate (Cap Garvăn, Păcuiu lui Soare, toate în M.I.R.
Osiris, divinitate egipteană a naturii. In şi Dacia, unde a ajuns prin filiera elen romană, este reprezentat de obicei sub unui bărbat înfăşurat în benzi ca o n purtînd în mîinile încrucişate pe piept atri specifice — flagelul şi cîrja cu capăt încc El apare în această ipostază pe un altar Tomis (M.I.R.S.R.)» în relief plat, dar r înfăşurat strîns în benzi de mumie, ci mantie care-i cade pînă la picioare. Figu desen relativ rigid, dar nu lipsită de prc elegante este tipic provincială, dar pro^ dintr-un atelier de nivel artistic mai îna cornişa altarului, între pseudoacrotere, un cu aripile desfăcute — indiciu al sineretis dintre divinitatea egipteană şi Iupiter. resturile unei inscripţii votive, lucrarea ar fi datată în sec. 2 e.n. Mai este cunoscută o st de bronz din aşezarea de la Valea Sea vasna, piesă de import, de serie.
osteodontokeratică, cultura ^ v. Oltenia; litic
Ostrov (com., jud. Constanţa); n.a. Durosi descop. înt. — f.d., 1960, 1971. • Pe terit. în afară de descop. cîtorva urne funerare | sînt situate resturile periferiei şi o pari necropolele oraşului roman Durostorum, al centru se află sub actualul oraş Silistra ( Bulgară). De aici, în afara cîtorva monu sculptate de mică importanţă, provin două <
Ostrov. Coiful de bronz cu mască ,
itrovu banului
Ostrov. Cap de Tanatos din marmură
bronz, ale unor soldaţi din cavaleria romană, tate la sfîrşitul sec. 1 e.n., decorate în relief in ciocănire, cu motive figuráié. Pe calota oidă a unuia din coifuri se detaşează o creastă relief puternic, continuînd un cap de vultur flancată de doi şerpi, terminată la ceafă cu o rgonă. Suprafaţa calotei e acoperită cu motivul nelor imbricate, cizelate, bordurile sînt dublate un profil în tor cizelat în torsadă. Obrăzarele, ticulate cu balamale de calotă, prezintă în ief Dioscurii nuzi, cu calul de frîu. Modelajul dului, ca şi al anatomiei calului, este grosolan, r desenul, deşi lipsit de viaţă, este corect, tistul a marcat cu deosebită atenţie detaliile harnaşament şi ale armelor. Al doilea coif compune dintr-o calotă larg deschisă în faţă, slungită de o apărătoare de ceafă în evantai o^ mască. Calota are o creastă, terminată la afă cu un cap de mistreţ şi care reproduce de )t. coama acestuia, flancată în partea de jos doi grifoni în luptă cu cîte un şarpe, iar în rtea de sus de doi lei sărind. Pe cîmpul inter-îdiar, cîte o Victorie cu ramura de palmier şi roana. Masca, din care lipseşte placa mobilă, :rată aparte şi prinsă cu balamale, reprezintă cap jie amazoană, cu oval plin şi delicat, cu îptănătura în şuviţe ondulate din care se des-ind cîrlionţi rebeli, strînsă într-o reţea de perle, :ununată de o semilună. Piesele fac parte din ia de arme romane de paradă, folosite, se pare, :lusiv de trupele de cavalerie şi cunoscute pe ită întinderea imperiului, dar mai frecvent în îvinciile dunărene şi în Orient. # Din punctul srvent provin două strecurători de bronz în Iotă ovoidală, cu toartă dreaptă, plată. Partea ‘erioară a calotei, perforată, este decorată cu >tive spiralice vegetale ajurate, fin executate elegant desenate. M.A.C.
BL.: A. Rădulescu, Dacia NS, VII.
r.f.
trovu Banului (municipiul Drobeta—Tumu /erin, jud. Mehedinţi); săp. P.Roman— 1967;
Boroneanţ— 1967; V. Boroneanţ, M. Davi-icu — 1969—1970. Pe această insulă a Dunării,
252
afectată de lucrările Complexului hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier, s-au descoperit vestigii de locuire epipaleolitică, neolitică
—	două aşezări aparţinînd culturii Criş —, hal-lstattiană, romano-bizantină şi medievală. Din epipaleolitic datează vestigiile celei mai vechi comunităţi de agricultori semistabili cunoscută pînă acum pe terit. României, pentru care sînt caracteristice săpăligile din corn de cerb. De la începutul epocii fierului datează o aşezare cu ceramică imprimată, care a dat numele de O.B. aspectului specific definit de aceasta. Din sec.
4—6 e.n. datează ruinele unei fortificaţii romane tîrzii cu zid de incintă din piatră, triunghiular, cu turnuri la colţuri, variantă adaptată local la forma terenului, a tipului quadriburgium. In sec.
13—14, pe un colţ al acestei incinte s-a construit un mic castel întărit, actualmente ruinat. M.P.F. BIBL.: Gh. Lazarovici, AMN, VI; M. Davidescu, RMM, MIA, XLVI, 1.
l.r.
Ostrovu Corbului (sat, com. Hinova, jud. Mehedinţi); săp. Al. Bărcăcilă— 1931. Una dintre cele mai bogate staţiuni arheologice din această parte a ţării, locuirea durînd aproape pe tot parcursul istoriei vechi. Au fost identificate
Ostrovu Banului. Brăţară de bronz circulară de la sfîrşitul epocii bronzului (Hallstatt timpuriu)
253
aşezări din neolitic (culturile Vinéa, Sălcuţa, Vădastra), din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului (Coţofejii), din epoca bronzului (o aşezare din cultura Glina şi un cîmp de urne din cultura Gîrla Mare), din prima şi din cea de a, doua vîrstă a fierului, precum şi o aşezare rurală romană (sec. 2^—4 e.n.). Reţin atenţia reprezentările plastice neolitice din lut ars din nivelul de locuire Vinca, zoomorfe şi antropomorfe, ultimele ’ avînd decorul realizat prin incizii fine şi incrustaţii cu alb şi roşu, folosind ca motiv ornamental meandrul, spirala şi linia. In aşezarea Sălcuţa, plastica antropomorfă şi zoomorfă este la fel de frecventă, dar la figurine sînt utilizate cu predilecţie perforaţiile pentru a indica trăsăturile figurii şi detalii ale corpului. Pe lîngă acestea, în contexttil cultural Sălcuta şi Vinca au fost găsite şi multe obiecte de podoabă — brăţări, mărgele şVa. — lucrate din scoici sau din lut. In mediul culturii cîmp urilor de urne funerare au fost descoperite reprezentări plastice antropomorfe şi zoomorfe, decorate în tehnica inciziei şi incrustaţiei cu culoare albă, motivul ornamental fiind cel al spiralei, cu valoare de simbol solar; descop. mărunte din epoca romană. M.P.F.
BIBL.: D. Berciu, MCA, I; D. Tudor, OTS, p. 305.
I.r.
Ostrovu Mare (sat, com. Gogoşu, jud. Mehedinţi)» descop. înt.— 1927; săp. Al. Barcăcilă— 1931-
#	Pe insula cu acelaşi nume, în âfară de prezenţa destul de intensă a vestigiilor unor locuiri apar-ţinînd culturilor Vinca, Sălcuţa, Coţofeni, Glina, locuirilor din prima şi cea de a doua vîrstă a fierului şi a unei aşezări rurale romane, se evidenţiază o necropolă de incineraţie care se încadrează în marea arie de răspîndire a culturii cîmpurilor de urne funerare. în afara urnelor cu resturi de incineraţie, decorate cu motive spiralice cu semnificaţii de simbol solar şi a străchinilor-capac, au fost descoperite un mare număr de vase adiacente, votive sau destinate să conţină ofrande alimentare, puse în morminte alături de urne, precum şi numeroase reprezentări plastice antropomorfe şi zoomorfe în general de dimensiuni mai mici decît cele de la Cîrna, Gîrla Mare şi Rast. Se remarcă în mod deosebit figuii-nele feminine cu rochia în formă de clopot, decorate cu motive spiralice prin tehnica inciziei şi incrustaţiei cu alb, dintre care iese în evidenţă una, cu mîinile aduse arcuit deasupra capului, sugerînd o mişcare de dans; o figurină zoomorfă, în formă de capră de munte şi alta în formă de pasăre de apă (?), foarte elegant stilizate şi decorate la fel ca şi ceramica; modelele miniaturi de securi bipene; vase cu protome de pasăre, decorate în aceeaşi tehnică şi cu acelaşi motiv, precum şi numărul mare de pintadere pentru decorarea prin imprimare. Nu lipsesc nici vasele duble, de asemenea decorate şi linguri cu caracter votiv. # Tezaur de aur din epoca bronzului, cultura Cîrna—Gîrla Mare, descoperit de fapt la Tigănaşi (com. Burila Mare, jud. Mehedinţi) şi intrat în circuitul ştiinţific sub numele de tezaurul de la O.M. Compus din trei brăţări din tijă dublă cu capetele lăţite, inele de buclă cordiforme şi
OSTROVU MARE
Ostrovu Mare. Figurine zoomorfe (tap şi pasăre) provenind din necropola de incineraţie
Ostrovu Mare. Figurină antropomorfă feminină provenind din necropola de incineraţie
Ostrovu Mare. Falere de aur provenind din tezaur .
OSTROVU ŞIMIAN
33 de falere convexe. Acestea prezintă un umbo mic şi sînt decorate cu cercuri concentrice punctate în jurul umbonelui, înconjurate fie de patru volute duble în C, fie de grupuri de cîte două volute, fie de o undă etruscă circulară compusă din cîte şase volute în S, toate din şiruri de puncte au repoussé. Marginea falerelor este decorată cu o torsadă în relief ciocănit sau cu un cerc de perle în relief ciocănit în aceeaşi tehnică. Decorul acesta are o evidentă semnificaţie simbolică solară şi aminteşte îndeaproape de falerele asemănătoare miceniene. El se încadrează în sintaxa radiară cu semnificaţie solară, generalizată în epoca bronzului. Falerele constituiau probabil o garnitură vestimentară. Ţinînd seama de mediul în care au fost descoperite, s-a propus atribuirea ansamblului culturii Cîrna — Gîrla Mare. M.P.F.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Berciu, MCA, I; Trésors, nr. 55—103.
l.r.
Ostrovu Şimian (sat Şimian, com. suburb. Şimian, municipiul Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi); săp. Al. Bărcăcilă— 1931; M. Davidescu şi L. Roşu — 1965. In insula cu acelaşi nume, vestigii ale unor intense'locuiri, încă din comuna primitivă. Cea mai amplă populare a insulei se constată în neolitic, de cînd se cunoaşte o aşezare din cultura Vinca, suprapusă de alta din cultura Sălcuţa, apoi de una din epoca bronzului — cultura Verbicioara — şi, în sfîrşit, de o aşezare de bordeie dacică cu inventar în care predomină ceramica tipică. Sporadic a fost locuită şi de purtătorii culturii Turdaş şi au fost surprinse şi resturi de cultură materială celtică, precum şi o mică aşezare de pescari romană. Aşezarea cea mai întinsă aparţine dacilor (sec. 3 î.e.n.), de cînd datează probabil şi un cimitir cu gropi ovale sub movile de piatră. Locuinţele erau semi-bordeie, pavate cu piatră de rîu. Descop. este importantă pentru că ne dă imaginea unei aşezări dacice săteşti, nefortificate şi a culturii ei materiale. Ceramică de tip Vinca, Sălcuţa, Verbicioara, dacică şi romană; o piatră de mormînt pe care se profilează o siluetă omenească, poate de la începutul evului mediu. M.P.F.
BIBL.: D. Berciu, MCA, I; D. Tudor, OTS, p. 304.
l.r.
Otlaca v. Grăniceri
Otomani (sat, com. Sălacea, jud. Bihor); săp. M. Roska — 1924, 1925, 1928; I. Ordentlich—
Otomani. Reconstituirea aşezării din epoca bronzului, cultura Otomani
254
Otomani. Ceaşcă din cultura Otomani
1958 —1962. # Pe Cetăţuia, bot de deal din terasa Ierului, staţiunea eponimă a culturii cu acelaşi nume din epoca bronzului. Este o întinsa aşezare inelară de tip atol, situată pe un bot de deal şi înconjurată de un şanţ de apărare, cu locuinţe de suprafaţă. Acestea sînt de tipul cu platformă şi cu portic de stîlpi pe una din laturile lungi, fiind dispuse în două cercuri concentrice în jurul unui spaţiu liber central. Inventarul locuinţelor, în cadrul căruia predomină ceramica tipică, permite să se precizeze ocupaţiile locuitorilor, agricultori şi crescători de vite, care erau interesaţi, de asemenea, şi în exploatarea zăcămintelor cuprifere din zonă. • Pe Cetatea de Pămînt — insulă înconjurată de mlaştini —, altă mare aşezare, similară cu aceea de pe Cetăţuia, caracterizată de ceramică — vase mari, străchini, ceşti cu toartă supraînălţată — deosebit de bogat decorată cu proeminenţe, zone de coaste în torsadă şi caneluri, dispuse radiar. Unele vase prezintă asemănări remarcabile, ca formă (ceşti cu gît înalt cilindric, fund îngust şi toartă zveltă, străchini cu buza în patrat convex) şi decor (motive spiralice şi derivate, arcade, ghirlande, incizate fin, dispuse radiar) cu ceramica din culturile sudice Verbicioara şi Gîrla Mare. Sînt cunoscute şi cîteva brăţări şi ace de cap din bronz cu decor bogat gravat, simbolic, precum şi un fragment de spadă cu două volute simetrice pe partea superioară a lamei. O Cultura O. denumită astfel după staţiunea eponimă O., a fost răspîndită în regiunile de V ale României, pătrunzînd şi în Cehoslovacia şi Ungaria. Se datează în epoca bronzului între 2000—1200 î.e.n: în zona Bihorului au fost descoperite trei tipuri de aşezări specifice acestei civilizaţii: întărite cu şanţuri de apărare; cu locuinţe dispuse circular şi, în sfîrşit, tipul cel mai răspîndit, cu locuinţele dispuse liber pe terase. In cadrul dezvoltării sale, e.O. a cunoscut trei faze de evoluţie: O.I (2000— 1500 î.e.n.), caracterizată prin frecvenţa vaselor de provizii lucrate dintr-o pastă primitivă cu decor striat: O.II (1500—1250 î.e.n.), pentru care este specifică o mare varietate de forme de vase decorate cu motive spiralice, ghirlande şi benzi
de linii întrerupte; O. III (1250—1200 î.e.n.)* definită, de asemenea, prin varietatea formelor şi folosirea în continuare a decorului din faza a Il-a, apărînd în plus rozetele cu mici împunsături, triunghiurile haşurate, proeminentele încadrate de caneluri, pliseuri largi ş.a. In ansamblu, decorul ceramic incizat şi modelat este dispus radiar, avînd semnificaţia de simbol solar. In funcţie de sintaxa decorativă, se pot distinge mai multe zone stilistice diferite. Astfel pe Valea Ierului, întreg vasul este decorat tectonic constituind un singur mare simbol solar. In zona Careilor, ifn schimb, sintaxa radiară se îmbină cu desfăşurarea pe registre orizontale a motivelor. C.O. cunoaşte şi rare figurine antropomorfe, feminine, plate, cu cap mobil, perpetuînd tipul „tesalian*4. Ariei c.O. îi aparţin şi piese de metal (depozitul de la Apa) decorate cu motive geometrice spiralice şi rombice, gravate, cu semnificaţie generală de simbol solar. jEste interesant de remarcat că, în ornamentica şi în formele c.O., simbolistica solară apare în sincretism cu simboluri ale apei (ex.: vas în formă de cochilie de la O.; motivul valurilor gravat pe toporul cu disc de la Apa). Ca o descop. cu totul excepţională, trebuie semnalate rămăşiţele unui templu de tip megaron, cu ornamente tot de tip solar, modelate în tencuiala de lut, de o rară frumuseţe, de la Sălacea. Prin caracterele şi poziţia sa, c.O. se situează la marginea vestică a bronzului transilvănean, învecinată cu ramura estică a drumului
chihlimbarului care unea Baltica cu Adriatic Ai T C
BÍBL*: I Ordentlich, Dacia NS, VII.
1.
Oţeleni (sat, com., jud. Iaşi); descop. înt. — f.< Tezaur de podoabe de argint medievale (se
10—13 e.n.) compus dintr-un pandantiv globuli cu decor în entrelac, niellat, două inele de tîmpli cu verigă şi granulaţii şi patru brăţări, dintre cai trei torsate şi una în formă de bandă plată, c decor (grifoni şi elemente vegetale) niellat. Dup factura pieselor, tezaurul prezintă o interesanl îmbinare de trăsături de stil ruseşti-kievene, c elemente sudice bulgaro-bizantine. Prin con paraţie cu descop. din Panonia, piesele ar pute fi atribuite unei garnituri de costum nobilii cuman. M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr. 408—414.
r.
ovă, profil decorativ specific, în formă de jumi ta te de ou, folosit la cornişe şi capiteluri. Sîr cunoscute un capitel de antă cu o. de la Histri (M.l.R.S. R.) şi căpiţele dorice cu o. de la Apului şi Porolissum (M.Z.). Motivul rămîr relativ rar. Apare şi pe unele lucrări de argintării ca de ex. pe buza ritonului de la Poroina. I arta celtică sînt cunoscute brăţări de bronz con puse din cîte patru o. tangente, denumite ciirer
—	dar impropriu — semiove.
r.
pagus (cuv. lat.), tip de aşezare rurală cu caracter risipit. In Dacia şi în Sciţia se cunosc cîtiva p. (Micia, Capidava), care, în afara locuirii dispersate, comportă şi centre cu caracter urban, dintre care unele cu sistematizare tipică, biaxială, edificii publice şi amenajări specifice: terme, canalizare, instalaţii portuare (Micia). v. şi urbanism.
r.f.
pahar, vas de băut, de obicei cilindric, sau tron-conic. Cele mai vechi p. apar în neolitic, cînd afectează mai mult sau mai puţin forma unui caliciu sau clopot (campaniforme) şi sînt de obicei decorate bogat cu motive geometrice, incizate, excizate, plisate sau pictate. Erau probabil folosite la îndeplinirea unor ritualuri (libaţii), începînd cu epoca bronzului, p. ies din folosinţă, fiind înlocuite cu diferite forme de cupe sau ceşti, similare formelor greceşti de crater, can-taros, cyatos sau cylix. Din sec. 4 î.e.n. sînt cunoscute două p. de tip iranian din tezaurul de la Agighiol şi unul de la Porţile de Fier. Ele revin la modă în epoca romană începînd cu sec.
3	e.n.; sînt confecţionate fie din ceramică, fie din sticlă. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, p. de sticlă, sau de ceramică imitînd sticla gravată, se întîlnesc curent în mormintele migratorilor germanici (cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov), corespunzînd se pare unor gusturi sau obiceiuri ale acestora.
r.f.
palat, construcţie de oarecare amploare şi fast, servind drept locuinţă sau făcînd parte din ansamblul locuinţei unui personaj important (şef militar,
Pahar de sticlă (Alexandru Odobescu)
religios sau civil, rege, guvernator, demnitar) şi comportînd un grup de încăperi cu destinaţie oficială, ceremóniáié. Din neolitic şi din epocile metalelor nu sînt cunoscute p., afară numai dacă este posibil, pe baza analogiilor cu construcţiile de acelaşi tip din Grecia (Micene, Tirint, Orhomenos) să fie considerat ca atare megaronul de Ia Sălacea. Din perioada dacică a fost identificat drept p. un mare edificiu de paiantă de la Popeşti. Acesta, doar parţial păstrat şi descoperit, prezintă o succesiune de două mari spaţii: unul, patrulater, avînd lateral o vatră simplă şi, relativ central, o vatră decorată cu linii adîncite reproducînd un motiv radiar (spirale plecînd de la un cerc care delimita locul focului) şi al doilea spaţiu, continuînd colinear pe primul, cu trei laturi drepte iar a patra absidată. Prin analogie cu descop. de la Popeşti poate fi considerată p. şi construcţia absidată cu două încăperi şi cu peristil exterior (?) de la Piatra Roşie. Aici se cunosc doar fundaţiile de piatră, iar reconstituirea elevaţiei — tehnică, proporţii, detalii de dispoziţii şi ordonanţe — mai poate fi încă discutată. In perioada romană timpurie nu se cunosc p. în Dacia şi nici în Sciţia. Aedes Augustalium de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este tradus prin „Palatul Augustalilor* din lipsa altui termen mai propriu. Acest edificiu este de fapt un sanctuar şi totodată sediul unui colegiu, dar nu un p. propriu-zis. Abia în perioada romană tîrzie sînt cunoscute mai multe p. Trei dintre ele au fost identificate la Histria, în cartierul central: în general edificii cu două nivele, cu acces monumental — gang larg, uneori mărgij nit de colonade —'dînd într-o curte interioară centrală mărginită de un peristil. Din aceasta se intra, printr-un acces important, în încăperile oficiale — tablinum (sala de primire), triclinium (sală de ospeţe ceremonială) —, iar printre alte accese secundare se ajungea la magazii, Ia zona gospodărească a locuinţei, care uneori cuprindea şi terme, iar alteori chiar prăvălii — largi încăperi, situate în faţadă, cu accese din stradă, separate. Printr-o scară de lemn (?) se ajungea la etai, unde erau situate dormitoarele care se deschideau, probabil, pe o galerie. Uneori, casele acestea aveau încorporate şi o capelă absidată (Histria, Capidava?, Ulmetum?, Troesmis). La Callatis, p. ocupă o latură a atriului unei bazilici (celelalte trei sînt constituite din zidul de incintă al cetăţii, zidul de N al bazilicii şi un corp de clădire cuprinzînd sacristii şi baptisteriul). S-a emis ipoteza că ar fi vorba de sediul unui episcop.
r.f.
Palatul Augustalilor (Aedes Augustalium), sediul colegiului religios al Augustalilor la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, exemplar al unui tip de arhitectură religioasă romană. Se compune din două incinte patrulatere, despărţite de un zid cu aspect monumental, ritmat de coloane duble suportînd un antablament decorativ. Prima — atriul — pătrată, vastă, mărginită de bazilici, săli de ospeţe (trapézai) şi oficii, unele pavate în opus musivum, avea în centru altarul monumental al lui August şi al Romei şi era destinată ceremoniilor publice. Cea de a doua, dreptunghiulară, era limitată pe latura din fund de un edificiu monu-
Vedere aeriană a ruinelor Palatului Augustalilor
mental, oecus — sediul colegiului propriu-zis —, cu arcade profilate pe pilaştri de ordin ionic în faţadă şi era flancată de două edificii mai mici dintre care cel din dreapta era tezaurul colegiului, în centrul oecus-ului era situată capela (sacellum) absidată şi probabil boltită a ansamblului de cult. în subsolul acesteia erau situate două cisterne gemene, boltite în demicilindru. Capela era flancată simetric de săli, birouri, terme, probabil rituale şi două culoare boltite, înguste prin care se ajungea în for. După inscripţia de construcţie, P.A. a fost construit către mijlocul sec. 2 e.n. de către doi demnitari ai oraşului: M. Procilius Niceta şi M. Procilius Regulus.	r.f.
paleocreştină, artă Pe terit. României, ansamblul manifestărilor artistice care prin forma lor exprimă direct sau indirect ideologia creştină la începuturile ei (sec. 4—6 e.n.). Aceste manifestări constituie un subansamblu în cadrul artei romane tîrzii. Astfel, sînt de menţionat vestigiile unor bazilici paleocreştine de la Argamum, Histria, Tomis, Callatis, Tropaeum Traiani, Capidava, Troesmis, Niculiţel, Sucidava şi Drobeta; căpiţele cu însemne creştine, de obicei crucea, cîteodată chrisma, de la Tomis, Callatis, Histria, Tropaeum Traiani; plăci de cancelli cu cruce de la Tomis; stele funerare de la Histria, Tomis şi Callatis, purtînd însemne creştine — crucea, chrisma, monograma cristică; opaiţe de teracotă cu cruce de Ia Histria şi Tomis, din bronz de la Luciu, de teracotă smălţuită de la Apulum etc.; vase de terra estampata cu semnul crucii de la Capidava, Tomis, Histria. Un loc deosebit îl ocupă discul de aur al episcopului Paternus de la Tomis (Muzeul Ermitaj, Leningrad), donariul de la B ier tan şi engolp ionul de bronz de la Capidava (M. Cap.).
r.f.
paleoetnografie (gr. palaios „vechi “ + ethnos „popor“ + gráféin „a descrie"). Pe terit. României au fost descoperite mărturii ale procesului de antropogeneză, aşa cum sînt cele de pe văile rîurilor din Subcarpaţii meridionali (unelte de cremene tipice pentru cele mai vechi culturi paleolitice). Ştim extrem de puţin despre aspectul somatic al acestor oameni străvechi, ca şi, dealtfel, despre toţi descendenţii lor din paleolitic, deoarece lipsesc, sau sînt extrem de puţine şi de fragmentare, resturile osteologice. Din aceleaşi motive este anevoie de precizat dacă populaţia neolitică este urmaşa directă a celei paleolitice sau dacă este rezultatul sintezei „etnice" dintre coborîtorii oamenilor paleolitici şi migratori care au venit din S, dinspre bazinul Mediteranei, aducînd cu ei elementele de cultură agrară specifică. Este sigur, însă, că cel puţin una dintre culturile neoliticului inferior^ (sau mijlociu ?), Hamangia, a venit împreună cu purtătorii ei, navigatori primitivi, pe mare, tocmai din bazinul răsăritean al Mediteranei. Oricum, oamenii neolitici sînt de tip mediteranean: bruni, nu prea înalţi, dolicocefali, gracili. Puţinele elemente lingvistice care ni s-au păstrat, mai mult sau mai puţin alterate, din această vreme îndepărtată — ca de ex. numele fluviului Dunărea
—	par să ateste că vorbeau o limbă din familia
graiurilor preindoeuropene. Cultura lor agrară, specifică, are drept expresie caracteristică arta geometrică, cu sistemul decorativ spiralo-meandric şi cu predominanţa figurinelor feminine cunoscînd o mare varietate de stiliza re. Sfîrşitul neoliticului este marcat de mari mişcări de populaţii. Peste vechea populaţie agrară pătrunde şi se aşază un grup de păstori nomazi, trăind într-o formă de organizare socială mai riguros ierarhizată, cu şefi războinici învestiţi cu puteri magice, venit din stepele de la N Mării Negre şi, probabil, făcînd parte din familia popoarelor indoeuropene. Alt grup — poate mai amestecat şi mai puţin compact — a pătruns dinspre Europa Centrală. Şi acest grup putea să cuprindă elemente indoeuropene. In sfîrşit, elemente de cultură materială de origine sudică constituie indiciile unor mişcări şi dinspre această zonă, fără a putea preciza dacă acestea sînt numai de natură culturală sau reprezintă şi aporturi etnice. Epoca bronzului este caracterizată de o populaţie rezultată din sinteza celor trei elemente amintite mai sus. Această populaţie vorbeşte o limbă indoeu-ropeană, cunoaşte bronzul, iar arta sa, de caracter geometric, corespunzînd unei culturi agrare continuatoare a celei neolitice, este dominată de imaginea soarelui-simbol, semn sau imagine propriu-zisă. Specialiştii identifică în această populaţie pe traci, atestaţi încă din această vreme de poemele homerice. Procesul de etno-geneză al tracilor nu ne este cunoscut în amănuntele sale. în orice caz, izvoarele greceşti cele mai vechi îi cunosc drept un popor foarte numeros
—	cel mai numeros după indieni. încă din sec.
6	î.e.n., tracii le apar grecilor ca divizaţi în mai multe grupuri etnic şi cultural distincte, printre care şi geţii. In această vreme, cultura lor evoluată a împrumutat multe elemente din cea grecească, iar principalele expresii artistice sînt axate pe figura eroului, războinic şi preot. Desigur, la acest proces de diferenţiere internă a tracilor au contribuit şi mişcările de populaţie de la începutul epocii fierului. Astfel, încă de la începutul mileniului I î.e.n. ilirii şi dorienii au coborît din zona de la N de Carpaţi, prin culoarul pe care-1 constituia Valea Tisei, pînă la Adriatica şi încă mai departe, pînă în Pelopones. Cu acest prilej, populaţiile tracice de la V de Carpatii Apuseni, ca şi cele din bazinele Savei şi Moravei, populaţii care cunoscuseră o cultură a bronzului dezvoltată şi o viată economică activă, bazată deopotrivă pe metalurgia bronzului şi pe un schimb intens, au fost refulate către cetăţuia carpatică, dînd naştere aici unor frămîntări care au avut drept consecinţă ascunderea aşa-numitelor depozite de bronz. Pe de altă parte, din stepele de la N Mării Negre, au pătruns către Dunăre grupuri de păstori mai puţin stabili, pentru care sînt specifice aşezările cu caracter provizoriu denumite cenuşare, precum şi prelucrarea foarte dezvoltată a^ osului şi cornului, şi în care unii specialişti văd o ramură a cime-r i e n i 1 o r, populaţie indoeuropeană care, după ce au bîntuit prin Asia Mică în chip de mercenari ai asirienilor, au fost azvîrliţi în zona muntoasă a Iranului, de unde au pătruns în stepele pontice şi de acolo mai departe pînă la Dunăre. în plină
epocă a fierului (sec. 7—4 î.e.n.), atît izvoarele literare, cît şi descop. arheologice atestă aporturi etnice şi culturale diverse şi de importantă diferită. Toate însă sînt asimilate de tracii nordici şi contribuie la conturarea specificului daco-geţilor. între cele mai vechi asemenea aporturi trebuie amintite enclava anatoliană, de pe {ărmul Mării Negre, atestată atît de descop! de pe Cetăţuia de la Babadag — sec. 7—5 î.e.n. — cît şi de tradiţia care vorbeşte de un Port al Carienilor (Caron Limen) în preajma Dionysopolei (Balcic), precum şi de aceea ilirică din zona de V a cîmpiei Dunării (Gogoşu-Balta Verde — sec. 7—6 î.e.n.). Odată cu sfîrşitul sec. 7 î.e.n., pe ţărmul Mării Negre se stabilesc coloniştii greci. Relativ contemporan, în toată zona subcarpatică, descop. arheologice atestă existenţa unui grup cu trăsături proprii, aşa-numitul complex Ferigile-Bîrseşti, identificat de unii cercetători cu agatîrşii — sinteză etnică daco-scitică — pomeniţi de Herodot, dar a cărui cultură materială prezintă analogii puternice cu descop. de la S de Dunăre, din mediul tracic, fiind mai degrabă de caracter nord-tracic. în sec. 5 î.e.n. ne sînt atestate primele pătrunderi ale sciţilor din stepele de la N Mării Negre (cazanele de bronz de la Scortaru, Iacobeni, Castelu, aplica cruciformă de la Armăşoaia, psalia de la Tariverde), care se pare că au afectat mai ales zona de E a tării şi care nu au avut drept consecinţă nici transplantarea unor grupuri scitice mai importante, nici modificări structurale ale culturii materiale, ci numai infiltrarea unor elemente de cultură materială şi a unor grupuri restrînse de origine estică, cum sînt grupurile cu înmormîntări de înhumatie cu oglinzi şi pumnale scitice din centrul Transilvaniei, mai plauzibil identificate cu agatîrşii. Unele dintre, acestea
—	cum este spada cu antene de la Dobolii de Jos
—	sînt de provenienţă foarte îndepărtată, din Asia Centrală. Ceva mai tîrziu, spre sfîrşitul sec. 4 î.e.n.
—	în NV terit. actual al României pătrund celtii dinspre Europa Centrală, care formează aici enclave (ex.: Ciumeşti), după ce în S, în Cîmpia Dunării, Podişul Moldovei şi Dobrogea se exercitase hegemonia tracilor, atestată de mormintele tumulare de înhumaţie, bogate, ale unor şefi traco-geţi (Agighiol, Băiceni, Peretu, Craiova etc.). Cu toate aceste aporturi diverse, cultura dacilor se dezvoltă relativ unitar, pe întreg terit. carpato-dunărean, pe baza culturii hallstattiene general răspîndite, cunoscută sub numele de Basarabi. Pe temeiul acestei unităţi etno-culturale, care se afirmă deja plenar la începutul sec. 3 î.e.n., apare statul dac încă la începutul sec. 1 î.e.n., odată cu Burebista. In toată această perioadă, durînd din sec. 3 î.e.n. şi pînă la cucerirea romană, pătrunderile dinspre răsărit ale unor populaţii străine — bastarni (suebi), atestaţi de cimitirele de tip Poieneşti, sarma ţ i i roxolani, atestaţi de cimitirele de tip Chişcani-Renie şi i a z i g i, surprinşi în Cîmpia Tisei — rămîn simple enclave repede asimilate. Abia cucerirea romană, definitivă în 106 e.n., aduce o modificare etno-culturală esenţială. Dar procesul de romanizare nu trebuie înţeles unilateral, de pe
fooziţii migrationiste sau strict etno-biologice. Este un proces complex, în care se precipită lactori diverşi ca importantă şi origine. Astfel, faptul că au fost aduşi colonişti de pe întreg Întinsul imperiului a împiedicat constituirea unor colectivităţi omogene, cu caracter de enclavă, <Und colonizării un aspect „general roman44. în ii doilea rînd, organizarea militară a jucat un rol deosebit de important atît prin aşezarea de veterani complet romanizaţi pe pămîntul Daciei, Mt şi prin recrutarea indigenilor ducînd la romanizarea lor profundă — lingvistică şi culturală — fn cadrul armatei. în sfîrşit, urbanizarea — im-plicînd aspecte multiple şi instituţii noi —, în ţadrul căreia s-a procedat atît la o reorganizare fundamentală funciară şi a locuirii, cît şi la un fcinestec profund şi cuprinzător al diferitelor elemente etnice în cadrul aceloraşi comunităţi, a jucat un rol hotărîtoi. Romanizarea şi-a găsit expresia cea mai desăvîrşită în cultura şi arta cu caracter provincial şi în acelaşi timp general roman, surprinzător de omogene. Este simptomatic dealtfel că din tabloul culturii provinciale romane din Dacia nu lipsesc elementele de origine şi caracter dacic. Dar acestea apar mai íiles într-un- context precis şi specific — necropole de incineraţie, elemente de cult şi mitologice
—	şi în strînsă combinare şi amestec cu elementele romane. In aceste condiţii, romanizarea rapidă a Daciei este firească, cu atît mai mult cu cît procesul de sinteză daco-roman nu s-a petrecut în aceleaşi condiţii, cu aceeaşi factori şi durate ca în alte părţi — de ex. în Galia, unde marile comunităţi locale şi-au continuat viaţa în vechile cadre, şi după cucerire, pînă în vremea dinastiei Iulio-Claudice. Procesul de romanizare nu a cuprins însă în mod egal toată Dacia. Partea transformată în provincie romană, ca şi Dobrogea care făcea parte din provincia Moesia Inferior, au fost complet romanizate. Cîmpia Munteniei la E de Argeş şi Moldova au suferit influenta culturală a romanilor, fără a fi însă afectate în aceeaşi măsură şi de transformări corespunzătoare lingvistice. în Moldova, dacii liberi, în contact cu sarmaţii, au constituit o unitate etno-culturală specifică, cunoscută în izvoare sub numele de carp i. Aparent paradoxal, retragerea trupelor şi administraţiei romane din Dacia (271 e.n.) a contribuit la omogenizarea etnică şi lingvistică a populaţiei dacice. Odată terit. fostei provincii lăsat deschis diverselor popoare migratoare, pătrunderea acestora a generat mişcări de populaţie de mică amploare — băjenii în zonele ferite (munte, păduri), descălecări, reocuparea zonelor deschise din cîmpie şi de pe văile rîurilor — care s-au manifestat ca factori de unificare etno-culturală a populaţiei. Totodată, zonele rămase în stăpînirea romanilor (Banatul, SV Olteniei, Dobrogea) sau cele intrate acum (sec. 4 e.n.) (capetele de pod de pe malul stîng al Dunării de la Turri, Constantiniana-Daphn^, Bărboşi) au participat la continuarea procesului de romanizare. Acesta este mai mult accentuat odată cu edictuf din Milano (313 e.n.) de procesul de creştinare, propaganda creştină folosind [limba latină.
Pătrunderea diferitelor popoare migratoare' câ modificarea corespunzătoare a culturii materia] pot fi surprinse arheologic. Totuşi cele mai mul dintre aceste popoare nu au lăsat urme durabi nici în limba, nici în aspectul somatic şi nici cultura autohtonilor. In schimb, de la ele i rămas tezaure preţioase (Pietroasa, Apahid Coşoveni, Şimleu Silvaniei, Sînnicolau Mare), aur, dar şi de argint, cu vase şi podoabe de caract sincretist şi eclectic, în care se întîlnesc curen artistice diferite, între care tradiţia antică ii perială romană nu este cea mai puţin important După perioade, se disting mai multe trăsăti specifice: stilul policrom al popoarelor germanic în sec. 4—5; podoabe de metal realizate pr presare cu decor zoomorf sau geometric în ca predomină împletitura, ale avarilor şi slavii din sec. 6—8 e.n.; pandantivele cordiforme motive heraldice ale popoarelor tiirce — bulgari utriguri şi cutraguri?, în sec. 8—11 — şi maghiai în sec. 10, în cadrul cărora nu sînt absente ni influentele sasanide. Primii pătrunşi, dinspre pe terit. deschise în urma retragerii garnizoanei romane au fost goţii. Antrenînd, pe lîn elementele germanice (ex. t a i f a i i) iranie (s a r m a t i şi a 1 a n i) şi chiar localn (daco-carpii din NE vechii Dacii), aceştia si purtătorii unei culturi sincretistice şi eclectii în care se întîlnesc tradiţii şi influenţe romai cu elemente germanice, pontice şi iraniene,, p] cum şi cu elemente autohtone. După anum amănunte, mai ales în necropole, pot fi identi cate elemente etnice gotice, taifale, fără a pul diferenţia lacringisau asdingi, sarn tice sau localnice, dar din nici o descop. nu lips< elementele de cultură materială tipic locale, tradiţie dacică sau daco-romană. în paralel dezvoltă şi o cultură locală, de tradiţie da romană, prezentînd asemănări şi chiar elemei comune cu aceea a migratorilor germanici şi, general, lipsită de trăsături somptuare. Gc părăsesc terit. carpato-dunarean sub presiui hunilor care ajung la Dunărea de Jos în 4 Se cunosc foarte puţine descop. arheologice mai mult morminte relativ bogate — care se ] atribui hunilor. în orice caz, venirea lor a mar un moment de recesiune demografică şi culturi Imediat după revenirea la un regim mai stabi] locuirii, pe terit. României este cunoscută cultură materială în linii generale omoge de un nivel relativ scăzut, dar constant şi denot o stabilitate accentuată a populaţiei, bazată
o	economie agrară. în cadrul acestei culturi agr; care moşteneşte în parte cultura daco-rom anterioară, sînt prezente elemente de cult materială cu specific local, dacic sau daco-ron cu caracter de factori de permanentă. Atribi localnicilor, această cultură, care durează di: doua jumătate a sec. 5, pînă la mijlocul sec este sincronă cu pătrunderea altor grupuri migratori. Astfel, în podişul Transilvaniei, cursul sec. 6 pătrund din Cîmpia Tisei, gep i z Descop. cu elemente de cultură materială speci acestora ne sînt atestate mai ales de-a lui rîurilor importante — Someş, Mureş, Criş — ai pe traseul marilor drumuri. în general, în ca
tuturor acestor descop., elementele specifice gepide se întîlnesc contaminate de — sau în amestec cu—elemente de tradiţie străveche locală. La fel se pune problema şi pentru descop. care sa atribuie avarilor — mai ales cimitire — pe care cerc. arheologice le-au surprins de la începutul sec. 7 e.n. Un fapt semnificativ este şi acela că cerc. arheologice au identificat, în cadrul aşezărilor de localnici, ateliere de meşteşugari în care erau produse piese metalice de podoabă de tipuri specifice migratorilor. Odată cu avarii pătrund pe terit. României, tot din E, şi slavii. Migraţia avarilor şi slavilor, deosebit de violentă şi caracterizată de distrugerea centrelor de economie urbană de la Dunărea de Jos, a fost marcată printr-o bruscă coborîre a nivelului tehnic al culturii materiale locale. Caracterul natural al economiei s-a accentuat. Se constată o generalizare a formelor elementare de cultură materială: locuinţa-bordei, ceramica făcută cu mîna, uneltele şi ustensilele rudimentare de os şi piatră, raritatea metalului. Deşi unii specialişti au văzut în aceste trăsături forme culturale specifice slavilor, ele sînt mai degrabă forme proprii culturii colectivităţilor trăind în economie naturală. In aceste condiţii, elementele permiţînd precizările de ordin etnic trebuie căutate în alte genuri de manifestări. Astfel, apariţia în unele staţiuni din această perioadă a însemnelor creştine poate fi considerată drept dovadă a persistenţei în acele locuri a populaţiei autohtone. Cercetări lingvistice recente, dealtfel, au demonstrat că cea mai importantă masă de forme lexicale slave pătrunde în limba română posterior jumătăţii sec. 9 e.n., cu alte cuvinte în condiţiile consolidării şi dezvoltării, la S de Dunăre, a statului feudal bulgar creştin, care adoptase limba slavă ca limbă oficială, de cancelarie şi de cult. Este interesant de remarcat că deşi b u 1-garii-utriguri şi cutruguri — traversaseră terit. carpato-dunărean în sec. 8 pentru a ajunge în Balcanii centrali unde s-au oprit şi s-au constituit într-un haganat propriu, cele mai vechi descop. arheologice, cuprinzînd şi elemente de cultură materială cu caracter protobulgar şi anume necropole de rit păgîn, de pe terit. României
—	Dobrogea, Cîmpia Dunării, cursul mijlociu al Mureşului — datează tocmai din vremea imediat posterioară creştinării bulgarilor, sugerînd deci că ar fi apărut ca urmare a fugii unor grupuri de slavo-bulgari păgîni dincolo de hotarele statului creştinat recent, al ţarilor de la Pliska. Cu bulgarii şi cu statul lor creştin a fost pus în legătură tezaurul de vase de aur de influenţă sasanidă, de la Sînnicolau Mare. împrejurările în care acest tezaur a fost îngropat, probabil prin sec. 9—10, în SV ţării noastre, în imediata apropiere a Cenadului, unde este localizată, în Cronica anonimă a notarului regelui Bela, capitala voievodului Glad, ne sînt necunoscute. Tot în sec. 10 ne este atestată documentar existenţa românilor, ca popor cu caractere ento-culturale specifice, proprii, precum şi a primelor formaţii politice româneşti, cu caracter feudal incipient. DarJ constituirea poporului român ca grup etnic autonom în cadrul romanităţii răsăritene urcă în timp pînă la cel de al 6^Ieâ
260
secol. Formarea culturii specifice româneşti medievale, ca şi constituirea naţiunii române, sînt procese relativ paralele, dar nu întru totul sincrone, care abia încep în această etapă istorică. Pînă la apariţia statelor feudale româneşti de sine stătătoare, pe teritoriul României aveau să mai pătrundă dinspre E, dar uneori indirect prin Cîmpia Tisei şi alţi migratori
—	pecenegi, uzi, cumani, maghiari, tătari. în general, aceştia, fie că au trecut numai, fie că au fost complet asimilaţi, amintirea lor s-a păstrat în unele toponime precum şi în unele elemente de cultură materială surprinse pe cale arheologică. Dintre acestea, unele tezaure (Oţeleni şi Voineşti), cu caracter sincretic şi eclectic, în care se întîlnesc elemente bizantine, kievene şi bulgăreşti, par să fi fost, la origine, garnituri de costum ale unor nobili cumani. Doar maghiarii, prin acţiunea colonizatoare a regatului Ungariei, au putut constitui enclave relativ importante în zona transcarpatică, care au dăinuit pînă în zilele noastre.
r.f.
paleolitic (gr. palaios „vechi“ + lithos „piatră"), epoca pietrei cioplite, prima perioadă a dezvoltării istorice a societăţii şi culturii omeneşti, caracterizată de producerea şi folosirea uneltelor de piatră cioplită — de obicei silex — şi os, de procesul de antropogeneză, de apariţia primelor manifestări ce ar putea fi încadrate în domeniul artei. Economia p. este o economie de culegători şi vînători, colectivităţile au încă un caracter gregar şi instabil în cea mai mare parte a perioadei, principalele categorii de forme ale culturii omeneşti abia se definesc în premisele lor. Pe- terit. României sînt atestate resturi de cultură materială aparţinînd celor mai vechi etape ale p. O descop. deosebit de importantă, aceea de la Bugiuleşti, pare să dovedească existenţa unor grupuri de primate de tipul australopitecilor, care foloseau un utilaj improvizat de os şi corn, aparţinînd aşa-numitei culturi osteodontokeratice databile la c 2000000 î.e.n. Dar data şi interpretarea acestei descop. nu sînt acceptate de toţi specialiştii. Periodizarea completă a p. surprinde o continuitate de vieţuire şi 8e creaţie culturală, neîntreruptă :	protopaleolitic (2000000 —
—1000000 î.e.n.) — cultura osteodontokeratică; p. inferior (1000000—100000	î.e.n.);	—
cultura de prund; — clactonian; — abbevillian-acheulean; p. mijlociu (100000—40000 î.e.n.); — musterian; p. superior (40000— 10000	î.e.n.)	— aurignacian; e p i p a 1 e o -
1	i t i c (mezolitic)	(10000—5500 î.e.n.) —
ro mane llo-azil ian; tardenosian; campignian; clisurean; — Schela Cladovei. îndelungata dezvoltare a culturii materiale a p. nu a dat însă, ca în alte regiuni ale lumii, exemplare de unelte de silex prelucrate cu o tehnică desăvîrşită şi de formă deosebit de reuşită. Explicaţia acestei lacune poate să fie şi calitatea şi chiar raritatea materialului litic (se cunosc cazuri de folosire a unor substitute ale silexului, cum sînt cuarţitul şi şistul), dar nu trebuie neglijat nici aspectul general, mai puţin specializat şi „întîrziat44, al culturilor de pe terit. României. Din acelaşi
m
punct de vedere trebuie privită şi problema lipsei aianifestărilor artistice din paleoliticul superior cu excepţia [unei descoperiri din jud. Sălaj. Ke acest plan, este caracteristic faptul că nu s-au descoperit vestigii ale culturilor solutreană şi SMgdaleniană, culturi specializate, specifice grupurilor de vînători de animale mari, mamuţi şi l*ni. încercările de a explica lipsa creaţiilor artistice prin faptul că acestea ar fi fost realizate |n materiale pieritoare este mai puţin plauzibilă, 4U atît mai mult cu cît lipsesc şi alte manifestări paralele cu cele artistice propriu-zise, şi anume apdoabele — cu finalitate probabil magică — fealizate din dinţi de animal, sau din alte asemenea materiale perene şi care nu comportau o jKelucrare prea elaborată, cunoscute, sincron, în ş\te zone. Cea din urmă etapă — epipaleoliticul — tfjdică de asemenea probleme. Cu privire la caracterul ei, părerile specialiştilor sînt împărţite. In timp ce unii, plecînd — în conformitate cu tendinţele generalizate în arheologia mondială — de la caracterul economiei, care rămîne în continuare specific vînătorească şi de cules din natură, consideră această etapă drept aparţinînd tot epocii p., cu un anumit aspect de tranziţie, alţii, hiînd în considerare caracterul diferit al utilajului de piatră cioplită, văd o perioadă autonomă, pentru care mai folosesc vechiul termen de mezo-litic. Din punct de vedere artistic, abia acum multe dintre uneltele microlitice, specifice, pot fi încadrate în categoria frumosului tehnic, prin
Îirecizia formei, prin măiestria cu care sînt rea-îzate şi prin finisajul deosebit. Tot în această etapă apar, probabil, şi primele manifestări artistice, singurele cu caracter figurativ documentate pînă acum fiind amprentele de mină
—	pată unitară de ocru roşu, realizată prin apăsarea palmei mînjita cu culoare — din peştera Gaura Chindiei, din Cazanele Dunării asemănătoare cu cele care apar în alte zone, de ex. în regiunea franco-cantabrică, încă la mijlocul erioadei paleoliticului superior, cu aproape !5 000 ani mai devreme. Semnificaţia acestei prime manifestări artistice, este, în ciuda caracterului ei rudimentar, deosebit de revelatoare, în măsura în care trădează preocuparea omului primitiv pentru propria sa identitate ca homo jaber. In schimb, clemente de ornamentică sînt mai frecvente, ele fiind documentate, în peştera de la Cuina Turcului, tot în Clisurii, sub formă de oase gravate — în general simple lame neregulate, dar într-un caz şi o falangă de cal sugerînd o siluetă umană — cu motive geometrice simple: linii, unghiuri, zigzaguri, romburi şi triunghiuri. M.I. R.S.R.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 10—16.
I.r.
palestră (lat. palestra, gr. palaistra), edificiu destinat exerciţiilor fizice. De obicei situat în apropierea termelor, el constă dintr-un spaţiu liber, neacoperit, adesea pavat, înconjurat de portice, prin care se pătrunde în încăperi de mici dimensiuni — vestiare, încăperi pentru masaj (unctoria) pentru repaos (scholae) etc. O p. a fost identificată, cu oarecare siguranţă, la N de'termele de la Drobeta, unde au putut fi surprinse pe două laturi fundaţiile porticului mărginind
PALLIUM
fi
Statuie palliată (Apulum)
Acroteră cu palmetă (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
spaţiul central deschis, precum şi ale încăperilor, dintre care multe absidate, cu destinaţie auxiliară. Şi la Histria, o piaţetă cuprinsă între terme, o încăpere de serviciu adosatâ zidului de incintă,
o	bazilică şi un emporion, în care pătrundea o stradă, a fost considerată p., dar atribuirea ei nu este sigură, tocmai dacă sînt luate în considerare vecinătăţile sus-amintite.	r.f.
pal iată, ^statuie ~ v. pallium; statuie
palisadă v. fortificaţii
pallium (cuv. lat., gr. anabole), mantie constînd dintr-o singură fîşie de stofă dreptunghiulară care se drapa în jurul corpului. Apar statui paliate, adică purtînd p. pe deasupra hitonului în cadrul monumentelor funerare de la Tomis, Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Micia.
r.f.
PALMETA
palmetă, motiv decorativ de origine orientală, pătruns prin filiera elenistico-romană, rezultat din stilizarea unei frunze de palmier. Se disting două variante — p. întreagă şi semipalmeta. Cele mai vechi exemplare de p. ne sînt cunoscute din pictura de pe vasele greceşti descoperite în cetă{ile oraşe de pe malul Mării Negre — leciţi şi 1 ec i ţ î aribaleşti de la Histria şi Tomis (M.I.R.S. R.) . Sub o formă uşor alterată, p. este prezentă şi în arta dacilor: pe piese de metal — ţinte de poartă (Piatra Roşie, Sarmizegetusa Regia, M.I.R.S.R.), brăţări spiralate cu capete de şarpe (tezaurele de la Cojocna, Coada Malului, Herăstrău, Bălăneşti) unde ajunge la varianta cunoscută sub numele de brăduţ —* sau pe piese de ceramică, îndeosebi pe imitaţiile de boluri megariene. In epoca romană, p. este curentă atît în decorul arhitectural (monumentul Tropaeum Traiani) cît şi în ornamentica funerară (pseudoacrotere de sarcofage şi stele de la Tomis, M.A.C.), după cum se întîlneşte şi pe lucrări de toreutică sau argintărie. Adesea, apucătoarea opaiţelor afectează forma unei p. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism este practic necunoscută, pentru ca la începutul epocii feudale să reapară pe ceramica smălţuită şi pe piese de os.
r.f.
Pan, în mitologia grecească, divinitate a naturii, a turmelor şi a rodniciei. Reprezentat cu picioare, coarne şi bărbită de ţap, cîntînd din nai. Este înfăţişat frecvent în cortegiul zeului Dionysos. De pe terit. României sînt cunoscute o statuie romană de marmură a lui P. acefală, de factură îngrijită academistă, provenind de la Techirghiol; un cap de statuie provenind de la Callatis (M.I.R.S.R.), de asemenea de un stil îngrijit, de inspiraţie neoclasică, cu o expresie ironică şi senzuală totodată şi cu figura alungită pentru a accentua impresia de bestialitate, datat c. 230— 250 e.n.; o statuetă de bronz de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.Tr.C.), îngrijit turnată şi cizelată; mai multe reliefuri dintre care unul, da la Apulum (M.A.I.), este de factură accentuat provincială.
r.f.
Cap ce statuie dc marmura a lui Pan (Callatis)
262
pandantiv 1. Piesă de podoabă care se poartă suspendată de gît cu un şnur sau lanţ — caz în care se mai numeşte şi pectoral —, făcînd parte din-tr-un colier. Se mai numesc p. şi unele piese cu caracter decorativ, suspendate de centură sau de curelele harnaşamentului. Cele mai vechi p. cunoscute pe terit. României, de forma unui romb sau paralelogram, datează {din neolitic, aşa cum o atestă detalii ale figurinelor antropomorfe feminine din teracotă (Cucuteni, grupul plastic de la Truşeşti, toate în M.I.R.S.R.). Este posibil ca unele piese din metal, os sau teracotă, cunoscute sub numele de idoli en violon să fi fost folosite ca p. De asemenea, tot ca p. erau purtate unele piese din os sau corn, perforate la un capăt (ex. colţii de mistreţ). în sfîrşit, plăci de teracotă în formă de paralelogram, cu perforaţii la colţuri, par să fi servit în acelaşi scop. Din epoca bronzului nu ne sînt cunoscute p. propriu-zise, deşi multe elemente decorative din metal, cu caracter de simbol solar, puteau să fie folosite ca piese componente de p. Este sigur însă că asemenea podoabe se purtau, aşa cum se vede pe figurinele feminine cu rochii în formă de clopot de tip Cîrna (Cîrna, M.I.R.S.R.). Se poate presupune că unele falere datînd de la începutul primei epoci a fierului serveau drept p. (Grăniceri, M.A.). Din aceeaşi perioadă ne sînt cunoscute lanţuri ornamentale de bronz de harnaşament, cu p. în formă de vase şi de figurine (Guruslău), precum şi p.t probabil de harnaşament, constînd dintr-o placă de bronz decupată în formă de topor (Alba Iulia, M.A.I.) sau în aceea foarte geometric schematizată, a unei siluete omeneşti (Duda, M.V.P.B.). In vremea dacilor sînt cunoscute p. atîrnate fie de lanţuri-coiier, fie de lanţuri-centură. Aceste p. afectează forma unor securi sau pumnale (tezaurul de la Merii Goala), fie forme geometrice de felul p. triunghiular de la Bistriţa (M.I.Tr.C.). în cadru! civilizaţiei greco-romane, p. apar numai făcînd parte din unele coliere, ca de ex. accla cu camee, prins într-un lanţ-colier de la Drobeta (M.I.R.S.R.). Monumentele figurate, atît metopele Monumentului triumfal de la Adamclisi, cît şi obră-zarele unui coif de la Ostrov, documentează folosirea p. din metal atîrnînd de o cureluşă prinsă de presa calului. în general, aceste piese afectează forma unor frunze de iederă. în sfîrşit, în epoca romană tîrzie (paleocreştină), p. obişnuite sînt înlocuite de simboluri creştine — cruci, ca în tezaurul de aur de la Histria (M.I.R.S.R.) sau ca en-golpionul de bronz de la Capidava (M.Cap.). în epoca de trecere de la sclavagism la feudalism sînt cunoscute mai ales p. de cercei, ca acelea tubulare din aur, cu decor în cloisonné şi cu clopoţei, din tezaurul
I	de la Apahida (M.I.R.S.R.), dar şi pectorale de felul celor lucrate în aceeaşi tehnică, de la Someşeni sau Şimleu Silvaniei. La începutul epocii feudale, sînt folosite, în afara crucilor şi crucilor relicvar (Capidava, Garvăn, M.I.R.S.R.) sau a engolpioanelor (Garvăn, M.I.R.S.R.) care se purtau tot suspendate la gît cu lanţuri sau şnururi, şi p. globulare din argint, decorate cu
iílotive geometrice sau florale în niello (cel în formă de scut din tezaurul de la Voineşti). 2. Triunghiurile curbe din zidărie care fac trecerea de la planul pătrat al unei încăperi la planul circular al cupolei care o acoperă. Singurele edificii la ttare putem presupune folosirea p. sînt cripta bazilicii mari de la Tomis (sec. 5 e.n.) şi bisericuţa <Je la Garvăn (sec. 12).	r.f#
Panteiimon de Sus (n.v. al satului Pantelimon» com. Pantelimon, jud. Constanţa); n.a. Ulmetum: săp. V. Pârvan— 1911—1913. Aşezare — vicus — şi fortificaţie romană şi romană tîrzie (sec. 2—7 e;n.) de tip moeso-roman. Săp. au dezvelit un zid de incintă de formă poligonală, cu turnuri pătrate, două porţi situate la cîte un capăt al axelor, flancate de două turnuri în formă de U şi, relativ în centrul fortificaţiei un mare edificiu, de tipul palatului roman-tîrziu, cu un mare atriu cu peristil central, înconjurat de încăperi şi cu un spaţiu important, absidat în ax. Fortificaţia prezintă mai multe faze constructive, în ultima fiind blocate una din porţi precum şi turnul mare. Pe ruinele acestei fortificaţii, în sec. 10—11, s-a aşezat o comunitate de ţărani, cu ceramică tipică cu decor striat, cu fascicule ondulate pe umeri. Dintre descop. de la Ulmetum fac parte cîteva monumente importante, între care două stele funerare de tip dunărean, de mari dimensiuni, cu reprezentarea Cavalerului trac şi a banchetului funerar (una a lui Attas Possei) în relief tipic provincial, cu convenţii de perspectivă specifice, dar de un desen îngrijit precum şi un altar funerar (al lui Iunius Quadratus, notabil local după cum atestă inscripţia) cu o simplă coroană de lauri pe faţa cu inscripţia, spatele sumar cioplit şi cu reliefuri pe laturi, reprezentînd un Attis, în chip de cioban cu oile şi un plugar cu plugul cu boi, agricola bonus, acesta din urmă într-un desen foarte schematizat. Monumente epigrafice atestă şi existenţa unor villae rusticae în jurul satului roman. M.A.C.; M.H.
BIBL.: V. Pârvan, Cetatea Ulmetum.	r.f
panteră v. Dionysos papposileni v. Dionysos
paranteze, motiv decorativ realizat prin imprimarea vîrfului lat, subţire şi uşor curbat, al unui
Pantelimon de Sus. Planul cetăţii Ulmetum -
Parţa. Ceramică din culturile Vinöa şi Tisa ; în stînga „bocitorul*
instrument sau a unghiei mari, în pasta moale a vasului ceramic. Cele mai vechi p. sînt cunoscute, dispuse în şiruri, din cultura Criş (neolitic inferior). Mai tîrziu, în neoliticul superior — cultura Gumelniţa —, p. se vor grupa în registre compuse din mai multe şiruri, în aşa fel încît de la un registru la altul p. se continuă în sensuri opuse, constituind linii sinuoase de mare eleganţă (vas de la Gumelniţa, M.I.R.S.R.).
r.f.
Parfa (sat, com. Şag, jud. Timiş); săp. I. Miloia
—	1931, M. Moga— 1945, 1949—1950, O. Radu şi M. Moga — 1963. între dig şi rîul Timiş, pe malul drept al rîului, aşezare neolitică de mari dimensiuni, cu trei nivele: o aşezare de tip Vinca cu bordeie; o aşezare de tip Vinca cu locuinţe de suprafaţă de plan dreptunghiular, cu platformă; o aşezare de tip Tisa-Polgar, cu locuinţe de suprafaţă, patrulatere, cu platformă. Ceramică specifică Vinca: cupe, cupe cu picior, oale în formă de burduf cu proeminenţe perforate, farfurii „de peşte” (ovale alungite), vase cu umăr înalt, vase sferice, cu decor de benzi geometrice în zigzag sau în meandru, şiruri de triunghiuri, incizate şi uneori umplute cu împunsături; plastică bogată de tip Vinca: capace prosopomorfe numite „în formă de bufniţă”, cu decor în benzi unghiulare incizate, modele-miniaturi de altăraşe; ceramică de tip Tisa-Polgár: fructiere — platouri cu picior —, vase mari decorate cu proeminenţe perforate; plastică specifică aceleiaşi culturi: figurine zoomorfe schematice, figurine în formă de coloană, cu braţe în cruce şi cu figura triunghiulară, schematizată, un vas plastic antropomorf reprezentînd un bărbat care strigă — aşa-numitul „bocitor” —, cu mîinile la gură. M.B.T.; M.I.R.S.R.
BIBL.: Gh. Lazarovici, Tibiscus, 2; O. Radu, Eug. Resch, C. Germann, Tibiscus, 3.
r.f
pasăre de pradă v. vultur
pateră (lat. patera sau patena), vas ritual din metal şi mai rar din ceramică, de forma unei farfurii întinse, cu marginea arcuită uşor spre interior şi de obicei cu un umbo central; folosit pentru vărsat libaţii. Uneori prezintă un mîner cilindric, canelat sau neted, terminat cel mai adesea în protomă de berbec. P. de bronz sînt cunoscute de la Buciumi iar din ceramică, de la Histria,
P ACU IU LUI SOARE
Tomis, Capidava, din tipul cunoscut în sec.4—5 sub numele de terra estampata. In sfîrşit, din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism trebuie amintită p. de aur decorată cu figuri mitologice şi avînd în loc de umbo o statuetă masivă a Cibelei, din tezaurul de la Pietroasa, precum şi cele de tip sasanid de la Sînnicolau Mare. P. a devenit motiv plastic şi decorativ, apărînd şi pe monumente de pe terit. României fie ca atribut al unor divinităţi, înfăţişate în cursul săvîrşirii unei libaţii (Iupiter, Hecate, Cavalerul trac), fie ca motiv independent, pe fetele laterale ale unor altare votive mai frecvent întîlnite la Apulum. M.A.I., M.Br.S.	r.f.
Păcuiu lui Soare (sat Canlia, com. Lipnija, jud. Constanta); săp: P. Diaconu, R. Popa, D. Vîlceanu, N. Anghelescu, S. Baraschi, Gh. Papuc — 1955, în continuare. Cetate datată de descoperitori în vremea lui Ioan Tzimiskes (mijlocul sec. 10), parţial distrusă de eroziunea fluviului; avea un zid de incintă de traseu patrulater (?), cu turnuri probabil de formă rotundă la colţuri, o poartă cu zwinger şi cu turn deasupra şi un debarcader în trepte, flancat de două turnuri patrulatere. In interior, un edificiu absidat. Zidul de incintă este executat atît în opus caementicium cu parament în opus quadratum, cît şi în opus quadratum masiv. Peste ruinele cetăţii s-a aşezat în sec. 11 o colectivitate de strctiotai — ţărani grăniceri bizantini — care au restaurat primitiv fortificaţia. Acestei aşezări îi aparţin două nivele de locuinţe. După
Păcuiu lui Soare.rK Bordei din sec. 11
Păcuiu lui Soare. Poarta cctfitii
264
descoperitori, primul nivel cuprinde bordeie, al doilea — locuinţe de suprafaţă cu fundaţii de piatră; peste acestea s-au suprapus, în sec. 13—14, o altă aşezare de bordeie cu două nivele pentru care este caracteristică ceramică smălţuită tipică pentru epocă, precum şi o locuire sporadică din sec. 15—16. M.I.R.S.R.; M.I.C.M.; M.A.C. BIBL.: P. Diaconu, D. Vîlceanu, Păcuiul lui Soare, I; P. Diaconu, S. Baraschi, Păcuiul lui Soare, II.
r.f.
Pădurea Verde (municipiul Timişoara); sáp. M. Moga — 1956. In parcul-pădure de la marginea oraşului, necropolă de incineraţie (cîmp de urne) din perioada de sfîrşit a epocii bronzului şi de început a epocii fierului, de tip curent. Ceramica (urne, ceşti, străchini-capac), prezintă ca elemente caracteristice atît decorul plastic de godroane, caneluri, brîuri torsate, cît şi două forme: un vas cu picior cu recipientul stelat şi o ceaşcă cu toarta stilizată în formă de protomă de caprideu. M.B.T. Inedit.
l.r.
Păuca (sat, com., jud. Sibiu); descop. înt., f.d.; săp. I. Paul — 1965—1966. # Pe dealul Homm, aşezare neolitică, cultura Petreşti, cu locuinţe patrulatere cu platformă. Ceramică pictată de tip Petreşti; plastică antropomorfă, în cadrul căreia se remarcă o figurină feminină întregită, stetopige, cu anatomia schematic redată, de tipul în cruce. Trăsăturile specifice sexului — sîni, pîntece, coapse — sînt special marcate prin detalii reliefate şi prin amplificarea volumelor, iar decorul geometric simplu — zigzaguri, romburi — , incizat, este organizat în registre orizontale. • Oglindă de bronz discoidală, scitică (sec. 6 î.e.n.), cu mîner din bară plată, canelată, capitel în formă de cerb îngenunchiat, ajurat, iar capătul liber terminat cu silueta răsturnată a unui carnivor, tot ajurată. M.Br.S.
BIBL.: I. Paul, Studii şi comunicări BrukenthaU 14; VI. Dumitrescu, Arta, p. 455—457.
r.f.
Pécel v. Baden pecenegi v. paleoctnografie
Pecica (sat, com., jud. Arad); n.a. Ziridava; descop. înt. — înainte de 1938; săp. M. Roska — 1898, 1901, 1910—1911, 1923—1924; I.H. Crişan şi E. Dörner — 1960 pînă în prezent; T. Soro-ceanu — 1974, în continuare. # La Rovine, tezaur de aur compus dintr-o faleră cu umbo central şi cercuri de proeminenţe bombate în jurul acestuia şi un colier de 48 mărgele conice, de la începutul primei epoci a fierului. # In punctul Şanţul Mare, aşezare cu 16 nivele de locuire. Majoritatea vestigiilor arheologice aparţin epocii bronzului — cultura P. — Periam. Este vorba de o aşezare fortificată, din care s-a recuperat mai ales o mare cantitate de ceramică de un tip specific, care suprapune vestigii neolitice, cultura Tisa. • In acelaşi punct au fost descoperite resturile unei importante aşezări fortificate — cetate de pămînt — dacice, identificată cu antica Ziridava, menţionată de geograful Ptolemeu. Aşe-
;ir
Pecica. Model-miniatură de car şi roti de la alte modele (cultura Pecica-Periam)
Pecica. Ceramică din epoca bronzului (cultura Pecica-Periam)
zarea poate fi încadrată cronologic între sfîrşitul sec. 2 î.e.n. şi primii ani ai sec. 3 e.n. Printre descop. mai importante se numără un atelier de orfevrărie, un inel de aur, un sanctuar circular de tipul cunoscut şi la Sarmizegetusa, dar cu stîlpi exclusiv de lemn şi unul patrulater, de asemenea cu stîlpi de lemn. Distrusă de romani, aşezarea n-a mai fost refăcută. In epoca feudală (sec. 11—12), locul a servit drept necropolă de înhumaţie. M.A.; M.I.Tr.C.; M.B.T. O Cultura P.-Periam, tipică pentru perioada de început şi mijlocie a epocii bronzului în zona de SV a României. Caracterizată prin aşezări puternice de tip tell cu locuinţe de tip megaron şi necropole de înhumaţie cu schelete chircite (Beba Veche) şi cu durată continuă mare. Foloseşte o ceramică cu decor bogat şi forme zvelte. Abundă vasele mici cu una sau două toarte, ceşti cu gît prelung în formă de pîlnie, pîntece globular, turtit şi picioruşe. Adesea, circumferinţa maximă este voit unghiularizată. Decorul incizat adînc şi încrustat este dispus radiar şi este caracterizat de motive din familia spiralei-ghirlande, arcade, spirale sau de repartiţia zonei pîntecelui în mari metope, geometric delimitate. Dar cel mai interesant element artistic specific pentru această -cultură îl constituie faptul că, prin forma şi decorul lor, cele mai multe vase ceramice (îndeosebi vasele
mici cu două toarte) sugerează o siluetă femini prezentînd asemănări remarcabile cu figurinele rochie în formă de clopot din aria culturii Gi Mare. Este un antropomorfism subtil, dar sem fica tiv Mai sînt de menţionat şi manifestări plastică: modele miniaturi de care cu patru re Metalurgia bronzului este practicată mai ales perioadele ţirzii, de cînd datează multe tip de turnat piese de bronz, mai cu seamă topog Centre mai importante: P.f Periam, Beba Vec BIBL.: I.H. Crişan, Ziridava, Arad, 1979, Popescu, Bronzezeit, p. 54—60.
h.d. şi
pectoral v. pandantiv
pedum (cuv. lat.), baston drept sau încovoiat păstor, din lemn. Apare pe unele reliefuri de c sau funerare, de ex. pe un relief al lui Silvai de la Napoca (M.I.Tr.C.), precum şi pe numeroas reliefuri funerare reprezentînd pe Attis, cum ai altarul lui Iunius Quadratus de la Ulmet (M.A.C.) sau altarele pseudoedicule de la Mi (M.D.).
Pelendava v. Craiova
pelta (cuv. lat.), scut mic, rotund, cu o du decupare concavă la . partea superioară, ceea îi dă o formă specifică. Este arma defens: caracteristică a amazoanelor şi, în această cî tate, în epoca romană, apar p. pe friza amazo: mahiei de la Tomis (M.I.R.S.R.). Din acec vreme datează şi unele garnituri de unifor militară în formă de p. sau decorate cu moti p. In sec. 4, motivul se regăseşte în asocii cu acela al bipenei, altă armă specifică amaz nelor, pe marele mozaic policrom de la Ton
pentagrama (gr. penta „cinci”gramma „tri tură”), semn simbolic în formă de stea cu ci colţuri, desenat dintr-o singură trăsătură. Adof de gnostici, ca semn al sectei lor, p. apare gra\ pe unele geme gnostice din sec. 4 e.n. şi pe < toanele inelelor de bronz din sec. 9—10 descc rite la Garvăn şi Capidava.
Peretu (sat, com., jud. Teleorman); descop. înt 1971; săp. M. Moscalu — 1971. Mormînt tum de înhumaţie traco-getic (sfîrşitul sec. 4 î.e avînd probabil infrastructură de lemn^ cu dre şi camere funerare. Constă din două încăj mormîntul unui şef războinic şi mormîntul cî cu carul. In cel de al doilea au fost descop< şase obezi din fier pentru roţi de car, scheh a doi cai şi a doi cîini. în mormîntul bărbal au fost găsite, ca inventar, un coif de argin tip traco-getic cu decor specific, cu motivul < reţului şi cel al păsării de pradă cu ierbi\ în gheare, un cap omenesc de argint al căru face tub, poate vîrf de oişte sau de sceptru, de argint — fiale — tracice şi vase de bron factură grecească, aplice din argint, ovale, r zentînd lupta dintre animale şi în formă de r< tetraskelion şi triskelion, terminate în proton animale. Descop. are o valoare deosebită, p o parte pentru că documentează altă variant
PERIAM
Peretu. Coiful traco-getic de argint
mormînt traco-getic (în lemn) decît cel de la Agighiol, apoi pentru că stabileşte legătura între tezaurele din Dobrogea şi din Cîmpia Munteniei şi cele de la Craiova şi de la Porţile de Fier, multă vreme puse sub semnul îndoielii, în sfîrşit, pentru că atestă si unele tipuri noi în argintăria traco-getică, cum ar fi vîrful de oişte sau de sceptru prosopomorf. M.I.R.S.R.
r.f.
Periam (sat, com., jud. Timiş); săp. M. Roska — 1909—1913, 1921; M. Roska, I. Miloia — 1923— 1931. Aşezare fortificată cu circumvalaţie dublată de şanţ, cu locuinţe de tip megaron, cu patru nivele de locuire şi o necropolă de incineraţie, aparţinînd perioadei bronzului mijlociu (cultura Pecica-P.) Intre descop.: ceramică tipică pentru această cultură; numeroase obiecte de aramă sau bronz: brăţară spiralată, colan din bară cilindrică, o dublă spirală în formă de ochelari; un model -miniatură de car din teracotă, cu patru roţi pline şi coş de plan dreptunghiular, decorat pe feţele exterioare ale laturilor cu triunghiuri incizate. Datorită faptului că aceste descop. au survenit relativ simultan cu cele de la Pecica, s-a dat culturii specifice amîndurora numele Pecica-P. M.B.T.
BIBL.: D. Popescu, Bronzezeit, p. 54—60.
h.d.
Perieni (sat, com., jud. Vaslui); săp. M. Petrescu-Dîmboviţa, A. Florescu — 1949, 1955. Pe fundul văii Roşcanilor, aşezare neolitică de bordeie apar-ţinînd culturii Criş, suprapusă de depuneri de ceramică cu decor linear cu capete de note muzicale. în nivelul Criş, în afară de ceramică tipică
—	cupe cu picior cvadrilobat, lustruite, oale cu decor de barbotină, cu butoni, proeminenţe perforate sau cu incizii dispuse în motiv penat sau în grilaj paralelogramic, mai multe figurine de teracotă antropo- şi zoomorfe. Figurile antropomorfe reprezintă un personaj feminin, cu torsul în formă de coloană, trăsăturile figurii redate prin creste (nasul), incizii lineare (ochii) şi urechile prin prelungiri lineare, cu sexul reliefat, steato-pigie pronunţată stilizată unghiular, iar picioarele,
26«
scurte şi groase, cu degetele marcate prin crestă-turi („labe de elefant”). Figurinele zoomorfe reprezintă, stilizate esenţial, bovidee mugind. Se mai cunosc, din acelaşi nivel, cîteva pintadere cu motive geometrice. M.I.M.; M.V.P.B.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, MCA, III.
r.f.
peristil (gr. peri „împrejur” + stilos „coloană”), portic înconjurînd un edificiu sau mărginind un spaţiu neacoperit (atriu, curte, grădină, piaţă). Este posibil ca cel mai vechi p. să fi fost acela care înconjura construcţia absidată din cetatea dacică de la Piatra Roşie (sec. 1 e.n.). Din cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre nu ni s-a păstrat nici un p. de vîrstă arhaică, clasică sau elenistică. Numărul mare de tamburi de coloane dorice, din marmură, ca şi resturile frontonului, tot de marmură, al templului Marelui Zeu de la Histria, permit presupunerea că acesta ar fi putut avea un p. Din perioada stăpînirii romane ne sînt cunoscute mai multe p. Astfel, casa romană suprapunînd templul grecesc, tot de la Histria, avea se pare un p. central la care fuseseră reutili-zaţi tamburii de coloane dorice de marmură, mai vechi. Principia castrului Drobeta aveau un atriu cu p. de coloane ionice, monolite, cu fusuri netede, din calcar, iar în preajma termelor era o piaţă patrulateră cu p., probabil palestră. în epoca romano-bizantină, marile locuinţe din centrul Histriei, ca şi edificiul central de la Ulmetum, aveau atriu cu p., la fel ca şi unele bazilici creştine
—	cea de la Tropaeum Traiani, bazilica siriană de la Callatis — : prima, un p. de coloane cu capitele-abace trapezoidale, a doua, cu pilaştri şi coloane cu căpiţele compozite. In sfîFşit în aceeaşi vreme la Histria este cunoscută o piaţă cu p., servind poate ca palestră.
r.f.
Persefona v. Proserpina
Perşinari (sat, com. Văcăreşti, jud. Dîmboviţa); descop. înt. — 1962. Tezaur din perioada mijlocie a epocii bronzului: spadă lungă — rapieră — de aur masiv, de tip micenian (păstrată fragmentar),
11	pumnale în formă de flamă, tot din aur şi fragmente din 4 topoare de luptă din argint, metal care apare excepţional şi izolat aci, în întreaga epocă a bronzului. Aceste arme din metal preţios, ineficace pentru luptă, erau fie piese cu caracter simbolic-ritual, fie mijloace de schimb premonetar. Majoritatea pieselor nu sînt finisate
—	prezintă încă resturi („bărbi”) de turnare — şi nu sînt polisate; una singură este complet polisată şi prezintă chiar urme de uzură, iar la două se distinge clar începutul polisării tăişului. Aceste detalii au sugerat interpretări diferite: mijloace de schimb premonetar, depozit ritual, dar ele permit mai degrabă presupunerea că este vorba de un ansamblu de piese aflate încă în lucru, într-un atelier de aurar, probabil itinerant, în momentul în care evenimente violente, izbucnite pe neaşteptate, l-au obligat pe meşter să le ascundă şi să fugă fără să le mai poată recupera. Tipul micenian al pieselor constituie o mărturie concludentă cu privire atît la originea meşterului, cît şi la legătura spaţiului carpato-dunărean cu Egeea. M.I.R.S.R.
Tezaurul de la Perşinari. Spada de aur
Tezaurul de la Perşinari. Pumnale de aur
BIBL.: O. Iliescu, Caiet selectiv de informare asupra colecţiilor Bibliotecii Academiei R.P.R., 8, 1963, p. 415, nr. 88G.
I.r.
Peştera Adam v. Gura Dobrogei
Peteni (sat, com. Zăbala, jud. Covasna); săp. Z. Székely — 1965. 0 Pe o mică movilă, aşezare de tip cenuşar, de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura Noua. Ceramică specifică prezentînd toarte supraînălţate cu butoni şi creste. # Aşezare din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov, cu locuinţe de suprafaţă şi ceramică tipică. M.S.G. BIBL.: Z. Székely, Studii şi comunicări Brukenthal, 12.
r.f.
Petreşti (localit. componentă a oraşului Sebeş, jud. Alba); săp. D. Berciu şi I. Berciu— 1943, 1962. # La Groapa Galbenă, aşezare din perioada neoliticului tîrziu, cultura P., caracterizată de obiecte şi vestigii specifice: unelte de silex cioplit, piatră şlefuită şi os, rîşniţe plate, ustensile de teracotă, resturi de pereţi şi de platforme din paiantă precum şi ceramică pictată tricrom, cu
de plastică, între care o figurină feminină d tipul cu braţele în cruce, cu conturul schematiza (lipsesc, de ex., extremităţile picioarelor, de 1 genunchi în jos), dar cu un modelaj foarte realisl sugerînd nu numai volumul specific al formelo anatomice, dar şi deformarea pîntecelui datorit gravidităţii $ Peste această aşezare se suprapun alta, de la sfîrşitul neoliticului, cultura Cotofen cu ceramică tipică: pahare caimaniforme c decor din împunsături succesive definind cîmpui patrulatere de trapeze concentrice, dispuse radia faţă de axa vasului, ceşti cu un decor inciza (registre de triunghiuri haşurate pe buză), stn chini şi vase mari cu decor penat, sau cu incizi oblice, alveole şi crestături. M.A.I., M.Se. M.Br.S. O Cultura P., caracteristică pentru nec liticul tîrziu din centrul Transilvaniei, a foi astfel denumită de la staţiunea eponimă. I lucrările de specialitate se mai întîlnesc şi deni mirile „ceramică pictată vest-românească”, „cer; mică pictată central-transilvăneană”, sau “cer; mică pictată vest-dacică”. C.P. cuprinde întreac perioadă a neoliticului tîrziu; ocupă centrul : SE Transilvaniei, cu bazinul superior al Ol tuli şi cel al Tîrnavelor, pătrunzînd pînă în aria c răspîndire a culturii Cucuteni-Ariuşd. Staţiui mai importante: Petreşti, Păuca, Pianu de Jo Lumea Nouă, Ocna Sibiului ş.a. Originile ‘ c.I au fost identificate în anumite forme aparţinîr fondului local al culturii Vinca-Turdaş, de care a preluat ceramica pictată, moştenită' dezvoltată de aceasta din urmă din fondul cultur Criş-Starcevo, iar asemănările notabile cu pictu ceramică din cultura Gumelniţa permit ipote; unui aport şi al acesteia din urmă în formarea c.i şi îndeosebi în dezvoltarea picturii ceramic Această ceramică pictată specifică deja ca si pentru c.P. apare în fazele sale timpurii, în cadr aşezărilor de tip Turdaş, în asociaţie cu cerami incizată specifică acestei culturi. Este caractei zată de aşezări de tip răsfirat, tipice pentru ag] cultorii primitivi, situate pe terasele joase a rîurilor — spre deosebire de aşezările contemp rane adunate, de tip tell sau pinten barat d zona extracarpatică — cu locuinţe specifice platformă, se pare suspendate pe pilaştri, la^ ca şi palafitele. Cultura materială se dezvoltă paralel cu culturile Cucuteni-Ariuşd, Sălcuţa Gumelniţa şi îşi continuă evoluţia pînă la încep tul perioadei de tranziţie de la neolitic la epo bronzului, cînd aşezările c.P. apar suprapi de către cele ale culturii Coţofeni, la formai căreia probabil că a contribuit. Intre descop. n importante trebuie amintit ansamblul de cult la Pianu de Jos, care dă indicaţii preţioase a asupra naturii cultului, cît şi asupra destinaţ vaselor bogat decorate din neolitic în general a unor forme mai puţin obişnuite, specifice aces epoci, cum este în special vasul suport. Este voi de un cult naturist, în cadrul căruia se pract ritul ofrandei nesîngeroase: vasul suport < destinat să susţină vasele care^ purtau ofrani iar principala instalaţie rituală era masa-al tripodă. Aceasta din urmă îşi găseşte repl fidele în modelele miniaturale de teracotă < cultura Turdaş şi constituie poate arhetipul rre
PETRU RAREŞ
de ofrandă tripodă din lumea greco-romană. Reţine atenţia arta de a decora vasele de lut, lucrate dintr-o pastă foarte fină, bine arsă. Pereţii vaselor sînt acoperiţi cu un decor format din combinarea benzilor lineare, meandrice şi spiralice de culoare roşie, neagra sau albă, pe fondul roşu şi portocaliu al vasului. In general, formele unghiulare sînt mai frecvente decît cele curbe, iar ordonanţa axială se întîlneşte relativ des, împreună cu aceea spiralică înfăşurătoare. Toate aceste trăsături deosebesc ceramica pictată a c.P. de aceea de tip Cucuteni-Ariuşd, deşi între cele două manifestări există evidente legături genetice şi înrudiri formale. Trebuie de asemenea menţionat faptul că desenul în c.P. este mai rigid şi mai stîngaci. In fazele superioare de dezvoltare ale acestei culturi întîlnim şi altă categorie ceramică: ceramica neagră pe care este aplicată pictura cu grafit, de acelaşi tip cu aceea din ariile culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa. S-a avansat ipoteza că ea ar reprezenta o influenţă, o pătrundere din mediul cultural Sălcuţa. Plastica este reprezentată de figurine feminine de tipul cu braţele în cruce, cu anatomia destul de schematic redată. Adesea, gambele şi labele picioarelor sînt disproporţionat abreviate, detaliile mîinilor nu se mai disting, sînii sînt numai indicaţi. In schimb, trăsăturile figurii sînt atent notate — fără să fie vorba de portretizări — pe un cap sferic susţinut de un gît lung, în formă de coloană. Cea mai mare atenţie a acordat-o artistul coapselor şi şoldurilor, adesea foarte realist modelate şi urmărind evident redarea unui anumit tip fizic caracterizat de supleţea şi fermitatea carnaţiei, precum şi pîntecelui care, ori de cîte ori se poate observa, prezintă bombarea specifică gravidităţii. In aceeaşi zonă, urcînd uneori pînă deasupra sinilor, decor incizat sau din înţepături grupate în motive geometrice — registre de triunghiuri, registre alcătuite de romburi opuse la vîrf, mai rar spirale.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Aria, p. 74—80.
l.r.
Petru Rareş (sat, com. Izvoarele, jud. Ilfov); săo* D. Berciu — 1933 —1935, 1957. Pe locul Fîntînele, aşezare neolitică de tip tell, aparţinînd fazei de tranziţie din cultura Boian. Sînt caracteristice locuinţele mari, dreptunghiulare, cu platforme şi cu pereţii din schelet de pari şi împletitură de nuiele lipiţi masiv cu lut. Au fost decoperite cîteva mari fragmente de lipitură cu faţa sclivi-sită şi pictată cu alb şi roşu cu motive geometrice, spiralo-meandrice, asemănătoare cu cele din decorul ceramicii. De asemenea, o mare cantitate de ceramică — străchini tronconice, străchini plate cu buza verticală, vase suport cilindrice, vase mari bitronconice, capace — cu decor meandric excizat, cu decor pictat cu grafit şi în tricromie, cu motive geometrice. Apar motivul textil, reţeaua, tabla de şah, cercul tăiat de diametre axiale, spiralele recurente organizate în registre orizontale. Plastica este reprezentată de figurine feminine cu steatopigie pronunţată, asemănătoare cu cele de tip Precucuteni, cu suprafata acoperită cu decor geometric incizat, precum şi de un model-miniatură de locuinţă. M.G.; M.I.R.S.R.
BIBL.: E. Comşa, Boian, p. 24, 41.	l.r.
268
Pianu de Jos (sat, com. Pianu, jud. Alba); săp. I. Paul — 1961—1963. # Pe Podei, aşezare neolitică de bordeie aparţinînd culturii Turdaş, cu ceramică şi plastică specifică (vase evazate cu decor incizat de motive meandrice sau în zigzag, format din benzi rezervate din fondul umplut cu împunsături, figurine feminine de tipul cu braţele în cruce, fără decor), dar şi cu elemente de ceramică Precucuteni, faza II. # Aşezare neolitică aparţinînd culturii Petreşti, de tip răsfirat, din locuinţe patrulatere cu platforme de lut, probabil suspendate pe stîlpi. Ceramică pictată tricrom şi bicrom; un ansamblu de cult compus dintr-o masă-altar cu tăblie de lemn lipită cu pămînt, triunghiulară şi cu trei picioare de lemn, un mare vas de provizii şi mai multe vase de ofrandă (cupe, străchini) pictate, între care se remarcă un vas suport evazat cu decor spiralic înscris în romburi, suportînd o strachină cu decor pictat în tablă de şah. Plastică specifică aceleiaşi culturi: figurine feminine prezentînd bombarea pîntecelui specifică gravidităţii şi modelarea realistă a coapselor şi şoldurilor. Gambele sînt mai proportionat redate, dar modelajul maselor muşchiulare este exagerat. într-un caz, braţele dispuse în cruce, pe piept, sînt amănunţit şi clar modelate. # In partea de V, aşezarea de tip Petreşti este suprapusă de o aşezare de la sfîrşitul neoliticului, aparţinînd culturii Coţofeni. Au fost surprinse resturile unei colibe — locuinţă de suprafaţă, fără platformă, cu schelet de lemn lipit cu lut'—şi multă ceramică tipică: pahare cu decor de motive meandrice realizat prin împunsături succesive, căni cu toarta uşor supraînalţată şi gît cilindric, cu decor din şiruri de crestături desemnînd triunghiuri concentrice, dispuse raaiar şi care-acoperă tot pîntecele, cupe cu picior, cu buza festo-nată şi cu decor linear, desenînd triunghiuri dispuse radiar, vase pirifcrme cu registre de triunghiuri din împunsături succesive, dispuse radiar, pe umăr. De asemenea, o figurină fragmentară cu capul sumar redat, discoidal, de tipul cu braţele în cruce, cu contururi rotunjite şi cu decor geometric incizat. M.I.R.S.R.; M.Br.S.
BIBL.: I. Paul, Studii şi Comunicări Brukenthal, 14.	'	l.r.
Piatra Craivii (sat Craiva, com. Cricău, jud. Alba); n.a. Apoulon; sáp. I. Berciu, Al. Popa — 1960— 1962. înălţime pe platoul şi pe terasele căreia s-au cercetat urmele unei cetăţi dacice din sec. 2 î.e.n. — i e.n. A fost descoperită parţial incinta poligonală a cetăţii, constînd dintr-un puternic murus dacicus, un sanctuar aliniament patrulater cu baze de coloane, precum şi bogate urme de locuire: ceramică dacică tipică, lucrată cu mîna (urne şi cătui) şi la roată (fructiere, căni şi canta-rosuri cenuşii lustruite), fusaiole, t’*gle de tip grecesc, unelte, arme şi alte obiecte de fier, obiecte de podoabă (fibule în formă de lingură, un pectoral din bronz în formă de gorgonă, prins de o reţea de lăntişoare, brăţări cu grupuri de pastile, de bronz, de asemenea de tip dacic). Cetatea e identificată cu anticul Apoulon (lat. Apulum) menţionat de geograful Ptolemeu, centrul tribului dacic al apulilor. A fost distrusă de romani în cursul celor două războaie de cucerire a Daciei,
Piatra Frecăţei. Colier, cataramă, cercel şi fibule provenind din morminte de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov
iar numele ei a fost luat de aşezarea nou întemeiată la picioarele muntelui, pe malul Mureşului, în vecinătatea castrului legiunii XIII Gemina (y. şi Alba Iulia). M.A.I. bIBL.: Al. Popa, Apulum, IX.	h.d.
Piatra Frecătei (n.v. al satului Frecăţei, com. Frecă{ei, jud. Brăila); n.a. Beroe (?); săp. A. Petre — 1958 pînă în prezent. ® Mare necropolă de înhumaţie cu continuitate de folosire de aproape un mileniu (sec. 2—7 şi 10—12 e.n.). In cadrul acesteia se disting: bazilica coemeterială (de cimitir) creştină, cu trei nave, de tip curent în Dobrogea (sec. 5—5 e.n.) şi numeroase morminte de tipuri variate: cu groapă simplă, cu catacombă, cu urnă ş.a., în care se întîlnesc ritualuri şi elemente de inventar de tip şi origine etnică diferită (romani, sarmaţi şi goţi—cultura Sîntana de Mureş — , avari, slavi ş.a.). In general, este interesant de remarcat că începînd din sec. 4 se poate urmări un proces activ de asimilare a populaţiilor alogene, atît în ce priveşte ritualul — domină cel creştin — , cît şi inventarul în care domină produsele romane. Din inventar provin
o	serie de piese de artă aplicată şi decorativă, fibule digitate, de tip germanic sau în cruce cu bulbi, romane tîrzii, din bronz, argint sau chiar aur, garnituri vestimentare, coliere de chihlimbar sau sticlă colorată, plăci de centură cu motive geometrice sau animaliere, tipic avare ş.a. % In apropiere cetate — aşezare fortificată — romano-bizantină (sec. 4—7 e.n.), suprapusă de aşezare de bordeie din perioada de început a feudalismului (sec. 9—11 e.n ). M.D.D.; M.I.R.S.R. BIBL.: A. Petre, SCIV, 15.	r.f.
Piatra Neamţ—Steagul Roşu (municipiul Piatra Neamţ, jud. Neamţ); n.v. Ciritei; săp. A. Florescu
—	1959. Aşezare şi necropolă din epoca bronzului, cultura Noua. In aşezare, locuire caracteristică în bordeie vag patrulatere cu colţurile rotunjite şi cu vetre din piatră de rîu, într-un colt-In inventare: ceramică specifică cu toarte cu proeminente zoomorfe stilizate în buton sau creastă,
proeminenţe perforate, brîuri simple şi alveolare, omoplaţi de vită crestaţi. în necropolă, morminte atît de incineraţie cît şi de înhumaţie, cu schelete chircite pe o parte şi cu inventare cu ceramică specifică. M.A.P.N.
BIBL.: A. Florescu, MA, I.	r.f.
Piatra Roşie (sat boşorod, com. Boşorod, jud. Hunedoara); săp. C. Daicoviciu — 1949—1952. Pe dealul P.R., cetate dacică din epoca lui Bure-bista-Decebal (sec. 1 î.e.n.—1	e.n.), două
incinte: una construită în piatră de talie (murus dacicus), cu cinci turnuri şi o poartă; cealaltă, adiacentă, din zid de bolovani de piatră cu parament, purtînd o palisadă. In interiorul cetăţii de piatră de talie au fost dezvelite fundaţiile de piatră de talie ale unui edificiu cu* elevaţie probabil de lemn încheiat, tencuit cu lut pe nuiele, care avea un plan patrulater absidat şi comporta două încăperi, fiind cuprins într-o incintă, tot cu fundaţie de piatră patrulateră absidată — poate un peristil. In exteriorul cetăţii, un şir de încăperi patrulatere cu fundaţii de piatră. Cetatea de la P.R. era un element important al sistemului dacic de fortificaţii din Munţii Orăştiei, apărînd Sarmizegetusa Regia dinspre V. Intre numeroasele descop.: o sabie de fier de factură celtică; învelişul unui scut de paradă din fier forjat cu elemente turnate, bogat ornamentat într-un stil uşor ţeapăn, cu reliefuri reprezentînd un bour într-un medalion delimitat de două coroane concentrice de lauri; un candelabru de bronz cu trei braţe, de tip obişnuit grecesc; un mic bust de bronz în altorelief, turnat, cu detalii ajurate, probabil reprezentînd-o pe zeiţa Bendis; ţinte de fier cu floarea decorată în relief. Relieful zeiţei Bendis era de fapt o aplică, poate de la o casetă (?), şi o reprezintă pe zeiţă într-o manieră schematică, cu braţele întinse în lături şi antebraţele ridicate în sus. Efigia zeiţei este stilizată dur: oval prelung, nasul proeminent, ochii mari, cu orbitele ovale, goale, fără globurile oculare. Pieptănătura lipseşte şi fruntea este prelungită ciudat. Piesa reprezintă una dintre rarele reprezentări figurate ale divinităţilor da-
Piatra Roşie. Construcţia absidată (reconstituire)
Piatra Roşie. Scutul dacic de paradă
Piatra Roşie. Bendis, aplică de bronz antropomorfă
cice. La rîndul lui, scutul este un unicat, atît pentru că documentează direct caracteristicile acestui tip de arme dacice, cît şi pentru că atestă existenta unor făurari daci capabili să forjeze asemenea arme şi să realizeze în această tehnică un decor figurat, relativ pretenţios. In lumina descop. de la P.R., arta dacică din vremea lui Decebal apare fără îndoială ciudată, dar în stare să^ dea expresii originale, chiar dacă afectate de stîngăcia şi rigiditatea începuturilor, unor concepte mai pufin cunoscute în lumea clasică. Ca şi celelalte fortificaţii din zonă, cetatea de la P.R. a fost cucerită şi distrusă de romani în anul 106 e.n. M.I.R.S.R.; M.I.Tr.C.; M.D.
BIBL.: C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Buc., 1954.
h.d.
piatră. Deşi a constituit cel mai vechi material pentru confecţionat unelte, p. nu a fost, în acelaşi timp, şi suportul celor mai vechi expresii artistice şi nici cel mai vechi material de construcţie. Totuşi, încă din paleoliticul superior, prelucrarea utilitară a rocilor clivabile, silex şi cuartit, a ajuns la performanţe care pot fi încadrate în categoria frumosului tehnic: forma perfectă, realizată pe cale empirică, în cadrul unui proces de căutare a maximei eficiente funcţionale, ajunge să genereze realizatorului şi mînuitorului, pe cale de transfer, adevărate satisfacţii estetice, substituind satisfacţia „tehnică44 a funcţionării perfecte. în termeni asemănători se pune problema şi pentru frumoasele topoare de p. — mai ales cele de p. dură — şlefuite şi perforate, din neolitic şi epoca bronzului. Dar încă din n e o 1 i t i-c u 1 timpuriu, în faza Gura Baciului, apar capete de piatră (Ia Cuina Turcului şi Gura Baciului) prosopomorfe, asemănătoare cu cele de la Lepenski Vir, iar în cultura Hamangia apar podoabe (brăţări) şi vase (farfurioare), precum şi
0	figurină de marmură (Cernavoda, M.A.C.) la a căror formă echilibrat proportionată se adaugă şi finisajul foarte realizat, în aşa fel încît să pună cît mai mult în valoare calitatea preţioasă a materialului, accentuînd aspectul de perfecţiune formală, inerent operei de artă. Către sfîrşitul aceleiaşi epoci apar alte xnanifestări de artă figurată, încă de mici dimensiuni, din p.: sceptrele de diorit în formă de cap de cal de la Fedeleşeni şi Sălcuţa şi cel de calcar de la Casimcea, iar în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului ne este cunoscută prima statuie-menhir, aceea de la Baia Hamangia. In epoca bronzului, p. este folosită pentru prima dată ca material de construcţii monumentale. Cele mai importante ex. de acest fel sînt scara monumentală şi sanctuarul funerar de la Săra ta-Monteoru, dar trebuie înţelese tot ca manifestări ale tendinţei către construcţii funerare perene şi ringurile de p. din substructura tumulilor funerari de la începutul epocii, precum şi cistele de p. din mormintele de tipul cu cistă. Prima epocă a fieru-
1	u i cunoaşte primele ex. de statuară în p. — sta-tuile-menhir, de două tipuri, pontic (la începuturile ei) şi carpatin (la sfîrşitul ei) — , precum şi o gamă largă de construcţii funerare, începînd cu monumentele tumulare tracice boltite, de fac-
r<, n'*' t *'
'<*'>'■-fi <■>♦
' ^sssis
Piatra Roşie. Candelabrul dacic de bronz
tură tehnică elenistică, de la Callatis, continuînd cu cele cu infrastructuri de p. şi acoperire din lemn, cum era cel de la Agighiol şi probabil de la Peretu şi sfîrşind cu acelea cu ring de p. şi infrastructuri şi boltă de lemn (Histria, Găvani). Dacii folosesc relativ puţin p. de talie şi doar pentru construcţia cetăţilor şi sanctuarelor din centrul regatului, o excepţie în acest sens consti-tuind-o cetatea de la Bîtca Doamnei. Este interesant de evidenţiat faptul că ei tind să folosească cu precădere rocile dure — diorit, andezit, dacit —, tăiate cu îngrijire în blocuri şi tamburi de diferite mărimi. Se cunoaşte un singur caz de folosire a p. sumar cioplite — zidul de lespezi de calcar al cetăţii de la Cătălina şi altul de folosire a p. brute la zidul de bolovani al cetăţii mari de la Piatra Roşie. Se ştie totodată, prin ex. de sanctuare asemănătoare cu cele din Munţii Orăştiei, dar realizate în lemn, de la Bărboşi şi de la Ziridava, că dacii aveau conceptul echivalenţei, nu numai tehnice, dar şi de valoare dintre p. şi lemn. Contemporan (?) cu monumentele dacice este cunoscut un cap antropomorf de factură celtică, din calcar, la Prundu Bîrgăului. Grecii sînt cei dintîi care vor folosi diferenţiat p. Astfel, în perioada arhaică, construcţiile publice (templele) de la Histria sînt din p. moale, gresie calcaroasă, uşor de tăiat şi de aspect frumos, cu granulaţie fină şi deasă şi de culoare gălbuie luminoasă. In schimb, monumentele figurate, de cult şi funerare, sînt din p. dure, cărora un finisaj atent le-a accentuat aspectul preţios, cum este cazul bazei de marmură neagră a statuii lui Apolo Ietros de la Histria. în epoca clasică, se pare că acelaşi principiu a fost respectat, după cum o atestă cîteva reliefuri de marmură de la Histria. Din epocă elenistică se cunoaşte, la Histria, primul templu de marmură, cel al Marelui Zeu, deşi se foloseşte în continuare şi rocă mai puţin nobilă — calcar cochilifer — la zidurile de incintă (Histria şi Callatis), la temple (templul Afroditei de la Histria) şi la altare (Histria). în epoca romană, în care p. este folosită în cantităţi atît de mari pentru construcţii, monu-^ mente plastice, morminte, chiar mobilier şi ustensile, încît se poate vorbi de o civilizaţie aspirînd
PICTURA
la permanenţă şi prin folosirea p., se observă o diferenţiere clară, consecvent respectată. La construcţiile utilitare se foloseşte p. comună (gresii, calcar, şisturi), fie în bolovani, la locuinţe şi construcţii edilitare, fie în blocuri sau lespezi, la ziduri de incintă sau pavaje de străzi, unde era necesară asigurarea unei rezistenţe sporite. Marmura este folosită numai la edificiile publice însemnate şi atunci nu în operă masivă, ci doar în placaje (în Dacia mai ales) şi pentru elementele ordonanţelor din faţadă (la Tomis). In domeniul plasticii, în marmură sînt executate statuile de divinităţi, imperiale sau funerare, deşi sînt cunoscute, mai rar, şi statui de calcar (de ex. la Apulum şi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa), şi tot de marmură sînt şi reliefurile de cult şi chiar icoanele populare cunoscute sub numele de plachete sau tablete. în schimb, plastica funerară, cu unele excepţii cum ar fi stelele de tip pontic de la Tomis şi Callatis şi sarcofagele istoriate de tip micro-asiatic de la Tomis care sînt de marmură, este realizată în rocă obişnuită, locală. In perioada romană tîrzie, p. comună continuă să fie folosită în construcţii, iar marmura nu mai apare decît în coloanele şi capitelele bazilicilor şi palatelor precum şi în placaje şi la unele detalii de arhitectură, cu caracter reprezentativ (ex.: placaje şi ancadramente de porţi Ia edificiul cu mozaic de la Tomis, placaje la termele de la Histria, plăci de cancelli la bazilicile de la Tomis şi Tropaeum Traiani). Plastica în p. dispare în această perioadă, în schimb apare folosirea ei, mai precis a marmurei, în mobilierul ritual (aghiasmatare de la Capidava şi Tropaeum Traiani, mensa liturgică la Histria). Nu cunoaştem construcţii şi nici monumente plastice de p. din perioada de trecere de Ia sclavagism la feudalism. Abia în perioada de început a feudalismului (sec. 10—11) şi la sfîrşitul acestei perioade (sec. 11) apar construcţii de suprafaţă din p. Ia Capidava şi Slon şi bordeie cu pereţi de p. la Capidava, Garvăn, Istria-Capul Viilor, lipsite însă de elemente artistic prelucrate, v. şi marmură; sculptură; tehnică constructivă. _ _ r*f* pîctură. PVterit. RoTriâniei^descop. recente atestă rudimente de p. parietală — amprente de mîini în ocru roşu — încă de la sfîrşitul epipaleoliti-cului (peştera de la Gaura Chindiei), dar cele mai vechi manifestări propriu-zise ale genului provin
Fragment de pictura murală de la Apulum
din epoca neolitică. Din această vreme sînt cunoscute atît p. ceramică cît şi aceea murală. O P. ceramică apare încă din neoliticul vechi, cultura Criş, şi înfloreşte din nou în perioada tîrzie a neoliticului, în culturile Cucuteni, Petreşti, Sălcuţa, Gumelniţa. In general, se disting mai multe tipuri de cromatică şi de tehnică şi mai multe serii de motive. Astfel, cultura Criş este caracterizată de p. bicromă, negru, roşu sau alb pe roşul cărămiziu deschis al pereţilor vaselor. Culturile Gumelniţa şi Sălcuţa preferă de asemenea bicromia: alb sau negru (cu grafit ?) pe fondul roşu-cărămiziu lustruit al pereţilor vaselor, în timp ce Petreşti şi Cucuteni practică tricromia: roşu-brun şi negru, sau alb şi negru pe fondul cărămiziu deschis mat al vaselor. Din punct de vedere tehnic se disting: p. crudă, adică executată după ardere, obişnuită în culturile Boian (fazele Vidra şi de tranziţie), Gumelniţa, Sălcuţa şi Cucuteni — faza protocucuteni; p. arsă executată înainte de arderea vasului şi avînd calitatea unei cuverte, caracteristică culturilor Petreşti şi Cucuteni; p. cu grafit, a cărei tehnică specifică pretează încă la discuţii. In general, p.c. este executată cu pensule de diferite mărimi şi în foarte multe cazuri, mai ales în aceea de tip Cucuteni, se distinge o primă decorare schematică, desenată cu culoare diluată, peste care apoi se intervine, detaliind motivele, cu culoare „plină”. Aceste observaţii ridică problema procedeelor de trasaj şi chiar pe aceea a existenţei unor şabloane sau măcar a unor instrumente de trasat de tipul florarelor. P. arsă presupune de asemenea capacitatea pictorilor de a dirija, empiric desigur, un proces chimic, fiind evident că pentru a obţine o anumită culoare după ardere era necesar să se folosească materiale cu alt aspect cromatic în stare crudă şi să se poată doza temperatura. întreaga p.c. neolitică este caracterizată de geometrism. In perioada de început domină motivele unghiulare, rombice sau paralelogramice şi spiralele infinite izolate. Mai tîrziu, devine exclusiv sistemul decorativ meandro-spiralic. Elementele geometrice sînt ordonate fie în covor fără sfîrşit, în culturile Cucuteni şi Petreşti, dar şi Gumelniţa şi Sălcuţa, fie sub formă de registre sau metope cu aspect de fragment de covor continuu — mai ales în cultura Gumelniţa — , organizate într-o sintaxă elicoidală înfăşurătoare şi, mai rar, axială. In perioadele istorice următoare, p.c. nu mai este practicată, pînă în vremea cînd primii colonişti greci se stabilesc pe ţărmul de V al Mării Negre. Aceştia aduc din patria lor originară o p.c. specifică, mai întîi pe aceea policromă de stil orientalizant cu teorii (şiruri în monom) de animale, dar şi cu motive geometrice, cu figuri negre şi cu figuri roşii. Mai tîrziu, în sec. 5—4 î.e.n., în cadrul acesteia din urmă sînt cunoscute de asemenea şi exemplare aparţinînd stilului liber sau celui înflorit — adică perioadelor clasică (sec. 5 î.e.n.) şi de rafinament (sec. 4 î.e.n.). Din epoca elenistică sînt cunoscute numai vase cu p. decorativă cu motive florale cu alb, pe fondul cărămiziu al vaselor. Corespunzător sfîrşitul ui acestei epoci, în arta statului dac apare un tip ceramic cu decor pictat cu roşu pe ocru deschis, cu motive animaliere (cerbi, cai), vegetale (viţă
de vie) sau geometrice. Executată înainte de ardere, p.c. dacică este caracterizată de trăsături stilistice proprii; siluetarea figurilor printr-o linie de contur continuă, perspectiva cu rabateri care să permită distingerea tuturor elementelor reprezentative ale motivelor figuráié, umplerea cu puncte a interiorului figurilor (fragmente ceramice de la Sarmizegetusa Regia şi Piatra Roşie). Trebuie subliniată măiestria desenului în motivele vegetale, stîngăcia şi înţepeneala motivelor animaliere şi rigoarea geometrismului. După această ultimă manifestare a genului, p.c. nu va mai fi practicată pe terit. României pînă în evul mediu, cu excepţia cîtorva rare vase romane cu decor floral, de tradiţie elenistică, (v. şi culoare; ornamentica). O P. murală pe terit. României datează în cele mai vechi manifestări ale ei, de tipul p. crude cu alb, sau cu grafit, tot din neolitic: fragmente de pereţi din lipitură de pămînt, provenind de la locuinţe şi sanctuare din cultura Gumelniţa (Căscioarele, Tangîru). Această p.m. de caracter geometric spiralo-meandric este întru totul asemănătoare celei ceramice. Trebuie totuşi observat că, în timp ce decorul arhitectural în culturile Gumelniţa şi Sălcuţa — în care decorul plastic al ceramicii predomină — este pictat, în cultura Cucuteni, pentru care p. ceramică este specifică în cel mai înalt grad, decorul arhitectural este modelat. După această perioadă, p.m. nu se mai întîlneşte decît în epoca romană, cînd sînt .cunoscute fresce figuráié provenind din villae-le urbane de la Apulum, de la termele de la Histria şi din unele morminte de la Tomis şi Bărboşi. Despre lucrările de la Apulum nu se poate spune prea mult, datorită faptului că ele nu s-au conservat. Cele de la Histria şi Tomis sînt executate pe tencuială văruită, cu culori de apă în gamă de verde, galben, albastru. Din epoca paleocreştină datează o icoană murală descoperită în încăperile boltite ale edificiului cu mozaic de la Tomis şi o boltă pictată policrom pe tencuială, cu motivul casetoanelor false, în trompe Voeil, de la cripta unei bazilici, tot de la Tomis. Pînă în epoca feudală, alte p.m. nu mai sînt cunoscute, v. şi culoare; ornamentică.
r.f.
pieptene. Cele mai vechi exemplare, poate de lemn, datează probabil de la sfîrşitul neoliticului, cînd apare şi decorul cu p. pe ceramică (Kam-mkeramik). Este probabil că, la sfîrşitul epocii bronzului, cînd în cadrul culturii Noua se dezvoltă prelucrarea osului, apar şi p. de os. Atît grecii, cît şi romanii, foloseau cu siguranţă p. de os, dar nu se cunoaşte nici un exemplar cu decor bogat, artistic, figurai sau geometric. în schimb, în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, în cadrul culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, se cunosc trei tipuri de p.: p. bilateral, cel semicircular şi cel în formă de clopot. Aceşti p. erau produşi în ateliere speciale, de felul celui descoperit la Bîrlad-Valea Seacă, folosind o tehnică deosebit de avansată, bazată pe îmbinarea unor elemente „prefabricate44 din corn de cerb.
r.f.
Pietrele (sat Puieni, com. Prundu, jud. Ilfov); săp. D. Berciu — 1943 şi 1948. Pe măgura Gorgana
I
Pieptene în formă de clopot (Alexandru Odobescu)
Pietrele. Figurină zoomorfă de teracotă: vulpea
de pe terasa inferioară a Dunării, aşezare neolitică de tip tell, cu mai multe nivele, aparţinînd culturii Gumelniţa. A fost identificată o locuinţă construită din pereţi de împletitură pe pari bătuţi în pămînt, lipiţi cu lut, cu intrare pe un colţ. In colţul opus, vatra şi o laviţă din pămînt cu lipitură făţuită. în inventar, în afară de utilaj de silex, de piatră şlefuită, ca şi de corn, ustensile de teracotă — fusaiole, un tipar (?) — şi o undiţă de aramă, predomină ceramica: străchini pictate cu motive spiralice sau textile, castroane tronconice sau în calotă plată cu buza verticală, godronată, vase cu umăr înalt, cu decor de barbo-tină în vergi spiralice, cupe tronconice, boluri, urne cu apucători şi capace, de obicei cu decor plastic (brîie alveolare dispuse în spirală, vergi de barbotină dispuse în spirală), sau incizat adînc la exterior şi pictat în interior. Unele capace au apucători care reproduc silueta unei locuinţe cu acoperiş în două ape. Se disting un mare vas cvadrilobat, două capace perforate de afumători, un vas-c§uş dublu. Şi plastica este bogat reprezentată: figurine antropomorfe de teracotă, dintre care unele de tipul cu braţe în cruce, cu detalii şi proporţii reálist redate, altele cu „rochii în formă de clopot în sfîrşit un cap cu trăsăturile figurii stilizate, exagerîncf propor-
ţiile pe orizontală, sugerînd un sfinx. Tot d teracotă, o figurină zoomorfă de bovideu, una i vulpe — extrem de sugestivă — şi un model rr niatură de locuinţă cu acoperiş în două ape cu o întreagă latură deschisă. Intre numeroase figurine de os, plate, de tipul în cruce, cu peri raţii şi incizii lineare indicînd detaliile figur anatomice şi de costum, se detaşează una pr tratarea în „urechi de elefant14 a lobilor laten ai figurii şi prin evazarea părţii inferioare, sfîrşit, o figurină plată de gresie, reproducîi forma celor de os şi numeroase podoabe, mărg< conice sau discoidale din marmură, sidef, cochi de melci şi aramă. M.I.G.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Berciu, MCA, II.	r
Pietroasa (n.v. al satului Pietroasele, com Pi troasele, jud. Buzău); descop.înt. — 1837; să Gh.Diaconu — 1973. # In centrul satului, cast roman de tip clasic (sec.2 e.n.). % In margin satului, pe panta dealului Istriţa, tezaur comp din 22 piese, vase de ceremonie şi podoabe soi ptuare de aur, constituind garnitura de apar a unui şef migrator. Datat în sec. 4 e.n. şi at buit regelui Athanaric al vizigoţilor, care l-ar îngropat în împrejurările dramatice ale pătru derii hunilor în spaţiul carpa to-dunărean, jurul anilor 375—380 e.n.; după altă părere, fi aparţinut ostrogoţilor şi ar fi fost îngropat sec. 5 e.n. Din tezaur se mai păstrează doar piese şi anume: o oenochoe fusiformă; un tale o pateră; două cupe, — una dodecagonală şi al octogonală — cu toarte masive în formă de pa tere; o fibulă mare în formă de pasăre de prad cu corpul ornat cu caboşoane; o pereche de fibu identice, reunite printr-un lanţ, tot în formă < pasăre de pradă, lucrate în cloisonné şi decora cu caboşoane; o fibulă asemănătoare cu ce pereche, dar mai mică; în afară de aceste pie decorate bogat, un colan plat, cu decor în cloison şi două colane din bară cilindrică, masivă, dint care unul s-a păstrat numai fragmentar. Pe aces din urmă este gravată o inscripţie runică, avîi caracter votiv, dar fragmentară, aşa încît i poate fi descifrată complet. Piesele cu decor cel mai bogat sînt talerul, oenochoea, patera cupele. Talerul este decorat pe buză cu un $ de perle, un registru de triunghiuri haşurate axa pe un zigzag şi un al doilea şir de perle, mâi mii In centru, un medalion cu un registru circul umplut cu un meandru curb şi un medalion co centric mai mic, decorat cu o rozetă. Perlele sî realizate prin sudură, decorul geometric ei ponsonat. Oenochoea are pîntecele ^ decorat ( repoussé cu caneluri fine ca nişte plisetlrf, ond late. Pe umăr şi pe partea inferioară, un eleme vegetal gravat este repetat ritmic — rezultai este un motiv asemănător imbricaţiilor. Picion evazat, unit cu corpul vasului printr-un nc este decorat cu perle sudate pe margine. Gui de asemenea evazată şi unită printr-un nod corpul vasului, este decorată cu perle suda Ea se prelungeşte parţial printr-o placă decups cu motive vegetale — cîrcei — stilizate, pe cî este fixată cu nituri toarta, în unghi drept, lip la celălalt capăt pe pîntece. Patera, variar tîrzie a tipului mezomfalos (cu proeminenţă c< trală), este formată din două plăci de aur în fon
de calotă sferică, una formînd peretele exterior, cealaltă pe cel interior, sudate pe margine. Placa exterioară are sudat în centru un inel făcînd suport (standring), cea interioară este bogat decorată au repoussé. Marginea este marcată de un şir de perle fine şi, între două baghete dintre care cea inferioară torsată, prezintă un vrej sinusoid din care se desprind frunze de vită şi ciorchini de struguri. Următorul registru este decorat cu o suită de figuri — o adunare de zei — între care se pot identifica figuri şi atribute proprii divinităţilor greco-romane, dar şi ipostaze şi detalii insolite. Aceste caracteristici sincretistice definesc reprezentarea ca pe un ansamblu de divinităţi germanice în interpretatio romana. In centru, îfttr-un chenar compus din trei baghete, dintre care prima torsionată, un soclu cu o scenă bucolică (un păstor culcat, printre oi şi capre); pe acesta este aşezat un personaj feminin — statuetă, tronînd, tinînd în mîini un vas —, ipostază de străveche tradiţie orientală, care a fost identificată cu Cibele. Cele două cupe poligonale —
—	una octogonală, cealaltă dodecagonală — reprezintă o variantă tîrzie a cantarosului roman de tip Boscoreale. Fiecare latură este constituită dintr-o rozetă înscrisă într-un patrulater, lucrată în cloisonné, cu granate. Corpul panterelor care formează toarta este decorat cu caboşoane din lapis-lazuli şi turcoaze. Fibulele se înscriu în stilul policrom zoomorf. Cea mare, singulară, stilizată în formă de pasăre de pradă privită de fată, cu ciocul în rondebosse, lucrat în cloisonné, iar cu corpul uşor modelat, decorat cu caboşoane şi terminat cu pandantivi sugerînd penajul cozii, era o mare fibulă de manta. Următoarele două formează pereche şi sînt unite printr-un lant împletit. Ele au forma unor păsări de pradă de asemenea văzute de fată, cu corpul oval. Atît gîtul cît şi corpul prezintă un decor complex de caboşoane — în general ovale — şi cloisonné de grena te, într-o compoziţie de ansambluri simetrică. Fibula mică este de fapt o obişnuită fibulă discoidală ovală cu decor de geme în rozetă, la care au fost adăugate ciocul şi o sugestie de aripi pentru a completa schema zoomorfă. Ca şi la celelalte, pasărea de pradă este reprezentată de fată, variantă tipologică unică. Dintre colane, doar cel plat prezintă detalii mai complexe, fiind decorat în cloisonné cu o friză de motive vegetale stilizate geometric, alternînd ca sens. Tezaurul este cunoscut popular sub denumirea figurată de „Cloşca cu,pui de aur“. Cele 12 piese care au ajuns pînă la noi se grupează în trei serii stilistice: prima, jin care intră cupele, colanul plat şi fibulele sînt specifice pentru faza de început a stilului policrom germanic în care influenta iluzionismului antic este încă foarte puternică. Cele două colane masive sînt de mai îndepărtată tradiţie celto-germanică. Ultima, cuprinzînd talerul, oenohoea şi patera, este de tradiţie greco-romană, atît prin tehnica prelucrării, cît şi prin natura decoraţiei, piesele prezentînd similitudini concludente cu alte piese romane tîrzii, cum este de ex. cel de la Kaiseraugust-Aargau (Elveţia), unde, pe talere, se regăsesc motive de pe cel de la P. Elemente comparabile pot fi întîlnite de
asemenea, un secol mai tîrziu, în costumul de curte bizantin, aşa cum se poate vedea pe mozaicurile lui Iustinian de la San Vitale din Ravenna. M.I.R.S.R.
BIBL.: Al.Odobescu, Le trésor de Pétrossa, Buc., 1976; E.Vulpe, Tezaurul de la Pietroasa, Buc., 1967; R.Theodorescu, Un mileniu, p. 48-60.
r.f.
pilastru, element de arhitectură cu rol portant, variantă de stîlp, caracterizat prin secţiunea orizontală unghiulară. P. se termină de obicei cu un capitel, pot fi degajaţi sau angajaţi (cînd sînt parţial prinşi într-un zid) şi formează ordonanţe, grupîndu-se în portice sau şiruri. în epoca romană sînt cunoscuţi p. angajafi de ordin ionic, sprijinind arcade, în faţada oecusului de la Palatul Augustalilor de Ia Ulpia Traiana Sarmizegetusa; la bazilicile civile de la Histria apar şiruri de p. degajaţi între nave. în epoca romano-bizantină, atriul bazilicii siriene de la Callatis prezintă p. de colt în unghi; la termele de la Histria, aula are bolta sprijinită pe arce dublouri care se descarcă pe p. angajaţi. Sala cu mozaic de la Tomis are în faţadă o ordonanţă de arcade pe p. degajaţi, iar peretele de fund, paralel cu faţada, p. angajaţi alternînd cu panouri de zidărie; între cele două ordonanţe, arce dublouri sprijineau o boltă în demicilindru. In cripta bazilicii mari de la Tomis apar pentru prima oară p. cu secţiunea în cruce, sprijinind un sistem de arce şi cupole. Ordonanţe de p. mai apar şi în corpul de gardă de la Capidava, în bazilica din sec.7 de la Histria şi în porticul exterior al bazilicii forensis de la Tropaeum Traiani. O P. pitic, element de ordonanţă decorativă, alternînd cu metope, în arta provincială romană (ex. friza de metope şi de pe Monumentul triumfal Tropaeum Traiani).
r.f.
pilă, stîlp masiv de zidărie, preluînd apăsările verticale sau laterale ale unor lucrări suspendate. P. podului construit de Apolodor din Damasc la Drobeta (103—105 e.n.) constituie ex. cel mai cunoscut.	r.f.
Pilastru pitic (monumentul triumfal Tropaeum Traiani)
Pină provenind de la Apulum
Pipea. Brăţară de aur cu capetele In volută
pileus (cuv.lat.), bonetă conică din textilă moale; termenul a fost folosit pentru căciula purtată pe cap de nobilii daci, ca semn distinctiv al rangului lor. Apropiată de boneta frigiană, ea ne este cunoscută din reliefurile Columnei lui Traian, din cele ale Monumentului triumfal de la Adamclisi, unde forma ei capătă un aspect deosebit, cu fund plat şi'din unele statui de daci de la Roma.	r.f.
pină (lat. pina „con de pin“), element de coronament la monumentele funerare — edicule, mausolee, altare şi stele, — în formă de con de pin sculptat în piatră. Se întîlneşte în forme mai mult sau mai puţin dezvoltate, lucrată aparte sau inclusă în structura unui monument monolit, în toate zonele României din provinciile romane Dacia sau Moesia. Cele mai interesante exemplare, prin varietatea de stilizare a lor, provin de la Apulum (M.A.I.). Motivul a cunoscut şi variante, cum ar fi aceea a coşului de răchită conţinînd un ■> con de pin, tot de la Apulum.
BIBL.: Cl. L. Băluţă Pineae apulenses, Apulum
XIII.	r.f.
pintaderă (cuv.sp.), denumire dată unei ustensile, de obicei din lut, avînd forma unei ştampile cu o placă sigilară rotundă sau dreptunghiulară cu colturile rotunjite, plată, de oarecare grosime şi cu un mîner (coadă) relativ cilindric, terminat rotunjit sau ascuţit. Pe placa sigilară sînt gravate în adîncime motive geometrice. Din neolitic,
spiralice. Din epoca bronzului, de la Ostrovu Mare provin p. dreptunghiulare, fără mîner, cu motivul solar al cavităţii circulare dublat de puncte (M.P.F.). Foloseau pentru imprimarea unui motiv, dar nu se ştie pe ce material anume şi nici cum se compunea decorul din motive astfel imprimate, v. şi imprimare.	r.f.
Pipea (sat, com.Nadeş, jud.Mureş); descop. înt.— sec. 19. Brăţară circulară, din bară masivă de aur de secţiune semicirculara, deschisă, cu capete în formă de pelta (semilunare), cu decor geometric gravat fin, linear, pe bară şi pe capete. Datează din prima vîrstă a fierului, şi aparţine unei arii locale, getice timpurii, a aurăriei. •
Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: VI.Dumitrescu, Arta, p. 406-412. h.d.
Pir (sat, com., jud.Satu-Mare); săp. Z. Székel y —
—	1953—1954. Pe locurile învecinate Cetate şi Curtea Cetăţii, despărţite printr-un şanţ de apărare, aşezare, probabil cu mai multe faze, din epoca bronzului, cultura Otomani. In punctul Cetate, aşezarea este străpunsă de mormintele de înhumaţie ale unei necropole aparţinînd unei faze mai tîrzii a culturii Otomani. In general, mormintele aveau inventar sărac. Din aşezare, ceramica, în cadrul căreia trebuie cuprinse şi vase miniaturale, prezintă o mare varietate de forme tipice şi decor bogat, în cadrul căruia relieful şi profilele — proeminenţe, articulări —
—	se îmbină cu motivele spiralice gravate, în
ordonanţe simetrice faţă de axul vasului. M.S.M. BIBL.: Z.Székely, SCIVt VI.	I.r.
piriform(-ă) (lat. piri „pară“ + forma „formă”),termen folosit pentru desemnarea obiectelor, mai ales a vaselor, în formă de pară. Această formă, apărută încă din neolitic (buteliile de tip Hamangia), poate fi întîlnită în toate epocile, fiind frecventă mai ales la vasele destinate să păstreze cantităţi mici de lichid. De valoare artistică deosebită sînt leciţii aribaleşti arhaici şi clasici descoperiţi la Histria M.I.R.S.R.; M.H.	r.f.
Piroboridava v. Poiana
Piscul Crăsani (sat Crăsanii de Sus, com.Balaciu, jud.Ialomiţa); săp.I.Andrieşescu — 1923; S. Morintz, N.Anghelescu, Cr.Muşeţeanu — 1973—1974; Cr.Muşeţeanu, I.Conovici — 1975 în continuare, înălţime în hotarul satului, pe care se află o importantă aşezare geto-dacică fortificată cu val, din sec.3—1 î.e.n.; bogat material dacic, dar şi obiecte elenistice de import (amfore şi alte vase, un candelabru de bronz cu trei braţe etc.). Aşezarea a fost, probabil, distrusă prin anii 11—12 e.n. de Sextus Aelius Catus, în cursul unei expediţii romane de pedepsire la N Dunării. Aici a putut fi definită pentru prima dată cultura materială a geto-dacilor, caracterizată atît de ceramica autohtonă de două tipuri, grosolană (urne în formă de burduf, urne bitronconice, cu decor de butoni şi brîuri alveolare, căţui tronconice) şi de factură superioară, modelată pe roată, cenuşie lustruită (fructiere, căni bitronconice, străchini, la care ap^r toarte torsa te tipice) precum
PIXIDA
şi de ceramică de tip elenistic (anrfore, boluri megariene, opaiţe), de piese de bronz—fibule, catarame, celebrul candelabru. M.I.R.S.R.; M.I.C.
BIBL.: I.Andrieşescu, Piscul Crâsani, Buc. 1924.
h.d.
plxtdă (gr. pyxis „cutie"), formă de vas sau recipient, de obicei paralelipipedică cilindrică sau în calotă; era prevăzută cu un^capac. Se éunosc p. de ceramică grecească pictată, atică cu figuri roşii, de la Histria şi din mormîntul cu papirus de la Callatis. M.I.R.S.R., M.M. r.f.
placă de centură, piesă de metal care se fixa pe cureaua unei centuri. P.de c. se grupau în garnituri; fiecare garnitură comporta, la un capăt, o cataramă fixată de o placă dreptunghiulară prelungă, o limbă care se monta la capătul opus cataramei şi mai multe plăci dreptunghiulare pe tot corpul centurii. Acestea puteau fi decorate în relief plat ajustate, gravate sau în niello. Cele mai vechi exemplare datează din sec.7 e.n. şi sînt în general de fcronz, lucrate în tehnica presării la cald într-un tipar monovalv. Se disting cele de tip avar, cu decor zoomorf sau geometric, în relief plat sau ă jour (Sînpetru German, Soco-dor, Dumbrăveni, Aiud, Gîmbaş, Teiuş, Nuşfalău, în M.I.Tr.C., M.I.R.S.R., M.Ţ.C., M.Ai.). De la Budureasca (M.I.P.) şi Militari-Cîmpul Boja (M.I.M.B.) provin piese de caracter bizantin, în formă de cruce, dintre care unele erau probabil produse local. P.de. c. se cunosc şi din etape mai tîrzii şi sînt caracteristice pentru bulgari (aplice mici în formă de scut cu decor floral ajurat importate la Capidava, M.Cap.), maghiari (piese în formă de scut în cimitirul de la Cluj-Napoca, M.I.Tr.C.) şi cumani (Voineşti), adică în general pentru migratorii de neam türc. Tipul de decor şi tehnica acestora variază de la epocă la epocă şi de la popor la popor, iar exemplarele cunoscute sînt mult mai rare.	r.f.
planta pedis (loc. lat.), motiv decorativ, repre-zentînd reproducerea unei tălpi de picior omt-nesc. Apare mai ales în tehnica estampării, pe vase de factură superioară cu firnis roşu, din epoca romană. Pe o pateră de la Dinogetia apare ex. cel mai binecunoscut de astfel dedecor. M.I.R.S.R.	r.	f.
Pleniţa (sat, com., jud. Dolj); descop.înt. —
—	1925; săp. D.Berciu — 1950. # Tumul cu morminte cu ocru roşu datînd din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (1900— —1700 î.e.n.), tip de înmormîntare relativ rar în Oltenia. # De la începutul primei vîrste a fierului (Hallstatt timpuriu) au fost descoperite mai multe tipare pentru turnat obiecte de bronz, atestînd existenţa unor ateliere metalurgice în această zonă. % Tot aici a fost descoperită o fibula digitată din sec.7 e.n., terminată cu o mască umană, de un tip a cărui răspîndire cuprinde aproape întregul terit. al ţării, caracteristică pentru cimitirele (mai ales slave) din această vreme. M.O.C.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D.Berciu şi I.Berciu, BMI, XXX, 92;
D.Berciu, SCIV, II, 1.	l.r.
276
pliseuri, tehnică decorativă folosită aproape exclusiv în decorul ceramicii, constînd din modelarea fină a suprafeţei vaselor, în aşa fel încît aceasta să fie acoperită de ondulaţii dese, de mică amplitudine şi succedîndu-se ritmic. P. pot desemna cercuri şi spirale şi chiar motive mai complicate. Se deosebesc de caneluri, care sînt mai late şi mai adînci, şi de striuri, care sînt incizate, nu modelate. De obicei, suprafaţa plisată este şi lustruită. P. apar încă din neoliticul timpuriu — cultura Vinca —, sînt caracteristice de asemenea pentru culturile Dudeşti, Precucuteni şi aspectul Stoicani-Aldeni al culturii Gumelniţa din neoliticul superior. In epoca bronzului, p. apar numai sporadic, în culturile Otomani şi a cîmpurilor de urne, fără însă să mai prezinte fineţea celor neolitice. r.f.
Ploieşti-Triaj (municipiul Ploieşti); săp. I, Nestor şi M. Petrescu-Dîmboviţa — 1941—1943. La gara Triaj, necropolă de înhumaţie (sau predominant de înhumaţie) de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov, plană dar şi cu înmormîntări secundare pe pantele unui tumul. Aici a fost descoperit şi un mormînt de incineraţie. Inventare funerare cuprinzînd ceramică fină cenuşie şi mărgele din pastă vitrificată şi din calcar. M.I.R.S.R.
BIBL.: I. Nestor, Raport MNA.	r.f.
Pluton (lat. Pluto), divinitate tutelară a infernului, zeu al rodniciei pămîntului şi, prin extensie, al bogăţiei în general; în mitologia greacă, Hades sau Plouton. Frate al lui Iupiter, respectiv Zeus, pe care l-a sprijinit în revolta sa împotriva lui Cronos şi în lupta împotriva giganţilor, căpă-tînd ca răsplată domeniul subteran al morţilor. Mai rar reprezentat, se cunosc totuşi pe terit. României imagini ale zeului, din epoca romană: bărbat matur, cu barbă şi păr bogat, cu o figură severă, drapat în hlamidă care lasă un umăr descoperit, cu Cerber (cîinele cu trei capete, paznic al intrării în Infern). Adesea este înfăţişat cu soţia sa Proserpina. Motivul perechii divine este reprezentat de o statuie de dimensiuni mai mici decît natura, de la Apulum (M.A.I.), care îi înfăţişează pe cei doi zei tronînd unul lîngă altul, însoţiţi de un şarpe la picioarele tronului. Două reliefuri, unul provenind de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D.) şi altul de la Tomis (M.I.R.S.R.), prezintă aceeaşi temă iconografică. Alte două, tot de la Tomis (M.I.R.S.R.), îl înfă-
■fi
'U>\
Ralltf cu Pluton, Proserpina fi Ceres (Tomis)
(işează pe zeu singur, o dată însoţit de Cerber, a doua oară purtînd un corn al abundenţei. O herma din Transilvania (loc de descop. necunoscut) care are pe o faţă un bust de bărbat matur, iar pe cealaltă un bust de femeie tînără, ar putea reprezenta, de asemenea, perechea infernală (M.I.Tr.C.).
r.f.
poartă. Cele mai vechi modele miniaturale de casă, datînd din neolitic, nu redau felul în care era construită p., ci numai deschiderea ovală a acesteia, element care se regăseşte şi în „fronto-nulw de la Ariuşd (M.I.Tr.C.). Din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului nu ştim nici măcar atît despre caracteristicile p. de locuinţe sau sanctuare. Din epoca dacică, două serii de date au parvenit pînă la noi. Atît Columna lui Traian, cît şi ruinele cetăţilor dacice aveau deschideri dreptunghiulare, relativ înguste, adesea străbătînd un turn. După reprezentările de pe Columnă, ele aveau liniei plat şi erau flancate şi suprapuse de profilé plate, simple. De la Grădiştea Muncelului, de pe terasele pe care au fost identificate locuinţe sau stîne, provin mai multe ţinte de fier forjat (M.I.R.S.R., M.I.Tr.C., M.D.), dintre care unele de dimensiuni considerabile, iar altele cu decor în relief pe floarea lată, elemente din ferecătura decorativă a unor p. monumentale. Din epoca romană ne-au rămas mai multe p. de castru sau cetate. In general, p. de castru sînt simple, fără prag inferior, probabil cu deschiderea dreptunghiulară — uneori arcuită — şi cu două canaturi fixate printr-o traversă de lemn. In această privinţă, atît ruinele de fortificaţii cît şi imaginile de pe Columna lui Traian concordă. După poziţia lor, p. castrelor aveau denumiri diferite: porta praetoria, de la care pornea via praetoria, porta principalis dextra şi porta principalis sinistra, la cele două capete ale viei principalis şi porta decumana, opusă porţii praetoria. Deosebiri în arhitectura lor apar numai local, în cazuri izolate. Resturi de ferecătura simplă, din benzi de fier imbricate, se păstrează la Porolissum (M.Z.). P. cetăţilor din perioada romană tîrzie sînt, la rîndul lor,^ relativ simple; cu deschiderea dreptunghiulară cu latura superioară arcuită, erau închise, se pare, tot cu două canaturi la Histria, dar poate cu unul singur la Capidava, fixate de asemenea cu o traversă de lemn, angajată în lăcaşuri săpate în pereţii laterali. După urmele păstrate în ruinele laturii de N, ca şi după imaginile de pe monete, p. cetăţii Tomis, cu gang acoperit de boltă în demicilindru, erau închise cu catharacta (grapă). P. locuinţelor nu s-au păstrat, ci numai deschiderile lor, de obicei dreptunghiulare şi relativ înguste. In cîteva cazuri, la Histria, se păstrează intrări de mari dimensiuni, cu gang, precum şi intrări de străzi private, la care se păstrează pragul cu lăcaşurile de închidere ale unor p. cu două canaturi. De la Tomis (M.I.R.S.R.) se păstrează un fragment din arcada de piatră, decorată în timpan cu o figură de Dioscur în relief, precum şi
o	pseudopoartă de calcar — imitaţie în relief a unei. p. de fier — de la un monument hipogeu, cu două canaturi. Fiecare este împărţit în cîte două panouri dreptunghiulare, decorate în relief cu fi-
Poarta de N a oraşului roman Tomis
guri mitologice: sus stînga Isis, cu Harpocrate nud într-un registru suprapus, jos stînga un peisaj nilotic — tip de reprezentare convenţională a mlaştinilor din Delta Nilului—; sus în dreapta, Venus într-o ediculă, cu Amor într-un registru suprapus; iar jos, dreapta, probabil, Hercule în grădina Hesperidelor. Din Dobrogea, probabil tot de la Tomis (M.I.R.S.R.), provine alt fragment de pseudopoartă cu decor în relief cu butoni — reproducere a ţintelor ferecăturii — şi cu măşti tragice şi ghirlande. P. diferenţiate aveau şi amfiteatrele: porta triumfalis, prin care intrau luptătorii şi ieşeau învingătorii şi porta libitina prin care erau scoase cadavrele celor învinşi (ex. Ulpia Traiana Sarmizegetusa). P. triumfale — portale — sînt şi cele două intrări ale podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta, care, în afară de arhitectura de arc triumfal, comportau ornamente simbolice pe atic. Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism nu ne sînt cunoscute resturi de p. şi nici măcar deschiderile acestora nu pot fi reconstituite, întrucît urmele de construcţii sînt prea precare.	r.f.
pod. Sînt cunoscute trei p. din epoca romană: cel de la Drobeta, cel de la Orlea şi cel de la Sucidava. La Drobeta, Apolodor din Damasc a construit între 103 şi 105, din ordinul lui Traian, un p. lung de 1134,90 m, înalt de 18,60 m şi lat de 14,55 m, cu 20 de picioare, din care două culee, şi cîte un portal monumental, cu caracter de poartă triumfală, la ambele capete. Picioarele erau construite din zidărie: un parament din blocuri paralelipipedice închidea o umplutură de opus caementicium, din bolovani legaţi cu mortar de var cu adaos hidraulic de pozzolama — cenuşă vulcanică —, străbătută de grătare din tiranţi de lemn şi împărţită în chesoane prin rînduri verticale şi orizontale de cărămidă. Pe aceste picioare se sprijineau arcade din lemn (deschiderea unui arc: 33 m), construite pe cleşti şi contrafişe din bîrne, care susţineau un tablier de lemn cu pavaj de scindări şi balustradă de bîrne, cu panouri ajurate în X. La capete, cîte o poartă triumfală, încununată de quadrigi, marca intrarea şi, respectiv, ieşirea. Din p. de la Orlea se păstrează doar un şir de picioare perechi, construite din zidărie cu mortar de var cu praf de cărămidă, la care, după descoperitor, prof. D. Tudor, erau legate două şiruri de vase care purtau tablierul. P. de la Orlea este
datat ín sec. 1 sau începutul sec. 2 e.n. Din sec.
4	e.n. data p. de la Sucidava, cunoscut numai din izvoare literare, al cărui aspect arhitectural nu mai poate fi reconstituit. Cele trei p. romane din Dacia sînt realizări de seamă ale tehnicii constructive romane, comparabile cu marile p. ale antichităţii din alte ţinuturi ale imperiului, ca Pons Milvius de la Roma şi p. de la Trier, peste Mosela. Aspectul lor monumental era definit atît de robusteţea pilelor, cît şi de ritmul lor, presu-punînd arcade îndrăzneţe, precum şi de porţile triumfale de la capete.
BIBL.: D. Tudo;*, Poduri romane la Dunărea de Jos, Bűc. 197o.	r.f.
Podei-Tîrgu Ocna v. Tîrgu Ocna
poetul* tip de statuie, înfăţişînd un bărbat, purtînd togă şi avînd un sul (rotulus) în mînă, iar la picioare o legătură de manuscrise rulate (volumina). De obicei, statuile de acest tip au funcţie funerară. Pe terit. României sînt cunoscute două: una, acefală, de la Apulum (M.A.I.), cealaltă, cunoscuta statuie Cetăţeanul din Tomis (M.I.R.S.R.), monument tipic provincial, caracterizat de traseul triunghiular al figurii şi de dra-pajul decorativ cu muchii accentuate şi joc violent de umbre şi lumini al togei, trăsături specifice ale stilului provincial.
r.f.
Poian (sat, com., jud. Covasna); săp. Z. Székely — 1964—1969. Pe Panta de Piatră, două aşezări succesive de bordeie patrulatere, cu sobe de piatră şi acoperiş în două ape, datînd din sec. 7—8 şi 8—9 care pot fi raportate la descop. de tip Ipoteşti-Cîndeşti. Caracteristică este ceramica — urne simple, vag ovale, cu decor rudimentar, incizat de linii orizontale drepte sau ondulate, sau fără decor. Pe una dintre ele, o monogramă cristică. Sînt documentele unei culturi materiale autohtone, cunoscută pînă acum doar din cîteva descop., al cărei aspect artistic este redus la elemente simple de formă şi decor, dar care are conştiinţa valorii lor de comunicare a simbolului. Pe această bază s-a constituit, parţial, cultura perioadei de jînceput a feudalismului, dezvoltînd elementele de formă şi decor. Ceea ce însă dă o deosebită valoare descop. de lajP., este atestarea caracterului creştin al populaţiei purtătoare, fapt care constituie o mărturie indirectă pentru predominarea elementului autohton faţă de un eventual element slav. M.S.G. BIBL.: D. Popescu, M. Babeş, Dacia NS, IX — XVI, Cronica săp.	’	r.f.
Poiana (sat, com. Nicoreşti, jud. Galaţi); n.a. Piroboridava (?); săp. R. Vulpe şi E. Dunăreanu-Viilpe— 1927—1940, 1949—1953. # Pe promontoriul Cetăţuia din terasa Şiretului, importantă aşezare protoistorică, pe pinten barat de o palisadă cu şanţ, cu mai multe nivele de locuire — din epoca bronzului (cultura Monteoru), din prima vîrstă a fierului (culturile Basarabi şi hallstattiană tîrzie) şi din a doua vîrstă a fierului — dacică (sec. 4 î.e.n. — 1 e.n.). Materialul arheologic este foarte bogat, cuprinzînd atît obiecte de factură autohtonă, cît şi produse greceşti de import Intre descop. mai importante: un tipar de topor
Poiana. Cană de tip La Téne
Poiana. Căţuie dacică
de bronz, datînd din epoca bronzului, cultura Monteoru, constituind negativul aproape integral corespunzător al unui topor descoperit la Sărata Monteoru, precum şi, din aceeaşi cultură, un vas askos; un cuptor dacic de ars oale; cîteva vetre, dé asemenea dacice, cu decor incizat cu motive radiare cu semnificaţie de simbol solar; o importantă cantitate de ceramică cenuşie lustruită, tipic dacică, de un nivel tehnic deosebit (fructiere cu picior, căni cu toartă torsadată şi decor geometric linear, lustruit, în registre, cantarosuri, castroane şi străchini); un grup de figurine antropomorfe masculine sumar modelate, din teracotă, probabil cu rost magic; un inel de aur cu o mare camee elenistică înfăţîşînd pe zeiţa Nice pe o bigă; bijuterii dacice de argint, mărgele de sticlă. • Dincolo de palisadă, pe terit. satului actual, era situată necropola tumulară de incineraţie, caracteristic dacică, care, în timp, capătă aspect daco-carpic. Ansamblul acestor descop. din epoca dacică definesc cultura materială a comunităţii de aici drept o cultură specifică dacică, dar mai larg şi mai profund influenţată — poate şi mai direct — decît aşezările din centrul Daciei, de culturile elenistică tîrzie şi romană şi care evoluează către aspectul specific carpic. Aşezarea de la P. a fost distrusă la sfîrşitul sec. 1—începutul sec. 2 e.n. M.I.R.S.R.; M.T.; M.J.G. ; M.I.M.
BIBL.: R. Vulpe, Dacia, III—IV, V—VI; SCIV I, 1, II, 1, III, IV, 1—2; Dacia NS, 1; A. Vulpe, St. clas., 6.	h.d.
»7®
Poiana Coţofeneşt i (n.v. al satului Poiana Vărbilău, com. Vărbilău, jud. Prahova); descop. înt. — 1920. In locul Vîrful Fundăturilor — probabil un mormînt bogat, din care s-a recuperat doar un coif de aur de formă oarecum conică, avînd deschizătura pentru faţă dreptunghiulară. Calota e ornamentată cu proeminenţe lucrate au repouşsă, reproducînd ţintele-nituri ale unei ferecaturi. Frontal, coiful prezintă o pseudovizieră tot au repoussé, cu ochi apotropaici, cu o ciudată redare a sprîn-cenelor, dublate şi prelungite, terminate în volute. Obrăzarele cuprind scena, realizată de asemenea au repoussé, a sacrificiului berbecului de către eroul în zale, cu coif şi mantaua fluturînd iar apărătoarea de ceafă, animale fantastice — harpii (sau himere) şi grifoni cu buturi de ierbivore tn cioc. Considerat de unii specialişti drept un produs al artei traco-getice, coiful de la P.C. poate fi şi un obiect cu decor sincretist, confecţionat în vreun mare atelier grecesc, în stilul specific produselor destinate populaţiei locale, de la sfîrşitul sec. 5 sau începutul sec. 4. Prin unele motive trădează o influenţă artistică iraniană, în timp ce alte detalii, cum ar fi pumnalul cu antene din mîna eroului, sînt de tip vestic sau central-euro-pean. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Berciu, Arta traco-getică, p. 77—88.
h.d.
Poiana-Gorj (sat Poiana Seci uri, com. Bustuchin, jud. Gorj); descop. înt. — 1938. Tezaur dacic de argint: un torques, două brăţări circulare, cu capete petrecute şi răsucite, trei inele de buclă, inele (verigi de diferite mărimi), opt plăci decorative ‘ în formă de scut rombic, cu decor gravat format din şiruri de cerculeţe şi din linii, desenînd chenar şi diagonale pe fiecare piesă, 13 denari romani republicani şi 10 denari romani imperiali din sec.
I	e.n. Intre tezaurele dacice, cel de la P.G. ocupă un loc special datorită faptului că lipsesc fibulele şi brăţările spiralate, ca şi prin prezenţa plăcilor decorative care, după orificiile de la una din extremităţi, se pare că se grupau într-un colier şi de asemenea, prin numărul mare de verigi, al căror rost este greu de reconstituit. M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr. 260—269.	h.d.
Poieneşti (sat, com., jud. Vaslui); săp. R. Vulpe
—	1949. Pe dealul Teilor, aşezare neolitică de tip Cucuteni A; aşezare daco-getică şi două morminte daco-getice de incineraţie din sec. 3 î.e.n.; necropolă de incineraţie din sec. 2—1 î.e.n., aparţinînd bastarnilor aşezaţi în Moldova centrală; o necropolă şi o aşezare carpică din sec. 3 e.n.; o aşezare de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov. La P. a fost pentru prima oară identificată şi definită cultura materială a bastarnilor, pentru care este specifică olăria cu rost funerar, modelată cu mîna din pastă zgrunţuroasă, arsă reductor şi lustruită negru, net diferită de aceea cenuşie, lustruită, a dacilor. Două forme predomină: urna tronconică, cu fund îngust şi pereţii evazaţi, uşor arcuiţi şi strachina-capac, cu fund îngust şi pereţii evazaţi şi arcuiţi, dar aproape plată. Deosebit de interesantă este şi ceramica — urne bitronccnice şi străchini-capac tronconice — carpică. Modelată pe roată, din pastă fină, înmuiată într-o cuvertă şi arsă oxi-
POJEJNA
Poiana-Gorj. Placă de colier şi torques din tezaurul dacic de argint
Poieneşti. Urnă cu capac carpică
dant, la roşu, această ceramică, imitînd pe aceea romană cu fimis roşu, este caracterizată prin toarte şi apucători stilizate zoomorf, poate reproducînd silueta unui cal. M.I.R.S.R.; M.I.M.
Bibi. : R. Vulpe, MCA. I.	h.d.
Pojejna (sat, com., jud. Caraş-Severin); descop. înt. — f.d. Pe terasa Dunării, castru roman^ (sec. 2—3 e.n.) din zidărie de piatră şi importantă aşezare civilă cu construcţii de zid, între care o instalaţie de hipocaust. Ceramică, descop. mărunte, monumente votive de cult (două reliefuri mithrai-ce, o tabletă a Cavalerilor danubieni, statui ale
POLICROM, STIL
lui Hercule, Iupiter Dolihenus, Dionysos), monumente funerare (perete de ediculă, stelă funerară), toate de stil provincial. M.B.T.
BIBL.: D. Tudor. OTS, p. 65.	r.f.
policrom, stil aspect specific pentru perioada de trecere de la sclavagism la feudalism şi pentru popoarele migratoare germanice (sec. 3—10 e.n.), al artei metalului preţios. Este caracterizat, în prima etapă (sec. 3—5 e.n.), de forme geometrice sau zoomorfe schematizate, între care predomină motivul păsării de pradă şi se regăsesc fiare şi monştri, şi, în a doua etapă (sec. 6—10 e.n.), de abandonarea motivelor decorative figurale, în favoarea unor compoziţii geometrice, realizate în tehnicile noi ale cloisonné-ului sau caboşonului, în cadrul cărora se urmăreşte punerea în valoare a strălucirii metalului, a policromiei caboşoanelor din pietre semipreţioase, a transparenţei pastei de sticlă colorată sau a grenatelor inserate în reţelele cloisonné-ului. Gen somptuar, costisitor, această manifestare artistică nu era accesibilă decît stă-pînitorilor şi avea funcţia de a marca vfzibil, ostentativ, diferenţa dintre supuşi şi şefii războinici, bogăţia şi prestigiul acestora. Frecvent în sec. 3—
7	cînd caracterizează tezaurele migratorilor germanici (Pietroasa, Apahida, Velţ, Someşeni, Şimleu Silvaniei ş. a.), dar şi unele produse bizantine (cerceii de aur de la Histria, M.I.R.S.R.), este practic necunoscut în etapele mai tîrzii pe terit. României.	r.f.
Polovragi. Tabletă de bronz dacică: Cavalerii danubieni
Polovragi. Reversul tabletei: animale afrontate în raport cu vasul cu apa vieţii
280
pollsare (polisaj), tehnică de prelucrare a suprafeţei unui obiect dintr-un material dur, prin frecare cu un corp abraziv (gresie, cărămidă). Se deosebeşte de lustruire, care se aplică obiectelor din materiale semidure (ceramică) şi de şlefuire, care este o tehnică de fasonare, nu numai de finisare. Cele mai vechi obiecte de metal preţios cunoscute, figurinele plate de aur de la Moigrad (M.I.R.S.R.) datînd din neoliticul superior, sînt polisate. în epoca bronzului, piese de aur cum sînt cele din tezaurul de la Perşinari, sau de bronz, ca ' toporul de la Someşeni, erau de asemenea polisate. In epoca fierului, p. se extinde şi la piesele din fier; unele erau cu siguranţă ascuţite prin această tehnică. Procedeul se generalizează în perioadele posterioare.	r.f.
polizor, unealtă specifică folosită la polisaj. Cele mai vechi datează din epoca bronzului şi se prezintă ca nişte plăci plate de gresie. In epoca fierului, a continuat probabil să fie folosit acelaşi tip de unelte. Din perioada statului dac, ni se păstrează un p. patrulater plat, cu margini cu slif drept, făcînd parte dintr-o trusă chirurgicală (Sarmizegetusa Regia, M.D.). Asemenea p. sînt cunoscute şi din epoca romană (Apulum, M.A.I.) precum şi din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (Sîntana de Mureş, M.T.M.), Din epoca romană tîrzie, de la Histria, este cunoscut un p. improvizat: o bază de marmură, pe care se păstrează urmele adîncite ale cuţitelor ascuţite pe faţa ei superioară. Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism ca şi din etapa de început a feudalismului sînt cunoscute arcere de şist cenuşiu, plate, oblonge, sau din cărămidă cioplită, prismatice, faţetate, care serveau la ascuţitul cuţitelor — eventual şi al altor ustensile de fier tăioase (coase, seceri, săbii).
r.f.
Polovragi (sat, com., jud. Gorj); săp. FI. Mari-nescu — 1964 în continuare. # Pe Muntele Padeş, cetate dacică (sec. 2—1 î.e.n.) cu ziduri din blocuri de calcar zidite fără mortar, prezentînd mai multe faze constructive. Cuprinde un turn de strajă şi resturi de tamburi de piatră de la un sanctuar-aliniament. Ceramică dacică tipică —
—	poroasă şi fină, cenuşie —, unelte şi arme de fier, o placă de bronz cu scenă istoriată pe o faţă (Cavalerii danubieni) de stil rigid, evident elenistic provincial, cu tendinţe iluzioniste. # La poalele Muntelui Padeş, aşezare deschisă de bordeie, dacică, din aceeaşi vreme, cu inventar asemănător. Descop. de la P. fpun problema structurii teritoriale a davelor, aducînd informaţii noi cu privire la raportul dintre fortificaţiile de pe munţi şi aşezările din vale. M.M.C.B.; M.O.C.
BIBL.: FI. Marinescu, SMMÎM 4-5.	r.f.
ponsonare, tehnică artistică constînd din producerea unui decor în relief, au repoussé, cu ajutoruj unui instrument dur, cu capătul afectînd o formă simplă (punct, linie, segment de cerc), care se imprimă în adîncime pe dosul foii de metal decorate, prin ciocănire. Uneori se poate face şi pe faţă, obţinîndu-se un decor adîncit. Cele mai vechi obiecte decorate prin p. au repoussé sînt figurinele plate neolitice de aur de la Moigrad (M.I.R.S.R.). Tehnica p. persistă apoi în arta metalului, în
m*
decursul perioadelor istorice. Nu cunoaştem ponsoane din nici o perioadă a istoriei vechi.
póntus (lat., gr. Pontos), divinitate greco-romană, personificare a Mării Negre (Pontus Euxinus). Imaginea lui ne este cunoscută din grupul Fortuna cu Pontus, descoperit în „tezaurul de sculpturi14
(le la Tomis, unde apare ca o figură de provă: őrsül unui bărbat în puterea vîrstei, cu barba şi părul grupat în şuviţe ondulate, ca şi cînd ar şiroi de apă, încoronat cu o coroană murală şi «drijinit cu cotul stîng pe o provă de corabie, partea inferioară a corpului zeului este acoperită de o frunză de acant.	r.f.
popeşti (sat, com. Mihăileşti, jud. Ilfov); n.a. Argedava (?); săp. D. V. Rosetti — 1932—1947; ţt. Vulpe, E. Vulpe, D.V. Rosetti, C. Preda — 1954—1960. în hotarul satului, la Nucet, pe un promontoriu al Argeşului, vestigiile suprapuse ale unor aşezări, cu o mai rară împărţire în două mari arii: „acropole44 şi „aşezare civilă44, din epoca bronzului (culturile Glina şi Tei), prima vîrstă a fierului (cultura Basarabi) şi epoca geto-dacică (sec. 2 î.e.n. — 1. é.n.), cînd este constatată împărţirea caracteristică de mai sus. Din timpul primei vîrste a fierului au putut fi identificate resturile unor fortificaţii monumentale: val de turte de pămînt ars, pe creasta căruia era construită o palisadă, dublat de un şanţ spre exterior şi de un drum pietruit în interior. Din perioada dacică datează locuinţe, gropi de provizii şi un „palat44 de lemn şi vălătuci. Aşa-numitul palat era o construcţie de mari dimensiuni, din care s-au mai păstrat doar resturile a două încăperi, dintre care una cu peretele de N terminat arcuit, asemănător cu o absidă. în această încăpere, este situată relativ central o vatră mare, pătrată. în cea de a doua, către latura de E, altă vatră de acelaşi tip, iar către latura opusă, mai aproape de centru, a treia vatră, tot pătrată, dar mai mică şi cu un decor incizat, avînd ca motiv un mare cerc dublu, înconjurat de volute spiralice. în jurul palatului sînt situate alte construcţii, în aceeaşi tehnică, de plan patrulater. Una, care pare să prezinte certitudini mai mari de reconstituire, este o construcţie
Popeşti. Partea de SE a vestigiilor de la Nucet, cuprinzînd şl palatul
POROINA
oblongă, cu două încăperi pătrate despărţite de o sală oblongă. Intr-una din încăperi s-au putut surprinde resturile unei vetre mari pătrate, situată relativ central. Altă construcţie pare să fi avut un plan mai complex: un nucleu compus dintr-o încăpere mare dreptunghiulară, avînd spre E o platformă pe care era construit un cuptor, probabil de pîine, cu o vatră puternic arsă, în formă de potcoavă, boltă din vălătuci şi gură ovală frontală, şi o sală oblongă. într-o încăpere conexă, decroşată faţă de latura de N a nucleului . central, au fost descoperite cinci chiupuri. Sub palat a fost sesizat un ansamblu important, compus din două mari încăperi — una pătrată, cu o vatră mare în centru, alta dreptunghiulară — şi o sală mare oblongă, în întregime pavată cu prundiş de rîu. Materialul arheologic geto-dacic se găseşte în strînsă asociere cu obiecte greceşti de import, între descop. mobile trebuie amintite un medalion de aur, cu un cap de femeie, probabil Bendis— descoperitorii îl identifică cu efigia Gorgonei—, cu aceeaşi pieptănătură ca şi reprezentările de pe falerele de la Herăstrău şi de pe fibulele de la Coada Malului şi cu aceleaşi trăsături grosolane, rigid stilizate; mărgele de sticlă; numeroase vase ceramice, între care se disting urne şi căţui din pastă grosolană, căni, castroane, cantarosuri de pastă cenuşie lustruită, un picior de fructieră ajurat, cu motive unghiulare, în sfîrşit o imitaţie de bol megarian şi un fragment de acelaşi tip cu reprezentarea în relief plat a trei dansatoare cu ramuri de brad în mîini, cu motive radiare cu sens de simbol solar, în relief plat, precum şi un tipar pentru boluri asemănătoare. O problemă deosebită o ridică un candelabru de teracotă cu trei braţe, constituind o replică aproape exactă a celui de bronz de la Piscul Crăsani. Prezenta unei astfel de ustensile, relativ rare, în două cetăţi dacice, în care opaiţele de alt tip nu sînt frecvente, nu a fost însă explicată. Fortificaţiile de pămînt ale aşezării datează din prima vîrstă a fieruluj, dar au fost folosite şi completate în epoca dacică. Aşezarea a avut de suferit de pe urma expediţiei lui Sextus Aelius Catus (11—12 e.n.), majoritatea populaţiei fiind evacuată. Pe lîngă aşezare, din epoca dacică se mai cunosc la P. şi cîteva morminte tumulare de incineraţie din care provin o armură de zale, arme, un umbo de scut, precum şi coif de tip rar, cu nazal. M.I.R.S.R.; M.I.M.B.
BIBL.: R. Vulpe, Aşezări getice din Muntenia, p. 27—38.	h.d.
Poroina (sat Poroina Mare, com. Poroina Mare, jud. Mehedinţi); descop. înt. —înainte de 1900. Riton de argint aurit, turnat şi cizelat, databil în sec 3 î.e.n. Piesa e terminată la partea inferioară într-un cap de cerb căruia îi lipsesc coarnele şi urechile, adăugate prin ambutisaj (îmbinare a două elemente goale în interior şi de dimensiuni apropiate, prin îmbucare forţată) şi pierdute între
-	timp. Partea superioară (cornul) e ornamentat cu o scenă de cult: două femei în picioare, drapate într-un hiton lung, cu pliuri paralele, cu mîna dreaptă uşor ridicată, încadrează alte două personaje feminine asemănător învesmîntate, care şed şi ţin în mînă un riton şi cîte o fială. Deşi consi-
POROLISSUM
derată de unii drept traco-getică, piesa poate fi produsul unui atelier grecesc la o comandă locală şi de un tip preferat de traci. în cadrul artei tracice, ritonul de la P. se încadrează în seria rito-nurilor de la Panaghiurişte (R. P. Bulgaria) şi anume este analog ca formă cu ritonul nr. 2, iar ca decor cu ritonul nr. 4, dar de un stil mai rigid, mai schematizat, specific provincial. Este cu siguranţă un produs al unui meşter mai puţin abil şi dintr-o epocă mai tîrzie, care însă cunoştea modelele care serviseră şi la Panaghiurişte. M.I.R.S.R.
BIBL.:	D. Berciu, Arta traco-gefilor, p. 153.
h.d.
Porollssum v. Moigrad.
port. Instalaţii portuare, cunoscute sub forma unor resturi de zidării paralele cu ţărmul şi atingînd adesea apa, au fost descoperite în mai multe locuri pe terit. fostelor provincii romane Dacia şi Scitia mică (Noviodunum, Capidava, Hîrşova, Histria, Callatis). Cele mai importante sînt negreşit cele de la Tomis. Atît edificiul cu mozaic, cît şi magaziile boltite din faţa lui făceau parte din ansamblul arhitectural al p. din sec. 4. Prezenţa în cadrul aceluiaşi ansamblu a unor terme, ca şi caracterul arhitecturii întregului ansamblu, cu faţade ritmate de arcade, ne ajută să precizăm o imagine a p. Tomis în sec. 4 e.n., asemănătoare cu acelea de pe Columna lui Traian, mai vechi cu două sute de ani. Resturile unui chei s au putut identifica şi pe malul Dunării, la picioarele cetăţii Capidava. De asemenea, resturile monumentale de la Noviodunum făceau probabil parte din ansamblul p., fără a le putea preciza funcţia. Instalaţii portuare existau şi pe Mureş, la Micia. Din perioada de început a feudalismului se cunosc la Hîrşova resturile unui p. fortificat cu zid de apărare, mol de acostare şi scară de acces în grosimea zidului, iar la Păcuiu lui Soare, altul, cu chei larg cu trepte, în faţa zidului de incintă în care sînt practicate deschideri speciale pentru amarat navele.	r.f.
portal, acces monumental, cu ancadramente profilate, într-un edificiu. Sînt cunoscute p. la edificiul roman cu mozaic de la Tomis şi fragmente de p. de la Napoca, precum şi la capetele podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta.
r.f.
portic (lat. porticus „galerie cu coloane44), edificiu sau parte din edificiu, constînd din unul sau mai multe şiruri de coloane susţinînd un acoperiş, dispuse în faţa şi în paralel cu un zid lung, uneori comportînd un etaj. P. pot fi independente, dar şi integrate într-un ansamblu arhitectural. Se cunosc p. numai din epoca romană şi romano-bizantină şi anume cel acoperit (criptoportic) al forului de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel care închide mica piaţă de lîngă terme — palestra — de Ia Histria, cel al spaţiului de exerciţii din palestra de lîngă terme la Drobeta, cel care dublează bazilica veche de la Tropaeum Traiani, p. claustrului bazilicii siriene de la Callatis şi cel al atriului bazilicii de marmură de la Tropaeum Traiani. De asemenea, p. de coloane dublau străzile magistrale ale castrului Drobeta (viae
282
principales, praetoria şi decumana), p. din stîlpi de lemn, faţadele cazărmilor, iar p. de coloane ionice înconjurau atriul principiilor; p. de pilaştri dublau străzile axiale ale cazărmilor cruciforme din faza V la Drobeta, iar altele, de coloane cu piedestal, strada principală de Ia Tropaeum Traiani. Dintre acestea, mai bine păstrate şi prezentînd mai mult interes, sînt p. de la Tropaeum Traiani al bazilicii vechi, care dublează edificiul pe două laturi — E şi N — şi era constituit din pilaştri masivi, dreptunghiulari, alternînd cu coloane, şi p. claustrului bazilicii siriene de la Callatis, în care pilaştrii de colţ în formă de L alternau cu cîte trei coloane netede cu căpiţele compozite.
r.f.
portret. Cele mai vechi p. cunoscute pe terit. României datează din epoca romană. Cîteva stele funerare elenistice de la Callatis, cu reprezentări figurative, sînt de prea mici dimensiuni şi prea sumare ca tratare pentru a putea fi distinse trăsături portretistice propriu-zise. Deşi tendinţa de
Portret. Statuie de împărat, probabil Filip Arabul (Apulum)
Portret. Cap de femeie velată (Transilvania, M.Br.S.)
individualizare a figurilor nu lipseşte, artistul defineşte mai degrabă tipuri umane şi sociale. In epoca romană se disting mai multe categorii de p. P. imperiale, aparţinînd de obicei unor reprezentări statuare, constituie imagini convenţionale ale împăraţilor, în care proporţiile şi particularităţile anatomice sînt redate stereotip, iar figura este o replică a imaginilor oficiale, aşa cum acestea sînt fixate dealtfel şi pe monede. Cele mai cunoscute sînt capul de bronz al lui Traianus Decius, de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I. R.S.R.), fragmentele statuii ecvestre de bronz a lui Caracalla de la Porolissum (M.I.Tr.C.), statuia de calcar neidentificată a unui împărat, sau demnitar, din sec. 3 e.n. şi capul de marmură al lui Gallienus de la Apulum (M.A.I.), un cap de împărat de la sfîrşitul sec. 3 e.n. — probabil Hostili-anus —, cu părul tuns scurt, caracteristic pentru această perioadă, de la Valu lui Traian (M.A.C.), altă statuie îmbrăcată în lorica, din prima jumătate a sec. 3, cu figura grav deteriorată, purtînd barbă — poate Filip Arabul —, de la Apulum (M.A.I.), un portret al unui împărat din dinastia Antoninilor, de la Tomis (Muzeul Naţional, Sofia), în sfîrşit, un cap de bronz aurit al unei împărătese, poate Faustina cea Bătrînă, de la Drobeta (M.P.F.) şi un fragment din partea de jos a figurii unei statui a Iuliei Domna, de la Porolissum (M.I.Tr.C.), Tot de la p. imperiale provin şi mai multe torsuri acefale şi fragmente de lorica de bronz de la Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Răcari, Drobeta etc. Altă serie este constituită de p. statuare civile, avînd de obicei, probabil, funcţie funerară. Dintre acestea, mai cunoscute sînt Cetăţeanul din Tomis (M.I.R.S.R.), statuia unei mame cu copilul de la Potaissa (M.I.Tr.C.), statuia feminină velată de la Apulum (M.Br.S.), capul unei femei în vîrstă, cu pieptănătură de cozi împletite, formînd turban pe creştet, cu cercei mari în urechi, găsit undeva în Transilvania (M.Br.S.), alt cap de femeie velată, tînără, cu trăsături idealizate de la Tomis (M.I.R.S.R.) precum şi o serie întreagă de statui feminine de tip grande Ercolanese şi piccola Ercolanese de la Apulüm, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Drobeta ş.a., la care figura este tratată relativ stereotip, rezumînd elementele portretistice la formele caracteristice ale gurii şi ochilor. Din seria piccola Ercolanese face parte o statuie de adolescentă drapată, provenind de la Tomis (M.A.C.). Un ex. de p. deosebit de interesant prin verismul său crud, este acela de pe o hermă de la Apulum (M.A.I.), reprezentînd un cap de femeie cu trăsături viguroase, într-o figură rotundă, puternică şi comună, lipsită de orice idealizare, dar cu o expresie plină de vitalitate. în sfîrşit, o serie numeroasă de p. o constituie imaginile defuncţilor de pe monumentele funerare
—	edicule, stele, altare, medalioane. Se disting aşa-numitele stele cu p. familiale — în realitate pereţi sau funduri de ediculă —, care prezintă de obicei perechea defuncţilor într-o ipostază relativ idealizată, dar cu trăsăturile specifice redate fidél, chiar dacă cu mijloace artistice relativ simple. Astfel sînt peretele lateral de ediculă de la Napoca şi fundul de ediculă de la Sîncrai (ambele în M. I.Tr.C.) înfăţişînd într-un relief mai mult sau
mai puţin degajat cîte o pereche în costum specific— tunici în primul ex., toge în al doilea
—	şi cu figurile caracterizate, dar cu o expresie senină şi reculeasă, primii în curs de săvîrşire a libaţiei, ceilalţi pe punctul de a pleca într-o călătorie. La fel de atente la redarea trăsăturilor fizio-nomice şi mai ales a detaliilor caracteristice de costum sînt şi reprezentările de pe medalioanele funerare lucrate aparte, în care grija deosebită pentru amănuntul vestimentar şi de podoabă, cu caracter exotic, nu este probabil lipsită de o anumită semnificaţie rituală. In sfîrşit, pe stelele funerare sînt relativ frecvente, dar nu atît de mult ca în Panonia, p. singulare sau de familie, ca de ex. acela într-o nişă provenind de la Tomis (M.I. R.S.R.), sau p. unei perechi în nişă arcuită, de la Drobeta (M.P.F.). Deşi caracterizate de ipostaze convenţionale, aceste reprezentări sînt poate cele mai veriste, cele mai fidele tradiţiei realiste a portretisticii elenistico-romane. P. funerare apar şi în scenele de banchet funerar de pe stelele funerare de tip dunărean (stela Cocceilor de la Capidava, M.A.C.; cele două de la Ulmetum, M.H.) sau transilvănean (stela lui Iulius Crescens de la Căşeiu, M.I.R.S.R.), în acest sens, se mai poate aminti un perete de ediculă de la Luncani (M.T.). în ciuda unor elemente de stil specific provincial — izocefalie, frontalitate — artistul a reprodus cu grijă trăsăturile individuale, aşa cum a fost atent în redarea fidelă şi destul de naivă a detaliilor mobilierului şi costumului, în ansamblul ei plastica funerară romană marchează o tendinţă clară spre portretizarea defuncţilor reprezentaţi pe monumente, dar .redarea mai mult sau mai puţin fidelă a trăsăturilor individuale diferă de la şcoală la şcoală, depin-zînd nu numai de abilitatea fiecărui meşter, dar şi de tradiţiile de stil şi iconografice ale fiecărui atelier. Incluzînd şi aceste tendinţe ale plasticii funerare, portretistica rămîne una dintre manifestările cele mai caracteristice ale artei romane în Dacia şi Sciţia Mică, iar p. — un gen specific epocii stăpînirii romane pe terit. României, gen nemaiîntîlnit nici înainte, nici după această epocă, pînă la reapariţia lui în evul mediu, în cadrul artei bizantine sau romanice tîrzii. v. şi sculptură.	^
Porţile de Fier, zonă geografico-istorică cuprinsă între Drobeta-Turnu Severin şi Orşova, cunoscută şi sub numele de Clisură, în care cerc. organizate cu ocazia construirii Complexului hidroenergetic şi de navigaţie au dus la identificarea unor noi aşezări şi culturi arheologice (Vucedol, Vatina) sau la cunoaşterea aprofundată a altor descop. ma; vechi. S-a constatat astfel că omul a vieţuit ş: muncit în această zonă încă din paleolitic, dove dindu-se o continuitate, peste milenii, de la în ceputul comunei primitive şi pînă astăzi. Aici s-ai găsit şi cele mai vechi mărturii de creaţie artis tică (din epipaleolitic, cultura clisureană şi mezo litic, cultura Schela Cladovei), dintre care ce; mai importantă este o falangă de cal cu deco incizat, geometric, descoperită la Cuina Turcului precum şi săpăligi de corn de cerb cu decor eres
Portile de Fier. Coif de argint
Portile de Fier. Pahar de argint
tat, de la Schela Cladovei şi Icoana şi picturile parietale din peştera Gaura Chindiei de la Pescari. Tot din această zonă provin vase pictate care se încadrează în cultura Criş (Schela Cladovei), precum şi vase ceramice cu forme specifice şi decor geometric unghiular, caracteristic, din cultura Vatina. Pentru epoca dacică, resturile de locuire nu aduc nimic specific, dar epoca romană tîrzie localizează aici tipul de fortificaţii quadribmu-rium, între care cele patrulatere de la Gornea şi Dierna şi cea triunghiulară de la Ostrovu Banului.	l.r.
Porjile de Fier (în zona ~); descop. înt. — f.d. Tezaur traco-getic cuprinzînd un coif de argint 'Institute of Fine Arts, Detroit) şi un pahar în formă de dublă pîlnie (Metropolitan Museum, New York), cu decor zoomorf în relief ciocănit au re-?oussé, întru totul asemănătoare celor de la Agi-jhiol. Localizarea, iniţial contestată, pare totuşi iă fie corectă, mai ales după descop. mormîntului imilar de la Peretu, care leagă firesc descop. din
Dobrogea şi din E Munteniei cu cele din Oltenia (Craiova).
BIBL.: D. Berciu, Arta traco-gefilor, p. 83—93.
r.f.
Porumbenii Mari (sat, com. Mugeni, jud. Harghita); săp. Z. Székely — 1956. • între Tîrnava Mare şi pîrîul Vagaş, pe un bot de deal, probabil barat, aşezare hallstattiană, în care s-a surprins o locuinţă de suprafaţă, dreptunghiulară, avînd în centru o vatră circulară din lespezi; # Pe un platou al dealului Leş, cetate dacică cu sistem complex de valuri şi şanţuri (sec. 1 î.e.n.—sec. 1 e.n.); locuită parţial, servea şi ca loc de refugiu. M.S.G. BIBL.: Z. Székely, MCA, V, VI.	r.f.
Porumbenii Mici (sat, com. Mugeni, jud. Harghita); săp. Z. Székely, B. Orban — 1938; Şt. Molnár — 1954, 1956, 1959. Pe Dealul Galath, staţiune pe bot de deal cu mai multe nivele; • aşezare din epoca bronzului, cultura Wietenberg, fortificată cu val de pămînt şi şanţ, barînd accesul, cu locuinţe de suprafaţă patrulatere sau ovale din schelet de lemn lipit cu lut. Inventar: fragmente ceramice cu decor tipic gravat şi încrustat cu alb, cu motive geometrice — zigzag, meandre, motive stelate — dispuse radiar; # aşezare rurală daco-romană, de bordeie, care pare să fi persistat şi după 271; O aşezare (sec. 6—7) fortificată cu o circumvalaţie, şi un cimitir de incineraţie. Inventare: urne din pastă grosolană cu decor de linii paralele, striuri orizontale, striuri ondulate, precum şi vase globulare, cenuşii lustruite. în morminte, pe lîngă urnă era adesea depus şi un cuţitaş de fier. Aşezarea şi cimitirul par să aparţină unei populaţii în cadrul căreia sînt prezente atît elemente gepide, cît şi autohtone. M.S.G. BIBL.: K. Horedt, Z. Székely, Şt. Molnár, MCA, VIII; I Nestor, RRH, III.	r.f.
Poseidon v. Neptun Potaissa v. Turda
poternă, poartă secundară a unei fortificaţii, de obicei mai îngustă decît cea principală şi închisă la partea superioară printr-o arcadă de cărămidă. Sînt cunoscute p. de la Capidaya — la turnul central de pe latura de NV; două la Histria, simetric dispuse faţă de poarta mare, între turnurile de colţ ale laturii frontale (de V) şi cele intermediare, precum şi una pe latura de S; la Tropaeum Traiani (pe latura de S) o p. mai largă şi flancată de un bastion, precum şi în două turnuri în formă de U de pe latura de N; la Dinogetia la V, lîngă turn.
r.f.
praetentura (cuv. lat.), într-un castru, zona de cazărmi din faţa comandamentului. De obicei avea
o	suprafaţă cu puţin mai mică decît aceea din retentura. La Drobeta II, conţinea patru cazărmi obişnuite şi două mai înguste, pentru corpuri de trupă speciale şi era compusă din încăperi mici, individuale.	r.f.
praetoria, via v. via
Praetorium v. Copăceni
Precucuteni, cultura cultură din neoliticul mijlociu ocupînd Moldova, colţul de SE al Transil-
*85
vaniei (Frumuşica, Traian, Tîrpeşti, Ariuşd) şi pătrunzînd sub formă de elemente izolate în E Cîmpiei Române şi în Dobrogea, numită astfel pentru că precedă cultura Cucuteni. Ca şi celelalte culturi neolitice sincrone, este caracterizată de situarea aşezărilor pe terase întărite natural — pinteni —, la care se adaugă baraje făcute de mîna omului, şanţuri şi valuri. Locuinţele, patrulatere, cu platformă, se grupează relativ dens, respectînd oarecum unele axe. Ocupaţia dominantă era agricultura şi creşterea vitelor. Se mai practicau cioplirea silexului, şlefuirea pietrei şi osului, dul-gheria, ţesutul şi olăria. Specifică este ceramica, cu forme dezvoltate şi variate: vase piriforme, vase cu picior, pahare, castroane, capace de secţiune trapezoidală, cu decor incizat adînc şi excizat (benzi spiralo-meandrice, cu liniile de contur dublate de şiruri de puncte, precum şi spirale, cel mai adesea descompuse în cercuri, de obicei marcate de proeminenţe unite de diagonale). Aceste elemente se compun în ordonanţe spiralice înfăşu-rătoare, de tip covor fără sfîrşit, organizate în registre orizontale. In afara acestui decor tipic, reprezentînd sinteza tradiţiilor decorative proprii culturii ceramicii lineare pe de o parte şi culturii Boian pe de alta, se mai întîlnesc şi motive specifice numai culturii Boian, cum ar fi tabla de şah. Plastica este caracterizată de un tip specific de figurină feminină steatopigă, cu picioarele atrofiate, terminate conic şi cu torsul fusiform. Apare şi tipul „Gînditorului” (Tîrpeşti — M.I.R.S.R.). C.P. cunoaşte trei faze de dezvoltare, ultima fiind caracterizată de integrarea definitivă a elementelor Boian într-o viziune nouă, dominată de spirală. Pe baza c.P. s-a dezvoltat cultura Cucuteni, care continuă sistemul decorativ al acesteia, dar îl transpune cromatic, preluînd din cultura Gumelniţa folosirea picturii ca procedeu decorativ dar asigurîndu-i o evoluţie originală.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 65—72; S. Marinescu-Bilcu, Precucuteni.	r.f.
preistorie v. comuna primitivă
presare, tehnică de modelare a obiectelor din metal, împreună cu decorul lor, prin apăsare într-o matriţă cu o singură valvă. Folosită mai ales la obiecte cu relief plat. Se cunoaşte p. la cald şi p. la rece. P. la cald este folosită pentru obiectele din metal casant, deex. bronzul. Foaia de metal adusă la incandescenţă, foarte maleabilă, este pusă pe tiparul negativ din material mai puţin dur dar termorezistent—piatră, teracotă — şi presată. în această tehnică, pătrunsă în valea Dunării prin Bizanţ, sînt lucrate plăcile de centură de tip avar şi podoabele — aplice — de metal, contemporane cu ele. P. la rece este folosită la producerea pieselor din metal maleabil pe tipar pozitiv din material mai dur. Este cazul ramelor de oglinzi din plumb.	Un atelier	de	astfel de piese
datînd din sec. 3	e.n. a fost	descoperit	la
Sucidava. M.I.R.S.R.	r.f.
pretoriu (lat. praetorium „sediul pretorului”), sediul — locuinţă şi oficiu — unui comandant sau guvernator roman. în general, aceste edificii erau situate în directă legătură cu	un	castru, dar	în
afara lui. Pe terit.	României	nu	se cunoaşte	cu
PROFILON
siguranţă nici un p. Este posibil ca edificiul central de la Ulmetum (sec. 4 e.n.) să fie un p. De asemenea, aripa de N a edificiului din latus sinister a castrului de la Drobeta ar fi putut servi ca locuinţă a comandantului. Dacă ipoteza este adevărată, atunci p. era un edificiu patrulater, cu încăperile dispuse pe trei dintre laturile unei curţi pătrate. Cele trei aripi erau acoperite cu ţigle. Acoperişul, cu o singură pantă, se prelungea formînd galerie pe stîlpi de lemn în jurul curţii, în publicaţiile de specialitate mai vechi, termenul este adesea folosit în locul aceluia de principia, pentru a desemna comandamentul'unui castru, ca urmare a unei vechi erori erudite.	r.f,
principalis, via ~ v. via
principia (cuv. lat., pl. „părţile principale”), numele edificiului comandamentului într-un castru. După descop. arheologice* de pe terit. României (Drobeta, Jidava, Arcidava, Răcari, Buciumi, Căşeiu, Slăveni, Praetorium), p. comporta două părţi: o curte mare pătrată (atriul), mărginită de portice în spatele cărora erau situate şiruri de încăperi mici (armamentaria), avînd pe una din laturi intrarea monumentală în p.; pe latura opusă, simetric, era situat accesul în cel de al doilea element principal al p., curtea sacră de formă dreptunghiulară, închisă pe latura opusă de un edificiu de plan dreptunghiular oblong, oecus, împărţit într-un număr impar de încăperi, dintre care cea centrală constituia sacellum, capela, în care se păstrau drapelele şi imaginile de cult ale unităţii de garnizoană, în timp ce în celelalte erau situate oficiile comandamentului. Sacellum se termina adesea în absidă. în stînga şi în dreapta p. erau dispuse mai multe construcţii de tip special, adăpostind serviciile: horrea (hambare), valetudinarium (spitalul), locuinţele ofiţerilor, scholae (locuri de antrenament), grupate în aşa-numitele latera principiorum, cvartale străbătute de o arteră secundară transversală, plecînd de obicei de la intrări secundare în p. şi de-a lungul căreia erau situate fronturile clădirilor amintite. în perioada romană tîrzie, p. afectează forma de bazilică (ca la Drobeta sau Capidava).
r.f.
Probota (sat, com., jud. Iaşi); săp. E. Zaharia şi N. Zaharia— 1959—1961. Pe înălţimea Unche-tea, necropolă de înhumaţie sarmatică, cu inventare cuprinzînd ceramică, arme — cuţite, pumnale şi săbii de fier — şi mai ales podoabe: oglinzi tipice de metal alb şi de bronz, cercei, catarame şi clopoţei de bronz, mărgele de opal, chihlimbar, fildeş şi pastă de sticlă. Datata la sfîrşitul sec. 2 şi în sec. 3 e.n. M.I.M.
BIBL.: E. Zaharia şi N. Zaharia, MCA, VIII.
r.f.
pronaos (cuv. gr.) spaţiul dreptunghiular, limitat pe trei laturi de ziduri pline şi pe a patra — frontală — de o colonadă premergînd naosul (cella) unui templu. Ne sînt cunoscute p. de la templele lui Zeus şi cel al Afroditei de la Histria. r.f.
propilorT (cuv. gr.), mic edificiu compus din doi pereţi delimitînd un scurt culoar, întrerupt median de un al treilea perete străpuns de o trecere.
PROSERPINA
Frecvent, între cei doi pereţi laterali sînt amplasate coloane. Ex.: intrarea monumentală a celui de al doilea zid de incintă al cetăţii dacice de la Bănită.	r.f.
Proserpina, divinitate romană, fiica lui Ceres, răpită prin şiretlic de Pluton, care a luat-o de soţie; la greci, Persefonesau Kore. La protestul lui Ceres, Iupiter l-a trimis pe Mercur să o readucă mamei sale. De atunci, P. îşi împarte viaţa între şederea pe pămînt lîngă mama sa — şase luni — şi în infern, lîngă soţul ei. De fapt, mitul exprimă esenţa de divinitate a vegetaţiei şi rodniciei pămîntu-lui, a zeiţei. Ea apare de obicei, în arta provincială romană în statui şi reliefuri, ca o matroană sever drapată în hiton şi hlamidă, împreună cu Pluton, v. şi Pluton.	r.f.
prosopomorf, (-ă), (gr. prosopon „ figură umană” +
*morfe „formă”). Elemente în formă de figură umană apar încă din neolitic, cînd ne sînt cunoscute capace de vase plastice din cultura Vinca, aşa-nu-mite în formă de bufniţă şi din cultura Gumelni-ta (ex.:	capacul de vas de la Căscioarele,
M.I.R.S.R.) care afectează trăsăturile unei figuri umane puternic stilizate, aproape pînă la schematizare. Este semnificativ faptul că nu se mai întîlnesc piese p. în culturile din perioada de trecere la epoca bronzului şi în epoca bronzului. In epoca fierului, singurele piese p. cunoscute provin din tezaurele traco-getice (genunchii cnemi-delor de la Agighiol şi garnitura de vîrf de oişte p. de la Peretu). In cultura dacilor nu se semnalează elemente p. decît în ultima ei etapă (sec.
1	e.n.), din cetăţile din Munţii Orăştiei (aplica de bronz cu Bendis de la Piatra Roşie, M.I.Tr.C.). In epoca romană ne sînt cunoscute o serie de antefixe p. (Apulum, Napoca şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa), precum şi cîteva rare ceşti sau vase mari p., de un tip destul de frecvent în Occidentul roman, cu trăsături schematizate şi uşor caricaturizate, descoperite în mediul unor aşezări militare din sec. 3 e.n. (Buciumi, M.Z.; Cumidava). Tot din această vreme trebuie amintite măştile de coif p. de la Carsium, Comani şi Ostrov. In sec. 3 e.n. apar şi capitelele corintice p. Exemplare de acest tip au fost descoperite la Porolissum (M.Z.). După încetarea stăpînirii romane, pe terit. României nu ne mai sînt cunoscute reprezentări p., cu excepţia fibulelor digitate cu terminaţie p.. (Coşoveni şi Sărata Monteoru, în M.I.R.S.R.).
r.f.
ProşteaMare (n.v. al satului Tîrnava, com. suburb. Tîmava, municipiul Mediaş, jud. Sibiu); descop. înt. — f.d. In sat, pe platoul Burg, necropola (?) unei întinse aşezări rurale romane (sec. 2—3 e.n.). Descop. mărunte: ceramică, bronzuri (chei, fibule), mărgele; plastică — stele funerare, medalioane funerare, pereţi de ediculă cu reprezentări simbolice şi de gen: călăreţul, plugul tras de boi. M.Br.S.; M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 174.	r.f.
protobulgară, artă şl cultură In sec. 8—11, un aspect cultural relativ generalizat acoperă întreaga arie carpato-balcano-dunăreană şi este purtat de etnii diferite; se pot distinge tipuri specifice protobulgare (v. paleoetnografle) în cadrul acestei
26«
culturi materiale. Astfel, în afară de oraşul pro-tobulgar — tip urbanistic realizat pe baza unui program derivat din tabăra fortificată a migratorilor războinici, cu ajutorul tehnicilor şi motivelor arhitecturale şi decorative bizantine, sau, mai precis, bizantine şi musulmane din Asia Mică (poate ca la Păcuiu lui Soare) — se pot recunoaşte ca protobulgare: un anumit ritual păgîn de înmor-mîntare, definit prin înhumarea decedatului cu orientarea NS şi cu inventar bogat de podoabe, vase ceramice şi jertfe animale (ex.: Növi Pazar, în R.P. Bulgaria); două tipuri de vase ceramice din seria arsă reductor, cenuşie, cu decor lustruit (ulciorul sferic cu o toartă, trei picioruşe şi gură treflată şi borcanul mare, sferic, cu gură cilindrică, scund şi buza cu marginea îngroşată în tor — de tip Saltovo-Maiaţk — descop. la Istria-Capul Viilor, Satu Nou); unele plăci şi limbi de centură în formă de ecuson, cu decor ajurat.	r.f.
protomă (gr. protome „partea anterioară a unul corp”), motiv decorativ constituit din reprezentarea în relief sau bidimensională a părţii anterioare a unei figuri animale sau omeneşti. P. sînt des utilizate în arta preistorică şi antică pentru decorarea vaselor (în special a toartelor de vase), a diverselor obiecte de podoabă, sau a armelor. Cel mai vechi ex. de folosire decorativă al motivului p. este constituit de vasul plastic de la Parţa (M.I.R.S.R.) — neolitic, cultura Vinca — al cărui cioc de turnat este stilizat în forma unei figuri omeneşti care strigă, cu mîinile la gură. în neolitic, p. se întîlnesc ca motiv figurai pe vase şi capace din cultura Gumelniţa şi Cucuteni (Podei — TîrguOcna). Din epoca bronzului sînt cunoscute p. de berbec, decorînd unghiul toartelor unei ceşti-cantaros de la Sărata Monteoru şi tot de acolo, altă p., tot de berbec, modelată în teracotă, de la un element de decor arhitectural în relief. P. zoomorfe apar şi pe toartele unor vase din cultura cîmpurilor de urne, atît din epoca bronzului (Ostrovu Mare), cît şi din epoca fierului (Pădurea Verde). De asemenea, este posibil să se interpreteze „şeile”, „crestele” şi „bu-tonii” de pe toartele vaselor de tip Noua, drept p. zoomorfe. în tezaurele ,traco-getice sînt cunoscute mai multe aplice de aur sau argint, în formă de rozetă cu trei sau patru braţe, terminate în p. de cal sau de grifon (Craiova, Agighiol, Băiceni). Din epoca dacică sînt cunoscute brăţările de argint terminate în protome de şarpe (Coada Malului, Cojocna, Bălăneşti etc.), sau încheietorile de lanţ-colier în formă de dublă p. de şarpe sau de cal (Merii Goala). Fapt curios, în perioadele elenistică — pentru oraşele greceşti de pe malul Mării Negre — şi romană, motivul decorativ al p. se întîlneşte extrem de rar. Singurul ex. remarcabil este acela al frizei inferioare a Monumentului triumfal de Ia Adamclisi, pe care apare ornamentul vrejului de acant sinusoidal cu cîrceii terminaţi în p. de dracon. în perioadele mai tîrzii, p. dispar, odată cu restrîngerea folosirii motivelor figuráié în decoraţie. Uneori, cataramele migratorilor, realizate în stilul specific policrom sînt terminate în p. de pasăre de pradă (Someşeni, Fundătura, Cipău).	r.f.	şi h.d
Artă provincială. Relief mithraic (Transilvania, M.I.Tr.C.)
provincială, artă ^ , termen care desemneazăt în cadrul artei imperiale romane, arta provinciilor, caracterizată prin amestecul de forme, sincretism, pierderea sensurilor initiale, gustul pentru decoraţie, încărcată şi complicată, deosebită de arta aulică — arta de curte şi a marilor centre ale imperiului—care respecta tradiţiile artei clasice evoluînd către academism. Prin extensie, se numeşte a.p. orice artă derivată din modelele fixate de un mare curent artistic şi prezentînd mai mult sau mai puţin caractere generale similare cu a.p. romană. A.p. grecească din oraşele de pe ţărmul de V al Mării Negre este caracterizată de talia mică a monumentelor (templul lui Zeus, cel al Afroditei de la Histria), de sărăcia materialelor folosite şi de o oarecare stîngăcie în executarea unor motive plastice şi decorative de largă circulaţie (friza cu divinităţi de la Callatis, cea cu Victorii pe care sau cu lebede şi taenii de la Histria) etc. A.p. romană de pe terit. României se situează, în cadrul artei imperiului, ca o artă provincială de graniţă, care-şi preia prototipurile nu atît din arta aulică, cît mai ales din arta celorlalte provincii vecine, sau cu care are contacte directe. Ii este specifică de asemenea o anumită trăsătură folclorică a creaţiei plastice: existenta a nenumărate variante ale cîtorva teme fundamentale — cum este aceea a banchetului funerar de ex. —, iar pe plan stilistic, naivitatea expresivă a tratării şi pitorescul detaliului. In acest din urmă sens se poate aminti curiosul stil „al cărţilor de joc“ specific pentru monumentele funerare — edicule şi altare — din zonele Apulum şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, tipurile de stilizare cu aspect decorativ, a drapajului, sau o anumită tematică arhaizantă (agricola bonusy eroul călăreţ, cetăţeanul sau poetul), v. şi artă.	r.f.
Prundu Bîrgăului (sat, com., jud. Bistriţa-Năsăud); descop.înt. — 1966. In grădina casei nr.714, sculptură în piatră — tuf vulcanic — a unui cap de bărbat cu mustaţă, cu trăsături de stil de caracter celtic (sec.2—1 î.e.n.? ) şi cu reprezentarea detaliilor — ochi, Urechi, nas şi gură —
—	ca nişte volume diferenţiate în raport cu volumul general, vag sferic, al figurii. Col.partic. BIBL.: V.Vasiliev, AMN, VI.	r.f.
psalie, piesă dublă de zăbala, adesea decorată. Una dintre cele mai vechi este aceea de os, stilizată, în linii curgătoare, cu extremitatea superioară în formă de protomă de cal, datînd din prima epocă a fierului (sec.6 î.e.n.), descoperită la Tariverde (M.I.R.S.R.) şi aparţinînd artei stepelor. Mai multe variante de p. d'fn fier şi bronz sînt cunoscute din mormintele de la Ferigile (M.I.R.S.R., M.Pit.) şi din necropola de la Balta Verde (M.I.R.S.R.), precum şi din mormîntul de Ia Agighiol. Este frecventă p. în S sau în formă de paranteză, cu una sau cu ambele extremităţi terminate în butoni, iar de la Ferigile o p. de fier în formă de paranteză se termină sus cu o protomă de cal. Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism se păstrează o p. în S, cu butoni, din fier şi aurită, descoperită în mormîntul II de la Apahida. In sfîrşit, din sec.2 e.n., de la Garvăn provine o p. de os polilobată, cu decor gravat de entrelac din spirale. r.f.
pseudoacroteră v. acroteră
pseudocapitel v. capitel
pseudofronton v. fronton
pseudostelă v. stelă
pseudotolos v. tolos
pumnal v. sabie
Puţinei (sat, com. Izvoru Bîrzii, jud. Mehedinţi); descop. înt. — f.d. Fortificaţie romană tîrzie (sec.4 e.n.) de tip quadriburgium, din zid de piatră cu mortar.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p.306. N. Gudea, Limescongres IX	r.f.
quadriburgium v. fortificaţii
quintana, via ~ v. via
Puţinei, Planul fortificaţiei de tip quadriburgium
Racovită (sat, com., jud.Brăila); descop.înt. — 1943 — 1945, recuperate în 1959 de FI. Anastasiu. Pe un grind desprins din terasa Buzăului şi la punctul La Lutărie, necropolă (?) de tip Sîntana de Mureş. Ceramică neagră, fină, specifică pentru cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov, în cadrul căreia se remarcă o cană înaltă, asemănătoare cu oenohoea din tezaurul de la Pietroasa şi alta cu corpul faţetat. M.B.
BIBL.: B.Mitrea şi I.Preda, Necropolele. r.f.
Radovanu (sat, com., jud.Ilfov); săp. E.Comşa — 1960 — 1974; M.Comja — 1963 — 1966; descop. înt. — 1963. # Pe Gărgălău, vestigiile aşezării neolitice, deschise, din faza Vidra a culturii Boian, cu locuinţe patrulatere, cu pereţi cu schelet de lemn, lipiţi cu lut şi acoperiş în două ape, pe platforme masive de lut, cu infrastructură din trunchiuri de copaci despicate. Ceramică cu forme variate (vase de provizii, cupe înalte uşor carenate, vase cu picior) şi cu decor caracteristic, meandric şi, mai rar, spiralic, excizat, canelat şi pictat cu culori crude (alb cu roşu cărămiziu); plastică — figurine în cruce, cu capete stilizate în forme unghiulare — specifică. % In punctul La Moscalu, aşezare neolitică din cultura Boian, fazele Vidra şi de tranziţie, pe pinten de terasă, cu mai multe nivele. In cel mai vechi, aşezarea era apărată de un şant săpat în panta unei vîlcele naturale, iar în cele mai tîrzii, numai de albierea vîlcelii. Locuirea nu ocupa toată aria închisă de şanţul inelar. Ea se grupa, în nivelele mai vechi, de-a lungul unei singure artere (înşirată), cu locuinţele cu platforme, din schelet de lemn cu lipitură masivă de lut şi cu acoperiş în două ape. In interiorul lor au fost uneori identificate vetre cu gardină şi cuptoare, de plan patrulater la exterior şi oval în interior. Intre descop: vase ceramice tipice, din pastă grosolană (chiupuri bitronconice, vase mari cu profil articulat, capace conice plate, pahare tron-conice, străchini, vase plate şi cu picior inelar, cu decor sumar de barbotină), şi vase din pastă fină (străchini şi castroane carenate, pahare, vase cu picior, suporturi dreptunghiulare sau circulare, vase bitronconice, capace în calotă, cu decor excizat sau pictat cu grafit, cu motive meandrice, cu decor textil sau, în general, geometric unghiular). Sînt cunoscute şi cîteva figurine, caracterizate de schematizarea accentuată a formelor anatomice, cu marcarea gravidităţii şi a stea top igiei. La una dintre ele se remarca unghiularizarea accentuată a conturelor şi lipsa decorului, în timp ce alte două sînt caracterizate
de „abrevierea4* formelor — picioarele se opresc la genunchi — şi de decorul spiralo-meandric incizat, organizat pe registre şi sugerînd elemente de costum. Un model miniatură de locuinţă cu acoperiş în două ape. # Alături de aşezare, necropola cu morminte în care cadavrele erau înhumate culcate pe o parte, ghemuite şi presărate cu ocru roşu, fără inventar. # Tot La Moscalu, depozit de unelte de fier din perioada de început a feudalismului (sec. 10) şi aşezare şi cimitir feudal sec.15-16. M.I.R.S.R.; M.O.
BIBL.: E.Comşa, Boian, p.39, 41, 133, 159-166, 196, 214-218.	r.f.
rapieră v. sabie
Rast (sat, com., jud. Dolj); săp. C.S. Nicolaescu-Plopşor şi VI. Dumitrescu — 1943, 1950. # La grindul Ţifarului, pe malul Dunării, aşezare neolitică de tip Vinca, cu două nivele de locuire în bordeie. Descop. este importantă prin plastica foarte bogată de teracotă, avînd caracteristic decorul fin gravat, meandric, care acoperă întreaga suprafaţă a figurinelor. Din numărul mare de statuete din lut ars se detaşează cea de tipul maternităţii, cea de tipul adolescentei şi aceea a unui cuplu, redat printr-un singur corp cu două capete — de bărbat şi de femeie. Statueta adolescentei este elegant stilizată, cu rotunjiri uşor
Rast. Figurlnft cu braţele tn cruce (cultura Vln£a): «adolescenta*
unghiulare ale volumelor şi decorată pe toată suprafata cu motive geometrice, în tehnica inciziei. Capul stilizat unghiular are urechile marcate prin cîte două perforaţii. Poziţia mîinilor aşezate pe pîntece este sugerată prin două perforaţii laterale, în dreptul coatelor. Este unul dintre cele mai rafinate exemplare ale plasticii de tip Vinda de pe terit. României. # Peste aşezarea neolitică
—	vestigii din prima şi a doua epocă a fierului şi din sec. 10 e.n. # La N şi V de sat, necropolă tumulară de înhumaţie cu schelete chircite si presărate cu ocru roşu din perioada de trecere ae la neolitic la epoca bronzului. # Cîmp de urne de tip Gîrla Mare-Cîrna, din care provin cîteva urne bitronconice tipice, cu decor geometric solar, incizat şi incrustat, imitînd broderia, precum si două figurine feminine cu rochie în formă de clopot. M.O.C.; M.I.R.S.R.
BIBL.: C.S. Nicolaescu-Plopşor, VI. Dumitrescu, N. Gostar, SCIVt 2; VI. Dumitrescu, SCIV, 7
I.r.
Răcari (sat Răcarii de Jos, com. Brădeşti, jud. Ddl0; cerc. de suprafaţă C. Bolliac la începutul cetei de a doua jumătăţi a sec. 10; săp. Gr. Toci-lescu — 1897—1898; Gr. Florescu — 1928—1929. Lîngă gara R., castru şi importantă aşezare civilă romană, durînd, cu refaceri, de la începutul sec.
2	e.n. şi pînă în sec. 6 e.n. Castrul a fost construit în vremea împăratului Hadrian, refăcut în a doua jumătate a sec. 3 e.n.; după 271, a fost transformat în cetate — aşezare întărită — în care a continuat să trăiască populaţia locală. Avea un zid de incintă de traseu patrulater (173,20 x 141,50 m), cu turnuri pătrate la colţuri şi flan-cînd cele patru porţi, precum şi bastioane intermediare, înconjurat de un şanţ. In centru, principia de plan curent, cu curtea sacră despărţită de aceea a atriului printr-uri zid care probabil suporta pilaştri sau coloane şi cu oecus cu sacellum central. In stînga comandamentului, o magazie. Anterior castrului de zid, fusese ridicat altul de^ pămînt, pe acelaşi loc. Nenumărate descop. mărunte, între care peste 3 000 de fragmente de statui de bronz imperiale — una a lui Septimiu Seva: —, garnituri vestimentare tot din bronz, în general lucrate ă jour, cu motive spiralice, caracteristice artei aplicate romane din sec. 3 e.n., două statuete de bronz reprezentînd pe Hercule şi pe Minerva, o aplică de bronz în formă de hipocamp, un mic candelabru de bronz şi o placă păstrată fragmentar cu decor figurat, reprezentînd
o	temă legată de iconografia lui Iupiter Dolihenus. In afară de aceste descop. cu caracter artistic mai accentuat, de la R. mai provin şi arme de fier, ustensile şi unelte de fier şi bronz, ceramică — în cadrul căreia şi fragmente de terra sigillata — opaiţe (unul paleocreştin, în formă de corabie). Din faza tîrzie (sec. 4—6), un fragment de fibulă de bronz digitată cu terminaţie prosopomorfă şi un cercel stelat de bronz. M.I.R.S.R.; M.O.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 301—312; CRR, pass.
r.f
Răcătău (sat Răcătău de Jos, com. Horgeşti, jud. Bacău); n.a. ipotetic Tamasidava; săp. V. Căpitanu şi V. Ursachi — 1968 pînă în prezent. # In
Răcari. Ruinele principiilor
punctul Cetăţuia, aşezare cu mai multe nivele, d tip pinten barat, în cadrul căreia au putut fi dis tinse un strat de locuire din epoca bronzului cultura Monteoru, din care provin, în afara cera micii tipice, cîteva podoabe de aur (mărgele { inele de buclă în formă de inimă), precum şi u strat dacic, cu o cetate de pămînt — davă — con portînd trei nivele: sec. 4—3 î.e.n.; sec. 2— î.e.n.; sec. 1 î.e.n. — 1 e.n. Săp. au distins ordonanţă urbanistică specifică, întîlnită şi la aii cetăţi dacice din Moldova (de ex.: Brad), caract< rizată de o piaţă centrală, pavată cu prundi în jurul căreia sînt dispuse radial locuinţele < suprafaţa, pe fundaţii de piatră, din schelet < lemn cu pereţii de paiantă şi cu vetre decora cu motive solare — din care, din cauza nivelăr lor succesive, nu s-au păstrat decît fragmente. Di cetatea de la R. provin şi o serie de reprezenta figurale: figurine de teracotă, probabil cu des! naţie magică, reprezentînd foarte schematizat i guri antropomorfe nude; căţei de vatră stilizi în chip de berbecuţi; reliefuri pe ceramică repr zentînd o efigie de bărbat bărbos şi pletos — poa un mare zeu, de inspiraţie elenistică — şi un căi re{, probabil de filiaţie tracică. Ceramica local de factură superioară, modelată cu roata, cenuşi lustruită, se distinge prin calitatea ei deosebii De asemenea, s-a surprins şi o cantitate relal
mportantă de ceramică romană, în cadrul căreia se distinge o cupă de terra sigillata glazurată, cu reprezentarea unui silen. Din preajma pieţii centrale provin o pereche de coarne de zimbru, poate elemente ale unui sanctuar încă nedescoperit complet. M.J.I.B.
BIBL.: V. Căpitanu şi V. Ursachi, Carpica, 1969.
r.f.
Rădăcineşti (sat, com. Berislăveşti, jud. Vîlcea); săp. Gr. Tocilescu, P. Polonic-Senjor — 1892— 1894; Gh. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea — 1971 pînă în prezent. In sat, castru roman din zid de piatră construit în 138 e.n., de tip clasic, varianta hadrianee, pătrat (70 X 70 m), cu turnuri de colt constituite dintr-un masiv trapezoidal convex de zidărie de piatră, cu o încăpere circulară în mijloc, cu pinteni de zidărie dreptunghiulară ritmînd curtinele şi cu o singură poartă (?) neflancată de turnuri. La mică distantă, o construcţie în formă de L, considerată de primii cercetători drept casa comandantului (praetorium). La S de castru, edificiu termal. Descop. mobile: ceramică, obiecte de metal, monede. M.O.C. BIBL.: Gh. Vlădescu şi Gh. Poenaru-Bordea BMIt XLI, 3.
r.f.
Războieni-Cetate (sat, oraş Ocna Mureş, jud. Alba); săp. J.F. Neigebaur — 1847; Löwenthal — 1859.
#	La V de sat, pe locul „Cetate**, castru roman dé zid (sec. 2—3 e.n.). # La SV de sat, aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.) cu construcţii de zid şi necropola corespunzătoare. Descop. mărunte: ceramică (terra sigillata, opaiţe cu ştampilă de atelier); plastică (un relief votiv al Cavalerului trac, statueta unui zeu nud, fragment dintr-o statuie de bronz imperială (?), un relief de cult cu Apolo, un relief cu Lupoaica capitolină); monumente funerare (un sarcofag, doi lei funerari, un fragment de stelă cu imaginea unui cornist
—	soldat din muzică—). M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTSt p. 206.
r.f.
Reci (sat, com., jud. Covasna); săp. Z. Székely — 1957—1959. # Pe terasa înaltă a Rîului Negru, în punctul Telek, staţiune cu mai multe nivele. Cel mai vechi este reprezentat de o locuinţă neolitică cu platforma de lut pe trunchiuri de lemn despicate, cu ceramică de tip Ariuşd-Cucuteni B şi Tisa-Polgar. 9 Peste locuirea neolitică se suprapune o aşezare de la începutul perioadei Hallstatt, fortificată cu un şanţ inelar, în cadrul căreia s-au identificat mai multe locuinţe ovale cu vetre circulare în mijloc, gropi din care s-au scos vase lustruite brun cu decor de ghirlande din caneluri, precum şi morminte de incineraţie, cu arderea în groapă şi un inventar bogat de vase ceramice. Aceste descop. au definit un aspect cultural specific, denumit cultura R. % Aşezare din prima epocă a fierului este suprapusă de o aşezare din sec. 4, aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov. Q In aceeaşi zonă trebuie să fi existat şi o locuire dacică şi romană, vestigii dispersate din aceste epoci fiind surprinse la baza nivelului din sec. 4. # In punctul Suvadástetö, cimitir de înhumaţie din sec. 10—11. M.S.G.
Rădăcineşti. Planul castrului
BIBL.: Z. Székely, Aşezări diti prima vîrstă a fierului în sud-estul Transilvaniei, 1966, p. 5—16.
E.	Zaharia, S. Morintz, SCIV, 16.
r.f.
reducere. 1. Proces de extragere a metalului din minereu. 2. Arderea lipsită de oxigen a ceramicii (ardere reductoare). Permite obţinerea unor efecte artistice deosebite, prin schimbarea parţială sau totală a culorii.
r.f.
relicvar (lat. reliquarium „păstrător de relicve"), piesă din metal comun (bjonz) sau preţios (aur, argint), care afectează forma unei casete, a unei cruci sau a unui membru omenesc. Piesa, goală în interior, se poate deschide printr-un capac, sau este constituită din două valve relativ simetrice. In cavitate se conservă o relicvă sfîntă. R. sînt cunoscute din sec. 9—11. Ele sînt de tipul crucii latine cu braţele verticale inegale şi extremităţile uşor lăţite, realizate prjn presare la cald şi decorate cu figura lui Iisus Hristos — de tip bizantin, cu tunica lungă — răstignit. Uneori, la extremităţi, apar figurile evanghel işti lor. De asemenea, în unele cazuri, pe valva revers apare Fecioara rugătoare, iar în extremităţi îngeri. Stilul acestor mici obiecte de cult este sever, oarecum rigid, figurile sînt tratate sumar, dar drapajul este nobil stilizat, în pliuri verticale şi în ample falduri curbe. Sînt cunoscute exemplare de la Garvăn, Capidava, Capul Dolojman. M.I.R.S.R.
r.f#
relief. Este cunoscut încă din neolitic, cînd pe ceramica de tip Criş şi Turdaş şi apoi pe aceea de tip Cucuteni B (Tîrgu Ocna-Podei) apar siluete şi protome zoomorfe modelate în r. Siluete feminine în r. aplicat pe vase ceramice sînt cunoscute în cultura Precucuteni (Traian, Tîrpeşti), iar în faza Cucuteni A se remarcă r. aplicate reprezen-tînd cuplul divin pe un mare vas ceramic de Ia Truşeşti (M.I.R.S.R.). In epoca bronzu-
1	u i apare şi r. decorativ au repoussé pe piese de
metal preţios. Tehnica aceasta se perpetuează şi în epoca fierului, fiind cunoscută atît pe tezaurele traco-getice (Agighiol, Băiceni, Poiana Cotofeneşti) şi dacice (Herăstrău, Bălăneşti, Coada Malului), cît şi pe piese celtice (Ciumeşti). O piesă de tradiţie central-asiatică, spada de la DoDolii de Jos, atestă decorul zoomorf în r. turnat. Tot din această vreme datează şi monumente de piatră cu detaliile în r. plat: statuile-menhiri, ca aceea de la Baia de Criş (M.D.). In epoca greacă, clasică şi elenistică, sînt cunoscute r. arhitecturale — frize de edicule şi mausolee cu motive figuráié şi funerare (Histria, Callatis) — şi stele tipice cu scene caracteristice: profesorul şi elevul, corăbierul, portretul celui decedat (ex. la Callatis). In epoca romană se cunosc mai multe tipuri de r.: a) r. funerar, v. monumente funerare; b) r. de cult, gen specific de sculptură, caracteristic pentru E Mediteranei şi care se întîlneşte destul de frecvent şi pe terit. României, atît sub formă r. de mari dimensiuni, cît şi sub forma plachetelor sau tabletelor de mici dimensiuni în formă de stelă, cu latura superioară arcuită. Se pare că pe r. de cult nu erau reprezentate decît divinităţi locale (Cavalerul trac, Cavalerii danubieni, Diana-Bendis), cele orientale (Mithra, Cibele, Hecate), sau cele care, de origine locală, au fost asimilate prin interpretatio romana cu divinităţi ale panteonului clasic (Dionysos, Apolo, Esculap, Demeter, Mercur, Dioscurii). Un tip deosebit de r. de cult îl constituie r. ajurat — gen de sculptură caracterizat de decuparea figurilor unui basorelief, întîlnit în Peninsula Balcanică (Augusta Traiana, azi Stara Zagora, R.P. Bulgară) şi în Dacia, unde, pe baza faptului că nu sînt reprezentate numai divinităţi tracice (Liber, Dionysos, cavalerul, Diana), ci şi orientale (Mithra) sau olim-piene (Venus), se crede că activa un atelier local, eventual filială a celui balcanic, localizat ipotetic la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Se întîlneşte la mai multe r. de cult de marmură provenind de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta ş.a.; c) r. arhitectural, cuprinzînd un număr re-strînsde frize de la monumente mici: Neptun şi cortegiul său de la Apulum (M.A.I.), amazonomahia de la Tomis (M.I.R.S.R., M.A.C.) şi vînă-toarea eroşilor de la Callatis (M.A.C.), precum şi
Relief. Tabletfi mithraică (Ulpia Traiana^Sarmizegetusa)
r. decorative în stuc din interiorul unor edific (Apulum); d) r. triumfal, pentru care cele m; ilustrative sînt metopele şi piesele de atic cu pr zonieri de pe Tropaeum Traiani, precum şi fraţ mente de relief de la Capidava (M.A.C.) şi Tom (M.I.R.S.R.); e) în cadrul artelor decorative, sîr cunoscute mai multe genuri de r.: r. aplicat, d pe vasele de tip terra sigillata; r. mulat în ţipai de pe opaiţe; r. turnat, de pe vasele şi ustensilei de bronz; r. plat, obţinut prin presare, decorîn rama oglinzilor de plumb. In per ioad romano-bizantină, r. rămîne strict d< corativ, cu motive tradiţionale (palmeta, frunz de acant) sau paleocreştine (crucea, peştele), p elemente constructive sau pe stele funerare (Torni! Callatis în M.A.C. şi M.I.R.S.R.), In general, î accentuează tendinţa către r. plat. Se cunoaşl doar un grup de căpiţele de la Callatis (M.I.R.S.R. M.M.) cu protome de animale sau păsări în alte relief. In arta migratorilor este cuno? cută o serie de vase de metal preţios (Pietroasi Tăuteu, Apahida, Conteşti) cu decor figurai î basorelief, de tradiţie clasică. La începu tu feudalismului, r. este folosit pentr redarea motivelor figurale creştine de pe cruci-rc licvar de bronz (Capidava, Garvăn, în M.I.R.S.R.] Unul dintre cele mai importante ansambluri c decor în r. din această vreme este tezaurul de 1 Sînnicolau Mare. v. şi sculptură.
rJ
Reşca (sat, com. Dobrosloveni, jud. Olt); n.a Romula; identificare contestată Malva; săp. Gr Tocilescu şi P. Polonic — 1900; Al. T. Dumitresc
—	1911; D. Tudor, H. Nubar, F. Marinescu, C Vlădescu, Al. Chitu — 1965 pînă în prezent. P terit. satului, vestigii din mai multe epoci. % Di: neolitic, descop. arheologice încadrate în cultur Vădastra şi Sălcuta, din epoca bronzului (cultur Verbicioara); din prima epocă a fierului (cultur Basarabi). # Resturile unei aşezări dacice din car provine un fragment ceramic cu decor în reliei de inspiraţie elenistică, reprezentînd pe Herme călare pe berbec. # Ruinele oraşului roma] Romula. Acesta comporta două castre ş un oraş cu trei incinte fortificate, concentrice cu necropole — plană şi tumulară —, urmele una cărămidării, apeducte etc. Cele două castre, con struite probabil la începutul sec. 2 e.n. şi inclus în sistemul defensiv al limesului alutan, aveai plan dreptunghiular tipic, unul dintre ele măsu rînd probabil 60 x 80 m. Prima incintă urbana de plan dreptunghiular (300 x 200 m), const dintr-un val de pămînt dublat de şan{; cea d a doua, tot dreptunghiulară (250—300 x 150— 200 m), mai tîrzie, şi reprezentînd probabil < reconstrucţie întărită a vechii incinte, datează dij sec. 3 e.n. şi este construită din zid de cărămidă gros de 1,85—1,95 m; a treia, din vremea lu Filip Arabul (mijlocul sec. 3), cu traseu poligonal construită din cărămizi legate cu pămînt, cu pa tru porfi şi cu turnuri de-a lungul laturilor, închi dea o arie de locuire urbană, străbătută de dou; străzi magistrale axiale. In interiorul acestei ari s-au identificat ruinele unor construcţii monu mentale: terme, clădiri publice. De la ultim; incintă provin elemente de ordin arhitectural: < coloană toscană cu capitel compozit, o arhitravi
RETENTURA
Reşca. Romula. Capul unei statui a Fortunei Poliade
Reşca. Romula. Capul unei statuete romane reprezentînd pe Liber Pater
ş.a. O mare cantitate de descop. documentează existenţa în R. a unor ateliere de artizani: cera-mişti, producători de ceramică de tip terra sigillata şi de opaiţe, gravori de geme — intaliile cu teme curente (divinităţi, efigii imperiale) dar şi rare (grylloi, abraxas) abundînd la R. — precum şi lapicizi (tăietori în piatră). De la R. provin şi cîteva monumente figurate importante. Astfel, s-au descoperit fragmente dintr-o statuie loricată de bronz; capul unei statui de marmură de divinitate — Fortuna (?) — poliadă, identificată eronat cu Cibele, realizată într-un stil idealizat de tradiţie elenistică; o mască de coif din bronz descoperită în Olt la mănăstirea Comani; o placă de bronz a Cavalerilor danubieni, de tip complex, organizată pe trei registre, în cel superior fiind reprezentat carul Soarelui Neînvins între efigiile Lunei şi Soarelui, în cel mijlociu cei doi Cavaleri danubieni afrontaţi, cu zeiţa între ei, călcînd în picioarele calului, cel din dreapta pe duşman, cel din stînga, şarpele, iar în cel inferior episoade ale mitului cavalerului, capul de berbec, corbul, trapeza; statuete şi reliefuri de cult ale lui Iupiter Pater, Hercule, Apolo, Mercur, Liber Pater, Pan, Silvanus, Diana, Priap, Cavalerul trac, Cavalerii danubieni şi chiar divinităţi orientale, precum Atargatis sau Iupiter Turmasgada; mai multe monumente mithraice
202
(reliefuri reprezentînd tauroboliul precum şi o statuie a lui Mithra Petrogenitus); stele funerare cu portrete în nişă, de tip dunărean; în sfîrşit un sarcofag cu reprezentări simbolice (Tanatos, palmeta, gorgona solară) de stil provincial destul de stîngaci, în acroterele şi frontonul capacului. După nume, curat latin, R. pare să fi fost un oraş nou de colonizare, însă descop. din interior atestă, de-a lungul întregii sale existenţe, convieţuirea dintre localnicii daci şi noii veniţi de pe întreg întinsul Imperiului, dar vorbind latina şi purtînd cultura tipică pentru provincii. M.I.R.S.R.; M.P.F.; M.Ca.; M.O.C.; Kunsthisto-risches Museum, Viena.
BIBL.: D. Tudor, Romula, Buc., 1968; idem, OTSt p. 342—361.
r.f.
retentura (cuv. lat.), într-un castru, zona din spatele comandamentului (principia), de obicei ocupată de cazărmi şi împărţită de axa longitudinală a viei decumana în două sectoare egale şi simetrice: r. sinistra şi r. dextra. Atunci cînd numărul cazărmilor este mare, altă axă transversală, via quintana, divide şi aceste sectoare la rîndul lor. în general, cazărmile sînt de acelaşi tip, avînd planul în L şi portice pe faţada dinspre stradă.
r.f.
riton (gr. rhyton „cupă în formă de corn”), vas ritual, din ceramică sau metal, avînd o gură largă, terminată simplu, subţiindu-se spre extremitatea opusă şi prevăzut cu un orificiu prin care se poate da drumul lichidului să curgă. De obicei, extremitatea ascuţită afectează forma unei protome de animale: cervideu, viţel, leu. Cel mai bine cunoscut r. este cel de argint aurit de la Poroina. Cu extremitatea în formă de cap de cerb — coarnele şi urechile fixate, la origine, prin ambutisaj, lipsesc — cu pelajul rigid redat printr-un sistem de imbricaţii, vasul poartă, pe gît, un decor figurai: două personaje feminine şezînd, una cu o fială şi cealaltă cu un r. în mînă, aduc libaţie. Alte personaje feminine, în picioare, le flanchează ridicînd o mînă într-un gest ritual. Sînt cunoscute cîteva r. de ceramică greceşti şi romane, precum şi un r. (?) de aur în formă de trompetă în tezaurul de la Sînnicolau Mare.
r.f.
Rîmnicelu (sat, com., jud. Brăila); săp. N. Harfu-che, FI. Anastasiu — 1968. Aşezare de la sfîrşitul neoliticului şi începutul epocii bronzului, cultura Cernavoda I, în cadrul căreia s-au surprins resturi ceramice de tip Cucuteni B, împreună cu ceramica specifică Cernavoda I, decorată prin imprimarea unui şnur răsucit. Aşezarea este străpunsă [de patru morminte de înhumaţie sarmatice (sec. 4
e.n.). M.B.
BIBL.: M. Babeş, Dacia A(St XIV, Cronica săp.
r.f.
Rîşnov (oraş, jud. Braşov); n.a. Cumidava; săp. M. Macrea — 1939; N. Gudea, I. Pop — 1969— 1970. # în punctul Grădişte, castru roman iniţial de pămînt, refăcut probabil în sec. 3 din zid de piatră de rîu, cu agger şi cu 2 şi 3 şanţuri în exterior; este de tip clasic, patrulater (114 x HO m),
«ta
Rîşnov. Planul Castrului Cumidava
cu patru porţi în capetele axelor, flancate de turnuri de colt patrulatere interioare. Ordonanţa stradală axială prezintă particularitatea că axa trans-versa\ă este oblică şi nu perpendiculară pe aceea longitudinală. In interior au fost surprinse cîteva clădiri de zid, grupate în două colturi opuse: una singură este de plan mai complex, cu patru încăperi, dintre care două absidate. Inventar: ceramică, în cadrul căreia se remarcă fragmente de terra sigillata, o ceaşcă prosopomorfă, urne şi vase de provizii tipic provinciale, decorate cu fascicule de striuri ondulate, o figurină de lut a Venerei pudice de factură grosolană, opaiţe, un fragment de pahar de sticlă, piese de metal între care aplice şi garnituri de costum ajurate, din bronz turnat şi cizelat. # Pe terasele dealului Cetăţii^ aşezare dacică (sec. 1 î.e.n.—1 e.n.) cu ceramică tipică. M.J.Bv.
BIBL.: N. Gudea şi I. Pop, Castrul roman de la Rîşnov Cumidava, Braşov, 1971.
r.f.
Rociu (sat Gliganu de Jos, com. Rociu, jud. Argeş); descop. înt. — 1964. In punctul Măgura, un tezaur de argint dacic, în stare fragmentară. S-au putut reîntregi două brăţări spiralate, terminate în cap de şarpe cu „gîtM polilobat şi decorat cu stanţa cu palmete stilizate în brăduţ; 0 brăţară în torsadă; un saltaleone cu aspect de împletitură; o fibulă cu scut romboidal, decorat cu motive geometrice realizate cu ponsoane circulare, spiralice sau drepte; trei inele de buclă şi o verigă cu capetele petrecute şi înfăşurate. Din tezaur mai fac parte şi unsprezece denari romani republi-_ cani. Acest ansamblu de obiecte reprezintă, se pare, resturile unui tezaur dacic tipic, datînd din rimele decade ale sec. 1 î.e.n. M.Pit IBL.: V. Teodorescu, I. Rizea, V. Dupoi, Studii şi Comunicări, Piteşti, 1969.
r.f.
ROŞIA MONTANA
rodian, termen desemnînd un grup stil ist i caracteristic tn cadrul ceramicii greceşti arhaice, probabil de origine milesiană. Fragmente de ceramică încadrate în acest grup, mai ales de stil Cameiros — cu decor zoomorf — precum şi vase întregibile au fost descoperite în necropola arhaică a Histriei, în locuinţele arhaice din oraş, ca şi în aşezarea de la Tari verde M.H., M.I.R.S.R.
r.f.
romană, artă ~ . Cele mai vechi manifestări de a.r. apar pe terit. Daciei şi în Dobrogea încă înainte de cucerirea romană (106 e.n., respectiv 29 şi 46 e.n.). In acest sens se pot cita bronzurile apuliene descoperite la Costeşti şi Blidaru. Trebuie, de asemenea, menţionate imitaţiile dacice după produse artistice romane, ca de ex. monede republicane false bătute în atelierul din cetatea de la Tilişca. Odată cu transformarea Daciei şi Dobro-gei în provincii romane, a început să se dezvolte o producţie artistică romană locală, cu caracter accentuat provincial, iar importurile din afara provinciei, mai ales de piese mici — bronzuri, fildeşuri, bijuterii — s-au amplificat. In cadrul acestei dezvoltări se disting şi unele ateliere locale, mai ales de sculptură (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Capidava, Micia, Porolissum, Tomis), de gliptică (Romula, Potaissa) şi de obiecte artizanale, cum ar fi oglinzile de plumb (Sucidava),
A.r. a asimilat arhetipuri dacice locale, ca de ex.: Cavalerul trac, Cavalerii danubieni, Diana-Bendis, prin procesul de interpretatio romana şi a fost marcată de tendinţe stilistice moştenite din fondul local — preferinţa pentru reprezentări în relief şi nu statuare, schematizarea figurilor. Odată cu retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia (în 271 e.n.), în condiţiile scăderii bruşte a nivelului vieţii economice şi sociale, producţia artistică de tip roman s-a stins, dar tradiţia romană s-a menţinut în producţia artizanală (ex. la Budureasca) şi a continuat importul de produse artizanale cu caracter de podoabă (fibule, aplice, garnituri, opaiţe), şi chiar de ceramică, proces care se integrează ca aspect specific în marele proces de etnogeneză a românilor, caracterizînd continuitatea tradiţiei culturale daco-romane. In Dobrogea a continuat să se dezvolte a.r. provincială cu caracter tîrziu, formele ei căpătînd treptat amprenta creştină şi devenind tipice pentru arta bizantină timpurie provincială, v. şi artă provincială.
r.f.
Romita (sat, com. Românaşi, jud. Sălaj); n.a. Certie, Certiae; săp. M. Macrea — 1969. In punctul Cetate, castru roman cu o fază de pămînt, refăcut din zid, probabil la începutul sec. 3 e.n. Avea plan dreptunghiular (130 x 158,50 m), ordonanţă axială, porţi flancate de turnuri, în axe. Inventar sărac, o stelă funerară. M.Z.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 254.
r.f.
Romula v. Reşca
Roşia Montană (sat, com., jud. Alba); n.a. Alburnus Maior; descop. înt. — f.d. # In masivele Cetatea Mare şi Cetatea Mică — galerii de mină datînd din epoca dacică şi din vremea provinciei romane. # Pe malul stîng al văii Roşia, pe valea
ROŞIORI
Nanului si pe Dealul Carpen, aşezarea minieră romană Âlburnus Maior, constituind centrul exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni.^ In jurul localităţii se întindea o zonă colonizată cu dal-maţi (Pirustae, Baridustae), specialişti în minerit. Dintre descop. mai importante trebuie amintite resturile unei roţi hidraulice de lemn, tăbliţe cerate cu inscripţii reprezentînd contracte economice — găsite într-o ascunzătoare din galeriile minelor antice — inscripţii, reliefuri funerare. M.I. .Tr. C.; M.Br.S.; M- I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 194—196.
r.f.
Roşiori (sat, com. Diósig, jud. Maramureş); săp. I. Ordentlich — 1970—1974. Aşezare fortificată cu circumvalaţie, cu locuinţe de suprafaţă, aparţi-nînd culturii Otomani, faza I şi II. Caracterizată de descop. bogate de ceramică tipică, cu decor spiralic incizat, polarizat pe proeminenţe distribuite axial, ca şi piese de bronz, între care se disting un topor cu disc şi spin, cu decor spiralic gravat şi o brăţară circulară groasă, de secţiune poligonală, cu capetele subţiate, avînd un decor gravat bogat cu motive geometrice complexe: romburi, triunghiuri, ovale concentrice. M.Ţ.C. BIBL.: I. Ordentlich, Dacia NS, XII, XIII,
XIV.
r.f.
Roşiori de Vede (oraş, jud. Teleorman); descop. înt. înainte de 1937; cercet. Gr. Tocilescu — 1880 —1900. # Intr-o vie, în apropierea oraşului, spadă (rapieră) de bronz de tip micenian din epoca bronzului, cu lamă triunghiulară prelungă şi nervură mediană. # La SV de oraş trece limesul transalutan, apărat aici de un castru de pămînt, de tip clasic, patrulater (64 x 66 paşi) cu val şi şanţ. M.I.R.S.R.; M.R.V.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Dacia, V—VI; Gr. Tocilescu, Fouilles et recîierches, p. 130.
r.f.
rotondă, edificiu de plan circular, de obicei cu un acoperiş conic. Poate fi considerat o r. monumentul triumfal de la Adamclisi; tot o r. [este -considerată şi construcţia romană tîrzie (?) de sub catedrala romano-catolică de la Alba Iulia.
[r.f.
rozetă, motiv ornamental rotund, compus din mai mulţi lobi ordonaţi radial. Cele mai vechi r. cunoscute sînt cele în tetraskelion şi triskelion, terminate cu capete de animale, din arta traco-getică. R. apar şi în arta dacică, ca motive decorative pe ceramica estampată (Zimnicea, M.I.R.S.R.) sau ca element central al unor cupe deliene, imitaţii locale (Popeşti, M.I.M.B.). In arta romană din Dacia, r. apar uneori ca motive centrale ale unor frontoane de mausolee sau pe stele funerare, ca şi pe piese de artă decorativă. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, r. este un
294
motiv relativ frecvent: panourile cupelor de la Pietroasa sînt decorate cu r. în cloisonné. R. apare ca motiv şi pe pandantivul-medalion (aflat la Viena) şi pe cupele (de la Budapesta) de la Şimleu Silvaniei, pe fundul platoului de la Conteşti, pe fundul unor bazine din tezaurul de la Sînnicolau Mare etc.
r.f.
rug, instalaţie specială pentru incinerarea rituală a cadavrelor, cunoscută din perioadele dacică şi romană. Singurul r. monumental păstrat este cel de la Callatis, din epoca elenistică. Acesta constă dintr-o platformă de pămînt dreptunghiulară, întărită pe margine cu ziduri din blocuri de calcar. Pe suprafaţa platformei au putut fi surprinse, prin urmele de ardere, trei locuri de ardere (ustrina), unde se construiseră eşafodajele de lemn pe care cadavrele au fost incinerate. In mormintele tumulare romane de la Noviodunum şi Capidava* au fost de asemenea identificate ustrina, calcinate de focul unor ruguri.
r.f.
Ruginoasa (sat, com., jud. Iaşi); săp. H. Dumitrescu — 1926. Pe dealul Drăghici, aşezare Cucuteni A. Ceramică de tip Cucuteni A, în cadrul căreia se disting două fragmente de vase prosopo-morfe; plastică bogată reprezentată prin figurine feminine de tipul cu tors plat şi decor geometric spiralic incizat, ordonat simetric în raport cu axele feţelor figurinelor, precum şi prin figurine zoomorfe, de bovidee, schematizate sugestiv. M.I.R.S.R.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 211—219.
r.f.
rupestru, termen folosit pentru desemnarea reprezentărilor artistice în desen, pictură sau sculptură de pe pereţii peşterilor sau de pe stînci, realizate de om începînd din paleoliticul superior. Cele mai vechi reprezentări artistice r. sînt amprentele de culoare roşie ale unei mîini, semnele geometrice, siluetele de animale sau de flori şi plante, datînd din epjipaleolitic şi pînă, poate, în epoca fierului, descoperite în peştera Gaura Chindiei. Tot pe pereţii acestei peşteri au fost surprinse şi cîteva texte în slavonă şi chirilice. Unele desene din peşterile Gorjului, îndeosebi cele de la Polovragi, au fost considerate realizări ale omului din comuna primitivă, fără însă a avea elemente de datare certe. Sînt cunoscute, de asemenea, desene vegetale sau antropomorfe pe pereţii altor peşteri din defileul bănăţean al Dunării, datate din comuna primitivă. Mai trebuie amintite şi reprezentările r. antropomorfe, zoomorfe, geometrice, sau cu caracter de simbol creştin, realizate prin desen sau incizie şi care datează de la sfîrşitul mileniului trecut, descoperite în masivul de cretă de la Basarabi.
l.r.
Rusidava v. Momoteşti
s, ş
Sabazios, zeu traco-frigian, asimilat sincretistic cu Dionysos. Monumente figurale care pot fi atribuite lui S. nu sînt cunoscute pe terit. României. In schimb, imaginile lui Dionysos bătrîn, atunci cînd nu există o inscripţie care să-i specifice numele, ar putea fi identificate cu reprezentări sincretis-tice ale lui S.—Dionysos, ca pe un vas ceramic de la Tomis M.A.C.
r.f.
sabie, armă de luptă a cărei apariţie şi dezvoltare iniţială se localizează în epoca bronzului. Sînt cunoscute numeroase tipuri de s. lucrate din cupru,
•	bronz, fier, oţel, cu unul sau cu două tăişuri (în acest din urmă caz, spade). In evoluţia ei istorică, s. constituie o dezvoltare a pumnalului, apărut sub cea mai rudimentară formă —- vîrful de mînă sau lama înmănuşată din silex şi pumnalul din os — încă din paleolitic şi folosit pe întreaga durată a epocii pietrei. In eneolitic apar primele pumnale triunghiulare, de tip egeean, din cupru. Dar s. se răspîndesc pe terit. ţării noastre în epoca, bronzului, cînd sînt cunoscute mai multe tipuri de spadă: — spada de tip Apa, răspîndită în regiunile din NV ţării; era folosită pentru lovit şi împuns. La lama cu două tăişuri se ataşa un mîner din bronz, terminat cu patru butoni dispuşi simetric la capătul lui. Nervura mediana a lamei era încadrată de două şiruri de elemente decorative meandrice;
—	spada de tip Livada, derivată din tipul Apa, se folosea la împuns şi avea un mîner de bronz gravat, pe care se aplicau plăsele de lemn sau os;
—	spada de tip Boiu, răspîndită în podişul Transilvaniei, cu mînerul terminat în disc îngust cu buton; — spada de tip micenian (rapiera) de asemenea răspîndită în Transilvania, ca şi în regiunile de la S de Carpaţi, cu lamă triunghiulară alungită şi nervură mediană, care se înmănuşa cu ajutorul unei limbi (ex.: piesa de aur masiv din tezaurul de ia Perşinari, s. de la Castelu şi Roşiori de Vede, M.I.R.S.R.). In prima vîrstă a fierului continuă să fie folosite spadele de bronz. Este tipică spada de bronz cu vîrful minerului în formă de cupă (Iclod, Turcia) cea cu vîrful minerului în forme de disc, de tipul Aldrans (Hida, Buneşti) şi cea de tip Riegsee, cu mînerul cu disc cu buton, cu decor gravat (ex.: în depozitul de la Uioara) lucrate tot din bronz şi cu mînerul ornamentat in stil geometric, cu cercuri, meandre, spirale, benzi. în aceeaşi perioadă îşi fac apariţia pumnalele de tip akinakes şi spadele cu antene, din lier. Pentru piesele de tip akinakes este reprezentativă spada-emblemă de bronz de la Medgidia <M.I.R.S.R.), cu decorul ei zoomorf stilizat şi prezentînd conjuncţii zoomorfe^ tipice pentru
1. Spadă de tip Apa (Apa)
2. Spadă de tip Livada (Livada) 3. Spadâ de tip Boiu (Bolu)
4. Spadă de tip Riegsee (Transilvania. M.I.Tr.C. 5. Spadă cu disc şi buton (Transilvania, M.AI.) 6. Spadă de tip Aldrans (Hida)
SACELLUM
Spade cu miner în formă de cupă (Transilvania, M.I.Tr.C.*
arta traco-getică. Pentru cea de a doua categorie, trebuie amintită spada de tip central — asiatic de la Dobolii de Jos, cu antene ample şi garda decorată cu două figuri zoomorfe adosate — doi lei (?) — în relief plat şi într-un stil schematic, dar de evidentă tradiţie a artei stepelor. Sînt frecvente şi cele cu antene involutate, hallstat-tiene (Vadu Crişului). Pentru epoca dacică este caracteristic pumnalul curb (falx dacica), general răspîndit şi reprezentat pe Columna lui Traian şi pe Tropaeum Traiani. Contemporane sînt spadele de fier, de luptă, lungi, cu limbă de înmănuşare, găsite în morminte, îndoite ritual cunoscute ca „spade celtice” (ex. Ciumeşti şi Sanislău, înMJ.M., Gruia, Popeşti). Din epoca romanăse păstrează de asemenea cîteva lame de gladius (spadă scurtă), dar acestea nu sînt interesante din punct de vedere artistic, fiind simple ustensile de război, fără funcţii simbolice ţi somptuare. In schimb, pe unele monumente figurate apar spade decorate bogat. Astfel, pe statuia trofeu de pe Tropaeum Traiani se observă un gladius decorat pe teacă cu spirale recurente în relief, acelaşi detaliu remarcîndu-se şi pe tecile spadelor soldaţilor romani de pe mai multe metope. In sfîrşit, pe trofeul mic care era aşezat deasupra porţii cetăţii Tropaeum Traiani, decorul tecii este constituit de un vrej sinusoidal în relief; iar minerul afectează forma unui vultur bicefal, element cu semnificaţii simbolice. Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism se cunosc puţine spade — de tip germanic, cu lama lată, gardă simplă în cruce şi bară transversală la extremitatea minerului, dar nici una nu prezintă interes din punct de vedere artistic. Abia în etapa de început a feudalismului se cunosc cîteva mînere de s. din os, dintre care unul, de la Capidava (M.Cap.), afectează forma schematică a unui cap de pasăre. BIBL.: A. Alexandrescu, Dacia NS, 10.
l.r. şi r.f.
sacellum (cuv. lat. „mic sanctuar”). 1. Capelă patrulateră, uneori terminată printr-o absidă, din cadrul comandamentului (principia) unui castru, în care se păstrau imaginile imperiale şi însemnele jacre — drapelele (signa) unităţii (Drobeta, Răcari,
Arcidava, Căşeiu, Buciumi). 2. Orice sanctuar de mici dimensiuni, consacrat unei divinităţi şi nu cu rost funerar (ex.: capela din oecus de la Palatul Augustalilor).
r.f.
Sacidava v. Muzait
Sacoşu Mare (sat. com. Darova, jud. Timiş); descop. înt. — 1961. # Aşezare dacică din a doua epocă a fierului. # Tezaur de aur din prima epocă a fierului. Cuprinde trei brăţări cu capetele terminate în duble volute, o dublă spirală din bară de aur de secţiune pătrată, şase spirale simple din bară de aur de secţiune pătrată, opt brăţări din bară rombică de aur, cu capetele ascuţite şi un „inel” (de fapt, un rest din alt obiect) format din-tr-o tijă bogat decorată cu granulaţii sudate. Piesele sînt numai parţial finisate. Pe unele apare chiar un decor linear gravat. Relativa omogenitate a greutăţilor pe tipuri a determinat pe unii cercetători să considere piesele tezaurului drept mijloace de schimb premonetare, în timp ce alţii, luînd în seamă stadiul diferit de prelucrare şi detaliile tehnice, sînt înclinaţi să le atribuie unui depozit de meşter — piese în curs de lucru şi finisare — ascuns în împrejurări tulburi. M. 1. R.S. Rf BIBL.: Oct. Iliescu, Caiet selectiv de informare asupra creşterii colecţiilor Bibliotecii Academiei R.P.R., 10, 1964, p. 393, nr. 572.
r.f.
sacristie, încăpere anexă absidei unei bazilici creştine, destinată păstrării veşmintelor şi instrumentelor rituale. Se cunosc s. la bazilica siriană de la Callatis, la bazilica forensis şi la aceea cu transept de la Tropaeum Traiani.
r.f.
sacru, (-ă) (lat. sacer „închinat forţelor supranaturale"). Noţiunea, cu caracter de categorie magico-religioasă, a provocat vii discuţii în lumea specialiştilor. S-a vorbit despre similitudinea ei cu noţiunea de tabu a populaţiilor primitive contemporane. Reţinem accepţia de interzis muritorilor, purtînd virtuţi magice şi care nu poate fi manipulat decît în mod ritual. Pe terit. României nu sînt cunoscute, prin' intermediul izvoarelor literare, obiecte sau locuri s., pînă în epoca dacilor. Prin urmare, arheologii sînt reduşi să infere calitatea s. a unora dintre descop. pe baza caracterelor acestora care le particularizează, care le dau o notă specifică de aparentă gratuitate, sau care pot fi stabilite ca atare prin comparaţie cu realităţile cunoscute la populaţiile primitive actuale. Cel mai vechi în acest sens, trebuie deci considerat sanctuarul epipaleoliticde vînători de la Buda—Ceahlău. In neolitic, este probabil că aveau caracter s. în primul rînd mormintele, cum sînt cele de la Cemica, Hamangia şi Vărăşti. Nu putem infera nimic despre caracterul s. al terit. necropolelor. Erau de asemenea socotite s. figurinele antropomorfe şi zoomorfe, modelele miniaturale de case, sanctuare şi mobilier, podoabele de os, metal comun sau aur precum si ceramica artistic decorată, la fel cum ansamblul de cult de la Pianu de Jos trebuie să fi fost s. In e p o c a bronzului, este probabil că şi unele arme din metal preţios sau chiar comun, decorate şi
prelucrate special, cu caracter de paradă şi ritual, aveau calitatea de s. De asemenea, poziţia specială iţi respectată cu grijă a necropolelor de tip Gîrla Mare, situate totdeauna pe malul unei ape curgătoare sau într-un ostrov, se datoreşte probabil caracterului s. al terit. necropolei. In sfîrşit, megaronul de la Săcele, cu decorul său bogat şi cu vetrele ciudat dispuse, era s. Apariţia tumulilor ca semne de mormînt constituie, se pare, expresia unui procedeu de consacrare a terit. mormîntului. Tot astfel, ansamblele de arme, vase şi garnituri de harnaşament din metal preţios, decorate cu scene mitologice, specifice sfîr-, şitului primei epoci a fierului, aveau caracter s. şi funcţie rituală. Se ştie din izvoarele literare că la daci, sanctuarele situate pe vîrf de munte, ca şi unele peşteri, erau s. Izvoarele Vorbesc chiar de Kogaionon muntele s. al dacilor. S. erau probabil şi diferitele semne distinctive, cum sînt drapelele cu dracon sau podoabele de metal preţios cu rost ritual, iar vetrele erau consacrate prin decorare cu motive geometrice, solare, incizate. In epoGa romană se ştie că erau s. sanctuarele şi imaginile zeilor, instrumentele rituale, mormintele şi monumentele artei oficiale. Formulele epigrafice latineşti ne-au păstrat men-
Îiunea expresă a calităţii de s. a monumentelor unerare — deci şi a mormîntului însuşi — precum şi a unor monumente votive. Este interesant de remarcat că formula epigrâfică precizează şi divinitatea căreia i se consacră monumentul, în speţă, cele funerare zeilor Mani. Odată cu apariţia creştinismului, capătă caracter s. sanctuarele, semnele şi instrumentele de cult ale noii religii. Se transmite — fără a mai avea exact acelaşi sens — şi credinţa în calitatea s. a mormîntului. In perioada paleocreştină nu dispare nici obiceiul consacrării de monumente votive, după cum o dovedeşte donariul de la Biertan, cu o inscripţie votivă însoţită de un semn simbolic creştin.	r.f.
Saltaheone de argint (tezaurul dacic de la Media?)
Salinae v. Ocna Mureş; Uioara
saltaleone (cuv. it.), colier compus dintr-un lant metalic şi terminat cu tuburi de tablă prinse cu o verigă de care atîrnă un pandantiv. S. de bronz apar în depozitele de bronzuri de la sfîrşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (Uioara, MJ.Tr.C.; Şpălnaca) şi în cimitirul de la Basarabi Dolj. De acelaşi tip sînt şi lanţurile-colier de argint, cu pandantiv, dacice (Bistriţa, M.I.R.S.R.; Rociu; Cojocana).	r.f.
Saltovo Maiaţk, cultura ^ cultură materială specifică bulgarilor în patria lor primitivă de pe Volga. Elemente de tip S.M. ajung în sec. 8—10 în zona carpato-balcano-dunareană. Vasele de tip S.M. (Istria — Capu Viilor, Satu Nou, M.I.R.S.R.; Blandiana, M.A.I.) — ulcioare sferice cu gura treflată şi oale mari globulare cu gura largă — au decor lustruit pe fond cenuşiu.
r.f.
sanctuar, loc de cult cu caracter sacru (templu, altar, arie sacră). Cel mai vechi s. pe terit. României este cel de la Buda—Ceahlău (simplă amenajare de teren, cu descop. de resturi osteologice în grupaj semnificativ), datînd din paleoliticul superior. Din n e o 1 i t i c ne sînt cunoscute s. naturist — masă de sacrificiu cu vase de ofrandă — de la Pianu de Jos, aparţinînd culturii Petreşti, cel de la Căscioarele, construit, din care se păstrează o coloană cu tencuială de lut decorată cu motive spiralo-meandrice pictate şi modelul miniatural de s., cu patru naosuri pe o terasă comună perforată, din aceeaşi staţiune. La Sărata Monteoru au fost descoperite şi parţial cercetate s. tribale — construcţii de piatră apareiată — din epoca bronzului. Din aceeaşi vreme, megaronul de la Sălacea avea caracter de s. solar. Mai bine cunoscute sînt s. dacice din Munţii Orăştiei, reprezentate prin două tipuri: a) patrulatere, constînd din aliniamente de coloane de piatră sau de lemn, în număr multiplu de 3, dispuse la intervale şi distanţe egale. Se cunosc atît s. aliniament mari, de cîte 60 de coloane, cît şi mici, de cîte 18 coloane (ex.: Costeşti, Blidaru, Sarmizegetusa Regia, Piatra Roşie, Piatra Craivii, Bărboşi, Bîtca Doamnei); b) circulare, cu stîlpi de andezit sau de calcar, cu incinte concentrice din piatră şi lemn; incintele de piatră, alcătuite din pietre de format diferit, erau grupate după o anumită regulă numerică, raportabilă la evoluţia Soarelui şi Lunii, adică la un sistem calendaristic (ex. Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe, Pecica). Asemenea s. au fost descoperite şi în alte aşezări daco-getice din sec. 1 î.e.n.— 1 e.n. Din cetăţile greceşti ne sînt cunoscute un ansamblu cuprinzînd templul lui Zeus Poliaios, mai multe altare delimitate de un zid de incintă (peribolos), la Histria, precum şi alte temple izolate. în epoca romană, prin s. se înţelege ansamblul monumental servind la celebrarea unui cult şi comportînd, în afara templului sau capelei (sacellum) propriu-zise, spaţii destinate adunărilor — curţi (atria sau aulae), săli de ospeţe (triclinia sau trapézai) —, săli de consiliu, oficii, băi, prăvălii cu obiecte rituale. Toate aceste elemente erau cuprinse într-o incintă unitară de traseu geometric regulat. Cel mai ilustru ex. în acest sens, descoperit
pe terit. României, este fără îndoială Palatul Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Din izvoarele epigrafice este cunoscut şi alt s. la Apulum şi anume asclepieionul, care îndeplinea şi funcţia de spital public. In sfîrşit, s. zeiţei Nemesis, cel al lui Asclepios, cel al zeilor Liber şi Libera, al lui Mithra de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, s. mithraic din Peştera Adam (speos), cel de pe înălţimile stîncoase de la Şeremet — Gura Dobrogei, închinat lui Zeus Cassius, templul Zeilor Mauri de la Porolissum, cel cu patron necunoscut de la Tibiscum, reprezintă, toate, nucleele unor s. romane, sau chiar s. propriu-zise în ansamblul lor. Pentru cpoca creştină, au servit drept s. bazilicile.
h.d. şi r.f.
Sanislău (sat, com., jud. Satu Mare); & Necropolă celtică (sec. 3—2 î.e.n.) birituală, predominînd mormintele de incineraţie, din care provine, în afară de inventar comun (ceramică, arme, brăţări),
o	teacă de spadă din bronz, cu buterolă decorată cu motive de cîrcei în relief ciocănit. £ Necropolă feudală timpurie (sec. 10—12) cu morminte de cnezi români, din care s-au scos mai multe inele sigilare de bronz, cu motive heraldice iiniare gravate. M.J.M.
BIBL.: VI. Zirra, Studii şi comunicări, Satu Mare, 1972.
r.f.
Sarasău (sat, com. suburbană, municipiul Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş); descop. înt.— anterior anului 1865. Tezaur de aur de la înce-
•Sarcofagul lui Alexandros al lui Zmaragdos (Tomis)
Sarcofagul cu simboluri (al astinomulul) (Tomis)
putui epocii fierului, cuprinzînd 15 spirale plate — volute — cu decor geometric gravat de arca tur i fine sugerînd solzi (ansamblul constituie redarea geometric stilizată a şarpelui şi păsării), precum şi un fragment de bară plată-gravată şi două inele de buclă, unul din bară rombică simplă, celălalt din bară de secţiune circulară cu decor de profilé fine, transversale, pe toată lungimea barei. Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 327—328.
r.f.
sarcofag (lat. sarcofagus, de la gr. sarkofagos „care mănîncă, distruge carnea4*), în epoca romană (nu se cunoaşte nici un exemplar elenistic), recipient de piatră în care se depune cadavrul, direct sau închis într-un coşciug de lemn sau metal (plumb), pentru înmormîntare. S. constă în mod obişnuit dintr-o albie paralelipipedică scobită adînc şi un capac în formă de acoperiş în două ape, cu pseudoacrotere la colţuri, dar nu şi la extremităţile crestei. Se cunosc mai multe tipuri de s.: a) tipul cappadocian, cu decor istoriat pe pereţii exteriori (un s. cu personaje în nişe, de stil provincial, de la Romula, în M.I.R.S.R. şi două fragmente de s. cu personaje în nişe cu calote cochiliforme, de un stil mai elegant, tipic pentru un centru mai însemnat, probabil microasiatic, de la Tomis, în M.A.C.), din vremea Antoninilor; b) s. cu decor simbolic — flagel, pumnal, secure, balanţă —, cum este s. astinomului (cu simboluri) de la Tomis (M.A.C.); c) s. cu portrete în nişe cochiliforme amenajate pe o faţă a pseudoacró-terelor, de stil provincial (s. lui Alexandros al lui Zmaragdos de la Tomis, M.A.C.), sau cu figuri simbolice în acrotere (Tanatos) sau în fronton (Gorgona), cum este cel de Ia Romula (M.Car.). Aceste s., ca şi cele cu simboluri, au inscripţia funerară gravată într-o tabula ansata; d) s. simple, fără decor, întîlnite pe tot întinsul provinciei Dacia sau al Dobrogei în epoca romană, v. şi monumente funerare.
r.f.
sannaţi. Elemente de cultură materială caracteristice pentru s. (v. paleoetnografie) sînt oglinzile circulare de pliwnb cu tamga, cazanele cu mînere polilobate, colierele din mărgele octae-drice de chihlimbar şi sticlă colorată, precuin şi podoabele de metal preţios, cu decor animalier, schematizat, cu detaliile realizate în tehnica caboşonului. Descop. de tip sarmatic: Chişcani, Mogoşani, Mătăsaru, Renie.
r.f.
Sarmizegetusa (sat, com., jud. Hunedoara); n.a. Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Colonia Ulpia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; săp. G. Téglás, P. Király — 1881—1893; C. Daicoviciu — 1924—1936; O. Floca — 1948;
H.	Daicoviciu — 1973, în continuare. Pe întreg terit. satului, oraşul roman Colonia Ulpia, capitala Daciei romane, întemeiat de Traian sub formă de colonia deducta, imediat după victoria asupra dacilor şi constituirea provinciei, denumit sub Hadrian Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Aici îşi avea sediul guvernatorul provinciei, pontifex maximus şi conciliul
provincial. Oraşul avea plan axial, de tip ceniţţ-riatio■: patrulater, cu împărţirea intefioară determinată de două axe principale — cărdo şi dectima• pus—, ; ^le căror paralele închideau cvartale pătrate xu lătura de 100 picioare.1 Este probabil întregul oraş colporta şase şiruri de cîte şase |vartale. El era înconjurat de un z i d de i n-ţt i ri t ă construit în opus caementicium cu para-Éteflti de opus quadratum, cu turnuri circulare (?)
Ia colturi şi cu porţi la capătul axelor principale. [« centrul oraşului erau situate două ansambluri: (palatul Augustalilor (Aedes Augustalium) (v. art.) şi F o r u 1, situat la N de acesta, pbrul era compus dintr-un portic, probabil acoperit (crfptoportic), cu o ordonanţă de pilaştri jţiediani, delimitînd nişte scholae alipite la zidul <Je N al Palatului Augustalilor, decorate cu altare votive şi monumente sculpturale, precum şi dintr-o mare piaţă despărţită de stradă poate printr-o colonadă şi în care se accedea prin cîteva trepte. Pia{a era pavată cu lespezi mari de calcar. In afara oraşului propriu-zis, s-au identificat un mare edificiu termal, de plan dreptunghiular, cu toate amenajările tradiţionale ale unei băi romane, precum şi resturile mai multor yillae suburbane romane, dintre care úna decorată cu două mozaicuri policrome, repre-âentînd scena în care Priam îl roagă pe Ahile să-i redea corpul lui Hector şi pe cea a Judecăţii Iţii Paris. Dar cel mai important edificiu din afara incintei este fără îndoială amfiteatrul, de formă elipsoidală şi de mărime mijlocie, cu axele de 88 şi 69 m, cu 12 accese la tribune şi două părţi ale arenei, cu substructiile de zidărie de piatră — opus incertum — tencuite, avînd gra-dene de lemn, cu excepţia celor de marmură din primele rînduri, destinate notabilităţilor. Arena era de nisip, avînd în centru un mic bazin dreptunghiular de zidărie, comunicînd cu exteriorul printr-un canal. El prezintă toate dispoziţiile importante ale unui amfiteatru obişnuit, dar nu şî luxul şi complexitatea construcţiilor de acelaşi fel din marile centre ale Imperiului. In sec. 4 a fost folosit drept fortificaţie, prilej cu care i s-au zidit mai multe dintre intrările secundare, iar caveea a fost transformată în zid de incintă. Tot tn zona extramurană au fost descoperite şi mai multe temple: al lui Liber Pater, situat în Centrul unui peribolos (incintă) patrulater, de plan central, cu o curte pătrată înconjurată pe trei laturi de un portic şi pe a patra mărginită de o cella tripartită precedată de un altar sub o ediculă; al lui Esculap comportînd trei lăcaşuri, dintre care cel mai important, refăcut de două ori, tot de plan central, cu o cella patrulateră centrală înconjurată de portice; al Nemesei, de tip italic, dreptunghiular, cu soclu înalt, cu scară de acces doar în faţadă şi cu cella precedată de o antica, amplu portic; în sfîrşit, un mithracum, din care provin numeroase reliefuri mithraice (unul de mari dimensiuni, poate imaginea centrală şi altul lucrat în tehnica reliefului ajurat, amîndouă reprezentînd sacrificiul taurului), precum şi o statuie a lui Mithra Petrogenitus. în afara acestor monumente, săp. au dus şi Ia identificarea necropolei, unde cel mai important monument cunoscut pînă acum îl constituie mausoleul Aureliilor:
Planul amfiteatrului Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Planul termelor
tumul cu soclu de piatră, stelă şi altar pentru sacrificiile funerare, cu infrastructură — cavou — din zidărie de cărămidă. Un mare număr de monumente şi de descop. mărunte întregesc imaginea oraşului antic. Monumente de piatră: statui votive — Iupiter, Higeea, o statuie loricată, fără cap, probabil a unui împărat—; mai multe statui şi fragmente de statui funerare, feminine şi masculine, interesante prin faptul că sînt reproduceri provinciale ale unor tipuri de mare circulaţie precum grande Ercolanese, piccola Ercolanese şi „Filozofulw; reliefuri ale Cavalerului trac, ale Dianei — unele în relief ajurat —, ale Cavalerilor danubieni, ale lui Liber şi Libera, o serie de reliefuri, descoperite în Palatul Augustalilor, reprezentînd muncile lui Hercule ş.a. Statui şi figurine din bronz: capul unei statui reprezentînd pe împăratul Traianus, Decius, o imagine plastică a Dianei-Luna,' de obicei considerată statuetă, în realitate altorelief, aurit la origine, o aplică în relief cu o gorgonă solară, aurită, un Attis adolescent, un grifon — poate insignă de drapel —, un Lar, o Veneră, un Pan, un luptător, busturi ale lui Marté, Minerva ş.a. în sfîrşit, seria monumentelor sculpturale este completată cu un număr important de monumente funerare — altare de tipul Ianus Quadrifrons*
Sarmbejjetusa. Bază dorică romană
Sarmizegetusa. Mithra Petrogenitus
edicule, medalioane, stele cu motive simbolice
Îdoi păuni afrontati, lei funerari, harpii ş.a.). n afara acestora, multe descop. mărunte — fibule, garnituri, ceramică, sticlărie — între care se remarcă o fibulă pentidigitată cu picior prosopo-morf, datată în sec. 7 e.n., definesc un nivel de viaţă provincial, dar comparabil din toate punctele de vedere cu acela din centrele imperiului. M.I.R.S.R.; M.I.Tr.C.; M.D.; M.S.; Kunsthisto-risches Museum, Viena.
BIBL.: C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Ulpia Traiana, Buc., 1962; RR, pass.
r.f.
Sarmizegetusa Regia v. Grădiştea Muncelului satir v. Dionysos
Satu Nou (sat, com. Oltina, jud. Constanţa); săp.
B.	Mitrea şi N. Anghelescu — 1949, 1956—1959. Trei cimitire de incineraţie (sec. 8—9 e.n.), aparţinînd unei populaţii păgîne, cu înmormîntări în
urnă, fie liberă, fie în cistă de piatră. Urnele aparţin atît tipului de borcane cu decor striat, cît şi aceluia de oale sferice cenuşii cu decor lustruit, de tip Saltovo-Maiaţk. Atestă amestecul de elemente culturale eterogene pe suportul fondului local în Dobrogea de N, în perioada întăririi puterii bizantine (mijlocul sec. 9): incineraţie specifică slavilor, ceramică lustruită tipică proto-bulgară şi ceramică striată locală, de tradiţie provincial romană. M.I.R.S.R.; M.I.C.
BIBL.: B. Mitrea, MCA, V, VII, VIII.
r.f.
Săbăoani (sat, com., jud. Neamţ); săp. V. Ursachi
—	1965—1967. Pe terasa superioară a Şiretului, în locul La Islaz, staţiune cu mai multe nivele:
#	vestigii de la sfîrşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului — ceramică cu caneluri, omoplaţi de vită crestaţi; # aşezare din sec. 2—3 e.n., aparţinînd dacilor liberi, cu locuinţe de suprafaţă şi bordeie. Locuinţele, de plan dreptunghiular, aveau pereţi de lemn, vatră deschisă în centru şi acoperiş în două ape, de stuf lipit cu lut. Bordeiele erau ovale sau dreptunghiulare cu colţuri rotunjite. Ceramică tipic dacică, ustensile de teracotă, unelte de fier şi un grup de piese de harnaşament, din bronz placat cu argint, asemănătoare cu acelea de la Coşoveni dar cu motive de tradiţie romană, între care se disting aplice şi pandantive ajurate şi discuri distribuitoare de două şi trei curele; # aşezare de bordeie ovale din sec. 6—7, cu ceramică lucrată cu mîna şi fără decor, de tip slav; • vestigii feudale din sec.
14—15. M.I.R.
BIBL.: V. Ursachi, Carpica, 1968.
r.f.
Săcelu (sat, com., jud. Gorj); descop. înt. — f.d. Pe terit. Băilor, aşezare cu caracter balnear şi, poate, castru, romane (sec. 2—3 e.n.). Descop. mărunte, sarcofage de piatră, plastică — figurine de teracotă, stele funerare de piatră, o statuie de piatră, reliefuri de cult, dintre care unul dedicat lui Esculap şi Higeei. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 363—364.
r.f.
Săcueni (sat, com., jud. Bihor); descop. înt.—
f.d. • Tezaur de falere de aur convexe, cu decor ciocănit: un umbo, un cerc sau două, cu puncte pe mediană în jurul umbonelui, o undă etruscă circulară în variante diferite pe fiecare piesă, şi un alt cerc pe conturul talerelor. Datează din epoca bronzului. # Pe terit. satului, vestigii din comuna primitivă, îndeosebi cultura Otomani,
Săcuienl. Falere de aur din epoca bronzului
Planul megafonului de la Sălacea
epoca bronzului, pînă în sec. 4 e.n. (necropolă Sîntana de Mureş-Cerneahov). M.C.l.S.; M.I.R.S.R. BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 400—401.
r.f.
Sălacea (sat, com., jud. Bihor); săp. I. Ordentlich şi N. Chidioşan — 1964—1972. Pe dealul Vida, aşezare din epoca bronzului, cultura Otomani, cu circumvalatie şi locuinţe de suprafaţă patrulatere, dispuse inelar în raport cu un spaţiu liber central. Intre construcţii, un megaron cu pronaos cu două coloane in antis, naos cu două vetre în colţurile interioare şi ferestre triunghiulare în pereţii laterali. Construit din schelet de lemn lipit cu pămînt, avea pereţii sclivisiţi şi în exterior decoraţi prin incizie cu motive spiralice de acelaşi tip cu cele de pe ceramică şi avînd, probabil, aceeaşi semnificaţie de simbol solar (v. şi palat). Ceramică de tip Otomani, cu decor specific incizat şi în relief, figurine cu cap mobil şi decor incizat. M.T.C.
BIBL.: I. Ordentlich, Studii şi Comunicări, Satu Mare, 1972; N. Chidioşan şi I. Ordentlich, Mar-mafia, III.
l.r.
Sălcuţa (sat, com., jud. Dolj); săp. I. Andrieşescu
—	1923; D. Berciu—1951. In punctul Piscul Cornişorului, mare staţiune din comuna primitivă de tip tell, cu mai multe nivele. # Cel mai vechi nivel este reprezentat de o aşezare de bordeie aparţinînd culturii neolitice Criş-Starcevo.
#	Suprapusă peste aceasta, o aşezare din cultura S., situată pe un pinten de terasă şi fortificată cu un val de apărare tăind pintenul. In interiorul ariei fortificate au fost descoperite resturile unor locuinţe de suprafaţă dreptunghiulare, cu pereţi de paiantă pe schelet de pari bătu{i în pămînt şi cu acoperiş în dublă pantă. In inventar: unelte de cremene cioplită, piatră şlefuită şi aramă; cerami-
că bogată, din pastă fină, caracterizată de forme variate — căni cu toartă, gură oblică, decor de coaste şi caneluri imitînd forme şi decoruri caracteristice pentru vasele de metal, precum şi străchini, castroane şi tipsii largi — cu decor pictat spiralo-meandric. S-a surprins, de asemenea, şi o plastică miniaturală bogată: în afara figurinelor de teracotă feminine sau zoomorfe, se distinge un sceptru de diorit, reprezentînd un cap de cal foarte stilizat, importat, probabil, din Caucaz.
•	Peste aşezarea din cultura S. urmează aşezări din epoca bronzului, aparţinînd succesiv culturilor Coţofeni, Glina, Verbicioara şi Gîrla Mare-Cîrna, ultima fiind bogată în figurine feminine cu rochia în formă de clopot, cu decor spiralic, specifice.
•	S-au descoperit şi răspîndiri din prima şi a doua epocă a fierului, precum şi din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. M.I.R.S.R.; M.O.C. O Cultura S., de tip agrar, din neoliticul superior, considerată la început ca fiind un aspect regional al civilizaţiei Gumelniţa, s-a dovedit ulterior a fi o formaţie cultural-istorică cu origini şi evoluţie proprii, fapt care a dus la definirea ei ca o cultură de sine-stătătoare, denumită după staţiunea unde a fost mai întîi descoperită.
C.S. a cunoscut patru faze stilistice în evoluţia ei. Originile ei trebuie căutate în fondul cultural local Vinca, pe care s-au altoit influenţe dinspre Macedonia şi Tracia; este suprapusă de cultura Coţofeni. Răspîndită în Oltenia, E. Munteniei şi, în parte, în Banat, este caracterizată prin aşezări pe terasă de tip tell, fortificate uneori cu valuri de apărare şi locuinţe de suprafaţă, ocupaţii productive agrar-pastorale cunoscîndu-se meşteşugul textil, prelucrarea lemnului, pietrei, pieilor, şi confecţionarea ceramicii şi, în sfîrşit, prin ceramică cu forme amintind vase de metal, decorată plastic cu coaste, prin pictură după ardere, bicromă, alb şi roşu şi, înainte de ardere, cu grafit (?) şi prin incizii, incrustate cu roşu. Plastica este destul de frecventă: predomină figurinele din lut ars, între care cele de tipul cu rochie în formă de clopot, precum şi cele de os. în afară de utilajul litic, de os şi de corn, care abundă în aşezările sălcuţene, este de menţionat şi cel de aramă. Staţiuni principale: S., Vădastra.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 93—95, 257.
l.r.
Sălcuţa. Vas ceramic cu decor de coaste, din cultura Sălcuţa
Săpata de Jos (cătun în satul Mîrteşti, com. Săpata, jud. Argeş); săp. V. Christescu — 1929— 1930. • Pe malul rîului Cotmeana la confluenta cu pîrîul Cetăţuia, pe traseul limesului transalutan, castru mare roman de tip clasic, cu plan dreptunghiular (125x90 m), cu turnuri dreptunghiulare la colturi şi cu şanţ în V, larg de 25 m. Porţile, reţeaua stradală, construcţiile şi amenajările interioare nu au putut fi precizate. Zidul de incintă este de cărămidă legată cu mortar de pămînt şi nisip, cu uşor adaos de var. Avea probabil suprastructuri de lemn. • Imediat învecinat, contemporan, castru roman de pămînt, mic, dreptunghiular (35x45 m), cu agger de brazde şi şanf. Avea probabil suprastructuri de lemn. Nu s-au putut identifica porti, reţea stradală şi construcţii interioare. Un şant înconjoară ambele castre. • Lîngă castre, termele — edificiu dreptunghiular, cu absidă pe o latură, cu ziduri de piatră şi cu instalaţii de hipocaust —suspensurae — din cărămidă. • In apropierea fortificaţiilor, aşezare civilă. Dintre descop.: obiecte de metal, ceramică şi opaiţe de tip curent, roman timpuriu, garnituri de costum ajurate, un fragment de tabletă cu Cavalerul trac. Datarea monumentelor, împreună cu datarea întregului limes transalutan, este controversată. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 375.; V. Christescu, Dacia, V—VI.
r.f.
Săpînţa (sat, com., jud. Maramureş); descop. înt. 1961; săp. D. Popescu — 1961. Depozit de bronz cuprinzînd un topor de luptă cu disc, decorat prin gravare cu motive geometrice; două apărătoare de braţ, o brăţară spiralică şi alte două fragmentare; fragmente din 10 pandantive semilunare şi un inel de buclă. Datat în epoca bronzului, faza mijlocie. M.M.S.M.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele.
r.f.
Sărata-Monteoru (sat, com. Merei, jud. Buzău); săp. H. Schmidt— 1917—1918; I. Andrieşescu— 1926—1927; I. Nestor— 1937 şi în colab. cu Eug. Zaharia pînă în 1974. # Pe Dealul Cetăţuia şi în punctul Poiana Scoruşului, peste vestigii mai vechi (aşezare protocucuteni şi Cucuteni B), staţiunea din epoca bronzului, cultura Monteoru, constituită dintr-o aşezare fortificată şi din mai multe cimitire. Aşezarea, situată pe un platou greu accesibil, este fortificată cu şanţ şi val de pămînt. In perioada de maximă prosperitate a aşezării — faza mijlocie a epocii bronzului —, aceste fortificaţii au fost neglijate, aria locuită depăşindu-le. Din ansamblul urbanistic se desprinde, prin caracterul ei monumental, o scară de acces cu trepte de piatră. Tot din piatră este construit şi un monument funerar în unul dintre cimitire. Dintre celelalte descop. sînt de semnalat: un fragment de lipitură de la o locuinţă, poate de la o vatră, modelată în formă de cap de berbec schematizat şi puternic arsă; mai multe inele de aur, cu decor profilat şi ciocănit; un topor de bronz cu gaură de înmănuşare, de acelaşi tip cu cele ce au putut fi produse în tiparul descoperit la Poiana, ceea ce atestă producerea locală — dar nu neapărat stabilă — a acestei piese; ceramică bogat
Săpînţa. Topor de bronz
Sărata-Monteoru. Grup de morminte din necropola d înhumaţie din epoca bronzului (cultura Monteoru)
Sârata Monteoru. Vas cu toarte tn protomă de berbe (cultura Monteoru)
SAR ÁCS AU
decorată,în cadrul căreia se disting cîteva forme deosebit de plastice, modelate de parcă ar imita
o	foaie de metal — amfore, vase askos, ceşti cu două toarte supraînălţate — şi decorate prin incizie fină ca o gravură, cu motive geometrice (arcade, ghirlande, dinţi de lup) dispuse în ordonanţe radiare faţă de axa verticală a vaselor. Se distinge o ceaşcă cu toarte supraînălţate, cu decor bogat, la care două şiruri de butoni în relief sugerează niturile care prindeau foile de aramă din care se construiau vase similare de metal. Punctul cel mai înalt al toartelor este deosebit de dezvoltat, realizat în protomă de berbec, cu botul subţire şi •fin modelat, clar geometrizat şi cu coarnele spiralate exagerat de mari, cu canelurile transversale specifice accentuat reliefate. Din morminte s-au adunat şi bijuterii: inele de buclă cordiforme şi fluturaşi, de tip micenian la origine. Tot pe Dealul Cetăţuia, aşezări din epoca fierului — Hallstatt şi La Téne dacic. # Pe platoul Poiana Scoruşului, necropolă de incineraţie din sec. 6—7 e.n., caracterizată de morminte în care cenuşa a fost depusă de obicei în urne, dar şi direct în groapă. Urnele erau fie simple şi grosolane, ca un burduf cu gura relativ largă, fie de o tehnică mai bună, prezentînd un decor de striuri şi linii ondulate. Intre descop. mai importante trebuie semnalate fibule de argint pentidigitate, tipice pentru această epocă, catarame de bronz cu motive zoomorfe geometrizate, realizate în tehnica presării, precum şi cercei de argint cu granulaţii de tip bizantin şi un pandantiv-lunulă. In ansamblul ei, cultura materială ilustrată aici poate fi atribuită unei populaţii slave, dar care fusese contaminată de cultura locală şi a Imperiului bizantin. M.I.R.S.R.; M.J.B. BIBL.: I. Nestor, Raport MNA.
I.r.
Săr&csău (sat, com. Şibot, jud. Alba); descop. înt. — 1950. La locul Boacăş, tezaur de argint dacic din sec. 1 e.n., compus din opt fibule — patru mari, cu scut triunghiular decorat cu borduri din zigzag incizat şi cu noduri şi mărgele bitronconice; una mică de acelaşi tip; două cu noduri; una cu scut rombic cu patru incizii late semilunare, dispuse simetric; un ac de fibulă; două coliere din bandă de argint care se subţiază spre capetele îndoite, terminate cu butoni formînd încheietoare şi decorate cu umbouri au repoussé şi cu cerculeţe gravate; un colier din sîrmă netedă cu' capete îndoite terminate cu butoni formînd încheietoare; o brăţară dintr-o bară îndoită de trei ori, porţiunea mediană rămînînd netedă şi lăţită iar cele marginale torsate; altă brăţară din bară netedă cu capete în buton şi decor de proeminenţe conice au repoussé; în sfîrşit, două inele-re-sort şi un ac de fibulă. Tezaurul este important pentru că prezintă variante rare de coliere şi brăţări. M.D.
BIBL.: O. Floca, Contribuţii la cunoaşterea tezaurelor de argint dacice, Buc., 1956, p. 7—20.
h.d.
Săratei (sat, com. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud); săp. N. Vlassa, Şt. Dănilă— 1959, 1962. Pe dealul Cetate, fortificaţie de pămînt (circumvalaţie cu şanţ) de la sfîrşitul epocii bronzului (Hallstatt A), refolosită şi completată cu o palisadă şi un zid de piatră în perioada statului
304
dac. După cucerirea Daciei, romanii au construit aici două turnuri de pază patrulatere, din care se păstrează doar fundaţiile. Ceramică de la începutul Hallstattului. M.N.
BIBL.: N. Vlassa, Şt. Dănilă, MCA, VIII.
h.d.
sceptru, însemn personal al puterii politice, în formă de baston scurt decorat cu simboluri. Pe terit. României s-au descoperit cîteva piese cu caracter simbolic şi care au fost denumite, poate impropriu, s.: mai multe piese neolitice, între care trei protome de cal accentuat stilizate, două de diorit de la Sălcuţa şi Fedeleşeni, una de calcar, accentuînd mişcarea, de la Casimcea (toate în M.I.R.S.R.) cel de piatră în formă de cap de şarpe de la Hărman, şi cele trei piese schematizate, tot de piatră de la Brăiliţa, toate trei derivate din primul tip de protomă de cal originar, după rocile din care sînt confecţionate cele mai multe s., ca şi prin analogie cu piese descoperite în Caucaz, din culturile populaţiilor pastorale din această ultimă zonă; o piesă de bronz, din epoca bronzului, din depozitul de la Drajna de Jos, avînd structura unui topor cu dulie transversală, dar în loc de tăiş cu vîrf înfăşurat în spirală, iar în loc de ceafă, un buton masiv, demisferic, cu decor adîncit, în patru cîmpuri haşurate; o piesă de aur din sec.
5	e.n., din tezaurul germanic de aur de la Moigrad (M.I.R.S.R.), constituit dintr-o tijă torsată terminată în spic.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 258—261; M. Brudiu, SCIV, 26, 2; Trésors, nr. 387.
r.f
Schela Cladovei (localit. componentă a municipiu^ lui Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi); săp. V. Boroneanţ, M. Davidescu— 1967—Î974. Cu ocazia cerc. prilejuite de construirea Complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier, au fost identificate urme de locuire din diferite perioade istorice. Cele mai importante descop. au fost cele aparţinînd mezoliticului întîrziat şi neoliticului timpuriu, de tip Criş. Dintre primele trebuie menţionate săpăligile de corn cu decor crestat şi incizat. In cadrul celui din urmă, aşezare de bordeie înşirată pe terasa Dunării,' cu morminte de înhumaţie incluse. Se disting cîteva elemente cu semnificaţie artistică deosebită: miniaturi de cuptoare din pămînt ars, figurine feminine în formă de coloană, tipice, şi ceramică pictată bicrom cu motive geometrice derivate din romb, precum şi un frumos utilaj microlitic de silex. M. P.F. O Cultura S.C., cultură mezolitică localizată în zona Porţilor de Fier (S.C., Ostrovul Banului, Icoana), caracterizată pe plan artistic de apariţia uneltelor decorate: săpăligi din corn de cerb cu motive geometrice realizate prin crestare şi incizie. BIBL.: Gh. Lazarovici, AMN, VI şi Dacia NS, XII—XVII, Cronica săp.
I.r.
schemă heraldică, schemă compoziţională decorativă figurală cu animale sau păsări, înfăţişate perechi sau singure: perechea este reprezentată afrontată simetric, înălţată pe picioarele dinapoi şi ţinînd în cele din faţă un obiect sau sprijinindu-se cu ele pe ceva, iar în cazul păsărilor, ridicînd o gheară pentru a ţine în ea un obiect; cînd animalul
este singur, apare tntr-o desfăşurare simetrică, în aşa fel încît caracteristicile lui specifice să se prezinte integral şi compuse într-o atitudine decorativă şi nu firească. Asemenea s.h. par a fi fost aicLoptate în arta traco-getică pentru dispunerea g£l0r două aplice în formă de leu în tezaurul de fi Craiova, sau pentru vulturul de pe minerul spa-c|ii-emblemă de la Medgidia. O variantă a s.h., «mit denaturată, o reprezintă bazele de monumente fiherare romane cu lei adosaţi, ţinînd într-o gheată un cap de ierbi vor, ca şi coronamentele de acelaşi tip. în sfîrşit, s.h. apare în perioada de tfécere la feudalism, în toartele zoomorfe ale ctbelor de la Pietroasa sau ale amforei de la Con-ţ^jju, după cum tot o s.h. reprezintă şi vulturul dé (>e cănile tezaurului de la Sînnicolau Mare.
r.f.
Sdineckenberg (municipiul Braşov, jud. Braşov); sap. A. Prox — între 1899 şi 1941. Pe Dealul Melcilor (S.) — înălţime apărată natural —, aşe-Zijfe din epoca bronzului, cu locuinţe patrulatere din schelet de lemn lipit cu lut. Utilaj de piatră şlefuită (cuţite de piatră curbe, mai rar din silex, vtrfuri de săgeată, lame şi răzuitoare mici, fin ^tuşate), precum şi piese de metal (podoabe din aramă şi aur). Ceramica, principal domeniu de manifestare artistică, cuprinde două tipuri predominante: din pastă grosolană, foarte mari şi din pastă fină — pahare, străchini, ulcele. Decorul este rudimentar, mai ales plastic (brîie în relief, bVîie alveolare, proeminenţe butoni), dar apare şi acela obţinut prin imprimarea unui şnur răsucit' realizînd fascicole orizontale şi, mai rar, motive triunghiulare sau arcuite, dispuse radiar. Plastică de teracotă — figurine zoomorfe şi modele miniaturale de topoare. M.J.Bv. O Cultura S. v.
Ol	ina.
BIBL. : A. Prox, Die Schneckenbergkultur, Braşov, 1941.	l.r.
Schnurrkeramik v. şnurceramicâ
schola (cuv. lat. „sală, sală de aşteptare”), spaţiu destinat unei activităţi precise în cadrul unui ansamblu arhitectural cu funcţii complexe. Sînt cunoscute s. — încăperi de plan dreptunghiular simplu cu o latură deschisă şi de dimensiuni mijlocii — construite pentru activităţi recreative şi întîlniri, la Forul din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la termele din Histria, unde sînt situate pe o latură a sălii mari (aula) şi la Drobeta, unde dublează una din laturile porticului palestrei. Tn unele bazilici paleocreştine din sec. 5.e.n., ca bazilica de marmură şi aceea cu dublu transept de la Tropaeum Traiani şi ca bazilica mare cu criptă de la Tomis, sînt cunoscute şi scholae cantorum, spaţii patrulatere, situate în faţa absidei altarului, separate de restul bazilicii printr-o balustradă — cancelli — şi destinate corului; este o dispoziţie de plan specifică bazilicilor de rit occidental.
r.f.
scitică, artă şi cultură ~ , artă şi cultură tipică pentru populaţii iraniene din stepele pontice (v. paleoetnografie), caracterizată prin reunirea intr-o sinteză originală a următorilor factori constitutivi: tradiţiile funerare şi arta zoomorfă
a populaţiilor nomade din stepă, tehnica şi orna* mentica grecească, sincretismul oriental preluat prin filiera Iranului şi Caucazului. Sînt cunoscute puţine elemente tipice din sec. 5-4 î.e.n. pentru a. şi c.s.: cîteva cimitire de înhumaţie cu inventar specific — akinakes-uri de fier şi oglinzi de bronz cumînerul tipic (Feiurdeni, Jacu, Păuca, Ghin-dari) —, aplice cruciforme (Armăşoaia, Bîrseşti), psalii de os zoomorfe în stilul specific al stepelor cu contururi rotunjite ^şi planuri care trec unul în altul fără limite precise (Histria, Tariverde), precum şi stîlpi de baldachin conici, cu terminaţii zoomorfe (Gorneşti). Poate tot prin intermediul sciţilor a ajuns la noi şi spada de la Dobolii de Jos. In sfîrşit, trebuie menţionate cazanele în calotă cu toarte mici, semicirculare, afectînd forma unor siluete de capride schematizate, fie cu trei picioare, de forma picioarelor de ierbivore schematizate cum este cel de la Scorţaru, fie cu un singur picior evazat la bază, cum sînt cele de la Castelu şi Iacobeni (M.J.B.). Aceste cazane serveau, se pare, pentru consumarea în colectiv a unor droguri sub formă de fum sau aburi inhalaţi.
S-a propus identificarea artei agatîrşilor cu piesele de aur din epoca fierului (falerele de aur de la Grăniceri; tezaurul de la Firighiaz) ipoteză la care s-a renunţat, şi, ulterior, în akinakes-urile întîlnite în aria complexului-Ferigile Bîrseşti, ceea ce rămîne, de asemenea, încă discutabil, BIBL.: VI.Dumitrescu, Arta, p.454-472; D.Berciug Arta traco-getică, pass.
h.d. şi r.f.
Scorţaru (sat Scorţaru Nou, com. Scorţaru Nou, jud. Brăila); descop. înt., începutul sec.20. Intr-un tumul din hotarul comunei, un cazan scitic de bronz cu torţi zoomorfe — capridee stilizate dinamic, dar aproape schematizate, ca detalii —t databil la sfîrşitul sec.5, sau la începutul sec.
4	î.e.n. Descop. ar putea fi atestarea unei înmormîntări de şef, cu inventar bogat şi jertfe, de felul celor surprinse în kurgane din stepele de la N Mării Negre şi pe care le descrie şi Herodot. M.I.R.S. R.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 463 (citat greşit ca Viziru).
h.d.
sculptură. Cele mai vechi monumente sculpturale propriu-zise cunoscute pe terit. României, dacă facem abstracţie de capetele de piatră antropomorfe sumar modelate de tip Lepenski Vir, de la Cuina Turcului şi Gura Baciului, începînd din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului sînt: sceptrele din piatră dură sau calcar, lucrate prin abraziune, de la Sălcuţa, Fedeleşeni, Casimcea (M.I.R.S. R.) etc., urmate de menhirul de la Baia — M.A.C. şi de menhirii din prima epocă a fierului (Sibioara, Stupina — M.A.C., M.I.R.S.R.; Gherla, Baia de Criş — M.Gh., M.D.). Din cetăţile greceşti ne sînt cunoscute statui arhaice, de piatră şi bronz, de la Histria (M.I.R.S.R.) şi frize de mausoleu din epoca clasică şi elenistică, decorate în basorelief, tot de la Histria (M.H.). Din epoca elenistică datează cîteva fragmente statuare de marmură, reprezentări divine de la Histria şi Tomis (M.H., M.I.R.S.R., M.A.C.), unele frize şi primele reli-
efuri de cult şi fuiierare de la Histria, Tomis şi Callatis (M.A.C.,	M.I.R.S.R.). In epoca
romana, statuara înfloreşte, fiind cunoscute trei tipuri : statui de cult ale divinităţilor (Romula, Apulum, Tomis, Ulpia Traiana Sarmizegetusa ş.a. în M.I.R.S.R.» M.A.I., M.A.C., M.D.); statui imperiale (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Porolissum, Drobeta, Tomis ş.a., în M.I.R.S.R., MJ.Tr.C., M.P.F., M.A.C.) şi funerare (Micia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Tomis ş.a. în M.I.R.S.R., M.I.Tr.C., M.A.I., M,A.C.). Relieful cunoaşte de asemenea o dezvoltare deosebită: frize de la monumente funerare sau de cult (Apulum, Tomis, înM.A.I., M.I.R.S.R., M.A.C.); reliefuri de cult — reliefurile mari mithraice (Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ÎnM.A.I., M.D.), reliefurile ajurate (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în M.D.); stele (Salinae, Gilău în M.Br.S., M.I.R.S.R.), tablete (Apulum, Romula, în M.Br.S., M.I.R.S.R.), medalioane de marmură şi dş bronz; reliefuri funerare; stele de tip pontic (Tomis, Callatis, în M.I.R.S.R., M.A.C.) şi dunărean, cele mai frumoase fiind cele de la Ulme-tum (M.H., M.A.C.), medalioane (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Aiud, Micia în M.D., M.I.Tr.C., M.A.I., M.I.R.S.R.), pereţi de ediculă (dintre care cei mai reprezentativi sînt cei de la Micia şi Gherla, în M.A.I., M.I.Tr.C.), sarcofage decorate în relief (Tomis în M.A.C., M.I.R.S.R.), njse cu portrete ş.a. Din punct de vedere al stilului, se disting cel puţin trei curente: în primul se încadrează atelierele — în general situate pe malul Mării Negre — care copiau cu o oarecare abilitate tehnică modele elenistice de mare circulaţie. Un ex. tipic în acest sens este Fortuna cu Pontus (M.A.C.). Cel de al doilea este reprezentat prin artişti, probabil itineranţi, care realizau la comandă imaginile oficiale ale împăraţilor şi care conservau tradiţia veristă a portretului romano-elenistic. Cel mai caracteristic ex. este portretul de bronz al lui Traianus Decius de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.R.S.R.). Cel de al treilea curent, în cadrul căruia trebuie distinse mai multe şcoli şi ateliere, este local, de caracter pronunţat provincial şi reprezintă o ciudată sinteză între modelele clasice — parvenite p<6 calea caietelor de modele — şi nivelul tehnic şi mentalitatea sincretistică locală. In cadrul acestui curent, atelierele locale sînt caracterizate de trăsături specifice stilistice, cum ar fi relieful ajurat, la care fondul este perforat iar spatele ramîne plat, fără modelaj, sau maniera „cărţilor de joc”, în care figurile sînt schematizate
—	reduse la semn — şi, uneori, duble şi dispuse în perechi simetrice faţă de o axă orizontală. Este evident că marile curente şi mode artistice din centrele importante ale imperiului au pătruns şi în arta provincială a Daciei şi Sciţiei Mici, mai ales prin intermediul portretelor oficiale amintite. Astfel, la începutul perioadei Anto-ninilor, expresiile artistice au accente de vigoare şi energie specifice; în vremea lui Hadrian, apare căutarea eleganţei atice, imitaţie a stilului clasic atenian, a proporţiilor şi formelor ideale, sensi-Dipr~în unele reliefuri de cult. Această eleganţă se va colora de un anumit patetism către sfîrşitul sec.2 — perioada Severilor —, cînd stilul
va fi marcat mai ales de privirea îndreptată în sus şi de efectele optice obţinute cu ajutorul trepanului. In perioada următoare Severilor, formele tratate în planuri largi vor căpăta oarecare duritate, exprimînd cu violenţă viaţa interioară, ca în cazul capului lui Decius de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, sau cel al lui Hostilianus de la Valu lui Traian. în paralel, o serie de detalii— pieptănătură, drapaj — au cunoscut o evoluţie specifică. în perioada, tîrzie, s. dispare din cea mai mare parte a Daciei, iar în S acestei provincii şi în Sciţia este redusă la decorul arhitectural, pentru ca începînd din sec.7 e.n. să se piardă cu desăvîrşire. v. şi coroplastică; monumente funerare, modelaj; portret; relief; statuie.
r.f.
scut, element de armament defensiv, afectînd forma unui ecran discoidal, plin ori decupat la partea superioară (de tip pelta), sau în segment de cilindru, care se purta pe mîna stînga, acoperind şi pro tej în d o mare parte a corpului luptătorului. Cele mai vechi s., datînd probabil din epoca bronzului sau de la începutul epocii fierului şi confecţionate, se crede, din materiale organice perisabile — lemn şi piele — au dispărut fără să lase urme arheologice sesizabile. Este totuşi posibil ca unele piese decorative din metal (bronz), de dimensiuni mai importante şi constituind elemente de motive decorative cu semnificaţie de simbol solar (ex.: piesele de tip pelta, sau rozetele din depozitele de bronz de la Uioara şi Şpălnaca — M.I.Tr.C.) să fi fost folosite pentru împodobirea unor s. Un umbo de s. din bronz, datînd tot de la începutul primei epoci a fierului, provine din depozitul de la Guşteriţa (M.Br.S.). Cele mai vechi urme certe de s. sînt constituite de garniturile metalice — umbones şi colţare — de s. descoperite în cimitirele celtice din Transilvania, datînd din sec. 3 — 2 î.e.n. (Sili-vaş, Apahida, Bistriţa, Ciumeşti). Dacii purtau cu siguranţă s., fapt atestat de Coloana lui Traian, pe care aceştia sînt reprezentaţi purtînd s. ovale, decorate cu motive geometrice solare aplicate. Tot din epoca dacică se păstrează un umbo de fier, de la Popeşti şi garnitura de fier a unui s. de la Piatra Roşie (M.I.Tr.C.). Acesta din urmă constă dintr-o placă cu decor în relief ciocănit, reprezentînd un bour, în centrul unui chenar dublu de frunze de laur schematic stilizate. Din vremea stăpînirii romane în Dacia sînt cunoscute mai multe umbones de s. Dintre acestea se distinge cel descoperit la Hălmeag prin decorul Iui realizat în niello, cu figuri alegorice. Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, deşi avem toate motivele să credem că s. a continuat să fie folosit ca armă defensivă, nu ni se păstrează nici un document arheologic de natură să permită reconstituirea tipului de s. şi a modului de întrebuinţare a acestuia. O 5. în opt, motiv decorativ întîlnit gravat pe centurile din depozitele de bronz de la începutul Hallstattului (Şpălnaca), reproducînd silueta s. miceniene astfel denumite. O S.beofian, pătrat cu marginile arcuite concav; plăci în forma de s.b. apar pe portagrafe la fibulele de la începutul Hallstattului (Trestiana).
seceră, unealtă de muncă cunoscută încă din epoca neolitică. In neolitic şi chiar şi în epoca bronzului, s. — dreaptă sau puţin curbată — era făcută dintr-o ramă de os sau corn, în care se montau mici lamele de silex tăioase. De la acest tip, odată cu folosirea metalului, s-a ajuns la realizarea s. de bronz. Cel mai vechi tip de s. din metal este cel numit „cu buton”, lucrat din bronz, iar spre sfîrşitul epocii bronzului se dezvoltă mai multe forme ale *s. cu limbă de înmănuşare”. La începutul primei vîrste a fierului, este cunoscut şi tipul de „s. cu cîrlig”. Odată cu a doua epocă a fierului aparé s. de fier, de o formă similară celei care este folosită şi astăzi. Dintre toate aceste tipuri se remarcă s. cu lamele
Torques de argint Tezaurul dacic de la Senereu?
Brăţară spiralică de argint
Cap de alabastru al lui Serapis (Sucidava)
de silex, pentru prelucrarea deosebită a acesto fine, de formă geometrică — trapeze —, foa ascuţite şi aproape transparente. S. de bronz şi elemente de decor — profilé simple, nervi De asemenea, forma lor comportă un desen in resant, expresie a înţelegerii funcţionale a form
l.i
Secuieni (sat, com., jud.Neamţ); descop. înt. 1966. Morminte de înhumaţie din sec. I e.n., probabil ale populaţiei locale creştii Inventare sărace, din cadrul cărora provin bi ţări de bronz ovale, din tijă cilindrică, cu cap tele îngroşate. M.I.R.S.R.
BIBL,: V.Ursachi, Carpica, 1968.
r
secure v. topor Selene v. Luna
Senereuş (sat, com.Bălăuşeri, jud.Mureş); desco înt. — 1878. Tezaur dacic de argint din perioat statului dac (sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.) cuprinzînt o brăţară spiralică terminată în protome de şarj stilizate, un torques, cîrlige, trei inele, un lan o fibulă şi zece denari romani republicani, dinţi care cel mai nou emis de Cezar. Tezaurul este ci tip curent, singura piesă remarcabilă fiind bri ţara, care are extremităţile stilizate deosebi de majoritatea podoabelor similare, umflăturii gîtului şarpelui fiind redate prin îngroşări decorat cu crestături, nu prin lăţiri ale tijei. De la S se cunoaşte şi o statuetă de lut ars din epoc, romană, reprezentînd o pereche divină pe ui tron. M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr. 202-206.
h.d
Serapis, divinitate greco-egipteană adoptată şi d< romani, rezultată din sincretismul lui Osiris ş; Apis pe de o parte, Zeus, Hades şi Asclepios pe de alta; a constituit, împreună cu Isis şi Harpo erate, o ultimă mare triadă, cu caracter soteric, (de mîntuire), cu o largă răspîndire atît în epoci elenistică cît si în cea romană. Imaginea tradiţională a zeului, bărbat în floarea vîrstei, cu figura puternică, cu expresie patetică şi tristă, aproape înecată în smocurile ondulate ale pletelor care cad pe frunte şi ale bărbii deosebit de bogate şi stufoase, purtînd uneori pe cap modius-uU se întîlneşte şi pe terit.României, în epoca romană sub forma unor fragmente, în general capete, de statuete de marmură, provenind de la Tomis, Sucidava, Haţeg (M.I.R.S.R.), precum şi prin două tablete de cult reprezentînd triada S., Isis, Harpocrate, una al cărei loc de descop. nu se cunoaşte cu precizie, alta de la Tomis (M.I.R.S R.)
r.f.
Severi, dinastie imperială romană, care a domnit între 193 şi 235 şi a cuprins împăraţii Septimiu Sever (193-211), Caracalla (198-217), Geta (209-212) Macrinus (217-218), Elagabal (218-222) şi Alexandru Sever (222-235). împăraţii S. sînt importanţi pentru activitatea lor constructivă în Dacia, unde întăresc graniţa de NV (Buciumi, Căşeiu, Bologa), iar Septimiu Sever reface multe fortificaţii mai vechi de pe limes alutanus (Slăveni). Din vremea lor se păstrează şi resturile unor sta-
tui — portrete imperiale —, cum ar fi aceea ecvestră a lui Caracalla şi aceea a Iuliei Domn a, ambele de la Porolissum (M.I.Tr.C.) sau aceea ecvestră a lui Septimiu Sever (?) de la Răcari precum şi un cap de marmură la Apulum. M.I.R.S.R.
r.f.
sfeşnic v. candelabru
Sfîntu Gheorghe (oraş, jud.Covasna); săp. Z. Székely — 1956, 1958. # In punctul Eprestetö, aşezare neolitică de tip Boian, străpunsă de mormintele unui cimitir de înhumaţie suprapus de o aşezare, ambele din sec.4, cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov. # Pe o terasă de lîngă dealul Orkö, mormînt de înhumaţie cu inventar bogat, cuprinzînd piese de bronz: o verigă mare, cu şase verigi mici pe margine (pandantiv?), patru brăţări, altă verigă, o fibulă arcuită, un inel, un inel de buclă, o aplică aiurată în formă de cerb, tipică pentru arta stepelor; mărgele de sticlă; fragmente din alte piese. Mormîntul este datat în sec. 5 î.e.n. M.S.G.
BIBL.: Z. Székely, MCA, V, VII.
I.r.
sgraffito v. zgîriere
SibUoara (sat, com. Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa); descop. înt.—1945. Intr-o movilă de pe malul lacului Taşaul a fost descoperită o statuie-menhir, de granit, a unui bărbat (luptător), de formă curentă — stîlp paralelipipedic cu muchiile rotunjite şi vîrful arcuit. In relief relativ plat se disting amănunte anatomice, de costum şi simbolice: ochii, nasul şi gura, barba, sînii, mîinile şi sexul. La şold poartă un akinakes şi un topor bipen. Interpretată iniţial drept un monument scitic, această piesă tipic megalitică de la sfîrşitul primei epoci a fierului (sec. 5 î.e.n.) îşi găseşte paralele pe coasta Mării Negre, în Delta Donului şi în Peninsula Kerci, ca şi pe litoralul bulgăresc, la Varna. M.A.C.
BIBL.: V.Canarache, SC/V”, IV; VI.Dumitrescu, Arta, p.466-469.
r.f.
sica (cuv. lat.), tip de armă în care se încadrează şi pumnalul dacic de fier, cu lama uşor încovoiata. Intr-o scenă a Columnei lui Traian, Decebal se sinucide cu o astfel de armă. De asemenea, s. este'folosită şi ca simbol în compoziţiile cu caracter triumfal de tip congiae armarum (grămada de arme) (ex.: friza de arme de pe Tropaeum Traiani).
h.d.
Sighişoara (municipiu, jud.Mureş); C.Seraphim — 1898; K.Horedt — 1938,	1950; K.Horedt,
I.Mitrofan— 1960; descop. înt. — f.d.; I.Mitre fan — 1965, în continuare. # Dealul Turcului (Wietenberg) v. Wietenberg. • In punctul Pod-moale (Burgstadtel) — castru roman (sec. 2-4 e.n.), cu val şi şanţ, de tip clasic, patrulater, înconjurat de o aşezare civilă. Ţigle şi cărămizi, dintre care unele cu ştampilă, descop. mărunte, reliefuri şi inscripţii de cult şi funerare. • Pe Dealul Kulterberg — necropolă de incineraţie daco-romană (sec. 2-3 e.n.). Urne de incineraţie
Sibioara. Statuia-menhir
Sica dacică (Popeşti)
Siltvaş. Coiful celtic
şi alte tipuri ceramice. # Pe mâlul pîrîului Hotarului — necropolă daco-romană de incineraţie (Sec. 2-3 e.n.). în care apare clar amestecul de populaţie şi de tradiţii culturale. Urne de inci-neraţie atît de tip roman, cît şi dacic, ceramică tfealte tipuri. M.I.Tr.C.; M.Sig.; M.Br.S.; M.Tg.M. BIBL.: K.Horedt, Sieb.Vjsch, XIII; D.Tudor, 0TS9 p. 175; I.H.Crişan, Ceramica, p.273.
l.r. şi r.f.
•Ignum v. drapel Silen v. Dionysos
Silivaş (sat, com. Hopîrta, jud. Alba); descop. înt. — începutul sec. 20. în mod greş ti se consideră că în hotarul satului a fost descoperit un mormînt celtic de incineraţie, din care face parte un coif de fier decorat în tiiello pe apărătoarea de ceafă cu motivul cîrcelului şi o buterolă cu decor asemănător; în realitate, locul exact al descop. mormîntului respectiv nu se cunoaşte (Transilvania). M.I.Tr.C.
BIBL.: V.Pârvan, Getica, p.298.
h.d.
Silvanus, divinitate italică a pădurii, căreia i-au fost asimilate sincretistic în Dacia, personaje divine locale şi care este reprezentat de obicei sub forma unui ţăran îmbrăcat cu tunică, bonetă frigiană şi mantie închisă la gît, purtînd în mînă cosorul de pădurar. Singura statuetă de bronz, a lui S. sub forma unui zeu de tip olimpian — S. Pater— , bărbat nud în puterea vîrstei şi cu barbă şi păr bogat, purtînd în mînă un atribut care nu s-a mai păstrat, provine de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Kunsthistorisches Museum, Viena). S. este de obicei asociat cu Liber Pater sau Dionysos şi cu Diana, un număr relativ însemnat de reliefuri ale lui S. fiind descoperite în sanctuarul lui Liber Pater de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D., M.S.).
r.f.
simbol, imagine figurală sau geometrică servind drept semn specific unei divinităţi, unei comunităţi sau unei instituţii. încă din neolitic, decorul geometric al ceramicii are caracter simbolic, dar înţelesul lui nu poate fi descifrat exact. In epoca bronzului, apar primele s. propriu-zise: roata sau crucea, soarele, fasciculul de linii ondulate, apa, păsările de apă, fugarii soarelui, carul cu patru roţi, carul soarelui, pe ceramică, în plastică sau în decorul obiectelor de bronz şi al podoabelor de aur. începînd cu epoca fierului se remarcă primele s. figuráié general cunoscute: calul, arborele vieţii, animalele monstruoase. Aceste s. se păstrează şi în e p o c a d a c i c ă, cel puţin în parte, uneori modificate (ex.: palmeta, brăduţul sau feriga pentru arborele vieţii), dar apar şi simboluri noi: draconul, bourul, călăreţul. Epoca romană cunoaşte un simbolism bogat, variat, sincretistic, dezvoltat în două direcţii: prima se referă la simbolismul diferitelor culte soterice (de mîntuire), în care se disting pe de o parte s. cosmice (soarele, luna, aştrii), pe de alta cele mitice (figuri-semn ale diferitelor episoade şi protagonişti ai lor de importanţă deosebită, adesea încarnaţi în animale de străveche tradiţie); în cea de a doua se înca-
drează simbolismul funerar, cu elemente rituale (coroane, facle, vase de libaţie) destinate să ajute „trecerea44 decedaţilor dintr-o lume în alta şi elemente mitice, imagini sau atribute ale personajelor divine patronînd lumea de dincolo ca: genii (Hipnos, Tanatos), divinităţi (Venus, Cavalerul trac), animale (şarpele, păunii). In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism sînt mai frecvente s. zoomorfe, adesea cu valoare de semn etnic (vulturul, leul, animalele monstruoase), v. şi simbolistică solară.
r.f.
sincretism, înţeles ca formă de manifestare culturală în cadrul căreia motive simbolice sau iconografice de origine şi semnificaţie diferită se împletesc, căpătînd o nouă semnificaţie, complexă dar unitară, s. apare încă din neolitic, cînd se întîlnesc, în imagini unitare cu înţeles nou de cult naturist, forme figurative şi geometrice, legate de conceptele sacre ale fertilităţii, fecundităţii şi ritmurilor cosmice. Un s. mai evoluat este cel din epoca bronzului, în care, peste temele iconografice şi simbolice ale femeii şi apei
—	cu străvechi înţelesuri de fertilitate şi fecunditate — , se suprapune simbolistica solară. S. acesta va căpăta noi straturi, în cadrul cărora se disting simbolistica animalieră — lupta dintre animale, calul, monştrii: grifonul, harpia, balaurul — venită din Orientul antic prin intermediul Iranului şi Asiei Mici, precum şi iconografia grecească elenistică încarnînd în motive iconografice variate şi diferenţiate — călăreţul, eroul sacrificator, marea divinitate feminină — , înţelesuri simbolice exprimate pînă atunci doar prin semne abstracte. Consecinţa acestui proces este tocmai închegarea unui nou s. tracic, care va cunoaşte în arta traco-getică un aspect local, nord-balcanic şi nord-dunărean, şi care va servi drept bază s. dacic, în cadrul căruia reapar eroul călare şi personajul feminin, eventual Bendis şi celui încă mai complex, din epoca romană imperială. In cadrul acestuia din urmă se poate sesiza un aspect propriu spaţiului carpato-dunărean, definit prin cîteva trăsături specifice, dar şi prin cel puţin o temă iconografică proprie. Dintre trăsături sînt caracteristice: combinarea formelor de reprezentare specific orientale (stela, relieful ajurat) cu motivele mitologiei olimpiene (Iupiter, Apolo, Dionysos etc.); înfăţişarea în ipostază locală — cu atribute şi forme iconografice specifice — a unor divinităţi olimpiene — Dionysos, Esculap şi mai ales Diana — ; apariţia unor forme locale de reprezentare a divinităţilor orientale, ca în reliefurile mithraice cu motivul principal, tauro-boliul, încadrat sus şi jos de două registre cu scene simbolice. In sfîrşit, trebuie amintite cele două culte sincretistice implicînd teme iconografice proprii: Cavalerul trac, venit din S Dunării dar cuprinzînd încă de timpuriu şi zona carpatică, şi Cavalerii danubieni, al căror centru de difuziune pare a se plasa în Dacia. Pentru perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, patera de la Pietroasa, dar poate şi oenochoele de la Apahida, atestă apariţia unui s. unind motivele mitologiei germanice cu formele tradiţionale de reprezentare ale divinităţilor olimpiene. Ultimul ex. de s. cu-
noscut — mult după răspîndirea creştinismului în Dacia — este acela al tezaurulu i de la Sînnicolau Mare, în care apar motive tipic sasanide (iraniene, sec. 4—7) cum ar fi fecioara răpită de vultur căruia îi dă să bea din cupă sau războinicul în zale, cu capul duşmanului prins la şa, cu simboluri creştine şi cu procedeul mimării tehnice (în spefă imitarea în tehnica ciocănirii au repoussé a unor efecte proprii găitanului textil). r.f.
intaxă decorativă, ansamblul regulilor compozi-sţiei decorative. După principiile de ordonare a .motivelor se recunosc mai multe tipuri: 1) s.d. axială, în care motivele, de obicei geometrice, sînt organizate simetric fată de două axe perpendiculare; este caracteristică pentru culturile neolitice Boian, Vădastra şi Petreşti, precum şi pentru unele produse ale argintăriei dacice, cum sînt fibulele-falere sau falerele simple; 2) s.d. helicoidală înfăşurătoare, în care motivele sînt dispuse în registre oblice, care se înfăşoară în elice pe corpul piesei de decorat; este caracteristică pentru pictura ceramică din cultura Cucuteni, pentru decorul excizat din fazele tîrzii ale culturii Boian, precum şi pentru pictura ceramică din cultura Gumelniţa, adică pentru diferitele variante de sistem decorativ spiralo-meandric. De obicei decorul este continuu, cu aspect de covor care se desfăşoară la infinit (neîntrerupt), arbitrar tăiat de limitele cadrului; 3) s.d. radiară, caracterizată prin dispunerea motivelor de-a lungul mai multor axe ordonate ca razele unui cerc, în raport cu un centru comun. Această s.d. se întîlneşte în omamentica epocii bronzului, fiind specifică atît pentru decorul incizat sau modelat în relief al ceramicii, cît şi pentru acela gravat sau ciocănit de pe piesele de metal — bronz sau aur. Ansamblele decorative dispuse radiar au srdesea semnificaţie de simbol solar; 4) s.d. pe registre orizontale, în cadrul căreia motivele se organizează în fiecare registru orizontal, după principiile clasice ale simetriei, juxtapunerii, recurentei, conjugării etc. Cele mai vechi ex. sînt cunoscute din neolitic, în culturile Boian şi Vădastra. Ea este folosită şi în neoliticul tîrziu (Cucuteni, Gumelniţa, Petreşti), în epoca bronzului (Otomani, Wietenberg, Tei) sau în epoca fierului (Basarabi), precum şi în omamentica argintarilor şi aurarilor din epoca bronzului, fierului, traco-getică şi dacică, în omamentica şi plastica figurativă romană, precum şi în aceea paleocreştină; 5) s.d. textilomorfă, în care motivele se organizează în benzi care se întretaie, petrecîndu-se sub unghiuri regulate, reproducînd textura unei împletituri; se întîlneşte în faza tîrzie (Bodrogkeresztúr) a culturii neolitice Tisa-Polgár şi în epoca bronzului în cultura Wietenberg; 6) s.d. mimetică organică, în care elementele de decor, de cele mai multe ori modelate plastic sau incizate şi reproducînd detalii ale aspectului unei fiinţe vii, se ordonează în aşa fel încît să reproducă aspectul general al acestei fiinţe. Acest tip de s.d. este folosit mai ales în cultura neolitică Criş. v. şi ornamentică.	r.f.
sistem radiar-solar, sistem decorativ caracteristic epocii bronzului, în care elementele decorative, plate sau în uşor relief, sînt dispuse radiar în
jurul centrului de simetrie al obiectului de decorat* aşa încît transformă întregul obiect — formă şi decor — într-un simbol solar. Cele mai caracteristice obiecte cu decor radiar-solar sînt vasele ceramice din culturile Otomani, Wietenberg şi Monteoru, din epoca bronzului. Intr-o formă în care decorul radiar-solar începe să se descompună în metope şi registre ale motivelor radiare, dispuse tot radiar şi constituite din elemente componente spiralice sau de zigzag, s.r.-s. se întîlneşte şi în culturile Gîrla Mare şi Verbicioara (epoca bronzului) şi Basarabi (prima epocă a fierului), v. şi ornamentică; sintaxă decorativă.	r.f.
sistem spiralo-meandric, sistem decorativ cunoscut în neoliticul mijlociu şi superior, constînd din compunerea unor vaste registre sau metope decorative cu un ornament cu caracter continuu, din elemente spiralice sau meandrice. Decorul spiralo-meandric se compune frecvent după o sintaxă helicoidală înfăşurătoare. S-a discutat îndelung şi se discută încă originile s.s.-m. Opiniile indică două mari orientări: după una, motivele — impropriu numite astfel —spiralice şi meandrice, ca şi structura lor de benzi, ar deriva din ornamentul linear, din ceramica denumită cu decor linear cu capete de note muzicale; conform celeilalte, originea întregului s.s.-m. ar fi sudică, avînd certe legături cu omamentica minoică, adică ar deriva din stilizarea geometrizantă a unor forme organice. Sistemul spiralo-meandric caracterizează culturile Vinca, Vinca-Turdaş, Tisa şi Tisa-Polgar, Dudeşti, Vădastra, Boian, Gumel_ nita, Sălcuta, Cucuteni, Petreşti. v. şi ornamen* tică; sintaxă decorativă.	r.f’
situlă (lat. situla), vas, mai ales din metal, în general căldăruşă tronconică sau în calotă ovoi-dală, cu ataşe laterale şi toartă — uneori două — transversală, peste gură. Sînt cunoscute s. de bronz de la sfîrşitul epocii bronzului şi mai ales din epoca fierului, în general nedecorate sau cu decor sărac, gravat în puncte sau niellat (Brăduţ, Sîngeorgiu de Pădure, Sîncrăieni, Oradea în M.I.Tr.C.), In cadrul artei traco-getice, s. este practic necunoscută (paharele de la Agighiol şi Porţile de Fier apar uneori eronat ca atare). In cultura dacică ne sînt cunoscute perechi de ataşe de bronz, provenind poate de la s. de lemn (Costeşti, M.I.Tr.C.), In epoca romană este probabil că au fost folosite s. de factură comună, dar nu ni s-au păstrat. Din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism este cunoscută s. de argint de la Conteşti cu decor istoriat în relief ciocănit au repoussé cu scene mitologice. r.f.
911
^Stncrai (sat Aiud, jud. Alba);'descop. înt. — f.d. f Aşezare rurală romană (sec. 2—3 e.n.), cu necropolă; descop. mărunte, între care o bază de monu-"iMal funerar, avînd pe o fată, fragmentar păstrată, Jlipaginea în altorelief a zeului Amon, între doi TljijL caracterizată de stilizarea în volume rotunde \a figurilor, iar pe faţa opusă, în basorelief, mo-tjUTţil Lupoaicei Capitoline, alăptîndu-i pe Romulus Remus, într-un stil linear, plat, parcă voit
*	ţrluiizant. De semnalat şi un fund de ediculă cu portret familial, reprezentînd o pereche în costum !.«pecific (togaţi), pe punctul de a pleca într-o călătorie. M.A.I.; M.I.Tr.C.
T5IBL.: D. Tudor, OTS, p. 180.	r.f.
ţSfocrăieni (com., jud. Harghita); descop. înt. — f|'.d. şi 1953. #In hotarul comunei a fost descoperită o situlă de bronz de la începutul epocii fiefului şi o modestă aşezare dacică (sec. 3 î.e.n.). "# In cariera de andezit de la S., tezaur dacic de argint (sec. 1 î.e.n.), mărturie semnificativă a nivelului atins de orfevrăria daco-getică. Se compune din două vase semisferice reproducînd forma Miorilor deliene; patru vase conice — cupe specific dacice — ; o buză de vas; 6 cupe cu picior ş{ 2 cupe cu picior fragmentare, toate opt piesele Reprezentînd un tip sincretistic care combină recipientul de tip bol dellan cu torţile şi piciorul de tip cantaros, reproducînd în ansamblu, cu 'oarecare aproximaţie, vasele de tip Boscoreale; două brăţări masive; o fibulă faţetată; o drahmă emisă de oraşul Dyrrhachium şi o imitaţie după ó tetradrahmă thassiană. Obiectele sînt lucrate şi decorate într-o manieră inspirată din arta elenistică, dar grefată pe fondul local mai vechi, tracic. Astfel apare unda etruscă, stilizată încă rigid, vrejul de viţă de vie sau de iederă, schematizat, cu frunze tratate plat, geometric, imbri-
■	caţiile prezentînd detalii fin gravate, care le dau aspectul unor pene, precum şi frunza de acant — decorînd baza evazată a piciorului cupelor — care eşte stilizată unghiular, semănînd mai mult cu frunza mărăcinelui local, decît cu planta sudică cu frunză grasă şi festonată. Un element decorativ deosebit îl constituie profilul în torsadă care apare delimitînd buza de calotă la două dintre cupe. In ansamblu, tezaurul de la S. constituie un unicat şi în cadrul lui se poate probabil găsi cel puţin un serviciu complet cu caracter ceremonial, poate — dacă ţinem seama şi de prezenţa unor fragmente şi monezi — intrat în stăpînirea unui meşter argintar care intenţiona să-l folosească drept materie primă. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Popescu, Inventaria Archaeologica, 3, R. 17.	hd.
Sîngeorgiu de Cîmpie (sat, com. Sîmpetru de Cîm’ pie, jud. Mureş); descop. înt. —f.d. Urme pre; istorice răzleţe şi vestigii numeroase ale unei aşezări romane, din sec. 2—3 e.n.; ruine de ziduri, cărămizi şi ţigle, fibule, ceramică, obiecte mărunte, o statuetă de bronz de factură tehnică îngrijită şi cu o tratare sigură, reprezentînd un copil ş.a. M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 274.	h.d.
Sîngeorgiu de Pădure (sat, com., jud. Mureş); descop. înt.—anterior anului 1942. # Situlă
SlNNICOLAU AlXtté
Sînnicolau Mare. Vas din tezaur cu reprezentarea vultu^ rului cu fecioara în gheare
globulară de bronz cu ataşe de toartă cruciforme, datînd din prima epocă a fierului. % Depozit de bronzuri din prima epocă a fierului, de tip Fizesu Gherlii — S. de P. M.I.R.S.R.; M.I.Tr.C.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozite, p. 143.
h.d.
Sînnicolau Mare (oraş, jud. Timiş); descop. înt.
—	f.d. şi 1799. # Aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.); ruine, monumente epigrafice, obiecte mărunte. # Tezaur constituit din 23 de vase de aur, între care şapte căni, două pahare tronconice, unul piriform, două patere, două cupe cu picior, un riton-trompetă (?), o fructieră ovală cochiliată cu toartă laterală plată şi patru bazine cu toartă-cataramă, trei cupe cu apucătoare în formă protomă de taur, constituind un mare serviciu de ceremonie. In general, vasele, realizate cu precădere au repoussé, au forme şi decor mult discutate, de tradiţie tipic sasanidă: cana cu tor profilat la baza gîtului; temele iconografice (călăreţul cu prizonier, fata în ghearele vulturului, călăreţul la vînătoare, grifonul sfîşiind cerbul, fiinţele monstruoase); compoziţiile decorative cu simetrii multiple; tresa şi entrelacul; ordonanţele de medalioane. Pe vase apar inscripţii gravate, dintre care unele au fost interpretate drept rune turce, altele sînt scrise în o limbă türcá cu caractere greceşti, altele sînt în greceşti, cu caracter creştin, dar folosesc termenii türci de „boila44 şi „jupan11. Tezaurul a fost atribuit pe rînd hunilor, avarilor, pecenegilor, bizantinilor, maghiarilor si bulgarilor, către aceştia din urmă înclinînd cele mai multe păreri. Este datat, în primul rînd pe baza inscripţiilor creştine şi a apariţiei unor forme decorative tipic maghiare, circulînd în zona Panoniei în sec. 9 e.n., deşi există şi opinii care îl situează mai tîrziu. Relativ unitar, tezaurul trebuie atribuit unui grup de meşteşugari — poate chiar un singur atelier —care ar putea fi caracterizaţi drept post-sasanizi (iranieni, sec. 7—9) provinciali. Desigur, teme iconografice sau motive ornamentale, anumite trăsături de stil prezintă caractere eterogene, putînd fi regăsite în perioade mult anterioare, în zone adesea foarte îndepărtate: tradiţia clasică greco-romană, Bizanţul, Extremul Orient. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste elemente, cu excepţia simbolurilor creştine*
ŞfNPAUL
au pătruns în repertoriul de forme artistice sasanid şl au putut fi preluate de aci, mai degrabă decît din atîtea izvoare diverse. Caracterul post-sasanid este evidenţiat, pe de o parte, de modificarea unor motive iconografice — războinicul învingător, vînătorul arcaş călare pe un monstru, fecioara dansatoare dînd să bea vulturului — , care atestă contaminări mitologice cu caracter sincretistic încă mai evoluat decît mitologia sasanidă tradiţională, Iar pe de alta de alterarea stilului, mai puţin pur şi mai ţeapăn şi de apariţia unor detalii “ nemaiîntîlnite în arta sasanidă propriu-zisă, .care dovedeşte faptul că artiştii procedau cu oarecare distanţă şi cu frecvente licenţe faţă de modelele sasanide clasice şi totodată cu o tehnică de aurar la fel de înaltă, dar cu o viziune artistică mai săracă. Asemănările pieselor din tezaurul de la S.M. cu arta extrem-orientală şi cu elementele „sasanidizante" din arta bizantină pledează mai degrabă pentru recurenţe de forme şi convergenţe .stilistice în zonele periferice ale tradiţiei sasanide, decît pentru împrumuturi şi influenţe propriu-Zi$e. Kunsthlstorisches Museum, Viena.
BIÖL.: Florescu — Miclea, Tezaure, p. 57—83
D.	Tudor, OTS, p. 50.	r.f.
Sînpaul (sat, com. Mărtiniş, jud. Harghita); săp. G. Ferenczi şi Şt. Ferenczi — 1957—1958. In punctul Pîrîul Cetăţii — castru roman de pămînt (sec.
2	e.n.) refăcut din zid de piatră (sec. 2—3 e.n.), dreptunghiular (133 X 150 m).
BIBL.: D. Tudor, OTSt p. 277.	r.f.
Sînpetru German (sat, com. Secusigiu, jud. Arad);
« săp. E. Domer — 1964—1966; descop. înt. — f.d. #€imitir sarmatic (sec. 2 e.n.) cu elemente tipice: coliere, oglinzi cu tamga, precum şi cu ceramică dacică. # Mormînt de călăreţ avar, cu zăbală, scări de şa şi amnar din fier, cercel şi plăci de limbă de centură cu motive geometrice din bronz, precum şi o monedă din sec. 7 e.n. M.A.
BIBL.: E. Domer, Sesiunea Muzeelor, 1964, II; istoria României, I, p. 721.	r.f.
Sîntana de Mureş (sat, com. suburb., municipiul Tîrgu Mureş, jud. Mureş); săp. I. Kovács — 1903. Necropolă de înhumaţie din sec. 4 e.n., de tip S. de IţL-Cemeahov. Inventare bogate, cuprinzînd ceramică de două tipuri (cenuşie, fină, cu profilé unghiulare şi decor lustruit; din pastă grosolană, afectînd forme de borcan, fără decor), fibule şi garmturi metalice tipice — fibule cu capete de ceapă, cu piciorul întors pe dedesubt sau cu semi-
Slatlna. Figurină zoomorfă de teracotâ (cultura Gumel-nlta)
312
disc, catarame —, pahare de sticlă, coliere din mărgele de chihlimbar octaedrice sau din sticlă colorată. Ritul înhumaţiei, de orientare necreştină şi cu inventar bogat, atestă o populaţie deosebită de aceea localnică, daco-romană şi creştină, prezentînd importante asemănări de cultură materială cu ceea ce se cunoaşte din stepele pontice în aceeaşi perioadă. M.I.Tr.C.; M.T.M. <> Cultura S. de M. -Cerneahou, denumită astfel după staţiunile eponime S. de M. şi Cerneahov din Ucraina, este răspîndită pe toată suprafaţa României cu excepţia Dobrogei, precum şi în afara graniţelor ei, în stepele pontice şi în Crimeea (pe terit. U.R.S.S.) şi în cîmpia Tisei (pe terit. R.P.U.) Este datată între a doua jumătate a sec. 3 şi mijlocul sec. 5 e.n. şi pusă în legătură cu dominaţia goţilor în aceste zone, după retragerea trupelor şi administraţiei romane din Dacia. Caracterizată prin aşezări deschise de agricultori, cu bordeie şi locuinţe de suprafaţă (Botoşani,. Truşeşti, Glăvăneştii Vechi, Fundenii Doamnei). Populaţia practica agricultura şi creşterea vitelor, dar şi unele meşteşuguri, între care ceramica — atestată de numeroase cuptoare de tip evoluat, verticale, cu placă perforată despărţind camera focului de camera de ardere —, prelucrarea metalului, orfevrăria ş.a. şi întreţinea un schimb dezvoltat cu Imperiul roman (este documentată şi folosirea monedei). Societatea, relativ puţin diferenţiată, în-cadrîndu-se în orînduirea tribală, cunoştea totuşi o exploatare de tip prădător, era condusă de o aristocraţie războinică, posesoare a unor tezaure importante (ex.: Pietroasa), care exploata populaţiile supuse, prelevînd tributuri şi redevenţe. Cimitirele, plane, sînt caracterizate prin folosirea înhumaţiei, sau, mai rar, prin biritualism. Din punct de vedere etnic s-au putut identifica printre purtătorii acestei culturi, în funcţie de anumite aspecte specifice de ritual sau de forme şi decor ale élementelor de inventar, grupuri locale de daci sau daco-romani, germanici (goţi, taifali) şi iranieni (sarmaţi, alani). Inventarele funerare, relativ bogate, cuprind ceramică tipică, cenuşie, modelată pe roată, cu forme unghiulare, cu decor geometric lustruit, mai raf striat, derivate din tradiţia olăriei La Téne din spaţiul pontic, între care se amestecă şi forme imitate după cele romane, sau chiar de import ; coliere de mărgele octaedrice de chihlimbar; fibule în cruce sau cu capete de ceapă; catarame; piepteni bilaterali, semicirculari şi în formă de clopot; uneori, arme sau unelte legate de îndeletnicirile celui mort. Aspectul artistic al acestei culturi este limitat la arta aplicată a osului, ceramicii şi metalului, pentru toate aceste genuri fiind caracteristice formele relativ greoaie, unghiulare, de un tectonism accentuat, decorul geometric sobru, ordonat în registre şi metope simetrice, ca şi gustul pentru strălucire şi efecte de lumină. Această din urmă tendinţă îşi găseşte expresia cea mai completă în aşa-numitul stil policrom germanic al orfevrăriei, care acum începe să se afirme prin tezaure cum este cel de la Pietroasa. Trebuie de asemenea remarcat caracterul sincretistic şi conţinutul bogat al conta-minării şi împrumuturi reciproce ale acestei culturi în care, în afară de elementele specifice menţionate» se întîlnesc masive importuri romane şi
.313
imitaţii după acestea, precum şi tipuri aparţinînd repertoriului sarmatic: coliere cu mărgele octae-" drice de chihlimbar şi de coral, oglinzi circulare
■	ţ cu tamga. Descop. tipice: S.de M., Ploieşti-Triaj, Spanţov, Histria, Piatra Frecăţei, Mogoşani-Poie-■& nari, Tîrgşor, Izvoare, Spinoasa-Erbiceni, Lechinţa de Mureş, Apahida, Drobeta-Tumu Severin ş.a. BIBL.: I. Kovács, Dolgozatok, III, 2. I. Ioniţă, AM, IV.	r.f.
. Sîntion (sat, com. Borş, jud. Bihor); săp. A.D. Alexandrescu — 1955. • Pe Dealul Mînăstirea, staţiune arheologică cu mai multe nivele: patru nivele ale unei aşezări din epoca bronzului, cultura Otomani, cu locuinţe cu podele de lut cu li-peli succesive, din care provin ceramică tipică — ceşti şi vase cu două toarte cu decor spiralic gravat, dispus radiar în raport cu axa vasului — precum şi o valvă de la un tipar de turnat celturi de bronz. O Aşezarea din epoca bronzului este tăiată de mormintele de înhumaţie ale unui cimitir feudal, cu inventare sărace, din care provin cîteva inele de tîmplă de argint cu terminaţii spiralice (sec. 11 e.n.). • La poalele dealului,
. Slava Rusfi — Llbida. Stelă funerară romanfi cu reprezentarea Lupoaicei Capitoline
SLAVA, CULTURA ŞI ARTA ~
aşezare feudală cu material ceramic din sec. 11—13 (borcane cu decor de linii ondulate şi căldări de lut) şi din sec. 15. M.Ţ.C.
BIBL.: A. D. Alexandrescu, SCIV, VI. r.f.
Slatina (oraş, jud. Olt); săp. D. Berciu, M. Butoi
—	1960. # In cartierul Crişan II, aşezare neolitică aparţinînd culturii Vădastra cu locuinţe de suprafaţă patrulatere din paiantă, pe schelet de lemn. Ceramică tipică Vădastra, cu decor incizat adînc cu motive meandrice compacte, cu colţurile rotunjite. # Pe terit. oraşului, vestigii din cultura Gumelniţa. M.S1.
BIBL.: D. Berciu, Zorile, p. 97.	r.f.
Slava Rusă (sat, com. SlavaCercheză, jud. Tulcea); n.a. Libida, lbida\ descop. înt. — f.d.; cerc. Al.S. Ştefan — 1972. Aşezare urbană fortificată romană şi romană tîrzie (sec. 2—7 e.n.), ridicată probabil peste ruinele unei aşezări dacice. Fortificaţia este de tip moeso-roman, cu incintă poligonală şi turnuri în formă de U. Pe una dintre laturi se adosea-ză o fortificaţie mai mică, tot poligonală, dar derivată din tipul carpato-dunărean tîrziu, cu o latură pe care se disting un turn median patrulater, două turnuri intermediare în U şi două de colţ, în sector de cerc larg. In interior a fost cercetată (săp. restrînse, efectuate în 1917 de un ofiţer bulgar) o bazilică trinavată de tip curent, datată în sec. 5 e.n. De aici provin şi unele monumente epi-grafice, precum şi un fragment de stelă funerară cu reprezentarea Lupoaicei Capitoline alăptînd pe cei doi gemeni, Romulus şi Remus. A fost identificată cu Ibida, toponim care după unii specialişti ar trebui citit Libida sau mai corect Libidina. M.A.C.; M.D.D.
BIBL.: Al.S. Ştefan, Limescongres 9; A. Aricescu, BMI, XL, 3.	r.f.
slavă, cultură şi artă cultura şi arta cu care slavii (v. paleoetnografie) ajung în zona carpato-du-năreană (sec. 6—7 e.n.). Specifică pentru o populaţie instabilă, dependentă de alti migratori (avari) şi aflată, ca stadiu de dezvoltare, la începutul vîrstei fierului, această cultură este caracterizată prin o economie naturală bazată pe folosirea directă a resurselor naturale (păduri, mlaştini, ape, păşuni) şi, într-o mică măsură, pe agricultură şi meşteşuguri. Ea este relativ săracă în forme, cele mai tipice vestigii fiind gropile de bordei şi ceramica — urne şi borcane simple — făcută cu mîna din pastă grosolană. Obiectele de lemn, mai frecvente şi mai evoluate, au dispărut în cea mai mare măsură. Nu se cunosc manifestări artistice proprii slavilor pe terit. României. Decorul ceramic frecvent în linie ondulată sau în bandă ondulată de striuri, de tradiţie romană provincială tîrzie, este preluat de la localnici, iar fibulele tipice de bronz sau argint pentidigitate şi cu extremitatea prosopomorfă, erau cunoscute şi de germanici şi de avari şi, executate în tehnica bizantină a presiunii la cald, reprezentau piese de import din imperiu, sau produse dejrlocalnici. Descop. mai importante: Suceava-Şipot — singura, pînă acum. fără elemente culturale din alte arii —, Hlincea I, Nalbant, Sărata-Monteoru, Someşeni.
r.f.
SLĂVENI
Slăveni. Relief al Cavalerului trac
Slăveni (sat, com. Gostăvăţu, jud. Olt); săp. D. Tudor, Gh. Popilian — 1962, pînă în prezent.
•	Pe malul Oltului, castru roman important pe limesul alutan, construit în vremea lui Traian, reconstruit şi lărgit pe vremea lui Septimiu Sever <205 e.n.), cu zid de incintă de traseu patrulater (190,40 X 169 m), cu patru porţi flancate de turnuri pătrate, cu latura frontală arcuită, uşor iezită în exterior. Tot pătrate sînt şi turnurile intermediare, în timp ce acelea de colţ sînt trape-zoidale-convexe. în centru, principia de tip curent, cu atriu flancat de armamentaria şi curtea sacră cu oecus şi cu sacellum axial. Principia sînt flancate de o altă clădire — sediul unui colegiu militar — şi de horrea. S-a mai descoperit şi o bazilică pentru exerciţiile de echitaţie. • In imediata apropiere, aşezare civilă romană (sec. 2—3 e.n.) de mari dimensiuni, din care sînt cunoscute numai tejmele şi un cuptor de olar din sec. 3 e.n. Se păstrează, de asemenea, menţiunea unui speos (templu subteran) mithraic. De aici provine un ciudat relief de cult realizat plat, într-un desen stîngaci şi ţeapăn dar detaliat, înfăţişînd un cavaler călare pe un animal neobişnuit, poate o cămilă deformată de artistul local, în faţa unui altar
314
pe care aduce jertfă un personaj masculin. NLO.C.; M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 357—359; idem, Apulum, X.	r.f.
Slimnic (sat, com., jud. Sibiu); săp. M. Kîmmako-wicz — 1900; descop. înt. către 1920. # în punctul Cetăţeaua, aşezare din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, aparţinînd culturii Coţofeni. Vase campaniforme cu decor specific, de tipul cu împunsături succesive. # Depozit de bronz de la începutul primei epoci a fierului. • In punctul Şarba-Săivane, o aşezare rurală dacică şi daco-romană (sec. 2 î.e.n.-3 e.n.). Ceramica dacică de tip arhaic, modelată cu mîna; ceramica dacica evoluată, modelată cu roata şi ceramică romană. # Tezaur de podoabe dacice (sec. 1 î.e.n.
—	1 e.n.) de argint: brăţară simplă circulară cu
terminaţiile petrecute, în formă de capete de cal geometric stilizate, colan torsadat, cu capetele petrecute în cîrlige, fragmente de brăţară spiralică, colan din sîrmă împletită cu capetele în verigă, brăţară mică cu capetele petrecute şi înfăşurate; lanţ-pandantiv cu pandelocuri în formă de urnă şi în formă de bucşă. M.I.R.S.R.; M.Br.S. BIBL.: D. Popescu, Inventaria Archaeologica, 5, R 19; VI. Dumitrescu, Arta, pag. 442; I.H. Crişan, Ceramica, p. 275, nr. 281.	r.f.
Slon (sat, com. Ceraşu, jud. Prahova); săp. M. Comşa — 1960—1961. # Pe înălţimea La Comoară sau La Ciugă, cetate din zid de piatra-blocuri, cu profile de cărămidă, datînd din sec. 9—10 e.n. In interior, două construcţii — una cu ziduri de piatră, iar cealaltă de cărămidă. Pe unele cărămizi apar rune zgîriate. In exteriorul cetăţii, în apropierea acesteia, construcţii de lemn. • Pe înălţimea Dealul Grohotişului, cetate asemănătoare şi contemporană cu aceea de la Comoară, din care provin de asemenea mai multe cărămizi cu rune gravate — aşa-numitul „alfabet de la S.“ M.I.R.S.R.	r.f.
smalţ, glazură colorată translucidă sau opacă, obţinută prin arderea la temperatură înaltă a suportului ceramic sau metalic acoperit cu o cuvertă silicioasă, aşa încît aceasta din urmă să se vitrifice. Cele mai vechi s., relativ rar întîlnite, sînt cunoscute din epoca romană, cînd se folosea o glazură verde-galbenă drept cuvertă cu aspect preţios a vaselor de terra sigillata moncrome (ex.: un opaiţ de la Apulum, M.A.I.). Dar perioada de mare difuziune a s. este aceea a începuturilor feudalismului cînd, în Dobrogea, vasele cu s. verde-măsliniu se întîlnesc în aproape toate aşezările din sec. 10—12: Garvăn, Capidava, Cernavodă, Basarabi ş.a. Se cunosc două tipuri principale de vase smălţuite verde-măsliniu: un tip mai vechi
—	urcioare amforoidale din pastă fină arse reductor, cu pereţi groşi, fund plat, gura în pîlnie şi o toartă —; un tip mai nou — urcioare dintr-o pastă cu nisip mai mare în compoziţie, arse oxidant, fie amforoidale, cu decor în relief (vergi, baghete, pastile), una sau mai multe toarte şi cioc zoomorf, adesea în formă de cap de cal, fie sferice, cu picior evazat şi o singură toartă. în sec. 12 apare şi s. translucid peste angoba albă, cu decor geometric zgîriat (Garvăn), folosit mai ales la străchini şi castroane. S. pe metal este folosit la vase realizate
Mfc
PjBS' tehnica cloisonné, relativ rare, între care pot fi Smintite paharul piriform de la Sînnicolau Mare, Mltnim şi la fel de rar, la bijuterii (ex. două fi-U)e de la Şimleu Sllvaniei).	r.f.
Kjiălfuire, operaţie tehnică de fixare a smalţului MKpefeţii vasului ceramic. Constă, în esenţă, din fejjfljftuierea acestuia din tirmă Intr-a suspensie colo-silicioas? şi din arderea lui dupâ svîntare. [■Bfcru sec; 10—11 avem certitudinea că operaţia realiza în-aceleaşi ateliere de olar în care se fwfea şi olăria obişnuită, întrucît pe aceasta din Wmă se întîlnesc uneori pete de glazură verde-măs-|mie (Capidava).	r.f.
vSocodor (sat, com., jud. Arad); săp. M. Roska şi cjţ. Covaci— 1930; D. Popescu —1948.	• Pe
&CUÍ Căvăjdia, movilă circulară, în care a fost identificată o aşezare din epoca bronzului, de tip cu cinci nivele de locuire, aparţinînd culturii Otomani. In afară de utilajul de piatră şlefuită, (erâ&tă, os şi corn; principalele descop. constau (din: ceramică — borcane evazate, vasé piriformé, Străchini cu buza orizontală, ©ale cu două toarte supraînălţate, ceşti cu proeminenţe şi o singură 4oartă, uşor supraînălţată, cu decor plastic (brîie In refief, zone de caneluri torsate, brîie alveolare, tatom imitînd niturile) sau incizat (spirale şi derivate ale acestora, arcade, ghirlănde), dispus radiar, dînd întregului vas semnificaţia unui simbol solar. • Aşezarea Otomani este străpunsă de gropile unor morminte gépidé din sec. 5—6 e.n., ét înhumaţie, cu inventare, cuprinzînd mărgele idin pastă de sticlă, fragmente de piepteni bilaterali, formaţi din elemente nituite împreună şi ceramică tipică -i- ulcéle globiilare şi castroane bitronconice, scunde. # La 4 km V de sat, necropolă de înhumaţie avară (sec. 8 e.n.), din care au fost recuperate o scară de şa din fier, cu talpa convexă şi ureche detaşată pentru cureaua de prindere şi o limbă de centură de bronz, masivă, turnată, cu decor geometric ajurat, de cercuri intersecante. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Popescu, MCA, II.	r.f.
Sol v. Helios
solară, simbolistică Ansamblul imaginilor abstracte sau a personificărilor Soarelui constituie un repertoriu foarte bogat de simboluri şi imagini, reductibil însă la un număr mic de arhetipuri: discul cu raze, exprimat sub formele cele mai simple; crucea înscrisă în cerc, din care derivă crucea gammată, steaua solară, rozeta ş.a.m.d.; cercul radiat, din care derivă cercul festonat, cercul cu volute, cercul înconjurat de puncte ş.a.m.d.; bărbatul tînăr cu capul radiat, din care derivă diferitele imagini solare — zeul-soare în carul tras de patru cai în galop, împăraţi cu diadema radiată, gorgone solare etc. Cele mai vechi motive solare apar încă la începutul epocii bronzului tn decorul ceramic cu motive geometrice şi sintaxă decorativă radiară. Epoca bronzului cunoaşte întreaga gamă a motivelor solare, realizate atît în cadrul decorului ceramic, în al aceluia gravat al armelor de bronz, cît şi în decorul ciocănit al pieselor de podoabă, vaselor de ceremonie şi armelor de paradă din aur. Foarte frecvent este motivul cercului cu volute, simbol — se pare — al miş-
SOMEŞENi
cării solare. Dar nici în această epocă, nici în aceea următoare, Hallstatt, nu apare o imagine figurată cu caracter solar. In cadrul argintăriei traco-getice, simbolul solar se combină sincretistic cu motivele animaliere, generînd forme noi, ciudate şi expresive, cum sînt rozetele în formă de triskelion sau tetraskelion, cu extremităţile terminate în protome de cal. Dar dintre imaginile figurative specifice decorului pieselor somptuare traco-getice, nici una nu poate fi interpretată drept imagine solară. Şi chiar dacă unele dintre personajele mitologice reprezentate (Cavalerul trac) au caracter solar, nu atributele specifice acestui caracter sînt cele scoase în evidenţă. In e p o c a dacică, s. s. devine mult mai complexă, unele dintre sanctuarele dacice constituind cu siguranţă expresia monumentală a unui calendar solar. Pe de altă parte, vechile motive solare continuă să alcătuiască repertoriul de bază al omamenticii dacilor: rozete solare, cercuri cu cruci înscrise, cercuri cu volute, triskelioane sau tetraskelioane. Abia în epoca romană apar figuraţiile solare: Apolo, gorgonele solare pe monumentele triumfale sau funerare, iar începînd cu sec. 3 e.n., Sol Invictus (ex.: tableta cavalerilor danubieni de la Romula, M.I.R.S.R.) sau Helios (ex.: cap colosal de la Histria, Muzeul din Vama), în perioada de trecere de la scl a-vagism lafeudalism, nuse cunosc simboluri sau figurări solare propriu-zise. Doar în ornamentică, i 'zetelesau cercurile cu cruci înscrise se păstrează, ba chiar dovedesc oarecare continuitate, însă, dupS toate aparenţele, nu-şi păstrează şi sensul simbolic, legat de o mitologie uitată, r.f.
Someşeni (cartier în municipiul Cluj-Napoca, jud. Cluj); descop. înt. — f.d. şi 1963; săp. M. Macrea
—	1956—1957. • Descop. izolată, din epoca bronzului, cultura Wietenberg — topor de bronz cu disc, spin şi înmănuşare transversală, de formă elegantă, îngrijit cizelat şi polisat, cu decor geometric gravat: pe disc, un simbol solar (patru volute din fascicule de linii, înconjurînd spinul), pe feţele late ale tăişului o spirală sinusoidă (simbol al apei), pe muchii şi pe gîtul toporului motive unghiulare (romburi, triunghiuri) sau circulare. #
Someşeni. Topor de bronz (cultura Wietenberg)
Necropolă tumulară de incineraţie din perioada stăpînirii romane. Ritualul şi inventarul mormintelor arată că a servit unei comunităţi de daci în curs de romanizare. • Necropolă de incineraţie slavă (sec. 7—8), cu tumuli avînd în interior platformă de lemn pe care erau dispuse resturile cine-rare, ofrande şi chiar sacrificii umane; inventare funerare cuprinzînd ceramică (borcane modelate pe roată, decorate cu fascicule de striuri orizontale sau ondulate), găleţi de lemn ferecate, plăci şi o cataramă de centură de tip avar, din argint, inele, cercei, garnituri, ţ Tezaur funerar al unei prinţese germanice creştine — ostrogotă sau gepidă —, înhumată aci în al treilea sfert al sec. 5 e.n. Cuprinde podoabe de aur cu grenate, în stil geometric policrom, lucrat în cloisonné: un pandantiv în formă de medalion circular (pectoral), decorat cu o cruce înscrisă, cu extremităţi lăţite, suspendat de un lanţ împletit, cu închizătoarea în formă de capete de şarpe; catarame de centură, cu placa dreptunghiulară sau ovală; un colier cu mărgele în formă de bucşe şi poliedrice şi cu închizătoare stilizată în cap de pasăre de pradă; pandative rom-bice cruciforme; aplice în formă de pelta\ trei inele cu placă rombică, cruciformă; un inel cu caston de argint mobil, gravat; fragmente dintr-o brăţară terminată în protome de animale, dintr-una cilindrică masivă şi dintr-o a treia tubulară, cu capetele îngroşate, precum şi din alte piese pierdute. Ansamblul prezintă mari asemănări cu produsele aurarilor merovingieni. 0 La S.-Băi, aşezare dacică din a doua epocă a fierului, poate antica Napoca. # Pe terit. aeroportului — morminte de înhumaţie din sec. 5 e.n. M.I.Tr.C.
BIBL.: I. Nestor, BMMN, I, 1937; M. Macrea, AíCi4, V şi VI; D. Protase şi K. Horedt, AMN
VII.	h.d. şi r.f.
Someşu Rece (sat, com. Gilău, jud. Cluj); săp. Al. Ferenczi — 1931; Şt. Ferenczi — 1964. Pe un pinten de terasă, la confluenţa Someşului Rece şi a Someşului Cald, aşezare fortificată cu două şanţuri şi valuri arse cu infrastructuri de lemn, ba-rînd accesul pintenului; datează din prima epocă a fierului.
BIBL.: Şt. Ferenczi, AMN, I.	h.d.
Soporu de Cîmpie (sat, com. Frata, jud. Cluj); săp. D. Protase— 1955—1960.# La poalele Dealului Cuntenit sau Hodae, necropolă plană de incineraţie din epoca romană (sec. 2—3 e.n.)t aparţinînd populaţiei autohtone dacice. Inventare relativ sărace, constînd mai ales din ceramică şi mai rar din fibule şi garnituri de bronz, oglinzi de plumb etc.; este caracterizată de coexistenţa vaselor de factură provincială romană cu cele de tradiţie dacică, între care se cuvin amintite fructiere cu picior, cenuşii şi urne din pastă poroasă, modelate cu mîna. • Au mai fost descoperite în diverse puncte: morminte de incineraţie (c. 300
e.n.), aparţinînd, probabil, populaţiei romanizate rămase pe loc la retragerea aureliană, o aşezare din sec. 5 e.n. (mărturie şi ea a continuităţii dacoromâne) şi o mică necropolă slavă de incineraţie din sec. 9 e.n. M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 219; D. Protase, MCA
VIII.	D. Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de Cîmpie, Buc. 1976. h.d.
Soporu de Cîmpie. Ceramică de tip dacic
Spantov. Oenochoe dintr-un mormînt de tip Sîntana
de Mureş-Cerneahov
spadă v. sabie
Spanţov (sat, com., jud. Ilfov); săp. B. Mitrea şi
C.	Preda — 1952, 1956, 1958, 1959. Pe terasa Dunării, în punctul Malul Bulicoaia, aşezare neolitică de tip tell, aparţinînd culturii Boian, cu locuinţe patrulatere cu platformă, din vălătuci; străpunsă de mormintele unei necropole mixte de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov. Ceramică tipică pentru cultura Boian, cu bogat decor meandric excizat, plastică specifică, în cadrul căreia se remarcă un model-miniatură de locuinţă, din piatră cu detalii gravate stilizat; inventare de morminte cu ceramică, aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov (vase fine, cenuşii şi urne din pastă grosolană), piepteni dubli sau în formă de
Ktlopot, fibule de bronz, pahare de sticlă, mărgele Kj|e chihlimbar octaedrice şi de pastă vitrificată. H«e remarcă unele vase, mai ales ulcioare, deosebit Kie elegante şi îngrijit finisate. M.I.R.S.R.; M.I.G. HPIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele. r.f.
HfLlnare de peşte, zidărie în ~ v. cpus
ffipfoinoasa-Erbiceni (sat Spinoasa, com. Erbiceni, jffiijud. Iaşi); săp. A. Nitu, Em. Zaharia, D. Teodor gM- 1956—1957. La poalele Dealului Standoala, ||'*-au identificat trei staţiuni arheologice din pe-Ikfioada de trecere de la sclavagism la feudalism,
S	cuprinzînd cimitire de înhumatie aparţinînd cul-îl turii Sîntana de Mureş-Cerneahov, din care se cunosc morminte cu inventar tipic de ceramică :, cenuşie, grosolană şi de factură romană. # Pe . dealurile Sîrca şi Catargul, două aşezări cu două Olivele. în ambele aşezări, nivelul mai vechi datează din sec. 8—9 e.n., şi se încadrează în cultura Hlincea. In sectorul Dealului Catargul, locuinţele *înt bordeie tipice pentru această cultură, în timp ce pe Dealul Sîrca sau identificat locuinţe de suprafaţă, mai puţin obişnuite. Singurul element artistic din complexul acestei culturi îl constituie decorul din fascicule striate în văl de pe vasele de ceramică modelată cu mîna. Nivelul superior
Îsec. 9—10) este marcat de prezenta ceramicii de actură superioară, modelată cu roata lentă şi cu decor de zone şi fascicule orizontale de striuri, cu fascicule ondulate pe umeri. Această ceramică este caracteristică pentru zona de S a tării, fiind încadrata de unii specialişti în cultura .Dridu. MIM
BIBL.*: A. Nitu, D. Teodor, MCA, V; A. Nitu,
E.	Zaharia, D. Teodor, MCA, Vi.	r.f.
spirală, element sau chiar motiv decorativ folosit , în ornamentica neolitică, în cea din epoca bronzului, din epoca fierului şi dacică. Motive spiralice, în general mai diferenţiate, sînt folosite şi în arta decorativă şi aplicată romană. Se disting mai multe tipuri de s.: — s. simplă, circulară, tu spire numeroase, în melc, caracteristică pentru cultura neolitică Criş şi, peste milenii, şi pentru Un anumit tip de ceramică feudală smălţuită verde deschis;—s. dublă divergentă, obişnuit folosită în ordonanţe de s. conjugate sau de s. recurente caracteristice culturilor neolitice Cucuteni, Petreşti, Vădastra, Gumelniţa, Sălcuţa sau din epoca fierului (Basarabi); —voluta simplă şi dublă, în Csau T, cu capetele barei curbate, caracteristice pentru ornamentica din epoca bronzului Şi a fierului, întîlnită frecvent pe ceramică (culturile Otomani, Gîrla Mare), precum şi în formele şi decorul pieselor somptuare din metal — bronz sau aur — (brătările de la Sacoşu Mare); — motivele fitomorfe spiralice (vrejul sinusoid, cîrcelul, vrejul în s. recurentă, volutele, pclta cu volute) apar izolat mai întîi în cultura Suciu de Sus, apoi în mod continuu pe tezaurele traco-getice Şi pe tezaurele şi pe ceramica pictată dacică, în sfîrşit în toată ornamentica greco-romană şi supravieţuiesc pe tezaurele — dar şi pe alte rare lucrări de artă aplicată — din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism.	r.f.
Starchiojd (sat, com., jud. Prahova); cunoscut în literatura de specialitate şi sub numele Chioid sau Chiojdu; descop. înt. — 1934. Intr-un mormînt de înhumaţie cu inventar bogat, distrus cu prilejul descop., atribuit cu probabilitate unei principese germanice, o fibulă din argint cu semidisc cu proeminenţe zoomorfe (capete de pasăre) cu elemente adaose de aur. Caracterizată prin dimensiunile neobişnuit de mari, prin decorul în împletitură de pe placa realizată în tehnica presiunii la cald şi prin cel în cloisonné de pe plăcile arcului care unea semidiscul cu piciorul, fibula reprezintă un tip de podoabă caracteristic începutului sec. 5 şi celui de al doilea stil policrom germanic. M.I.R.S.R.
BIBL. :R. Theodorescu, Un mileniu, p. 60. r.f.
statuie. Cele mai vechi s. de pe terit. României sînt, fără îndoială, menhirii, din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, dintre care cel mai tipic şi bine păstrat este aşa-numitul menhir feminin — de fapt stelă antropomorfă — de la Baia (M.A.C.). Apoi statuara nu se mai practică pînă în epoca fierului, cînd din noi apar menhiri, reprezentînd de această dată războinici, după o stilizare de tip pontic, cu volume şi detalii rotunjite (Sibioara, M.A.C.; Stupina, M.I.R.S.R.), şi la sfîrşitul primei epoci a fierului de tip carpatin, cu volume şi detalii stilizate unghiular (Baia de Criş, M.D.). Din cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre provine un fragment de tors de kouros arhaic de la Histris (M.I.R.S.R.). Din s. de bronz arhaice ale lui Apolc Ietros de la Histria (M.H.) ne-au mai rămas doai bazele cu dedicaţii gravate. Din perioada ele nistică datează un cap de Apolo — după un mode! praxitelian — şi altul al unei Afrodite, ambel* de marmură, aparţinînd aceleiaşi maniere (Histria M.H.), precum şi mai multe-statuete ale Demetre şi Ci belei de la Histria şi Tomis (M.A.C.). Dir vremea romană provin trei serii de re prezentări statuare: 1) s. imperiale, între care s< disting mai multe bronzuri — Traianus Decius d< la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.R.S.R.) Caracalla de la Porolissum (M.I.Tr.C.), un cap d< împărăteasă, probabil Faustina cea Bătrînă, de k Drobeta (M.P.F.) —în general fragmentare, apo un cap de împărat, din marmură, din sec. 3 e.n. poate Hostilianus, provenind de la Valu lu Traian (M.A.C.) şi altul, poate Gallienus, de 1; Apulum (M.A.I.), precum şi mai multe s. loricati (s. de comandanţi militari îmbrăcaţi cu armuri bogat decorată — lorica graeca) şi paliate (s. d< personaje drapate în mantaua amplă — palliur sau hlamidă) provenind de la Ulpia Traian Sarmizegetusa şi de la Apulum (M.D. şi M.A.I.) între acestea trebuie amintită şi s. ecvestră d bronz a lui Septimiu Sever de la Răcar (M.I.R.S.R.), din care însă nu se păstrează decî nenumărate fragmente mărunte; 2) s. de divini tăţi, în generai olimpiene sau poliade, între care s disting grupurile de s. ale lui Iupiter Tronan de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D. M.I.Tr.C.) şi de la Apulum (M.A.I., M.Br.S.) Pluto şi Proserpina de la Apulum (M.A.I.), Mithr Petrogenitus de la Romula (M.I.R.S.R.) şi de l Apulum (M.A.I.), ale Dianei la vînătoare-
STAŢIUNE
818
replici după originale elenistice de influentă poate pergamené — de la Tomis (M.I.R.S.R.) şi ale lui Apolo, Hercule şi Venus, de asemenea de la Tomis (M.I.R.S.R.). în sfîrşit, tot de la Tomis provin şi două fragmente de s. ale lui Pan (M.A.C.) şi doua s. ale Fortunei poliade, dintre care aceea în care zeiţa este asociată zeului Pontus (M.A.C.) este pe drept cuvînt celebră. împreună cu ea a fost descoperită o altă s. celebră, aceea a Şarpelui fantastic, identificat cu Glicon (M.A.C.); 3) s. funerare, togate (s. de personaje îmbrăcate în togă — semn al calităţii de cetăţean roman) sau paliate, dintre care cele feminine reproduc în general modelul elenistico-roman cunoscut sub numele de grande Ercolanese sau piccola Ercolanese în timp ce, între cele masculine, iese în evidenţă tipul „filozofului44 (sau „oratorului, poetului, cetăţeanului"), bărbat matur cu figură expresivă şi interiorizată, înfăşurat în togă sau hlamidă, cu mănunchiul sau coşul de suluri de papirus (volumina) la picioare. Cele mai multe şi mai bine păstrate exemplare provin de Ia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.D. şi M.I.Tr.C.), de la Apulum (M.A.I.) şi de la Tomis (M.I.R.S.R., M.A.C.). Din punctul de vedere al stilului se disting: un grup în care persistă încă tehnica îngrijită şi idealizarea formelor de tradiţie elenistică, îndeosebi în Dobrogea, pe ţărmul Pontului Euxin (ex.: Fortuna cu Pontus); alt grup, caracterizat de verismul roman tradiţional, în care se întîlnesc mai ales portrete imperiale de bronz (ex.: Decius de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa); un al treilea grup, în care se remarcă trăsături expresioniste, specifice pentru arta provinciilor romane din centrul Europei (ex.: statuia de şef militar în costum de călătorie de la Apulum M.A.I.); un alt grup stilistic este constituit de o bogată serie de s. relativ stereotipe de divinităţi sau funerare, în care se disting două tipuri de redare a figurii — figurile „triunghiulare44 cum este aceea a Cetăţeanului din Tomis (M.A.C.); figurile rotunde, cum este aceea a mamei şi copilului de la Potaissa (M.I.Tr.C) — , precum şi două tipuri de drapaj: tubular (Higeea de la Ulpia Traiana M.D.) sau din benzi plate telescopate (s. funerară de la Ulpia Traiana, M.S.). Către sfîrşitul dinastiei Antoninilor apar şi figurile tipice uşor alungite, cu obrazul tras, exprimînd tensiunea interioară, cum este un portret imperial de la Tomis (Muzeul Naţional, Sofia), sau capul de femeie din Transilvania (M.Br.S.). Din perioada paleocreştină ca şi din aceea de trecere de la sclavagism la feudalism nu mai sînt cunoscute s. care să provină de pe terit. României, v. şi antropomorf; portret; sculptură. Lucia Ţeposu—Marinescu. Statuile feminine drapate din Muzeul judeţean Hunedoara-Devat în Sargetia IX.	'	r.f.
staţiune, arie topografică determinată, pe care se poate sesiza existenta unor depozite arheologice, în raporturi stratigrafice genuine şi unitare ca geneză şi încadrare culturală. S. pot fi aşezări, necropole, sanctuare izolate, depozite şi tezaure de piese arheologice — arme, unelte, podoabe sau ceramică — , depozite de resturi menajere sau de producţie, vestigiile unor instalaţii tehnice sau
Stelă de tip dunărean cu reprezentarea banchetului funerar (Capidava)
Stelă funerară paleocreştină (Tomis).
JT	ale unor	centre de	producţie, mine şi cariere
‘	părăsite,	în	sfîrşit	resturile unor ansambluri
monumentale	votive	sau comemorative. Adesea,
într-o s.	pot	apărea	depozite de genuri diferite
în succesiune stratigrafică sau în juxtapunere topografică.	r.f.
steatopigie (gr. steatos „grasu+pyge „şolduri44), obezitatea bazinului, trăsătură caracteristică a reprezentărilor antropomorfe feminine primitive. Se întîlneşte la figurinele neolitice feminine din culturile Hamangia, Gumelniţa şi Cucuteni. Fără a putea preciza dacă, a^a cum s-a afirmat, este
o	trăsătură care exprima graviditatea, este sigur că trebuie pusă îq-legătură cu credinţele în fecunditate.. Altă ipoteză afirmă că s. este o trăsătură specifică unui anumit ideal estetic, sau chiar unui anumit ţip somatic uman. Dar răspîndirea ei aproape generală la populaţiile primitive ajunse la stadiul cultural neoeneolitic face mai plauzibilă interpretarea redării voit deformate, cu sens simbolic, a acestei particularităţi anatomice a trupului de femeie.	r.f.
stelă (gr. stele „lespede"), lespede de piatră, gravată sau sculptată cu inscripţii sau cu reliefuri, avînd rost yotiy sau funerar, aşezată xa un orthostat — în picioare r- într-un loc public sau la un mormînt. Cea mai veche s. descoperită pe terit. Rofiaâtliei, denumită eronat, dar curent, menhir, este s. antropomorfă de la Baia care reprezintă, în relief plat, o femeie în poziţia marii zeiţe lubrice, şi datează din epoca de trecere de la n ex> 1 i t i c la epoca b r o n z ului. De la sfîrşitul primei epoci a;f ierului datează s.-menhir antropomorfe masculine de la Baia de Criş (M.D.). In c e t a ţ i 1 e g r e c e ş t i de pe malul Mării Negre, s. devine un tip de monument curent: decretele sînt gravate pe s. iar în epoca elenistică apare s. funerară trapezoidală, de tra-di ţie atică, cu coronament în formă de fronton şi decorată cu un relief figurat în registrul superior — portrete, scene de gen (profesorul şi elevul) sau simbolice (banchetul funerar) — precum şi s. votivă, mică, în formă de ediculă, dedicată divinităţilor orientale sau locale (Demeter, Cibele, Dioscurii). Către sfîrşitul epocii elenistice şi în epoca romană apare şi s. funerară de tip pontic, cu relief încadrat într-un chenar reproducînd motivul ediculei şi reprezentînd banchetul funerar sau Cavalerul trac. Acest tip va fi cunoscut sub
o	formă uşor modificată şi în epoca romană, cînd sînt documentate dealtfel mai multe tipuri de s. funerare: —pontică, amintită mai sus; — s. de tradiţie grecească, cu relief proeminent sub inscripţie, cum este cea a armatorului Rufeinos de la Tomis (M.I.R.S.R.); cele cu portret în nişă, frecvente la Tomis (M.A.C., M.I.R.S.R.) dar care se întîlnesc şi la Drobeta; — s. de tip dunărean, comportînd două variante — aceea cu chenar de vrej cu frunze de viţă, de iederă sau de laur (ex.: Ulmetum, M.H.) şi aceea cu cadru arhitectural (ex.: Dulgheru, M.A.C.) — şi care sînt caracterizate prin locul important pe care îl ocupă relieful în registrul superior, frecvente fiind motivele banchetului funerar şi al Cavalerului trac.
. Aceste s. sînt obişnuite în Dobrogea, dar ele se reîntîlnesc şi în Dacia, în Transilvania centrală
Stelă de tipul „figurii în fereastră*4 (Tomis?
Stelă de tip pontic (Callatis)
(s. lui Iulius Crescens de la Căuşeiu, M.I.R.S.R.);
—	s. cu motiv simbolic — coroană sau rozetă — în fronton triunghiular şi cu restul cîmpului ocupat de inscripţie, frecvente mai ales în Dacia Inferior (Oltenia) (Drobeta, M. P. F.); —s. cu portrete de grup în chenar arhitectural (ex.: Turda, M.I.T.) care amintesc de cele caracteristice pentru Pannonia şi care se întîlnesc în Dacia, şi anume în Transilvania de centru şi de S; — s. central-dacică, cu portrete în medalion integrat în registrul superior şi cu atic bogat (Apulum, M.A.I.); — s. nord-dacică, caracterizată de schematizarea formelor (Porolissum, M.Z.). O serie de aşa-numite pseudostele — reprezentări figurale semănînd cu partea superioară a s., dar lipsite de inscripţie — erau de fapt elemente din monumente construite, probabil mausolee. In perioada paleocreştină devin obişnuite^ s. trapezoidale aniconice, de mici dimensiuni, avînd drept decor o cruce gravată sau o monogramă cristică la paitea superioară (ex. Tomis, M.A.C.). 5. cu portrete familiale v. ediculă. v. şi monumente funerare.	r.f.
stepelor, arta ansamblu de manifestări artistice, durînd din neolitic şi pînă la începutul erei noastre, dezvoltîndu-se pe mai multe etape. Caracterizată de trăsături specifice; este constituită mai ales din piese de artă decorativă şi aplicată — vase, garnituri de costum, de harnaşament, de armament, ustensile de toaletă — din os, bronz sau metal preţios, decorate cu motive zoomorfe şi mai rar antropomorfe (acestea din urmă reprezentînd mai ales scene de luptă şi vînătoare sau războinici), stilizate în linii fluente, sugerînd mişcarea şi decupînd masele muşchiu-lare. începînd din sec. 6 î.e.n., tradiţia a.s. se întîlneşte cu influenţa Orientului Apropiat — Mesopotamia şi Iran — , căpătînd un aspect sincretistic, pentru care sînt specifice motivele naturiste, joncţiunea zoomorfă şi motivele monstruoase. Pe terit. României, cele mai vechi mărturii din a.s. le constituie piesele de os de la Dolheştii Mari (cultura amforelor sferice). Tot influenţei a.s. se datoresc şi butonii, crestele şi şeile care decorează toartele vaselor din cultura Noua, de la sfîrşitul epocii bronzului. Din prima epocă a fierului ne sînt cunoscute aplicele, oglinzile, stîlpii de baldachin, cazanele scitice, iar de la începutul erei noastre datează oglinzile cu tamga şi cazanele cu toarte polilobate sarmatice. Ecouri ale a.s. se surprind şi în motivele zoomorfe ale artei germanice; ultimele manifestări legate de a.s. sînt cazanele de bronz hunice.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 455—463; R. Theodorescu, Un mileniu, p. 72—75.	r.f.
stepelor sud-vest pontice, cultura	cultură
materială din perioada mijlocie a epocii bronzului, ocupînd colţul de NE al Munteniei, S Moldovei şi trecînd dincolo de graniţele României, spre E-SE. Este cunoscută mai ales din necropole, caracterizate de înmormîntări de înhumaţie cu "schelete în poziţie chircită sau întinsă, presărate cu ocru roşu, avînd drept inventar ceramică, mai rar piese de bronz — topoare — , sau de os
—	catarame. Ceramica, modelată cu mîna şi arsă, în general, reductor, este caracterizată de frecvenţa^ formelor mici şi mijlocii (askos, cană, ceaşcă, strachină, borcan) şi de decorul incizat cu motive spiralice simple, zigzaguri, triunghiuri în registre, şiruri de crestături cu omoplatul dinţat, adică de o puternică moştenire neolitică tîrzie. Bronzurile sînt de aspect răsăritean. Centre mai importante: Brăiliţa, Baldovineşti ş.a. BIBL.: N. Harţuche şi F. Anastasiu, Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a Muzeului Brăilei, Brăila, 1976.	r.f.
sticlă, material din care, în întreaga antichitate, s-au confecţionat obiecte cu caracter preţios, cel mai adesea artistic prelucrate. S. apare în e p o c a elenistică, importată din Orient, sub formă de vase specializate (lacrimarii, guiţi) şi piese de podoabă, descoperite de obicei în morminte. Sînt cunoscute astfel, în afara mărgelelor de s. şi a vaselor de parfum din mormintele elenistice de la Tomis, un colier din mărgele în formă de amforă, de sticlă albă, translucidă, din necropola sarmatică timpurie de la Chişcani precum şi numeroase mărgele de s. colorată în aşezările dacice, în sfîrşit un fragment de cupă miile fiori
Vase romane de sticlă: lacrimariu (Apulum) şi cupă (Transilvania, M.I.Tr.C.)
Colier ce mărgele de sticlă în formă de amforă (necropola sarmatică de la Chişcani)
—	sticlă policromă în motive circulare cu straturi fine concentrice — de la Tinosu. In epoca romană sînt frecvente descop. de vase de s. mai ales în morminte (Âpulum, Tomis, Histria), iar în perioada romană tîrzie, cupele cu picior în aşezările din Dobrogea (Capidava, Histria, Tomis). De asemenea, sînt des întîlnite, în necropolele aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov (Izvoare, Ploieşti-Triaj, Mogoşani, Mătăsaru, Spanţov), pahare de s. de diferite tipuri, din s. verde cu ornamente aplicate, din s. fumurie cu pastile colorate, din s. tăiată cu şlif ş.a. Meşteşugul sticlăriei nu apare în schimb decît în perioada romană tîrzie, de cînd datează un cuptor de sticlărie la Tomis, în centrul peninsulei. Se pare că era o filială a atelierelor siriene. Nu cunoaştem, cu precizie producţia acestui atelier. S. era folosită uneori în locul gemelor, atît ceie gravate (ex.: Capidava), cît şi cele tratate cu caboşon sau cloisonné (ex.: tezaurul de la Histria, M.I.R.S.R.).	r.f.
stînă. Ca tip de instalaţie productivă combinată cu locuinţa, cea mai veche s. cunoscută datează din epoca dacică şi afectează forma unei incinte circulare sau poligonale de bîrne. uneori pe fundaţii
ti
de piatră, avînd în centru un element mai important care are de obicei forma unei încăperi absidate. Asemenea instalaţii, în care este uşor de recunoscut
Îierdeaua sau saivanul oilor, cu bordeiul ciobanului n mijloc, au fost identificate lîngă Sarmizegetusa ^pe terasele dealurilor Meleia şi Rudele. Se poate pune problema în ce măsură cenuşarele de la fiiceputul epocii fierului — cultura Noua — nu ar putea reprezenta prototipul îndepărtat al acestor
i.	Din epocile posterioare celei dacice nu mai sînt cunoscute alte s., singurele analogii posibile fiind cete etnografice, dar nu este imposibil ca tipul să f| persistat, materialele perisabile din care erau realizate făcînd aproape imposibilă identificarea arheologică a acestor s.	r.f.
Stînceşti (sat, com. Mihai Eminescu, jud. Botoşani); săp. A. C. Florescu — 1960. In hotarul satului, pe terasa Prutului, aşezare traco-getică datînd de la sfîrşitul primei vîrste a fierului şi începutul celei dea doua (sec. 6—3 î.e.n.), cu două faze cronologice. In a doua fază a existentei ei, aşezarea a fost fortificată cu val de pămînt şi şanţ, dînd naştere la două cetăţi cu o suprafaţă totală de c. 50 ha, dar care se pare că nu erau locuite permanent decît parţial. Au fost identificate bordeie precum şi rare locuinţe de suprafaţă, din schelet de lemn, cu lipitură de lut. Alături de materialul arheologic indigen, traco-getic, s-au găsit şi obiecte greceşti de import, mai ales amfore de Chios şi de Thassos şi piese scitice de harnaşament. De asemenea, a fost descoperit un tezaur (sec. 5 î.e.n.) compus din două figurine plate feminine şi alta, tot plată, reprezentînd un animal fantastic — peşte cu colţi de mistreţ. Cele trei piese sînt executate prin ciocă-nire din foaie de aur, nu au decît o singură fată terminată printr-o margine care se îndoia, prinzîn-du-se pe un suport — de lemn, metal sau piatră — Care s-a pierdut. Cele două figurine feminine, dintre care una s-a păstrat extrem de fragmentar, sînt foarte stilizate şi redarea suprafeţei corpului prin benzi late telescopate sugerează un trup de prunc înfăşat, sau o mumie. Trăsăturile figurii nu sînt redate. Peştele este tratat mult mai amănunţit, cu capul, cu rît şi colţi de mistreţ, văzut din profil Şi coada răsfirată într-un evantai simetric. Solzii şînt de asemenea foarte regr.Iat redaţi, formînd
o	imbricatie ordonată. Piesa ar putea fi rapor-
Stlnceştl. Amforă grecească de Chios
stoicXni
tată la unele plăci de aur similare descoperite în Tracia (ex.: cele din tumulii de la Duvanli, R. P. Bulgaria), deşi acestea sînt mult mai schematic stilizate. Sensul simbolic mitologic, ca şi funcţia lor originară nu au fost încă lămurite. M.I.M.; M.I.R.S.R.; M.J.B.
BIBL.: D. Popescu şi M. Babeş, Dacia NS,
V—XX, Cronica săp., Repertoriul arheologic al judefului Botoşani, voi. I, p. 176—178. h.d.
Stoicani (sat, com. Folteşti, jud. Galaţi); săp. M. Petrescu-Dîmboviţa -— 1946, 1948, 1949. • In punctul Dealul de pe rîpă, resturi de locuire de tip Horodiştea-Folteşti, din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului; cimitir de înhumaţie cu schelete chircite, din prima epocă a fierului; morminte din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Ceramică tipică pentru cultura Horodiştea-Folteşti, decorată cu şnurul precum şi
o	figurină feminină fragmentară, decorată tot cu şnurul, cu motive meandrice şi spiralice; ceramică hallstattiană — ceşti cu o toartă supraînălţată, verticală, castroane cu buza sau cu brîul faţetate, mari urne cu brîuri alveolare, brăţări simple circulare de bronz. • In lunca Prutului, la Cetăţuia, tell cu mai multe straturi: aşezare neolitică, aparţinînd culturii Gumelniţa, cu locuinţe patrulatere, cu platformă şi cu plăci perforate de cuptor (?), sau mai degrabă de astupat ferestrele; cimitir de înhumajie de tip Cernavoda; aşezare de colibe din prima epocă a fierului, cultura Babadag. Ceramică tipică pentru cultura Gumelniţa din NE cîmpiei Dunării, cu elemente Ariuşd — pliseuri, pictură —, decorată cu motive geometrice, mai ales spirale, dar şi haşuri rombice şi motive unghiulare, prin incizie şi pictură bicromă (alb pe roşu, sau roşu pe roz deschis-alburiu); plastică tipică: figurine feminine stea top ige cu brafele în cruce, stînd sau şezînd, cu decor incizat cu motive meandrice, marcînd o limită orizontală — adesea subliniată de o bandă — sub sîni, poate marginea unui veşmînt drapat şi, uneori, portul unui pandantiv; plăci rombice de teracotă — cu patru perforaţii în colţuri — poate modele de pandantiv; figurine zoomorfe. Inventarele mormintelor de tip Cernavoda, cu schelet chircit, cuprind: un topor perforat de piatră, fusaiole, vase cu decor rudimentar; ceramică hallstattiană — străchini, urne mari, ceşti—cu decor tipic de caneluri, brîie faţetate, brîie alveolare. M.I.R.S.R.; M.I.M.
O	Complexul S. Aldenit aspect cultural ce se în-tîlneşte în zona de NE a ariei de răspîndire a civilizaţiei Gumelniţa şi care s-a format, se pare, din contopirea elementelor culturale Boian şi Hamangia, proces care a permis si asimilarea elementelor de tradiţie Vinéa şi, probabil, a celor precucuteniene. Dezvoltarea acestui complex este contemporană cu ceea ce se cunoaşte sub numele de Gumelniţa I — faza de început a culturii cu acest nume. El este caracterizat de ceramica lustruită puternic, neagră şi decorată cu pliseuri desenînd motive geometrice spiralo-meandrice, de ceramică excizată în care traseul pierde din rigoarea mean-drelor, fiind tratat mai frust şi de o plastică în care trăsăturile figurii sînt redate atent, adesea foarte expresiv.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, MCA, I; idem, SCIV9 25.	l.r.
STOLNICENI
Stolniceni (sat, municipiul Rîmnicu Vîlcea, jud. Vîlcea); n.a. Buridava (romană); săp. D. Tudor
—	1962—1967. • In punctul Boroneasca, castru roman de zid, de tip clasic, de plan patrulater (60x50 m). Construcţia lui se datează în vremea războaielor cu dacii, sub împăratul Traian, epocă în care a fost ridicată şi clădirea unui comandament — se pare a cartierului general al legatului Moesiei. • Alăturat, aşezare civilă întinsă, cu construcţii de zid, cu mai multe cartiere, locuinţele romane de suprafaţă, din zidărie, se învecinează cu bordeie căptuşite cu leasă de nuiele şi lipite cu lut, dacice; clădire publică, din care provin resturi de colonadă. Intre descop.: fragmente de statuie imperială de bronz, ceramică de tip roman şi ceramică de tip dacic contem-
Străehini pictate din cultura Cucuteni B (Valea Lupului)
Strecurătoare romană de tip dacic, din ceramică (Apulum)
322
porane, descoperite împreună în gropile de gunoi, monede. Descop. de aici documentează viaţa în simbioză a populaţiei romane cu aceea dacică anterioară. M.V., M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, 368—369.	r.f.
strachină, vas tronconic, jos, cu deschiderea gurii mult mai largă decît fundul, fără toartă, folosit în general ca vas de masă. Cunoscut încă din neoliticul mijlociu, s. se desprinde prin specializare din forma de caracter mai general de bol sau cupă, singura cunoscută la începutul epocii neolitice. Nu a dispărut niciodată din repertoriul ceramic al civilizaţiilor locale care s-au succedat pe terit. României din vechime şi pînă astăzi, constituind un tip specific, legat probabil de un anumit caracter al alimentaţiei, al civilizaţiei agrare tradiţionale. Forma tipică apare încă de la început şi se menţine, cu relative variaţii, de-a lungul mileniilor. Decorul, în schimb, se modifică în mod considerabil de la loc la loc şi de la epocă la epocă, fiind condiţionat, probabil, de funcţiile complementare — de multe ori cu caracter ritual— ale vasului.	r.f.
strecurătoare, vas de formă tronconică sau ovoi-dală, cu pereţii şi fundul perforaţi. Cunoscută încă din neolitic, cînd era realizată din ceramica grosolană. Pentru prima dată apar s., cu forme armonios construite, în epoca dacică, cînd erau făcute din ceramică cenuşie tipică. In epoca romană sînt cunoscute s. de bronz, adesea decorate prin gravare şi cu profilé caracteristice. Două exemple deosebite, cu perforaţiile desemnînd motive spiralice, provin de la Dervent (M.A.C.). Nu sînt cunoscute s. din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism.	r.f.
Streza-Cîrţişoara (n.v. al satului Cîrţişoara, com. Cîrţişoara, jud. Sibiu); descop. înt. — 1892. In cartierul Streza, tezaur de argint constînd din mai multe fragmente de lingou de argint şi trei fragmente dintr-un lanţ de centură cu pandantive cordiforme, datat în sec. 12 e.n. M.I.R.S.R. BIBL.: Trésors, nr. 44Ş.	r.f.
strigi! (lat. strigilis „rîcîitor14), în arta romană, motiv decorativ rezultat din gruparea unor linii ondulate, imitînd linia de profil a unui s. — instrument de bronz cu care se rîcîia murdăria de pe piele, după întrecerile sportive sau în timpul băii. Se cunoaşte o placă de cancelli cu motivul s. de la Tomis. M.A.C.	r.f.
striuri, motiv decorativ folosit mai ales în ornamentarea ceramicii. Se realizează cu ajutorul unui instrument asemănător unui pieptene. Cele mai vechi s. apar în epoca bronzului pe unele vase din pastă grosolană din culturile Cernavoda, Glina, Tei şi Monteoru. In această vreme, s. sînt răspîndite dezordonat, în fascicule verticale sau oblice pe faţa vasului. In epoca dacică, s. devin mai ordonate, constituind decorul umărului marilor vase de provizii. Ele sé întîlnesc şi în epoca romană, pe vase din pastă grosolană, de factură provincială şi în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, pe unele borcane, grupate în
.1
/i'.
fi!'
uy
fi. ... iu-
ti.
Suceava-Şipot. Borcan ceramic de la sfîrşitul sec.6
%*«« de Sus. Ceaşcă ceramică cu decor excizat, floral *“■	geometrizat
âţcicule restrînse, orizontale sau ondulate, pe ţgfltârul borcanelor. In zonele cuprinse sub stăpî-ntrea Imperiului bizantin — Dobrogea şi capetele pod din stînga Dunării —, sînt frecvente amforele cu s. orizontale şi mai rar, ondulate, ajţînci, fine, regulate. Dar s. sînt specifice ceramicii — borcane sau străchini — feudale timpurii (sec. 8—12), pentru care constituie motivul éecorativ predilect. Ele sînt grupate în largi *one orizontale, ocupînd umărul şi pîntecele vasului. Pe umăr apare de obicei încă un motiv
—	fascicule oblice de s., fascicul de s. ondulat (numit şi val), şiruri de înţepături, alveole, ş.a. — suprapuse peste s. şi care constituie motivul principal. Către sec. 12, zona compactă de s. se dezagregă în fascicule orizontale separate de benzi netede, iar fasciculele de pe umăr tind să •p reducă la una sau cîteva linii ondulate izolate. Acest ansamblu de motive trece şi în repertoriul decorativ al ceramicii feudale.	r.f.
Stupina (sat, com., jud. Constanta); descop. înt.
1957. Tumul necercetat, în apropierea căruia
•	fost descoperită o statuie-menhir de tipul cu ţfcinakes, făcînd parte din seria de reprezentări Siegalitice dobrogene. Datată în sec. 5 î.e.n. IM.R.S.R.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 465—471.
r.f.
•i).
Suceava-Şipot (municipiul Suceava, jud. Suceava); flp. M. D. Matei — 1953—1957. In punctul Şlpot, aşezare de bordeie patrulatere cu sobă de
SULTANA
piatră. In inventar: ceramică din pastă grosolană; modelată cu mîna — borcane în formă de burduf—* fără decor; piese de os şi corn — o placă ovală cu decor de cerculeţe — fusaiole de teracotă, fibule pentidigitate din bronz presat. Sînt vestigii ale unei aşezări slave timpurii (sfîrşitul sec. 6 începutul sec. 7), cu aspect artistic destul de sărac, redus la cîteva piese de artă aplicată. M.I.R.S.R.; M.I.M.
BIBL.: M. D. Matei,^ Dacia NS, IV.
r.f,
Suceveni (sat, com., jud. Galaţi); săp. I. T. Dragomir — 1969. Pe dealul Stoborănilor, aşezare neolitică fortificată cu dublu şant, cu locuinţe dreptunghiulare cu platforme de lut pe trunchiuri despicate. Ceramică de tip Gumelniţa. M.G. BIBL.: I. T. Dragomir, AM, III.	I.r.
Sucidava 1. (n.a. pentru Celei) v. Celei; 2. (n.a. pentru Rasova, com. Rasova, jud. Constanta) v. limes.
Suciu de Sus (sat, com., jud. Maramureş); săp. 1887; M. Roska —1913; M. Rusu — 1961.
•	Pe terasa Poduri, necropolă de incineraţie cu urne cu capac, uneori în ciste din lespezi de piatră, de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura S. Intre morminte: ruguri patrate, construite din piatră de rîu. Ceramică tipică pentru cultura amintită: castroane tronconice carenate şi ceşti cu o singură toartă supraînăltată, cu decor geometric spiralic, din benzi rezervate şi lustruite, dispus în registre ordonate după o schemă compoziţională în zigzag sau sinusoidală şi în acelaşi timp radiară în raport cu axa verticală a vasului; fondul excizat. • Pe platoul Traian, necropolă tumulară de tip Lăpuş, cu morminte de incineraţie şi inventare tipice pentru această cultură. M.S.M. O Cultura S. de S., cultură din epoca bronzului tîrziu, consecutivă culturii Wietenberg. Ocupă aria bazinului inferior al Someşului şi al celui superior al Tisei. Este caracterizată de aşezări pe terase joase sau pe movile proeminente, cu locuinţe de suprafaţă din lemn şi pămînt, precum şi de necropole de incineraţie (Lăpuş, S. de S.). Este caracteristică ceramica cu decor excizat, asemănător celui ciocănit au repoussé de pe vasele de metal, cu motive geometrice dispuse radiar, cu semnificaţie de simbol solar, dintre care unele afectează forma unor rozete florale. Un aspect caracteristic al culturii îl constituie şi foarte numeroasele depozite de bronzuri aparţinînd seriei Uriu-Domăneşti. BIBL.: A. Vulpe, Dacia, XIX.
I.r.
Sultana (sat, com. Mînăstirea, jud. Ilfov); săp. I. Andrieşescu — 1937; descop. înt. — 1955, 1957; săp. B. Mitrea, C. Preda — 1958—1960. Pe un bot de deal, pe malul lacului Mostiştea: • aşezare neolitică cu mai multe nivele aparţinînd culturilor Boian şi Gumelniţa, cu locuinţe de suprafaţă cu platforme patrulatere. Ceramică tipică Boian şi Gumelniţa (străchini, vase cu picior, vase tronconice, vase piriforme, askoi), plastică tipică de teracotă şi os: un fragment de vas prosopomorf, un capac de vas plastic, cu aplicaţii reproducînd silueta unui bovideu; un vas plastic antropomorf
Sultana. Două figurine? eminine de os, de tipul cu braţele în cruce (cultura Gumelniţa)
Tezaurul dacic de argint de la Surcca. Faleră-picior de cupă cu decor vegetal stilizat şi faleră ovală, cu reprezentarea Cavalerului trac
cu decor pictat geometric, ale cărui detalii pot fi identificate parţial cu elemente de costum; figurine antropomorfe şi zoomorfe; • aşezare hallstattiană de bordeie; ceramică tipică hallstattiană cu buze şi brîu faţetate şi cu brîie alveolare; • necropolă de incineraţie din sec.
10	e.n., cu urne cu decor în zone compacte de striuri orizontale şi cu benzi de striuri ondulate şi un borcan lustruit cu decor în haşuri oblice de asemenea lustruit, de tip Saltovo-Maiaţk. Acest inventar este specific necropolelor slavo-bulgare din sec. 9—10. M.I.R.S.R.
BIBL.: I. Andrieşescu, Dacia, I; S. Marinescu-Bîlcu şi B. Ionescu, Catalogul sculpturilor eneo-litice din Muzeul raional Olteniţa, Sibiu, 1967, pass; Eug. Zaharia, Dridu, p. 114.
r.f.
Surcea (sat, com. Brateş, jud. Covasna); descop. înt. — 1952. Depozi t-teza ur dacic datînd din sec. 1 î.e.n.: inventarul unui atelier de argintar dac, ascuns în împrejurări necunoscute, cuprinzînd şase nicovale mici de fier pentru orfevrărie, şapte falere de argint aurit şi un fragment de bară ele argint. Dintie faîere, una ovală, plată cu chenar de frunze de laur schematic stilizat luînd aspectul unui simplu zigzag, are în medalion, în relief ciocănit, un Cavaler trac întovărăşit de un vultur în zbor; unii specialişti consideră că vulturul este un ornament heraldic al coifului călăreţului. Altă faleră, circulară, plată, are în medalion un grifon cu aripile desfăcute; celelalte cinci sînt similare picioarelor cupelor de la Sîn-crăieni şi sînt decorate cu frunze de acant schematizate, lucrate cu ponsonul. Stilul celor două piese figurale este asemănător cu acela al tezaurelor de la Herăstrău, Merii Goala, Vălenii de Munte, dar atît reprezentarea Cavalerului trac, cît şi aceea a grifonului rămîn unicate în arta dacică. M.I.R.S.R.
BIBL.: CRRt nr. A 95-A 107.	h.d.
Surduc (cartier în municipiul Reşiţa, jud. Caraş-Severin); săp. D. Protase— 1964—1965. Castru roman de pămînt (sec. 2—3 e.n.), de tip clasic, de plan patrulater (132x 128 m), orientat NV-SE, fortificat cu agger şi două şanţuri, cu patru porţi axiale	#
BIBL.*: D. Protase, AMNt IV.
r.f.
Surducu Mare (sat, com. Forotic, jud.Caraş-Severin); n.a. Centum Putea; descop. înt.— f.d. # In punctul Rovine, castru roman cu zid de piatră, de tip clasic, patrulater (130 X X 160 m). # In punctul Pogradie, pe malurile rîului Cernoviţ, termele castrului, cu instalaţii de hipocaust; între ele, aşezare civilă cu caracter minier. Grup statuar al lui Iupiter Dolihenus pe taur şi relief fragmentar de cult al zeilor Liber şi Libera. Kunsthistorisches Museum, Viena. BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 48. Florescu, Micle2, Tezaure, nr. 35.	r.f.
Susani (sat, com. Traian Vuia, jud.Timiş); săp. Al.Vulpe şi I. Stratan— 1966—1967. La locul Grămurada, tumul cuprinzînd un complex funerar de la începutul epocii fierului: mormînt de înhu-maţie cu depuneri secundare (ofrande îngropate
Susani. Vase ceramice hallstattiene
ulterior înmormîntării) cuprinzînd patru urne bitronconice cu decor plastic, lustruite, negre •au brun-roşcate, umplute cu cioburi de ceşti .ţi de ulcioare din pastă fină cenuşie, decorate j	prin incizie şi incrustate cu alb, precum şi cu
I	tlemente plastice (caneluri). Ceramica de tip
canelat de aici defineşte un aspect specific pentru
■	SV României. M.L.
I	, BIBL.: M. Babeş, Dacia NS, XI, Cronica săp.
1	'	r-i*
Suseni (sat, com., jud.Mureş); descop. înt. — 1924. In cariera de argilă a fabricii de cărămidă, într-un mare vas ceramic, un important depozit de bronzuri de tip Cincu-S.: vîrfuri de lance, celturi, seceri cu limbi la mîner, brăţări, fibule, lame de spadă, ace de păr, fragmente de centură, o toartă de vas, precum şi un ghem de fir de aur. Se remarcă din punct de vedere artistic: cîteva brăţări — una de secţiune dreptunghiulară, go-dronată, masivă; mai multe, întregi sau fragmentare, late, de secţiune profilată, cu trei sau patru profilé simple, două pe margini şi una sau două nervuri interioare, precum şi cîteva de secţiune planconvexă cu decor gravat (grupuri de linii verticale, fascicule verticale şi oblice alternînd); fibulele cu pasmanterie (de tip carpatic), dintre care una întreagă cu trei volute, scut rombic cu decor gravat, geometric, mărginit pe ambele laturi de cîte opt spire ale unei spirale desfăcute, de cea inferioară atîrnînd pandantive în formă de spadă; în sfîrşit, fragmente de centură, decorate prin gravare în puncte cu motive geometrice, dintre care unele (circulare cu volute desprinse, dreptunghiuri concave, ş.a.) cu semnificaţie de simbol solar, iar altele (unda etruscă, arcaturi) cu semnificaţie de simbol al apei. Depozitul se datează la sfîrşitul epocii bronzului (Hallstatt AJ. M.T.M.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele, p. 107.
h.d.
Sutoru (sat, com. Zimbor, jud, Sălaj); n.a. Opta-tiana; descop. înt. — f.d. La Gura Căpuşului de Şes, castru roman (sec. 2—3 e.n.) de tip clasic, patrulater, din zidărie de piatră cu mortar de var, cu terme alăturate, integral distrus; în jur, aşezare rurală cu o sistematizare deosebită: construcţii izolate de zidărie, * la relativ mari distanţe una de alta. Descop. mărunte, ceramică, stele funerare cu reliefuri reprezentînd defuncţi eroizaţi, călare, femei aducînd ofrande, imaginea — unica în piatră — a divinităţii Dea Syria. M.I.Tr.C.; M.Z.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 235.	r.f.
Sviniţa (sat, com., jud. Mehedinţi); descop. înt. — 1780. Statuetă de bronz reprezentînd pe Hercule sprijinit în măciucă, de îngrijită factură elenistică, în manieră arhaizantă. Kunst-historisches Museum, Viena.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 66.	r.f.
Şaeş (sat, com. Apold, jud. Mureş); descop, înt. — 1891.	• In hotarul satului urme de aşezări
din epoca neolitică şi din cea a bronzului. • Tezaur dacic (sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.) de argint: 6 fibule cu scut rombic de tipul obişnuit, cu decor linear ponsonat, un colier şi o centură din lanţ de argint, un pandantiv în formă de secure, un torques, verigi de lanţ şi un tub mic, precum şi un tezaur de 563 de denari romani republicani, dataţi între anii 217-249. M.Br.S.; M.I.R.S.R. BIBL.: Trésors, nr. 207-215.	h.d.
şanţ, lucrare de fortificaţie, de obicei combinată cu un val paralel. Cele mai vechi ş. apar în neolitic, în cultura Cucuteni şi au aspectul unor bariere care taie accesul către pintenii pe care
ŞARPELE
sînt situate aşezările. In epoca bronzului ele sînt continui, înconjurînd aşezările (Vărşand). Fortificarea cu ş. este cunoscută şi în prima epocă a fierului (Popeşti). Şi dacii folosesc ş. împreună cu valurile, ca element de fortificaţie (Popeşti, Piscu Crăsani, Costeşti). In epoca romană, ş. sînt folosite, împreună cu valurile, fie ca element principal de fortificaţie la castrele provizorii, de etapă, fie ca element secundar la fortificaţiile ermanente, ziduri de incintă urbane sau castre. n aceste cazuri apar de mai multe ori în centuri multiple paralele (Histria, Capidava). Şi mai tîrziu se cunosc aşezări fortificate cu ş. Cea mai clară este aceea de la Capidava din sec.9-11, fortificată cu zid de piatră cu pămînt, dublat de un ş. exterior, v. şi fortificaţii.
r.f.
şarpele, motiv iconografic cu semnificaţie mitologică. In general este considerat ca fiind un personaj htonian, poate cu un cult propriu, dar se cunosc şi reprezentări în care are un caracter evident uranic, ca pe tableta Cavalerului danubian de la Apulum (M.Br.S.). Cea mai veche imagine a ş. poate fi identificată în linia groasă în zigzag de pe vasele de tip Cucuteni B, de la Cucuteni (M.I.R.S.R.). în neolitic, imaginile animaliere stilizate geometric au funcţie de emblemă şi acest rost trebuie atribuit şi ş. de pe vasele cucuteniene. Motivul ş. dispare apoi pînă în epoca fierului, cînd este din nou folosit pe unele piese de metal preţios din tezaurele traco-agtice (pe cnemidele de argint din tezaurul de la Agighiol, pe obrăzarul coifului de aur de la Băiceni). El continuă să fie reprezentat şi pe piese din tezaurele dacice. Astfel, brăţările spiralate dacice sînt terminate în capete de ş., iar unele lanţuri-coliere sau centuri se termină cu o închizătoare în formă de cap de ş. Odată cu transformarea Daciei în provincie romană, ş. începe să apară ca acolit al unor divinităţi cu aspect sincretistic, de origine locală sau orientală. Astfel, este adesea prezent, încolăcit în jurul unui arbore, pe reliefurile Cavalerului trac; îl însoţeşte pe Mithra în sacrificiul taurului; îl întovărăşeşte pe unul din Cavalerii danubieni, atunci cînd nu apare ca acolit al amîndurora; este reprezentat încolăcit pe bastonul lui Esculap, sau este hrănit de Higeea dintr-un vas, în reprezentările de cult în care zeiţa apare împreună cu Esculap; deseori este folosit şi ca motiv decorativ pe arme (pe calotele coifurilor de la Ostrov sau pe armurile de cal de la Gherla, M.I.Tr.C.). Dar cea mai impresionantă imagine a ş. este statuia ş. fantastic din „tezaurul de scuipturi“ de la Tomis. Cu bot de oaie, ochi, urechi şi păr de om, cu trup de ş. acoperit de solzi şi încolăcit în mod ciudat, aşa încît corpul său desenează o împletitură în opt cu coada despărţită în trei şfichiuri terminate cu smocuri de păr, ş. fantastic a fost identificat cu Glicon. Nu este exclus însă ca sincretismul acestei figuri mitologice să fie încă şi mai complex, reprezentînd o sinteză între Glicon în ipostaza lui am zice clasică, şi o divinitate locală personificată de şarpele lui Esculap, care pe unele reliefuri de cult apare cu coada despărţită în trei smocuri de păr. Dealtfel şi draconul dacic
826
este reprezentat tot ca un ş., cu cap de lup, blană şi coadă tricuspidă. Ultimele imagini ale ş. ca átare apar pe unele vase tîrzii de tip terra sigillata, cu caracter mithraic, descoperite la Drobeta (M.P.F.) şi într-un mormînt din sec. 4
e.n.	de la Apahida (M.I.Tr.C.), şi carese prodiiceau
—	între altele — şi în atelierele ceramice de la Cristeşti, pe Mureş, unde probabil cultul ş. era bine cunoscut. In sec. 9, motivul reapare la Basarabi, sub forma împletiturii a doi ş. în luptă, stilizat geometric. Acest motiv se va reîntîlni apoi frecvent, în tot cursul evului mediu, v. şi dracon.
r.f.
Şărmăşag (sat,com., jud. Sălaj); descop. înt. anten-rior anului 1941. Tezaur de argint dacic datat în a doua jumătate a sec. 1 î.e.n. Cuprinde patru brăţări simple din sîrmă, cu capetele înfăşurate; una, simplă, din bară semicirculară cu extremităţile libere stilizate geometric, prin incizii cizelate, în cap de şarpe extrem de schematizat; încă
o	brăţară simplă din bară cilindrică, cu capete libere uşor lăţite, cu decor de cerculeţe sugerînd un motiv ofiomorf şi alta, spiralică, fragmentară; trei fibule — două cu scut triunghiular, dintre care una fragmentară, cu decor de bordură de haşuri pe marginile superioare ale scutului şi dublînd nervura mediană şi cu zigzag linear pe picior; a treia simplă, din bară încovoiată; în sfîrşit, mai multe fragmente, relativ nedeterminate. M.I.Tr.C. BIBL.: I. Glodariu, AMN, V.	r.f.
Şeica Mică (sat, com., jud. Sibiu); descop. înt. —
f.d.	Descop. din epoci diverse, începînd cu neoliticul şi sfîrşind cu feudalismul timpuriu. Dintre ele ies în evidenţă: #o cetate de pămînt din prima vîrstă a fierului; # un tezaur dacic de argint (sec. 2 î.e.n.) cuprinzînd 3 coliere (torques), 5 brăţări simple, un lanţ ornamental, 2 fibule şi 356 de denari republicani romani, eşalonaţi între anii 217—228; #o aşezare rurală cu necropolă din epoca romană (sec. 2—3 e.n.), din care provine un perete [de ediculă funerară cu
Şeica Mică. Perete de ediculă funerară
decorul organizat pe trei registre: eroul călare zdrobind duşmanul, agricola bonus, perechea de defuncti aducînd libaţie; # o aşezare din sec. 5—
6	e.n.; • un tezaur de monede de aur bizantine, ascuns la începutul sec. 6 e.n. M.I.Tr.C.
BIBL.: D. Tudor, OTSt p. 174; O. Floca, Con-iribuţii la cunoaşterea tezaurelor de argint dacice, Buc., 1956, p. 18—36.	h.d.
ţenaj v. lanţuri
Şendreni (com. suburb., municipiul Galaţi, jud. .Galaţi); descop. înt. — f.d.; săp. D. Gh. Teodoru ry- 1961. # Pe terit. satului, aşezare şi necropolă romane (sec. 2—3 e.n.), legate de fortificaţia romană de la Bărboşi. Din aşezare provine o mare $tatuie de marmură a lui Iupiter Dolihenus (prima jumătate a sec. 3 e.n.), stînd în picioare pe un taur, într-un stil provincial de factură îngrijită,
Íírecum şi un relief de factură îngrijită, al Cava-erului trac. # La punctul Casa lui Secan, pe malul lacului Mălina, aşezare de bordeie autohtonă, cu sobe de piatră, din sec. 10—11 e.n. Ceramică tipică, borcane din pastă cu nisip, arsă qxidant, cu decor striat. M.J.G.; M.I.M.; M.I.B. ţnedit.	r.f.
Şeremet v. Gura Dobrogei
Şimand (sat, com., jud. Arad); săp. N. Chidioşan— 1961. Necropolă sarmatică de înhumaţie (sec. 1 î.e.n. — 1 e.n.), cu inventare funerare specifice, din care nu lipsesc şiragurile de chihlimbar şi oglinzile de plumb cu tamga, dar în care apar şi căţui tipic dacice, fapt care atestă inserţia colectivităţilor de sarmaţi în mediul cultural autohton dacic. M.Ţ.C.
BIBL.: N. Chidioşan, RM, 1965, Număr special, p. 443.	r.f.
Şimleu Silvaniei (oraş, jud. Sălaj); descop. înt.
—	1797 şi 1889. # Două spade de bronz din Hallstatt, cu garda terminată cu antene în volută. Una cu decor gravat — protome de păsări de apă, în şiruri paralele simetrice, extrem de schematizate — pe lamă. # Două tezaure datînd din sec. 5 e.n. Primul, de aur, cuprinde un pandantiv circular, un colier constituit dintr-uri lanţ terminat printr-un glob de topaz, de care sînt atîrnate pandantive (5 frunze de viţă, figurina unui om într-o barcă, 47 modele de unelte diferite); o placă de centură cu decor antropomorf presat; un inel terminat cu protome zoomorfe; fragment dintr-o brăţară terminată în protome zoomorfe; 24 de inele, dintre care 11 cu proeminenţe globulare iar celelalte netede; o monedă (aureus) de la Maxi-mian şi 13 bracteate — medalioane din medalii (bătute de împăraţii romani de la Maximian la Gratianus) prevăzute cu rame decorate şi torţite. Al doilea tezaur cuprinde zece perechi de fibule mari de argint aurit dintre care două perechi circulare, două terminate în cap de leu, iar celelalte de tipul cu semidisc, decorate cu caboşoane din grenate precum şi o fibulă cu capete de ceapă şi disc de onix, trei bazine de aur hemisferice cu cataramă. Tezaurele sînt datate către anul 400 şi se presupune că au constituit la origine un singur ansamblu, divizat în două părţi la îngropare, în timpul invaziei hunilor. Ele prezintă un amestec sugestiv de elemente de tradiţie bizantină şi de
Şmig. Faleră de aur din tezaurul din epoca bronzului Şimleu Silvaniei. Spadă de bronz cu antene din prima epocă a fierului
trăsături aparţinînd stilului geometric policrom, specific migratorilor germanici. Kunsthistorisches Museum, Viena; Muzeul Naţional, Budapesta; M.I.Tr.C.
BIBL.: A. D. Alexandrescu, Dacia NS, X; Florescu-Miclea, Tezaur, p. 41—56.	r.f.
Şincai (sat., com., jud. Mureş); descop. înt. — f.d. Lamă de spadă de bronz în formă de flamă, cu limbă de prindere în mîner; de-a lungul nervurii, linii gravate care la prinderea minerului încadrează două false volute în ochelari, formate din cercuri concentrice. Atribuită culturii Wietenberg. M.Br.S.
BIBL.: A. D. Alexandrescu, Dacia NS, X. r.f.
Şipeniţ (azi Şipeniţ, raion Cernovţi, R.S.S. Ucraineană, U.R.S.S.); săp. (de amator) R.F. Kaindl — 1903. Importantă staţiune — aşezare a culturii Cuculeni, cu bogată şi variată ceramică de stil B, dar şi cu vestigii ale căror condiţii de descoperire sînt neclare, de stil A. Acestea* din urmă prezintă importante asemănări cu pictura ceramică specifică subzonei Ariuşd. Lipseşte din aşezare faza AB. Muzeul dinCernovţî, Ashmolean Museum, Oxford. BIBL.: O. Kandyba, Schipenitz, Kunst und Ge-răte: eines neolitischen Dor fes, Viena, 1937; I. Nestor, în Dacia V—VI.	r.f.
şlif (germ. schliff „lustruire"), procedeu de^ finisare, folosit la sticlă şi ceramică. * Constă din abraziunea suprafeţei cu un corp dur, aşa încît să se obţină diferite modele în faţete sau limitate de şanţuri în V. La modă în epoca romană tîrzie, se cunosc puţine ex.: paharul ovoid de ceramică neagră, arsă reductor, cu motive geometrice de ş. oblic din sec. 4 e.n., de la Izvoare (M.I.R.S.R.) şi un fragment de pahar de sticlă, din sec. 3 e.n., cu decor de cercuri şi dreptunghiuri, de la Cumi-dava.	r.f.
şlem (germ. schlămm „noroi, nămol“), strat protector pe vasele ceramice, dat prin înmuiere, înainte de ardere, într-o suspensie groasă de argilă plastică, de obicei în apă colorată. Ex.: ceramica albă decorată cu ş. roşu de la Capidava, din sec.
9—10 M.A.C.	r.f.
Şmig (sat, com. Aţei, jud. Sibiu); descop. înt.
—	1880. • Tezaur din epoca bronzului. Pe lîngă 5 mărgele de argint, cuprinde numai obiecte de aur lucrate prin ciocănire; 26 de falere decorate
ŞNURCERAMlC A
32A
unele cu motive spiralice din linii punctate în relief, 18 inele, 13 bucăţi de sîrmă răsucită, 158 mărgele, precum şi o bucată de aur brut. Din acestea se păstrează o faleră mare cu umbo şi decor în relief ciocănit: două cercuri punctate în jurul umbonelui, din care se desprind trei fascicule arcuite de cîte trei şiruri de puncte care le unesc cu marginea falerei şi, între ele, grupuri de cîte trei proeminenţe conice; o faleră mică cu umbo;
o	brăţară din bară simplă; două inele de buclă cordiforme; două mărgele sferice de aur şi una de argint şi două inele torsadate. ţ Tot la Ş. a mai fost descoperit un coronament de monument funerar roman, reprezentînd doi lei adosaţi. M.I.R.S.R.; M.Br.S.
BIBL.: D. Popescu, Bronzezeit, p. 131, pl. 57.
h.d.
şnurceramică (germ. Schnurrkeramik), tip ceramic denumit şi ceramică decorată cu şnurul, caracterizat de decorul obţinut prin imprimarea înainte de ardere pe pasta încă moale a pereţilor vasului, a unei sfori răsucite sau înnodate. Acest tip ceramic este specific pentru sfîrşitul neoliticului şi începutul epocii bronzului — culturile Horodiştea, Cernavoda, a amforelor sferice şi Glina. Mai tîrziu se întîlneşte doar sporadic.	I.r.
Şpălnaca (sat, com. Hopîrta, jud. Alba); descop* înt. — 1887. In movila La Dudău, mare depozi* de atelier de bronzuri, de tip Cincu-Suseni, cîn-tărind c. 1 200 kg şi cuprinzînd un număr important de unelte (celturi, seceri, cuţite, dălţi, foarfeci, lame de fierăstrău, topoare-ciocan), arme
Şpălnaca. Brăţară de brori/î
(topoare, săbii, între care una singură întreagă, de tipul cu garda terminată în cupă si cu nervuri gravate în lungul lamei, vîrfuri de lance) şi podoabe: brăţări din bară plan-convexă, cu decor geometric, linear sau în zone haşurate, cu motive rombice, triunghiulare, în zigzag, gravate în registre divizînd lungimea brăţării; centuri din placă de bronz; diverse fragmente decorate prin gravare cu motive geometrizate — registre de dinţi de lup, scuturi în 8, imbricaţii, rondele etc. —; ace de cap cu capăt romboidal; verigi; butoni discoidali cu umbo; spirale de sîrmă, provenind poate de la fibule; tuburi de saltaleone, aplice decupate â jour, cu elemente spiralice, volute duble, pelta, înscriindu-se într-un contur general circular. Decorul, potrivit epocii în care se plasează — sfîrşitul epocii bronzului (Hallstatt A2) — conţine numeroase elemente cu înţeles de simbol solar, precum şi altele (scuturile în 8), legate de motivul mitologic al eroului. + In locul Podae, alt depozit de bronzuri de tip Moigrad-Tăuteu. M.I.R.S.R.; M.I.Tr.C.; M.Ai.
BIBL.: M. Rusu, Dacia NSt VII; H. Dumitrescu, Dacia, V—VI.	I.r.
ştampilare, tehnică decorativă constînd din aplicarea, într-o ordonanţă bazată pe simetrie şi alternanţă, a unui tipar. în acest sens se pot cita vasele dacice de provizii de la Zimnicea (M.I.R.S.R.), cu decor ştampilat de rozete şi călăreţi, exemplarele de terra sigillata panonică din Transilvania (M.I.Tr.C., M.A.I., M.D.), ca şi vasele de terra estampata din Dobrogea, din sec. 4 e.n., de la Histria, patera împăratului (M.I.R.S.R.); de la Tomis, exemplare de ceramică cu cruce de la edificiul cu mozaic (M.A.C.) şi de la Capidava, fragment ceramic cu efigie (M.Cap.).	r.f.
ştanţare, procedeu de formare sau decorare cu ajutorul unui element dur (ştanţă) care decupează conturul sau imprimă motive întregi prin batere. Este probabil că prin ş. s-au decupat aplicele plate — rozete sau ovale — din tezaurele traco-getice (Craiova, Agighiol, Peretu, Băiceni — M.I.R.S.R.).	r.f.
tablă dc şah, motiv decorativ constînd dintr-o suprafaţă patrulateră împărţită în pătrate egale, diferenţiate pe două axe perpendiculare, fie prin culoare, fie printr-un procedeu plastic, aşa încît să semene cu pătrăţelele unui eşichier. Alo tivul se întîlneşte în decorul ceramic din culturile Boian şi Precucuteni.	r.f.
tabletă v. relief de cult
tabula ansata (loc. lat.), tip de ancadrament avînd forma unui dreptunghi cu două ataşe trapezoidale pe laturile înguste. Reproduce aspectul unei table de bronz cu ataşe laterale de fixare, pe care se scriau inscripţii, folosită de romani, rorma a devenit specifică pentru sculptura romană şi se întîlneşte pe sarcofage — aici ansele iau uneori aspect de arce —, cum sînt cele din Banat (M.B.T.), pe monumente (tribunalul din principia castrului Tibiscum), sau la donariul de la Bier-tan.	r.f#
taenia (cuv. lat. „panglică"), motiv decorativ de forma unei panglici, curent în arta greco-romană. Cele mai vechi ex. apar pe două fragmente de friză de monument mic, datînd din sec. 4 î.e.n. de la Histria (M.H., M.I.R.S.R.), reprezentînd lebede în zbor purtînd t. în cioc. Mai tîrziu, motivul se generalizează şi se întîlneşte din nou pe frizele de mausolee cu bucranii, elenistice, tot de la Histria (M.H.). In epoca romană, apare în mod curent pe monumentele funerare, cel mai adesea ca motiv secundar pe lîngă coroane, ghirlande, ş.a. Se întîlneşte şi pe produse ale artelor aplicate
—	ceramică, piese de metal. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism nu mai regăsim t. decît ca element secundar, pe acele produse artistice de tradiţie clasică de felul oenochoelor de la Apahida, sau a paterei de la Pietroasa.
r.f.
Tamasidava v. Răcătău
tambur, element cilindric al fusului unei coloane, sau parte a unui monument de plan circular. Sînt cunoscuţi t. de coloane greceşti, dorici şi ionici, de la Histria, t. din epoca dacică, de la sanctuarul mare patrulater de la Sarmizegetusa Regia şi t. monumentului de la Adamclisi. In epoca romană, fusurile de coloană sînt monolitice, deci nu au t.
r.f.
tamga v. oglindă Tanagra v. figurină Tanatos v. amoraşi
Tanglru (sat înglobat la satul Stoeneşti, com. Stoeneşti, jud. Ilfov); săp. D. Berciu — 1933— 1935, 1956, 1957. Pe terasă stîngă a Neajlovului,
Tangîru. Figurină cu decor bogat, sugerînd drapaju) (cultura Boian, faza Giuleşti)
staţiune cu mai multe nivele. • Primul şi cel mai important este reprezentat de o aşezare neolitică cu mai multe nivele aparţinînd culturilor Boian şi Gumelniţa. Din nivelul Gumelniţa provin fragmente din pereţi de locuinţă, din lut, cu decor spiralo-meandric pictat. Ceramică incizată şi exci-zată de tip Boian şi Gumelniţa; plastică tipică pentru cultura Boian; figurine feminine în cruce, steatopige, cu figura stilizată mareînd orbitele exagerat de mari prin două adîncituri accentuate printr-o incizie orizontală, nasul printr-o creastă în relief, gura printr-o împunsătură, iar urechile prin proeminenţe perforate vertical. Pe o figurină, decorul meandric incizat, dispus asimetric şi neo-molog pe cele două feţe — pe spate intervine o bandă oblică —, pare a sugera un veşmînt drapat. © Peste această aşezare se suprapun vestigii din epoca bronzului, culturile Cernavodă (sporadic), Glina, Tei, apoi din Hallstatt — Basarabi —, în sfîrşit La Téne geto-dacic şi chiar morminte din sec. 10—11. M.I.R.S.R.; M.I.G.
BIBL.: D. Berciu, Buletinul Muzeului Judeţului Vlaşca, I, II; idem, Contribuţii, p. 363—509. I.r.
Tarcea (sat Apahida, com. Apahida, jud. Cluj); săp. A. Buday — 1911—1912. In cartierul T., cîteva obiecte din eneolitic şi din perioada de trecere la epoca bronzului; o villa rustica (sec. 2—3 e.n.), la care casa stăpînilor avea un plan complex: înscriindu-se într-un contur general dreptunghiular cu trei abside, cuprindea un spaţiu central din care se pătrundea în încăperile de recepţie şi în cele de locuit. Villa mai comporta cîteva încăperi cu instalaţii de hipocaust, care serveau drept terme particulare. Constituie un exemplu tipic de arhitectură civilă provincială din Dacia. Descop. de inventar domestic curent. M.I.Tr.C.
BIBL.: I. Mitrofan, Villae rusticae în Dacia Superioară (I) în AMN X.	h.d.	şi r.f.
Tariverde (sat, com. Cogealac, jud. Constanţa); săp. R. Vulpe, Ec. Vulpe, D. Popescu, V. Alexandrescu, G. Ceacalopol — 1951—1956. Pe terasa pîrîului Iunan-Dere, aşezare getică, locuită din
?rima vîrstă a fierului pînă în epoca romană, n locuinţele autohtone — bordeie din sec. 6 î.e.n. — s-a descoperit un bogat material ceramic: vase indigene lucrate cu mîna, dar şi ceramică grecească arhaică de import în cantitate mare, pictată în stil orientalizant, o fibulă de tip Gla-sinac cu placă triunghiulară, precum şi o psalie de os, cu terminaţia în protomă zoomorfă, probabil scitică. Din perioada elenistică sînt cunoscute locuinţe de suprafaţă din zid de piatră cu pămînt, interesante exemplare de arhitectură civilă elenistică provincială. M.I.R.S.R.; M.H.
BIBL.: Colectiv Histria, SCIV, III, IV, 1—2, V,
1—2, VI, 3-4 şi MCA, IV, V.	h.d.
tauroboliu v. Mithra
Tărtăria (sat, com. Săliştea, jud. Alba); săp. K. Horedt — 1942—1943; N. Vlassa — 1961. Staţiune cu mai multe nivele de locuire din neolitic, perioada de tranziţie de la neolitic la bronz, din epoca bronzului şi chiar mai tîrzii. Cea mai îndelungată locuire este aceea neolitică, în cadrul căreia se suprapun mai multe aşezări aparţinînd culturilor Criş, Turdaş, Petreşti, Coţofeni. In cadrul nivelului Turdaş se situează descop. deosebite, cum ar fi ceramica de tip Tisa, importată, sau un mare complex de cult, cuprinzînd într-un depozit unitar resturile sfărîmate ale unor schelete omeneşti, 26 de figurine de teracotă, trei de ala-baâtru, o brăţară din cochilie mediteraneană şi trei tăbliţe de lut. Dintre toate, cele mai importante sînt tocmai tăbliţele de lut, de tip mesopo-tamian, dintre care una reprezintă, probabil, o scenă de vînătoare, schematizat redată, iar celelalte două au suprafeţele acoperite de semne, dispuse în mai multe registre, interpretate ca elemente de scriere rudimentară, analoage cu cele descoperite în Asia Anterioară, din perioada pre-dinastică. Aceste tăbliţe ar constitui deci mărturii
✓	peremptorii cu privire la legăturile directe, economice şi culturale dintre cultura Vinca—Turdaş şi culturile predinastice — Djemdet Nasr, probabil
—	din Mesopotamia. M.I.Tr.C.; M.A.I.
BIBL.: K. Horedt, Apulum, III; N. Vlassa, Dacia NS, VII.	l.r.
tătari v. paleoetnografie
Tăuteni v. Tăuteu
Tăuteu (sat, com., jud. Bihor); denumit în literatura de specialitate şi Tăuteni; descop. înt. 1935 şi 1970. • Pe dealul Sălaş, depozit de bronz de la începutul primei epoci a fierului, cuprinzînd: un vas ceramic mare şi altul mic; un fragment de topor de bronz plat cu aripioare mediane; 11 celturi (unul fragmentar), dintre care unele decorate cu motive geometrice liniare în relief, realizate prin turnare; două seceri cu buton şi două cu limba la mîner avînd nervuri prelucrate decorativ; 12 brăţări ovale, deschise, din bară de secţiune ovală, circulară sau plan-convexă, cu decor de crestături (grupuri de linii verticale, de haşuri oblice şi orizontale); doi butoni; fragmente de lamă de ferăstrău; două vîrfuri de lamă; un fragment de bară circulară; cinci verigi de aur; bucăţi de metal brut. Piesele erau depuse în vasul mare. • Intr-un mormînt de înhumaţie din sec.
4	e.n., două oenochoe de argint decorate au repoussé, cu picior inelar scund, evazat şi gură cu buza plată. Prima cană are o formă ovoidală, cîte un registru de frunze de acant imbricate, pe gît cu vîrful în jos şi la bază cu vîrful în sus, apoi două registre cu elemente figurale. Cel inferior nu mai păstrează decît reprezentarea unor valuri. Cel superior (mai precis mijlociu) păstrează figura a două divinităţi — Neptun şi Minerva —, a lui Belerofon, a unui leu şi un fragment dintr-un personaj care se sprijină pe picior, poate un Hermes. Cea de a doua cană, fusiformă, cu picior relativ înalt, este împărţită în şase registre, cel de la bază, ca şi probabil cel de pe gît, cu decor de palmete imbricate. Următorul, de sus în jos, este un registru cu motive vegetale în entrelac-uri. Urmează un registru cu o scenă idilică (o turmă de tauri păscînd sau odihnindu-se), apoi registrul principal mijlociu, cu un cortegiu dionisiac şi în sfîrşit registrul inferior cu un cortegiu marin înfăţişînd naiade şi amoraşi călări pe delfini. Registrele sînt separate între ele prin baghete decorate cu motive vegetale, imbricaţii de frunze de laur şi de grenate sau scuturi şi suliţe. Gramatica decorativă a acestor vase fiind apropiată de aceea a amforei de la Conţeşti, oenochoele de la T. pot fi considerate drept produse ale unor ateliere vest-pontice, ajunse în zona de V a României ca zestre somptuară a unui şef germanic. M.I.R.S.R.; M.Ţ.C.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele, p. 136;
D.	Dumitraşcu, Tezaurul de la Tăuteni-Bihor, Oradea, 1973.	l.r. şi r.f.
teatru. Cele mai importante resturi de edificii şi recuzită teatrală de pe terit. Daciei şi Sciţiei Mici sînt băncile de piatră cu picioare în formă de ghiară de leu, incluse în zidul de incintă al
Bancă de piatră de la teatrul din Histria, refolosită în zidul porţii mari
Mistriei, şi provenind de la un t. al cărui amplasament nu a fost identificat. Antefixe în formă de mască tragică sau comică sînt cunoscute de la Apulum şi Napoca M.I.Tr.C. şi M.A.I.	r.f.
Techirghiol (oraş, municipiul Constanţa); descop. înt. — 1959. Depozit de 28 obiecte de bronz datînd de ia începutul Hallstatt-ului: centuri, seceri, mînerul unei săbii cu Hmbă la mîner, o lamă de sabie şi fragmente de coif. La T. trebuie să fi fost şi o aşezare romană, din care provin probabil unele monumente figurate, între care statuia acefală de marmură a lui Pan, cu detalii îngrijit sculptate. M.A.C.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele, p. 121.
r.f.
tehnică constructivă. Cea mai veche t.c. cunoscută pe terit. României pe baza descop. arheologice este aceea mixtă, comportînd structuri de rezistenţă din lemn — fie angajate în sol, fie cu fundaţii constituind un sistem autonom sprijinit pe sol
—	şi panouri de umplutură din paiantă (vălătuci). Aceasta este t.c. folosită la marile locuinţe n e o -
1	i t i c e, care de multe ori înlocuiesc fundaţia autonomă fie cu o platformă de lipitură de lut pe trunchiuri (Glina, Hăbăşeşti, Traian, Tru-şeşti) sau pe pietre (Cucuteni), fie cu o platformă suspendată pe stîlpi (Pianu de Sus). In această vreme este cunoscută, de asemenea, folosirea coloanei sau stîlpului, ca element de rezistenţă vertical (principiul stîlp-grindă), aşa cum se vede la modelul de locuinţă cu stîlp de colţ de la Brăiliţa (M. Br.) şi poate şi la sanctuarul de la Căscioarele. în epoca bronzului apar primele construcţii din bîrne încheiate, desigur în funcţie de apariţia uneltelor de metal, permiţînd tăierea mai precisă a materialului lemnos. Tehnica mixtă — schelet de lemn cu lipitură de pămînt — continuă să fie folosită, şi în cadrul ei apare, ordonanţa de coloane (megaronul de la Sălacea). Tot în epoca bronzului sînt semnalate şi primele construcţii de piatră, din blocuri sumar cioplite şi apareiate (Sărata Monteoru). Dar zidăria apare-iată propriu-zisă apare abia în epoca fierului, mai întîi în cetăţile greceşti
—	unde tehnica zidăriei (v. şi emplecton) apareiate fără liant, de tip clasic, este universal cunoscută —, edificii caracteristice fiind templul lui Zeus Polieus şi cel al Afroditei de la Histria, sau zidul de incintă din epoca elenistică al aceleiaşi cetăţi, apoi în cadrul unor construcţii autohtone la care au colaborat poate şi meşteri greci şi care rămîn, într-o anumită măsură, exemple izolate. Este vorba, în ordine cronologică, de mormintele boltite (tolosuri) din S Dobrogei şi de cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, în cadrul acestora din urmă apărînd şi o variantă de zidărie specifică, caracterizată de lanţurile de tiranţi transversali care leagă paramenţii, denumită de arheologi murus dacicus. Perioada stăpînirii romane este caracterizată prin generalizarea zidăriei cu liant de mortar de var şi a folosirii arcului şi bolţilor, în cadrul sistemelor constructive. Din marea varietate de tipuri de zidărie cunoscute de romani, foarte multe se întîlnesc pe terit. României (v. opus) în oraşele greco-romane sau daco-romane (Histria, Tomis, Callatis, Argamum
Ulpia Traiana Sarmizegetuza, Drobeta, TţWscu Apulum, Napoca), sau în castrele romane (Drobe Tibiscum, Cumidava, Buciumi, Capidava, Dino tia, Troesmis, Ulmetum). Şi în perioada < trecere de la sclavagism la fe d a 1 i s m şi chiar la începutul feud
1	i s m u 1 u i, tradiţia construcţiei în piatră, d într-o t.c. inferioară, folosind liantul cu pămî: se păstrează în Dobrogea şi în zona Dunării (H tria, Capidava, Tropaeum Traiani). în restul ţăi după natura resurselor locale, se generalizează c nou t.c. mai vechi — mixtă, sau cea a constri ţiei din elemente de lemn îmbinate (Dridu, Buco Această revenire la t.c. mai primitive se datore fără îndoială decadenţei tehnice care caracte zează această perioadă de mari frămîntări etn şi politice, de mari transformări sociale. De aceste premise însă va pleca arhitectura med vală, care adoptînd şi adaptînd t.c. noi — bizantine, fie occidentale —, va continua să folosească şi pe cele vechi, tradiţionale. r
Tei, cultura cultură din epoca mijlocie a bre zului, rezultat al dezvoltării economico-sociale populaţiei de pe terit. de azi al Munteniei, care şi-au adus contribuţia elemente ale civilii ţiilor Glina şi Cernavodă, din fazele tîrzii ; perioadei de trecere de la neolitic la bronz. A fc împărţită în cinci faze succesive. Aria de răspl dire cuprinde Muntenia pînă la limita cultu Monteoru, cu unele pătrunderi în Transilvania
S	şi chiar în Dobrogea de NV, principalele cen cercetate situîndu-se în aria Bucureştiului. Si cunoscute aşezări deschise, pe malul apelor, locuinţe-bordei, relativ sărace, sau de tip cenuţ cu locuinţe de suprafaţă, din materiale uşoa distruse prin incendiu, precum şi morminte al căror inventar apar, pe lîngă ceramică, topo< de piatră şi ace de bronz. Şe pare că, în viaţa & nomică a comunităţilor aparţinînd c.T., creştei vitelor ocupa un loc deosebit de important. Ce mica se caracterizează prin decorul în tehn împunsăturilor succesive, precum şi cu mot: spiralo-meandrice, striate şi încrustate sau în lief, iar ca forme, predomină vasele mari de p vizii şi ceştile cu toartă supraînălţată, ade: miniaturale. îndeosebi aceste ceşti, lustruite ne£ puternic, cu forme zvelte, imitîn’d plastica vase de metal, cu decorul alb, incrustat, grupat registre diferenţiate care subliniază buza şibe barea umărului, constituie cele mai de seamă n lizări artistice ale acestei culturi, v. şi Bucure; BIBL.: V. Leahu, Cultura Tei.	1
Teiu (sat, com., jud. Argeş); sáp. S. Morintz I. Nania — 1959. Două măguri constituite < vestigiile cîte unei aşezări neolitice fortificate, circumvalaţie şi palisadă, aparţinînd culturii C melniţa. în una dintre aşezări, ordonanţă de cuinţe de suprafaţă cu platforme de lut, grup în jurul unui spaţiu liber relativ central. în a: acestuia era situată o locuinţă de dimensiuni d sebit de mari, iar în faţa ei o platformă (?) de c uriaşă de lut ars, cu decupaje semicirculare laturi, interpretată şi ca o reprezentare plast de cult. Ceramică de tip Gumélnita, cu de plastic; bogată plastică feminină, nedecoi
1968.	I-r-
Tciuş (sat, com., jud. Alba); săp. K. Horedt — 1938, 1949, 1969. Pe Cetătuie, pe aceeaşi arie, patru necropole din patru epoci diferite: • de Fa sfîrşitul epocii bronzului, cultura^ Noua, cu schelete ghemuite; • din prima epocă a fierului
—	necropolă plană de incineraţie; • de la sfîrşitul primei epoci a fierului, necropolă plană de înhumaţie; din această etapă datează şi o aplică de bronz, de tip scitic, cruciformă, cu decor în relief turnat, animalier, descoperită izolat, precum şi oglinzi de bronz, akinakes, ceramică proto-dacică; • din sec. 8 e.n., morminte de înhumatie de călăreţi de tip avar, cu inventare bogate, specifice, în cadrul cărora se întîlnesc plăci de centură cu decor geometric, realizate atît prin turnare, cît şi prin presare, sugerînd datarea către 700 e.n., adică în perioada de trecere dintre primul şi al doilea stil avar. M.A.I.; M.I.Tr.C.
BIBL.: M. Roska, Közlement/ék, I; K. Horedt, MCA, I; V. Vasiliev, AMN, VII.	l.r.
Teleac (sat, com. suburb. Ciugud, jud. Alba); săp. I. Mitrofan — 1953—1958; K. Horedt, I. Berciu, AL Popa— 1959—1960. Pe Dealul Gru-şeţ, aşezare hallstattiană (sec. 5 î.e.n.) dacică timpurie, pe pinten barat de două şanţuri şi valuri, cu infrastructuri de lemn, limitînd o mare fortificaţie denumită local Jidova. In inventar: ceramică specifică cu lustru negru sau brun si decor plastic — coaste, proeminenţe, caneluri, brîie, butoni, perforaţii — precum şi figurine zo-smorfe (bovidee) de acelaşi stil expresiv ca şi :ele de la Lechinţa de Mureş. M.I.Tr.C.; M.D. BIBL.: I. Mitrofan, AMN, IV.	h.d.
Telesfor (Telesforos), motiv iconografic repre-:entînd pe geniul convalescenţei, figurat de obicei ţa un adolescent cu cucullus (glugă), împreună cu Esculap şi Higeea. Pe terit. României nu se unosc imagini ale lui T. decît în cadrul triadei ui Esculap, pe reliefurile de cult specifice, r.f.
*eliţa (sat, com. Frecăţei, jud. Tulcea); descop. nt. -- 1962; săp. A. Rădulescu — 1963. In punc-ul Livada Maicilor s-au descoperit ruinele unei >cuinţe romane (începutul sec. 3 e.n.), cu ziduri îgate cu pămînt în opus incertum; în interior, n depozit de ţigle, ceramică, ustensile de fier, monedă de bronz din vremea împăratului Septi-liu Sever şi şapte aplice de bronz de la un car, intre care cinci ajurate cu motivul cîrceilor dis-uşi în triskelion şi două cu bustul zeului Marte, itr-un stil foarte îngrijit, de tradiţie elenistică,
i	coiful corintian cu vizieră şi coamă pe cap. île şapte aplice ar putea fi vestigiile unui car de p traco-roman. M.A.C.
IBL.: A. Rădulescu, Pontica, 4.	r.f.
II	(cuv. arab), termen indicînd o formă artifi-ală de relief — proeminenţă conică, sau în calotă oidă «— constituită din acumularea resturilor locuire preistorică neolitică. De obicei, într-un se^ disting mai multe straturi de cultură. T. sînt ecifice culturilor Boian — Gumelniţa (Glina, ălliţa ş.a.). Ele au fost uneori folosite în mod
Teliţa. Aplice de car din bronz
secundar şi ca loc de înmormîntare de către acele grupuri etnice care practicau înmormîntarea în tumul.	r.f.
temenos (cuv. gr.), termen indicînd incinta sacră, incltizînd unul sau mai multe sanctuare. La Histria este cunoscut un fragment din zidul unui t. grecesc arhaic, lîngă templul lui Zeus Polieus (?) Tot unt. îl constituie şi ansamblul Palatul Augustalilor.
r.f.
templu, lăcaş de cult, considerat a fi locuinţa unei divinităţi şi adăpostind de obicei imaginea statuară a acesteia. Se deosebeşte de sanctuar, care este numai loc de cult, zeul nefiind prezent. Uneori, sanctuarul este constituit dintr-un întreg ansamblu sacru, în care numai un element are calitate de t. Cele mai vechi t. sînt cele greceşti (cu împărţirea în pronaos, naos şi portic, uneori peristil) de la Histria: al lui Zeus, de tip arhaic; cel doric elenistic, al Marelui Zeu şi cel tot elenistic, refăcut în epoca romană, al AfroditdL în epoca romană, în Dacia sînt cunoscute două tipuri de t.: cel de tip italic (cu soclu înalt, scară pe o singură latură îngustă şi împărţire bipartită — antica cu portic şi postica cu cella —), cum sînt templul Nemesei de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi cel al Zeilor Mauri de la Porolissum; cel de tip central, cunos-cînd două variante: cella patrată înconjurată de peristil, ca t. lui Esculap de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi incinta cu portic pe trei laturi şi cella tripartită pe a patra, lăsînd în centru un spaţiu liber, patrulater, în care este situat altarul, cum este t. lui Liber Pater tot de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Toate aceste monumente se păstrează sub formă de ruine, de multe ori numai la nivelul fundaţiilor.	r.f.
tencuială, finisaj caracteristic constituit dintr-o pastă de pămînt sau var cu nisip, cuprinzînd uneori şi alte agregate; asigură aspectul unitar şi neted al suprafeţei pereţilor unui edificiu. De multe ori, t. suportă şi o decoraţie specifică — pictură, zugrăveli sau chiar reliefuri şi profilé modelate sau aplicate. T. apare odată cu arhitectura, adică încă
Ml
din n e o 1 i t i c, cînd constituie stratul superficial netezit şi sclivisit cu grijă, al lipiturii groase de
Îrâxnînt aplicată pe scheletul de stîlpi, bîrne şi mpletituri al pereţilor de vălătuci. Sînt cunoscute şi ex. de t. zugrăvită, ca pereţii exteriori de la Fetru Rareş (M.G.) şi coloana de la Căscioarele, sau modelată, ca la Bereşti (M.J.G.), sau la „frontonulw de la Ariuşd /(M.I.Tr.C.). In epoca b,r o n z u 1 u i continuă să fie folosită t. de lut. La megaronul de la Sălacea apare, de asemenea, t. pictată cu motive geometrice cu caracter de simbol solar. In e p o c a f i e r u 1 u i, t. de lut este în continuare folosită mai cu seamă la construcţiile de vălătuci (Popeşti) sau din cărămidă (Cos-teşti) din cetăţile dacice. Epoca romană cunoaşte o mare varietate de t. Se cunoaşte astfel t. de var cu nisip, fină, din locuinţe, ca în unele încăperi din latera principiorum ale castrului Dro-béta, sau aceea cu agregat mai grosolan, folosită la pereţii exteriori, ca la amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. T. pictată avea agregat de pleavă sau cîlţi ca la Palatul Augustalilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, sau la termele de la Histria. In sec. 2—3, la edificiile care comportau folosirea în condiţii de umiditate intensă (ex. la terme) se folosea t. hidraulică, cu adaos de cărămidă pisată (opus signinum), ca la termele de la Drobeta. Mai tîrziu, t. de acest tip se generalizează (Tropaeum Traiani, Histria, Capidava), pentru ca în sec. 6 să se revină la t. de var cu nisip — de obicei argilos. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, ca şi în aceea a feudalismului timpuriu, în locuinţe — mai ales în bordeie
—	nu s-a păstrat de obicei t. Sînt totuşi cunoscute ex. de la Bucov (sec. 9), unde pe t. de lut cu pleavă sînt zgîriate litere chirilice şi de la Capidava
(sec. 10—11), unde s-au găsit resturi de t. de lut in cu nisip, pe pereţii de piatră sau de lemn ai bordeielor.	r.f.
tepidarium v. terme
teracotă (it. terra cotta „pămînt ars"), tehnică artistică constînd din modelarea manuală sau mecanică — pe roată sau prin mulare în tipar — şi coacerea în cuptor a figurinelor, elementelor de arhitectură precum antefixele, sau chiar a unor ustensile ca fusaiolele. Pe piesele astfel obţinute se pot aplica diferite finisaje — incizii, gravuri, pictură, glazuri — înainte sau după ardere. Cele mai vechi t. datează încă din neolitic. Folosirea t. este constantă în toate epocile: în neolitic şi epoca bronzului sînt frecvente mai ales figurinele, modelele miniaturale şi ustensilele (fusaiole, căţei de vatră, greutăţi de plasă şi de război de ţesut). In epoca fierului sînt mai ales obişnuite ustensilele şi nu se mai cunosc decît cîteva exemplare de figurine, ca grupul de figurine animaliere de la Lechinţa de Mureş (M.I.R.S.R.), sau cele de la Teleac (M.A.I.). în epoca dacică se întîlnesc, de asemenea, ustensile şi rare figurine — cu rost magic la Poiana (M.I.R.S.R.) precum şi un medalion cu efigia zeiţei Bendis de la Piatra Roşie (M.I.Tr.C.). Din cetăţile greceşti şi din epoca romană au fost descoperite numeroase figurine. Din epoca elenistică, de la Callatis, unde era un atelier coroplastic, provin şi aplice figurative aurite, de veşminte funerare.
TEgME
De la Apulum şi Napoca (M.I.Tr.C., M.A.I.) sînt cunoscute antefixe de t. în formă de mască tragică. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism sînt folosite numai ustensilele din t.
r.f.
Tercheşti — Chitită (sat Tercheşti, com. Urecheşti, jud. Vrancea); săp. M. Florescu, V. Nămoloşanu,
G.	Constantinescu — 1965. în punctul Chitită, aşezare din epoca bronzului, cultura Monteoru, cu mai multe nivele de locuire, corespunzător mai multor faze succesive ale culturii amintite. Situată în centrul unui platou, aşezarea este caracterizată, pentru faza mai veche, de locuire în bordeie patrulatere cu colţurile rotunjite, cu podea de lut acoperită cu lespezi de piatră, iar pentru cele mai noi, locuinţe de suprafaţă, patrulatere, cu podea de lut şi cu pereţi de nuiele împletite, prinse într-un cadru de stîlpi verticali şi grinzi orizontale, şi lipiţi cu lut. în afara locuinţelor erau situate vetre folosite pentru scopuri gospodăreşti şi gropi menajere. In inventar: unelte de aramă şi bronz — ace de cusut, lame de cuţit — şi ceramică tipică, cu decor plastic sau fin gravat cu motive geometrice — circulare şi unghiulare — cu înţeles de simbol solar. M.I.E.F.
BIBL.: M. Florescu, AMt IV.	r.f.
Teregova (sat, com., jud. Caraş-Severin), n.a. Ad Pannonios; descop. înt. — f.d. La N de sat, pe malul drept al Timişului, castru roman (sec. 2— 3 e.n.) de zid, de tip clasic (?) şi aşezare civilă romană; ceramică, cărămizi ştampilate. M.B.T.; M.J.C.S.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 35.	r.f.
terme (gr. thermai „băi cal deM), amenajările şi instalaţiile de băi constînd din una sau mai multe încăperi şi bazine, pentru baie de aer cald şi de apă caldă şi rece. Pe terit. Daciei şi al Dobrogei sînt cunoscute atît băile publice, cît şi cele private. T. publice sînt cunoscute la Histria — două edificii — (sec. 3—4 e.n.), Drobeta (sec. 3 e.n.), Tomis (sec. 4 e.n.), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (sec. 2 e.n.), Capidava (sec. 4 e.n.), Dinogetia (sec. 4 e.n.) şi poate şi Noviodunum (sec. 4 e.n.), Micia (sec. 2—3 e.n.), Aquae (Călan) (sec. 2— 3 e.n.). T. private sînt cunoscute la Histria (sec. 5—
6	e.n.), la unele villae romane (Tarcea) precum şi în Aedes Augustalium de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. T. publice comportau mai multe elemente caracteristice: un grup de trei săli dotate cu
Ruinele termelor de la Tomis: sala mare
TERRA ESTAMPATA
Ruinele termelor din perioada romană tîrzie de la Histria
Vas mithraic cu decor estampat (Potaissa)
Tipar de teracotă pentru terra sigillata (Apulum)
334
instalaţie de hipocaust şi destinate băilor de aer cald, tepidarium (baie călduţă), laconicum (etuva) şi caldarium (baie caldă, prevăzută şi cu căzi); un bazin patrulater sau circular pentru scăldat cu apă rece (frigidarium); o sală mare (aula); un vestibul (apodyterium) şi, după caz, o cisternă, una sau mai multe săli de repaus (scholae) şi o sală de gimnastică,|adesea în aer liber (palaestra). Adesea t. erau bogat decorate. Astfel, la Histria şi Drobeta s-au putut surprinde resturi şi urme ale placajului de marmură al pereţilor, la Histria şi Tomis s-au sesizat mozaicuri pavimentare policrome. T. private comportau cel mai adesea o singură încăpere, dotată cu hipocaust şi izolată prin tencuire cu opus signinum, care servea şi la baie de aer cald şi la cele de apă caldă şi rece.	r.f.
terra estampata, tip ceramic caracteristic pentru epoca romană tîrzie: forme întinse — cupe sau patere — cu decor specific realizat prin imprimarea în adîncime (en creux) a contururilor unor motive figurate frecvent cu caracter creştin. Se cunosc:
o	pateră de la Histria (M.I.R.S.R.), cu reprezentarea unui împărat în picioare, flancat de busturile schematizate a doi tineri — identificat cu Constantin cel Mare şi fiii săi ; mai multe fragmente de la Tomis (M.A.C.), avînd în centru cruci latine cu extremităţile lăţite, tipice pentru sec. 5—6, de la Capidava (M.Cap.) un mic fragment cu un cap întru totul similar celor ale acoliţilor de pe patera de la Histria; de la Dinogetia (M.I.R.S.R.), un fragment, probabil de pateră, cu motivul planta pedis.	r.f.
terra sigillata, tip ceramic roman caracterizat printr-o prelucrare de un nivel artistic ridicat, pentru care sînt specifice firnisul roşu strălucitor şi decorul figurat în relief. Apărută mai întîi în Italia — aşa-numitele cupe aretine—, unde continuă tradiţia elenistică şi imită formele rafinate ale vaselor de metal preţios cu decor în relief ciocănit, t.s. se răspîndeşte apoi în tot Imperiul roman, cele mai importante centre europene situîndu-se în Galia (Lezoux, La Graufesenque) şi în Germania (Rheinzabern). O variantă deosebită, cu reliefurile adîncite prin estampare şi cu glazură mată cenuşie, a apărut în Panonia şi este frecventă în Transilvania. Toate aceste tipuri se întîlnesc atît în Dacia cît şi în Dobrogea în epoca romană, dar descop. de vase întregi sînt relativ rare. Se pot astfel aminti o oenochoe cu subiect erotic de la Tomis (M.A.C.), fragmente de boluri cu scene cinegetice şi mari vase mithraice cu motivul tipic al şarpelui de la Drobeta (M.P.F.), Apa ;ida (M.I.Tr.C.) şi Cristeşti. Există indicaţii serioase că t.s. se producea şi în provinciile carpato-dunărene. Astfel, un tipar pentru cupă provine de la Apulum (M.A.I.), altul, pentru reliefuri aplicate cu motivul amoraşilor la cules de vie, de la Capidava (M.Cap.). In epoca romană tîrzie, t.s. este înlocuită cu terra estampata.
r.f.
tetraskelion (de la gr. tetraskeIes „cu patru picioare"), motiv decorativ în formă de cruce cu braţe egale şi extremităţile frînte de obicei la 90°. Are semnificaţie de simbol solar şi este adesea stilizat decorativ. T. apare încă din epoca bronzului pe piese de bronz (centurile de la Guşteriţa, M.Br.S. şi
335
Cantaros de terra sigillata (Histria)
Aplice în formă de tetraskelion şi triskelion (tezaurul traco-getic de argint de la Craiova)
Aiud, M.Ai.) şi ceramică (Cîrna, M.I.R.S.R., Ostrovu Mare, M.P.F.). El se reîntîlneşte în epoca fierului, sub forma aplicelor rozetă din tezaurele traco-getice (rozetele în t., cu protome de cal, de la Agighiol şi Craiova) sau a fibulelor át tip tracic (Ferigile, M.I.R.S.R.). O variantă a t., cu trei braţe, este triskelionul, care se întîlneşte, de ex., în tezaurul de la Craiova. r.f.
tezaur, ansamblu de obiecte preţioase, rezultat al unei acţiuni de tezaurizare — adică de stringere intenţionată şi sistematică, în vederea conservării —, descoperit ca atare. Cele mai vechi t. de pe terit. României apar la sfîrşitul epocii neolitice, sînt de aur şi au caracter ritual (Moigrad). In epoca bronzului, pe lîngă t. compuse din garnituri de costum şi podoabe cu caracter ritual din aur (Transilvania, Curtea de Argeş), dintre care unele descoperite în morminte (Ostrovu Mare?),"apar şi t. tot de aur, cu caracter de depozit de atelier (Perşinari), depozite care continuă şi la începutul epocii fierului (Sacoşu Mare). în prima perioadă a epocii fierului sînt cunoscute atît t. funerare de aur (Poiana Coţofeneşti, Agighiol, Băiceni, Peretu, Craiova) cît şi t. rituale tot de aur (Galeşu, Stînceşti). Din această vreme începe şi argintul să fie folosit curent la confecţionarea podoabelor şi armelor de paradă. Odată cu a doua epocă a fierului — epoca dacică —, aurul dispare aproape cu desăvîrşire din
TINOSU
circulaţie, t. din această vreme compunîndu-se aproape exclusiv din podoabe, vase şi monede — căci tot acum încep să se constituie şi primele t. monetare — de argint (Sîncrăieni, Herăstrău, Bălăneşti, Senereuş, Coada Malului, Poiana Gorj, Surcea ş.a.). Din perioada stăpînirii romane nu se cunosc decît t. monetare propriu-zise, obiecte preţioase găsindu-se numai în morminte şi fără să constituie, prin amploarea depozitelor funerare, adevărate t. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism reapar t., adesea cu caracter funerar, de podoabe şi piese de harnaşament din metal preţios — aur cu decor de pietre semipreţioase în cloisonné şi caboşon, de stil geometric policrom
—	reprezentînd ansambluri de paradă ale unor
şefi migratori (Pietroasa, Apahida I şi II, Velţ, Moigrad, Someşeni). In perioada de început a feudalismului se cunosc cîteva tezaure de podoabe, dintre care unele cu caracter ritual creştin (Voineşti, Oţeleni, Cotnari). Atît în perioada de trecere la feudalism cît şi în vremea feudalismului timpuriu sînt curente tezaurele monetare, al căror ritm marchează perioadele de restrişte şi evenimentele violente. Prin extensie, a fost folosit termenul de t. şi pentru alte descop. de înaltă valoare (ex.: „t. de sculpturi14 de la Tomis, aflat în M.A.C.). v. şi depozit.	r.f.
Tibiscum v. Jupa
Tihău (sat, com. Surduc, jud Sălaj); săp. M. Macrea — 1958. In punctul Cetate (Grădiştea), castru roman de zid (sec. 2—3 e.n.), prezentînd se pare o variantă a tipului carpato-dunărean timpuriu, patrulater (129X144 m), cu turnuri dreptunghiulare, parţial exterioare, flancînd, la o treime a laturilor lungi, cele două părţi din capetele axei lungi. Ordonanţă stradală comportînd
o	axă magistrală — via praetoria —, via decumana şi construcţii interioare, din care s-a degajat una cu hipocaust în apropierea colţului de V. Aşezarea civilă alăturată este prea puţin cer-cetată. Descop. sărace, între care un perete de ediculă cu portretul unei fetiţe purtînd un vas, completat cu culori — miniu roşu — şi lucrat într-un stil provincial, caracterizat de redarea minuţioasă a detaliilor. M.Z.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 355.	r.L
Tilişca (sat, com., jud. Sibiu); săp. N. Lupu — 1959, 1960. Pe dealul Căţănaş, vestigiile unei aşezări locuite la sfîrşitul epocii bronzului, în prima vîrstă a fierului şi în epoca dacică (sec. 2 î.e.n. — 1 e.n.). Aşezarea dacică a fost întărită cu un puternic val de pămînt, precum şi cu două turnuri construite din piatră de talie şi cărămidă
—	specific dacice. Printre descop. mai importante se numără vestigii ale unui atelier monetar: 14 matriţe de bronz care serveau la baterea unor imitaţii — perfecte — de denari romani republicani; pe platforma din afara cetăţii, morminte de incineraţie tipic dacice, cu piese de argint în inventar. M.Br.S.; M.I.R.S.R.
BIBL.: M. Macrea, O. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăţi dacice, p. 34—45.	h.d.
Tinosu (sat., com., jud. Prahova); săp. C. Bolliac, 1869; R. Vulpe şi Ec. Dunăreanu-Vulpe — 1923— 1924. Aşezare geto-dacică de tip davă, întărită
TIRANŢI
cu val şi şant. Vestigiile, mai ales ceramice, plasează începuturile aşezării prin sec. 3—2 î.e.n.; sfîrşitul ei poate fi datat în a doua jumătate a sec. 1 e.n. Printre descop. mai importante se pot aminti resturile unor locuinţe patrulatere din vălătuci pe schelet — pari şi bîrne — de lemn, un coif grecesc» de tip calcidian, din bronz, piciorul unui candelabru grecesc, de import, din bronz cizelat, decorat cu imbricaţii, imitînd penajul unui vultur, un fragment dintr-o cupă de sticlă policromă de tip milleiori, precum şi ceramică (mînere de capace stilizate în cap de vultur). M.I.R.S.R. BIBL.: R. Vulpe şi Ec. Dunăreanu-Vulpe, Da-cia, I.	h.d.
tiranţî, infrastructuri din lemn sau metal, incluse în zidării. Cele mai simple ex. sînt bîrnele care străbat transversal zidurile de incintă dacice, cu capetele prinse în lăcaşuri scobite în blocurile de parament, unind şi consolidînd cei doi paramenţi din piatră de talie (murus dacicus). Un sistem mai complex — grătare de bîrne subţiri, înnecate în zidărie şi cu capetele prinse în lăcaşuri anume săpate în blocurile de parament — se întîlneşte la picioarele podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta. Bîrne unind paramenţii sînt cunoscute şi în zidul de incintă de la sfîrşitul sec. 2 î.e.n. de la Histria. Dar grătarele de t. devin specifice abia pentru zidăriile masive — de obicei ziduri de incintă — medievale, începînd din sec. 12 (ex. Tomis — zidul genovez).	r.f.
Tisa, cultura cultură neolitică a cărei dezvoltare cunoaşte două faze: faza veche, sau T., în neoliticul mijlociu (mileniul 4 î.e.n.) şi T. — Polgár, în neoliticul superior (prima jumătate a mileniului 3 î.e.n.). Această civilizaţie se formează pe cursul superior şi mijlociu al Tisei, de unde şi numele care i s-a dat, şi pătrunde şi în V Transilvaniei şi Banat (Homorod, Hodoni, Deva, Parţa ş.a.). Cultura T. s-a dezvoltat plecînd de Ia fondul culturii ceramicii lineare şi prin absorbirea supravieţuitorilor culturii Criş şi altor grupe culturale răsăritene. In afara uneltelor şi ustensilelor care dovedesc profilul economic al comunităţilor din aria civilizaţiei T. —cultivarea plantelor şi creşterea animalelor —, ceramica este reprezentată printr-o mare varietate de forme. Decorul — în faza T. — este realizat prin linii meandrice paralele care se împletesc, dînd naştere la aşa-numitul decor textil specific acestei culturi. Se mai folosesc, în faza T. — Polgár, decorul în relief (proeminenţe perforate), pictura cu alb, negru şi roşu, ornamentele circulare adîncite, benzile haşurate sau întretăiate şi încrustate. Apar şi motivele geometrice — benzi meandrice limitate, prin incizie, de fondul haşurat şi încrustat. Foarte rar se întîlnesc şi reprezentări plastice feminine, de tipul figurinelor stea top ige.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 72—74; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 57. l.r.
Titeştl (sat, com. Perişani, jud. Vîlcea); săp. Gr. Tocilescu, P. Polonic — 1892—1894; Gh. Poenaru-Bordea, Cr. Vlădescu — 1971. în punctul Dealul Cazanului, mic castru roman (sec. 2 e.n.) din zid de piatră de rîu, de tip chsic, varianta hadrianee. Prezintă un plan dreptunghiular (54,60X
336
X32,30 m), două porţi flancate, în capetele axei lungi, de cîte două bastioane pline dreptunghiulare şi pinteni care susţineau drumul de strajă ritmînd curtinele. Nu au fost surprinse turnuri de colţ, sau intermediare. Principia simple cu aula şi. oecus cu două încăperi.
BIBL.: Cr. Vlădescu şi Gh. Poenaru-Bordea, BMI, XLI, 3.	r.f.
Tîrgşor (n.v. al satului Tîrgşoru Vechi, com, suburbană Tîrgşoru Vechi, municipiul Ploieşti, jud. Prahova); săp. Gh. Diaconu, N. Constanti-nescu, D.V. Rosetti, M. Sînpetru, N. Simache,
V.	Teodorescu — 1956, în continuare. Pe malurile pîrîului Leaotul, staţiune foarte bogată, cu mai multe nivele: • vestigii neolitice din culturile Criş, Boian, Gumelniţa, cu ceramică tipică;
•	vestigii din epoca bronzului, culturile Tei şi Monteoru (ceramică); © aşezare de bordeie din prima epocă a fierului (sec. 8—6 î.e.n.), cu ceramică hallstattiană; • mare aşezare de bordeie geto-dacică (sec. 2 î.e.n. — 1 e.n.), cu ceramică curentă; O aşezare romană (sec. 2 e.n.) cu construcţii de zid specifice şi, probabil, un castru, din care provin ceramică de tip roman şi dacic, monede de la Nerva şi Traian, cărămizi ştampilate; O aşezare şi necropolă de tip Chilia (sec.
3	e.n.), a dacilor liberi, cu morminte de incineraţie cu depunere directă în sol sau în urne tipice, tîrzii, cu inventar sărac (mărgele, verigi de aur, urne); • aşezare şi necropolă birituală plană, cuprinzînd peste 300 morminte, de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov (sec. 4 e.n.), în care s-au descoperit ceramică fină şi zgrunţuroasă tipica, fibule cu picior întors pe dedesubt şi cu semidisc, aplice, pandantivi, catarame, din bronz şi argint, pahare de sticlă, piepteni de os dubli, semicirculari şi în formă de clopot, instrumente chirurgicale de bronz şi os, fusaiole, mărgele octaedrice de corna-lină şi sferice şi bitronconice de sticlă, arme de fier, un cuţit de plug, un ac de cusut din bronz, căţui de ceramică făcute cu mîna, de tip dacic bordeie din sec. 5 .e.n.; • aşezare de bordei
cu vetre de vălătuci, de tip Ipoteşti-Cîndeşti, din sec. 5—7 e.n.; • mormînt de călăreţ de tip avar (sec. 7—8 e.n.) ; • aşezare de bordeie de la începutul feudalismului (sec. 8—11 e.n.); • resturile unei aşezări feudale. M.I.R.S.R.; M.I.P. BIBL.: Gh. Diaconu, Tîrgşor, necropola sec. III—IV e.n., Buc., 1965.	r.f.
Tîrgu-Jiu (municipiu, ,jud. Gorj); descop. înt-
—	f.d. Tezaur de argint de factură dacică, dar datînd din epoca stăpînirii romane în Dacia (sec. 2 e.n.), mărturie importantă a continuităţii tradiţiilor culturale şi artistice autohtone, după cucerirea romană. Constă dintr-un inel cu pandantiv în formă de secure dublă şi alte două verigi duble cu pandantivi în formă tot de secure dublă. M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr. 297—299.	r.f.
Tîrgu Mureş (municipiu, jud. Mureş); descop. înt.
—	f.d.; I. Kovács— 1906—1907; A. Zriniy — 1961; Al. Bogdan — 1963 — 1964. «In Cetate, aşezare neolitică de tip crîng (cultura Criş) de bordeie patrulatere, adînci dintre care unele aveau cuptoare circulare într-un colt * 0 mare cantitate de ceramică tipică. Suprapusă de altă aşezare, cu două nivele, din prima epocă a fierului; locuinţe de suprafaţă patrulatere, cu vetre deschise într-un colt şi cu inventar bogat — ceramică, obiecte de os şi metal. Deasupra acesteia, au fost surprinse vestigii romane — ceramică şi terra sigillata de producţie locala, atestînd o locuire dispersată. Toate aceste depuneri sînt străpunse de morminte de înhumaţie aparţinînd culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov, cu inventare comune, peste care au fost descoperite depuneri subţiri cu ceramică cu decor striat, tipică pentru sec. 10—12. Deasupra acestor straturi de cultură urmează locuirea medievală cu mai multe nivele. • Pe terit. oraşului,
, vestigii neolitice de tip Bodrogkeresztúr: ceramică (o cupă) cu decor specific acestei culturi (textil), de benzi meandrice, rezervate prin excizie, pe fond adîncit, haşurat şi incrustat; o placă de aur în formă de inel plat, cu o prelungire simplă şi uşor trapezoidală, scurtă, cu două perforaţii în colturi. • Din prima epocă a fierului, o brăţară de aur cu extremităţile în proiomă de bovideu; pe tijă, decor din registre de false granulaţii al-ternînd cu baghete. • Morminte de înhumaţie din prima epocă a fierului, de tip scitic. M.T.M.; Muzeul Naţional, Budapesta.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 407.
I.r. şi r.f.
Tîrgu Ocna-Podei (oraş Tîrgu Ocna, jud. Bacău); săp. C. Matasă — 1959. Pe platoul Podei, aşezare de tip Cucuteni B, pe pinten barat cu şanţ, cu locuinţe patrulatere cu platformă. Ceramică tipică Cucuteni B, cu pictură bicromă, în t>enzi groase, spiralice, pe care apare şi decor în , relief (bucranii schematizate care se întîlnesc numai în această aşezare). M.A.P.N.; M.I.R.S.R.; M.I.G.D.
BIBL.: C. Matasă, AM, II—III.	I.r.
Tîrpeşti (sat, com. Petricani, jud. Neamţ); săp.
C.	Matasă şi R. Vulpe—1937; D. Constantinescu —1958; S. Marinescu-Bîlcu — 1959^-1965, 1968. Pe locul Rîpa lui Bodai, pe un bot de terasă,
Tîrgu Mureş. Vas de provizii hallstattian
Tîrgu Ocna-Podei. Vase ceramice din cultufa Cucuteni
Figurine de teracota de la Tîrpeşti şi Traian (cui Precucuteni)
staţiune cu mai multe straturi: aşezare aparţinînd culturii ceramicii lineare cu capete ţie note muzicale, cu locuinţe de suprafaţă; aşezare precucu-teniană cu două nivele, fortificată cu un şanţ de barai* cu alveolări — poate bordeie şi cu locuinţe de suprafaţă, în general fără platformă, una dintre ele avînd însă platformă din vălătuci; aşezare Cucuteni A fortificată printr-un şanţ de baraj, cu locuinţe cu platformă; aşezare ain cultura Horodiştea-Folteşti, cu locuinţe-bordei; aşezare carpică — sec. 2—3 e.n.; aşezare de tip Ipoteşti-Cîndesti, sec. 6—7 e.n. Ceramică tipică pentru culturile amintite, în cadrul căreia se distinge ceramica Precucuteni cu decor bogat (de remarcat siluete feminine în relief aplicat) şi cea Cucuteni A; plastică caracteristică pentru culturile Precucuteni — (foarte bogată, în cadrul căreia se disting fragmente de vase suport în formă de hore, şi un gînditor) şi Cucuteni A. Sînt frecvente şi butoaiele de capac precucuteniene stilizate remarcabil, prosop omorf sau zoomorf. M.T.N.; M.I.R.S.R.; M.I.M.
BIBL.: S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni, p. 168.
l.r.
togată, statuie ^ v. statuie; togă
togă (lat. toga), veşmînt de purtat deasupra tunicii, specific cetăţenilor romani, constînd dintr-o fîşie semicirculară de stofă, care se drapa pe torace, acoperind umărul drept şi lăsînd liber pe cel stîng. T. cădea amplu pînă jos. Se întîlneşte pe monumentele sculpturale, sau pe aşa-numitele statui togate, dintre care pot fi amintite Cetăţeanul din Tomis (M.I.R.S.R.) şi Poetul de la Apulum (M.A.I.).	r.f.
tolos (gr. tholos „boltă, cupolă”), monument de plan circular, în mod obişnuit acoperit cu o cupolă. Prin extensie, se numesc t. — corect pseudotolos — toate mormintele tumulare cu infrastructură de piatră comportînd o acoperire boltită. Ex.: cele două morminte traco-getice de la Callatis şi Doi Mai, care au camerele de plan patrulater şi boltă demicilindrică. In zona traco-getică sînt cunoscute <şi t. cu infrastructură de lemn, reproducînd, se pare, dispoziţiile prototipurilor de piatră (ex.: Agighiol, Peretu).	r.f.
Tomis v. Constanţa
topor, unealtă şi armă totodată, din piatră, cupru, bronz sau fier, avînd un corp paralelipipedic, terminat cu un tăiş sau cu două, cu şi fără gaură de înmănuşare; secure. T. de lucru, cel mai vechi tip, din piatră şlefuită (ex. Radovanu, TÎrpeşti), era plat şi se fixa în despicătura cozii de lemn. Din acesta s-au dezvoltat o serie de tipuri — de lucru şi de luptă —cum ar fi: aşa-numitul t. în formă de calapod (ex. Perieni); cel cu gaura de înmănuşare transversală faţă de axul lamei, de piatră sau de metal, adesea cu o formă deosebit de frumos echilibrată, la care contururile rotunjite prin abraziune capătă valori plastice deosebite (ex. Bîrseşti); t. de aramă cu tăişul în formă de cruce (ex. Uioara); t. plat, cu aripioare, de bronz; cel cu gaură de înmănuşare longitudinală, cunoscut sub numele de „celt44, tot de bronz, care se răspîndeşte foarte mult în prima epocă a fierului
Statuie funerară feminină togată (Drobeta)
Topor de bronz cu disc şi spin (Someşeni)
(ex.: depozitul de la Drajna de Jos); t. de fier bipene — cu două tăişuri paralele (Ferigile, Bîlvăneşti). Trebuie amintit şi t. de luptă cu tăiş şi cu ciocan (Ferigile, Bîrseşti). Unele dintre aceste t., în special cele de bronz cu ceafă cu disc si spin, din epoca bronzului, sînt frumos împodobite cu motive spiralice sau în stea, în val, în zigzag, în dinţi de lup, ş.a. gravate (ex.: Apa, Someşeni ş.a.). Tipuri de t. (ex.: bipena, dar şi cel de pietrar) au fost folosite ca elemente simbolice sau motive decorative în plastica de la sfîrşitul primei epoci a fierului sau în ornamentica romană, v. şi ciocan.	l.r.
tor, profil de secţiune demicilindrică, folosit în decorul arhitectural şi, prin extensie, la decorul monumentelor de piatră, la ceramică sau metal. Un t. îngust şi puţin reliefat se numeşte baghetă. Uneori, t. poate fi decorat cu motivul fasciculului de frunze, sau cu alte motive. T. fac parte din modenatura bazelor ionice. Un t. decorează altarul mare elenistic de la Histria. T. stilizate în fascicule de frunze de laur şi de grenade, apar pe două frize de la Tomis, mărginind în partea de sus o amazonomahie şi o vînătoare a eroşilor. In sfîrşit, tot t. stilizate în fascicule de frunze apar pe gîtul amforei de la Conţeşti, pe acelea ale oenohoelor de la Tăuteu şi cu flori de lotus pe gîturile cănilor de aur de la Sînnicolau Mare.
toreotlcă v. aramă şl bronz; argintărie; aurărie; fler
torques (cuv. lat. „colier14), colan de metal — aur, argint, bronz —, avînd aspectul unei bare de metal torsadate. Cele mai vechi exemplare <fatează din epoca bronzului (ex.: Deva, M.D.). In prima epoca a fierului se cunosc t. în depozite cum este cel de la Bîlvăneşti, precum şi decorul ceramic „CU t.“, obţinut prin imprimarea în pastă a unui Instrument din ceramică imitînd relieful unui t.
Îex. vase din necropola de la Basarabi, M.I.R.S.R.). folosirea t. era foarte răspîndită la perşi, sciţi, celţi Şi daci. De la celţi, t. a trecut la romani, la care a devenit o distincţie militară. In Dacia se cunosc t. celtice la Ciumeşti (M.J.M.) şi dacice ta Marca (Kunsthistorisches Museum, Viena), Slimnic (M.I.R.S.R.), Senereuş, Mediaş (M.M.), Poiana-Gorj ş.a.: cele dintîi sînt de obicei din bronz, cele din urmă din argint. Extremităţile t. dacice reprezintă adesea capete stilizate de animale, mai ales de şerpi. Din epoca romană, un t. este figurat pe stela funerară a unui veteran roman de la Sucidava (M.I.R.S.R.)
h.d.
torsiune, tehnică de argintar constînd din răsucirea unui fir de metal de secţiune unghiulară, sau a mai multor fire de secţiune fie unghiulară, fie circulară, aşa încît să se obţină o torsadă.
*	Frecventă la torqaes-UTile din argintăria dacică.
r.f.
Toteşti (sat, com., jud. Hunedoara); descop. înt. — anterior anului 1889. Brăţări de aur unispirale, din bară rombică, cu capetele libere uşor petrécute terminate în cap de şarpe, geometric stilizate, dar clar definit, cu detalii decorative sugerînd eventual trăsături specifice speciei Vipera Amody-tes. Datează din perioada dacică. Fibulă de bronz a navicella de la sfîrşitul primei epoci a fierului. Col. pârtie.
BIBL.: V. Pârvan, Getica, p. 545.J	r.f.
tracică, artă~% ansamblul manifestărilor artistice de pe terit. ocupat de traci (v. paleoetnografie) între sec. 5 şi sec. 1 î.e.n. In afara unor începuturi relativ modeste de urbanistică şi arhitectură monumentală (oraşul Seuthopolis, R.P.B.), a.t. este caracterizată mai ales prin arhitectură şi artă Bomptuară de caracter funerar: morminte cu tolos, de. piatră sau lemn şi tezaure de arme, vase şi podoabe de metal preţios cu decor figurai comportînd teme naturiste (lupta dintre animale, nara, cerbul, şerpii) sau din ciclul libaţie (cavalerul la vînătoare, eroul aducînd eroului sacri-flcînd berbecul), prezentînd caractere sincretistice în care se îmbină elemente din repertoriul iranian ti grecesc. Din punct de vedere al stilului în care cele din urmă sînt realizate, se disting două ioné: una sud-balcanică mai puternic influenţată de iluzionismul clasic şi elenistic şi alta nord-balcanică, marcată de stilizarea geometrică şi de un simbolism mai accentuat. Din aceasta din urmă fac parte şi o serie de morminte (Callatis, Doi Mai, Agighiol, Peretu), tezaure (Poiana Coţofeneştl, Băiceni, Stînceşti, Agighiol, Peretu, Graiova, Porţile de Fier), precum şi spada-em-blemă de la Medgidia şi ritonul de la Poroina, descoperite în Dobrogea sau în terit. extracar-
Torques dacic de argint (tezaurul de la Poiana-Gorj)
patic al Daciei, şi care sînt cunoscute şi sub denumirea colectivă de artă traco-dacică sau traco-getică.
BIBL.: D. Berciu, i4r/a traco-gefilor.
r.f.
Traian (Marcus Ulpius Traianus), împăratul roman (98—117 e.n.) care a cucerit Dacia (101— 106), nu este reprezentat pe nici un monument de pe terit. acestei provincii. In schimb, apare pe metopele Monumentului triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi (provincia Moesia). De aici se păstrează şase imagini ale împăratului, care respectă elementele de iconografie şi cono-taţiile tradiţionale în portretele imperiale, dar sfrrt mai stîngace în redare şi perspectivă, cu o notă de naivitate, evidenţiind caracterul supranatural al puterii imperiale. Acestea fixează nu numai înfăţişarea sa oficială, dar şi felul în care provincialii înţelegeau expresia plastică a ideii imperiale. T. a fost unul dintre cei mai mari constructori care au activat în provincia nou cucerită. Lui i se datoresc întemeierea coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, construirea podului peste Dunăre de la Drobeta şi á castrului alăturat de către Apolodor din Damasc, a Monumentului Tropaeum Traiani (şi a Columnei lui T. de la Roma), precum şi aceea a unui număr însemnat de castre pe limesul dunărean al Dobrogei, probabil şi pe limesul transalutan, ca şi în zona subcarpatică (Drajna de Sus, Mălăieşti, Tîrgşor, Pietroasa) şi în Banat (Arcidava) şi probabil încă multe altele.
r.f.
Traian (sat, com. Zăneşti, jud. Neamţ); săp. VI. Dumitrescu, H. Dumitrescu, C. Matasă, C. Mateescu, S. Marinescu-Bîlcu — 1936, 1938, 1940, 1951—1961.	• Pe Dealul Fîntînilor, aşezare
neolitică cu mai multe nivele: aşezare din cultura ceramicii lineare; aşezare Precucuteni nefortificată cu locuinţe cu platformă şi cu ceramică specifică, în cadrul căreia se disting piese cu siluete feminine în relief aplicat; aşezare Cucuteni AB, fortificată prin două şanţuri de baraj, caracterizată de mari locuinţe de suprafaţă, cu platforme de lut, dispuse în raport cu o axă longitudinală magistrală. Sub cîteva locuinţe s-au descoperit ciudate înmormîntări rituale: într-o groapă circulară era înhumat o partér din cadavrul unui copil prezentînd malformaţii, împreună cu un mare număr de vase pictate întregi. Ceramică pictată în stil Cucuteni AB, în cadrul căreia se
Wi—,
Traian. Pahar
ceramic cu decor pictat (cultura Cucuteni AB)
Traian. Capac de vas ceramic (cultura Boian, aspect Zăneşti)
Traian. Vas ceramic cu decor pictat, cu motiv antropomorf (cultura Cucucuteni AB)
detaşează un vas mare de provizii, prezeiitînd două „metopeMpe pîntece, cu reprezentarea antropomorfă geometrizată a unei femei; aplică de aur inelară plată, continuată de un corp trapezoidal relativ mare, cu proeminenţe în relief ciocănit pe margine şi două perforaţii centrale; figurine feminine tipice Cucuteni, între care se distinge un picior — fragment — ale cărui proporţii şi modelaj realiste, de o stilizare deosebit de elegantă, îl înscriu printre capodoperele artei neolitice. • Pe Dealul Viei, pinten barat cu şanţ, pe care este situată o aşezare neolitică fortificată, aparţinînd culturii Precucuteni, cu locuinţe de suprafaţă dreptunghiulare, din vălătuci atît cu, cît şi fără platformă. Ceramică precuciiteniană cu decor spiralic, incizat şi plisat, precum şi de tip Boian — aspect local denumit şi Zăneşti — cu decor incizat adîncit şi excizat; plastică bogată, specific precucuteniană, cu figurine antropomorfe aşezate (comportînd uneori şi modele-miniaturi de mobilier), în picioare şi de tipul en violon. M.I.R.S.R.; M.A.P.N.
BIBL.: S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni, p. 170; VI. Dumitrescu, Arta, p. 131—145, 207—223;
VI.	Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, Buc., 1979, p. 41.	l.r.	şi	r.f.
Traianus Decius (Caius Messius Quintus Decius Traianus), împărat roman (249—251). îi este atribuit un portret — capul unei statui de bronz— provenind de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (M.I.R.S. R.) de o deosebită expresivitate, cu trăsăturile accentuate exprimînd o personalitate complexă şi cu elemente de tratare plastica specifică — părul într-un volum unitar, ale cărui detalii de relief sînt sugerate prin incizii care determină un joc de umbre şi lumini modelînd suprafaţa.
r.f.
transept, la bazilicile paleocreştine, navă transversală interpusă între navata longitudinală şi absidă şi ocupată parţial de schola cantorum. Este cunoscut un singur ex., bazilica cu t. de la Tropaeum Traiani.
r.f.
Transilvania, provincie geografico-istorică românească, al cărei terit. e delimitat de Munţii Carpaţi (Orientali, Meridionali şi Apuseni). Prin extensie, denumirea de T. se foloseşte în mod curent şi pentru desemnarea unei zone mai largi, cuprinzînd şi Maramureşul şi Crişana. Descop. arheologice dovedesc că terit. T. a fost locuit cel mai tîrziu începînd cu paleoliticul mijlociu. O locuire densă se cunoaşte în neolitic (culturile Criş, Vinca-Turdaş, Cucuteni-Ariuşd, Petreşti), în epoca bronzului (culturile Coţofeni, Wietenberg, Noua) şi a fierului. în T., în epoca dacică, este situat centrul statului lui Burebista şi al lui Decebal, iar în epoca romană devine zona cea mai importantă economic, politic şi militar a provinciei Dacia. După retragerea aureliană (271 e.n.), T. continuă să fie locuită de o populaţie romanizată; ea este terit. de bază în care se petrece procesul etnogenezei româneşti. Ceea ce caracterizează cultura materială a T., începînd încă din cele mai vechi epoci, este faptul că aici se întîlnesc
Portretul Iul Traianus Decius (de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
demente şi aspecte venite din Europa Centrală ísáu dinspre SV, cu altele, din E Mediteranei. Astfel, neoliticul timpuriu şi mijlociu este reprezentat de culturile Criş şi Vinia-Turdaş, pătrunse din zona Balcanilor de V; în neoliticul superior se conturează sinteza între tradiţia locală {Criş, Turdaş) şi influenţele pătrunse dinspre E şi SE,; de tip Boian şi Cucuteni, sinteză cunoscută sub numele de cultura Petreşti. In epoca bronzului, centrul T. este caracterizat, în etapa de tranziţie de la neolitic, de pătrunderea elementelor central-europene de tip Baden şi Pecel, care se integrează în noul complex Coţofeni, apoi de aspectul local Schneckenberg al culturii tílina, în sfîrşit, de cultura Wietenberg pentru care este specifică ceramica cu decor incrustat, înrudită cu aceea de tip Tei din Cîmpia Dunării, dar exprimînd clar, în plastica complexă a vaselor, şi influenţa culturilor vestice—Otomani, Pecica
—	Periam — care, dealtfel, pătrund în zona de
V	a podişului transilvănean. In epoca f i e -r u 1 u i, în afara repertoriului de forme de cultură comun întregului spaţiu carpato-dunărean reprezentat de cultura Basarabi, pe fondul căreia, mai tîrziu, se va dezvolta cultura dacilor, trebuie scoase în evidenţă o serie de pătrunderi venite din stepa panonică şi din Cîmpia Tisei (enclave scitice şi celtice), sau chiar dinspre SV, din Dalmaţia sau Italia de N (menhirii geometrizaţi de la Baia de Criş, bronzurile apuliene din cetăţile dacice). Cultura dacilor este continuarea celei hallstattiene, dar cuprinzînd într-o sinteză nouă atît elemente de origine elenistică cît şi elemente de tip central-european, La Téne, care au contribuit şi la definirea aspectului specific al culturii (v. daci). In epoca romană, T. constituie nucleul provinciei Dacia. In şi mai mare măsură poate fi acum observată întîlnirea elementelor provinciale orientale cu cele provinciale central-europene: pe plan etnic — greci din Pont cu mineri dalmaţi; pe plan religios — culte orientale (Mithra, Ci bele), sau est-balcanice (Cavalerul trac, Diana-Bendis), cu divinităţi celtice (Cernunos — zeul cu ciocanul); pe plan artistic — tipuri de monumente de cult de ori-
gine orientală (tableta, relieful ajurat), cu tipuri venite fie din Dalmaţia sau Italia de N (edicula), sau chiar din Panonia (stela cu chenar arhitectural, cu coronament de lei, medalionul). In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism se dezvoltă o cultură locală de aspect omogen cu restul terit. României, dar în cadrul căreia sînt mai puternice elemente de tradiţie romană, precum şi elemente creştine de filieră bizantină. Tot influenţei bizantine trebuie atribuită o serie de elemente din ansamblurile artistice specifice migratorilor, cum ar fi cănile din tezaurele de la Tăuteu şi Apahida, medalioanele şi colierul de la Şimleu Silvaniei şi chiar tehnica presării, folosită la executarea fibulelor şi aplicelor din sec. 6—9. Este interesant de remarcat faptul că de obicei pătrunderile de migratori—cu excepţia marii invazii tătăreşti, care forţează păsurile Carpaţilor — urmează aceeaşi cale dinspre Cîmpia Tisei către podişul transilvan, pe văile marilor rîuri — Mureş, Someş — unde se întîlnesc enclave importante de ostrogoţi, gepizi, avari şi slavi, ba chiar şi singura enclavă (cea de la Blandiana) care ar putea fi pusă în legătură cu protobulgarii. Aceste enclave se constituie pe fondul culturii locale care este din ce în ce mai clar evidenţiată de ultimele cercetări (Bratei, Noşlac, Nuşfalău, Biharia) dar care, de asemenea, suferă influenţa marilor culturi central-europene contemporane, de ex. a culturii carolingiene: piese de metal de tip Bielo-Brdo (Vărşand, M.I.R.S.R.; Biharia), de tip Keszthely (Sîntion). In acest fel se promovau premisele culturii medievale pentru care avea să devină specifică întîlnirea, pe fondul local cu tradiţii străvechi, a programelor de tradiţie bizantină ca şi romanico-gotică, cu forme şi soluţii de asemenea bizantine, dar şi romanice şi gotice, întîlnire care avea să genereze o sinteză originală şi fecundă proprie poporului român.
h.d.
trapeză v. mobilier
trepan, sfredel fin, folosit în sculptură pentru a obţine efecte plastice cu mijloace mai simple decît modelajul în planuri diferenţiate, prin crearea unor puncte de umbră. Cel mai vechi monument lucrat cu t. este un capitel ionic de la Tomis (M.A.C.). Altfex. reprezentativ îl constituie părul şi barba zeului Pontus din statuia Fortuna cu Pontus de la Tomis (M.A.C.). De la sfîrşitul sec. 2, folosirea t. se generalizează. El dispare odată cu dispariţia sculpturii monumentale, în Dacia în sac. 3 e.n., iar în Dobrogea la începutul sec. 7.
r.f.
Trestiana (municipiul Bîrlad, jud. Vaslui); săp.
E.	Popuşoi — 1966. în cartierul f., aşezare neolitică de bordeie de tip Criş, cu ceramică pictată abundentă; străpunsă de morminte de înhumaţie cu schelete chircite, din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului şi de un mormînt de înhumaţie cu schelet întins, din al cărui inventar ies în evidenţă două fibule de bronz cu picior arcuit şi port-agrafa (placa pe care este fixat dispozitivul care prinde vîrful
acului) în formă de scut beoţian decorată cu cerculeţe ponsonate, din prima epocă a fierului. M.V.P.B.
BIBL.: E. Popuşoi, Carpica, 1969.
I.r.
Triada Capitolină, grupul celor trei divinităţi romane: Iupiter, Iunona, Minerva. Reprezentările acestui grup specific al religiei tradiţionale romane sînt aproape inexistente. Recent, o descop. de la Apulum (M.A.I.) documentează existenta unui grup statuar, păstrat doar fragmentar, de acest tip. Statui ale membrilor grupului se reîntîlnesc însă relativ frecvent, mai ales Iupiter Tronans, dar fără indicii de asociere într-o reprezentare colectivă.	r.f.
tribunal, estrada amenajată într-un local public sau într-o unitate militară, pe care stăteau magistraţii şi, respectiv, comandanţii. Sînt cunoscute astfel de t. în principia castrului Tibiscum, la capătul de S al bazilicii forensis de la Tropaeum Traiani, în comandamentul din faza a 11I-a a castrului Drobeta şi în comandamentul cetăţii Capidava din sec. 4 e.n.	r.f.
trinavat, plan, de obicei de bazilică, comportînd trei nave paralele şi alăturate, constituind un ansamblu. Cele mai vechi	ex.	de	monumente t.
sînt bazilicile civile din	sec.	3	e.n.	de la	Histria
i	bazilica civilă (forensis) de la Tropaeum Traiani. n perioada romană tîrzie (paleocreştină), planul t. este curent la bazilicile creştine. Doar cîteva (de la Sucidava şi bazilica mică de la Tomis) au cîte o singură navă.	r.f.
Trofeul de pe Monumentul triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi
S4 2
triskelion v. tetraskelion Tritoni v. Neptun
triumfală, artă gen al artei romane imperiale, în care se încadrează monumente cu caracter votiv, legate prin funcţia, prin forma şi prin decoraţia lor de ceremoniile triumfale sau de comemorarea faptelor de arme ale împăraţilor şi ale armatei romane. Două monumente importante sînt legate de terit. şi de istoria României: Columna lui Traian din Forul lui Traian, la Roma (copia reliefurilor în M.I.R.S.R.) şi Tropaeum Traiani
—	monumentul triumfal al lui Traian — ale cărui ruine şi resturi se păstrează la Adamclisi, in situ şi în muzeu. Fragmente sculpturale provenind şi din alte locuri din ţară (Capidava, cetatea Tropaeum Traiani ş.a.), reprezentînd trofee, au putut face parte din alte monumente triumfale, practic necunoscute.	r.f.
Troesmis v. Turcoaia
trofeu (lat. trojxieum; gr. tropaion „trofeu, monument de victorie"), tip de monument greco-roman constînd din reproducerea în piatră a unui trunchi de arbore de care sînt atîrnate armele duşmanului, consacrate lui Iupiter sau lui Marte. De obicei, t. era aşezat pe o bază mai mult sau mai puţin importantă. Armele erau aranjate într-o ordine anumită, corespunzînd în general felului în care se înarma un luptător: coiful se afla în vîrful trunchiului, lorica îl îmbrăca, scuturile erau dispuse simetric în dreapta şi în stînga, împreună cu mănunchiuri de arme de aruncat, iar spada era prinsă în balteus (diagonală) peste umăr. Sînt cunoscute doar două t. de acest tip — primul încoronează Monumentul triumfal de la Adamclisi, cel de al doilea era aşezat, ca o emblemă, deasupra porţii de E a cetăţii Adamclisi. T. constituie, de asemenea, un motiv iconografic întîlnit pe reliefurile funerare provinciale romane (ex.: pe un altar funerar şi pe un fragment de monument de la Tomis din epoca romană, M.I.R.S.R.) sau de cult (ex.: relieful roman fragmentar de la Capidava, cu reprezentarea unui cap de dac în primul plan şi a unui t. în fundal, M.A.C.). In general, dispoziţia elementelor de armură sugerează abandonarea lor după folosire, idee care se regăseşte şi în tema funerară grecească clasică a părăsirii obiectelor familiare, parte integrantă a personalităţii pămînteşti a celui dispărut. Prin acest aspect, tema t. funerar se leagă de curentul iluzionismului elenistic, r.f.
Tropaeum Traiani v. Adamclisi
Trudeşti-Ghigoieşti (sat Ghigoieşti, com. Ştefan cel Mare, jud. Neamţ); săp. C. Matasă— 1940; S. Marinescu-Bîlcu — 1969 în continuare. Pe Siliştea Trudeştilor — aşezare precucuteniană, pe teren plat, nesigur dacă era fortificată sau nu, cu locuinţe de suprafaţă, patrulatere, de dimensiuni importante — unele peste 70m2 — din schelet de lemn lipit cu vălătuci. S-a putut constata rolul constructiv important al unor bîrne de lemn masive suprapuse. Ceramică şi plastică tipice pentru cultura Precucuteni, bogate. M.A.P.N.
BIBL.: S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni, p. 174.
I.r.
Truşeşti. Figurină feminină de teracotă (cultura Cucu tenl A)
Truşeşti, Vase ceramice cu decor pictat (cultura Cucuteni A)
TruşeştL Reprezentarea piasticA a unei perechi (coltura Cucuteni A)
Truşeşti (sat, com., jud. Botoşani}; săp. M. Petres-ca-uîmboviţa, A. Florescu, M. Florescu, D. Marin
—	1951—1959,	1961.	• Pe Dealul Ţuguieta,
pinten barat de un şanţ cu val, pe care este situatâ
o	aşezare neolitică fortificată, aparţinînd culturii Cucuteni, fazele A şi B, cu ordonanţă stradală caracterizată de o axă magistrală longitudinală, mici artere secundare perpendiculare sau paralele şi un spaţiu liber, relativ central. Locuinţele, de suprafaţă, cu platformă de lut, se grupează perechi. Ceramică pictată de tip Cucuteni A, pe care se poate distinge trasarea preliminară monocromă, cu un şablon sau florar, a motivelor, ulterior reluate In tricomie. Se detaşează un mare vas de provizii cu decor antropomorf în relief aplicat; trei mari imagini plastice de teracotă, dintre care una —
—	aparent feminină —, cu suprafaţa plisată, sugerînd drapajul unui voal şi două grupuri: o triadă accentuat stilizată geometric şi o pereche în relief degajat. Aceasta din urmă, compoziţie sincretistică şi sintetică totodată, are ca element principal două statuete, una mai înaltă şi alta mai scundă, de tipul figurinelor cu braţele în cruce cu pandantivi la gît, dar cu capetele, la care nasul este indicat printr-un profil sugestiv, terminate în cupă. Pe suportul acestui grup, se decupează două spatii ovale libere şi se reliefează o suprafaţă relativ circulară şi nouă stîlpi terminaţi cu un profil sugerînd un capitel. Aceste elemente au fost raportate la motive simbolice din lumea egeeană — coloana, altarul. Modele-miniaturi de mobilier (masă-altăraş, scaun cu spătar), vase plastice (torsuri feminine specifice şi o protomă cu trăsăturile figurii urmărind o oarecare asemănare portretistică). • In apropiere, aşezare din cultura Costişa, suprapusă de o alta, din epoca bronzului, cultura Monteoru. Această descop. marchează atît limitele a două culturi din epoca bronzului, cît şi raportul lor cronologic reciproc. 9 Aşezări de tip „cenuşar" (cultura Noua).
#	Un cimitir hallstattian, descoperit în partea de E a aşezării cucuteniene. # în aceeaşi zonă, au fost surprinse şi cîteva morminte sarmatice. M.I.R.S.R.; M.I.M.; M.J.B.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, PZ, XLI. l.r.
Tulcea (municipiu, jud. Tulcea); n.a. Aegyssus; săp. V. Baumann, A. Opaiţ — 1974, în continuare. Izvoarele antice (Ovidiu) menţionează o aşezare getică Aegyssus, al cărei amplasament nu se cunoaşte exact, după cum rămîne de precizat localizarea bazei navale a flotei Flavia Moesica, cunoscută din inscripţii. # Pe Dealul Monumentului, vestigiile cetăţii romane (sec. 1—3 e.n.) şi romano-bizantine (sec. 4—7) Aegyssus: resturi din zidul de incintă tîrzie, cu traseu de tip moeso-roman, fundat direct pe stînca dealului, precum şi o serie de mici terase patrulatere cu urme de anrocamente ale unor construcţii, unele probabil getice. O La baza Dealului Monumentului, necropolă romană tîrzie (sec. 4—6) de caracter creştin, din care provin, între altele, două brăţări de argint circulare, tubulare, cu capete libere îngroşate, cu decor gravat cu motive geometrice (registfe de V-uri şi zigzaguri). # Pe Dealul Taberei, cetate getică de la sfîrşitul primei epoci a fierului, fortificata cu val şi şanţ. M.D.D.
BIBL.: Dobrogea, Buc., 1971;	r.f.
Tumul^lat. tumulua „movilă14), tip de monument funerar, avînd forma unei movile conice de pămînt. In structura unui t. se disting: nivelul de călcare, cu sol vegetal antic, groapa mormîntului săpată în acesta, infrastructura din piatră sau lemn şi mantaua (umplutura de pămînt care-1 acoperă). Cei mai vechi t. apar la sfîrşitul neoliticului — aşa-numitele morminte tumulare cu ocru roşu — şi sînt caracterizaţi prin infrastructuri constînd din ringuri (inele) din bolovani conturînd baza t., sau dintr-un strat de piatră, poate la origine aşezat pe o şarpantă de lemn, sub manta. T. din epoca bronzului nu au caractere deosebite. In prima epocă a fierului (sec. 7—6 î.e.n.), t. din necropolele traco-getice de tip Ferigile-Bîrseşti au adesea ca infrastructură o cistă de piatră, aşezată în groapă. T. princiari traco-getici au o infrastructură comportînd un dromos (coridor de acces), uneori o cameră a ofrandelor (cai şi car)
Îi o cameră mortuară. In două cazuri (Callatis, )oi Mai), această infrastructură este din piatră de.talie de tehnică elenistică. In alte cazuri, pereţii sînt din lespezi şi acoperirea de lemn (Agighiol), iar alteori la baza t. este situat un ring de piatră iar infrastructurile, de tehnică locală, sînt de lemn (Găvani, Peretu). In epoca grecească şi romană, necropolele tumulare sînt la fel de frecvente ca şi cele plane. Un tip deosebit de t. îl constituie „mormîntul cu papirus11 de la Callatis, care avea un soclu de piatră, din care se desprindeau şi stela funerară şi masa altarului. Groapa era prevăzută cu o lespede. De acelaşi tip pare să fi fost şi mausoleul Aureliilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la care apare în plus covorul de cărămidă central. Deşi izvoarele literare vorbesc despre folosirea t. şi la unele popoare migratoare, cu excepţia acelora sarmatici, simpli, astăzi aplatisati, de la Chişcani (sec. 1 î.e.n.), a t. cu mormînt cu inventar bogat, germanic sau hunic, de la Conţeşti (sec. 5 .e.n.) şi a celor din necropolele slave de la Nuşfalău şi Someşeni, cu infrastructură de lemn şi formă de cameră, nu se mai cunosc t. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism v. şi monumente funerare.	r.f.
tunică (lat. tunica), principalul veşmînt în lumea greco-romană, de fapt o cămaşă de lungime variabilă, pînă la genunchi sau pînă la călcîie, încinsă la mijloc. Echivalentă cu hitonul grecesc. Apare frecvent pe monumentele figurate, purtată simplu (peretele de ediculă de la Zam), sub hlamidă (reliefurile Cavalerului trac), sub pallium (adolescenta de la Tomis, M.A.C.; statuile palliate feminine de la Micia, M.D.), sau sub togă (Cetăţeanul din Tomis, M.I.R.S.R.; Poetul de la Apulum, M.A.I.). Uneori, ca pe peretele de ediculă de la Şeica Mică (M.Br.S.), apare şi diferenţa de costum, în raport de circumstanţe; defunctul este îmbrăcat în t. atunci cînd ară şi în t. şi togă, atunci cînd este înfăţişat aducînd libaţie.	r.f.
Turcoaia (sat, com., jud. Tulcea); n.a. Troesmis; cerc. A. Engelhardt, G. Boissiére —1861—1863; săp. E. Desjardins, A. Baudry— 1865; Gr. Tocilescu 1880—1900; E. Coliu— 1939; cerc. aerofoto-grametrice Al. S. Ştefan— 1971; săp. V. Baumann, A. Opaiţ— 1977. în apropierea satului, de terasa superioară a Dunării, se întinde o amplă
Turcoaia. Planul cetăţii de E de la Troesmis
jT\
Turcoaia
1. Planul bazilicii a Il-a din cetatea de E
2. Planul bazilicii a 11I-a din cetatea de E
aşezare romană, comportînd două fortificaţii, identificată cu oraşul roman Troesmis. Izvoarele literare atestă existenţa unei aşezări fortificare autohtone, în care era aşezată o garnizoană a regilor traci, în sec. 1 e.n. Săp. nu au scos la iveală decît, parţial, două cetăţi datînd din perioada romană tîrzie: cetatea de V şi cetatea de E. Ce t a t e a de E, de tip moeso-roman, de plan poligonal cu turnuri în formă de U şi porţi situate la capătul unor artere axiale, este caracterizată de împărţirea în două cartiere distincte; aparţine, se pare, sec. 5 e.n. în cartierul de N erau situate cazărmile
—	şiruri dublele locuinţe celulare, mărginite de portice, pe laturile unor pieţe largi, avînd în centru o bazilică. Cel de al doilea cartier este
¥ constituit din mai multe ansambluri cu caracter de pafyt, dintre care uneie cuprind şi edificii bazili-cale. S-a propus cu titlu ipotetic identificarea pri-I; mului cu cartierul general al legiunii II Herculia
Iţi al celui de al doilea cu sediul comandamentului şi ál episcopiei provinciei Sciţia. Cetatea de V (sec. 4—5 e.n.) este de tip dunărean tîrziu, cu plan simetric, dreptunghiular, cu turnuri în sfert
1	de cerc la colţuri, pătrate cele mediane şi în formă de U cele intermediare ţi cu o singură poartă principală. Este înconjurata de un şanţ adînc. Nu se > cunosc dispoziţiile interiorului. între cele două t. cetăţi, pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri pă-| traţi, se întinde aşezarea civilă, delimi-? tată de trei valuri cu şanţuri, relativ paralele,
*	reprezentînd patru faze succesive de dezvoltare a oraşului între sec. 2 şi 7 e.n., iar dincolo de şoseaua Hîrşova—Măcin, necropola, din care se disting mai mulţi turnului. Aşezarea civilă a fost la origine constituită, pe de o parte, de continuarea vechii aşezări autohtone (Troesmis este un nume getic; aşezarea fortificată getică/ cunoscută din izvoarele literare nu a fost încă localizată), iar pe de alta, de canabele legiunii / Italica, cantonată aci după mutarea legiunii V Macedonica în Dacia. Această aşezare dublă ajunge în vremea sfîrşitului sec. 2.e.n. la rang de municipiu, pînă atunci avînd regim de territorium militare. Dintre descop., în afară de o serie de inscripţii, reliefuri şi tablete,
*	se păstrează un relief mithraic reprezentînd tauro-boliul, o friză de ediculă cu protome de taur şi taeniae, precum şi diferite fragmente arhitecturale. M.I.R.S.R.; M.A.C.; M.D.D.
BIBL.: Al. S. Ştefan, BMI, XL, 4.	r.f.
Turda (municipiu, jud. Cluj); n.a. Potaissa; săp. I. H. Crişan— 1958; I. Mitrofan— 1964. 9 In punctul Pordeiu, aşezare (vestigii dacice) devenită din 167—168, sediul garnizoanei legiunii
V	Macedonica, în jurul căruia se constituie şi un nucleu de locuire civilă, cu rang de colonie din vremea împăratului Septimiu Sever. # La Cetate, a fost identificat castrul de legiune, de zid, de tip clasic, în formă de patrulater neregulat (562 X X410X 575X 410 m). # Pe Dealul Zînelor, cartier meşteşugăresc (sec. 2—3 e.n.), unde s-au descoperit ş^se cuptoare de olar, un edificiu absidat cu hipocaust, urmele unui atelier de pietrar, precum şi un iborinînt de înhumaţie de caracter creştin datînd din sec. 4 .e.n. # La punctul Rîtul Mihăeştilor, trei înmormîntări romane cu sarcofage de piatră, simple. De la Potaissa provin mai multe fragmente arhitecturale: căpiţele, fusuri de coloană, elemente de antablament; monumente sculpturale: capul de marmură al unei divinităţi feminine, capul unei statui de marmură a zeului Liber Pater, a lui Marte, statuetele de bronz ale Venerei Pudice, Dianei la vînătoare, a lui Iupiter, precum şi figurina de teracotă a Venerei — aceasta de un tip accentuat provincial, cu forme pline, uşor greoaie, — apoi un relief mithraic, statueta din
l	calcar a unei menade, o statuetă acefală feminină de »■ marmură, alta reprezentînd o mamă cu copilul,
o	statuetă tot feminină, de marmură, un relief de cult, pseudoediculă, cu reprezentarea Dianei-; Beridis, în sfîrşit mai multe monumente funerare, \ între care se pot distinge multe pseudostele cu £ portrete funerare în chenar cu decor geometric sau
Turda. Medalion funerar roman
Turda. Pseudostelă funerară cu portret de tipul „figurii în fereastră"
Turda, Venus Pudica, statuetă din bronz
Turda. Statuetă funerară romană de tipul maternităţii
floral si elemente de ediculâ (v. Ltmeani) şi un perete lateral cu motivul doamnei la toaletă, precum şi coronamente cu lei ţinînd în gheare capete de bovidee. Tot de la Potaissa provin mai multe geme gravate — se pare că exista un atelier local de prelucrat pietrele semipreţioase — precum si numeroase opaiţe de tipuri variate şi vase de sticlă de import. M.I.R.S.R.; M.I.Tr.C.; M.I.T. BIBL.: I. H. Crişan, MCA, VII; I. Mitrofan, RM 1965, nr. special; D. Tudor, OTS, p. 209—217.
r.f.
Turdaş (sat, com., jud. Hunedoara), săp. K. Torma— 1895; M. Roska— 1910. Pe terasa Mureşului, în apropierea gării, aşezare neolitică risipită nefortificată, cu locuinţe cu platformă pe stîlpi, cu plan patrulater şi acoperiş în două ape, de tip palafită, aparţinînd culturii Vinia-Turdaş. Ceramică tipică modelată cu mîna din pastă roşie cu decor din benzi cu înţepături, desenînd registre verticale, romburi, unghiuri ascuţite; figurine feminine derivate din figurina coloana, cu elementele anatomice caracteristice sugerate prin proeminenţe unghiulare — şolduri, pîntece» sîni
—	şi cu capete triunghiulare cu trăsăturile figurii detaliat redate; se disting un fragment cu o mare pălărie circulară(P), altul cu detaliul figurii atît de sensibil încît ar sugera intenţia de portretizare; imagini figuráié antropomorfe, mai schematizate, modelate în relief, pe pereţii unor vase; modele miniaturale de case, cu indicarea piloţilor (?) şi de măsuţe-altar, din teracotă. M.I.Tr.C.; M.A.I. O Cultura T. v. Vinca.
BIBL.: N. Vlassa, Dacia NS, VII.	I.r.
Turia(sat, com., jud. Covasna); descop. înt. — f.d. Spadă de bronz, cu lamă în formă de flamă alungită, decorată cu fascicule paralele cu nervura, cu garda terminată în cupă cu buton, decorată cu trei profile-godron înguste şi plate. Pe dosul cupei, registre de arcaturi şi fascicule de linii. In interiorul cupei, sinusoidă cu cerculeţe concentrice în golul buclelor. Buclele exterioare ale sinusoidei sînt „tăiate" de marginea cupei, aşa încît motivul ia aspectul unui registru de semicercuri. Datată la începutul epocii fierului. M.I.Tr.C.
BIBL.: A. D. Alexandrescu, Dacia NS, X. r.f.
turn, element de fortificaţie constînd dintr-o construcţie, masivă sau goală în interior, care întăreşte o curtină sau un zid, depăşindu-le în înălţime. După raportul lor cu zidul, t. sînt interioare, angajate sau exterioare. Cele mai vechi t. cunoscute pe terit. României datează din epoca fierului (Hallstatt), cînd, se pare, t. cu schelet de lemn şi pereţii de paiantă constituie elemente caracteristice pentru aşa-numitele valuri de turte. Bastioane de tip elenistic, interioare, patrulatere, sînt cunoscute, în sec. 1. î.e.n., atît în cetatea grecească a Histriei cît şi în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, unde cele mai importante construcţii aparţin unei perioade ceva mai tîrzii (sec.
1	e.n.). Cele mai vechi fortificaţii romane — zidul de pe platoul de V de la Histria şi castrele Drobeta, Jidova, Răcari, Arcidava au t. interioare* Dintre acestea, numai la Drobeta sînt t. goale în interior. In vremea Severilor, apar angajate şi cu trasee noi în formă de U şi în segment de cerc, la Căşeiu, Buciumi şi Bologa. In sfîrşit, în sec. 4 apar t.
Tum în sector de cerc (Drobeta, sec. 4 e.n.)
!	Iffi	exterioare, în formă de U şi patrulatere oblonge
la fortificaţiile de tip traco-roman, în formă de U,
1	;ţ:	patrulatere aproape pătrate şi goale în interior şi
A	în segment de cerc Ia fortificaţiile de tip dunărean
şi patrulatere, atît masive cît şi go'ale în interior, ’v	la cele de tip pontic. O 7\- locuinţă, locuinţă
întărită, reşedinţă a unei căpetenii, tipică pentru cetăţile dacice din S Transilvaniei din sec. 1 î.e.n. —I e.n. (Costeşti, Blidaru, Căpîlna, Tilişca). De formă aproape pătrată, aceste construcţii aveau partea inferioară a zidurilor din blocuri de calcar, iar cea superioară din cărămidă sau lemn. Parterul 'servea drept magazie şi cămară, locuinţa propriu-zisă aflîndu-se la etaj, cu acces exterior, probabil cu ajutorul unei scări de lemn. O T. de strajă, post intermediar între fortificaţiile rnari, în epoca romană (t. patrulatere din sec. 2—3 de lîngă Porolissum şi cel circular, roman tîrziu, de la Turris), v. şi fortificaţii.
r.f. şi h.d.
turnare, tehnică de producere a obiectelor de metal. T. apare în aşa-numita perioadă calcolitică: topoarele cu tăişuri în cruce sînt astfel realizate. In epoca bronzului, t. este generalizată atît în producerea pieselor de bronz, cît şi în prelucrarea metalului preţios (ex.: spada şi pumnalele din tezaurul de la Perşinari). Tot în această perioadă apare şi realizarea decorului profilat prin t., de ex. pecelturile de tip carpatic. In epoca fierului, t. continuă să fie folosită pentru prelucrarea bronzului, la unelte, arme, ustensile dar şi obiecte de artă (ex. Bendis de la Piatra Roşie, M.I.Tr.C.). In epoca romană, t. este tehnica de bază a toreu-tijor. Piesele — ustensile, garnituri de costum (fibule, catarame, aplici), chei, statuete, reliefuri de cult, ca cele ale Cavalerilor danubieni — sînt realizate prin t. şi finisate prin cizelare şi, uneori, gravare. T. continuă să fie folosită şi la începutul perioadei de trecere de la sclavagism la feudalism, dar începînd din sec. 6 este din ce în ce mai mult înlocuită de tehnica presării la cald sau la rece. Sînt cunoscute, încă din epoca bronzului, trei procedee diferite de t.: 1) în tipar monovalv, deschis, prin care se obţin piese pline, cu o faţă plană şi una profilată, tiparul prezentîndu-se ca o cuvetă; 2) în tipar bivalv, închis, prin care se obţin de asemenea piese pline sau cu dulie, cu profilé puternice, tiparul constînd de fapt din două valve analoage şi simetrice care se reunesc; 3) cu ceară pierdută, procedeu care permite obţinerea
unor forme complexe, pluriaxiale, goale în interior. Pe un miez de argilă sau constituit dintr-un sac cu nisip, grosolan modelat, se aşterne un strat de ceară, special preparată, greu fuzlbilă. Acest înveliş este modelat cu grijă, pînă la cele mai fine detalii. După întărire totul este îmbrăcat într-un strat gros, uneori armat, de argilă plastică, în care se rezervă două orificii. După întărirea argilei prin orificiul superior se toarnă metalul în fuziune, în timp ce prin célálalt se scurge ceara. La sfîrşit se sfărîmă miezul de argilă sau se extrage nisipul. In general piesele obţinute prin t. erau ulterior cizelate, (ex.: Diana-Luna de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.I.R.S.R.), v. şi metalurgie.
r.f.
Turnu Măgurele (municipiu, jud, Teleorman); n.a. Turris; descop. înt. — f.d.; săp. Gr. Florescu
—	1931—1939. • Tezaur de aur din epoca tîrzie a bronzului, constînd din trei brăţări-manşon cu profil median în tor şi margini întoarse, un colier din paiete inelare şi inele de buclă cordiforme.
•	La Cetatea Turnu, ruinele unui turn circular de strajă pe Dunăre, roman, datînd din sec. 4 e.n. Peste acest turn a fost construit în sec. 14 un castel fortificat românesc. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 374; Muzeul de Istorie RSRt p. 126.	r.f.
Turris v. Turnu Măgurele
Ţifeşti (sat, com., jud Vrancea); săp. S. Morintz, N. Harţuche — 1959. Pe terasa joasă a rîului Putna, aşezare şi necropolă carpice din sec. 3 e.n. Au fost găsite numeroase gropi de provizii precum şi un cuptor de olărie şi morminte de incineraţie. Dintre tipurile ceramice: căţuia dacică cu decor pastilat, amfora, cana cu pîntece jos, urna bitron-conică cu decor lustruit. M.I.R.S.R.
BIBL.: Gh. Bichir, Cultura carpică, pass.
r.f.
Ţiţeşti (sat, com., jud. Argeş); săp. Al. Vulpe, Eug. Popescu — 1970. Necropolă tumulară, probabil de incineraţie, dar fără inventare şi resturi cinerare depuse, datînd probabil din perioada de tranziţie
Tufalău. Top«r 4e *ar
de la neolitic la epoca bronzului. Formează un grup specific de necropole împreună cu aceea similară de la Milostea (com. Slătioara, jud. Vîlcea). Jty. Pit.
BIBL.: M. Babeş, Dacia NS, XV, Cronica săp. r.f.
Ţufalâu (sat., com. Boroşneu Mare, jud. Covasna); descop. înt. —1840. Tezaur din epoca bronzului cuprinzînd 9 topoare, 4 inele de tîmplă şi 10 falere
—	8 întregi şi 2 fragmente — de aur, din care se mai păstrează un topor şi 7 falere. Toporul, de tip cimerian, cu lama sinusoidă, cu tăiş uşor arcuit, vertical şi cu manşon prelungit, cu ceafa uşor carenată, decorată prin gravare cu motive geometrice lineare (zigzagul, unda etruscă) dublînd
marginile lamei, prezintă un motiv solaf (fóár&te-lion înscris într-uri cerc tăiat de două diametre) pe partea lată a lamei şi un motiv figurai schematizat (două personaje umane şi un cornut, poate o scenă de vînătoare) pé manşon. Două faleré, mari* sînt decorate în relief ciocănit cu cîte o rozetă heptagonală cu vîrfurile în volute, înscrisă în cerc; cinci falere, mici, auumbonesdecorate cu cercuri concentrice de puncte în relief ciocănit. Tipul toporului constituie o indicaţie cu privire la raporturile dintre lumea tracică şi Orientul apropiat, prin intermediul stepelor de la N Mării Negre. Naturhistorisches Museum, Viena.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 396—397. h.d.
JWureş, jud. Cluj); n.a. Salinae (pagus); descop.
1909 şi f.d. • Mare depozit de atelier de fcronz, de tip Cincu-Suseni, de la începutul primei epöci a fierului, în cadrul căruia se disting două âpade cu lame în formă de flamă, cu mîner cu disc buton, decorat prin gravare cu unde etrusce şi Sinusoide lineare, dispuse vertical pe corp si în cercuri concentrice, de trese sau de sinusoide pe ldisc; fragmente de centuri cu decor gravat de sim-boluri solare (roate cu spiţe), păsări de apă, motive geometrice, tuburi de saltaleone, garnituri şi aplice metalice. • Coif de bronz de tip corintian, legat de
o	eventuală locuire dacică. • Pe malul drept al Mureşului, importantă aşezare civilă romană (sec.
2-3 e.ti.) cu construcţii de zid, legată de exploa-*farea ocnelor de sare din zonă; la E de aşezare
—	necropola. Bogate descop. mărunte: reliefuri yotive şi statui, între care se detaşează celebra jstatuie a zeiţei Hecate Triformis, de forma unui cip cu trei feţe, fiecare corespunzînd unui trup féminin drapat în hiton, cu cîte o pereche de braţe ţlnînd atribute diferite — flagelul, pumnalul triunghiular, facla etc. Cele trei figuri, unite la spate, ae o frumuseţe stranie, tratate în planuri largi, cu trăsături definind o figură pătrată, de tradiţie Elenistică, sînt încadrate de ondulaţii largi ale jărului care, despărţit în două de o cărare centrală, cade pe umeri. Polos-ul (acoperitoare de cap cilindrică, atribut al divinităţilor), care încununa statuia, unul din antebraţe — ţinînd poate o îaclă — şi baza, cu picioarele şi eventualele ani-
Sale acolite lipsesc. Pe două din trupuri, hitonul te drapat în falduri largi, suple. Pe al treilea,
Uioara. Spadă de bronz din depozit
Uioara. Statuia Hecatei Triformis de la Salinae
o	tunică strîmtă, aderentă şi rigidă, este împărţită în mai multe registre, decorate cu reliefuri is-toriate, greu de interpretat, dar evident legate de mitul zeiţei, mit sincretistic, cü raporturi strînse cu acela solar. Datînd din sec. 2 e.n., statuia prezintă asemănări importante cu alte opere ale elenismului oriental tîrziu (Artemis din Efes, Afrodita din Afrodisia), constituind o interpretare provincial-romană, unică în felul ei, a acestor prototipuri. M.I.Tr.C.; M.A.I.: M.Br.S.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozite, p. 114 —117. A. D. Alexandrescu, Dacia NS, X; D. Tudor, OTS, p. 205; CRR, F 119.
l.r. şi r.f.
ulcior, vas cu corp bombat, gît lung şi îngust şi, de obicei, o singură toartă, folosit pentru păstra-tul lichidelor. Forma specifică a fiecărei părţi a u. şi raporturile dintre acestea definesc mai multe tipuri de u. Cele mai vechi u. cunoscute pe terit. României sînt cele descoperite în mormintele elenistice de la Tomis şi Callatis (oenochoe şi leciţi). In epoca romană, u. (oenochoe) — mai ales cele cu gura trilobată — devin curente, ca şi u. mici cu pîntece sferice şi gît subţire. Folosirea u. de tip oenochoe continuă şi în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, din care vreme ne sînt cunoscute atît exemplare în metal (Pietroasa şi Apahida I), cît şi din ceramică (Spanţov). După sec. 7 e.n. sînt cunoscute două tipuri de u. mici: sferice, cu gura trilobată şi cu trei picioruţe, din pastă cenuşie şi cu decor lustruit (specifice
populaţiei protobulgare) şi amforoidale cu două toarte mici (de tradiţie bizantină). In sfîrşit, începuturile feudalismului sînt caracterizate prin două tipuri de u.: cel amforoidal, realizat fie în pastă fină, cărămizie, fasonat pe roata rapidă, fie în
f>astă grosolană, roşie-cărămizie, fasonat pe roata entă, fie în pastă albă sau cenuşie, fasonat pe roata lentă şi smălţuit cu glazură verde-măslinie; cel sferic, cu picior înalt, evazat la bază, fasonat pe roata rapidă din pastă cărămizie fină şi smălţuit cu glazură verde-măslinie.	r.f.
Ulmetum v. Pantelimon de Sus
UJmi-Liteni (sat Ulmi, com. Belceşti, jud. Iaşi); descop. înt. — 1957. Pe terasa inferioară a Bahlu-iului, la locul Pe Curte, depozit de bronzuri, de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura Noua. Din depozit, în afară de şase unelte (un celt, două securi, două dălţi şi un cuţit), fac parte podoabe
—	patru verigi, un buton, mai multe fragmente de saltaleone, mărgele de sticlă şi două pandantive cruciforme, sugerînd o siluetă umană accentuat schematizată, de tipul figurinelor feminine cu rochie în formă de clopot. Reducerea acestei imagini la o formă plată, lineară, geometrizată şi adaptată funcţiei magico-decorative, constituie mărturia unui proces artistic de evoluţie a imaginii figurate către semnul abstract, care în perioada respectivă se regăseşte şi în stilizarea toartelor cu buton, creastă sau şa, din ceramica culturii Noua, şi o caracterizează. M.I.M.
BIBL.: M. Florescu, AMy I; M. Petrescu-Dîmbovita, Depozitele, p. 77.	r.f.
Ulpia Traiana Sarmizegetusa v. Sarmizegetusa
umbo (cuv. lat. „ridicătură“ sau „proeminentă centrală"), garnitură metalică centrală a unui scut. Afectează de obicei o formă sferică sau conică. Cele mai vechi u. cunoscute pe terit. României sînt cele provenind din cimitirele celtice de la Ciumeşti (M.J.M.) şi sînt caracterizate prin tija care iese din centrul conului. Din vremea dacilor este cunoscut un u. de la Popeşti (M.I.R.S.R.), de forma unui con suprapunînd un tambur cilindric scund. Din epoca romană sînt cunoscute mai multe u. de fier. Folosirea lor se prelungeşte cu siguranţă şi în epoca romană tîrzie, de cînd datează unul descoperit la Capidava (M.Cap.). între u. romane se distinge cel de la Hălmeag, bogat decorat cu motive figurative — eroşi cu arme — în tehnică niello, de un stil curat, de tradiţie elenistică. Prin extensie, se denumeşte u. orice ridicătură centrală, de ex. la opaiţe sau cupe de metal sau ceramică.	r.f.
unda etruscă, motiv decorativ reproducînd stilizat silueta unui val de mare, cu crestele în volută, ritmic spaţiate. Variantele sale sînt cunoscute şi sub denumirile de guillochis şi „iepurele şi ogarul44. Cele mai vechi exemplare de u.e. apar pe ceramica de tip Basarabi, realizate în tehnica exci-ziei superficiale incrustate cu alb. Ex. clasice ale motivului se întîlnesc pe unele cupe de argint din tezaurul de la Sîncrăieni. In epoca romană, motivul este frecvent, un ex. celebru constituin-du-1 una din benzile chenarului mozaicului din edificiul monumental de la Tomis.	r.f.
Unirea (sat, com., jud. Alba); n.v. Vereşmortu; săp. M. Roska— 1914. Morminte de înhumaţie de războinici, probabil gepizi, cu spade şi scuturi, precum şi catarame şi aplice de centură din fier cu decor geometric în niello, datînd din sec. 6—
7	e.n. M.I.Tr.C.
BIBL.: M. Roska, Germania, 18.	r.f.
urbanism. Orice staţiune arheologică caracterizată prin urme de amenajare şi transformare a terenului, în aşa fel încît să permită locuirea şi activitatea stabilă a unei colectivităţi omeneşti, constituie o aşezare. Adesea, într-o staţiune se pot identifica urmele mai multor aşezări suprapuse, constituind straturi arheologice deosebite. Cînd în cadrul aceluiaşi strat se pot surprinde urmele suprapuse ale mai multor refaceri sau reparaţii ale locuinţelor din aceeaşi aşezare, se vorbeşte în mod obişnuit de nivele deosebite. După detaliile lor caracteristice, aşezările pot fi libere sau deschise (ex.: aşezarea feudal-timpurie de la Dridu), sau fortificate (ex.: aşezare dacică de tip oppidum de la Popeşti). Ele mai pot fi clasate în aşezări de tip sătesc — aşa cum sînt toate cele din epoca neolitică, multe aşezări din epoca bronzului, a fierului, dacică, romană, a migratiilor şi chiar din epoca feudală —, de tip oppidum, caracteristice pentru epoca dacică, dar probabil apărînd încă din epoca bronzului şi continuînd să existe şi în prima epocă a fierului, sau de tip urban, adică aşa cum sînt oraşele-cetăţi greceşti (poleis) de pe malul Mării Negre, oraşele (municipia şi coloniae) din epoca romană, sau oraşele (tîrguri sau oraşe) din evul mediu. Se mai disting şi aşefcări cu caracter special: militar (castre romane sau cetăţi medievale), monastic-religios (mănăstirile medievale) sau legate de o formă specifică de producţie (aşezarea carieră de Ia Basarabi). Arheologia României este caracterizată de numărul mare de aşezări şi de întinderea acestora, semn al unei populaţii stabile, cu ocupaţii legate de teritoriu. Cînd aria şi spaţiul aşezării devine obiectul unei preocupări de sistematizare şi înfrumuseţare, a-ceastă activitate generează o tipologie şi are caracter artistic încadrîndu-se în categoria u. Fără îndoială, în paleolitic, atîta vreme cît grupurile umane nu sînt încă stabilizate, sau cît locuinţa şi aşezarea se confundă în cadrul formei nediferenţiate de habitat care este peştera, nu se poate vorbi de u. Dar încă din paleoliticul superior, în cadrul aşezărilor de pe terase se poate sesiza o anumită diferenţiere funcţională a spaţiului ocupat: ateliere, vetre, locuinţe (ex.: Vădastra). în n e o 1 i t i c, odată cu arhitectura, apar şi aşezările cu structuri caracteristice. Astfel, sînt specifice neoliticului inferior aşezările de bordeie, relativ puţin numeroase, înşirate — la distanţe relativ importante — pe lunca rîurilor (ex.: Valea Răii), sau grupate în mici aglomerări — cuiburi sau crînguri (ex.: Tîrgu Mureş). In neoliticul mijlociu, aşezările capătă forma unor aglomeraţii ocupînd o arie relativ limitată (Vădastra-Măgura Fetelor, Radovanu, Ceamurlia de Jos), dar se perpetuează şi cele înşirate pe luncă (Turdaş) sau în insule (Ostrovu Corbului). In neoliticul superior apar aşezările fortificate cu reţea stradală elementară. Astfel, în aria culturii Cucuteni, apar aşe-
zărite pe pinten barat, cu o axă longitudinală în rapott de care sînt dispuse şi orientate locuinţele {Hăbăşeşti, Cucuteni, Truşeşti). Uneori se pot distinge şi artere secundare, relativ perpendiculare pe axa principală (Truşeşti). In aria culturii Gu-melniţa, perpetuarea aceloraşi arii de habitat, cu relativ aceleaşi structuri — probabil în grătar — de-a lungul unor durate apreciabile, comportînd refacerea aşezărilor în mai multe rînduri, au generat forme artificiale de relief, pentru care se foloseşte, relativ impropriu, termenul de tell. Tot în neolitic se cunosc şi primele cimitire care pot fi puse în raport cu o aşezare oarecare. Se remarcă In mod evident că raportul este de excludere re-
I	ciprocă a celor două arii de habitat — a celor vii ' şi a celor morţi. In epoca bronzului se r cunosc aşezări situate pe înălţimi naturale, în-
i	conjurate de val şi şanţ, tipice pentru cultura Coţofeni (Blandiana, Bordu Mare). Tipul se perpetuează, aşezările amplifieîndu-se ca suprafaţă şi număr de locuinţe în perioadele mai tîrzii ale epocii (Sărata Monteoru, Wietenberg). Dar sînt ' cunoscute, în cultura Otomani de ex., şi aşezări «cu altă structură, numită „atol14: locuinţele dis-' puse circular în jurul unei pieţe centrale, aşa îneît să constituie unul sau două inele, totul înconjurat de un val şi şanţ circular (Vărşand, Otomani). Tot în epoca bronzului apar necropolele de incineraţie
•	situate la distanţe mari de aşezările corespunzătoare, de care sînt despărţite printr-un curs de apă, fiind amplasate fie pe malul opus, fie pe o insulă (Gîrla Mare, Cîrna, Rast, Ostrovu Mare, Pădurea Verde, Bobda). In perioada de trecere de la epoca bronzului la prima epocă a fierului apar aşezările provizorii, sălaşe de tip „cenuşar", apar-ţinînd comunităţilor de crescători de vite, purtători ai culturii Noua. Se poate sesiza un proces treptat de stabilizare, de „urbanizare" a acestor aşezări, care se modifică, locuinţele, la început Simple frunzare, devin mai solide şi apare şi o anumită dispunere regulată a acestora. In prima ej)ocă a fierului sînt caracteristice aşezările fortificate, adesea situate pe înălţimi (Babadag) sau pe pinteni de terasă (Folteşti). Dar structura lor este relativ puţin cunoscută. Pentru daci sînt caracteristice trei tipuri de aşezări: davele de tip oppidan de munte, de terasă şi aşezările deschise. Davele montane sînt caracterizate de gruparea instalaţiilor productive, a locuirii, precum şi a sanctuarelor, pe terasele unei înălţimi a cărei culme este ocupată de o cetate de refugiu. Intre cetăţi, ca şi în interiorul acestora, erau amenajate şosele, care în anumite cazuri erau pavate cu lespezi, iar pe denivelările prea accentuate erau amenajate scări monumentale. Acest tip de aşezare comporta o împletire a habitatului cu natura înconjurătoare, constituind un exemplu, unic în antichitate, de urbanistică „ambientală4*. In unele cazuri, aceste dave erau ansambluri uriaşe, constituite din mai multe asemenea cetăţi, legate între ele. Astfel este ansamblul din Munţii Orăştiei: în centru, marea cetate a Sarmizegetusei Regia cu principalele sanctuare şi cu stîne, ateliere şi locuinţe răspîndite pe terasele muntelui ca şi pe acelea ale înălţimilor mai mici din jur; la oarecare distanţă, alte aşezări fortificate, relativ asemănă-
toare (Costeşti, Blidaru, Vîrful hii Hulpe, Piatra Roşie), constituie o centură în jurul nucleului, legată de acesta prin drumuri străjuite de turnuri de pază. Instalaţii edilitare — apeducte, oister-ne — completează acest ansamblu. Un element nefortificat, aşezarea cu sanctuare de la Feţele Albe, pare să fi avut un rost cu totul special, încă neîndestulător cunoscut. Celelalte dave, din zona teraselor subcarpatice, ocupă de obicei un pinten barat cu un val dublat de un şanţ. In unele cazuri, se poate distinge o acropole şi o aşezare joasă, diferenţiate (Popeşti). Dincolo de limita acesteia din urmă a putut fi surprinsă uneori necropola. In perioada mai veche (sec. 4—3 î.e.n.) în Dobrogea şi în Cîmpia Dunării s-au putut identifica necropole tumulare, jalonînd probabil arterele de comunicaţie dintre localităţi (Agighiol, Zimnicea). După unele descop. din Moldova (Răcăţău, Brad), ordonanţa interioară a acestor oppida datînd dintr-o etapă mai tîrzie comporta ca element central o piaţă pavată cu prundiş de rîu, în jurul căreia erau dispuse locuinţe şi instalaţii productive (ex.: cuptor ceramic la Poiana). După descop. de la Popeşti, între construcţii se deosebeau unele de o amploare deosebită, cu plan specific comportînd o mare încăpere absidată — identificate cu pala-te-sanctuare, sedii ale şefilor locali — şi ocupînd poziţia cea mai dominantă şi mai bine apărată. Aşezările deschise — de tip Cîmpulung, crîngurî şi cuiburi — erau constituite din cîteva bordeie înşirate de-a lungul unei lunci de rîu, ca la Giuleşti. In perioada în care se constituiau tipurile urbanistice specifice dacilor, pe ţărmul dobrogean al Mării Negre se implanta u. grecesc (oraşele-cetăţi). Atît cît se poate judeca după traseul patrulater al zidului de incintă, cît şi după elementele de reţea stradală care s-au identificat la Callatis, oraşul a fost proiectat de la început după o ordonanţă hippodamică, cu reţea stradală în grilă ortogonală. Cercetări recente au demonstrat că şi Histria a avut la origine o ordonanţă stradală de acelaşi fel şi că mai tîrziu, odată cu construirea ultimului zid de incintă, această ordonanţă a fost modificată prin juxtapunerea altei grile ortogonale, relativ paralelă cu linia zidului de incintă. Este probabil că acest tip urbanistic a fost cel general folosit în toate cetăţile greceşti de pe ţărmul de V al Pontului Euxin. Odată cu includerea Daciei în Imperiul roman, u. t o pi a n aduce ordonanţa de tip centuriatio — grila ortogonală cu două axe magistrale — Cardo Maximus (axa EV) şi Decumanus Maximus (axa NS)—, cu cvartale pătrate de 100 x 100 picioare şi cu concentrarea funcţiilor comune în centrul aşezării. De acest fel este planul Coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei, precum şi, probabil, acela al oraşelor Sucidava şi Tibiscum. Despre celelalte oraşe din Dacia se stie prea puţin pentru a se putea determina tipul de sistematizare. In Dobrogea sînt cunoscute mai multe aşezări civile, dintre care unele de rang municipal (Aegyssus, Troesmis, Noviodunum, Tropaeum Traiani). Din punct de vedere al tipului de plan, unele dintre aceste aşezări (Tropaeum Traiani, Ulmetum, Dinogetia, Axiopolis) sînt de tip moeso-ruman, comportînd un perimetru poligonal cu unul dintre unghiuri drept, o singură axă magistrală şi com-
punerea ariei urbane din mai multe poligoane cu re(ele stradale proprii, racordate între ele. In-tr-un caz, axa magistrală are un traseu cotit (Ulmetum). Celelalte aşezări, mai puţin cunoscute, par totuşi să aibă un plan de tipul centuriatio (Aegyssus, Noviodunum, Troesmis). In decursul întregii perioade romane, aşezările rurale au afectat forme tipice — canabae, vicus, pagus şi villa. Canatíae era denumită aşezarea agregată pe lîngă o fortificaţie şi locuită de populaţia legată de viaţa unităţii militare (Bumbeşti). Vicus era o formă de sat compact, adunat, cu reţea stradală
*	şi centru civic, evoluînd către forme urbane. De acest fel sînt cunoscute mai ales aşezări din Dobrogea — Ulmetum, Capidava, precum şi vicus Scaenopesis, vicus Quintionis, cunoscuţi din inscripţii ş.a. Pagus era o formă de sat risipit, constînd din locuiri răspîndite pe o mare rază în jurul unui centru civic. Acesta, ca la pagus Micia, era uneori deosebit de dezvoltat, concentrînd diverse instituţii publice de niveluri diferite — de stat, militare, ale comunităţii — afectînd aspectul unui mic oraş. Locuirile izolate ne sînt atestate sub denumirea de villa şi constau dintr-o organizaţie productivă complexă, agricolă şi meşteşugărească, comportînd locuinţa stăpînilor, ograda cu instalaţiile necesare pentru adăpostirea, păstrarea şi prelucrarea produselor agricole şi cele pentru animale, precum şi, uneori, ateliere meşteşugăreşti— cărămidării etc. Ex. de astfel de villa ne sînt cunoscute din Dacia (Hobiţa, Ciumă-faia) dar şi din terit. viei-lor din Dobrogea (Capidava, Ulmetum). In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism sînt de semnalat mai multe tipuri de aşezări. Iniţial sînt cunoscute cele adunate, caracteristice pentru carpi sau pentru cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov, în care s-ar sesiza poate moştenirea davelor din zona extracarpatică şi cele care folosesc, în scop de apărare, ruinele fortificaţiilor şi edificiilor monumentale romane şi care perpetuează tradiţia urbană daco-romană — Ulpia Traiana, Drobeta. într-o etapă mai tîrzie, în sec. 5—7, apar aşezările de bordeie înşirate pe luncile rîurilor (Budureasca) sau grupurile, restrînse ca număr, de bordeie adunate la liziera pădurilor sau în poeni (Poian, Ciurel). Către începutul pe-
Urne de tip dacic (Soporu de Cîmpie)
rioadei feudale, din aşezările înşirate pe lunci se dezvoltă tipul de cîmpulunguri (Dridu). In sfîrsit, unele dintre aceste aşezări, în care îşi au sediul autorităţile şi instituţiile feudale în curs de formare, sînt fortificate şi capătă un aspect urban incipient. De acest fel sînt cetăţile de la Dăbîca şi Moreşti, aceea fortificată cu un val uriaş de traseu patrulater, dublat de şanţuri de la Biharia, sau cetăţile suprapunînd vechile castre de pe limesul dunărean, cum sînt cele de la Capidava sau de la Garvăn. In cazul primelor ex. esté greu de vorbit de o ordonanţă stradală precisă, întrucît nici un indiciu în acest sens nu a fost surprins în săpătură. Cetatea de la Biharia, cu traseul regulat al fortificaţiei ridică însă problema unei ordonanţe sistematice, iar la Capidava se poate recunoaşte cu oarecare siguranţă o dispunere în eşichier a bordeielor.	r.f.
urechi de elefant, formă pe care o capătă pieptănătura cu mari bucle laterale, specifică figurinelor neo-eneolitice, atunci cînd sînt realizate în os, din aşchii plate, decupate şi şlefuite (ex.: figurină plată de la Gumelniţa, M.I.R.S.R.). r.f,
Urleasca (sat, com. Traian, jud. Brăila); descop. înt. — 1958. La punctul Răducanu —necropolă de înhumaţie de tip Sîntana de Mureş; inventare funerare cuprinzînd ceramică tipică fină, cenuşie, în cadrul căreia se evidenţiază o cană avînd pe umăr decor de caneluri spiralate; catarame ovale de bronz, piepteni de os. M.B.
BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele, r.f.
urnă, formă ceramică relativ simplă, cu destinaţie ritual-funerară de recipient pentru cenuşa defuncţilor incineraţi. Cele mai vechi u. apar pe terit. României în epoca bronzului, cînd odată cu ritul incineraţiei apar şi instrumentele specifice: u. tronconice de pastă grosolană din cultura Wietenberg şi cele bitronconice, cu decor bogat, incrustat, din cultura Gîrla Mare. Acestea din urmă continuă să fie folosite în SE României, într-o variantă evoluată, şi în prima epocă a fierului. In N ţării, la Lăpuş, este cunoscut alt tip de u., de la începutul epocii fierului, caracterizat de dimensiunile mari şi decorul excizat şi incrustat, bogat în simboluri falice. Către sfîrşitul primei epoci a fierului apar u. de tip Ferigile, bitronconice, cu lustru brun, pentru ca încă din sec. 5 î.e.n. să apară u. dacice, din pastă grosolană, roşie, în formă de burduf sau de butoi. In epoca romană sînt adesea folosite drept u. vase cu decor aplicat. Perioada de trecere de la sclavagism la feudalism cunoaşte patru tipuri de u.: cele carpice cu decor zoomorf, cele de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov, grosolane şi rudimentare ca formă, u. de tip local dacic, în formă de burduf şi u. primitive ca factură şi formă, atribuite slavilor şi caracterizate de festonarea buzei şi de decorul „în val14. După sec. 8 e.n. mai sînt utilizate ca u. borcanele mai mari, fie cu umăr înalt şi decor de striuri ondulate, fie globulare şi cu decor de linii în reţea, lustruite, de pastă cenuşie.	r.f#
V, w, z
Vadu Crişului (sat, com., jud. Bihor); descop. înt. •— f.d. Două spade de bronz, cu lame în formă de flama alungită. Una are garda terminată în cupă pil buton, a doua are garda simplă, galbată, terminată cu antene uşor involutate, sprijinite pe o bară în T, iar pe marginile lamei, un registru
Eavat vertical, de dinţi de lup, haşuraţi. Datate începutul epocii fierului. Col. pârtie.
BIBL.: A. D. Alexandrescu, Dacia NS, X. l.r.
Vadu Izei (sat, com. suburb., municipiul Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş); descop. înt. — 1968. Depozit de bronz de tip Uriu-Domăneşti, constînd' din 12 brăţări circulare din bară de secţiune rotundă, cu capetele libere, cu decor „crestături" triunghiulare, incizate. M.M.S.M.
BIBL.: M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele.
l.r.
val (lat. vallum). 1. Fortificaţie simplă de pămînt, constînd dintr-o ridicătură continuă, barînd un pinten sau înconjurînd o suprafaţă locuită ori folosită pentru aşezarea unei trupe de războinici. De obicei, fortificaţia cu v. comportă şi un şanţ complimentar. Cele mai vechi v. cunoscute pe terit. României datează din n e o 1 i t i c, în cadrul culturii Cucuteni fiind cunoscute fortificaţiile cu v. şi şanţ de tip baraj (Hăbăşeşti, Traian). In epoca bronzului sînt practicate şi circumvalaţiile de tipul celor frecvente în cultura Otomani (Otomani, Sălacea), prezente tn continuare şi în epoca fierului (Stînceşti). Spre sfîrşitul primei perioade — Hallstatt
—	a acesteia, apar chiar circumvalaţii sau v. — baraj de o structură mai complicată. Astfel, la
Vadu Crişului. Minerul spadei cu antene
Popeşti, Bucovăţ şi Mărgăriteşti s-au descoperit pe v. resturi din construcţii de bîrne şi „turte44 de pămînt ars, probabil un zid de incintă din palisadă lipită cu pămînt, cu puncte întărite, eventual turnuri sau redane. Din centrul Transilvaniei se cunosc aşa-numitele v. arse (Someşu Rece, Porumbeni), probabil combinaţii de tera-sament cu infrastructuri de lemn şi palisadă, asemănătoare celor din aria culturii luzaciene (Polonia). Dacii au cunoscut şi ei circumvalaţii (Costeşti, Piatra Roşie). Romanii au folosit sistemul v. — şanţ la castrele de etapă. Un ex. clasic în acest sens îl constituie castrul mare de la Berzobis. De asemenea, sistemul v.—şanţ rămîne un element suplimentar al fortificaţiilor de zid (cele două ziduri de incintă romane ale cetăţii Histria, castrul Drobeta). In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, fortificaţiile cu v. şi şanţ continuă să fie folosite, ba chiar pentru unele etape sau populaţii sînt caracteristice anumite variante de circumvalaţii, ca de ex. marile circumvalaţii cuprinzînd sute de km pătraţi din Dobrogea de N (Niculiţel). Şi în vremea începuturilor feudalismului, sistemul de fortificaţii v.— şanţ continuă să fie folosit (Dăbîca şi Biharia), părînd chiar să fi fost generalizat, după cum o dovedeşte originea etimologică a cuvîntului românesc sat din latinescul fossatum „înconjurat cu şanţ44, v- şi fortificaţii. 2. Se cunosc de asemenea şi cîteva sisteme de fortificaţii, al căror element principal îl constituie un v. traversînd neîntrerupt zeci sau sute de km, grupate în două mari ansambluri: v. dobrogene şi v. de vest. I. Valurile dobrogene cuprind atît v. de pămînt, cît şi v. de piatră. Valurile de pămînt sînt două mari lucrări de terasament traversînd Dobrogea de la Dunăre Ia Marea Neagră: cel mic, datat ipotetic în a doua jumătate a sec. 8, constînd dintr-un v. simplu de pămînt, cu şanţ către S, al cărui traseu mai poate fi recunoscut pe distanţa Cetatea Pătulului — Constanţa; cel mare, mai important decît primul, datat ipotetic la începutul sec. 9 şi constînd dintr-un v. de pămînt cu traseul Cetatea Pătulului — Gura Ghermelelor — Poarta Albă — Constanţa. Este dublat de un şanţ mai adînc spre N şi de altul mai puţin adînc spre S, şi păzit de 35 de fortificaţii, dintre care 34 de pămînt şi una (Cetatea Pătulului) de zidărie de piatră, denumite şi castre sau castella. Ambele v. de pămînt au fost datate de cercetătorii mai vechi (Gr. Tocilescu, C. Schuchardt) în diferite etape ale epocii romane. Cerc. recente (E. Comşa — 1951, P. Diaconu — 1968) au demonstrat însă că ele aparţin în orice caz epocii feudale timpurii.
V. de piatră, hotar fortificat, traversînd Dobrogea pe traseul Cernavodă — malul de S al văii Carasu
—	Poarta Albă — Constanţa, este datat de la începutul sec. 10 e.n. (cerc. P. Diaconu — 1968). Se prezintă ca un terasament în rambleu, cu parament de piatră dublat de şanţ spre N şi păzit spre S de 27 fortificaţii patrulatere de piatră. Constituie de fapt o etapă a sistemului de graniţă fortificată care în sec. 8—10 despărţea Dobrogea de N de aceea de S şi, ca şi v. de pămînt, a fost atribuit de cercetătorii mai vechi romanilor. Cele trei monumente dobrogene au o semnificaţie deosebită, atestînd vădit existenţa, încă din sec. 8, a unei theme maritime bizantine în N şi centrul Dobrogei. Totodată, ele constituie mărturii importante ale unei tehnici constructive deosebite, evoluate, folosită pentru sisteme de fortificaţii, poate de origine asiatică. II. Valurile de vest sînt un ansamblu de cinci v., situate între Carpaţi şi Tisa, atît pe terit. ţării noastre, cît şi pe terit. R. P. Ungaria şi al R. S. F. Iugoslavia, dintre care trei par a forma un sistem de graniţă lortificată, iar altele două constituie un alt sistem. Primul sistem pare să dateze din epocă romană — sec. 2—3 e.n. (cerc. F. Dorner şi V. Boroneanţ, 1961). v. şi Brazda lui Novac şi limes. 3. Motiv decorativ ceramic, mai propriu denumit linie ondulată sau fascicul de striuri ondulate, denumit v. prin traducerea improprie a termenului german Wellenornament. V. apare pentru prima dată pe terit. României în epoca bronzului, fie în varianta ondulaţiilor mărunte, incizate şi incrustate din cultura Tei, fie sub forma „ghirlandelor" de pe ceramica de tip Monteoru. In prima epocă a fierului, motivul continuă să fie practicat în varianta „ghirlandelor“ pe ceramica de tip Basarabi. Pe ceramica dacică de tip La Téne, cenuşie lustruită, v. linear este desenat prin lustruire. El apare de asemenea sub formă de fascicule incizate — de striuri — şi pe unele urne dacice, sau chiar provincial romane. De pe acestea se transmite şi pe borcanele din pastă grosolană de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov şi pe urnele de tip Ipoteşti-Cîndeşti. In sfîrşit, devine motivul dominant al decorului ceramicii din etapa tîrzie a perioadei de trecere de la sclavagism fa feudalism şi din perioada începuturilor feudalismului. In această perioadă, motivul este preluat şi de atelierele de ceramică de factură superioară, de tradiţie bizantină şi pe această cale este moştenit de ceramica românească medievală.	r.f.
Valea lui Mihai (sat, com., jud. Bihor); săp. M. Roska— 1924; I. Ordentlich— 1954. • In faţa gării, pe terasa rîului Ier, aşezare din epoca bronzului, cultura Otomani, cu locuinţe de suprafaţă patrulatere prevăzute fiecare cu cîte două vetre circulare, una pe podină de lut, alta adîncită în podină. Ceramică tipică pentru această cultură. Cîteva morminte de incineraţie, din aceeaşi perioadă. # In punctul Groapa de Lut, depozit din epoca bronzului, cultura Otomani, de 28 vase, ceşti de diferite mărimi, o urnă şi două străchini, dintre care una reproducînd forma unei cochilii, cu decor geometric — spirale, zigzaguri, haşuri — dispus radiar, cu sens de simbol solar, descoperit într-o groapă. # In vatra satului, mormînt de înhumaţie germanic, datînd din vremea împăra-
tului Theodosiu II (408—450), din care provin o spadă de la care se păstrează lama şi butonul de chihlimbar din capătul gărzii, cu garniturile tecii — placa de la gură şi buterola — de argint, cu grenate în caboşon, un sacramasax (cuţit de luptă cu două tăişuri şi vîrf ogival, mîner puternic şi teacă adesea decorată), două catarame de argint, semicirculare, dintre care cea mai mare are o grenată în caboşon şi o monedă de aur, imitaţie după emisiile lui Theodosiu II. M.T.C.; M.I.Tr.C. BIBL.:	I. Ordentlich, Studii şi comunicări
Brukenthal, 12.	h.d.
Valea Lupului (localit. componentă a municipiului Iaşi, jud. Iaşi); săp. M. Dinu — 1956. • In raza Fabricii de antibiotice au fost descoperite cele mai vechi urme ale prezenţei omului paleolitic în Moldova. Este vorba de o unealtă clactoniană din paleoliticul inferior. • In localitate, o aşezare din aria civilizaţiei Criş-Starcevo, una cucu-teniană, morminte cu ocru din perioada de trecere
Valea Lupului. Vase ceramice cu decor pictat (cultura Cucuteni B)
i
Valea Lupului. Fragment de figurină feminină (cultura Cucuteni B)
Valea Lupului. Vas ceramic din cultura Criş ‘
de la neolitic la bronz (cultura Horodiştea-Folteşti), o aşezare de tip cenuşar cu morminte de înhumatie de la sfîrşitul epocii bronzului, cultura Noua şi vestigii hallstattiene. Aşezarea cucuteniană este caracterizată prin ceramică pictată de stil Cucuteni B, pe care sînt reprezentate — într-o ordonanţă de metope situate pe umărul vaselor — siluetele unor animale de pradă, surprinse în momentul cînd sar la luptă. Compoziţia variază, animalele fiind reproduse uneori singure, alteori perechi, afrontate în raport de un animal mic (arici?), şi se distinge prin vivacitatea mişcării şi prin simplitatea şi concizia desenului foarte expresiv. Este unul din rarele ex. de pictură neolitică figurativă. M.I.R.S.R.; M.I.M.
BIBL.: M. Dinu, MCA, V.	l.r.
Valea Răii (sat înglobat la satul Rîureni, municipiul Rîmnicu Vîlcea, jud. Vîlcea); săp. D. Berciu — 1962. Aşezare neolitică, probabil de tip înşirat, din cultura Criş, de bordeie ovale, cu ceramică specifică. Din această aşezare provine
o	seceră de lame microlitice de silex, prinse într-o ramă continuă de corn. M.I.R.S.R.
BIBL.: D. Popescu, Dacia NSt VII, Cronica săp.
l.r.
Valu lui Traian (sat, com., jud. Constanta); descop. înt. —- f.d. • Pe terit. satului este situat locul unde valul mare de pămînt şi valul de piatră traversează linia ferată. # In hotarul satului trebuie să fi fost situată o aşezare romană, întrucît de aici provin mai multe descop., între care capul din marmură al unei statui de împărat realizat în stilul schematizat, cu modelarea figurii din efecte de umbră şi lumină obţinute prin prelucrarea suprafeţei piesei, caracteristic sec. 3 e.n. După elementele portretistice, cel reprezentat ar putea fi identificat ipotetic cu Hostilianus. M.A.C.
BIBL.: R.R., G 205; Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches, p. 169—180.	r.f.
vas, recipient din metal, piatră, ceramică, sticlă, servind la păstrarea lichidelor — sau grăunţelor —
i	cunoscînd o mare varietate de forme şi decor, n afara formelor specializate, cu denumiri specifice (v. amforă, aribal, askos, bazin, bol, borcan, butelie, cană, cantaros, castron, cazan, căţuie, ceaşcă, chiup, crater, cupă conică, cupă cu picior, cyatos, cylix, fială, fructieră, hidrie, lacrimariu, lecit, oală, oenochoe, pahar, pateră, riton, situlă, strachină, ulcior, urnă), se cunosc şi următoarele tipuri de v.: I. V. cu picior. Pe terit. României se întîlnesc patru variante principale ale acestei forme ceramice: 1. paharul cu picior sau cupa cu picior, v. art.; 2. fructiera v. art.; 3. v. „alambic44, constînd dintr-un recipient tronconic şi un suport larg, în interiorul căruia se putea face focul, caracteristic pentru cultura Otomani şi Verbicioara din epoca bronzului; 4. opaiţul-farfurioară, cu picior masiv, cunoscut din perioada de început a feudalismului. II. V. de provizii, de mari dimensiuni, adînc, destinat păstrării alimentelor lichide sau grăunţelor de cereale. Cele mai vechi exemplare cunoscute pe terit. României datează din neoliticul timpuriu. Tipul este prezent de-a lungul întregului neolitic şi epocii bronzului, şi cunoaşte două variante principale: v. în formă de coş de nuiele, tronconic, cu gura larg deschisă şi v. în formă de burduf, relativ oval. în neolitic este realizat de obicei din pastă grosolană, modelat primitiv şi decorat numai cu verigi trase cu dege-
Vas suport din cultura Cucuteni A (Truşeşti)
Vâs binoclu din cultura Cucuteni AB (Traian)
tele pe suprafaţa încă moale. Sînt însă cunoscute şi unele exemplare mai deosebite, cum ar fi cel decorat cu proeminenţe şi incizii de natură să mimeze aspectul unui piept de animal, descoperit în Banat şi aparţinînd culturii Criş (M.B.T.), sau cel decorat cu cupluri umane modelate în relief de la Truşeşti, aparţinînd culturii Cucuteni (M.I.R.S.R.). Prima epocă a fierului este caracterizată de v. de provizii de dimensiuni considerabile, de formă ovoidă, cu suprafaţa lustruită negru şi decorate cu coaste în relief sau cu alte motive plastice. Tipul este moştenit de civilizaţia La Téne dacică, care reproduce forma în tehnica superioară proprie ei şi în pasta cenuşie caracteristică, folosind pentru decor motivul fasciculului de striuri; el se transmite în continuare şi culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov. In paralel cu v. de provizii dacice este cunoscut pe terit. României şi tipul greco-roman (gr. pythos, lat. dolium). Un exemplar arhaic grecesc, bogat decorat în relief plat a fost descoperit la Histria (M.I.R.S.R.). Chiupuri romane şi romane tîrzii sînt întîlnite în toată Dacia şi Sciţia Mică, dar mai ales în cetăţile greco-romane de pe ţărmul Mării Negre şi în aşezările romane de pe malul dobrogean al Dunării. începînd cu sec. 7 e.n., v. de provizii dispar, fiind înlocuite cu gropile de provizii. Ele nu vor reapărea decît în perioada tîrzie a feudalismului. III. v. multiplu, compus din mai multe recipiente simple, unite între ele printr-un suport comun, sau prin alipire, în care caz v. devin comunicante. Se disting mai multe variante: 1. v. dublu, fie sub forma de v. binoclu, tipic pentru ceramica neolitică de tip Cucuteni, fie sub aceea de v. solniţă, caracteristic pentru ceramica de tip Gîrla Mare, din epoca bronzului;
2.	v. triplu, caracteristic pentru ceramica din prima epocă a fierului, din cultura cîmpurilor de urne, etapa tîrzie; 3. v. cu gît dublu, pentru libaţii, întîlnit în repertoriul ceramicii de tip Gumelniţa; 4. v. „couronne“ (cuv. fr. ,,coroană“) caracteristic pentru ceramica grecească. Fragmente arhaice au fost descoperite la Histria. IV. V. suport, formă ceramică tipică pentru neoliticul superior din România, caracterizat de faptul că nu constituie un recipient. El se întîlneşte atît în cultura Cucuteni, unde afectează o formă fuzelată, relativ similară cu formele întîlnite în culturile Petreşti şi Tisa-Polgár, cît şi în cultura aumelniţa, unde este frecventă forma cilindrică iau de butoiaş. De obicei, v. suport sînt bogat
350
decorate, fie prin pictare, fie prin incizie sau excizie şi incrustare, conform specificului fiecăreia dintre culturile amintite. Numai v. suport de tip Tisa-Polgár sînt decorate cu motivul plastic tipic al proeminenţelor perforate. V. V. cutie, de formă paralelipipedică, cu două deschizături în peretele superior; avea probabil rost ritual; decorat prin incizie sau excizie cu motive meandrice sau spiralice, caracteristic pentru ceramica de tip Boian, din neoliticul mijlociu. VI. V. stelat, cu picior şi pîntecele avînd 8—10 proeminenţe conice, prelungi, care-i dau forma unei stele. Obişnuit în cultura cîmpurilor de urne din SV României, la începutul primei epoci a fierului. VII. V. cu etaj, tipic pentru epoca bronzului, de obicei cu fund tronconic şi umăr în dublă arcuire, cea superioară formînd etajul, frecvent în culturile Verbicioara şi Gîrla Mare-Cîrna. VIII. V. clepsidră, tipic pentru epoca bronzului, constituit din două recipiente globulare comunicînd printr-un element cilindric scurt, întîlnit în cultura Verbicioara.	r.f.
Vatina, cultură materială din fazele mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului, răspîndită în Banat — atît sîrbesc cît şi românesc — , denumită astfel după staţiunea eponimă din R.S.F. Iugoslavia, şi caracterizată prin formele ceramice foarte plastice, volume clar diferenţiate, cu sublinierea prin profilare şi decupare a arhitecturii vasului — ceşti, vase cu două toarte — , şi prin decorul incizat cu motive geometrice unghiulare, dispuse radiar. Resturi de cultură materială de tip V. au fost descoperite în Banat şi în zona Porţilor de Fier, la Cuina Turcului.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 313—317. I.r.
vatră, instalaţie neacoperită, inclusă într-o construcţie sau situată sub cerul liber, pe care se face focul. Cele mai vechi v. sînt cele obţinute prin nivelarea terenului. Solul se întăreşte şi calci-nează ca urmare a temperaturii înalte generate de foc şi, după abandonarea locuirii, locul v. se păstrează, acoperit de dărîmături şi de sedimente şi poate fi identificat prin săpături. De acest fel sînt v. paleolitice (ex.: în Peştera Adam), a căror folosire a continuat pînă în zilele noastre. Din neolitic datează primele v. construite, constînd dintr-un substrat — pietriş, fragmente ceramice ş.a. — şi un strat de lipitură făţuită, pe care se făcea focul, comportînd uneori şi elemente auxiliare de elevaţie: gardină (margine înaltă, verticală), poliţe, soclu (ex.: v. cu gardină de la Traian, cultura Cucuteni AB), precum şi primele reprezentări plastice de v., aşa-numitele altare-v., modele miniaturale, cu trei sau patru picioare, reproducînd mai degrabă mese de ofrandă decît v. propriu-zise, cum sînt cele caracteristice pentru cultura Vinca. In epoca bronzului apar primele v. cu decor simbolic, incizat pe suprafaţă: cercuri cu volute, cu semnificaţie solară (v. de la Wietenberg şi cele din megaronul de la Sălacea) — probabil cu funcţie rituală. Acelaşi tip de v. se reîntîlneşte în epoca dacică, în cetăţile de pămînt de la Poiana şi Popeşti. In cetăţile greceşti şi în epoca romană, v. au aspect strict utilitar. Se cunosc cel puţin trei tipuri de v. simple, neamenajate (castrul Drobeta,
357
Vădastra. Figurina mare [(cultura Vădastra II)
Strachină cu decor excizat şi incrustat (cultura Vădastra 11)
Histria); v. cu gardini şi lipitură aşezate direct pe sol (castrul Drobeta); v. cu lipitura pe fundaţie de cărămizi (castrul Drobeta, Histria), cele rituale sînt înlocuite cu altare de piatră (Histria, în zona sacră; Palatul Augustalilor). Odată cu generalizarea creştinismului, v., lipsită de valenţe mitice şi rituale, va pierde aspectul artistic; dar se va dezvolta ca funcţionalităţi şi construcţie. Astfel, încă din epoca romană ne sînt cunoscute cuptoarele de pîine cu calotă sferică (Histria, Drobeta). In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, apar sobele cu boltă grosolana'sau placă, din piatră sau pămînt, construite sau cruţate (Capidava, Dridu, Dinogetia, Bucov etc.). In perioada de început a feudalismului, în locuinţele bordeie tipice se întîlnesc, în afara sobelor şi cuptoarelor de pîine care uneori capătă un strat reverberent, din fragmente ceramice sub lipitură, v.-gropiţă (Capidava) folosite pentru gătitul mîncării. O V. portativă, termen folosit impropriu pentru indicarea unor recipiente sau instalaţii, a căror funcţie era obscură în momentul descop. pentru arheologi. Astfel, se foloseşte termenul pentru unele tipsii dacice, sau din sec. 7—8, dar şi pentru instalaţiile de uscat cereale din sec. 9—11, fie că acestea erau autonome — gardină de piatră sau nuiele împletite, lipită cu lut şi suportînd o platformă de lemn lipită la rîndul ei masiv cu lut, fie solidare cu sobele de piatră tipice pentru această ultimă perioadă.	r.f.
Vădastra (sat, com., jud.Olt); săp. C.Bolliac — 1871 — 1874; V. Christescu — 1926; D. Berciu — 1934; C. Mateescu — 1948 pînă în prezent.
\ADACTRA
#	Pe Măgura Fetelor, staţiune arheologică cu mai multe nivele de locuire succesive: — un nivel paleolitic, constituit de resturile unei aşezări de terasă aurignaciene, cu bogat utilaj de silex gălbui patinat şi cu multe aşchii de cioplire, probabil resturi de ateliere;—un nivel neolitic timpuriu, caracterizat de resturile unei aşezări de bordeie. Ceramică fină, arsă reductor, cu remarcabil decor plisat, cu motive spirale, defineşte un aspect local al culturii Vinca, denumit de unii cercetători Dudeşti, iar de alţii V.I. In acest nivel apar şi cîteva rare vase cu decor excizat şi plisat, amintind vasele cu decor crestat, de steatită, din Orient, care anunţă etapa următoare;—un nivel neolitic mijlociu, definit de resturile unei aşezări de tip V.II. Fragmente din locuinţe de suprafaţă, patrulatere, cu pereţi de paiantă pe schelet de lemn, unelte de silex cioplit, de piatră şlefuită şi de os, caracterizează o comunitate pentru care creşterea vitelor împreună cu agricultura constituiau ocupaţiile productive' cele mai importante, dezvoltarea mai accentuată a primei activităţi dîndu-i o trăsătură specifică. Excepţional de valoroasă artistic este ceramica. Forme armonios arhitecturate, robuste — mari vase bitronconice cu gît cilindric, străchini mari conice, larg evazate, capace cilindrice cu vîrful arcuit —, arse reductor, sînt decorate în registre, astfel dispuse încît să scoată în evidenţă zonele cele mai vizibile. Motivele geometrice (spirale recurente, spirale duble, meandre conjugate, dinţi de lup, şiruri de romburi) sînt realizate în tehnica exciziei. Cîmpul adîncit este incrustat cu alb iar zonele rezervate constituie benzi puternic lustruite. Zonele libere de la baza vaselor sînt de obicei colorate cu roşu, în strat subţire. Se pot aminti în acest sens un frumos vas cu mîner, un capac şi o strachină. De asemenea, plastica este remarcabilă: figurina mare, un „bust“ cu capul elegant stilizat în faţete şi cu linia umerilor arcuită într-un contur continuu, are pe piept un meandru mare, excizat, continuînd în toate direcţiile cu fragmente de meandru simetric dispuse. Dacă se judecă după pliurile care marchează gîtul, decorul redă într-o stilizare decorativă, extrem de elegantă, drapajul unui costum amplu de tip meridional.* Poziţia şi proporţiile meandrului central sugerează pentru acesta valoarea de simbol al personalităţii celui reprezentat; — peste nivelul V., săp. au surprins un nivel, destul de sărac, aparţinînd culturii Sălcuţa, din care provin cîteva fragmente de vase pictate; — deasupra nivelului Sălcuţa a fost identificat un nivel din epoca bronzului, cu material tipic pentru cultura Glina. # în apropierea aşezării neolitice, pe dealul Cişmelii, în rîpa Oltului, săp. de salvare au surprins un bordei din sec. 14 făcînd parte dintr:omai întinsă aşezare medievală de bordeie. M.I.R.S.R.; M.Car.; M.O.C. O Cultura V.t aparţinînd neoliticului mijlociu, cuprinde în evoluţia sa SE Olteniei, pătrunzînd şi în N Bulgariei. Dezvoltîndu-se pe fondul local Vinca-Turdaş şi în interiorul ariei geografice a acestei mari civilizaţii, c.V., mai exact V.I primeşte, în formarea sa şi elemente din fondul culturii ceramicii lineare şi ale culturii Dudeşti. într-o fază mai avansată, V. II, purtătorii acestei
culturi sînt receptivi şi la unele influente ale culturii Boian din Muntenia, cu care este contemporană. Specific neolitică, este purtată de o populaţie de agricultori, care prelucrează piatra şi lemnul, tes fibre vegetale şi animale, confecţionează ceramică. Aşezările, situate pe terase, în apropierea apei, sînt constituite din locuinţe de suprafaţă, de plan patrulater, cu acoperiş în două ape, şi pereţi de paiantă pe pari de lemn bătuţi în pămînt. Ruinele lor, dispuse în straturi succesive, generează telluri. Ceramica, din pastă fină, arsă reductor, neagră sau brună închis, lustruită, de un înalt nivel artistic, este foarte variată ca forme şi bogat decorată. Tehnicile inciziei, exciziei, a incrustaţiei cu materie albă şi a picturii crude cu roşu a părţilor nedecorate predomină în decorarea vaselor ca şi în plastică. Motivele ornamentale sînt meandrele, spiralele, benzile, triunghiurile, semicercurile ş.a. Plastica antropomorfă şi, mai rar, aceea zoomorfă atinge de asemenea o valoare artistică deosebită. Ca ex. de o deosebită importantă se pot aminti figurina mare de la V. şi figurina dublă de la- Cruşovu. Centre importante:	V., Cruşovu, Fărcaşele,
Slatina.
BIBL.: C.Mateescu, MCA, IX; VI.Dumitrescu, Arta, p. 53-59; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, pag. 53-54.	I.r.
Văleni (sat, com.Boteşti, jud.Neamţ); săp. V. Ursachi, M.Ursachi — 1959—1963; V.Ursachi, M.Ursachi, I.Ioni{ă — 1963, pînă în prezent.
•	La locul Intre Adîncaţi, aşezare neolitică, cultura Cucuteni A; în inventar se remarcă figurine antropomorfe feminine de tipul cu tors plat, dar şi una masculină. H Pe Dealul lui Dănilă, aşezare din epoca bronzului, cu două nivele: cel inferior cu locuinţe de suprafaţă aparţine culturii Costişa, cel superior, de asemenea cu locuinţe de suprafaţă, aparţine culturii Noua.
•	La Şcoală, pe un platou, aşezare Cucuteni A, cu locuinţe cu platformă de lut pe elemente de lemn, ceramică pictată şi plastică, specifice.
•	La Humărie, importantă aşezare neolitică, situată pe un pinten desprins din terasa Moldovei. Aparţine culturii Cucuteni B şi este caracterizată de mari locuinţe cu platforme de lut pe elemente de lemn. în interiorul locuinţelor, vetre circulare cu lipitura pe substrat de piatră. Intr-o locuinţă, la un loc cu ceramica de tip Cucuteni B s-au descoperit şi cîteva vase întregi de tip Cucuteni AB. între descop. ies în evidenţă partea inferioară a unei figurine feminine foarte elegant stilizate, asemănătoare cu aceea de la Vînători şi un polonic, de fapt o cupă cu coadă lungă terminată cu o protomă zoomorfă, poate de cal. • Pe platoul La Moară,, aşezare cu două nivele de locuire: o aşezare din epoca bronzului, cultura Noua, din care provin ceramică tipică şi cîteva ace de bronz cu protuberante şi cap sferic: o aşezare carpică din sec.2-3 e.n., fortificată cu val, palisadă şi şanţ care barează accesul, caracterizată de locuirea atît în bordeie patrulatere cu colţuri rotunjite, cît şi în locuinţe de suprafaţă patrulatere, cu pereţi din materiale uşoare, cu lipitură subţire. Aşezarea are o ordonanţă urbanistică interesantă, cu piaţă centrală,
patrulateră, pavată cu piatră de rîu şi locuinţele dispuse de-a lungul unor străzi. Inventarul este predominat de ceramică, în cadrul căreia se disting aceea de tradiţie dacică, grosolană (urne, căfui) şi fină, cenuşie (fructiere, căni, oale) precum şi aceea de import, romană (amfore, ceşti, oenochoe). • în apropierea aşezării, necropola de incineraţie corespunzătoare. M.I.R.; M.I.M. BIBL.: V.Ursachi, Carpica, 1968. h.d. şi r.f.
Văleni (sat, municipiul Piatra-Neamţ); săp.
H.Dumitrescu — 1942. Pe Cetăţuia, aşezare neolitică cu nivele Precucuteni şi Cucuteni A. Nu se ştie dacă a fost fortificată sau nu. S-au identificat două locuinţe cucuteniene cu platformă, ceramică şi plastică tipice Precucuteni şi Cucuteni A. M.I.R.S.R.
BIBL.:S.Marinescu-Bîlcu, Precucuteni, p. 176. r.f.
Vărădia (sat, com., jud.Caraş-Severin) n.a. Arci-daua; săp. Gr.Florescu — 1932. Pe valea Caraşu-lui, castru roman de tip clasic, construit în timpul războaielor cu dacii ca fortificaţie de pămînt; reconstruit mai tîrziu, probabil, într-o perioadă imediat posterioară, cu zidărie de piatră. Zidul de incintă, de traseu patrulater, avea patru porţi, dintre care poarta praetoria era dublă, axială, flancată de turnuri dreptunghiulare. Rezalite masive ale incintei înlocuiesc obişnuitele turnuri de col{ Şi intermediare. In spatele zidului de incintă, un terasament de secţiune trapezoidală
—	agger-ul—, sprijinit spre interior de un zid scund — o crepidomă. în centru, principia de plan patrulater, cu atriu, cu peristil şi oecus cu sacellum central, precedat de curtea sacră. Cazărmile erau probabil din lemn. Ansamblul constituie un exemplu tipic de arhitectură militară romană de la începutul sec.2 e.n. Descop.mărunte (ceramică, bronz, fier). M.I.R.S.R.
BIBL.: D.Tudor, OTS, p.47-48.	r.f.
f------------ar- '\
V______________Zgrit:_________________✓
Vărădia. Planul castrului Arcldava
*59
Vărăşti-Boian (sat, com., jud.Ilfov); săp. E. Gomşa — 1964—1965. Pe malul lacului Boian, necropolă de înhumaţie neolitică, cultura Gu-melniţa. Cadavrele erau înmormîntate culcate pe o parte, cu genunchii flectaţi. In morminte, Inventare sărace: opaiţe de ceramică şi ace de cap din cupru. M.I.R.S.R.
BIBL.: D.Popescu, Dacia, NS, IX, X, Cronica săp.	l.r.
Vărşand (sat, com.Pilu, jud.Arad); săp. M.Roska -r 1903, 1930; D.Popescu — 1949. # La Viezu-rişte, aşezare neolitică de tip tell, aparţinînd culturii Tisa. # La Movila dintre Vii, aşezare de tip atol, din epoca bronzului, cultura Otomani, fortificată cu circumvalaţie, cu locuinţe de suprafaţă dispuse în şiruri circulare concentrice, în jurul unei pieţe centrale. Descop.: faleră de aur convexă, cu umbo înconjurat de două cercuri concentrice, ciocănite în relief, cu decor constituit dintr-un şir de puncte în relief ciocănit, descriind o undă etruscă, dublată de un dublu chenar con-tiftuii cu cinci lobi; ceramică de tip Otomani cu decor geometric (spirale constituind simboluri solare), incizat şi în relief, modelul miniatură din teracotă al unui car. # Aşezarea din epoca bronzului este străpunsă de morminte de înhumaţie — pînă acum s-au identificat 70 — din sec.11-12, avînd în inventar obiecte de metal de tip Bielo-Brdo: brăţări, inele, coliere din bronz, săgeţi rombice de fier. M.I.R.S.R., M.A.
BIBL.: D.Popescu, MCA, II; VI.Dumitrescu, Aţta, p.401.	l.r.
vegetal, motiv tip de motiv decorativ caracterizat de reproducerea stilizată a unei frunze, flori sau a unei plante în întregime. Cele mai vechi iţi.v., stilizate geometric pînă la schematizare, s-ar părea că apar încă din neoliticul superior pe vasele pictate din cultura Cucuteni, fie sub forma aşa-numitelor „lacrimi", dintre spirale, care ar putea fi frunzele ce se desprind dintr-un cîrcel spiralic, fie sub forma plantei cvadrilobate din cultura Cucuteni B. In e p o c a bronzului, în cadrul ornamenticii specifice radiale solare este dificil de recunoscut vreun m.v.. Dar multe dintre rozetele solare cunoscute ar putea exprima schematizat un principiu vegetal, eventual asociat cu cel solar. In cadrul culturii Suciu de Sus, motivul spiralic capătă, dealtfel, aspectul vrejului cu frunze. Din epoca fierului ne este atestat cel puţin un m.v.: arborele vieţii flancat de grifoni, aşa cum apare pe apărătoarea de ceafă a coifului de la Băiceni. Dacii vor folosi m.v. de tradiţie clasică — viţa de vie, vrejul, palmeta, frunzele de laur — atît în decorul ceramicii, cît şi în cel al argintăriei. Trebuie însă remarcat că meşterii daci, care nu cunoşteau direct plantele stilizate, le-au modificat şi schematizat pînă la deformare, aşa încît palmeta a devenit „brăduţ4*, iar vrejul „frînghie44. in epoca romană, m.v. cunosc o şi mai mare răspîndire şi varietate. Cele mai frecvente sînt vrejul de viţă şi vrejul de iederă, împodobind chenare, mai ales pe stele. Dar şi acantul (cum este cel de pe friza inferioară a Monumentului triumfal de la Adamclisi) sau palmeta (decorînd
VEGETAL, MOTIV ~
adesea pseudoacroterele de sarcofage şi stele) se întîlnesc destul de des. Conul de pin—pina ^ este un coronament obişnuit al monumentelor funerare, iar arborele vieţii se întîlneşte în cadrul aceluiaşi gen. Se întîlnesc, de asemenea ghirlande şi coroane, încadrînd în multe cazuri un medalion cu portret. Mai rare, pe unele stele funerare, sînt figurile de flori (trandafiri). In perioada tîrzie, schematizarea geometrică şi aniconismul fac să nu se mai folosească decît motivul acantului, la căpiţele. în perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, m.v. continuă să fie folosit ca ornament în forme de stilizare tradiţională pe piesele de factură clasică, romană (Tăuteu, Conţeşti, Pietroasa), în ghirlande, coroane de lauri sau grenade, viţă de vie, frunze de laur, cît şi geometrizate, pe formele de stil geometric policrom (cupele de la Pietroasa), în rozete. într-o etapă mai tîrzie — sec. 9-11—,
Cap de Veneră (Tomis)
Venus Pudica (Tomis)
VELŢ
360	|
reapare ornamentul vegetal cu o mare varietate de forme — palmetă, arborele vieţii —, preluat din repertoriul de forme oriental, pe tezaurul de la Sînnicolau Mare ca şi pe ceramica smălţuită. v. şi arborele vieţii; acant; brăduţ; pal-metă; vi{ă de vie; vrej sinusoid.	r.f.
Velţ (sat, com. Bazna, jud. Sibiu); descop. înt. — 1905. Tezaur de aur, probabil inventarul funerar al unui şef germanic — poate gepid — din sec. 5-6 e.n., compus din piese de podoabă: fibule cu capete de ceapă, o pereche de cercei, o cataramă de centură, o aplică zoomorfă, lucrate în stil geometric policrom specific, în tehnica cloisonné, de tip „fagureu, cu grenate, precum şi o brăţară din bară de aur cu capetele îngroşate, M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr 378-381, R.Theodorescu, Un mileniut p.60, 62.	r.f.
Venus 1. Zeiţa frumuseţii şi a dragostei la romani, asimilată cu Afrodita din mitologia grecilor. Nu se cunosc sanctuare ale zeijei pe terit. României De obicei, V. este reprezentată ca o femeie tînără nudă, cu proporţii armonioase. Un tors de marmură, descoperit la Histria (M.I.R.S.R.), este o replică a unui prototip elenistic. De la Drobeta (M.P.F.), Histria, Callatis (M.I.R.S.R.), provin fragmente ale unor statui raportabile la tipuri de largă circulaţie în arta elenistico-romană. De la Potaissa (M.I.R.S.R.), provine o interesantă statuetă de bronz aurit a V. Pudice — nudă şi acoperindu-şi sexul cu mîna — în manieră provincială, pitorească şi redînd cu oarecare naivitate un tip de frumuseţe planturoasă, care se îndepărtează de cel clasic, fără să fie lipsit de proporţii armonioase. Figurine de bronz, de o execuţie mai îngrijită sau mai frustă, au fost descoperite în majoritatea centrelor romane din Dacia şi Sc i t i a Mică (Drobeta, Sucidava, Romula, Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum), reproducînd de asemenea tipuri de largă circulaţie, raportabile aproape toate, prin filieră elenistică, la arhetipul praxitelian al V. din Cnidos sau la cel al V. din Arles. Intre acestea se distinge o serie accentuat provincială, la care, datorită multiplicării mecanice după modele reprezentînd turnări defectuoase, formele s-au schematizat, proporţiile s-au alterat — tors prea lung, picioare firave şi scurte, braţe lungi şi descărnate —, reducînd statueta la un simplu simbol, mult îndepărtat de iluzionismul artei greco-roma-ne. De la Apulum (M.A.I.) şi Potaissa (M.I.T. şi M.I.Tr.C.) provin mai multe figurine de teracotă reprezentînd-o pe V. în sfîrşit, de la Drobeta (M.P.F.) ne este cunoscut un relief fragmentar reprezentînd pe V. acompaniată de Amor şi probabil tot din Oltenia (M.I.R.S.R.) — de provenienţă necunoscută — alt relief ajurat cu grupul V., Amor şi Psihe, iar de la Tomis (M.I.R.S.R.)
o	pseudopoartă decorată în relief cu, între altele, V. şi Amor. Pe monumente funerare apar cochilii, uneori ca fond al unui medalion (Ulpia Traiana Sarmizegetusa). Acest atribut al zeiţei V., născută din spuma mării şi reprezentată în cadrul unei cochilii, trebuie raportat de cultul sincretistic al V. Libitina (funerară). 2. Numele de V. este folosit convenţional şi pentru desemnarea unor
figurine feminine neolitice deosebit de realizate artistic, ca de ex.:	„Venus“ de la Drăguşeni
(M.J.B.), de la Vidra (M.I.M.B.) sau de la Vînâtori V. şi figurină.	r.f.
Verbicioara (sat, com.Verbiţa, jud.Dolj); sap.
D.Berciu — 1949—1957. # In staţiunea A, pe un bot de deal, în dreptul văii Trestia —aşezare cu mai multe nivele de locuire: din neolitic
—	aşezare de bordeie aparţinînd culturii Criş-Starcevo, suprapusă de altă aşezare de bordeie cultura Vinca, peste care este situată o aşezare de locuinţe de suprafaţă din cultura Sălcuţa, suprapusă la rîndul ei de o aşezare de colibe de tip Coţofeni; din epoca bronzului — aşezare de bordeie aparţinînd culturii Glina, suprapusă de o aşezare cu locuinţe de suprafaţă de tip V. cu ceramică specifică, care a şi dat numele culturii respective; din epoca fierului —aşezare hallstattiană cu două nivele succesive, suprapusa de
Verbicioara. Vase ceramice din cultura Verbicioara
vestigii dacice din a doua epocă a fierului, străpunse de morminte de înhumatie ale unui cimitir românesc (sec. 13). • Pe boturile de deal învecinate, au mai fost identificate încă trei alte staţiuni (B,C,D) relativ similare. • în sat, cetăţuie cu cir-cumvalaţie, cu valul căptuşit la interior cu zid de piatră, poate hallstattiană. • în împrejurimile satului, necropolă hallstattiană, tumulară. M.I.R.S.R. <> Cultura V.y cultură din epoca bronzului mijlociu şi tîrziu, răspîndită în zona de dealuri a Olteniei, cu unele pătrunderi spre /v E, S şi V. Cronologic, suprapune cultura Glina '»■ şi se continuă pînă la începutul Hallstattului. Aşezările, iniţial situate pe boturi de deal, barate cu şanţ şi val, se întîlnesc şi pe terasele joase, iar în faza finală au aspect de cenuşare — relativ mici şi abundente în cenuşă, provenind de la colibe de lemn subţire. Locuinţele, de suprafaţă, mai stabile iniţial, corespunzînd unui stadiu predominat de ocupaţii agrare, evoluează către coliba păstorească. Diferitele tipuri de vase caracteristice: vasul clepsidră, cel cu etaj, cupele cu picior, strachina, castronul şi mai ales ceştile sferice, cu toarte supraînălţate cu butoni cilindrici sau în formă de cap de pasăre, sînt decorate geometric, cu motive radiare, fin gravate şi incrustate cu alb. Plastica, reprezentată de figurine feminine din lut ars, trădează influente din mediul civilizaţiei Gîrla Mare. în afara ceramicii şi teracotei, sînt cunoscute şi piese de bronz (între care unele podoabe cu decor geometric), sau de aur (inele de buclă spiralice).
BIBL.: D. Berciu, Zorile, p.176; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, pag. 86—87.	l.r.
Verbiţa (sat, com., jud.Dolj); săp. D.Berciu —
—	1950—1951. Pe Dealul Eleşteului, aşezare neolitică de bordeie din cultura Criş, cu ceramică tipică şi podoabe (verigi de buclă din aur); necropolă de morminte cu ocru roşu din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, cu ‘şnurceramică; aşezare din prima epocă a fierului, cultura Basarabi, cu ceramică tipică; aşezare de bordeie a populaţiei locale daco-romane, din sec.3-4 e.n., cu ceramică de tip local, cu decor fn val şi monede. M.I.R.S.R.
BIBL.: D.Berciu, SCIV, III.	r.f.
verigă, obiect de metal (fier, bronz, argint) de formă circulară sau cvasicirculară. V. de bronz $i ele argint serveau ca podoabe, cele de fier aveau Utilizări practice (de ex. la coase).	h.d.
Veţel (sat, com. suburb., municipiul Deva, jud. Hunedoara) n.a. Micia; săp. I.F. Neigebauer — ,J847; „Societatea de istorie şi arheologie” din Deva — 1880 — 1892; C. Daicoviciu — 1929 — 1930; O. Floca — 1935, 1939, 1947—1948; O. Floca, L. Marinescu, L. Mărghitan — 1967 pînă în prezent. Pe terasa inferioară a Mureşului, mare castru roman de pămînt, refăcut în zidărie -de piatră, probabil după 157, de tip clasic, patrulater (180X360 m) cu turnuri interioare pa-, trulatere la colţuri. Aşezare civilă romană (sec. 2—4 e.n.) cu statut de pagus dar cu caracter ; urban, în cadrul căruia au fost identificate: portul, cu mol de piatră simplu mărginind
VEŢEL
malul Mureşului; clădiri publice, insuficient cunoscute, care ar putea fi atribuite fie staţiunii vamale, fie birourilor diferiţilor conductores (arendaşi de impozite sau venituri ale statului), atestaţi epigrafic; t é m p 1 u 1 lui Iupiter Erapolitanus, de tip clasic roman, cu naos dreptunghiular şi portic în antica, pe postament înalt; terme cu un plan complex, comportînd cîteva ansambluri de instalaţii de hipocaust, înscrise într-un plan general dreptunghiular, cu o latură sprijinită pe Mureş, incomplet explorate; amfiteatru mic, cu arena delimitată de o bordură de piatră de talie şi cu gra-denele de lemn pe terasament de pămînt; importantă necropolă din care făceau parte monumente de dimensiuni importante, dar.de factură provincială. După vestigiile recuperate (medalioane, statui, pereţi şi acoperişuri de ediculă, frontoane, elemente de balustradă, l.ei funerari), monumentele funerare de la Micia
Vetel. Fragment ele fronton de mausoleu cu motivul răpirii Europei
Vetel. Muche de perete de edicuLa Veiel. Acoperiş de ediculă
Veţel. Cap de leu funerar
erau de două tipuri: edicule şi mausolee. Ediculele erau cu siguranţă, unele/ de tipul cel mai simplu, cu trei pereţi monoliţi decoraţi cu reliefuri plate, reprezentînd motive cu sens simbolic, eshatologice
—	Attis, banchetul, sau mai ales portretele defuncţilor — şi cu acoperiş arcuit, cu lei ţinînd în ghiare capul de bovideu în chip de acrotere şi încununate de o pina; în jurul ediculei, cancelli de piatră cu balustradă în demicilindru, terminată, în dreptul porţii situate în faţa frontului ediculei, cu doi lei culcaţi. Este posibil să fi existat şi edicule mai complexe ca arhitectură adăpostind statui; din acestea din urmă s-au găsit cîteva, avînd specificul spate plat, iar draperia stilizată decorativ fie în falduri tubulare, fie în caneluri delimitînd triunghiuri. Tipul îşi găseşte originea în provinciile din NV Peninsulei Balcanice, exemplare asemănătoare, dar de un stil mai apropiat de iluzionismul clasic, fiind cunoscute la Szent Peter, în Pannonia Inferior (R.S.F. Iugoslavia). Este mai greu de reconstituit tipul de mausoleu. Acesta trebuie să fi avut un volum paralelipipedic, cu acoperiş în două ape, comportînd frontoane decorate cu figuri simbolice — gorgone solare, Amon, Neptun sau poate Dionysos bărbos între delfini, — precum şi, în faţada principală, medalioane cu portretele defuncţilor şi inscripţiile funerare. Intre eventualele elemente de mausoleu trebuie amintit un medalion susţinut de lei adosaţi, de un tip rar. Stilul acestor monumente este caracterizat de convenţii precise, urmărind reprezentarea completă a elementelor semnificative pe plan simbolic şi nu producerea „iluziei” realităţii — rigiditatea desenului; simplificarea asemănării portretelor la trăsăturile esenţiale, tratarea decorativă a draperiei, şablonul compoziţional şi al desenului, dar şi spontaneitatea observaţiei şi farmecul naiv al interpretării sînt trăsături deplin provinciale, care conferă atît valoare de monument de artă populară, cît şi de document de viaţă şi cultură locală, pieselor în discuţie. De la Micia mai provin şi stele de tipul cu coronament cu lei. Este probabil că la Micia a activat un atelier de plastică funerară; acestuia
i	se datoreşte caracterul relativ omogen al monumentelor menţionate. Abundă de asemenea reliefurile de cult şi descop. mărunte — ceramică, bronzuri (chei, statuete, fibule, garnituri), opaiţe ş.a.m.d. O fibulă de argint de tipul cu capete de
ceapă, datînd din sec. 4, poartă inscripţia Quartine vivas („să trăieşti Quartinus”), zgîriată, şi constituie o mărturie a continuităţii populaţiei locale daco-romane, după retragerea trupelor şi administraţiei romane. M.I.Tr.C.; M.D; Muzeul Naţional Budapesta.
BIBL.: D. Tudor, OTS, p. 121—126; O. Floca, V. Vasi li ev, Amfiteatrul militar de la Micia, în Sargetia V; O. Floca, L. Mărghitan, Noi conside-rafii privitoare la castrul roman de la Micia, în Sargetia VII; O. Floca, Monumente epigrafice şi sculpturale de la Micia AMN V; Lucia David,
L. Mărghitan, Monumente sculpturale de la Micia (partea I) în AMN V; (partea II) în AMN VI.
r.f.
via (cuv. lat. „stradă, drum, şosea”), arteră de comunicaţie. Provincia romană Dacia avea propriul ei sistem rutier, în care se disting cîteva artere importante cum ar fi: drumul Dunării, drumul care urmează traseul limesului transalutan şi drumul care trece prin Valea Oltului, apoi drumurile unind centrul Transilvaniei cu Valea Tisei prin Porţile Mezeşului, Valea Mureşului şi Porţile de Fier ale Transilvaniei. Sistemul era legat de marile drumuri ale imperiului prin drumul Dunării şi prin cel ce străbătea Balcanii prin Pasul Şipca urcînd la gurile Oltului. La rîndul ei, Dobrogea avea propria ei reţea rutieră, compusă din trei artere longitudinale: drumul Dunării, drumul litoralului şi drumul Dobrogei centrale — Aegyssus, Ibidia, Ulmetum, Tropaeum Traiani — care de asemenea se legau cu magistralele imperiului şi două drumuri transversale Axiopolis-Tomis şi Carsium-Capidava-Histria. Fiecare aşezare avea şi ea propria ei reţea stradală, care în cazul oraşelor afecta un traseu axial. De la castre cunoaştem denumirea acestor străzi axiale; ea însă nu se repetă în mod obligatoriu şi la aşezările civile, care aveau probabil denumiri proprii. După planul de ansamblu al castrului Drobeta se disting: v. praetoria, care ducea de la poarta frontală a castrului la principia; v. principalis, care trecea prin faţa comandamentului (principia), unind cele două porţi laterale; decumanus maxi-mus sau v. decumana, care pleca din spatele comandamentului şi ieşea la poarta din spate; în sfîrşit, v. quintana, paralelă cu v. principalis, dar trecînd prin spatele comandamentului. De jur împrejurul cazărmilor mergea v. sagularis, care dubla de fapt zidul de incintă.	r.f.
Victoria, zeitate romană personificînd triumful, victoria în război; la greci, Nice. Reprezentată, ca motiv iconografic, sub forma unei femei înaripate, înveşmîntate în hiton lung, cu drapajul agitat de mişcare. Cea mai veche reprezentare este friza cu V. pe care, de tradiţie clasică, de la începutul epocii elenistice de la Histria (M.H. şi M.I.R.S.R.). Tot din epoca elenistică datează cameea de la Poiana cu V. (Nice) pe o bigă (M.I.R.S.R.). Din epoca romană sînt cunoscute două statui, cu loc de provenienţă imprecis, una caracterizată prin ordonarea statică, simetrică a drapajului şi datînd din sec. 2 e.n., cealaltă cu draperia stilizată în ample falduri arcuite, umflate de mişcări, datînd din vremea dinastiei Severilor (M.I.R.S.R.).	r.f.
Friză cu Victorii pe care (Histria)
,Venus“ de Ia Vidra
vicus v. urbanism Vicus Novus v. Babadag (Vfcus) Samum v. Căşeiu
Vidra (sat, com., jud. Ilfov); săp. D.V. Rosetti — 1934-—1937. în marginea satului, staţiune neolitică (tell) cu mai multe nivele: aşezare aparţinînd culturii Boian, faza V. suprapusă de o aşezare de tip Gumelniţa. Ceramică specifică pentru faza V.: chiupuri mari cu corp cilindric şi fund tronconic, cupe mari cu picior cilindric, cu decor specific, organizat în mari zone de tip covor fără sfîrşit, cu meandre dispuse continuu în sintaxă helicoidală înfăşurătoare; plastică de tip Boian, faza de tranziţie, foarte variată ca forme şi detalii: butoane de capac stilizate prosopomorf, cu trăsăturile figurii redate unghiular, un vas cu suport conic, stilizat antropomorf şi cupe în formă de calotă sferică, vase plastice. între acestea din urmă se evidenţiază aşa-numita „Venus de la V. ”, recipient cilindric, terminat cu două conuri, vag modelat pentru a reproduce detalii anatomice reprezentative (sîni, picioare, sex, pîntece) şi elemente vestimentare (drapaj, încălţări, podoabe) şi cu decor spiralo-meandric contribuind la sugerarea unor elemente de costum M.I.R.S.R.; M.I.M.B. O Vidra, faza faza a treia a culturii Boian, caracterizată de locuirea în aşezări situate
pe grinduri sau terase din preajma rîurilor şi prezentînd o anumită preferinţă pentru situarea pe terase înalte sau gorgane, cu pante abrupte pe trei dintre laturi şi cu şanţuri de baraj pe latura liberă. în interior, locuinţele de suprafaţă, de obicei cu platformă, sînt dispuse cîteodată dispersat cu mari spaţii între ele, îndeosebi pe grinduri (Boian), de multe ori însă de-a lungul unei axe (Radovanu). Ceramica este caracterizată de apariţia formelor mari, a vaselor cu picior şi a marilor vase de provizii cu decor excizat — specifice în această fază — în benzi late, cu motive meandrice dispuse oblic înfăşurător cu caracter textil. Tot acum apare şi pictura crudă, roşu cu alb. Plastica
—	figurine şi vase plastice — este foarte bogată şi este caracterizată de decorul spiralo-meandric şi de modelajul cu accentuarea steatopigiei.Centre importante: V., Radovanu, Boian.
BIBL.: D.V. Rosetti, Săpăturile de la Vidra, Buc., 1934; idem, IPEK, 12; E. Comşa, Boian, pass.	r.f.
villa v. locuinţă; urbanism
Vinca-Turdaş, cultura-^, cultura neolitică denumită astfel după staţiunile eponime de la Vinca (R.S.F. Iugoslavia) şi Turdaş. Se întinde pe o arie geografică cuprinzînd N Iugoslaviei — care pare să fie vatra originară a acestei culturi, cu puternice legături cu Orientul Apropiat — şi V şi centrul Transilvaniei unde se defineşte un aspect local denumit Turdaş. Este caracterizată prin aşezări de terasă joase, de agricultori, folosind unelte de piatră, os şi, probabil, lemn. Este specifică ceramica decorata cu benzi spiralice sau meandrice umplute cu puncte înţepate şi incrustate cu alb, pe suprafaţa neagră, lustruită, a vasului. Considerată iniţial ca un ansamblu cultural unitar, cuprinzînd şi vestigiile de tip Vinca din S României şi, N Iugoslaviei se prezintă în lumina descop. recente, sub două aspecte diferenţiate: aspectul Vinca-Turdaş, caracteristic pentru zona Transilvaniei, dezvoltat pe fondul Criş-Starcevo şi care-şi prelungeşte evoluţia pînă în momentul formării culturii Petreşti şi aspectul Vinéa, răspîndit pe' terit. României în Banat, Oltenia, V Munteniei, precum şi la S de Dunăre, cu unele pătrunderi, se pare, şi în Moldova. Acest aspect se dezvoltă pe fondul local Criş-Starcevo pînă în momentul de formare a culturii* Sălcuţa (în Oltenia) şi contribuie la formarea culturilor Vădastra (în SE Olteniei) şi Boian (în Muntenia). Ca şi pentru celelalte culturi neolitice, resturile cele mai semnificative sînt ceramica şi plastica de teracotă. Decorul pe vasele de lut este dominat de motivele spiralo-meandrice lineare, constînd din benzi umplute cu puncte. Apare, de asemenea, decorul plisat. Tehnica inciziei este curent folosită în decorarea vaselor. Dar în timp ce aspectul Vinca este caracterizat de vasele sferice, cu decor spiralic pe pasta neagră lustruită a vasului, pentru aspectul Vinca-Turdaş sînt specifice vasele bitronconice, cupele cu picior, străchinile, cu decorul meandric, unghiular, pe pasta roşie, aspră, precum şi locuinţele cu platformă suspendate pe stîlpi, grupate în aşezări înşirate pe lunci. In cadrul acestui aspect apare şi ceramica pictată de tip Petreşti, anume în aşezările de pe Valea Mureşului.
Elastica de lut este frecventă. In general domină figurinele antropomorfe feminine, stilizate unghiular, în diferite ipostaze: figurine cu braţe în cruce, maternitatea, perechea. Decorul le acoperă aproape toată suprafaţa cu motive spiralo-mean-drice incizate, uneori atît de fin, încît este mai propriu termenul de gravate. Amintim figurina bicefală descoperită la Rast (M.I.R.S.R.), cele feminine de alabastru de la Tărtăria (M.I.Tr.C.). vasul plastic reprezentînd un bărbat strigînd de la Parţa (M.I.R.S. R.) ,şi numeroasele capace prosopomorfe, stilizate geometrizat decorate cu benzi umplute cu puncte şi denumite în formă de bufniţă. între modelajul mai riguros al figurinelor de tip Vinca şi cel, mai sumar, al celor din aria Vinca-Turdaş, se poate distinge aceeaşi diferenţă specifică pe care o întîlnim şi la ceramică. Mai rare sînt figurinele zoomorfe (ex.: Zorlenţu Mare) şi, cu totul excepţionale, cele masculine, mai simplu decorate (ex.: Parţa, M.B.T.). C.V.—T. este caracterizată şi de tabletele de lut ars cu semne de scriere pre-cuneiformă(?), cum sînt acelea de la Tărtaria (M.I.Tr.C.), precum şi de modelele miniaturale de mese de ofrandă, avînd aspectul unei măsuţe joase, triunghiulară sau patrulateră, cu trei sau patru picioare, suprapusă de un recipient evazat, cu care face corp comun; exemplar de la Ostrovu Corbului (M.P.F.) şi de la Parţa (M.B.T.). BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 36—40; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 50—52. I.r.
viţa de vie, motiv vegetal, folosit fie izolat, ca model de stilizare a diferite forme funcţionale (de ex.: toarte de opaiţ), fie în compunerea unui ansamblu decorativ cu structură de vrej. Apare în general în epoca romană, dar şi în cîteva rare exemplare de tezaure şi pe ceramica pictată dacică sub forma unui vrej sinusoidal constituind chenar pentru o inscripţie sau o scenă figurată (frecventă, astfel, pe stelele funerare). Este de obicei asociată cu cultul lui Dionysos şi ca atare apare uneori pe reliefuri de cult sub forma butucului care se desface într-o tufă, ale cărei coarde, frunze şi struguri umplu întreg fondul reliefului (altare, pseudoe-diculă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, M.S.).
r.f.
vînătoare a cavalerului v. cavaler
Vînători (sat Vînători-Neamţ, com. Vînători-Naemţ, jud. Neamţ); descop. înt. — 1953. Aşezare neolitică cu nivel aparţinînd culturii Cucuteni B — cunoscută incomplet. Figurină feminină, numită „Venus de la V.”, avînd capul oval cu ochii marcaţi prin două perforaţii, tors plat, braţe în cruce cu perforaţii în colţuri, şolduri delicat dar precis desenate şi marcate de asemenea prin perforaţii nestrăpunse, picioare lungi, cu coapsele arcuite frumos modelate şi gambele terminate fusiform, unite. M.I.R.S.R.
BIBL.: Trésors, nr. 4.	r.f.
vîrf, piesă ascuţită lucrată din silex, os, cupru, bronz şi fier, care pentru a fi folosită ca armă de luptă sau de vînătoare se montează în capătul unei tije de lemn sau de alt material. V., de mînă, de săgeată, de suliţă sau de lance este cunoscut încă din comuna primitivă: primele asemenea unelte sînt făcute din silex, prin procedeul obiş-
„Venus" de la Vînători
nuit al cioplirii şi retuşării, iar începînd din neoliticul superior, apar v. de săgeată de silex lucrate în tehnica presiunii. în epoca bronzului, sînt cunoscute v. de suliţă cu decor de profilé simple. în perioada de trecere de la*sclavagism la feudalism, în tezaurul germanic de la Apahida II, este cunoscut un v. de lance aurit, cu dulie godronată.
I.r.
Vîrteşcoiu (sat, com., jud. Vrancea); săp. Gr. Aniţescu — 1926, 1929. Cimitir carpic de incine-raţie (sec. 2—3 e.n.), cu inventar sărac şi urne tipice, în burduf sau bitronconice, dintre care unele cu toarte stilizate zoomorf, cercei-coşuleţ de argint, în filigran, specific carpici. M.I.M.
BIBL.: Gr. Aniţescu, A. Arch., III, 3. r.f.
Vîrtop (sat, com., jud. Dolj); descop. înt. — f.d.
•	Grup de tumuli şi aşezare din prima epocă a fierului, cu mari vase de provizii puternic lustruite. • Tezaur de argint compus din monede dacice, stilizate accentuat pînă la schematizare şi din fibule de formă specifică, cu butoni pe picior şi cu capăt triunghiular, polilobat, amintind de aspectul mult schematizat al unui cap de şarpe şi, în acelaşi timp, de o palmetă. De la această descop., fibulele de acest fel sînt denumite în mod obişnuit fibule de tip V. • Fibulă digitată cu picior cu buton prosopomorf ^sec. 7 e.n.). M.O.C. BIBL.: D. Berciu, Preistoria olteană, p. 225. r.f.
Vlad Ţepeş (sat, com., jud. Ialomiţa); descop. înt»
—	1954, cerc. N. Anghelescu — 1954. în vatra satului, în partea de NV, mormînt de înhumaţie de tip Sîntana de Mureş, cu inventar bogat cuprinzînd şapte vase ceramice tipice, un pieptene de os semicircular, un tub din os de pasăre. M.I.C. BIBL.: B. Mitrea şi C. Preda, Necropolele. r.f.
Voineşti (sat, com., jud. Dîmboviţa); săp. D.V. Rosetti şi R. Gioglovan — 1965. în punctul Cetăţuie, aşezare de bordeie fortificată cu val şi şanţ, din sec. 7—8, atribuită !populaţiei autohtone. Este caracteristică ceramica simplă — for-
me de borcane, rudimentar modelate pe roata lentă, cu decor sumar de linii ondulate pe umăr. M.Tg.
BIBL.: D. Popescu, Dacia NS, X, Cronica săp.
r.f.
Voineşti (sat, com., jud. Vaslui); descop. înt.— 1926. In via Baisan, un tezaur de argint cuprinzînd şase brăţări torsate, cinci brăţări din care patru din bandă îngustă, iar una din bandă lată cu decor niellat, nouă inele de tîmplă cu granule şi mărgele granulate, o diademă cu decor gravat şi modelat, o cataramă şi o limbă de centură cu decor gravat cu motive vegetale, patru aplice de centură în formă de dublă ancoră şi un pandantiv în formă de scut cu decor gravat şi niellat, cu motivul împletiturii. După motivele decorative şi după stil, se disting elemente kieviene, bizantine şi bulgăreşti, iar tezaurul poate fi datat în sec.
10—13, fiind atribuit de unii cercetători cumanilor. M.I. R.S.R.
BIBL.: D. Teodoru, AM, I.	r.f.
volută, motiv decorativ constînd dintr-o spirală cu pas variabil, folosită ca element singular în combinaţie cu alte elemente. V., tratate în relief, se întîlnesc la capitelele ionice greceşti din cetăţile de pe malul Mării Negre, sau la cele romane din Dacia şi din Sciţia Mică. în sec. 5—6 e.n., în oraşele romane tîrzii din Sciţia Mică, capitelele paleocreştine cu abacă de secţiune trapezoidală au baluştri şi v. atrofiate-aplatizate de dimensiuni mult diminuate faţă de v. ionice (Tomis, Histria, în M.A.C., M.H.). Tratate plat, v. se întîlnesc încă din epoca bronzului, ca elemente în motivele solare de pe piese de metal sau ceramică (ex.: cercul cu v. de pe ceafa toporului de la Apa). Sub acelaşi aspect apar şi în epoca fierului, pe ceramica de tip Basarabi ca şi pe vasele dacice de argint.
r.f.
vrej sinusoid, motiv decorativ greco-roman complex, vegetal, cu caracter continuu, folosit la împodobirea chenarelor sau pentru constituirea unor registre sau frize decorative, în cadrul unei ordonanţe mai ample. Originea acestui motiv o con. stituie v.s. de acant, cum este acela care acoperă
• Fragment dintr-o statuie a lui Iupiter (Ulpia Traiana Sarmizegetusa)
VULTUI
suprafaţa panourilor inferioare ale paramentulu exterior al monumentului Ara Pacis Augusti d la Roma. în provincii, unde a ajuns prin interme diul Italiei de N, v.s. s-a îmbogăţit cu unele in fluenţe pergamene, constînd din combinarea vre jului cu elemente zoo- sau antropomorfe, ba chia uneori, în unele provincii orientale, cu motiv simbolice sau cu reprezentări de arhitectură. Sîn cunoscute trei principale variante ale motivului 1) v.s. de acant, adesea cu elemente zoomorfe, c; de ex. acela cu frunze de acant şi cu capete á dracon, de pe friza inferioară a Monumentulu triumfal de la Adamclisi; 2) v.s. de iederă, obiş nuit pe stelele funerare romane din Dacia şi Sciţia 3) v.s. de viţă de vie, a cărui structură foloseşt ca element principal o linie sinusoidă, din care s desprind spirale afectînd fie forma unei frunze fie pe aceea a unui cîrcel sau ciorchine. Apare înci din perioada dacică (decorul ca n ta rosuri lor dii tezaurul de la Sîncrăieni), iar în epoca romană s< întîlneşte mai ales pe stele funerare, dar şi p< fragmente de arhitectură monumentală (arhitra vele unui edificiu de la Tomis). Acest tip este fo losit şi pe piese din perioada de trecere de la scla vagism Ia feudalism (ex.: patera de la Pietroasa)
r.f
Vucedol, cultură din S Europei Centrale, denumiţi astfel după o staţiune din R.S.F. Iugoslavia, apar ţinînd epocii de tranziţie de la neolitic la epoci bronzului, care pătrunde şi pe terit. ţării noastre sub formă de aşezări izolate (Moldova Veche), sai mai ales sub formă de elemente în mediul altoi culturi (Coţofeni, Pecica-Periam). Este caracteri zată prin plastica deosebită a ceramicii cu forme precis articulate unghiular şi prin decorul cu motive circulare şi unghiulare, zigzaguri, triunghiuri opuse la vîrf, organizat în metope de multe ori dispuse radial sau cruciform în raport de axa de simetrie a vasului.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 166—168; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 74—75. l.r.
vultur, element zoomorf, apărînd iniţial în cadrul reprezentărilor cu aspect naturist din arta traco-getică (ex.: spada-emblemă de la Medgidia, coii de la Peretu, pahar de la Agighiol, toate în M.I.R.S.R.). V. mai apare pe faléra dacică de la Surcea, ca atribut al cavalerului, apoi ca atribut divin al lui Iupiter (fragmente de Ia Drobeta, M.P.F., Apulum, M.A.I.), căpătînd o semnificaţie simbolică de emblemă a puterii: acvila de drapele (cea de la un drapel de legiune romană de la Bărboşi, M.J.G.; motiv pe lorica trofeului de la Adamclisi), v. bicefal (pe mînerul spadei de la trofeul de pe poarta de E a cetăţii Tropaeum Traiani şi pe unul dintre capitelele compozite cu decor is-toriat de la bazilica siriană de la Callatis, M.I.R.S.R.). în tezaurele germanice, v. apare ca motiv geometrizat (fibulele de la Pietroasa, aplică de la Apahida I, cataramele de la Cipău şi Fundătura, toate în M.I.R.S.R.) şi, mai frecvent, sub formă de elemente — cioc sau cap — (ace de catarame de la Apahida, proeminenţe de fibule digitate de la Coşoveni, toate în M.I.R.S.R. ş.a.). în sec. 9, v. este reprezentat pe două dintre cănile de la Sînnicolau Mare, purtînd în gheare fecioara
Sighişoara-Wietenberg. Vas dacic cu lustru negru
Sighlşoara-Wietenberg. Ceramică din cultura Wietenberg
nudă, iar în sec. 10—11, apare gravat pe castoa-nele plate ale inelelor de bronz de la Capidava, Garvăn, Păcuiu lui Soare (M.I.R.S.R., M.I.C.).
r.f.
Wietenberg (municipiul Sighişoara, jud. Mureş); săp. C. Seraphin— 1897; K. Horedt— 1937— 1938. • Pe Dealul Turcului (W.), aşezare din epoca bronzului mijlociu, situată pe o terasă înaltă, de acces dificil, fortificată cu val şi şanţ. Staţiune eponimă a culturii W. Din locuinţe provine o frumoasă vatră, decorată prin incizie adîncă şi lată cu motivul de semnificaţie solară al cercului cu volute. Motivul se regăseşte şi pe ceramică
—	mai ales străchini şi ceşti —, împreună cu acela stelat, cu cele ale spiralei cu trei şi patru spire (iri- şi tetraskelionul cu braţe curbe), crucii terminate cu dubla volută, meandrului grec, spiralei recurente. • Aşezarea din epoca bronzului este suprapusă de o aşezare dacică (sec. 2—1 î.e.n.), din care provin cîteva vase mari de calitate superioară (fructieră, căni, urne bitronconice cu gît cilindric, un castron), tipice, modelate cu mîna, arse reductor la negru şi puternic lustruite, precum şi fragmente de cupe deliene de factură dacică. M.Br.S.; M.Sig. O Cultura W. îşi începe evoluţia în faza timpurie a epocii bronzului, suprapunînd cultura Coţofeni şi-şi continuă existenta pînă la pătrunderea în această arie a elementelor Noua. Este răspîndită în podişul Transilvaniei în epoca mijlocie şi tîrzie a bronzului. Locuinţele de suprafaţă, cu pereţii de paiantă pe schelet de lemn, caracteristice, nu au fost suficient de clar surprinse. Se cunosc însă vetre bogat decorate cu motive solare. Metalurgia cunoaşte o dezvoltare deosebită. Majoritatea armelor de bronz de forme mai pretenţioase şi cu decor gravat bogat — spadele de la Boiu, Livada, Uioara, Bistriţa, Şincai, topoarele de la Someşeni, Ighiel —, vasul de aur de la Biia, securea de aur de la Ţufalău se încadrează în aria c.W. Menţionăm prezenţa săbiilor miceniene, venite prin import. Trebuie remarcat faptul că în decorul acestor piese de metal, în afara motivelor solare, mai apar şi motivul apei, fasciculul de linii ondulate generînd volute marginale — şi chiar siluete zoomorfe sumar schiţate. Alături de armele pomenite, continuă să fie folosite şi cuţitele de piatră. Ceramica cuprinde forme caracteristice: străchini cu buza prelungită în lobi unghiulari, vase cu picior, ceşti cu o toartă, ceşti duble, urne ş.a., decorate cu benzi spiralice, meandrice şi derivatele lor, constituind motive cu valoare de simbol solar. In general, benzile lustruite, acoperite de împunsături sau ştampilate se reliefează pe fondul brun sau negru cenuşiu, haşurat sau incrustat cu alb. Sînt însă destul de frecvente şi motivele negative, realizate prin delimitarea din fond. Uneori olarul obţine efecte deosebite din alternarea celor două tipuri de tehnici decorative. Această varietate deosebit de abil folosită este specifică acestei culturi c.W. a fost atribuită tracilor timpurii, ca şi celelalte culturi contemporane Monteoru, Otomani, Verbicioara, Costişa, Tei, Cernavoda III.
BIBL.: VI. Dumitrescu, Arta, p. 293—302; M. Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie, p. 89—91. I.r.
Zam. Perete de ediculă
Zam (sat, com., jud.Hunedoara); descop. înt.— 1964. Pe locul Vermeş s-au descoperit mai multe monumente sculpturale romane (sec.2 e.n.).: un cap de copil, o bază de monument, precum şi o remarcabilă stelă cu portrete familiale. Este de fapt un pereté de fund de la o ediculă, reprezentînd o pereche: bărbatul în costum roman, cu tunică scurtă şi manta prinsă pe umăr cu o fibulă cu inel cu gemă în deget, ţine în mînă un sul de papirus scris (volumen), iar la brîu are călimara; femeia, cu tunică lungă, mantie cu piepţii încrucişaţi şi turban pe cap, ţine într-o nţînă un fruct. Piesa se distinge prin eleganţa sobra a drapaju-lui, redat în stilul tubular aplatizat — variantă locală de stilizare — şi prin verismul portretelor perechii de defuncţi. M.I.Tr.C.
BIBL.: L.David, V.Pintea, AMN, III. r.f. Zargidava v. Brad
Zăbala (sat, com., jud. Covasna); săp. Z.Székely 1969—1970. La Movila Tătarilor, staţiune cu mai multe nivele: aşezare de bordeie fortificată, cu şanţ inelar, . de la începutul epocii bronzului, cultura Glina-Schneckenberg; mormînt cu schelet chircit, cu vas ceramic la picioare, din epoca bronzului, aceeaşi cultură; înmormîntare de călăreţ (sec. 10 é.n.) cu elemente de inventar din metal tipic maghiare; necropolă din sec. 11 e.n., cu niorminte de înhumaţie creştine, fără sicriu avînd, în inventar garnituri de costum şi podoabe — inele de buclă în S, cercei, inele — şi monede. M.S.G.
BIBL.: M.Babeş Dacia NS, XIV-XV, Cronica săp.	r.f.
Zăneşti v. Traian
Zăvoi (sat, com., jud.Caraş-Severin); n.a. Acmonia, Augmonia, Agnaviae; descop.înt. — f.d. Pe valea Bistrei, castru roman (sec.2 e.n.) de pămînt, de tip clasic (336 X 336 m).
BIBL.: D.Tudor, OTS, p.43-44.	r.f.
Zeus v. Iupiter
zgîriere, tehnică decorativă constînd din desenarea motivelor decorative cu un vîrf ascuţit
pe o suprafaţă semidură — de obicei o pastă care se întăreşte treptat (ceramică, tencuială); desemnată şi cu termenul de sgraffito. Se cunoaşte ceramică zgîriată (sgrafitată) din sec. 12-14 de la Garvăn, Enisala, Zimnicea, Drobeta-Turnu Severin, Păcuiu lui Soare. De la Histria şi de la Tropaeum Traiani sînt cunoscute bazilici cu rosturile zidăriei sgrafitate.	r.f.
zidărie, tehnică de construcţie constînd din înălţarea unui zid din elemente rezistente, piatră sau cărămidă. Cele mai vechi resturi de z. datează din epoca bronzului: scara monumentală şi edificiul funerar de la Sărata Monteoru. Tracii cunosc două tipuri de z.: aceea din blocuri mari paraleli* pipedice, apareiate, fără mortar, din care izbutesc să construiască şi bolţi demicilindrice (ex.: mormintele de la Mangalia şi Doi Mai) şi aceea din lespezi stivuite fără mortar (ex.: pereţii mormîntului de la Agighiol). Dacii cunosc z. specifică, cunoscută sub numele de murus dacicus. Pentru epoca romană v. opus. In perioada de trecere de la sclavagism la feudalism, ca şi în etapa de început a feudalismului, este cunoscută, mai rar (Istria sat), z. din bolovani de piatră, neregulat dispuşi, legaţi cu pămînt, uneori căptuşind pereţii de gropi de bordeie, v. şi tehnică constructivă.
r.f.
zigzag, motiv decorativ geometric afectînd forma unei linii frînte, după un ritm regulat, sub unghiuri constante. Motivul apare în epoca bronzului, îndeosebi pe piesele de bronz. El este cunoscut şi pe unele stele funerare romane, de factură barbarizantă, din Sciţia Mică, iar în perioada trecerii de la sclavagism la feudalism pe unele piese de orfevrărie aparţinînd migratorilor (de ex.: pe talerul de la Pietroasa), ca şi pe ceramica lustruită de tip Sîntapa de Mureş-Cerneahov. începînd din epoca feudală timpurie, z. este înlocuit de ornamentul în val. ^	r.f.
Zimnicea (oraş, jud. Teleorman); săp. I.Nestor, Eug.Zaharia, A. D. Alexandrescu — 1949; A. D. Alexandrescu, C. Beda, M.Ionescu, C. Isăcescu — 1969—1973. In locul numit „La cetate” au fost descoperite o aşezare fortificată cu val şi
Zimnicea. Chiup cu siluete de ca
ZIRIDAVA
şanţ, de bordeie, geto-dacică, din sec.4-1 î.e.n., corelată probabil cu o necropolă tumulară de incineraţie. Inventarul aşezării e predominant ceramic: vase autohtone lucrate cu mîna sau la roată — între care un chiup cu decor estampat cu siluete de cai — tipice, precum şi ceramică grecească de import, mai ales boluri megariene. Din necropolă iese în evidenţă un mormînt construit din piatră brută — rar exemplar de arhitectură funerară dacică — conţinînd vîrfuri de lănci de fier, un coif de bronz, grecesc, de import, o fibulă de fier şi vase de lut arse. Nivelul dacic este suprapus de o aşezare de bordeie medievală românească (sec. 14). M.I.R.S.R.; M.A.C.
BIBL.: M.Babeş, Dacia NS, XIV-XVII, Cronica săp.	h.d.
Ziridava v. Pecica
Zlatna (oraş, jud. Alba); n.a. Atnpelum, Ampe-ium; descop.înt. — f.d. # Aşezare din epoca bronzului — cultura Wietenberg — şi un depozit de bronzuri. # Descop. cele mai importante aparţin epocii romane (sec.2 e.n.), cînd Z., împreună cu satul Pătrîngeni, formau municipiul Ampelum, centrul administrativ al exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni. Resturi de construcţii, inscripţii, monumente sculpturale, statui şi reliefuri de cult (stele funerare cu portrete şi cu figura lui Attis, o himeră funerară, coronamente cu lei şi pina) toate de un stil accentuat provincial, caracterizat de oarecare schematizare şi rigiditate a formelor; obiecte mărunte, ceramică, monede etc. • Pe dealurile Boteş şi Corabia, două necropole tumulare de incineraţie, ale minerilor iliri colonizaţi aici de Traian. ţ Pe Valea Iadului şi pe Valea Pietrelor, urmele unor exploatări miniere aurifere romane. M.A.I.; M.I.Tr.C. BIBL.: D.Tudor, OTS, p. 183-189.	h.d.
zoomorf, (ă) (gr.zoon „animal” + niorphe „formă”), termen desemnînd teme iconografice sau motive decorative avînd la bază forme animale. Cele mai vechi teme z. apar încă din neoliticul inferior; sînt figurinele de teracotă de bovidee, porci şi siluetele în relief aplicat de cervidee care decorează vasele din cultura Criş (Dudeşti). Figurinele z. vor persista de-a lungul întregii epoci (Dudeşti, Gura Baciului, Sălcuţa, Gumelniţa, Sultana, Pietrele ş.a.). In etapele mai tîrzii, repertoriul de specii se diversifică: broaşte ţestoase, vulpi, ovine. în cadrul ceramicii pictate apar, pictat^ şi mai rar în relief pictat, protome şi siluete, de şerpi, păsări, fiare de pradă, bovidee £Vaiea'
368
Lupului, Cucuteni, Tîrgu Ocna-Podei). In epoca bronzului, elementul z. are mai ales rost ornamental — protome de berbec şi de cervidee decorează toarte de vase —, dar sînt cunoscute şi rare figurine de capride, cum este aceea de la Ostrovu Mare (M.P.F.), In perioada de trecere de la epoca bronzului la aceea a fierului sînt cunoscute siluete z., poate de cai (cultura cîmpurilor de urne), uneori schematizate geometric ca nişte butoni, şei sau creste (Cultura Noua). In tezaurele traco-dacice sînt figuraţi draconii, caii, grifonii, cervideele, balaurul, harpiile, păsările şi fiarele de pradă, cu rost simbolic sau de acoliţi. Şarpele, calul şi cerbul sînt reprezentaţi cu aceeaşi funcţie simbolică sau de acolit şi în arta dacilor, în sfîrşit, în arta romană apar diferite animabe în contextul scenelor figuráié obişnuite şi marcate de caracterele iluzionismului roman. In reliefurile de cult şi cele funerare apar cai, cerbi, mistreţi, cîini, taurul mithraic, şerpi, scorpioni, cu rost, de asemenea, simbolic. în etapa de început a perioadei de tranziţie de la sclavagism la feudalism, motivul păsării de pradă este predominant în toată aurăria de stil policrom (zoomorf-policrom) a popoarelor germanice (tezaurele de la Pietroasa, Apahida II, Someşeni, Velţ, toate în M.I.R.S.R.), pentru ca în podoabele de tip avar să revină în circulaţie motivul grifonului. Apoi motivele z. devin rare şi	disparate.	r.f.
Zorlenţu Mare	(sat, com.,	jud.Caraş-Severin);
săp. E.Comşa,	O.Răuţ — 1962.	Aşezare	neo-
litică, culturile Criş şi Vinca, de bordeie şi locuinţe patrulatere de suprafaţă; ceramică tipică cu decor plastic şi în benzi spiralice, delimitate de linii incizate şi umplute cu puncte, capace prosopomorfe în formă de „bufniţă”; bogată plastică zoomorfă şi antropomorfă, cu decor geometric meandric, fin incizat. M.J.C.S.; M.B.T. BIBL.: E.Comşa, O.Răuţ, SCIV, 20; D.Popescu, Dacia NS, Vii,	Cronica săp.	r.f.
zwînger (cuv.germ.), spaţiu cuprins între ziduri şi porţi dispuse perechi şi paralel, formînd o cursa şi servind ca întărire a dispozitivului defensiv de la intrarea într-o fortificaţie. Ex:	z.
de la poarta mare a cetăţii Histria (sec.4-6 e.n.) adaosul de la poarta cetăţii Dinogetia (sec.5 e.n.), poarta principală a cetăţii de la Păcuiu lui Soare (sec. 10 e.n.). E posibil ca şi turnul-poartă al cetăţii dacice Blidaru să fi fost tot un z.
r.f.
Tehnoredactor : OLIMPIU POPA
Coli de tipar : 23. pag. planşe 32.
Bun de tipar : 4.02.1980.
Tiparul executat la I. P. „Filaret" str. Fabrica de chibrituri nr. 9—11, Bucureşti Republica Socialistă România C-da nr. 561