DICŢIONAR
     DE
 ECONOMIE
Colectiv de coordonare:
    Prof.univ.dr. ANGELESCU CORALIA (şef catedră), prof.univ.dr. CIUCUR DUMITRU, prof.univ.dr. DINU MARIN, prof.univ.dr. DOBROTĂ N1ŢĂ, prof.univ.dr. GAVRILĂILIE, prof.univ.dr. GHIŢĂ PAUL TĂNASE, prof.univ.dr. GOGONEA ŢA CONSTANTIN, prof.univ.dr. POPESCU CONSTANTIN, prof.univ.dr. SUCII CHRISTINA-MARTA
Autori:
      Profesori universitari doctori: Angelescu Coralia (A.C.), Apostol Gheorghe (A.G.), Avram Ion (A.I.), Ciucur Dumitru (C.D.), DachinAnca (D.A.), Dinu Marin (M.D.)y DobrotăNiţă (D.N.), Dragomirescu Horaţiu (DM.), Enache Constantin (E. C.), Gavrilă Ilie (G.L), Ghiţă Paul Tănase (G.P.T.), Gogoneaţă Constantin (G.C.), Ioviţu Mariana (I.M.), Manea Gheorghe (M.Gh.), Manolescu Constantin (M.C.), Niţescu Dan (N.D.), Popescu Ion (P.I.),
      Pugna Dumitru (P.D.), Popescu Constantin (PC.), Rogojanu Angela (RA.), Sandu Costache (S.C.), Stănescu Ileana (S.I.), Suciu Christina-Marta (S.C.M.), Târhoacă Cornel (T.C.); Conferenţiari universitari doctori: Ailenei Dorel (A.D.), Goga Andrei (G.A.), Huidumac Cătălin (H.C.), Sabău Gabriela (S.G.), Toma Călin Gheorghe ( T.C.G.);
      Lectori universitari doctori: Crăciun Liliana (C.L.), Doltu Claudiu (D.C.), Dudian Monica . (D.M.), Molănescu Gabriela (M.G.);
      Asistent universitar doctor: Teşliuc Emil (T.E.);
      Asistenţi universitari doctoranzi: HuruDragoş (H.D.), Marinescu Cosmin (M.C.), Moroianu Nicolae (M.N.), Papuc Marilena (P.M.);
      Preparatori universitari doctoranzi: Grosu Tudor (G.I), Iovan Daniela (I.D.), Popescu Anisia (P.A.), Rogojanu Cosmin (R.C.), Socol Cristian (S.Cr.).
Index:
      Prof.univ.dr. DACHIN Anca, prof.univ.dr. GHIŢA Paul Tănase, prof.univ.dr. SUCIU Christina-Marta
Secretariat ştiinţific:
      Conf.univ.dr. AILENEI Dorel, prep.univ.drd. GROSU Tudor, prep.univ.drd. SOCOL Cristian
Descrierea C1P a Bibliotecii Naţionale a României
Dicţionar de economie (ediţia a doua) - Bucureşti: Editura Economică, 2001 520 p; 24 cm.
      Index
      ISBN 973-590-540-X
                                              Tiparul executat la Tipografia PEGASUS Tel./fax 240 66 77 • 0722 223 931
 DICŢIONAR
      DE
 ECONOMIE
    Ediţia a doua
     9
              ISBN 973-590-540-X Copyright © Editura Economică, 2001
                       Redactor: dr. Mihai MILCA
                           Coperta:
                     Adriana POPESCU
                         Revizie text:
                 Doina CĂLIN, Dan CRISTE
                Tehnoredactare computerizată:
  Angela COŢOFANĂ, Nicoleta BOBOCEA, Ana PARAPUF
                  Editura Economică
                   010702, BUCUREŞTI, sector 1, Calea Griviţei nr. 21, etaj VII; tel.: 231.55.77; 231.55.78; 231.55.79; tel^fax: 231.55.80; 212.81.02; E-mail: edecon@edecon.ro; office@edeconomica.com; http: //www.edecon.ro; www.edeconomica.com
                Comenzi la:
                   Editura Economică Distributie
                      010553, Bucureşti, sector 1, Calea Dorobanţilor nr. 33 A; telVfax: 210.73.10; 210.63.07; http: //www.e-economicshop.com
                                          Prefaţă
      DICŢIONARUL DE ECONOMIE a fost conceput şi elaborat în cele două ediţii de până acum de membrii Catedrei de Economie şi Politici Economice de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
      Prin această nouă ediţie a Dicţionarului de Economie, Catedra înţelege să dezvolte contribuţia sa la clarificarea unor termeni economici şi prin aceasta să susţină realizarea unui consens în ceea ce priveşte terminologia folosită de cei ce slujesc ştiinţa economică în ţara noastră.
      Semnificaţia teoretică şi practică a lucrării sperăm să o resimtă, în primul rând, tinerii care au optat pentru a deveni economişti şi care aşteaptă de la dascălii lor cunoştinţe şi informaţii la nivelul ştiinţei economice mondiale.
      Dicţionarul este destinat şi dezvoltării învăţământului continuu („ învăţământul adulţilor"), care se conturează ca un trend important pe termen lung în perfecţionarea resurselor de muncă, sporind libertatea de încadrare a acestora pe piaţa muncii, aflată într-o continuă schimbare şi într-o evidentă tendinţă de globalizare.
      Lucrarea este însă la fel de utilă şi pentru toţi aceia care participă — direct sau indirect - la procesul economic, domeniu vital pentru întreaga noastră societate.
      Problemele economice cu care se confruntă toţi oamenii şi toate ţările sunt astăzi mult mai complexe, mai dinamice şi mai interdependente decât în trecut. Acestea sunt valabile oriunde pe glob.
      într-o societate în tranziţie, ca a noastră, în care s-a optat pentru o schimbare mai rapidă şi mai intensă decât ar putea decurge în mod spontan, formarea unei gândiri economice profunde, dinamice şi prospective ca şi a unei culturi economice, alături de cultura legalităţii şi cea antreprenorială se arată cu atât mai necesare.
      Suntem conştienţi de răspunderea pe care ne-am a'sumat-o de a participa şi prin această nouă ediţie la buna gestionare a sistemului conceptual de bază al ştiinţei economice şi de a-l aşeza la temelia formării specialistului în acest domeniu.
      Pe lângă inserarea a multor termeni noi, a fost necesară renunţarea la alţii, consideraţi de noi ca fiind specifici unor domenii restrânse, de altfel întâlniţi deja în dicţionare de profil. Autorii consideră că un dicţionar este o radiografie a stării de conceptualizare la un moment dat a unei ramuri a ştiinţei care însă
                                                                                               6
prin ediţiile succesive oferă şi un instrument de evaluare a mişcărilor mai rapide sau mai lente, de substanţă sau formale, epistemologice sau instituţionale pe care le suportă edificiul unei ştiinţe precum economia.
       Termenii pe care-i cuprinde DICŢIONARUL beneficiază de tratări profesionale, autorii fiind preocupaţi' să dea acestora caracterizări şi aprecieri la nivelul ştiinţei economice contemporane. Dimensiunile diferite ale termenilor exprimă, în primul rând, semnificaţia teoretică a fiecăruia dintre aceştia.
       Cititorul beneficiază totodată de traducerea termenilor - într-un index alfabetic poliglot - în limbile engleză, franceză şi germană.
       Şi în ediţia a doua a DICŢIONARULUI sunt inserate medalioane consistente consacrate fiecăruia dintre economiştii laureaţi ai Premiului Nobel, precum şi informaţii referitoare la toţi marii economişti, intraţi definitiv în patrimoniul gândirii economice universale.
       Cititorul poate găsi în DICŢIONAR prezentări, întocmite de la nivelul actual al epistemologiei economice, ale economiştilor români, membri ai Academiei Române (în anul 2001) şi care au ilustrat şi ilustrează cu opera şi fapta lor ştiinţa economică românească, pe alocuri şi pe cea universală.
       Facem precizarea că termenii trataţi în DICŢIONAR sunt asumaţi şi semnaţi de autorii lor. Colectivul de coordonare a avut numeroase şi dificile sarcini de îndeplinit pe parcursul pregătirii, elaborării şi definitivării pentru tipar a lucrării. Membrii acestui colectiv au desfăşurat un efort susţinut şi concertat pentru ca atât prima, cât şi a doua ediţie a DICŢIONARULUI DE ECONOMIE să vadă lumina tiparului în forma pe care o aveţi dumneavoastră pe masa de lucru.
       Acum, când punem în balanţă rezultatele muncii noastre, autorii doresc să exprime mulţumirile lor călduroase tuturor celor care au contribuit la construcţia şi revizuirea acestei lucrări de sinteză în domeniul teoriei economice. Mulţumiri deosebite adresăm Editurii Economice care a avut ideea iniţială de a se elabora un asemenea DICŢIONAR şi a avut încredere în forţa intelectuală a Catedrei noastre de a-l realiza şi în această a doua ediţie.
       Fie ca această lucrare să declanşeze acea competiţie susţinută a specialiştilor în economie, singura în măsură să conducă la sporirea eficienţei investiţiei în educaţie, inclusiv în cea economică, care să ne asigure dezvoltarea generală şi prosperitatea individuală pe care fiecare dintre noi le aşteaptă şi le merită.
                                           AUTORII
A
ABATERE STANDARD, indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatoare. A.s. este valoarea rădăcinii pătrate a abaterii medii pătratice, aceasta fiind luată în raport cu media aritmetică. Dacă a.s. este notată cu simbolul c, numărul observaţiilor cu N, iar abaterea de la media aritmetică prin X, atunci mărimea a.s. se află prin rezolvarea ecuaţiei:
                                     °-42>
Pentru un anumit număr de observaţii, metoda de calcul a a.s. presupune, în primul rând, determinarea mediei aritmetice a variabilei aleatoare. Apoi se află valorile lui x, scăzând din media aritmetică toate valorile variabilei. Fiecare diferenţă este ridicată la pătrat şi apoi calculată suma. Această sumă se împarte la frecvenţa totală şi se obţine pătratul abaterii standard. în cazul unei repartiţii normale, o regulă empirică uzuală stabileşte că un interval egal cu şase a.s. include, de obicei, aproximativ 99% din toate observaţiile. Aceasta înseamnă că valorile variabilei aleatoare se găsesc într-un interval de lungime egală cu şase a.s., având centrul în valoarea medie. Regula serveşte şi la verificarea calculelor, pentru a preveni eventualele erori. A.s. are o importanţă teoretică deosebită şi mai poartă denumirea de abatere medie pătratică. [G.C.]
ABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORULUI, ter-men ce exprimă sintetic calităţile manageriale ale întreprinzătorului: priceperea, pregătirea, iscusinţa şi dibăcia acestuia. Unii specialişti consideră că a.î. este un neofactor de producţie, care sintetizează ştiinţa, arta şi experienţa de conducător - organizator a acestuia. A.î. se caracterizează prin capacitatea acestuia de a combina, în condiţii de eficienţă, factorii de producţie de care dispune; de a-şi manifesta iniţiativa şi de a se adapta rapid cerinţelor pieţei; de a produce bunuri economice noi, de a găsi cele mai avantajoase pieţe de aprovizionare şi de desfacere; de a-şi asuma riscurile; de a lua şi realiza deciziile economice bazate pe principii de raţionalitate
economică; de a evita sau depăşi situaţiile dificile A.î. presupune un anumit tip de comportament, de esenţă proactivă şi novatoare, care permite să sesizeze ocaziile şi şansele când promovarea unei acţiuni se justifică; să formuleze un proiect al acţiunii sale, în anumite condiţii concrete; să promoveze proiectul prin asumarea iniţiativei de demarare, prin schimbarea radicală a acţiunilor în curs de desfăşurare. A.î. este un element decisiv de progres economic contemporan, motiv pentru care aceasta este apreciată ca un nou factor de producţie (v. întreprinzător, Guvemanţă corporatistă, Inovaţie). [A.C.]
 ABORDARE SISTEMICĂ, modalitate de cercetare a realităţii, de elaborare de reprezentări cognitive ale acesteia şi de proiectare a intervenţiilor asupra ei, centrată pe conceptul generic de ‘‘sistem”. A.s. are ca fundament epistemologic paradigma construc-tivistă, ce se afirmă viguros în domeniul noilor ştiinţe cognitive (teoria informaţiei, teoria organizării, teoria deciziei etc.), ca alternativă la paradigma pozitivistă, dominantă în ştiinţele tradiţionale. De pe poziţiile a.s., orice sistem trebuie considerat ca un tot unitar, de natura unui proces desfăşurat în urmărirea unui scop ce îi conferă integritate şi identitate. Sistemul se poziţionează într-un anumit mediu ambiant, cu care se află în relaţii de influenţare reciprocă, funcţionarea sa realizându-se în virtutea scopului urmărit. Sistemul îşi determină şi întreţine propria sa transformare. A.s. reprezintă un demers de structurare a situaţiilor şi a problemelor de cunoaştere şi acţiune rezultate din perceperea complexităţii. Orice act de observare asupra unui sistem se face cu o anumită intenţie specifică de cunoaştere, în virtutea căreia subiectul cunoscător încetează de a mai fi neutru şi intră într-o relaţie cognitivă cu sistemul supus observării. Complexitatea percepută poate fi redată inteligibil prin îmbogăţirea modelelor construite asupra sistemelor considerate în unitatea lor; nu prin simplificare reducţionistă. A.s. privilegiază integrarea şi cunoaşterea asociativă în raport cu descompunerea şi separarea, recomandate de epistemologiile
ABORDAREA HECKSCHER-OHLIN
8
pozitiviste. A.s. facilitează recunoaşterea şi identificarea sistemelor, specificarea frontierelor, intrărilor şi ieşirilor acestora, relevarea organizării lor interne şi a relaţiilor dintre diverse sisteme, desprinderea extemalităţilor pe care le generează. Scopul a.s. este de a asigura pertinenţa reprezentărilor construite asupra sistemelor reale, ca premisă necesară a viabilităţii soluţiilor de proiectare de noi sisteme şi de intervenţie transformatoare asupra sistemelor existente. A.s. se pretează, prin excelenţă, studierii şi gestionării proceselor socio-economice, a căror complexitate este surprinsă sub forma multiplelor lor faţete şi determinări evolutive. Ea se pretează, mai ales, dozei de imprevizibilitate, inerente autoorganizării, acelei relaţionări şi influenţări reciproce dintre entităţi active şi autonome (v. Metodă, Sistem economic). [D.H.]
ABORDAREA HECKSCHER-OHLIN, teorie a comerţului internaţional rezultată ca sinteză a două optici majore ale neoclasicilor din perioada interbelică: (a) adaptarea problematicii comerţului internaţional la teoria înzestrării cu factori a naţiunilor; (b) aşezarea pe alte baze teoretice şi metodologice a teoriei ricardiene cu privire la costurile comparative de producţie. A.H.-O. a fost generată de economiştii suedezi Ely Heckscher şi Bertil Ohlin, şi porneşte de la realităţile Suediei, ţară săracă în resurse. Ei considerau că opţiunea unei ţări pentru specializare este legată nu atât de abundenţa unuia sau altuia dintre factorii de producţie, ci de modul în care se consumă aceşti factori, de raportul în care se află un anume factor faţă de celălalt (ceilalţi). Heckscher şi Ohlin formulează ideea că din schimbul internaţional pot obţine avantaje şi ţările sărace în resurse, care ştiu însă să combine eficient factorii de producţie. [D.C.]
ABSENTEISM, termen prin care se apreciază absenţa la locul de muncă a personalului unei întreprinderi. A. măsoară raportul dintre orele nelucrate şi durata stabilită a timpului de lucru. A. poate fi determinat de motive diverse. Studiile relevă un a. mai accentuat în rândul tinerilor, al celor cu calificare inferioară şi salarii mici, precum şi în rândul personalului din întreprinderile unde procentajul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă este mai ridicat. A. generează pierderi pentru procesul economic. El constituie un indicator important pentru gestiunea socială a întreprinderii. [H.C.]
ABSORBŢIE, (1) preluarea unei societăţi comerciale de către o altă societate comercială, întregul activ al primei societăţi devenind aportul său la capitalul social al celei de a doua. De aceea, a. este, în fapt, o formă de concentrare a producţiei (a activităţilor) şi a managementului. Pentru aportul respectiv se emit acţiuni de către societatea absorbantă dacă aceasta este societate anonimă, iar dacă nu, se acordă părţi de capital social corespunzătoare. Prin a. se schimbă drepturile sociale ale proprietarilor societăţilor absorbite contra acţiuni sau noi cote-părţi din creşterea capitalului societăţii absorbante. Este forma de fuziune cea mai utilizată, pentru că a. permite unirea unor societăţi de mărimi foarte diferite. A. are loc pe baza unui acord sau contract de fuziune între societăţile participante, indiferent de împrejurările care au determinat societăţile, îndeosebi societatea absorbită, să recurgă la acest acord. In documentul de fuziune se precizează: motivele, scopurile şi condiţiile a.; data la care încetează operaţiunile firmei sau firmelor absorbite şi are loc preluarea lor de către absorbanţi; structura şi mărimea activului şi pasivului care se transmit societăţii absorbante; proporţia în care are loc schimbarea drepturilor sociale ale proprietarilor asociaţi la firmele absorbante; nivelul primei de fuziune. Dacă a. are loc între societăţi pe acţiuni, decizia în acest sens este luată de adunările generale extraordinare ale societăţilor respective. Pentru celelalte societăţi comerciale, a. este decisă de către proprietarii asociaţi. Aprobarea a. face ca proprietarii asociaţi ai societăţii absorbite să obţină drept de creanţă asupra societăţii absorbante (care trebuie să le emită acţiuni pentru aport) şi în acelaşi timp să devină debitori (pentru obligaţia de a realiza aportul respectiv). Societatea absorbantă poate să se abţină de la consultarea proprietarilor asociaţi ai societăţii absorbite dacă le oferă rambursarea valorii titlurilor, devenind astfel debitoare faţă de ei. (2) Formă de dezechilibru pe piaţa bunurilor economice, caracterizată prin deficit de ofertă respectiv, prin excedent de cerere. Starea de a. este considerată o piaţă a vânzătorului (producătorului) cu toate mecanismele şi consecinţele ei (v. Concentrare, Dezechilibru economic). [G.P.T]
ABSTINENŢĂ, termen consacrat de economistul englez W.N. Senior pentru a desemna sacrificiile pe care le face un proprietar pentru a agonisi un nou capital, cu scopul de a lărgi producţia de bunuri
 9
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE
economice viitoare. Teoria a., conform căreia a. a fost considerată baza genezei capitalului şi a acumulării de capital - consideră că a. este sinonimă cu economisirea. Presupunând că, pe termen lung, fluxul de bunuri de consum trebuie să crească, a. poate fi privită ca sacrificarea unor consumuri curente în favoarea celor viitoare. Răsplata abţinerii de la consumul individual permite autorului să atribuie fenomenului şi o motivaţie de ordin etic, care să confere un fundament moral profitului, acesta fiind remunerare a a. agenţilor economici de la consumul curent de satisfactori (v. Acumulare, Economisire). [M.C.]
ABUNDENŢĂ, stare a economiei, a pieţelor bunurilor economice, caracterizată prin menţinerea cantităţilor oferite, menite să răspundă cererii. Ea nu trebuie confundată cu supraproducţia, care constă într-o ofertă de bunuri marfare în exces faţă de cerere (la un anumit nivel dat al preţului); supraproducţia este opusul penuriei. Noţiunea de a. ţine mai mult de mit decât de economia reală. Mai aproape de zilele noastre, noţiunea este utilizată mai ales pentru a caracteriza două tipuri imaginare de societăţi ale abundenţei: cel al societăţilor “primitive”, în care echilibrul se realizează la un nivel scăzut şi este static, nevoile fiind limitate prin norme interioare ale comunităţii, modul de viaţă fiind unul frugal; cel al societăţilor cu productivitate înaltă, în care echilibrul se realizează la un nivel superior, activitatea economică - prin bunurile oferite - asigurând un înalt nivel de satisfacere a nevoilor umane (v. Raritate). [T.C.G.]
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, instituţie de învăţământ superior economic, înfiinţată în Bucureşti sub denumirea de Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale, în baza legii promulgate prin Decretul Regal nr. 2978 din 6 aprilie şi publicată în Monitorul Oficial din 13 aprilie 1913. încă de la început a reprezentat o adevărată şcoală de formare a unor specialişti de nivel superior sub raportul cunoştinţelor economice şi tehnice de specialitate, capabili să contribuie la reînnoirea şi afirmarea în lume a societăţii româneşti. în decursul timpului, a trecut prin mai multe reorganizări structurale şi de conţinut, cu schimbarea denumirii iniţiale, funcţionând azi drept cea mai mare instituţie de învăţământ superior economic din România.
A.S.E. pregăteşte studenţi în toate domeniile ştiinţei şi practicii economice. A.S.E are 1.523 de posturi didactice (387 de posturi de profesori, 251 conferenţiari, 531 lectori, 239 asistenţi, 120 preparatori) pentru 23.000 studenţi, pregătiţi în următoarele facultăţi: Management; Contabilitate şi Informatică de Gestiune; Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori; Economie generală; Economia şi Gestiunea Producţiei Agricole şi Alimentare; Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică; Comerţ; Relaţii Economice Internaţionale; Studii Economice în Limbi Străine. De asemenea, funcţionează Colegiul Universitar Economic Bucureşti, Colegiul Universitar Economic Buzău, Colegiul Universitar Economic Giurgiu. Durata studiilor la învăţământul de zi este de patru ani, la învăţământul la distanţă este de patru ani, iar la colegiu este de trei ani. în A.S.E., învăţământul este organizat atât în formă lungă, în cadrul facultăţilor, cât şi în formă scurtă, în cadrul colegiilor universitare. Activitatea didactică se desfăşoară în acord cu planurile de învăţământ şi programele analitice corespunzătoare. Organizarea procesului de învăţământ ţine seama de sistemul creditelor transferabile. Aceasta constă în utilizarea unui sistem analitic de evaluare a timpului şi a efortului necesar desfăşurării activităţilor componente şi ale procesului de învăţământ. Totodată, el prezintă importante avantaje atât pentru modul de organizare şi gestiune a acestuia, cât şi pentru echivalenţa sa cu procesul de învăţământ din alte universităţi din ţară şi străinătate. Prin intermediul acestui sistem (aliniat, la nivel european, sub denumirea ECTS - European Credit Transferred System), procesul de formare a viitorilor economişti este structurat pe trei etape, astfel: etapa întâi, cu durată de doi ani, având un “trunchi comun” pentru toate specializările facultăţilor; etapa a doua, cu durata cuprinsă între doi şi doi ani şi jumătate, având ramificaţii pe specializări şi subspecializări, cu opţiuni în cadrul acestora; etapa a treia, cu durata de un an sub formă de studii aprofundate. învăţământul deschis la distanţă (I.D.D.) este organizat la A.S.E. ca o formă de instruire care include, în primul rând, elemente de flexibilitate, fiind accesibil celor care doresc să se formeze sau să se perfecţioneze profesional. I.D.D. funcţionează la A.S.E. în Bucureşti, precum şi în alte 12 centre teritoriale din ţară (Alexandria, Brăila, Buzău, Constanţa, Deva, Ialomiţa, Mediaş, Predeal,
ACADEMIA ROMÂNĂ
10
Slatina, Târgovişte, Tulcea, Piatra Neamţ). Finalizarea studiilor la învăţământul de lungă durată se realizează prin examen de licenţă, iar la învăţământul de scurtă durată prin examen de absolvire. A.S.E. realizează o amplă activitate de perfecţionare profesional-ştiinţifică prin forme ca: doctorat, masterat, învăţământ preuniversitar^ stagii de specializare în ţară şi în străinătate, acordarea gradelor didactice pentru învăţământul liceal ş.a. Doctoratul este organizat pentru domeniul fundamental: ştiinţe economice, cu şapte domenii: economie; management; marketing; finanţe; contabilitate; cibernetică; statistică economică; relaţii economice internaţionale. A.S.E. oferă patru categorii de “produse”: studii academice postuniversitare de tip MBA (unu^doi ani), studii postuniversitare de specializare (zece luni), cursuri postuniversitare de perfecţionare (30-5Ode ore), cursuri postuniversitare de aprofundare de scurtă durată (de week-end, 8-16 ore). în A.S.E. funcţionează Centrul de Informare şi consiliere pentru carieră, având menirea să asigure orientarea şcolară a elevilor (clasele XI-XII), ca şi orientarea studenţilor privind perspectivele după absolvire şi plasamentul pe piaţa muncii. Activitatea didactică se realizează în corelaţie organică cu cercetarea ştiinţifică, asigurată prin Departamentul de Cercetări Economice ce funcţionează în A.S.E. Prin planurile de învăţământ, prin programele analitice, prin formele activităţii didactice, ca şi prin cercetarea ştiinţifică se urmăreşte pregătirea studenţilor economişti în acord cu exigenţele mileniului trei şi în problemele noi care prefigurează societatea informaţională, realitatea socială şi economică în plan naţional şi în lume. A.S.E. amplifică şi diversifică schimburile academice cu instituţii similare din celelalte ţări, cu deosebire din ţările avansate. Procesul de învăţământ beneficiază de o importantă bază materială, formată din amfiteatre, săli de curs şi de seminar, biblioteci, laboratoare de informatică, săli de internet, centre metodico-didactice cu caracter audio-vizual etc., astfel că suprafaţa totală desfăşurată a imobilelor de învăţământ depăşeşte 60.000 m.p. întreaga activitate a A.S.E. este condusă de Senatul Academiei, iar activitatea operativă este condusă de Biroul Executiv al Senatului, format din rector, prorectori şi secretar ştiinţific. Organele de conducere se aleg în mod democrat, în acord cu Legea învăţământului şi cu Carta A.S.E. [C.D.]
ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, înfiinţat la 1 aprilie 1866, în timpul Locotenenţei Domneşti, sub denumirea “Societate Literară Română”. Şi-a inaugurat efectiv activitatea la 1 august 1867, când a devenit “Societatea Academică Română”. Printre membrii societăţii figurau reprezentanţi iluştri ai tuturor provinciilor locuite de români. La 29 martie 1879 Societatea este declarată, prin lege, instituţie naţională, devenind A. R. în perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar în perioada 1965-1990, aceea de Academia Republicii Socialiste România. în perioada 1948-1989, A.R. şi-a pierdut din autonomie, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul exigenţelor ce stau în faţa cercetării ştiinţifice şi creaţiei cultural-artistice contemporane. începând cu 5 ianuarie 1990, ea şi-a redobândit vechea denumire de A.R. Ea funcţionează cu 12 secţii ştiinţifice (Filologie şi literatură; Ştiinţe istorice şi arheologice; Ştiinţe matematice; Ştiinţe fizice; Ştiinţe chimice; Ştiinţe biologice; Ştiinţe geonomice; Ştiinţe tehnice; Ştiinţe agricole şi silvice; Ştiinţe medicale; Ştiinţe economice, judiciare şi sociologice; Filosofie, Tehnologie, Psihologie şi Pedagogie; Arte, Arhitectură şi Audiovizual; Ştiinţă şi tehnologie informaţională). Pe lângă secţii, au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter şi multidisciplinar. Are patru filiale: Iaşi, Cluj, Timişoara şi Târgu Mureş. în subordinea A.R. se află peste 50 de institute şi centre de cercetare ştiinţifică. A.R. decemează, anual, premii pentru contribuţii deosebite, originale, în diferite domenii ale ştiinţei şi culturii. în domeniul economic, acordă premiile “P-S. Aurelian” şi “Virgil Madgearu”. în cadrul A.R. funcţionează Secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologice, care îndrumă şi coordonează următoarele institute şi centre economice: Institutul naţional de cercetări economice; Institutul de economie naţională; Institutul de economie mondială “Costin Murgescu”; Institutul de economie a industriei; Institutul de economie agrară; Institutul de prognoză economică; Institutul de finanţe, preţuri şi probleme valutare “Victor Slăvescu”; Centrul de informare şi documentare economică; Institutul de cercetări economice “Gheorghe Zâne” (v. Iaşi). [D.N.]
ACAPARAREA UNEI PIEŢE, proces prin care o firmă, un vânzător reuşesc, prin metode economice şi/sau extraeconomice, să obţină şi să deţină desfacerea celei mai mari părţi dintr-un bun pe o piaţă (v. Monopol). [D.N.]
11
ACHIZIŢII PUBLICE
ACCELERATOR, principiu care evidenţiază o relaţie directă între volumul investiţiilor nete (I) şi modificarea venitului naţional (AY). Dacă notăm cu Yt_„ Yt, şi K^, venitul naţional şi, respectiv, capitalul utilizat în perioadele t-1 şi t, atunci principiul a. poate fi exprimat prin următoarea egalitate:
                 Kt - Kt., = a(Yt - Yt.,). întrucât - Kt., = AK = It, iar Yt - Yt., = AY, I = a AY, iar coeficientul de accelerare (a) = I/AY. Aşadar, nivelul investiţiilor nete din perioada t (variabilă dependentă) este determinat de modificările intervenite în cererea agregată, respectiv, în venitul naţional (variabile independente). în conformitate cu principiul a., volumul investiţiilor din perioada t(It) derivă din creşterea venitului naţional (Yt -Yt.,). Presupunând că toate celelalte condiţii rămân neschimbate (ceteris paribus), modificarea procentuală a volumului bunurilor de capital este egală cu cea a venitului naţional, între It şi Ay existând un raport direct proporţional. Principiul a. este asimetric. El se aplică numai când capitalul cerut (K^ pentru realizarea unui anumit nivel al venitului naţional (Yt) este mai mare decât capitalul disponibil existent în perioada precedentă (Kt.,). în cazul în care diferenţa dintre Kt şi K^., este negativă, economia reală poate să cunoască un proces de dezinvestiţie. Efectul de accelerare vizează toate componentele investiţiilor nete, deci inclusiv modificarea stocurilor de produse finite, semifabricate, materii prime etc. Relaţia dintre investiţiile nete şi modificarea venitului naţional este exprimată şi de coeficientul capitalului. însă, la a. sporul venitului naţional din perioada t este determinat de nivelul investiţiilor din aceeaşi perioadă, iar la coeficientul capitalului creşterea venitului naţional este determinată de investiţiile efectuate în perioada precedentă (t-1). Aşadar, cele două concepte exprimă relaţii de cauzalitate diferite şi sunt utilizate în scopuri diferite. Principiul a. a fost introdus în teoria economică de J.M. Clark şi este folosit în explicarea fluctuaţiilor ciclice (v. Multiplicatorul). [G.C.]
ACCEPTARE (de plată), act prin care debitorul se obligă să plătească o anumită sumă, la o dată precizată, sau într-o perioadă specificată, creditorului ori posesorului unui titlu de credit. De exemplu, în cazul unei cambii, debitorul (trasul) se obligă să plătească beneficiarului, la scadenţă, suma înscrisă în cambie. A. de p. scrisă pe o cambie trebuie întotdeauna să se exprime prin cuvântul “acceptat” sau expresiile echivalente “voi plăti”, “voi onora” şi
să poarte semnătura trasului. Aceasta trebuie să fie explicită, adică să cuprindă integral numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice. Prin a. trasul devine obligatul principal în lanţul obligaţiilor cambiale. Obligaţia trasului de a plăti la scadenţă cambia asumată prin a. este valabilă şi în situaţia în care trăgătorul este declarat în stare de faliment, chiar dacă acceptantul nu a avut cunoştinţele acest lucru (v. Cambie). [G.C.]
 ACCIZĂ, taxă suportată de consumatori, una din formele cele mai răspândite ale impozitelor indirecte, care se include în preţul de vânzare al unor mărfuri determinate. A. se aplică atât produselor din ţară, cât şi din import. A. constituie o importantă sursă a veniturilor bugetare. Teoria economică recomandă aplicarea a. asupra bunurilor cu cerere inelastică. în aceste condiţii, creşterea preţurilor bunurilor impozitate prin a. nu determină reduceri semnificative ale consumului acestor bunuri, astfel încât veniturile bugetare rămân relativ stabile. în România, a. se aplică unor lunuri, cum sunt: produsele petroliere, băuturile alcoolice, ţigările, cafeaua etc. (v. Impozit indirect, Taxă pe valoarea adăugată, Taxe vamale). [M.C.]
 ACHIZIŢIE, act de comerţ prin care se obţin bunuri economice şi titluri de valoare în condiţiile convenite de părţi. Preluarea în proprietate a bunurilor achiziţionate se poate face prin actul de cumpărare, ca şi printr-un contract de credit, plata facându-se la scadenţă (v. Credit comercial). [M.C.]
 ACHIZIŢIE SPECULATIVĂ, cumpărarea de bunuri economice sau de valori mobiliare, cu scopul de a le revinde atunci când se va produce creşterea scontată de preţ (de curs), sau pentru a provoca o creştere a preţului ca urmare a diminuării ofertei pentru bunurile respective. [M.C.]
 ACHIZIŢII PUBLICE, procurarea de bunuri economice de către o entitate economico-socială publică, în conformitate cu statutul acesteia şi cu respectarea regulilor pieţei. Se pot realiza a.p. atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit. Politica şi practica privind a.p. pot crea obstacole comerciale netarifare, în cazul în care se încheie contracte cu furnizori externi, în pofida calităţii inferioare sau a preţurilor bunurilor ridicate ale acestora, comparativ cu bunurile economice competitive care pot fi importate. [D.C.]
ACOPERIRE
12
ACOPERIRE, (1) sumă de bani care se află în depozit la tras, pe baza căreia se poate emite un cec sau o cambie, depozitarul sumei fiind obligat să achite, la prezentare sau la scadenţă, cecul sau cambia în limita acestui depozit. (2) Suma de bani depusă drept garanţie de către cumpărători pentru efectuarea de operaţiuni la bursă (v. Cambie). [D.C.]
ACOPERIRE BANCARĂ, modalitate de garantare parţială a bancnotelor de către banca de emisiune, cu ajutorul unui portofoliu de hârtie de valoare, devize convertibile sau alte valori. [D.C.]
ACOPERIRE MONETARĂ, cantitatea de valori relativ certe (aur, valute convertibile, alte active) deţinută în mod obligatoriu de către băncile de emisiune şi exprimată într-un procent din suma totală a emisiunii de bancnote, cu scopul evitării inflaţiei prin excedent de monedă, respectiv, menţinerea stabilităţii monetare (v. Masă monetară). [C.D.]
ACORD COMERCIAL ŞI DE PLĂŢI, înţelegere interstatală, de regulă bilaterală, consemnată într-un document, prin care se stabileşte cadrul juridic al derulării schimburilor comerciale şi al efectuării plăţilor între parteneri. A.c. şi de p. se încheie între guverne sau între împuterniciţii (reprezentanţii) acestora, pe termen scurt sau pe termen lung. Cele mai semnificative prevederi ale a.c. şi de p. se referă la: clauza naţiunii celei mai favorizate; restricţiile cantitative ce se practică în comerţul internaţional; listele orientative cu mărfurile ce urmează să fie exportate de părţile participante la înţelegere; bunurile scutite de taxe vamale; modalităţile de efectuare a plăţilor ce decurg din tranzacţiile reglementate prin acord etc. Aceste prevederi oferă cadrul general al schimburilor şi plăţilor, aşa cum este el reglementat de Organizaţia Comercială Mondială şi de organismele financiare cu vocaţie universală (F.M.I., Banca Mondială). Concretizarea prevederilor arătate se face de către firmele participante la tranzacţii. Pentru a încuraja schimburile comerciale reciproc avantaj oase, părţi le pot hotărî formarea de comisii guvernamentale mixte, care să promoveze pe diferite căi schimburile comerciale între ţările partenere. De asemenea, în acelaşi sens, se acţionează şi prin preocuparea pentru a încheia a.c. şi de p. pe termen lung care dau stabilitate şi perspectivă relaţiilor economice dintre parteneri. [D.N.]
Acord de barter (v. BARTER)
Acord de clearing (v. CLEARING)
ACORD DE COMERŢ ŞI COOPERARE COMERCIALĂ ŞI ECONOMICĂ, acord semnat de România şi forurile Uniunii Europene la 22 octombrie 1990, prin care s-a prevăzut eliminarea tratamentului discriminatoriu aplicat României de către U.E., România beneficiind de avantajul preferinţelor vamale generalizate în aceleaşi condiţii ca şi celelalte ţări terţe în curs de dezvoltare şi ţările din Europa Centrală şi de Est. în domeniul cooperării comerciale, acordul prevede o serie de facilităţi pentru operatorii economici ai celor două părţi concretizate, în principal, prin: accesul la un schimb periodic de informaţii economice şi comerciale; stimularea contactelor între oamenii de afaceri şi crearea de reprezentanţe comerciale pe teritoriul partenerilor; dezvoltarea cooperării administrative; încurajarea contactelor între asociaţiile profesionale din România şi cele din ţările membre ale Uniunii Europene etc. Pentru asigurarea unei bune funcţionări a acordului a fost instituţionalizată Comisia mixtă România -U.E., care dispune de competenţe largi în ceea ce priveşte dezvoltarea şi diversificarea în continuare a cadrului juridic bilateral (v. Comunitatea Economică Europeană, Uniunea Europeană). [A.G.]
ACORD DE COOPERARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ, înţelegere între două sau mai multe state - subiecte de drept internaţional - care are drept scop promovarea unor raporturi de cooperare economică. A. de c.e.i. creează cadrul general al încheierii şi derulării acţiunilor de cooperare în producţie, cercetare ştiinţifică, comercializare etc. între firmele şi organizaţiile din ţările semnatare. Cele mai generale prevederi ale acordului se referă la: precizarea principiilor care urmează să guverneze conduita părţilor în relaţiile reciproce şi în raporturile cu terţii; măsurile ce vor fi adoptate de statele partenere în vederea facilitării şi impulsionării relaţiilor de cooperare; domeniile economico-sociale ale cooperării; mecanismele instituţionalizate a căror menire este de a asigura buna derulare a tranzacţiilor de cooperare. [D.N.]
ACORD DE EVITARE A DUBLEI IMPUNERI,
înţelegere scrisă între două ţări pentru a stimula investiţiile între ele. Scopul acordului este de a se
 13
ACORD SINDICAL “CLOSED SHOP”
evita impunerea unei surse de venituri în ambele ţări. Pentru evitarea dublei impuneri se folosesc mai multe metode: se ia în calcul, ca bază de impozitare, venitul realizat de agentul economic în ţara străină, după deducerea impozitului plătit în ţara de origine; partenerii stipulează în acord care este ţara care percepe impozitul (v. Politica fiscală). [A.D.]
ACORD DE GARANTARE A INVESTIŢIILOR,
înţelegere interstatală prin care se creează cadrul juridic de protejare reciprocă a investiţiilor efectuate de anumite persoane (fizice sau juridice) pe teritoriul altor ţări. în practica contemporană, există a. de g.i. bilaterale şi multilaterale. Principalele prevederi ale a. de g.i. sunt următoarele: definirea (precizarea) investiţiei, a investitorilor, a beneficiilor; delimitarea participaţiilor directe şi a celor indirecte; clauza privind aplicarea tratamentului naţiunii celei mai favorizate; obligativitatea ca nici una dintre părţile contractante să nu ia măsuri de expropriere, decât pentru interes public, conform unei proceduri legale şi contra unei despăgubiri convenabile; modul de reglementare a eventualelor diferende între părţile ce au încheiat acordul; reglementarea transferului profiturilor în valută etc. [D.N.]
ACORD ECONOMIC, înţelegere, consemnată într-un document, între două sau mai multe persoane (fizice sau juridice) prin care acestea formulează unele drepturi şi obligaţii reciproce, le transmit de la o persoană la alta sau le lichidează. în unele situaţii a.e. reprezintă premisa unor contracte economice, ca şi a unor Tratate economice. în fond, într-o economie de piaţă şi în cadrul unui stat de drept, relaţiile dintre unităţile economice, dintre participanţii la activitatea economică se desfaşoară pe baza acordurilor de voinţă exprimată liber. Numai că a.e. reprezintă o premisă, un cadru convenit, în prealabil, cu privire la actele şi faptele de comerţ (vânzare-cumpărare, credit etc.) ce urmează a se desfăşură. Unele dintre aceste acorduri se derulează în conformitate cu reglementările juridice naţionale, cu Codul Comercial al fiecărei ţări, altele sunt reglementate prin dreptul comercial internaţional. [D.N.]
ACORD ECONOMIC INTERNAŢIONAL, înţelegere între două sau mai multe state - subiecte de drept internaţional privitoare la schimburile comerciale dintre unităţi economice din ţări diferite, la cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică dintre
ele, la raporturile financiar-valutare şi de credit. Dintre variatele tipuri de a.e.i., o mai mare frecvenţă au următoarele: acordurile comerciale şi de plăţi; acordurile internaţionale pe produse; acordurile de credit sau de împrumut; acordurile de evitare a dublei impuneri (v. Barter, Clearing, Swap). [D.N.]
ACORD GENERAL DE ÎMPRUMUT, tratatul prin intermediul căruia Fondul Monetar Internaţional îşi procură şi alte fonduri, în afara celor proprii, pentru activităţile sale. Primul a.g. de î. a fost încheiat, în 1962, între F.M.I. şi Grupul celor 10. [D.N.]
ACORD INTERNAŢIONAL PE PRODUSE,
înţelegere între guverne sau între uniuni de producători/consumatori, având drept obiectiv general prevenirea fluctuaţiilor exagerate pe pieţele produselor ce fac obiectul acordului, precum şi stabilizarea preţurilor, mai ales la produsele de bază. De-a lungul deceniilor, au fost negociate şi adoptate circa 50 de asemenea acorduri pe produse, cum sunt: cositor, zahăr, grâu, cacao, cafea, ceai, ulei de măsline, cauciuc natural, iută, came de bovină, lactate etc. A.i. pe p. a apărut pe fondul preocupărilor ţărilor producătoare, îndeosebi ale ţărilor rămase în urmă economic, de a-şi stabiliza sau chiar spori veniturile din exportul produselor lor, îndeosebi al celor de bază. Problema reglementării comerţului cu produse de bază a făcut obiectul negocierii Programului Integrat pentru Produse de Bază, negociere ce s-a desfăşurat în cadrul U.N.C.T.A.D. Nici un a.i. pe p. nu a reuşit să-şi atingă, în totalitate şi pe termen lung, scopurile. în prezent, o semnificaţie relativ notabilă au asemenea acorduri, cum sunt: cele care au în vedere stabilizarea preţurilor (cacao, cafea, cauciuc natural); cele care susţin creşterea producţiei şi a consumului (ulei de măsline, iută şi produse de iută); acordul prin care s-a constituit un cadru consultativ în ceea ce priveşte comerţul cu grâu etc. [D.N.]
Acord Monetar European (v. SISTEM MONETAR EUROPEAN)
ACORD SINDICAL “CLOSED SHOP”, acord între sindicat şi patronat care, condiţionează angajarea lucrătorilor de calitatea de membri de sindicat. Legislaţia muncii din ţările dezvoltate consideră astfel de acorduri prohibitive, apreciindu-se că este încălcat un drept fundamental al omului - dreptul la muncă (v. Piaţa muncii). [A.D.]
ACORD SINDICAL “OPEN SHOP"
 14
ACORD SINDICAL “OPEN SHOP”, acord între sindicat şi patronat, prin care se permite angajarea noilor lucrători fară ca aceştia să fie membri de sindicat. Nefiind restrictiv, un astfel de acord este acceptat de legislaţiile muncii din ţările dezvoltate (v. Piaţa muncii). [A.D.]
ACORD SINDICAL “UNION SHOP”, acord între sindicat şi patronat, prin care se permite şi angajarea de lucrători care nu sunt membri de sindicat, condiţionându-se dobândirea calităţii de membru de sindicat într-o anumită perioadă de la angajare. Fiind mai puţin restrictiv, acest tip de acord este permis în legislaţia muncii din unele ţări dezvoltate. Totuşi, legislaţiile anumitor ţări consideră a.s.u.s. prohibitiv, considerându-se că se încalcă un drept fundamental al omului, cel la libera asociere (v. Piaţa muncii). [A.D.]
ACORDUL DE LIBER SCHIMB CENTRAL EUROPEAN (CEFTA), acord prin care s-a preconizat realizarea unei zone de comerţ liber în Europa Centrală. Semnat la Cracovia, în decembrie 1992 şi intrat în vigoare la 1 martie 1993, acesta cuprinde în prezent şapte ţări: Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, România şi Bulgaria; primele patru ţări sunt membre fondatoare. CEFTA s-a constituit în trei etape. Prima etapă a fost deschisă la Vişegrad (Ungaria), în iunie 1991, şi s-a finalizat printr-o declaraţie comună a reprezentanţilor Ungariei, Poloniei şi Republicii Federative Cehoslovace (scindată în ianuarie 1993 în Cehia şi Slovacia), prin care aceştia se angajau să coopereze în domeniile politic, cultural şi ecologic. De atunci, aceste state sunt cunoscute şi sub denumirea de grupul de la Vişegrad. A doua etapă a fost marcată la Cracovia în 1992, când ţările menţionate şi-au reafirmat dorinţa de cooperare, în scopul realizării unui acord care să prevadă liberalizarea reciprocă a schimburilor comerciale. Ultima etapă, a treia, a început tot la Cracovia, anul următor, şi s-a concretizat în constituirea CEFTA, cu structura ei actuală. în urma semnării acestui acord, au fost liberalizate treptat schimburile comerciale pentru produsele industriale, astfel încât anul 2001 a marcat eliminarea completă a barierelor tarifare şi netarifare pentru aceste produse. Acordul nu prevede liberalizarea schimburilor cu produse agricole şi nici a investiţiilor străine directe între ţările membre. [D.M.]
ACORDUL DE LIBER SCHIMB NORD-AMERICAN (NAFTA), semnat în decembrie 1992 de către S.U.A., Canada şi Mexic, devenit efectiv în ianuarie 1994, prevede eliminarea imediată a barierelor tarifare şi netarifare asupra majorităţii bunurilor produse şi comercializate în ţările membre. De asemenea, acordul mai prevede liberalizarea graduală, de-a lungul a cincisprezece ani, a schimburilor comerciale şi a investiţiilor străine în America de Nord. NAFTA este o extindere a acordului existent încă din 1988 între S.U.A. şi Canada, şi reprezintă cea de-a doua zonă liberă, ca mărime, din lume, după cea formată între ţările membre ale UE şi AELS. încă de la crearea sa, NAFTA a avut în vedere posibilitatea extinderii, prin crearea unor provizioane pentru noii membri. Din 1994 se dezbate problema extinderii acordului la întreaga Americă Latină, mai puţin Cuba, dar realizarea acestui obiectiv este încă îndepărtată. Singura ţară cu care au fost declanşate negocieri, în 1995, este Chile. [D.M.]
ACQUIS COMUNITAR, ansamblul de măsuri convenite între Uniunea Europeană şi fiecare ţară candidată la aderare, constând într-o consultanţă specială acordată administraţiilor din aceste ţări, îndeosebi celor din ţările est şi central europene, pentru ca fiecare dintre ele să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli şi legi după care se administrează Uniunea. A.c. reflectă intrarea procesului de aderare a celor zece ţări candidate într-o fază nouă. Aceasta a fost marcată de Conferinţa Interguvemamentală a Uniunii Europene (Amsterdam, iunie 1997), care a hotărât ca fiecare ţară candidată să adopte un program naţional de adoptare a a.c., în vederea aderării ei la Uniune. Este vorba mai întâi despre o foarte bună cunoaştere reciprocă. în al doilea rând, a.c. înseamnă încredere. în noua fază de aderare, parteneriatul pentru aderare urmăreşte două ţinte prioritare: (a) concentrarea eforturilor părţilor asupra dezvoltării serviciilor publice şi asupra pregătirii instituţiilor necesare pentru a facilita implementarea regulilor de funcţionare a Uniunii Europene, astfel încât aceste instituţii să atingă acelaşi grad de funcţionalitate ca în actualele ţări membre; (b) sprijinirea ţărilor candidate în a-şi ridica industria şi infrastructura materială de bază la standardele Uniunii, aceasta din urmă acordând ajutor investiţional pentru restructurarea şi eficientizarea economiei. Prin proiecte speciale convenite, a.c. se concretizează în: consolidarea instituţiilor democratice; introducerea
 15
ACTIVE CIRCULANTE
principiului “domniei legii”; eficientizarea activităţilor administraţiilor publice; profesionalismul ridicat al organismelor de expertiză contabilă şi de audit financiar. în acest scop, se preconizează şi se acordă consultanţă pentru instruirea personalului din domeniile: justiţie, fonduri publice, control financiar, inspecţie veterinară şi fitosanitară, statistică, control şi inspecţie tehnică etc. Aceste obiective generale sunt detaliate prin cinci criterii de convergenţă a politicilor economice ale ţărilor candidate cu politicile ţărilor membre ale Uniunii Europene: (1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata medie a inflaţiei în cel mai bine situate trei ţări la acest indicator; (2) deficitul bugetar public să fie mai mic de 3% din P.I.B.; (3) datoria publică brută cumulată să fie mai mică de 60% din P.I.B.; (4) ratele dobânzilor pe termen scurt să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media acestor rate în trei ţări cu inflaţia cea mai redusă; (5) ratele de schimb ale monedei naţionale să rămână inferioare marjelor de fluctuaţie autorizate de Sistemul Monetar European. Toate aceste criterii şi toţi indicatorii arătaţi au o finalitate comună, şi anume, angajarea tuturor partenerilor în menţinerea stabilităţii interne şi regionale, şi asigurarea progresului fiecăruia şi al tuturora. în fond, prin a.c. se urmăreşte o bună cunoaştere a experienţei Uniunii Europene, şi îndeosebi a nivelului de funcţionare a instituţiilor ei, de către fiecare ţară candidată, ataşamentul acesteia la regulile de funcţionare a Uniunii, precum şi angajamentul ţării respective, asumat în cunoştinţă de cauză, de a le implementa în mecanismul general de funcţionare a vieţii social-economice (v. Uniunea Europeană, Actul unic european). [D.N.]
ACREDITIV, document emis de o bancă (emitent), la cererea unui client, prin care emitentul se angajează să efectueze plata contravalorii unor mărfuri, în favoarea beneficiarului. De regulă, a. este solicitat de exportator, care urmăreşte să se asigure de achitarea contravalorii mărfurilor expediate şi (sau) de minimizarea perioadei de plată, mai ales în cazurile în care informaţiile despre bonitatea firmei importatoare sunt insuficiente. Totodată, a. conferă siguranţă şi celorlalte părţi implicate. Astfel, importatorul are siguranţa că plata se va face pe baza documentelor care atestă expedierea mărfurilor, iar banca emitentă dispune de gajul asupra mărfurilor,
dacă ordonatorul nu-şi onorează, din anumite motive, obligaţiile de plată. A. poate fi cu plata la vedere, adică plata se efectuează odată cu prezentarea documentelor care fac dovada îndeplinirii condiţiilor din acreditiv sau cu plata la termen, adică după un anumit timp de la prezentarea documentelor de către beneficiar. Banca emitentă poate să autorizeze o altă bancă să achite beneficiarului obligaţia de plată. Desigur că, în acest caz, este necesar acceptul băncii plătitoare, iar setul de documente cuprinde întotdeauna o cambie. Din punct de vedere al caracterului angajamentului asumat, a. poate fi revocabil sau irevocabil. Un a. revocabil poate fi modificat sau anulat, în orice moment, de către banca emitentă. A. irevocabil reprezintă un angajament ferm al băncii emitente, cu condiţia ca toate documentele şi clauzele stipulate să fie prezentate şi respectate. Valoarea a. poate fi exprimată printr-o sumă fixă, prin indicarea cu aproximaţie a sumei sau printr-o limită superioară care nu poate fi depăşită. Valoarea a. depinde de condiţia de livrare. Astfel, în cazul condiţiei FOB, la valoarea mărfurilor exportate se adaugă cheltuielile cu transportul până la portul expeditorului şi cheltuielile cu încărcarea pe vas. în situaţia condiţiei CAF se adaugă şi cheltuielile cu transportul până la portul de destinaţie. Condiţia de livrare CIF (Cost, Insurance, Freight) cuprinde toate elementele de mai sus plus asigurarea mărfurilor până la portul destinatarului. Indiferent de forma în care se prezintă, a. trebuie să cuprindă precizări clare în legătură cu numele, adresa şi calitatea părţilor implicate. [G.C.]
ACTIV, (1) orice obiect (activ tangibil) sau orice creanţă (activ intangibil) care poate fi exprimat în bani şi care aparţine unei persoane fizice sau juridice; (2) acea parte a bilanţului contabil în care se reflectă utilizarea resurselor unei firme (întreprinderi). Elementele de a. oferă imaginea existenţei materiale a capitalului firmei şi sunt ordonate în funcţie de mai multe criterii (modul de transmitere a valorii, fazele circuitului, gradul de lichiditate etc.) (v. Active, Bilanţ). [H.D.]
ACTIVE CIRCULANTE, bunuri economice care se caracterizează prin participarea la procesul de producţie cu întreaga lor valoare de utilitate şi care se consumă şi îşi transmit valoarea dintr-o dată asupra noului produs. Din punct de vedere economic şi financiar,
ACTIVE FICTIVE
16
a.c. sunt într-o continuă fluenţă valorică, îşi schimbă forma naturală şi funcţională (marfa, bani, creanţe) în cadrul stadiilor circuitelor economice (aprovizionare, producţie, desfacere). Cu ocazia finalizării fiecărui ciclu de exploatare, diferitele forme concrete de a.c. sunt înlocuite continuu cu exemplare noi de acelaşi fel. Sub aspectul lichidităţii, caracteristica de bază a a.c. este aceea că durata ciclului de exploatare este mai mică de un an. în funcţie de forma concretă pe care o îmbracă şi de funcţia pe care o îndeplinesc în cadrul ciclurilor de exploatare, a.c. se împart în: a.c. materiale, a.c. în decontare şi a.c. băneşti. [C.L.]
ACTIVE FICTIVE, active care nu au existenţă de sine-stătătoare, ci sunt considerate ca atare în virtutea unei convenţii sau accepţiuni date prin legi sau alt gen de reglementări juridice. în această categorie se includ cheltuielile de constituire a firmei, cheltuielile de creştere a capitalului, primele plătite la răscumpărarea obligaţiunilor, cheltuielile pentru prospecţiuni, studii şi pentru reclamă ocazionate de realizarea sediului firmei etc. Asemenea cheltuieli au caracter ocazional şi sunt susceptibile de a crea condiţii pentru obţinerea unor beneficii, dar nu au existenţă de sine-stătătoare. [G.P.T.]
ACTIVE FINANCIARE, bani, depozite bancare, acţiunile, obligaţiunile, titlurile de valoare care aduc un venit. Cel mai des îmbracă forma de investiţii financiare (v. Active). [G.P.T.]
ACTIVE FIXE, acele active care se prezintă sub forma unor imobilizări în patrimoniul unităţilor. A.f. pot fi financiare şi incorporate. Primele se prezintă ca investiţii financiare pe termen lung, sau fară termen, în aşteptarea unor venituri viitoarer. De regulă, a.f. financiare constau din excedentele băneşti rezultate (degajate) din activităţile unităţilor patrimoniale şi care nu sunt absolut necesare operaţiunilor lor curente. Acestea se structurează în titluri de participare şi în creanţe ataşate participaţiilor. A.f. incorpórale constau în documente economico-comerciale şi juridice prin care se reflectă cheltuielile făcute cu înfiinţarea societăţii comerciale, cheltuielile de cercetare, brevetele de invenţii, licenţele, mărcile etc. (v. Active, Active fizice). [D.N.]
ACTIVE IMOBILIZATE, obiecte şi/sau creanţe ce pot fi utilizate o perioadă de timp îndelungată de către agenţii economici. A.i. îşi transferă valoarea în mod treptat, în mai multe cicluri de producţie. A.i. pot fi
împărţite în: a.i. incorpórale (cheltuielile de cercetare-dezvoltare), a.i. corporale (imobilizări în clădiri, terenuri, maşini, utilaje); a.i. financiare (imobilizări în titluri de participare, în diferite creanţe). [H.D.]
ACTIVE LICHIDE, semne, instrumente, valori monetare, care exprimă lichiditatea însăşi sau pot fi rapid convertite în bani, deci au un înalt grad de lichiditate (bonuri de tezaur, cecuri). Datorită naturii lor, a.I. nu rămân timp îndelungat în patrimoniul agenţilor economici. [H.D.]
ACTIVE REALE, resursele tangibile ale unităţilor economice, care au substanţă materială precum clădiri, pământ, materii prime, produse finite, semifabricate şi altele (v. Active). [G.P.T.]
ACTIVITATE ECONOMICĂ, proces fundamental şi complex care reflectă ansamblul faptelor, actelor şi reacţiilor oamenilor, concretizate în comportamente şi decizii privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, distribuţiei, circulaţiei şi consumaţiei de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele lor. A.e. constă din tot ceea ce întreprind şi fac unităţile economice pentru a susţine oferta de bunuri economice. Ea este o formă a activităţii umane, ca ansamblu de manifestări prin care oamenii îşi făuresc propria lor viaţă. A.e. se structurează în unităţi funcţional-instituţionale. Activitatea care ocupă primul loc în ierarhie este întotdeauna conştientă şi voluntară, îşi are motivaţia sa proprie, urmăreşte scopuri proprii, bine definite şi se realizează întotdeauna prin efectuarea unei întregi game de acţiuni. Caracterul distinctiv al a.e., ca formă a activităţii umane, constă în lupta oamenilor pentru satisfacerea nevoilor lor nelimitate prin folosirea raţională şi eficientă a resurselor şi bunurilor economice relativ rare. Prin intermediul a.e. se atenuează raritatea, deoarece unităţile economice acţionează în baza principiului hedonist al eficienţei. Sistemul de activităţi umane la care participă şi se înscriu, prin funcţiile lor, toţi agenţii economici, formează economia reală. Aceste activităţi pot fi abordate pe trei niveluri diferite: macroeconomia, mezoeconomia şi microeconomia. Ca rezultat al divi-ziunii sociale a muncii, s-au autonomizat, convenţional, câteva domenii ale a.e. precum: producţia, cercetarea ştiinţifică, circulaţia, repartiţia, consumaţia, protecţia şi ameliorarea mediului natural ş.a. A.e. se interferează cu toate celelalte genuri
17
ACTUL UNIC EUROPEAN (AUE)
de activităţi umane: tehnice, sociale, culturale, politice, ecologice, instructive, militare etc.; oamenii participă la activitatea economică în/şi prin intermediul instituţiilor sociale. Privită în acest context, a.e. îşi extinde permanent frontierele în două direcţii: apariţia de noi a.e.; interferenţa proceselor economice cu celelalte activităţi şi procese umane. Ca urmare, ceea ce numim a.e. nu este decât o faţetă a unui sistem real şi complex al activităţii umane. în societate nu există procese exclusiv economice, astfel încât caracterizarea a.e., concepută ca atare, este o abstracţie ştiinţifică, un model teoretic de analiză (v. Economia reală, Economie simbolică). [T.C.G.]
ACTUALIZARE, raţionament economic prin care se determină preţuirea (evaluarea) prezentă a unui venit, bun, activ, utilitate viitoare. în cadrul acestui raţionament se ţine seama de factorul timp şi de condiţiile modificate ale fiecărei perioade. A. este un procedeu de calculare a valorii unei resurse băneşti pornind de la principiul că o sumă prezentă S0 valorează după n ani Sn = S0(l + a)n (vezi principiul actualizării.). Expresia z, = (1 + a)n se numeşte factor de fructificare. în sens invers, o sumă Sn disponibilă în viitor, peste n ani, are o valoare actuală (în prezent)
egală cu S =———. Expresia z = —-—se P (1 + a)n                                    (l + a)n
numeşte factor de a. şi se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume ce se vor realiza în viitor, micşorând aceste sume (z<l). Mărimea “a” este redată prin coeficientul de a. şi reprezintă eficienţa anuală a unei unităţi monetare avansate (cheltuite), în cazul depunerilor la bancă sau al acordării de credit, coeficientul de a. este rata anuală a dobânzii, în cazul efectuării unei investiţii, acesta este randamentul aşteptat al investiţiei, egal cu eficienţa medie a investiţiilor obţinută la obiective similare din ramura sau subramura unde se cheltuieşte suma respectivă. în ambele situaţii coeficientul de a. ţine seama de amploarea riscului la care este supusă încasarea respectivă, de termenul de recuperare a sumei avansate, de evoluţia previzibilă a puterii de cumpărare a banilor şi de evoluţia costurilor resurselor financiare (v. Capitalizare). [D.A.]
ACTUARIAT, totalitate a operaţiilor şi normelor financiare pe baza cărora se efectuează diferite calcule financiare, folosindu-se teoria probabilităţilor şi a
statisticii matematice, mai ales în domeniul asigurărilor. A. este o metodă ştiinţifică prin care se fundamentează mărimea primelor de asigurare în vederea realizării echilibrului între venituri şi cheltuieli la nivelul societăţii de asigurări, echilibru reclamat de principiul echivalenţei obligaţiilor asiguraţilor cu cele ale asigurătorului, ce permite utilizarea în practică a funcţiilor asigurărilor. [D.A.]
ACTUL UNIC EUROPEAN (AUE), semnat la 17 şi 28 februarie 1986, la Luxemburg şi Haga, modifică Tratatul de la Roma şi prevede realizarea, începând cu 1 ianuarie 1993, a unei mari pieţe “fară frontiere interioare în care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”. Aprofundarea procesului de integrare între ţările membre vizează şi alte obiective asupra căror se realizează consensul, cum sunt: a) coeziunea economică, prin care fiecare membru va face eforturi de a elabora şi promova politici economice şi sociale convergente cu partenerii din comunitate, beneficiind şi de sprijin comunitar; b) recunoaşterea mutuală în domeniul comercial şi al concurenţei, care presupune ca statele membre să recunoască măsurile (reglementările) speciale ale partenerilor după regula “un bun produs şi comercializat legal într-un stat membru beneficiază de libera circulaţie pe marea piaţă unică”. Prin recunoaşterea mutuală a regulilor stipulate într-un acord asupra exigenţelor minimale privind politicile comerciale şi ale concurenţei se conferă dinamism măsurilor naţionale în acest domeniu; c) armonizarea politicii sociale la nivelul Uniunii, prin posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi a urmări implementarea în toate ţările membre a reglementărilor în domeniul social. A.U.E. introduce conceptul de “spaţiu fară frontiere”, prin care orice cetăţean comunitar poate circula fară formalităţi în spaţiul geografic comunitar, poate munci şi învăţa oriunde fară discriminări, creându-se o adevărată piaţă unică a muncii la nivel comunitar; d) coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologice ale ţărilor membre, inclusiv pe baza unui sprijin comunitar multilateral, logistic şi financiar; e) consolidarea SME (Sistemul Monetar European) şi extinderea domeniilor de folosire a ECU (Unitatea Europeană de Cont), la care să adere toate statele membre, premisă pentru crearea marii pieţe interioare; f) adoptarea deciziilor, preponderent pe baza majorităţii calificate în cadrul Consiliului
n ţ
ACŢIONAR
18
Ministerial (în detrimentul principiului unanimităţii). Se convine asupra următoarei repartizări a voturilor: câte zece voturi revin pentru Anglia, Germania, Franţa, Italia; Spania - opt; câte cinci voturi pentru Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia; câte trei voturi Danemarca şi Irlanda; Luxemburg două voturi. Majoritatea calificată 54 voturi, iar minoritatea de blocaj 23. Prin aderarea, după 1 ianuarie 1995, a Austriei, Suediei, Finlandei se modifică majoritatea calificată şi minoritatea de blocaj; g) sporesc competenţele Parlamentului European, desemnat prin vot universal direct şi având putere de amendament în domeniile supuse procesului decizional bazat pe majoritate calificată (libera circulaţie a capitalurilor, prestările de servicii, politica comună în domeniul transporturilor maritime şi aeriene, politica de coeziune în domeniul cercetării ş.a) (v. Uniunea Europeană). [G.I.]
ACŢIONAR, persoană fizică sau juridică proprietară a uneia sau mai multor acţiuni emise de o societate comercială anonimă sau în comandită. în calitate de proprietar asociat la o societate pe acţiuni, în raport cu terţii, a. nu poate fi considerat dator pentru o sumă mai mare decât valoarea acţiunilor subscrise. Faţă de societatea ale cărei acţiuni le deţine, a. are atât drepturi, cât şi obligaţiuni. A. este obligat să realizeze (depună) aportul la care s-a angajat, să execute toate clauzele prevăzute în statut şi să dea curs hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor. Drepturile sale privesc participarea la gestiunea societăţii pe acţiuni, adică dreptul de a vota în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor, dreptul de a fi ales în Consiliul de Administraţie sau ales cenzor, dreptul de informare, dreptul de a lua iniţiativa convocării adunării generale şi de a iniţia acţiuni de interes colectiv, precum şi drepturi de ordin pecuniar - dreptul la beneficii (profituri) distribuite, dreptul de a vinde acţiunea în funcţie de interesele sale, dreptul de a i se rambursa valoarea acţiunilor deţinute, adică de a i se reduce sau amortiza capitalul, de a participa la împărţirea activului net, atunci când societatea este desfiinţată sau lichidată. Mărimea profitului şi numărul voturilor la care are dreptul a. sunt în general direct proporţionale cu numărul şi valoarea acţiunilor deţinute. în funcţie de valoarea acţiunilor pe care le deţine sau de numărul voturilor la care acestea îi dau dreptul, a. poate fi: a) cu unul sau câteva voturi - care nu poate influenţa deciziile Adunării Generale a Acţionarilor;
b) principal - care poate influenţa evident asupra deciziilor Adunării Generale a Acţionarilor; c) cu poziţie majoritară - care dispune de voturi suficiente pentru a alege şi revoca majoritatea membrilor Consiliului de Administraţie al respectivei societăţi comerciale (v. Acţiune, Adunare Generală a Acţionarilor). [G.P.T.]
ACŢIONAR STRATEGIC, acea persoană fizică şi/ sau juridică care deţine majoritatea acţiunilor unei societăţi, respectiv, acea persoană care deţine pachetul acţiunilor de control, pe baza cărora poate să-şi apere interesele proprii în cadrul corporaţiei şi, mai ales, are posibilitatea să impună o strategie pe termen lung pentru societatea pe acţiuni în care a investit. Termenul de a.s. se foloseşte cu acelaşi sens ca şi cele de acţionar majoritar, acţionar semnificativ, investitor strategic, investitor principal. A.s. exprimă, de regulă, interesele generale ale corporaţiei, concretizate în rezultatele economico-financiare ale acesteia pe termen lung. în condiţiile schimbării raportului între proprietarii -acţionarii şi întreprinzătorii - manageri, în favoarea acestora din urmă, a.s. promovează interesele proprietarilor, chiar dacă sunt avuţi în vedere doar marii proprietari - acţionari (v. Acţionar, Investitor). [D.N.]
ACŢIUNE, titlu de valoare care dovedeşte partea pe care o deţine posesorul său - acţionarul - din capitalul unei societăţi comerciale. După natura contribuţiei, a. poate fi: a) a. în bani (sau de numerar)
- care este dobândită prin cumpărare efectivă sau prin compensare, prin creşterea capitalului pe seama beneficiilor sau altor surse, precum şi prin combinarea celor două modalităţi: b) a. de aport - obţinută pe baza unei contribuţii în bunuri (terenuri, clădiri, invenţii etc.). A. în bani se acordă numai pe baza depunerii unui anumit cuantum din valoarea nominală sau din cursul de vânzare, în cazul când acesta diferă de valoarea nominală. Diferenţa trebuie vărsată în decursul unei perioade determinate. A. de aport se acordă proporţional cu valoarea bunurilor din care este constituit aportul. Ele nu pot fi negociate (revândute) decât după un anumit timp de la momentul emiterii. în funcţie de obligaţiile pe care le generează pentru cel ce o deţine, a. este: (a) a. comună - care este purtătoarea obligaţiei de a vărsa integral valoarea subscrisă la capitalul social; (b) a. de garanţie - care obligă pe deţinătorul său să-şi ducă la îndeplinire mandatul de administrator. A., pe
19
ACŢIUNI PRIVILEGIATE
care, potrivit statutului societăţii anonime, trebuie să le posede membrii aleşi ai Consiliului de Administraţie, sunt depuse la societatea respectivă ca o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor lor în calitate de administratori. A. de garanţie este inalienabilă până la expirarea mandatului de administrator şi obţinerea avizului Adunării Generale a Acţionarilor. După forma şi modul de transmitere, a. poate fi: (a) la purtător -nu are înscris pe ea numele deţinătorului, este valabilă pentru cel ce o deţine, oricine ar fi acesta, se transmite prin vânzare, moştenire, donaţie etc., neavând regim special de transmitere de la un deţinător la altul; (b) nominativă - are înscris pe ea numele posesorului, emisiunea şi transmiterea sa de la un deţinător la altul este înregistrată într-o evidenţă specială ţinută de societatea comercială emitentă, este transferabilă cu avizul emitentului. A. este un titlu negociabil. Se emite, ca şi celelalte hârtii de valoare, prin intermediul pieţei financiare primare şi se revinde pe piaţa financiară secundară. Emisiunea înseamnă punerea în vânzare a unui număr mare de acţiuni, în anumite condiţii prezentate într-un prospect însoţitor. Acţiunile emise de societăţi comerciale care îndeplinesc anumite condiţii se vând şi se cumpără la bursa de valori (mobiliare), care este o formă a pieţei financiare secundare (v. Acţionar, Societate anonimă). [G.P.T.]
ACŢIUNE ASCUNSĂ, formă de manifestare a hazardului moral într-o relaţie contractuală incompletă. Informaţia relevantă din punct de vedere contractual se obţine prin observarea acţiunilor şi a rezultatelor, cele din urmă fiind ele însele dependente de starea mediului economic. Presupunând că rezultatele sunt întotdeauna observabile, hazardul moral se manifestă în cazul în care acţiunile unei părţi nu sunt observabile pentru celelalte părţi contractante, în această situaţie, hazardul moral derivă din existenţa acţiunilor ascunse în relaţia contractuală respectivă. Teoriile recente ale contractelor fac distincţie între observabilitatea şi verificabilitatea acţiunilor. Se consideră că o acţiune poate fi observabilă pentru toate părţile contractante, dar nu şi pentru terţi, astfel încât pentru un tribunal comercial, spre exemplu, acţiunea respectivă nu poate fi probată. în acest caz, se spune că acţiunea nu este verificabilă. Variantele nuanţate ale teoriei contractelor susţin că termenul de a.a. nu se referă la acţiunile neobservabile, ci la cele neverificabile. [T.C.]
ACŢIUNI CU DREPT PLURAL, titluri pentru care deţinătorii lor primesc nu numai dividendul curent, ci şi alte avantaje la care ceilalţi acţionari nu au dreptul. [G.P.T.]
ACŢIUNI DE PRIM RANG, titluri de valoare care primesc o apreciere foarte bună din partea instituţiilor autorizate, apreciere bazată pe o calitate deosebită a indicatorilor economici (contabili şi financiari) ai societăţii emitente. [M.N.]
ACŢIUNI “EQUITIES”, titluri de valoare la purtător sau nominative, care pot avea formă materială (fiecare acţiune având o formă standard şi fiind greu de falsificat) sau dematerializate, sub formă de înscrisuri pe suporţi magnetici, aceasta fiind situaţia cea mai practică din punct de vedere al siguranţei şi costurilor de tranzacţionare, transferul de proprietate fiind mult mai facil. A.e. au aceeaşi semnificaţie ca şi acţiunile ordinare (common stock). [M.N.]
ACŢIUNI INDUSTRIALE, acţiuni emise de societăţi comerciale industriale. Termenul este tipic american şi a fost reţinut în literatură şi în practică pentru a se indica natura activităţii unităţilor economice emitente, specific având mare importanţă pentru piaţa valorilor mobiliare. [G.P.T.]
ACŢIUNI ORDINARE, titluri care conferă posesorilor lor dreptul la dividende calculate la rezultatele nete ale unităţilor economice, acest specific fiind foarte important pentru piaţa valorilor mobiliare (v. Acţiune). [G.P.T.]
ACŢIUNI PRIORITARE, titluri de valoare pentru care posesorii lor primesc beneficii (dividende) mai mari, o parte mai mare din soldul activelor când societatea se lichidează sau au dreptul la vot dublu în Adunarea Generală a Acţionarilor. Li se mai spune şi acţiuni preferenţiale sau privilegiate (v. Acţionar, Acţiune). [G.P.T.]
ACŢIUNI PRIVILEGIATE, titluri de valoare hibride, cu unele caracteristici ale obligaţiunilor şi unele caracteristici ale acţiunilor. A.p. au drepturi înaintea acţiunilor comune - o preferinţă -, dar în urma tuturor obligaţiunilor. Preferinţa relativă faţă de acţiunile comune poate fi un drept prioritar la profituri, un drept prioritar la active în caz de lichidare sau o
ACŢIUNI REVOCABILE
 20
poziţie preferenţială atât în privinţa profiturilor, cât şi a activelor. Caracteristica de prioritate şi dividendul (în general) fix indică faptul că a.p. sunt similare obligaţiunilor. Dacă însă dividendele preferenţiale nu sunt realizate, neplata acestora nu reprezintă nerespectarea unei obligaţii de plată, aşa cum este neplata dobânzii obligaţiunii. A.p. revin fondatorilor companiilor şi nu pot fi înstrăinate fară consensul acestora. Li se mai spune şi acţiuni preferenţiale sau de prioritate. [P.M.]
ACŢIUNI REVOCABILE, acţiunile pe care emitentul îşi rezervă dreptul de a le răscumpăra. [G.P.T.]
ACUMULARE, proces obiectiv, complex şi permanent, cu caracter legic, de creare a unor noi capitaluri fixe şi circulante, de lărgire şi modernizare a celor existente, de sporire a bazei materiale a activităţilor social-culturale, precum şi o constituire a resurselor necesare pentru rezervă şi asigurare.
(1) în sens general, a. înseamnă adunare, strângere, mărire progresivă a unor bunuri care să favorizeze sporirea şi diversificarea continuă a producţiei sociale, ca urmare a dezvoltării întregii activităţi.
(2) în sens economic, a. exprimă crearea posibilităţilor pentru reluarea producţiei pe o scară lărgită. A. economică, în sens restrâns, înseamnă transformarea unei părţi din valoarea adăugată în bunuri de investiţii - care reprezintă condiţiile necesare creşterii producţiei. A. economică, în sens larg, înseamnă folosirea tuturor mijloacelor din economie, acumularea din produsul net, fondul de amortizare, creditul extern etc. pentru lărgirea producţiei. în condiţiile sporirii volumului capitalului fix, ale accentuării uzurii fizice şi morale a acestuia şi amplificării progresului tehnic, fondul de amortizare serveşte nu numai la înlocuirea capitalului fix uzat, ci şi la extinderea lui, permiţând introducerea şi folosirea în producţie a unor bunuri de capital fix mai perfecţionate, cu randamente economice superioare. în raport de destinaţia bunurilor de investiţii, a. poate fi productivă, când acestea sunt utilizate în procesul de producţie, şi neproductivă, când ele sunt utilizate în activităţile social-culturale; în funcţie de nivelul la care se formează, a. poate fi: individuală, de grup şi naţională; iar după natura proprietăţii, a. poate fi privată şi publică (de stat). Necesitatea a. decurge din natura trebuinţelor, cerinţele progresului ştiinţifico-tehnic, urgenţele schim-
bului internaţional, evoluţia gradului de civilizaţie şi suveranităţii naţionale, întărirea capacităţii de apărare a ţării, de protecţie a populaţiei faţă de riscurile care pot să apară etc. Interacţiunea dintre a. şi dezvoltarea economico-socială se exprimă sub forma legii acumulării, în virtutea căreia a. este funcţia progresistă cea mai importantă a unei societăţi, baza reluării procesului de producţie pe o scară lărgită, care, la rândul său, creează noi posibilităţi de dezvoltare. Mărimea şi dinamica a. depind de volumul PNN, rata acumulării, fondul de amortizare şi volumul creditelor externe. Fondul de acumulare depinde de mărimea PNN utilizat şi de proporţia în care acesta se împarte pentru consum şi pentru acumulare (economii). A., an de an, a unei părţi din PNN, se concretizează în avuţie reproductibilă (acumulată). în mod concret, avuţia acumulată cuprinde avuţia reproductibilă a întreprinderilor, sub formă de bunuri de capital şi de stocuri, bunurile reproductibile ale statului, inclusiv şosele, poduri, canale etc. (dar fară bunurile capitale militare “ofensive”) şi bunurile durabile ale menajelor (v. Capital, Economii). [G.P.T.]
ACUMULARE DE CAPITAL, creşterea capitalului unei unităţi economice (firme) sau ţări. în optica economiştilor, creşterea capitalului are atât semnificaţii, cât şi moduri diferite de realizare. în acest sens se distinge: a) a. de c. în condiţiile menţinerii (intacte
a) structurii componentelor existente anterior; b) a. de c. prin modificarea structurii componentelor existente anterior în condiţiile în care au loc substituiri între ele sau între ele şi altele noi, ceea ce implică reorganizarea lor. Sursele a. de c. sunt: a) profitul propriu, b) amortismentele proprii, c) aportul de capital; d) creditul. Orice unitate economică poate recurge la una sau mai multe surse deodată sau succesiv. [G.P.T.]
ACUMULARE DE CAPITAL ÎN SOCIETĂ-ŢILE PE ACŢIUNI, proces specific acestor societăţi ca formă principală de organizare a folosirii factorilor de producţie. în cadrul acestora, acumularea de capital se realizează prin: a) aport nou de capital
-  cel mai adesea în bani efectivi sau în natură, situaţie mai rar întâlnită, dar care are loc întotdeauna când două sau mai multe unităţi economice fuzionează;
b) incorporarea rezervelor în capital; c) transformarea creanţelor în capital subscris. în cadrul societăţilor comerciale pe acţiuni, aportul de
21
ADJUDECARE
capital nou în numerar poate avea loc cu condiţia ca acesta să fie în întregime vărsat (depus), iar operaţia să fi fost avizată de Adunarea Generală a Acţionarilor. Subscrierea poate fi făcută: de către acţionarii existenţi care au drept de preferinţă pentru subscriere proporţional cu numărul de acţiuni pe care le deţin; prin redistribuirea dreptului de opţiune între acţionarii existenţi în cazul când unii renunţă, total sau parţial, la dreptul de subscriere, iar alţii solicită să subscrie mai mult decât au dreptul. în cazul celorlalte societăţi comerciale, proprietarii asociaţi decid în adunarea generală cum să se realizeze noul aport de capital în numerar, partea ce revine fiecăruia, dacă se redistribuie dreptul de subscriere etc. Când rezervele unei unităţi economice fac obiectul unei capitalizări, ele trebuie să aparţină acţionarilor. Aceasta se poate realiza prin: a) creşterea valorii nominale a acţiunilor existente (pentru societăţile anonime) sau creşterea participării proprietarilor asociaţi pentru celelalte forme de societăţi comerciale; b) distribuirea de acţiuni gratuite. Creşterea capitalului prin conversiunea creanţelor implică, de asemenea, creşterea capitalului subscris de proprietarii asociaţi prin compensarea unei creanţe pentru care societatea comercială este debitoare cu emiterea unor acţiuni de valoare egală ce vor reveni fostului creditor (v. Acţiune, Acumulare primitivă, Credit, Obligaţiune). [G.P.T.]
ACUMULARE PRIMITIVĂ, proces de formare şi creştere a capitalului unor agenţi economici pe seama valorilor preluate de la alţii constrânşi să le cedeze, de regulă, prin mijloace extraeconomice. Baza a.p. este forţa sau puterea care îmbracă diferite forme de la forţa brută, violentă, la informaţie. A.p. s-a manifestat pe scară largă la începuturile capitalismului, diminuându-se treptat, odată cu afirmarea statului de drept, dar nu a dispărut. Are o foarte importantă contribuţie la concentrarea bogăţiei, constituirea marilor capitaluri şi la dezvoltarea pieţei muncii. Pentru K. Marx, a.p. reprezintă preistoria capitalului. în ţările Europei Occidentale, acest proces a avut loc, în mod deosebit, în secolele XV-XVIII. în România, s-a manifestat însă mai târziu, fiind marcat de particularităţi ce decurg din condiţii istorice specifice. Cele mai cunoscute procese prin care a avut loc a.p. de-a lungul timpului sunt: a) exproprierea şi însuşirea unor suprafeţe întinse, acapararea şi
exploatarea bogăţiilor teritoriilor colonizate în specjal din America, Asia şi Africa; b) acapararea pământurilor unor ţărani liberi şi însuşirea averilor bisericeşti; c) despăgubiri foarte mari plătite de ţări care au pierdut războaie; d) deturnarea şi însuşirea unor părţi importante din veniturile statului prin concesionarea vămilor şi a unor monopoluri precum cel al alcoolului şi tutunului, obţinerea unor credite cu dobânzi derizorii şi plata unor dobânzi mari pentru creditele contractate de stat; e) subevaluarea proprietăţilor de stat privatizate sau confíscate, vândute silit etc.; f) impunerea unor salarii mici şi munci forţate; g) schimbul neechivalent. A.p. a fost hotărâtoare în anumite ţări pentru apariţia şi dezvoltarea capitalismului. în ţările slab dezvoltate şi în anumite regimuri politice (dictatoriale), a.p. continuă să fie un fenomen economic încă destul de răspândit. în ţările care se află în tranziţie la economia de piaţă, până ce statul de drept se va impune în toate plenitudinea sa, a.p. cunoaşte o recrudescenţă semnificativă (v. Acumulare de capital). [G.P.T.]
ADAOS COMERCIAL, venit al unităţilor economice din comerţ, al comercianţilor a cărui mărime se determină ca diferenţă dintre preţul de vânzare a mărfii către alţi agenţi economici participanţi la activităţile comerciale sau către consumatorul final şi preţul de achiziţionare a bunului respectiv. Mărimea sa relativă, respectiv, rata adaosului comercial se stabileşte fie în mod liber, fară nici o restricţie, fie pe baza unor reglementări. Dincolo de eventualele reglementări, dimensiunile a.c. trebuie să asigure atât acoperirea cheltuielilor de funcţionare efectuate de comerciant, cât şi obţinerea unui anumit profit. [P.I.]
ADAPTABILITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE, capacitatea de asociere a unei. unităţi dintr-un factor cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. De exemplu, pe o suprafaţă de teren poate lucra un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini. A.f. de p. este o condiţie a combinării factorilor de producţie (v. Combinarea factorilor de producţie.). [A.C.]
ADJUDECARE, (1) modalitate prin care cel ce doreşte să lanseze un împrumut prin emisiunea de titluri de valoare (obligaţiuni) acceptă ofertele sau
ADMINISTRAŢII PRIVATE
22
propunerile de capital şi/sau de dobânzi pe care i le fac deţinătorii de disponibilităţi băneşti care doresc să le plaseze în titlurile respective.
Propunerile care convin celui ce lansează împrumutul sunt reţinute, adjudecate sau acceptate. A. poate avea loc în două variante: a) emitentul acordă (vinde) titlurile de valoare, obligaţiunile şi acceptă sumele care i-au fost propuse, începând cu cele mai avantajoase pentru el; b) emitentul acordă (vinde) titlurile de valoare la acelaşi curs sau preţ pentru toate ofertele, sau propunerile primite până acoperă suma ce doreşte să o împrumute. (2) Expresie prin care se confirmă acceptarea celei mai avantajoase propuneri de preţ pe care o face un cumpărător participant la o licitaţie publică de bunuri (v. Licitaţie). [G.P.T.]
ADMINISTRAŢII PRIVATE (în Sistemul Conturilor Naţionale), unităţi economice instituţionalizate (asociaţii fară scop lucrativ, fundaţii, servicii de caritate etc.), care au ca funcţie principală prestarea de servicii nonmarfare pentru anumite categorii specifice de persoane sau colectivităţi. Resursele financiare ale a.p. provin în principal din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc. (v. Agent economic). [M.Gh., D.H.]
ADMINISTRAŢII PUBLICE (în Sistemul Conturilor Naţionale), acele unităţi economice instituţionalizate, a căror funcţie principală constă în redistribuirea venitului şi a avuţiei pe baza serviciilor nonmarfare prestate populaţiei, în cazurile în care întreprinderile, firmele nu oferă astfel de servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. Resursele principale ale acestui sector provin din vărsămintele obligatorii efectuate de către unităţile economice aparţinând celorlalte sectoare din economie (impozite şi taxe directe şi indirecte etc.). Sectorul a.p. este format din administraţia centrală, administraţiile locale, administraţiile securităţii sociale. [M.Gh., D.H.]
ADMINISTRAŢII PUBLICE CENTRALE,
unităţi constând din toate organele şi organismele publice care produc şi oferă o mare gamă de servicii nonmarfare pentru colectivitate. Aceste servicii se grupează în două categorii principale: individuali-zabile, care pot fi cuantificabile în mod individual (învăţământ, asistenţă sanitară etc.); colective pure, care sunt prestate în beneficiul colectivităţii în
ansamblul ei (administraţie generală, apărare naţională, justiţie, procuratură, urbanism, mediu înconjurător, politică economico-socială etc.). [M.Gh., D.H.]
ADMINISTRAŢII PUBLICE LOCALE, unităţi care cuprind acele organe şi organisme a căror competenţă publică se extinde pe o parte a teritoriului unei ţări. în cazul României, aceasta se manifestă în judeţe, municipii, oraşe, comune. [M.Gh., D.H.]
ADMITERE LA BURSĂ, acceptarea, aprobarea de către forul conducător al unei burse, ca o anumită valoare mobiliară să fie înscrisă la cota acelei burse şi, astfel, să poată fi negociată. Se face pe baza unor criterii stricte, de performanţă economico-financiare (v. Bursă de valori). [M.N.]
ADUNARE GENERALĂ A ACŢIONARILOR,
cel mai înalt organ de deliberare al unei societăţi comerciale pe acţiuni, prin intermediul căruia se exprimă voinţa acţionarilor în orice probleme care interesează societatea în cauză. Se convoacă de către administratorii societăţii pe acţiuni, sau de către acţionari, în cazul când aceştia deţin o parte importantă din capitalul social, dacă statutul are o asemenea prevedere şi cu condiţia ca motivul convocării să facă parte din atribuţiile adunării generale. Calitatea de acţionar conferă dreptul acestuia de a participa la A.G.A. Participarea poate fi personală sau printr-un reprezentant, desemnat cu procură. A.G.A. se convoacă cel puţin odată pe an sau de câte ori este necesar. în funcţie de evenimentele şi motivele care fac necesară convocarea A.G.A., aceasta poate fi: a) ordinară - priveşte existenţa şi funcţionarea curentă a societăţii; b) extraordinară - pentru fenomene şi procese neprevăzute, care afectează societatea şi în legătură cu care trebuie să se ia decizii. A.g.a. extraordinară are loc oricând trebuie să se decidă cu privire la: prelungirea duratei societăţii, mărirea capitalului, schimbarea obiectului activităţii, schimbarea formei societăţii, mutarea sediului, fuziunea cu alte firme, restrângerea sau extinderea capitalului, dizolvarea societăţii, emisiunea de noi acţiuni şi obligaţiuni etc. în principiu, orice acţiune dă dreptul la un vot în A.G.A., iar numărul total al voturilor de care dispune un acţionar este direct proporţional cu valoarea acţiunilor. Prin statutul societăţii se poate limita
 23
AFACERI (economice)
numărul voturilor unui acţionar care deţine mai mult de o acţiune. Astfel, se poate stabili ca să se acorde un vot pentru două sau mai multe acţiuni, sau un vot pentru deţinerea unei părţi din capitalul societăţii a cărei valoare reprezintă mai mult decât valoarea unei acţiuni. A.G.A. hotărăşte prin vot deschis. Votul secret este obligatoriu pentru alegerea administratorilor societăţii şi stabilirea răspunderilor lor. Hotărârile A.G.A. se iau pe baza principiului majorităţii şi sunt obligatorii pentru toţi acţionarii. Pentru a putea fi opozabile terţilor, hotărârile trebuie publicate în concordanţă cu reglementările în vigoare. Atribuţiile A.g.a. sunt: să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul şi să fixeze dividendul; să aleagă administratorii (Consiliul de Administraţie) şi cenzorii; să aprobe remunerarea acestora, dacă nu este prevăzută în statutul societăţii; să decidă asupra gestiunii societăţii; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli, şi programul de activitate; să decidă asupra angajării sau desfiinţării uneia sau mai multor unităţi aparţinând societăţii (v. Societate Anonimă, Acţiune, Acţionar). [G.P.T.]
ADVALOREM, termen de origine latină consacrat pentru a desemna baza de raportare, de calculare a unei taxe sau unui comision. De pildă, o anume taxă se calculează prin adăugarea unei cote procentuale la volumul valoric al unei vânzări, la valoarea unei activităţi sau a unei facturi. [S.C.]
ADVERSAR AL RISCULUI, persoană care doreşte să-şi plaseze disponibilităţile băneşti, pe cât posibil, în afaceri cât mai sigure.* Se manifestă o vădită preferinţă pentru plasamentele care prezintă cel mai mic risc, al căror câştig mediu scontat va fi cât mai mare şi cât mai sigur. în teoria economică modernă, analiza atitudinii în faţa riscului şi incertitudinii se face, de regulă, apelând la modelul utilităţii medii aşteptate, bazat pe utilizarea funcţiei de utilitate de tipul von Neumann-Morgenstern. Astfel, pentru adversarul riscului, utilitatea valorii n^edii aşteptate ar putea fi obţinută dintr-un plasament care va fi mai mare, comparativ cu utilitatea medie aşteptată ce ar putea fi dobândită cu acea avere. Un astfel de plasament constituie, în ultimă instanţă, averea unui individ. Conform inegalităţii lui Jensen, se demonstrează astfel că funcţia de utilitate în cazul unui a. al r. este o funcţie concavă, aşa cum se ilustrează în figura de mai jos.
Pentru un a. al r. utilitatea valorii medii aşteptate U(10) este mai mare, comparativ cu utilitatea medie aşteptată ce ar putea fi dobândită cu acea avere, 0,5U(5) + 0,5U(15). [S.C.M.]
AFACERI (economice), (1) tip de activităţi economice proprii sistemului de piaţă; activitate definitorie pentru natura acestui sistem. în esenţă, a. constau în încheierea şi derularea de tranzacţii, cu scopul obţinerii de către participanţii la acestea a anumitor avantaje. Orice a. are un obiect bine determinat, recunoscut de agenţii economici implicaţi în desfăşurarea ei şi reflectat ca atare în condiţiile şi modalităţile ei specifice de realizare. în activităţile lor de a., diferiţii agenţi economici îşi exercită în mod direct şi efectiv interesele şi funcţiile ce le revin în ansamblul sistemului economic. Adoptarea de către aceşti agenţi a anumitor linii de acţiune are loc atât în virtutea autonomiei de care fiecare din ei dispune, cât şi a raporturilor tranzacţionale, concurenţiale sau de cooperare care se stabilesc între ei. Activităţile de a. implică asumarea de către participanţii la desfăşurarea lor a anumitor riscuri, precum şi aplicarea unui set coerent de criterii de raţionalitate privind formularea opţiunilor, adoptarea deciziilor şi evaluarea performanţelor obţinute. Abilitatea fiecărui agent economic de a gestiona riscurile şi de a opera cu criteriile de raţionalitate, în raport cu caracteristicile mediului de a., determină crearea situaţiilor de succes sau de eşec în a. (2) Deiîumire generică atribuită acelui sector economic ce reuneşte totalitatea agenţilor economici care funcţioneaaUn spiritul cerinţelor pieţei şi în acord cu regulile acesteia, urmărind obţinerea de profit. Din sectorul a. fac parte unităţile economice elementare, grupate în agregatele “firme producătoare” şi, respectiv,
AGENT DE SCHIMB
 24
“instituţii financiare şi de credit” (v. Economie de piaţă reală). [M.Gh., D.H.]
AGENT DE SCHIMB, persoană care execută operaţiuni bursiere, pe cont propriu, dar în numele clienţilor săi. Pentru tranzacţiile efectuate primeşte de la clienţi un comision. A. de s. oferă sfaturi, recomandări marilor investitori. în condiţiile în care au apărut şi există firme specializate de brokeraj, poziţia a. de s. s-a redus considerabil. [D.N.]
AGENT ECONOMIC, persoană sau grup de persoane îndeplinind funcţii bine determinate în viaţa economică. A.e. sunt entităţi de natură socială recunoscute şi, eventual, oficializate ca atare, prin care anumiţi subiecţi - indivizi sau grupuri - concep şi promovează, în mod coerent, acţiuni decurgând din interesele lor. A.e. pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi agenţi agregaţi. Agenţii elementari reprezintă entităţile primare autonome ale vieţii economiei, având o identitate proprie. A.e. elementari acţionează ca subiecţi distincţi, de sine-stătători, ai vieţii economice. A.e. agregaţi grupează toţi a.e. elementari care îndeplinesc aceeaşi funcţie economică principală şi au acelaşi rol în economiile ţărilor. [M.Gh., D.H.]
AGENŢIA DE GARANTARE A INVESTIŢIILOR MULTILATERALE, instituţie internaţională înfiinţată în 1988, cu scopul de a încuraja investiţiile internaţionale; oferă o procedură legală, neimperativă de rezolvare a diferendelor determinate de investiţiile externe. [D.M.]
AGENŢIA NAŢIONALĂ DE PRIVATIZARE (ANP), departament de specialitate al administraţiei publice, creat pe lângă Guvernul României, cu scopul de a îndruma, coordona şi controla procesul de privatizare la nivel naţional. în fond, funcţiile ANP au decurs din reglementările procesului respectiv (Legea 58/1991 cu privire la privatizarea societăţilor comerciale, Legea 18/1991 privind Fondul Funciar, Legea 35/1991 privitoare la investiţiile străine, Legea 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare), în spiritul acestor reglementări, ANP a organizat, mai întâi, înfiinţarea Fondului Proprietăţii de Stat şi a Fondurilor Proprietăţii Private. în acelaşi timp, a elaborat normele privind privatizarea prin vânzare de acţiuni şi de active fizice. Apoi, ANP a elaborat
Programul de “privatizare-pilot” şi a coordonat efectiv derularea acestuia. Beneficiind de resurse alocate prin Programul PHARE, a încheiat contracte cu firme specializate în consultanţă pe tema privatizării, pe baza cărora s-a elaborat strategia de privatizare a societăţilor comerciale cu capital de stat. Aceasta a fost încadrată în strategia generală de reformă economică (v. Privatizare). [D.N.]
AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU OCUPARE ŞI FORMARE PROFESIONALĂ, instituţie publică, de interes naţional, cu personalitate juridică, care organizează şi coordonează la nivel naţional activitatea de ocupare şi formare a forţei de muncă, precum şi de protecţie a persoanelor neîncadrate în muncă. A.N.O.F.P. are în subordinea sa agenţii judeţene care, la rândul lor, pot înfiinţa subunităţi de furnizare a serviciilor pentru ocupare şi formare profesională. în vederea desfăşurării unei activităţi performante, A.N.O.F.P. are în structura sa compartimente de specialitate pentru pregătirea personalului propriu, pentru culegerea şi pregătirea datelor privind piaţa muncii, precum şi pentru dezvoltarea altor activităţi specifice necesare realizării obiectivelor sale, aşa cum sunt ele prevăzute în statut. Obiectivele principale ale A.N.O.F.P. sunt: instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării şi formării profesionale; aplicarea politicilor în domeniul ocupării şi formării profesionale; aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă. Pentru înfăptuirea acestor obiective, A.N.O.F.P. are următoarele atribuţii: organizează serviciile de ocupare a forţei de muncă; formează servicii de formare profesională, orientează persoanele neîncadrate în muncă şi mediază între acestea şi angajatori în vederea realizării echilibrului între cererea şi oferta de forţă de muncă; administrează bugetul fondului de şomaj; propune proiecte de acte normative în domeniul ocupării şi formării profesionale şi protecţiei sociale; elaborează studii şi analize în domeniul ocupării şi formării profesionale. A.N.O.F.P. este condusă de un Consiliu de Administraţie, format din 15 membri reprezentând Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerul Finanţelor; Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Transporturilor, Consiliul pentru Reformă, organizaţiile patronale reprezentative la nivel naţional, Camera de Comerţ şi Industrie a României, Confederaţiile sindicale. Preşedintele A.N.O.F.P. este
 25
AGREGAT MONETAR
şi preşedintele Consiliului de Administraţie şi este numit de primul-ministru, la propunerea ministrului muncii şi protecţiei sociale. Conducerea operativă a A.N.O.F.P. se asigură de către un director general, iar la nivel teritorial de către un director executiv. Fiecare director executiv este ajutat de către un consiliu consultativ. [P.C.]
AGREGARE, operaţie economico-statistică de fundamentare a metodologiei de stabilire a relaţiilor dintre diferitele variabile individuale de efort (consumuri de factori, investiţii, economii ale menajelor etc.) şi de efecte (producţie de bunuri şi servicii, diferite alte favorabilităţi) şi cele corespunzătoare acestora la nivelul economiilor ţărilor. Adesea, se susţine că a. reprezintă procesul de însumare specială a indicatorilor cantitativi şi calitativi de la nivelurile microeconomice şi determinarea, pe această bază, a indicatorilor macroeconomici. în fond, calcularea produsului intern brut, de pildă, nu este altceva decât a. valorilor adăugate brute de către unităţile economice autonome. [D.N.]
AGREGAT, indicator sau mărime statistică cu care se măsoară, compară şi caracterizează activitatea economică a unei ţări, obţinut prin însumarea, după anumite reguli, a unor operaţii, fluxuri sau rezultate economice realizate de agenţii (unităţile) din ţara respectivă. Termenul a apărut în contabilitatea naţională sau sistemul conturilor naţionale. într-o serie de ţări, pentru a desemna acelaşi conţinut, se foloseşte termenul de indicator sintetic. [G.P.T.]
AGREGAT MACROECONOMIC, mărime statistică cu care se măsoară activităţile la nivelul economiilor, îndeosebi rezultatele acestora. Pentru a asigura comparabilitatea între ţări, o divizie din cadrul O.N.U. a elaborat sistemul (internaţional) de agregate “normalizate” denumit Sistemul Contabilităţii Naţionale al Naţiunilor Unite (S.C.N.) sau System of National Accounts of the United Nations (S.N.A.) aflat în prezent în vigoare la organizaţiile economice internaţionale. Din 1970, în cadrul Comunităţii Economice Europene, a fost pus la punct Sistemul European al Conturilor Economice Integrate (S.E.C.E.I.). Acesta a fost elaborat sub patronajul Oficiului de statistică al Uniunii Europene şi cu participarea activă a reprezentanţilor statelor membre, urmărindu-se trei obiective majore: a) realizarea unei
structuri riguroase pentru a asigura omogenitatea modului de calcul al conturilor naţionale în toate statele membre; b) asigurarea unor posibilităţi de adaptare de ordin secundar în funcţie de situaţie; c) trecerea cu uşurinţă de la Sistemul European al Conturilor Economice Integrate (S.E.C.E.I.) la Sistemul Contabilităţii Naţionale al Naţiunilor Unite. Calculul unui a.m. porneşte de la operaţiile economice elementare ce se realizează în unităţile economice. Prin diverse procedee, metode şi instrumente, aceste operaţiuni sunt însumate la scară globală. în acest scop, instrumentele cele mai importante sunt conturile naţionale. în fiecare ţară, modul de calculare a a. se stabileşte de către un organ oficial abilitat, care, în decizia sa, ţine seama şi de numeroase aspecte specifice economiei naţionale, fapt care face ca metodologiile respective să se diferenţieze. în România, acest mod de calcul este stabilit de Comisia Naţională pentru Statistică. După natura conţinutului lor se pot distinge următoarele a.m.: produsul intern brut (P.I.B), produsul naţional net (P.N.N.), consumul intermediar (C.I.), valoarea adăugată (V.A.), economiile (S), consumul final (C) etc. (v. Produs Intern Brut, Produs Intern Net). [G.P.T.]
AGREGAT MONETAR, indicator sau mărime statistică care constituie o componentă a masei monetare, cu autonomie relativă în cadrul acesteia. Fiecare a.m. are funcţii specifice şi relevanţă prin fluxurile reale pe care le mijlocesc instituţiile financiar-bancare ce îl gestionează şi informaţiile pe care le poate furniza. Se determină prin însumarea după anumite reguli a unor operaţii sau fluxuri în expresie valorică precum numerar în afara sistemului bancar, disponibilităţi la vedere, depozite ale populaţiei, depozite în valută ale rezidenţilor etc. Modul de calcul are, adesea, anumite elemente specifice diferite de la o ţară la alta, fară a-şi pierde însă capacitatea de a asigura o anumită comparabilitate la scară internaţională. A.m. are valoare cognitivă prin: modul de calcul, mărimea sa absolută, dinamica sa şi comparaţii cu alte agregate. Cele mai cunoscute a.m. sunt Ml, M2, M3, şi L. Pe baza lor se mai pot determina şi altele. Astfel, a.m. curent, operativ, al Băncii Naţionale a României este baza monetară care se compune din: a) numerar în casieriile băncilor;' b) numerar în afara sistemului bancar; c) disponibilităţi ale băncilor la banca centrală. Prin intermediul acestui a.m., Banca
AGRICULTURĂ
26
Naţională urmăreşte, indirect, masa monetară. Raportul dintre baza monetară şi masa monetară este esenţial pentru realizarea unei corelaţii adecvate între politica monetară şi creşterea preţurilor (v. Agregat, Masă monetară). [G.P.T.]
AGRICULTURĂ, ramură importantă a economiei, care are ca obiect cultura plantelor şi creşterea animalelor în vederea obţinerii produselor alimentare şi a unor materii prime. Face parte din sectorul primar al activităţii economice, fiind prima formă de producţie materială. Caracteristicile a. constau în: pământul e principalul mijloc de producţie; procesul economic se întrepătrunde cu cel natural; durata timpului de reproducţie e determinată de timpul necesar transformărilor biologice; dependenţa rezultatelor de condiţiile naturale; impactul mai puternic al factorilor de risc şi incertitudine. Fiind rezultatul acţiunii factorilor economici cu cei naturali, a. poate fi din punct de vedere economic extensivă şi intensivă. [S.I.]
AGRICULTURĂ EXTENSIVĂ, sistem de producţie agricolă caracterizat prin aceea că sporirea pro-ducţiei se bazează pe extinderea suprafeţelor cultivate, pe creşterea suprafeţelor agricole, pe creşterea numărului de animale, ceea ce poate duce la dispersarea resurselor folosite şi la o eficienţă scăzută. [S.I.]
AGRICULTURĂ INTENSIVĂ, sistem de agricultură în care creşterea producţiei se realizează preponderent prin folosirea de mijloace tehnice performante, tehnologii şi metode modeme de cultivare a pământului şi de creştere a animalelor. Specific a.i. este folosirea eficientă a factorilor de producţie şi realizarea de randamente ridicate (v. Ciclul agricol). [S.I.]
AGROBUSINESS, ansamblul integrat de activităţi agricole cu activităţi din amontele şi avalul agriculturii. Sectoarele integrate informai în a. vizează furnizarea de mărfuri şi servicii către unităţile agricole, producţia agricolă, prelucrarea, depozitarea, conservarea şi comercializarea către consumatori. A. se bazează pe unitatea dintre interesele fermierilor, industriaşilor, comercianţilor, ale altor unităţi de a asigura aprovizionarea ritmică a pieţei cu produse agroalimentare, de care depinde ritmicitatea realizării veniturilor lor. Lanţul a. este format din exploataţi a agricolă, unitatea de prelucrare, triere şi condiţionare,
magazinele de desfacere, ca şi din toţi participanţii din amontele exploatării agricole (institutele de cercetare şi proiectare specializate, furnizorii de maşini agricole şi energie, producătorii de bio-stimulatori şi de distrugere a diferiţilor dăunători). Adesea sunt atrase şi bănci specializate care asigură finanţarea. Obiectivul esenţial al unităţilor integrate este realizarea unei legături directe şi trainice între oferta şi cererea de produse agroalimentare. Studiile complexe de marketing pe care se sprijină activitatea a. permit participanţilor să facă previziuni riguroase asupra evoluţiei pieţelor şi să orienteze din timp oferta unităţilor integrate. Concret, integrarea în a. se realizează prin asociere (combinate, holdinguri, cooperative etc.) sau prin legături contractuale (v. Agricultură, Politica agricolă Comunitară). [S.I.]
AJUNGERE DIN URMĂ, proces de creştere economică rapidă care să permită, într-o perspectivă definită drept obiectiv al unei strategii guvernamentale, trecerea la dezvoltarea susţinută, durabilă. A. din u., denumită în literatura anglo-saxonă catching-up, reprezintă pentru ţările aflate în tranziţia postcomunistă opţiunea de politică economică prin care se combină şi recombină factorii disponibili de creştere pentru a se obţine rezultate concrete pe calea eliminării decalajelor economice semnificative şi a saltului în modernitate. în fond, tranziţia postcomunistă are ca dimensiune esenţială a. din u. a ţărilor capitaliste aflate pe creasta valului dezvoltării. Criteriile de apreciere a procesului a. din u. sunt de natură excepţională, ele presupunând întrunirea concomitentă a condiţiilor de acceptanţă socială de genul reglementării, controlului, realocării resurselor în conjuncţie fină cu favorizarea în practica economică a folosirii metodelor presupuse de liberalizare. Aceasta explică puţinătatea cazurilor de reuşită a procesului de a. din u. pe termen scurt, fară să se apeleze prioritar la soluţii autoritare de guvernare, de dirijism extins sau de blocare limitată a forţelor pieţei [M.D.],
AJUSTARE CONJUNCTURALĂ, ansamblul de măsuri luate de stat, astfel încât creşterea economică ce va urma să respecte marile echilibre, să corecteze dezechilibrele apărute. Prin intervenţia sa, statul caută să acţioneze asupra ratei de consum, ca şi asupra inflaţiei, ratei şomajului şi soldului balanţei plăţilor curente. în acest domeniu el dispune de numeroase instrumente care se înscriu în logica de ansamblu a
27
AJUTOR MULTILATERAL
politicilor macroeconomice conjuncturale, în cadrul cărora se îmbină politicile monetară şi fiscală. [R. A.]
AJUSTARE LA ŞOCURILE EXTERNE, ajustarea economică realizată ca urmare a unor şocuri externe, generate de evenimente care influenţează dramatic preţul bunurilor importate ce manifestă inelasticitate ridicată. [R.C].
AJUSTARE STRUCTURALĂ, modificări promovate de autorităţile guvernamentale în amonte de deciziile economice ale agenţilor economici pentru a le dirija într-un sens socotit mai favorabil pentru firme. A.s. vizează, de regulă, adaptarea producţiei la structura cererii agregate, modernizarea tehnologică a economiei naţionale, eliminarea distorsiunilor sectoriale cu efecte perturbatoare majore, asigurarea echilibrului ecologic etc. De asemenea, a.s. se practică în industrie, agricultură, transporturi, activităţi prestatoare de servicii. [R;A.]
AJUSTAREA BALANŢEI DE PLĂŢI, componentă a politicii de ajustare economică, prin care se urmăreşte modificarea unor posturi în balanţa de plăţi în concordanţă cu un program propus. [R.C.]
AJUSTAREA CURSULUI DE SCHIMB, componentă a politicii de ajustare economică, prin care se urmăreşte modificarea cursului de schimb în concordanţă cu un program propus. [R.C.]
AJUSTAREA ECONOMICĂ, program de acţiune guvernamentală realizat în colaborare cu instituţii financiare internaţionale, care urmăreşte stabilizarea macroeconomică (v. Stabilitate macroeconomică). [R.C.]
AJUSTAREA FISCALĂ, componentă a politicii de ajustare economică, prin care se urmăreşte restructurarea bugetului guvernamental. [R.C.]
AJUTOR DE ŞOMAJ, asistenţă financiară prin care se garantează, pentru şomeri, venituri la nivelul unui minim de existenţă pe timp determinat. Nivelul şi perioada pentru care se acordă a. de ş., precum şi ponderea acestuia faţă de salariu sunt diferite de la ţară la ţară. în România, reglementările în vigoare stipulează că a. de ş. se acordă pentru maximum 272 de zile într-un cuantum exprimat în patru variante, în funcţie de situaţia în care se află cel ce urmează
să-l primească. Persoanele care au beneficiat de a. de ş. legal şi care în decursul perioadei respective nu s-au încadrat în muncă, în condiţiile în care sunt, în continuare, lipsite de mijloace de întreţinere, primesc alocaţie de sprijin - o sumă ce reprezintă 40% din salariul minim brut pe ţară. Această alocaţie se acordă pentru 18 luni. A. de ş. şi alocaţia de sprijin sunt forme importante de protecţie socială. A. de ş. în economia actuală are două mari funcţii: a) funcţia de asigurare pentru şomeri - oferă un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă precis determinată; b) funcţia de asistenţă pentru şomeri - susţinerea programelor de calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor, precum şi a programelor de încadrare în activitate. Prima funcţie a a. de ş. este un mijloc de protecţie socială şi un cost social, în timp ce a doua devine o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii (v. Protecţie socială, Costuri sociale). [G.P.T.]
AJUTOR MULTILATERAL, totalitate a ajutoarelor oficiale şi concesionale în bani sau în natură care au ca scop transferul de resurse din ţările dezvoltate în ţările slab dezvoltate în vederea depăşirii stării de subdezvoltare. Cea mai mare parte a a.m. se realizează prin intermediul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a instituţiilor sale. Fondurile şi resursele destinate a.m. se constituie prin contribuţia ţărilor dezvoltate şi sunt distribuite în funcţie de nevoile ţărilor, de obiectivele şi priorităţile stabilite de către O.N.U. pentru fiecare etapă de dezvoltare. în vederea realizării strategiilor internaţionale pentru dezvoltare adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. în ultimele trei decenii de dezvoltare s-a stabilit ca ţările dezvoltate să contribuie anual cu un procent din Produsul lor Naţional Brut la aceste fonduri. Obiectivul a fost atins parţial şi pe durată scurtă, realizându-se, în medie, un procent de 0,3% din P.N.B. Principalele fluxuri de asemenea resurse sunt repartizate pe obiective prin intermediul Programului Naţiunilor Unite Pentru Dezvoltare (P.N.U.D) şi a altor fonduri administrate de O.N.U. Pe plan naţional funcţionează, de asemenea, fonduri de ajutor al ţărilor subdezvoltate, iniţiate de diferite state sau grupe de state. Cu toate neajunsurile şi criticile aduse, a.m. a contribuit, de-a lungul timpului, la sporirea în multe ţări a producţiei alimentare, la dezvoltarea infrastructurii şi a comunicaţiilor, la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei [P.D.]
AJUTOR MUTUAL
 28
AJUTOR MUTUAL, formă de sprijin reciproc între instituţii, state sau grupe de state, în anumite situaţii şi în condiţii convenite de parteneri. A.m. este, de regulă, nerambursabil sau rambursabil în condiţii reciproc avantajoase ca: parţial gratuit, nepurtător de dobândă sau cu dobândă modică pe termen lung şi cu perioade mari de graţie. A.m. poate avea forma materială, financiară, tehnică, tehnologică, ştiinţifică, comercială ş.a. [C.D.]
ALEATORIU, termen care descrie evenimentele şi procesele specifice teoriei probabilităţilor şi care relevă caracterul nondeterminat al fenomenelor şi proceselor realităţii. Denumirea de aleatoriu vine de la latinescul alea - zar, ceea ce înseamnă eveniment supus întâmplării. Considerarea laturii aleatorii a acţiunilor economice s-a impus pe larg în teoria economică (v. Proces stocastic, Teoria probabilităţilor, Proces Markov). [D.A.]
ALEGERE (privată, publică, teoria alegerii), acţiune prin care se acordă preferinţă unei anumite operaţiuni, eliminând pe celelalte. în sens restrâns şi original, teorie a comportamentului de consum al unui individ abstract. Deşi acest individualism metodologic rămâne mereu prezent, teoria alegerii s-a extins la producţie, la investiţii, la plasamente şi la decizii publice şi colective. Există, prin urmare, teoria alegerilor de portofoliu, teoria alegerilor producătorului, teoria alegerilor de investiţii, teoria alegerilor private, teoria alegerilor colective şi a funcţiilor bunăstării etc. Această extindere este logică şi pertinentă dacă se are în vedere faptul că pentru curentul fondator al acestei teorii - şcoala marginalistă - economia este ştiinţa alegerilor. Privitor la principiile sale, teoria alegerii se bazează pe calculul economic al preferinţelor agentului economic. Decizia este luată după ce s-au calculat diferitele avantaje ale fiecărui proiect şi a diverselor inconveniente ale acestor proiecte. Sub denumiri diferite (teoria preferinţelor, teoria deciziei şi a calculului economic), teoria alegerii descrie aceleaşi comportamente, cu aceleaşi unelte pentru a se ajunge, cu ipoteze identice sau prea puţin diferenţiate, la alegerea (decizia) optimală. în sens larg, teoria alegerii porneşte de la problema satisfacerii nevoilor, şi anume, de la multitudinea de trebuinţe umane, aflate într-o diversificare rapidă. Se impune astfel luarea unor decizii care implică întotdeauna alegerea unei alternative în detrimentul altora
posibile. Aprecierea unei alegeri ca fiind raţională se face în funcţie de ordinea ierarhică a valorilor. Prin aderare la anumite valori, individul îşi exprimă preferinţele şi oportunităţile. Actele de preferinţă pentru obiecte, fenomene şi acţiuni economice, precum şi pentru anumite sisteme economice au la bază un sistem de aprecieri şi evaluări. în mod obişnuit, sistemul de evaluare este centrat pe valori-scop cu caracter generalizator (fericire, timp liber, durata medie de viaţă etc.), ca şi pe alte valori. El este constituit din criterii sau norme de apreciere concretizate mai ales în indicatori precum preţurile, costurile, profiturile, eficienţa, rentabilitatea etc. [T.C.G.]
ALEGERE SAU OPŢIUNE PUBLICĂ, curent de gândire economică ce analizează coerenţa şi raţionalitatea deciziilor publice folosindu-se de instrumentele analizei microeconomice. Pentru că cei ce acţionează în spaţiul public urmăresc să maximizeze o utilitate care nu este economică - puterea, consumurile colective, bunurile şi avantajele în natură etc. - înseamnă că, de fapt, o.p. reprezintă studiul economic al deciziilor de natură politică. De aceea, o.p. este, adesea, considerată ca fiind identică cu ştiinţa politică. Acest curent de gândire a apărut în SUA, reprezintă Şcoala din Virginia. [G.P.T.]
ALIENARE, proces istoric de înstrăinare a omului de propria sa activitate şi de rezultatele acesteia. Condiţiile de viaţă ale omului scapă de sub controlul său şi apar ca forţe străine şi ostile lui. Raporturile sociale dintre oameni se obiectualizează, adică îmbracă forma unor raporturi şi însuşiri ale lucrurilor, ajungând în această formă să-i domine pe oameni. A. dobândeşte cea mai mare manifestare prin autoînstrăinarea omului în actul economic, de producţie şi prin înstrăinarea vieţii generice a omului. Munca înstrăinată îi înstrăinează omului propria sa natură umană, adică viaţa sa generică, întreaga sa existenţă. A. se manifestă îndeosebi în timpul crizelor economico-sociale, având sorgintea în dereglările specifice mecanismului economic şi social. [C.D.]
ALLAIS, MAURICE (n. 1911), economist francez, profesor universitar. Şi-a început studiile universitare la Ecole Politechnique din Paris, transferându-se apoi la Şcoala Naţională de Mine (ENMP). Obţine doctoratul în inginerie la Universitatea din Paris în 1949. Devine apoi director al Centrului Naţional de
29
ALOCAŢIE
Cercetări Ştiinţifice (CNRS) şi profesor de analiză economică la ENMP. în anul 1978, CNSR îi va conferi medalia de aur pentru merite deosebite în promovarea ştiinţei. Zece ani mai târziu (1988) va primi Premiul Nobel pentru Economie pentru contribuţii în domeniul teoriei pieţelor şi teoriei alocării eficiente a resurselor. M. Allais are merite importante în dezvoltarea şcolii franceze de ingineri economişti. Contribuţiile teoretice ale lui M. Allais se înscriu în câteva domenii mai importante. Un prim domeniu este echilibrul general şi alocarea resurselor (randament social sau eficacitate maximală -în terminologia lui M. Allais). De numele lui este legată prima formalizare a echilibrului general intertemporal. Tot lui M. Allais îi sunt atribuite primele rezultate ale problemei tatonării walrasiene, rezultate deduse cu mijloacele metodei a Il-a a lui Lyapunov sub ipoteze echivalente de stabilitate globală. Cea mai cunoscută contribuţie a economistului francez, în privinţa optimului general, constă într-o expunere completă a teoriei optimului în termenii surplusurilor distribuibile. El defineşte starea de echilibru general ca o poziţie în care nici un surplus distribuibil nu poate fi obţinut, întreaga mişcare a sistemului economic fiind descrisă ca o căutare de astfel de surplusuri. Teoria capitalului şi a creşterii economice reprezintă un alt domeniu în care M. Allais s-a impus. El dezvoltă o formalizare completă a procesului de formare a capitalului şi de aici deduce o teorie a creşterii economice, teorie cu implicaţii directe în analiza eficienţei capitalului. Teoria ciclului de afaceri este un alt domeniu abordat de M. Allais. Prin analiza optimalităţii intertemporale şi revigorarea teoriei cantităţii de monedă, el ajunge să explice printr-un singur model stabilitatea locală a unei stări de echilibru, ciclurile de afaceri şi starea de hiperinflaţie. Teoria alegerii în condiţii de risc este domeniul în care M. Allais depăşeşte descrierea secvenţială a procesului de alegere în condiţii de risc proprie şcolii americane, adăugând un pas suplimentar legat de densitatea de probabilitate. Aici oferă o dezvoltare a Paradoxului St. Petersburg, prin Paradoxul lui Allais. Op.: “A la recherche d’une discipline économique”. Prémiere partie: l’économie pure” (1943); “Économie et intérêt” (1947); “Les fondements de calcul économique”, vol. I-III (1977); “L’impôt sur le capital et la reforme monétaire” (1981); “La théorie générale des surplus”, vol. I, II, (1981). [A.D.]
ALLEN, SIR ROY GEORGE DOUGLAS (1906-1983), reputat economist englez, având contribuţii deosebite în domeniul statisticii economice, al microeconomiei şi macroeconomiei. A fost profesor la celebra London School of Economics încă din 1928, iar din 1944 a fost profesor la Universitatea din Londra. Se remarcă în mod deosebit din 1934 când, împreună cu J.R. Hicks, demonstrează că pentru a asigura panta negativă a curbei cererii în cazul deducerii din curbele de indiferenţă este suficient să se presupună o ierarhizare ordinală a bunurilor. Op.: “Mathematical Analysis for Economists”, (Analiză matematică pentru economişti, 1938); “Mathematical Economics” (Economie matematică, 1956); “Macroeconomic Theory - A Mathematical Treatment” (Teoria macroeconomică - o abordare matematică, 1967). [A.D.]
ALOCAREA RESURSELOR, distribuirea, într-o economie, a resurselor sale (factorii de producţie) între diferite utilizări pentru a obţine un ansamblu de bunuri finale, necesare satisfacerii trebuinţelor şi asigurării continuităţii eficiente a activităţilor economico-sociale. A.r. este o componentă a reglării (regularizării) economice şi o condiţie (premisa) necesară (dar insuficientă) pentru utilizarea raţională, eficientă a resurselor şi asigurarea echilibrului economic. în modelul teoretic al economiei de piaţă, a.r. se realizează prin mecanismele “mâinii invizibile” (al preţurilor şi concurenţei perfecte), raportul cerere-ofertă. Dinamica preţurilor şi anticipările agenţilor economici perfect şi corect informaţi sunt instrumentele principale prin care şi pe baza cărora are loc extinderea (restrângerea) diferitelor activităţi şi, implicit, deplasarea resurselor economice dintr-un domeniu în altul (şi în profil teritorial). Datorită imperfecţiunilor pieţei, a.r. este, în fapt, atât rezultatul mecanismelor pieţei, cât şi al acţiunilor reglatoare ale factorilor instituţionali care folosesc cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare pentru a supraveghea, completa şi corecta mecanismele pieţei încât să minimizeze pierderile de eficienţă şi diferenţele dintre costurile şi beneficiile private şi cele sociale (v. Resurse economice, Reglare economică, Eşecul pieţelor). [G.I.]
ALOCAŢIE, sumă de bani provenită de la bugetul de stat, destinată satisfacerii anumitor nevoi personale şi colective. A. bugetară, suma bănească repartizată
ALTERNATIVE NONMONETARE
30
periodic din bugetul de stat în vederea angajării cheltuielilor prevăzute pentru instituţiile publice sau acordarea de sprij-in financiar (inclusiv valutar) întreprinderilor, instituţiilor şi membrilor societăţi, în cazul politicii familiale, statul prestează o serie de servicii care cuprind, în principal: a. de stat pentru copii până la o anumită vârstă, care se acordă lunar, în mărimi diferenţiale, în funcţie de numărul copiilor întreţinuţi de familie; a. pentru naştere (prenatale şi postnatale); a. pentru deces; a. pentru locuinţe; a. specifice (începerea şcolii, orfani, părinţi despărţiţi, handicapaţi) (v. Subvenţie). [S.C.]
ALTERNATIVE NONMONETARE, elemente implicate în luarea deciziilor privind utilizarea resurselor care nu pot fi exprimate în formă monetară. De exemplu, la angajarea mâinii de lucru, a.m. includ riscul, condiţiile de lucru, prestigiul, factori similari, nu însă şi perspectiva creşterii câştigurilor în timp, care este un element monetar. în folosirea capitalului, riscul este principalul factor, deşi în anumite domenii abilitatea de a atrage rapid fonduri este adesea mai importantă. Aceste elemente nonmonetare trebuie să ţină seama şi de veniturile monetare în analiza alocării resurselor. în acest sens, se pune problema convertirii unor elemente nonmonetare în echivalente monetare (v. Decizie economică). [A.D.]
AMANETARE, operaţie prin care un debitor pune la dispoziţia creditorului său un bun, care garantează plata la scadenţă a unei obligaţii de plată. Dacă debitorul nu reuşeşte să achite la scadenţă obligaţia asumată, atunci creditorul poate vinde bunul depus ca amanet (v. Gaj). [D.N.]
AMENDĂ, sancţiune concretizată în plata unei anumite sume de bani, reglementată prin acte normative, suportată de persoane fizice şi/sau juridice pentru abateri privind îndeplinirea unor obligaţiuni cu caracter fiscal, civil sau administrativ, ori pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de lege. A. este o sursă de venituri pentru administraţiile publice şi, totodată, o pârghie economico-financiară în mecanismul economico-social. [S.C.]
AMORTIZARE, (1) reducerea şi, în final, stingerea unei datorii sau obligaţii prin plăţi repetate; de exemplu, amortizarea unui împrumut prin restituirea periodică a unor rate determinate de-a lungul
perioadei de acordare a împrumutului. (2) Concept sinonim cu reflectarea în formă bănească a deprecierii capitalului fix, a. fiind un termen utilizat mai ales în teoria şi practica financiar-contabilă. Din această viziune, reflectă procesul de repartizare şi transfer al costului istoric al capitalului fix (activelor imobilizate) asupra cheltuielilor de exploatare şi, totodată, de recuperare şi conservare în întreprindere a resurselor de finanţare a acestor active în vederea reconstituirii (înlocuirii) lor. (3) Ca expresie monetară a deprecierii capitalului fix pe durata previzionată de utilizare a acestuia, a. este un element component al costului de producţie; scopul ei este acela de a face să se regăsească cheltuielile cu investiţiile directe în preţul produselor finite. Sumele astfel recuperate nu rămân însă nefolosite până la înlocuirea bunurilor de capital fix scoase din funcţiune. De regulă, în practica afacerilor unei firme, a. este tratată ca o parte a cash flow-ului şi are ca destinaţie plata împrumuturilor ajunse la scadenţă, achiziţionarea de noi bunuri de capital fix sau folosirea lor pentru investiţii în alte afaceri (v. Capital fix, Investiţii). [M.Gh.]
ANALIZA VALORII, procedeu orientat spre realizarea funcţiilor necesare ale unui produs, serviciu sau proces cu un cost minim, fără a fi afectate calităţile, fiabilitatea, performanţele şi condiţiile de livrare ale acestora. Termenul a fost folosit iniţial şi lansat în limbajul tehnico-economic de americanul Lawrence D. Miles în primii ani de după cel de-al doilea război mondial. Tot L.D. Miles este acela care a delimitat a.v. de ingineria valorii, când termenii începuseră să fie utilizaţi în mod sinonim. Spre deosebire de ingineria valorii, care analizează problemele pe etapele proiectării şi dezvoltării produselor şi proceselor, a.v. foloseşte aceleaşi tehnici de analiză la produsele şi procesele deja existente. Pe scurt, a.v. este un procedeu sistematic de ameliorare a produselor, orientat către realizarea funcţiilor specifice, îndeosebi a funcţiei principale a produselor. Lucrările de specialitate în domeniu operează cu denumirea generală de “valoare economică”, care, după autori, însumează patru tipuri de valoare: de întrebuinţare, estetică, de schimb şi preţul de cost. în acest context, costul poate spori fară a mări valoarea produsului. Mai mult, dacă valoarea de întrebuinţare, valoarea estetică şi valoarea de schimb nu cresc odată cu creşterea costurilor, atunci valoarea economică a produsului se reduce.
31
ANALIZĂ ECONOMICĂ
Ca urmare, problema principală este cea a eliminării costurilor nejustificate, concomitent cu realizarea funcţiunilor specifice ale produsului. Pe baza a.v., producătorul trebuie (poate) să proiecteze, să asimileze, să producă şi să comercializeze la un anume cost necesar la care, adăugându-se un beneficiu acceptabil, asigură un preţ competitiv. Deci, beneficiul şi valoarea sunt strâns legate între ele (v. Cost, Beneficiu, Valoare). [D.N.]
Analiză calitativă (v. METODĂ)
Analiză cantitativă (v. METODĂ)
ANALIZĂ CONTABILĂ, metodă de cercetare, pe bază de documente, a fiecărei operaţii economico-financiare, prin descompunerea ei în elementele componente în vederea stabilirii conturilor corespondente şi a părţii acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze operaţia respectivă, concomitent şi cu aceeaşi sumă. Efectuarea a.c. a operaţiilor economice şi financiare în vederea înregistrării lor în conturi parcurge în general următoarele etape: a) stabilirea naturii operaţiei economice sau financiare; b) determinarea modificărilor pe care le produce operaţia economică sau financiară în bilanţ; c) stabilirea conturilor corespondente; d) aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor; e) întocmirea formulei contabile. Scopul final al a.c. a fiecărei operaţii economice sau financiare îl constituie stabilirea corectă a formulei contabile cu ajutorul căreia se reflectă operaţia respectivă în conturi. A.c. permite înregistrarea exactă a operaţiilor economice şi financiare în conturi şi evită înregistrarea mecanicistă şi intuitivă, motiv pentru care utilizarea ei este absolut obligatorie (v. Contabilitate). [C.D.]
ANALIZĂ COST-BENEFICIU, metodă de evaluare a oportunităţii implementării unui proiect, ca şi a continuării unei afaceri prin compararea avantajelor obţinute cu costurile făcute. Indicatorii calitativi folosiţi în a.c.-b. sunt: rata rentabilităţii interne, valoarea actuală netă; rata rentabilităţii financiare. Determinarea contribuţiei nete a proiectului sau activităţii la obţinerea avantajelor întâmpină numeroase dificultăţi, preţurile şi costurile fiind mărimi aflate sub influenţa multor altor procese decât cele ce ţin de desfăşurarea activităţii la nivelul firmei. De aceea, a.c.-b. apelează la numeroase eva-
luări şi reevaluări menite să exprime cât mai corect costurile unei activităţi, respectiv, avantajele ce decurg din aceasta. [D.N.]
Analiză dinamică (v. METODĂ)
ANALIZĂ ECONOMICĂ, modalitate de studiere, cunoaştere şi interpretare a activităţii economice la diferitele niveluri de existenţă a acesteia. (1) în sens larg, a.e. cercetează întreaga viaţă economică pentru a răspunde la o serie de întrebări ce reprezintă probleme economice fundamentale, şi anume: ce producem? cât producem? cum producem? şi pentru cine producem? în această viziune, a.e. reprezintă teoria economică generală a micro şi macroeconomiei. Scopul a.e. poate fi explicativ, teoretic sau aplicativ, practic. Când a.e. urmăreşte să explice de ce se derulează actele şi faptele economice, ea are un caracter pozitiv. Dimpotrivă, când scopul urmărit este aplicativ, cum, în ce mod, în ce fel trebuie să se modifice realitatea economică, a.e. are un caracter normativ. Cele două aspecte ale a.e. se află în interdependenţă, se presupun reciproc, în sensul interrelaţiei care există între teoria economică, realitatea economică şi politica economică. (2) în sens restrâns, a.e. reprezintă o modalitate de examinare a fenomenelor şi proceselor economice prin descompunerea lor în componente esenţiale. în acest sens, scopul a.e. este de a descoperi caracteristicile esenţiale ale părţilor componente ale întregului cercetat, interacţiunile dintre ele şi de a oferi concluziile necesare sintezei, la nivelul fenomenului sau procesului studiat. Ca urmare, în cercetarea activităţii economice, a.e. precede şi însoţeşte sinteza, ele condiţionându-se reciproc. A.e., ca metodă de cunoaştere, efectuează cercetarea pornind de la simplu la complex, de la concret la abstract, punând bazele descoperirii legăturilor structurale şi cauzele la nivelul sistemelor şi subsistemelor economice. împreună cu sinteza, a.e. oferă concluzii deosebit de importante pentru deciziile ce urmează să se adopte la diferitele niveluri ale activităţii economice. Există mai multe criterii de a delimita tipurile de a.e., fiecare criteriu dând naştere la mai multe forme (genuri) ale acesteia, (a) După momentul în care se efectuează faţă de fenomenele şi procesele cercetate, a.e. este retrospectivă (post-factum) - pentru faptele petrecute într-o perioadă anterioară, curentă (operativă) - pentru actele şi faptele eco-
ANALIZĂ FACTORIALĂ
32
nomice examinate în timpul producerii lor, prospectivă (previzională) - pentru viitoarele tendinţe care se prefigurează în activitatea economică, (b) în raport de evoluţia în timp a fenomenelor şi proceselor economice, a.e. este statică - în sensul că cercetează activitatea economică la un moment dat, dinamică - în sensul că studiază actele şi faptele economice în mişcarea lor. (c) în funcţie de nivelul la care se desfăşoară şi de sfera ei de cuprindere, a.e. este microeconomică - pentru actele şi faptele economice ce au loc la nivelul agenţilor economici sau al pieţelor specifice, mezoeconomică - pentru activitatea economică integrată între micro şi macroeconomie, macroeconomică - pentru activitatea economică privită la scara întregii economii naţionale, mondoeconomică - pentru fenomenele şi procesele economice ce au loc la scară intemaţional-zonală sau intemaţional-globală. (d) în funcţie de laturile realităţii ce sunt studiate, a.e. este cantitativă - pentru actele şi faptele economice ce pot fi cuantificate, exprimate statistic, calitativă - pentru interpretarea fenomenelor şi proceselor economice în vederea elaborării de concepte, principii şi teorii economice. A.e. permite desprinderea şi cuantificarea factorilor cu influenţă pozitivă sau negativă în economie, stabilirea gradului de funcţionalitate între rezultate şi intrări, măsura rentabilităţii firmei, evidenţierea evoluţiei în timp a indicatorilor economici etc. Studiile de a.e. impun un ansamblu de cunoştinţe din domeniile economiei, statisticii şi informaticii, matematicii, ecologiei şi psihosociologici etc., fapt ce le conferă un profund caracter inter şi multidisciplinar. Concluziile a.e. se bazează pe judecăţi de valoare, în cadrul cărora analiza cantitativă, cu metodele şi procedeele folosite, are un rol de instrument de lucru, ajutător, analiza calitativă fiind determinantă. Descoperirile a.e. servesc la o mai bună cunoaştere a realităţii economice, verificându-se în timp exactitatea unor principii şi teorii anterioare, permit o mai bună fundamentare a deciziei în actul conducerii, ca şi elaborarea unor prognoze sau alternative de urmat, de mare interes pentru teoria şi practica economică. A.e. se poate desfăşura în echipe, cu un caracter inter şi multidisciplinar, unde coordonarea studiilor trebuie realizată de o persoană cu o largă deschidere teoretică şi cu o bogată experienţă în domeniu, în măsură să asigure colaborarea între analişti, să conjuge toate instrumentele şi procedeele de investigare şi să le subordoneze cunoaşterii esenţei
actelor şi faptelor economice cercetate (v. Ştiinţă economică, Metodă de cercetare). [P.C.]
ANALIZĂ FACTORIALĂ, metodă de analiză economico-statistică care studiază structura matricelor de covariaţie şi corelaţie, cu scopul identificării influenţei diferiţilor factori asupra evoluţiei unui fenomen. Se consideră că variabilele supuse observării (xl5 x2,..., xj au o repartiţie normală multidimensională cu matricea de covariaţie (C^). Ipoteza de bază a a.f. este dată de egalitatea
                         k
                                                  xi =Xy, +£,•
                         r=l
unde: fr - factorul elementar r; k - numărul de factori în care poate fi descompusă variabila xi5 număr care se determină prin calcule în funcţie de nivelul de detaliere al analizei; lir - un coeficient numit sarcina factorului r în variabila de ordinul i, sau sarcină a variabilei i asupra factorului r; s,-elemente reziduale aleatorii. Aceste elemente sunt considerate independente între ele, cât şi faţă de factorii fr sau variabila xv Ecuaţia de mai sus arată că orice variabilă Xj poate fi descompusă ca o combinaţie liniară a factorilor de influenţă fk. Metoda de estimaţie a valorilor factorilor pe baza variabilelor observate xb x2,..., xn a fost preconizată pentru prima dată de către Thomson în anul 1951 şi denumită metoda regresiei. în cercetările economice, a.f. este folosită în următoarele direcţii: (a) reducerea numărului de indicatori care caracterizează un anumit fenomen fară o pierdere substanţială de informaţie; (b) obţinerea unor indicatori economici sintetici; (c) verificarea unor ipoteze privind factorii de influenţă asupra unui fenomen economic; (d) clasificarea unor mărimi economice, caracterizate printr-un set de caracteristici independente etc. [A.D.]
ANALIZĂ FINANCIARĂ, metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice din punct de vedere financiar. A.f. studiază cheltuielile, veniturile şi rezultatele financiare pe care le antrenează orice activitate economică pentru a descoperi cauzele care au influenţat pozitiv sau negativ evoluţia lor şi întreprinde măsurile necesare care să contribuie la reducerea costurilor de producţie şi la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, la creşterea gradului de rentabilitate a activităţii (v. Analiză economică, Rentabilitate). [P.C.]
  33
ANALIZĂ MARGINALĂ
 ANALIZĂ FOURIER, metodă prin care seriile de timp pot fi transformate în valori discrete. A. Fourier
 presupune existenţa a N puncte x,,........., xN şi
 posibilitatea de derivare a funcţiei x(t) care trece prin ' fiecare din cele N puncte. Aceasta poate fi realizată făcând x*(t) o funcţie liniară de N termeni trigonometrici. Versiunea Fourier a seriilor xt este
                          i— n-l
 dată de xtN~1/2a0+ — ^(ajCosXjt+bisinXit),
 N
 i=l
 N
 pentru n > ^, unde N este par, iar a^ ^ şi sunt
 coeficienţi Fourier. Atunci când seriile de timp sunt transformate în acest mod, efectele acestor operaţii precum ajustările seriale pot fi efectiv analizate. [H.C.]
 ANALIZA INPUT-OUTPUT, metodă de studiu al interdependenţelor cantitative dintre activităţi economice corelate, de comensurare empirică a legăturilor dintre diversele industrii (sectoare, zone etc.) producătoare şi consumatoare din cadrul unei economii naţionale. Producţia unei industrii poate fi destinată consumului final, adică populaţiei, sectorului public şi exportului sau (şi) producerii de noi bunuri, inclusiv consumului intern propriu. Producţia totală a fiecărei industrii poate fi reprezentată printr-o ecuaţie care cuprinde consumul final şi consumurile intermediare. Dacă, de exemplu, presupunem că într-o economie naţională sunt produse numai bunurile X, şi X2, atunci:
               Xi = Ci + anXi + ai2X2
               X2 = C2 + a21X1 + a22X2, unde: C, şi C2 exprimă consumul final din producţia totală de X, şi X2, iar an, a12, a^, a^ sunt coeficienţi tehnici care reflectă cantităţile de bunuri X, şi X2 cerute pentru a produce o unitate de Xj şi, respectiv, de X2. Nivelurile acestor coeficienţi se determină pe baza fluxurilor reale interindustriale, care sunt cuprinse în tabelul intrări-ieşiri. Cele două ecuaţii pot fi redate sub formă matriceală:
         X = C + AX sau X = I(l-A)-1 C, unde: X este vectorul ieşirilor (outputurilor); X, X2, C este vectorul cererii finale C, C2; AX exprimă cererea totală pentru bunurile intermediare; A
 matrice constituie principala sursă de informaţii empirice privind structura intrării (inputurilor) în diversele industrii şi sectoare ale unei economii. Pe baza acestor informaţii pot fi elaborate studii macro şi microeconomice privind: efectele schimbărilor tehnologice asupra productivităţii factorilor de producţie; impactul modificării inputurilor asupra outputurilor, influenţa modificării salariilor, taxelor şi impozitelor asupra preţurilor; utilizarea resurselor naturale şi de muncă; evoluţia investiţiilor şi a producţiei, a cererii şi ofertei agregate; relaţiile economice internaţionale şi interregionale; managementul afacerilor etc. A.I.-O. a fost elaborată de Wassily Leontief şi reprezintă o adaptare a teoriei neoclasice a echilibrului general la studiul empiric al interdependenţei cantitative dintre activităţi economice corelate. Eficacitatea metodei şi posibilităţile de utilizare a ei în analiza diferitelor probleme depinde în principal de volumul şi calitatea informaţiilor (v. Analiză economică, Tabelul input-ouput). [G.C.]
ANALIZĂ MARGINALĂ, tehnică de studiere a modificărilor unei variabile economice dependente (y), corespunzătoare unor modificări foarte mici “la margine”, care au loc în cazul unei variabile independente (X), pornind de la o valoare dată a acesteia. Valoarea marginală se determină pe baza raportului dintre modificarea variabilei dependente (Ay) şi modificarea variabilei independente (Ax). De fapt, ea reprezintă prima derivată a funcţiei
y = f(x), dy/dx =
 df(x)
 dx
 reprezintă matricea structurală
 all a12 a21 a22)
 . Această
A.m. are o largă aplicabilitate în teoria şi practica micro şi macroeconomică, unde deciziile economice trebuie să fie fundamentate nu numai pe schimbările medii ale efectului, ci şi pe schimbările marginale ale acestuia. Dacă valoarea medie exprimă nivelul producţiei sau consumului pe întregul interval cuprins între zero şi o mărime dată, aleasă printr-o decizie economică, valoarea marginală măsoară cât de mult s-a produs ori s-a consumat în intervalul dintre două sau mai multe decizii posibile. în tabelul de mai jos se prezintă patru niveluri posibile ale producţiei bunului x (Q), venitul total încasat (VT), costul total de producţie (CTP), venitul marginal (VM) şi costul marginal (CM).
ANALIZĂ NORMATIVĂ
 34
Q       VT      CTP    VM =   CM =   
(unit.) (u.m.) (u.m.) AVT/AQ ACTP/AQ 
      1   10     8      10      8    
2         20     15     10      7    
3         30     25     10     10    
4         40     36     10     11    
între modificarea producţiei şi cea a profitului există o relaţie pozitivă, când VM > CM, şi o relaţie negativă, dacă VM < CM. Profitul este maxim când VM = CM. La nivel microeconomic, a.m. se aplică în procesul de alocare optimă a resurselor, în scopul maximizării profitului sau utilităţii totale. Din utilizarea a.m. rezultă următoarele concluzii generale în legătură cu raportul dintre valoarea marginală, valoarea totală şi cea medie: a) Când valoarea marginală este pozitivă (negativă), valoarea totală creşte (scade); b) Dacă valoarea marginală este mai mare (mai mică) decât valoarea medie, aceasta din urmă creşte (scade); c) Valoarea marginală este egală cu cea medie la nivelul extrem maxim sau minim, al acesteia din urmă (v. Cost marginal, Productivitate marginală, Utilitate marginală, Venit marginal). [G.C.]
Analiză normativă (v. ECONOMIE NORMATIVĂ)
Analiză pozitivă (v. ECONOMIE POZITIVĂ)
Analiză statică (v. ANALIZĂ ECONOMICĂ)
ANALIZĂ STATISTICĂ, metodă de observare şi interpretare a fenomenelor de masă, concretizate prin complexitate şi variabilitate de tip stocastic. A.s. studiază fenomenele de masă din punct de vedere cantitativ în condiţii specifice de timp, spaţiu şi organizare, şi le interpretează ca fenomene probabile, întrucât fenomenele de masă au un grad mare de variaţie, chiar dacă aparţin aceleiaşi esenţe, a.s. trebuie să ţină seama de principiile teoriei probabilităţilor, ca şi de cerinţele legii numerelor mari. în studierea fenomenelor de masă, a.s. se foloseşte de: colectivitatea statistică - formă sub care se delimitează şi se definesc fenomenele de masă din economie şi societate (de persoane, de obiecte, de evenimente de agenţi economici, de idei sau opinii etc.); unităţile colectivităţi statistice - statice sau dinamice, simple sau complexe; caracteristicile statistice sau variabilele statistice de timp, de spaţiu
şi atributive, calitative şi cantitative cu variaţie continuă sau discretă, alternative sau nealtemative, primare sau derivate; datele statistice obţinute prin experimente, observaţii, numărare, măsurare sau din calcule; informaţiile statistice - ca expresii ale mesajului datelor; indicatori statistici şi modele statistice - în calitate de construcţie logică sau matematică a trăsăturilor momentelor, corelaţiilor esenţiale din viaţa reală a fenomenelor şi proceselor, în vederea satisfacerii nevoii de informaţii pentru a.s. se organizează culegerea datelor statistice (observarea statistică) prin observări totale, parţiale, curente, periodice, directe sau indirecte. în cadrul metodelor de culegere a datelor, cele mai importante sunt: recensământul, rapoarte statistice, sondaje statistice, anchete statistice, observarea părţii principale (panelul), monografia. Datele statistice culese prin diverse metode sunt supuse unui control riguros pentru depistarea şi eliminarea erorilor, prin verificarea completitudinii şi autenticităţii acestora. Datele statistice înregistrate sunt prelucrate cu ajutorul unor operaţii care permit trecerea de la date individuale la indicatori derivaţi, sintetici, concretizate în clasificări statistice, gruparea datelor statistice, agregarea (centralizarea) datelor statistice, în vederea derulării a.s. se trece la prezentarea datelor statistice sub diferite forme: tabele statistice -simple, utilizate în prelucrare, structurate pe clase şi grupe de variaţie, de contingenţă, de prezentare a valorilor funcţiilor biometrice şi a repartiţiilor statistice teoretice -, serii statistice - de repartiţie, cronologice, teritoriale, descriptice -, grafice sub forma figurilor geometrice, sistemelor de coordonate, hărţi, desene figúrale etc., indicatori statistici derivaţi, indicatorii tendinţei centrale sub forma indicatorilor medii - medie aritmetică, media armonică, media pătratică, media geometrică, media de ordinul “r”, - şi indicatorilor de poziţie - valoarea modală a caracteristicii, cuantile. Pe baza acestor elemente, a.s. trece la cercetarea variabilităţii faţă de tendinţa centrală prin elaborarea indicatorilor simpli ai împrăştierii (sub forma amplitudinii împrăştierii, abaterii intercuantilică, abaterilor individuale), indicatorilor sintetici ai împrăştierii (sub forma abaterii medii absoliite, dispersiei, abaterii medii pătratice, coeficientului de omogenitate). O importanţă deosebită în a.s. are caracterizarea statistică a formei de repartizare a frecvenţelor şi concentrarea frecvenţelor în seriile de repartiţie. A.s. studiază
 35
ANDOSARE
raportul dintre necesitate şi întâmplare, încercând să fundamenteze legile statistice (stocastice), sub formă de tendinţe valabile pentru un ansamblu de unităţi individuale. în legătură cu această problemă există două puncte de vedere: a) pot fi descoperite legi statistice, în înţelesul de aproximaţiuni sumare, pe baza cărora se pot obţine unele orientări preţioase ; pentru viitor, fară a fi considerate previziuni cu pretenţie de preciziune; b) dat fiind complexitatea şi variabilitatea condiţiilor în care se desfăşoară viaţa ieală, este îndoielnic să se poată generaliza tendinţe, fară a comite o eroare (v. Analiză economică). [P.C.]
 ANALIZĂ STRUCTURALĂ, metodă de cercetare ştiinţifică care îşi propune să studieze structurile sistemelor, cu scopul de a evidenţia principalele legături dintre elementele acestora, precum şi transformările interne care modifică raporturile dintre aceste elemente. Punctul de plecare al metodei se află în Teoria Generală a Sistemelor şi în Structuralism. A.s. constă într-un ansamblu de procedee axate pe recunoaşterea şi compararea diferenţelor, a reţelelor structurale care dezvăluie transformările posibile, astfel încât relaţiile dintre elementele unui sistem să rămână invariante atunci când elementele sunt supuse variaţiei. Aplicarea în domenii diverse de cercetare, de la antropologie şi lingvistică, până la studiul afecţiunilor nervoase, metoda structurală relevă valenţe multiple ale conceptului de structură. Metoda structurală a cunoscut şi aplicaţii în domeniul economic. încă din 1929, E. Wageman considera, în lucrarea sa uStructur und Rhythmus der Weltwirtschaft”, că în analiza ciclurilor economice trebuie să se ţină seama de particularităţile structurilor diferitelor economii naţionale. Suedezul J. Akerman arată în lucrarea uStructures et Cycles Économiques ”, din 1957, că evoluţia structurilor economiilor naţionale şi instabilitatea în funcţionarea acestor structuri reprezintă principalele cauze ale fluctuaţiilor ciclice ale dezvoltării economice. Importante eforturi de identificare a structurilor macroeconomice au fost făcute şi de economiştii de orientare marxistă, economişti care revendică paternitatea metodei structurale în operele lui Karl Marx. Dincolo de exagerările metodologice sau chiar ideologice, metoda structurală, ca şi conceptul de structură rămân instrumente importante de analiză macroeconomică, în prezent, metoda input-output, fundamentată de Wasily Leontief, ca de altfel întregul sistem al
Contabilităţii Naţionale, implică un ansamblu de instrumente ale analizei structurale prin care se caută să se identifice din timp disfuncţionalităţi apărute în sistemul economic naţional şi să se evidenţieze propagarea unor anumite efecte la nivel macroeconomic. în general, teoriile privind dinamica structurilor macroeconomice sunt legate de teorii şi modele ale creşterii şi dezvoltării economice. O bună parte a acestor modele de creştere/dezvoltare macroeconomică au şi variante multisectoriale (v. Abordarea sistemică). [A.D.]
ANCORĂ DE SUSŢINERE A POLITICILOR MACROECONOMICE, instrument relativ fix în ansamblul unei anumite politici economice, în jurul căruia sunt lăsate să oscileze variabilele de bază ale acestei politici. Termen economic folosit prin comparaţie cu ancorele folosite în navigaţie şi construcţii. Prin a. de s. a p.m. se asigură consistenţă şi convergenţă politicii macroeconomice în ansamblul ei. De pildă, adesea, rata dobânzii sau baza monetară sunt declarate doctrinar şi folosite în practică ca ancore de susţinere a politicii monetare. Apoi, prin instrumentele şi mecanismele politicii monetare se exercită rolul activ, dar indirect al economiei monetare asupra economiei reale. în alte situaţii, în condiţii diferite şi sub influenţa unor doctrine de altă orientare, a. de s. a p.m. este deficitul bugetar, fundamentat economic şi adoptat de legislativ (v. Politici macroeconomice). [D.N.].
ANDOSAMENT, operaţiune prin care un titlu de credit, sub forma efectelor de comerţ, circulă de la un beneficiar la altul, în virtutea înscrierii pe verso-ul hârtiilor de valoare respective a transferului menţionat de andosant către un alt beneficiar, numit andosator. în cazul în care debitorul nu plăteşte la scadenţă beneficiarului suma înscrisă pe titlul de credit andosat, andosantul are obligaţia de a achita această creanţă (v. Gir). [S.C.]
ANDOSARE, operaţiune care certifică transferul unei creanţe de la o persoană la alta, prin menţinerea pe verso-ul unui titlu de credit (bilet la ordin, cambie, trată, cec, conosament etc.) a persoanei împuternicite să încaseze la scadenţă suma înscrisă pe aceste instrumente de credit. Persoana care efectuează a. (andosantul) răspunde solitar pentru plata la termenul fixat a valorii titlului acordat, andosat. A. este de două
ANGELESCU, ION N.
 36
feluri: nominală sau la purtător. A. nominală, atunci când, pe lângă semnătura andosantului, se precizează şi numele noului proprietar. A. la purtător, atunci când menţiunea conţine numai semnătura andosantului (v. Gir). [S.C.]
ANGELESCU, ION N. (1884-1930), economist român, profesor universitar, propagator al teoriei solidarismului social-economic în condiţiile societăţii burgheze prin cooperaţie, asigurări sociale şi sindicalism. Studii şi doctorat în ştiinţe economice la Universitatea din München. S-a remarcat prin ample şi profunde cercetări ştiinţifice, printr-o prestigioasă activitate didactică universitară, precum şi printr-o preocupare susţinută pentru dezvoltarea publicisticii economice româneşti. Prin întreaga sa operă, ca şi prin activitatea de predare şi de conducere a învăţământului superior economic (a fost rectorul Academiei Comerciale în perioada 1924-1929, principal ctitor al monumentalei clădiri A.S.E. din Piaţa Romană), I.N. Angelescu poate fi apreciat ca unul dintre cei mai prolifici economişti români din ajunul primului război mondial şi deceniul care i-a urmat, ca un patriot ferm, extrem de activ în viaţa social-politică şi universitară. în opera lui I.N. Angelescu un loc important îl ocupă istoria economică. El este specialistul care, pentru prima dată, a încercat să prezinte într-o formă cuprinzătoare evoluţia vieţii economice rurale şi urbane la români. El a abordat pe larg problemele metodei de cercetare economică, contribuind la dezvoltarea multora dintre laturile acesteia, demonstrând astfel o bogată erudiţie în domeniu şi, totodată, o vigoare invidiată de contemporanii săi. I.N. Angelescu a acordat o atenţie deosebită mecanismului de funcţionare a economiei româneşti în anii de după primul război mondial. în lucrarea sa principală pe această temă, “Cunoaşterea şi conducerea pieţei economice”, el preciza: a cunoaşte este scopul oricărei lucrări de ştiinţă economică şi a conduce este scopul oricărei politici economice pe baza normelor de conducere scoase din legile mecanismului vieţii economice. în ceea ce priveşte rolul statului în ebonomie, I.N. Angelescu se pronunţa împotriva celor care negau acest rol, făcând precizarea că dimensiunea acţiunii economice a statului, sub forma regiei proprii, este o chestiune de oportunitate. Era deschis transformărilor democratice în economia României Mari, considerând că acestea se pot asigura prin cooperaţie, sindicalism şi asigurări sociale. El se pronunţă însă împotriva
democratizării formale, doar juridice. Marea reformă, pe care o aşteaptă timpul - sublinia el - nu va fi una juridică formală, ci una economică, reală de schimbare a repartizării avuţiilor. Prin schimbarea repartizării avuţiilor se deplasează puterea politică reală şi prin aceasta se schimbă într-adevăr ordinea de drept; nu se creează drept în coduri, ci dreptul trăieşte în viaţa economică şi socială. Op.: “Originea răzeşilor şi moşnenilor. Caracterul codevălmăşiei lor” (1909); “Principii de metodă şi regularităţi statistice. Mişcarea criminalităţii în România în ultimii 35 de ani” (în germană, 1912); “Cooperaţia şi socialismul în Europa” (1913); “Asigurările sociale în statele modeme” (1913); “Evoluţia comerţului exterior al României” (în franceză, 1914); “Cunoaşterea şi conducerea pieţei economice” (1914); “Istoria comerţului universal în legătură cu istoria economică şi cu istoria culturii popoarelor” (1915); “Politica economică a României faţă de politica economică imperialistă” (1923); “L’accroissement de la production et son influence sur Ies variations du Change en Roumanie” (1924); “Situation et organisation economique de la Roumanie en 1926” (1927). [D.N.]
ANTICIPAŢII ADAPTIVE, anticipaţii formate pe baza experienţei din trecut. De exemplu, anticipaţiile privind inflaţia sunt construite ca medie a ratelor inflaţiei din trecut. Această perspectivă asupra formării anticipărilor sugerează că schimbările în anticipaţii sunt lente şi depind de modificarea datelor privind trecutul. Matematic, acest lucru se poate scrie astfel:
                                00
                                j=o
unde:
tc® = anticipaţie adaptivă a inflaţiei la momentul t
rct_j = inflaţia la momentul t-j
X = constantă a valorii cuprinse între 0 şi 1 Dacă rata inflaţiei în perioada trecută a fost 5%, anticipaţiile pentru viitor vor fi 5%. Dacă rata inflaţiei a crescut spre 10%, anticipaţiile privind inflaţia în perioada viitoare vor creşte încet spre 10%. în primul an, inflaţia anticipată va creşte la 6%, în al doilea an la 7% ş.a.m.d. Anticipaţiile adaptive au fost corectate ţinând seama de faptul că oamenii folosesc şi alte informaţii decât datele privind trecutul, atunci când
 37
APRECIERE
îşi formulează anticipaţiile faţă de o variabilă (v. Anticipări raţionale). [D.C.]
ANTICIPAŢII RAŢIONALE, anticipaţii identice cu prognozele optime formulate pe baza tuturor informaţiilor disponibile. De exemplu, anticipaţiile indivizilor privind inflaţia sunt influenţate nu numai de informaţiile privind prezentul şi trecutul, ci şi de predicţiile lor asupra politicii monetare şi de noile informaţii disponibile. Din perspectiva anticipaţiilor raţionale, politicile economice sunt ineficiente. [D.C.]
ANTICIPĂRI DE PREŢ, previziuni sau pur şi simplu presupuneri privind nivelul viitor al preţurilor în general sau doar pentru un singur produs. De cele mai multe ori, a. de p. reprezintă extrapolări ale tendinţelor prezente ale preţului unui produs. A. de p. influenţează cererea de pe piaţa bunului, în sensul creşterii cererii prezente în detrimentul celei viitoare, în cazul în care a. de p. au în vedere nivelul general al preţurilor, legătura cu fenomenul inflaţionist este evidentă. De exemplu, măsurile administrative de frânare a inflaţiei pot fi compromise, dacă a. de p. ale agenţilor economici capătă forma unor anticipări inflaţioniste, ceea ce duce la o sporire a masei monetare prin creşterea vitezei de circulaţie a monedei. Mizând pe o creştere generalizată a preţurilor în forţă, agenţii economici caută să scape cât mai repede de moneda pe care o deţin (v. Anticipaţii adaptive). [A.D.]
Anticipări inflaţioniste (v. ANTICIPĂRI DE PREŢ)
ANTICIPĂRI RAŢIONALE, (1) tendinţa participanţilor la schimb de a prevedea şi de a anticipa acţiunile vizând modificarea rezultatelor pieţei. (2) Ipoteză după care agenţii economici sunt perfect raţionali şi utilizează totalitatea informaţiilor de care ei dispun mai bine decât cei mai competenţi specialişti şi oameni politici. (3) Acele teorii (teoreme) care, în emiterea concluziilor privind acţiunea economică, se folosesc de axioma ineficacităţii politicilor economice şi de ipoteza flexibilităţii instantanee şi perfecte a preţurilor (v. Anticipări adaptative). [D.C.]
Antidumping (v. DUMPING)
ANTREPRENOR, (1) persoană fizică sau juridică care se obligă, pe baza unor clauze şi condiţii
contractuale, să execute diferite lucrări (industriale, de construcţii etc.) în beneficiul altei persoane sau organizaţii, în schimbul unei sume de bani dinainte convenite. (2) Tip de agent economic reprezentativ în economia de piaţă, care adoptă un comportament de esenţă activă şi novatoare, specific sistemelor economice bazate pe concurenţă, risc şi iniţiativă privată. în această accepţiune antreprenorul este sinonim cu întreprinzătorul, termen mai frecvent utilizat în literatura de specialitate din ţara noastră (v. întreprinzător). [M.Gh., D.H.]
ANUITATE, sumă de bani plătită anual, o anumită perioadă de timp, de către un debitor în vederea rambursării unui împrumut. Cuprinde suma de bani ce trebuie restituită în anul respectiv plus dobânda anuală. După momentul efectuării plăţii, poate fi a. de amortizare, plătită la sfârşitul anului (numită şi a. de rambursare sau ordinară) şi a. de depunere sau de plasament, plătită la începutul anului. După durata perioadei de rambursare, se disting: a. viageră, când plata este în funcţie de existenţa sau inexistenţa în viaţă a uneia sau mai multor persoane; a. temporară, când plata are loc într-un număr limitat de ani şi necondiţionat de evenimente; a. perpetuă, care se plăteşte continuu o perioadă îndelungată de timp. După mărimea sumei, există: a. constantă, când sumele anuale de plată sunt egale; a. variabilă, când la rate anuale scadente de nivel constant se adaugă dobânzi anuale descrescătoare, calculate la un credit nerambursat din ce în ce mai redus (v. Credit, Dobândă). [D.A.]
APARAT DE PRODUCŢIE, totalitate a factorilor tehnici de producţie, inclusiv elementele materiale ale activităţii de cercetare ştiinţifică, privite în unitatea şi interdependenţa lor. Structura a. de p. este diferită de la ramură la ramură, de la o întreprindere la alta în funcţie de natura specifică a producţiei. De asemenea,
a.  de p. s-a modificat de la o etapă la alta, el exprimând, de fiecare dată, tehnica şi tehnologia predominantă în epocă (v. Factori de producţie, Progres tehnologic). [D.N.]
APRECIERE (pe piaţa valutară), o creştere a valorii monedei unei ţări, exprimată în unitatea monetară a altei ţări. Această creştere a valorii unei monede este rezultatul evoluţiei raportului dintre cererea şi oferta pentru moneda dată, nu un efect al unei decizii a auto-
APROPRIERE
 38
rităţii emitente însoţită de un act normativ. A. (în general) este o creştere a valorii, fiind opusul deprecierii (v. Curs valutar). [D.C.]
APROPRIERE, termen ce exprimă esenţa complexă a relaţiilor dintre oameni în legătură cu bunurile, îndeosebi în legătură cu bunurile - mijloace de producţie. Ca element definitoriu al proprietăţii în sens economic, a. semnifică, respectiv, ia în consideraţie aceste relaţii într-un mod aparte: ca relaţii sociale efective, nu aşa cum sunt consemnate în norme juridice; ca manifestare concretă a personalităţii umane în actul social, nu ca una dorită; ca efecte ale unor cauze de ordin social-istoric. A. se manifestă în/şi prin toate atributele raportului economic de proprietate, astfel: ca a. a dreptului de dispoziţie al proprietarului asupra bunului, manifestă ca putere deplină a acestuia de a dispune de bun; ca însuşire de către o persoană a dreptului de posesiune, prin dominaţia directă asupra obiectului proprietăţii; ca utilizare a acestui obiect, adică prin unirea efectivă a factorilor materiali cu cei umani în activităţile social-economice; ca însuşire a roadelor obţinute ca urmare a folosirii bunurilor aflate în proprietate, extinderea raporturilor de proprietate şi asupra rezultatelor economice; ca a. a dreptului de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii, însuşire apărută odată cu revoluţia managerială. Toate aceste forme ale a. se îmbină şi se intercondiţionează între ele. Efectul acestui proces fundamental depinde de modul în care societatea reuşeşte să distribuie aceste drepturi, apoi de modul în care acestea sunt înţelese de oameni, apropriate şi valorificate în activitatea lor economică de zi cu zi (v. Proprietate). [D.N.]
ARBITRAJ, (1) operaţiune pe anumite pieţe de cumpărare a unui bun la un preţ redus şi vânzarea simultană a acestuia pentru un preţ mai mare, realizându-se astfel un câştig. Efectul decurge din legea preţului unic. Dacă acelaşi bun este disponibil pe două pieţe la preţuri diferite, atunci există posibilitatea cumpărării bunului respectiv la preţul redus şi a vânzării acestuia la preţul ridicat, câşti-gându-se ca urmare a diferenţei dintre preţuri. în cazul în care oportunitatea de a. este sesizată de un număr semnificativ de agenţi economici, cererea pe piaţa cu preţ redus creşte, fapt care determină majorarea preţului. Pe piaţa cu preţ ridicat, creşterea ofertei antrenează presiuni în direcţia reducerii preţului. A.
elimină diferenţa de preţ dintre diverse pic|e, astfel încât bunul respectiv tinde să se tranzacţioneze la un preţ unic. Dacă există costuri de tranzacţie, atunci a. nu elimină complet diferenţa de preţuri, ci o reduce la un nivel care reflectă costurile respective de tranzacţie. (2) înseamnă cumpărarea şi vânzarea simultană de instrumente financiare similare pe pieţe diferite, cu scopul de a beneficia de pe urma diferenţelor de preţuri existente sau pentru a preveni viitoarele posibile schimbări în raporturile de preţuri ale instrumentelor respective (v. Open Market). [T.C.]
ARENDARE, înţelegere contractuală prin care proprietarul funciar - arendator - cedează pe o durată determinată dreptul de folosinţă a unei suprafeţe de teren unei alte persoane - arendaş - în schimbul unei sume de bani denumită arendă. în ţara noastră, raporturile de arendare sunt reglementate de Legea arendei nr. 16/1994. [S.I.]
ARENDĂ, sumă de bani pe care arendaşul o plăteşte proprietarului funciar, ca preţ pentru obţinerea temporară a dreptului de a folosi pământul (în agricultură) respectiv, pe care acesta o cedează proprietarului de pământ din încasările sale totale. A. cuprinde, pe lângă renta funciară, amortismentul pentru investiţiile realizate de proprietarul funciar şi dobânda la capitalul investit (v. Arendare). [S.I.]
ARGUMENTUL MANOILESCU, adâncirea decalajului dintre productivitatea muncii mai ridicată din ţările industriale şi productivitatea muncii mai scăzută din ţările cu profil economic unilateral, preponderent agrar, pe măsura trecerii timpului. Această concluzie, numită şi “constanta Manoilescu” a fost aşezată la baza explicării mecanismului după care se desfăşoară schimburile economice între ţări inegal dezvoltate pe piaţa mondială. Mihail Manoilescu a demonstrat că din comerţul internaţional câştigă numai ţările puternic industrializate, cu o productivitate naţională medie ridicată, pe câtă vreme ţările sărace, cu profil economic preponderent agrar şi cu o productivitate naţională medie a muncii mai scăzută, pierd în tranzacţiile de pe piaţa mondială sub două aspecte: atunci când vând produse primare; şi atunci când cumpără produse industriale. Practic, aceasta înseamnă scurgere de venit naţional din ţara agricolă spre cea industrială, respectiv, folosirea insuficientă a potenţialului de muncă al ţării agrare. Singura soluţie eficientă pentru această gravă
 39
ASIGURARE
problemă economică a ţărilor agrare o constituie diversificarea economiei lor naţionale prin industrializare şi protejarea industriei naţionale de concurenţa dominatoare a ţărilor industriale mult mai dezvoltate (v. Avantaj comparativ relativ). [D.C.]
ARIERATE, împrumuturi restante, a căror scadenţă nu a fost respectată. A. apar pe fondul nerespectării condiţiilor contractuale între unităţile economice. Acumularea de a. într-un volum mare poate produce un blocaj economico-fmanciar general (v. Bancrută). [A.D.]
ARROW, KENNETH J. (n. 1921), economist american, profesor universitar, membru al Academiei Americane de Ştiinţe şi Arte. Laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1972. K.J. Arrow este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale în domeniul sistemelor bazate pe echilibrul economic general şi pentru configurarea condiţiilor matematice necesare determinării unei soluţii unice şi cu sens economic pentru un astfel de sistem. De asemenea, K.J. Arrow are contribuţii notabile în domeniul productivităţii muncii şi progresului tehnic ca factori de creştere economică. El a efectuat o susţinută muncă de pionierat în ceea ce priveşte luarea deciziilor în condiţii de incertitudine. în lucrarea sa “Social choice and Individual Values”, K.J. Arrow şi-a prezentat rezultatele investigării îndelungate în problema aşa-zisei dileme a economiei bunăstării. Pornind de la ipotezele (condiţiile) asigurării suveranităţii consumatorilor şi de la raţionalitatea comportamentului lor, K.J. Arrow a demonstrat că este imposibil ca în mod normal să se definească o ierarhie socială a alegerilor alternative, care să corespundă ierarhiilor individuale. Ca urmare, concluzionează K. J. Arrow, va fi imposibil să se conceapă o funcţie a bunăstării sociale în legătură direct proporţională cu alegerile individuale. Societatea, continuă el, s-ar putea să fie incapabilă să se pronunţe cu privire la ceea ce ea doreşte, respectiv, trebuie cu adevărat. K J. Arrow este primul economist care a dezvoltat teoria creşterii economice în legătură cu rolul crescând al capitalului uman. El este cel care a introdus ipoteza învăţării (instrucţiei) ca sursă a creşterii productivităţii, aceasta din urmă fiind apreciată ca factor calitativ al dezvoltării-economice consolidate. Op.: “Studies in
Mathematical Theory of Inventary and Production” -1958 (“Studii ale teoriei matematice a stocurilor şi producţiei”): “Social Choice and Individual Values” -1951 (“Alegerea socială şi valorile individuale”); “Essays in the Theory of risk - bearing” 1970 (“Eseuri ale teoriei suportării riscului”): “General Competitive Analysis”- 1971 (“Analiză competitivă generală”)-1970 (în colaborare). [D.N.]
ASANARE, (1) lichidarea unei stări de fapt, a unui proces sau fenomen cu caracter negativ existent la un moment dat în economie sau într-un sector al acesteia, cu scopul de a crea condiţiile pentru realizarea cerinţelor momentului respectiv. Prin frecvenţa utilizării sale, acest sens pare a fi specific românesc. (2) Desecarea unor bălţi, lacuri, în general a unor “ochiuri de apă” în vederea reamenajării lor. [G.P.T]
ASIGURARE, (1) instrument care oferă clienţilor protecţie împotriva riscului. (2) Mecanism actuarial care poate fi organizat de sectorul privat. Prima accepţiune defineşte în termenii obiectivului său. A doua accepţiune conferă a. semnificaţia de metodă prin care obiectivul poate fi atins. Chiar atunci când un aranjament instituţional nu este o asigurare în cea de-a doua accepţiune, el poate fi privit ca asigurare dacă oferă protecţie împotriva riscului. Baza teoretică a asigurărilor este dată de legea numerelor mari, precum şi de avantajele schimbului. Astfel, în timp ce membrii societăţii se confruntă cu incertitudinea, societatea în ansamblu se confruntă cu o certitudine relativă. Această certitudine relativă derivă din probabilitatea agregată la nivelul societăţii, care oferă posibilitatea membrilor acesteia să valorifice avantajele schimbului, consimţind în ceea ce priveşte consolidarea riscurilor. Consolidarea riscurilor independente reprezintă esenţa a. Consolidarea riscurilor este efectivă când acestea pot fi difuzate asupra unui număr mare de clienţi, ale căror riscuri individuale sunt independente. Cererea individuală pentru a. derivă din faptul că indivizii sunt, de regulă, adversari ai riscului. Incertitudinea reduce utilitatea unui adversar al riscului. Prin urmare, certitudinea are o utilitate marginală pozitivă, iar adversarul riscului este dispus să plătească pentru aceasta. Prima actuarială de asigurare (n) depinde de nivelul pierderii anticipate (L), de probabilitatea acesteia (p), precum
ASIGURĂRI SOCIALE
 40
şi de costul economic al societăţii de asigurare (T): tí = pL + T. Oferta privată de a. este eficientă dacă probabilitatea p îndeplineşte cinci condiţii. Prima condiţie se referă la necesitatea ca probabilitatea p să fie independentă între clienţi. Aceasta înseamnă că viabilitatea financiară a ofertei private de asigurări depinde de existenţa unui număr predictibil de despăgubiţi. Conform celei de-a doua condiţii, probabilitatea p trebuie să fie subunitară. Dacă probabilitatea (p) este unitară, atunci nu mai există posibilitatea difuzării riscurilor între clienţi. A treia condiţie impune ca probabilitatea p să fie cunoscută sau estimabilă. Dacă probabilitatea p nu este cunoscută sau estimabilă, atunci societăţile de asigurare nu mai pot calcula prima actuarială. A patra condiţie se referă la absenţa selecţiei adverse. Datorită dificultăţilor întâmpinate de societăţile de asigurări în discriminarea clienţilor cu risc ridicat de cei cu risc redus, prima de asigurare se fundamentează pe baza riscului mediu. în condiţiile selecţiei adverse, clienţii cu risc redus consideră că prima este ridicată şi decid să nu se asigure. A cincea condiţie presupune absenţa hazardului moral. Acesta apare atunci când clienţii manipulează în favoarea lor fie probabilitatea p, determinând apariţia evenimentului asigurat, fie nivelul L al pierderii. [T.C.]
ASIGURĂRI SOCIALE, sistem de sprijin bănesc, cu caracter contributoriu, rezultat în urma funcţionării mecanismului distinct de transfer financiar realizat de către stat prin intermediul procesului de redistribuire. A.s. se fundamentează în majoritatea cazurilor pe ideea de risc. Prin construcţia sa, sistemul de a.s. generează sentimentul şi starea de solidaritate între toţi participanţii la risc; principiul de funcţionare a sistemului de a.s. constă în aceea că toţi membrii societăţii expuşi la risc contribuie băneşte la formarea fondului de a.s., dar beneficiază numai cei aflaţi efectiv în nevoie. Sistemul de a.s. se clasifică în funcţie de mai multe criterii, mai importante fiind: după nivelul de realizare, există a) sistemul a.s. de stat, de regulă obligatoriu, stabilit prin lege şi garantat de bugetul de stat (asigurarea pentru pensie, şomaj, risc de accidente - în unele ramuri industriale), şi sistemul a.s. private, care cuprinde asigurările absolut voluntare; după sursele de formare a fondului de a.s. există: a) asigurări fundamentate prin crearea unui fond din care se plăteşte riscul celui aflat în nevoie; b) asigurări provenite din contribuţia
actuală a persoanelor care se asigură şi c) asigurări cu surse mixte, realizate prin contribuţia beneficiarilor potenţiali şi a statului (de la buget). [I.M.]
ASIGURĂRI SOCIALE DE SĂNĂTATE, principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei în România. A.s. de s. sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat, pe baza principiului solidarităţii, subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, precum şi a dreptului alegerii libere de către asiguraţi a medicului de familie, a unităţii sanitare şi a Casei de asigurări de sănătate. Pot exista şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale ce pot apărea în diferite situaţii speciale. Se pot organiza şi societăţi private de asigurări de sănătate, dar acestea nu sunt obligatorii. A.s. de s. se organizează prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin Casele de asigurări de sănătate judeţene şi a Municipiului Bucureşti. Există Case de asigurări de sănătate în unele sectoare instituţionale, cum sunt: Casa asigurărilor de sănătate a Apărării, a Ordinii publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii judecătoreşti; Casa Asigurărilor de Sănătate din Transporturi). [A.C.]
ASIMETRIE DE PIAŢĂ, situaţie de eşec a pieţei, ce apare ca urmare a informării incomplete sau diferenţiate a agenţilor economici. în situaţia în care informaţiile sunt incomplete şi obţinerea unora mai bune este obstrucţionată, preţul de piaţă şi cantitatea tranzacţionată vor fi diferite de nivelul de echilibru. Acest lucru se va concretiza ori într-o pierdere pentru unul dintre agenţii economici participanţi la tranzacţie, ori într-o pierdere la nivel macroeconomic. Dacă preţul pe piaţă va fi mai mare decât preţul de echilibru, va pierde cumpărătorul. Necunoscând cantitatea oferită pe piaţă, crezând că aceasta este mai mică decât în realitate, el va fi dispus să plătească un preţ mai mare. Neştiind că poate plăti mai puţin şi, probabil, poate cumpăra mai mult, cumpărătorul nu îşi satisface integral trebuinţele. Va pierde, de asemenea, şi vânzătorul, care rămâne cu marfa nevânduta. Dacă preţul este mai mic decât nivelul său de echilibru, pierde vânzătorul. El nu cunoaşte nivelul cantităţii cerute pe piaţă şi va considera cantitatea oferită de către el mult mai mare decât aceasta. în acest caz, va practica un preţ mai mic pentru a-şi vinde producţia. Situaţia se extinde la toţi agenţii economici ce oferă aceeaşi marfa pe piaţă, aceştia încasând sume sub nivelul acelora ce ar fi fost încasate dacă tranzacţia ar
 41
ASISTENŢĂ SOCIALA
fi fost efectuată la nivelul de echilibru. în cazul în care cantitatea tranzacţionată este mai mică decât nivelul ei de echilibru, cel ce cumpără pierde, chiar dacă nu plăteşte neapărat mai mult, el rămânând cu un segment de cerere nesatisfacut. Ofertantul, la rândul lui, va rămâne cu marfa nevândută. Dacă avem de-a face cu o cantitate tranzacţionată mai mare doar de către un agent economic ofertant, asistăm la înlocuiri forţate în consum, cumpărătorul fiind nevoit să utilizeze ceea ce are la dispoziţie fără a putea să îşi asigure un consum echilibrat ca structură. în acest caz pierde atât cel ce cumpără, cât şi cel ce nu reuşeşte să vândă marfa exclusă forţat din tranzacţie. [H.D.]
ASIMETRIE ÎNTRE NIVELURILE DE DEZ-VOLTARE ECONOMICĂ, aspect esenţial al situaţiei specifice în care se află economia mondială contemporană, datorită structurii eterogene a acesteia, fiind alcătuită din ţări cu niveluri economice diferite. Ca urmare, peste jumătate din populaţia globului (56,1%) se află în ţările cu economie subdezvoltată, în care P.N.B. variază de la ţară la ţară între 90 dolari şi 499 dolari pe locuitor; aceste ţări contribuie doar cu 8,5% la producţia mondială. Ţările dezvoltate sub raport economic, deşi reprezintă doar 18,7% din populaţia lumii, deţin peste 68% din producţia mondială; şapte dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii au realizat, în 1996, aproximativ jumătate din produsul brut mondial. Profunda asimetrie între nivelurile de dezvoltare economică influenţează în mare măsură interdependenţele economice internaţionale şi schimburile de valori mondiale şi spirituale între ţări (v. Decalaj economic). [A.G.J
ASISTENŢĂ ECONOMICĂ, se concretizează în
a. tehnică şi a. financiară. A. tehnică este o formă de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică între întreprinderi, firme şi instituţii din două sau mai multe ţări, constând în prestarea pe bază de înţelegere, nemijlocit sau prin intermediul expertizei unor organizaţii internaţionale de servicii de consultanţă privind realizarea din punct de vedere tehnic a unor proiecte economice şi sociale. A. tehnică se poate realiza pe baza unui contract mai larg, cum ar fi executarea şi livrarea unor obiective la cheie, unde se prevede ca partea care execută obiectivul asigură şi asistenţa necesară pentru punerea în funcţiune şi/sau exploatarea capacităţii până la realizarea parametrilor tehnico-economici proiectaţi.
A. financiară reprezintă sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare de către ţările dezvoltate sau organismele şi instituţiile financiare regionale şi internaţionale prin finanţarea proiectelor de dezvoltare, acordarea de împrumuturi pe baza fundamentării tehnico-economice a obiectivelor. De regulă, se acordă împrumuturi rambursabile, cu dobânzi mai scăzute sau nerambursabile ţărilor aflate temporar în situaţie de dificultate financiară. Ele sunt condiţionate şi de înfăptuirea unor măsuri de stabilizare şi restructurare economică, menite să conducă la înlăturarea unor dezechilibre economice, monetare şi financiare, la promovarea principiilor democratice în viaţa economică şi la depăşirea unor fenomene de criză, în prezent, beneficiază de a. p. d. şi ţările din Europa Centrală şi de Est, printre care şi România, angajate în procesul complex al tranziţiei la sistemul economiei de piaţă (v. Dezvoltare economică). [P.D.]
ASISTENŢĂ PENTRU DEZVOLTARE, forma de cooperare internaţională, pe bază contractuală, care urmăreşte realizarea de către o firmă sau instituţie a unor obiective economico-sociale, proiecte, lucrări publice într-o altă ţară, cu sau fară participarea ţării beneficiare, ajutor, sprijin, cooperare materială sau financiară în relaţiile dintre ţări. Ea este acordată, de regulă, ţărilor în curs de dezvoltare, de către ţările dezvoltate în vederea creşterii posibilităţilor lor de progres economic şi social, în concordanţă cu interesele lor specifice şi cu respectarea principiilor fundamentare ale dreptului internaţional. A. pentru d. poate fi acordată de o ţară sau un grup de ţări, de organizaţii sau instituţii regionale şi internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale, de firme particulare sau de persoane fizice. în funcţie de domeniile în care se realizează a. pentru d., poate fi: economică, ştiinţifică, militară, umanitară etc. [P.D.]
ASISTENŢĂ SOCIALĂ, sistem de sprijin social cu semnificaţia redistribuirii veniturilor sau a unui transfer de venituri realizat prin mecanismele statului. A.s. utilizează în mod special bugetul de stat şi se acordă pe baza testării în prealabil a resurselor individuale. Principiul construirii sistemului a.s. este dimensionarea nevoii existente. De aceea, sprijinul material şi/sau financiar va fi în raport cu nevoia respectivă ca mărime şi intensitate, pe termen scurt şi/ sau lung. A.s. face parte din categoria sprijinului social noncontributoriu. Ea cuprinde trei categorii
ASOCIAŢIA GENERALĂ A ECONOMIŞTILOR DIN ROMÂNIA (A.G.E.R)
42
de asistenţă: ajutorul în bani sau în natură, sub multiplele forme: (burse, îngrijire sanitară gratuită pentru categoriile sociale cu venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru nevoiaşi); finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane care necesită îngrijire specială permanentă (orfelinate, instituţii pentru copii/maturi handicapaţi sau pentru vârstnici); furnizarea de servicii specializate celor care le solicită (suport social şi psihologic, sprijin terapeutic, plasament familial sau adopţie de copii, sprijinirea femeilor mame singure, locuinţe pentru familiile sărace, diferite tipuri de consultaţii educaţionale, maritale, juridice etc.). [I.M.]
ASOCIAŢIA GENERALĂ A ECONOMIŞTILOR DIN ROMÂNIA (A.G.E.R.), organizaţie pro-fesional-ştiinţifică neguvemamentală, nonprofit, independentă, în afara partidelor politice, întemeiată pe principii de democraţie deplină şi reală, de utilitate publică şi naţională, care îşi propune să contribuie la sporirea rolului şi eficienţei muncii economiştilor în procesul dezvoltării economiei româneşti, pentru asigurarea cadrului democratic necesar dezbaterii şi formulării concluziilor practice ce izvorăsc din viaţa economică, ţinând seama de contextul realităţilor noastre şi de experienţa mondială. A.G.E.R. a luat fiinţă prin înscrierea la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu încheierea nr. 36 din şedinţa de la 24 ianuarie 1990. Are personalitate juridică şi este constituită pe termen nelimitat, fiind menită să contribuie la unirea şi valorificarea potenţialului creator al economiştilor în vederea sporirii substanţiale a aportului lor, la ridicarea sistematică a eficienţei economiei româneşti şi la asigurarea competitivităţii internaţionale a acesteia. Pentru atingerea obiectivelor sale, A.G.E.R. creează grupuri, comisii etc. de specialitate, organizează manifestări ştiinţifice în vederea studierii şi dezbaterii de probleme economice, teoretice şi practice, ale economiei naţionale şi internaţionale. A.G.E.R. are publicaţii proprii, editură, biblioteci de specialitate, centru de documentare, centru de perfecţionare profesională etc. De asemenea, are centre de consultanţă şi expertiză care acordă, prin membrii Asociaţiei, pe bază de convenţie sau contract, asistenţă ştiinţifică-economică unităţilor şi instituţiilor care o solicită. Membrii A.G.E.R. sunt cetăţeni români care au studii economice superioare, indiferent de naţionalitate, convingeri politice, religioase etc. şi care respectă statutul Asociaţiei. Pot
deveni membri şi cetăţeni ai altor state, cu statut de membri asociaţi sau membri de onoare. Primul preşedinte al A.G.E.R. a fost ales academicianul Nicolae N. Constantinescu, care a funcţionat în această calitate până în anul 2000, când s-a stins din viaţă. Membrii
A.G.E.R. pot fi individuali sau colectivi (întreprinderi, instituţii, asociaţii cu preocupări similare etc.). Organele de conducere ale A.G.E.R. sunt: Congresul, Consiliul Naţional de Conducere, Biroul Consiliului Naţional de Conducere, Comisia Centrală de Cenzori. Congresul al IV-lea al A.G.E.R. din 25 mai 2001, de la Bucureşti, l-a ales ca preşedinte al
A.G.E.R. pe profesorul universitar doctor Paul Bran, rector al Academiei de Studii Economice Bucureşti.
A.G.E.R. promovează cercetările academice, atât teoretice, cât şi practic-aplicative, studiază experienţa proprie şi mondială, şi promovează o ştiinţă economică profund umanistă, organizează dezbateri asupra celor mai însemnate probleme economice şi economico-sociale româneşti şi internaţionale. Punctul de vedere al A.G.E.R., care angajează Asociaţia, se exprimă în documente special adoptate şi aprobate de organele ei stabilite de conducere. [C.D.]
ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE (A.I.D.), instituţie financiară internaţională înfiinţată în 1960, cu scopul sprijinirii ţărilor slab dezvoltate şi a statelor ce se confruntă cu datorii externe foarte ridicate. Fondurile A.I.D. se constituie din subscrieri ale membrilor săi, subvenţii periodice ale ţărilor dezvoltate, contribuţii speciale acordate de unele ţări membre, venituri proprii şi transferuri din profitul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Resursele sunt destinate acordării de împrumuturi ţărilor foarte sărace pe perioade de 30-50 de ani cu zece ani perioadă de graţie şi cu rate ale dobânzii foarte reduse (v. Asistenţă pentru dezvoltare). [D.M.]
ASOCIAŢIA LATINO-AMERICANĂ A COMERŢULUI LIBER (A.L.A.C.L.), grupare economică regională care a luat fiinţă prin “Tratatul de la Montevideo”, semnat în februarie 1960 de Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru şi Uruguay. La sfârşitul anului 1961 au aderat, la acest Tratat, Columbia şi Ecuador, iar în 1966, Venezuela şi Bolivia. Scopul Asociaţiei a fost accelerarea ritmurilor de dezvoltare industrială şi folosirea mai bună a resurselor astfel încât să se creeze o piaţă
43
ASUMAREA RISCULUI
comună pentru ţările membre. De aceea, printre măsurile preconizate figurau: a) reducerea treptată şi lichidarea (în decurs de 12 ani) a tarifelor vamale; b) armonizarea politicilor naţionale referitoare la regimul capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor provenite din afara asociaţiei; c) asigurarea unor condiţii de concurenţă egale; d) crearea unor economii refciproc complementare, îndeosebi în domeniul producţiei industriale. Dar, încă din 1964, unele ţări, printre care Columbia, Peru şi Uruguay, au încetat practic să mai acorde concesii privind reducerea taxelor vamale. [A.G.]
ASOCIAŢIA MONDIALĂ A AGENŢIILOR DE PROMOVARE A INVESTIŢIILOR STRĂINE,
organism internaţional de specialitate, autonom, nonprofit, înfiinţat în 1995, la iniţiativa U.N.C.TA.D., cu sprijinul O.E.C.D., Băncii Mondiale şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Obiective principale: încurajarea şi dezvoltarea cooperării între agenţiile de promovare a investiţiilor străine; întărirea sistemelor de culegere şi schimb de informaţii între agenţiile de promovare a investiţiilor străine; facilitarea schimbului de experienţă în domeniul atragerii de investiţii străine între ţări şi regiuni; sprijinirea accesului agenţiilor de promovare a investiţiilor străine la sursele de asistentă tehnică şi pregătire profesională; facilitarea accesului la surse de finanţare şi de asistenţă, cum ar fi agenţiile bilaterale sau multilaterale în vederea realizării programelor promoţionale ale ţărilor membre. [A.G.]
ASOCIAŢIA NAŢIUNILOR DIN ASIA DE SUD-
EST (A.S.E.A.N.), organizaţie economică internaţională, cu caracter regional, înfiinţată în 1967 prin Tratatul semnat de miniştrii de externe din Indonezia, Malaesia, Filipine, Singapore şi Thailanda. Obiectivele generale ale acestei asociaţii sunt: accelerarea creşterii economice, progresul social şi dezvoltarea culturală în regiunea Asiei de Sud-Est. Activităţile asociaţiei includ coordonarea proiectelor de dezvoltare industrială regională (construcţii de maşini, chimia, siderurgia, industria alimentară, celuloză şi hârtie etc.), precum şi reduceri reciproce de taxe vamale pentru aproximativ 6.500 de produse.
A.S.E.A.N. dezvoltă relaţii economice cu celelalte state şi organizaţii economice internaţionale [A.G.]
ASOCIAŢIE ECONOMICĂ, convenţie care reuneşte, pe baza liberului consimţământ şi liberei
iniţiative, mai multe persoane, prin unul sau mai multe interese comune permanente. A.e. constituie o formă de organizare a utilizării în comun a factorilor de producţie aflându-se în proprietatea privată a celor care fac parte din asociaţie, în scopul sporirii rentabilităţii utilizării factorilor în procesul creării de bunuri şi servicii cerute de piaţă. A.e. creează condiţiile utilizării eficiente a resurselor de muncă materiale şi financiare mai ales pe plan local. Diferitele a.e. se deosebesc între ele prin modul de constituire a patrimoniului, prin forma conducerii, prin modul în care asociaţii îşi asumă riscurile activităţii economice desfăşurate în comun, prin modul în care se face repartizarea profitului şi a altor avantaje către membrii asociaţiei etc. Obiectul de activitate al a.e. este deosebit de variat. O formă aparte de a.e. este cooperativa agricolă care reuneşte, pe baza opţiunilor, titularii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, posesori care îşi vor desfăşura împreună activitatea de producţie, prelucrare şi desfacere a produselor agricole (v. întreprindere). [D.N.]
ASUMAREA RISCULUI, acceptarea riscului chiar şi atunci când există multe dubii legate de şansa obţinerii unui anumit câştig şi, implicit, de stabilitatea acestuia. Avem astfel de-a face cu aşa-numiţii “iubitori ai riscului”. Aceştia acceptă, de regulă, ideea obţinerii unor câştiguri nesigure (care însă se pot dovedi, uneori, consistente) cu speranţa că evenimentele nedorite, care ar putea afecta obţinerea câştigului, nu se vor produce. Pentru iubitorul riscului, utilitatea medie aşteptată (evaluată, ca şi în cazul adversarului riscului printr-o funcţie de tip von Neuman-Morgenstem) este mai mare decât utilitatea valorii aşteptate a plasamentelor Ca atare, individul care îşi asumă riscul va avea o funcţie de utilitate convexă (aşa cum se ilustrează şi în figura de mai jos).
ATITUDINE ÎN FAŢA RISCULUI
44
Pentru iubitorul riscului, utilitatea valorii medii aşteptate, U( 10), este mai mică comparativ cu utilitatea medie aşteptată ce ar putea fi dobândită cu acea avere, 0,5U(5) + 0,5U(15). [S.C.M.]
ATITUDINE ÎN FAŢA RISCULUI, manieră în care diferitele persoane se raportează, în procesul luării deciziilor, la caracterul probabilist al evenimentelor. Există astfel posibilitatea ca, pe baza experienţei acumulate, indivizii să încerce să se asigure în faţa riscului. în acest sens, teoria şi practica internaţională pun în evidenţă posibilitatea apelării la diferite sisteme de asigurare în faţa riscului şi incertitudinii practicate de instituţiile abilitate. în raport cu modul în care un individ se raportează la prezenţa riscului şi incertitudinii în viaţa de zi cu zi, dar mai ales atunci când el decide să se implice într-o anumită afacere, distingem următoarele situaţii: adver-siunea faţă de risc, asumarea riscului, neutralitatea în faţa riscului. în acest ultim caz, persoanele par să fie preocupate nu atât de succesul (în sens larg) în afaceri, cât mai ales de rata medie de profitabilitate scontată a se obţine de pe urma angrenării în acea afacere (v. Risc economic). [S.C.M.]
ATOMICITATE, caracteristică esenţială a pieţei în cadrul căreia există numeroşi cumpărători şi vânzători, fară ca vreunul dintre ei să fie preponderent. Pentru ca pe o piaţă să existe a., trebuie ca: 1) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii să aibă putere economică mică şi relativ apropiată între ei; 2) nici unul dintre ei să nu poată influenţa.(sensibil) piaţa prin modificarea cererii sau ofertei sale. A. este o condiţie esenţială pentru piaţa cu concurenţă perfectă, care reprezintă un model teoretic de analiză. în realitate, nu există decât piaţă cu concurenţă imperfectă. Dacă pe o astfel de piaţă se manifestă a. relativă, se consideră că ea se caracterizează prin concurenţă “pură”. în ansamblu, ea rămâne imperfectă, întrucât nu îndeplineşte şi celelalte condiţii de concurenţă perfectă (v. Concurenţă perfectă). [G.P.T.]
AUDIT, termen folosit pentru a desemna verificarea profesională a unei informaţii/situaţii în vederea expri-mării unei opinii competente, argumentate şi independente pe b^za raportării la un criteriu (standard) de calitate. A. înseamnă verificare, revizie contabilă sau control financiar realizat de un specialist, de un profesionist independent, având calificarea de cenzor,
expert contabil sau contabil autorizat. Auditul financiar poate fi intern, al firmei, şi extern, realizat de cenzori sau experţi contabili din afara ei (v. Analiză contabilă, Analiză financiară). [P.I.]
AURELIAN, PETRU S. (1833-1909), economist român, agronom, profesor universitar, om politic cu vederi progresiste, ministru şi prim-ministru în mai multe guverne liberale, membru şi preşedinte al Academiei Române. P.S. Aurelian a militat pentru progresul şi independenţa economică şi politică a României, a elaborat o teorie proprie privind industrializarea ţării; a reliefat necesitatea dezvoltării şi modernizării agriculturii, precum şi a dezvoltării unor instituţii de credit şi a cooperaţiei. Cu prilejul Expoziţiei internaţionale de la Paris, din 1867, redactează, împreună cu Al. Odobescu, şi publică broşura “Notice sur la Roumanie, principalement au point le vue de son economie rurale, industrielle et comerciale, avec une carte de la Principauté de Roumanie”. Ca membru al Societăţii Agricultorilor, redactează statutul acestei societăţi, menită să contribuie la dezvoltarea agriculturii prin introducerea unor metode agrotehnice şi zootehnice avansate. Unul din primele subiecte dezbătute în cadrul Societăţii de Economie Politică, al cărei vicepreşedinte este de la înfiinţare, a fost acela cu privire la condiţiile pentru înfiinţarea industriei în România. într-o vreme când partizanii liberului schimb deţineau poziţii destul de puternice în viaţa obştească, P.S. Aurelian reuşeşte să impună ideea făuririi industriei naţionale. în condiţiile de faţă, remarca el, lipsa industriei este o cauză de slăbiciune economică pentru ţară, iar în viitor o ameninţare pentru interesele ei cele mai vitale. în general, în tratarea oricărei probleme sociale sau politice, P.S. Aurelian va acorda atenţie prioritară aspectelor economice. Când se ocupă de învăţământ, primul loc este rezervat învăţământului economic. însuşirea cunoştinţelor de economie politică este, susţine el, “necesară pentru toţi ce au parte de o instruire sistematică”. A iniţiat şi a condus revistele “Economie rurală”, “Economie naţională”. Op.: “Catehismul economiei politice” (1871); “Terra nostra” (1875); “Cum se poate fonda industria în România” şi “Industria română faţă cu libertatea comerţului de importaţiune” (1881); “Schiţe asupra stării economice a României în secolul al XVIII-lea (1882); “Politica noastră comercială faţă cu convenţiile de comerţ (1885); “Câteva pagini din economia rurală a Rusiei” (1886); “Politica noastră vamală” (1890): “Viitorul nostru economi" (1890). [A.C.]
45
AUTOREGLARE
     AUTARHIE, politică economică prin care un stat, apreciind ca suficiente resursele de care dispune, nu dezvoltă relaţii economice cu alte state. în sens larg,
     a.      reprezintă expresia unei anumite “închideri” în raport cu comerţul, capitalurile, valorile şi tehnicile din restul lumii, ceea ce conduce la formarea unei economii naţionale izolate. Practicarea a. poate avea ' ca justificare evitarea dependenţei economice, culturale şi chiar politice de alte state. Dacă a. totală constituie o excepţie, există în schimb ţări care practică a. în grade diferite. în condiţiile actuale ale creşterii interdependenţelor dintre statele lumii, a. conduce la efecte negative grave, în primul rând economice, pe v termen mediu şi lung. [H.C.]
     AUTOCONSUM, consumul de bunuri şi servicii finale de către producătorul însuşi A. există dintotdeauna şi peste tot, în toate economiile. Importanţa sa este în funcţie de nivelul dezvoltării economiei. în economiile de tip agrar tradiţional, a. este mai amplu, pe când în economiile de piaţă modeme se diminuează. A. este mai dezvoltat în mediul rural faţă de mediul urban. Diminuarea a. în mediul rural depinde de modernizarea activităţilor agricole şi de alinierea nevoilor agricultorilor la cele ale citadinilor. Consumul unităţilor economice din propria producţie pentru a produce alte bunuri nu reprezintă a. Dintre sectoarele instituţionale existente într-o economie, menajele se remarcă printr-un mare
     a. în acest sens o contribuţie esenţială se apreciază că au serviciile realizate de membrii menajului în cadrul convieţuirii lor, dar care sunt greu de evaluat în expresie valorică (v. Consum; Economie naturală). [G.P.T.]
     AUTOFINANŢARE (finanţare internă), asigurarea desfăşurării activităţii agenţilor economici, satisfacerea nevoilor curente de producţie, a celor de investiţii şi a altor necesităţi din resurse proprii fară a apela la surse externe (contractarea de credite bancare, emisiunea de hârtii de valoare etc.). A. întreprinderii se bazează deci exclusiv pe posibilităţile proprii ale acesteia, având ca surse principale amortizarea capitalului fix şi partea nedistribuită din profit care este pusă în rezervă şi constituie sursa de finanţare a formării capitalului. A. exprimă, astfel, capacitatea de acumulare internă a unei întreprinderi (v. Finanţare, Acumulare). [M.Gh., D.H.]
AUTOMATIZARE, termen introdus de Delmar S. Harder în 1948 pentru a desemna controlul automat al proceselor tehnologice. în prezent, termenul de a. este utilizat pentru a desemna o formă a progresului tehnic şi descrie situaţiile în care maşinile controlează funcţionarea maşinilor în asemenea procese. A. are certe valenţe pozitive asupra activităţilor economice, cum ar fi: creşterea productivităţii, reducerea costurilor unitare, îmbunătăţirea calităţii produselor realizate etc. Ea are însă şi efecte mai puţin favorabile: reducerea locurilor de muncă în întreprinderile care o aplică; costuri mari de instalare a liniilor tehnologice automatizate; accelerarea uzurii morale a capitalului etc. (v. Progres tehnologic). [A.D.]
AUTONOMIE ECONOMICĂ, termen care caracterizează relaţiile dintre unităţile economice într-o economie de schimb, relevând independenţa decizională a acestora. A.e. presupune că unităţile economice au dreptul de decizie în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii economice în funcţie de propriile interese. La baza a.e. stă proprietatea particulară, libertatea de decizie a unităţilor economice exercitându-se asupra patrimoniului acestora. A.e. este considerată ca fiind o condiţie definitorie a diviziunii muncii. Se poate vorbi de a.e. limitată şi în cazul unităţilor economice aflate în proprietate publică, în sensul unei autonomii operative. Astfel, unităţile economice aflate în subordonarea administraţiilor publice sunt abilitate cu dreptul de a lua decizii privind activitatea curentă (operativă), au personalitate juridică distinctă, pot încheia contracte cu toate unităţile, au cont în bancă, încheie bilanţ în nume propriu etc. în schimb, autoritatea publică tutelară ia deciziile cu caracter strategic privind dezvoltarea şi modernizarea acestor unităţi, numeşte conducerea lor operativă şi intervine în situaţii deosebite. în sens larg, a.e. se foloseşte şi pentru a caracteriza raporturile dintre state. în limbajul curent, a.e. este folosită şi pentru a caracteriza relaţiile dintre persoane fizice (v. Regie autonomă, Societate comercială). [A.D.]
AUTOREGLARE, (1) termen care desemnează reglarea automată a unor sisteme. (2) în cibernetică şi în teoria generală a sistemelor, principiu care presupune că toate procesele care se desfăşoară într-un sistem vor ajunge la un echilibru fară intervenţia unor forţe din afara sistemului. în ştiinţa economică.
AUTORITĂŢI DE REGLEMENTARE
 46
principiul autoreglării a fost anticipat de Adam Smith în celebra sa lucrare “Avuţia naţiunilor” sub forma principiului “mâinii invizibile”. [A.D.]
AUTORITĂŢI DE REGLEMENTARE (agenţii de reglementare), reprezintă instituţii autonome de la care emană norme, reguli, standarde etc., cu putere de lege secundară, prin care se asigură condiţii egale agenţilor economici de operare în mediul economic concurenţial.
A. de r. îşi au originea în necesitatea de contracarare a comportamentului monopolist pe pieţe, de a stăvili tendinţele creării de monopoluri prin fuziuni şi achiziţii, ca şi de a asigura organizarea şi funcţionarea pieţelor. Cele mai cunoscute a. de r. sunt cele care au atribuţii de supraveghere (de control) a pieţei resurselor energetice, a pieţelor bursiere, precum şi cele din domeniul preţurilor. O serie de instituţii clasice, de tipul băncilor centrale, au şi funcţiuni specifice ca autorităţi de reglementare a domeniilor lor De regulă,
a. de r. sunt independente de sistemul instituţional guvernamental. [M.D.]
AVANTAJ COMPARATIV ABSOLUT, principiu, teorie, prin care se fundamentează rolul comerţului exterior în dezvoltarea economică a ţărilor participante la schimburi. A.c.a. presupune că specializarea internaţională a unei ţări are ca efect obţinerea acelor bunuri reţinute spre a fi produse de ea cu costuri mai mici. Exportul acestor mărfuri poate să asigure aducerea în ţară a altor bunuri care, dacă ar fi produse de întreprinderi autohtone, ar avea costuri mai mari. Pe această bază, principiul a.c.a. mai este cunoscut şi ca teorie a costurilor comparative absolute. Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine - susţinea A. Smith - decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea cu o parte a produsului activităţii noastre, utilizată într-un mod în care putem trage oarecare folos. Pe baza a.c.a., s-a susţinut şi se mai susţine faptul că ţările fac schimburi de bunuri ca urmare a diferenţei absolute între costurile de producţie. Principiul a.c.a. a reprezentat o primă încercare de fundamentare teoretică a rolului comerţului internaţional. Ca model teoretic de analiză, acest principiu a fost şi a rămas interesant şi util. Schimburile economice externe contemporane au devenit atât de complexe şi de dinamice, încât ele nu pot fi înţelese, explicate şi gestionate pe baza acestui principiu (v. Avantaj comparativ relativ, Avantaje competitive). [D.N.]
AVANTAJ COMPARATIV RELATIV, principiu, teorie, privitoare la rolul comerţului exterior ca factor de dezvoltare şi progres al ţărilor partenere la schimburi. în literatura de specialitate, a.c.r. este cunoscut şi ca teorie a costurilor comparative relative. Spre deosebire de A. Smith, David Ricardo (cel care a fundamentat acest principiu) a pus accentul pe mărimile relative, atunci când a analizat eficienţa şi rolul comerţului exterior Potrivit principiului a.c.r., fiecare ţară se specializează în producerea şi exportul acelor bunuri pe care le fabrică cu costuri relativ mai scăzute, cu sacrificarea unor şanse mai puţine şi a căror eficienţă este relativ mai mare, comparativ cu alte ţări. Invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care le produce la costuri mai mari şi a căror eficienţă este relativ mică, comparativ cu a altor ţări. Deci, esenţa principiului a.c.r. constă în următoarele: (a) o ţară optează pentru producerea unei mărfi A, pentru care, în comparaţie cu o altă marfă
B, cheltuielile nete sunt comparativ mai mici; (b) pe această bază, schimburile comerciale internaţionale pot fi reciproc avantajoase tuturor partenerilor; (c) premisa şi corolarul a.c.r. este liberul schimb, deplina libertate concurenţială între ţări, indiferent de potenţialul lor economic. D. Ricardo a ilustrat principiul
a.c.r. cu date privitoare la două ţări (Anglia şi Portugalia) şi două bunuri (vin şi pânză). Pentru simplificare, Ricardo a exprimat costurile în ore-muncă. în acest exemplu clasic, Portugalia dispune de costuri mai reduse la ambele bunuri (80 şi 90 faţă de 120 şi 100 ore-om de muncă). Dacă se analizează problema cu ajutorul costurilor oportune, se constată că Anglia are un avantaj relativ la pânză, deoarece pentru producerea unui yard de pânză este obligată să sacrifice 5/6 galoane de vin. în schimb, în Portugalia cheltuiala de muncă pentru un yard de pânză ar echivala-o pe cea Ocazionată de producerea a 9/8 ga-loane de vin. Deci, costul oportun al pânzei este mai mic în Anglia, comparativ cu Portugalia (5/ 6<9/8). Portugalia, la rândul ei, dispune de un a.c.r. în producerea de vin, costul oportun al vinului produs aici este mai mic (8/9<6/5). Dacă se consideră că cele două ţări sunt economii deschise şi că ele s-au specializat în sensul principiului a.c.r., pe baza unora şi aceloraşi resurse deţinute de ţările partenere se obţin sporuri de producţie. Principiul a.c.r. a reflectat mai mult economiile din secolul al XlX-lea şi de la începutul celui de-al XX-lea, adică acele economii
 47
AVANTAJE COMPETITIVE
în care multe industrii erau fragmentate, producţia se baza mai mult pe muncă, iar comerţul internaţional reflecta dominaţia unor ţări în expansiune. Condiţiile
AVANTAJE ANEXE, favorabilităţi compensatoare pentru a răsplăti un număr limitat de angajaţi. Ele se prezintă sub două forme: forma bănească, având configuraţia unei gratificaţii (sumele plătite unui salariat pentru timpul în care el nu a lucrat, deşi dispunea de putere de muncă, suportarea sumelor cuvenite, pauzele de prânz, de gustare sau de fumat de către firmă, concediile individuale legat de situaţii familiale deosebite); forma nematerială constituită dintr-un ansamblu de drepturi sociale acordate lucrătorilor (situaţii fizice particulare, cum ar fi concedii de boală, accidente de muncă, incapacitate temporară de muncă). în această situaţie, a.a, se plătesc în funcţie de gravitatea accidentelor fizice suferite de salariat şi nu de timpul nelucrat. în ţările dezvoltate economic, cu tradiţie în sistemul a.a., firmele mai practică asigurarea salariului lucrătorului în situaţia întreruperii temporare a activităţii sau a încetării afacerilor firmei. [I.M.]
AVANTAJE COMPETITIVE, teorie contemporană cu privire la eficienţa schimburilor externe, conform căreia eficienţa comerţului exterior depinde mai ales de capacitatea ţărilor, a unităţilor economice din diferitele ţări de a se angaja cu succes în procesul concurenţial pe pieţele internaţionale. Se poate spune că începuturile acestei noi teorii au fost aşezate de economistul american W. Leontief. Teoria a.c. s-a constituit pe baza a două mari mutaţii structurale în desfăşurarea comerţului mondial survenite în ultimele decenii. Prima din ele se referă la faptul că cea mai mare parte a comerţului mondial şi a investiţiilor externe directe se derulează între ţările avansate economic, ţări care sunt dotate aproximativ egal cu factori de producţie. A doua mutaţie reflectă realitatea
actuale din economiile lumii fac ca acest principiu să fie, cel puţin, anacronic (v. Avantaj comparativ absolut, Avantaje competitive, Costul oportunităţii). [D.N.]
că o parte semnificativă a schimburilor comerciale externe are loc între filialele societăţilor multinaţionale, schimburi mai ales cu produse intermediare. Aceste mutaţii în comerţul mondial, împreună cu alte caracteristici ale economiei mondiale, au pus sub semnul întrebării multe din coordonatele principiului ricardian al avantajelor competitive relative. De pildă, astăzi este greu de acceptat ideea că folosirea factorilor de producţie se face cu aceeaşi eficienţă în toate ţările participante la schimburi. De asemenea, nu se mai justifică neluarea în consideraţie a costurilor cu transportul şi nici abstragerea de taxele vamale. Pe baza tuturor acestor noi caracteristici, specialiştii au fundamentat principiul a.c. dinamice. Conform acestui principiu, eficienţa comerţului exterior depinde mai ales de modul în care sunt folosiţi factorii de producţie de către ţările specializate, de capacitatea unităţilor economice de a se angaja în procesul concurenţial pe pieţele internaţionale şi mai puţin sau deloc de înzestrarea lor cu resurse şi factori de producţie. A.c. depind de aspectele: starea factorilor şi combinarea lor; cererea internă; existenţa industriilor pe orizontală şi relaţiile dintre ele; strategia şi structurile întreprinderilor; concurenţa şi climatul internaţional; acţiunea guvernamentală. O ţară, se ştie, nu dispune de toate condiţiile care pot asigura a.c. Dar lipsa unor avantaje este suplinită prin existenţa unor condiţii avantajoase deosebite de alt gen. Insuficienţa avantajelor interne, de pildă, poate fi atenuată sau anulată prin racordarea cu eficienţă a ţării la diferite uniuni zonale sau planetare. Guvernele pot transforma (prin politici bine concepute şi susţinute) dezavantajele comparative - absolute şi relative - în a.c. (v. Avantaj comparativ absolut, Avantaj comparativ relativ, Paradoxul Leontief). [D.N.]
Ţările, cheltuielile              Anglia                           Portugalia              
şi costurile                                                                               
oportunităţii                                                                              
Bunurile             Cheltuieli Costurile oportunităţii Cheltuieli Costurile oportunităţii 
Vin (1 galon)           120          120/100 (6/5)          80           80/90 (8/9)       
Pânză (1 yard)          100          100/120 (5/6)          90           90/80 (9/8)       
AVÂNT ECONOMIC
 48
AVÂNT ECONOMIC, evoluţie favorabilă a economiei, fază a ciclului economic (de afaceri). în condiţii de a.e., indicatorii macroeconomici reali, veniturile nominale şi reale ale agenţilor economici, gradul de ocupare şi de folosire a factorilor de producţie evoluează ascendent. Cursul titlurilor de valoare, rata profitului şi eficienţa medie a factorilor de producţie cresc; rata dobânzii are tendinţa naturală de reducere. Teoria economică oferă două resorturi interne pentru explicarea a.e.. Explicaţia reală presupune existenţa unei cereri agregate nesatisfacute şi anticipări optimiste privind evoluţia de ansamblu a economiei. Pe această bază sunt stimulate investiţiile, iar prin acţiunea conjugată a acceleratorului şi multiplicatorului se produce o undă de creştere a ofertei şi veniturilor agenţilor economici, ca imbold pentru sporirea cererii agregate (stimulate uneori artificial şi prin creditul de consum, creşterea speculativă a stocurilor etc.). A.e. se epuizează când întreprinzătorii constată că au fost create capacităţi de producţie care depăşesc cererea solvabilă, eficienţa marginală a investiţiilor scade sub cea anticipată, iar ritmul investiţiilor reale se reduce. Explicaţia monetară porneşte de la presupunerea că impulsionarea activităţii economice se realizează prin acţiuni premeditate de politică economică având ca instrument creşterea masei monetare (AM) care determină creşterea cererii agregate cu efecte benefice asupra activităţii economice de ansamblu. Dacă sporirea masei monetare ajunge în special la producători, sunt stimulate investiţiile, creşte producţia (AQ = efectul de volum, după expresia lui Ricardo). Dacă creşterea preţurilor este nesemnificativă (AP = efectul de preţ), este stimulată creşterea gradului de utilizare a factorilor de producţie, efectul de volum fiind preponderent faţă de efectul de preţ. Când AM ajunge mai ales la consumatori, creşte în special cererea de satisfactori, efectul de preţ fiind preponderent în raport cu cel de volum. în acest caz a.e. este efemer, de scurtă durată (v. Expansiune, Boom economic). [G.I.]
AVUŢIE, stocul de bunuri în posesiunea agenţilor economici (gospodării, firme, administraţii publice şi private etc.) la un moment dat. A. este deci o mărime de stoc care poate fi determinată la o anumită dată (de exemplu, la 31 decembrie), spre deosebire de venit, care este un flux într-o perioadă de timp.
între cele două variabile economice există însă o strânsă legătură. în sens larg, termenul de a. este sinonim cu cel de avere şi se referă la toată varietatea de bunuri (tangibile şi intangibile) care au utilitate şi pot fi obiect de proprietate. Un concept mai des utilizat este cel de a. economică, care include toate bunurile ce au valoare de piaţă şi sunt generatoare de venituri. Bunurile care alcătuiesc a. sau averea economică îndeplinesc, de regulă, caracteristicile bunurilor economice. Semnificaţia de bază a a. economice constă în faptul că activele care o compun aduc deţinătorului lor venituri sau au potenţialul de a genera în viitor un flux de venituri. Ca urmare, valoarea reală a a. economice este dată de valoarea prezentă (actualizată) a fluxului de venituri pe care îl generează stocul de active (fizice şi financiare) deţinut de agenţii economici. Modificările intervenite în volumul şi structura activelor care alcătuiesc a. economică influenţează fluxul de venituri şi mai departe cheltuielile posesorilor de avuţie economică (v. Efect de avuţie). [M.Gh.]
AVUŢIE NAŢIONALĂ, totalitatea bunurilor existente la un moment dat într-o anumită ţară, indiferent de forma de proprietate în care se află. Volumul total al a. unei ţări nu rezultă însă din însumarea posesiunilor individuale şi publice. Activele financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.) şi soldurile băneşti în moneda naţională deţinute de agenţi economici nu intră în avuţia naţională. De asemenea, din mărimea acesteia se scade datoria externă şi se adaugă creanţele asupra străinătăţii. în componenţa
a.n. intră: atât bunurile tangibile, cum sunt resursele naturale, bunurile produse şi acumulate sub forma de capital real sau de bunuri durabile de consum etc.; posesiuni intangibile cum sunt abilităţile şi experienţa în producţie a populaţiei, cunoştinţele tehnico-ştiinţifice şi stocul de informaţii etc. Pe măsura progresului tehnico-ştiinţific şi economic al unei ţări, creşte ponderea părţii din a.n., care este rezultatul unor investiţii intangibile, sporind rolul acesteia ca potenţial productiv al economiei şi rezervor generator de venituri pentru populaţie. [M.Gh.]
AXIOMA INFORMAŢIONALĂ, postulat ce stă la baza tranziţiei de la societatea industrială la societatea cunoaşterii, conform căruia tehnologiile informaţionale asociate cu cunoaşterea şi comunicaţiile modifică atât procesul de producţie (prin realizarea unei decuplări a
 49
AXIOMA RAŢIONALITĂŢII
proceselor tehnologice de cele umane, de muncă), cât şi conceptele ontologice şi epistemologice existente (apar post-structuralismul, deconstructivismul, post-modemismul), dar şi societatea ca atare: “Omul trăieşte într-o lume care nu mai este alcătuită doar din lucruri materiale, ci dintr-o «pădure de simboluri» în care reprezentările (nu numai cele verbale) constituie ordinea familiară... este un imperiu al semnelor, care dublează lumea noastră materială ca o semisferă” (Bougnoux, Sciences de Tlnformation et de la Communication, Paris, Larousse, 1993). Această semisferă extinde conceptul limitat al realităţii din gândirea pozitivistă, la o lume constructivistă ce combină Realul cu Imaginarul şi Simbolicul printr-o reţea de relaţii între lucrurile materiale şi cunoaştere, îh această lume, cunoaşterea nu mai este doar „know-how” tehnologic, ci are şi o dimensiune transcedentală, fiind legată de sistemele de credinţe şi valorile, şi preferinţele asociate acestora, ce inhibă sau validează anumite acţiuni şi nu altele (S. Strânge, An Eclectic Approach în “The New International Political Economy”, 1991). Este informaţie efectivă în acţiune, informaţie concentrată pe rezultate, producătoare de bunuri cu înaltă valoare adăugată (informaţii, consultanţă, training). în domeniul muncii, are loc o evoluţie a profesiilor dinspre activităţi fizice spre activităţi intens intelectualizate şi spre noi domenii de interes, interdisciplinare legate în special de om (în calitate de capital uman) şi de relaţiile sale complexe cu mediul său natural şi social. Instituţional, se prefigurează tranziţia de la organizaţiile de tip clasic, specializate monofuncţional (întreprinderile industriale produc, unităţile de învăţământ formează specialişti, institutele de cercetare aprofundează cunoaşterea) spre parteneriate bazate pe cercetare-dezvoltare-inovare. Cu toate că unele dintre tendinţele prefigurate de a.i. au început să se verifice în acele ţări ce şi-au propus să realizeze în fapt societatea cunoaşterii, evoluţiile nu sunt liniare, existând pericolul unor efecte negative generate de confiscarea şi utilizarea imensului potenţial cognitiv evidenţiat de capitalul uman de către grupuri de putere ce au interese opuse binelui din societate. [SG.]
AXIOMA PREFERINŢELOR REVELATE, fundamentul unei teorii a cererii, care se bazează numai pe fenomene observabile şi măsurabile. în cadrul acestei teorii, accentul cade pe comportamentul consumatorului, nu pe preferinţele subiective ale
acestuia, a căror observabilitate este discutabilă. Dacă se notează cu x° vectorul cantităţilor corespunzătoare coşului de consum ales efectiv în condiţiile vectorului p° al preţurilor şi cu x1 vectorul cantităţilor din coşul de consum ales efectiv în condiţiile vectorului p1 al preţurilor, atunci forma slabă a axiomei preferinţelor revelate este: p0x' > implică p'x1 < p'x0. Axioma preferinţelor revelate se referă la consistenţa alegerilor consumatorului, arătând că dacă coşul x° este ales efectiv, când şi coşul x' ar putea fi ales, atunci coşul x° nu mai reprezintă o alternativă fezabilă când se alege efectiv coşul x1. Dacă x1 ar putea fi ales atunci când se alege efectiv x°, atunci, la preţurile p°, costul lui xl, respectiv, p°x', nu este mai mare decât costul lui x°, respectiv, p°x°. în această situaţie, axioma arată că x° nu mai este fezabil la preţurile p', respectiv, costul său la aceste preţuri, adică p'x0, este mai mare decât costul corespunzător al lui x1, adică p’x1. Forma tare a axiomei preferinţelor revelate presupune tranzitivitatea preferinţelor consumatorului în ceea ce priveşte un număr nedefinit de coşuri de consum. Axioma preferinţelor revelate a fost introdusă de Paul Samuelson în anii ’40. [T.C.]
AXIOMA RAŢIONALITĂŢII, postulat privind comportamentul uman, al cărui argument este că, deşi comportamentul uman poate lua în principiu orice formă, este corect să presupunem că de cele mai multe ori acesta va fi raţional. Teoria economică distinge între comportament raţional în condiţii de certitudine şi în condiţii de incertitudine. în condiţii de certitudine există două abordări ale comportamentului raţional: abordarea ce subliniază consecvenţa în alegere: un comportament raţional presupune capacitatea alegerii, în cunoştinţă de cauză, dintr-un set de alternative, a soluţiei ce maximizează preferinţa (această abordare va da naştere teoriei preferinţelor revelate, elaborată de Samuelson, 1938, Arrow, 1959). A doua abordare a comportamentului raţional în condiţii de certitudine presupune că fiinţele umane sunt în esenţă raţionale şi îşi cunosc şi urmăresc în mod individual şi egoist interesele. Homo Economicus îşi va alege mijloacele cele mai adecvate - cele mai eficiente şi cele mai necostisitoare - de a-şi atinge ţelurile. Aceste principii datează din secolul al XVIII-lea şi îşi au originea în tradiţia utilitaristă reprezentată de J. Bentham şi A. Smith, dar şi în filosofía politică de tradiţie contractualistă, reprezentată de Hobbes şi J.J. Rousseau. La începutul secolului al XX-lea,
AXIOMELE PREFERINŢELOR CONSUMATORULUI
 50
economistul şi sociologul V. Pareto a dezvoltat ideea că teoria economică este disciplina destinată analizei acţiunilor raţionale (pe care le numea logice), iar sociologia este disciplina ce studia acţiunile nelogice (neraţionale). Distincţia făcută de Pareto a ridicat o problemă dificilă: după ce criterii stabilim dacă o acţiune este raţională sau iraţională? Comportamentul raţional în condiţii de incertitudine presupune alegeri raţionale pe baza evaluării probabilităţii rezultatului ce va aduce o valoare aşteptată. Modelul ce a fost cel mai adesea utilizat în acest scop este modelul maximizării utilităţii aşteptate (Frank Ramsay, 1931, Von Neumann şi Morgenstern, 1947). Modelele comportamentului economic raţional atât în condiţii de certitudine, cât şi de incertitudine au fost criticate pe baza observaţiilor empirice care dovedesc că adesea comportamentele umane nu urmează modelele elaborate, care nu pot să explice în mod satisfăcător un număr mare de fenomene. Paradoxurile lui M. Allais au arătat că oamenii confruntaţi cu o alegere între loterii nu se comportă în modul preconizat de teoria economică. În 1982, Herbert Simon a introdus noţiunea de raţionalitate limitată, arătând că, de fapt, factorii de decizie în loc să încerce să maximizeze diferenţa dintre beneficii şi costuri atunci când iau decizii, urmărcsc dccizii satisfăcătoare. întrucât informaţiile de care dispun factorii de decizie şi capacităţile de procesare a acestor informaţii sunt limitate, este adesea raţional ca ei să nu urmărească cea mai bună decizie, un obiectiv utopic, ci o decizie acceptabilă. John Muth, în 1961, şi Robert Lucas împreună cu T. Sargent, în 1982, au elaborat teoria aşteptărilor raţionale, conform căreia, pe baza informaţiilor de care dispune, fiecare persoană încearcă să anticipeze probabilităţi obiective. Alte lucrări teoretice (G. Bäcker, R. Axelrod) prezintă procesul de transformare a actorului economic, care devine mai puţin rigid şi mai realist. Axelrod a demonstrat că celebra dilemă a prizonierului - care exemplifică faptul că un comportament raţional în sensul teoriei economice clasice poate duce la rezultate dezastruoase
- ar putea fi rezolvată presupunând că actorii iau în
considerare nu numai rezultatul imediat al acţiunilor lor, dar şi efectele lor potenţiale în viitor. Ştiinţele sociale au depăşit acum viziunea binară conform căreia acţiunile care nu erau raţionale într-un sens foarte îngust erau considerate iraţionale şi cauzate de procese misterioase (mentalitate primitivă, factori filogenetici). După cum a sugerat Weber, modelul instrumental-utilitarist de raţionalitate folosit de economiştii clasici nu epuizează subiectul raţionalităţii. învăţarea conştientă, prin corectarea neîntreruptă a propriilor greşeli, ceea ce K. Popper numea «raţionalitate critică», poate fi principiul definitoriu al axiomei raţionalităţii şi în economie. [S.G.]
AXIOMELE PREFERINŢELOR CONSUMATORULUI (în teoria subiectivă a consumatorului individual), ipoteze ale analizei comportamentului consumatorului şi ale testării caracterului raţional al acestui comportament. A.p.c. sunt: comparaţia, tranzitivitatea, cantitatea (insaturaţie), convexitatea forte, selecţia. A. comparaţiei sau a completitudinii se referă la felul cum alege consumatorul din utilităţile alternative în folosinţă a două bunuri (A şi B). El alege o singură variantă din cele trei posibile: preferă bunul A bunului B; preferă bunul B bunului A; alege ori bunul A, ori bunul B, după inspiraţie. A. tranzitivităţii opţiunii (preferinţei) de la un bun la altul se manifestă astfel: dacă un consumator preferă bunul C bunului B şi pe A bunului B, atunci înseamnă că el preferă bunul A bunului C. A. cantităţii sau a insaturaţiei constă în opţiunea pentru cea mai mare cantitate, dacă bunurile alternative în consum au aceeaşi utilitate. A.c. este cunoscută şi sub denumirea de axiomă a “lăcomiei” sau a nonsaţietăţii. A. con-vexităţii forte se referă la faptul că un consumator preferă combinaţii echilibrate între bunuri, în locul celor extremale. A. selecţiei, conform căreia consumatorul urmăreşte atingerea celei mai bune (preferate) stări de consum. Pe baza acestor axiome, preferinţele apar ca rezultând dintr-o introspecţie psihologică (v. Comportamentul consumatorului). [D.N.]
B
  BALANŢA COMERCIALĂ, tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Din punctul de vedere al sferei de cuprindere, b.c. poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări, sau parţială, dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări. Din punctul de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe, b.c. poate fi: activă (excedentară), dacă exportul depăşeşte importul, pasivă (deficitară), dacă importul depăşeşte exportul, şi echilibrată (soldată), când acestea sunt egale. în “ ansamblu, b.c. poate fi activă, dar pe ţări poate fi excedentară sau deficitară. Dacă o b.c. de ansamblu este cronic deficitară, acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Dar, o situaţie favorabilă nu presupune, în mod obligatoriu, o b.c. permanent excedentară, ci o b.c. echilibrată în dinamică. în b.c., gruparea mărfurilor importate şi exportate diferă-în tr~o măsură mai mare sau mai mică
  - de la o ţară la alta. Totuşi, pe baza unei înţelegeri internaţionale, s-a utilizat mult timp clasificarea “Convenţiei de la Bruxelles” (31 decembrie 1913). în prezent, se foloseşte tot mai mult “Clasificarea tip a comerţului internaţional” (C.T.C.I. sau S.I.T.C.). Pentru analiza b.c. este necesar să se ţină seama de preţurile folosite şi de mecanismul formării lor. B.c. constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe (v. Balanţă de plăţi externe, Comerţ internaţional). [A.G.]
  BALANŢA FINANCIARĂ, instrument financiar care serveşte la dimensionarea resurselor financiare, la precizarea destinaţiei acestora, la fundamentarea echilibrului, la stabilirea modalităţii de acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de resurse, la diferite niveluri de agregare. B.f. poate fi: echilibrată, atunci când resursele sunt egale cu necesităţile de resurse; supraechilibrată, dacă resursele depăşesc necesităţile, prezentând un excedent; dezechilibrată, când resursele nu acoperă integral necesităţile, prezentând un sold negativ. B.f.
echilibrată constituie situaţia normală; cea supraechilibrată poate fi considerată normală, în măsura în care relevă o rezervă de balanţă judicios dimensionată. Un sold pozitiv de dimensiuni exagerate ascunde o anumită necorelare şi de aceea varianta respectivă trebuie corectată. B.f. dezechilibrată arată că necesităţile de resurse nu pot fi acoperite cu resurse financiare identificate, deoarece fie că resursele obtenabile au fost subevaluate, fie că s-au prevăzut obiective ori acţiuni care solicită un efort financiar mai mare decât poate să suporte economia în perioada respectivă. O problemă importantă care apare în acţiunea de elaborare a b.f. este aceea a determinării nivelului optim la care se construieşte echilibrul financiar. Acest nivel poate fi definit atât prin mărimea absolută a resurselor financiare, potenţial mobilizate în perioada considerată în vederea satisfacerii nevoilor sociale triate, cât şi prin creşterea procentuală prevăzută a se realiza, comparativ cu perioada de bază. [C.D.]
Balanţa legăturilor dintre ramuri (v. TABELUL INPUT-OUTPUT)
Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital
(v. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE)
Balanţă curentă sau contul curent (v. BALANŢĂ DE PLĂŢI EXTERNE)
BALANŢĂ DE LICHIDITĂŢI, situaţie comparativă a încasărilor băneşti şi a plăţilor exigibile la un moment dat sau într-o perioadă. B. de 1. se întocmeşte la nivelul societăţii comerciale, al băncii sau al trezoreriei, în scopul stabilirii existenţei resurselor băneşti efective necesare pentru efectuarea plăţilor în perioada respectivă. în cazul inexistenţei acestor resurse sau al insuficienţei lor, se depistează posibilităţile de constituire a acestora, asigurându-se derularea normală a fluxurilor reale şi fluxurilor monetare, corespunzătoare ca dimensiune şi ca structură (v. Lichidităţi). [C.D.]
BALANŢĂ DE PLĂŢI EXTERNE
 52
 BALANŢĂ DE PLĂŢI EXTERNE, instrument economico-statistic în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an. Fundamentată pe principiul contabilităţii în partidă dublă, b. de p.e., denumită de regulă balanţă de plăţi, cuprinde în activul ei încasările, adică creanţele exigibile în perioada respectivă, iar în pasivul ei plăţile, adică datoriile exigibile în aceeaşi perioadă, indiferent dacă operaţiunile comerciale sau financiare care le-au generat au fost executate în această perioadă sau într-una anterioară. B. de p.e. se întocmeşte: global, bilateral sau regional, respectiv, pentru relaţiile unei ţări cu celelalte ţări ale lumi, pentru relaţiile ei cu o altă ţară sau pentru relaţiile ei cu un anumit grup de ţări. în scopul asigurării comparabilităţii internaţionale, posturile din b. de p.e. se pot structura în două grupe. Grupa I, numită Balanţa Curentă sau Contul curent, include: a) balanţa comercială; b) balanţa serviciilor; c) balanţa veniturilor; d) balanţa transferurilor unilaterale. Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital, include: a) balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt; b) balanţa mişcărilor de capital pe termen lung; c) balanţa rezervelor valutare internaţionale. în cadrul acestei structuri, fiecare ţară realizează detalierea posturilor în funcţie de interesele ei economice şi financiare, ca şi în corelaţie cu specializarea ei internaţională. Orice post al b. de p.e. poate fi: activ sau excedentar; pasiv sau deficitar; echilibrat. Excedentele şi deficitele diverselor posturi se compensează reciproc, astfel că sub aspect contabil
 b. de p.e. este echilibrată, ceea ce înseamnă că, de regulă, deficitele se finanţează, iar excedentele sunt utilizate, primind o anumită destinaţie (v. Balanţa comercială). [C.D.]
 BALANŢĂ MATERIALĂ, instrument metodologic de planificare; tablou statistico-economic cu ajutorul căruia se compară resursele necesare producerii de bunuri, cu destinaţiile acestora în vederea asigurării echilibrului fizic al producţiei. Resursele cuprind: stocurile existente la începutul anului; provizioanele privind producţia; provizioanele privind importul etc. Destinaţiile privesc: consumul intern defalcat pe ramuri, sectoare pe zone teritoriale; cantitatea prevăzută pentru export etc.; stocul de la sfârşitul anului etc. (V. Planificare). [S.C.]
 BALANŢĂ PATRIMONIALĂ, situaţie financiară a unei firme la un anumit moment, de regulă la finele unui an fiscal. B.p. cuprinde următoarele elemente principale: activul, pasivul şi activul net. Activul include stocul de capital circulant, stocul de capital fix şi numerarul de care dispune firma în momentul elaborării balanţei. Pasivul reflectă creanţele asupra firmei. Activul net reflectă drepturile de proprietate asupra activelor (v. Patrimoniu). [C.D.]
 BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII, instituţie financiară internaţională, având scopul de a finanţa unele proiecte de dezvoltare ale Uniunii Europene. A fost înfiinţată în 1958, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Roma. Capitalul B.E.I. este format din subscripţiile ţărilor membre, din fonduri obţinute de pe piaţa financiară şi din surse speciale. Statutul B.E.I. prevede şi posibilitatea obţinerii de credite speciale din partea ţărilor membre, în măsura în care asemenea credite prestatoare de dobândă ar fi necesare pentru finanţarea anumitor proiecte de investiţii. B.E.I. acordă credite pentru finanţarea unor proiecte de dezvoltare a industriei, agriculturii şi serviciilor, precum şi pentru modernizarea şi consolidarea unor întreprinderi. Banca poate să acorde împrumuturi şi în afara Uniunii Europene, atunci când anumite investiţii externe prezintă interes deosebit. Structura organizatorică şi de conducere este formată din: Consiliul guvernatorilor; Consiliul de Administraţie şi Comitetul de direcţie (v. Uniunea Europeană). [A.G.]
 BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE (B.E.R.D.),
 instituţie financiară internaţională, cu scopul acordării de împrumuturi, asistenţă pentru privatizări, fuzionări, achiziţii şi crearea de societăţi mixte. A fost înfiinţată în 1991, în cadrul Consiliului European de la Strasbourg. Membrii fondatori ai B.E.R.D. sunt 40 de ţări (printre care şi România) Capitalul ei este constituit din fonduri ale Instituţiilor Uniunii Europene şi din subscrieri ale ţărilor membre, împrumuturile se acordă numai ţărilor din Europa Centrală şi de Est, şi sunt repartizate în proporţie de 60% pentru sectorul privat şi 40% pentru sectorul public, în special pentru dezvoltarea infrastructurii. [D.M.]
 53
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
 BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE (B.I.R.D.),
 organizaţie financiară internaţională înfiinţată în iulie 1944 cu ocazia Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods prin acordul a 44 de ţări. Şi-a început activitatea în iunie 1946, având sediul la Washington. în prezent, numără 178 de membri, printre care şi România, care sunt în acelaşi ;timp şi membri ai F.M.I. Contribuţiile ţărilor membre se fac în raport cu partea pe care o deţine fiecare în comerţul mondial. în acelaşi mod se stabilesc şi drepturile de vot ale ţărilor membre. Resursele financiare ale B.I.R.D. se constituie din: subscrieri ¿le^ţărilor membre, venituri nete din operaţiuni bancare, fonduri obţinute din vânzarea de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale şi din alte împrumuturi mobilizate de pe aceste pieţe. Resursele sunt destinate promovării dezvoltării ţărilor membre. în acest scop, B.I.R.D. acordă împrumuturi directe guvernelor sau cu garantare guvernamentală pe termen scurt sau termen lung (până la 20 de ani) cu perioade de graţie de 5 ani pentru realizarea unor programe de investiţii şi pentru susţinerea programelor de dezvoltare; participă la programele de cofinanţare alături de alte instituţii financiare internaţionale; garantează creditele obţinute de statele membre de pe piaţa financiară internaţională, având un rol de catalizator al investiţiilor de capital externe; coordonează ajutoarele internaţionale pentru dezvoltare şi oferă asistenţă economică şi tehnică membrilor săi. B.I.R.D. operează prin instituţii afiliate. în 1980 s-a introdus o nouă politică a programelor sale de ajustare structurală prin care se acordă credite cu scopul uşurării problemelor balanţei de plăţi a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste împrumuturi sunt totuşi condiţionate de adoptarea unor politici economice specificate de B.I.R.D. (v. Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional). [D.M.]
 BANCA MONDIALĂ, sistem bancar format din Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Corporaţia Financiară Internaţională (I.F.C.), Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (I.D.A.) şi Asociaţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.). Obiectivul principal al B.M. este de a sprijini ţările în curs de dezvoltare pentru creşterea standardului lor de viaţă prin utilizarea resurselor financiare provenind din ţările decoltate. Prin finanţarea externă suplimentară
 pe care o asigură, instituţiile B.M. contribuie la uşurarea poverii datoriei externe a acestor ţări. Adesea, asistenţa tehnică a instituţiilor B.M. este mai importantă decât finanţarea, astfel că multe programe de ajustare realizate cu asistenţa tehnică a B.M. contribuie la diminuarea problemelor datoriei externe. De asemenea, B.M. are dreptul de a acorda ajutor financiar pentru reducerea datoriei externe, cu condiţia ca prin aceasta să se disponibilizeze resurse pentru investiţii directe şi dezvoltare. România a aderat la B.M.’în anul 1973 (v. B.I.R.D.). [C.D.]
 BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, bancă centrală a statului român, care, în cadrul politicii economice şi financiare generale, stabileşte şi conduce politica monetară şi de credit a ţării, cu scopul de a menţine stabilitatea leului. B.N.R. este organ al s’tatu-lui şi are personalitate juridică. B.N.R. a fost înfiinţată prin Decretul domnesc din aprilie 1880, ca Bancă cu capital privat autohton şi cu participarea statului. în cei aproape 120 de ani de existenţă, B.N.R. a răspuns Ia chemările vremurilor noi, făcând faţă problemelor pe care istoria tumultuoasă le-a creat. Prin Legea nr. 34 din 1991, B.N.R. funcţionează ca organism al statului, activitatea ei fiind supravegheată de Parlamentul României. B.N,R. este mandatată prin lege să fundamenteze şi să conducă politica monetară şi de credit a ţării, şi să caute profesional căile de menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale. Capitalul ei este public. B.N.R. are de îndeplinit mai multe funcţii principale: emite, pune în/şi retrage din circulaţie numerarul; fiind banca băncilor, ea autorizează funcţionarea de bănci pe teritoriul ţării, intervenind în cazul în care o bancă întâmpină dificultăţi temporare; îndeplineşte funcţia de casier general şi de bancher al bugetului de stat (funcţia de gestiune a politicii de trezorerie a fost delegată Băncii Comerciale Române); stabileşte şi conduce politica monetară şi valutară a ţării; supraveghează şi participă la reglementarea şi operarea sistemului de plăţi al ţării. Garanţia îndeplinirii obiectivului central al B.N.R. constă în asigurarea autonomiei sale. Acesta vizează două laturi: una funcţională (supravegherea asupra obiectivelor proprii, manifestarea ei ca autoritate monetară naţională supremă etc.); alta organică (competenţele în ceea ce priveşte numirea membrilor Consiliului de Administraţie, durata mandatelor acestora, modul de funcţionare şi de deliberare a acestuia etc.) (v. Politică monetară, Politică valutară). [D.N.]
BANCA REGLEMENTELOR INTERNAŢIONALE (B.R.I.)
 54
BANCA REGLEMENTELOR INTERNAŢIONALE (B.R.I.), instituţie financiară internaţională, care reglementează activitatea băncilor centrale ale ţărilor membre. Este o bancă a băncilor centrale. A fost înfiinţată în Elveţia, la Basel, în anul 1930, de către Belgia, Marea Britanie, Elveţia, Franţa, Germania şi Italia. România a subscris, la înfiinţare, 20 milioane franci elveţieni, ceea ce i-a permis să obţină
-  în decursul timpului - credite şi să efectueze multiple operaţiuni prin această bancă. B.R.I. este o instituţie originală atât prin caracterul său internaţional, cât şi prin particularităţile şi statutul său.
B.R.I. este singura instituţie de credit internaţional care are permisiunea să deţină DST-uri şi are dreptul să participe la licitaţiile de aur organizate de F.M.I. în contul băncilor centrale sau al său propriu. Operaţiunile statutare ale băncii sunt cumpărarea şi vânzarea de aur în cont propriu sau al băncilor centrale, deţinerea de aur, acordarea de împrumuturi băncilor centrale sau luarea de împrumuturi de la acestea, garantate cu aur, scontarea şi reescontarea titlurilor de credit, cumpărarea şi vânzarea de devize ş.a. B.R.I. împreună cu alte organisme financiar* monetare internaţionale asistă băncile centrale în administrarea şi investirea rezervelor lor monetare.
B.R.I. are un rol important în colectarea şi distribuirea de informaţii asupra dezvoltării macroeconomice şi afacerilor monetare internaţionale. [A.G.]
BANCĂ, unitate economică funcţional-insti-tuţională, a cărei funcţie principală este de a colecta, de a transfera şi de a repartiza disponibilităţile financiare. Rolul b. este deci acela de a pune în legătură, pe baze comerciale, unităţile economice care se află în căutare de fonduri cu cei care caută plasamente. Principala funcţie activă b. şi a celorlalte instituţii de credit constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară. împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale b., fie pe seama soldului lor activ între depunerile clienţilor şi solicitările de restituire din partea acestora. Alte servicii active bancare: gestionarea conturilor deponenţilor; organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni; efectuarea de operaţiuni cu titluri de valoare; crearea de instrumente (active) financiare proprii. Principala funcţie pasivă a b. se referă la primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi ale unităţilor economice nonbancare (depozitul). Printre asemenea funcţii mai figurează: executarea de plăţi, pe baza ordinelor clienţilor, din
depozitele constituite; conducerea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor. în condiţiile actuale, b. a încetat de a mai fi o simplă intermediară între unităţile economice nonbancare, ea a devenit o instituţie foarte dinamică şi cu impact major asupra întregii societăţi. Una dintre aceste funcţii macroeconomice constă în faptul că băncile, îndeosebi cea centrală, coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în economie. Ele gestionează profesional moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu celelalte monede. Amploarea crescândă a importanţei băncilor, ca şi diversificarea operaţiunilor efectuate de ele au condus, mai întâi, la specializarea lor, pentru ca recent să apară o tendinţă puternică spre universalizarea funcţiilor îndeplinite de fiecare b. în acest context, b. vinde şi cumpără valută, ea efectuând şi alte operaţiuni valutare (v. Bani, Politica monetară). [D.N.]
BANCĂ DE AFACERI, tip de întreprindere lucrativă specializată, care oferă bani - capital -celorlalte unităţi economice (persoane fizice şi juridice). Resursele lor constau din capitalurile proprii şi din obligaţiunile şi acţiunile emise de ele, şi subscrise de cei interesaţi. B. de a. acordă credite pe termen lung, susţinând astfel proiectele de investiţii ale întreprinzătorilor. [D.N.]
BANCĂ DE CLEARING, bancă specializată în operaţiuni de clearing. Sistemul este propriu operaţiunilor bancare din Marea Britanie şi presupune decontarea reciprocă a cecurilor între bănci. în sistemul bancar al S.U.A., acest sistem are o aplicabilitate locală, plăţile care nu se pot compensa reciproc vor fi preluate spre rezolvare de Sistemul Federal de Rezerve (FED). [T.E.]
BANCĂ DE DEPOZIT, bancă comercială care îşi procură resursele financiare de pe piaţa monetară, prin depunerile clienţilor lor, depuneri la vedere şi pe termene scurte; în baza acestora şi a capitalurilor proprii, b. de d. oferă credite pe termen scurt solicitanţilor care întrunesc condiţiile generale de bonitate financiară, respectiv, se încadrează în criteriile de raţionalitate stabilite de fiecare bancă (v. Bancă). [D.N.]
BANCĂ DE EMISIUNE, bancă centrală, bancă a băncilor, bancă de prim rang - instituţie care are rolul (funcţia) de a asigura şi regla cantitatea de bani în
 55
BANCRUTĂ
circulaţie, de a regla rata dobânzii în economie, de a preveni falimentele bancare, de a autoriza şi supraveghea exercitarea funcţiei de operator bancar. în pofida denumirii ei, aceasta nu este o bancă în sensul strict al termenului. B. de e. este preocupată, mai ales, de realizarea anumitor obiective macroeconomice, obiective ce îi revin din mandatul naţional, atribuit acesteia de forul legislativ al ţării. B. de e. oferă servicii specifice băncilor comerciale, aceasta deţinând majoritatea rezervelor băncilor comerciale; ea oferă servicii specifice guvernului ţării. B. de e. pune în circulaţie bancnotele şi moneda divizionară. La origine, biletul de bancă era o creanţă a deţinătorului lui asupra unui activ existent în depozitele băncii emitente. în prezent, biletele de bancă se emit relativ independent de activul băncii centrale, cantitatea acestora depinzând de nevoile de lichiditate ale economiei, nevoi care se încadrează în obiectivele de politică monetară şi bugetară a ţării (v. Bancă, Ofertă de monedă). [D.N.]
BANCNOTĂ, bilet de bancă pus în circulaţie de bănci comerciale care exprimă angajamentul băncii emitente de a plăti purtătorului, la cerere, suma de bani înscrisă pe el. Este un semn al valorii, pe care sunt marcate sume rotunde, la purtător, transmisibile prin simpla cedare, înlocuind, adesea, banii reali în funcţiile lor de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată. B. este considerată un efect de comerţ, o dezvoltare a cambiei şi, în principiu, o cambie plătibilă la cerere. B. a apărut încă din secolul al XVII-lea datorită dezvoltării circulaţiei cambiilor şi crizei de încredere în ceea ce priveşte activitatea lor la scadenţă. Până la acest moment de criză circulau cambiile emise de comercianţii privaţi. Pierderea încrederii în ele a determinat băncile comerciale, la început, să preia cambiile şi să pună în circulaţie în locul lor b. Ulterior, când băncile centrale sau de emisiune rescontau cambiile băncilor comerciale, preluau, de fapt, portofoliile de cambii deja scontate de acestea punând în circulaţie b. Fiind emise de băncile centrale, b. circulau ca bani de credit şi erau considerate ca valori sigure pentru că aveau garanţie dublă: a) efectele de comerţ pe baza cărora au fost emise şi care se aflau în portofoliul băncilor centrale;
b) aurul din stocul băncilor centrale emitente de b. Datorită garanţiei în aur, până la primul război mondial, b. au putut fi preschimbate pe aur prin prezentarea lor la banca de emisiune de către cei ce le deţineau. După primul război mondial, schimbul
b. pe aur a încetat să mai aibă loc în toate ţările, întrucât aveau la bază efecte de comerţ - cambiile rescontate, b. constituiau în fapt o formă de creditare a circulaţiei mărfurilor care se modifică în funcţie de cerinţele acesteia. Primul război mondial a reprezentat un moment de cotitură şi în ceea ce priveşte emisiunea
b. care începe să se îndepărteze într-o oarecare măsură de circulaţia mărfurilor, întrucât serveşte pe scară mare pentru acoperirea deficienţelor bugetare şi finanţarea cheltuielilor militare. în acest sens, emisiunea b. are la bază îndeosebi obligaţiunile de stat. Deteriorarea stabilităţii b. prin suspendarea preschimbării în aur şi pierderea caracterului direct şi exclusiv al determinării lor de circulaţia mărfurilor au avut ca efect următoarele: a) numai o parte din b. emise au scopul de a credita circulaţia mărfurilor; b) cealaltă parte din emisiunea de b. se face pentru finanţarea deficitelor bugetare; c) se accentuează foarte mult posibilitatea ca b. să degenereze în bani de hârtie, păstrându-şi însă denumirea iniţială. Acest risc decurge mai ales din emisiunea de b. pentru acoperirea deficitelor bugetare care în ultimele decenii au devenit cronice (v. Cambie, Bilet de bancă, Bani de hârtie). [G.P.T.]
BAN COR, monedă scripturaîă internaţională, a cărei constituire a fost propusă de către delegaţia Marii Britanii (condusă de J.M. Keynes) la conferinţa monetară internaţională din 1944 de la Bretton Woods. Banca “centrală” mondială care ar fi urmat să se constituie pe baza propunerilor britanice avea menirea să asigure ţărilor deficitare mijloacele de plată necesare pentru a-şi continua tranzacţiile, ca alternativă la reducerea importurilor şi diminuarea efectului multiplicator al comerţului exterior asupra producţiei şi ocupării. B. urma să fie creat de către Banca “centrală” mondială pe baza aurului ce-1 deţinea de la ţările membre şi distribuit statelor membre în funcţie de locul ocupat de către fiecare în comerţul internaţional. Volumul şi dinamica b. urmau să fie proporţionale cu dinamica schimburilor internaţionale. Filozofia b. s-a aflat la baza constituirii Drepturilor Speciale de Tragere (D.S.T.) de către F.M.I. (v. Fondul Monetar Internaţional). [G.I.].
BANCRUTĂ, infracţiune economică ce-şi găseşte expresia în incorecta gestionare de către agentul economic a patrimoniului său, din care cauză acesta ajunge în situaţia de a nu-şi onora plăţile scadente faţă de partenerii săi de afaceri şi este declarat în stare
BANCRUTĂ FRAUDULOASĂ
 56
de faliment. B. poate fi simplă, atunci când gestionarea incorectă rezidă în anumite acte imprudente sau greşite sub raport profesional şi/sau frauduloasă (v. Bancrută frauduloasă). [A.I.]
BANCRUTĂ FRAUDULOASĂ, infracţiune economică complexă, constând din acte şi fapte voite, săvârşite cu rea-credinţă pentru a aduce prejudicii partenerului sau partenerilor de afaceri, creditori. în accepţiunea dreptului român şi de pretutindeni, unde acţionează legile economiei de piaţă, b.f. este o metodă clasică de înşelare şi păgubire a creditorilor şi, potrivit legislaţiei româneşti în vigoare, ea se concretizează în următoarele fapte: falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii comerciale, ascunderea unei părţi din activul acesteia, înfăţişarea de datorii neexistente sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţ, a unor sume nedatorate, fiecare din aceste fapte fiind săvârşite în vederea diminuării aparente a valorii activelor, înstrăinării în caz de faliment a unei societăţi sau a unei părţi însemnate din active. Atât b.f., cât şi aceste fapte, aflate în corelaţie, sunt considerate infracţiuni şi se pedepsesc de lege cu privarea de libertate. B.f. fiinţează în majoritatea statelor lumii cu sistem de drept bine aşezat. în România, b.f. este reglementată de Legea din 1997 pentru modificarea şi completarea Legii 31/1990 privind societăţile comerciale, urmărindu-se obiectivele luptei împotriva corupţiei şi a crimei organizate (v. Bancrută). [A.I.]
BANI, activ special care, în baza unei convenţii general acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi de măsură a activităţii economice; denumire generică pentru toate felurile de monedă şi semne ale valorii. Activul care îndeplineşte rolul de b. are două trăsături definitorii: a) este general acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un spaţiu economic (zonă monetară) şi timp istoric; b) are o lichiditate perfectă sau cvasiperfectă (cost de tranzacţie nul sau foarte redus).
B.  au apărut din necesităţile schimbului, pentru depăşirea inconvenientelor trocului şi au cunoscut de-a lungul istoriei profunde transformări şi mai multe forme. Odată apăruţi, banii au cunoscut o evoluţie continuă, sensul general al evoluţiei normale con-cretizându-se în: diversificarea instrumentelor băneşti; tendinţa lor spre universalizare, ruperea treptată a acestora de conţinutul lor material. Evoluţia banilor şi principalele tendinţe pot fi puse în evidenţă
prin marcarea formelor de bani cunoscute în istorie:
b. bunuri; b. bunuri-metale preţioase; b. monede din metale preţioase, emise şi garantate de autorităţile emitente; b. bilete de bancă, ca înscrisuri ce atestau existenţa aurului în depozitele unei anumite bănci;
b. de hârtie, ca simboluri ale banilor cu valoare deplină, care şi-au îndeplinit şi îşi îndeplinesc funcţiile în baza încrederii populaţiei, dintr-o anumită ţară, în posibilitatea lor de a suplini cu succes banii cu valoare deplină; b. de credit (bani bancari) au apărut din nevoia de a facilita creditul în general, creditul comercial, în special; b. de hârtie, semne băneşti având curs forţat etc., fară a fi convertibili în aur monetar, respectiv, fară a fi convertibili în general.
B. caracterizează starea celor mai multe monede naţionale contemporane; b. scripturali, înscrisuri în conturi bancare (bani de cont) ca depozite ale unităţilor economice; alte instrumente recunoscute ca b. Succinta incursiune în procesul metamorfozei
b. permite evidenţierea a trei etape distincte în devenirea şi conţinutul economic al acestora: a) etapa când moneda era fixată asupra unui bun economic, având utilitate prin sine însăşi; b) moneda simbol, reprezentant al unor mărfuri aflate în circulaţie; c) moneda convenţie ca activ recunoscut şi acceptat să îndeplinească funcţia dc mijloc de schimb şi de plată, să fie simbol de valoare în cadrul unei comunităţi. Rolul economic al b. decurge din funcţiile pe care le îndeplinesc: a) mijloc de schimb universal şi instrument de plată instantaneu (lichiditate prin excelenţă), schimbându-se cu orice alt bun şi stingând orice obligaţie economică; b) mijloc de măsurare a activităţilor economice, unitatea bănească fiind etalonul universal de măsură, care permite evaluarea monetară prin intermediul preţului, funcţie ce este îndeplinită în mod ideal, nefiind necesară prezenţa lor efectivă, c) funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă) -veniturile necheltuite se constituie în rezervă pentru consumul viitor. Acest mod de constituire a rezervelor generează costuri mici de păstrare şi riscuri nesemnificative. în exercitarea acestei funcţii este necesară conservarea puterii de cumpărare a banilor; d) b. universali - cei folosiţi ca mijloc de schimb, de măsură şi de rezervă în mai multe spaţii economice (dolarul S.U.A., D.S.T., Euro etc.) (v. Monedă, Masă monetară). [G.I.]
BANI DE AUR, piese din aur de o anumită mărime, puritate, formă şi greutate cu însemne specifice
 57
BANI METALICI
utilizate în procesul schimbului de mărfuri. B. de a. au fost întotdeauna piese (monede) cu valoare proprie, fiind primiţi (acceptaţi) ca mijloc de schimb şi de plată nu numai în ţara în care au fost emişi şi puşi în circulaţie, ci şi în alte ţări, pentru că, de fapt, ceea ce conta erau cantitatea de metal preţios pe care o conţineau şi titlul acestuia. Utilizarea aurului ca bani se datorează în mod deosebit unor caracteristici proprii acestui metal: inalterabil, uşor de transportat, divizibil, poate fi redus la acelaşi grad de puritate (omogenitate), nu este afectat în substanţa sa de trecerea timpului. Emisiunea b. de a. constituia, la început, dreptul exclusiv, monopolul şefilor locali, apoi al regilor şi mai târziu al statului. Datorită caracteristicilor proprii aurului, banii din acest metal puteau fi tezaurizaţi, retraşi din circulaţie şi păstraţi în diferite scopuri, iar ulterior reintroduşi în circulaţie. Tezaurizarea b. de a. a jucat un rol deosebit în reglarea masei monetare la nivelul cerinţelor activităţii economice: dacă masa monetară creştea peste nevoi, banii se depreciau; pentru a evita paguba ce rezulta din acest proces, unii deţinători de b. de a. stocau o parte din ei diminuând astfel masa monetară, ceea ce modifica raportul dintre banii în circulaţie şi bunurile de pe piaţă, şi crea condiţii pentru “scumpirea” banilor, adică pentru creşterea puterii lor de cumpărare. La Conferinţa Internaţională Monetară, care a avut loc după primul război mondial la Genova, în 1922, s-a stabilit în cadrul unui complex de măsuri că pe piaţa internă a fiecărei ţări nu se mai bat monede din aur, urmând să fie folosite numai bancnote şi monedă metalică. De atunci emisiunea de bani de aur are loc numai în anumite ţări care dispun de metalul preţios necesar, în cantităţi şi condiţii strict limitate, prilejuite de evenimente deosebite pentru ţările respective (v. Bancnotă, Monedă divizionară). [G.P.T.]
BANI DE CREDIT, semne ale valorii, bani de hârtie, bilete de bancă sau bancnote, la început convertibile în aur şi apoi neconvertibile în aur (v. Bancnotă, Bani de hârtie). [G.P.T.]
BANI DE HÂRTIE, semne ale valorii denumite astfel datorită materialului din care sunt confecţionate. Sunt rezultatul unui proces în decursul căruia b. de h. au înlocuit în circulaţie banii cu valoare deplină. Acest proces a început cu biletele de bancă sau bancnotele care au constituit, de fapt, primii bani de hârtie. Când cantitatea de bani de aur a devenit insuficientă în raport cu dimensiunile producţiei de
mărfuri supusă vânzării s-au emis mai multe bancnote astfel încât să asigure desfăşurarea normală a activităţii economice. Biletele de bancă ce depăşesc cantitatea de aur pe care o înlocuiesc în circulaţie, denumite monedă fiduciară, reprezintă o altă etapă a existenţei b. de h. Deşi reprezintă b. de h., moneda fiduciară îndeplineşte foarte bine rolul banilor cu valoare deplină atât timp cât este convertibilă în aur. După mai multe experienţe nereuşite în domeniul monedei fiduciare, în secolul al XIX- lea au fost puse bazele regulilor de emisiune a acesteia, oferind publicului un mijloc de plată comod. în condiţiile în care banii cu valoare -deplină şi-au încetat existenţa, iar b. de h. reprezentând moneda fiduciară încetează şi ei să mai fie convertibili în aur, b. de h. devin hârtie-monedă. Aceasta poate îndeplini funcţiile banilor chiar dacă nu are garanţie în aur, dacă este emisă în cantităţi corespunzătoare nevoilor schimbului. Păstrarea strictă a acestui echilibru trebuie avută în vedere permanent. Dacă însă din diferite motive se emit cantităţi de hârtie-monedă peste nevoile schimbului, b. de h. se depreciază, are loc inflaţia. Hârtia-monedă are curs forţat pe baza unui act politic al puterii de stat. De aceea sfera sa de circulaţie s-a restrâns la teritoriul ţării emitente. Pentru a putea fi folosită şi în alte ţări se pune problema convertibilităţii b. de h. (v. Bancnotă, Bani de aur, Convertibilitate). [G.P.T.]
BANI FICTIVI, denumire sugestivă a funcţiei arieratelor într-o economie slab structurată instituţional, bântuită de fenomenul indisciplinei financiare, de a se subtitui monetarizării fluxurilor1 de bunuri şi servicii. [M.D.]
BANI METALICI, piese confecţionate din metal sau aliaje de metal care au rolul de bani. Când erau confecţionaţi din aur sau alte metale preţioase, b.m. se compuneau din: a) piese forte, cele a căror valoare metalică este mai mare decât valoarea lor nominală, şi b) piese slabe - cele a căror valoare metalică este inferioară valorii nominale. Piesele forte erau mai căutate şi mai agreate pentru tezaurizare. Piesele slabe erau şi cele mai numeroase. Când banii cu valoare deplină (din metal preţios) au încetat să mai existe, această clasificare a b.m. şi-a pierdut orice semnificaţie. în condiţiile în care b.m. sunt confecţionaţi din altfel de metale decât cele preţioase sau din aliaje ale acestora, ei se pot clasifica în piese al căror cost de fabricaţie este: mai mare decât
BANI NUMERAR
 58
valoarea lor nominală; egală cu valoarea lor nominală şi mai mică decât valoarea lor nominală. Cea mai mare parte a pieselor în circulaţie fac parte din prima categorie. Pentru a evita asemenea emisiuni costisitoare, unele state confecţionează aceste piese din mase plastice. B.m. pot fi: principali, reprezentând unităţi monetare sau multiplii acestora, şi divizionari, reprezentând submultiplii unei unităţi monetare. B.m. principali care constituie o unitate monetară şi sunt utilizaţi ca etalon al preţurilor se numesc monedă de bază. Aceasta este diferită de la ţară la ţară, având şi denumiri diferite (v. Bani de aur, Bani numerar, Moneda). [G.P.T.]
BANI NUMERAR, semne ale valorii existente în mod efectiv sub formă de bani de hârtie sau bancnote şi bani metalici sau monede. Constituie o componentă fundamentală a masei monetare în orice ţară şi reprezintă cea mai înaltă formă de lichiditate (v. Bancnotă, Bani de hârtie, Bani metalici, Masa monetară). [G.P.T.]
BANI SCRIPTURALI (bani de cont), bani aparţinând unităţilor economice, persoanelor fizice sau juridice, aflaţi în cont la diferite bănci şi instituţii financiare sub forma depozitelor la vedere, soldurilor creditoare ale conturilor curente la bănci, depunerilor la vedere şi soldurilor creditoare de la banca de emisiune (mai puţin activele altor bănci depuse la banca de emisiune), depozitelor în conturi curente la casele de economii sau în conturile curente poştale (în ţările unde acestea există). B.s. există sub forma unor cifre înscrise în conturile care aparţin unităţilor economice respective; ei nu au existenţă fizică, materială; se pot transforma în bani efectivi, după cum aceştia se pot transforma în b.s. în prezent, b.s. au cea mai mare pondere în masa monetară a unei ţări. Această pondere creşte o dată cu gradul de dezvoltare şi modernizare a economiei ţării respective. B.s. se exprimă în unităţi (etaloane) monetare proprii fiecărei ţări sau sub forma unor unităţi (etaloane) monetare fictive, care încă nu există, de genul E.C.U. (European Currency Unit), D.S.T. sau S.D.R. (Special Drawing Right). în cadrul fluxurilor monetare, sumele de b.s. care trebuie să treacă dintr-un cont în altul sunt comunicate prin cecuri sau viramente (v. Cec, D.S.T., E.C.U., Masă monetară, Virament). [G.P.T.]
BARIERE ECONOMICE DE IEŞIRE, factori care conferă unei unităţi economice avantaje relative de cost atât timp cât se află într-o activitate de un anumit gen şi pe care le pierde atunci când părăseşte activitatea respectivă. B.e. la i. fac dificilă abandonarea unei activităţi economice (v. Concurenţă). [G.P.T.]
BARIERE ECONOMICE LA INTRARE, factori care plasează o unitate economică, ce se lansează într-o activitate nouă pentru ea, în situaţia de a avea dezavantaje relative de cost faţă de firmele existente mai demult în activitatea respectivă. Unităţile economice implantate anterior pot să-şi vândă produsele la preţ minim, pentru că, pe termen lung, costul lor a atins nivelul care le asigură totuşi un profit destul de mare astfel încât să nu se teamă de noii concurenţi. Sursele b.e. la i. sunt: avantajele absolute de cost, economiile de scară, mărimea minimă a capitalului iniţial, diferenţierea produselor, drepturile de proprietate industrială (invenţie) şi al mărcilor de fabrică etc. Reducerea (diminuarea) sau depăşirea b.e. la i. accentuează concurenţa şi contribuie la scăderea preţurilor. Mărimea investiţiei este un obstacol la intrarea în orice activitate, nu numai prin dimensiunile efortului financiar pe care-1 presupune, dar şi pentru faptul că noua unitate economică are nevoie de timp şi deci de cheltuieli pentru a realiza o anumită reputaţie a produsului său. Dacă cota de piaţă a produsului noii unităţi economice este mică, aceasta nu va putea să-şi acopere costurile cu atât mai mult cu cât nu va putea practica nici preţuri mult mai mari faţă de cele ale firmelor preexistente în domeniul respectiv. Atât timp cât cota nu va atinge o dimensiune, evident mai mare, noua unitate economică va avea pierderi şi nu se va putea echilibra. Este dificilă pătrunderea într-o activitate în care nivelul minim al producţiei este ridicat, adică acolo unde volumul producţiei pentru a obţine costuri comparabile cu ale celorlalţi producători (preexistenţi) şi deci costuri concurenţiale este ridicat. Acest nivel nu are o mărime general valabilă, ci diferă, după natura activităţii, pe ramuri. în unele ramuri precum industria siderurgică, electronică sau electrotehnică nivelul minim este mai mare, în timp ce în domeniul serviciilor este în general mai mică. Lipsa experienţei şi reputaţiei noilor firme care pătrund într-o anumită activitate sunt alte forme de b.e. la i. care le determină să-şi folosească numai parţial capacitatea de producţie şi să nu poată realiza decât profituri inferioare mediei
 59
BARIERE VAMALE
sau pierderi. Beneficiind de economiile de scară, firmele preexistente pot să ridice noi b. la i. prin stabilirea unor “preţuri limită”, mai mici decât în mod obişnuit, profitabile totuşi pentru ele, dar generatoare de pierderi pentru noile firme, întrucât sunt inferioare preţului la care acestea ar putea obţine profit. B. la i. reprezintă şi măsurile de protecţie a producătorilor naţionali împotriva concurenţei străine. Unele dintre acestea decurg din specificul diferitelor activităţi care impun standarde şi caracteristici greu de realizat; altele precum taxele vamale şi contingentările sunt artificiale. Există însă şi b. la i. pe piaţa altor ţări care au caracter obiectiv - distanţa şi costurile de transport (v. Concurenţă, Marcă a fabricii, Marcă de comerţ). [G.P.T.]
BARIERE NETARIFARE, instrumente ale politicilor comerciale folosite de către stat pentru a proteja economia naţională împotriva concurenţei din partea altor ţări, mai ales a celor mai dezvoltate. B.n. fac parte din sistemul protecţiei vamale şi se includ în sfera mai largă a barierelor vamale. B.n. au apărut şi s-au dezvoltat ca urmare a faptului că protecţia economică naţională (sau colectivă - în cazul diferitelor forme de integrare economică), realizată prin sistemul taxelor vamale, s-a dovedit a fi insuficientă în faţa ofensivei concurenţiale sau, uneori, chiar din dorinţa unor ţări de a păstra taxele vamale ca mijloc de rezervă în negocierile privind eventuale concesii reciproce. Din grupa instrumentelor incluse în b.n. fac parte reglementările cantitative ale comerţului exterior şi mijloacele de intensificare a exporturilor de mărfuri. în ceea ce priveşte reglementările cantitative ale comerţului exterior, principalele măsuri de politică comercială care constituie elemente ale b.n. sunt: contingentarea importurilor, licenţele pentru import şi export, restricţiile valutare, monopolurile de stat de import şi export, şi protecţionismul indirect. Contingentarea importului şi exportului înseamnă limitarea de către stat (pentru o anumită perioadă de timp) a importului (sau exportului) anumitor mărfuri la anumite cantităţi (contingente) precizate în expresie fizică sau valorică. Licenţele de import şi export reprezintă autorizaţii eliberate de stat firmelor importatoare şi exportatoare pentru efectuarea unui import sau export de mărfuri, precizat în expresie fizică sau valorică. Restricţiile valutare limitează volumul importului sau exportului prin reglarea sumei de valută străină pe care statul o pune la dispoziţia importatorilor, precum şi prin
obligarea exportatorilor de a preda valuta străină încasată de ei organelor controlului valutar la cursul oficial fixat. Monopolurile de stat de import şi export se realizează fie prin instituirea monopolului de stat pentru importul sau exportul unor anumite mărfuri, sau grupe de mărfuri, fie prin acordarea oficială a dreptului de monopol pentru importul sau exportul anumitor mărfuri unor firme particulare. Protecţionismul indirect se referă la: măsurile sanitaro-veterinare privind importul anumitor produse (vite, carne, produse alimentare etc.), folosirea obligatorie într-o anumită proporţie a produselor indigene în procesul de producţie, înscrierea obligatorie pe anumite mărfuri a mărcii ţării de origine, impunerea unor exigenţe de calitate şi de protecţie a mediului înconjurător, impunerea unor reglementări complicate şi anevoioase necesare pentru îndeplinirea formalităţilor de import etc. (v. Contingetare, Politică comercială). [N.D.]
BARIERE VAMALE, obstacol constând dintr-un sistem de măsuri şi instrumente prin care statul urmăreşte să apere, să protejeze propria economie naţională de concurenţă străină. Sorgintea b.v. o identificăm la mercantilişti, iar bazele teoretice ale acesteia au fost puse de economistul german Friedrich List prin lucrarea “Sistem naţional de economie politică” (1841). în această lucrare este fundamentată concepţia potrivit căreia economia politică este o ştiinţă care trebuie să aibă şi rolul de a facilita naţiunii cunoaşterea propriilor interese şi căile prin care aceasta poate prospera. B.v. se înscrie în curentul larg al politicilor protecţioniste şi în mod direct în cadrul protecţionismului vamal. Principalele instrumente prin intermediul cărora se instituie b.v. sunt taxele vamale, contingentarea importurilor, licenţele pentru import şi export, restricţiile valutare, protecţionismul indirect (măsuri sanitaro-veterinare impuse la importul unor produse), îngreunarea formalităţilor vamale, precum şi tarifele vamale. Taxa vamală este un impozit indirect perceput de către stat asupra mărfurilor atunci când ele trec graniţele vamale ale ţării respective. Taxele vamale (ca orice impozit indirect) sunt suportate în final de către consumatori. B.v. se instituie, în primul rând, prin intermediul taxelor vamale protecţioniste. Acestea sunt taxe care au ca principal scop crearea unei bariere pentru mărfurile străine, barieră prin intermediul căreia se urmăreşte înlăturarea concurenţei străine pe piaţa ţării respective şi realizarea unei expansiuni (atunci când e posibil)
ARIŢIU, GEORGE
 60
pe pieţele externe. B.v. fac parte din mijloacele de bază ale politicii comerciale. Pentru a asigura succesul promovării b.v. se impune o analiză competentă şi responsabilă a unor factori economici generali şi conjuncturali precum: gradul de dezvoltare economică a ţării respective, capacitatea de absorbţie a pieţei interne, gradul de dependenţă faţă de pieţele externe, nivelul şi gradul de dezvoltare a diferitelor pieţe externe de mărfuri etc. în condiţiile contemporane, ale amplificării procesului de integrare economică, la diferite niveluri şi pe diferite meridiane,
b.v. nu mai au în vedere numai o singură ţară, ci o uniune de ţări (de exemplu, Uniunea Europeană, Acordul de Liber Schimb Nord-American ş.a.). Pe de altă parte, ele urmăresc definirea unui sistem uniform de protecţie, faţă de concurenţii din alte ţări, aplicabil la frontierele comunităţii (v. Bariere netarifare, Protecţionism, Taxă vamală). [N.D.]
BARIŢIU, GEORGE (1812-1893) economist, membru al Academiei Române, om politic român din Transilvania, cu contribuţii majore în privinţa dezvoltării economiei de schimb, a industriei şi comerţului. A fost participant activ la Revoluţia de la 1848, întemeietorul presei româneşti din acea parte a ţării. A fost secretar şi preşedinte al “Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român” (ASTRA), membru al Academiei Române de la înfiinţarea ei. Ca exponent al noii clase purtătoare a progresului economic, a criticat sistemul perimat al economiei naturale (feudale), a militat pentru emanciparea socială a maselor, susţinând abolirea proprietăţii funciare feudale, statornicirea economiei de piaţă şi împroprietărirea fără răscumpărare a ţăranilor. Considerat cel mai de seamă economist transilvănean, el a abordat problemele majore ale# economiei transilvănene din secolul al XlX-lea, care priveau dezvoltarea industriei, a agriculturii, a căilor de comunicaţie, a fiscalităţii şi comerţului. El considera necesar să se încurajeze îndeosebi marea industrie, de fabrică, înzestrată cu o tehnică avansată, capabilă să înfrunte cât mai repede şi mai eficient concurenţa străină. Una dintre marile realizări practice ale lui G. Bariţiu pe tărâm industrial este înfiinţarea fabricii de hârtie de la Zămeşti. în viziunea marelui cărturar revoluţionar român, comerţul este, de asemenea, un factor dinamizator al întregii vieţi economice. G. Bariţiu era un adversar neînduplecat al dualismului austro-ungar şi apărător intransigent
al drepturilor poporului român. Concomitent cu susţinerea dezvoltării industriei naţionale, G. Bariţiu a fost un animator fervent al protejării ei de concurenţa străină. [A.I.]
BARTER, schimb direct de bunuri, fară mijlocirea banilor. Este forma cea mai veche de comerţ. B. este posibil numai dacă părţile îşi doresc reciproc bunurile oferite, respectiv, cerinţe. B. are o extensie specială în comerţul internaţional contemporan. [M.C.]
BASTIAT, FREDERIQUE R. (1801-1890), economist, adept al liberului schimb, având preocupări majore în analiza economică. Plecând de la o reflecţie asupra drepturilor de proprietate, asociată experienţei sale de jurist şi din lumea afacerilor, F.R. Bastiat s-a orientat spre analiza economică. Statutul de teoretician al economiei i-1 conferă un articol publicat în
1844  în “Le journal des économistes”. El s-a pronunţat pentru concurenţă şi s-a opus intervenţiei statului în economie, respingând protecţionismul şi alegând liberul schimb. în spiritul timpului său, el publică în
1845  “Sophismes économiques”, unde reia într-o formă elevată noţiunile liberale de bază. RR. Bastiat îşi pune toată energia în serviciul capitalismului. RR. Bastiat a fost fondatorul unei asociaţii pentru libertatea schimbului. Principala sa operă, “Les Harmonies Economiques”, a fost publicată la Roma, puţin înainte de moartea sa. [R.A.]
BAZĂ MONETARĂ, (1) termen ce se foloseşte pentru a desemna depozitele la vedere, existente în medie într-o perioadă de timp, pentru a desemna cantitatea de bani numerar intraţi în sistemul bancar, cărora li se aplică principiul rezervelor obligatorii fracţionate, obţinându-se astfel posibilitatea multiplicării banilor de cont. B.m. (mărimea ei) se poate determina prin raportarea masei monetare sub forma banilor scripturali la multiplicatorul banilor de cont.
(2) Agregat monetar care cuprinde activele monetare înalte, lichide precum rezervele băncilor comerciale şi numerarul în circulaţie şi în casieriile băncilor comerciale, active care pot fi utilizate aproape instantaneu pentru a efectua plăţi; în teoria tradiţională a creării banilor de cont, aceste active determină masa monetară prin intermediul multiplicatorului banilor. Este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de agregatul monetar MO. [T.E.]
61
BENEFICII PRIVATE
 BĂLCESCU, NICOLAE (1819-1852), patriot român, militant pentru democraţie şi pentru emanciparea economică, socială, politică şi naţională a românilor. Figură marcantă a Revoluţiei de la 1848. Ideea progresului ca legitate obiectivă se întâlneşte în întreaga sa operă. Prin această prismă priveşte N. Bălcescu locul istoric al feudalismului, evoluţia formelor de proprietate, soluţionarea problemei agrare, structura economică a societăţii româneşti, etapele revoluţiei, organizarea puterii politice etc. Cu toate că în centrul preocupărilor lui N. Bălcescu a stat chestiunea agrară, el acordă atenţie şi altor sfere ale economiei inclusiv “industriei manufacturiere”, în lucrările sale “Reforma socială la români” (1850), “Românii supt Mihai Voievod Viteazul” (1878), “Mersul revoluţiei în istoria românilor”, N. Bălcescu întreprinde o analiză complexă a situaţiei economice, sociale şi politice a Principatelor Române, subliniind identitatea tradiţiilor şi unitatea aspiraţiilor românilor. [R.A.]
 BECKER, GARY (n. 1930) economist american, profesor universitar. A urmat cursurile universităţilor Princeton şi Chicago. A fost profesor la Universitatea Columbia, între 1960 şi 1970, după care, din 1970, a devenit profesor la Universitatea Chicago. Principalele sale contribuţii la dezvoltarea ştiinţei economice au în vedere, în principal: - extinderea studiilor economice la aspecte cu conotaţii interdisciplinare, cum ar fi, de exemplu, analiza discriminărilor pe piaţa muncii prin includerea aşa-numitei “înclinaţii spre discriminare” în funcţia utilităţii scontate a se obţine atât de către angajaţi, cât şi de către agenţii economici purtători ai cererii de muncă; - formalizarea modelului de bază al analizei investiţiei în capitalul uman prin tratarea acestei investiţii într-o manieră similară cu investiţia în capitalul fizic (vezi capitalul uman şi rata internă de recuperare a investiţiei în capitalul uman); - analiza crimei ca o ocupaţie cu beneficii şi, respectiv, costuri scontate; - introducerea unui nou domeniu în cercetarea economică: economia familială - introdusă, în principal, printr-o funcţie multipersonală de producţie. în teoria şi practica internaţională se apreciază că principala contribuţie a lui G. Becker constă în extinderea studiilor ^economice la aspecte care anterior erau considerate a aparţine exclusiv altor domenii ale cunoaşterii, de tipul: sociologiei, psihologiei sau antropologiei. în anul 1992 i s-a decernat Premiul Nobel în Ştiinţele
Economice, subliniindu-se că acest premiu i-a fost acordat pentru “contribuţii la studiul economic al discriminării între indivizi, capitalului uman, crimei şi pedepsei, analizei*economice a familiei şi luării deciziilor politice”. Principalele lucrări care l-au consacrat pe G. Becker sunt: “Crime and punishment: an economic approach” (Crima şi pedeapsa: o abordare economică), în “Journal of Political Economy”, 1968; “Economics of Discrimination” (Economia Discriminării), 1971; “Human Capital: A Theoretical and Empirical Ana-lysis, With Special references to Education” (Capitalul Uman: O analiză teoretică şi empirică, cu referire specială lâ educaţie), 1975 (Ediţia din 1993 a fost tradusă sub titlul amintit şi în limba română); “The Economic Approach to Human Behavior”, 1977; (Comportamentul uman; o abordare economică, lucrare tradusă şi în limba română, în anul 1995); “Treatise on the Family” (Diverse abordări ale familiei), 1981. [S.C.M.]
BEHAVIORISM, şcoală (curent) de gândire care include diferitele abordări ale comportamentului economic, vizând în principal procesul decizional. Unii dintre reprezentanţii acestei şcoli economice, de orientare post-keynesiană, au oferit abordări interdisciplinare analizei comportamentului economic, prin luarea în considerare a unui ansamblu de factori economici, psihologici, tehnologici etc. Majoritatea abordărilor specifice acestei şcoli economice au incidenţă asupra analizelor microeconomice, dar există şi o serie de aspecte de factură macroeconomică, cum ar fi, de exemplu, problematica şomajului şi a inflaţiei. Şcoala behavioristă a avut şi are încă o largă audienţă pe plan mondial şi datorită publicaţiilor de notorietate, dintre care amintim: The Journal of Behavioral Economics; The Journal of Economic Behavior and Economics. O importantă verigă a acestei şcoli este cea consacrată fundamentării unei noi abordări a comportamentului firmei (aşa-numita teorie a comportamentului firmei). Totodată, are loc mutarea accentelor asupra problemelor legate de organizarea internă a firmei şi în special de aşa-numitul concept de eficienţă internă, opus abordărilor tradiţionale legate de conceptul de eficienţă alocativă (v. Eficienţă alocativă, Eficienţă productivă). [S.C.M.]
                               %
BENEFICII PRIVATE, termen folosit pentru efectuarea analizei cost-beneficiu fn condiţiile
BENEFICIU
62
aşa-ziselor extemalităţi, fie ele negative, fie pozitive. Prin raportarea externalităţilor activităţii ce se desfăşoară pe alte baze decât cele ale mecanismelor concurenţiale - la costul economic (oportun) şi la profitul economic, rezultatele economico-fmanciare se împart în b.p. şi beneficii sociale (publice). în cazul externalităţilor negative, b.p. sunt mai mari decât cele sociale şi chiar mai mari decât profitul economic. Aceasta, deoarece costurile private sunt mai mici decât costurile oportune (v. Beneficii sociale). [D.N.].
BENEFICIU, rezultat financiar pozitiv al unei activităţi lucrative, a cărui mărime o reprezintă diferenţa dintre veniturile încasate şi cheltuielile efectuate de firmă. Maximizarea b. constituie un criteriu esenţial urmărit de agenţii economici (v. Profit). [S.C.j
BENEFICIU PUBLIC, avantaj ce revine în egală măsură populaţiei unei ţări ca urmare a utilizării unor elemente ale infrastructurii învăţământului culturii, sportului, transportului etc., prin care se satisfac unele cerinţe generale ale economiei (v. Beneficiu social). [SC.]
BENEFICIU SOCIAL, parte a veniturilor bugetare prin care puterea publică centrală intervine în sporirea veniturilor unor anumite categorii sau grupuri de salariaţi, care se confruntă cu riscuri mai mari, de genul accidentelor de muncă, bolilor profesionale, şomajului etc. (v. Alocaţie). [S.C.]
BENTHAM, JEREMY (1748-1832), sociolog, jurist şi filosof englez, teoretician al liberalismului şi promotor al principiului utilitarist în etică. A fost un pasionat susţinător al metodelor cantitative de observare şi interpretare a realităţilor sociale. S-a pronunţat pentru extinderea metodei experimentale de cercetare asupra eticii. El a preluat ideile iluminiştilor francezi despre interesul personal pe care a căutat să le aplice la condiţiile Angliei. Pornind de la ideea concordanţei dintre interesul individual şi cel general, J. Bentham aprecia că “Marea Fericire”, viitoarea societate morală, va rezulta din generalizarea principiului conform căruia fiecare individ va da mai mult decât va cere de la societate. în gândirea social-politică, el s-a manifestat ca un reformist înaintat (votul universal pentru bărbaţi, un sistem politic republican şi democratic etc.), elaborând, totodată,
un proiect de reaşezare politică a lumii în vederea asigurării păcii. Evoluţia ulterioară a lumii a pus în evidenţă caracterul utopic al respectivului proiect. Op.: “Deontologia sau ştiinţa moralei”, postumă 1834. [D.N.]
BERD (v. BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE)
BET - Bucharest Exchange Trading (v. INDICELE BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI)
BIG BANG, expresie ce provine din teoria apariţiei universului printr-o mare explozie. în literatura economică, expresia b.b. este folosită pentru a defini metoda de tranziţie cunoscută ca „terapia de şoc”. Potrivit acestei metode, tranziţia este rezultatul instantaneu al descătuşării nelimitate a forţelor pieţei.
B.b. presupune să fie concomitenţă şi rapiditate în procesele transformaţionale din triunghiurile esenţiale ale tranziţiei reprezentate de: 1) liberalizare, privatizare şi stabilizare; 2) instituţii funcţionale, politici publice coerente şi managementul schimbării; 3) creştere economică (ajungere din urmă), modernizare şi dezvoltare durabilă. B.b. constituie o variantă de declanşare şi derulare a proceselor transformaţionale care nu poate fi absolutizată pentru că rezultatele ei depind radical de starea contextului social-economic. Aceasta, bunăoară, nu poate fi ameliorată decât gradual pentru a nu induce tensiuni în sistem, crize şi dezechilibre greu de gestionat [M.D.]
BILANŢ AL INVESTIŢIEI, mărimea maximă a creditului ce poate fi contractat de la o bancă, destinat realizării unui proiect de investiţii. în stabilirea bilanţului se pleacă de la ipoteza că profiturile ce se vor obţine prin funcţionarea obiectivului de investiţii creditat vor fi returnate integral băncii în contul creditului contractat. Astfel, pentru achiziţionarea unui echipament de producţie al cărui preţ este I, b.i. (B) este:
                                      1 + d (1 + d)2 (l + d)n’
unde: d reprezintă rata anuală a dobânzii, n durata economică de funcţionare a echipamentului, P,, P2....Pn profiturile anuale ce rezultă din funcţionarea echipamentului. Dacă B < I, atunci achiziţionarea
 63
BLAGA, IONEL
echipamentului nu este rentabilă, deoarece masa profiturilor anuale nu poate asigura amortizarea creditului necesar, a dobânzilor aferente şi, respectiv, obţinerea, în favoarea firmei, a unui profit net. Acest raţionament economic este valabil şi în condiţiile în care finanţarea investiţiei se realizează prin surse proprii (v. Investiţii). [S.C.M.]
BILANŢ CONTABIL, document contabil de sinteză, întocmit de firme pentru anumite perioade de timp, pe baza respectării unor norme legale elaborate de organele financiare. B.c. se prezintă sub forma unui tablou, care cuprinde două părţi: activul şi pasivul, prin care se realizează dubla reprezentare a patrimoniului. Activul reflectă, în expresie bănească, totalitatea bunurilor deţinute de firmă. Pasivul, sursele de constituire a bunurilor înscrise în activ, grupate după natura şi destinaţia lor inclusiv rezultatele financiare (beneficiul net sau pierderea). Activul cuprinde: imobilizări corporale, imobilizări necorporale, stocuri, creanţe, plasamente şi disponibilităţi băneşti, posturi de regularizare şi asimilate. Pasivul b.c. cuprinde: capitaluri proprii, provizioane, datorii, posturi de regularizare şi asimilate. Activul şi pasivul sunt mărimi egale, deoarece din activ au avut sursă de constituire fie aportul proprietarilor (acţionarilor), fie al terţelor persoane sau o parte a profitului obţinut în exerciţiu curent. în caz de pierderi, acestea apar la activul b.c., menţinându-se astfel egalitatea dintre cele două părţi ale b.c. Relaţia generală A(t) = P(t), unde A(t) este activul total, iar P(t) pasivul total devine şi o relaţie de eficienţă, în condiţiile în care se evidenţiază separat rezultatul net-profit sau pierdere. în această situaţie, A(t) = P(t) • R(t), unde R(t) reprezintă rezultatul net al momentului “t”. în condiţiile în care se iau în consideraţie şi sursele de constituire a activului (proprie
şi atrase), relaţia devine A(t)- S(t) = P(t) • R(t), unde S(t) reprezintă totalul datoriei, iar situaţia netă a patrimoniului. Această egalitate este denumită ecuaţia fundamentală a patrimoniului şi exprimă gradul de asigurare a autonomiei sau independenţei financiare a subiectului de drepturi. în elaborarea b.c., importanţă deosebită prezintă modul de evaluare a diferitelor componente, prin care se determină nivelul profitului. B.c. constituie principala sursă de informaţie, analiză şi fundamentare a deciziilor pentru adunarea acţionarilor (asociaţilor), reflectând
modificările survenite în situaţia patrimonială a firmei, precum şi rezultatele financiare obţinute în perioada analizată. Administraţia financiară fixează, în acest domeniu, reguli precise, unele stimulând procesul investiţional şi mai puţin reflectarea mărimii reale a bunurilor, prin neluarea în consideraţie a inflaţiei (v. Analiză contabilă). [S.C.]
BILANŢ CONTABIL CONSOLIDAT, document sintetic elaborat de un grup de societăţi comerciale organizate în societăţi tip holding, care reflectă situaţia de ansamblu a acestuia, prin cumularea bilanţurilor societăţilor componente. B.c.c. anulează dublele înregistrări contabile, compensează creanţele reciproce între societăţile grupului şi elimină participările la capitalul societăţilor subsidiare. B.c.c. evidenţiază sintetic activele şi pasivele ansamblului societăţilor comerciale integrate (v. Bilanţ contabil). [S.C.] '
BILET LA ORDIN, titlu de credit negociabil, utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană numită emitent (subscriitor) îşi asumă obligaţia de a plăti, într-un anumit loc şi la un termen stabilit, altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani. Spre deosebire de cambie, în b. la o. nu figurează numele trasului, deoarece trăgătorul şi trasul se identifică cu persoana emitentului. B. la o. poate fi transmis prin gir şi poate fi garantat prin aval (v. Cambie). [D.N.]
BIOECONOMICS, termen ce semnifică rezultatul aplicării în domeniul ştiinţei economice a sociobiologiei. Primele încercări de acest gen aparţin laureatului Premiului Nobel pentru economie Gary S. Becker în 1979. Acesta a argumentat că interesul individual şi concurenţa, atunci când sunt prezente în genele umane, produc un sistem economic efectiv de tip capitalist. De asemenea, b. semnifică şi economia resurselor naturale reînnoibile. [G.A.]
B.I.R.D. (v. BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE)
BLAGA, IONEL (1929-1994), economist, profesor universitar şi om politic, personalitate proeminentă a învăţământului superior şi a ştiinţei economice româneşti. Născut la Galaţi, I. Blaga a urmat cursurile
BLOCAJ ECONOMICO-FINANCIAR
64
şcolii primare şi liceale în oraşul natal, apoi învăţământul superior economic în Bucureşti. în anul 1962 devine doctor în economie. Prestigiosul profesor I. Blaga a contribuit cu dăruire şi competenţă la formarea unor valoroşi economişti. Contactul profesorului I. Blaga cu lumea studenţească nu se limita la orele de curs şi seminar. îl pasiona munca de iniţiere în activitatea de cercetare ştiinţifică a tinerilor dotaţi, cu înclinaţie spre studiu. Organizator şi animator de seamă al cercetării economice, I. Blaga a creat în jurul său o adevărată şcoală a cercetării la care s-au format mulţi specialişti în teoria şi practica economică. îmbinând pasiunea de cercetător, talentul său în abordarea unor probleme teoretice şi practice macroeconomice de mare actualitate cu efortul susţinut şi perseverent, omul de ştiinţă I. Blaga a lăsat posterităţii o vastă operă ştiinţifică (zece cărţi monografice, peste patru sute de studii, articole şi analize economice publicate în volume şi reviste de specialitate româneşti şi străine). Unele din cărţile sale au fost traduse în limbi de circulaţie internaţională. în majoritatea lucrărilor se analizează economia românească în comparaţie cu economiile altor ţări. Astfel, cercetând creşterea economică şi progresul tehnologic din ţările europene dezvoltate, autorul ajunge la concluzia că de la tehnicile tradiţionale spre tehnicile avansate se poate trece printr-o suită de salturi intermediare, astfel încât întreaga economie naţională capătă structuri tehnice eterogene pe care le-a denumit “pluralism tehnologic”. Totodată, urmărind cunoaşterea structurilor populaţiei active, el ajunge la o serie de concluzii originale privind direcţiile şi implicaţiile economice şi sociale din cadrul populaţiei active. Teoriile, concluziile şi soluţiile formulate de I. Blaga reprezintă o bază importantă de referinţă în circuitul de idei al specialiştilor din ţară şi de peste hotare. După 1989, profesorul I. Blaga a îndeplinit funcţia de şef al catedrei de Economie politică, contribuind substanţial la noua orientare a învăţământului economic superior, în calitate de deputat, şef al comisiei economice a Parlamentului României, a soluţionat, cu responsabilitate civică, numeroase probleme economice ale tranziţiei la economia de piaţă. Op.: “Preţurile - teorie şi practică” (1971); “Repartizarea teritorială a factorilor de producţie - problema şi soluţiile ei” (1974); “Populaţia activă a României” (1979); “Creşterea economică (1980); “Industrializarea -schiţa unei teorii contemporane” (1983). [G.C.]
BLOCAJ ECONOMICO-FINANCIAR, stare a unei economii naţionale caracterizate printr-un volum ridicat al creanţelor neachitate dintre unităţile economice. Astfel, există multe întreprinderi care au datorii mari către furnizori, dar în acelaşi timp au importante creanţe asupra clienţilor lor. Din acest motiv fluxurile băneşti dintre unităţile economice sunt frânate sau chiar blocate, ceea ce va determina un blocaj şi în fluxurile de mărfuri. Aceasta face să apară în unele sectoare un dublu blocaj: economic şi financiar. Pentru evitarea b.e.f. sunt recomandate măsuri de întărire a disciplinei financiare. în anumite ţări sunt stabilite termene limită pentru stingerea creanţelor. în plus, este necesară o legislaţie operaţională în privinţa reglementării falimentului (v. Arierate, Bancrută). [A.D.]
BOGĂŢIE NAŢIONALĂ (AVUŢIE NAŢIONALĂ), evaluarea monetară a pământului (fond funciar în sens larg, inclusiv fondul silvic, cinegetic, piscicol etc), capitalului fix şi circulant (în funcţiune şi în rezervă), bunuri durabile (de folosinţă îndelungată), inclusiv operele de artă, patrimoniului cultural şi asimilatelor cu valoare de piaţă, care sunt deţinute de către rezidenţii unei anumite ţări (firme, corporaţii, fundaţii, familii, sectorul guvernamental etc). B.n. deţinută de rezidenţi în interiorul ţării formează b.n. internă. B.n. netă, excedentul bogăţiei naţionale peste datoriile (financiar monetare) unei ţări faţă de străinătate (care includ atât datoria publică, cât şi cea privată). Se determină ca diferenţă dintre bogăţia naţională şi bilanţul sectorului extern (diferenţa dintre bogăţia rezidenţilor în străinătate şi cea deţinută de către străini în ţara respectivă). Dacă b.n. netă este mai mică decât b.n., înseamnă că respectiva ţară consumă mai mult decât produce. în S.U.A., în 1988, b.n. netă era evaluată la 14.602 miliarde dolari; proprietăţile S.U.A. în afara ţării erau evaluate la 1253,6 miliarde dolari, iar cele deţinute de către străini în S.U.A. la 1786,2 miliarde dolari, (v. Avuţie naţională). [G.I.]
BÓHM-BAWERK, EUGEN von (1851-1914), economist de orientare subiectivist-marginalistă, membru al Şcolii austriece, profesor universitar, preşedinte al Academiei Vieneze de Ştiinţe. A fost unul dintre cei care au fundamentat teoria utilităţii finale. De asemenea, E. von Bohm-Bawerk a elaborat o teorie originală a repartiţiei, plusvaloarea (profitul)
65
BOOM ECONOMIC
fiind redusă la dobândă. Op.: “Capital şi dobândă” (1884); “Bazele teoriei valorii bunurilor economice” (1886); “Teoria lui Karl Marx şi critica ei” (1896). [D.N.]
BOICOT, sancţiune economică impusă unilateral de anumite ţări sau agenţi economici şi care constă din refuzul total sau parţial de participare a unor ţări sau agenţi economici la tranzacţiile bilaterale de piaţă.
B. are în vedere anumite scopuri economice, uneori şi politice. Pe plan economic, b. este un instrument de concurenţă neloială, practicat de unele firme monopoliste în relaţiile cu firme cu forţă economică redusă, în anumite perioade afectând şi relaţiile economice dintre diferitele state ale lumii. [S.C.]
BON DE TEZAUR, denumire generică dată titlurilor de stat, adică instrumentelor financiare emise de autoritatea fiscală, pentru finanţarea temporară a deficitului bugetar. Tipurile de instrumente financiare guvernamentale sunt definite prin lege, iar modul de utilizare prin regulamente emise în aplicarea legii, în România, cele mai utilizate titluri de stat sunt certificatul de trezorerie (cu scadenţa la 3 luni) şi certificatul de depozit (cu scadenţa mai mare, de regulă un an). Pe măsura dezvoltării pieţei financiare, vom asista la emiterea mai multor tipuri de titluri de stat, cu scadenţe, dobânzi şi acces la piaţa primară şi secundară diferite. [T.E.]
BONITATE FINANCIARĂ, apreciere dată unui agent economic în cazul în care acesta solicită un credit de la o bancă. Banca comercială apreciază capacitatea de rambursare a creditului de către client pe baza planului de afaceri sau, în cazul proiectelor mai complexe tehnologic, pe baza studiului de fezabilitate al proiectului, în care se arată modul în care banii împrumutaţi vor fi utilizaţi. Clienţii băncii (agenţii economici) care pot rambursa ratele creditului la scadenţă (au capacitate de rambursare) dispun de bonitate financiară. Un client care înregistrează pierderi sau care nu a plătit la termen obligaţiile sale faţă de terţi, nu dispune de bonitate financiară. Desfăşurarea unei activităţi profitabile şi lipsa arieratelor sunt condiţii necesare, dar nu suficiente pentru ca un agent economic să aibă bonitate financiară. [T.E.]
BOOM AND BUST, CICLURI, ciclu economic pe termen scurt ce se manifestă printr-o creştere bruscă
a activităţii economice (lipsită de consistenţă), urmată de o descreştere la fel de precipitată. Fluctuaţia este determinată de aplicarea anumitor politici economice asimilabile politicii de “stop and go”, care nu se încadrează într-un trend economic normal. Producţia va fi sporită prin crearea de noi locuri de muncă sau prin menţinerea în funcţiune a unor capacităţi de producţie ce nu mai răspund cerinţelor pieţei. Prin această politică se urmăreşte reducerea şomajului. Această creştere forţată a producţiei poate fi interpretată ca o creştere economică. Dar, într-un timp foarte scurt, activitatea economică va înregistra un recul major, deoarece, pe de o parte, producţia sporită prin decizie guvernamentală poate nu se va vinde, ceea ce conduce la falimentul unora dintre agenţii economici. Pe de altă parte, pentru a reduce inflaţia, statul va acţiona în sensul reducerii ocupării forţei de muncă, iar producţia, cu aparenta ei creştere, va înregistra o cădere imediată. [H.D.]
BOOM ECONOMIC, creştere explozivă a volumului tranzacţiilor, adeseori efemeră, provocată de intensificarea bruscă şi neaşteptată a cererii. Când
b.e. cuprinde subansamblul economiei se vorbeşte de b. afacerilor; de cele mai multe ori el se limitează la anumite sectoare (b. petrolier, b. maselor plastice,
b.  produselor informatice, b. construcţiilor etc.), zone geografice (poli de dezvoltare, zone de comerţ liber) etc. Primul aspect vizează b.e. în sens larg, ca stare favorabilă de ansamblu a economiei în cadrul ciclului Juglar. în sens restrâns, b.e. vizează creşterea subită a tranzacţiilor, cursului titlurilor de valoare, producţiei în anumite ramuri, subramuri, zone, firme. La originea b.e. se pot afla cauze diverse: injecţia în economie a unei mase monetare suplimentare, ceea ce determină creşterea cererii de scurtă durată, pe ansamblul pieţelor; apariţia unui produs nou, generator al unei nevoi neresimţite anterior şi care capătă, în prezent, un caracter imperativ (b. aparatelor T.V. color, produselor Hi-Fi etc.); o corelare de anticipări favorabile efectuate în acelaşi timp de ansamblul sau majoritatea agenţilor economici şi care scontează să obţină avantaje dintr-un anumit sector (b. petrolier, b. construcţiilor etc.); circumstanţe intervenite accidental (b. unor materii prime speciale, de exemplu, titan, în situaţii deosebite, de pildă, cele legate de intensificarea cursei înarmărilor); creşterea artificială a cererii printr-o ofertă specială (b. soldurilor în anumite sezoane şi magazine). Uneori
b.e. poate declanşa o undă de dezvoltare; alteori poate
BRAUDEL, FERNAND
66
genera dezechilibre macroeconomice majore, pentru a căror prevenire se utilizează măsuri restrictive de ordin monetar şi fiscal (v. Ciclu juglar, Cicluri economice). [G.I.]
BRAUDEL, FERNAND (1902-1985), istoric francez, unul din cei mai mari istorici umanişti din-lume, specialist remarcabil în istoria economică europeană. Membru al Academiei Franceze. Tematica preocupărilor sale ştiinţifice, a lucrărilor sale s-a înscris pe un diapazon foarte larg, el studiind marile spaţii social-economice şi politice pe termen lung, ca şi economia Europei preindustriale, pentru ca apoi să studieze istoria economică a Franţei. întreaga sa operă pune în evidenţă o concepţie originală de studiere a trecutului şi de reconstituire a lumii apuse pentru a-i restabili relaţiile cu lumea contemporană, în mod tradiţional, istoria descifrează efemerul şi permanenţa, declaraţia oficială şi plămădirea acţiunii, unitatea şi diversitatea modului de trai mai ales sub aspect material. O astfel de istorie economică este (era) acceptată pentru motivul că arăta ce s-a întâmplat în trecut, respectiv, ce se poate învăţa de la înaintaşi. Depăşind o asemenea optică asupra istoriei, F. Braudel apreciază şi demonstrează prin lucrările sale că istoria trebuie să dezvăluie felul în care trecutul se insinuează în viaţa cotidiană actuală şi îndeamnă pe contemporani să-şi depăşească statutul. în acest fel, istoria economică devine o ştiinţă a prezentului. Aceasta decurge din dinamismul confruntării, adesea dramatice, între economie şi civilizaţie, între viaţa materială, cotidiană a indivizilor şi grupurilor umane şi viaţa lor spirituală. El a putut demonstra acest lucru aplicând metoda comparativă de analiză a datelor şi evenimentelor pe coordonatele spaţiului larg şi ale timpului lung. Op.: “Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea” (6 volume); “Civilizaţie materială, economie, capitalism, sec. XV-XVIU” (4 volume, din care “Structurile cotidianului”
- 2 volume şi Jocurile schimbului - 2 volume); “Timpul lumii” (2 volume); “Identitatea Franţei” (lucrare apărută postum, 1986). [D.N.]
BREVET DE INVENŢIE, document eliberat de o autoritate guvernamentală prin care se confirmă inventatorului sau legatarilor săi originalitatea, noutatea care formează obiectul invenţiei şi prioritatea acesteia. B. de i. este actul juridic ce confirmă deţinătorului său dreptul de proprietate, în
mod exclusiv, asupra invenţiei respective şi exploatării sale. Obţinerea b. de i. este singura cale posibilă pentru protejarea unei invenţii împotriva furtului sau utilizării sale fară accepţiunea celui ce a realizat-o. Posibilitatea unui terţ de a utiliza o invenţie care a fost brevetată se realizează prin cumpărarea b. de i. sau licenţei. în mod obişnuit nu se cumpără (vinde) b. de i. cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din el. Calea care se practică este cumpărarea-vânzarea licenţei sau a dreptului de licenţă, adică a dreptului de a folosi (aplica) invenţia care formează obiectul brevetului. Obţinerea dreptului de licenţă nu conferă exclusivitate beneficiarului. Dreptul de licenţă poate fi obţinut prin cumpărare-vânzare de către mai mulţi terţi. B. de i. asigură protecţia dreptului celui ce-1 deţine numai pe teritoriul ţării a cărei autoritate l-a eliberat. Pentru a beneficia de aceleaşi posibilităţi şi în alte ţări, autorul unei invenţii sau legatarii săi trebuie să obţină b. de i. din ţările respective, altfel invenţia ar putea fi utilizată de către terţi fară ca titularul să poată pretinde despăgubiri de la ei. B. de i. poate fi obţinut prin: simpla declaraţie a inventatorului; după o analiză (examinare) făcută de autoritatea guvernamentală care are asemenea atribuţii (v. Invenţie). [G.P.T.]
BROKER, (1) agent de bursă care lucrează ca angajai al unei firme de brokeraj sau ca independent, pentru executarea ordinelor clienţilor privind operaţiuni bursiere, asumându-şi rolul de intermediar în tranzacţiile cu titluri financiare. (2) Societate de valori mobiliare care execută ordinele clienţilor de vânzare-cumpărare a titlurilor financiare. Ca agent de bursă, b. trebuie să aibă autorizarea unei instituţii specializate în supravegherea serviciilor de intermediere financiară. Pentru serviciile de intermediere financiară, b. este recompensat cu un comision numit brokeraj sau curtaj (v. Bursă, Active financiare). [M.N.]
BROKERAJ, (1) operaţiune de intermediere la bursă, efectuată de broker. (2) Comision însuşit de broker, calculat ca o cotă parte din valoarea contractului, operaţiunilor intermediate de acesta (v. Broker). [P.M.]
BUBID/BUBOR, (1) dobânda de referinţă, media dobânzii de pe piaţa interbancară din Bucureşti, la care băncile comerciale deficitare de fonduri sunt dispuse să împrumute fonduri de la alte bănci comerciale. (2) Dobânda de referinţă, media dobânzii la care băncile comerciale cu excedent de fonduri
 67
BUGET PUBLIC
sunt dispuse să împrumute aceste fonduri celorlalte bănci comerciale din sistem. [T.E.]
BUCHANAN, JAMES McGILL(n. 1919, S.U. A.), economist, profesor universitar. A absolvit colegiul Middle Tennessee State (Bachelor of Science, 1940), Universitatea din Tennessee (1941) şi a obţinut titlul de doctor în economie la Universitatea din Chicago (1948). A predat la: Universitatea de Stat din Florida, Universitatea Virginia din Charlottesville. în 1986, pentru sinteza sa originală privind metoda de adoptare a deciziilor în domeniile economic şi politic, cunoscută sub denumirea de “teoria opţiunii publice (public choice theory), profesorul J.M. Buchanan a fost distins cu Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice. Profesorul J.M. Buchanan este Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Indiana, Londra, Lisabona, Valencia, Zürich, Giessen, Bucureşti etc. Este membru al Asociaţiei Economiştilor Americani. Face parte din Consiliul de Conducere al “Institutului de Afaceri Economice” din Londra. Contribuţia de vârf adusă de profesorul J.M. Buchanan în cadrul teoriei opţiunii publice constă în transferul conceptului de câştig, rezultat din schimburile reciproce dintre indivizi în domeniul deciziilor politice. Multe din contribuţiile profesorului J.M. Buchanan în domeniul Economiei politice şi Teoriei fiscale sunt, chiar după aprecierea domniei sale, repetări variate, elaborări şi extensii ale temelor wickselliene. Interpretând ştiinţa guvernării ca schimb, el arată că, por nind de la faptul că indivizii aleg, interesul economic identificabil este unul din bunurile pe care ei îl apreciază pozitiv, fie că acest fapt se produce în pieţe sau în politică. în concepţia profesorului J.M. Buchanan, sistemul politic trebuie considerat ca fiind bazat pe înţelegeri contractuale voluntare între participanţi. Procesul politic este, în primul rând, o modalitate de cooperare, în direcţia creşterii unor avantaje reciproce şi nu un mijloc de redistribuire a veniturilor între indivizi. Diferenţa majoră dintre piaţă şi politică nu rezidă în tipurile de valori interne urmărite de indivizi, ci în condiţiile în care ei vizează aceste interese. Indivizii se supun constrângerii în acţiunea colectivă numai dacă “schimbul” constituţional final le promovează interesele. în anul 1994, profesorul J.M. Buchanan a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Studii Economice din Bucureşti din
partea Facultăţii de Economie Generală. Op.: “Liberty, Market and State” (1985); “The Reason of Rules” (în colaborare cu G. Brennen 1985) “The Power to Tex” (în colaborare G. Brennen, 1980); “What Should Economists Do?” (1979); “Freedom in Constitutional Contract” (1978); “Democracy în Deficit” (în colaborare cu R. Wagner 1977); “The Limits of Liberty” (1975); “Cost and Choice” (1969); “Demand and Supply of Public Goods” (1968); “Public Finance in Democratic Process” (1967); “Public Principles of Public Debt” (1958). [P.C.]
BUGET DE FAMILIE, sistem de evidenţă, înregistrare sistematică şi cronologică (de obicei un an) a veniturilor unei familii (după natura şi provenienţa lor), precum şi a cheltuielilor acesteia (după destinaţiile acestora). Calculul B. de f. se fundamentează în funcţie de mai mulţi factori: nivelul veniturilor categoriilor sociale, mediul rural-urban, numărul de persoane, tipuri de ocupaţii-profesiuni etc. B. de f. se utilizează la evaluarea costului vieţii, a puterii de cumpărare, nivelului de trai etc. [I.M.]
BUGET DE STAT sau buget al administraţiei centrale de stat, principalul instrument financiar care cuprinde veniturile mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora pe categorii de cheltuieli. B. de s. se prezintă sub forma unei balanţe economice, a unui document de sinteză, elaborat şi administrat de către guvern şi autorizat prin vot de către Parlament, în care sunt prevăzute veniturile (încasările) şi cheltuielile anuale ale statului. Veniturile b. de s. cuprind încasările din impozite directe, impozite indirecte, precum şi resurse nefiscale. Cheltuielile b. de s. reflectă funcţiile şi atribuţiile statului şi se concretizează în cheltuieli pentru: educaţie, cultură, ştiinţă, sănătate, protecţie socială, ordine publică, apărare naţională, înfăptuirea justiţiei, susţinerea autorităţii publice, protecţia mediului natural etc. Politica bugetară constituie un mijloc esenţial de intervenţie a statului pentru reducerea şomajului şi susţinerea creşterii economice. în execuţia sa, b. de s. poate fi echilibrat, deficitar, excedentar (v. Cheltuieli publice). [E.C.]
BUGET PUBLIC, document-program anual al statului, care reflectă toate veniturile şi cheltuielile publice ale ţării. El cuprinde în structura sa: bugetul
BUGETE LOCALE
 68
de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat. Astfel, b.p. oglindeşte dimensiunea de ansamblu a resurselor financiare publice şi a efortului financiar public (v. Finanţe publice). [E.C.]
BUGETE LOCALE, bugete ale unităţilor admi-nistrativ-teritoriale care au personalitate juridică: comune, oraşe, municipii, sectoarele Municipiului Bucureşti. B.l. cuprind, pe de o parte, veniturile constituite din impozite, taxe etc. şi, pe de altă parte, cheltuielile, dimensionate în funcţie de nevoile lor proprii şi corelate cu resursele care pot fi mobilizate. Excedentele ce pot rezulta din execuţia b.l. rămân la dispoziţia unităţilor administrativ-teritoriale respective, în cazul în care cheltuielile prevăzute în b.l. nu pot fi acoperite integral din venituri proprii, pot avea loc transferuri de fonduri băneşti de la bugetul de stat.
B.l. se întocmesc de către organele locale respective, în condiţii de autonomie (v. Finanţe publice). [E.C.]
BUGETUL GENERAL CONSOLIDAT, instrument al politicii fiscal-bugetare prin care sunt corelate nu numai veniturile şi cheltuielile bugetului de stat (buget central şi bugete locale), ci şi legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent ai balanţei de plăţi, cu decalajul dintre investiţii (inclusiv cele străine) şi economisire. De pildă, deficitul b.g.c. (de 3,6% din P.I.B. pe 1998) rezultă din diferenţa dintre cheltuielile bugetare cu dobânzile la datoria publică (5,2%) şi surplusul primar al b.g.c. (1,6%) (v. Buget de stat, Datorie publică). [D.N.]
BULETIN DE BURSĂ, comunicat zilnic şi/sau periodic elaborat şi publicat de un organism abilitat al oricărui fel de bursă prin care se prezintă mersul sau modul cum s-au derulat operaţiile bursiere în ziua sau perioada respectivă, volumul tranzacţiilor (vânzărilor şi cumpărărilor), cursul de deschidere, primul curs, cursul cel mai mare, cursul cel mai mic, cursul mediu, cursul de închidere, indicele sau indicii bursei şi evoluţia lor etc. B. de b. este un mod operativ de informare a tuturor celor interesaţi de operaţiile care se realizează în cadrul bursei. Studiul şi interpretarea datelor cuprinse în b. de b. servesc la elaborarea deciziilor de a vinde sau cumpăra la bursă, sesizarea unor tendinţe în evoluţia cursurilor diferitelor titluri sau bunuri, fundamentarea sugestiilor pe care agenţii şi agenţiile de brokeraj (schimb) le dau clicnţilor lor.
Informaţiile înscrise în b. de b. sunt expresia transparenţei de pe piaţa operaţiilor ce se realizează, în cazul burselor de mărfuri, informaţiile cuprinse în buletin pot influenţa sensibil evoluţia preţurilor mărfurilor cotate la bursă, dar comercializate şi pe alte pieţe. B. de b. este elaborat pe fiecare gen şi tip de piaţă sau operaţii (v. Bursă, Joc de bursă). [G.P.T.]
BUNĂSTARE COLECTIVĂ, tip de bunăstare înţeleasă în sensul că toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri economice considerat a fi decent, normal. Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei bunăstări colective. Conceptul de b.c. a devenit o valoare centrală dezirabilă, care orientează întreaga activitate a colectivităţilor actuale (v. Bunăstare economică). [I.M.]
BUNĂSTARE ECONOMICĂ, acea stare a condiţiilor naturale, de capital şi de cultură care asigură integritatea vieţii biologice, satisfacerea nevoilor de ordin material, social şi spiritual, care să permită manifestarea continuă şi în progres a personalităţii umane (v. Calitatea vieţii, Nivel de trai). [I.M.]
BUNURI CAPITAL, bunuri care se folosesc în procesul de producţie şi a căror durată de viaţă este de cel puţin un an. Se compun din maşini-unelte, camioane, clădiri, industriale şi comerciale, şeptel, echipamente de telecomunicaţii, echipamente electrice şi electronice etc. B.c. solicită o mare mobilizare de capitaluri şi de forţă de muncă înalt calificată; au o durată de viaţă a cărei scurtare se accelerează datorită progresului tehnic. în general, între ţări, regiuni ale aceleiaşi ţări şi domenii de activitate există deosebiri marcante sub aspectul b.c. După 1920, S.U.A. au realizat un avans substanţial faţă de Europa în ceea ce priveşte b.c. în cadrul procesului postbelic s-au remarcat firmele germane şi japoneze, unele dintre ele devenind superioare celor americane. Toate acestea s-au alăturat şi interesului deosebit pe care l-au manifestat statele pentru înzestrarea economiilor respective cu b.c. Firmele producătoare de b.c. au un rol deosebit în economiile ţărilor dezvoltate şi în relaţiile economice dintre ele (v. Bunuri economice, Bunuri publice). [G.P.T.]
BUNURI COLECTIVE, bunuri a căror folosire este permisă numai unui anumit grup de oameni
69
BUNURI DE MERIT
consideraţi în ansamblu sau individual. B.c. nu pot fi utilizate de unul sau câţiva din membrii grupului prin excluderea celorlalţi; nu pot fi însuşite în mod privat, iar accesul la ele nu poate fi limitat prin aplicarea unor preţuri sau taxe susceptibile de a exclude membrii grupului cu venituri modeste. Un parc, o stradă, clădirea unei administraţii, emisiunile de radio şi televiziune etc. sunt b.c. în mod ideal sunt considerate colective acele bunuri care pot fi folosite de un număr foarte mare de oameni fară ca vreunul dintre ei să impieteze pe ceilalţi. Caracterul colectiv al acestor bunuri poate fi rezultatul: a) unei decizii, cum este cazul când un bun proprietate privată este transformat în b.c.; b) caracteristicilor tehnice ale bunurilor indivizibile, adică acele bunuri care, atunci când sunt puse la dispoziţia unui singur individ, sunt puse concomitent şi la dispoziţia celorlalţi membri ai grupului. Exemplul clasic în acest ultim sens îl reprezintă iluminatul public, protecţia asigurată de poliţie, emisiunile de radio şi televiziune. B.c. au mai multe caracteristici: a) un număr mare de indivizi beneficiari, care este în funcţie de natura bunului şi care poate constitui un grup relativ restrâns - la nivelul unui cartier, comună, oraş, regiune etc. sau al întregii naţiuni; b) capacitatea de utilizare sau capacitatea de exploatare care depinde în foarte mare măsură de eficienţa organizării, funcţionării şi de normele de gestiune; c) un anumit grad de excludere ce relevă posibilitatea de a utiliza un b.c. doar în anumite condiţii, astfel încât se limitează disponibilitatea sa; d) un anumit grad de substituibilitate cu alte bunuri colective sau private capabile să asigure servicii mai mult sau mai puţin echivalente. Volumul şi varietatea b.c. sunt foarte diferite de la o ţară la alta; aceste inegalităţi sunt expresia unor opţiuni diferite atât în ceea ce priveşte concepţia politică a societăţii, cât şi în ceea ce priveşte mecanismul tehnico-economic. B.c. au un rol deosebit în redistribuirea veniturilor şi în eliminarea inegalităţilor sociale prin efectele lor externe (v. Bunuri private, Bunuri publice). [G.P.T.]
BUNURI COMPLEMENTARE, bunuri a căror utilizare nu poate avea loc dacă o dată cu ele nu se consumă unul sau mai multe alte bunuri. De regulă,
b.c. sunt prezentate ca bunuri-perechi de genul automobilul şi carburantul, recorder-ul audio-video şi benzile sau discurile etc. Consumul unuia presupune şi consumul celuilalt. Nu toate b.c. sunt
perechi. în general, când sunt complementare mai mult de două bunuri suntem în prezenţa unui lanţ de
b.c. De exemplu, hârtia, cerneala, peniţa (stiloul) pixul; recorder-ul audio, amplificatorul de sunet, discul sau banda (de înregistrare şi/sau/reproducere), boxele; calculatorul şi consumabilele pe care utilizarea acestuia le implică. Cererile pentru b.c. sunt strâns legate între ele (v. Consum, Bunuri substituibile.). [G.P.T.]
BUNURI DE CONSUM (satisfactori), bunuri ce contribuie direct (nemijlocit) la satisfacerea trebuinţelor (individuale, de grup, colective): alimente, b. de c. nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă sau îndelungată, servicii (personale, publice). Unele sunt de unică folosinţă (de regulă, cele alimentare, unele servicii), altele sunt de folosinţă curentă (lenjerie, încălţăminte, articole de toaletă etc.) sau de folosinţă îndelungată (locuinţă, aparatură electrocasnică, mobilă etc.). Pe măsura creşterii veniturilor şi a nivelului de civilizaţie se modifică ponderea celor trei categorii de bunuri în consumul populaţiei. Dinamica cererii este diferită pentru fiecare categorie de b.c. (v. Bunuri economice, Consum). [G.I.]
BUNURI DE MERIT, bunuri pe care guvernul le impune sau încurajează consumarea lor, ca rezultat al clasificării lor în raport cu aprobarea sau dezaprobarea socială. Se ia în considerare necesitatea anumitor corecţii ale preferinţelor individuale distorsionate, pornind de la supoziţia ca individul poate să nu acţioneze cel mai bine în favoarea propriului interes. Cazurile semnificative ce generează apariţia bunurilor de merit sunt cele pentru care mulţi dintre consumatorii individuali nu exprimă preferinţe pentru bunurile cu efecte externe pozitive importante. Insuficienţa alocării se produce când indivizii subevaluează beneficiile personale derivate din consumul unui bun. Faţă de aceste bunuri (pe care economiştii le-au numit bunuri de merit) societatea îşi exprimă dorinţa - distinct de preferinţele consumatorului individual - de a încuraja sau impune procurarea lor (de exemplu, educaţia elementară sau centurile de siguranţă pentru şoferi). Problema impunerii de către societate a unor preferinţe în alegerea anumitor categorii de bunuri de către indivizii consumatori face abstracţie de postulatul potrivit căruia fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei sale bunăstări. [M.C.S.]
BUNURI DE PRODUCŢIE
70
BUNURI DE PRODUCŢIE (instrumentale, prodfactori, de investiţii sau indirecte), acele bunuri care participă la producerea altor bunuri economice; se mai numesc b. de capital pentru că satisfac indirect nevoile, prin intermediul bunurilor la a căror producere participă (materii prime, servicii de producţie, informaţii, maşini, utilaje etc.). Unele dintre ele se consumă sau se transformă profund într-un singur ciclu, altele se consumă treptat, participă la mai multe cicluri. Delimitarea şi clasificarea b. de p. nu decurge din natura lor, ci din destinaţia pe care o au. Pe distincţia dintre bunurile de consum şi cele de producţie se întemeiază teoria capitalului (ca factor de producţie, el fiind format din totalitatea b. de p.), teoria producţiei (producerea oricărui bun presupune folosirea şi transformarea diferitelor tipuri de b. de p.), teoria creşterii economice, (v. Capital). [G.I.]
BUNURI DURABILE, bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum sunt: locuinţele, autoturismele, mobila, frigiderele, televizoarele, maşinile de spălat şi alte aparate de uz gospodăresc. Achiziţionarea lor necesită (ca şi în cazul bunurilor de capital) investiţii şi surse de finanţare pe termen lung. Consumarea b.d. are loc prin utilizare repetată şi depreciere treptată, iar folosirea lor o perioadă îndelungată necesită pe parcurs cheltuieli de întreţinere şi reparaţii. Din aceste motive se consideră că analiza cererii b.d. faţă de cererea pentru bunurile de consum curent trebuie suplimentată cu analizele de tipul celor dezvoltate în teoria capitalului (v. Bunuri economice). [M.G.]
BUNURI ECONOMICE, acele bunuri care îndeplinesc cumulativ două condiţii: capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între trebuinţele lor şi bunul apt să o satisfacă; raritatea-cantitate limitată, insuficientă comparativ cu nevoile nelimitate, în condiţii determinate de loc şi timp. Există astfel o stare permanentă de tensiune între trebuinţe şi b.e. privite atât separat, luate pe categorii, cât şi pe ansamblu. Teoria şi analiza economică se concentrează asupra diferitelor laturi ale activităţilor umane care într-o formă sau alta sunt legate de b.e.
B.e. sunt foarte diverse, iar din perspectiva analizei economice sunt clasificate după mai multe criterii. După forma de existenţă: materiale (corporale); imateriale, mai ales serviciile - prestaţii utile pentru consumator. în această categorie se pot include şi
unele drepturi care concretizează un avantaj economic (ex., proprietate comercială), informaţiile. După destinaţie: b.e. de consum (satisfactori) şi b.e. de producţie (prodfactori). După gradul de prelucrare: b.e. primare, b.e. intermediare, b.e. finale. După gradul de individualizare: b.e. fungibile şi b.e. nefungibile. Bunurile fungibile sunt cele la care orice speţă (doză) reproduce toate caracteristicile genului; exclud orice diferenţieri între speţele (dozele) unei clase date (ex., toate boabele de cafea, din soiul x şi calitatea I au aceleaşi caracteristici); formează fondul principal de mărfuri tranzacţionate la bursele de mărfuri. Bunurile nefungibile - cele la care speţele păstrează caracteristicile definitorii ale genului (clasic), dar fiecare are unele trăsături, chiar şi neesenţiale prin care sunt particularizate şi individualizate (ex., strunguri, pantofi, de regulă bunuri ale industriei prelucrătoare). După modul în care circulă în economie: b.e. marfare (comerciale), b.e. nonmarfare, b.e. mixte; în raport de scopul urmărit prin procesul tehnologic există: bunuri principale şi bunuri secundare. B.e. secundare (conexe) rezultă, inevitabil, din activitatea care-1 urmăreşte pe cel principal (ceara în apicultură). Volumul producţiei şi al ofertei de bunuri secundare este determinată de evoluţia producţiei principale, natura tehnologiilor de fabricaţie, gradul de integrare a producţiei etc. B.e. se mai grupează în bunuri publice pure şi private. Din punct de vedere juridic, b.e. se împart în: mobiliare (active monetare, financiare, alte categorii de bunuri marfare) care sunt tranzacţionate pe piaţă şi trec de la un posesor la altul cu mare uşurinţă; imobiliare (clădiri, terenuri pe care sunt încorporate investiţii, obiective economice), bunuri care sunt greu divizibile în tranzacţii, iar trecerea de la un posesor la altul se face fară modificarea locului geografic) (v. Bunuri libere, Bunuri capital, Bunuri marfare). [G.I.]
BUNURI FINALE, acele bunuri care intră în consum fară a mai fi supuse prelucrării (transformării) în perioada analizată. B.f. nu se confundă cu b. finite. [G.I.]
Bunuri fungibile (v. BUNURI ECONOMICE)
BUNURI GIFFEN, categorie de bunuri inferioare care fac excepţie de la legea generală a cererii, deoarece între cantitatea cerută (variabilă dependentă) şi preţ (variabilă independentă) există o relaţie directă.
 71
BUNURI MARFARE
Această relaţie a fost observată de Sir Robert Giffen (1837-1910) pe piaţa cartofilor din Irlanda. Calitatea de bun Giffen o au anumite bunuri inferioare care deţin o pondere importantă în cheltuielile efectuate de persoane cu un venit aflat la nivelul minim al pragului de sărăcie. Dacă preţul acestor bunuri înregistrează o majorare importantă, atunci venitul real scade atât de mult, încât efectul de substituire nu mai compensează efectul de venit. Aceasta devine mai mare decât efectul de substituire, iar cantitatea cerută creşte (v. Bunuri inferioare, Efect de substituţie, Efect de venit). [G.C.]
BUNURI IMOBILIARE (BUNURI IMOBILE),
bunuri care nu pot fi deplasate în spaţiu. Alături de bunurile mobiliare (bunuri mobile), formează o clasă specifică determinată după criterii juridice. B.i. se împart după mai multe criterii, astfel: a. după natura lor: pământ şi clădiri; b. după destinaţie: sunt acele bunuri mobile care, fiind indisolubil legate de către un b.i., devin ele însele imobile; c. după obiectul la care se referă: drepturile care decurg din deţinerea unui b.i. uzufructul, servituţile, acţiunile ce privesc revendicarea unui b.i. [H.D.]
BUNURI IMPERFECT DIVIZIBILE, acele bunuri de consum sau de producţie care pot fi divizate doar până la un anume punct în vederea combinării şi substituirii lor în cadrul programelor de consum, respectiv, în cel al programelor de producţie. Limita ultimă a divizibilităţii acestor bunuri are determinări natural-obiective şi economico-subiective. De pildă, într-o fermă de vaci, vaca pentru lapte nu poate fi divizată, ferma putând avea o vacă în plus sau una în minus în cadrul programului ei de producţie. în acelaşi mod se pune şi problema b.i.d. în cadrul programelor de consum, un consumator putând avea în plus un autoturism şi nu o jumătate a acestuia. Ca urmare, rata marginală de substituţie în producţie, ca şi în consum exprimă cantitatea dintr-un anume bun de consum sau cantitatea dintr-un anume factor de producţie care poate substitui (înlocui) o unitate, o doză dintr-un bun de consum (de pildă, un pahar cu lapte), respectiv, dintr-un factor de producţie (un lucrător pe o zi, o săptămână, o lună etc); substituirea respectivă facându-se într-o asemenea proporţie, încât utilitatea totală sau producţia totală să rămână neschimbată. De pildă, formula utilităţii marginale este următoarea: Um = Ay/Ax —» Ax = -1; UT = constantă, (v. Divizibilitatea bunurilor; Bunuri perfect divizibile). [D.N.]
BUNURI INFERIOARE, bunuri de consum care înregistrează o elasticitate negativă a cererii în funcţie de venit. Aceasta înseamnă că de la un anumit nivel al venitului real, dacă acesta creşte (scade), cererea pentru b.i. scade (creşte). Aşadar, criteriul de încadrare a unui bun în categoria b.i. nu se referă la calitatea bunului respectiv, ci la modul cum reacţionează cererea la schimbarea venitului. Pentru b.i. coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit este negativ. Totodată, în cazul b.i., între modificarea preţului şi efectul de venit există o relaţie directă. însă, datorită faptului că la majoritatea b.i. efectul de substituire este mai mare decât efectul de venit, relaţia dintre modificarea preţului şi cantitatea cerută este inversă, ca şi la bunurile normale (v. Bunuri normale, Efect de substituţie, Efect de venit). [G.C.]
BUNURI INTERMEDIARE, acele bunuri care servesc la producerea altor bunuri şi care se consumă integral sau se transformă profund cu fiecare proces de producţie (v. Capital circulant). [G.I.]
BUNURI LIBERE, cele care nu ridică probleme de disponibilitate şi apropriere privată (aer, lumină solară etc.); sunt în cantităţi corespunzătoare nevoilor, în condiţii determinate de loc şi timp; sunt utile şi indispensabile omului, dar nu au utilitate în sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru obţinerea satisfacţiei ce rezultă din folosirea lor. Delimitarea între bunurile economice şi b.i. nu este rigidă: un anumit bun poate fi în anumite condiţii de loc şi timp bun liber, în altele bun economic. Pe litoral, apa de mare este b.L, dar într-o localitate din interiorul ţării este bun economic (v. Bunuri economice). [G.I.]
BUNURI MARFARE (comerciale), cele care formează obiectul tranzacţiilor bilaterale de piaţă, trec de la un agent economic la altul prin vânzare-cumpărare; când cererea, oferta şi mai ales preţul bunului sunt variabile care se formează exclusiv în raport de starea şi regulile pieţei, acesta este un bun integral marfar. Când cererea, oferta, dar mai ales preţul unui b.m. se formează atât după unele reguli ale pieţei, dar şi prin reglementări administrative, cutume, criterii morale, de etică şi echitate etc., acesta este un bun mixt (ex., bunurile subvenţionate etc.), (v. Nevoi umane, Economie de schimb. Proprietate). [G.I.]
BUNURI MOBILIARE (BUNURI MOBILE)
72
BUNURI MOBILIARE (BUNURI MOBILE),
sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă, putând fi deplasate în spaţiu. împreună cu bunurile imobiliare (bunurile imobile) alcătuiesc o clasă de bunuri delimitată, luând în calcul criterii juridice. B.m. sunt de trei feluri: a) b.m. prin natura lor, ce se pot deplasa de la un loc la altul (ce se deplasează-fiinţele; sau sunt deplasabile prin diverse mijloace); b) b.m. prin anticipaţie, bunuri imobile ce vor putea fi deplasate (recolte, arbori, resurse minerale neextrase încă etc.); c) b.m. prin determinarea legii, drepturi mobiliare ce sunt mobile fiind indisolubil legate de către un bun mobil (creanţe, drepturi intelectuale, acţiunile, obligaţiunile etc.). [H.D.]
BUNURI NORMALE, bunuri de consum pentru care elasticitatea cererii în funcţie de venit este pozitivă. în cazul b.n., între modificarea venitului real (variabila independentă) şi cerere (variabilă dependentă) există o relaţie directă. Când venitul creşte (scade), cererea pentru b.n. creşte (scade). Aşadar, pentru b.n. coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit este întotdeauna pozitiv. Acest coeficient este mai mare decât 1 în cazul bunurilor superioare şi mai mic decât 1 în cel al bunurilor necesare. Totodată, pentru b.n. între schimbarea preţului, pe de o parte, şi efectul de venit şi de substituire, pe de altă parte, există o relaţie inversă. Aceasta înseamnă că, în comparaţie cu bunurile inferioare, efectul net al modificării preţului este mai mare, deoarece efectul de venit nu diminuează efectul de substituire, dimpotrivă, îl întăreşte, conform legii generale a cererii (v. Bunuri inferioare, Legea generală a cererii). [G.C.]
BUNURI PERFECT DIVIZIBILE, acele bunuri de consum sau factori de producţie care în vederea combinării şi substituirii lor în programe de consum sau în programe de producţie pot fi împărţite în doze (unităţi) extrem de mici, respectiv, în mărimi infinitezimale. De pildă, zahărul sau uleiul comestibil pot fi considerate b.p.d. în cazul substituirii (a înlocuirii) unui b.p.d. (în consum, ca şi în producţie), formula ratei marginale de substituţie este următoarea Rms = dy/dx, adică: dy - cantitatea din bunul y; dx -variaţia extrem de mică a cantităţii din bunul x, care este un b.p.d. Această rată măsoară variaţia cantităţii consumate din bunul y care este necesară, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o
modificare extrem de mică a cantităţii consumate din bunul x. Din punct de vedere matematic, această rată este măsurată prin derivatele lui y, în raport cu x, aducă prin calcularea pantei într-un punct al curbei de indiferenţă (v. Divizibilitate, Bunuri imperfect divizibile). [D.N.]
BUNURI PRIMARE, cele desprinse din mediul natural, acţiunea omului asupra lor fiind ocazionată de aceste operaţiuni. Activităţile din care se obţin formează sectorul primar al economiei (v. Bunuri economice, Sectorul economic). [G.I.]
Bunuri principale (v. BUNURI ECONOMICE)
BUNURI PRIVATE, bunuri economice din a căror utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale. Un b.p. este exclusiv, deoarece poate fi utilizat (consumat) numai de persoana (agentul economic) care îl posedă, care a achitat contravaloarea beneficiilor rezultate din folosirea bunului respectiv. Dacă un b.p. este disponibil pentru o persoană, atunci el nu mai poate fi disponibil pentru o altă persoană. Caracteristica de rivalitate constă în faptul că o unitate suplimentară dinir-un b .p. are întotdeauna im cost marginal pozitiv. Acest cost este suportat de cumpărătorul unităţii respective. Curba cererii pentru b.p. exprimă beneficiile marginale, iar cu fiecare unitate vândută se diminuează oferta totală. Producţia şi alocarea b.p. sunt reglate de mecanismul structurilor de piaţă (v. Bunuri economice, Bunuri publice). [G.C.]
BUNURI PUBLICE, bunuri economice caracterizate prin nonexclusivitate şi nonrivalitate. Un b.p. este nonexclusiv, deoarece poate fi utilizat (consumat) simultan de mai multe persoane. Dacă un b.p. este asigurat pentru un consumator, atunci el devine disponibil pentru oricare alt consumator. Excluderea de la utilizarea unui b.p. a unor potenţiali consumatori este imposibilă, chiar dacă aportul acestora la producerea bunului respectiv este egal cu zero. Totodată, un b.p. se caracterizează prin nonrivalitate, deoarece pentru oricare consumator adiţional costul social marginal este egal cu zero. Oferta totală a unui
b.p. nu se diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului individual sau colectiv. Un b.p. poate asigura beneficii individuale egale indiferent de numărul consumatorilor. Cele două caracteristici sunt întrunite numai de b.p. pure; de exemplu, apă-
73
BURSA DIN NEW YORK
rarea naţională sau iluminatul străzilor. Bunurile cvasipublice îndeplinesc numai una din caracteristici; de exemplu, un post de televiziune ori o instituţie de învăţământ (v. Bunuri economice, Bunuri private, Extemalităţi). [G.C.]
Bunuri secundare (v. BUNURI ECONOMICE)
BUNURI SUBSTITUIBILE, bunuri diferite care se pot înlocui unul cu altul atât în consum, cât şi în activitatea de producţie. B.s. au cerere concurentă, în categoria b.s. intră, de exemplu, cafeaua şi ceaiul
- când este vorba despre consum; automobilul, trenul, avionul şi vaporul (metroul, tramvaiul, motocicleta şi bicicleta) - când se pune problema transportului; carnea şi peştele sau untul, grăsimea de porc şi uleiul (vegetal) - în cazul consumului alimentar etc. Pentru bunurile din această categorie este foarte important gradul de substituibilitate. Substituibilitatea se relevă a fi mai mult sau mai puţin perfectă când aportul unor bunuri diferite în cadrul unui proces nu este identic. Consumatorii stabilesc, adesea, o ierarhie între bunurile substituibile în funcţie de gust, preferinţe, obiceiuri, educaţie, aspiraţie etc. (v. Bunuri complementare, Factori de producţie) [G T ]
BURSA DE VALORI BUCUREŞTI, înfiinţată la 21 aprilie 1995 prin decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, ca instituţie publică învestită cu personalitate juridică ce îşi desfăşoară activitatea pe principiul autofinanţării. Inaugurarea oficială a Bursei de Valori Bucureşti a avut loc la 23 iunie 1995, iar prima şedinţă de tranzacţionare s-a derulat la data de 20 noiembrie a aceluiaşi an. Aceste momente semnifică victorii de necontestat ale economiei de tip concurenţial, după o întrerupere forţată timp de 50 de ani a cursului dezvoltării normale a economiei româneşti. Căci, încă în 1881 apare “Legea asupra Burselor, Mijlocitorilor de Schimb şi Mijlocitorilor de Mărfuri”, prin care se reglementa, după model occidental, înfiinţarea burselor de valori şi de mărfuri. Dezvoltarea de substanţă a pieţei bursiere s-a produs însă după apariţia, la 9 mai 1904, a unei noi legi a efectelor de comerţ, care prevedea înfiinţarea în ţară a mai multor burse. în acest context, Bursa din Bucureşti şi-a sporit numărul valorilor mobiliare ne-gociate la 43, iar interesul publicului pentru plasamente în acest tip de valori a crescut notabil. Numeroase întreprinderi de transport, societăţi
bancare şi mai ales petroliere şi-au sporit capitalul prin emisiuni de acţiuni şi tranzacţionarea lor la Bursa din Bucureşti. După criza din 1929-1933, Bursa s-a redresat o dată cu redresarea economiei reale, pentru ca în 1939 să atingă nivelul maxim al activităţii sale. în noile condiţii ale dezvoltării economiei româneşti, Bursa de Valori Bucureşti oferă o serie de facilităţi societăţilor comerciale româneşti, cum sunt: acestea au posibilitatea conceperii dezvoltării lor în termeni economici noi - eficienţi, prompţi, creativi - putând să-şi procure capitalul necesar pe o piaţă specializată, atent reglementată, profund democratică şi concurenţială; toate aceste favorabilităţi sunt asigurate concomitent cu garantarea unui grad înalt de lichiditate a capitalului investit, în deplină transparenţă şi protecţie a intereselor investitorilor, prin tranzacţionarea exclusivă a valorilor mobiliare înscrise la Cota bursei; oferă societăţilor comerciale exact cota (rangul) de prestigiu la care au dreptul şi de care trebuie să se bucure, în ţară şi în străinătate, fiind atât barometrul cel mai fidel al activităţii lor, cât şi o adevărată tribună de promovare a intereselor acestora. Pe măsură ce aceste elemente şi avantaje vor ajunge la cunoştinţa cât mai multor investitori, piaţa de capital se va consolida, ceea ce se va concretiza şi în diversificarea serviciilor profesionale oferite investitorilor. Organul suprem de luare a deciziilor privind activitatea bursei este Asociaţia Bursei de Valori Bucureşti, formată din 24 de societăţi de valori mobiliare fondatoare. Conducerea Bursei de Valori Bucureşti revine Comitetului Bursei format din 9 reprezentanţi aleşi de către Asociaţie. Comisarul General al Bursei, numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, are misiunea de a supraveghea şi controla activitatea generală a bursei (v. Bursă, Bursă de Valori). [D.N.]
BURSA DIN NEW YORK, se consideră că a apărut ca urmare a unei hotărâri luate la 17 mai 1792 de 24 de comercianţi care s-au pus de acord să se întâlnească într-o clădire pe Wall Street. Astăzi, aproape toate bursele din lume sunt organizate şi funcţionează după modelul B din N.Y. adaptat în diferite variante, astfel încât modelul utilizat, uneori, nu mai poate fi identificat. Pe Wall Street, la New York, funcţionează două burse. Bursa de Valori este cea mai mare din lume în ceea ce priveşte volumul tranzacţiilor anuale.
B. din N.Y. este o societate dirijată de un consiliu de peste 20 directori (număr impar) din care zece provin
BURSĂ
74
din domeniul valorilor bursiere şi zece din alte domenii de economii. Numărul de directori nu este fix, ci se modifică în funcţie de nevoi. Preşedintele consiliului este ales de directori. Această bursă nu posedă, nu cumpără şi nu vinde titluri; de aceea nu poate influenţa cursul. Ea oferă membrilor săi un loc central în vânzarea-cumpărarea de titluri. Are 1366 de membri care-şi cumpără locul, pentru că numai aşa pot fi autorizaţi să negocieze titluri la B din N.Y. Preţul unui loc s-a modificat în timp: 1400 $ în 1876, 625.000 $ în 1929, 515.000 $ în 1968, 350.000 $ în 1977. Membrii se împart în patru categorii: a) parteneri şi membri ai comisiei de brokeraj; b) intermediari de tranzacţii pentru public contra unui comision; c) agenţi care execută tranzacţii în ringul bursei pentru public contra unui comision; d) negociatori şi agenţi de bursă care înregistrează ordinea de vânzare şi cumpărare ale clienţilor. O societate comercială pentru a fi cotată la B din N.Y. trebuie să aibă un profit brut mai mare de 3 milioane $, un număr de acţiuni mai mare de un milion, cel puţin 2000 de acţionari, deţinând fiecare cel puţin 100 de acţiuni, şi acţiuni ordinare vândute publicului de cel puţin 16 milioane $. La acestea se mai adaugă anumite exigenţe cu privire la dreptul de vot al celor ce deţin acţiuni ordinare şi publicarea periodică a situaţiei financiare. La această bursă sunt cotate 1500 societăţi comerciale. Tranzacţiile au loc sub supravegherea unui specialist care poate interveni când crede că este cazul, însă în limitele permise de regulamentul bursei şi/sau convenite înainte de deschiderea operaţiunilor cu comitetul de operaţiuni (v. Bursă). [G.P.T.]
BURSĂ, piaţă publică organizată şi specializată, unde se efectuează operaţii de cumpărare şi vânzare în cantităţi relativ mari de bunuri mai mult sau mai puţin omogene. Existenţa b. ca instituţie proprie economiei de piaţă datează de mult timp; se apreciază că a apărut în secolul al XV-lea în oraşe comerciale din vestul Europei (Franţa, Germania, Flandra, Italia). Termenul ca atare este legat de oraşul Bruges (Belgia), unde familia Van der Bourse facea numeroase operaţii cu bani în propria locuinţă, pe frontispiciul căreia se afla un ecuson sculptat cu trei pungi de bani. Numele familiei a fost asociat acestei forme de piaţă. B. reprezintă, în acelaşi timp, locul unde se desfăşoară operaţiile comerciale specifice, dar şi operaţiile comerciale însele luate ca atare. Din punct de vedere
organizatoric, b. modernă reprezintă o unitate economică formată prin asocierea unor persoane fizice sau/şi/juridice, private şi publice, uneori numai publice sau numai private care îşi desfăşoară activitatea independent sau pe lângă anumite instituţii, cum ar fi Banca Naţională, camera de comerţ, asociaţii ale oamenilor de afaceri. Existenţa şi funcţionarea b. sunt supuse unor reglementări stricte în perfecţionarea cărora un rol deosebit de important îl are experienţa.
B.  ca atare nu face vânzări-cumpărări şi nici nu fixează (stabileşte) preţul (cursul). Este o instituţie care se autoadministrează. Comisii compuse din membrii b. (cei ce au constituit-o) răspund de politica pe care o promovează, controlează respectarea severă a condiţiilor de admitere la b. a celor ce vor să cumpere şi să vândă, şi a celor ce intermediază operaţiile bursiere, adică a brokerilor şi organizaţiilor de brokeraj. Integritatea schimburilor care se operează la b. este garantată şi protejată prin reglementările privind condiţiile de admitere şi calitatea de membru. Credibilitatea preţurilor negociate conferă b. o autoritate deosebită. După obiectul specializării se disting: a) b. de comerţ sau comercială - instituţie care asigură funcţionarea organizată a pieţelor de bunuri şi servicii; b) b, valorilor mobiliare - unde se efectuează operaţii de cumpărare şi vânzare de valori mobiliare. B. de comerţ sunt şi ele generale sau specializate pe diferite bunuri sau servicii (muncă, cereale, navlosire, materii prime etc.). B. de valori sunt formate din mai multe pieţe specializate pe categorii de titluri şi de operaţii. [G.P.T.]
BURSĂ A MUNCII, (1) reuniune, întâlnire între ofertanţii de muncă salariată sau aderenţii la diferite organizaţii sindicale dintr-un oraş sau dintr-o regiune şi exponenţii cererii de muncă sau reprezentanţii lor în cadrul căreia se propun locuri de muncă (în mod concret - pe meserii, nivel de pregătire, specialităţi, domenii etc.) şi se realizează angajarea în condiţiile de negociere care sunt aduse la cunoştinţă participanţilor. (2) Locul unde se ţin asemenea reuniuni sau întâlniri. B.m. are rolul: de a facilita tranzacţiile referitoare la angajarea de forţă de muncă salariată prin intermediul unor servicii de plasare a forţei de muncă, publicităţii cu privire la cererea şi oferta de muncă şi tranzacţionării angajării în săli publice special puse la dispoziţie; de a contribui la educaţia tehnică şi economică a celor ce vor să lucreze ca salariaţi şi ale sindicatelor profesionale
 75
BURSĂ DE VALORI
ale muncitorilor. (3) Bursă Naţională a Muncii, organism special creat în anumite ţări pentru a facilita apropierea (întâlnirea) purtătorilor cererii şi ofertei de muncă. B.m. a apărut înainte de 1850 şi s-a dezvoltat treptat, ajungând ca în multe oraşe din ţările cu economie de piaţă dezvoltată să aibă clădiri special amenajate şi reţele de servicii anexe adecvate. Importanţa sa ca instituţie de sine-stătătoare, specifică în aceste ţări, este în scădere, deşi cererea şi oferta de muncă salariată s-au amplificat, iar mecanismul pieţei muncii se extinde tot mai mult. Aceste schimbări se datorează îndeosebi: a) diversificării foarte mari a cererii şi ofertei de muncă; b) individualizării şi personalizării puternice mai ales a cererii de muncă; c) diferenţierii tot mai profunde a politicii promovate de unităţile economice în domeniul gestiunii resurselor umane. Toate acestea au avut ca efect dezagregarea manifestării relativ omogene a cererii şi ofertei de muncă pe meserii şi pulverizarea întâlnirii cererii cu oferta pe grupuri foarte restrânse sau individual pentru a se putea realiza mai bine concordanţa dintre ele. Datorită condiţiilor existente în ţările care sunt în tranziţie la economia de piaţă, b.m. cunoaşte un proces de afirmare tot mai evidentă. în optica fondatorilor, b.m. trebuia să îndeplinească patru funcţiuni: a) de mutualitate prin plasarea forţei de muncă disponibile, ajutor de şomaj şi în caz de accidente; b) de educaţie prin organizarea de cursuri; c) de transparenţă a pieţei muncii printr-o amplă documentare şi publicitate; d) de presiune asupra unităţilor economice prin greve şi agitaţie pentru a obţine condiţii mai bune de angajare. Aceste funcţiuni n-au fost niciodată realizate din cauza lipsei mijloacelor necesare (v. Piaţa muncii, Cererea de muncă). [G.P.T.]
BURSĂ DE MĂRFURI, bursa unde se realizează operaţiuni comerciale, în condiţii concurenţiale, atât la vedere, cât şi ca termen pe baza unor acorduri de executare, normalizate şi transferabile, care prevăd vânzarea şi cumpărarea unei cantităţi de marfa de o calitate foarte bine precizată la o dată indicată şi la un preţ fixat la momentul încheierii acordului. Nemulţumirile unor participanţi la b. de m. au condus la dezvoltarea normelor de calitate pentru diferite bunuri şi la crearea posibilităţii de realizare a operaţiilor la termen cu şi fară stabilirea preţului dinainte, acestea din urmă amplificându-se foarte mult după 1970. Asemenea contracte fără stabilirea
dinainte a preţului sunt deja normalizate. Ca urmare, la b. de m. există pentru aceleaşi mărfuri preţuri paralele: pentru operaţii la vedere, pentru operaţii la termen - preţuri convenite la încheierea contractului şi pentru operaţii la termen fară preţuri convenite dinainte şi tranzacţionate în incinta b. în momentul finalizării (execuţiei) contractului. Pentru b. de m. o problemă foarte importantă este asigurarea protecţiei contra speculei. în acest sens se practică acoperirea prin contracte de sens opus, dar având poziţie aproximativ egală. Dacă o firmă comercială constată, de exemplu, că anumiţi factori de risc pot conduce la pierderi într-o operaţie la vedere în care s-a angajat, este posibil să transforme această situaţie în profit pe piaţa la termen dacă ea adoptă o poziţie egală şi în sens opus celei de pe piaţa la vedere. De exemplu, o firmă se angajează să livreze 50 tone de faină unei brutării la un anumit moment viitor şi la un preţ stabilit (tranzacţionat). Vânzătorul de faină neavând spaţiu de depozitare n-a cumpărat grâul necesar pentru a-1 transforma în faină. O creştere neprevăzută a preţului la grâu îl pune în situaţia de a plăti mai mult, iar preţul fainii pe care o va livra nu poate fi modificat. Vânzătorul de făină se poate proteja utilizând un contract la termen fară stabilirea în avans a preţului. El va cumpăra printr-un contract de acest gen cantitatea de grâu necesară producerii celor 50 tone de faină cu termen de execuţie în luna în care trebuie să livreze faina. în caz de nevoie, vânzătorul de faină va cumpăra grâul pe piaţa la vedere pentru a-1 transforma în faină. Cumpărarea contractului la termen pentru grâu va fi compensată printr-o vânzare egală şi faina va putea fi produsă şi livrată clientului. Alături de cei ce caută o acoperire la b. comercială există şi speculatorii care caută să obţină profit din modificarea preţurilor la diferite mărfuri. Dacă prevederea speculatorului cu privire la modificarea preţului este concretă, el va obţine un profit mai întâi cumpărând şi apoi vânzând sau invers, însă cu condiţia să vândă la un preţ mai mare decât cel de cumpărare. [G.P.T.]
BURSĂ DE VALORI, bursă care asigură întâlnirea dintre cei ce au nevoie să fie finanţaţi şi cei ce au capacitatea de a finanţa sau au disponibilităţi băneşti. Atât cererea, cât şi oferta de capitaluri nu se exprimă direct la bursă de către purtătorii lor, ci de către intermediari-agenţi de bursă sau societăţi bursiere în exclusivitate. Organizarea şi funcţionarea b. de valori
BURSĂ NAŢIONALĂ A MUNCII
 76
mobiliare sunt diferite de la o ţară la alta, dar au principii generale analoge. Tranzacţiile se fac numai cu titlurile admise la cotare. Operaţiunile la b. de valori au loc la vedere şi la termen. Valorile mobiliare pot fi negociate: a) numai la vedere; b) numai la termen (cele mai importante); c) la vedere şi la termen. Orice operaţiune are loc pe baza unui ordin de bursă dat intermediarului de purtătorul cererii şi ofertei. în ţările dezvoltate, în cadrul b. de valori se disting: a) piaţa (bursieră) oficială unde se tranzacţionează titlurile admise la cota oficială; aceasta formează compartimentul cel mai important al pieţei bursiere; b) piaţa (bursieră) secundară unde condiţiile de admitere a titlurilor sunt mai puţin severe. Pentru titlurile care nu sunt admise nici la cota oficială şi nici la cea a pieţei secundare există piaţa în afara cotei. Suma titlurilor cotate la un moment la b. de valori exprimă locul pe care-1 ocupă piaţa bursieră a valorilor mobiliare într-o economie, iar volumul anual al tranzacţiilor realizate măsoară activitatea b. de valori. Aprecierea b. de valori ca indicator al evoluţiei economice şi financiare nu este operaţională decât cu anumite rezerve şi precauţii care decurg din caracterul specific al acestei instituţii. B. nu poate fi considerată nici principalul indicator al conjuncturii, întrucât aceasta poate fi măsurată mai bine prin alţi indicatori. Ea nu este nici cel mai important indicator al anticipărilor pe care le fac unităţile economice, întrucât acestea pot fi mai bine relevate cu ajutorul anchetelor şi sondajelor. B. de valori exprimă, în schimb, destul de fidel opinia cercurilor de afaceri asupra comportamentului întreprinderilor dintr-un sector, dintr-o ţară şi asupra politicii economice a guvernului (v. Acţiune, Curs, Obligaţiune). [G.P.T.]
Bursă naţională a muncii (v. BURSĂ A MUNCII)
BURSĂ VALUTARĂ, piaţă specifică în cadrul căreia se tranzacţionează devize sau valute. Este piaţa valutară ce cuprinde vânzarea-cumpărarea de devize (de valute) prin operaţiuni la vedere sau la termen.
Acest gen de bursă a apărut la începutul anilor ’70, prima fiind creată la Chicago în 1972, aşa-numita International Monetary Market. Ulterior, au apărut astfel de burse şi în alte centre financiare. [C.D.]
BURSELE INTERNAŢIONALE, burse generale, burse de valori şi burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional care efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de mărfuri, precum şi tranzacţii de hârtii de valoare, valute etc. De regulă, funcţionează în marile centre comerciale: Zürich, Paris, New York, Chicago, Londra, Hamburg, Amsterdam, Rotterdam, Singapore, Rio de Janeiro etc. Există şi b.i. specializate, care se împart în mai multe grupe: burse pentru anumite produse, cum ar fi: bursa pentru vânzarea de cafea (la New York, Rotterdam, Amsterdam, Londra); bursa pentru comercializarea zahărului (la New York, Londra, Amsterdam); bursa pentru animale (la Chicago); bursa pentru bumbac (la New York, New Orleans, Sao Paolo, Alexandria, Bombay, Sidney, Brodford); bursa pentru cauciuc (la New York, Londra, Amsterdam, Singapore); bursa pentru metale (la Londra, New York) etc. Bursele de Valori sunt cele în cadrul cărora se efectuează operaţiuni legate de negocierea valutelor, efectelor comerciale (cambii, bilete la ordin), efectelor publice (rente, obligaţiuni, bonuri de tezaur), iar în unele cazuri şi metale preţioase (aur, argint). Cele mai importante burse de valori sunt la: New York, Londra, Paris, Melbourne, Tokyo, Yokohama. Bursele pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional, care negociază operaţiuni de asigurări (Loyd’s din Londra) şi navluri (Pireu, New York, Amsterdam). [A.G.]
BY-PRODUCT, bunuri secundare care se obţin în procesul de producere a unui bun principal. Unele din b.-p. pot fi vândute şi utilizate, în timp ce altele necesită prelucrare în continuare. în mod obişnuit, valoarea de vânzare b.-p. contribuie la reducerea costului de producţie al bunului principal. [A.C.]
 CADASTRU (funciar), ansamblul lucrărilor tehnice de măsurători, evidenţă şi descriere a tuturor terenurilor şi reprezentarea lor topografică pe hartă. Serveşte la stabilirea şi identificarea poziţiei topografice a fiecărei suprafeţe de teren. C. este un inventar al fondului funciar. Registrul c. (folosit mai ales în Ardeal şi Banat) cuprinde date şi informaţii de identificare a tuturor bunurilor imobile aflate pe un teritoriu: numărul, aşezarea, suprafaţa ocupată, destinaţia bunului, numele deţinătorului, schimbarea destinaţiei şi posesorului etc. Datele din r.c. servesc la delimitarea dreptului de proprietate, reglarea divergenţelor, stabilirea impozitului asupra proprietăţilor funciare, evaluarea lor în vederea cumpărării-vânzării etc. (v. Fond funciar). [S.I.]
 CALCUL ECONOMIC MARGINAL, tip de
 analiză ce permite ca agentul economic să elaboreze şi să implementeze decizii comparând beneficiile sau costurile adiţionale (extrasuplimentare) rezultate din două acţiuni concurente. Termenul este cunoscut în teoria economică şi drept „analiză marginală”. O variaţie (pozitivă\de creştere; sau negativă\de reducere) a unui factor economic determinant (variabilă independentă) va genera o modificare implicită a factorului economic determinat (variabilă dependentă), în sensul creşterii sau reducerii acestuia, în funcţie de faza de evoluţie în care se găseşte acesta. Raţionamentul în cadrul c.e.m. presupune următoarele reguli: atunci când unitatea adiţională este pozitivă, fenomenul determinat înregistrează o creştere; când modificarea fenomenului determinant generează o valoare marginală negativă, vom asista la o scădere a valorii fenomenului determinat; iar atunci când unitatea adiţională este nulă, nu vom asista la modificarea fenomenului determinat; în situaţia în care unitatea adiţională este mai mare decât valoarea medie a fenomenului, valoarea lui totală creşte, iar când modificarea suplimentară este inferioară valorii medii, valoarea totală scade; cele două valori (medie şi marginală) sunt egale în punctele de minim sau de maxim (de extrem ale
 funcţiilor matematice ce definesc evoluţia celor două forme ale productivităţii) [H.D.]
CALCUL ECONOMIC RAŢIONAL, metodă specială de analiză normativă prin care decidenţii publici sau privaţi îşi fundamentează proiectele, bazându-se pe teoria microeconomică neoclasică, dar luând în consideraţie şi diferite alte probleme concrete (sociale, ecologice etc.). C.e.r. presupune deci analiza comparată a costurilor diferitelor proiecte şi a avantajelor aşteptate de pe urma promovării lor pentru ca, în final, să se aleagă proiectul cel mai bun în condiţiile date şi cu ţintele fixate. Exemple de proiecte fundamentate şi adoptate pe baza c.e.r.: alegerea investiţiilor publice, care nu poate fi făcută doar pe baza mecanismelor pieţei; alegerea modului de impunere a întreprinderilor publice; fundamentarea investiţiilor private şi în funcţie de restricţiile ecologice etc. C.e.r. valorifică tehnicile de actualizare, căci ea trebuie să se încadreze în cerinţele arbitrajelor intertemporale, cei care folosesc căutând să tragă anumite avantaje din diferenţele de curs. C.e.r. se include în economia aplicată, aceasta fiind dezvoltată mai ales de inginerii francezi J. Dupuit şi M. Boiteaux (v. Microeconomie). [D.N.]
CALIFICARE A FORŢEI DE MUNCĂ, pregătire profesională, teoretică şi practică, obţinută prin diferite forme de instruire care asigură stăpânirea unui anumit volum de cunoştinţe ştiinţifice şi deprinderi practice necesare exercitării unei profesii, la un moment dat. Volumul, structura şi complexitatea cunoştinţelor care trebuie dobândite diferă în funcţie de profesie, specialitate şi nivel de calificare. Structura de calificare a forţei de muncă şi nivelul acesteia sunt dinamice, datorită progresului tehnic şi exigenţelor activităţii. Inovaţia atrage după sine noi structuri ale producţiei, procedee tehnologice care impun schimbarea structurii calificării şi a cererii de muncă. Adaptarea pregătirii profesionale la noile structuri de calificare, cerute de piaţă, previne sau diminuează şomajul structural (v. Forţa de muncă). [E.C.]
CALITATE
 78
CALITATE, ansamblul caracteristicilor unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia capacitatea de a satisface anumite cerinţe. Aprecierea c. se face pe baza unui ansamblu de caracteristici, esenţiale fiind următoarele: constructive, (dimensiuni, masă etc.); funcţionale, (viteză, randament, productivitate, fiabilitate, mentenabilitate etc.); economice (consumuri specifice, cheltuieli de exploatare, cheltuieli de întreţinere etc.); estetice (grad de finisare, cromatică etc.); ergonomice (confort, securitate de utilizare etc.); ecologice (forme, durată şi grad de poluare). C. are un caracter dinamic, relativ şi complex. Pentru a compara bunurile sub aspect calitativ se utilizează expresia de calitate relativă (v. Bun). [H.C.]
Calitatea totală (v. MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE)
CALITATEA VIEŢII, totalitatea condiţiilor de ordin economic, social, ecologic, spiritual etc., care asigură integritatea şi echilibrul vieţii biologice, dezvoltarea continuă şi durabilă a personalităţii umane. C.v. este rezultatul unui efort atât individual, cât şi colectiv, care exprimă modalităţile de orientare a acţiunii umane spre satisfacerea sistemului de nevoi. Componenta principală a c.v. este nivelul de trai - gradul de satisfacere a nevoilor directe, nemijlocit resimţite de către individ. C.v. cuprinde în plus: calitatea mediului de viaţă -relaţiile individului cu familia, colectivitatea şi societatea; calitatea mediului de muncă - relaţiile salariatului cu grupul profesional, patronatul, sindicatele; cointeresarea materială şi morală etc.; calitatea mediului social şi politic - relaţiile de integrare socială şi participarea la actul decizional social şi politic, caracterul democratic al manifestării sale ca fiinţă socială responsabilă; calitatea mediului natural, relaţiile om-natură, viziunea ecologistă a existenţei individului în cadrul mediului şi respectarea cerinţelor mediului înconjurător. O valoare dezirabilă a c.v. este bunăstarea colectivă, tip de repartiţie a resurselor şi mijloacelor în care toţi membrii colectivităţii au acces la o cantitate minimă de bunuri şi servicii considerată decentă, normală, minimală. Societăţile actuale acordă o atenţie deosebită problematicii bunăstării colective cel puţin în dezbateri teoretice şi în programele diferitelor organizaţii. Pentru aceasta este necesară o anumită conciliere a preferinţelor individuale cu cele colective, compatibilitatea criteriilor şi obiectivelor de eficienţă cu cele de echitate şi justiţie socială (v. Economia bunăstării, Statutul bunăstării). [I.M.]
CAMBIE, titlu (bilet) de credit, folosit ca instrument de plată pe termen scurt, prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă, la scadenţă, unei a treia persoane, numită beneficiar. Pentru ca o c. să fie completă, ea trebuie să cuprindă: denumirea de c. trecută în însuşi textul titlului, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată, numele aceluia care trebuie să plătească (tras), indicarea datei scadenţei, a locului unde trebuie făcută plata, numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, menţionarea datei şi a locului emiterii şi semnătura celui care emite c. (trăgător). Titlul căruia îi lipseşte vreuna dintre condiţiile arătate nu are valoarea unei cambii decât în condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare. [N.D.]
CAMBIE LA VEDERE, înscris prin care creditorul (trăgător) dă ordin debitorului său (trasul) să îi plătească (la prezentare) o sumă de bani sau să efectueze această plată către o terţă parte (beneficiarul). C. la v. este expresia creditului comercial, fiind un instrument de plată şi un mijloc de creditare pe termen scurt. Este negociabilă şi poate fi transmisă de la un beneficiar la altul prin operaţiunea de andosare. [C.L].
CAMERA DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE A ROMÂNIEI ŞI A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI,
asociaţie a comercianţilor şi industriaşilor având drept scop apărarea intereselor acestora şi promovarea actelor de comeiţ pe plan local şi naţional. Este continuatoarea Camerei de Comerţ din Bucureşti, care a luat fiinţă în anul 1864. Aceasta funcţionează în prezent pe baza Decretului nr. 139 din 1990 referitor la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti. Calitatea de membru al C.C.I.R. este opţională, este un caz de voinţă care aparţine fiecărui agent economic înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului. C.C.I.R. îndeplineşte funcţii importante în economia de piaţă, cum ar fi: protejează interesele membrilor săi; mediază contacte economice între agenţi economici, la nivel naţional şi internaţional; organizează direct târguri şi expoziţii etc. Pe lângă C.C.I.R. funcţionează Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, ca instituţie permanentă de arbitraj, fară personalitate juridică, având rolul de a soluţiona litigii care privesc comerţul exterior românesc. C.C.I.R. este membru cu puteri depline al Camerei Internaţionale de Comerţ şi al altor organisme internaţionale similare. [A.G.]
 79
CAPACITATE DE PRODUCŢIE
CAMERA INTERNAŢIONALĂ DE COMERŢ,
instituţie fondată în 1920, cu sediul la Paris, ca urmare a hotărârii luate la Conferinţa Internaţională a Comerţului de la Atlantic City (1919), având scopul de a încuraja comerţul, investiţiile şi economia de piaţă liberă. Prin statutul său consultativ pe lângă O.N.U. şi agenţiile sale specializate, apără interesele întreprinderilor particulare din lumea întreagă. Una din sarcinile principale ale C.I. de C. este de a armoniza practicile comerciale. Băncile din întreaga lume aplică regulile sale de credite, documentare şi termenii comerciali internaţionali pe care ea îi defineşte. Organul de conducere suprem este Consiliul acesteia. Camera de Comerţ şi Industrie a României este membră a C.I. de C. din 1992. [A.G.]
CANTEMIR, DIMITRIE (1673-1723), cel mai de seamă umanist român al epocii feudale, domnitor al Moldovei. Savant de renume mondial, cu preocupări enciclopedice; membru al Academiei din Berlin. El s-a manifestat pe multiple planuri: filosofie, istorie, economie, politică, literatură, propagând idei înaintate. A fost unul dintre primii europeni care au susţinut ideea creşterii şi descreşterii imperiilor. în Istoria Imperiului Otoman, el a dezvoltat o teorie a ciclului istoric, potrivit unei “legi naturale”. A demonstrat cu argumente ştiinţifice originea şi evoluţia poporului român, a luptat pentru înlăturarea jugului otoman şi pentru independenţa românilor. Ideile economice ale lui Cantemir sunt prezente în cea mai mare parte a scrierilor sale, acestea conturându-se cu mai multă rigoare în lucrarea “Descrierea Moldovei”. în această lucrare este închegată doctrina lui economică, de factură mercan-tilistică. în lucrarea respectivă sunt dezvoltate idei economice de mare valoare precum: caracterizarea stării şi istoriei complexe a Moldovei; problema proprietăţii feudale şi a originii ei; raporturile dintre boieri şi ţărani; relaţiile dintre Moldova şi Imperiul Otoman; importanţa producţiei de mărfuri şi a comerţului; necesitatea asigurării balanţei comerciale active etc. Opere principale: “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul” (1698); “Istoria ieroglifică” (1705); “Descriptio antiqui et hoadiemi status Moldaviae” (1716); “Hronicul vechimei Romano-Moldo-Valahilor” (1723). [D.N.]
CAPACITATE DE FINANŢARE (în Sistemul Conturilor Naţionale), soldul contului de capital, diferenţa dintre articolul “formarea brută de capital fix” şi cel constituit din “economiile brute”, evidenţiată pe sectoare instituţionale. Ca urmare, la unele sectoare instituţionale apare o c. de f. superioară faţă de posibilităţile şi de nevoile lor, în timp ce alte sectoare au necesităţi de resurse financiare mai mari decât posibilităţile lor interne. Primele sectoare au c. de f. De pildă, menajele în ansamblul lor, prin comportamentul lor colectiv, au c. de f., economisesc mai mult decât investesc, în timp ce societăţile comerciale nefinanciare prin comportamentul lor colectiv investesc mai mult decât pot ele să economisească, nu au c. de f. (v. Economii, Investiţii). [D.N.]
CAPACITATE DE INOVARE, ansamblul de
însuşiri naturale sau dobândite prin educaţie ale unei organizaţii sau persoane care generează şi dezvoltă funcţia de a crea noul şi de a-1 ataşa factorilor de producţie sau calităţilor individuale în scopul creşterii performanţelor de funcţionare/existenţă şi randament. C. de i. este esenţială pentru sistemele artificiale sau vii, având scopul asigurării adaptării acestora la mediul (de viaţă, concurenţial, spiritual etc.) în schimbare progresivă. în societatea cunoaşterii c.i. reprezintă funcţia de bază a oricărei structuri de creaţie/producţie, instituţionale, sociale, culturale, nonprofit etc. [M.D.]
CAPACITATE DE PRODUCŢIE, producţia maximă, în expresie naturală, pe care o poate obţine o unitate economică într-o perioadă de timp dată, în condiţiile folosirii utilajelor la parametrii nominali, a unor fluxuri tehnologice care nu presupun locuri înguste, a utilizării depline a forţei de muncă angajate şi a unui management corespunzător. C. de p. poate fi calculată şi pe subdiviziuni ale unei întreprinderi: secţii, ateliere sau chiar utilaje. C. de p. poate varia în timp, în funcţie de intrările suplimentare de factori de producţie, respectiv, de ieşirile (scoateri din funcţiune, conservări etc.) şi uzura capitalului. în teoria economică, c. de p. reprezintă un criteriu pentru definirea perioadei de timp în analiza producătorului. Astfel, pe perioadă de timp scurtă se consideră c. de p. ca fiind invariantă, iar pe perioadă medie şi lungă poate să se modifice (v. Producţie potenţială). [A.D.]
 CAPCANA LICHIDITĂŢII
80
CAPCANA LICHIDITĂŢII, caz extrem al sensibilităţii cererii de bani la rata dobânzii. în această situaţie, politica monetară nu are nici un efect asupra cheltuielilor agregate, pentru că modificarea ofertei de bani nu are nici un efect asupra ratelor dobânzii. Dacă cererea de bani este ultrasenzitivă la ratele dobânzii, atunci o modificare minoră a ratelor dobânzii determină o modificare foarte mare în cantitatea de bani cerută. în acest caz, pe un grafic al cererii şi ofertei de bani curba cererii de bani este complet aplatizată. Prin urmare, o modificare a ofertei de bani nu determină modificarea poziţiei curbei cererii de bani şi nici a ratei dobânzii. [D.C.]
CAPITAL, (1) (în sens larg) stoc de valori sau de active care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor. (2) Ca factor de producţie, c. cuprinde bunurile rezultate din producţie şi care sunt folosite pentru producerea altor bunuri economice. în această calitate, el mai poartă denumirea de capital tehnic sau capital real, care se delimitează clar de noţiunile de capital bănesc sau de capital financiar; banii şi activele financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.) nu sunt factori de producţie, deoarece cu ajutorul lor nu pot fi produse, în mod direct, alte bunuri. Două particularităţi sunt importante (esenţiale) în definirea capitalului ca factor de producţie: a) capitalul este un factor derivat, rezultat din procese de producţie anterioare, iar producerea lui presupune un anumit sacrificiu din moment ce resursele economice limitate sunt folosite la producerea de bunuri de capital în locul producerii de bunuri de consum, care satisfac nemijlocit şi imediat trebuinţele umane; b) producerea şi folosirea bunurilor de capital în activitatea economică măreşte productivitatea celorlalţi factori de producţie (munca şi pământul); acest spor de productivitate (de eficienţă a producţiei, în general) constituie răsplata sacrificiului făcut în producerea şi folosirea bunurilor de capital. După modul în care participă la activitatea economică, după modul în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele c. (real) se clasifică în c. fix şi c. circulant. în teoria marxistă, c. se clasifică în c. constant şi c. variabil, după modul în care diferitele sale părţi participă la producerea plusvalorii (v. Factori de producţie). [M.Gh.]
CAPITAL BĂNESC, formă a capitalului avansat în afacerile unei firme, a cărui funcţie principală constă în cumpărarea sau achiziţionarea de către agentul producător a serviciilor factorilor de producţie necesare activităţii economice desfăşurate. C.b. apare, astfel, ca o parte a capitalului în funcţiune care participă la un circuit specific, decurgând din funcţionarea agenţilor producători într-un mediu economic de piaţă. Trăsătura specifică a c.b. o constituie faptul că el se află în formă de solduri băneşti sau de active lichide menite să asigure capacitatea de plată sau solvabilitatea firmei în operaţiunile băneşti cerute de asigurarea continuităţii activităţii sale. Ca mărime, c.b. este egal cu stocul de active lichide pe care le deţine firma, la un moment dat: solduri în numerar disponibil în contul curent, depozite la termen etc. Din acest punct de vedere, c.b. este sinonim cu noţiunea de capital lichid (v. Lichiditate). [M.Gh.]
CAPITAL CIRCULANT, parte a capitalului real formată din bunuri care participă la un singur ciclu de producţie, consumându-se în întregime în decursul acestuia şi care trebuie înlocuite cu fiecare nou ciclu. C.c. cuprinde: materii prime, materiale de bază şi auxiliare, energie, combustibili, semifabricate, producţia neterminată, seminţe, furaje, alte materiale consumabile. Trăsătura specifică a bunurilor care formează c.c. o constituie faptul că ele se află sub forma stocurilor materiale destinate şi pregătite să fie consumate la prima lor utilizare şi care trebuie reconstituite cu fiecare nou ciclu de producţie. De aceea, ele fac parte din categoria activelor circulante şi sunt finanţate, de regulă, din resursele curente sau pe termen scurt ale întreprinderii (v. Capital). [M.Gh.]
CAPITAL CONSTANT (în optică marxistă), termen ce desemnează acea parte a capitalului unei întreprinderi, rezultat al muncii trecute şi folosit pentru a produce noi bunuri economice. Sub aspect fizic, el cuprinde bunuri de capital (fonduri fixe şi fonduri circulante). C.c. transmite valoarea sa asupra noilor bunuri economice, nu creează valoare nouă, deci nici plusvaloare, fiind doar o condiţie a producerii şi însuşirii plusvalorii. Raportat la sfera capitalului ca factor de producţie, cuprinde c. fix şi c. circulant (v. Capital variabil). [S.C.]
81
CAPITAL REAL
Capital cultural (v. CAPITAL UMAN)
CAPITAL DE RISC, capitalul investit în activităţi cu grad ridicat de risc, care poate fi pierdut când previziunile minimale nu se realizează. Este un concept relativ care se individualizează pe proiecte, iar riscul este legat de evoluţia ratei dobânzii, a cursului de schimb, de schimbările rapide ce pot interveni în condiţiile producţiei sau ale cererii. Un concept mai riguros este venture capital, capitalul investit într-o nouă activitate sau afacere (finanţarea unor tehnologii sau produse noi, pătrunderea pe noi pieţe prin investiţii directe sau de portofoliu etc.), proiecte cu risc ridicat care în mod normal nu atrag subscrieri de capital sau finanţări prin forme tradiţionale. Finanţarea lor se realizează, de regulă, cu participarea băncilor, societăţilor de asigurare şi altor agenţi financiari specializaţi. în multe ţări funcţionează agenţii sau instituţii specializate care să faciliteze investiţiile de capital, îndeosebi cele externe. [M.Gh.]
CAPITAL FICTIV, capitalul existent sub forma hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni şi alte active financiare). C.f. nu afectează economia reală; cl constituie numai un titlu asupra unui venit viitor şi are o valoare de piaţă dată de preţul la care sunt tran-zacţionate titlurile pe piaţa financiară. Ca titluri de valoare (de proprietate sau de credit), c.f. dă posibilitatea deţinătorilor de a-şi însuşi un venit sub formă de dividend sau dobândă. Creşterea c.f. este expresia dezvoltării instituţiilor şi operaţiunilor specifice pieţelor financiare, a proceselor şi tranzacţiilor ce au loc în economia nominală (simbolică) în strânsă interdependenţă de cele din economia reală. Creşterea sau scăderea cursului titlurilor de valoare, la bursă, nu afectează capitalul real al întreprinderii (v. Active financiare). [M.Gh.]
CAPITAL FIX, parte a capitalului real formată din bunuri durabile care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă (depreciază) treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. în componenţa c.f. intră: clădiri şi construcţii speciale, agregate şi utilaje energetice, maşini-unelte, utilaje şi instalaţii de lucru, calculatoare şi roboţi industriali, aparate şi dispozitive de măsurare, control şi reglare, mijloace de transport, animale de tracţiune, plantaţii brevete, software, alte componente ce ţin de progresul
tehnico-ştiinţific contemporan etc. C.f. se distinge prin caracterul limitativ (restrictiv) al posibilităţilor sale de trecere de la un fel de utilizare productivă la altul, rigiditatea utilizării lui fiind cu atât mai mare cu cât bunul respectiv este mai specializat. Datorită progresului tehnic şi intensificării producţiei, volumul c.f. se măreşte şi se produc modificări în structura sa; creşte ponderea utilajelor şi echipamentului tehnic din noile generaţii a componentelor informatice şi scade ponderea construcţiilor şi clădirilor. Aceasta conduce la creşterea vitezei de rotaţie a c.f. şi la tendinţa de reducere a mărimii capitalului fix utilizat la o unitate de producţie. Ca tendinţă creşte ponderea c.f. activ (care participă şi acţionează direct asupra capitalului circulant) şi scade ponderea c.f. pasiv (cel care este o premisă, condiţie necesară desfăşurării normale a activităţii economice). Pe parcursul utilizării, c.f. înregistrează un proces de depreciere care, având un caracter progresiv şi cumulativ, conduce inevitabil în timp, la scoaterea din funcţiune a bunurilor de c.f. şi înlocuirea lor. Deprecierea şi înlocuirea c.f. se datorează atât uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia (v. Capital, Capital circulant). [M.Gh.]
CAPITAL NOMINAL, expresie a capitalului social al unei societăţi comerciale evaluat prin valoarea nominală a titlurilor de proprietate emise. în contabilitate, el se regăseşte evidenţiat pe acţionari (sau asociaţi), cuprinzând numărul şi valoarea nominală a acţiunilor (sau părţilor sociale) subscrise. [M.Gh.]
CAPITAL PRODUCTIV, formă materială natural-fizică a capitalului utilizat în afacerile unei firme, rezultat din transformarea capitalului bănesc în bunuri-capital. Ca parte a capitalului total utilizat în activitatea firmei, c.p. se regăseşte şi funcţionează numai în stadiul producţiei. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai c.p. funcţionează în calitate de factor de producţie (v. Circuitul capitalului). [M.Gh.]
CAPITAL REAL (capital tehnic, bunuri capital, mijloace de producţie), capitalul existent în economia reală care rezultă dintr-un proces de producţie anterior şi serveşte la producerea altor bunuri economice destinate vânzării. C.r. este dobândit de agenţii economici prin tranzacţii efectuate pe pieţele specializate
  de bunuri de producţie, în timp ce capitalul lichid ' eei fictiv sunt obiect de tranzacţie pe pieţei financiare. C.r. cuprinde o mare varietate de bunuri reproductibile. După modul cum participă la procesul de producţie şi după felul în care se consumă si ^ înlocuiesc componentele sale, c.r. se grupează în capital fix (v.) şi capital circulant (v. Capital). [M.Gh ]
  CAPITAL SOCIAL, volumul total emis de o societate comerciala sub formă de acţiuni (în cazul societăţii pe acţiuni) sau de părţi sociale (în cazul societăţii de persoane); c.s. conţine valoarea nominală a tuturor acţiunilor emise de o societate comercială C.s. se mai numeşte şi capital nominal sau capital autorizat, întrucât orice subscriere sau emisiune d capital social este reglementată prin actele d*5 constituire şi funcţionare a societăţii (contractul de societate, statutul societăţii) şi aprobată de organele de conducere ale acesteia. Mărimea capitalului social existent la un moment dat cuprinde: capitalul subscris de acţionari sau asociaţi la înfiinţarea societătii noii aporturi sau subscrieri ale acestora pe parcurs - titî' & emise prin capitalizarea profiturilor acumulate sau a rezervelor deţinute de societate. [M.N.]
  CAPITAL SUBSCRIS, aportul în bani şi în natură pe care asociaţii sau acţionarii s-au angajat să-I n ~ Ia dispoziţia societăţii comerciale, în calitatea lord* proprietari. Societatea comercială este leea^ constituită numai din momentul în care întregul capital social a fost subscris şi fiecare asociat (sa acţionar) a depus sub formă bănească sau în natu ' cota de aport stabilit prin contractul de societate ^ statutul societăţii. împărţirea capitalului subscris în c.s. vărsat şi c.s. nevărsat asigură delimitarea celor două momente necesare în formarea capitalului social - subscriere, prin care acţionarii sau asociaţii ,e angajează contractual cu partea de aport adusă - si vărsare, prin care aceştia pun efectiv la dispoziţia societăţii partea de capital subscrisă (v Sr,r,„, comercială)• [M.Gh.]                                    e
     CAPITAL UMAN, (1) stocul de cunoştinte profesionale, deprinderi, abilităţi şi de sănătate care pot conduce o persoană la sporire a capacităţilor sale creative şi, implicit, a veniturilor scontate a se obtinP în viitor. (2) Capacitatea oamenilor de a produce * mod eficient bunuri materiale şi servicii. Conc de c.u. s-a impus în ştiinţa economică modernă abil
 în anii ’60 prin lucrările lui Theodor Schultz şi în special prin contribuţiile lui Gary S. Becker. El a dezvoltat teoria investiţiei în capitalul uman legat de termenul de rată de recuperare a investiţiei în c.u. Analiza fluxurilor de venituri scontate a se obţine în viitor pe seama investiţiei în c.u. ilustrează diferenţele existente între diferiţii indivizi privind perspectivele realizării concrete a acestor venituri şi a altor elemente, cu relevanţă în sporirea productivităţii, şi eficienţei economice. Datorită focalizării sale asupra dezvoltării capacităţilor şi abilităţilor personale în obţinerea şi menţinerea veniturilor de-a lungul întregii vieţi active, teoria c.u. a fost asociată şi cu abordările specifice teoriei venitului permanent. S-a evidenţiat, de asemenea, posibilitatea transmiterii intergeneraţii atât a averii, cât şi a unui anumit status socio-profesional. Decizia de a investi în c.u. se bazează, în principal, pe o analiză de tip cost-beneficiu, în care costurile includ atât costurile directe, cât şi pe cele indirecte exprimate în termenii costurilor de oportunitate (ca venituri care ar fi putut fi obţinute în cazul în care s-ar fi ales alternativa de pătrundere pe piaţa muncii şi nu de continuare a studiilor). Teoria c.u. se bucură, în peisajul ştiinţific contemporan, de un larg interes, pe baza ei fiind explicate şi procese legate de diferenţierea salarială, migraţie, căutarea unor locuri de muncă adecvate nivelului de pregătire şi aspiraţiilor indivizilor etc. Principalele critici care s-au adus, în ultimul timp, teoriei c.u. gravitează, în general, în jurul ideii că este relativ dificil să fie separate investiţiile în c.u. de consumul personal. Din această perspectivă, toate cheltuielile personale pot avea un posibil efect asupra veniturilor viitoare (de exemplu, cheltuielile pentru sănătate, îmbrăcăminte, asistenţă socială etc.) (v. Costul educaţiei). [S.C.M.]
 CAPITAL VARIABIL (în optică marxistă), acea parte a capitalului productiv al unei firme, destinată cumpărării, pe termen determinat, a forţei de muncă, fiind sursă a valorii noi, inclusiv a plusvalorii. Raportat la teoria economiei de piaţă, c.v. este un element al capitalului bănesc al firmei. [M.Gh.]
 CAPITALISM, formă de organizare şi funcţionare a societăţii în anumite condiţii istorice, sistem social-economic şi politic-ideologic predominant în ţările avansate economic. C. presupune întrepătrunderea specifică între: tipul de economie capitalistă; individualism şi liberalism, cu recunoaşterea drepturilor
83
CAPITALISM CORPORATIST
 fundamentale ale indivizilor; democraţie, ca formă de conducere a societăţii şi de manifestare a puterii publice. Prin comparaţie cu feudalismul - tip de societate ce predomina în Europa Occidentală cu 250-300 de ani în urmă - c. a revoluţionat factorii de producţie şi, pe această bază, a deschis noi posibilităţi de progres în toate domeniile vieţii sociale. C. a fost şi este caracterizat şi apreciat în moduri diferite. Se detaşează în acest sens - ca extindere şi ca influenţă exercitată în istoria umanităţii, precum şi ca substanţă teoretică şi politică - optica (doctrina) marxistă şi optica liberală, cu variantele ei contemporane. Conform teoriei marxiste, c. reprezintă un sistem economico-social şi politic dominat de scopul obţinerii plusvalorii prin exploatarea muncitorilor salariaţi de către proprietarii capitalişti ai mijloacelor de producţie şi de schimb. în optica liberală (tradiţională), elementul central al c. este piaţa care, în funcţie de dotarea iniţială cu bunuri şi potenţialităţi, asigură alocarea optimă a resurselor şi satisfacţie maximă pentru toţi. Se consideră că libertatea de a întreprinde o acţiune face parte din ansamblul libertăţilor şi că menţinerea acesteia constituie garanţia asigurării tuturor celorlalte libertăţi. Jocul liber al forţelor pieţei se poate combina benefic cu intervenţia corectivă a statului. în funcţie de relaţiile sale cu statul, c. a parcurs trei faze distincte: cea a c. împotriva statului; faza c. supravegheat de stat; cea a c. care ia locul statului. Prima fază este marcată cu toată evidenţa în Franţa, începând cu 1791, când printr-o lege specială se suprimă corporaţiile meşteşugăreşti şi ghildele negustoreşti, se interzic sindicatele şi se pun bazele libertăţii comerţului şi industriei. în cea de-a doua fază, statul apare ca o stavilă în calea arbitrariului şi a inechităţii pieţei libere, drept protector al săracilor. în toată această perioadă statul nu a încetat să evolueze, el făcând aceasta sub formidabila presiune morală şi politică a ideologiei comuniste, care îşi arogase monopolul asupra speranţei şi viitorului, dar, căutând să tempereze piaţa, statul a ajuns s-o neutralizeze. A treia fază este caracterizată prin următoarele idei şi atitudini de bază, care presupun ofensiva iniţiativei private asupra funcţiilor oarecum tradiţionale ale puterii publice: a) piaţa este bună, statul e rău; b) protecţia socială, considerată anterior ca un criteriu al progresului unei societăţi, este acum denunţată ca o încurajare a lenei; c) impozitul începe să fie acuzat, în sensul că îi descurajează pe
 cei dinamici şi îndrăzneţi; d) statul nu mai este mijlocul de conciliere a eficienţei economice cu justiţia socială. [D.N.]
CAPITALISM CONTEMPORAN, sintagmă folosită pentru a desemna specificitatea mecanismului economico-social de funcţionare a economiilor ţărilor avansate economic. Din punct de vedere economic, c. contemporan se defineşte prin: preponderenţa proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi de schimb; întreprinderea reprezintă unitatea economică fundamentală, deplina putere de decizie economică a unităţilor de bază; rolul motor al profitului; întreprinzătorul îşi asumă riscurile activităţii, acesta fiind figura centrală a economiei capitaliste, adică el este cel ce organizează, inovează, îşi asumă riscurile afacerilor, prevede schimbările de rigoare în volumul, structura şi calitatea producţiei; pe baza maşinismului, a tehnologiei avansate din epocă, se adaptează continuu cerinţelor şi exigenţelor populaţiei; producţia (oferta) devansează cererea. Mecanismele pieţei concurenţiale orientează activităţile, acestea fiind căile prin care se caută echilibrul şi se reglează oferta de bunuri materiale şi servicii prin raportarea la cererea de consurn, se elimină acele întreprinderi care devin incapabile să supravieţuiască. Statul nu intervine, respectiv, intervine puţin în orientarea economiei; acesta asigură marile servicii publice şi gestionează în sens liberal în plan social, c.c. presupune: piaţa liberă a muncii; relaţii contractuale între utilizatorii de muncă salariată şi salariaţi; gruparea în sindicate, al căror rol esenţial este apărarea profesională a lucrătorilor, negocierea salariului şi a primelor; posibilitatea grevelor etc. Funcţionarea economiei capitaliste generează o serie de probleme, cum sunt: accentuarea inegalităţilor economice; apariţia unor dezechilibre între cererea şi oferta agregate, prezenţa periodică a crizelor ciclice; monopolurile şi înţelegerile între producători atentează în permanenţă la adresa consumatorului suveran; poluarea şi risipa de resurse naturale etc. C.c. se interferează cu economia de piaţă fară a se identifica cu aceasta, el având o sferă mai largă de cuprindere (v. Economie de piaţă, Sistem al economiei de piaţă). [D.N.]
CAPITALISM CORPORATIST, viziune contemporană asupra economiilor moderne occidentale, în care sectorul afacerilor este dominat de marile
CAPITALISM SĂLBATIC
84
 corporaţii, ale căror activităţi se caracterizează prin separarea puterii proprietarilor acţionari de conducerea operativă şi controlul acestei activităţi exercitate de întreprinzători şi manageri. Argumentul principal al acestei viziuni rezidă în faptul real (susţin promotorii ei), conform căruia puterea economică a fost transferată de la clasa proprietarilor-capitalişti la managerii profesionişti, ale căror decizii urmează să repare punctele slabe, dureroase pentru populaţie, ale capitalismului concurenţial (v. Corporatism, Capitalism contemporan). [D.N.]
CAPITALISM SĂLBATIC, sintagmă folosită pentru a desemna acele metode şi căi de susţinere a afacerilor folosite de marile firme cu tendinţe monopoliste - acceptate de neoliberalismul absolutizant. Prin c.s., libertăţile fundamentale ale persoanei şi dezvoltarea popoarelor din ţările slab dezvoltate, precum şi folosirea resurselor naturale rare sunt subordonate forţelor oarbe ale economiei concurenţiale de piaţă. In fond, c.s. semnifică acele probleme sociale şi dezechilibre din lumea contemporană, care duc la îmbogăţirea exagerată a unor persoane în contrast cu sărăcirea crescândă a mulţimii (v. Acumularea primitivă, Cercul vicios al subdezvoltării). [D.N.]
CAPITALIZARE, (1) transformarea profiturilor acumulate şi a rezervelor în capital emis; de exemplu, dacă o societate comercială dispune de importante rezerve şi doreşte să se capitalizeze, procedează la emisiunea de acţiuni suplimentare către acţionarii existenţi (“acţiuni bonus”). Fiecare acţionar primeşte din noua emisiune o cotă proporţională cu acţiunile deţinute deja. (2) Capitalizare bursieră, valoarea de piaţă a unei firme, dată de cursul bursei pentru acţiunile emise şi aflate în posesia acţionarilor; se calculează înmulţind numărul acţiunilor cu cursul curent al acestora. (3) Capitalizarea valorii, venitul echivalent cu capitalul care, valorificat la rata curentă a dobânzii, aduce acel venit. De exemplu, o suprafaţă de teren ce aduce un venit anual sub formă de rentă de 1.000 dolari, la o rată a dobânzii de 10%, are o valoare capitalizată de 10.000 dolari (v. Acţiune, Capital). [M.G.]
Capitalizare bursieră (v. CAPITALIZARE)
CAREUL MAGIC, sintagmă care sintetizează dezideratul ideal al obiectivelor politicii economice de ansamblu: o creştere economică susţinută, evitarea derapajului inflaţionist (acceptarea unei inflaţii “târâtoare” care să ofere pusee monetare investiţiilor şi cererii agregate), asigurarea echilibrelor externe. Este o componentă a New Economics-ului, în care politica economică (generală şi specială), prin instrumentele promovate, urmăreşte nu atât corectarea unor dezechilibre grave, cât mai ales prevenirea şi evitarea unor mari dezechilibre prin măsuri stimulative. Spre mijlocul anilor ’60, în teoria şi practica economică s-a abordat şi obiectivul “pentagonului şi hexagonului magic”. Pentru realizarea c.m., noua ştiinţă economică militează pentru concertarea politicii monetare cu cea bugetară şi a veniturilor. în practică, pe termen mediu-lung, n-au fost realizate obiectivele c.m. In prezent, obiectivele centrale în ţările dezvoltate sunt: controlul inflaţiei, menţinerea deficitului bugetului de stat în limite acceptabile, fluctuarea cursului monetar şi a dezechilibrului balanţei comerciale în anumite limite (v. Politică economică, Politică monetară). [G.I.]
CARTE DE CREDIT, cartelă magnetică de plastic, de uz personal, emisă de o agenţie, bancă sau altă instituţie. Societăţile emitente, în limita unui plafon de credit, permit posesorilor c. de c. efectuarea diverselor cheltuieli. Vânzătorul urmează să recupereze contravaloarea mărfurilor de la emitentul cărţii (din care se deduce valoarea comisionului), iar cumpărătorul (posesorul c. de c.) plăteşte emitentului contravaloarea datoriei pe baza extraselor înmânate de bancă în fiecare lună. Chiar dacă, aparent, c. de c. sunt asimilate banilor, în realitate acestea nu reprezintă decât o modalitate de concentrare a plăţilor într-o anumită perioadă de timp şi, astfel, permite posesorului să evite deţinerea unor cantităţi mari de monedă. [C.L.]
CARTEL, asociaţie de firme (companii) independente care, pe baza unor înţelegeri formale publice ori secrete, urmăresc maximizarea profitului prin restrângerea concurenţei. în contractul de asociere este prevăzută o serie de clauze, cum ar fi: nivelul preţului de comercializare, cotele de producţie, divizarea pieţei etc. Volumul ofertei totale se stabileşte la nivelul de egalitate între costul
 85
CATEGORII SOCIOPROFESIONALE
marginal şi venitul marginal, iar preţul în funcţie de cererea pieţei. Ca şi pe piaţa monopolului, preţul de cartel este mai mare decât costul marginal şi venitul marginal. Profitul realizat de c. este împărţit corespunzător ponderii fiecărui participant la producţia totală. Această pondere se determină pe baza nivelului costului marginal al fiecărei firme. Dacă activitatea unei firme este mai eficientă (înregistrează un cost marginal mai redus decât cel mediu), atunci ea beneficiază de o cotă mai mare de producţie şi din profitul total. Având ca obiectiv obţinerea unor profituri cât mai ridicate, există posibilitatea ca unele firme să nu respecte prevederile contractuale în legătură cu nivelul cotelor de producţie. Dacă în mod frecvent aceste cote sunt depăşite, atunci preţul înregistrează o reducere şi, ca efect, diminuarea profitului, c. naţional sau internaţional, de ex., OPEC. în unele ţări, c. este interzis prin lege (v. Oligopol, OPEC, Monopol). [G.C.]
CASA DE ECONOMII ŞI CONSEMNAŢIUNI (C.E.C.), componentă a sistemului bancar-financiar din România, specializată iniţial în relaţiile cu micii deponenţi, respectiv, în colectarea şi păstrarea economiilor populaţiei, plătind acesteia o anumită dobândă, precum şi în fructificarea sumelor depozitate prin acordarea de credite fie populaţiei, fie diferiţilor întreprinzători, încasând dobânda aferentă. înfiinţată în 1864, sub denumirea de Casă de Depuneri şi Consemnaţiuni, instituţia a evoluat şi s-a dezvoltat neîntrerupt, schimbându-şi sfera preocupărilor şi conţinutul activităţilor arătate mai sus, în funcţie de mersul general al economiei româneşti, de schimbările survenite în organizarea statală a României, ca şi de regimurile politice care s-au succedat pe teritoriul ţării noastre. Astfel, în anii 1948-‘49, C.E.C.-ul a fost reorganizat pe baze socialiste şi încadrat în sistemul financiar şi de credit de tip monobancar. După 1990, C.E.C.-ul a fost reaşezat pe făgaşul lui normal de instituţie specializată în cadrul sistemului bancar-financiar modem, specific economiei de piaţă, structurat la două niveluri (B.N.R., pe de o parte, şi societăţile, băncile şi instituţiile financiare, pe de altă parte). Legea nr. 66/ 1996 privind reorganizarea C.E.C. din România în societate bancară pe acţiuni a definit noua structură şi noul obiect al acestei vechi instituţii. C.E.C. va putea oferi clienţilor săi şi servicii de plăţi fară
numerar. Instituţia va putea să-şi diversifice deci operaţiunile, tinzând spre universalizarea acestora, păstrându-şi însă funcţiile care au consacrat-o, cum sunt: creditarea populaţiei pentru construirea de locuinţe, pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată, execuţia de casă a bugetului de stat în legătură cu unele impozite şi taxe de la populaţie etc. (v. Politică monetară, Sistem bancar-financiar). [D.N.]
CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE, instituţie autonomă, nelucrativă, care desfăşoară activităţi în domeniul asigurărilor de sănătate. C.N.A.S. administrează fondul de asigurări de sănătate. Organele de conducere ale C.N.A.S. sunt Adunarea Generală a reprezentanţilor şi Consiliul de Administraţie, ale căror atribuţii şi mod de desfăşurare a activităţii se reglementează prin statut. [A.C.]
CASĂ DE SCHIMB, unitate economică, al cărei obiect de activitate îl constituie vânzarea-cumpărarea de valută. C. de s. poate să funcţioneze de sine-stătător, în cadrul băncilor, al altor instituţii financiare sau al firmelor. [P.I.]
Cash (v. BANI NUMERAR)
CASH FLOW, fluxurile în numerar ale încasărilor şi plăţilor unei întreprinderi. Cel mai adesea, c.f. indică, printr-o formă tabelară, totalitatea resurselor şi obligaţiilor de plată ale unei întreprinderi, punând în evidenţă sursele de autofinanţare ale acesteia. C.f. poate fi evidenţiat ca c.f. brut (atunci când evidenţiază profitul net, amortizarea şi provizioanele neexigibile) şi c.f. net (cuprinde profitul net disponibil după scăderea impozitelor şi a provizioanelor neexigibile). C.f. reprezintă un indicator financiar relevant pentru analiza rentabilităţii afacerilor desfăşurate de către întreprindere, cât şi pentru modul de acoperire, în timp, a diferitelor activităţi cu resurse băneşti. [A.D.]
CATEGORII SOCIO-PROFESIONALE, modalitate de clasificare a populaţiei active a unei naţiuni într-un număr restrâns de categorii mari, cu o anumită omogenitate socială. Persoanele care aparţin aceleiaşi categorii sunt considerate capabile să întreţină relaţii profesionale între ele, să aibă
CAUZALITATE DE TIP GRANGER
86
   comportamente şi opinii apropiate, să creadă că aparţin aceleiaşi categorii şi să fie considerate ca atare de ceilalţi. Nomenclatorul de c.s-p. nu este o simplă clasificare statistică, ci o clasificare totală, continuă şi ordonată, ce se referă la dimensiuni multiple: clasificare a meseriilor, grilă a calificărilor, ierarhie a aptitudinilor, scară a statutelor sociale şi o divizare în medii care reunesc persoane apropiate prin comportamentele lor sociale. în acest fel, el reflectă, de fapt, reprezentarea pe care societatea o poate avea la un moment dat despre ea însăşi. Primul nomenclator al categoriilor socio-profesionale a fost alcătuit în 1954 de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice din Franţa. în anul 1982 a avut loc o reformă de proporţii a acestuia, care a condus la un nou cod al „profesiunilor şi categoriilor socio-profesionale”. în România, în anul 1995, a fost elaborată, sub egida Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi a Comisiei Naţionale pentru Statistică, lucrarea „Clasificarea ocupaţiilor din România” (COR), prima lucrare de sistematizare (pe coduri şi alfabetic) a ocupaţiilor din România şi de descriere a acestora pe patru niveluri de agregare, prin armonizare cu clasificările de ocupaţii din Uniunea Europeană. [S.G.]
 scumpirii acestuia. Cererea fiind ineksticăjn raport
  CAUZALITATE DE TIP GRANGER, o definire
  larg acceptată dată de Granger (în 1969) cauzalităţii şi care este frecvent folosită (explicit sau implicit) în analizele econometrice. Astfel, o variabilă x este considerată cauza unei variabile y, dacă, ţinând cont de valorile trecute ale variabilei x, se poate realiza o predicţie bună a lui y. De remarcat, în acest caz, sensul restrâns pe care îl capătă conceptul de cauzalitate, el fiind admis ca atare doar acolo unde se pot pune în evidenţă legături testabile econometric între variabile care descriu anumite fenomene economice. Aceasta pune în evidenţă contribuţia importantă pe care econometria o aduce în câmpul ştiinţei economice (v. Lege economică, Proces economic). [A.D.]
  CAZUL LERNER, situaţie în care impunerea unui tarif vamal asupra unui import pentru un bun cu cerere inelastică în raport cu preţul declanşează o înrăutăţire a termenilor de schimb. Această înrăutăţire a termenilor de schimb este explicată prin creşterea cererii pentru produsul în cauză, în pofida
     IIipil 11 --
   cu preţul, cantitatea cerută nu se modifică semnificativ (putând chiar să crească), volumul cheltuielilor cu importurile influenţând negativ balanţa comercială. [A.D.]
   CĂUTARE DE RENTĂ, proces de obţinere şi apărare a rentei. De exemplu, un întreprinzător sau un grup de întreprinzători exercită presiuni asupra autorităţilor pentru introducerea unor bariere în calea importurilor de produse similare cu cele pe care el/ei le realizează. Astfel, căutătorii de rente sunt protejati de concurenţă şi reuşesc să obţină venituri peste costul lor de oportunitate (rente). [D.C.]
   CEC, un instrument furnizat de către o bancă, prin care se poate ordona băncii emitente (trasul) să transfere o anumită sumă de bani din contul trăgătorului (titularul, împuternicitul) către un beneficiar. C. poate fi deschis - care poate fi operabil la banca de origine, sau barat, când este plătibil numai în contul băncii beneficiarului. Un c. devine negociabil atunci când beneficiarul semnează pe verso (andosându-1), recunoscând valabilitatea acestuia. în funcţie de modalităţile de transmitere a ordinului de plată, a executării şi circulaţiei acestuia, există mai multe varietăţi de c. Din punctul de vedere al aspectului fizic, acest instrument de plată se poate prezenta sub forma carnetului de cecuri sau a cecului
     cartelă magnetică. [A.D.]
                                                                             AL SUBDEZVOLTĂRII
  CERC VICIOS (SĂRĂCIEI), viziune social-economică şi politică
  privind interdependenţele şi cumularitatea dintre diverse forte (factori, împrejurări) care generează şi menţin starea de sărăcie şi subdezvoltare la nivelul unor entităţi statale (regionale, zonale) sau ca insule în interiorul abundenţei şi dezvoltării din unele state ^ ~                        ?.v. al s. pleacă  de la
 (zone, continente). Teoria c.
               - subdezvoltarea este o constantă î care au apărut şi se menţin fie datorită insuficienţei
  aprecierea
  inevitabilă a unor blocaje care au apărut şi se menţin în economia unor ţări: fie datorită insuficienţei factorilor de producţie (capital, resurse naturale), fie anihilării performanţelor absolute ale economiilor respective (creşterea rapidă a populaţiei). R. Nurske consideră lipsa de capital cauza principală a sărăciei, care rezultă din nivelul foarte redus al venitului naţional pe locuitor, ceea ce face ca ţările slab
  ca
 87
CERCETĂRI OPERAŢIONALE
dezvoltate să se mişte într-un cerc vicios (vezi schema) al cererii şi ofertei, făcând imposibilă dezvoltarea.
                   Nivelul scăzut al economiilor' şl investiţiilor
Nivelul scăzut al veniturilor medii reale
  Rata scăzută de acumulare a capitalului
                    Nivel redus al productivităţii muncii sociale
Figura de mai sus relevă că nivelul scăzut al veniturilor duce la o cerere solvabilă redusă; un nivel şi o rată scăzută ale economiilor, ale investiţiilor, ceea ce conduce la cheltuieli reduse pentru formarea şi pregătirea profesională, la o productivitate a muncii scăzută. La rândul ei, productivitatea redusă a muncii determină perpetuarea cronică a veniturilor medii reale scăzute, a sărăciei. După unii cercetători există: c.v. malthusian (demografic); c.v. al insuficienţei de capital; c.v. al inegalităţii în repartizarea veniturilor; c.v. al comerţului internaţional (deteriorarea raportului de schimb al ţărilor subdezvoltate). Alţi autori interpretează c.v. al s. pe baza unor factori psihologici şi sociologici, care prezintă subdezvoltarea ca o stare economică, bazată pe unele particularităţi ca: tradiţii, sisteme de valori necompetitive, lipsa managerilor, a ambiţiei naţionale, fatalism religios etc. (v. Subdezvoltare). [P.D.]
CERC VICIOS INFLAŢIONIST, relaţie de intercondiţionare dintre creşterea preţurilor bunurilor de consum şi indexarea salariilor nominale care accentuează inflaţia. Mărirea preţurilor bunurilor de consum atrage după sine necesitatea unor majorări ale salariilor, prin care să se atenueze consecinţele inflaţiei asupra puterii de cumpărare a populaţiei; la rându-i, sporirea salariilor duce la creşterea cererii de bunuri şi deci a preţurilor, care, din nou, impune indexări ale salariilor, stimulân-du-se, în continuare, dinamica inflaţionistă (v. Inflaţie). [E.C.]
CERCETARE-DEZVOLTARE, ansamblu de activităţi realizate în mod sistematic, cu scopul de a dezvolta ştiinţa şi experienţa aplicative sau de a crea noi produse, tehnici şi tehnologii, precum şi de a le implementa în activităţile economice sau de altă natură. Se deosebesc de cercetarea ştiinţifică fundamentală prin caracterul imediat aplicabil al informaţiilor căutate şi obţinute. C.-d. este, deopotrivă, importantă pentru firme ca şi pentru guverne, pentru acestea din urmă, în special, cele cu destinaţie militară. Economiştii şi politicienii sunt deosebit de interesaţi de c.-d. datorită contribuţiei pe care aceasta o are la progresul tehnic şi la creşterea economică (v. Inovaţie, Progres tehnic). [G.P.T.]
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ FUNDAMENTALĂ, ansamblul activităţilor realizate în mod sistematic, cu scopul de a obţine, prelucra şi folosi informaţii ştiinţifice de natură să dezvolte şi să aprofundeze cunoaşterea sau experienţa. Prin c.ş.f. se asigură dezvoltarea ştiinţei în general. Ansamblul activităţilor ce compun c.ş.f. nu este omogen, dar, în principiu, toate au acelaşi scop general. Este partea din cercetarea ştiinţifică ce, prin natura preocupărilor sale, nu se finalizează decât rareori sau întâmplător prin aplicarea directă a cunoştinţelor obţinute, prin crearea de produse, tehnici şi tehnologii noi; prin perfecţionarea celor deja existente sau implementarea acestora în activitatea economică şi în alte domenii. C.ş.f. constituie suportul activităţilor de cercetare-dezvoltare sau cercetare ştiinţifică aplicativă - cum i se mai spune uneori. între c.ş.f. şi cea aplicativă există delimitări în ceea ce priveşte scopul urmărit, metodele de investigaţie şi cadrul de desfăşurare (organizare), dar nu întotdeauna se pot face demarcaţii precise. în multe împrejurări, o c.ş.f. devine aplicativă prin rezultatele la care ajunge şi invers (v. Cercetare-dezvoltare.). [G.P.T.]
CERCETĂRI OPERAŢIONALE, disciplină ştiinţifică foarte complexă, al cărui obiect îl formează pregătirea deciziilor prin metode matematice şi modelarea factorilor implicaţi, în scopul asigurării eficienţei rezolvării problemelor economice de complexitate ridicată. S-a afirmat evident în preajma celui de-al doilea război mondial şi, în mod deosebit, după 1940, fiind utilizată pentru desfăşurarea operaţiunilor militare. Apariţia sa a fost pregătită de progresele din domeniul matematicii şi al modelării.
CERERE
 88
John von Neumann şi O. Morgenstern sunt consideraţi fondatorii c.o. S-a impus în aspectele practice ale economiei, conducerii unităţilor economice, în domeniile financiar, industrial, comercial şi de previziune. Este foarte utilă acolo unde trebuie să se aibă în vedere un număr mare de factori sau variabile şi trebuie să se precizeze limitele opţiunilor, precum şi consecinţele acestora. C.o. se sprijină pe multe alte discipline (v. Cercetare-dezvoltare). [G.P.T.]
CERERE, cantitate dorită dintr-un anumit bun economic, care poate fi cumpărată, într-o perioadă determinată, la anumite niveluri ale preţului. C. reprezintă un semnal efectiv pentru producători numai dacă dorinţa de cumpărare este susţinută de capacitatea (mijloacele) de plată. Fiind un flux economic, c. reliefează comportamentul cumpărătorului în legătură cu cantitatea maximă care poate fi cumpărată la un anumit nivel al preţului sau preţul unitar maxim care poate fi achitat pentru o cantitate determinată. Cantitatea cerută evidenţiază intenţia cumpărătorului şi are sens numai în raport cu un anumit nivel al preţului. în cadrul diferitelor pieţe, c. este reprezentată de un barem care cuprinde cantităţile cerute în funcţie de modificarea preţului unitar. Ea exprimă preferinţele relative ale cumpărătorului în condiţiile unor restrângeri bugetare, considerându-se că toţi ceilalţi factori nu se schimbă (ceteris paribus). Tranziţia de la c. individuală la c. pieţei poate fi realizată printr-un simplu proces de însumare a cantităţilor individuale cerute la diferite niveluri posibile ale preţului unitar (v. Curba cererii, Funcţia cererii, Preţ). [G.C.]
CERERE AGREGATĂ, totalitatea cheltuielilor planificate pentru o perioadă determinată, de regulă un an, destinate achiziţionării de bunuri produse în cadrul economiei naţionale. C.a. cuprinde cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum (C), investiţiile economice planificate de firmele din sectorul privat (I), cheltuielile programate ale sectorului public (G), la care se adaugă diferenţa dintre valoarea planificată a exporturilor şi cea a importurilor, adică exportul net (E.). Aşadar, c.a. = C + I + G + E. Ea reprezintă valoarea totală a bunurilor economice cerute în cadrul celor trei sectoare - privat, public şi internaţional. Totodată, ea poate fi evidenţiată în termeni reali, printr-un
indicator macroeconomic, de ex., venitul naţional real. Desigur că, în funcţie de scopul analizei economice, procesul de agregare a cheltuielilor poate să cuprindă numai două sectoare sau numai un sector, cum ar fi cel privat. în acest caz, c.a. = C + I şi este exprimată de venitul disponibil care urmează să fie cheltuit într-o anumită perioadă. Cea mai mare pondere în c.a. o deţine consumul populaţiei. Totodată, de la un an la altul, mărimea acestei componente rămâne relativ stabilă. în schimb, celelalte componente, în special investiţiile economice, înregistrează modificări mult mai importante. Comparativ cu valoarea producţiei naţionale realizate, nivelul c.a. poate fi mai mare sau mai mic. în scopul asigurării echilibrului macroeconomic, nivelul c.a. poate fi modificat prin intermediul politicilor macroeconomice, în special prin politica fiscală. Această politică influenţează direct şi indirect toate cele patru componente. în concepţia keynesiană, c.a. are rolul determinant în creşterea economică (v. Curba cererii agregate). [G.C.]
CERERE ATIPICĂ, noţiune care exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfari evoluează în acelaşi sens cu preţul (dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea). Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii: a) efectul Giffen, conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi deci creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate; b) efectul de anticipare din partea consumatorilor, în sensul că mărirea preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor atrage după sine sporirea cererii, atunci când se anticipează noi majorări de preţuri în viitor; scăderea preţurilor este însoţită de micşorarea cererii, în cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri, consumatorii preferând să cumpere la preţuri şi mai mici în perioada ce urmează; c) efectul de venit nul, 1a. bunurile de lux foarte scumpe; o diminuare a preţului acestora nu suscită o mărire a cererii, ele rămânând, în continuare, accesibile numai unor anumite categorii sociale; d) efectul de ostentaţie şi snobism, din partea unor consumatori care, dorind să demonstreze că sunt bogaţi, că aparţin unor categorii sociale superioare, cumpără mărfuri din ce în ce mai scumpe; e) efectul de informare imperfectă: în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o calitate mai
89
CERERE DE MONEDĂ
bună a produsului respectiv; există însă situaţii în care aceleaşi bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri diferite, iar cele mai scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute pe piaţă, decât cele cu preţ mai mic; f) când este vorba de bunuri importante care n-au înlocuitori, mărirea preţului lor nu atrage după sine o diminuare a cererii (v. Bunuri Giffen, Legea generală a cererii). [E.C.]
CERERE COMPENSATĂ, cererea consumatorului rezultată din compensarea venitului acestuia, astfel încât modificarea preţului bunului considerat să asigure menţinerea utilităţii consumatorului la nivel constant. Compensarea venitului se realizează în următoarele sensuri: venitul sporeşte atunci când modificarea preţului a determinat reducerea lui şi venitul se reduce atunci când modificarea preţului a determinat creşterea lui. Prin compensarea venitului se elimină modificarea venitului real datorată modificării preţului. Compensarea venitului face ca efectul de venit indus de preţ să fie zero. Astfel, curba cererii compensate nu este altceva decât relaţia dintre preţul unui bun şi cantitatea cerută determinată numai de efectul de substituire. Cererea compensată este definită în raport de o situaţie iniţială caracterizată de un vector al preţurilor P = (p,,..., pn) şi de un venit Y a) consumatorului. în aceste condiţii, consumatorul exprimă o cerere Q(P, Y) care îi procură utilitatea maximă U[Q(P, Y)]. Pentru un nou vector al preţurilor P*, cererea compensată este un pachet de bunuri QC{P*, U[Q(P, Y)]} care asigură menţinerea consumatorului pe aceeaşi curbă de indiferenţă.
Potrivit graficului de mai sus, la preţul P2 (situaţia iniţială) curba cererii compensate se intersectează cu cea a cererii normale. La preţuri mai mari decât P2, venitul real al consumatorului scade şi pentru a
asigura menţinerea pe aceeaşi curbă de indiferenţă este necesară o compensare pozitivă a venitului. Creşterea venitului determină creşterea cantităţii cerute, astfel încât, la acelaşi preţ (P,), pe curba cererii compensate, cantitatea cerută (QC,) este mai mare decât pe curba cererii necompensate (Q,). La preţuri mai mici decât P2 venitul real al consumatorului creşte, de unde derivă necesitatea compensării negative a venitului. Scăderea venitului determină reducerea cantităţii cerute, astfel încât la acelaşi preţ (P3), pe curba cererii compensate, cantitatea cerută (QC3) este mai mică decât pe curba cererii necompensate (Q3). [M.C.S.]
CERERE DE ACTIVE FINANCIARE, sumele de bani folosite pentru cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni, de alte înscrisuri, ce atestă participarea deţinătorului lor la activele şi beneficiile viitoare ale emitenţilor acelor titluri. în cadrul acestor tranzacţii, fluxurile monetare spre piaţa capitalurilor apar deci ca un scop economic bine precizat şi pe termen lung (pe perioade mai mari de 1 an sau fară termen). C. de a.f. pe termen lung este exercitată, de regulă, de gospodăriile familiale (menaje) şi de unele instituţii financiare (casele de pensii, societăţile de asigurări etc.). Dimensiunile c. de a.f. sunt rezultatul anticipărilor realizate de cumpărătorii potenţiali în ceea ce priveşte: randamentul, câştigul potenţial, riscul investiţiilor în titluri de valoare, lichiditatea acestora. Randamentul unei obligaţiuni, de pildă, se determină ţinându-se seama de faptul că venitul generat de această hârtie de valoare (cuponul) rămâne fix până la scadenţă. în plus, răscumpărarea obligaţiunii implică plata unei sume egale cu valoarea nominală la scadenţă (v. Acţiuni, Obligaţiuni, Piaţa financiară, Piaţă a capitalului). [D.N.]
CERERE DE MONEDĂ, componentă a pieţei monetare constând din cererea de active monetare, adică de bunuri care îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de timp (flux). Există două mari şcoli de gândire economică în ceea ce priveşte explicarea motivelor cererii de bani: şcoala clasică şi şcoala keynesiană, cu varianta sa modernă. Când moneda îndeplinea mai ales funcţii pasive, c. de m. era condiţionată şi determinată mai ales de motivul tranzacţional. în aceste împrejurări, era predominantă concepţia clasică, conform căreia c. de m., în termeni reali,
CERERE DE MUNCĂ
 90
este proporţională cu volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a acesteia. De asemenea, atunci c. de m. depindea de amploarea creditului comercial şi a creditului de consum, de raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile făcute în contul acestora. Şcoala neokeynesiană consideră că c. de m. se află într-o relaţie de mărime strânsă şi cu intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Preferinţa pentru lichiditate se bazează pe mai multe mobiluri concrete: al venitului, adică tendinţa oamenilor de a păstra asupra lor bani lichizi, de a nu-i cheltui imediat ce-i câştigă, indivizii păstrând un stoc suficient de active monetare pentru a efectua cheltuielile anticipate pe termen scurt; al afacerilor, păstrarea unor sume de bani în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor; al prudenţei sau al precauţiei, dorinţa deţinătorului de bani de a fi pregătit pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute; al speculaţiei, adică plasarea economiilor în bani lichizi, aceştia fiind, în anumite condiţii, o alternativă la alte active financiare, c. de m. substituind cererea de active financiare. Pornind de la aceste mobiluri şi considerente, J.M. Keynes a conceput o funcţie a c. de m. notată cu L şi formată din două componente: L. şi Lr Prima componentă exprimă primele trei mobiluri, aceasta modificându-se, de regulă, o dată cu modificarea produsului şi a venitului naţional. A doua componentă reprezintă c. de m. în scopuri speculative, mărimea ei depinzând de nivelul ratei dobânzii, cu care se află în raport invers proporţional. C. de m., în termeni reali, se ajustează cu indicele general al preţurilor sau cu indicele preţurilor de consum şi se obţine c. de m. în termeni nominali. Cunoaşterea nivelului şi dinamicii c. de m. este necesară pentru fundamentarea politicii monetare, a politicilor antiinflaţioniste (v. Ofertă de monedă, Politica monetară). [D.N.]
CERERE DE MUNCĂ, nevoia sau necesarul de muncă salariată ce există la un moment sau pe o anumită perioadă în economia unei ţări în funcţie de nivelul salariilor. Condiţia esenţială ca nevoia de muncă existentă într-o economie să fie considerată c. de m. este remunerarea sau salarizarea sa. De aceea, în c. de m. nu se includ activităţile care se pot executa de către persoanele de profesie casnică, studenţi, militari în termen sau alţi nesalariaţi. C. de m. este expresia sumei c. de m. exprimate de unităţile economice dintr-o ţară. Are două caracteristici
esenţiale: este relativ nevariabilă pe termen scurt.
Deoarece sursa c. de m. o constituie activitatea economică (în sensul său cel mai cuprinzător, cel de creatoare de utilitate), modificarea acesteia pe termen scurt nu este atât de amplă, încât să afecteze semnificativ c. de m.; nu este omogenă, ceea ce înseamnă că nu este toată la fel, ci se compune din segmente - pe meserii, specializări, niveluri sau categorii de calificare, care nu se pot substitui între ele decât în anumite limite sau deloc. Mărimea şi evoluţia c. de m. sunt foarte importante pentru analiza pieţei muncii şi a ocupării (v. Ofertă de muncă, Piaţa muncii, Şomaj). [G.P.T.]
CERERE DE VALUTĂ, nevoie de valută exprimată de agenţii economici în funcţie de cursul de schimb existent. C. de v. este determinată de: extinderea activităţilor economice, interesele speculative de câştig, scopurile de protejare sau apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale, operaţiunile de import, prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini, transferurile de capital naţional (v. Piaţa valutară). [C.D.]
CERERE DERIVATĂ, c. pentru un factor de producţie rezultată din modificarea c. de pe piaţa produsului finit la care a contribuit factorul respectiv. De ex., c. pentru mecanici auto depinde de c. de pe piaţa automobilelor (v. Cerere, Elasticităţi încrucişate ale cererii). [G.C.]
CERERE EDUCAŢIONALĂ, element al pieţei educaţiei care reflectă comportamentul consumatorilor de servicii educaţionale. C.e. se poate exprima distinct în funcţie de interesul diferenţiat manifestat pentru educaţie de diferite categorii de indivizi şi/sau organizaţii. Din punctul de vedere al sferei de cuprindere, c.e. poate fi: individuală, organizaţională şi naţională. C.e. individuală este un segment reprezentativ al cererii educaţionale care se află sub incidenţa unui cumul de factori de influenţă de natură complexă, cum ar fi: preţul formării; veniturile familiale şi/sau individuale; mass-media şi alte mijloace utilizate pentru promovarea ofertei educaţionale; preferinţele indivizilor legat de structura programelor educaţionale; avantajele comparative scontate a se obţine prin înscrierea pe un anumit traseu profesional. Se poate evidenţia şi
 91
CHAMBERLIN, EDWARD H.
manifestarea unor atitudini distincte din punctul de vedere al incitaţiei de a investi în capitalul uman, în raport cu atitudinea în faţa riscului şi incertitudinii. C.e. individuală poate fi formulată de: tinerii cuprinşi încă în sistemul de învăţământ, persoanele care intră pentru prima dată pe piaţa muncii; populaţia ocupată (care manifestă interes, în special, pentru programe de perfecţionare profesională, policalificare sau, după caz, de reconversie). C.e. organizaţională depinde, de asemenea, de un set de factori de natură complexă, în cadrul cărora un loc distinct îl deţin salariul şi durata estimativă a rămânerii unui angajat în cadrul organizaţiei. O serie de autori de marcă, din rândul cărora evidenţiem, în special, contribuţia lui J. Mincer, au reliefat că organizaţiile au tendinţa de a oferi o instruire cât mai specializată prin care scontează să menţină incitaţia lucrătorilor de a rămâne în cadrul acelei organizaţii. Studiile efectuate pentru Marea Britanie de Bosworth şi Warren au evidenţiat astfel că, în anul 1990, durata medie a menţinerii în cadrul organizaţiei, atunci când se apelează la instruirea specializată, este de 10-12 ani. C.e. naţională se constituie într-un alt element important al c.e. în condiţiile în care, pe plan mondial, apare tot mai semnificativă corelaţia dintre educaţie şi nivelul general de dezvoltare economico-socială al unei ţări. [S.C.M.]
CERERE INDIVIDUALĂ, relaţie complexă între cantităţile dintr-un anumit bun pe care un individ le doreşte si intenţionează să le cumpere şi diferite niveluri imaginabile ale preţului de piaţă al bunului respectiv, (v. Cerere) [G.C.]
CERERE PENTRU BUNURI COMPLEMENTARE, c. de pe piaţa unui bun care poate fi consumat numai împreună cu un alt bun. De ex., automobil şi benzină. în acest caz, între modificarea preţului la benzină şi cererea pentru automobile există o relaţie inversă. Pentru bunurile complementare coeficientul elasticităţii încrucişate a cererii este întotdeauna negativ (v. Cerere). [G.C.]
CERERE PENTRU BUNURI SUBSTITUIBILE,
c. pentru un anumit bun care, în procesul de consum, poate fi înlocuit cu un alt bun. De ex., zahăr şi miere, între modificarea preţului la zahăr şi c. pentru miere există o relaţie directă. Aşadar, pentru bunurile substituibile coeficientul elasticităţii încrucişate a cererii este întotdeauna pozitiv (v. Cerere). [G.C.]
CERTIFICAT DE DEPOZIT, instrument financiar, de obicei nenegociabil, care certifică primirea unui depozit la termen, ce urmează a fi rambursat de către emitent într-un termen specificat şi care poartă, de regulă, o dobândă fixă. [T.E.].
CERTIFICAT DE TREZORERIE, titlu de stat, emis de autoritatea fiscală (Ministerul Finanţelor, în România), destinat acoperirii deficitului bugetului de stat. Practica recentă a consacrat acest instrument în gestiunea deficitului bugetar pe termen scurt. Este un titlu de stat cu valori nominale diferite, scadent în 91 zile, purtător de dobândă la nivelul dobânzii de refinanţare a Băncii Naţionale a României. [T.E.]
CETERIS PARIBUS, expresie latină însemnând “ceilalţi egali”, celelalte lucruri fiind egale. Ea a fost preluată de teoria economică şi folosită pe scară largă ca procedeu (tehnică) de analiză a relaţiilor de cauzalitate între diferite variabile economice. Potrivit acestui procedeu, corelaţiile cauzale complexe sau multiple trebuie să fie studiate într-o succesiune de relaţii simple, izolate de alte relaţii, sub forma “o singură cauză, un singur efect”. în conformitate cu procedeul c.p., toate celelalte cauze şi, respectiv, efecte sunt considerate constante. De exemplu, pentru a determina influenţa modificării preţului unui bun asupra cantităţii cerute se consideră că toate celelalte variabile exogene (venitul, preţul altor bunuri, preferinţele consumatorilor etc.) rămân neschimbate. Aşadar, din analiza unei curbe a cererii putem conchide, folosind procedeul c.p., că o majorare a preţului unui anumit bun (variabilă exogenă) determină reducerea cantităţii cerute (v. Variabilă endogenă). [G.C.]
CHAMBERLIN, EDWARD H. (1899-1967), economist american cunoscut mai ales prin contribuţiile sale la analiza şi fundamentarea teoretică a concurenţei monopolistice, ca formă de piaţă concu-renţială situată între piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa de monopol. în ansamblul concurenţei monopolistice, el acordă atenţie deosebită diferenţierii produsului. în acest fel, el explică situaţia de piaţă monopolistică exclusiv pe bază de ofertă, indiferent dacă există sau nu înţelegeri între firme în acest sens. în context, el fundamentează (independent de Joan Robinson) o teorie proprie a valorii. Op.: “The Theory of Monopolisée Compétition. A. Reorien-
CHARTA DE LA HAVANA
 92
tation of the Theory of Valué” (Teoria concurenţei monopolistice. O reorientare a teoriei valorii, 1933); “Towards a More General Theory of Valué” (Spre o teorie mai generala a valorii, 1957). [D.N.]
CHARTA DE LA HAVANA, document semnat de majoritatea statelor lumii la 24 martie 1948, prin care se urmărea evitarea erorilor care au stat la baza relaţiilor economice internaţionale din perioada interbelică. în sinteză, C. de la H. stipula: eliminarea piedicilor din calea comerţului internaţional (desfiinţarea cartelurilor şi a discriminărilor de tip colonial); crearea de uniuni vamale între statele interesate şi în cât mai multe zone ale lumii; acordarea unui regim de preferinţe în favoarea ţărilor din lumea a treia; reducerea taxelor vamale şi eliminarea contingentărilor. C. de la H. n-a fost semnată de către SUA, fapt care a făcut ca înţelegerile convenite prin acest document să nu fie aplicate în totalitatea lor, acordul de constituire a GATT fiind o alternativă la scară redusă a C. de la H. (v. Organizaţia Mondială a Comerţului). [G.I.]
CHELTUIELI DE CONSUM, (1) partea din venitul naţional sau din venitul disponibil cheltuită de populaţie pentru achiziţionarea de bunuri finale. (2) Totalitatea cheltuielilor planificate de către populaţie pentru cumpărarea bunurilor de consum într-o perioadă determinată. Reprezentând principala componentă a cererii agregate, c. de c. se caracterizează printr-o înaltă stabilitate, prin fluctuaţii scăzute de la o perioadă la alta. Volumul c. de c. depinde de: nivelul venitului disponibil şi al avuţiei economice; dimensiunile creditului de consum; aşteptările consumatorilor privind evoluţia veniturilor şi a preţurilor, etc. (v. Consum, Cererea agregată) [G.C.]
Cheltuieli de producţie (v. COST DE PRODUCŢIE)
CHELTUIELI PUBLICE, ansamblul cheltuielilor anuale de natură publică ale ţării, ce se finanţează pe baza resurselor bugetului public. Ele reflectă efortul financiar public pe anul respectiv, prevăzut în bugetul de stat (ca buget al administraţiei centrale de stat), bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
C.p. concretizează destinaţia pe care o au veniturile bugetului public în procesul de folosire a lor. a) în cadrul bugetului de stat, cheltuielile pentru
educaţie, învăţământ şi cercetare, cultură şi artă, sănătate, activitate sportivă, apărarea ţării, ordine publică, autorităţi publice (legislative, judecătoreşti, executive), finanţarea unor obiective de investiţii ce decurg din politica de dezvoltare economică a statului - centrale nucleare, electrice, deschideri de câmpuri miniere, irigaţii, combaterea eroziunii solului, combaterea poluării mediului, construcţii de locuinţe, drumuri, căi ferate -, asigurarea protecţiei sociale etc. b) în cadrul bugetelor locale, în condiţii de autonomie, se prevăd cheltuieli în raport cu nevoile lor proprii, corelate cu resursele pe care le pot mobiliza prin impozite şi taxe. c) în cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat, cheltuieli pentru pensii, ajutoare şi alte cheltuieli (v. Buget public). [E.C.].
 CIBERNETICĂ, ştiinţă generală a conducerii şi reglării sistemelor de acţiuni interconectate. C. porneşte de la existenţa unor principii de funcţionare comune tuturor tipurilor de sisteme complexe din natură, tehnică, economie, societate. Prima viziune cibernetică generalizată aparţine lui Ştefan Odobleja, concretizată în “Legea reversibilităţii” buclelor închise, care se aplică tuturor proceselor din natură şi societate (1939). Contribuţii esenţiale în definirea analogiilor structurale între procese din domenii diferite are matematicianul american Norbert Wiener (1948). S-a demonstrat că principiile autoreglării au un caracter logic şi se bazează pe informaţie, astfel că c. cercetează legile generale ale proceselor de culegere, prelucrare, stocare şi folosire a informaţiei în cadrul sistemelor c. Metoda ştiinţifică generală este abordarea sistemică, conceptualizată de teoria generală a sistemelor. C. are un rol gnoseologic şi unul aplicativ. Distingem: a) c. teoretică, care cuprinde teoria sistemelor, teoria algoritmilor, teoria modelelor, teoria reglării, teoria informaţiei şi b) c. aplicativă, orientată spre domenii concrete, care cuprinde c. tehnică, c. economică, biocibemetică etc. [D.A.]
 CICLICITATE A DEZVOLTĂRII ECONOMICE, mod specific de evoluţie a activităţilor economice, caracterizat prin alternanţa, într-o anumită succesiune, a stărilor de expansiune şi de contracţie; evoluţie ondulatorie a activităţii macroeconomice, regenerarea în timp, într-o anumită succesiune şi regularitate, a unor trăsături
93
CICLU ELECTORAL
 (caracteristici, stări) ale acesteia. Recunoaşterea c.d.e. conduce la concluzia implicită că evoluţia economiei nu este liniară, ci ondulatorie, cu perioade de expansiune urmate de încetiniri, stagnări şi chiar regrese. C.d.e. se deosebeşte de unele fluctuaţii întâmplătoare ale activităţii economice pentru că ele sunt agregate şi cumulative, în sensul că expansiunea (contracţia) dintr-un anumit domeniu se propagă în altele, ca urmare a interdependenţelor generate de diviziunea muncii şi a legăturii dintre variabilele şi fluxurile reale şi cele monetar-fmanciare. C.d.e. apare o dată cu revoluţa industrială, cu maturizarea aparatului de producţie ai societăţii şi se manifestă în forme, intensităţi şi cu consecinţe diferite în timp şi spaţiu. C.d.e. conduce la concluzia că evoluţia principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub formă ondulatorie şi are caracter ciclic, o anumită repetabilitate în timp a unor stări ale economiei care seamănă m linii generale. Majoritatea teoreticienilor consideră că c.d.e. este o formă de evoluţie firească, normală, a activităţii economice a afacerilor. Ea este rezultatul interdependenţelor dintre factorii naturali, tehnici, economici, psihologici, socio-politici etc. şi a întrepătrunderii mai multor tipuri de cicluri lungi, medii, scurte (conjuncturale) (v. Dezvoltare economică, Cicluri economico). [G.Î.]
Ciclu de afaceri, (v. CICLU JUGLAR)
CICLU DE VIAŢĂ, teorie care dezvoltă abordările neoclasice şi keynesiene privind comportamentul manajelor ca economisitori. Formulată de R. Harrod şi dezvoltată de F. Modigliani, R. Brumberg, A. Ando, teoria c. de v, consideră că există o relaţie între nivelul şi rata economiilor şi vârsta membrilor (şefului) familiei. Fazele c. de v. şi relaţiile dintre ele sunt sugerate prin figura de mai jos.
     Nivelul veniturilor
şi ai economiilor
Se pot distinge patru mari perioade în viaţa individului, din acest punct de vedere: până la 30 de ani cu capacitate de economisire importantă; de la 30-45 de ani când capacitatea de economisire se reduce graţie creşterii cheltuielilor (şi ratei) consumului pentru construcţia şi dotarea gospodăriei, educarea copiilor etc.; de la 45 ani - pensionare, perioadă în care capacitatea de economisire devine foarte ridicată graţie creşterii veniturilor (sporuri de vechime, de loialitate, promovare etc.) şi reducerii unor cheltuieli familiale; după pensionare, când nivelul şi rata economisirii se reduc puternic pe fondul reducerii veniturilor (v. Economii, Venit). [G.I.]
CICLU DE VIAŢĂ AL PRODUSULUI, evoluţie a vânzărilor unui produs şi, implicit, a profiturilor, ce se încadrează în patru faze: faza lansării produsului (în principal pe piaţa internă); faza creşterii forţei acestora, firma inovatoare fiind prima în măsură să exporte în special spre ţări cu nivel echivalent de dezvoltare şi de consum; faza maturităţii şi standardizării, în care producţia şi vânzările continuă să crească, dar apar concurenţi străini, firma inovatoare creând filiale în străinătate pentru a face faţă, din interior, concurenţilor; faza declinului, când vânzările şi profiturile încep să scadă, iar nivelul costului mediu devine factorul determinant pentru menţinerea pe piaţă; producţia se implantează în ţări în curs de dezvoltare, piaţa internă a inovatorului începe să fie penetrată de importuri provenite de la filialele externe. Unii autori încearcă să explice evoluţia ciclică a economiei (sau unor sectoare) prin c. de v. al produselor. De aceea, spun ei, strategia oricărei firme trebuie corelată cu faza c. de v. al produselor pe care le fabrică (v. Cicluri economice, înclinaţia marginală spre economii). [G.I.]
CICLU ELECTORAL, evoluţie a activităţii economice în societăţile democrate influenţată de dinamica procesului electoral. Astfel, în prima parte a mandatului, guvernanţii sunt înclinaţi să transpună în practică promisiunile electorale (mai ales cele care vizează un segment important al electoratului: şomajul, inflaţia, presiunea fiscală etc.), prin aplicarea unui pachet de măsuri care înviorează şi îmbunătăţeşte conjunctura economică. Cum economia are reguli de joc clare, care induc efecte diferite de cele scontate, atunci când sunt încălcate, urmează o etapă inevitabilă în care guvernanţii aplică măsuri şi politici
CICLU HANAU
 94
economice de corecţie care să elimine unele anomalii, care inevitabil înrăutăţesc conjunctura, inclusiv gradul de ocupare, ponderea cheltuielilor publice în P.I.B., revederea politicii fiscale şi a celei de protecţie socială. Efectele favorabile ale acestor măsuri se vor resimţi câteva luni înaintea viitorului scrutin electoral pentru a obţine din nou susţinerea electoratului, sensibil mai ales faţă de inflaţie, şomaj, fiscalitate. Această idee simplă care corelează evoluţia conjuncturii şi ciclului afacerilor de ciclul electoral a generat o amplă literatură pro şi contra. Independent de aceasta, nu se pot nega relaţiile dintre evoluţia macroeconomică şi ciclul electoral (v. Conjunctură economică). [G.I.]
CICLU HANAU, formă particulară a ciclului economic scurt (Kitchin), cu o durată medie de cca. 30 de luni (în SUA); decurge din specificul pieţei produselor agricole în general. Oferta se concretizează în funcţie de ciclul (durata) procesului de producţie, iar decizia de producţie (deci oferta ulterioară) depinde de preţul (avantajos sau nu) al perioadei precedente (şi în mică măsură de anticipările privind preţurile şi cererea viitoare). Se manifestă în special în agricultura, mai ales la producţia zootehnică. C.H. se derulează, de regulă, pe trei faze. Faza I, când investiţiile în domeniu sunt insuficiente, cererea este mai mare ca oferta, preţurile şi profiturile sunt ridicate. Faza II presupune o creştere a investiţiilor în domeniu, creşterea treptată, dar fermă a ofertei, care devansează cererea, generând reducerea ratei profitului şi a preţurilor relative (uneori şi a celor absolute). Faza III, când apare un surplus de ofertă, ca urmare a stocurilor şi a producţiei curente ajunse la maturitate, generând prăbuşirea preţurilor relative şi reducerea drastică a investiţiilor noi. După o perioadă, preţurile revin la niveluri remuneratorii pentru producători, marcând începerea unui nou ciclu, care are la bază un nivel superior al producţiei faţă de ciclul anterior. [G.I.]
CICLU JUGLAR (ciclu de afaceri, business cycle, ciclu conjunctural, ciclu mediu), definit astfel de către Joseph Schumpeter, ca omagiu adus lui Clement Juglar (1819-1905), cel care l-a fundamentat pornind de la evoluţiile producţiei, preţurilor, gradului de oc-;ţ3Vi\ vrnirurilor factorilor de producţie ş.a. pe wrr,               i al  XlX-lea.  C.J. clasic  cuprinde
pairu ia:-.: expansiune (prosperitate, conjunctură
înaltă, boom); recesiune (depresiune, conjunctură defavorabilă); între ele criza şi reluarea activităţii sunt perioade dificile sau fericite. A fost recunoscut aproape unanim de către marii economişti ca bază pentru explicarea evoluţiei de ansamblu a activităţii economice în ţările industrializate în sec. al XlX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Au fost identificate următoarele c.J.: 1810-1818; 1819-1825; 1826-1837; 1837-1847; 1848-1857; 1858-1866; 1867-1873; 1874-1882; 1883-1890; 1891-1900; 1901-1907; 1908-1913; 1914-1920; 1921-1929; 1930-1937... Periodicitatea medie este de 8-10 ani, iar importanţa sa decurge din unele trăsături care i-au fost recunoscute: regularitate (în medie opt ani); simultaneitate în aproape toate ţările dezvoltate; amplitudine, ecart important între maximul fazei de expansiune şi minimul celei de depresiune; amploare, afectează ansamblul domeniilor de activitate, deşi în manieră şi cu intensităţi diferite. Fazele c.J. clasic şi succesiunea lor pot fi sugerate prin figura următoare. în faza de expansiune, conjunctura economică de ansamblu este favorabilă, afacerile prosperă, înclinaţia marginală spre consum ridicată, cererea de satisfactori înregistrează o dinamică superioară ofertei, având ca efect creşterea modică, dar permanentă a preţurilor. Cererea agregată dinamică şi anticipările investitorilor optimiste stimulează ocuparea şi investiţiile (mai ales de extindere). Prin mecanismul acceleratorului care se conjugă cu multiplicatorul investiţiilor se creează suportul pentru creşterea, mai mult ca proporţională, a ofertei (în special de bunuri de capital) şi a venitului. Se creează treptat un exces de capacităţi care, corelat cu procesul inflaţionist şi creşterea stocurilor, are ca efect reducerea ratei efective a profitului (faţă de cea anticipată), mai ales la investiţiile mari cu implicaţii
Nivelul
activităţii economice
 95
 CICLU KITCHIN
negative asupra investiţiilor în ansamblu, gradului de ocupare a forţei de muncă, producţiei. Cererea agregată stagnează sau se reduce, cresc stocurile şi cererea de monedă pentru motivul precauţional şi speculativ, evoluţie incertă a pieţei financiare, reducerea înclinaţiei marginale spre consum. Toate acestea sunt manifestări de criză, care, generalizate în sistemul economic de ansamblu, conduc la o nouă fază. Recesiunea caracterizează încetinirile neintenţionate - uneori abrupte - ale ritmului creşterii, pentru că “numărul şi profunzimea dezamăgirilor cresc fară a fi compensate prin cantitatea şi calitatea de suprize plăcute”. Venitul anticipat pierdut este cel care-i dezamăgeşte pe producători (şi investitori), iar scăderea celui efectiv îi determină să reducă ritmul producţiei (şi ofertei) aflat în exces faţă de cererea agregată. Când volumul absolut al RI.B. real se reduce şi pe o perioadă semnificativă, se trece la faza de depresiune. Baza ei o constituie stagnarea sau reducerea cererii globale (mai ales pentru bunuri de capital şi satisfactori de folosinţă îndelungată), cu efecte directe asupra ocupării, veniturilor reale, investiţiilor, cursului titlurilor, ofertei de credit etc. Pe piaţa bunurilor se manifestă dezechilibrul sub formă de presiune. Cei care rezistă concurenţei apelează la inovaţii care stimulează investiţiile de modernizare (de proces, dar şi de produs), ceea ce reprezintă factorul decisiv pentru un moment de cotitură, în direcţia reluării creşterii economice, premisă pentru trecerea la o nouă expansiune pe ansamblu. Creşte gradul de concentrare a activităţii, se refac şi cresc profiturile şi productivitatea globală. Analiza c.J. a dat naştere la numeroase explicaţii contradictorii (dar complementare până la un punct) privind factorii cauzali care stau la baza sa. în raport cu aceşti factori, au apărut teoriile c.J. exogene, endogen-exogene, pur endogene: supraconcentrarea de capital, ciclicitatea progresului tehnic, modul de repartizare şi utilizare a valorii adăugate între diferite categorii de agenţi economici şi destinaţii, cantitatea de monedă, fluctuaţiile investiţiilor (Există şi modele cumulative care leagă evoluţiile ciclice de un dezechilibru sau altul care apare în procesul economic etc.). De largă acceptare se bucură teoria oscilatorului, rezultat din interdependenţa acceleratorului şi multiplicatorului investiţiilor. în perioada postbelică, c.J. a fost puţin vizibil în intervalul 1950-1974. Numeroşii teoreticieni i-au pus la îndoială însăşi existenţa în economiile de piaţă moderne, în
economia contemporană în general. După 1975, evoluţiile de ansamblu ale economiilor dezvoltate, cât şi dezbaterile teoretice aduc argumente privind actualitatea c.J. Fapt este că până la recesiunea 1973-1975, ţările dezvoltate nu au cunoscut crize de ansamblu şi depresiuni, locul lor fiind luat de crizele parţiale ale ocupării, monetar-financiare, inflaţie, ale balanţelor de plăţi externe, ale datoriei externe etc. Toate acestea au exprimat capacitatea de a “stăpâni” într-o mare măsură evoluţia ciclică, prin politici economice de tipul “stop and go”. Preţul plătit a fost reducerea ratei şi duratei expansiunii. Fluctuaţiile cele mai ample s-au manifestat la producţia bunurilor intermediare; fazele ciclului s-au desincronizat în zona OCDE, durata ciclului şi a fiecărei faze (în special cele descendente) s-au redus (v. Cicluri economice). [G.I.]
CICLU KITCHIN (Scurt, Minor, Hipociclu), mişcare ondulatorie care pe parcursul a circa 40 de luni afectează ansamblul ramurilor unei economii; se încadrează în interiorul ciclului mediu, între două crize şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii, respectiv, contracţiei Juglar. Cuprinde două faze: expansiunea şi contracţia creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la contracţie nu presupune declanşarea unei crize. Figura alăturată sugerează desfăşurarea în timp a c.K.
                        Nivel critic al stocurilor i            i
i          i
i          i
i          i
i          i
i          i
i          i
J__________[
                                                    circa 40 luni
Pentru intervalul 1807-1937, în economia SUA au fost identificate 37 c.s. într-un ciclu Juglar se derulează 2-3 c.K. Lor li se dau două tipuri de explicaţii: (a) variaţia nivelului stocurilor, aceasta fiind cauză şi efect al decalajelor periodice dintre cerere şi ofertă generate de nesincronizările anticipărilor firmelor cu conjunctura reală; (b) explicaţiile J.R. Hicks bazate pe ponderea investiţiilor autonome în investiţiile totale şi raportul dintre investiţiile autonome şi cele induse (v. Cicluri economice). [G.I.]
                                                                                                                                                                     96
CICLU KONDRATIEFF
    unor zăcăminte de metale preţioase generează creşterea preţurilor şi o lungă undă de expansiune a activităţii de ansamblu. Fazele B ale c.K. se produc în perioadele de reducere a preţurilor generate de micşorarea cantităţii de monedă şi scumpirea relativă a aurului. Explicaţiile prin progres tehnic, fundamentate de Schumpeter, după care fazele ascendente (A) ale c.K. au la bază aplicarea în economie a unor inovaţii majore, grupate în buchete de inovaţii conexe, concretizate într-o schimbare radicală a combinării factorilor de producţie, structurii producţiei şi consumului, schimbare care se constituie într-un salt revoluţionar în economie. Fiecărui nou c.K. îi corespunde o mare familie de inovaţii: în textile şi metalurgie pentru primul c.K.; căile ferate şi siderurgie pentru cel de-al doilea, automobil, electricitate şi chimie pentru cel de-al treilea; electronică, robotică, telematică, biotehno-logii, atom, informatică, pentru cel actual. Prin i                                  rare  le generează aceste
CICLU KONDRATIEFF (lung, secular), fun-damentat de economistul rus Nicolas Kondratie (1892-1930); el a pus în relaţie evoluţia a o serie de indicatori (preţurile cu ridicata, producţia industrială, agricolă, comerţul exterior etc.) pe perioade lungi şi pentru principalele economii naţionale, relevând, m 1922, o primă mare sinteză privind existenţa unor evoluţii ciclice pe termen lung (secular). C.K. are faze alternative de creştere şi de scădere a preţurilor, producţiei, ocupării, eficienţei agregate (faza A, respectiv, B). Fiecare fază are o durată de circa un sfert de secol, iar un ciclu global se derulează pe o perioadă de 50-60 ani. Pe deasupra unor deosebiri de opinii, au fost puse în evidenţă trei c.K.:
(1793)-1848 (1850); 1848 (50)-1896; 1896-940 (45).
Puternica creştere care a urmat celui de-al doilea război mondial ar corespunde unei noi faze A a c.K.,
al cărei punct de cotitură s-ar situa în 1973-197 ,                    informatica,   pcnuu v-w*    -
inaugurând faza B, până în jurul anilor 2005. Evoluţia                                                     ° > ^ profit pe care le genereaza aces
     economică în ultimele două secole, din perspectiva SP . -ore stimulează investiţiile şi avonzea c.K., se prezintă astfel:                                                          a   unor  noi structun de
                                                                                                               1973(74)
     Analiza pe termen lung (c.K.) şi cea pe termen mediu (ciclul Juglar) se completează: un c.K. cuprinde în medie şase cicluri medii. în faza A a c.K., ciclurile Juglar se caracterizează prin expansiuni viguroase, prelungite, cu recesiuni şi manifestări de criză de mică profunzime şi durată, în faza B a c.K., expansiunile Juglar sunt de mică amplitudine şi durată, de regulă incerte, ele coexistând cu un şomaj persistent, restructurări de amploare, în numeroase ramuri şi inflaţie viguroasă, în schimb, recesiunile sunt persistente, de lungă durată, ramuri întregi cunosc scăderi ample ale producţiei reale, investiţiile vizează în special restructurarea factorilor de producţie. Au fost avansate mai multe explicaţii privind c.K. Explicaţiile prin monedă (fundamentate de Kondratieff) stabilesc o
                                                    1 ___\
   inovaţii majore, stnmueaz-a m v ________,
   punerea în funcţiune a unor noi structuri de producţie, de calificare profesională, de management etc., concomitent cu devalorizarea celor vechi, după un scenariu implacabil de “distrugere creatoare”. Punctul superior de cotitură, de trecere de la faza A la B, se explică prin fenomenul de saturaţie şi epuizare a posibilităţilor de expansiune, fundamentate pe anumiţi factori de producţie. Faza B, în care dificultăţile economice sunt preponderente, marchează o etapă de ample cercetări pentru noi străpungeri în domeniul cunoaşterii şi aplicarea lor în producţie şi consum; este perioada unei crize structurale, cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul şi rolul omului în activitatea economică, în structura pe ramuri şi subramuri a economiei, în comportamentul şi acţiunile agenţilor economici care se impun în locul celor care şi-au epuizat potenţialul de eficienţă. Explicaţiile prin cauze complexe: pregătirea şi ducerea războaielor, evoluţia raporturilor dintre economiile dominante şi cele dominate, descoperirea unor noi pieţe ş.a. în stadiul actual al cunoaşterii este dificilă prezentarea unei explicaţii pe deplin raţionale fluctuaţiilor ciclice de lungă durată (v. Cicluri economice). G.I.]
      CICLU SEZONIER, creşteri şi scăderi ale volumului şi ritmului activităţii pe parcursul unui an,
 97
CIRCUIT ECONOMIC
în anumite domenii de activitate (turism, producţia vegetală şi zootehnică, unele ramuri ale industriei alimentare şi uşoare, construcţiile). Astfel, după o perioadă de intensă activitate (exemplu, vara în turismul maritim, sfârşitul anului pentru producţia şi vânzarea de jucării) urmează o perioadă de reduceri importante ale producţiei, gradului de ocupare şi folosirii capacităţilor de producţie. C.s. se explică prin influenţa factorilor naturali, prin evoluţia preferinţelor consumatorilor pe parcursul unui an. Aceste fluctuaţii se reproduc cu o anumită regularitate de la un an la altul. Pentru unele activităţi, c.s. este determinat preponderent de evoluţia ciclică a ofertei, pentru altele în special de ciclicitatea cererii (v. Cicluri economice). [G.I.]
CICLUL AGRICOL, ciclu economic, caracteristic producţiei agricole, ce corespunde perioadei de timp în care se obţine produsul agricol. Durata c.a. depinde de particularităţile biologice ale fiecărei specii de plante şi animale şi de acţiunea factorilor naturali. c.a. cuprinde perioada de muncă şi timpul necesar transformărilor biologice. însăşi perioada de muncă este impusă - ca durată şi moment de desfăşurare -de condiţiile naturale şi cerinţele plantelor şi animalelor. Durata c.a. este diferită în cele două sectoare ale producţiei agricole - vegetal şi animal (v. Agricultură, Cicluri economice.). [S.I.]
CICLURI ECONOMICE, alternanţa fazelor de expansiune şi a celor de contracţie ale activităţilor economice de ansamblu, respectiv, ale industriei, comerţului etc., faze ce presupun o periodicitate şi succesiune relativ identice. De regulă, c.e. cuprind mai multe faze: expansiunea, criza sau punctul de întrerupere a mişcării ascendente, depresiunea, adică încetinirea brutală şi cumulativă a activităţii economice; reluarea, respectiv, înscrierea afacerilor într-o nouă tendinţă ascendentă. Fiecare fază a c.e. are funcţii specifice, iar performanţele economice şi comportamentele agenţilor economici au caracteristici şi stări diferite de la o etapă la alta. Fazele c.e. se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premise economice schimbărilor calitative şi progresul activităţilor economice. C.e. se pot clasifica după mai multe criterii. Astfel, după durata lor există c.e. lungi, medii şi scurte. După natura lor, se disting: c.e. demografice, tehnologice (inovaţionale), c.e. de viaţă a produsului. După
nivelul la care se manifestă există c.e. sezoniere, ale construcţiilor (hiperciclu), agricole, forestiere ş.a. După amploare, se disting: c.e. agregate (Kondratieff) şi c.e. parţiale (cicluri legate de formarea şi evoluţia resurselor primare, energetice, materii prime, forţă de muncă; cicluri ale cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice; ale schimbării structurale a economiei). Diferitele c.e. au cauze diverse. Ele se întrepătrund, conferind activităţii economice (de ansamblu şi la nivelul sectoarelor) o mişcare proprie (v. Ciclitate a dezvoltării economice). [G.I.]
CIFRĂ DE AFACERI, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor din activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei.
C. de a. însumează toate încasările rezultate din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi instituţii financiare, acordarea de credite, operaţiuni bursiere. în limbajul financiar-contabil, c. de a. mai este cunoscută sub denumirea de “vânzări” sau de “venituri brute”. C. de a. măsoară performanţa economică a firmelor şi este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora după importanţa lor economică. [A.C.]
CIRCUIT ECONOMIC, ansamblul integrat, de formă circulară, al fluxurilor reale şi monetare, care concretizează interacţiunile de natură tranzacţională dintre agenţii economici componenţi ai unei economii naţionale. Funcţionarea c.e. asigură desfăşurarea neîntreruptă şi articulată a activităţilor din economie. C.e. presupune: activităţile economice, subiecţii economici, tranzacţiile şi obiectul acestora. Activităţile economice constituie cauza tranzacţiilor economice şi se referă la totalitatea operaţiunilor economice. Subiecţi ai tranzacţiilor sunt agenţi economici. Obiect al tranzacţiilor economice îl reprezintă bunurile economice, serviciile factorilor de producţie şi activele financiare. Tranzacţiile care intervin în derularea c.e. sunt în principal bilaterale. Astfel, în cazul vânzării-cumpărării de bunuri economice, ca şi în cel al tranzacţiilor pe pieţele factorilor de producţie, fluxurilor reale le corespund, în sens invers, fluxurile monetare, de venituri şi cheltuieli (v. Fluxul circular al venitului, Fluxuri monetare). [M.GH.,
D.H.]
CIRCUIT ECONOMIC INTERNAŢIONAL
 98
CIRCUIT ECONOMIC INTERNAŢIONAL, totalitatea fluxurilor internaţionale, de natură economică, privite în interdependenţă. C.e.i. exprimă împletirea formelor schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale. C.e.i. implică ansamblul fluxurilor internaţionale, între care în prezent deţin o pondere tot mai însemnata fluxurile monetare, financiare, de servicii etc. Evoluţia şi formele de manifestare ale c.e.i. depind în principal de: gradul de dezvoltare a economiei naţionale; gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii; stadiul şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice internaţionale. Acestea pot stimula sau frâna diferitele fluxuri economice internaţionale. La rândul său, c.e.i. poate exercita o mare influenţă atât asupra relaţiilor politice internaţionale, cât şi asupra economiei mondiale şi asupra economiilor naţionale. Există o strânsă corelaţie, pe de o parte, între potenţialul economic al unei ţări şi participarea ei la c.e.i., iar pe de altă parte, între nivelul dezvoltării economice şi intensitatea antrenării economiei naţionale în c.e.i. Cu cât nivelul dezvoltării este mai ridicat, cu atât legăturile economice externe sunt mai intense. Ţările dezvoltate deţin ponderea cea mai mare în c.e.i. (v. Economie mondială, Fluxuri internaţionale). [A.G.]
CIRCUITUL CAPITALULUI (în concepţia marxistă), mişcarea capitalului în funcţiune care parcurge trei stadii şi trece succesiv dintr-o formă funcţională în alta. Capitalul avansat în afacerile unei firme parcurge, în mişcarea sa, trei stadii aflate într-o strânsă interdependenţă. Stadiul întâi constituie procesul prin care capitalul bănesc avansat se transformă în capital productiv prin achiziţionarea, de către agentul producător, a factorilor de producţie de care are nevoie. Stadiul al doilea constă în transformarea capitalului productiv în capital marfa; combinarea şi utilizarea factorilor de producţie are drept rezultat obţinerea produselor finite, destinate vânzării pe piaţă. Al treilea stadiu constă în transformarea capitalului din forma marfa în forma bănească, care cuprinde, faţă de mărimea iniţială, o sumă în plus în măsura în care afacerile firmei se realizează rentabil. Cele trei stadii reprezintă un proces unitar, formând circuitul total al capitalului, în cadrul căruia fiecare formă funcţională a capitalului (bănească, productivă şi marfa) există concomitent şi succesiv, asigurând continuitatea activităţii economice şi a afacerilor firmei (v. Capital). [M.GH.]
Circulaţia banilor (v. PIAŢA MONETARĂ)
CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, schimb de mărfuri, mijlocit de bani, prin care se asigură trecerea bunurilor economice de la producător la consumator. Prin intermediul c.m. se realizează, astfel, procesul de transformare a activelor deţinute de agenţii economici din forma marfa în forma bani - vânzarea -şi din forma bani în formă marfa - cumpărarea, asigurându-se desfăşurarea neîntreruptă a fluxurilor reale de bunuri economice şi a fluxurilor monetare. Accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor influenţează favorabil activitatea economică şi eficienţa acesteia. în interdependenţa cu c.m. se desfăşoară şi circulaţia banilor. [M.Gh., D.H.]
CLARK, JOHN BATES (1847-1938), economist şi profesor universitar american, creator al teoriei productivităţii marginale, teorie care este, în fapt, o continuare a conceptului de rentă diferenţială, aşa cum acesta a fost fundamentat de David Ricardo. Profitul este tratat ca un premiu obţinut de unii întreprinzători care aplică noi metode de producţie, de organizare a acesteia. Preocupat de asigurarea unor funcţii aplicative economiei politice, J.B. Clark consideră că aceasta se structurează în trei secţiuni: prima, cea care studiază legile universale (legea utilităţii finale, legea productivităţii marginale des-crescânde); a doua - statica economică; a treia -dinamica economică. Op.: “Philosophy of Wealth” (Filosofia avuţiei, 1899); “Distribution of Wealth” (Repartiţia avuţiei, 1899); “Essentials of Economic Theory” (Elemente esenţiale ale teoriei economice, 1907); “Problems of Monopoly” (Probleme ale monopolului, 1904). [D.N.]
CLAUZA NAŢIUNII CELEI MAI FAVORIZATE, reglementare inclusă în unele acorduri internaţionale, îndeosebi bilaterale, prin care fiecare din ţările contractante îşi acordă reciproc, imediat şi necondiţionat, aceleaşi drepturi, avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le acorde în viitor unui stat terţ. Gn.c.m.f. se poate acorda în anumite condiţii şi pe cale unilaterală. Introducerea c.n.c.m.f. în relaţiile internaţionale asigură respectarea principiului nediscriminării şi tratamentului egal. Domeniul de incidenţă al acestei clauze priveşte relaţiile comerciale, de credit şi financiare interna-
 99
CLUBUL DE LA PARIS
ţionale, navigaţia, situaţia juridică a persoanelor etc. Aplicată cu deosebire în comerţ, c.n.c.m.f. se referă la taxe vamale, formalităţi de prezentare a mărfurilor la vamă, eliberarea de licenţe de import şi export, alte favorabilităţi netarifare etc. C.n.c.m.f. reprezintă una din prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului. [H.C.]
CLAUZĂ, prevedere cuprinsă într-un contract, tratat etc. care are drept consecinţă obligaţii speciale pentru o parte sau părţile menţionate. C. poate fi de mai multe feluri: clauza clientului cel mai favorizat, prevedere în baza căreia una din părţi (de regulă vânzătorul) se obligă să acorde celeilalte părţi condiţiile cele mai favorabile pe care le-ar acorda ulterior, într-o operaţiune comercială identică; clauza compromisorie, prin care părţile contractante stabilesc “ex ante” că orice litigiu apărut între ele sau în legătură cu contractul încheiat să fie soluţionat pe calea arbitrajului; clauza contra riscului valutar, prevedere contractuală care determină părţile să-şi îndeplinească drepturile şi obligaţiile pe care le au, luând în considerare modificările cursului valutei în care s-a încheiat contractul; clauza de hardship, prevedere existentă în contractele de lungă durată care obligă părţile să-şi renegocieze drepturile şi obligaţiile, în spirit reciproc avantajos, atunci când datorită unor împrejurări deosebite este deteriorat echilibrul dintre contraprestaţii; clauza ofertei concurente, prevedere din contracte, care permite cumpărătorului să beneficieze din partea ofertantului de condiţii mai favorabile decât cele prevăzute iniţial în contract, dacă au fost acordate unui alt cumpărător; clauza primului refuz, prevedere contractuală prin care ofertantul se obligă ca, la o nouă operaţiune comercială, cumpărătorul să beneficieze prioritar de această ofertă; clauza de indexare, prevedere care urmăreşte să apere părţile de variaţiile preţurilor, prin indexarea automată a vechilor preţuri, în funcţie de variaţia etalonului convenit; clauza de limitare a răspunderii, prevedere care limitează răspunderea debitorului peste un anumit plafon maxim, stabilit de comun acord cu creditorul (v. Contract economic, Tratat). [N.D.]
Clauză compromisorie (v. CLAUZĂ)
Clauză contra riscului valutar (v. CLAUZĂ) Clauză de hardship (v. CLAUZĂ)
Clauză de indexare (v. CLAUZĂ)
CLEARING, tehnică de compensare a obligaţiilor reciproce între doi parteneri constând în compararea creanţelor cu obligaţiile dintre ei, pe baza unor reglementări prealabile. Sistemul se foloseşte în comerţul internaţional, între diverse ţări, agenţi economici sau în cadrul sistemului bancar pentru compensarea cecurilor, cambiilor, poliţelor, ordinelor de plată şi a altor documente privind creanţele şi obligaţiile reciproce dintre bănci. Sistemul presupune existenţa caselor de clearing sau a băncilor de clearing, ca instituţii specializate în compensarea plăţilor reciproce. Casa de clearing este o piaţă specializată pentru operaţiuni de clearing. în sistemul englez, c. reprezintă locul (piaţa) unde băncile tranzacţionează cecurile şi alte instrumente de plată, implicând obligaţii reciproce. [A.D.]
CLUBUL DE LA PARIS, creat în 1962 sub egida F.M.I., organizaţie neoficială, fară sediu propriu, care ocupă un loc de frunte printre structurile economico-financiare mondiale. Este cunoscut ulterior şi sub denumirea de “Grupul celor 10”, la reuniunile sale participând reprezentanţii a zece puteri financiare ale lumii occidentale, membre ale F.M.I., şi anume: Belgia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, Canada, Olanda, Suedia şi S.U.A.; la reuniunile sale mai participă şi reprezentanţii Elveţiei. Aceşti reprezentanţi se întâlnesc periodic pentru a discuta problemele monetar-financiare internaţionale, fie la nivel ministerial (miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale), fie la nivel de experţi sau funcţionari superiori în domeniul finanţelor. Avându-şi originea în Aranjamentele Generale de împrumut din 1962, cele zece puteri financiare au convenit să împrumute F.M.I. cu sume prestabilite, atunci când sunt necesare intempestiv resurse suplimentare pentru Fond. C. de la P. a devenit o foarte cunoscută siglă pentru un pachet de întâlniri între reprezentanţii celor mai importanţi creditori guvernamentali, respectiv, instituţii financiare internaţionale (excluzând, în mod normal, datoriile către sectorul privat fară garanţii oficiale). Reuniunile respective au loc de regulă la cererea unei ţări debitoare care doreşte să-şi consolideze ansamblul sau o parte din plăţile în contul serviciului datoriei externe scadente într-o anumită perioadă. Şedinţele sunt prezidate, în mod tradiţional, de un reprezentant
CLUBUL DE LA ROMA
 100
oficial al Departamentului Trezoreriei publice din Franţa. Totodată, au loc întâlniri periodice la Londra sau New York pentru ţările care doresc să renegocieze termenele de plată pentru datoriile către6 băncile private. Aceste ultime întâlniri se mai numesc şi “Clubul Creditorilor”. în ultimul timp, C. de la P. a acordat şi consultanţă în domeniul ajustărilor balanţelor de plăţi deficitare. [T.C.G.]
CLUBUL DE LA ROMA, organizaţie internaţională, fară statut, buget sau sediu, care vizează înţelegerea interdependenţelor globale dintre domeniile economic, politic, social şi natural, caută să elucideze complexul de aspecte care îngrijorează oamenii de pretutindeni, să iniţieze direcţii noi în politică, pe baza cărora să se acţioneze în vederea preîntâmpinării şi depăşirii acestor situaţii grave, pe care organizaţiile tradiţionale naţionale şi politicile pe termen scurt nu le abordează în mod eficient. C. de la R. s-a înfiinţat în aprilie 1968, la iniţiativa economistului şi omului de afaceri italian dr. Aurelio Peccei, preşedintele Academiei dei Lincei din Roma. Numărul membrilor clubului, proveniţi din peste 30 de ţări, se limitează la 100, printre ei fiind incluşi oameni de ştiinţă, industriaşi, economişti, umanişti, educatori, funcţionari civili naţionali şi internaţionali, între care şi laureaţi ai Premiului Nobel. Deşi nu există un plan sau un manifest al preocupărilor, prin activitatea lor membrii şi invitaţii acestei organizaţii private desfăşoară o activitate ce are ca rezultat conferinţe şi întruniri, elaborări de proiecte, studii şi alte lucrări ştiinţifice. Printre acestea se numără mai multe proiecte cunoscute sub denumirea de rapoarte către C. de la R. Dintre aceste rapoarte-unele traduse şi publicate şi în româneşte în colecţia Idei contemporane - se pot aminti: “Limitele creşterii”, elaborat sub conducerea prof. Dennis Meadows, 1972; “Omenirea la răspântie”, autori fiind M. Mesarovig şi E. Pestei, 1974; “Restructurarea ordinii internaţionale”, coordonator Jan Tinberben, 1976; “Să ieşim din epoca risipei”, autori D. Gabor, U. Colombo, A. King şi R. Galii. Dintre studiile C. de la R. mai amintim: “Goals of Mankind” (Ţeluri ale umanităţii), autor E. Laslo; “Microelectronics and Society for Better or for Worse” (Microelectronica şi societatea pentru mai bine sau pentru mai rău), coordonatori G. Friedrichs şi A. Shaff; “Orizontul fară limite al învăţării”, J.W. Botkin, M. Elmandjra şi M. Maliţa, 1979; “Hrană pentru şase miliarde”,
comunicările Conferinţei de la Budapesta 1983; “Prima revoluţie globală”, de A. King şi M. Shneider [T.C.G.]
COASE, RONALD, economist american de origine engleză, născut în anul 1910 la Middlesex, în Marea Britanie. A absolvit celebra London School of Economics, unde ulterior a fost şi profesor. A mai fost profesor la Universitatea din Dundee, până în anul 1951, când a emigrat în S.U.A., unde va preda la universităţile din Virginia şi Chicago. Principalele sale contribuţii la teoria economică sunt legate de analiza naturii firmelor şi a costurilor sociale. Se face remarcat în ştiinţa economică în anul 1937 prin articolul “Natura firmei”, publicat în Economica. El pune problema cauzei pentru care anumite activităţi părăsesc piaţa, iar altele sunt menţinute în continuare de către firmă. R. Coase răspunde că firma se ghidează după punctul în care costul activităţii desfăşurate de către firmă devine acelaşi cu costul de tranzacţionare pe piaţă. Acesta reprezintă punctul de plecare în abordarea organizaţiilor industriale, din perspectiva costului tranzacţiei. O altă contribuţie importantă a lui R. Coase la teoria economică este legată de costurile sociale. în “The Problem of Social Choice” (Problema alegerii sociale), R. Coase demonstrează, ceea ce ulterior va intra în patrimoniul ştiinţei economice ca Teorema lui Coase, că un optim Pareto este posibil încă în prezenţa extemalităţilor şi în absenţa intervenţiei statale, dacă este posibilă o înţelegere (târguială) între producătorul extemalităţii şi cel care resimte efectul acesteia. Aceasta cu condiţia ca drepturile de proprietate să fie în mod clar definite. R. Coase arată că responsabilităţile legale ar trebui să fie reglementate prin piaţă, acolo unde acest lucru este posibil, căci taxele pe factorii poluanţi nu ajută părţile vătămate în măsura în care acestea nu primesc veniturile colectate prin taxare. Din această perspectivă, reglementările privind poluarea ar trebui să asigure volumul optim de poluare, la o valoare care depinde de modul de definire a drepturilor de proprietate. Pe această bază s-au dezvoltat numeroase aplicaţii privind reglementările antitrust, respectiv, preţurile de monopol. în anul 1991, i s-a acordat Premiul Nobel pentru Economie, ca o recunoaştere a contribuţiilor sale în privinţa teoriei firmei şi a extemalităţilor. Op.: “The nature of firm” (Natura firmei, 1937); “The marginal cost controversy” (Controversa costului marginal, 1946); “The problem
 101
COEFICIENTUL ELASTICITĂŢII CERERII (OFERTEI)
of social cost” (Problema costului social, 1960); “The theory of public utility pricing and its applications” (Teoria evaluării utilităţii publice şi aplicaţiile ei, 1970); “The Firm, Market and Law” (1988). [A.D.]
COD DE BUNĂ CONDUITĂ, ansamblul dispoziţiilor preconizate de Fondul Monetar Internaţional pe care ţările membre se angajează să le respecte: convertibilitatea externă liberă a monedelor lor, înlăturarea controlului schimburilor valutare pentru operaţii curente (exporturi, importuri), renunţarea la practicile discriminatorii, realizarea unui sistem stabil de schimburi valutare. [G.P.T.]
COEFICIENTUL BETA, măsoară riscul sistematic al unui titlu financiar. Pentru titlul financiar j se calculează conform relaţiei:
unde COVjm este covarianţa dintre randamentul titlului j şi randamentul pieţei, iar este varianţa randamentului pieţei. Unui titlu financiar cu c.b. egal cu 1 îi corespunde un risc sistematic echivalent cu riscul pieţei. Un c.b. mai mic decât 1 arată că riscul sistematic al titlului financiar respectiv este mai mic decât riscul pieţei. [T.C.]
COEFICIENTUL DE ASIMETRIE AL LUI FISHER, coeficient propus de Ronald Fisher pentru măsurarea asimetriei legii de repartiţie a unei variabile aleatorii:
unde: |i3, a3 reprezintă momentul centrat de ordin trei şi abaterea standard corespunzătoare acestui moment:
                                             YfiCXj-x.)3
                                          M3= U. '
Simetria unei variabile aleatoare reprezintă o caracteristică foarte importantă în cazul în care această variabilă descrie factorul rezidual al unei ecuaţii de regresie. în această situaţie, asimetria variabilei reziduale poate însemna că media erorilor să fie diferită de zero, adică o necompensare a abaterilor în plus cu cele în minus faţă de tendinţa calculată a fenomenului respectiv (v. Legea de repartiţie Gauss-Laplace). [A.D.]
COEFICIENTUL DE ASIMETRIE AL LUI PEARSON, coeficient propus de Karl Pearson pentru măsurarea asimetriei legii de repartiţie a unei variabile aleatoare:
unde 114 şi |i3 reprezintă momentele centrate de ordin trei şi patru:
                                                                                                  _Zfi(Xi-*a)4 "4= Ifi '
(v. Coeficientul de asimetrie al lui Fisher, Legea de repartiţie Gauss-Laplace, Variabilă aleatorie). [A.D.]
COEFICIENTUL ELASTICITĂŢII CERERII (OFERTEI), mijloc de măsurare a elasticităţii cererii sau ofertei în funcţie de modificarea unui factor. Cantităţile cerut e sau oferite de pe piaţa unui bun, factor de producţie etc. pot fi exprimate, într-o formă simplificată, cu ajutorul funcţiei Q = a + bx, unde a şi b sunt constante pozitive sau negative. Variabila independentă x poate fi un factor care influenţează cantitatea cerută (Qc), cum ar fi preţul unitar, venitul, preţul bunurilor substituibile şi al celor complementare, numărul cumpărătorilor etc. sau un factor de influenţă a cantităţii oferite (Q0) (preţul unitar, costul, preţul altor bunuri, numărul firmelor etc. Dacă avem în vedere această funcţie, atunci coeficientul elasticităţii (r|) măsoară viteza modificării relative a variaţiei variabilei dependente (AQ) în raport cu schimbarea relativă a variabilei independente (Ax), pornind de la anumite valori ale acestora. Cu alte cuvinte, c.e.c.(o.) redă viteza variaţiei relative a lui Q pentru o variaţie relativă a lui x egală cu unitatea. Această viteză reprezintă elasticitatea funcţiei care poate fi determinată într-un anumit punct sau ca medie între două puncte (elasticitatea arcului). în primul caz,
              _ %AQ _ AQ Ax _ AQ         _x
          ^ %Ax Q x Ax                    Q
în cel de-al doilea caz,
              AQ                               x,+x2
                                                                      „_(Q1+Q2)/2_AQ ~^~_AQ x Ax Ax Q,+Q2 Ax Q ’
          (xt + x2)/2                              2
Folosind         tehnica diferenţierii rezultă   că
lim [ 42] = ^ = b . în anumite situatii, după repre-
Ax—>ol Ax J   dx
COEFICIENTUL GINI
 102
zentarea grafică adecvată a funcţiei, este nevoie să comparăm nivelul elasticităţii în diferitele puncte ale unei sau unor curbe. Pentru o curbă nonliniară, comparativ cu una liniară, nivelul c.e.c.(o.) într-un punct este diferit de cel al arcului de curbă. Acesta este o măsură a elasticităţii medii şi reflectă cu aproximaţie elasticitatea reală, aproximaţie care se află în relaţie inversă cu mărimea curburii. Valoarea c.e.c.(o.) poate fi negativă sau pozitivă în funcţie de relaţia care există între variabila dependentă şi cea independentă. Totodată, valoarea c.e.c.(o.) este independentă de unităţile în care au fost măsurate variabilele. în general, nivelul c.e.c.(o.) depinde de mărimea atribuită variabilei independente x. Dacă într-un anumit punct x, rj>l, atunci creşterea relativă a lui Q este mai mare decât cea a lui x, şi invers, când r|<l. Concluzii asemănătoare sunt valabile şi când îl<-1, r|>-lcu deosebirea că, în acest caz, între modificările relative ale celor două variabile există o relaţie inversă. Este posibil ca nivelul c.e.c.(o.) să fie egal cu unitatea. în teoria economică, punctele în care mărimea c.e.c.(o.) este numeric egală cu unitatea prezintă un interes deosebit. într-un astfel de punct, valoarea marginală a funcţiei f(x), adică derivata ei, este întotdeauna egală cu valoarea medie. Totodată, într-un punct în care funcţia are o valoare staţionară atât derivata, cât şi nivelul elasticităţii sunt nule. Conceptul de elasticitate se aplică şi în alte domenii ale teoriei micro şi macroeconomice (v. Elasticitatea cererii, Elasticitatea ofertei). [G.C.]
COEFICIENTUL GINI, măsoară gradul în care distribuţia venitului (sau, în alte situaţii, a cheltuielilor de consum) între indivizi sau gospodării în cadrul unei economii, se abate de la o distribuţie perfect egalitară. c.G. măsoară suprafaţa situată între curba Lorenz şi dreapta distribuţiei de egalitate absolută, exprimată ca un procent din aria totală situată sub curbă. Astfel, un coeficient egal cu zero reprezintă o egalitate perfect, în timp ce un indice de 100 implică inegalitatea perfectă. Se determină pe baza formulei:
     G=1 + n_i^yi+2y2+3y3+''' + ny^’ unde:
yyn - venitul individual în ordinea descrescătoare a ordinului de mărime; y - venitul mediu; n - numărul indivizilor. [I.M.]
COEFICIENTUL MARGINAL AL CAPITALULUI (K’) este raportul dintre creşterea stocului de capital într-o anumită perioadă de timp (AK) şi creşterea rezultatelor producţiei (AQ) în acelaşi interval de
timp ^K' =     . El arată necesarul de capital
suplimentar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Stocurile de capital sau sporurile de capital pot avea efecte diferite în funcţie de productivitatea cu care este folosit capitalul sau de eficienţa investiţiilor. De regulă, noile investiţii conduc la un capital tehnic superior, la intensificarea producţiei şi creşterea eficienţei acesteia. C.m. al c. ocupă un loc important în teoria creşterii economice, îndeosebi în modelele bazate pe Accelerator. [M.Gh.]
COEFICIENTUL MEDIU AL CAPITALULUI,
raportul între capital şi rezultatele obţinute. C. m. al
c. (ÎC) este raportul între stocul de capital utilizat (K) şi volumul producţiei obţinute (Q); arată câte unităţi de capital au fost utilizate pentru obţinerea unei unităţi
                        [M.Gh.]
COEFICIENŢI TEHNOLOGICI AI PRODUCŢIEI sau coeficienţii consumurilor directe, arată câte unităţi valorice se consumă din producţia ramurii i, pentru obţinerea unei unităţi valorice din producţia
                                                  Xjj
ramurii j. C.t.p. se exprimă sub forma ay = — , unde
                                                  xj
Xjj reprezintă valoarea producţiei din ramura i repartizată pentru ramura j, iar Xj reprezintă valoarea producţiei în ramura j. Coeficienţii ay se numesc şi coeficienţi ai cheltuielilor directe. Pe baza lor se poate stabili că Xy =     • Xjcu (i, j = 1,2,..., n). C.t.p. se pot
aranja într-o matrice, formată din n linii şi n coloane, obţinându-se matricea coeficienţilor tehnologici (consumurilor directe):
A =
                                              a.2 ^1 ^22
 •%>
103
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
unde: an, a^... ann reprezintă valoarea producţiei din propria ramură pentru obţinerea unei unităţi de valoare a producţiei din aceeaşi ramură (autoconsum), fară consumul de capital fix (amortizarea). C.t.p. sub forma a^ şi ajt caracterizează legăturile dintre două ramuri de producţie i şi j ale economiei naţionale. Dacă coeficienţii a^ şi a^ sunt diferiţi de zero, între ramurile i şi j sunt legături în ambele sensuri. Atunci când coeficienţii aij sunt egali cu zero, înseamnă că în sistemul economiei naţionale nu există consum intern în cadrul ramurilor, există numai legături directe între o ramură şi celelalte ramuri ale economiei naţionale. Pe baza c.t.p. se poate scrie forma matriceală a sistemului de ecuaţii a unei economii naţionale:
           X = AX + Y sau (I - A) X = Y, unde: X = vectorul coloană a produselor globale ale fiecărei ramuri, iar Y = vectorul coloană al produsului final al ramurilor. Acest model matriceal al balanţei legăturilor dintre ramuri are caracter static, c.t.p. fiind consideraţi ca daţi. Ajustarea c.t.p. presupune anticiparea lor în funcţie de modificarea producţiei globale şi finale, într-un anumit orizont de timp, ca urmare a progresului tehnic. Totodată, este necesar de stabilit intervalul de timp în care c.t.p. rămân neschimbaţi. Metodele de ajustare a c.t.p şi de atenuare a rigidităţii modelului trebuie să ţină seama de tipul dominat de progres tehnic, caracterul limitat al mijloacelor de producţie, gradul de folosire a capacităţilor de producţie, schimbarea preţurilor factorilor de producţie etc. Dinamizarea c.t.p., în cadrul unui orizont de timp, poate servi la pre-vizionarea volumului şi structurii producţiei dintr-o anumită ramură, pe ansamblul economiei naţionale, punându-se bazele optimizării raportului dintre necesităţile producţiei şi posibilităţile de acoperire, în cadrul unui anumit orizont de timp dinainte stabilit (v. Balanţa legăturilor dintre ramuri). [P.C.]
COEZIUNE SOCIALĂ, starea de acceptare, la nivelul societăţii, a principiilor, obiectivelor şi metodelor de guvernare în condiţii de schimbare progresivă. Pentru ţările aflate în tranziţia postcomunistă, c.s. devine suportul real al succesului în atingerea ţintelor transformaţionale. Proba de foc a c.s. în etapa de tranziţie constă în asimilarea generală a exigenţelor specifice logicii economice, în primul rând, a celor privind adaptarea la mediul concurenţial prin dezvoltarea parteneriatului social,
susţinerea protecţiei defavorizaţilor, admisia realocării resurselor pentru prevenirea şi combaterea sărăciei, în general a fenomenelor de subdezvoltare. C.s. reprezintă atât o convenţie tacită între indivizi de a păstra relevanţa intereselor generale în conjuncţie cu alte tipuri de interese, cât şi o stare optimală pe care o atinge o societate în dezvoltarea capacităţii ei de a difuza prosperitate. în perioadele de criză generală, c.s. degenerează în fragmentare socială, premisă a acutizării conflictelor. [M.D.]
COGESTIUNE, formă de participare la gestiunea unităţii economice. în sens larg, c. poate desemna asocierea la procesul decizional al unităţii economice a tuturor părţilor implicate: acţionari, patroni, cadre şi sindicate. în sens restrâns, c. presupune asocierea salariaţilor la ansamblul deciziilor sau numai la o parte a acestora, fară ca prin aceasta prerogativele managerilor să fie afectate. Eficienţa participării creşte dacă salariaţii beneficiază, pe lângă dreptul de informare şi consultare, de putere efectivă de intervenţie în adoptarea deciziilor. Practicarea c. conduce la creşterea motivării salariaţilor, cu efecte benefice asupra rezultatelor economico-financiare ale unităţii economice. Cu sensul acordat c., se folosesc şi termenii de codeterminare şi coresponsabilitate (v. Decizie economică). [H.C.]
Comanditar (v. SOCIETATE COMERCIALĂ)
Comanditat (v. SOCIETATE COMERCIALĂ)
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE, mod de unire a factorilor de producţie sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, în raport cu natura activităţii economice, care, în condiţiile date, să asigure eficienţa maximă. C.f. de p. este impusă de caracterul relativ limitat al acestora, de amplificarea şi diversificarea crescândă a trebuinţelor, de necesitatea maximizării rezultatelor obţinute la fiecare unitate de cheltuială. Abilitatea întreprinzătorului asigură o astfel de c.f. de p. care să permită adaptarea activităţii la cerinţele pieţei şi realizarea unui profit înalt. C.f. de p. este expresia a două laturi, proprii oricărei activităţi: tehnică şi economică. Sub aspect tehnic, c.f. de p. se regăseşte în fiecare proces de producţie, deoarece obţinerea oricărui bun economic presupune unirea, de exemplu, a factorului muncă (de o anume structură şi calificare) cu elemente de
COMERŢ BILATERAL
104
capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice fiecărui domeniu. Latura economică a c.f. de p. are în vedere minimizarea costurilor şi, respectiv, maximizarea profitului. C.f. de p. presupune existenţa a două condiţii: divizibilitatea şi adaptabilitatea factorilor de producţie: Totodată, au loc două procese, organic legate între ele: complementaritatea şi substituibi-litatea factorilor de producţie. Alternativa de c.f. de p. se alege pe bază de calcule economice privind productivitatea marginală a factorilor de producţie, rata marginală de substituire, elasticitatea substituirii (v. Teoria comportamentului producătorului). [A.C.]
COMERŢ BILATERAL, ansamblul schimburilor economice sub formă de exporturi şi importuri, care se derulează între agenţii economici din două ţări diferite. Dimensiunea şi evoluţia c.b. este sintetizată în balanţa comercială (v) şi are o mare stabilitate când se desfăşoară într-un cadru instituţional-juridic favorabil: acord comercial bilateral, acord de comerţ liber etc. Statisticile privind c.b. sunt consemnate cantitativ (fizic) şi valoric, într-o monedă liber convertibilă, reprezentând sumele declararea de către importatori şi exportatori. Pentru importuri, valoarea mărfurilor este reprezentată de preţul de achiziţie, asigurări şi alte plăţi necesare pentru declarate tranzacţiei. Pentru exporturi, valoarea se fundamentează pe condiţia FOB (v). C.b. este stabil şi exercită influenţe favorabile asupra economiei în ansamblu, atunci când are la bază diviziunea internaţională a muncii şi avantajul competitiv pe care fiecare agent naţional îl deţine la anumite categorii de mărfuri în raport cu partenerul extern, (v. Comerţ internaţional, Balanţa comercială externă). [G.I.].
COMERŢ ELECTRONIC, comerţ realizat prin reţele informatice, îndeosebi prin Internet. [R.C].
COMERŢ EXTERIOR, ansamblul exporturilor şi importurilor de bunuri economice ale unei ţări. C.e. modifică structura materială a P.G.B., ritmul de creştere a P.I.B. şi volumul valoric al acestuia. în ultimele decenii, c.e. a devenit unul din factorii determinanţi ai creşterii economice. O tendinţă importantă o constituie înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate. Ca urmare, pentru o cantitate egală de produse, ţările în
curs de dezvoltare obţin cu timpul o cantitate mai mică de produse. Principalele căi de creştere a eficienţei c.e. sunt: a) reducerea cheltuielilor de producţie; b) creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor; c) ridicarea calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului; d) creşterea substanţială a productivităţii muncii; e) adâncirea specializării produselor destinate exportului; f) creşterea complexităţii şi diversificarea serviciilor destinate exportului; g) modernizarea şi adaptarea modului de prezentare a mărfurilor la nivelul cerinţelor pieţei mondiale. Eficienţa c.e. nu trebuie să fie analizată separat pentru export şi import, ci în strânsa lor interdependenţă (v. Export, Import). [A.G.]
COMERŢ INTERIOR, comerţul desfăşurat între unităţile economice rezidente dintr-o ţară. Ca sector al economiei naţionale, c.i. arată amploarea schimburilor economice de tip vânzare-cumpărare dintre unităţile economice rezidente. Deşi toate unităţile economice participă la c.i., ca activitate economică distinctă, acesta revine unor întreprinderi specializate: angrosiştii şi unităţile de desfacere cu amănuntul. Comerţul angrosiştilor are ca scop preluarea bunurilor economice direct de la producător şi pregătirea acesteia pentru a fi livrată altor unităţi economice (alţi producători sau vânzători cu amănuntul). Comerţul cu amănuntul reprezintă faza finală a c.i., prin care mărfurile ajung direct la populaţie în sortimentele şi cantităţile dorite de aceasta. [A.D.]
COMERŢ INTERNAŢIONAL (MONDIAL), totalitatea tranzacţiilor de bunuri economice pe ansamblul ţărilor lumii sub orice formă se realizează acestea. în perioada contemporană se manifestă mai multe tendinţe în c.i., cum ar fi: tendinţă de creştere a ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale; apariţia de noi pieţe (a ordinatoarelor, a microprocesoarelor, a roboţilor etc.); sporirea importanţei comerţului cu brevete şi licenţe; aspectele ecologice au devenit factori importanţi în negocierile unor înţelegeri comerciale regionale sau mondiale; interferarea tot mai accentuată a c.i. cu fluxurile monetare şi financiare internaţionale; tendinţă de “tripolarizare” a c.i. Aproape trei sferturi din valoarea exporturilor mondiale se realizează de către Uniunea Europeană împreună cu S.U.A. şi Japonia. Evoluţia c.i. reflectă adâncirea şi schimbările care au loc în
105
COMMONWEALTH
diviziunea internaţională a muncii, inclusiv în ceea ce priveşte specializarea diferitelor economii naţionale, avantajele absolute şi comparative ale diferitelor ţări. De la 1 ianuarie 1995, GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) a fost înlocuit cu Organizaţia Mondială a Comerţului, al cărei obiectiv principal îl constituie înlăturarea barierelor din calea comerţului internaţional (v. Organizaţia Mondială a Comerţului, Piaţă). [A.G.]
COMERŢ “INVIZIBIL”, componentă a comerţului exterior constând din importul şi exportul de servicii privite în sens larg. Importul de servicii este cuprins în pasivul balanţei de plăţi, în timp ce exportul acestora figurează în activul acesteia. C.l. include:
a)  transporturile navale, aeriene şi terestre, inclusiv reparaţiile executate la mijloacele de transport străine;
b)  călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor în ţara respectivă, în scopuri turistice sau profesionale; c) veniturile din investiţii, indiferent dacă sunt investiţii directe sau investiţii în titluri de valoare; d) veniturile din brevete, patente licenţe, drepturi de autor, acţiuni de cooperare ştiinţifico-tehnică internaţională; e) alte servicii oficiale şi particulare (serviciile financiare, asigurările de bunuri şi persoane etc.). Anaiiza volumului, structurii şi dinamicii comerţului cu “invizibile” întregesc imaginea asupra unei economii naţionale, a locului ei în diviziunea mondială a muncii. Pentru unele ţări, “invizibilele” constituie o sursă principală de încasări din străinătate. Dar sunt şi ţări în care “invizibilele” constituie o cauză a dezechilibrului balanţei de plăţi. Se pare că există un efect de compensare între componentele principale ale comerţului exterior, în sensul că balanţa “invizibilelor” tinde să o compenseze pe aceea a comerţului cu bunuri corporale (v. Export, Import). [A.G.]
COMERŢ STRATEGIC, totalitatea tranzacţiilor, în special cele internaţionale, al căror obiect îl constituie bunuri considerate strategice. De regulă, c.s. este susţinut în numele interesului naţional (v. Bunuri strategice) [R.C].
COMISIA NAŢIONALĂ A VALORILOR MOBILIARE, autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică având misiunea: de a favoriza buna funcţionare a pieţei valorilor mobiliare; de a asigura protecţia investitorilor contra practicilor
neloiale, abuzive şi frauduloase; de a realiza informarea deţinătorilor de valori mobiliare şi a populaţiei asupra persoanelor care fac în mod public apel la economiile băneşti şi asupra valorilor emise de acestea; de a stabili cadrul activităţii intermediarilor şi agenţilor pentru valori mobiliare, regimul asociaţiilor profesionale constituite de aceştia şi al organismelor însărcinate cu asigurarea funcţionării pieţei valorilor mobiliare. C.N.V.M. a fost înfiinţată în România, în baza Legii nr. 52 din 7 iulie 1994. Este compusă din 7 membri, numiţi de către Parlamentul României, pe o durată de 5 ani, fiecare membru putând fi reînvestit o singură dată. C.N.V.M. colaborează cu alte autorităţi publice în vederea asigurării protecţiei investitorilor în valori mobiliare şi a transparenţei pieţei valorilor mobiliare. Ea poate coopera cu instituţii străine având ca obiect reglementarea sau supravegherea pieţelor de valori mobiliare şi poate participa la organizaţii internaţionale de profil. C.N.V.M. adoptă norme prin regulamente şi instrucţiuni care sunt puse în aplicare prin ordin al preşedintelui ei. Actele individuale sunt deciziile, ordonanţele, atestările şi avizele. Regulamentele şi instrucţiunile adoptate, ca şi actele sale individuale pot fi atacate pentru ilegalitate cu recurs în faţa curţilor de apel. Ea are legitimare procesuală activă şi poate interveni în orice proces privind normele adoptate sau actele individuale emise, fără obligaţia de a proba un interes.
C.N.V.M. prezintă Parlamentului un raport anual de activitate, cel mai târziu până la 30 aprilie (v. Piaţă a capitalului). [C.D.]
COMISION, sumă plătită unei persoane fizice sau juridice (mandatar) pentru intermedierea unor activităţi comerciale, bancare, bursiere etc. Acesta se realizează pe baza unui contract, prin care o persoană se obligă să îndeplinească - în numele şi în contul altei persoane - anumite acte juridice sau economice. C. se calculează, de regulă, ca un procent din valoarea totală a tranzacţiei efectuate. [A.G.]
COMMONWEALTH, organizaţie internaţională guvernamentală, cu sediul la Londra, constituită între Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, şi o serie de ţări foste colonii şi dominioane ale Imperiului Britanic, precum şi teritorii dependente ale acestuia. Termenul a fost utilizat prima dată în 1917, când C. era format din Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi Terra
COMPANIE
106
Nova. Coloniile engleze nu faceau parte din C. în 1947, Camera Comunelor a decis admiterea în organizaţie a tuturor teritoriilor care au aparţinut Imperiului Britanic, luând naştere C. multilateral. Numărul membrilor C. a crescut la 50, incluzând 25 de republici cu statut obişnuit şi cu statut special, 7 monarhii şi 16 state în care, de jure, şeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general, dar care, de facto, sunt conduse de Parlamente şi guverne naţionale. Din C. fac parte 70 de teritorii dependente cu o populaţie de circa 10 milioane de locuitori. Africa de Sud s-a retras din C. în 1961, iar Pakistanul, în 1972. în cadrul C. funcţionează două organisme: conferinţa şefilor de state şi guverne ce se întruneşte o dată la doi ani şi are rolul de a informa statele membre asupra tuturor activităţilor C. şi de a analiza diferite probleme ce interesează ţările membre; un secretariat, condus de un secretar general. Colaborarea economică şi comercială între ţările membre se realizează prin organisme speciale ale asociaţiei, un rol decisiv revenind sistemului preferenţial britanic, în temeiul căreia statele membre îşi acordă reciproc concesii tarifare. [P.D.]
COMPANIE, afacere constituită în una din formele expres prevăzute în textul legal general care reglementează materia societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare). C. în sens larg, semnifică orice organizaţie de afaceri, fie o societate individuală fie un parteneriat; o c. are personalitate juridică distinctă de cea a asociaţilor, se constituie pe bază de contract de societate şi exprimă voinţa comună a asociaţilor de a pune în comun anumite bunuri, pentru exercitarea de fapte de comerţ şi împărţirea beneficiilor rezultate. [C.L.]
Competitivitate (v. EFICIENŢA ECONOMICĂ)
COMPLEMENTARITATE A FACTORILOR DE PRODUCŢIE, procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative, structurale şi calitative ale factorilor de producţie, care participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o cantitate determinată din ceilalţi factori, luându-se în calcul structura şi calitatea lor, precum şi latura tehnică şi economică a c.f. de p. Procesul de complementaritate se află sub influenţa permanentă a progresului ştiinţific şi tehnic, care
provoacă modificări în calitatea şi în raporturile dintre factorii de producţie asociaţi, cu consecinţe asupra nivelului costurilor şi al profitului (v. Combinarea factorilor de producţie). [A.C.]
COMPLEXITATE, acea proprietate a unui sistem care face dificilă formularea comportamentului său de ansamblu, chiar dacă există informaţii complete asupra componentelor sale şi relaţiilor dintre ele.
C. mediului - imposibilitatea unui agent de a face prognoze corecte asupra mediului. C. modelului
-  dificultatea obţinerii şi testării unui model, ţinând cont de informaţiile disponibile şi de rezultatele ce trebuie obţinute. Există patru cazuri de complexitate a mediului: raţionalitate ideală şi informaţii perfecte, raţionalitate ideală şi informaţii zgomotoase, raţionalitate ideală şi informaţii inadecvate, raţionalitate limitată şi informaţii inadecvate. [S.Cr.]
COMPORTAMENT AL CONSUMATORULUI,
totalitate a acţiunilor tipice ale consumatorilor care vizează maximizarea satisfacerii utilităţii. C.c. este influenţat de preferinţele consumatorului, de intensitatea acestora, de nivelul preţurilor, de mărimea venitului disponibil etc. Deciziile de consum aparţin indivizilor sau unor grupuri. Decizia de grup are în vedere maximizarea funcţiei bunăstării sociale, cu o importantă subfuncţie obiectiv care vizează maximizarea, pe cât posibil, a satisfacţiei fiecărui individ component al familiei de referinţă. [S.C.M.]
COMPORTAMENT AL PRODUCĂTORULUI,
totalitatea acţiunilor tipice ale agenţilor economici întreprinzători, care vizează atingerea scopului lor în condiţii de concurenţă. C.p. constă în motivaţia deciziilor acestuia cu privire la minimizarea costurilor pentru un nivel dat al producţiei sau cu privire la nivelul producţiei care va maximiza profitul. C.p. se manifestă pe termen scurt şi pe termen lung când se disting trei tipuri de strategii: stabilirea mărimii profitului pentru un volum dat al producţiei, în condiţiile minimizării costului de producţie; schimbarea de scară (de dimensiune) a producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie utilizaţi menţinând aceeaşi proporţie; schimbare de scară a producţiei cu substituiri de factori, modificând raportul dintre aceştia (v. Teoria producătorului). [A.C.]
107
CONCENTRARE
COMPORTAMENT IRAŢIONAL AL CONSUMATORULUI, ipoteză avansată de Garry Becker, prin care demonstrează că ipoteza comportamentului raţional de maximizare a utilităţii (satisfacţiei) nu este o condiţie necesară pentru deducerea unei curbe a cererii cu pantă negativă. [A.D.]
COMPOZIŢIA ORGANICĂ A CAPITALULUI,
raportul dintre dotarea cu capital tehnic a firmei şi forţa de muncă, atât în expresie valorică, cât şi în expresie fizică. Prin urmărirea în dinamică a c.o. a c. se vizează evidenţierea schimbărilor tehnico-structurale a naturii capitalului. C.o. a c. calculat ca raport în expresie fizică poartă denumirea de compoziţia tehnică a capitalului, iar calculat ca raport în expresie financiară se numeşte compoziţia valorică a capitalului. C.o. a c. se modifică atât ca urmare a schimbărilor tehnologiilor, cât şi ca urmare a evoluţiei inflaţioniste a preţurilor, ceea ce face ca o aplicare corectă a termenului la situaţii faptice reale trebuie să ia în calcul ambele abordări. îmbunătăţirea c.o. a c. este determinată de manifestarea progresului tehnologico-economic, deci se face pe baza îmbunătăţirii tehnologiei de producţie şi a creşterii calităţii muncii. Efectul final al îmbunătăţirii c.o. a c. îl constitue creşterea productivităţii muncii. C.o. a
c. a avut o evoluţie istorică generală de creştere. în concepţia marxistă are efecte contradictorii: pe de o parte, se realizează creşterea producţiei, iar pe de altă parte, se disponibilizează forţă de muncă generând şomaj. [H;D.]
COMUNICARE ECONOMICĂ, ansamblul coerent de metode, tehnici, canale şi coduri, prin care ştiinţa economică, într-un mod competent şi performant, transmite informaţii, idei, opinii specific economice, pentru a informa, a intra în legătură, a convinge, a influenţa sau pentru a educa într-un spirit economic. într-o abordare procesuală, c.e. se identifică prin totalitatea de surse, codificări şi decodificări ale mesajelor, prin care un emitent al mesajului încearcă să se facă înţeles, să fie receptat, acceptat sau să provoace o reacţie unui receptor. [H.D.]
Comunitatea Economică Europeană (v.
UNIUNEA EUROPEANĂ)
COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM), instituţie înfiinţată prin
Tratatul semnat la Roma, la 25 martie 1957, de ţările membre ale Comunităţii Economice Europene, având ca scop unirea eforturilor pentru promovarea cercetării ştiinţifice comune, îndeosebi în ceea ce priveşte utilizarea paşnică a energiei nucleare, precum şi constituirea unei “pieţe comune” pentru materiale şi echipamente nucleare. A încheiat un acord de cooperare tehnică cu S.U.A. şi Marea Britanie. în prezent, funcţionează în cadrul U.E. (v. Uniunea Europeană). [A.G.]
COMUNISM, (1) doctrină social-economică şi politică, conform căreia omenirea tinde spre o societate care va fi organizată şi va funcţiona pe baza proprietăţii comune (colective). Teorii şi idei despre c. au apărut încă din zorii societăţii modeme, îndeosebi o dată cu Renaşterea Europeană. Dar mai toate aceste idei de început au avut caracter utopic, lucru demonstrat de oamenii de ştiinţă şi de politicieni chiar în contextul realităţilor de atunci. Doctrina despre c. a marcat o nouă fundamentare în Manifestul Partidului Comunist, lansat în 1848 de către Marx şi Engels. în optica marxistă, c. este ultima etapă în evoluţia societăţii umane. Pe baza nivelului foarte înalt al forţelor productive, a unei organizări superioare a muncii şi producţiei, şi a dispariţiei luptei de clasă - susţineau adepţii acestei optici - va deveni posibilă punerea în practică a principiului “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. (2) Prin varianta sa politică de “c. real”, termenul de c. şi-a extins sfera, el desemnând şi un sistem social-economic şi politic opus capitalismului şi superior acestuia. în fosta Uniune Sovietică şi în ţările foste socialiste din Europa, Asia şi America Latină, partidele comuniste au declarat şi au acţionat în direcţia construirii c. treptat şi în etape. Dar, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, popoarele celor mai multe dintre aceste ţări au optat pentru tranziţia spre o economie de piaţă şi spre democraţia parlamentară. Reformele economice şi sociale în curs de desfăşurare în ţările foste socialiste semnifică, în fapt, abandonarea “c. real”, a sistemului economic care l-a însoţit, precum şi falimentul acelor doctrine social-economice care aii teoretizat acest sistem (v. Sistem economic). [D,N.]
CONCENTRARE, gruparea sau regruparea agenţilor economici, activităţilor, forţei economice, bunurilor şi bogăţiei, în general considerate în desfăşurarea sau realizarea lor. Etimologic, aceasta
CONCENTRARE A CAPITALULUI
 108
înseamnă reunirea la un loc, în acelaşi centru. C. este determinată de necesitatea creşterii eficienţei economice, capacităţii agenţilor economici de a acţiona pe pieţe tot mai mari (care se mondializează) şi concurenţei. Poate avea loc prin acumulare de capital, înţelegeri, convenţii etc. Are ca efect principal formarea marilor firme şi bogăţii, centrelor industriale, agricole, de putere etc. O dată cu aceasta are loc însă dispariţia unor firme mai mici şi/sau mai slabe, precum şi restrângerea unor activităţi. Pentru a releva c., se folosesc doi indicatori: a) gradul de concentrare - rata sau ponderea pe care o deţin o firmă, un număr de firme, un centru, o ramură etc. în totalul unei activităţi, cifrei de afaceri pe o perioadă, numărului de salariaţi, capitalului etc. Gradul de concentrare este 100% în cazul când există un monopol absolut; b) coeficientul de concentrare -relaţia dintre distribuţia unei activităţi, unor bunuri etc. în cadrul unei regiuni sau zone dintr-o ţară şi distribuţia altei caracteristici. De exemplu, în cazul când caracteristica de amplasare (teritorială) a unei activităţi economice este evident mai mare decât a populaţiei se consideră că activitatea respectivă este concentrată spaţial. Se determină după formula:
                                                   E|Paj-Pij|,
                              în care: liniile verticale indică valorile absolute; P .
                                                                                                                  aJ
este procentajul (ponderea) activităţii “a” în regiunea “j”; P.. este ponderea ce revine regiunii j în caracteristica i folosită ca bază (populaţia, cum am presupus mai înainte). O valoare egală cu zero indică o distribuţie a activităţii respective care corespunde exact cu cea a populaţiei, în timp ce o valoare mai mare a coeficientului de concentrare relevă un grad superior de concentrare al activităţii respective (v. Concentrare a producţiei, Conglomerat). [G.P.T.]
Concentrare a capitalului (v. ACUMULAREA DE CAPITAL).
CONCENTRARE A PRODUCŢIEI, formă de concentrare proprie activităţii economice de orice fel. Aceasta indică: a) starea sau situaţia condiţiilor de concurenţă care este preponderentă într-o activitate economică anume la un moment sau o perioadă dată; b) dimensiunile, proporţiile, distribuţia, clasificarea firmelor dintr-o activitate economică, dintr-o regiune sau ţară după diferite criterii - volumul factorilor folosiţi, cifra de afaceri,
mărimea capitalului, localizarea pe centre sau zone etc. C.p. afectează numărul agenţilor economici care se poate micşora sau mări. C.p. poate fi: verticală şi orizontală. [G.P.T]
CONCENTRARE-CONGLOMERAT A PRODUCŢIEI, mişcarea de dispariţie, absorbţie, fuziuni, amplificare a sistemului participaţiilor financiare, cumpărare a pachetelor de acţiuni care asigură controlul unităţilor economice etc. Fenomenul poate fi sesizat prin modificarea ponderii unor unităţi economice în valoarea adăugată, profit, cifră de afaceri, investiţii, numărul salariaţilor etc. în diferite domenii de activitate. C.-c. a p. se exprimă prin cota de piaţă a unităţilor (v. Conglomerat, Concentrare, Combinat, Oligopol). [G.P.T.]
CONCENTRARE FINANCIARĂ, formă de concentrare, creştere a capitalului social al firmei. Modalităţile financiare, tehnice şi juridice de realizare a c.f. sunt foarte diferite. Dintre acestea s-au impus în mod deosebit: a) fuziunea; b) absorbţia; c) participarea; d) integrarea; e) subcontractarea (v. Concentrare a producţiei). [G.P.T.]
CONCENTRARE ORIZONTALĂ A PRODUCŢIEI, reunirea în cadrul unei firme, societăţi-mamă sub controlul unui centru de decizie a unor unităţi economice care realizează un produs sau o grupă de produse. Obiectivele constă în realizarea unui control mai bun al pieţei printr-o cotă de piaţă mai mare, ameliorarea eficienţei reţelei de distribuire a produselor şi un control satisfăcător asupra preţurilor, creşterea puterii de negociere şi efectele benefice ale economiei de scară. C.o. a p. are ca efect formarea oligopolurilor şi monopolurilor, precum şi creşterea puterii lor. De aceea cade sub incidenţa legislaţii antitrust sau de protecţie a concurenţei. [G.P.T.]
CONCENTRARE VERTICALĂ A PRODUCŢIEI, gruparea sau regruparea agenţilor economici care realizează activităţi reprezentând diferite stadii în fabricarea unui produs sau grupe de produse sub o conducere comună. Activităţile respective sunt complementare, iar cei ce le realizează sunt clienţi între ei, fumizându-şi materii prime sau produse semifabricate. C.v. a p. are loc: a) în amonte - prin includerea de unităţi şi activităţi economice care furnizează ceea ce firma are nevoie, de regulă, materii
 109
CONCURENŢĂ
prime, energie etc.; b) în aval - prin includerea de unităţi economice care utilizează sau comercializează produsele sale. Prin c.v. a p. are loc integrarea într-un singur flux economic a unor activităţi şi unităţi economice anterior separate, care se subordonează unui centru de decizie în vederea creşterii eficienţei firmei care o realizează. Obiectivul este realizarea unui control mai adecvat asupra întregului proces de producţie şi activităţilor de aprovizionare-desfacere în vederea creşterii profitului prin includerea noilor activităţi, vânzarea către sine însăşi la preţuri interne (mai mici) a produselor şi supravegherea formării tuturor costurilor. Un rol deosebit în cadrul concentrării verticale îl are subcontractarea care permite împărţirea, difuzarea riscurilor economice. La rândul său, concentrarea verticală contribuie la constituirea de holdinguri şi combinate. [G.P.T.]
 CONCESIUNE, relaţie consfinţită printr-un act juridic adecvat (contract), prin care o persoană fizică sau juridică acordă drepturi şi puteri pe care numai ea (singură) le poate acorda unui terţ. Obiectul c. se referă la bunuri. Această relaţie are aspecte şi nuanţe extrem de diferite în funcţie de natura bunurilor economice respective sau domeniului de activitate, în domeniul administraţiei publice, de exemplu, c. constă în/sau închirierea unor terenuri, acordarea dreptului de a utiliza terenul statului pentru trecerea reţelelor electrice, de a construi pe terenuri ale domeniului public, de a exploata solul şi subsolul unor asemenea terenuri etc. Aceasta mai priveşte acordarea dreptului de a executa anumite servicii publice în condiţiile respectării unor obligaţii cu privire la orar, tarif etc. De regulă, c. se realizează în condiţii de timp (termene sau durată) şi economice foarte bine precizate. Din punct de vedere al timpului este caracteristică durata relativ mare atunci când sunt concesionate terenuri şi servicii (în general, peste zece ani). C. ca relaţie s-a extins considerabil în ultimii ani, în mod deosebit în domeniul comerţului. Producătorul sau furnizorul conferă unei distribuitor, care este concesionarul său, dreptul de a comercializa produsele sale cu titlu exclusiv pe un teritoriu stabilit - denumit zonă de responsabilitate -, pentru o durată determinată sau nedeterminată şi sub control. Cu toate progresele realizate, c. rămâne, după părerea specialiştilor, o relaţie evident perfectibilă din punct de vedere juridic. [G.P.T.]
CONCURENŢĂ, denumire specifică dată relaţiilor dintre toţi cei care acţionează pe aceeaşi piaţă pentru realizarea propriilor interese în condiţii de libertate economică. în esenţă, aceste relaţii decurg din: a) caracterul limitat al resurselor şi folosirea lor alternativă, ceea ce reduce, în cele din urmă, realizarea intereselor sau maximizarea satisfacţiei proprii unităţilor economice în raport cu problema accesului la resurse; b) caracterul interactiv al deciziilor pe care le iau participanţii la aceeaşi piaţă în mod autonom, independent, dar care depind concomitent şi de cele pe care le iau ceilalţi. Dată fiind această situaţie, c. exprimă în acelaşi timp rivalitatea, disputa, dintre entităţile economice respective, care urmăresc acelaşi scop şi de aceea interesele lor devin contradictorii. Pentru a-şi maximiza satisfacerea trebuinţelor în creştere şi diversificare, vizavi de interesele limitate şi cu întrebuinţări alternative, fiecare va face tot ce-i stă în putinţă spre a accede la resursele potrivite aspiraţiilor sale din toate punctele de vedere. în căutările lor, unităţile economice realizează inovaţii tehnico-ştiinţifice, îşi perfecţionează activităţile şi pregătirea, elaborează soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, dezvoltă şi diversifică producţia etc. contribuind astfel la progresul societăţii. Prin natura sa, c. este considerată cea mai importantă cauză a progresului economic şi tehnico-ştiinţific. Ea se impune în acest proces pe două căi: stimulativă şi coercitivă. Satisfacerea intereselor proprii stimulează unităţile economice să realizeze noi progrese, iar nereuşita, dimpotrivă, le constrânge să facă progrese sub ameninţarea eliminării sau pierderii poziţiilor pe care le-au avut pe piaţă. C. este resimţită de fiecare, concomitent, sub cele două aspecte, în anumite momente putând fi predominant unul sau altul din ele. Capacitatea c. de a impune promovarea progresului a condus la concluzia că dacă ea n-ar fi existat, ar fi trebuit creată, inventată. Principalul beneficiar al acestui progres este consumatorul; el recepţionează efectul benefic al c. prin costuri mai scăzute, cantitatea, calitatea şi diversitatea bunurilor, promptitudinea cu care acestea îi sunt oferite, facilităţile care i se acordă etc., în condiţii de raţionalitate economică, pentru a-şi maximiza satisfacţia. Datorită acestor consecinţe, c. este o condiţie fundamentală a economiei de piaţă. Pentru promovarea intereselor consumatorilor este necesară menţinerea şi stimularea concurenţei, a unui mediu concurenţial normal, fapt realizat, în toate ţările, prin
CONCURENŢĂ EUROPEANĂ
 110
adoptarea unor legi ale concurenţei sau de protecţie a concurenţei. în desfăşurarea sa, c. creează, totodată, premisele propriei sale distorsionări şi induce efecte perturbatorii precum diferenţierea şi dispariţia unor unităţi economice, şomaj etc. care în anumite ţări şi perioade pot atinge cote importante. Accesul la resurse nu decurge de la sine, din voinţa unităţilor economice, ci este determinat de posibilităţile sau forţa economică de care dispun şi pe care caută să şi-o dezvolte permanent. în mod inevitabil, în funcţie de forţa pe care o au, de context, pricepere şi alte condiţii, în tentativele pe care le fac de a accede la resurse, ele vor avea performanţe diferite. Nereuşite succesive şi/sau de dimensiuni mari deteriorează poziţiile relative de piaţă ale unor unităţi economice, le consolidează sau le propulsează pe ale altora, iar un număr, mai mare sau mai mic, dintre ele, dispare prin absorbţie sau faliment (lichidare). Amploarea acestor fenomene diferă pe ţări şi perioade. Caracterul deosebit de complex al c. a determinat studierea sa. mai ales, pe segmente, fapt care a permis progrese remarcabile în ştiinţa economică. Piaţa nu există însă sub forma unor segmente separate, rupte unele de altele, iar preţul presupune întâlnirea - confruntarea
-  dintre cumpărători şi vânzători. Toate acestea impun, totodată, cunoaşterea concurenţei într-o concepţie integrată, printr-un studiu integrator pentru a evita concluzii de ansamblu greşite (v. Concurenţă perfectă, Concurenţă imperfectă). [G.P.T.]
CONCURENŢĂ EUROPEANĂ, politică a Uniunii Europene, vizând menţinerea unui mediu european de afaceri sănătos, considerată esenţială în strategia UE de creştere economică, competitivitate şi furnizare de locuri de muncă. Iniţiată chiar de la crearea Comunităţilor Europene, ca modalitate de înlăturare a imperfecţiunilor pieţei şi de promovare a celor patru libertăţi fundamentale ale pieţei comune (libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă), politica c.e. a evoluat permanent o dată cu construcţia europeană. Evoluţia politicii c.e. este legată nu numai de evoluţia construcţiei europene, ci şi de a conceptului de concurenţă. Dacă teoria neoclasică defineşte concurenţa în termenii concurenţei perfecte, ce urmăreşte echilibrul pe o piaţă ce asigură alocarea eficientă a resurselor, posibilitatea de a alege a consumatorilor, libertatea de intrare şi ieşire de pe piaţă, dar şi supraprofituri de monopol zero, alte şcoli de gândire economică
(Şcoala austriacă, J. Schumpeter) consideră concurenţa un proces continuu de rivalitate între participanţii la piaţă, ce are drept rezultat creşterea competenţei rivalilor şi posibilitatea inovaţiei. Conform acestui punct de vedere, nevoia asigurării unui climat concurenţial în Uniunea Europeană în condiţiile presiunilor exercitate din exterior de fenomenele globalizării, a determinat creşterea importanţei politicii concurenţei. [S.G.]
CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ, formă a concurenţei care există în realitate şi în care participanţii au forţă economică diferită, dispun de informaţii mai ample sau mai restrânse, de importanţă diferită sau se diferenţiază între ei după alte criterii, astfel că, în mod individual, pot influenţa cererea, oferta, preţul etc. C.i. se realizează în multe variante -monopolistică, monopolistă şi monopsonistă, oligopolistă şi oligopsonistă-care, la rândul lor, pot fi de forme concrete foarte diferite. Caracteristicile concurenţei perfecte s-au constituit pe baza realităţilor
c.i., însă nici una din variantele acesteia din urmă nu întruneşte toate caracteristicile concurenţei perfecte (v. Concurenţă). [G.P.T.]
CONCURENŢĂ LOIALĂ, formă a concurenţei care are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici ai normelor (regulilor) şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare ţară. De fapt, concurenţa trebuie să fie întotdeauna loială. Aceasta presupune ca unităţile economice să se comporte pe piaţă cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. De exemplu, să nu refuze vânzarea mărfurilor disponibile; să nu acţioneze astfel încât clienţii să nu-şi realizeze cererea; să nu participe la înţelegeri care pot restrânge sau bloca jocul liber al concurenţei; să nu înşele consumatorul asupra preţului şi calităţii mărfurilor prin reclamă mincinoasă; să nu revândă mărfurile cumpărate în pierdere decât în condiţiile permise de lege; să nu realizeze înţelegeri care pot falsifica (truca) concurenţa prin acţiuni potrivnice scăderii preţurilor de vânzare, care favorizează creşteri sau scăderi artificiale ale preţurilor, întârzie sau blochează programul tehnic; să nu falsifice mărfurile şi inscripţiile obligatorii pe care acestea trebuie să le aibă; să nu producă, importe, exporte, să nu depoziteze, pună în vânzare sau vândă mărfuri cu menţiuni false privind brevetele de invenţii,
111
CONCURENŢĂ PERFECTĂ
precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, cu scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari etc. (v. Concurenţă). [G.P.T.]
CONCURENŢĂ MONOPOLISTICĂ, denumire specifică dată unei firme de concurenţă imperfectă ce se caracterizează prin trăsături care aparţin atât concurenţei perfecte, cât şi monopolului. Aceasta presupune coexistenţa a două condiţii. Prima, diferenţierea produselor, ceea ce înseamnă că bunurile oferite de producători sunt de acelaşi fel, dar nu identice, sunt substituibile între ele, dar de calitate (reală sau presupusă) diferită. Faptul că produsul unei firme se remarcă prin anumite caracteristici calitative diferite de ale celorlalte face din aceasta un “producător unic”, ceea ce apropie
c.m. de situaţia de monopol. Se deosebeşte însă de monopol prin existenţa mai multor produse de acelaşi fel care sunt realizate de firme diferite şi cu toate că au anumite caracteristici calitative ce le deosebesc între ele sunt reciproc substituibile astfel încât “producătorul unic” al unui asemenea produs nu poate realiza o situaţie de monopol în sens strict. A doua, multitudinea vânzătorilor şi cumpărătorilor, ceea ce înseamnă că ei sunt de putere economică relativ apropiată, dar nu egală, iar deciziile luate de oricare, considerat izolat, nu au o influenţă sensibilă asupra celorlalţi sau asupra pieţei; un participant la
c.m. izolat suportă însă consecinţele deciziilor celorlalţi. Prin multitudinea vânzătorilor şi cumpărătorilor, c.m. se apropie de concurenţa perfectă şi se îndepărtează de monopol. Diferenţierea produselor face din c.m. o concurenţă prin produse şi aceasta conferă o importanţă deosebită mărcilor de fabrică transformându-le în elemente esenţiale ale activităţii economice contemporane. Diferenţierea între participanţii la c.m. nu priveşte însă numai calităţile intrinseci ale produsului, ci şi localizarea, posibilităţile de a acorda credite avantajoase, serviciile de după vânzare etc. Diferenţierea sau eterogenitatea produselor este un instrument al c.m. care s-a impus tot mai mult în această perioadă; preţul ca instrument în cadrul acestei forme de concurenţă îşi păstrează însă actualitatea şi importanţa. C.m. are şi alte particularităţi: a) dimensiunile mici ale firmelor, cu atât mai mici, cu cât numărul lor este mai mare şi invers; b) capitalul necesar unor noi firme este redus, dar ele se confruntă cu restricţii determinate de
mărcile de fabrică; c) costul firmelor este mai mare (decât în condiţiile concurenţei perfecte) datorită cheltuielilor suplimentare impuse de diferenţierea produselor; d) preţul este mai mare (decât în condiţiile concurenţei perfecte) îndeosebi datorită costului care este mai mare; e) numărul firmelor atrase de existenţa profitului face ca fiecare firmă să nu poată utiliza optim toată capacitatea de producţie şi să aibă o anumită capacitate excedentară (v. Concurenţă perfectă, Concurenţă imperfectă). [G.P.T.]
CONCURENŢĂ NELOIALĂ, formă a concurenţei care are loc cu mijloace şi acţiuni contrare (opuse) uzanţelor (comerciale) legale. Aceasta distorsionează şi deturnează concurenţa de la scopul său în favoarea unuia sau mai multor comercianţi prin defavorizarea altora sau a celorlalţi. Principalele acţiuni care pot distorsiona concurenţa sunt: a) subvenţionarea de către stat a unor domenii de activitate economică ineficiente; stabilirea preţurilor prin înţelegeri între producători-fumizori şi între cumpărători-beneficiari sau mai general între comercianţi, în calitatea lor de vânzători sau cumpărători, consideraţi în grup atât unii, cât şi alţii; crearea de organizaţii care împart piaţa între participanţi, astfel încât să nu se concureze unii pe alţii; abuzul de poziţie dominantă, determinantă sau exclusivă deţinută de un comerciant pe piaţă, indiferent dacă el este vânzător sau cumpărător; realizarea de fuziuni care, prin natura lor, limitează sau distorsionează concurenţa prin crearea sau accentuarea unor poziţii dominante sau chiar exclusive (monopol sau monopson); recurgerea la mijloace ilicite pentru a obţine avantaje în relaţiile de piaţă în calitate de cumpărător şi/sau vânzător: Unităţile economice (comercianţii) care săvârşesc un act de c.n. sunt obligate să înceteze sau să înlăture actul respectiv şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite. Actele de c.n. constituie contravenţii şi infracţiuni, iar în anumite cazuri formează obiectul unor acţiuni penale injustiţie la plângerea părţii vătămate sau la sesizarea altor organe în drept (v. Concurenţă, Concurenţă loială. [G.P.T.]
CONCURENŢĂ PERFECTĂ, formă de concurenţă inexistentă în realitate, considerată ca o situaţie ideală spre care trebuie să se tindă şi la care s-a ajuns reunind într-un model caracteristici ale diferitelor tipuri de pieţe reale. Serveşte ca referinţă
CONEXIUNE
 112
pentru studiul oricărei forme de concurenţă reală.
C.p. presupune o formă specială de organizare a economiei cu reguli foarte stricte care au ca scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a condiţiilor pentru toţi agenţii economici. Se caracterizează prin: a) atomicitatea producătorilor şi consumatorilor
- număr foarte mare, egali în ceea ce priveşte forţa sau puterea economică, nici unul dintre ei (luat individual) neputând influenţa piaţa; b) transparenţa perfectă-producătorii şi consumatorii cunosc foarte bine cererea şi oferta astfel încât pot adopta cel mai adecvat comportament; c) omogenitatea produsului
- bunurile sunt identice, indiferent cine le produce şi ca urmare cumpărătorii pot obţine acelaşi bun de la orice producător-vânzător; d) libertatea de a acţiona pe piaţă - lipsa oricărei cauze care ar putea împiedica agenţii economici să producă (vândă) sau să cumpere; e) fluiditatea perfectă a cererii şi ofertei -adaptarea cererii şi ofertei la situaţiile existente fară nici o dificultate şi în timp foarte scurt (spontan); f) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie -posibilitatea de a găsi oricând şi în cantităţile necesare orice factor de producţie; g) acţiunea agenţilor economici are loc întotdeauna pe baza raţionalităţii sau eficienţei economice, producţia şi consumul fiind expresia unui comportament raţional care exclude ineficienţa (v. Concurenţă, Concurenţă imperfectă).
[PI]
CONEXIUNE, interacţiune între elementele componente ale unui sistem natural, tehnic, economic sau conceptual. C. defineşte comportamentul unui sistem. Se poate analiza folosind conceptul de “cutie neagră”, care reprezintă orice sistem privit ca un tot, facându-se abstracţie de procesele sale interne, ce primeşte impulsuri din partea mediului înconjurător (intrări), pe care le transformă în acţiuni asupra mediului (ieşiri). Se disting: c. paralelă, când o anumită mărime este intrarea comună elementelor sistemului conexate în paralel, iar mărimea de ieşire a sistemului rezultă din însumarea ieşirilor fiecărui element component; c. alternativă, când o mărime este intrarea comună elementelor sistemului conexate în paralel, iar mărimea de ieşire a sistemului ia o valoare egală cu cea a unuia dintre elementele componente, celelalte fiind “inactive”; c. în serie (sau în cascadă), când mărimea de ieşire a fiecărui element al sistemului devine mărime de intrare pentru alt element, astfel încât mărimea de intrare în sistem este
supusă unor transformări succesive ce sunt echivalente cu o singură transformare; c. inversă (v. Feedback). [D.A.]
CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COMERŢ ŞI DEZVOLTARE (UNCTAD), organism al Adunării Generale a ONU, al cărui obiectiv de bază este intensificarea eforturilor ţărilor lumii îndreptate spre extinderea colaborării şi cooperării, realizarea unei participări pe bază de egalitate a tuturor statelor la viaţa economico-socială internaţională, corespunzător intereselor lor. Structura organizatorică a UNCTAD cuprinde: Conferinţa, Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare şi Secretariatul. Potrivit statutului, Conferinţa se întruneşte din trei în trei ani, începând cu anul 1964, când a avut loc prima Conferinţă. Din rândurile UNCTAD s-a format Grupul celor 77 de ţări în curs de dezvoltare, care a elaborat Carta drepturilor economice a “lumii a treia” (Alger, 1967), grup lărgit apoi la 96 şi care în 1972 a elaborat Declaraţia de la Lima consacrată coordonării acţiunilor ţărilor în curs de dezvoltare în cadrul Conferinţei. Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare este organul permanent al UNCTAD care asigură desfăşurarea activităţii între sesiuni. Consiliului pentru comerţ şi dezvoltare îi sunt subordonate comisii permanente: Comisia pentru produsele de bază, Comisia pentru produsele manufacturate, Comisia pentru transporturi maritime şi Comisia pentru invizibile şi finanţare legată de comerţ. Secretariatul are sediul la Geneva şi un birou de legătură la ONU (New York). în prezent, UNCTAD realizează îndeosebi studii orientative privind relaţiile economice internaţionale (v. Comerţ internaţional). [A.I.]
CONGLOMERAT, formă de concentrare, de integrare sub controlul unui centru de decizie a unor unităţi economice care au activităţi foarte diferite, aparent fară nici o legătură între ele. De exemplu, reuneşte activităţi din domeniul comunicaţiilor, textilelor, transporturilor, parfumeriei, asigurării de bunuri şi persoane, bănci etc. Criteriul cel mai important pentru integrarea diferitelor activităţi în c. este rentabilitatea sau profitul care va fi mai puţin afectat de conjunctura defavorabilă existentă într-un domeniu sau altul de activitate (ramură) şi creşte evident atunci când o activitate merge bine. C. este, totodată, o soluţie pentru salturile tehnologice care
 113
CONSILIU MONETAR
pun sub semnul întrebării un anumit gen de activitate, precum şi pentru dezvoltarea tehnicilor de gestiune şi administrare (marketing, management) care pot avea aplicaţii comune în activităţi diferite realizând superior resursele. C. este şi un răspuns la preocuparea de diversificare a firmelor, după unii autori chiar o formă extremă de diversificare (v. Concentrare). [G.P.T.]
CONJUNCTURĂ ECONOMICĂ, starea economiei care caracterizează situaţia economică existentă, la un moment dat, într-o ţară, grupare de ţări sau în economia mondială. Aceasta este determinată de situaţia producţiei, investiţiilor, stocurilor, consumului public şi privat, preţurilor, impozitelor, monedei şi creditului, concurenţei, ocupării forţei de muncă, cursurilor valutare, relaţiilor economice internaţionale, precum şi de măsurile de politică economică şi socială, adoptate de autorităţile guvernamentale. Cunoaşterea c.e. permite estimarea tendinţelor de evoluţie a economiei în diverse domenii şi adoptarea deciziilor corespunzătoare la diferite niveluri de organizare, gestionare şi conducere. [A.I.]
CONOSAMENT, document, instrument financiar emis de reprezentanţii firmelor de navigaţie, de armatorul sau de comandantul navei, prin care se atestă primirea spre încărcare sau descărcare a anumitor bunuri corporale în vederea transportării şi predării la destinaţie, potrivit clauzelor înscrise în actul respectiv, contra unei taxe denumite navlu. Mai este cunoscut şi sub denumirea de cambie a mărilor. Posesorul c. are drept de proprietate asupra bunurilor materiale menţionate în actul respectiv. C. reprezintă şi un act financiar-contabil, prin care se certifică achitarea navlului [S.C.]
CONSENSUL DE LA WASHINGTON, sintagmă ce exprimă sintetic condiţiile şi măsurile considerate necesare pentru ca o ţară în curs de dezvoltare să se înscrie pe calea unei dezvoltării susţinute. Principalele coordonate şi măsuri stabilite prin C. de la W. au ca bază ideile formulate în cadrul Simpozionului ONU intitulat “Globalizarea şi ţările în curs de dezvoltare”. Măsurile sunt agreate de către
o mare parte a instituţiilor internaţionale, printre care F.M.I. şi Banca Mondială. Cele mai importante măsuri sunt: a) reforma fiscală, care să conducă la
creşterea bazei de impozitare şi reducerea ratei marginale de impunere; b) alocarea prin piaţă a resurselor; c) liberalizarea comercială, fară a exclude însă posibilitatea ca anumite sectoare să fie protejate temporar de concurenţa externă; d) stimularea exporturilor; e) liberalizarea financiară şi a cursului de schimb; f) atragerea investiţiilor străine directe; g) orientarea prioritară a cheltuielilor publice către învăţământ, sănătate şi infrastructură; h) reducerea sărăciei. Pentru economiile în tranziţie, se adaugă acele măsuri menite să asigure construcţia unui sistem instituţional funcţional. [D.M.]
CONSIGNAŢIE, operaţiune prin care un furnizor (consignant) încredinţează unui client (consignator) mărfuri spre păstrare şi vânzare la un preţ anterior stabilit. în calitate de consignator funcţionează unităţi specializate sau alte unităţi. Obiectele se primesc în
c. pe baza unui contract de c. şi rămân în proprietatea consignantului până la momentul vânzării lor. Pentru operaţiunile de c. se percepe un comision. [H.C.]
CONSILIU MONETAR, proces de substituire a băncii centrale cu o autoritate monetară care emite monedă legală convertibilă într-o valută sau un bun “ancoră” (cunoscut şi sub numele de monedă de rezervă), la o rată de schimb fixă şi la cerere. C.m. poate funcţiona în paralel cu banca centrală, deşi astfel de situaţii au fost rare. Ca mijloace de rezervă,
c.m. optează pentru obligaţiuni cu risc redus sau pentru alte active denominate în valuta de rezervă. Spre deosebire de dolarizare, consiliul monetar obţine venituri din senioraj, ca diferenţă între câştigurile la activele de rezervă şi costurile emisiunii propriei monede legale. Răspunderea pentru conversia, la cerere, a monedei naţionale în valuta de rezervă aparţine sistemului băncilor comerciale, în schimbul perceperii unui comision. Convertibilitatea deplină asigură derularea fară restricţii a tranzacţiilor din contul curent sau de capital. Nivelul rezervelor c.m. este de 100-110% din moneda legală în circulaţie, pentru a asigura cererile de conversie, dar şi pentru a asigura o marjă pentru eventualele pierderi de valoare nominală la activele de rezervă. în privinţa politicii monetare, c.m., spre deosebire de o bancă centrală, nu dispune de puteri discreţionare, operaţiunile fiind complet pasive şi automate. Faţă de un sistem cu bancă centrală, consiliul monetar nu poate acorda împrumuturi guvernului, sectorului corporatist intern
CONSILIU VALUTAR
114
sau băncilor comerciale, singura modalitate pentru guvern de a-şi finanţa cheltuielile fiind prin impunerea de taxe sau prin solicitarea de împrumuturi.
 C.m. nu poate influenţa ratele dobânzii în acelaşi mod în care o poate face banca centrală (prin stabilirea taxei de rescont sau prin ratele dobânzii din operaţiunile pe piaţa monetară). In plus, c.m. nu poate servi băncilor comerciale în calitate de împrumutător de ultimă instanţă. C.m. reprezintă un aranjament monetar cu aplicabilitate în acele ţări ale căror monede naţionale nu au avut pe termen lung performanţe similare celor ale principalelor valute internaţionale. Exemple de ţări care au adoptat sistemul c.m. sunt Argentina [începând cu 1 aprilie 1991, la paritatea 10.000 australi (în prezent 1 pesos = 1 $)], Estonia [20 iunie 1992, 8 coroane = 1 marcă germană] sau Bulgaria [1 iulie 1997, 1.000 leva =
 1 marcă germană], (v. Dolarizare, Politică monetară). [G.T.]
 CONSILIU VALUTAR, autoritate care emite bancnote şi monedă metalică acoperite în proporţie de 100% în active exprimate printr-o valută străină (“ancoră”) şi deplin convertibile la cerere în aceasta, la un curs de schimb fix. Un c.v. deţine ca rezerve active cu risc scăzut: obligaţiuni şi alte active plătibile în valuta “ancoră”. Prin lege, rezervele acoperă într-o proporţie de 100% sau chiar într-o proporţie mai mare bancnotele şi monedele metalice aflate în circulaţie. [D.C.]
 CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC (C.A.E.R.), organizaţie economică internaţională cu caracter guvernamental, înfiinţată în 1949, cu participarea Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, României, Ungariei şi U.R.S.S. Ulterior au aderat Albania, R.D. Germană, Mongolia, Cuba, Vietnam, China, Coreea de Nord, Finlanda. Scopul
 C.A.E.R. era să contribuie şi să coordoneze eforturile membrilor săi în vederea accelerării progresului economic şi tehnic în aceste ţări, îndeosebi prin ridicarea nivelului de industrializare a ţărilor cu o industrie mai puţin dezvoltată şi creşterea productivităţii muncii, egalizarea treptată a nivelului de dezvoltare economică. în iunie 1991 C.A.E.R. s-a dizolvat. [A.G.]
 CONSOLIDARE, termen prin care se desemnează schimbarea situaţiei economice a unei firme, regiuni,
 ţări sau a unor indicatori ai lor prin acţiuni specifice, astfel încât acestea se ameliorează şi devin mai relevante. 1. întărirea, îmbunătăţirea, creşterea puterii economice şi financiare a unei persoane, întreprinderi, a unui stat în raport cu datoria pe care a contractat-o şi o are de restituit, reprezintă consolidarea unui credit. Aceasta înseamnă că un credit pe termen mediu sau lung se substituie unui credit pe termen scurt. O rentă sau o datorie publică se consolidează atunci când titlurile pe termen scurt caracteristice acestora sunt înlocuite cu altele pe termen lung. 2. în contabilitate, consolidarea unui cont, unei cifre de afaceri, unui bilanţ pentru o firmă, unui grup de firme sau pentru toţi agenţii economici se face prezentând activitatea sau patrimoniul lor după anularea operaţiilor care au loc între ei. [G.P.T.]
CONSOLIDARE FISCALĂ, acţiunea economică determinată, orientată în direcţia reducerii deficitului bugetar. Conform teoriei keynesiene, reducerea deficitului de buget poate genera recesiune economică, cheltuielile bugetare având un efect de antrenare asupra economiei. Ipoteza neoclasică asociază reducerii deficitului de buget reducerea ratei dobânzii, deprecierea monedei naţionale şi inducerea de expectaţii favorabile (spre exemplu, prin reducerea primei de risc percepută la instrumentele de îndatorare publică sau prin semnalarea unor rate viitoare de impozitare reduse). Episoadele reuşite de
c.f. ar putea fi caracterizate prin îmbunătăţirea raportului (pentru cel puţin doi ani consecutiv) dintre deficitul de buget structural (fară dobânda la datorie şi componenta ciclică a deficitului) şi P.I.B. potenţial (la nivelul ocupării depline a forţei de muncă), fară ca acest raport să fi suferit ajustări în sensul reducerii în perioada luată în calcul. în numeroasele episoade de c.f., s-a evidenţiat o serie de factori de natură să conducă la reuşita acestor programe. Astfel, se pot enumera: demararea consolidării ca parte a unui program mai larg de reforme economice şi, astfel, întărirea credibilităţii autorităţii executive; compoziţia consolidării fiscale. Studiile econometrice arată reuşita programelor bazate pe reducerea cheltuielilor bugetare, faţă de cele în care s-a preferat creşterea veniturilor la buget. Un alt factor de influenţă este dimensiunea c.f. (ca procent din PIB). în ţările care au iniţiat consolidări fiscale de amploare (în jur de 4% din PIB pe o perioadă de doi ani), programele s-au dovedit o reuşită. De asemenea, datele reale
115
CONSTANTINESCU, NICOLAE N.
indică faptul că demararea c.f. în perioade de creştere economică nesemnificativ pozitivă sau chiar negativă pot afecta intenţia de a reduce deficitele de buget. [G.T.]
         i
CONSOLIDARE INSTITUŢIONALĂ, proces component al tranziţiei prin care se formează şi funcţionalizează instituţiile specifice societăţii capitaliste şi ale economiei de piaţă. C.i. a fost şi este percepută ca o atitudine de moderare a liberalizării, chiar de ocolire a ei. în fapt, c.i. este o cerinţă expresă a proceselor transformaţionale de tip liberal tocmai pentru a evita excesele liberalizării, presupuse de evoluţia spre fundamentalismul pieţei.
C.i. este o metodă a constructivismului economic, adică a curentului de idei ce are drept axiomă faptul că piaţa este o formulă potenţială de optimizare a combinării factorilor de producţie, iar aceasta trebuie abordată în funcţionalizarea sa ca oricare altă instituţie socială, cu reguli, norme şi principii general acceptate [M.D].
CONSTANTINESCU, NICOLAE N. (1920-2000), economist român, profesor universitar, academician. Studiile liceale şi universitare (Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale) la Bucureşti; în 1959 a devenit doctor în economie, iar în 1972 a obţinut titlul de doctor docent. A fost şef de lucrări (1949), conferenţiar (1949-1964) şi profesor (din 1965) la Academia de Studii Economice din Bucureşti, între 1954-1964 fiind şeful Catedrei de Istorie economică, iar între 1964 şi 1985 al Catedrei de Economie politică. Ca profesor universitar, în cele peste patru decenii de activitate în cadrul A.S.E. Bucureşti, academicianul N.N. Constantinescu a contribuit la formarea unei gândiri economice active a multor generaţii de economişti, unii dintre ei îndeplinind funcţii majore în sistemul economiei naţionale. A îndrumat cu multă generozitate zeci de doctoranzi, dând ţării doctori în ştiinţe economice de mare competenţă, între 1957 şi 1967 a fost cercetător ştiinţific şi şeful secţiei de cercetări - Istorie economică şi Istoria gândirii economice - la Institutul de Cercetări Economice al Academiei. în 1974 a fost profesor invitat la Economic Development Institute al Băncii Mondiale (BIRD). C. a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică, îndeosebi în domenii precum istoria economică şi socială, istoria gândirii economice, teoria economică contemporană, economia protecţiei
mediului ambiant, metodologia cercetării ştiinţifice economice, problemele economiei de piaţă etc. Totodată, s-a aplecat şi asupra vieţii şi activităţii unor înaintaşi (Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, I.N. Angeiescu). A fost director al colegiului de redacţie al revistei “Revue roumaine des sciences économiques (“Romanian Economic Review”). Personalitate de seamă a ştiinţelor economice contemporane, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, preşedinte al Asociaţiei române de management ecologic şi dezvoltare durabilă, membru al “Board of Directors of European Coordination Centre for Research and Documentation in Social Sciences” din Viena, “fellow” la Economic Development Institute din Washington, membru corespondent al Academiei regale a doctorilor din Spania etc.; Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova. Membru corespondent (1 mart. 1974) şi membru titular (22 ian. 1990) al Academiei Române; secretar general (2 febr. 1990-18 ian. 1994) al Academiei Române. Rezultatele cercetărilor sale s-au concretizat în peste 350 de lucrări şi studii, apărute sub semnătură proprie sau în colaborare, în ţară şi peste hotare. Op.: “Modurile de producţie precapitaliste” (1951): “Capitalul de împrumut şi creditul” (1953); “Capitalismul premonopolist în România” (1957); “Cu privire la problema revoluţiei industriale în România” (1957); “Din istoria formării şi dezvoltării clasei muncitoare în România până la primul război mondial” (1958); “Trăsături caracteristice ale dezvoltării economice a României la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX” (1970); “Economia protecţiei mediului natural” (1976); “Teoria valorii muncă şi lumea contemporană” (1984); “Metodă şi tehnică în ştiinţa economică” (1986); “Populaţia, istorie, economie” (1988); “Acumularea primitivă a capitalului în România” ( 1991 ); “Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă” (1992); “Principiul ecologic în ştiinţa economiei” (1993) ş.a. C. a coordonat apariţia unor lucrări, în care a semnat ei în calitate de coautor (“Situaţia clasei muncitoare din România 1940-1944”, 1966; “Consecinţele economice şi sociale ale cursei înarmărilor”, 1982); “învăţăminte ale tranziţiei economice în România” ( 1997); “Reformă şi redresare economică” (1998); “Probleme ale metodologiei de cercetare în ştiinţa economică” (1998); “Istoria gândirii economice româneşti” (1999); “Istoria economică a României”, voi. 2 (coordonator şi coautor, 2000).
CONSTRÂNGERE BUGETARĂ
 116
CONSTRÂNGERE BUGETARĂ, expresia condiţionării alegerilor agenţilor economici de către resursele limitate. C.b. pune, practic, în evidenţă ceea ce poate efectiv să-şi permită subiectul economic în raport cu mijloacele disponibile şi cu preţurile practicate pe piaţă. C.b. este analizată cu ajutorul aşa-numitei linii a bugetului. Linia bugetului reuneşte ansamblul combinaţiilor de bunuri pe care le poate alege consumatorul sau producătorul în raport cu venitul său disponibil şi cu preţurile. Ecuaţia liniei bugetului (numită şi ecuaţia constrângerii bugetare) este:
                                               ’ T = x • px + y • py,
unde:
T - ansamblul resurselor disponibile;
                              x - cantitatea achiziţionată dintr-un bun oarecare x
(satisfactor sau prodfactor);
px - preţul bunului x;
py - preţul bunului y.
y - cantitatea achiziţionată din bunul y;
Ecuaţia poate fi rescrisă şi sub forma: y = T/py-x'px/py.
Relaţia de mai sus pune în evidenţă faptul că panta liniei bugetului este dată de raportul preţurilor celor două bunuri. Reprezentarea grafică a liniei bugetului este ca în figura ce urmează:
                Y
Linia bugetului mai este cunoscută şi sub denumirea de linia posibilităţilor de achiziţie a subiectului. Toate punctele de pe această linie exprimă consumul integral al bugetului. [S.C.M.]
CONSTRÂNGERI BUGETARE TARI, caracteristică a unui mediu competitiv, care constă în faptul că firmele îşi finanţează activitatea exclusiv pe baza resurselor generate de afacerile pe care le derulează. [D.C.]
CONSULTANŢĂ, activitate calificată de asistare managerială a factorilor responsabili, acordată, la cererea organizaţiilor, de către profesionişti din afara
lor. C. a proliferat pe măsura creşterii continue a complexităţii problemelor de management al firmelor, în general, recurgerea la servicii de c. are loc în următoarele situaţii: (a) firma se confruntă cu probleme a căror soluţionare presupune un grad de expertiză ce depăşeşte posibilităţile propriului ei personal; (b) este necesară utilizarea anumitor competenţe speciale de management; (c) firma şi conducătorii se află într-o situaţie de confuzie, dezorientare şi dezarticulare. întâmpină dificultăţi majore în a-şi reprezenta şi explica situaţia sa actuală şi evoluţiile anterioare, şi de a-şi fixa căile de urmat în viitor; (d) apariţia unor crize sau probleme acute, care reclamă reacţii urgente. Gama serviciilor de c. este foarte diversă: elaborarea de strategii, planuri de perspectivă şi programe de acţiune, de studii de fezabilitate, acţiuni de dezvoltare a competenţelor manageriale, avansarea de soluţii şi sisteme vizând dezvoltarea şi schimbarea organizaţională. în general, serviciile de c. îndeplinesc roluri specifice de analist şi structurator de probleme şi situaţii; proiectant de sisteme şi soluţii de intervenţie managerială; supervizor tehnico-metodologic; instructor şi consilier pentru conducători; facilitator de acţiuni şi evaluator de performanţe. în exercitarea roiuiui lor, consultanţii îşi asumă o responsabilitate srrict profesională pentru pertinenţa soluţiilor propuse, a căror aplicare o pot supraveghea şi facilita, fară însă a o putea impune sau dirija; numai managerii executivi sunt în măsură să-şi însuşească sau nu recomandările rezultate în urma acţiunilor de c. şi tot ei poartă răspunderea integrală pentru modul lor de aplicare şi rezultatele obţinute. Pe plan mondial se manifestă o piaţă deosebit de dinamică a serviciilor de c., fiind unele dintre cele mai costisitoare prestaţii; se mizează pe recuperarea cheltuielilor pentru c. prin ameliorarea substanţială a competitivităţii şi rezultatelor lor economico-financiare. în contextul avansului actual către societatea informaţională, se estimează că cel puţin 50% din volumul serviciilor de c. prestate pe plan european se referă la tehnologia informatică şi aplicaţiile ei. Activitatea de c. este instituţionalizată prin existenţa de firme specializate (cabinete, centre, agenţii, grupuri de c. etc.), precum şi a unor grupări de astfel de firme în cadrul unor organizaţii de profil constituite la nivel naţional sau internaţional. în ţara noastră funcţionează Asociaţia Consultanţilor în Management din România - AMCOR. [D.H.]
117
CONT BANCAR
CONSUM, folosirea bunurilor corporale şi incorpórale, folosire care antrenează pierderea imediată sau treptată a utilităţilor lor. C. poate fi final, în cazul satisfactorilor, şi c. intermediar, în cel al prodfactorilor. C. mai semnifică şi una din utilizările posibile ale venitului, când termenul de c. se identifică cu cel de cheltuieli de consum. C. este şi un act social, acesta reflectând obişnuinţe, situaţii, tradiţii, modă, sisteme de valori existente în timp şi spaţiu. [D.N.]
CONSUM AUTONOM, componentă a funcţiei consumului independentă de nivelul venitului, semnificaţia acesteia fiind legată de imposibilitatea amânării consumului, chiar şi în situaţia în care nivelul venitului va fi zero. Din punctul de vedere al analizei în termeni de echilibru static, valorile variabilelor endogene din cadrul ecuaţiilor simultane ale modelului supus condiţiilor de echilibru vor fi întotdeauna exprimate în raport de parametrii şi variabilele exogene. în raport de teoriile referitoare la consum aduse în discuţie, constantele parametrice care reprezintă c.a. pot avea diferite semnificaţii: consum realizat din economii sau necesitatea finanţării prezente a consumului, influenţa averii asupra consumului de-a lungul vieţii, influenţa venitului viitor aşteptat asupra consumului prezent ş.a.m.d. (v. ipoteza ciclului de viaţă al consumului). [G.T.]
CONSUM FINAL, folosirea unui bun care nu participă la crearea altor bunuri. A mânca o pâine, a folosi un frigider în gospodărie, a bea un pahar de vin, a asculta un concert rock etc. constituie acte de consum final. Dacă se foloseşte un autoturism pentru distracţie, în scopul de a obţine o plăcere, aceasta reprezintă un act de consum final. Mărimea c.f. reprezintă valoarea bunurilor economice utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor umane, individuale şi colective. în cadrul c.f. se include consumul final al gospodăriilor populaţiei şi consumul final al administraţiei publice şi private.
C.f. de bunuri create de administraţii publice şi private, care nu formează obiectul vânzări ¿-cumpărării pe piaţă, este comensurat valoric prin costurile acestor bunuri. [P.C.]
CONSUM INTERMEDIAR, consum de bunuri economice, cu excepţia capitalului fix, pentru a produce alte bunuri. Determinarea c.i. este importantă
pentru calculul indicatorilor macroeconomici în vederea evitării înregistrărilor repetate. [P.C.]
CONSUM INTRA RAMURI, termen utilizat în contabilitatea naţională, prin care se exprimă partea din producţie proprie consumată de o ramură, sector sau agent economic (v. Consum intermediar, Tabloul input-output). [S.C.]
CONSUM PRIVAT, folosirea, utilizarea de bunuri finale de către persoane fizice sau juridice private, pentru activităţi necomerciale. [P.C.]
Consum productiv (v. PROCES DE PRODUCŢIE)
CONSUM PUBLIC, folosirea, utilizarea bunurilor finale de către administraţiile publice centrale şi locale, pentru a realiza activităţi cu caracter necomercial. Mărimea c.p. este diferită de la o perioadă la alta şi de la ţară la ţară. Reprezintă o componentă importantă a cheltuielilor publice. [C.D.]
CONSUMATOR, agent economic care foloseşte un bun corporal sau un serviciu pentru a-şi satisface o trebuinţă finală. Consumatorul nu se confundă cu cumpărătorul, ca, de pildă, în cazul autoconsumului unde nu există cumpărare sau în cel al cazului cumpărăturilor unei persoane pentru consumul altora. Consumatorul nu se confundă nici cu purtătorul cererii, deşi în teoria alegerii consumatorului, aceste două noţiuni se pot confunda. Agentul economic care reprezintă cererea, formulează doar o intenţie de a cumpăra; el este un consumator virtual, în opoziţie cu consumatorul real care a efectuat deja cheltuirea venitului său pentru consum. Agentul care este purtătorul cererii îşi face calculele pe baza preţului, consumatorul execută cheltuielile pe baza venitului său (v. Comportamentul consumatorului). [T.C.G.]
CONT BANCAR, (1) Cont deschis de către bănci întreprinderilor, administraţiilor, populaţiei etc., în care sunt înscrise disponibilităţile băneşti ale acestora, ce se păstrează la bănci, precum şi operaţiunile de încasări şi plăţi - în numerar sau prin decontare - ce au loc în cadrul relaţiilor economice. (2) Cont deschis la bănci agenţilor economici, atunci când li se acordă credite (împrumuturi) necesare activităţii lor. Contul bancar este un instrument de evidenţă şi control, gestionat de bănci. Ele au posibilitatea să cunoască
CONTABILITATE
118
în orice moment situaţia clienţilor lor, felul în care aceştia încasează sau plătesc diferite sume, în care se rambursează creditele şi cum se folosesc mijloacele băneşti. în cazul depozitelor, băncile plătesc dobândă, iar atunci când acordă credite, ele încasează dobândă. [E.C.]
CONTABILITATE, domeniu şi instrument de cunoaştere a realităţii economice, referitoare la resursele economice separate patrimonial. C. este apreciată ca fiind, concomitent, o tehnică, o ştiinţă şi un limbaj economic. Ipostaza de tehnică este cel mai adesea invocată în lucrările de specialitate. C. este o tehnică de ordin cantitativ, de colectare, prelucrare şi analiză a informaţiilor privind fluxurile economice din activitatea unei întreprinderi. C. înregistrează şi sistematizează, într-un mod semnificativ, fluxurile economice în expresie monetară, întocmeşte documentele contabile de sinteză şi interpretează rezultatele şi evoluţia situaţiei financiare a întreprinderii. Asemenea aspecte presupun o temeinică pregătire şi chiar un anumit har. Unii autori califică domeniul contabil ca ştiinţa conceperii şi interconectării conturilor, urmărind formularea şi utilizarea unei teorii contabile universale. Cel mai adesea, specialiştii ataşează c. cinci paradigme fundamentale: abordarea inductivă, abordarea deductivă, abordarea predictivă, abordarea psihologică şi teoria economică a informaţiei. C. poate fi acceptată şi ca limbaj economic specific, ce presupune o sintaxă, o semantică şi o practică a utilizării sistemului de semne. Toate acestea conduc la aprecierea c. ca un important model de joc economico-social, având ca principali operatori: utilizatorii de informaţii -contabilii, producătorii de conturi, controlorii calităţii informaţiilor; normalizatorii de reguli contabile. C. cunoaşte în prezent tendinţe semnificative, cum ar fi: mutarea centrului de greutate de la o informaţie istorică la o informaţie previzională; deplasarea de la un interes pentru informaţiile construite, pe^bază de convenţii, la unul pentru informaţiile care reflectă realitatea exprimată mai mult sau mai puţin în fluxuri de trezorerie; integrarea prelucrării informaţiilor contabile în sisteme informatice performante etc. [v. Ştiinţa economică, Metodă (cercetare) de analiză economică]. [C.D.]
CONTABILITATE DE GESTIUNE, ramură a contabilităţii care are ca obiect evidenţa, calculul,
analiza şi controlul costurilor şi rezultatelor analitice prin prisma specificităţii componentelor entităţii economice (secţii, ateliere, activităţi etc.) consumatoare de resurse şi producătoare de efecte economice utile. Scopul şi obiectul de studiu al c. de
g. se identifică cu gestiunea analitică a stocurilor, calcularea costurilor produselor, serviciilor, activităţilor şi funcţiilor, determinarea rezultatelor analitice prin compararea costurilor bunurilor respective cu preţul lor de vânzare şi previziunea cheltuielilor şi veniturilor prin întocmirea bugetelor interne. C. de g. nu este organizată pe bază de norme unitare şi obligatorii la nivel naţional, dar întreprinderile elaborează şi aplică proceduri foarte stricte şi detaliate privind organizarea şi respectarea ei. în organizarea duală a contabilităţii există două componente ale sistemului informaţional contabil: contabilitate financiară (generală) considerată “faţa externă” a întreprinderii şi contabilitatea de gestiune (internă, managerială, de exploatare, analitică) considerată “faţa internă” a întreprinderii (v. Contabilitate, Contabilitate financiară) [C.D.].
CONTABILITATE FINANCIARĂ, ramură a contabilităţii care asigură obţinerea informaţiilor privind gestionarea patrimoniului, necesare factorilor interni de decizie ai entităţii economice, precum şi informaţiile privind rezultatele financiare necesare utilizatorilor externi (exogeni), inclusiv statului. C.f. (generală) înregistrează sistematic structurile patrimoniului existent sub dublu aspect, provenienţă şi destinaţie, pe de o parte, şi tranzacţiile întreprinderii cu mediul exterior, pe de altă parte, urmărind sinteza informaţiilor în cadrul situaţiilor financiare (documente de sinteză) pentru prezentarea stării patrimoniale şi financiare, ca şi a rezultatelor economice; ea prezintă informaţii sintetice, cu caracter retrospectiv, fiind organizată pe bază de norme unitare şi obligatorii. Funcţiile c.f. constau în: înregistrarea exhaustivă a tranzacţiilor întreprinderii în vederea determinării periodice a situaţiei patrimoniale şi financiare; comunicarea financiară externă cu alte entităţi economice; asigurarea instrumentelor de verificare şi probă, având în vedere raţiuni fiscale şi juridice; furnizarea de informaţii necesare realizării sintezelor macroeconomice; satisfacerea cerinţelor informaţionale ale analizei financiare. C.f. are anumite limite care determină corelarea ei cu alte forme ale contabilităţii, în scopul
 119
CONTABILITATE NAŢIONALĂ
asigurării informaţiilor complete pentru evaluarea corectă a rezultatelor economice şi previzionarea ştiinţifică a activităţii viitoare (v. Contabilitate, Contabilitate de gestiune). [C.D.].
CONTABILITATE NAŢIONALĂ (Sistemul Conturilor Naţionale), metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica majorităţii ţărilor lumii, cu deosebire a celor cu economie de piaţă, precum şi în calculele şi analizele efectuate de organismele internaţionale (ONU, OCDE). C.n. oferă
o reprezentare cantitativă, agregată, coerentă şi completă a realităţii economice, în timpul unei perioade de timp sau la un moment dat. în vederea reprezentării cantitative, sintetice, agregate şi clare a realităţii economice, c.n. ordonează, sistematizează şi sintetizează fluxurile în economie după criterii riguroase, în cadrul unor tabele ce formează un sistem de conturi ale economiei naţionale. în cadrul c.n. se evidenţiază şi se analizează activitatea care produce bunuri economice (materiale şi servicii) ce fac obiectul tranzacţiilor de piaţă, precum şi cea prestatoare de servicii nemarfare, inclusiv acelea legate de asigurarea ordinii şi securităţii sociale. Din punctul de vedere al spaţiului, conturile naţionale se elaborează în profil naţional, plurinaţional (pentru CEE) şi regional (pentru ţări cu dimensiuni mari şi cu economie complexă). în ceea ce priveşte caracteristica timp, conturile sunt elaborate trimestrial, anual, pe mai mulţi ani sau la un moment dat. C.n. permite urmărirea proceselor legate de producţia de bunuri economice, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, consumul (utilizarea veniturilor pentru consum) şi acumularea de bunuri economice (utilizarea veniturilor pentru creşterea patrimoniului tehnico-material) ce au loc în cadrul şi între subiectele economice (întrep. private şi publice, instituţii publice, gospodării ale populaţiei), Pentru exprimarea activităţii desfăşurate de agenţii economici pe ansamblul economiei naţionale, c.n. foloseşte principiul contabil al dublei înregistrări, conturile înregistrând, pe de o parte, resursele în mod convenţional în dreapta, iar pe de altă parte, utilizarea acestora, în stânga. în cadrul c.n., agenţii economici (subiectele economice) se grupează după criterii riguroase, pe categorii instituţionale, iar operaţiunile desfăşurate de aceştia pe tipuri de operaţiuni, cu obiecte materiale, servicii şi valori financiare. Activităţile economice în cadrul c.n. se împart în patru grupe
fundamentale: cele care creează venituri prin producerea de bunuri economice, care satisfac direct sau indirect trebuinţele economice; cele care folosesc veniturile pentru consum; cele care folosesc veniturile pentru creşterea patrimoniului (acumulare) şi cele care sunt legate de acordarea, respectiv angajarea de credite. Agenţii economici se agregă pe ramuri în vederea analizei relaţiilor tehnico-economice şi alcătuirii tabelului intrări-ieşiri şi pe sectoare - cu scopul analizei fluxurilor de venituri şi cheltuieli sectorul firme, sectorul gospodării, sectorul public şi sectorul străinătate. Datele oferite de c.n. permit cunoaşterea şi caracterizarea unor variabile economice importante, cum sunt: produsul intern, produsul naţional, venitul naţional, consumul final, formarea capitalului, veniturile personale şi disponibile ale populaţiei, exportul, importul, investiţiile etc. Evidenţierea circuitului fluxurilor în c.n. presupune definirea şi delimitarea activităţilor economice, subiectelor economice, obiectelor activităţii economice, tranzacţiilor, evaluării, dotării şi localizării acestora. în c.n., circuitul economic este prezentat prin intermediul conturilor pentru activitatea subiectelor economice, sectoarelor instituţionalizate şi ramurilor şi pentru ansamblul economiei naţionale. 1. Conturile de activitate ale subiectelor economice se împart în: contul de producţie, contul de venituri şi cheltuieli, contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare. 2. Informaţiile din conturile alcătuite de subiectele economice pot fi agregate pe sectoare economice - conturi ale sectorului firme, ale sectorului public (guvernamental) şi ale gospodăriilor private -, şi pe ramuri de activitate. La agregarea informaţiilor din conturile alcătuite de subiectele economice pe sectoare sau genuri de activitate se ţine seama de necesitatea de a elimina consumul intermediar, adică livrările de bunuri între subiectele economice care sunt încadrate în acelaşi sector. 3. în vederea calculării indicatorilor sintetici, analizei formării, mişcării, repartiţiei şi utilizării veniturilor, interdependenţelor din economia naţională, cunoaşterii stării economiei, a stabilităţii preţurilor, gradului de ocupare a forţei de muncă etc., c.n. alcătuieşte conturile macroeconomice. Pentru aceasta, c.n. foloseşte un sistem propriu de principii, concepte fundamentale legate de activitatea de producţie, producţia intermediară şi finală, consumul final, investiţii şi amortizări, “intern” şi “naţional”, evaluarea tranzacţiilor. Conturile macroeconomice se
CONTINGENTARE
120
obţin pe baza unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor din conturile pe subiecte economice, sectoare economice şi ramuri de activitate, cu respectarea principiilor şi conceptelor fundamentale ale c.n. în categoria conturilor macroeconomice, în raport de folosirea informaţiilor, deosebim: a) conturi naţionale care stau la baza calculării unor indicatori sintetici ai producţiei de bunuri, şi anume, contul sintetic de bunuri şi contul de producţie; b) conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza formării veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora, şi anume, contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de redistribuire a veniturilor şi contul de utilizare a veniturilor; c) conturi naţionale care stau la baza indicatorilor şi analizei patrimoniului, şi anume contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare a modificării patrimoniului; d) conturi care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea sub forma unui cont de bază numit contul restul lumii sau străinătatea. [P.C.]
CONTINGENTARE, limitare a importurilor şi/sau exporturilor la un plafon maxim denumit contingent; măsură de politică comercială protecţionistă, utilizată de unele state ale lumii, pentru a asigura o protecţie sporită unor sectoare de mare importanţă, prin frânarea concurenţei agenţilor economici străini şi creşterea forţei concurenţiale a agenţilor economici naţionali. [H.C.]
CONTRACT COLECTIV (de muncă), acord de voinţă (convenţie) între patroni şi salariaţi prin care se stabilesc efecte juridice, în limitele prevăzute de lege, cu privire la condiţiile de muncă, salarizare, ca şi alte drepturi şi obligaţii care decurg din raporturile de muncă. C.c. se încheie (şi semnează) de una sau mai multe organizaţii sindicale reprezentative ale salariaţilor, pe de o parte, de una sau mai multe organizaţii reprezentative ale patronatului, ori de unul sau mai mulţi patroni luaţi individual, pe de altă parte.
C.c. poate fi desfăcut numai în condiţiile legii şi numai pentru cazurile strict prevăzute de legi. în general, c.c. conţine prevederi în legătură cu: condiţiile de muncă propriu-zise (concedii plătite şi ore suplimentare, muncă în schimburi, munca de noapte, munca în zile de sărbătoare etc.); condiţiile generale de salarizare (salariul minim, salariul lunar sau orar, regimul orelor suplimentare, sporul de vechime etc.), avantajele sociale (pensionare, asi-
gurări pentru cazuri de boală, asigurări de şomaj, alocaţii suplimentare familiale ş.a.); condiţiile de promovare; procedurile convenţionale de arbitraj în cazul conflictelor de muncă. C.c. poate fi încheiatla nivel de unitate economică, de ramură sau să se extindă la mai multe ramuri de activitate. El poate fi aplicat pe plan local, regional sau naţional. C.c. constituie o parte a legislaţiei muncii. [N.D.]
CONTRACT ECONOMIC, act juridic civil care constă în acordul de voinţe încheiat între doi sau mai mulţi agenţi economici, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice. C.e. are o importanţă covârşitoare în economia de piaţă reprezentând o condiţie sine-qua-non a funcţionării normale a acesteia. C.e. are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulaţia bunurilor (de exemplu, vânzarea-cumpărarea, schimbul, împrumutarea), folosinţa şi conservarea lor (de exemplu, locaţiunea, depozitul) ori crearea de valori (de exemplu, antrepriza). în sens larg - ca şi atunci când nu se face o menţiune expresă - c.e. cuprind atât contractele civile (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, contractul de lîiandai, contractul de depozit, contractul dc socictatc civilă, contractul de tranzacţie şi împrumutul de folosinţă şi consumaţie), cât şi contractele comerciale (contractul de vânzare-cumpărare comercială, contractul de mandat comercial, contractul de comision, contractul de consignaţie, contractul de report, contractul de cont curent şi contractul de gaj comercial), (v. Arendare, Locaţie de gestiune). [N.D.]
CONTRACŢIA CERERII, reducerea cantităţii cerute dintr-un anumit bun ca urmare a creşterii preţului unitar, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi (v. Cerere, Curba cererii). [G.C.]
Contracţia ofertei (v. LEGEA GENERALĂ A OFERTEI)
CONTRADICŢIE ECONOMICĂ, legătura, unitatea, coexistenţa şi lupta proprietăţilor, laturilor şi tendinţelor contrare, proprii esenţei oricărui fenomen sau proces economic. C.e. exprimă o relaţie dedublată în interiorul întregului: unitatea contrariilor şi lupta dintre ele. C.e. sunt obiectiv prezente în toate fenomenele, procesele şi raporturile economice, având un caracter general. în dezvoltarea lor, contra-
121
CONTROL CONTABIL
dicţiile parcurg mai multe trepte, începând cu deosebirea şi terminând cu conflictul. C.e. sunt contradicţii ale praxis-ului, se deosebesc unele de altele prin caracterul lor, prin specificul laturilor, momentelor, tendinţelor contradictorii, ca şi prin condiţiile în care se desfăşoară “lupta dintre ele”. Caracterul extrem de complex al vieţii economice, al fenomenelor, proceselor şi relaţiilor sale duce la existenţa unui număr însemnat de c.e. Acestea pot fi: interne şi externe.
C.e. internă exprimă interacţiunea dintre laturile contrarii interioare ale fenomenelor, proceselor şi relaţiilor economice, “luptei din interiorul aceleiaşi “esenţe”. C.e. interne sunt izvorul automişcării şi al dezvoltării. C.e. externă reprezintă interacţiunea dintre fenomene, procese şi raporturi economice diferite care apar în calitate de contrarii, este o contradicţie dintre esenţe diferite. C.e. externe pot să influenţeze activ dezvoltarea vieţii economico-sociale, accelerând-o sau, dimpotrivă, încetinind-o. în teoria marxistă, având în vedere forma lor de manifestare, c.e. pot fi antagoniste şi neantagoniste. [A.C.]
CONTRAPARTIDĂ, operaţiune comercială în cadrul căreia exportatorul acceptă ca plata pentru livrările de mărfuri şi prestările de servicii să se facă în întregime sau parţial prin produse sau servicii care provin din ţara importatorului. Operaţiunile în c. includ un set paralel de obligaţii stipulate în unul sau mai multe contracte de vânzare-cumpărare, legate între ele. Operaţiunile în c. urmăresc egalizarea sau echilibrarea cel puţin parţială a cheltuielilor în valute străine efectuate de parteneri. C. este un aranjament determinat de mai mulţi factori esenţiali, şi anume: gama, natura şi calitatea mărfurilor acceptate ca livrări; firmele sau întreprinderile ce pot furniza produsele sau presta serviciile în c.; nivelul obligaţiilor de preluare în c.; preţurile de vânzare a produselor sau serviciilor acceptate pentru prelucrări în c., precum şi modalităţile de stabilire a acestora; durata “perioadei de angajament”; penalităţile prevăzute pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale etc. [A.I.]
CONTROL AL PIEŢEI, activitate prin care se verifică respectarea normelor şi reglementărilor legale privind tranzacţiile de schimb, calitatea bunurilor, condiţiile de igienă în care are loc desfacerea mărfurilor, comportamentul vânzătorilor. C.p. se
exercită de către organisme speciale ale statului şi urmăreşte protejarea consumatorului, combaterea comerţului ilicit, a speculei şi falsificării de bunuri supuse vânzării, promovarea relaţiilor de piaţă civilizate, cunoaşterea preţurilor, a relaţiei dintre cerere şi ofertă etc. [E.C.]
CONTROL AL PREŢURILOR ŞI SALARIILOR, metodă de implicare a statului în economie, prin care se urmăreşte controlul inflaţiei, acţionân-du-se asupra nivelului şi corelaţiilor preţuri-salarii.
C.p. şi s. se concretizează în măsuri prin care sunt autorizate doar urcări limitate ale preţurilor pe ansamblul lor sau numai pentru unele preţuri. în unele perioade şi pentru anumite bunuri se pot stabili niveluri minime sau maxime ale preţurilor. Controlul salariilor se manifestă prin măsuri care restricţionează veniturile, uneori permiţându-se doar creşteri în limite convenite ale salariilor, având loc chiar “îngheţarea” acestora. Blocajul preţurilor şi al salariului însă constituie o măsură extremă de control, menită în special să oprească accentuarea violentă a inflaţiei.
C.p. şi s. este necesar, însă acesta nu trebuie să ducă la dificultăţi privind veniturile întreprinderilor şi posibilitatea lor de autofinanţare. [E.C.]
CONTROL BUGETAR, componentă a politicii bugetare prin care se asigură cunoaşterea realităţii privind încasările şi cheltuielile publice, se verifică modul în care se aplică legea bugetului şi alte reglementări, se descoperă noi rezerve de venituri, se previn sau se înlătură greşeli sau nereguli, se contribuie la întărirea răspunderii, disciplinei financiare şi gestiunii economice. C.b. se efectuează de către compartimente financiar-contabile specializate. [E.C.]
CONTROL CONTABIL, acţiune complexă prin care se verifică înregistrările în conturile contabile şi datele pe care acestea le conţin, modul în care documentele contabile reflectă faptele sau operaţiunile economice şi financiare, se controlează legalitatea şi eficienţa operaţiilor şi activităţii economico-financiare. C.e. serveşte gestionării raţionale a resurselor, conducerii economice, care necesită informare şi cunoaştere. C.e. se efectuează cu ajutorul mijloacelor contabilităţii: înregistrările contabile, conturi, balanţe de control contabil, bilanţul şi anexele lui, situaţii contabile, corelaţii bilanţiere etc. (v. Contabilitate, Control financiar de gestiune). [E.C.]
CONTROL FINANCIAR DE GESTIUNE
 122
CONTROL FINANCIAR DE GESTIUNE, formă a controlului propriu, prin care se urmăreşte respectarea normelor şi dispoziţiilor legale privind gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti, aflate în patrimoniul public pe baza documentelor înregistrate în evidenţa tehnică-operativă şi contabilă; el verifică modul în care se asigură integritatea patrimoniului propriu, păstrarea, utilizarea şi paza bunurilor de orice fel, efectuarea încasărilor şi plăţilor, în lei şi în valută, întocmirea şi circulaţia documentelor primare şi de evidenţă tehnică-operativă şi contabilă. C.f. de g. se execută cel puţin o dată pe an, la ministere, departamente, alte administraţii de stat, centrale şi locale, Ia nivelul regiilor autonome. [E.C.]
Contul de modificare a patrimoniului (v.
CONTURI ALE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI) '
Contul de producţie (v. CONTURI ALE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI)
Contul de venituri (v. CONTURI ALE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI)
CONTURI ALE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI. Conturi de centralizare statistică la nivel naţional a informaţiilor privind tranzacţiile efectuate de agenţii economici în decursul unei perioade de timp. C.a.a.e. sunt o componentă a contabilităţii naţionale. în această categorie sunt cuprinse următoarele conturi:
1. Contul de producţie, se alcătuieşte la nivelul unei firme şi al unei instituţii publice. întrucât agentul economic gospodăria populaţiei nu este considerat producător de bunuri, nu întocmeşte cont de producţie.
a) Contul de producţie al unei firme are următoarea alcătuire:
Suma elementelor din partea dreaptă (1 +2 + 3) formează valoarea brută a bunurilor materiale şi serviciilor produse de o firmă în perioada la care se referă contul. Suma primelor 3 elemente din partea stângă (1+2 + 3) formează costul producţiei la care, prin adăugarea elementelor (4 + 5 + 6), se obţine valoarea adăugată brută. Pe baza datelor din acest cont se calculează o serie de indicatori care se folosesc pentru aprecierea activităţii firmei, şi anume: valoarea adăugată brută (VAB), valoarea adăugată netă (VAN), excedentul brut de exploatare (EBE), excedentul net de exploatare (ENE).
b) Contul de producţie al unei instituţii publice evidenţiază în partea dreaptă vânzările de servicii publice şi bunurile publice folosite gratuit (transferurile unilaterale către gospodării private şi firme) care împreună alcătuiesc valoarea producţiei de servicii publice, iar în partea stângă costul producerii acestor servicii publice, format din producţia intermediară, amortizarea capitalului fix din instituţia publică, remunerarea salariaţilor şi renta plătită pentru folosirea altor factori de producţie.
2. Contul de venituri evidenţiază veniturile obţinute la nivelul unui agent economic şi domeniile de distribuire a acestora, intr-o anumită perioadă de timp.
a) Contul de venituri al unei firme se prezintă astfel:
         Utilizări                    Resurse          
1.    Profituri distribuite  1.    Profituri din       
2.    Impozite directe pe    producţia curentă         
venituri                     2.    Venituri din        
3.    Transferuri către alţi patrimoniu                
agenţi economici             3.    Transferuri curente 
4.    Venitul disponibil     de la alţi agenţi         
(Economii)                   economici                 
Diferenţa dintre partea dreaptă a contului, veniturile totale ale firmei înainte de impozitare (1 + 2 + 3) şi suma primelor trei elemente din partea stângă (1 +
2  + 3) reprezintă venitul disponibil al firmei sau economiile.
b) Contul de venituri al unei gospodării private
are următoarea structură:
          Utilizări                     Resurse            
1.    Consumul intermediar    1.    Vânzări către alţi     
2.    Consumul de capital fix agenţi economici             
(amortizare)                  2.    Modificarea stocurilor 
3.    Remunerarea muncii:     de materiale din             
salarii, impozitul pe         producţie proprie            
salarii şi contribuţii la     3.    Bunuri durabile (de    
asigurări sociale             capital) din producţie       
4.    Impozite indirecte nete proprie                      
5.    Dobânzi şi rente                                     
6.    Profit                                               
         Utilizări                  Resurse          
1. Impozite directe,        1. Venituri din muncă şi 
contribuţii sociale şi alte din patrimoniu           
transferuri curente plătite                          
2. Consum                   2. Transferuri curente   
                            primite                  
3. Economii                                          
 123
CONTURI ALE SECTOARELOR ECONOMICE
Dacă din partea dreaptă a contului, veniturile totale ale gospodăriei private (1 + 2) se scad elementele de la punctul 1, din partea stângă, rezultă venitul disponibil al acestui agent economic (2 + 3), folosit pentru consumul privat, iar diferenţa ce rămâne o reprezintă economiile.
3. Contul de modificare a patrimoniului (de
acumulare), înregistrează sursele care pot fi utilizate pentru modificarea patrimoniului la nivelul unui agent economic, într-o anumită perioadă de timp.
a) Contul de modificare a patrimoniului unei firme are următoarea componenţă:
         Utilizări           Resurse               
1.    Cumpărările de bunuri  1.    Economia brută: 
capitale                     -    Amortizarea      
2.    Bunuri capitale din    -    Economia netă    
producţie proprie            2.    Transferuri de  
3.    Modificarea stocurilor patrimoniu de la alţi 
(investiţii în stocuri)      agenţi economici      
4.    Transferuri de patri¬                        
moniu către alţi agenţi                            
economici                                          
5.    Soldul finanţării                            
Dacă din partea dreaptă a contului (1+2), intitulată sursele de modificare a patrimoniului sau mijloacele de finanţare, se scad elementele din partea stângă (1 + 2 + 3 + 4), intitulate modificările intervenite în patrimoniul material al firmei, se obţine soldul finanţării (5), care poate fi sub formă de excedent sau deficit.
b) Contul de modificare a patrimoniului unei gospodării private se prezintă astfel:
       Utilizări              Resurse        
1.    Transferuri de    1.    Economii       
patrimoniu efectuate    2.    Transferuri de 
către alţi agenţi       patrimoniu primite   
economici                                    
2.    Soldul finanţării                      
(excedent sau deficit)                       
Soldul acestui cont se formează prin diferenţa dintre suma elementelor din partea dreaptă (1 + 2) şi elementul 1 din partea stângă şi se numeşte soldul
finanţării şi evidenţiază creşterea sau scăderea patrimoniului gospodăriei private,
 c) Contul de modificare a patrimoniului unei instituţii publice se prezintă astfel:
         Utilizări                  Resurse        
1. Transferuri de            1. Economii           
patrimoniu către alţi                              
agenţi economici.                                  
2. Investiţii capitale brute 2. Amortizare         
    3. Soldul finanţării     3. Transferuri de     
                             patrimoniu de la alţi 
                             agenţi economici      
 Prin scăderea din partea dreaptă a contului - sursele finanţării - (1 + 2 + 3) a elementelor (1+2) din partea stângă se obţine soldul finanţării pentru o instituţie publică.
 4. Contul de finanţare, evidenţiază modificările intervenite în relaţiile de credit, în nivelul creanţelor şi angajamentelor, la nivelul unui agent economic, într-o perioadă de timp.
 a) Contul de finanţare a unei firme are următoarea structură:
       Utilizări                   Resurse           
1. Modificări în nivelul 1.    Modificări în nivelul 
creanţelor               angajamentelor.             
                         2.    Soldul finanţării     
                         (excedent sau deficit)      
 b) Contul de finanţare a unei gospodării private şi a unei instituţii publice are aceeaşi construcţie cu cel al unei firme.
 CONTURI ALE SECTOARELOR ECONOMICE, componentă a contabilităţii naţionale care înregistrează, prin agregare, informaţii din conturile agenţilor economici. Prin încadrarea agenţilor lor economici şi pe ramuri de activitate - cu ajutorul unor criterii riguroase - informaţiile din aceste conturi pot fi agregate şi pe ramuri de activitate. în această categorie sunt incluse următoarele categorii de conturi:
 1. Conturi naţionale de producţie ale sectoarelor,
 a) Contul de producţie al sectorului firme cuprinde agregarea tuturor tranzacţiilor legate de activitatea de producţie a firmelor, evidenţiate în contul de producţie al fiecărei firme. Structura acestui cont este următoarea:
CONTURI ALE SECTOARELOR ECONOMICE
124
  Utilizări
 1. Cheltuieli pentru bunuri intermediare şi de investiţii din import
 2. Amortizarea
 3. Impozite indirecte nete
 4. Valoarea adăugată netă, la preţul factorilor:
 - remunerarea muncii;
 - dobânzi şi rente;
 - profitul din activitatea de producţie
                                                                                                                Resurse
1. încasări din vânzarea bunurilor către alte sectoare:
-  bunuri de consum către
-  gospodării;
-  vânzări de producţie intermediară către sectorul public;
-  vânzări prin export.
2. Investiţii brute (inclusiv importurile)
-  investiţii brute în bunuri de capital;
-  investitii brute în stocuri
b)  Contul de venituri al sectorului gospodării private, cu următoarea configuraţie:
         Utilizări                      Resurse             
1.    Impozite directe      1.    Profituri din activitatea 
2.    Profituri distribuite de producţie şi                 
3.    Transferuri curente   patrimoniu                      
către alte sectoare         2.    Transferuri curente       
economice                   primite de la alte              
4.    Venitul disponibil    sectoare economice              
(Economii)                                                  
        Utilizări                   Resurse           
1.    Impozite directe    1.    Venituri din muncă şi 
2.    Transferuri plătite patrimoniu                  
3.    Cheltuieli pentru   2.    Venituri din          
consum                    transferurile primite       
4.    Economii                                        
Pe baza informaţiilor cuprinse în acest cont se calculează indicatorii, valoarea adăugată brută la preţurile factorilor (VAB pf) şi valoarea adăugată netă, la preţurile pieţei (VAN pp) - la nivelul sectorului firme.
b) Contul de producţie al sectorului public
evidenţiază, în partea dreaptă, valoarea producţiei sectorului public - formată din bunurile publice livrate gratuit pentru consumul public şi vânzările de bunuri publice, iar în partea stângă, contul producţiei — formal din consumul intermediar, amortizarea şi valoarea adăugată netă (remunerarea muncii şi renta). întrucât sectorul gospodării private nu este considerat ca producător, nu se alcătuieşte un cont de producţie pentru acest sector economic.
2. Conturi de venituri ale sectoarelor, cu următoarele componente:
a) Contul de venituri al sectorului firme, cu
următoarea configuraţie:
Dacă din suma elementelor cuprinse în partea dreaptă (1 +2), numită veniturile totale brute, se scad elementele (1 + 2) din partea stângă a contului se obţine venitul disponibil al sectorului gospodării private (3 + 4) care se foloseşte pentru consumul acestui sector (3), partea ce rămâne se numeşte economie (4).
c) Contul de venituri al sectorului public, cu următoarea structură:
       Utilizări                Resurse         
1. Transferuri curente   1. Impozite directe şi 
către:                         indirecte        
-    gospodării private;                        
-    firme;                                     
- străinătate                                   
2. Consumul statului     2. Veniturile din      
                         patrimoniu şi          
                         participarea la        
                         activitatea            
                         economică              
3. Economii              3. Transferuri curente 
                         primite                
Dacă din suma elementelor din partea dreaptă a contului (1 + 2 + 3) se scade suma elementelor (1+2), din partea stângă rezultă economiile sectorului public.
3. Conturile de modificare a patrimoniului sectoarelor, cu următoarele componente:
a) Contul de modificare a patrimoniului sectorului firme, cu următoarea structură:
Dacă din suma elementelor din partea dreaptă a contului (1 +2), care formează veniturile brute ale sectorului firme se scade suma elementelor din partea stângă (1 +2 + 3) rezultă venitul disponibil (economiile) - (4), adică soldul contului).
         Utilizări                Resurse        
1.    Investiţii brute în   1.    Economii       
bunuri capitale             2.    Amortizarea    
2.    Investiţii în stocuri 3.    Transferuri de 
3.    Transferuri de        patrimoniu primite   
patrimoniu către alte                            
sectoare                                         
4.    Soldul finanţării                          
Diferenţa dintre suma elementelor din partea dreaptă a contului (1 + 2 + 3) şi suma primelor trei elemente din partea stângă (1 +2 + 3) reprezintă soldul finanţării.
 125
CONTURI MACROECONOMICE
b) Contul de modificare a patrimoniului sectorului public are aceeaşi structură ca şi cea de la contul respectiv, dar la nivelul instituţiei publice.
c) Contul de modificare a patrimoniului sectorului gospodării private are acelaşi conţinut cu contul similar al unei gospodării private. [P.C.].
Conturi de finanţare (v. CONTURI ALE ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI)
Conturi de modificare a patrimoniului sectoarelor
(v. CONTURI)
Conturi de venituri ale sectoarelor (v. CONTURI ALE SECTOARELOR ECONOMICE)
CONTURI MACROECONOMICE, componentă a contabilităţii naţionale constituind un sistem de conturi ce se află la baza calculării indicatorilor sintetici şi a analizelor macroeconomice. In categoria conturilor macroeconomice se includ umiătoarele grupe:
1. Conturi naţionale care se află la baza calculării indicatorilor sintetici ai producţiei de bunuri, cu următoarele subdiviziuni:
a) Contul sintetic de bunuri, eoni naţional ce evidenţiază, pe de o parte, volumul şi provenienţa bunurilor naţionale şi serviciilor pe sectoare şi ramuri de activitate în calitate de resurse, iar pe de altă parte, utilizarea acestora în scopuri productive, pentru consum şi dezvoltare, de asemenea pe sectoare şi ramuri de activitate. Construcţia contului se realizează după conceptul “intern”. Structura acestui cont este următoarea:
        Utilizări                 Resurse          
1.    Valoarea producţiei 1.    Consum intermediar 
(pe ramuri şi sectoare)   (pe ramuri şi sectoare   
2.    Import              economice)               
3.    Impozite nete pe    2.    Consum final       
produse şi pe import:     3.    Investiţii brute   
Producţia totală de = Utilizarea totală a          
bunuri economice bunurilor economice               
Acest cont se corelează cu tabelul input-output, care prezintă detaliat, pe ramuri şi subramuri, producţia de bunuri şi utilizarea acestuia,
b) Contul de producţie (C.P.), cont macroeconomic ce se construieşte la nivelul sectoarelor şi în ansamblul economiei naţionale, ce sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de producţie a agenţilor economici interni.
1. Producţia intermediară 1. Valoarea producţiei -
    pe sectoare - (CI)            pe sectoare - (PB)
2. Valoarea adăugată brută pe sectoare (VAB p.p)
3. Produsul intern brut pe economia naţională
    P.I.B. pp. ___________________________________________
Soldul C.P. este VAB pp. la nivelul unui sector, calculată:
VAB pp = PB - CI - sectoare economice sau produsul intern brut, calculat: PIB pp = PB - CI (pe ansamblul economiei naţionale)
2. Conturi naţionale, care se află la baza calculării indicatorilor necesari analizei formării veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora, cu următoarele subdiviziuni:
a) Contul de creare a veniturilor, (C.C.V.), cont macroeconomic ce evidenţiază pentru fiecare sector economic şi pe ansamblul economiei naţionale formarea veniturilor din activitatea economică şi din patrimoniu. C.C.V. se prezintă în următoarea structură:
         Utilizări                    Resurse           
1.    Amortizare             1.    Valoarea adăugată    
2.    Impozite indirecte pe  brută la preţurile         
produse şi pe import         pieţei, pe sectoare        
                             (VABpp) sau                
                             2.    Produsul intern brut 
                             pe economia                
                             naţională, la              
                             preţurile pieţei           
                             (PIBpp)                    
         Utilizări                    Resurse           
3.    Valoare adăugată netă,     3. Subvenţii (Sv)      
la preţurile factorilor, pe                             
sectoare (VANpt) sau                                    
4.    Produsul intern net pe                            
economia naţională, la                                  
preţurile factorilor                                    
(PINpf)                                                 
Soldul contului se obţine sub forma valorii (V. A.N.pf) sau a P.I.B.pf. prin scăderea din suma elementelor din partea dreaptă (1+3) sau (2 + 3) a elementelor din partea stângă (1 +2).
b) Contul de repartiţie a veniturilor (C.R.V.), cont macroeconomic ce evidenţiază repartiţia primară a veniturilor factorilor create în interiorul ţării şi a veniturilor factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii. C.R.V. exprimă trecerea de la calculul indicatorilor după conceptul “intern” la calculul indicatorilor după conceptul “naţional”. Structura C.R.V. este următoarea:
CONTURI MACROECONOMICE
126
1. Veniturile factorilor de producţie plătite în străinătate (VFPS)
2. Venitul naţional în preţurile factorilor . (Vnpf) sau produsul naţional net în preţul factorilor (PNNpf) Soldul se calculează după formula: VN(PNNpf)= PINpf+(VFIS -VFPS)
1. Produsul intern net pe economia naţională în preţurile factorilor (PIN pf)
2. Veniturile factorilor de producţie încasate din străinătate (VFIS)
  1. Transferuri curente plătite către străinătate (TC.PS)
2. Venitul naţional disponibil (VNO)
                                                                                                              . Venitul naţional (VN)
  2. Transferuri curente din străinătate (TC.IS)___________________
1. Consumul final (CF) 1. Venitul naţional 
-    consumul privat   disponibil (VND)    
-    consumul public                       
2. Economii nete (E)                       
 a) Contul de modificare a patrimoniului (C.M.P.), cont macroeconomic ce evidenţiază modul cum sunt utilizate mijloacele disponibile pentru acumulare, deci pentru sporirea patrimoniului, a avuţiei naţionale acumulate, în perioada analizată. Structura C.M.P. se prezintă astfel:
c) Contul de redistribuire a veniturilor (C.R.V.), cont macroeconomic ce evidenţiază elementele care stau la baza concretizării şi analizei trecerii de la indicatorul venit naţional - soldul contului de repartiţie a veniturilor - la indicatorul venitul naţional disponibil. Structura C.R.V. este următoarea:
  1. Investiţii brute (Ib )
 2. Transferuri de patrimoniu către străinătate (TPRS)
 3. Soldul finanţării SF
  1. Economii brute (EB)
    - economii nete (E)
    - amortizare (A)
  2. Transferuri de patrimoniu din străinătate (TPSR)
VND, care este soldul CR.V., se calculează cu relaţia: VND = VN + (TCIS - TCPS) = VN + +STCS, unde STCS este soldul transferurilor curente cu străinătate = TCIS - TCPS).
Dacă la venitul naţional disponibil se adaugă amortizarea capitalului fix, se obţine venitul brut disponibil.
d) Contul de utilizare a veniturilor (C.U.V.), cont macroeconomic ce evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a veniturilor nete disponibile pentru consumul privat, pentru consumul public şi economii. Structura c.u.v. este următoarea:
Soldul finanţării se calculează după relaţia:
                                     SF = (EB - Ib) + (TPSR - TPRS).
Aşa cum se observă, în C.M.P. nu se evidenţiază mărimea absolută a patrimoniului material, ci numai modul în care sunt folosite mijloacele disponibile pentru acumulare.
b) Contul de finanţare a modificării patrimoniului
(C.F.M.P.), cont macroeconomic ce evidenţiază, pe ansamblul ţării, modificările interne create în nivelul şi structura creanţelor şi angajamentelor financiare ale ţării. Soldul C.F.M.P. se numeşte soldul modificărilor creanţelor şi datoriilor, ceea ce este acelaşi lucru cu soldul curent din balanţe de plăţi interne. C.F.M.P. reflectă modul în care este utilizată capacitatea de finanţare a unor sectoare, prin alimentarea necesarului de finanţare a altor sectoare şi oferă informaţii cu privire la creşterea masei monetare în economie, evoluţia creditului intern şi a activelor străine.
4. Conturi naţionale care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea (restul lumii) şi sub forma unui cont de bază intitulat contul restul lumii sau străinătatea.
Contul străinătatea sau restul lumii (C.S.), cont macroeconomic ce evidenţiază tranzacţiile agenţilor economici interni cu cei din alte ţări.
Soldul c.u.v. se concretizează în economiile nete care se calculează: E = VND - CF. E. se folosesc pentru dezvoltare, sub forma investiţiilor nete, al căror efect este sporirea patrimoniului tehnico-material al societăţii.
3. Conturi naţionale care se află la baza calculării indicatorilor şi analizei modificării patrimoniului, cu următoai • -r-i,'.iuni:
  1. Cumpărări de bunuri      1. Vânzări de bunuri    
(import)                    (export)                  
2. Venituri din activitatea 2. Venituri din           
     economică şi din       activitatea economică     
patrimoniu plătite              şi din patrimoniu     
străinătăţii                încasate din              
                            străinătate               
  3. Transferuri curente     3. Transferuri curente   
     către străinătate           din străinătate      
 4. Transferuri de capital  4. Transferuri de capital 
     către străinătate           din străinătate      
 5. Modificarea creanţelor  5. Modificarea            
                            angajamentelor -          
 127
CONVERTIBILITATE LIMjTATĂ INTERNĂ
C.S. se defalcă pe subconturi, intitulate contul extern de bunuri materiale şi servicii - cu evidenţierea importului şi exportului, şi a soldului dintre ele contul extern al veniturilor factorilor şi transferurilor curente - cu evidenţierea soldului subcontului anterior; veniturile factorilor încasate şi plătite în raport cu străinătatea şi soldul său propriu, care este soldul curent al balanţei externe; contul de capital - cu evidenţierea transferurilor de capital în/ şi din străinătate; contul financiar, ce reflectă modificările survenite, în perioada analizată, în nivelul şi structura creanţelor şi angajamentelor faţă de străinătate. [P.C.]
Conturi naţionale de producţie ale sectoarelor (v.
CONTURI ALE SECTOARELOR ECONOMICE)
CONVERGENŢĂ, obiectiv al politicii economice şi monetare a Uniunii Europene stabilit în Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht), o dată cu etapele realizării Uniunii Economice şi Monetare (UEM) (1990-1999). în martie 1990, Consiliul a aprobat un cadru de convergenţă, cuprinzând adoptarea unui raport economic anual şi supravegherea multilaterală a politicilor economice ale statelor membre. Evaluarea progresului în realizarea c. economice şi monetare se face-pe baza unor indicatori de convergenţă numerici, cum sunt:
• rată scăzută a inflaţiei (în medie depăşind doar cu 1,5% rata inflaţiei din primele trei ţări ce au asigurat stabilitatea preţurilor în anul dinaintea examinării);
•rate ale dobânzilor pe termen lung, scăzute (depăşind doar cu 2% pe cele din primele trei ţări ce au asigurat stabilitatea preţurilor în anul dinaintea examinării);
• un deficit bugetar de sub 3% din P.I.B;
• o rată a datoriei publice de sub 60% din P.I.B;
• stabilitatea ratelor de schimb pe timp de doi ani în cadrul Sistemului Monetar European.
Criteriile de c. au fost utilizate şi în procesul de tranziţie la moneda unică europeană EURO, la 1 ianuarie 1999. [S.G.]
CONVERTIBILITATE, schimbul monedelor naţionale între ele pe piaţă. în decursul timpului, procesul de c. a banilor a avut sensuri şi criterii de înfăptuire diferite. Iniţial, c. s-a realizat faţă de aur; aceasta a fost abandonată după primul război
mondial, deoarece, după această dată, multe ţări nu au putut să o practice sau au realizat-o numai temporar, ajungându-se ca după anul 1971 să fie eliminată. în prezent, c. se apreciază în conformitate cu prevederile statutului F.M.I., astfel că monedele naţionale au grade diferite de c. Acestea relevă paşi până la atingerea c. depline, prin eliminarea restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedelor respective. Gradul de c. se apreciază după criterii, cum sunt: calitatea celui care sau pentru care se face schimbul; suma care se poate schimba; scopul schimbării monedei naţionale pe monedă străină. C. nu este un scop în sine, ci se corelează organic cu starea şi evoluţia economiei naţionale, fiind o latură esenţială şi o pârghie economico-financiară principală pentru economia de piaţă. Regimul de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii economico-financiare şi se bazează pe o strategie corespunzătoare, care îmbină mai multe elemente ca: un curs valutar real; stabilitate financiară în economia naţională, printr-o inflaţie relativ slabă; liberalizarea judicioasă a preţurilor; eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării respective; crearea rezervelor valutare ale ţării ş.a. Monedele ţărilor care nu îndeplinesc exigenţele formulate de F.M.I. sunt neconvertibile. Fondurile pentru piaţa mondială intră în fluxul valutar pe calea vânzărilo'r de bunuri economice ori prin intermediul unor monede convertibile obţinute din exporturi sau din credite externe. [C.D.]
CONVERTIBILITATE EXTERNĂ, termen folosit pentru a desemna schimbul monedelor naţionale între ele. Monedele aflate în această stare sunt convertibile; situaţia lor este prevăzută în articolul VIII al Statutului F.M.I. Asemenea monede numite şi liber utilizabile sunt considerate dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez. Ele sunt utilizate în proporţii mari la decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe valutare. [C.D.]
CONVERTIBILITATE LIMITATĂ INTERNĂ,
termen care desemnează schimbul monedei unei ţări pe alte monede naţionale, în interiorul ţării, pentru persoane fizice şi juridice rezidente cu respectarea anumitor restricţii. în terminologia internaţională, o monedă aflată într-o astfel de situaţie este considerată, practic, valută neconvertibilă. Ţările cu monede
CONVERTIBILITATE LIMITATĂ PE OPERAŢIUNI
128
neconvertibile pot desfăşură schimburi internaţionale pe bază de clearing. Volumul importurilor depinde însă, într-o măsură foarte mare, de volumul încasărilor din exporturi. Aceste ţări întâmpină, uneori, mari dificultăţi, generate de dezechilibrele din balanţa de plăţi. [C.D.]
CONVERTIBILITATE LIMITATĂ PE OPERAŢIUNI, termen care desemnează schimbul monedei unei ţări pe alte monede, pentru asigurarea mijloacelor de plată externe necesare realizării anumitor categorii de operaţiuni. [D.C.]
COOPERARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ, formă de relaţii economice internaţionale, bi sau multilaterale, care se caracterizează prin complexitatea fluxurilor pe care le generează (de investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse etc.), ca şi prin continuitatea şi stabilitatea acestora. C.e.i. adânceşte interdependenţele dintre ţări. [A.G.]
COOPERATIVĂ, întreprindere, firmă formată prin asocierea unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi, consumatori etc.) care concentrează resursele lor economice pentru producerea, aprovizionarea şi desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite etc. în funcţie de obiectul şi scopul activităţii, cooperativele pot fi: cooperative de producţie, care produc bunuri agricole sau de prelucrare a unor resurse locale; cooperative de consum, care îşi desfăşoară activitatea în sfera circulaţiei mărfurilor şi au drept scop principal aprovizionarea membrilor ei cu bunuri de consum; cooperative de desfacere, formate prin asocierea unui grup de mici producători (ţărani, meseriaşi etc.), în scopul comercializării în comun a produselor lor, în condiţii mai avantajoase şi înlăturării intermediarilor; cooperative meşteşugăreşti, formate prin asocierea unui grup de meseriaşi pentru a lucra în comun cu mijloacele aduse de ei sau achiziţionate în comun; cooperative de credit, constituite prin asocierea unui grup de persoane, în scopul organizării ajutorului financiar reciproc, pe calea împrumuturilor. [M.Gh., D.H.]
CORPORATISM, sistem economic de reprezentare a intereselor în care unităţile constitutive (corporaţiile) sunt limitate ca număr, ordonate
ierarhic, neconcurenţiale, recunoscute şi/sau create de stat; acesta le conferă o poziţie de monopol în schimbul unui anumit control privind selectarea personalului din conducerea corporaţiei. El reprezintă răspunsul tipic, ideal la condiţiile economice structurale ale concentrării industriale. într-o altă accepţiune, c. este un sistem economic în care statul orientează şi controlează predominant afacerile private în conformitate cu patru principii: unitate, disciplină, naţionalism şi reuşită economică. Alţi autori subliniază în special relaţia dintre c. şi reglementarea conflictelor de ordin material dintre capital şi muncă. Abordarea c. se face în sens economic (prin intermediul rolului corporaţiilor), social (prin confruntările de interese cel mai adesea contradictorii în plan societal) şi politic (ca semnificaţie a politicii statului de tip corporatist). Teoria generală a c. evidenţiază modul de reprezentare a intereselor corporaţiilor şi relaţiile acestora cu statul. Ea exprimă funcţionarea unui model de tip “asociativ corporatist” în democraţiile liberale, prin agregarea intereselor. Relaţiile corporatiste nu trebuie înţelese ca strict legate de intervenţia directă a statului, ci ca intervenţie a unor structuri cvasipublice. Teoria c. cuprinde 3 mari aspecte: construcţia corpului teoretic propriu-zis (noţiunea de c. fiind apreciată ca un concept elastic, cu un miez destul de incert); relaţiile dintre interesele organizate şi autorităţile publice (adesea apreciate de corporatişti ca “intermediare”), dimensiunea intelectuală şi empirică a dezvoltării acestei teorii. Teoria c. a parcurs trei etape fundamentale: prima etapă, a anilor ’70, a cuprins în acelaşi timp confruntări de idei şi numeroase dezacorduri privind c. considerat un sistem de reprezentare a intereselor fară a se preciza că în realitate este vorba despre interesele membrilor organizaţiilor c. în acest context factorii economici şi sociali au influenţat relaţia stat-corporaţii (Sehmitter şi Lembruch 1974); a doua etapă, marcată de începutul anilor ‘80 a dezvoltat teza politicilor dualiste, după care: a) politica de intermediere dintre interese este un mod de organizare şi control al intereselor conflictuale funcţionale, şi b) c. este un mod de a concepe şi implementa politica publică; a treia etapă, anii 1984-1988, a separat studiile corporatiste în două mari categorii: unele centrate pe trăsăturile naţionale/macroeconomice, altele pe zona sectorială/mezoeconomică. Sunt identificate trei utilizări ale c. 1) c. cultură politică (zona Latin-Ibe-
129
COST AL DEREGLEMENTĂRII
rică), 2) c. componentă a gândirii economico-sociale (în multe ţări europene între anii 1860 şi 1940 ideea centrală a fost recunoaşterea naturii organice a societăţii în acord economic şi politic cu societatea industrială, apariţia corporaţiilor nu a modificat rolul şi nici poziţia statului. “Funcţia socială esenţială a c. »este de a crea un nou mediu moral favorabil colaborării dintre patroni şi muncitori”); 3) c. sistem politic-economic stabilit într-un număr de regimuri autoritare ale sec. XX. Este c. autoritar de tip pur disciplinar. în acest sens apare conceptul de stat corporatist, societate în care individul este reprezentat în guvern printr-un grup economic (corporaţie) căruia îi aparţine într-o măsură mai mare decât localizarea sa geografică. Ideea unui “socialism de tip corporatist” a pornit de la corporatismul clasic şi a fost adoptat eronat ca sistem de guvernământ de către dictatorii fascişti Mussolini, Franco şi Salazar (v. Corporaţie, Capitalism corporatist). [I.M.]
 CORPORAŢIE, (1) formă specifică de organizare a activităţii economice. Iniţial, c. a apărut sub forma unor organizaţii ce uneau meşteşugarii din aceeaşi meserie sau de meserii înrudite. Se mai numea breaslă şi era constituită în scopul de a promova interesele şi drepturile profesionale ale membrilor ei. (2) în economia de piaţă contemporană, corporaţia este o firmă organizată sub forma societăţilor comerciale pe acţiuni. De regulă, corporaţia este o mare firmă care, prin forţa şi poziţia ei pe piaţă, are un rol important în viaţa economică a unei ţări şi chiar pe piaţa mondială, în cazul marilor corporaţii internaţionale (v. Societate anonimă, întreprindere). [M.Gh.]
 COST, (1) în limbaj curent, cheltuiala în bani, ce trebuie suportată pentru a putea beneficia de un bun sau serviciu; preţul ce trebuie plătit - pentru cumpărarea linei mărfi. (2) în sens ştiinţific, c. constau în expresia în bani a eforturilor agenţilor economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri şi servicii, în consecinţele pe care le au dezechilibrele economice şi ecologice, în eşecurile pieţei asupra activităţii şi vieţii oamenilor, precum şi în renunţările generate de alegerea unei variante dintre cele posibile de alocare a resurselor. C. constituie un indicator economic deosebit de important în comportamentul consumatorului şi al producătorului, care, înainte de a întreprinde ceva, îşi formulează întrebarea, aparent
 simplă, cât costă? C. reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei de consum şi de producţie, indiferent că este vorba de cumpărarea de alimente, de organizarea concediului, de excursii sau de achiziţionarea de materii prime, maşini, utilaje etc. C. are o aplicabilitate generală. în prezent, se calculează costurile de producţie, distribuţie, oportunitate, salariale, ale educaţiei, sănătăţii, administraţiei, informaţiei, timpului, datoriei (împrumutului), vieţii, şomajului, inflaţiei, crizei, reformei, combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul extemalităţilor negative etc. Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere; el rezultă din evidenţa contabilă a întreprinderii. Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acele cheltuieli care nu presupun plăţi către terţi, cum sunt, spre exemplu, consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu, chiriile corespunzătoare folosirii clădirilor proprii. Costul economic include, în structura sa, costul explicit şi costul implicit. Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite. Costul implicit, noţiune folosită pentru a desemna cheltuielile sau consumul de resurse ale întreprinzătorului neincluse în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de cheltuiala de forţă de muncă proprie a agentului economic în întreprinderea sa (în gospodăria agricolă proprie, în magazinul propriu etq.) care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită - drept forme de remunerare a muncii, solului, capitalului (v. Costul oportunităţii, Cost de producţie). [E.C.]
COST AL DEREGLEMENTĂRII, costul implicat de restrângerea intervenţiei statului în economie şi societate. Dereglementarea generează costuri directe şi indirecte, suportate de administraţiile publice şi de agenţii economici: costul exercitării de presiuni de către agenţii economici asupra instituţiilor statului pentru a menţine reglementarea; costul reorganizării instituţiilor statului în urma dereglementării; pierderi
COST DE PRODUCŢIE
130
 înregistrate de agenţii economici care au beneficiat de avantajele create de reglementare; costuri sociale generate de pierderea locurilor de muncă în întreprinderi şi în instituţii ale statului care îşi restrâng activitatea; costul implicat de efectele manifestării fenomenelor negative pentru care a fost iniţial introdusă reglementarea. Efectul unei dereglementări se apreciază pe baza raportului dintre costurile şi beneficiile acestui demers, evaluat în perspectiva unui orizont de timp mai lung. [D.A.]
COST DE PRODUCŢIE, expresia în bani a consumului de factori de producţie necesar producerii şi vânzării de bunuri materiale şi servicii, concretizat în cheltuieli pentru materii prime, materiale, combustibil, energie, salarii, maşini-unelte, utilaje, instalaţii, chirii, întreţinere, conducere, administraţie etc., pe care le suportă agenţii economici. Cunoaşterea c. de p. are o deosebită importanţă pentru conducerea întreprinderii - din industrie, agricultură, construcţii, comerţ, transporturi, telecomunicaţii etc. în evaluarea capacităţii concurenţiale. Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a costurilor, care permite: stabilirea preţului de Vânzare al producţiei încât să se asigure funcţionarea echilibrată a întreprinderii; alegerea celei mai bune alternative de producţie, determinarea volumului optim al producţiei, pe termen scurt; evaluarea nivelului eficienţei şi fundamentarea politicii de reducere a cheltuielilor. C. de p. are o tipologie complexă: costul global, costul mediu, costul marginal (v. Cost). [E.C.]
COST, INSURANCE, FREIGHT (C.I.F.), tip de condiţie de livrare prevăzută în uzanţele INCOTERNS, în conformitate cu care cheltuielile de transport şi asigurare sunt suportate de vânzător până în portul de destinaţie. Importurile sunt evaluate în C.I.F., reprezentând valoarea bunurilor economice de intrare pe teritoriul unei ţări. [C.D.]
COST INTEGRAL “FULL COST”, cost determinat pentru orice nivel al producţiei ca sumă a costului variabil mediu şi o marjă de profit brut. Acest concept a fost utilizat în cadrul unei teorii a preţurilor, avansată de Hali şi Hitch la Oxford în 1938, ca o replică la principiile marginalismului. Teoria s-a bazat pe observaţii asupra regulilor de stabilire a preţurilor de către firme. Astfel, s-a constatat că preţurile se calculează
ca sumă între costul variabil mediu şi o cotă procentuală de profit brut (din care se acoperă costul fix mediu) sau între costul total mediu şi o cotă procentuală de profit net. Aceste reguli se pot aplica atunci când firmele au o poziţie dominantă pe piaţă (piaţă de monopol sau de oligopol), iar preţurile astfel determinate au caracter de preţuri administrate. Dacă în economie există un grad ridicat de concentrare a producţiei şi se foloseşte pe scară largă această metodă de calcul al preţurilor, orice creştere a costurilor medii, în condiţiile menţinerii cotei procentuale de profit, conduce la o creştere proporţional mai mare a preţurilor. [D.A.]
COST MARGINAL PRIVAT, consumul suplimentar de factori în expresie bănească ocazionat de creşterea cu o unitate (în cazul bunurilor imperfect divizibile), de o creştere extrem ,de mică (infinitezimală) a producţiei (în cel al bunurilor perfect divizibile). C.m.p. se delimitează, adică este analizat ca mărime autonomă în cadrul analizei cost - beneficiu a extemalităţilor negative. în aceste condiţii, c.m.p. este mai mic decât costul marginal al bunului produs. Diferenţa arătată este însuşită de producătorul de extemalităţi negative sub forma beneficiului privat (mai mare decât cel de echilibru). Pc o piaţă cu concurenţă perfectă, echilibrul producătorului presupune o asemenea alocare a resurselor care să asigure aducerea c.m.p. la nivelul celui social, deci la nivelul venitului marginal, (v. Costul marginal public). [D.N.],
COST MARGINAL PUBLIC (SOCIAL), termen folosit în limitele metodei de analiză cost - beneficiu, atunci când aceasta se aplică extemalităţilor (pozitive, negative). în cazul extemalităţilor negative, de pildă, c.m.p.(s) este mai mare decât costul marginal privat, deoarece acesta cuprinde şi costurile externe suportate de terţi. Corespunzător, beneficiile sociale (publice) sunt mai mici decât cele private (v. Costul marginal privat). [D.N.].
COSTUL ADMINISTRAŢIEI, costul administraţiei publice (de stat) care cumulează cheltuielile efectuate pentru funcţionarea aparatului de stat, central şi local în vederea exercitării funcţiilor atribuite prin lege. Fundamentarea volumului şi ponderii c.a. urmăreşte funcţionarea eficientă a administraţiei centrale şi locale, sub aspect economic şi social. [E.C.]
 131
COSTUL GLOBAL VARIABIL
COSTUL EDUCAŢIEI, reuneşte ansamblul costurilor antrenate de investiţia în educaţie (variabilă-cheie în modelele de analiză a deciziei de a investi în capitalul uman). Costul educaţiei cuprinde atât costurile directe (taxele de şcolarizare, cărţi, cursuri etc.), cât şi pe cele indirecte. Costurile indirecte sunt privite în termenii costurilor de oportunitate (în sensul că acestea din urmă relevă câştigurile pe care individul scontează că le-ar fi putut obţine dacă ar fi optat pentru intrarea pe piaţa muncii în locul deciziei de continuare a studiilor). Acest mod de abordare a deciziei de a investi în capitalul uman este ilustrat în figura de mai jos.
                               Fig. 1. Profiturile vârstă-câştiguri cu şi, respectiv, fară instruirea universitară
Curba KH' reprezintă evoluţia câştigului corespunzător deciziei de a nu fi continuate studiile (ceea ce, practic, echivalează cu decizia de a intra pe piaţa muncii imediat după terminarea liceului). Curba CC’ este cea corespunzătoare deciziei de a fi continuate studiile cu încă 4 ani universitari înainte de a intra pe piaţa muncii. Aria 1, aflată sub axa absciselor, reprezintă costurile directe (ilustrate ca venituri negative) implicate de continuarea studiilor, în timp ce aria 2 reflectă costurile indirecte (de oportunitate), respectiv, veniturile la care se renunţă atunci când se decide continuarea studiilor. Suma în modul a celor două arii (1 şi 2) relevă totalul costurilor, respectiv, totalul sumelor investite în învăţământul universitar. Aria 3 relevă, în schimb, creşterea brută a veniturilor pe care se scontează prin obţinerea unei diplome universitare. Ea arată cât venit suplimentar este posibil să se realizeze de-a lungul vieţii active, ca urmare a obţinerii diplomei universitare, comparativ cu cel aferent diplomei de liceu. Pentru adoptarea unei decizii raţionale din punct de vedere economic, vor trebui comparate costurile (aria 1 + aria 2) cu beneficiile (aria 3). [S.C.M.]
COSTUL GLOBAL, ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit: structural, pe termen scurt, divizat în cost global fix şi cost global variabil; pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere (v. Cost de producţie). [E.C.]
COSTUL GLOBAL FIX, acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt relativ independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, de conducere, cheltuielile de întreţinere (iluminat, încălzit), dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei -creştere, descreştere şi chiar nivelul zero. întreprinderea suportă c.g.f., independent de evoluţia producţiei. Când volumul producţiei se schimbă, acesta nu afectează variaţia costului global total şi nici costul marginal. Curba c.g.f. este, pe termen scurt, o dreaptă paralelă la axa cantităţii. Pe termen lung însă, el devine dependent de producţie, fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor (v. Cost de producţie). [E.C.]
COSTUL GLOBAL TOTAL, suma costurilor globale fix şi variabil. Variaţia c.g.t. este determinată, pe termen scurt, numai de evoluţia costurilor variabile. La un moment dat, c.g.t. este determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei, nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie. [E.C.]
COSTUL GLOBAL VARIABIL, acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost: cheltuielile cu materiile prime, materiale, combustibil, energia, salariile directe, contribuţiile la asigurări aferente salariilor directe etc. C.g.v. este o funcţie crescătoare faţă de Q: când randamentul este crescător, acesta se măreşte odată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, c.g.v. creşte mai mult decât proporţional; el este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei, ca: materii prime, salarii directe. C.g.v. determină variaţia costului global total; pe termen scurt, costul global total creşte
COSTUL MARGINAL
132
exact în aceeaşi măsură în care sporeşte c.g.v. Deosebirea dintre ele constă în aceea că, în timp ce c.g.v. porneşte, în mod necesar, de la zero, dacă producţia este zero, c.g.v. porneşte de la nivelul costului global fix, care nu este afectat de producţia zero. [E.C.]
COSTUL MARGINAL (Cmg), exprimă sporul de cost total (ACT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Cmg măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. Epitetul “marginal” este, în
                                                                                                             ACT
                                                            economie, sinonim cu “suplimentar”. Cmg = ■ ^ .
întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă:
         ACV
Cmg =---------. Astfel, costul total marginal este
         AQ
întotdeauna egal cu costul variabil marginal. în cazul în care AQ = 1, costul marginal este egal cu ACT, respectiv, este egal cu ACV. Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul producţiei. Cmg stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el ghidează sau orientează acţiunile întreprinzătorilor: este stimulată mărirea ofertei atunci când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei. Dinamica Cmg influenţează evoluţia costului mediu.
în graficul de mai sus se prezintă relaţia dintre Cmg şi costul mediu total (v. Cost de producţie). [E.C.]
COSTUL MEDIU (UNITAR), exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat).
Corespunzător structurii şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: cost mediu fix, cost mediu variabil şi cost mediu total. Costurile medii, în mişcarea lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc. [E.C.]
COSTUL MEDIU FIX, costul global fix pe unitatea de produs. C.m.f. este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei. Astfel, când cantitatea de produse se măreşte, c.m.f. descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, el creşte.
COSTUL MEDIU TOTAL, exprimă costul global total pe unitatea de produs. C.m.t. se află în dependenţă de costul marginal: a) acesta este descrescător, atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior; b) el este crescător, atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior; c) în punctul său minim, c.m.t. este egal cu costul marginal. Astfel, costul marginal “trage” după sine, în sensul creşterii sau ai diminuării, costul total mediu, după cum, în general, o valoare marginală “trage” după sine o valoare medie. în studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete, ca, spre exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură; costul pe unitatea de iluminare; costul pe unitatea de sunet; costul pe unitatea de sarcină; costul pe unitatea de debit etc. C.m.t. este diferit: a) de la un produs la altul, în dependenţă de specificul fiecăruia, de complexitatea mai mare sau mai redusă; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la o întreprindere la alta, în funcţie de randamentul economic, de condiţiile concrete de producţie; c) în cadrul uneia şi aceleiaşi întreprinderi, însă de la o perioadă la alta, în funcţie de progresul înregistrat. Dinamica c. este în legătură şi cu scara sau dimensiunea producţiei, pe termen lung. în faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte atunci când se dezvoltă scara producţiei, realizându-se economii de scară. în faza randa-
133
COSTUL REGLEMENTĂRII
meritelor descrescătoare, costul mediu creşte pe termen lung, întreprinderea înregistrând dezeconomii de scară; în acest din urmă caz, poate fi vorba de dificultăţi datorită dimensiunilor prea mari ale producţiei. Astfel, c.m.t. pe termen lung este legat şi de dimensiunea optimă a întreprinderii (v. Cost de producţie, Factori de producţie). [E.C.]
COSTUL MEDIU VARIABIL sau costul variabil global pe unitatea de produs. La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, c.m.v. se micşorează atunci când volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporesc costurile globale variabile devansează, în creşterea lor, mărirea volumului producţiei. [E.C.]
COSTUL OPORTUNITĂŢII (al alegerii), preţuirea, aprecierea (în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu incertitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice resursă, banii şi timpul fac ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. C.o. este fundamentat de către şcoala neoclasică care măsoară “câştigul” prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate. Pentru a găsi alegerea raţională (optimă) se ţine seama de decalajul dintre dezirabil şi posibil. Indiferent de felul operaţiunii economice (de producţie, de schimb, de consum etc.) şi de cine este subiectul ei (producătorul, consumatorul, individul, statul), principiul c.o. presupune fie căutarea maximizării utilităţii (a satisfacţiei, a plăcerii de a trăi, a producţiei, venitului etc.), fie minimizarea efortului (a resurselor consumate, costurilor, renunţărilor la disponibilităţi băneşti, la timpul liber etc.) (v. Cost, Comportament al consumatorului, Comportamentul producătorului, Politică economică). [T.C.G.]
COSTUL REFORMEI, ansamblul eforturilor şi consecinţelor pe care le suportă economia naţională şi populaţia unei ţări pentru înfăptuirea tranziţiei la economia de piaţă. C.r. are o exteriorizare multiplă, concretizându-se în: cheltuieli materiale, de forţă de muncă şi băneşti menite să creeze noile structuri de proprietate, de ramură, de tehnologii, de gestiune, de instruire profesională şi educaţie etc.; pierderile
de bunuri materiale, ca urmare a lichidării întreprinderilor nerentabile, necompetitive şi fară perspective de redresare; întreruperea unor investiţii nejustificate economic; creşterea şomajului, accentuarea inflaţiei şi scăderea nivelului de trai al unei părţi importante a populaţiei; încetinirea creşterii şi chiar micşorarea producţiei din industrie, agricultură etc., a P.I.B., P.N.B. şi venitului naţional; deteriorarea calitativă a unor servicii de producţie şi de consum etc. C.r. este diferit de la o ţară la alta, în dependenţă de particularităţi de timp şi loc; de structurile şi nivelul de dezvoltare moştenite, de strategia de înfăptuire a reformei, de capacitatea de gestiune şi de evitare a deteriorării şi a pierderilor, de priceperea de a valorifica potenţialul deja existent - de producţie şi de creaţie ştiinţifică şi tehnică al poporului respectiv, de politica economică în ansamblul ei. [E.C.]
COSTUL REGLEMENTĂRII, costul implicat de intervenţia statului pentru corectarea unei situaţii de eşec al pieţei. Aplicarea unei reglementări necesită alocarea de resurse de către stat, dar şi de către agenţii economici care sunt afectaţi direct sau indirect de aceasta. Principalele categorii de costuri ale reglementării sunt: a) costuri interne ale administraţiilor publice, generate de funcţionarea instituţiilor statului care aplică reglementarea şi suportate din surse publice; b) costuri externe directe, impuse agenţilor economici prin acţiunea statului. Acestea se regăsesc în diferite componente: creşteri ale costului de producţie, ca urmare a obligaţiei întreprinderilor de a îndeplini standarde de calitate, de protecţie a muncii, de protecţie a mediului etc.; costul respectării reglementării, dat de desfăşurarea activităţilor dedicate înţelegerii, raportării şi contestării dispoziţiilor statului, obţinerii de aprobări din partea statului, cunoaşterii implicaţiilor fiscale etc; costul măsurat prin scăderea productivităţii potenţiale, ca urmare a renunţării agenţilor economici la produse sau tehnologii noi, a căror introducere este condiţionată de parcurgerea unui traseu birocratic excesiv; c) costuri externe indirecte, generate de efecte ale acţiunii statului asupra altor agenţi economici în afara celor direct vizaţi de reglementare. Astfel, de exemplu, facilităţile sau restricţiile introduse pe o piaţă cu un anumit scop pot produce efecte adverse pe alte pieţe, modificând comportamentul unor producători sau cumpărători într-un mod nedorit, ceea ce constituie extemalitate negativă a intervenţiei statului. [D.A.]
COSTUL SĂNĂTĂŢII
 134
COSTUL SĂNĂTĂŢII, o formă a costului social şi componentă esenţială a costului vieţii. El măsoară efortul individual şi/sau social pentru menţinerea stării de sănătate; este un parametru de apreciere a nivelului calităţii vieţii. Se apreciază că, prin conţinutul său, c.s. reprezintă una dintre cele mai evidente conexiuni dintre economie şi social. Măsurarea cheltuielilor componente c.s. reprezintă preocuparea faţă de factorii de mediu, condiţiile sociale, integritatea fizică-puterea de muncă, productivitatea muncii individului, înscriindu-se şi ca indicator al politicii sanitare. Cu toate acestea, c.s. depăşeşte contextul sanitar; el permite o apreciere economică a consumurilor specifice domeniului, dar şi a comportamentului individ-grup-colectivitate socială faţă de obiectivul “stare de sănătate”. Acest obiectiv este în egală măsură particular şi public; de aceea, c.s. poate fi calculat ca un cost public şi un cost privat. C.s. cuprinde mai multe tipuri de cheltuieli grupate în funcţie de diferite criterii de clasificare. Cel mai des utilizate sunt: cheltuielile preventive -curative, cheltuielile cu spitalizarea - ambulatorii, cheltuieli cu medicamente - diferite proceduri medico-sanitare. C.s. este influenţat de următorii factori: a) economici - tradiţionali (preţ, venit, tarife);
b)  determinanţi - specifici (vârstă, sex, stare de sănătate, categorie socioprofesională, factori de risc etc.); c) oferta specifică sectorului de activitate (demografie medicală, diversificarea ofertei între serviciile medicale cu caracter general şi cele de specialitate); d) organizarea protecţiei sociale (asigurarea de boală, protecţia socială complementară, categorii de gratuităţi, compensaţii la medicamente etc.). [I.M.]
COSTUL VIEŢII, totalitatea cheltuielilor necesare pentru achiziţionarea de către menaje a bunurilor (alimentare şi nealimentare) şi a serviciilor necesare asigurării traiului într-o perioadă determinată. Este un indicator exprimat prin nivelul şi evoluţia indicelui naţional al preţurilor de consum. Formele de exprimare a c.v. sunt: a) nivelul general al consumului; b) indicele general al preţurilor şi tarifelor (indicele preţurilor şi tarifelor cu amănuntul), în practică, c.v. este cel mai frecvent utilizat în procesul de indexare a salariilor; el măsoară, totodată, gradul de erodare a puterii de cumpărare a salariilor, utilizând în acest sens cercetarea selectivă a bugetelor de familie. [I.M.]
COSTURI SOCIALE, renunţări, consecinţe negative sau pagube pe care populaţia le suportă şi care-i afectează nivelul de viaţă, costuri datorate îndeosebi dereglărilor din economie - recesiuni, inflaţie, şomaj. C.s. se concretizează în creşterea şomajului, diminuarea consumului de bunuri materiale şi servicii, scăderea protecţiei sociale, renunţarea la câştigul educaţional prin reducerea resurselor destinate culturii şi instruirii, deteriorarea condiţiilor de sănătate, extinderea sărăciei etc. Există şi c.s. ale creşterii economice, în sensul că simultan cu sporirea abundenţei pentru unii, are lor înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale unei alte părţi a populaţiei, (a) Costul inflaţiei exprimă efectele negative ale acesteia, suportate de către agenţii economici, de clase şi grupuri sociale, de societate în ansamblul ei. Costul inflaţiei se manifestă prin: încetinirea ritmurilor de creştere a rezultatelor economice; mărirea costului în bani al traiului oamenilor, ca urmare a scumpirii bunurilor şi serviciilor; redistribuirea arbitrară de venituri, de avuţii; pierderi de venituri de către producători; agravarea şomajului, a nemulţumirilor din cauză că salariile nu ţin pasul cu inflaţia; incertitudinea oamenilor privind valoarea viitoare a banilor; resurse cheltuite pentru “învingerea” inflaţiei; costuri ale speranţelor înşelate; paralizarea capacităţii societăţii de a menţine încrederea şi cooperarea între membrii ei etc. (b) Costul şomajului exprimă consecinţele şomajului asupra vieţii oamenilor, activităţilor economice şi societăţii în ansamblul ei. Costul şomajului se concretizează în: venitul pierdut al populaţiei aflate în şomaj, pe durata stării de şomaj; scăderea nivelului de viaţă al şomerilor; mărimea rezultatelor economice care puteau fi create (P.I.B.) de către cei care şomează; alocaţiile guvernamentale destinate ajutorului de şomaj; descurajarea şi degradarea psihică a celor care nu găsesc loc de muncă; favorizarea delincvenţei, criminalităţii şi a altor fenomene antisociale (v. Inflaţie, Şomaj). [E.C.]
COSTURILE AJUSTĂRII, totalitatea costurilor monetare şi nonmonetare provocate de ajustarea economică (v. ajustarea structurală). [R.Cj.
COSTURILE TRANZACŢIEI, costuri de funcţionare ale unui sistem economic, costuri necesare efectuării unui schimb sau unei tranzacţii economice. Sunt incluse aici costurile negocierilor şi schiţării unor contracte, ca şi acelea provocate de corectarea
 135
COTARE LA BURSĂ
unor nepotriviri faţă de condiţiile concrete de pe piaţă. Conceptul este considerat ca fiind fundamental pentru analiza regularizării economice, angajărilor de pe piaţa muncii, a integrării verticale şi a concurenţei de pe piaţa capitalului. Noţiunea de c.t. a fost introdusă în teoria economică de laureatul Premiului Nobel pentru economie, Ronald Coase, în anul 1937, o dată cu publicarea articolului “The nature of firm ” (Natura firmei), proliferarea ulterioară a analizelor de tip c.t, făcând să se vorbească chiar de o orientare în teoria economică - economics-ul costurilor tranzacţiei. [A.D.]
COŞ VALUTAR, un grup de valute selectate şi folosite pentru aprecierea, evaluarea altei valute. De exemplu, DST se evaluează pe baza unui coş, format din cinci valute (dolarul S.U.A., marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez); coroana cehă este calculată în raport cu un coş valutar compus din dolarul S.U.A. şi marca germană etc. [C.D.]
COTARE LA BURSĂ, (1) determinarea cursului (preţului) la care se fac tranzacţiile pe piaţa bursieră. (2) înscrierea la cota bursei a unui curs care s-a format pentru o valoare (titlu) admisă la bursă. Determinarea cursului unei valori mobiliare este în funcţie de ansamblul elementelor care stau la baza cererii şi ofertei valorii respective. C. la b. este o operaţie care se realizează prin diferite procedee şi tehnici, prin care, pornind de la cererea şi oferta pentru un titlu, se ajunge la un curs exprimat în bani, semnificativ pentru vânzarea-cumpărarea titlului respectiv. Există mai multe modalităţi de c. la b.: a) cotaţia prin strigare - constă în reunirea agenţilor de bursă (brokeri) în sala de tranzacţii unde se confruntă ordinele de vânzare şi cumpărare oral şi prin ridicarea de mână. Se încep tranzacţiile, de obicei cu ultimul curs din ziua precedentă pentru care agenţii din ring exprimă ordinele primite. Dacă numărul titlurilor care se cer este mai mare decât al celor care se oferă, cursul trebuie să crească; dacă însă situaţia este inversă, cursul scade. Se procedează astfel până când cererea şi oferta se egalează sau diferenţa dintre ele este cea mai mică. Cursul la care cererea şi oferta sunt egale sau cu cea mai mică diferenţă între ele este noul curs. Variaţia cursului în cadrul acestei operaţii nu are loc întâmplător, ci pe baza unei raţii care diferă pe categorii de titluri; b) cotaţia prin opoziţie - constă în înscrierea într-un registru deschis pentru fiecare
titlu a tuturor ordinelor. “Opoziţia” semnifică faptul că agenţii care au primit ordinele respective se opun unei cotaţii care nu.le-ar permite să găsească contrapartidă pentru ordinele de vânzare şi cumpărare pe care trebuie să le realizeze. Această cotare o face un specialist care suprapune cererea şi oferta corespunzătoare titlului respectiv şi stabileşte cursul pe baza celor indicate în ordinele cu curs determinat (precizat). Cursul respectiv trebuie să permită realizarea celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări. Acest curs permite executarea numai parţială a ordinelor de vânzare-cumpărare primite la bursă pentru ziua respectivă. Toate ordinele de cumpărare care au indicat cursuri egale sau mai mari decât cursul stabilit, precum şi toate ordinele de cumpărare “la cel mai bun curs” vor fi executate, iar celelalte, nu. Toate ordinele de vânzare care au indicat cursuri egale cu cursul stabilit sau mai mici precum ordinele de vânzare la cel mai bun curs vor fi, de asemenea, executate, iar celelalte nu. Rămân neexecutate cumpărările la cursuri mai mici decât cel care s-a format şi vânzările - comandate la cursuri mai mari; c) cotaţia prin fişier (colector) - are caracter deosebit pentru că este rezervată unor situaţii excepţionale precum oferta publică (de cumpărare-vânzare), un titlu anume care este foarte solicitat la vânzare şi la cumpărare, când se urmăreşte diminuarea variaţiei cursului de la o şedinţă la alta. Este cea mai strict supravegheată cotare. Prin fişier se colectează ordinele ce trebuie executate şi apoi se procedează într-un mod similar cotaţiei prin opoziţie. Pentru a evita şocurile cursului, se poate interveni, când cursul creşte sau scade prea mult, prin diminuarea ordinelor de cumpărare sau de vânzare. Dacă cursul creşte prea mult faţă de şedinţa precedentă sunt eliminate din procedură ordinele care indică vânzare sau cumpărare la un curs mai mare decât cursul cotat, iar dacă scade alarmant sunt reduse ordinele care indică cursuri inferioare celui cotat. în felul acesta se “tund” vârfurile cursurilor. Dacă nici după această ajustare (prin reducerea cererii sau ofertei) nu se ajunge la atenuarea creşterii sau scăderii cursului faţă de cel din şedinţa precedentă, cotaţia îşi pierde valabilitatea şi dobândeşte caracter pur infirmativ sau indicativ; d) cotaţia automată sau informatizată - care permite confruntarea permanentă a tuturor ordinelor date la bursă şi înregistrate electronic. Este foarte bună pentru tranzacţionarea unui volum mare de ordine, este cea mai nouă
COURNOT, ANTOINE AUGUSTIN
136
modalitate care permite delocalizarea spaţială a pieţei. In S.U.A. există o bursă cu cotaţie automată. Modalităţile de c. la b. se realizează de regulă în variante şi nuanţe diferite de la ţară la ţară şi de la o bursă la alta. O bursă poate practica o singură modalitate de cotaţie sau mai multe. C. la b. poate fi clasificată şi după caracterul său: a) cotare continuă sau deschisă - în cadrul căreia cursul se poate modifica de la un moment la altul în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei pentru fiecare titlu. Cotaţia automată, aşa cum se realizează în prezent, are caracter continuu, iar cotaţia prin strigare poate fi organizată cu caracter continuu sau nu; b) cotaţia fermă sau închisă - în cadrul căreia se formează un singur curs la fiecare şedinţă. în ţările dezvoltate, pentru a se corela şi adapta tehnicile de c. la b. la volumul tranzacţiilor s-au constituit categoriile de cotare - clasificarea pe două sau mai multe grupe ale valorilor care participă la piaţa bursieră după volumul tranzacţiilor. în aceste împrejurări, c. la b. se face pe categorii de cotare, fiecare categorie reprezentând o piaţă bursieră distinctă (v. Bursă de Valori). [G.P.T.]
COURNOT, ANTOINE AUGUSTIN, economist, matematician şi filosof francez (1801-1877), unul dintre fondatorii importanţi ai teoriei economice matematice. A formulat pentru prima dată legea cererii, construind primele curbe ale cererii din teoria economică. Are importante contribuţii la teoria concurenţei imperfecte studiind situaţiile de duopol, de monopol bilateral şi de oligopol. S-a mai preocupat de studiul incidenţei impozitelor indirecte asupra costurilor. Mai sunt cunoscute scrierile sale în domeniul probabilităţilor şi al epistemologiei. A fost membru al Academiei Franceze. Principala sa operă este “Recherches sur les Principes mathématiques de la Théorie de Richesses” (Cercetări asupra principiilor matematice ale Teoriei Bogăţiilor), apărută în anul 1839. Se consideră că scrierile sale au avut o influenţă puternică asupra lui Alfred Marshall. [A.D.]
CRAH, prăbuşirea spontană şi dezorganizarea profundă a activităţii economico-financiare, pe fondul unei stări generalizate de panică a agenţilor economici, îndeosebi în sectorul financiar, fmanciar-bancar şi al comerţului. Este declanşat de falimentul unui mare debitor, al unor instituţii fmanciar-ban-
care sau de prăbuşirea titlurilor de.valoare care au o pondere ridicată în ansamblul tranzacţiilor bursiere. Prin efectul cumulativ pe care-1 generează, c. se propagă în ansamblul economic şi chiar în alte ţări. Funcţionarea stabilizatorilor automaţi - existenţa unor mijloace şi instrumente evoluate de informare, diagnosticare şi anticipare a activităţii economice, garanţiile şi asigurările impuse prin lege faţă de agenţii economici ş.a. - au făcut ca în economiile modeme
c. să devină o situaţie excepţională. [G.I.]
CRAH BURSIER, prăbuşirea bruscă şi cumulativă a titlurilor cotate la bursă. Până la cel de-al doilea război mondial, c.b. şi cel bancar precedau declanşarea crizelor economice. în prezent, c.b. sunt rare şi sunt cauzate, mai ales, de fenomene social-politice neprevăzute, interne şi internaţionale. Un c.b. autentic are cauze multiple: speculaţii bursiere (anticipări hazardate şi creşteri hazardate ale cursurilor, extinderea exagerată a operaţiunilor speculative, mai ales a celor “cu descoperire”); previziuni eronate ale investitorilor, concretizate în abundenţa ofertei de titluri mai ales pe piaţa primară; îndatorarea exagerată a menajelor, ca urmare a extinderii creditului de consum; îndatorarea exagerată a întreprinderilor cu scop lucrativ, prin apelarea la un volum nejustificat de credite bancare pentru investiţii neînsoţită de confirmarea anticipărilor exagerat de optimiste (v. Faliment). [G.I.]
CRAWLING PEG, regim de curs valutar în care raportul de schimb al monedei naţionale este fixat faţă de o valută-ancoră, dar autorităţile monetare ce adoptă admit deprecierea sau aprecierea monedei naţionale faţă de valuta-ancoră conform unei anumite planificări. De exemplu, o bancă centrală poate promite că nu îşi va deprecia moneda faţă de valuta-ancoră cu mai mult de 20% pe an. Dacă pasul de depreciere este decelerat, deprecierea se reduce de la an la an şi, eventual, se poate opri. în mod implicit, un pas de depreciere decelerat este o promisiune a băncii centrale de reducere a ritmului de creştere a masei monetare. Ungaria şi Polonia au adoptat asemenea regimuri de curs valutar. [D.C.]
CREANŢĂ, (1) dreptul patrimonial al unei persoane fizice sau juridice (creditor) asupra altei persoane fizice sau juridice (debitor), de executare a unei obligaţii, de restituire a unui bun, a unei sume de
137
CREDIT INTERNAŢIONAL
bani, de realizare a unui serviciu etc. De regulă, c. provine dintr-un contract de vânzare, de credit, din obligaţii legale, precum plata unor impozite şi taxe etc. Orice c. este urmărită pe baza unei clauze prevăzute în contract sau în reglementările juridice în vigoare. C. este garantată cu bunuri mobile şi imobile sau cu drepturi reale care intră în patrimoniul debitorului. Totodată, c. poate fi înstrăinată (cedată) altei persoane fizice sau juridice căreia titularul sau deţinătorul său îi este debitor. C. se pot distinge după:
a) gradul de lichiditate (mai mare sau mic de un an);
b) caracterul comercial sau financiar. (2) Operaţiune financiară. (3) Post din activul bilanţului unei firme (v. Credit, Creditor, Debitor). [G.P.T.]
CREATIVITATEA ECONOMICĂ, potenţialul de valorizare a resurselor de nivel micro sau/şi macroeconomic. Unica sursă a acesteia este capacitatea creativă a omului. în condiţiile accentuării caracterului restrictiv al resurselor, c.e. dobândeşte o importanţă tot mai mare pentru progresul economico-social. C.e. rămâne, practic, unica resursă inepuizabilă care poate contribui atât la descoperirea de noi resurse sau, după caz, la mai eficienta gestionare a acestora prin utilizarea unor tehnologii tot mai performante. Se apreciază că omenirea se află într-un nou stadiu de evoluţie, societatea cunoaşterii, în care potenţialul uman constituie resursa-cheie cu rol determinant pentru civilizaţia viitoare. [S.C.M.]
CREDIT, (1) operaţiune prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asu-mându-şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen/scadenţă. în cea mai mare parte a cazurilor,
c. este purtător de dobândă. De regulă, c. este garantat cu bunuri sau valori acceptate ca atare. Etimologic, înseamnă a avea încredere. De aceea c. este considerat un act de încredere ce are loc în anumite condiţii. C. se poate clasifica după diferite criterii. în funcţie de durată se distinge c.: a) de o zi;
b) pe termen scurt - până la doi ani; c) pe termen mediu - până la 5-7 ani; d) pe termen lung - mai mare de 5-7 ani. în funcţie de destinaţie, c. poate fi. a) de trezorerie - pentru acoperirea unor plăţi curente care decurg din funcţionarea normală a întreprinderilor; b) de export - pentru a finanţa exportul; c) de documentare - pentru import garantat prin remiterea la bancă a documentelor care atestă
proprietatea asupra mărfurilor importate; d) pentru construcţii sau alte obiecte de investiţii; e) pentru consum. în ceea ce priveşte cauza care determină c. se distinge: a) c. de finanţare - acordat firmelor care nu au creanţe asupra altora; b) c. de refinanţare acor-dându-se firmelor care au creanţe asupra altora. (2) Coloana din dreapta unui cont din bilanţ. (3) Scadenţă acordată de legislaţia fiscală sau vamală în vigoare datornicilor pentru reglarea (plata) unor drepturi sau taxe care se plătesc în mod normal la vedere (v. Finanţare, Scontare, Rescontare). [G.P.T.]
CREDIT BANCAR, formă de credit acordat de bănci persoanelor juridice sau fizice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci (v. Credit, Finanţare). [G.P.T.]
CREDIT COMERCIAL, formă de credit consimţit de o întreprindere pentru un client al său. Este practicat între unităţi economice, persoane fizice sau juridice care au calitatea de comercianţi. Scadenţa pentru c.c. este variabilă în funcţie de profesiunea comercianţilor, dar în general corespunde ciclului de valorizare sau de vânzare a mărfii de către client. Cel mai frecvent, durata sa este de trei luni (90 de zile). Suportul juridic al c.c. îl constituie efectele de comerţ, ele însele supuse altui gen de creditare -scontarea şi rescontarea (v. Credit, Efecte de comerţ, Scontare). [G.P.T.]
CREDIT DE CONSUM, formă de credit acordat de societăţile comerciale nefinanciare, îndeosebi persoanelor fizice, menajelor pentru a-şi cumpăra cu plata în rate bunuri de folosinţă îndelungată şi în general bunuri de consum. Este condiţionat de plata în bani a unui avans minim şi uneori de prezentarea unei documentaţii privind capacitatea de plată a cumpărătorului. Este garantat, de regulă, cu bunul vândut (v. Credit). [G.P.T.]
CREDIT INTERNAŢIONAL, formă de credit prin care o persoană fizică sau juridică, denumită creditor, pune la dispoziţia altei persoane fizice sau juridice, denumită debitor, o sumă de bani sau un bun apreciat în expresie monetară, ambele exprimate valoric, de regulă, într-o monedă convertibilă şi pe care debitorul se obligă să o restituie împreună cu dobânda corespunzătoare creditorului, la sfârşitul perioadei de împrumut, adică la scadenţă. C.i. îmbracă, la rândul
CREDIT LOMBARD
 138
său, o diversitate de forme. 1) în funcţie de părţile implicate, c.i. sunt: a) guvernamentale; b) bancare;
c) acordate de instituţii financiare internaţionale. 2) După obiectul tranzacţiei, c.i. sunt: a) în mărfuri (bunuri) şi b) în bani. 3) După modul de garantare,
c.i. pot fi: a) negarantate sau în alb şi b) garantate. Fiecare dintre aceste categorii de credite se poate prezenta în diferite alte forme (v. Credit). [G.P.T.]
CREDIT LOMBARD, formă de credit pe termen scurt, acordat de către o bancă pe baza unui gaj constituit din titluri care pot fi uşor şi rapid negociate (acţiuni, obligaţiuni etc.). Este o formă de refinanţare care nu-i admisă la rescontare. Şi pentru acest credit se percepe dobândă exprimată în cotă procentuală denumită rată Lombard. Una din ratele dobânzii cu caracter director la Bundesbank (Germania) este rata Lombard (v. Credit.). [G.P.T.]
CREDIT PUBLIC, formă de credit acordat statului sau oricărui organism dependent de acesta. Statul sau organismele sale sunt debitori, iar creditori pot fi persoane fizice sau juridice, rezidente sau nu, care dispun de mijloace băneşti temporar disponibile şi acceptă să le dea ca împrumut. Se bazează pe încredere în solvabilitatea statului. C.p. poate fi realizat fie prin contractarea directă de către stat şi/ sau organismele sale cu creditorii, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii etc. Are următoarele trăsături: a) caracter contractual-* se constituie prin acordul celor două părţi, exprimat, de regulă, în mod facultativ; b) caracter rambursabil - se restituie la termenul fixat, cu excepţia împrumuturilor perpetue care nu au o scadenţă determinată, dar se restituie în funcţie de posibilităţile statului; c) purtător al unei con-traprestaţii sau dobânzi. Avantajele oferite de stat sau organismele sale la lansarea unui împrumut se pot restrânge ulterior datorită scăderii ratei dobânzii pe piaţa capitalului, crizei economice sau altor cauze, în aceste cazuri are loc conversiunea datoriei: se preschimbă înscrisurile vechi cu o dobândă ridicată cu altele noi cu o dobândă mai redusă. C.p. poate fi acordat autorităţilor publice centrale şi locale, şi poate fi utilizat atât în scopuri productive, cât şi neproductive. Când se lansează un c.p, i se precizează destinaţia, iar pe baza acesteia se dă o denumire împrumutului respectiv precum “împrumutul pentru reconstrucţie”, “creditul pentru stabilizare” etc.
Pentru fiecare credit obţinut pe piaţă, statul sau organismele sale, ca debitori, emit înscrisuri denumite generic efecte publice - titluri, obligaţiuni, bonuri de tezaur, poliţe de tezaur etc. - pe care se marchează valoarea nominală, condiţia de restituire şi alte informaţii utile creditorului. Plasarea c.p. se face prin: a) subscriere publică la o reţea de puncte ale unei instituţii împuternicite în acest sens şi la care cei ce sunt interesaţi îşi exprimă cererea de titluri şi depun sumele subscrise; b) intermediul unui consorţiu sau sindicat bancar care fie preia contra unui comision plasarea împrumutului, fie cumpără efectiv titlurile de credit emise; c) vânzare la bursă. înscrisurile emise pentru un c.p. sunt fie la purtător, fie nominative (v. Credit, Obligaţiune, Valori mobiliare). [G.P.T.]
CREDITOR, persoană fizică sau juridică, titulară a unui drept de creanţă, îndreptăţită să pretindă debitorului său îndeplinirea obligaţiei la care acesta s-a angajat, în sensul de a da, a face, a restitui sau a plăti ceva. Poate fi: a) c. a cărui creanţă nu este însoţită de nici o garanţie reală sau personală; b) c. gaj ist, a cărui creanţă este garantată printr-un drept real de gaj privind patrimoniul debitorului; c) c. ipotecar, a cărui creanţă este garantată printr-un drept real imobiliar de ipotecă asupra unui bun imobil aparţinând debitorului; d) c. privilegiat, al cărui drept de creanţă este garantat prin lege acordându-i-se un anumit privilegiu; e) c. urmăritor, care a declanşat procedura executării silite în vederea recuperării creanţei sale (v. Credit, Creanţă, Debitor). [N.D.]
CREŞTERE ECONOMICĂ, proces global ce exprimă evoluţia ascendentă a unor mărimi economice agregate, în cadrul unui orizont de timp, la nivel naţional sau internaţional, cu efecte favorabile în planul vieţii economice şi sociale. în sens restrâns,
c.e. exprimă mărirea reală într-o anumită perioadă de timp, a unui indicator economic agregat, cum ar fi P.I.B., pe total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic. în sens larg, c.e. este forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative ce se produc în cadrul vieţii economice, într-o perioadă îndelungată imprimând indicatorilor agregaţi o tendinţă ascendentă. Din acest punct de vedere, c.e. nu se diferenţiază de dezvoltarea economică. Problematica c.e. este studiată de teoria creşterii economice - componentă a ştiinţei economice. Teoria c.e. se ocupă de studiul conceptului de
 139
CREŞTERE ECONOMICĂ EXTENSIVĂ
c.e. şi de interdependenţele lui cu celelalte concepte ale dinamicii economice, de analiza factorilor şi tipurilor de c.e., de optimizarea şi prognoza c.e., elaborând modele adecvate de cercetare şi interpretare a proceselor pe care le exprimă în timp şi spaţiu, precum şi criterii şi indicatori de apreciere şi măsurare a efectelor pe care le produc în economie. C.e. se află sub influenţa conjugată a unui ansamblu de factori, cu acţiune directă şi indirectă. Fiecare factor de c.e. acţionează concomitent prin trei dimensiuni: cantitativă, structurală şi calitativă. Astfel, c.e. apare ca rezultat al acţiunii conjugate a modificărilor dimensiunilor cantitative, structurale şi calitative ale fiecărui factor. în acest caz avem o influenţă pe orizontala fiecărui factor de c.e. Totodată, procesul de c.e. apare şi ca rezultat al influenţei conjugate a modificărilor concomitente ale caracteristicilor cantitative, structurale şi calitative ale tuturor factorilor. în acest caz avem influenţa pe verticalele caracteristicilor factorilor. Creşterea producţiei reale, totale şi pe locuitor, sub forma unor indicatori macroeconomici, este expresia interacţiunii dintre volumul disponibil al factorilor de producţie şi eficienţa utilizării lor. La baza efortului de creştere economică se află investiţia economică ce are ca rezultat mărirea potenţialului productiv, acumularea de capital uman şi material. Teoria c.e. pune în evidenţă existenţa mai multor tipuri de c.e. Prin tip de c.e. se înţelege expresia sintetica a unei dominante a procesului de c.e., determinată de contribuţia factorilor, modul de realizare a c.e., ritmul de creştere a indicatorilor agregaţi pe locuitor, compatibilitatea efectelor economice cu cele sociale şi ecologice etc. Potrivit acestor criterii, c.e. poate să fie extensivă, intensivă, organică, consolidată, echilibrată, durabilă, negativă, zero etc. în perspectiva secolului următor, se pune tot mai mult problema compatibilităţii efectelor economice cu cele social-umane şi ecologice ale c.e., atât pe plan naţional, cât şi la nivel internaţional-mondial, punându-se astfel bazele tipului de c.e. durabilă (umană), în cadrul căruia egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă pe planeta Pământ devine criteriul esenţial al dezvoltării economico-sociale (v. Dezvoltare economică). [PC.]
CREŞTERE ECONOMICĂ CONSOLIDATĂ,
concept contemporan, pentru ţările dezvoltate care îşi propun să treacă la asigurarea în dinamică a
compatibilităţii criteriilor eficienţei economice directe, impuse de piaţă, cu cele de eficienţă social-umană, ecologică, impuse de necesitatea creării permanente a condiţiilor pentru egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă pe planeta Pământ. Un asemenea tip de creştere economică va trebui realizat la scara întregii economii mondiale, el fiind expresia trecerii omenirii la un nou tip de dezvoltare economico-socială, bazat pe compatibilitatea dinamică a mediului creat de om cu mediul natural, a eficienţei economice cu justiţia socială, pe care astăzi specialiştii îl numesc dezvoltare durabilă. [P.C.]
Creştere economică durabilă (v. DEZVOLTARE ECONOMICĂ DURABILĂ)
CREŞTERE ECONOMICĂ ECHILIBRATĂ,
expresie teoretică a evoluţiei unei economii naţionale, caracterizată prin egalitatea producţiei ce poate fi obţinută cu potenţialul productiv de care dispune producţia cerută de piaţă. în cazul c.e.e., nu există nici subproducţie şi nici supraproducţie, fapt pentru care orice modificare a relaţiei dintre cantitatea de bunuri oferite şi cantitatea de bunuri cerute va dezechilibra funcţionarea economiei. Producţia ce corespunde situaţiei de c.e.e. este considerată optimă, deoarece orice modificare ar transforma egalitatea corelaţiilor ofertă-cerere în inegalităţi. La baza c.e.e. se află egalitatea dintre valoarea bunurilor produse în economie şi suma cheltuielilor pentru consum şi investiţii sau dintre economii şi investiţii. Atunci când economiile sunt mai mari decât investiţiile, economia nu înregistrează creştere, ci declin economic, deoarece surplusul de economii este o pierdere şi un câştig (v. Teorie privind echilibru economic). [P.C.]
CREŞTERE ECONOMICĂ EXTENSIVĂ, tip de
c.e. caracterizat prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderenţă pe seama influenţei conjugate a dimensiunilor cantitative (de volum) ale tuturor factorilor de producţie, concretizate în: mai mulţi lucrători, mai multe maşini şi utilaje tehnologice, mai multe materii prime, mai multe terenuri arabile etc. Având în vedere raritatea resurselor, influenţa creşterii dimensiunilor cantitative ale factorilor în procesul creşterii economice este limitată în timp şi spaţiu. [P.C.]
CREŞTERE ECONOMICĂ INTENSIVĂ
 140
CREŞTERE ECONOMICĂ INTENSIVĂ, tip de
c.e. concretizat prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderenţă pe seama influenţei conjugate a dimensiunilor calitative (de eficienţă) ale tuturor factorilor de producţie, concretizate în: sporirea productivităţii muncii, creşterea randamentului capitalului fix, sporirea gradului de valorificare a materiilor prime şi energiei, creşterea randamentului pământului, reducerea costurilor de producţie unitare, îmbunătăţirea calităţii bunurilor etc. Influenţa eficienţei utilizării factorilor de c.e. asupra produsului intern brut pe locuitor este practic nelimitată, fiind produsul cel mai de preţ al luptei omului cu raritatea resurselor (v. Creştere economică). [P.C.]
CREŞTERE ECONOMICĂ POTENŢIALĂ,
rata de creştere maximă a producţiei naţionale, fundamentată pe baza resurselor economice existente la un anumit moment, a utilizării depline a resurselor materiale şi umane disponibile (v. Modelul Harrod-Dommar). [S.C.]
CREŞTERE ECONOMICĂ ZERO, situaţie în care rezultatele economice agregate şi populaţia unei ţări sporesc în acelaşi ritm, nivelul pe locuitor al indicatorilor sintetici macroeconomici rămânând constant. Noţiunea este creată de M.I.T. şi răspândită de Clubul de la Roma prin intermediul lucrării “Limitele creşterii” - primul Raport al Clubului de la Roma către omenire. C.e.z. presupune să se creeze o situaţie de stabilitate ecologică şi economică ce ar putea fi menţinută pe o perioadă viitoare îndelungată, bazată pe o frână pusă creşterii spiralelor demografice şi economice ale lumii, în condiţiile ajutorării ţărilor în curs de dezvoltare în efortul lor de a elimina marile decalaje economice şi social-umane faţă de statele dezvoltate. [P.C.]
CREŞTEREA CERERII, mărirea volumului de bunuri cerute la un nivel de preţ dat. Grafic, acest fenomen se reprezintă prin translatarea curbei cererii spre dreapta. Asemenea modificări apar drept urmare a influenţei uneia sau mai multor condiţii ale cererii, (v. Cererea, Condiţiile cererii). [G.C.]
CREŞTEREA OFERTEI, mărirea volumului de produse oferite la un nivel de preţ dat, fenomen care se reprezintă grafic prin translatarea curbei ofertei
spre dreapta. Aceasta modificare intervine datorită influenţei condiţiilor ofertei, (v. Oferta, Condiţiile ofertei). [G.C.]
CRITERIUL DE REVERSIBILITATE SCI-TO VSKY, criteriu ce poartă numele autorului, menit să evite situaţii nedorite în aplicarea testului Kaldor-Hicks. Scitovsky a observat că acest test poate conduce uneori la ambiguităţi. Fiind date două stări posibile ale unui proces economic, se poate întâmpla ca observatorul să prefere starea A, chiar dacă din test ar rezulta că starea A nu este mai bună decât starea B. Pentru a evita asemenea situaţii el introduce criteriul său de reversibilitate. Conform acestui criteriu, se cere, ca, de exemplu, să fie testat B la trecerea testului K-H, dar, totodată, să fie testat în sens invers A, pentru a se vedea dacă acesta verifică testul. Altfel se realizează o diferenţiere clară între cele două stări. [A.D.]
CRIZA DE SISTEM^, tip de criză radicală care afectează esenţa unui sistem social-economic impunând trecerea acestuia la altă structurare internă, a funcţiilor şi finalităţii lui. Formal, c. de s. este percepută ca încordare maximă până la rigidizare sau blocare a funcţionalităţii sistemului în limitele parametrilor sau normelor existente. Practic, c.s. indică epuizarea modalităţilor de combinare a variabilelor sistemului, a corelaţiilor de bază dintre acestea, depăşirea acestei stări presupunând schimbarea funcţiei-obiectiv, adică reformarea sistemului. [M.D.]
CRIZĂ ECONOMICĂ, (1) stare de dificultate a activităţilor economice, ruptură, schimbare bruscă în activitatea economică, concretizată în încetinirea, stagnarea sau scăderea activităţilor economice. (2) Prin extensie, reprezintă o conjunctură deprimantă pentru economie în ansamblul ei, pentru unele ramuri, regiuni etc., boală a organismului economic ce marchează ruperea gravă a echilibrului economic, mai ales dintre producţie şi consum, dintre cerere şi ofertă, cu efecte directe asupra preţurilor, gradului de ocupare şi de folosire a factorilor de producţie. (3) în sens strict, c.e. este momentul de cotitură a ciclului economic, când faza de expansiune (ascendentă) cedează locul celei de depresiune (descendentă). Declaşarea c.e. impune agenţilor economici să acţioneze pentru a determina schimbări calitative în condiţiile şi factorii creşterii economice, în structurile
 141
CRIZE AGRICOLE (AGRARE)
economice, menite să ducă la eliminarea unor dezechilibre, comportamente, instituţii şi mecanisme caduce, premise ale trecerii la o nouă fază ascendentă. Deşi sunt un moment dificil în evoluţia economică, cu efecte negative asupra unei părţi importante a agenţilor economici, c.e. sunt şi semnalul declanşării în masă a fenomenelor tip “distrugere creatoare”. C.e. pot fi ciclice şi neciclice. C.e. ciclice sunt cele care se repetă cu o anumită regularitate, în funcţie de tipul ciclului economic. Ele sunt reprezentative ca fază în cadrul ciclului economic Juglar. C.e. neciclice nu au o anumită repetabilitate. Unele dintre acestea sunt parţiale, altele intermediare. C.e. neciclice parţiale cuprind una sau câteva ramuri (domenii) de activitate (industria siderurgică, carboniferă, construcţiile navale, chimia de mare tonaj, de bază etc.) Ele se manifestă prin reducerea volumului producţiei şi ocupării; sunt urmarea modificărilor în volumul şi structura consumului, în sistemul de combinare a factorilor de producţie sub incidenţa progresului tehnic, sistemului de nevoi, starea pieţei factorilor de producţie ş.a. O categorie importantă sunt crizele agrare şi crizele ramurilor care produc bunuri intermediare, crizele energetice, de materii prime, valutar-financiare etc. Ele se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile de acces spre procurarea şi consumul lor de către anumite ţări şi categorii de agenţi economici, C.e. neciclice intermediare cuprind mai multe ramuri conexe, întrerup temporar faza de expansiune sau cea de reluare a creşterii economice. în cadrul ciclului Juglar, ele nu marchează începerea unui nou ciclu decenal, în sens larg, c.e. includ şi pe cele de credit, c. structurale şi c. mondiale. Unele c.e. sunt violente (criza din 1929-1933), altele lente, trenante, ca anemia unui organism biologic; unele c.e. se pot localiza doar într-o economie sau în câteva economii naţionale, altele cuprind ansamblul acestora, având caracteristici de c.e. mondiale (v. Cicluri economice). [G.I.]
CRIZĂ FINANCIARĂ (în sens larg), dereglare gravă a sistemului financiar al unei ţări (finanţele statului, sistemul de credit, circulaţia bănească); (în sens restrâns), dereglare a finanţelor statului, concretizată în deficite de proporţii ale bugetului de stat. Ea apare datorită unor situaţii accidentale, cum sunt reducerea substanţială a încasărilor bugetare, ca urmare a unor şocuri neprevăzute la care este supusă economia reală, conjunctură nefavorabilă - internă
şi/sau externă în anumite ramuri, subramuri, situaţii sociale explozive etc. C.f. poate să apară şi ca urmare a unor decizii hazardate ale forurilor legislative care angajează cheltuieli exagerate, ignorând posibilităţile reale ale economiei. Uneori c.f. este acceptată ca fiind răul cel mai mic, pentru a asigura impulsionarea cererii globale, pe seama unor cheltuieli de la buget acoperite doar parţial prin venituri curente. Se scontează ca prin multiplicatorul cheltuielilor publice să se creeze o undă suplimentară de cerere agregată care să ofere întreprinzătorilor imaginea unor anticipări favorabile pentru impulsionarea afacerilor. Deficitul bugetar se acoperă prin apelarea la împrumuturi publice (interne şi/sau externe) sau prin emisiunea de masă monetară suplimentară, fară suport într-o cantitate mai mare de bunuri marfare (viteza de rotaţie a monedei este presupusă constantă). Este preferabilă apelarea la împrumuturi pe termen mediu/ lung, deşi aceasta împovărează fiscal generaţiile viitoare. Dincolo de un anumit prag - diferit de la o ţară la alta - deficitul bugetar generează anomalii în economie: inflaţie, deprecierea cursului monedei, creşterea exagerată a ratei dobânzii etc. Soluţia de fond pentru prevenirea şi depăşirea c.f. este revederea politicii fiscale şi a politicii cheltuielilor publice, acţionându-se împotriva birocraţiei, risipei administrative, redistribuirilor bugetare nejustificate, nivelului unor categorii de cheltuieli - militare, pentru administraţie (v. Buget de stat, Datorie publică, Finanţe publice). [G.I.]
Criza structurală, (v. CICLUL KONDRATIEFF)
Crize agrare de subproducţie (v. CRIZE AGRICOLE)
CRIZE AGRICOLE (AGRARE), procese caracteristice economiilor predominant agrare, centrate pe producţia alimentară; crize de subproducţie agricolă ce apar sub incidenţa unor factori naturali, climatici şi sociologici. C.a. au efecte negative asupra întregii economii: scad veniturile agricultorilor şi nivelul lor de trai, se reduce consumul alimentar, dar şi de produse manufacturate. Preţurile produselor agricole sunt ascendente, când nivelul recoltelor regresează. Creşterea lor este amplificată prin reducerea părţii comercializate din producţia totală, întrucât partea autoconsumată şi pentru seminţe este mai puţin elastică decât consumul global de produse agricole, variaţia negativă a cantităţii
CRIZE ALE ECONOMIEI MODERNE
142
vândute fiind mai puternică decât cea a cantităţii produse. C.a. de subproducţie se propagă asupra mediului urban; cresc cheltuielile pentru alimente în bugetul familiilor cu venituri medii şi inferioare mediei, care-şi reduc consumul şi cererea de produse manufacturate, ca premisă pentru apariţia sau accentuarea supraproducţiei şi declanşarea de crize în sectoarele neagricole. C.a. apar în economiile slab dezvoltate şi în cele cu exploatări agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice rudimentare. Ele pot fi atenuate prin diversificarea producţiei agricole, dezvoltarea transporturilor şi comerţului mondial cu produse agricole şi trecerea la agricultura intensivă. în ţările dezvoltate există premisele unor c.a. de supraproducţie, care au fost însă atenuate prin cumpărarea de către stat a surplusurilor şi prin promovarea unor practici de restrângere compensatorie a suprafeţelor. în prezent coexistă mari surplusuri de produse agroalimentare în ţările dezvoltate cu o gravă criză alimentară mondială (v. Criză economică). [G.I.]
CRIZE ALE ECONOMIEI MODERNE, situaţie economică în care pentru ofertă nu există suficientă cerere solvabilă. Ele se găscsc în ciclurile Juglar, dar se întrepătrund cu crizele monetare şi de credit, cu cele structurale ş.a. în economiile care au parcurs revoluţia industrială, c.e.m. îşi au originea în sectorul secundar, care devine treptat preponderent. Până la al doilea război mondial, desfăşurarea c.e.m. s-a derulat după un scenariu devenit oarecum tipic: crah bursier şi bancar dificultăţi economico-fmanciare pentru numeroase firme industriale, comerciale panică pe piaţa monetară şi financiară penurie gravă de lichidităţi monetare restrângerea investiţiilor accelerarea numărului de falimente, ca efect cumulativ ce afectează într-o măsură sau alta ansamblul domeniilor de activitate într-o spirală recesionistă licenţieri şi creşterea masivă a şomajului prăbuşirea preţurilor cu ridicata şi cu amănuntul creşterea ofertei (într-o primă etapă pe seama stocurilor) urmată de reducerea acesteia prăbuşirea cererii de satisfactori (în lipsa unei politici de susţinere a veniturilor) şi de capital incidenţe asupra relaţiilor economice internaţionale, repatrierea unei părţi din capitalurile investite promovarea politicilor protecţioniste, ridicarea ratei dobânzii ş.a. După al doilea război mondial, ţările dezvoltate nu au cunoscut c. ale e.m. majore. Ele s-au confruntat cu numeroase c.e. parţiale, neciclice, de amploare
redusă. Dificultăţile economice s-au manifestat în existenţa unui dezechilibru în domeniul ocupării forţei de muncă, tendinţa generalizată de creştere a preţurilor, ajustarea ofertei şi a cererii, nu atât prin mecanismul preţurilor, cât al cantităţilor; manifestarea unor crize financiare, valutare, reducerea nivelului de trai al unor categorii socio-profesionale, dezechilibre regionale, stagnarea şi regresul produselor tradiţionale etc. (v. Criză economică). [G.I.]
CRIZE ALE ECONOMIEI TRADIŢIONALE,
crize dominante până la începutul secolului al XlX-lea, fiind în esenţă crize de subproducţie. Acestea erau provocate de fenomene naturale şi sociale nefavorabile: inundaţii, secete, epidemii, migraţii masive de populaţie etc. C.e.t. nu sunt excluse în prezent în ţările cele mai slab dezvoltate economic.
C.e.t. se declanşează în sectorul agricol, afectează mai întâi mediul rural, avându-şi originea în recoltele proaste care diminuează veniturile şi puterea de cumpărare a satului, deci şi cererea de produse manufacturate. în paralel, cresc preţurile alimentelor, generând extinderea şomajului atât în sectorul rural, cât şi în cel urban. Caracteristica principală a c.e.t. o reprezintă coexistenţa şi interdependenţa dintre criza de subproducţie în sectorul agricol şi criza de subconsum în sectorul manufacturier (v. Criză economică). [G.I.]
CRIZE PETROLIERE, ansamblul perturbărilor şi efectelor negative pe care controlul cantităţilor de petrol extrase şi creşterea preţului la ţiţei le-au generat asupra ţărilor importatoare de ţiţei, a economiei mondiale şi fluxurilor economico-financiare internaţionale. Prima c.p. (1973-1974) s-a declanşat în timpul războiului Kippur, când ţările membre OPEC au majorat preţul ţiţeiului, în patru luni, de la 41 dolari/ tonă la 83,5 dolari/tonă. Acesta a avut efecte grave asupra economiilor importatoare de ţiţei: practic s-a prăbuşit sistemul monetar-valutar stabilit la Bretton Woods, s-a trecut la cursuri valutare fluctuante, ca regulator pentru creşterea incertitudinilor. A doua c.p., în 1979-1980, când a avut loc o nouă explozie a preţului la ţiţei (de la 127,2 dolari/tonă la 222,7 dolari/tonă). Profiturile obţinute de cele mai mari şapte trusturi petroliere s-au dublat, iar veniturile din export ale ţărilor exportatoare de ţiţei au sporit de patru ori; practic, 1,5% din PIB ţărilor dezvoltate a fost transferat spre cele exportatoare de ţiţei. C.p. a dus la creşterea generală a preţurilor, la restructurări dramatice în
143
CURBA CERERI!
configuraţia pe ramuri a unor economii. Ea a pus în discuţie sistemul tehnic din economia mondială, bazat pe preţuri scăzute la energie (în special hidrocarburi, în care ţiţeiul asigura în 1973 circa 66,5% din energia primară consumată) (v. Organiţaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol). [G.I.]
CUPON, (1) venit ferm la care are dreptul deţinătorul unei obligaţiuni sau al unui înscris financiar. (2) Dobânda fixă şi fermă obţinută de obligatari. (3) înscris ataşat la un titlu de valoare care este decupat când se încasează venitul stabilit din deţinerea respectivului titlu de valoare (v. Obligaţiune, Arendare). [S.C.]
CURĂŢIREA PIEŢEI, practică a firmelor puternice de eliminare a concurenţei prin achiziţionare urmată de lichidarea sau schimbarea profilului altor firme. Fenomenul este cunoscut cu deosebire de ţările aflate în tranziţie, dar rămâne o tendinţă specifică globalizării. [M.D.]
CURBA ATIPICĂ A OFERTEI DE MUNCĂ,
instrument care ilustrează corelaţiile dintre oferta de muncă şi salariul real.
S-a pus în evidenţă că, corespunzător unor niveluri relativ înalte ale salariului real peste nivelul Srl în fig. nr. 1, panta curbei ofertei de muncă devine negativă pe măsură ce în general se reduce incitaţia oamenilor de a-şi mai oferi serviciile. Acest fenomen este cauzat de mărimea relativă a aşa-numitelor efecte de substituţie şi, respectiv, de venit. Astfel, cum o creştere a salariului real corespunde şi unei sporiri a consideraţiei acordate timpului liber, şi cum salariul se constituie în preţ al muncii, rezultă că efectul modificării acestui tip de preţ se poate descompune în două efecte: efectul de substituţie, care apare ca un rezultat al tentaţiei oamenilor ca, la niveluri relativ modeste ale venitului, să procedeze la sporirea numărului de ore lucrate pe seama timpului liber; efectul de venit, care apare ca o consecinţă a reducerii incitaţiei oamenilor de a lucra peste un anumit nivel al salariului real, fiind interesaţi
în mărirea timpului liber (pentru că utilitatea marginală a unei ore de timp liber este mai mare decât cea a unei unităţi a salariului real). Aceste două efecte complementare sunt redate în figura de mai sus, unde se poate remarca şi alura specială pe care o capătă, în acest context, curba ofertei de muncă. [S.C.M.]
CURBA CERERII, reprezentare grafică a relaţiei dintre modificările intervenite în nivelul preţului unui bun, factor de producţie etc. şi cantitatea cerută, într-o perioadă determinată. De regulă, cantitatea cerută este înscrisă pe axa orizontală a graficului, iar nivelul preţului pe axa verticală. în general, c.c. are o pantă negativă. Aceasta înseamnă că, exceptând cazurile de cerere atipică, o majorare (micşorare) a preţului are ca efect reducerea (creşterea) cantităţii cerute, presupunând că ceilalţi factori rămân neschimbaţi. Pe o anumită piaţă, c.c. poate reflecta cererea efectivă a unui cumpărător - c.c. individuale sau a tuturor consumatorilor - c.c. pieţei sau totale. Aceasta este reprezentată de suma pe orizontală a c.c. individuale, aşa cum apare în figura de mai jos. C.c. pieţei (Cp) rezultă din însumarea pe orizontală a curbelor individuale (C. şi C2). De exemplu, când nivelul preţului este PO, cantitatea totală cerută (QT) = Q, + Q,. Deoarece cantitatea cerată se află în relaţie inversă cu schimbarea preţului, c.c. pieţei este o sumă a efectelor modificării preţului asupra tuturor cumpărătorilor. Efectul schimbării preţului este redat de punctele situate de-a lungul c.c. La acelaşi nivel al preţului, c.c. poate avea diferite poziţii ca urmare a modificărilor intervenite în condiţiile cererii: venitul şi preferinţele consumatorului, preţul bunurilor complementare şi substituibile etc.
Deplasarea în spaţiul bidimensional al graficului c.c. spre dreapta (stânga) echivalează cu creşterea (reducerea) cererii. Nivelul de echilibru al unei pieţe este dat de punctul intersecţiei între c.c. şi curba ofertei (v. Cerere; Funcţia cererii; Legea generală a cererii). [G.C.]
CURBA GERERII AGREGATE
144
CURBA CERERII AGREGATE, reprezentare grafică a relaţiei de cauzalitate între nivelul mediu al preţurilor şi cantitatea totală a bunurilor economice cerute. Pentru un anumit nivel mediu al preţurilor (P) există o cantitate determinată de bunuri materiale şi servicii cerute, adică un nivel dat al cheltuielilor agregate. Acest nivel poate fi exprimat printr-un indicator macroeconomic real - de exemplu, venitul naţional (Y).
în figura 1, CA() evidenţiază o relaţie negativă (inversă) între nivelul mediu al preţurilor (P) şi volumul cheltuielilor reale planificate (Y). Acest volum depinde şi de modificările intervenite în diferitele componente ale cererii agregate, adică de poziţia CA (vezi figura 2).
á k                 
'rVV                
KKr      ---^---CA, 
• x      ----- A0   
1 ^X. 1             
i i      ■---ca2    
i i 1               
   i i 1            
       i            
V2 Yo y,          Y 
   Fig.2            
în condiţiile unui nivel dat al preţurilor, volumul cheltuielilor reale planificate este mai mare (Y,) sau mai mic (Y2), în funcţie de creşterea (reducerea) cererii agregate - CA, şi, respectiv, CA2. Fiecare punct de pe c.c.a. exprimă egalitatea între veniturile şi cheltuielile reale planificate. Punctul de intersecţie între c.c.a. şi curba ofertei agregate determină nivelul de echilibru al preţurilor şi al producţiei naţionale. Acest nivel depinde de amplitudinea modificării cererii agregate, respectiv, de factorii care o influenţează. Creşterea cererii agregate este redată
de mutarea c.c.a. spre dreapta (CA, în figura 2). Ea este determinată de: atitudinea optimistă a consumatorilor şi a producătorilor în legătură cu starea economiei naţionale; reducerea taxelor şi a impozitelor; scăderea ratei dobânzii; creşterea ofertei monetare; creşterea exporturilor şi reducerea importurilor etc. Reducerea cererii agregate este înfăţişată de schimbarea poziţiei c.c.a. spre stânga (CA2 în figura 2). Aceasta se datorează: comportamentului pesimist al populaţiei; creşterii taxelor şi a impozitelor; scăderii ofertei monetare; creşterii ratei dobânzii; creşterii importurilor şi reducerii exporturilor etc. (v. Cerere agregată). [G.C.]
CURBA DE INDIFERENŢĂ (ISOPHELIMĂ),
formă grafică a alegerilor realizate de consumatori în baza unor programe de consum c. de i. este trasată pe un grafic ale cărui axe măsoară cantităţile din diferite bunuri consumate. Punctele curbei indică toate combinaţiile posibile din cele două bunuri X şi Y care-i procură unui consumator dat o satisfacţie identică, aceeaşi utilitate totală, agregată. Să presupunem că următoarele combinaţii îi procură unui consumator dat aceeaşi satisfacţie (sunt programe de consum echivalente): 4 spectacole de teatru + 2 spectacole de cinema; 3 spectacole de teatru + 3 spectacole de cinema; 2 spectacole de teatru + 5 spectacole de cinema; se poate trasa c. de i - JJ\ aşa cum se observă în figura următoare. Infinitatea punctelor ce-o alcătuiesc definesc şi alte programe echivalente (dacă este satisfăcută condiţia de divizi-bilitate a bunurilor). O c. de i. aproape de origine are
o valoare mai redusă [exprimă programe de consum care oferă o satisfacţie mai mică - (AA’)] şi creşte pe măsură ce se depărtează de origine (programele de pe isophelimele JJ’ şi B’ oferă o satisfacţie mai mare decât cele de pe c. şi i. - AA’).
 S pectacole teatru
145
CURBA LAFFER
Ansamblul c. de i. formează harta isophelimelor, care exprimă toate programele de consum care pot fi imaginate de către un consumator dat în funcţie de nevoi, preferinţe şi alte variabile subiective. Dintre proprietăţile c. de i. amintim: forma convexă (înclinaţie cu pantă negativă); ca expresia ratelor marginale de substituire descrescânde ale celor două bunuri; în mod normal nu se intersectează (sunt paralele); sunt crescătoare în raport de poziţia faţă de origine; nu pot lua forma unor cercuri concentrice (v. Comportamentul consumatorului, Alegerea consumatorului). [G.I.]
Curba de isoproducţie (v. ISOCUANTĂ)
CURBA “J” A DEVALORIZĂRII MONETARE,
situaţie în care balanţa nominală de cont curent a unei ţări înregistrează mai întâi un deficit, apoi un excedent, ca urmare a scăderii cursului de schimb al monedei naţionale. în graficele de mai jos se reprezintă cantităţile de dolari tranzacţionate pe zi şi evoluţia cursului de schimb.
Q 3,5
.Q
I 3
O
C/î
O
                 Cerere de cont curent (C)
Ofertă de eoni curent
                                                              Excedent r de cont curent " ' echilibrat la ieşirea netă de capital
  Cantit - $ tranzacţionată / zi
       (b)
^    4 ■
I
Q 3,5
-Q
I    3
2,5
C e rere de cont curent (C)
 Ofertă de cont curent
Deficit de cont curent echilibrat de intrarea netă de capital
- C,
importate este elastică, curba ofertei de dolari pentru tranzacţii de cont curent va avea o înclinaţie pozitivă (grafic a). Deplasarea curbei cererii de dolari de la C, la C2 va face ca economia să se deplaseze din punctul de echilibru iniţial (Ej) în (E2). în (E2) există un surplus al balanţei de cont curent, echilibrat însă de ieşirea netă de capital. în graficul b, cererea de bunuri importate se presupune că este inelastică. Oferta de dolari pentru tranzacţii de cont curent este înclinată negativ şi economia se deplasează din punctul de echilibru (Ej) în (E2). în acest caz, deplasarea în jos şi spre stânga a curbei cererii totale orientează economia spre un nou punct de echilibru unde deficitul balanţei de cont curent este echilibrat de intrarea netă de capital. Dacă pe termen scurt cererea pentru import este inelastică şi mai elastică pe termen lung, o deplasare în jos a curbei cererii totale va determina mai întâi un deficit, iar apoi un excedent al balanţei de cont curent. Pentru politica economică, efectul c. J. are următoarea implicaţie: atunci când reducerea ratelor interne reale ale dobânzii (sau orice alte condiţii) conduc la o depreciere a monedei naţionale, pe termen scurt, volumul importurilor şi exporturilor se modifică, dar nu semnificativ de mult. Oricum, balanţa de cont curent va înregistra un deficit (vezi grafic b). în timp însă, agenţii economici (persoane fizice şi persoane juridice) îşi ajustează comportamentul la condiţiile noului curs de schimb. Dacă acesta rămâne la noul nivel (mai scăzut decât cel iniţial), exporturile continuă să crească şi importurile se reduc. Astfel, balanţa de cont curent va înregistra un surplus. Din trasarea grafică a evoluţiei, în timp, a balanţei de cont curent ce înregistrează mai întâi un deficit şi apoi un excedent, reiese o formă asemănătoare cu litera “J” (v. Balanţa de plăţi externe, Curs valutar). [D.C.].
CURBA LAFFER, ilustraţie grafică a relaţiei dintre rata de impozitare a veniturilor şi mărimea venitului colectat pe această cale la bugetul de stat. Această relaţie a fost explicată de profesorul american Arthur Laffer.
              Cantit - $ tranzacţionată / zi
Graficele relevă efectul de scădere a cererii de monedă (în cazul de faţă dolarul este considerat moneda naţională, vezi deplasarea în jos şi spre stânga a curbei cererii pe grafice de la C, la C2), ca urmare a reducerii ratelor dobânzii. Presupunem două situaţii diferite, în funcţie de elasticitate. Dacă cererea pentru bunuri
CURBA LORENZ
 146
în figura de mai sus, rata optimă a impozitării veniturilor obţinute de diferiţi agenţi economici este OM. La acest nivel venitul colectat la bugetul statului este ON. O rată care depăşeşte nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor şi salariaţilor. Ea este urmată de o reducere a producţiei, a bazei de impozitare şi, implicit, a veniturilor bugetare provenite din impozite şi taxe (v. Impozit, Politică fiscală). [G.C.]
CURBA LORENZ, reprezentare grafică care descrie distribuţia procentuală a veniturilor sau a avuţiei în rândurile unei populaţii. în general, se reprezintă venitul cumulat procentual (pe ordonată) în funcţie de procentajul cumulativ al populaţiei (pe abscisă).
Abaterea curbei faţă de prima bisectoare a axelor de coordonate (sub un unghi de 45) pune în evidenţă gradul de inegalitate a distribuţiei veniturilor. Se foloseşte ca instrument de măsurare a inegalităţii distribuţiei veniturilor între diferitele grupe ale populaţiei, într-o zonă, ţară etc. Scopul studiilor bazate pe c.L. poate fi divers, de la fundamentarea unor măsuri de politică economică privind ameliorarea nivelului de trai şi reducerea inegalităţilor, până la testarea oportunităţii diferenţierii produselor pe zone şi categorii socio-profesionale. Se observă că după cinci ani, respectiv zece de activitate, decalajul privind avuţia acumulată creşte, curba a doua fiind mai depărtată faţă de prima bisectoare). [A.D.]
CURBA OFERTEI, linie care reflectă cantitatea, dintr-un anumit bun economic, factor de producţie etc., oferită spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la variate niveluri ale preţului unitar. într-un grafic bidimensional, cantitatea oferită (Q) figurează pe abscisă, iar nivelul preţului (P) pe ordonată. Ca şi în cazul cererii, c.o. pieţei (totale) rezultă prin agregarea curbelor ofertei individuale, adică prin însumarea cantităţilor individuale disponibile pentru vânzare la anumite niveluri ale preţului. Trecerea de
la un punct la un alt punct de pe c.o. este determinată de schimbarea preţului, iar deplasarea c.o. spre dreapta (creşterea ofertei) ori spre stânga (reducerea ofertei) se datorează modificărilor intervenite în alţi factori, adică în condiţiile ofertei.
Pe o piaţă concurenţială, de regulă c.o. are o pantă pozitivă. Aceasta înseamnă că la preţuri mai înalte, firmele pot obţine un profit mai ridicat dacă nivelul producţiei oferite creşte, iar celelalte condiţii rămân constante (ceteris paribus). Pe o anumită piaţă, gradul de înclinare a c.o. totale depinde de durata perioadei de timp la care se raportează fluxul ofertei. Astfel, pe o perioadă scurtă, cantitatea oferită poate să crească numai în limitele permise de capacităţile de producţie existente. Creşterea potenţialului de producţie de către firmele care operează pe piaţa respectivă sau (şi) prin intrarea de noi firme, este posibilă numai pe o perioadă îndelungată. Din această cauză, gradul de înclinare a c.o. este mai mare, pe o perioadă scurtă decât pe una îndelungată. în figură, O, şi 02 reprezintă
c.o. pe o perioadă scurtă de timp. Pe această piaţă creşterea cererii de la C, la C2 a fost însoţită de o creştere a ofertei de la O, la 02 C.o. pe o perioadă lungă de timp (OL) este reprezentată de linia care uneşte punctele de echilibru A şi B. Comparativ cu această perioadă, c.o., pe o perioadă scurtă, are o pantă mai mare şi, respectiv, elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este mai redusă (v. Funcţia ofertei, Legea generală a ofertei, Ofertă). [G.C.]
CURBA OFERTEI AGREGATE, linie care exprimă relaţia dintre oferta totală reală şi nivelul mediu al preţurilor. C.o.a. poate fi analizată folosind modelul clasic şi modelul keynesian. în modelul clasic, preţurile şi salariile sunt flexibile, iar oferta agregată, exprimată printr-un indicator macroeconomic, se află la nivelul potenţialului de producţie al economiei naţionale. La acest nivel, forţa de muncă şi celelalte resurse economice sunt pe deplin şi în mod eficient
 147
CURBA PHILLIPS
utilizate. în figura nr. 1 c.o.a. este reprezentată de o perpendiculară pe abscisa graficului, unde P este nivelul mediu al preţurilor, iar Y - venitul naţional real.
                                                           OA
          Pi
factori, cum ar fi: costurile producţiei, sistemul de impozite şi taxe, tehnologiile de fabricaţie etc. (v. Oferta agregată). [G.C.]
CURBA PHILLIPS, expresie a relaţiei inverse dintre variaţia salariilor nominale şi rata şomajului, relevată de economistul neozeelandez Alban William Phillips, pe baza observării statistice.
           0                V0                       Y"
                                                               Fig. nr. 1
Acest model vizează o perioadă lungă de timp în care salariile şi celelalte costuri se adaptează liber la creşterea preţurilor, astfel că mărimea ofertei agregate se menţine la nivelul ocupării depline a factorilor de producţie. Oferta agregată reprezentată de linia verticală OA este insensibilă la utilizarea unor instrumente de politică monetară şi fiscală care afectează numai nivelul mediu al preţurilor. Modelul keynesian se referă la o perioadă scurtă de timp, în care costurile nominale ale factorilor de producţie sunt constante sau rata de creştere este puternic devansată de cea a preţurilor. în aceste condiţii, majorarea preţurilor este aproape echivalentă cu cea a profiturilor, iar oferta agregată se află în relaţie directă cu nivelul mediu al preţurilor. De aceea, c.o.a. are o pantă pozitivă, ca în figura nr. 2.
Modificarea nivelului mediu al preţurilor este redată de punctele situate pe c.o.a. Mărimea pantei permite determinarea raportului de modificare a preţurilor şi producţiei oferite, raport care are o tendinţă de creştere. La acelaşi nivel mediu al preţurilor, c.o.a. poate să reflecte o creştere a ofertei agregate (OA,) sau o reducere a acesteia (OA2). Deplasarea c.o.a. se datorează modificărilor intervenite într-o serie de
Această relaţie este Awt = f(U)t, în care: Aw reprezintă rata modificării salariilor nominale; U - rata şomajului. C.P. a fost prezentată într-un studiu publicat în 1958; a fost elaborată folosindu-se datele din Regatul Unit, pe perioada 1861-1957, şi a fost construită ca în figura de mai sus. în demersul lui Phillips, este originală relaţia neiineară pe care o presupune între şomaj şi variaţia salariului nominal. Pentru a evita acest aspect, considerat uneori bizar, Richard Lipsey a propus, în 1960, o altă relaţie, apropiată de cea a lui Phillips, dar lineară, care permite, totodată, o tratare econometrică adecvată. Pentru anumiţi economişti, îndeosebi pentru keynesişti, relaţia formulată de Phillips a fost considerată, cel puţin la început, ca fiind elementul ce lipsea din modelele macroeconomice şi pe baza căruia guvernele ar fi putut să opteze în politica promovată, între şomaj şi inflaţie (inflaţia fiind creşterea salariilor nominale). Adepţii moneta-rismului au contestat însă relaţia formulată de Phillips, întrucât, potrivit concepţiei lor, în realitate, între cele două variabile nu există o relaţie durabilă, ci una instabilă, în contradicţie cu cea presupusă de
c.P. Apariţia fenomenului de stagflaţie la mijlocul aailor ‘70 a confirmat punctul de vedere al mone-tariştilor şi a pus la îndoială însăşi existenţa relaţiei din c.P. Aceeaşi concluzie se degajă şi din aplicarea
c.P. la economiile unor ţări. Ca urmare, mai mulţi economişti au modificat formula elaborată de A.W. Phillips, în intenţia de a-i conferi utilitate. Mai întâi, M. Friedman a înlocuit salariul nominal cu salariul
CURBA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE
 148
real; apoi a fost înlocuit salariul nominal cu rata anticipată a creşterii preţurilor (inflaţiei), iar mai târziu cu rata creşterii masei monetare (ca expresie a unui şoc determinat de acţiuni surprinzătoare politice sau de altă natură (v. Inflaţie, Stagflaţie, Şomaj). [G.P.T.].
CURBA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE,
reprezentare grafică ce pune în evidenţă diferitele combinaţii posibile de producţie - într-un orizont scurt de timp - a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a unui volum disponibil de resurse economice date. Ca orice model de analiză, c.p.p. simplifică la maximum realităţile economice. Dar, pe baza utilizării sale, se pot formula unele concluzii cu privire la costul oportunităţii, la opţiunile şi comportamentele producătorului şi consumatorului. Dacă, de exemplu, o economie ar putea să producă fie grâu (în ordine descrescătoare, în milioane tone): 16; 14; 12; 10; 8; 6; 4; 2; 0;), fie porumb (în ordine crescătoare, în milioane tone: 0; 2,5; 6; 8; 10; 11,5; 13; 13,5; 14;), atunci c.p.p. ar lua forma din graficul de mai jos:
Graficul c.p.p. evidenţiază repartiţia resurselor economice rare în cazul unui orizont scurt de timp. Pe această curbă se pot imagina o infinitate de alternative, de combinaţii, când resursele economice sunt utilizate eficient în cadrul oricărei variante reprezentate de un punct de pe c.p.p. în exemplul presupus, curba se prezintă ca fiind concavă faţă de origine; pe ea apar A, B, ... I combinaţii posibile de producţie. Alegerea oricărei combinaţii presupune că pentru (a alege) producerea unui bun trebuie sacrificată corespunzător producerea celuilalt. Pornind de la A spre I, costul oportunităţii produsului creşte, ceea ce permite a concluziona că, pe măsură ce cantitatea produsă dintr-un anumit bun creşte, costul oportunităţii unei unităţi din acest bun are tendinţa
de creştere. Orice punct din afara c.p.p., de exemplu, D’, nu poate fi atins fără creşterea volumului resurselor sau/şi fară creşterea eficienţei folosirii lor; varianta reprezentată prin punctul D’ nu este posibilă în prezent. Pe termen mediu şi lung, o dată cu creşterea volumului şi eficienţei resurselor folosite,
c.p.p. se deplasează spre dreapta, punctul D’ desemnând una dintre combinaţiile posibile în noile condiţii. Pe de altă parte, resursele economice sunt parţial sau/şi insuficient folosite în orice punct din interiorul c.p.p. Punctul D” indică o producţie inferioară celei din punctul D, care este realizată în condiţiile folosirii integrale şi eficiente a resurselor. Atunci când economia realizează totuşi o combinaţie din interiorul curbei, ea poate majora producţia oricăruia dintre bunuri prin eliminarea risipei sau/şi utilizarea raţională a resurselor; costul oportunităţii majorării producţiei acelui bun este, în acest caz, nul (v. Costul oportunităţii). [T.C.G.]
CURBA RANDAMENTULUI, descriere grafică a expectaţiilor generate de mediul de afaceri, referitoare la ratele viitoare (short) ale dobânzii obligaţiunilor. Noţiunea de randament până la scadenţă nu trebuie confundată cu randamentul obligaţiunii (rata cuponului, calculată la valoarea nominală a obligaţiunii) şi nici cu noţiunea de randament curent (calculat ca raport între plăţile fixe şi preţul pe piaţă al obligaţiunii). Randamentul până la scadenţă reprezintă rata constantă a dobânzii care face ca preţul prezent al obligaţiunii să fie egal cu valoarea prezentă scontată a fluxului de plăţi viitoare ataşate obligaţiunii. Astfel, randamentul până la scadenţă pentru o perioadă de n ani va fi egal cu media ratelor dobânzii prezente şi viitoare (aşteptate):
             int = — Oi iaii+i +—+ iJu), n
unde:
im = randamentul până la scadenţă al obligaţiunii; i|t= randamentul efectiv din anul curent (la
        obligaţiunile pe 1 an);
^t+i = randamentul anticipat (aşteptat) în anul al
        doilea (la obligaţiunile pe 1 an); n = numărul de ani pentru care este emisă obligaţiunea. Astfel, o curbă a randamentului până la scadenţă crescătoare ne indică faptul că pieţele financiare aşteaptă ca ratele dobânzii viitoare pe termen scurt să crească. [G.T.]
 149
CURS VALUTAR (DE SCHIMB)
CURBĂ A PRODUCŢIEI, reprezentare grafică a evoluţiei producţiei, corespunzătoare consumului factorilor de producţie, aşa cum arată graficul următor.
randa- randamente randa-
         mente descrescătoare mente crescătoare                negative
Sunt reprezentate trei c. ale p.: a produsului total (PT); a produsului mediu (PM); a produsului marginal (Pm). Punctul A corespunde unui punct de inflexiune pe curba produsului total în care derivata secundă (de gradul II) a producţiei este nulă (PT = 0). Punctul B este punctul maxim al curbei produsului marginal, atunci când derivata Pm este egală cu zero (Pm = 0). în punctul C, curba produsului marginal intersectează pe cea a produsului mediu, în punctul său maxim. în acest punct derivata de gradul I a funcţiei produsului mediu se anulează. în legătură cu relaţia dintre producţie şi consumul de factor se pot evidenţia trei faze, aşa cum se observă în graficul de mai sus. La stânga verticalei AB, în faza I, produsul total sporeşte într-un ritm crescător; creşte factorul variabil, producţia creşte mai mult decât proporţional. în faza a Il-a, cuprinsă între liniile AB şi DE, deciziile devin raţionale, deoarece produsul marginal rămâne pozitiv, deşi este descrescător. în faza a IlI-a, randamentele devin negative, deciziile de sporire a producţiei în această fază sunt nejustificate din punct de vedere economic. Decizia optimă corespunde punctului de intersecţie a curbelor produsului mediu şi marginal (v. Productivitate a factorilor de producţie). [A.C.]
Curbele lui Engel (v. LEGITĂŢILE LUI ENGEL)
CURBELE UTILITĂŢILOR POSIBILE, instrument folosit în modelele privind analiza distribuţiei bunurilor publice. C.u.p. arată variaţia utilităţilor resimţite de doi indivizi, atunci când sunt distribuiţi mai mulţi vectori de bunuri. Considerându-se doi indivizi - A şi B - şi doi vectori de bunuri - i şi j - se ajunge la următoarea diagramă:
                                                 A
în această diagramă sunt reprezentate distribuţiile posibile ale celor doi vectori de bunuri. Utilitatea resimţită de consumatorul A, de exemplu, ca urmare a consumului vectorului de bunuri i, este maximă atunci când acestuia îi revine în întregime acest vector, în mod similar se va întâmpla cu consumatorul B. Toate celelalte puncte de pe curba corespunzătoare vectorului i (sau j) reprezintă partajări ale acestui vector între cei doi consumatori. Considerându-se combinaţia vectorilor de bunuri i şi j, structura optimă de împărţire (distribuţie) a celor doi vectori de bunuri este obţinută în punctul M. [A.D.]
CURS LA TERMEN, cursul la care se efectuează operaţiunile valutare la termen (forward). La stabilirea lui se ţine seama de perspectivele evoluţiei unei valute, faţă de cea la care se raportează, în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi: situaţia economică a unei ţări, rata inflaţiei, ciclul economic etc. El se determină pe baza diferenţelor de dobândă existente între cele două valute, exprimate în unităţi de curs. [C.D.]
CURS SPOT, cursul la care se efectuează operaţiunile cu valută la vedere (spot) şi constituie baza de formare a cursurilor pentru tranzacţiile la care ziua de decontare este diferită de cea a operaţiunilor spot. [C.D.]
CURS VALUTAR (DE SCHIMB), preţul unei monede exprimat într-o altă monedă. El se formează în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa valutară. Stabilirea c.v. are denumirea specifică de cotare. C.v. este de cumpărare şi de vânzare. Diferenţa dintre aceste două cursuri poartă denumirea de “spread” şi reprezintă câştigul celui care dotează, presupunând că el cumpără şi vinde concomitent. C.v. poate fi: de piaţă, flotant, reprezentativ ş.a. [C.D.]
CURS VALUTAR DE PIAŢĂ
150
CURS VALUTAR DE PIAŢĂ, cursul efectiv zilnic, la care se efectuează cele mai multe operaţiuni pe pieţele valutare. El corespunde preţului de echilibru. [C.D.]
CURS VALUTAR FLOTANT, cursul flexibil ce se formează liber în funcţie de cerere şi ofertă, fară nici
o intervenţie din partea băncii centrale (flotare pură) sau cu o intervenţie minimă (flotare impură). Acest curs reflectă influenţe economice, monetare, politice, sociale etc. din ţările ale căror monede se schimbă, precum şi influenţe ale conjuncturii mondiale sau chiar influenţe subiective determinate de interese ale centrelor financiare. [C.D]
CURS VALUTAR REPREZENTATIV, raportul valoric dintre monedele ţărilor membre ale F.M.I. şi Drepturile Speciale de Tragere. Acest curs se foloseşte de F.M.I., stabilindu-se pe o perioadă mai îndelungată, servind pentru tranzacţii şi operaţiuni F.M.I., ca şi pentru evaluarea activelor Fondului în monedele ţărilor membre. [C.D.]
Cursul titlurilor de valoare (v. COTARE LA BURSĂ)
CURTEA DE CONTURI (din România), organism suprem de control financiar şi cu atribuţii de jurisdicţie în domeniul financiar, care funcţionează pe lângă Parlamentul ţării şi îşi exercită funcţiile în mod independent şi în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării, în ţara noastră, C. de c. funcţionează pe baza Legii nr. 94 din 8 septembrie 1992 republicată şi se compune din: două secţii de control financiar ulterior, secţia jurisdicţională, colegiul jurisdicţional al Curţii, camerele de conturi judeţene şi secretariatul general. Pe lângă C. de c. funcţionează procurori financiari. Membrii C. de c. sunt consilieri de conturi şi alcătuiesc plenul C. de c. Controlul ulterior realizat de C. de c. are ca principală atribuţie verificarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat. De asemenea, se verifică: conturile anuale de execuţie a bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale; conturile fondurilor de tezaur; contul anual al datoriei publice a statului; situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe primite de către alte persoane juridice. C. de c. este singura competentă, ca, în urma verificării conturilor, să hotărască asupra descărcării de gestiune. [C.D.]
D
DATORIE, obligaţie asumată de o persoană fizică sau juridică (debitor) faţă de o alta (creditor), care are în contrapartidă o creanţă atestată într-un raport juridic privind restituirea la un anumit termen a unei sume de bani sau a unor bunuri economice. Această obligaţie rezultă dintr-o relaţie contractuală sau din lege. Generată fie de o relaţie bilaterală, fie de o dispoziţie legislativă, datoria se stinge prin executarea completă a obligaţiei (v. Datorie externă, Datorie publică). [C.D.]
DATORIE AMORTIZABILĂ, datorie rambursabilă la termen fix sau în anuităţi; priveşte în special împrumuturile pe termen lung şi împrumuturile obligatare, în general pe mai mult de cinci ani, iar în unele ţări, chiar pe mai mult de zece ani. [G.P.T.]
DATORIE EXTERNĂ, sumă în valută datorată, la un moment dat, de o ţară altor ţări şi/sau instituţii financiare internaţionale în baza creditelor primite de stat (guvern) şi de întreprinderi private, dar cu garanţia statului şi care urmează a fi achitată într-o perioadă mai mare de un an. în această accepţiune, folosită în statistica internaţională, d.e. este înţeleasă ca datorie publică externă, necuprinzând creditele care au o scadenţă sub un an, precum şi cele contractate de unităţile private fară garanţia statului, indiferent de durata lor. Unii specialişti consideră că mărimea reală a gradului de îndatorare a unei ţări ar impune luarea în calcul şi a acestui aspect. în ţările cu valută convertibilă, datoria externă este asimilată datoriei publice interne, astfel că în terminologia curentă pentru aceste ţări nu se foloseşte termenul de datorie externă, ci de dezechilibru al balanţei de plăţi, de rambursare a împrumuturilor contractate etc., deoarece în orice moment ele le pot achita cu propria lor monedă prin lansarea unor împrumuturi pe piaţa internă sau pe europiaţă. în ţările cu moneda neconvertibilă nu este posibil acest aspect. De aceea, noţiunea de datorie externă este folosită în literatura economică pentru a desemna datoria ţărilor cu valuta neconvertibilă, majoritatea lor fiind ţări în curs de dezvoltare. D.e. poate fi: garantată pe termen lung; pe termen scurt etc. (v. Balanţă de plăţi, Datorie). [C.D.].
DATORIE PUBLICĂ, ansamblul obligaţiilor pe care statul şi le asumă atunci când contractează împrumuturi interne sau/şi externe în vederea finanţării economiei, când aceasta se confruntă cu deficite bugetare, cu insuficienţa rezervelor valutare şi alte fenomene de dezechilibru. D.p. este legată de intervenţia financiară a statului în economie, prin care se urmăreşte formarea de capital public, stimularea investiţiilor, creşterea ocupării etc. într-o accepţiune mai largă, d.p. cuprinde, deopotrivă, şi datoria la vedere, ce rezultă din depunerile de lichidităţi în casieriile publice şi care este exigibilă în orice moment, din partea deponenţilor. Structura d.p. cuprinde: datoria internă şi datoria externă. D.p. internă poate fi: d.p. de consum (rezultată din împrumuturi de stat destinate cumpărării de bunuri de consum pe o perioadă determinată, convenită d6 contractanţi); d.p. de mărfuri (generată de împrumuturi destinate promovării diferitelor categorii de mărfuri, de către autorităţile publice); d.p. de producţie (determinată de împrumuturi pentru activităţi de producţie sub formă de exploatare, ameliorare sau modernizare); d.p. de valori (valoare a înscrisurilor pe care statul le emite şi fie le înmânează creditorilor săi, fie le înregistrează în evidenţele datoriei publice, fară să elibereze înscrisuri speciale). D.p. externă poate fi: brută; netă; garantată etc. Corespunzător acestor forme, au loc îndatorarea internă şi îndatorarea externă. Gradul de îndatorare a unei ţări exprimă mărimea datoriei publice (d.p.) pe unitatea d d
de produs intern brut (PIB):          sau pe unitatea de
                                 rlB
                         d d
produs naţional brut:         .  D.p. este, în mare parte,
rezultatul deficitului bugetului de stat; pe termen lung,
d.p. tinde să se micşoreze, atunci când excedentele bugetare sunt dese şi suficient de mari pentru a depăşi deficitele. D.p. tinde să devină cronică în cazul în care excedentele bugetare sunt rare şi insuficiente. Serviciul datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente. Măsura în care, prin d.p. de astăzi, se transmit generaţiilor viitoare bunuri de echipament
DATORIE PUBLICĂ EXTERNĂ
 152
sau posibilităţi de producţie şi de consum, d.p. se exprimă prin aşa-numitul efect de transfer intern (v. Datorie externă, Deficit bugetar). [E.C.].
Datorie publică externă (v. DATORIE PUBLICĂ)
Datorie publică internă (v. DATORIE PUBLICĂ)
DEBIT, (1) coloana din partea stângă a unui cont, în care se înregistrează elementele şi sporurile de activ, respectiv, reducerile de pasiv. (2) Datoria unei persoane fizice sau juridice faţă de persoane creditoare. [D.N.]
DEBITOR, persoană fizică sau juridică care primeşte, de la o altă persoană, bunuri economice sau sume de bani, având obligaţia să le restituie la o dată dinainte stabilită, numită scadenţă, împreună cu dobânda sau comisionul convenite. Sumele de bani datorate provin din livrări de mărfuri pe credit, executări de lucrări, prestări de servicii, alte activităţi. D. poate fi: d. ipotecar (când garantarea creditului acordat se face prin ipotecarea unui bun imobil); d. de regres - persoana care, pe bază de cambii, îşi asumă obligaţia de a garanta realizarea unei prestaţii sau efectuarea unor plăţi ce cad în sarcina debitorului cambial principal (sub debitor cambial); d. urmărit
- persoană faţă de care a început urmărirea executării silite a obligaţiei de plată respective (v. Creditor). [N-D.]
DEBREU, GERARD (n. 1921), economist american de origine franceză. A studiat, mai întâi, la Şcoala Normală Superioară din Paris, apoi la Universitatea Sorbona, unde şi-a susţinut teza de doctor în economie (1946). In paralel, urmează cursurile Facultăţii de Matematică, la aceeaşi universitate. în 1956, revine la Paris şi susţine teza de doctor în matematică. în perioada 1948-1950, a beneficiat de
0 bursă Rockefeller. După încheierea studiilor pe baza acestei burse, a devenit cercetător la Universitatea din Chicago. în anii 1955-1961, a predat la Universitatea americană Yale. începând cu anul universitar 1962/63, a funcţionat ca profesor la Universitatea Berkelley din California. în anul 1983
1 s-a atribuit Premiul Nobel pentru Economie, pentru “introducerea noilor metode de analiză în teoria economică şi pentru reformularea riguroasă a teoriei echilibrului general”. Aprofundând problemele analizate de economiştii-matematicieni L. Walras şi
V. Pareto, G. Debreu a publicat, în anul 1959, lucrarea 'Teoria valorii. O analiză axiometrică a echilibrului economic”, care a reprezentat pentru specialiştii vremii o mare revelaţie. S-a susţinut că lucrarea este clasică atât pentru universalitatea sa, cât şi pentru abordarea sa analitică elegantă. în această lucrare, G. Debreu a răspuns la două întrebări suplimentare cu privire la preţurile de echilibru şi la modul în care un sistem de piaţă cu concurenţă pură poate asigura coordonarea comportamentelor individuale. în primul rând, el a stabilit condiţiile în care “mâna invizibilă” a economiei de piaţă libere va conduce la o alocare eficientă a resurselor. G. Debreu consideră că într-o economie bazată pe diviziunea muncii, producătorii şi consumatorii iau decizii independent unii de alţii, după scări de valori subiective. Aceste numeroase decizii individuale trebuie să conducă la un echilibru general al pieţelor, preţurile având rolul de a asigura coordonarea şi folosirea eficientă a resurselor. în al doilea rând, el a examinat problema constantei echilibrului unei economii de piaţă, demonstrând că acest echilibru vine oarecum de la sine, într-o economie cu numeroşi participanţi, relativ egali ca putere economică. G. Debreu a simplificat prea mult viaţa economică, a exclus din modelul său unele elemente importante, cum sunt bunurile publice. în acelaşi model general de echilibru, G. Debreu integrează şi o teorie interesantă a capitalului economic, privit în legătura sa cu incertitudinea alegerii agenţilor economici. Op»: “Existence of an Equilibrium for a Competitive Economy” (Existenţa unui echilibru pentru o economie concurenţială, coautor 1954); “Theory of Value, an Axiomatic Analysis of Economic Equilibrium” (1959), “Mathematical Economics” (Ştiinţa economică matematică, 1983); “Existence of an Equilibrium Secvenţial” (1984). [D.N.]
DEBUGETIZARE, operaţie de reducere a cheltuielilor înscrise în bugetul de stat prin transferul unei părţi a lor într-un cont special sau în contul unei colectivităţi teritoriale. [G*P.T.]
DEBUŞEU, piaţă sau segment de piaţă, în sens geografic (regiune, zonă, ţară străină), pe care se comercializează cantităţi mari de mărfuri în condiţii avantajoase. D. face obiectul strategiei de piaţă atunci când agenţii economici urmăresc diversificarea activităţii. [M.N.]
153
DECIZIE
Decalaj absolut (v. DECALAJ ECONOMIC)
DECALAJ ECONOMIC, (1) discrepanţe cantitative şi calitative între nivelurile de dezvoltare economică a ţărilor măsurate prin compararea unor indicatori macroeconomici, ca: produsul intern brut, produsul naţional net pe locuitor, structura de ramură a economiei şi ponderea diferitelor ramuri în formarea produsului intern brut, producţia şi consumul pe locuitor al principalelor produse şi servicii, gradul de alfabetizare, structura comerţului extern, indicatori ai bunăstării economico-sociale. Pentru a reflecta cât mai bine nivelurile de dezvoltare a diferitelor ţări şi diferenţele dintre ele, O.N.U. foloseşte din 1990 un sistem de indicatori economici şi sociali denumit sistemul indicatorilor dezvoltării umane (Human Development Index - HDI), care cuprinde trei componente de bază ale dezvoltării umane: longevitatea, măsurată prin speranţa medie de viaţă; cunoştinţele măsurate prin numărul ştiutorilor de carte şi numărul anilor de şcolarizare; standardul de viaţă, evidenţiat prin produsul intern brut pe locuitor. Prin combinarea nivelurilor acestor grupe de indicatori se determină pentru fiecare ţară nivelul valoric al sistemului de indicatori ai dezvoltării umane, în funcţie de care se stabileşte iocul fiecărei ţări în cadrul comunităţii mondiale. D.e. pot fi: cantitative, când există valori absolute între diferiţi indicatori comparaţi; calitative, reliefate prin comparaţii structurale; absolute, caracterizate prin diferenţa în mărime absolută între indicatorii de nivel; relative, manifestate prin deosebiri comparabile în privinţa ponderii şi ritmurilor înregistrate de indicatorii macroeconomici utilizaţi. Caracteristic pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea este perpetuarea şi adâncirea d.e. dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. D.e. mediu absolut al produsului intern brut pe locuitor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare a crescut de la 1160 dolari
S.U.A. în 1955, la 10.789 dolari S.U.A. în 1985 şi la circa 14.000 în 1995. (2) Disproporţii între nivelurile dezvoltării economice a zonelor, regiunilor etc. din cadrul unei economii naţionale (v. Dezvoltare economică, Subdezvoltare). [P.D.]
DECALAJ RECESIONIST, se determină ca diferenţă între PI.B. actual (efectiv) şi P.I.B. potenţial. El este generat de şomajul ciclic, cauzat de insuficienţa cererii agregate (v. Şomaj). [G.I.].
Decalaj relativ (v. DECALAJ ECONOMIC)
DECALAJ TEHNOLOGIC, (1) diferenţa în nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, în gradul de înzestrare tehnică a muncii, de dotare a producţiei cu tehnica şi tehnologia avansate, reflectată în nivelul productivităţii muncii. D.t. poate fi măsurat prin ponderea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare în produsul intern brut, ponderea operaţiilor mecanizate, automatizate, robotizate în totalul activităţilor din economie sau nivelul şi ponderea tehnologiilor modeme folosite în totalul tehnologiilor utilizate etc. în ţările dezvoltate economic, de pildă, se concentrează 90% din numărul total al cercetătorilor ştiinţifici, 97% din stocul mondial de brevete şi licenţe, 95% din capacitatea de prelucrare electronică a informaţiilor, aproape întreaga producţie de circuite integrate. (2) Diferenţe între diferitele firme privind nivelurile eficienţei tehnologice (în termeni fizici) sau (şi) eficienţei economice (în termenii costurilor) (v. Progres tehnologic). [P.D.]
DECALAJ TEMPORAL (LAG), perioada scursă până când rezultatele unui mix de politici macroeconomice devin vizibile. Orice politică macroeconomică are asociate patru tipuri de decalaje temporale: 1. decalajul de recunoaştere - perioada de timp necesară ca guvernul să realizeze că este necesară aplicarea unei politici^macroeconomice concrete; 2. decalajul decizional - timpul necesar ca guvernul să elaboreze şi să adopte decizia privind o anumită politică ce va fi implementată; 3. decalajul de implementare - timpul necesar ca politica macroeconomică adoptată să fie aplicată (depinde de structura guvernamentală); 4. decalajul efectelor -timpul necesar măsurării efectelor economice urmărite. Decalajele temporale mai mici determină reducerea incertitudinii, (v. Politici macroeconomice). [S.Cr.]
DECIZIE, proces prin care un sistem inteligent stabileşte pertinenţa unei anumite modificări a comportamentului său şi elaborează alternative posibile în acest sens, selecţionând una dintre acestea drept curs de acţiune adoptat pentru atingerea scopului. Ca rezultat, d. apare ca o informaţie investită cu caracter directiv. în raport cu natura intervenţiei realizate, se disting: d. declanşatoare de procese, care urmăresc să iniţieze evoluţia unui sistem
DECIZIE ECONOMICĂ
 154
condus, vizând atingerea anumitor scopuri; d. corectoare de comportament, care urmăresc readucerea unui sistem la traiectoria de evoluţie proiectată, prin corectarea abaterilor sesizate (fie prin reglare controlată, fie prin autoreglare). Procesul de
d., a cărui durată este limitată în timp şi restrictivă pentru decident, este structurat, din punct de vedere procedural, în următoarele faze: diagnosticare şi structurarea problemei/situaţiei decizionale; proiectarea şi evaluarea de soluţii alternative posibile; selecţia şi adoptarea cursului de acţiune preferat. Parcurgerea fazelor respective nu este strict secvenţială, ci implică eventuale reconsiderări ale unor rezultate sau chiar reluarea unor iteraţii. în etapa iniţială a afirmării sale ca disciplină, teoria d. s-a concentrat pe abordări de factură algoritmică şi calculatorie a procedurilor decizionale, reflectate în mod predilect de modelele statistico-matematice ale
d. şi de cele ale cercetărilor operaţionale. Dezvoltările recente ale teoriei d., întemeiate pe abordarea sistemică şi puse de acord cu datele practicii, relevă cu tot mai multă pregnanţă caracterul deliberativ, de judecată calitativă, al procesului decizional; ele au condus la concluzia că raţionalitatea comportamentului decizional se regăseşte, în mare măsură, în aplicarea unor proceduri euristice, bazate pe tatonare, recunoscându-se implicarea pe o scară întinsă a intuiţiei şi stărilor afective. Tipologic, au fost puse în evidenţă o serie de modele ale comportamentului decizional. Modelul econologic presupune că decidentul este complet informat, fiind în posesia tuturor alternativelor decizionale posibile, şi urmăreşte o extremizare raţională a unuia sau mai multor parametri de performanţă; după definirea problemei, decidentul procedează la stabilirea criteriilor de evaluare a alternativelor decizionale, generează toate aceste alternative cu consecinţele aferente fiecăruia şi selectează, prin analiză comparativă, pe cea mai convenabilă, care apare ca soluţie optimă. Modelul raţionalităţii limitate presupune că decidentul consideră diversele alternative decizionale mai degrabă în mod secvenţial decât sinoptic, foloseşte procedee euristice pentru identificarea alternativelor promiţătoare şi optează pentru o soluţie satisfăcătoare în urma unei căutări moderat de laborioase. Modelul “favoritului implicit” presupune că decidentul identifică de la început un plan preferat de acţiune pe baza evaluării câtorva variabile şi mizează pe confirmarea acestui plan. în exercitarea actului de d., conducătorii îşi asumă roluri decizionale caracte-
ristice, care, conform tipologiei lui Henri Mintzberg, sunt cele de iniţiere de schimbări, alocare de resurse, gestionare de perturbaţii, negociere. Calitatea d. este supusă unui set de condiţionări complexe, determinante fiind calitatea informaţiei utilizate, precum şi competenţele manageriale deţinute şi aplicate de către decidenţi. Complexitatea crescândă a actului decizional în organizaţiile contemporane determină dezvoltarea, în cadrul acestora, a unor capabilităţi de pregătire a d. de către consilieri şi experţi, inclusiv prin asistare cu calculatorul, conducătorii executivi limitându-se, conform constatării lui John Kenneth Galbraith, la ratificarea şi oficializarea soluţiilor astfel generate (v. Teoria deciziei). [D.H.]
DECIZIE ECONOMICĂ, acţiune de comportament economic raţional care vizează alegerea unei soluţii din mai multe posibile, bazată pe considerente economice, dar şi psihologice, sociologice, politice ş.a. Se disting decizii la nivel macro şi microeconomic; primele sunt luate de către agenţii economici complecşi (stat, grup de întreprinderi etc.), iar celelalte de către agenţii economici simpli (întreprinderi, individ etc.). Se pot distinge decizii tactice şi decizii strategice. D.e. tactică constă în alegerea dintr-un număr restrâns de acţiuni posibile care sunt circumscrise în cadrul direcţiilor majore definite prin deciziile strategice.
D.e. strategică constă în stabilirea trendului într-un anumit orizont de timp. în concepţia managerială modernă, responsabilitatea luării deciziilor glisează de la proprietari la manageri: deţinătorii pachetelor de acţiuni intervin mai mult în decizii cu caracter strategic decât în cele curente sau cu caracter operaţional. Alegerea dintre diferitele alternative ale deciziei optime se face pe baza unor calcule economice de raţionalitate, completate însă şi cu alte criterii care nu ţin neapărat de domeniul economic. Devine astfel importantă stabilirea unui complex de criterii şi norme pentru evaluarea performanţelor deciziei. în prezent, o deosebită importanţă capătă relaţia dintre criteriile şi alegerile la nivelul individului şi cele la nivelul socio-grupului. Deoarece orice decizie la nivelul socio-grupului are consecinţe pentru toţi membrii acestuia, este necesară realizarea pe baze democratice a consensului, precum şi a unui raport echilibrat între deciziile care privesc socio-grupul şi cele care privesc individul (v. Alegere, Comportament al producătorului, Raţionalitate economică, Revoluţie managerială). [T.C.G.]
155
DEMOGRAFIE
Decizie economică strategică (v. DECIZIE ECONOMICĂ)
Decizie economică tactică (v. DECIZIE ECONOMICĂ)
DECONTARE BANCARĂ, operaţie prin care are loc lichidarea obligaţiilor de plată prin intermediul conturilor deschise la bănci, fără bani numerar, respectiv, prin efectuarea de viramente dintr-un cont în altul. D.b. poate fi internă, dacă operaţiunile sunt efectuate din conturile unităţilor economice pentru stingerea unor obligaţii care intervin între titularii de conturi; internaţional, între agenţi economici din state diferite, prin participarea băncilor care întreţin relaţii reciproce de corespondent. [H.D.]
DEDUCERE FISCALĂ, proces prin care o sumă poate fi scăzută dintr-o sumă totală în anumite scopuri. De exemplu, în anumite sisteme fiscale, impozitarea venitului permite scăderea cheltuielile cu dobânzile pentru ipoteci din venitul brut înainte de a se determina venitul impozabil. [D.C.]
DEFICIT, soldul care arată insuficienţa resurselor în raport cu nevoile sau a veniturilor faţă de cheltuieli, la un moment dat (v. Deficit al balanţei de plăţi, Deficit bugetar). [E.C.]
Deficit al balanţei comerciale (v. BALANŢA COMERCIALĂ) ’
DEFICIT AL BALANŢEI DE PLĂŢI, sumă cu care plăţile (cheltuielile) din cadrul balanţei depăşesc încasările (veniturile), adică soldul negativ al balanţei.
D.b. de p. este în general curent, provenind din soldul negativ al schimburilor de mărfuri, al tranzacţiilor invizibile, precum şi al transferurilor de capital efectuate într-un an. Atunci când d.b. de p. se acumulează pe mai mulţi ani, devenind cronic, constituie o datorie externă, cu efectele specifice ale acesteia asupra economiei naţionale (v. Balanţă de plăţi). [C.D.]
DEFICIT BUGETAR, soldul negativ al bugetului public între veniturile încasate şi cheltuielile efectuate până la încheierea execuţiei bugetare. El reflectă acea stare a bugetului public în care cheltuielile depăşesc veniturile. Atunci când d.b. înregistrează dimensiuni mari sau se cronicizează, are urmări nefavorabile, determinând creşterea datoriei publice. Prin teoria
bugetelor “ciclice” se admite deficitul numai în cazul bugetului plurianual, conform căreia, deficitele din perioadele de recesiune economică sunt echilibrate de excedentele din anii de expansiune. în concepţia keynesistă, dezechilibrarea bugetului de plată devine un instrument de intervenţie a puterii publice în stimularea investiţiilor, ocupării, restabilirii sau menţinerii echilibrului economic. Concepţia neoliberală critică deficitele bugetare persistente, deoarece ele duc la perturbaţii constituind surse de îndatorare publică, de inflaţie (v. Buget de stat, Buget public). [E.C.]
DEFLATOR, indicele implicit al preţurilor produsului intern brut (P.I.B.). Dacă avem în vedere utilizarea finală, mărimea P.I.B. este egală cu diferenţa între valoarea bunurilor finale şi cea a bunurilor importate. în acest caz, deflaţionarea porneşte de la fiecare componentă (Cj) şi se calculează câte un indice implicit de preţuri de tip Paasche. Acest indice rezultă din raportul dintre Cj în preţuri curente şi indicele volumului fizic de tip Laspeyres. Deflaţionarea presupune împărţirea fiecărei componente (Cj) în preţuri curente (nominale) la indicele implicit de preţuri care îi corespunde. Prin agregarea componentelor deflaţioniste se obţine P.I.B. real utilizat.
D. rezultă din raportul între P.I.B. în preţuri curente şi cel în preţuri constante, respectiv, între P.I.B. nominal şi cel real. D. este folosit în calculele macroeconomice, în special ca instrument de măsurare a inflaţiei. Dacă din mărimea d. exprimată în procente se scade 100, rezultă rata inflaţiei (v. Indicele preţurilor). [G.C.]
DEFLAŢIE, proces monetar-material caracterizat prin scăderea durabilă pe termen lung a nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii crescătoare a preţurilor. în fapt, este vorba de o politică deflaţionistă, concretizată prin: reducerea cheltuielilor publice; creşterea presiunii fiscale pentru limitarea veniturilor disponibile ale populaţiei; restricţionarea creditului şi creşterea ratei dobânzii; limitarea creşterii salariilor şi a marjelor de profit; adesea, se recurge chiar la blocarea preţurilor (v. Inflaţie, Dezinflaţie). [D.N.]
DEMOGRAFIE, ştiinţă socială care studiază fenomene şi procese privitoare la populaţie, printre care: dinamica populaţiei (natalitate, mortalitate, spor
DEMONETIZAREA ECONOMIEI
 156
natural); structura acesteia (pe vârste, sexe, profesii, grad de instrucţie, situaţie matrimonială); distribuţia teritorială şi pe medii de viaţă socială (urban şi rural); migraţia şi mobilitatea geografică etc. Apariţia d. se situează în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi de atunci parcurge un proces complex de dezvoltare şi modernizare. D. utilizează un ansamblu de metode generale şi specifice de cercetare (statistice, matematice), de analiză şi proiectări demografice etc. Din cadrul d. s-au desprins mai multe discipline, cum ar fi: d. economică; d. potenţială; d. istorică etc. Decuparea unor astfel de discipline demografice se realizează în funcţie de obiectivul urmărit în procesul analizei. D. contribuie la fundamentarea măsurilor de politică demografică. Aceasta din urmă proiectează şi asigură înfăptuirea echilibrului dinamic între dezvoltarea economică şi evoluţia populaţiei, în acord cu exigenţele dezvoltării economico-sociale în timp şi spaţiu (v. Populaţie). [C.D.]
DEMONETIZAREA ECONOMIEI, dezechilibru monetar concretizat în restrângerea cererii de monedă, în condiţiile în care volumul producţiei naţionale rămâne acelaşi sau chiar creşte. Cauzele d.e. sunt multiple: restrângerea economiei de schimb monetar şi revenirea la economia naturală (barter, economie necontabilizată etc.); pierderea încrederii în moneda naţională cu toate efectele ei; blocajele financiare (v. Monetizarea economiei). [D.N.]
DEPOZIT BANCAR, fonduri plasate într-o instituţie de credit (bancă comercială, casă de economii, cooperativă de credit sau alte instituţii financiare cu drept de a primi depozite), care pot fi eliberate fie la vedere (depozite la vedere) sau la termen (depozite la termen). Fondurile plasate într-un depozit bancar reprezintă un “credit” pe care deponentul îl face băncii, reprezentând dreptul deponentului de a retrage o sumă echivalentă de la bancă. Depozitele sunt remunerate de bancă cu dobândă. [T.E.]
DEPRECIERE, diminuarea treptată a valorii capitalului fix, survenită în cursul perioadei de funcţionare, ca urmare a uzurii normale şi învechirii previzibile. Deprecierea se referă la consumul de capital fix care se calculează pentru toate bunurile care au făcut obiectul formării brute a capitalului fix. Consumul sau deprecierea capitalului fix se determină
pornind de la datele asupra valorii stocului de bunuri de capital fix şi de la durata vieţii economice probabile a diferitelor categorii din aceste bunuri. Ambele categorii de date sunt greu de anticipat cu precizie, datorită schimburilor ce pot interveni în condiţiile tehnice ale producţiei sau ale cererii pentru produsul finit, în nivelul preţurilor şi (costurilor) de înlocuire a bunurilor de capital fix. Din aceste considerente, în practica financiar-contabilă sunt utilizate mai multe metode de calcul al deprecierii sau amortizării capitalului fix, mai importante fiind: amortizarea lineară, prin care deprecierea capitalului fix se determină prin alocaţii sau rate anuale uniforme pe toată durata normală de funcţionare; amortizarea regresivă, care constă în multiplicarea ratei anuale, liniare, cu un coeficient în funcţie de durata normală de utilizare (rata anuală multiplicată se aplică la valoarea rămasă de amortizat); amortizarea accelerată, care constă în alocarea în primul an de funcţionare a unei cote de 50% din valoarea activului fix, pentru valoarea rămasă de amortizat aplicându-se în continuare metoda lineară. Evoluţia preţurilor pe pieţele bunurilor de capital pot modifica semnificativ costul de înlocuire a activelor fixe. Aceasta impune alte procedee în practica calculului deprecierii capitalului fix, cum sunt reevaluarea anuală a unor active fixe, ajustarea alocaţiilor anuale de depreciere în funcţie de evoluţia indicelui preţurilor bunurilor de capital, constituirea unor rezerve sau provizioane privind amortizarea capitalului fix etc. (v. Capital fix). [M.Gh.]
DEPRECIERE MONETARĂ, diminuare a puterii de cumpărare a monedei naţionale în procesul schimbului, îndeosebi ca urmare a inflaţiei prelungite şi a dezechilibrului balanţei de plăţi. D.m. se manifestă în raport de bunurile economice oferite spre vânzare, în raport de preţurile crescânde ale acestora, faţă de aurul monetar şi faţă de puterea de cumpărare a altor monede naţionale. în funcţie de modul de raportare, d.m. poate fi internă - existenţa unei mase mai mari de bani în circulaţie, masă disproporţionată comparativ cu nevoia reală de bani; externă -înrăutăţirea, scăderea cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute (v. Devalorizare). [D.N.]
Depresiune economică (v. RECESIUNE ECONOMICĂ)
157
DEZECHILIBRU ECONOMIC
DEREGLEMENTARE, restrângere a intervenţiei statului prin abrogarea de legi şi reglementări ale administraţiei centrale sau locale, cu scopul de a permite manifestarea mai largă a concurenţei şi creşterea eficienţei economice de ansamblu. Necesitatea d. este susţinută atunci când costul reglementării depăşeşte beneficiile sociale ale acesteia. După anul 1975, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată s-au aplicat măsuri de d., mai întâi în transporturile aeriene, iar ulterior în transporturile rutiere şi pe calea ferată, serviciile telefonice, industria petrolului, sistemul bancar etc. Deşi d. au adus unele firme în pragul falimentului, pe termen lung s-a înregistrat în aceste domenii o creştere a profitabilităţii, o flexibilitate mai ridicată a ofertei, creşterea calităţii serviciilor şi reducerea costurilor, în economiile aflate în tranziţie, măsurile de liberalizare au avut sensul unor d., dar efectele pozitive se pot constata pe termen lung şi în măsura în care mecanismele de piaţă sunt funcţionale. [D.A.]
DESCENTRALIZARE, acţiune coordonată, ai cărei scop principal constă în evitarea grupării şi concentrării centrelor de decizie, atât în planul zonelor geografice, cât şi în cel al eşaloanelor de responsabilitate. [N.D.]
DETERMINANTELE CERERII AGREGATE, factori care determină modificarea cererii agregate şi deplasarea curbei cererii agregate: schimbări ale cheltuielilor pentru consum (avuţia consumatorilor, aşteptările acestora, creditele pentru consum, impozitele pe venit); schimbări în cheltuielile pentru investiţii (rata dobânzii, profiturile aşteptate din proiecte de investiţii, taxele, tehnologiile, gradul de neutilizare a capacităţilor de producţie); schimbări în cheltuielile guvernamentale; schimbări in exportul net (datorate evoluţiei venitului naţional din ţările partenere sau ratelor de schimb), (v. Cerere agregată, Curba cererii agregate) [G.C.]
DETERMINANTELE ELASTICITĂŢII CERERII,
factori care influenţează gradul de sensibilitate al cantităţii cerute la o schimbare a preţului bunului. Principalele determinante ale elasticităţii cererii sunt: ponderea pe care o deţin cheltuielile pentru un bun în bugetul familiei, perioada de timp de la modificarea preţului pe piaţă, gradul de necesitate în consum al bunului şi gradul de substituibilitate al acestuia cu alte bunuri existente pe piaţă (v. Elasticitatea cererii). [G.C.]
DETERMINANTELE ELASTICITĂŢII OFERTEI,
factori care influenţează sensibilitatea cu care cantitatea oferită se modifică la o schimbare a preţului bunului, cum ar fi de exemplu: gradul de perisabilitate şi costul stocării, costul producţiei, perioada de timp de la modificarea preţului (v. Elasticitatea ofertei). [G.C.]
DETERMINANTELE OFERTEI AGREGATt,
factori care determină modificarea ofertei agregate şi deplasarea curbei ofertei agregate: schimbări ale costurilor de producţie, schimbări ale productivităţii şi ale mediului legal instituţional (taxele şi subvenţiile guvernamentale, reglementări legale etc.). (v. Ofertă agregată, Curba ofertei agregate). [G.C.]
DEVALORIZARE, reducere oficială a valorii unei monede naţionale faţă de etalonul în care este exprimată. în sens larg, devalorizarea defineşte orice scădere a cursului de schimb al unei monede pe pieţele valutare, fiind sinonimă cu conceptul de depreciere valutară. în sens restrâns, devalorizarea este utilizată numai în condiţiile existenţei unui etalon monetar internaţional recunoscut, exprimând diminuarea conţinutului monedei în etalonul respectiv. D. este cauzată de o creştere puternică a preţurilor interne şi de persistenţa deficitului balanţei de plăţi externe. D. ieftineşte exporturile şi scumpeşte importurile, însă deteriorează concomitent raportul de schimb şi constituie o pierdere de venituri. D. concurenţială este cunoscută şi sub denumirea de dumping valutar, ca instrument de concurenţă pe piaţa internaţională. [C.D.]
DEVIZE, titluri de credit folosite ca instrumente internaţionale de plată şi exprimate în valută, respectiv, într-o monedă diferită de cea a ţării de referinţă (cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni etc.). D. pot fi exprimate într-o monedă convertibilă (d. convertibile) sau într-una neconvertibilă (d. neconvertibile). [C.D.]
DEZECHILIBRU ECONOMIC, stare a unui sistem economic caracterizată prin abaterea de la una sau mai multe dintre condiţiile necesare de echilibru ale acestuia. D.e. poate fi abordat la nivel micro; mezo şi macroeconomic, pe termen scurt, mediu sau lung; el poate fi pus în evidenţă sub forma decompensării corelaţiilor ce se formează între diverşi parametri ai stării şi dinamicii sistemelor economice de diferite ranguri.
DEZECHILIBRU FAVORABIL
158
în termeni cantitativi, d.e. se manifestă în general prin situaţii de tipul excedentelor şi deficitelor, respectiv, al discrepanţelor dintre cerere şi ofertă, între venituri şi cheltuieli, între necesităţi şi disponibilităţi. în termeni calitativi, apare ca o incompatibilitate, dezarticulare sau desincronizare între stări şi evoluţii ale unor subsisteme economice, fiind de natură să perturbe interacţiunea lor sinergică în cadrul unui sistem integrator.
D.e. este inerent realităţii economice, orice sistem economic fiind, în principiu, expus dezechilibrării mai mult sau mai puţin profunde şi durabile. Stările de
d.e. suscită din partea factorilor de decizie demersuri de diagnosticare şi intervenţie corectivă în vederea reechilibrării sistemelor economice, respectiv, prevenirii sau compensării perturbaţiilor generate în condiţii de d.e. (v. Decizie, Sistem economic). [D.H.].
DEZECHILIBRU FAVORABIL, reprezintă capacitatea unui sistem de a-şi menţine performanţa funcţională şi a finalităţii în condiţii de schimbare progresivă.
DEZECONOMII DE SCARĂ, fenomen (situaţie) ce se caracterizează prin creşterea pe termen lung a costului mediu dincolo de nivelul optim al producţiei.
D.  de s. pot fi interne şi externe. D. de s, interne apar în situaţiile în care dimensiunile prea mari ale întreprinderii conduc la dificultăţi de administrare, de comunicare, de coordonare; creşterea birocraţiei; diferite procese în interiorul întreprinderii nu au aceeaşi scară optimă; dacă producţia pentru piaţa naţională şi internaţională este concentrată într-o întreprindere mare, într-un singur loc, cresc costurile de transport pentru materiile prime, materiale, bunurile finite la - şi de la piaţă. D. de s. externe apar datorită impactului poluării, congestiei traficului, creşterii constrângerilor exterioare (de tip legislativ, sindical), existenţei unor reglementări care să contribuie la ridicarea costurilor întreprinderii. Totodată, se manifestă şi atunci când sporirea volumului producţiei unei întreprinderi se realizează pe seama creşterii cantităţii factorilor de producţie utilizaţi, situaţie în care aceştia pot deveni deficitari. în aceste condiţii, preţul lor va spori, ceea ce va determina o creştere a costului mediu pe termen lung. D. de s. nu pot fi confundate cu randamentele descrescătoare (v. Economii de scară, Randamente de scară). [A.C.]
DEZINDUSTRIALIZARE, evoluţie a economiei naţionale, în sensul reducerii ponderii industriei în
favoarea creşterii ponderii sectorului serviciilor la crearea produsului intern brut şi la ocuparea forţei de muncă. Procesul de d., echivalent cu tendinţa de terţiarizare a economiei, este specific ţărilor dezvoltate, care au trecut mai întâi prin etapa de industrializare şi au înregistrat în ultimele două decenii un ritm de creştere a producţiei din industria prelucrătoare inferior celui din sectorul serviciilor. Unele teorii explică modificarea structurală prin transferul unor industrii (industria oţelului, industria de confecţii etc.) din ţările dezvoltate către ţări în curs de dezvoltare, ca urmare a schimbării raporturilor de competitivitate pe piaţa mondială. Aceste teorii nu sunt însă confirmate, pentru că nu explică efectul progresului tehnic asupra industriilor în ţările de origine şi nici impactul globalizării pieţelor. [D.A.]
DEZINFLAŢIE, proces monetar-real, care se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor. D. există într-o ţară unde rata creşterii preţurilor este mai mică într-un an, faţă de anul precedent. De exemplu, rata creşterii preţurilor în anul precedent a fost de 30%, iar în anul curent este de 15%. Specialiştii au conturat o d. competitivă, atunci când o anumită ţară reuşeşte să aibă o monedă solidă (puternică) şi o inflaţie mai redusă decât a ţărilor partenere. O asemenea abordare a problemelor inflaţiei urmăreşte sporirea competitivităţii pe pieţele externe, pe baza unei valori adăugate mari şi nu pe cea a preţurilor relative scăzute; acestea din urmă presupun ieftinirea exporturilor ţării cu inflaţie mai puternică decât cea din ţările concurente, deci export de valoare adăugată. [D.N.]
Dezinflaţie competitivă (v. DEZINFLAŢIE)
DEZVOLTARE ECONOMICĂ, (1) formă de manifestare a dinamicii macroeconomice care presupune, pe lângă creşterea economică a ţărilor, un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi în tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizaţionale de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor. D.e. implică creşterea economică; reciproca nu este valabilă. (2) Procesul de îmbunătăţire a standardului de viaţă şi de creştere a bunăstării populaţiei ţărilor în curs de dezvoltare este măsurat, de regulă, prin creşterea venitului pe
 159
DIAGRAMA EDGEWORTH
locuitor. D.e. este asociată cu industrializarea ţării şi modernizarea sectorului agricol (v. Creştere economică, Progres economic). [N.D.]
DEZVOLTARE ECONOMICĂ DURABILĂ, tip
sau formă de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum fară a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare. Concept relativ nou, conturat şi îmbogăţit după al doilea război mondial. în anii ’50 şi ’60, în prim-planul teoriei şi politicilor economice s-a situat realizarea creşterii economice, considerată un fel de panaceu al dificultăţilor cu care se confruntau diverse ţări. La începutul anilor *70, cercetători ştiinţifici, oameni de afaceri şi politicieni etc. şi-au dat seama că modelul tradiţional de creştere şi dezvoltare economică se confruntă cu mari probleme energetice, ecologice etc. Dezbaterile ample provocate de aceste două evenimente s-au concretizat în noul concept de dezvoltare economică durabilă sau viabilă, cum se mai numeşte, şi şi-au găsit consacrarea în raportul “Viitorul nostru comun”, elaborat de Comisia Mondială Independentă pentru Mediu şi Dezvoltare, raport adoptat de Conferinţa Mondială de la Rio Janeiro (1992). D.e.d. presupune o nouă atitudine faţă de mediul ambiant, modificarea relaţiilor dintre om şi natură, în sensul stabilirii unui nou parteneriat între cele două entităţi, a echilibrului şi armoniei între ele. D.e.d. sau viabilă nu poate fi limitată la creşterea eeonomică şi la asigurarea calităţii mediului ambiant, ci trebuie să cuprindă şi crearea cadrului favorabil pentru soluţionarea problemelor sociale cu care se confruntă individul şi colectivităţile. în această viziune, îmbogăţită după Conferinţa de la Rio Janeiro, d.e.d. sau viabilă reprezintă forma, sau tipul de dezvoltare care îmbină armonios, echilibrat, realizarea creşterii economice, protecţia mediului înconjurător, justiţia socială şi democraţia. Dezvoltarea modernă poate fi durabilă numai în măsura în care interacţiunea componentelor menţionate este centrată pe om şi pe satisfacerea trebuinţelor lui. Valorificarea întregului potenţial al fiinţei umane şi asigurarea unei calităţi superioare a vieţii constituie esenţa d.e.d., omul fiind principalul protagonist şi destinatarul final al dezvoltării (v. Dezvoltare economică, Dezvoltare umană). [A.I.]
DEZVOLTARE INSTITUŢIONALĂ, ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative în instituţiile, mecanismele şi structurile organizaţionale
de funcţionare a economiei. D.i. se referă la instituţiile care determină modul în care funcţionează economia şi societatea. De exemplu, o naţiune mai puţin dezvoltată va avea nu numai un nivel scăzut al producţiei şi o cantitate limitată de capital, ci şi condiţii culturale şi practici guvernamentale care împiedică folosirea mai eficientă a capitalului. [I.D.]
DEZVOLTARE UMANĂ, concept elaborat şi vehiculat, în special în ultimele decenii, ca urmare a amplificării eforturilor de cercetare interdisciplinară a tot mai complexelor probleme care caracterizează evoluţia contemporană a economiei mondiale. Alături de dezvoltarea durabilă, dezvoltarea umană este un concept modern care mută accentul din planul abordărilor predominant cantitative, legate, în special, de conceptul de creştere economică în cel al abordărilor structural-calitative care sunt mult mai sugestive. Astfel, începând cu anul 1990, statistica internaţională s-a îmbogăţit prin introducerea indicelui de dezvoltare umană, ca indice-cheie pentru aprecierea nivelului de dezvoltare a unei ţări. Au căpătat o relevanţă specială evaluările făcute de experţii internaţionali şi/sau naţionali (în cazul României primele estimări făcute de specialiştii români au fost cele din anul 1995) cu privire la evoluţia indicelui de dezvoltare umană (v. Indicele de dezvoltare umană). [P.C.]
DIAGRAMA EDGEWORTH, procedeu de utilizare a curbelor de indiferenţă în analiza relaţiilor de schimb. în construcţia acestei diagrame se poate pomi de la preferinţele a două persoane (1 şi 2) pentru o cantitate fixă de două bunuri (x şi y), respectiv, de la curbele de indiferenţă ale acestora. Cantităţile totale din cele două bunuri sunt înscrise pe laturile orizontale şi, respectiv, verticale ale diagramei pornind de la colţurile O, şi 02. Preferinţele consumatorilor 1 şi 2 sunt exprimate de curbele de indiferenţă (izoutilitate) Uj—uj" şi u2-U2 . Figura următoare sugerează aceste relaţii de mărime. în figură, punctul h se află la intersecţia curbelor de izoutilitate u( şi u'2 . Presupunând că acest punct reprezintă o alocare iniţială dată, pantele celor două curbe sunt exprimate de înclinaţiile dreptelor S şi T, înclinaţii care, de fapt, exprimă nivelul ratei marginale de substituţie a bunului y cu bunul x (RMSyx). Deci, dreptele S şi T sunt tangente la curbele de izoutilitate U| şi u’2 . Pantele acestor tangente redau nivelurile RMSyX şi RMS^ . Este evident că
DIAGRAMA HICKS-HANSEN
 160
      1 2
RMSyx>RMSyx . Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al consumatorilor, preţul unitar relativ al bunului x, preţ exprimat în unităţi y, este diferit. în aceste condiţii, schimbul de bunuri este posibil şi necesar, dacă presupunem că ambii consumatori au un comportament economic raţional, că fiecare doreşte să-şi îmbunătăţească utilitatea totală. într-adevăr, în procesul schimbului, această diferenţă de preţ este purtătoare de câştig. însă beneficiarul acestui câştig nu poate fi nominalizat aprioric.
<■
împartă într-o anumită proporţie între cei doi participanţi. Dar există şi alternativa ca numai unul din ei să-şi însuşească întregul câştig. Desigur că, în acest context, realizarea unui nivel superior de utilitate depinde de abilitatea fiecărui consumator. De exemplu, dacă presupunem că RMSyX=4 şi RMSyX =2 , iar primul consumator reuşeşte să obţină un raport de schimb de lx = 2y, el îşi însuşeşte întregul câştig. într-adevăr, în urma acestui schimb, distribuţia bunurilor între cei doi consumatori este dată de punctul f, unde curbele de izoutilitate uf şi u" sunt
tangente. La acest punct, RMS‘yx= RMS-X .în această
situaţie, utilitatea totală a consumatorului 2 nu se modifică, ea fiind exprimată, ca şi la punctul iniţial
h, tot de curba u'2 . însă consumatorul 1 obţine o utilitate superioară, deoarece u" > uj . Dimpotrivă, dacă procesul de schimb se derulează la un raport 1 x = 4y, atunci alocarea bunurilor este dată de punctul e, unde curbele u; şi u" sunt tangente, dar u" > u'2. Aşadar, în cazul în care primul consumator renunţă la 4 unităţi din bunul y, în schimbul unei unităţi din bunul x, utilitatea lui rămâne neschimbată, în timp ce utilitatea celui de-al doilea consumator este mai mare. Schimbul de bunuri poate să asigure un avantaj
mutual dacă o unitate din bunul x este egală cu o cantitate din bunul y, cuprinsă între 2 şi 4 unităţi, adică la un punct situat între e şi f de pe curba 0,02, denumită şi curba contractului de schimb. Ea rezultă din unirea punctelor la care infinitatea curbelor de izoutilitate ale celor doi consumatori sunt tangente. [G.C.]
DIAGRAMA HICKS-HANSEN, expresie concisă a modelului de echilibru macroeconomic elaborat de J. Hicks şi Hansen, ca sinteză între teoriile neoclasice şi keynesiene, care asigură conexiunea între echilibrul de pe piaţa bunurilor cu cel de pe piaţa monetară prin integrarea a patru parametri: investiţii (I), economii (S), cererea de monedă pentru motivul tranzacţional şi speculativ (L = L, + L2), oferta de monedă (M), considerată exogenă. D.H.-H. se prezintă sub forma a două curbe (IS-LM), de aceea mai este cunoscut sub numele de Modelul IS-LM (investiţii-economii) - (cererea - oferta de monedă). Pornind de la premisa că S sunt dependente de mărimea venitului (Y), iar I depind de nivelul ratei dobânzii (d’), curba IS, cu pantă negativă în planul d’oy, este expresia punctelor în care S = I (în funcţie de y şi d’), definind starea de echilibru pe piaţa bunurilor. Construcţia curbei IS se realizează pe baza unui sistem de ecuaţii care leagă nivelurile lui Y şi d\ astfel încât să fie respectată egalitatea I = S. Dacă se consideră un Y dat (dependent de un anumit nivel de folosire şi de eficienţă a factorilor de producţie, în special forţă de muncă), egalitatea între I şi S se asigură doar la o anumită rată a dobânzii (să presupunem a% când y = 300 şi b% când y = 100, ceea ce conferă curbei IS alura din figura de mai jos). Modificarea d’ conduce la un nou echilibru între I şi S care se realizează la alt nivel al Y, pentru că această modificare generează efecte contrare asupra lui I, respectiv, S. Astfel, când d’ scade, ea atrage scăderea S şi creşterea cererii de investiţii, scăderea lui S duce la creşterea consumului, care prin efectul multiplicatorului stimulează creşterea Y şi, după un anumit timp, şi a S.
161
DIAGRAMA PÂNZEI DE PĂIANJEN
Noul echilibru se realizează la un nivel mai ridicat al lui Y, curba IS deplasându-se spre dreapta. Când d’ creşte, este inhibată cererea de investiţii, dar sunt stimulate S (implicit, consumul, cererea de prod şi satisfactori). După un timp sunt astfel diminuate posibilităţile de creştere a lui Y şi implicit cele de economisire. în final, noul echilibru S = I se restabileşte la un nivel inferior, prin deplasarea spre stânga. Curba LM cu pantă pozitivă desemnează ansamblul punctelor (interacţiuni între y şi d’) din spaţiul d’oy în care cererea de monedă (L) este egală cu oferta de monedă (M), asigurând condiţiile de echilibru. Sporirea venitului (y) determină creşterea cheltuielilor şi a nevoilor (cererea) de monedă pentru realizarea tranzacţiilor. Cum oferta de monedă este dată, agenţii economici o pot obţine vânzând titluri, în anumite condiţii, cu o ofertă de monedă dată şi cu preferinţe pentru lichiditate constante, creşterea y este însoţită de creşterea d’, ceea ce conferă forma crescătoare curbei LM. Dacă, de exemplu, pentru un y = 100 echilibrul L = M se realizează la o rată a dobânzii de u%, iar pentru y = 300, la cea de v%, cum se vede în figura următoare.
Piaţa monetară este în echilibru când d’ permite egalitatea L=M la fiecare nivel al venitului. A. Hansen a unit cele două curbe, punctul intersecţiei lor (W) fiind perechea unică a valorilor Ye şi d e care asigură echilibrul concomitent atât pe piaţa bunurilor, cât şi pe cea monetară, ca în figura ce urmează.
Diagrama H.H. relevă că pentru atingerea echilibrului macroeconomic este necesară concertarea celor două politici economice: bugetară (care acţionează în special asupra curbei IS) şi cea monetară (care acţionează asupra curbei LM. (v. Echilibru general). [G.I.]
DIAGRAMA PÂNZEI DE PĂIANJEN, model dinamic de adaptare reciprocă a forţelor pieţei, în cadrul căruia modificările preţurilor şi a cantităţilor se realizează în funcţie de reacţia întârziată a ofertei.
D.p. de p. este reprezentarea procesului de adaptare impus de modificarea cererii, având aspectul unei pânze de păianjen. Creşterea cererii de la C0 la Cj duce la un exces de cerere (Q£ -Q0). Dacă oferta nu se modifică, preţul creşte de la P0 la Pj, iar în faza următoare are loc expansiunea ofertei de la Q0 la Qj. Cantitatea Qj este însă cerută la preţul P^' . Deoarece cantitatea oferită nu scade instantaneu, producătorii vând cantitatea q| la preţul Pj, la care piaţa este “golită” în această perioadă. Pentru a ajunge să ofere qJ , ofertanţii au nevoie de timp. Acest proces de adaptări succesive se reia sub forma unei mişcări oscilatorii, până când se atinge starea de echilibru în punctul (P^Qj).
Diagrama de mai sus reprezintă procesul convergent al pânzei de păianjen, care constă în atenuarea în timp a fluctuaţiilor preţului şi a cantităţilor. Pentru a se produce convergenţa către o nouă stare de echilibru, elasticitatea cererii trebuie să fie mai mare decât elasticitatea ofertei. în caz contrar, are loc o creştere în timp a fluctuaţiilor, ceea ce corespunde unui proces divergent. [D.A.]
DIAMANT, TEODOR MEHTUPCIU
 162
DIAMANT, TEODOR MEHTUPCIU (1810-1841), socialist utopic român, adept al concepţiei lui Ch. Fourier. El a propagat ideile fourierismului, pe care a încercat să le adapteze la condiţiile din ţara noastră din prima jumătate a secolului al XlX-lea. în acest sens, T.M. Diamant împreună cu Manolache Bălăceanu a înfiinţat în 1835 “Societatea agronomică şi manufacturieră”, cunoscută ulterior sub denumirea de “Falansterul de la Scăieni”. în 1833, T.M. Diamant a publicat la Paris broşura intitulată “Către prietenii libertăţii, dreptăţii şi ordinii”, în care arăta foloasele regimului bazat pe asocierea oamenilor. După desfiinţarea, cu forţa armată, de către autorităţi a Falansterului de la Scăieni, în 1841, T.M. Diamant a întocmit un memoriu care conţine idei valoroase despre nevoia dezvoltării industriilor în Principatele Române. [D.N.]
DILEMA PRIZONIERULUI, în teoria jocurilor, în anii ’50, A. W. Tucker a atras atenţia asupra faptului că selectarea strategiilor dominante de către toţi jucătorii poate conduce la o situaţie suboptimală (în sens Pareto). în economie există numeroase situaţii asemănătoare celei descrise de d.p., ceea ce justifică interesul economiştilor pentru această “dilemă”. D.p. se întemeiază pe paradoxul potrivit căruia doi jucători ignoranţi, incapabili să-şi imagineze vreun scenariu dintre cele posibile, obţin rezultate mai bune decât jucătorii care, având cunoştinţe despre teoria jocurilor, vor selecta strategia dominantă. Cu titlu de exemplu, abordarea lui Tucker ia în considerare doi indivizi arestaţi sub acuzaţia de comitere a unui jaf. Aceştia sunt plasaţi în celule separate, deci nu există posibilitatea comunicării între ei. Se presupune că distribuţia pedepselor, exprimată în ani de închisoare, este următoarea:
 Fiecare jucător va lua în considerare reacţiile posibile ale celuilalt şi va acţiona inteligent prin selectarea strategiei dominante (care îi minimizează durata pedepsei). Pentru fiecare jucător, strategia dominantă este “Recunoaşte”, iar rezultatele vor fi similare: fiecare va primi 20 de ani de închisoare. Jucătorii ignoranţi, care nu selectează strategia dominantă şi
 aleg să nu recunoască, vor primi fiecare câte 5 ani de închisoare. Dacă prizonierii au posibilitatea de a comunica, rezultatul anticipat se modifică substanţial. Convenind să nu recunoască, prizonierii obţin, în mod simultan, cel mai bun rezultat posibil. Când jocul se desfăşoară într-o singură rundă, stimulentul de a trişa este însă foarte mare, deoarece fiecare prizonier realizează că ar fi liber dacă partenerul său nu ar recunoaşte, iar el recunoaşte. Dilema constă în faptul că rezultatele optime nu sunt stabile. Când prizonierii nu puteau comunica, rezultatul era (20, 20). El se îmbunătăţeşte prin comunicare la (5, 5), dar şi acest rezultat poate fi îmbunătăţit unilateral, trişând. însă trişarea simultană aduce din nou cel mai slab rezultat posibil. Dacă există un număr finit de runde, s-ar părea că fiecare jucător are interesul să respecte acordul până la ultima rundă a jocului, când există din nou stimulentul de a trişa. Dacă există un număr infinit de runde, capacitatea de a riposta la un act de trişare devine permanentă, iar stimulentul de a trişa scade. Astfel, jocul admite o infinitate de echilibre caracterizate printr-un grad de “cooperare” relativ mai ridicat, datorat ripostelor anticipate. Eventualitatea trişării a ridicat problema tipului de reacţie astfel încât actele de trişare să fie minime, iar rezultatele simultane pe termen lung sau infinit să fie maxime. [M.C.S.]
DINAMICĂ ECONOMICĂ, expresie a evoluţiei, în timp, a fenomenelor şi proceselor economice dintr-o ţară, concretizată în creşteri sau diminuări ale producţiei, produsului intern brut etc. D.e. se exprimă în mărimi absolute şi relative, pe total şi pe locuitor, într-un anumit orizont de timp (v. Creştere economică, Dezvoltare economică). [S.C.]
DIRIJISM ECONOMIC, politică de conducere a economiei, prin care autoritatea publică în ansamblul ei exercită o anumită orientare sau influenţare, prin diverse mijloace, a dezvoltării unor importante domenii de activitate. Fundamentarea doctrinară a
d.e. a fost realizată de J.M. Keynes în lucrarea sa “Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). Pentru a diferenţia politica economică preconizată de el, de intervenţia excesivă a statului în economia fostelor ţări comuniste, Keynes şi adepţii săi au denumit intervenţia moderată şi limitată a statului în economia de piaţă cu termenul de d.e. Esenţa politicii economice dirijiste constă în
                                   Prizonierul B           
Recunoaşte       Nu recunoaşte   
Prizonierul Recunoaşte    (20 ani, 20 ani) (0 ani, 25 ani) 
Nu recunoaşte (25 ani, 0 ani)  (5 ani, 5 ani)  
 163
DISTRIBUŢIE A VENITURILOR
realizarea “unor măsuri de control pentru a determina o concordanţă între înclinaţia spre consum şi imboldul la investiţii, pentru a statornici un volum global al producţiei cât mai apropiat cu putinţă de volumul corespunzător ocupării depline”. în acest scop, erau preconizate două grupe de măsuri (politica veniturilor şi cea a creditelor ieftine) şi folosirea a două pârghii economico-financiare mai importante (politica monetară şi politica fiscală). Pe termen scurt, politica economică preconizată de Keynes a dat rezultate încurajatoare, contribuind la reducerea şomajului şi la atenuarea dezechilibrelor, respectiv, la atenuarea sau amânarea crizelor. Pe termen lung însă, rezultatele politicii dirijiste au fost mai complexe. Dacă în primele două decenii postbelice creşterea economică în ţările occidentale a continuat fară perturbări violente, cu timpul a început să se manifeste o seamă de “efecte perverse” (indirecte, neaşteptate). Când aceste consecinţe negative au început să eclipseze avantajele iniţiale reale ale d.e., la graniţa dintre deceniile 7 şi 8 ale secolului nostru a luat amploare critica antidirijistă, relansând în prim-planul controverselor teoretice şi politice în economie orientările de factură liberală. [A.I.]
DISAGIO, pierdere generată de diferenţa de mărime dintre nivelul cel mai mic al cursului unei monede sau al unei hârtii de valoare, comparativ cu valoarea nominală a acestora. D. este rezultatul speculaţiilor cu semne monetare sau al operaţiunilor speculative bursiere la termen (v. Agio). [S.C.]
DISCONT, cotă-parte, procent din valoarea titlurilor de credit încasat de către bănci, ca urmare a cumpărării acestora înainte de scadenţă. [D.N.]
DISCONTARE, operaţiune prin care se determină valoarea actuală a unui venit viitor, luându-se în consideraţie raportul dintre cererea şi oferta de bunuri şi de active financiare, evoluţia costurilor, a tehnologiilor de fabricaţie. Mărimea rezultată din această operaţiune exprimă inversul dobânzii compuse. [D.N.]
DISPONIBILITĂŢI MONETARE, acele instrumente ţnonetare care formează (prin care se constituie) masa monetară în sens restrâns (banii propriu-zişi). D.m. constau din: moneda divizionară; biletele băncii de emisiune; depozitele la vedere ale
agenţilor economici nonbancari (nonfinanciari). D.m. se mai numesc bani cash sau bani lichizi şi se caracterizează prin lichiditate perfectă. Componentele'
d.m. răspund pe deplin conţinutului monedei şi facilităţilor sale. Ele sunt în măsură să mijlocească direct o tranzacţie comercială, să stingă imediat o datorie, fară ca deţinătorul lor să cheltuiască timp şi fară să-şi diminueze activele sale (v. Masă monetară, Agregate monetare). [D.N.]
DISTRIBUŢIE, activităţile economice şi de altă natură prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate prin intermediul pieţei spre destinaţiile lor, precum şi procesele de distribuire şi redistribuire prin care venitul se repartizează diferitelor activităţi. D. desemnează mai întâi conţinutul şi mecanismul acţiunilor economice care acoperă spaţiul şi timpul dintre producţie şi consum, adică “traseele” fluxurilor reale şi monetare, ansamblul operaţiunilor, lanţul proceselor operative şi aparatul tehnic pe care-1 presupune deplasarea mărfurilor până ce ele ajung în sfera consumului. Prin intermediul d. se finalizează activitatea economică: întreprinderea producătoare/ comercială redobândeşte în forma bănească resursele investite de care are nevoie. în realizarea legăturii dintre producător şi consumator, d. nu se limitează la rolul de intermediar pasiv, ci îşi asumă rolul de exponent al preocupărilor acestora, informându-i şi influenţându-i, sporind astfel şansele realizării bunurilor şi satisfacerii nevoilor de consum. D. are o importanţă vitală în viaţa economică şi socială a societăţii moderne, apreciată atât prin prisma proporţiei în care antrenează resursele materiale şi umane, cât şi prin ponderea importantă pe care o deţine în preţul final al produselor. Ca parte a ştiinţei economice care studiază mecanismele formării şi redistribuirii veniturilor, teoria d. desemnează şi maniera în care venitul naţional este repartizat fie membrilor unei colectivităţi - repartiţie personală -fie între factorii de producţie - repartiţie funcţională (v. Repartiţie). [T.C.G.]
DISTRIBUŢIE A VENITURILOR, proces prin care are loc împărţirea veniturilor între membrii societăţii. D.v. poate fi analizată funcţional şi ca distribuţie statistică pe clase de mărime a veniturilor. Din punct de vedere funcţional, d.v. poate fi abordată din perspectivă macro sau microeconomică. Ca abordare macroeconomică, d.v. are în vedere modul în
DISTRIBUŢIE MACROECONOMICĂ A VENITURILOR
 164
care este partajat venitul naţional între deţinătorii principalelor categorii de factori de producţie (pământ, muncă, capital). Din această perspectivă se consideră că principalele categorii de venituri - salariile, profiturile, renta şi dobânda - sunt expresia, pe de o parte, a condiţiilor specifice de pe pieţele principalilor factori de producţie (în accepţiunea neoclasică a productivităţilor marginale ale factorilor de producţie), iar pe de altă parte, a echilibrului de putere dintre patronat, sindicate, guvern etc. Ca abordare microeconomică, d.v. are în vedere împărţirea veniturilor nete realizate de către o societate între deţinătorii de capital, după deducerea impozitelor şi a indemnizaţiilor managerilor. în acest caz, salariile, dobânzile, rentele se consideră elemente de cheltuieli. Ca abordare statistică, se consideră frecvenţa de distribuţie ca număr de persoane, plătitori de impozite, gospodării etc., clasificate pe niveluri de venituri. Rezultatul unei astfel de abordări este o diagramă tip curba Lorenz şi arată disparităţile privind d.v. într-o ţară. Problematica d.v. a cunoscut numeroase abordări în ştiinţa economică, atât pozitive, cât şi normative, inclusiv interpretări doctrinare şi ideologice (v. Venit, Venit net, Venit naţional). [A.D.]
Distribuţie macroeconomică a veniturilor (v.
DISTRIBUŢIE A VENITURILOR)
Distribuţie microeconomică a veniturilor (v.
DISTRIBUŢIE A VENITURILOR)
DIVERSIFICARE, (1) proces de lărgire a gamei de bunuri oferite de către o firmă şi (sau) de creştere a numărului pieţelor de comercializare. D. este determinată în principal de modificările intervenite în cerere, de ciclul de viaţă al produselor şi de progresul tehnologic. Ea este mai intensă în acele domenii unde mobilitatea cererii este mai mare, iar durata de viaţă a produselor şi (sau) a tehnologiilor de fabricaţie este mai scurtă, cum ar fi industriile producătoare de bunuri de consum. Prin d. firmele îşi măresc gradul de profitabilitate, prin diminuarea riscurilor şi a dependenţei de fluctuaţiile ciclice. (2) Lărgirea gamei activelor financiare deţinute în portofoliu de un investitor, persoană fizică sau juridică, în scopul diminuării riscului. Un portofoliu este eficient, atunci când asigură cea mai înaltă distribuire posibilă a veniturilor aşteptate pentru o posibilitate dată a unui risc sau cel mai mic risc posibil
pentru o valoare dată a veniturilor aşteptate dintr-o investiţie de portofoliu (v. Investiţii de portofoliu). [G.C.]
DIVIDEND, profit (beneficiu) net ce revine pentru
o  acţiune emisă de o societate de capitaluri (anonimă sau în comandită pe acţiuni). Mărimea, modul de plată, formele de d. ş.a. sunt decise de către adunarea generală ordinară, cu respectarea prevederilor statutare. în principiu, mărimea d. depinde de rezultatele financiare (mărimea profitului - beneficiului net), strategia repartizării acestuia şi prevederile legislaţiei în vigoare. în principiu, d. primare se distribuie în numerar, într-o singură tranşă; în cazurile hotărâte de adunarea generală şi admise prin statut, d. poate fi distribuit şi în natură, sub formă de acţiuni, realizându-se majorarea capitalului în mod operativ şi cu cheltuieli de emisiune mai reduse. Ţinând seama că mărimea d. distribuite influenţează cursul acţiunilor cotate şi admise pentru tranzacţii pe piaţa bursieră, în firmele mari se promovează o anumită politică privind vărsarea
d. Dintre acestea se remarcă: politica participării directe, în care rata dividendelor în raport de profitul net este stabilă, ceea ce face ca mărimea d. să urmeze în mod direct fluctuaţiile profitului (beneficiului); politica prudenţei, privilegiind evaluarea dividendelor de o manieră regulată, independent de nivelul beneficiului; politica nonstabilităfii, având la bază principiul că d. fluctuează fară o logică aparentă. Practica demonstrează că acţionarii aspiră spre cea de a doua variantă. în raport de nivelul şi evoluţia d., se disting:
d. fix, cel care se acordă pentru acţiunile preferenţiale, fară drept de vot; are o mărime determinată, stabilită, de regulă, cu ocazia emiterii respectivelor acţiuni, iar mărimea d. nu se modifică în funcţie de dimensiunile profitului net, a altor indicatori economici şi de politica promovată de către adunarea generală; d. variabil se acordă acţiunilor ordinare, iar mărimea sa este diferită de la un an la altul în funcţie de profitul net, conjunctură, politica de investiţii şi de rezerve promovată de către firmă etc; d. majorat, acordat acelor acţionari care deţin acţiunile, fară întrerupere o perioadă de peste 2 ani. Aceste avantaje se bazează pe obiectivul de a stabiliza acţionariatul şi se acordă în măsura în care există o prevedere expresă în statutul societăţii; d. preferenţial, cel care este distribuit mai întâi acţionarilor care deţin titluri de proprietate (preferenţiale); d. provizoriu, cel acordat pe parcursul exerciţiului financiar şi care este intenţionat mai mic
 165
DOBÂNDĂ
decât profitul distribuitul. D. fictiv, cel distribuit cu încălcarea diverselor dispoziţii în vigoare şi a statutului de societate (v. Acţiuni, Piaţă financiară). [G.I.].
DIVIZIBILITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE, premisă a combinării factorilor de producţie care reflectă posibilitatea unui factor de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fară a fi afectată calitatea factorului respectiv. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă etc. Problema d.f. de p. nu se pune la infinit, ci în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite (v. Combinarea factorilor de producţie). [A.C.]
DIVIZIUNEA MONDIALĂ A MUNCII, specializarea economiilor naţionale ale diferitelor ţări în conformitate cu principiul avantajului comparativ.
D.m. a m. reflectă relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărei ţări în circuitul mondial al valorilor materiale. în decursul evoluţiei sale istorice, d.m. a m. a cunoscut numeroase schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a diferitelor ţări. D.m. a m. constituie baza obiectivă a relaţiilor de cooperare economică, a schimburilor comerciale între ţări. Cu toate modificările ce s-au produs în decursul timpului, nu a fost depăşită d.m. a m. bazată pe schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul mondial de valori. Ca urmare, ţara avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin decât ţările concurente; ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul unei cantităţi mai mici de muncă. Modificările în d.m. a m. vor pune probleme deosebite în faţa tuturor economiilor naţionale în legătură cu participarea lor la circuitul economic mondial (v. Economie mondială). [A.G.]
DIVIZIUNEA SOCIALĂ A MUNCII, proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixarea acestora ca domenii distincte, de sine-stătătoare prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate.
Expresia d.s. a m. este totalitatea activităţilor specializate existente concomitent în societate şi se concretizează în ramurile şi subramurile economiei naţionale, ocupaţiile (meseriile şi profesiunile) practicate în societate. Amploarea d.s. a m. depinde de nivelul de dezvoltare a societăţii şi de diversificare a nevoilor, de dimensiunile pieţei, de natura muncii şi a activităţii lor, de gradul de libertate economică, în primul rând a comerţului. Adâncirea d.s. a m. este un factor de progres pentru individ şi pentru societate, permite perfecţionarea factorilor de producţie, creşterea producţiei (prin folosirea aceloraşi resurse), a îndemânării, priceperii şi chibzuinţei, duce la creşterea eficienţei şi folosirea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiilor moderne, asimilarea invenţiilor şi inovaţiilor. Ea poate genera şi unele dezavantaje: creşterea riscului de şomaj, monotonie, pierderea dexterităţii în obţinerea unui bun, fiecare specializându-se în efectuarea unei operaţiuni, proces, lucrări etc. D.s. a m. este un factor de progres atunci când specializarea agenţilor economici are loc pe baza costului oportunităţii, al avantajului economic relativ. Un agent economic deţine avantaj economic relativ într-o anumită activitate, domeniu, operaţiune etc. dacă obţine un anumit bun economic cu cel mai mic cost al oportunităţii în raport cu al celorlalţi. D.s. a m. este în ultimă instanţă expresia modului în care resursele limitate sunt alocate (repartizate) pe diferite domenii şi spaţii geografice pentru a satisface nevoile nelimitate. Ea are un caracter dinamic; în permanenţă apar şi dispar profesiuni, operaţiuni, activităţi, ceea ce-i determină o dinamică contradictorie. [G.I.]
DOBÂNDĂ, (1) în sens larg, venitul sau remunerarea unui capital. Este însuşită de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică oarecare sub formă de excedent în raport cu capitalul respectiv avansat. D. se justifică prin serviciul obişnuit sau normal adus de un capital în condiţii normale. în cazul că utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare ce măresc suma încasată de proprietar fară a fi însă d. Este obţinută fie ca remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie, fie că este adusă de o obligaţiune sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii, fie că este câştigată prin serviciul realizat cu orice element de capital real (maşina, utilajul, clădirea de hotel, brevetul de invenţii etc.) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au constituit
DOBÂNDĂ COMPUSĂ
166
deja obiectul plăţii unor prime speciale care acoperă integral riscurile respective. Fiind un surplus plătit proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, d. reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate sau acţiune economică ce se caracterizează prin eficienţă, în care se produce mai mult decât se cheltuieşte. D. sintetizează extrem de numeroase aspecte din activitatea economică şi de aceea i se conferă, atât în teorie, cât şi în practică, o foarte mare capacitate de a releva schimbările şi tendinţele care se manifestă. (2) în sens restrâns, venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat, răsplata primită sau plătită pentru folosirea sumelor cedate pe un timp determinat. Termenul de d, a apărut cu acest sens, iar împrumutul avea ca destinaţie consumul. Creditul cu destinaţie economică productivă era rar întâlnit, dar în condiţiile economiei de piaţă şi, îndeosebi, în economiile moderne a devenit predominant. Acest gen de d. are multe modalităţi sau forme de existenţă. Dintre acestea distingem: a)
d.  pe piaţa monetară, care se aplică în general creditelor pe termen scurt, pe care băncile le contractează între ele sau cu banca centrală. Aceasta constituie, de fapt, baza altor forme ale d.; b) pentru certificatele de depozit sau pentru bonurile de trezorerie care formează d. bancară de bază; c) d. creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii financiare pentru întreprinderi; d) taxa de scont comercială sau scontul comercial; e) scontul oficial; f) diferite alte forme de d. pentru plasamente pe termen scurt şi mediu care se practică de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţia de locuinţe etc.; g) d. pe piaţa obligaţiunilor, care este considerată tipică pentru plasamente pe termen lung etc. Sub orice formă s-ar manifesta, d. are o mărime care se determină în funcţie de cererea şi oferta de capital, precum şi de celelalte condiţii ale pieţei. Mărimea se exprimă prin masa şi rata d. Mărimea d. poate fi: a) fixă - nu se modifică pe perioada perceperii sale; b) variabilă -se modifică în decursul perceperii sale, la anumite intervale de timp în funcţie de condiţiile pieţei (v. Capital, Credit). [G.P.T]
DOBÂNDĂ COMPUSĂ, venitul sau remuneraţia plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale. Aceasta presupune transformarea dobânzii primite în capital, ajungându-se astfel să se calculeze dobândă la dobândă. Este foarte
des folosită în practică, în diferite variante. Masa dobânzii compuse sau mărimea sa se calculează astfel: D = C(1 + i)n - C. în care: i - este rata dobânzii anuale; n - numărul de ani; C - creditul. Se mai calculează şi ca diferenţă între suma ce revine proprietarului capitalului dat cu împrumut şi folosit n ani şi creditul acordat. Sn este formată din credit (C) plus dobânda, adică Sn = C + D. Celălalt indicator, rata d.c., se determină după formula i = D/C • 100. Dar, în acest caz, dobânda este calculată prin capitalizare (v. Dobândă, Dobândă simplă, Rata dobânzii). [G.P.T.].
DOBÂNDĂ NOMINALĂ, remunerarea efectivă a unui capital în expresie monetară la preţul pieţei. D.n. foarte dinamică, instabilă, oscilantă sau volatilă. Mărimea sa este determinată de: a) mărimea capitalului cu care este direct proporţională; b) durata folosirii sau perioadei de serviciu a capitalului, cu care este, de asemenea, direct proporţională, c) rata de piaţă d., aceasta aflându-se în raport direct proporţional. D.n. este influenţată şi de alţi factori precum domeniul de activitate în care este folosit capitalul, evoluţia economiei naţionale şi mondiale, politica monetară şi financiară a statului, rata inflaţiei etc. în acţiunea lor aceşti factori sunt interdependenţi şi acţionează în acelaşi sens sau în sensuri diferite. Gradul ridicat de volatilitate al d.n. este, în mod deosebit, rezultatul inflaţiei care a devenit foarte evidentă în ultimele decenii. O rată mai mare a inflaţiei are ca efect o d.n. mai mare. întrucât toate ţările sunt afectate în proporţii diferite de inflaţie, volatilitatea d.il. se accentuează prin modificarea raportului dintre cererea şi oferta de capital din diferite ţări datorită deplasării capitalurilor spre ţările în care ar putea obţine o dobândă mai mare. Pentru unităţile economice, mărimea şi dinamica d.n. sunt deosebit de importante, întrucât ele exprimă direct condiţiile pieţei, ale cererii şi ofertei de capital. Mărimea şi dinamica sunt relevate cu ajutorul masei şi ratei d.n. (v. Dobândă, Inflaţie, Rata dobânzii, Rata inflaţiei). [G.P.T.].
DOBÂNDĂ REALĂ, venitul sau remunerarea unui capital calculată prin deducerea inflaţiei din dobânda nominală. Convenţional, prezentarea acestei modalităţi de existenţă a dobânzii porneşte de la ecuaţia lui Irving Fisher: i = r + n, în care: i - rata dobânzii nominale sau rata de piaţă a dobânzii;
167
DOCTRINĂ ECONOMICĂ
r - rata reală a dobânzii; n - rata inflaţiei. Din formulă se deduce că r = i - n. în condiţiile în care procesul inflaţionist nu se manifestă, rata dobânzii nominale este egală cu rata dobânzii reale, adică i = r. Mărimea şi dinamica acestei dobânzi se exprimă prin masa şi rata d.r. Această formă a dobânzii are o importanţă majoră pentru stimularea economisirii veniturilor unităţilor economice şi, îndeosebi, ale populaţiei, pentru acumularea capitalului şi creşterea investiţiilor, în raport cu inflaţia, d.r. poate fi: a) pozitivă, când
i > n şi b) negativă, când i < n. Dobânda real-pozitivă incită în mod deosebit economiile şi utilizarea acestora pentru realizarea unor obiective economice prin investiţii. Dimpotrivă, dobânda real-negativă frânează economisirea banilor şi investirea lor, pentru că cei ce au economisit pot înregistra pierderi în termeni reali (v. Dobândă, Rata dobânzii, Rata inflaţiei). [G.P.T.].
DOBÂNDĂ SIMPLĂ, venitul sau remuneraţia plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile în care aceasta nu este capitalizată. în practică, d.s. este mai rar folosită, dar ea constituie punctul de pornire pentru alte moduri de a calcula dobânda şi în special pentru dobânda compusă. Mărimea (denumită şi masa) d.s. este suma absolută a acestei forme de dobândă. Se calculează astfel: D = i • C, în care, i este rata dobânzii şi C este capitalul dat cu împrumut sau creditul. Un alt indicator relevant şi pentru d.s. este rata sa, care se determină i = D/C • 100, în care D este masa dobânzii, celelalte simboluri fiind date mai sus (v. Dobândă, Dobândă compusă, Credit). [G.P.T.].
DOBRESCU, EMILIAN (n. 1933, Bucureşti), economist român, profesor universitar, academician. Studii liceale la Bucureşti şi universitare (Facultatea de Economie) la Moscova; în 1963 a devenit doctor în economie. Şi-a desăvârşit pregătirea în S.U.A. A fost pe rând asistent, lector, conferenţiar şi profesor la Bucureşti, predând cursuri în domeniul Teoriei economice şi al Modelării matematice a proceselor economice; între 1985 şi 1988 a fost ministru secretar de statala Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. Este cercetător ştiinţific principal în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei. Desfăşoară o intensă activitate ştiinţifică, concretizată în peste 100 de lucrări şi studii: “Corelaţia dintre progresul tehnic şi creşterea productivităţii muncii sociale” (1963); “Ritmul
creşterii economice. Teorie şi analiză” (1969), lucrare distinsă cu Premiul “P.S. Aurelian” al Academiei Române; “La structure économique roumaine” (1968); “Corelaţia dintre acumulare şi consum” (1971); “Cu privire la modelarea corelaţiei fundamentale a utilizării venitului naţional” (1972); “Tipologia economiilor naţionale” (1977); “Macro-ciclul economic optimal” (1990); “Tranziţia şi comportamentul economic” (1992); “Macromodelul economiei naţionale a României. Versiunea experimentală INCE-Dobrescu” (1993) ş.a. Acestora li se adaugă o serie de lucrări scrise în colaborare cu specialişti de marcă în domeniu: “Situaţia clasei muncitoare în ţările capitaliste după cel de-al doilea război mondial” (1961); “Introducere în teoria capitalismului monopolist de stat” (1967); “Contribuţii la dezbaterea problemelor teoretice ale economiei socialiste” (3 vol., 1969-1974) ş.a. D. este autorul unor manuale de economie politică pentru liceele de specialitate. Totodată, este autorul primelor modele româneşti (mono şi plurisectoriale); a participat la preluarea şi interpretarea informaţiilor cuprinse în prima balanţă a României; s-a ocupat de teoria sistemelor de funcţionare a economiei naţionale, în special de corelaţia ce se formează în cadrul acesteia dintre stabilitate şi schimbare. D. este membru al Asociaţiei internaţionale de contabilitate naţională, cu sediul la Paris. Membru corespondent (1 martie 1974) şi membru titular (22 ianuarie 1990) al Academiei Române.
DOCTRINĂ ECONOMICĂ, acea parte a gândirii economice, componentă a ansamblului reflectărilor teoretice asupra activităţilor economice (idei, teorii, metode, tehnici, legi, strategii, politici etc.) ce pune accentul selectiv pe anumite rezultate ale acestor reflectări şi, corespunzător, pe anumite măsuri practice de gestionare a proceselor economice, de ameliorare a lor. Criteriile pe baza cărora s-au format diferitele doctrine economice (curente de gândire economică) sunt: comunitatea de interese materiale şi social-politice ale membrilor acestora; ascendenţa culturală şi tehnico-metodologică a fondatorilor şi adepţilor; opţiunea de politică economică; adversitatea ideologică faţă de alţi gânditori. Curentele de gândire economică, denumirile lor, diferă în funcţie de numeroase criterii: contribuţia substanţială a unor autori la dezvoltarea ştiinţei economice (curentul economic clasic şi cel neoclasic); metodologia de
POLARIZARE
168
abordare şi analiză a economiei (şcoala marginalistă cu calculul ei marginal şi şcoala istorică germană, cu accentul pus pe investigaţiile istorice); opţiunea de politică economică a reprezentanţilor acestora (curentul liberal, curentul protecţionist, socialist, dirijist); modul cum trebuie operate schimbările în economie şi societate (conservator, reformist, radical, revoluţionar, anarhist etc.). Elementul esenţial ce trebuie să stea la baza aprecierii unei d.e. este capacitatea ei de a percepe problemele majore ale economiei, respectiv, nivelul teoretic al explicaţiilor date, al reflectărilor realizate şi eficienţa practică a propunerilor de politică economică pe care le fundamentează şi le promovează (v. Politică economică, Ştiinţa economică). [D.N.].
DOLARIZARE, termen ce semnifică utilizarea unei valute străine pe un anumit teritoriu naţional în calitate de mijloc de plată, mijloc de rezervă şi unitate de cont. La început, d. a presupus asumarea în calitate de monedă legală a dolarului, iar ulterior şi a altor valute (spre exemplu, marca germană sau lira sterlină). D. nu trebuie confundată cu noţiunea de substituire monetară, aceasta din urmă presupunând utilizarea valutei în calitate de mijloc de plată, nu şi pentru celelalte două funcţii. în multe ţări se practică
d. neoficială, încălcându-se, astfel, prevederile legale în materie monetară (valuta se substituie monedei locale în rolul de mijloc de rezervă sau, după caz, preia şi funcţiile de mijloc de plată, respectiv, unitate de cont). Această practică nu va putea fi niciodată generalizată, guvernul preferând întotdeauna plăţile în moneda naţională. D. oficială, presupune renunţarea la emisiunea de monedă naţională şi adoptarea valutei ca monedă cu puteri depline (cel mai cunoscut exemplu de d. oficială este Panama, care a adoptat dolarul ca valută oficială începând cu anul 1904). Principalul motiv pentru care o ţară ar prefera practica d. este legat de performanţele modeste înregistrate de banca centrală, dublat de dorinţa ţării de a avea o monedă stabilă (există autori care enumeră între premisele trecerii la d. existenţa unei rate a inflaţiei de cel puţin 10% în ultimii 10 ani sau existenţa de diferite restricţii asupra ratei de schimb). Avantajele
d.: predictibilitatea ratei nominale şi reale de schimb (nu se mai poate apela la devalorizări controlate de autoritatea monetară); o inflaţie redusă (şi posibilitatea obţinerii unor rate reale ale dobânzii reduse); convertibilitatea deplină a monedei; un nivel mai redus al rezervelor valutare oficiale (moneda în circulaţie
reprezintă proprietatea privată a utilizatorilor, sistemul oferind protecţia acestora faţă de pierderea puterii de cumpărare generată de existenţa inflaţiei); o definire mai clară a drepturilor de proprietate exprimate valoric. Dezavantajele d.: lipsa seniorajului monetar (emisiunea monedei aparţine unui alt stat); dispariţia băncii centrale din postura de creditor de ultimă instanţă; lipsa de flexibilitate a politicii monetare, inclusiv imposibilitatea de a finanţa deficitele bugetare ale guvernului (nu va mai exista o politică monetară, aceasta fiind condusă de către autoritatea monetară a ţării de provenienţă a valutei). De altfel, într-o ţară care practică d., masa monetară este determinată exclusiv ca urmare a forţelor pieţei şi nu ca urmare a voinţei băncii centrale, (v. Consiliu monetar, Politică monetară) [G.T.]
DOMAR, EVESY (n. 1914), economist-mate-matician american. S-a născut la Lodz (Polonia). în 1936, s-a stabilit în S.U.A. în S.U.A. a obţinut în 1941 un masterat în matematică la Universitatea Michigan, apoi un masterat, în 1943, şi un doctorat, în 1947, în economie la Universitatea Harvard. A fost cercetător la Rezervele federale americane (1943-1946), profesor la Camegie Institute of Technology (1946-1947), Universitatea din Chicago (1947-1948), profesor asociat (1948-1955), apoi titular la Universitatea John Hopkins. Din 1958 a fost profesor la Massachussetts Institute of Technology. Din 1970 a fost preşedinte al Association for Comparative Economics. E. Domar face parte din cercul restrâns de economişti al căror nume a servit pentru a boteza unele construcţii celebre ale teoriei economice contemporane. “Modelul creşterii Harrod-Domar” este un punct de plecare al unei literaturi abundente, despre creşterea economică din anii ’50 şi ’60. în realitate, E. Domar a publicat în 1946, şapte ani după Harrod, rezultatele cercetărilor sale, independente de cele ale lui Harrod, dintre care unele foarte diferite.
E.  Domar pune în evidenţă condiţiile echilibrului dinamic sau ale creşterii echilibrate. Creşterea echilibrată se fondează pe jocul a trei variabile-cheie: rata creşterii investiţiilor sau rata acumulării capitalului, productivitatea capitalului şi rata economiilor globale. E. Domar îi reproşează lui Keynes şi discipolilor săi limitarea doar la un aspect al investiţiilor, şi anume, efectul lor asupra venitului, analizat cu ajutorul multiplicatorului. Din remediu pentru şomaj, investiţia este în acelaşi timp şi sursă a unor mari probleme viitoare. Pentru a menţine ocupa-
 169
DUMPING
rea deplină este necesar ca venitul să crească cu o rată anuală pe care E. Domar o calculează ca produs între înclinaţia marginală spre economii şi productivitatea medie a investiţiilor. El observă însă că nimic nu garantează că acestea se pot realiza într-o economie capitalistă modernă. E. Domar este primul care a subliniat limitele modelelor abstracte de creştere economică. în concepţia sa, o teorie completă a creşterii necesită o masă de date empirice şi abilitatea de a le sintetiza, deschizând astfel seria cercetărilor multidisciplinare. Principalele lucrări publicate: “Capital Expansion, Rate of Growth and Employment” (Expansiunea capitalului, rata de creştere şi ocupare), “Exansion and Employment” (Expansiunea economică şi ocupare), 1947; “The Problem of Capital Accumulation”, 1948; “Depreciation, Replacement and Growth”, 1953; “Essays in the Theory of Economic Growth”, (Eseuri în teoria economică), 1957; “On the Measurement of Technological Change”, 1961; “How I Tried to Become an Economist” (Cum am încercat să devin economist), Szenberg, 1992. [R.A.].
DREPTURI DE POLUARE, componentă a unui mecanism de control al poluării în S.U.A., introdus în 1990 printr-un amendament la Legea privind puritatea aerului, ce înlocuieşte sistemul bazat pe obligativitatea reducerii emisiilor poluante cu un sistem de stimulente pentru reducerea poluării. Constă în alocarea de către Agenţia pentru Protecţia Mediului din S.U.A. a unui număr anumit de credite anual (d. de p.) unor întreprinderi industriale. Fiecare credit este echivalentul unei cantităţi de emisii poluante. întreprinderile au dreptul să-şi păstreze creditele sau să le vândă în schimbul unor metode/ tehnologii ce le permit să reducă emisiile lor poluante la nivelurile admise. Creditele pot fi cumpărate de alte întreprinderi industriale, ele permifându-le să-şi îndeplinească obligaţiile ecologice fară a-şi reduce emisiile poluante, Sau de către alte entităţi, inclusiv organizaţii pentru protecţia mediului. Mecanismul presupune existenţa unei pieţe a d. de p., ce permite alocarea eficientă a resurselor. El permite întreprinderilor să aleagă metoda de reducere a emisiilor poluante cea mai puţin costisitoare, în locul unor directive obligatorii ce impun reducerea emisiilor poluante sau achiziţionarea unor tehnologii specifice. Legea prevede scăderea numărului de credite cu 6%-8% anual în decursul următorului deceniu. [S.G.]
 DREPTURI SPECIALE DE TRAGERE (D.S.T.),
 instrument monetar internaţional care serveşte în principal ca unitate monetară de cont şi de rezervă. Sunt create de Fondul Monetar Internaţional din anul 1970 şi folosite pentru a se acorda credite suplimentare ţărilor membre. D.S.T. sunt emise pe baza încrederii reciproce între membrii F.M.I. şi utilizate îndeosebi pentru echilibrarea lichidităţilor internaţionale. Mărimea unui D.S.T. se stabileşte pe baza unui coş valutar, adică un număr de valute selectate (dolarul american, lira sterlină, marca germană, francul francez, yenul japonez) pentru a reflecta cursul valutar al D.S.T. sau al unei monede naţionale. D.S.T. reprezintă principalul instrument de rezervă al Sistemului Monetar Internaţional, luând locul aurului. [C.D.]
 DUALISM ECONOMIC, denumire dată unei economii cu două sisteme economice care se juxtapun şi este caracteristică ţărilor subdezvoltate. în acest sens există un sector tradiţional rural relevant pentru un sistem precapitalist şi un sector modem, evoluat faţă de primul, capitalist sau post-capitalist. Relaţiile dintre cele două sectoare sunt slabe sau inexistente, ceea ce face ca fiecare sector să fie autonom în raport cu celălalt. Se disting în general trei forme de dualism economic: 1. dualismul teritorial sau geografic, caracterizat prin concentrarea polilor din ţara respectivă în opoziţie cu restul teritoriului; 2. dualismul funcţional, care corespunde funcţionării autonome a fiecărui sector prin relaţii cvasitotale numai între unităţile aceluiaşi sector, indiferent de amplasarea lor teritorială: 3. dualismul social, care se concretizează prin existenţa a două societăţi (corespunzătoare sectoarelor respective) care au sisteme de valori şi instituţii proprii. în interpretarea obişnuită, dualismul sau dualitatea structurilor exclude dominaţia, pentru că autonomia sectoarelor, juxtapunerea structurilor şi sistemelor fac dificilă sau chiar imposibilă scurgerea influenţelor de la unul la altul. Or, dominaţia, dimpotrivă, implică o legătură între structura dominantă şi structura dominată. Acest punct de vedere este însă, adesea, criticat pornind de la realităţile economiilor subdezvoltate, unde se observă existenţa relaţiei de dominaţie. [G.P.T.]
 DUMPING, politică de vânzare a unor mărfuri pe o piaţă externă la un preţ mai scăzut decât costul marginal. D. constituie un mijloc cu ajutorul căruia ţările aflate în recesiune economică se debarasează de surplusurile temporare. Prin exportul acestor
DUOPOL
170
 surplusuri, se evită o reducere a preţurilor interne şi a veniturilor realizate de producătorii autohtoni. Totodată, d. reprezintă un mijloc strategic de pătrundere pe noi pieţe. Pierderile înregistrate pe termen scurt sunt compensate pe termen lung, după ce se asigură controlul acestor pieţe, prin majorarea preţurilor. Ambele mijloace constituie forme neloiale, inechitabile de comerţ exterior. [G.C.]
DUOPOL, piaţă oligopolistă unde operează numai doi ofertanţi. în această situaţie, orice decizie a unui ofertant, cum ar fi creşterea sau reducerea preţului, afectează situaţia celuilalt, ceea ce îl determină să reacţioneze. Această replică influenţează rezultatele primei decizii, determinând modificarea preţului şi
cantităţii de echilibru. Rezultatele deciziilor unei firme depind de reacţia celeilalte firme (v. Modelul Coumot, Oligopol). [M.N.]
DUOPSON, formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în care sfera cererii este restrânsă, existând doar doi cumpărători. Fiind singurii purtători ai cererii în ceea ce priveşte bunul respectiv, cei doi agenţi economici-cumpărători pot să-şi impună preţul, avantajos lor, în condiţiile de atomicitate a ofertei. Spre exemplu, atunci când ar exista doar două fabrici de zahăr cumpărătoare de sfeclă de zahăr oferită de mai mulţi producători agricoli, acestea au posibilitatea de a se aproviziona la anumite preţuri, impuse vânzătorilor (v. Concurenţa). [E.C.].
E
ECART INFLAŢIONIST, criteriu şi indicator de măsurare (aproximare) a intensităţii procesului inflaţionist. E.i. se exprimă absolut şi relativ. Absolut, acesta se determină ca diferenţă între cererea solvabilă nominală (influenţată şi de factorii politico-administrativi) şi oferta reală de mărfuri şi servicii. Ambele mărimi sunt considerate a fi agreate la scara economiei naţionale. Există un anume consens în a susţine că dezechilibrul inflaţionist înseamnă, în fond, un excedent de masă monetară de care dispune populaţia, care nu este acoperit printr-o ofertă reală adecvată cantitativ, structural şi calitativ. Relativ, e.i. se măsoară prin raportul procentual dintre mărimea absolută arătată (diferenţa) şi masa reală a ofertei de bunuri şi servicii. Mărimile relative, la rândul lor, pot fi exprimate prin indici cu bază fixă sau cu bază în lanţ. Pe baza indicilor respectivi se poate aprecia (observa) sensul procesului inflaţionist: crescător, constant, descrescător. Dimensiunea efectivă a e.i. rezultă din însumarea presiunilor inflaţioniste, acestea având semne contrare. Unul pozitiv, dinspre masa monetară în circulaţie, altul negativ, dinspre oferta agregată de bunuri şi servicii (v. Deflaţie, Inflaţie). [D.N.]
ECHILIBRU BUGETAR, egalitatea dintre cheltuielile şi veniturile bugetului public. E.b. constituie o problemă de politică economică şi financiară. în concepţie clasică, e.b. era considerat “regula de aur” a gestiunii financiare publice. în prezent, pornindu-se de la teoria keynesistă, se susţine că politica financiară a unui guvern trebuie apreciată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra economiei şi nu după simpla stare de echilibru sau dezechilibru a bugetului, fiind esenţială evitarea risipei şi ineficienţei. Urmărindu-se maximizarea rezultatelor ce se obţin totuşi, este de preferat e.b. (v. Buget de stat). [E.C.]
ECHILIBRU GENERAL, (1) situaţie a pieţelor interdependente caracterizată prin inexistenţa
excesului de cerere sau de ofertă. De exemplu, dacă toate veniturile sunt cheltuite în întregime pentru procurarea bunurilor x şi>\ atunci o creştere a cererii pe piaţa bunului x determină o reducere a cererii pe piaţa bunului y. în cazul în care pe piaţa bunului x excesul de cerere este egal cu zero, atunci această piaţă se află în echilibru, cantitatea cerută fiind egală cu cea oferită. Dar în acest caz şi piaţa bunului y se află în echilibru. Generalizând, se poate spune că n pieţe interdependente sunt în echilibru, dacă pe n-l pieţe excesul de cerere sau de ofertă este egal cu zero. (2) Metodă de analiză a interdependenţelor existente între diferitele entităţi (pieţe, sectoare etc.) ale economiei naţionale. Această metodă porneşte de la faptul că evenimentele care au loc într-o anumită entitate pot determina modificări majore în restul economiei. Totodată, aceste modificări au un efect de feed-back asupra situaţiei din respectiva entitate. De exemplu, majorarea preţului la benzină determină creşterea costurilor şi preţurilor altor bunuri. La rândul lor, preţurile mai ridicate ale acestor bunuri vor determina creşterea costului benzinei. [G.C.]
ECHILIBRU INTERTEMPORAL, stare caracterizată prin egalitatea dimensiunilor intertemporale a ofertelor şi cererilor agenţilor economici pentru toate bunurile din economie, prezente şi viitoare. Cel mai cunoscut exemplu de e.i. este modelul Arrow-Debreu de analiză a concurenţei perfecte. De asemenea, modelele anticipărilor raţionale aparţin abordărilor e.i. Punctul de plecare derivă din constatarea că două cantităţi egale din acelaşi bun de producţie sau de consum nu sunt substituibile, potrivit utilizărilor lor, dacă acestea sunt disponibile la două momente diferite. Astfel, definirea şi evaluarea unui bun presupune, pe lângă natura sa, identificarea disponibilităţii sale în cadrul unei anumite dimensiuni temporale. Compatibilitatea mutuală a ofertelor şi cererilor dintr-un bun, la un moment dat în viitor, rezultă potrivit planurilor întocmite în
ECHILIBRU PARŢIAL
172
prezent de agenţii economici. în e.i., calculele indivizilor se efectuează pe baza valorilor actuale ale cheltuielilor şi veniturilor corespunzătoare tuturor dimensiunilor temporale ale acţiunilor lor. Spre exemplu, întreprinzătorii iau în considerare şi evaluează factorii de producţie disponibili în prezent, în concordanţă cu valoarea anticipată a serviciilor lor de la sfârşitul stadiilor de producţie, adică în raport de valoarea anticipată a producţiei de bunuri de consum. E.i. priveşte modul în care indivizii trebuie să repartizeze în timp, între mai multe perioade, un volum dat de resurse. [M.C.S.]
ECHILIBRU PARŢIAL, (1) stare de balanţă a variabilelor de pe o anumită piaţă, dintr-un anumit sector, domeniu etc. De exemplu, pe piaţa unui bun, forţele cererii şi ofertei sunt balansate atunci când cantitatea cerută este egală cu cea oferită. în acest caz, cele două forţe opuse determină cantitatea şi preţul de echilibru, iar acţiunile agenţilor economici sunt concordante şi mutuale. (2) Metodă de analiză a relaţiilor dintre variabile specifice unei pieţe (industrii), unei activităţi economice etc. în cadrul acestei analize, fiecare piaţă (industrie) este tratată ca o entitate de sine-stătătoare. în acest caz, se consideră că interdependenţele dintre diferitele entităţi ale economiei, respectiv, efectele de feed-back, sunt inexistente. în această analiză, se urmăreşte cunoaşterea comportamentului unor variabile, direcţiile şi efectele schimbărilor intervenite într-o entitate izolată de restul economiei naţionale. [G.C.]
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI, nivelul maxim al utilităţii totale de care beneficiază un consumator din bunurile cumpărate cu un anumit buget (venit). în condiţiile constrângerii bugetare, consumatorul trebuie să aleagă o variantă de combinare a diferitelor cantităţi din bunurile disponibile care poate fi achiziţionată şi, totodată, să corespundă preferinţelor sale. Utilitatea totală rezultată din aceste bunuri este maximă atunci când utilităţile marginale sunt proporţionale cu preţurile lor. De exemplu, în cazul a două bunuri x şi y: dacă Umx şi Umy, Px şi Py reprezintă utilităţile marginale şi, respectiv, preţurile bunurilor, atunci utilitatea totală este maximă când: Umx/Px = Umy/Py. Generalizând, rezultă că echilibrul consumatorului este atins atunci
când raporturile dintre utilităţile marginale şi preţurile tuturor bunurilor sunt egale (v. Curbele de indiferenţă, Linia bugetului, Utilitatea marginală). [G.C.]
ECHILIBRUL ECOLOGIC, starea de normalitate, de interdependenţă benefică între comunitatea biotică şi mediul său fizic de existenţă (atmosfera, lumina solară, litosfera şi hidrosfera). El reflectă relaţia dintre biocenoză (totalitatea organismelor vii, aflate în interacţiune şi legate de un anumit loc de viaţă), cu o componentă determinată, istoriceşte constituită şi autoreglabilă, şi biotop (habitat), stare ce exprimă relaţiile indisolubile dintre organismele vii, pe de o parte, şi factorii abiotici, pe de altă parte, ca şi din interiorul acestora. Menţinerea e.e. sau deteriorarea lui poate fi determinată fie de componenta istoriceşte constituită şi autoreglabilă menţionată, fie de intervenţia omului, a societăţii. E.e. a fost încălcat puternic în ultimele două decenii, ajungându-se la veritabile crize ambientale, care se manifestă sub multiple forme, diferite în timp şi în spaţiu. Specialiştii demonstrează tot mai insistent, în ultima perioadă, că pentru refacerea e.e. omenirea trebuie să înveţe cum să restituie naturii bogăţia împrumutată, preluată de la ea (v. Ecologie). [A.I.]
Echilibrul economic (v. TEORIA ECHILIBRULUI ECONOMIC)
Echilibrul pieţei (v. ECHILIBRUL GENERAL)
ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI, realizarea, pe termen lung, a unei combinări optimale între factorii de producţie, care asigură maximizarea producţiei la un cost de producţie total dat sau obţinerea unui volum de producţie dat cu costuri cât mai mici. E.p. are loc atunci când se realizează egalitatea între productivităţile marginale ale factorilor utilizaţi raportate la preţurile acestora sau când raportul dintre productivităţile marginale ale factorilor care se combină este egal cu raportul dintre preţul de procurare a acestora. De exemplu, dacă avem în vedere factorii capital (k) şi muncă (L), este necesară respectarea egalităţii
                                                                             Wmgk _ WmgL ^ WmgK _ PK Pk " PL SaU WmgL “ PL'
 173
ECOLOGIE
băneşti x„ x2,..., (unde Xj, l = 1,2,..., n, sunt numere reale pozitive sau negative). Probabilităţile obţinerii premiilor respective sunt p,, p2,..., pn.
                                                 U(x)=£ PlU(x,).
Egalitatea acestor rapoarte este marcată grafic în punctul în care dreapta bugetului este tangentă la isocuantă sau la curba de isoproducţie. Producţia corespunzătoare acestui punct (E) reprezintă nivelul producţiei la care se va fixa şi opţiunea sa. Respectarea condiţiilor de ordin tehnic şi economic asigură poziţia de echilibru a firmei pe termen lung şi capacitatea concurenţială a acesteia (v. Isocuanta, Teoria comportamentului producătorului). [A.C.]
ECHILIBRUL RESURSELOR DE MUNCĂ, stare de concordanţă relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor, în primul rând, ale activităţii economice. Lipsa e.r. de m. înseamnă existenţa unei pieţe a muncii dezechilibrate, concretizate în fenomene de subutilizare a resurselor de muncă; în situaţia inversă, se manifestă starea de suprautilizare. După Keynes, echilibrul de subutilizare a resurselor de muncă exprimă acea stare în care oferta depăşeşte cererea de muncă a firmelor, în timp ce oferta şi cererea de bunuri economice pot fi în echilibru (v. Piaţa muncii). [S.C.]
ECHILIBRUL VALUTAR, concordanţă dinamică între încasările şi plăţile în valută ale unei ţări într-o anumită perioadă. E.v. este reflectat şi, totodată, realizat de balanţa de plăţi externe a ţării respective. E.v. poate fi înfăptuit pe mai multe paliere ca echilibru între totalul încasărilor şi totalul plăţilor în valută; echilibru pe componente ale balanţei de plăţi externe (balanţa comercială, balanţa serviciilor, balanţa creditelor); echilibru pe ţări sau grupe de ţări. E.v. este condiţia esenţială a stabilităţii cursului de schimb şi a convertibilităţii (v. Piaţa valutară). [C.D.]
ECHIVALENT CERT, sumă bănească certă, a cărei utilitate este egală cu utilitatea anticipată a unei loterii cu premii băneşti. Fie loteria X care oferă premiile
                            Echivalentul cert xc al loteriei X rezultă din relaţia: U(xc)=U(X)
Deoarece utilitatea echivalentului cert este egală cu utilitatea anticipată a loteriei, decidentul este indiferent între suma bănească certă xr şi loteria X. [T.C.]
ECHIVALENT GENERAL, etalon de măsură a standardului de valoare a bunurilor economice. Are o denumire specifică în fiecare ţară (dolar, leu, franc, marcă, liră etc.) şi constituie elementul fundamental al sistemului bănesc al ţării respective (v. Bani). [C.D.]
ECODEZVOLTARE, creşterea sau dezvoltarea economică în strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. E. este o relaţie complexă ce se referă nu numai la dezvoltarea economică propriu-zisă în raport cu mediul ambiant natural, ci şi la întreaga dezvoltare umană, inclusiv la aspectele sale sociale, de cultură, ştiinţă şi civilizaţie. Conceptul de e. s-a format şi se îmbogăţeşte în cadrul unor confruntări de concepţii, cum sunt: concepţia geocentrică, ceabiocentrică şi antropocentrică. Prima, face din protecţia Terrei, a factorilor naturali, un scop în sine, condamnând orice intervenţie a omului asupra naturii. Concepţia biocentrică aşează în centrul ei organismele vii, îndeosebi formele de viaţă nonumane, deoarece - afirmă unii specialişti
- acestea nu s-ar putea prezerva singure, aşa cum o face omul Concepţia antropocentrică susţine că totul trebuie subordonat nevoilor crescânde şi tot mai diverse ale oamenilor. Relaţionând elementele raţionale din toate aceste concepţii, se poate formula o concluzie sub forma imperativului reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Aceasta ar însemna respect faţă de legile naturii în activitatea economică, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănătatea Terrei, pentru progresul social (în om şi pentru om) (v. Echilibru ecologic). [A.I.]
                           ECOLOGIE, ştiinţă care studiază interrelaţiile dintre organismele vii şi mediul înconjurător, respectiv,
ECONOMETRIE
 174
ansamblul factorilor naturali şi al celor creaţi de om, aflaţi în interdependenţă. Ecologia ca ştiinţă a fost pusă în evidenţă în anul 1866, de către Ernest Haeckel, în lucrarea: “Generalle Morphologie der Organismen”. Ca ramură a biologiei, e. şi-a îndreptat atenţia asupra studierii comportamentului vieţuitoarelor şi a mediului în care acestea trăiesc. Marile probleme cu care omenirea se confruntă astăzi, cum sunt degradarea mediului natural, efectul poluant al exploatării şi folosirii resurselor, impun tot mai mult depăşirea conţinutului tradiţional biologic al ecologiei şi accentuarea rolului ei de ştiinţă a gospodăririi planetei, de conservare a vieţii pe Terra, de menţinere a condiţiilor favorabile dezvoltării vieţii. Cuvântul “ecologie” a devenit sinonim cu protejarea naturii şi apărarea mediului înconjurător. Progresul ştiinţei şi tehnicii oferă ecologiei mijloace mai perfecţionate de studiere şi cunoaştere, de sporire a eficienţei acesteia. în condiţiile actuale, ale progresului societăţii, ştiinţa economică şi alte ramuri ale ştiinţei abordează, în conţinutul lor, şi latura ecologică; eficienţa economică reală include organic, pe lângă creşterea randamentelor, şi protejarea mediului natural (v. Ştiinţă economică). [E.C.]
ECONOMETRIE, ansamblu de tehnici de exprimare a relaţiilor economice şi de testare a teoriilor economice, utilizând metode şi raţionamente statistice. E. a devenit şi baza prognozelor economice. Deşi iniţial e. făcea parte din corpul ştiinţelor matematice şi statistice, ea s-a separat de acestea o dată cu fondarea, în S.U.A., a Societăţii Econometrice în anul 1931. Printre precursorii e. sunt adesea enumeraţi William Petty şi Henry Moore. Treptat, e. şi-a deplasat accentul de la cercetările de evidenţiere a unor constante specifice, ale unor legi economice spre studii probabilistice. Dintre tehnicile principale utilizate de către e. se pot aminti: regresia multiplă, autoregresia, ecuaţiile simultane şi mai multe genuri de teste pentru verificarea semnificaţiei unor variabile sau pentru prevenirea autocorecţiei erorilor etc. După anul 1945, dezvoltarea macroeconomiei, ca parte a ştiinţei economice, aduce cu sine o proliferare fară precedent a modelelor e., modele care devin din ce în ce mai sofisticate. La ora actuală se poate vorbi de mai multe direcţii de dezvoltare a e., care susţin adesea noile abordări din ştiinţa economică. Pe de altă parte, fundamentarea deciziilor economice, verificarea unor serii de date, ca şi studiile de piaţă
folosesc din plin tehnicile econometrice (v. Calcul economic). [A.D.]
ECONOMIA BUNĂSTĂRII, acea parte a ştiinţei economice care abordează în mod normativ actele, faptele şi comportamentele participanţilor la activităţile economice, activităţi desfăşurate la diferite niveluri şi structuri organizaţional-instituţionale. E.b. reprezintă deci un ansamblu de teorii şi doctrine, precum şi de judecăţi de valoare despre ceea ce gândesc şi cum acţionează participanţii la economie. (1) E.b. a fost fundamentată, iniţial, de Arthur C. Pigou, ca ştiinţă normativă microeconomică. Dacă microeconomia pozitivă reflectă modul cum se comportă şi cum acţionează unităţile economice pe baza regulilor şi favorabilităţilor pieţei şi preţurilor, microeconomia normativă apreciază cum ar trebui să acţioneze acestea dacă ar ţine seama şi de alte criterii decât cele strict economice, respectiv, analizate cu instrumente şi modele economice. Printre problemele analizate prioritar normativ figurează: impozitarea şi alocarea (cheltuirea) veniturilor publice; alocarea resurselor şi politicile guvernamentale; concurenţa şi politica industrială, extemalităţile; eficienţa economică şi cchitatea. (2) E.b., ca teorie (ştiinţă) economică normativă, studiază modul în care o economie poate aloca în cele mai bune condiţii resursele de care dispune, în scopul maximizării utilităţii sau bunăstării economice a populaţiei ţării.
E.b. apare ca un mozaic de o mare diversitate de acte şi comportamente privind sursele şi destinaţiile (obiectivele) sale. E.b. se caracterizează pornind de la următoarele mecanisme: a) alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei; b) mobilizarea investiţiilor, a mupcii de calitate şi a performanţei competiţionale; c) distribuirea veniturilor şi a bunurilor. Cu toate acestea, economia de piaţă, ca producător primar al bunăstării, prezintă şi o serie de limite structurale în ceea ce priveşte produsul final, în primul rând, din punct de vedere al producerii bunurilor necesare, bunurile publice şi sociale tind să fie produse într-o proporţie inferioară nivelului considerat de către colectivitate a fi necesar. Bunuri sociale dezirabile sunt subproduse, iar uneori cele indezirabile sunt supraproduse, creând dezechilibre economico-sociale. în al doilea rând, din punct de vedere al distribuţiei bunăstării: aceasta este realizată excesiv de inegal prin piaţă şi preţuri, lăsând secţiuni importante din populaţie sub nivelul de trai
 175
ECONOMIE DE PIAŢĂ REALĂ
considerat acceptabil. Din acest motiv, este necesară intervenţia pentru corectarea limitelor. Corecţiile fac în principal obiectul politicii sociale, printr-o intervenţie reglatoare redistributivă atât a resurselor, cât şi a veniturilor, astfel încât să se realizeze o legătură mai bună între eficienţa economică şi echitatea socială (v. Economie normativă, Economie pozitivă). [D.N., I.M.]
ECONOMIA REALĂ, ansamblul activităţilor economice de susţinere a ofertei agregate de bunuri materiale şi servicii, menite să asigure satisfacerea cererii agregate pentru astfel de bunuri. E.r. se caracterizează printr-o anumită structură tehnologică, de ramură, de produse (bunuri), ca şi prin structuri mixte de proprietate. De asemenea, e.r. presupune anumite niveluri şi structuri de costuri şi/sau de sacrificii globale, precum şi niveluri şi structuri de rezultate reale adecvate (exprimate în unităţi naturale, convenţionale şi monetare). Principalii indicatori ai nivelului şi dinamicii e.r. la nivel macroeconomic sunt: produsul intern brut (în termeni reali); populaţia ocupată pe structuri de ramură şi pe niveluri de pregătire profesională; populaţia salariată; investiţiile; cererea internă de bunuri (pe categorii ale acestora); producţia industrială; producţia agricolă; comerţul exterior (importul şi exportul); câştigul salarial mediu nominal net etc. E.r. se delimitează de economia simbolică, de reglarea economică, de economia reflectată teoretic (v. Activitate economică, Economie simbolică). [D.N.]
Economie autocentrată (v. ECONOMIE ÎNCHISĂ)
Economie capitalistă (v. CAPITALISM)
Economie clasică (v. TEORIA ECONOMICĂ CLASICĂ)
ECONOMIE DE AVARIE, termen folosit în literatura recentă pentru a defini starea economiilor ţărilor în tranziţie din zonele de conflict armat. în genere, economia de avarie (e.a.) are dificultăţi suplimentare, pe fondul tensiunilor interetnice, al războaielor religioase etc., în aplicarea măsurilor de reformă, se confruntă cu dezechilibre ocupaţionale serioase, cu prăbuşirea producţiei interne. Astfel de economii produc sărăcie endemică, generează neîncrederea în moneda proprie, au o structură
instituţională precară şi un grad scăzut de rezistenţă la şocurile pieţei externe. E.a. constituie o problemă serioasă pentru sistemul instituţional al globalizării, nevoit să ia în custodie financiară astfel de economii pentru a susţine redresarea şi pentru a evita astfel contaminarea economiei globale. [M.D.]
ECONOMIE DE PIAŢĂ, sistem economic, mod specific de fundamentare şi asigurare a coerenţei deciziilor privind problema economică fundamentală şi a rarităţii. Modelul teoretic (ideatic) al e. de p. a fost elaborat pe baza unor premise economice, social-politice şi filosofice: proprietatea particulară sacră, inviolabilă şi garantată; primordialitatea intereselor personale. E. de p. reprezintă un sistem economic în care mecanismele naturale (ale pieţei) sunt singurele care tind să asigure echilibrul dintre cerere şi ofertă, şi alocarea resurselor cu excluderea oricărei intervenţii a statului şi monopolurilor. Sistem de organizare şi funcţionare a economiei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producerea bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie, iar persoanele şi categoriile de persoane au acces la bunurile produse prin intermediul nivelului şi dinamicii preţurilor. Elementele structurale ale sistemului ideal de e. de p. sunt: economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente; proprietatea particulară şi interesul personal sunt decisive în funcţionarea economică şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii;, toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă, ea fiind cel mai important factor de progres, de cooperare şi selecţie între agenţii economici; preţurile se formează liber, ele fiind rezultatul raportului dintre cerere şi ofertă, pe care la rândul lor îl influenţează; exclude intervenţiile administrative ale statului şi altor centre de forţă (monopoluri, sindicate etc.) în activitatea şi funcţionarea economiei (v. Economie de schimb). [G.I.]
ECONOMIE DE PIAŢĂ REALĂ, acel sistem care funcţionează efectiv în diferite ţări şi care nu realizează integral caracteristicile modelului ideal; există o mare diversitate de modele de e. de p.rv în fapt fiecare ţară are propriul model de e. de p.r. Pe deasupra acestor deosebiri, e. de p.r. modeme le sunt comune unele caracteristici. Pluralismul formelor de
ECONOMIE DE RĂZBOI
176
proprietate, în care proprietatea particulară este preponderentă. Titularul fiecărei forme de proprietate este orientat ferm spre câştig şi îşi asumă dreptul de decizie în condiţii de risc şi incertitudine. O structură tehnico-economică modernă, componentă substanţială a unei înalte eficienţe - premisa satisfacerii decente a nevoilor pentru marea majoritate a cetăţenilor, a libertăţii economice, inclusiv a democraţiei. Economia este descentralizată, bazată pe decizii individuale, a căror coerenţă se asigură prin mecanismul pieţei, pârghiile economico-financiare şi cadrul legislativ. Sistem de pieţe concurenţiale, care funcţionează pe principiile vaselor comunicante, bazate pe reguli clare care-i stimulează pe cei întreprinzători şi îi elimină pe cei imobili şi inadaptabili. Pentru majoritatea bunurilor marfare, preţurile se formează prin negocieri libere între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative din partea statului şi altor centre de forţă economică. Un sistem fmanciar-bancar ramificat, modem echipat, care-şi asumă reglarea masei monetare şi orientarea acţiunilor agenţilor economici. Statul democratic veghează la respectarea regulilor, este agent economic; prin diferite organisme specializate, el adoptă măsuri pentru completarea şi, când este cazul, corectarea funcţionării pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare şi altor instrumente, în conformitate cu filosofia funcţionării pieţei. Populaţiei, agenţilor economici le sunt caracteristice anumite mentalităţi: prevederea, iniţiativa, riscul, inhibarea mentalităţilor patemaliste etc. Deşi mecanismul e. de p.r. are şi unele neajunsuri, el s-a dovedit cel mai adecvat sistem de organizare şi funcţionare a economiei din toate cele care au fost imaginate şi practicate de-a lungul istoriei (v. Economie mixtă, Sistem economic). [G.I.]
ECONOMIE DE RĂZBOI, reprezintă în accepţiunea clasică, acea economie care s-a restructurat pentru a face faţă nevoilor unei producţii afectată susţinerii conflictelor militare de proporţii. în accepţiunea actuală, e. de r. presupune fie funcţionarea economiei în condiţii de război pe teritoriul său, fie un proces de reconstrucţie materială pentru eliminarea consecinţelor distructive, de natură fizică, ale conflictelor armate. Se conturează în prezent şi varianta unei economii cu potenţial specific agresiunilor, care dezvoltă ramuri capabile să furnizeze material de război sau pur şi simplu de susţinere a
ameninţării cu pericolul folosirii armelor nucleare, chimice, biologice etc. [M.D.]
ECONOMIE DE SCHIMB, formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care subiecţii produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor, prin cumpărare, bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor; formă universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. A cunoscut ample transformări în timp şi specificităţi în diferite ţări şi spaţii geografice. Are şi unele trăsături generale: a) specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri şi desfăşurarea unor activităţi pe principii de eficienţă, raţionalitate, decurgând din avantajul relativ (comparativ); specializarea generează un amplu sistem de dependenţe şi interdependenţe între agenţii economici, ca expresie obiectivă a cooperării şi schimbului; b) autonomia, independenţa unităţilor economice, adică dreptul de decizie în ceea ce le priveşte, asumându-şi consecinţele pozitive şi riscul propriilor acţiuni. Se bazează pe o anumită formă de proprietate, iar autonomia, interdependenţa cele mai ample le asigură proprietatea particulară; c) întreaga activitate economică gravitează în jurul pieţei; în cadrul acesteia se realizează legăturile între producţie şi consum, între producători şi consumatori; d) monetarizarea economiei, în sensul că banii sunt un element major al vieţii economice, care influenţează tranzacţiile, modul de funcţionare şi structura organică a societăţii; e) principalele forme de relaţii economice dintre agenţi sunt tranzacţiile bilaterale de piaţă, în sensul că se bazează pe interes şi avantaj economic al fiecărui participant la actele de schimb, pe fluxul bilateral de bunuri şi monedă, bazate pe cerere şi ofertă, şi în care fiecare urmăreşte maximarea satisfacţiei să obţină un avantaj; f) majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfa, devin bunuri comerciale. în mod natural, economia de schimb conduce, pe o anumită treaptă şi în anumite condiţii, la economia de piaţă (v. Economia de piaţă, Economia naturală). [G.I.]
ECONOMIE DE TRANZIŢIE, formă de existenţă a economiei de schimb, care corespunde perioadei de trecere de la economia centralizată, de comandă, bazată pe monopolul proprietăţii sociale socialiste asupra mijloacelor de producţie (socialism), la economia concurenţială, de piaţă, care se întemeiază pe
 177.
ECONOMIE INFORMAŢIONALĂ
proprietatea privată, pe libera iniţiativă şi libertatea economică (capitalism). în e. de t. se întâlnesc atât elemente caracteristice economiei de comandă (care sunt într-o continuă diminuare, într-un proces de lichidare), cât şi elemente caracteristice economiei concurenţiale (aflate într-un proces evolutiv, cantitativ şi calitativ). în cadrul e. de t. se înfăptuiesc obiectivele majore ale procesului de tranziţie: stabilizarea macroeconomică şi controlul acesteia; crearea sectorului particular (care va trebui să devină dominant), privatizarea şi restructurarea întreprinderilor; redefinirea rolului statului în economie (v. Capitalism, Socialism). [N.D.]
ECONOMIE DESCHISĂ, denumire dată economiei unei ţări în cadrul căreia comerţul exterior are o pondere ridicată. Ţinând seama de structura extrem de eterogenă a economiei mondiale, de rolul variat al statelor în lume, există e.d. mari şi e.d. mici (mijlocii). încadrarea ţărilor în cele două grupe se face fie în raport de ponderea lor în fluxurile economice internaţionale reale, fie în raport de ponderea acestora în fluxurile monetare şi de credit, în ceea ce priveşte primul criteriu, este notorie grupa marilor puteri comerciale, adică ţările care deţin l % din comerţul mondial. Cei mai mulţi specialişti împart ţările în e.d. mari şi e.d. mici, în funcţie de poziţia lor pe pieţele monetare şi financiare mondiale. E.d. mare este acea economie în care, datorită dimensiunilor sale şi puterii economice pe care o deţine, rata dobânzii se formează pe baza şi sub influenţa proceselor economice interne. O asemenea e.d. este capabilă să exercite o influenţă însemnată asupra stării pieţei financiare internaţionale şi asupra nivelului mondial al ratei dobânzii. E.d. mică reprezintă acea economie care se raportează la rata dobânzii formată pe baza condiţiilor existente pe piaţa mondială a creditului. Din cauza dimensiunilor mici şi a slabei ei forţe economice, e.d. mică nu poate să exercite o influenţă semnificativă asupra pieţei mondiale şi, în particular, asupra mişcării ratei dobânzii pe o asemenea piaţă. [D.N.]
ECONOMIE DUALĂ, economie naţională în care coexistă sectoare economice dezvoltate alături de sectoare economice rudimentare. într-o astfel de economie există oameni bogaţi şi instruiţi alături de oameni săraci şi analfabeţi. Dualismul reprezintă o teorie contemporană a dezvoltării economice cu o
largă audienţă. Această teorie are o viziune pesimistă asupra dezvoltării, considerând coexistenţa sărăciei şi bogăţiei chiar în ţările dezvoltate ca pe o caracteristică normală a lumii contemporane. De aici concluzia că eforturile pentru dezvoltare nu vor atenua caracterul dual al economiilor naţionale (v. Dezvoltare economică). [A.D.]
ECONOMIE ENCLAVĂ, (1) economie în care corelaţiile intersectoriale sunt slabe sau inexistente. O astfel de economie este slab dezvoltată bazându-şi exporturile pe un singur sector economic (agricultură sau industrie extractivă). Lipsa corelaţiilor interramuri face imposibilă generarea unor efecte de propagare în procesul de creştere şi dezvoltare economică. 2. Parte a unei economii naţionale cedate unei alte ţări. De exemplu, fostul caz al Hong-Kong-ului sau Macao. 3. Parte a unei economii naţionale dezvoltate în care relaţiile din cadrul unor grupuri etnice minoritare creează anumite circuite economice preferenţiale. De exemplu, grupurile economice cubaneze sau mexicane din cadrul economiei S.U.A. (v. Economie naţională). [A.D.]
ECONOMIE FEUDALĂ, formă (tip) de economie, care a predominat în Evul Mediu în ţările din Europa Occidentală, caracterizată prin existenţa marilor domenii funciare (latifundii) aflate în proprietatea laică sau bisericească, în cadrul cărora se produceau toate sau aproape toate bunurile necesare celor ce trăiau şi munceau pe terenurile aparţinând proprietarului funciar. E.f. era o economie închisă, preponderent naturală, proprietarii neavând relaţii de schimb extinse cu ceilalţi feudali. De asemenea, producătorii direcţi (iobagii, şerbii) nu intrau în relaţii de schimb cu stăpânii feudali, ei fiind dependenţi de aceştia. E.f. era o economie de subzistenţă. Organizarea acesteia se limita la satisfacerea nevoilor populaţiei feudei (domeniului). Proprietarii feudali nu urmăreau profitul, ei pretinzând de la ţăranii dependenţi mai ales prestaţii în natură (rentă în muncă sau în natură) (v. Economie, Sistem economic). [D.N.]
Economie informată (v. ECONOMIE SUBTERANĂ)
ECONOMIE INFORMAŢIONALĂ, componentă esenţială a unei economii a cărei axă evoluează de la
ECONOMIE ÎNCHISĂ
178
resurse, procese, produse şi sisteme de distribuţie materiale la resurse, procese, produse şi sisteme de distribuţie simbolice. Câteva caracteristici ale acestei economii de tip nou' sunt: a) un nou mod de producţie în care capitalul uman (împreună cu cel social) capătă o relevanţă deosebită potenţând celelalte tipuri de capital (natural şi produs de om); b) industriile specifice societăţii cunoaşterii au ca obiect de activitate producerea şi distribuirea cunoştinţelor şi ■i informaţiei mai degrabă decât producerea şi distribuirea bunurilor materiale; c) serviciile capătă • ot mai multă importanţă în economie, iar clientul devine un participant activ la construcţia societăţii Unităţile de producţie specifice economiei cunoaşterii sunt parteneriatele bazate pe CDI (cercetare-dezvoltare-inovare). Piaţa capătă noi dimensiuni în economia cunoaşterii datorită specificului mărfii comercializate, un bun imaterial (concepţii, principii şi metode de management) ce nu poate fi vândut sau cumpărat de pe raft ca alte mărfuri, şi datorită modului specific de alocare a resurselor (de exemplu, în alocarea factorului muncă intervine ingeniozitatea constituirii unor echipe cât mai creative). Caracterul imaterial al produselor comercializate pe piaţa cunoaşterii face aproape imposibilă stabilirea unor graniţe riguroase între piaţa naţională şi piaţa internaţională a acestor produse. [S.G.]
ECONOMIE ÎNCHISĂ, denumire dată economiei unei ţări în care comerţul exterior are o pondere foarte mică. în condiţiile contemporane, ale interdependenţelor economice crescânde dintre ţări pe baza diviziunii internaţionale (mondiale) a muncii, e.î. este un model teoretic de analiză economică. în prezent, economiile reale ale ţărilor nu mai pot nici exista măcar, fară a mai vorbi de dezvoltare, dacă nu se racordează la fluxurile economice internaţionale reale şi monetare. într-o e.î., activităţile se realizează în cadrul unor entităţi teritorial-administrative, fară legături permanente şi consistente cu celelalte entităţi (v. Economie deschisă). [D.N.]
ECONOMIE MATEMATICĂ, ştiinţă de graniţă, rezultată din aplicarea matematicii la studiul economiei. Sunt cunoscute trei faze ale dezvoltării e.m.: perioada de început; caracterizată prin contribuţii individuale în acest domeniu, culminând cu lucrările pionierilor marginalismului (L. Walras,
C. Menger, S. Jevons); perioada dintre 1930 şi 1950,
când au predominat lucrările de fundamentare matematică ale unor modele econometrice şi ale cercetărilor operaţionale; faza de maturitate debutând cu deceniul al şaselea când a început asimilarea pe scară largă a unor noi tehnici matematice în economie (analiza vectorială, calculul diferenţial, analiza variaţională etc.). în primele două faze problematica abordată se axa mai ales în domeniul studierii cererii şi ofertei pe diferite pieţe, a echilibrului parţial şi general, a analizelor structurale prin calcul matriceal de tip input-output, respectiv, a optimizării unor sisteme economice. în ultima etapă, sfera de cuprindere s-a lărgit, iar metodele de studiu au devenit tot mai rafinate. Astfel au cunoscut o dezvoltare intensă cercetările matematice în domeniul fmanciar-bancar, cele privind cibernetica economică sau cele din domeniul programării neliniare. Arsenalul de studiu al e.m. s-a îmbogăţit cu domenii matematice noi, cum ar fi: mulţimile fuzzy, teoria fractaliilor, teoria catastrofelor, mulţimile subtile etc., ceea ce îi va permite abordarea matematică a aspectelor calitative ale fenomenelor şi proceselor economice. Dintre reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai e.m. în această etapă amintim pe O. Morgenstern, J. von Neumann,
H. Kuhn, L.A. Zadeh. Mulţi dintre laureaţii Premiului Nobel pentru economie (K. Arrow, G. Debreu, F. Modigliani, R. Solow, M. Allais, L. Kantarovici etc.) au avut contribuţii remarcabile la dezvoltarea e.m. Diversitatea şi rafinamentul la care au ajuns astăzi metodele de studiu din ştiinţele economice au la bază simbioza dintre matematică şi economie, specifică e.m. (v. Econometrie, Model economic, Cibernetică). [A.D.]
ECONOMIE MIXTĂ, (1) în sens restrâns şi tradiţional, desemnează situaţiile în care are loc asocierea colectivităţilor publice şi a producătorilor (agenţilor) privaţi pentru organizarea diverselor activităţi şi operaţiuni. (2) în sens larg, e.m. reprezintă orice formă de cooperare între stat şi interesele private. (3) în accepţiunea modernă, e.m. reprezintă sistemul economic real, în primul rând din ţările dezvoltate economic. în e.m., majoritatea deciziilor este luată pe baza mecanismelor pieţei, dar piaţa este numai unul dintre elementele (mecanismele) de reglare economică; statul joacă un rol important în sensul corectării imperfecţiunilor pieţei şi al asigurării unităţii eficienţă economică - echitate socială; el elaborează legile şi regulile care jalonează derularea
179
ECONOMIE NAŢIONALĂ
activităţii economice, produce bunuri şi servicii (mai ales în interesul colectivităţii), pe care le furnizează gratuit sau cu plată redusă etc. Sistemul e.m. are la bază două axiome: a) înnumele eficacităţii şi libertăţii se asigură rolul regulator al pieţei în alocarea resurselor şi ca spaţiu economic de confruntare şi convergenţă a diferitelor categorii de interese; b) intervenţia şi controlul statal în economie, în spiritul cerinţelor fundamentale şi filosofiei pieţei pentru a compensa, contracara şi corecta unele excese şi noxe ale funcţionării acesteia. Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea lor sunt diferite în timp şi spaţiu, dar reglarea sistemului e.m. se realizează printr-un mecanism hibrid care îmbină proprietatea privată, concurenţa, libertatea formării preţurilor, folosirea pârghiilor economico-fmanciare, precum şi nomele legislative elaborate printr-un sistem democratic de guvernare. E.m. contemporană s-a născut din situaţiile de criză pe care le-a cunoscut sistemul economico-social în ansamblu (recesiuni, inegalităţi frapante în distribuirea veniturilor, dezechilibre şi penurie generalizată în urma unor factori naturali sau conflicte sociale etc.) şi din necesitatea de a armoniza exigenţele eficienţei economice şi liberei iniţiative cu normele minim acceptate de echitate socială. în numeroase ţări, e.m. a reprezentat reacţia specifică rezultată din confruntarea politicilor economice şi opţiunilor liberale şi socialiste ale diferitelor instituţii, în ultimul deceniu, asistăm la tendinţa de extindere a rolului pieţei şi a fenomenelor de dereglementare pe planul funcţionării interne a economiei, dar se amplifică, totodată, rolul mecanismelor e.m. şi în relaţiile economice internaţionale (v. Economie de piaţă, Rolul statului în economie): [G.I.]
Economia mixtă contemporană (v. ECONOMIE MIXTĂ)
ECONOMIE MONDIALĂ, totalitatea economiilor naţionale, legate între ele printr-un complex de relaţii generate de participarea la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul mondial, şi guvernate de o ordine economică internaţională specifică etapei istorice date. Raporturi economice între state au existat din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea, nici în antichitate, nici în evul mediu nu a existat o economie nlondială. E.m. s-a format în cadrul unui proces istoric îndelungat, în corelaţie cu formarea pieţei mondiale şi a diviziunii internaţionale a mun-
cii. Procesul de formare a e.m. s-a încheiat la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Trăsăturile fundamentale ale e.m. sunt: a) existenţa economiilor naţionale, în ipostaza de celule de bază; b) structură eterogenă, fiind alcătuită din ţări cu nivel economic diferit; c) sistem complex de interdependenţe; d) dezvoltarea are loc în cadrul unui amplu proces contradictoriu. [A.G.]
ECONOMIE NATURALĂ, formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele activităţii proprii, fară a apela la schimb; predominantă până la prima revoluţie industrială. Se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare economică, o gamă restrânsă de trebuinţe, preponderente fiind cele elementare. Fiecare gospodărie desfăşoară o activitate economică diversificată, produce o gamă relativ largă de bunuri economice, are eficienţă redusă, legături economice slabe, nesemnificative cu alţi agenţi economici; pământul este principalul factor de producţie. în timp, cunoaşte o tendinţă netă de reducere absolută şi relativă, cedând locul economiei de schimb. Astăzi, prezintă semnificaţie economică în gospodăriile agrare tradiţionale din ţările cel mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Este posibil ca în ţările cele mai dezvoltate ea să cunoască unele extinderi pentru contracararea tendinţelor de unilateralizare a activităţii umane datorate specializării (v Economie de schimb). [G.I.]
ECONOMIE NAŢIONALĂ, ansamblul activităţilor economico-sociale, privite în unitatea şi interdependenţele lor dinamice, care se desfaşoară în cadrul naţional-statal, istoriceşte constituit, pe baza economiei naţionale. E.n. exprimă o formă specifică a diviziunii şi cooperării muncii, în interiorul unei naţiuni, al unei ţări, formate în timp, ca urmare a acţiunii conjugate a factorilor interni (naturali, social-politici, economici) şi a interacţiunii lor dinamice cu factorii externi, rezultaţi din diviziunea şi cooperarea din economia mondială. în cadrul e.n., sistemul activităţilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice - primar, secundar, terţiar şi cuaternar -, pe tipuri de agenţi economici (potrivit Sistemului Conturilor Naţionale), pe ramuri şi sub-ramuri de activitate şi pe trepte de agregare verticală: micro, mezo şi macroeconomică. Spre deosebire de macroeconomie, e.n. integrează sub aspect social-
ECONOMIE NECONTABILIZATĂ
180
politic, naţional-statal sistemele şi subsistemele de activităţi economice şi sociale într-o formă concret-istorică a evoluţiei colectivităţilor umane omogene -naţiunile. [P.C.]
ECONOMIE NECONTABILIZATĂ, acea parte a economiei unei ţări ale cărei rezultate nu se regăsesc în evidenţele oficiale. Economia subterană, economia gri, economia neagră, economia paralelă sunt alte denumiri care aproximează sensurile economiei necontabilizate. E.n. este un flagel al lumii modeme asociat cu criminalitatea economică, crima organizată, piaţa drogurilor, a falsurilor etc. E.n. este şi un reflex al agenţilor economici de a se sustrage rigorilor, adesea prea stricte, în materie de fiscalitate şi de control guvernamental. Ponderea e.n. în total economia este o problemă de eficienţă a supremaţiei economice şi politice a unei ţări, circumscrisă gradului de cultură a legalităţii. [M.D.]
ECONOMIE NEGOCIATĂ, tip de economie în care alocarea resurselor se realizează în principal printr-un proces instituţionalizat de negociere între centre de decizie independente, reprezentând statul, firmele de afaceri, organizaţiile patronale şi sindicale, şi structurile societăţii civile. E.n. a fost concep-tualizată şi este practicată în ţările scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia); ea face posibilă obţinerea - prin procedee specifice de comunicare şi armonizare a intereselor - a unor soluţii de alocare bazate pe condiţionări preponderent politice şi morale, în locul celor juridice sau administrative, deosebindu-se, astfel, atât de economia de piaţă, cât şi de planificarea centralizată. Sistemul e.n. este pluricentric şi interactiv; el asigură, în conformitate cu un set de reguli convenite, reprezentarea şi participarea la decizii, în calitate de coanimatori, a centrelor de interes afectate de deciziile respective, soluţiile rezultate reflectând voinţa lor comună şi fiind, totodată, puse în concordanţă cu obiectivele macroeconomice de ansamblu. Cadrul instituţional specific e.n. consacră acţiunea coordonată a cinci tipuri de organisme care îndeplinesc funcţii specifice, şi anume: definirea problemelor şi formularea soluţiilor; sensibilizare şi conştientizare socială; comunicare; negociere propriu-zisă; armonizare şi validare finală a soluţiilor. Experienţe relevante în acest proces sunt înregistrate în domeniile pieţei muncii, cheltuielilor publice şi politicilor sectoriale.
Performanţele proprii e.n. decurg din posibilitatea obţinerii unui consens social larg prin abordarea problemelor decizionale la standarde ridicate de profesionism şi etică socială, în afara confruntărilor partizane (v. Economie socială de piaţă). [D.H.]
ECONOMIE NORMATIVĂ, tip de analiză economică constând dintr-un ansamblu de teorii, doctrine şi, mai ales, judecăţi de valoare despre cum gândesc oamenii şi cum acţionează ei în economie.
E.n. arată, de pildă, cum ar trebui impozitat profitul de monopol, astfel încât el să fie redistribuit spre alţi subiecţi economici decât cei ce l-au însuşit. Scopul acestei componente a ştiinţei economice este acela de a evalua dacă economia funcţionează bine şi care este performanţa socială, ecologică, culturală ce se asigură pe baza acţiunilor şi comportamentelor indivizilor în cadrul “maşinii economice”, respectiv, al universului social. în fond, e.n. înseamnă doar un unghi diferit de abordare a uneia şi aceleiaşi realităţi economice, urmărind să pună în evidenţă cum ar trebui să funcţioneze aceasta (v. Economia bunăstării, Ştiinţa economică, Economie pozitivă). [D.N.]
ECONOMIE POLITICĂ, ştiinţă fundamentală, componenta teoretico-metodologică a sistemului ştiinţelor economice. Problema delimitării domeniului de studiu al e.p. s-a pus în termeni diferiţi, în funcţie de epocă, de gradul dezvoltării economiei şi de progresul ştiinţelor economice, de statutul teoriei în cadrul acestora. Iniţial, termenul de e.p. a fost folosit pentru a desemna ştiinţa economică în ansamblul ei, ştiinţă ce studia problemele întregii economii reale. Sintagma e.p. a fost utilizată de cei mai mulţi dintre marii economişti ai secolului al XIX-lea: D. Ricardo, IC. Marx, J.B. Say, A. Marshall, C. Menger, S. Jevons, L. Walras etc. Identificată cu ştiinţa economică, e.p. era termenul general acceptat pentru a desemna acea ştiinţă care studiază procesul economic, adică actele, faptele şi comportamentele economice ale oamenilor. Delimitarea e.p. de celelalte ştiinţe se facea prin obiectul ei de studiu, aceasta fiind calificată ca ştiinţă a avuţiilor, respectiv, ca ştiinţă de a face avere. Mai târziu, economiştii liberali au receptat sintagma economie şi politică ca o legătură strânsă între ştiinţa economică, de pe o parte, şi opţiunile şi deciziile politice, pe de altă parte. Dar majoritatea acestor economişti considerau că economicul este subordonat politicului. Aceasta în
181
ECONOMIE RURALĂ
sensul că politica are rolul de a alege şi stabili obiectivele dezvoltării economice, în timp ce ştiinţa economică este cea care studiază şi gestionează mijloacele de atingere a acestor obiective. Mulţi meto-dologi şi epistemologi folosesc termenul de e.p. fie cu sensul de ştiinţă a secolului al XlX-lea, fie cu cel de disciplină prioritar politico-ideologică. Această ultimă apreciere se extinde îndeosebi la e.p. marxistă, în perioada ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, se manifestă o tendinţă de reconstrucţie a e.p. ca ştiinţă a amenajării oneroase a lumii exterioare. Adepţii unui astfel de punct de vedere consideră că e.p. poate şi trebuie să studieze şi să exprime ştiinţific, prin concepte şi instrumente adecvate, motivaţia activităţii economice şi obiectivele ei, să măsoare rezultatele acestor activităţi, să le compare şi să le controleze, în raport de motivaţie şi obiective. Este reflectată aici şi tendinţa generală de extindere a raţionalităţii economice la celelalte domenii (activităţi) sociale. în condiţiile actuale - când a apărut o multitudine de ştiinţe economice autonome, când sistemul ştiinţelor economice s-a îmbogăţit cu noi teorii şi instrumente de analiză - domeniul de studiu al e.p. nu mai poate fi delimitat prin secţionări orizontale sau verticale ale acţiunii social-economice, Se poate vorbi de e.p. contemporană. în prezent, e.p. se autonomizează mai ales prin modul de abordare a procesului economic, prin premisele adoptate şi concluziile pe care le formulează. în acest spirit, e.p. constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe (noţiuni, concepte) despre activitatea economică, o reflectare universalizată şi generalizată a acesteia. Ca ştiinţă social-umană, e.p. studiază economia în complexitatea şi interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice asupra socialului în totalitatea sa. Fiind o ştiinţă teoretică fundamentală, e.p. caută să suprime opoziţia existentă în trecut în cadrul unor sisteme de gândire dintre teorie şi doctrină, dintre abordarea pozitivă şi cea normativă a economiei. Orice contrapunere a teoriei şi doctrinei este improprie e.p. contemporane. E.p. (Economics-ul) abordează economia ca un tot, unele aspecte ale acesteia putând fi abordate prioritar din unghiul lor microeconomic, altele din cel macroeconomic sau chiar din perspectivă mondoeconomică.
E.p. beneficiază de o metodă proprie de cercetare. Metodele, tehnicile şi instrumentele de analiză folosite de e.p. se constituie într-o metodă proprie acestei ştiinţe prin subordonarea lor în permanenţă faţă de
modul ei specific de abordare. Aceasta face necesară integrarea metodelor şi tehnicilor preluate din alte ştiinţe într-un sistem metodologic subordonat domeniului e.p. şi modului ei de abordare (v. Metoda economiei politice, Ştiinţă economică). [D.N.]
Economie politică contemporană (v. ECONOMIE POLITICĂ)
ECONOMIE POZITIVĂ, tip de analiză, manieră de abordare a economiei, aşa cum este ea la un moment dat. Statutul de ştiinţă pozitivă, abordarea pozitivă a actelor, faptelor şi comportamentelor oamenilor este - spun pozitiviştii - incompatibilă cu judecăţile de valoare; modelele teoretice şi confruntarea lor cu practica economică permit să se arate care este starea economiei şi cum funcţionează aceasta. E.p. tinde să fie asociată cu optica, conform căreia puterea de predicţie a ştiinţei economice este independentă de validitatea premiselor adoptate atunci când se construieşte un model economic (v. Economie normativă). [D.N.]
ECONOMIE REGIONALĂ, subdiviziune a ştiinţei economice născută din preocupări privind amplasarea optimă a firmelor şi dezvoltarea economică în profil teritorial. în general, această ramură a ştiinţei economice se consideră ca o zonă de confluenţă dintre economie şi geografie, fundamentele ei fiind puse de lucrările lui von Thunen şi Losch. Din perspectivă macroeconomică, cercetările de e.r. au avut ca obiectiv analiza situaţiilor de dezechilibre regionale şi găsirea celor mai potrivite modalităţi de ameliorare a acestora. [A.D.]
ECONOMIE RURALĂ, ansamblul activităţilor economice care se desfăşoară în spaţiul rural. S-a format în procesul diviziunii teritoriale a muncii, într-o strânsă legătură cu delimitările administrative dintre urban (citadin) şi rural (sătesc). E.r. este centrată pe agricultură, dar cuprinde şi activităţile ce au ca obiect valorificarea resurselor naturale şi a forţei de muncă existente în spaţiul rural. Din punct de vedere administrativ, e.r. include activităţile agricole şi neagricole din lumea satelor, comunelor şi periferia marilor oraşe. E.r. s-a dezvoltat odată cu progresul agriculturii folosind în principal forţa de muncă eliberată din producţia agricolă. Ocupaţiile specifice e.r. sunt cele tradiţionale: meşteşugurile ţărăneşti,
ECONOMIE SIMBOLICĂ
 182
artizanatul, creşterea şi valorificarea florei şi faunei locale, care se completează şi se diversifică cu ocupaţii noi, generate de pătrunderea civilizaţiei materiale citadine în lumea satelor: dezvoltarea infrastructurilor, a serviciilor şi utilităţilor cu specific industrial. în economia contemporană, rolul e.r. se axează pe realizarea funcţiilor ruralului: protecţia mediului natural, dezvoltarea în strânsă armonie a activităţilor agricole cu cele neagricole şi cultivarea virtuţilor şi tradiţiilor vieţii rurale. [S.I.]
ECONOMIE SIMBOLICĂ, ansamblul operaţiunilor economice desfăşurate pe piaţa monetară, pe piaţa capitalului (financiară), pe piaţa valutară. Funcţia specifică a e.s. constă în transformarea disponibilităţilor băneşti ale tuturor agenţilor economici, îndeosebi ale populaţiei, în active fizice reale. în condiţiile contemporane, e.s. nu este doar reflectorie (pasivă) a economiei reale. Oricum, în relaţia dintre economia reală şi cea simbolică, prima are rolul predominant (v. Activitate economică, Economie monetară, Economie reală). [D.N.]
ECONOMIE SOCIALĂ DE PIAŢĂ, tip de
economie care îmbină libertatea pieţei cu ordinea şi armonia socială. Atributul “social” exprimă în esenţă obiectivul atingerii unei asemenea armonii între interesele, opţiunile şi acţiunile diverselor categorii sociale de natură a constitui un impuls al dezvoltării, înfăptuirea acestui obiectiv nu are loc spontan, prin simplul joc al forţelor pieţei; statul (puterea publică) acţionează în vederea canalizării şi controlului activităţilor spre realizarea opţiunilor economico-sociale agreate prin consens social. Apreciat ca un pilon de bază al societăţii, în care factorul uman este primordial, consensul social reprezintă, dincolo de acceptarea unor obiective, prevederi sau măsuri etc., un mod de organizare şi acţiune (ordine socială), prin care se asigură coerenţa responsabilităţilor şi avantajelor ce revin agenţilor, forţelor economice şi sociale. Rolul predominant al pieţei nu este diminuat, economia funcţionând pe baza concurenţei. Consensul social se realizează prin cooperare şi concertare. Specificitatea implicării puterii publice rezidă în accentul ce se pune pe îmbunătăţirea formelor de organizare, gestiune şi conducere la nivel microeconomic, inclusiv prin sistemul codeciziei şi cogestiunii, prin folosirea instrumentelor bancare, fiscale şi a tot ce poate stimula cererea şi oferta. Ţările
care promovează e.s. de p. (Germania, Suedia, Austria, Elveţia, Danemarca, Olanda etc.) au izbutit să acorde importanţă mai mare obţinerii profitului pe termen lung decât a celui imediat, să promoveze reuşita colectivă înaintea celei individuale şi să respecte drepturile sociale ale angajaţilor. [A.I.]
ECONOMIE SPAŢIALĂ, concepţia care îşi propune să integreze distanţa (generatoare de cost) în cadrul de lucru fundamental al teoriei economice. Piaţa firmei este văzută ca o lume în care cumpărătorii sunt separaţi spaţial. Datorită costului dat de distanţă, alegerea consumatorilor este limitată, astfel încât piaţa tinde mai mult spre concurenţa imperfectă, chiar şi atunci când, conform teoriei clasice, ar fi mai aproape de concurenţa pură şi perfectă. în plus, deschiderile spaţiale amplifică gradul de incertitudine din teoria economică. Relaţia spaţiu-oligopol-incertitudine reprezintă piatra unghiulară a microeconomiei spaţiale. Simplul fapt al agregării cererii sau ofertei pentru un produs devine o problemă dificilă în condiţiile în care se consideră separarea pieţelor prin distanţă. O altă implicaţie importantă a impactului costului datorat distanţei asupra domeniului microeconomic este faptul că separarea cumpărătorilor şi vânzătorilor prin distanţă are semnificaţia posibilităţii intruziunii pe piaţă a rivalilor separaţi de distanţă. Aceasta face ca formele curbei cererii agregate, a venitului mediu al firmei, a venitului marginal etc. să releve complicaţii care par să indice variaţii funcţionale date de schimbări de comportament. însăşi cererea agregată poate avea diferite elasticităţi în funcţie de reacţiile comportamentale ale competitorilor spaţiali. Din această perspectivă discriminarea de preţ spaţială diferă de strategia de preţ nediscriminatorie în spaţiu, prin aceea că implică o egalitate pe fiecare piaţă între venitul marginal obţinut pe acea piaţă şi costul marginal.al firmei (cost care include şi cheltuielile de transport la acele pieţe). Astfel, maximizarea profitului pe pieţele individuale va înlocui abordarea care se baza pe egalitatea venitului marginal agregat (al tuturor pieţelor) cu costul marginal. Această orientare în teoria economică contrapune discriminarea de preţ spaţială discriminării de preţ clasice (studiată de Pigou, Robinson, Battalio şi alţii) şi consideră că stabilirea discriminatorie a preţurilor este tehnica de stabilire a preţurilor care maximizează global profiturile (v. Economie regională, Teoria localizării). [A.D.]
183
ECONOMII DE SCARĂ
ECONOMIE SUBTERANĂ, totalitatea activităţilor economice nedeclarate instituţiilor însărcinate cu stabilirea impozitelor şi cotizaţiilor sociale, care scapă înregistrărilor statistice şi din contabilitatea naţională. I se mai spune şi economie ascunsă, iar după unii autori şi economie informală. E.s. cuprinde munca “la negru”, ilegală sau clandestină, activităţile de producţie, proiectare, menajere etc. neoficiale şi nedeclarate. După unii autori, e.s. poate fî caracterizată prin trei aspecte majore: dimensiune; legalitate; dificultate de măsurare. E.s. se bazează în special pe utilizarea unor mari sume de bani în numerar, a căror mişcare este greu de controlat, este evazionistă şi foarte profitabilă pentru vânzători. E.s. se deosebeşte de economia paralelă sau neoficială care se apreciază că a fost proprie fostelor ţări socialiste şi se caracteriza prin faptul că nu era planificată în mod centralizat. [G.P.T.]
ECONOMIE TRADIŢIONALĂ, sistem economic în care răspunsurile la întrebările ce, cum, cât, şi pentru cine sunt date de schimbările lente ale tradiţiilor. Deşi mai puţin răspândită decât cu câteva decenii în urmă, e.t se întâlneşte totuşi în cazul multor triburi izolate şi ocupă ponderi importante chiar în multe ţări din Africa şi Asia. într-o e.t., oamenii trăiesc în mediul rural şi se ocupă cu agricultura sau alte activităţi precum pescuitul şi vânatul. Bunurile corporale produse şi relativ puţinele servicii prestate rămân aceleaşi de-a lungul timpului. Cantităţile de bunuri produse fiind insuficiente, majoritatea indivizilor din aceste economii trăieşte aproape de nivelul de subzistenţă. în anii cu recolte slabe, o parte a populaţiei nu poate să supravieţuiască, multe persoane fiind nevoite să părăsească societatea pentru a nu muri de foame. în anii buni, surplusul este distribuit în mod tradiţional, cea mai mare parte ajungând la şeful de trib sau la proprietarul de pământ. [D.N.]
ECONOMII, partea rămasă din venit după acoperirea cheltuielilor pentru consum sau diferenţa dintre venit şi consum. Astfel:
                V = C + E;E = V-C, unde: V - venit; C - consum; E - economii.
E. sunt o funcţie crescătoare în raport cu venitul. E. sunt nule atunci când consumul este egal cu venitul. Creşterea medie a economiilor (AE), de regulă, devansează creşterea medie a venitului (AV), adică:
AE >AV. Formarea de economii nu este un scop în sine, ci are o anumită motivaţie, reprezentând un act de alegere conştientă din partea subiectului economic: se are în vedere folosirea activă a economiilor sub formă de investiţii, depuneri la bănci, acordarea de credite etc. Există şi e. de precauţie, e. de speculă, e. forţate etc. în concepţia keynesistă, economiile sunt egale cu investiţiile, aceasta constituind condiţia fundamentală a echilibrului economic. în economiile monetare contemporane, piaţa financiară şi instituţiile financiare trebuie să apropie tot mai mult subiecţii care fac economii şi investitorii, favorizându-se, astfel, satisfacerea nevoilor de finanţare. Raportul procentual dintre economii şi venit este cunoscut sub denumirea de rată de economii (v. Economisire, înclinaţia marginală spre economii). [E.C.]
ECONOMII DE SCARĂ, proces microeconomic care se caracterizează prin creşterea dimensiunii, a volumului producţiei şi scăderea costului mediu pe termen lung. E. de s. pot fi cu caracter tehnic sau cu caracter financiar. E. de s. sunt determinate de factori tehnici: o mai bună specializare a sarcinilor în cadrul întreprinderii care devine posibilă printr-o creştere a dimensiunii acesteia; accentuarea diviziunii muncii pe fundalul sporirii capacităţii de producţie; existenţa unui fenomen de indivizibilitate, când utilaje şi dotări importante nu se justifică decât atunci când volumul producţiei pe care întreprinderea îl poate vinde este destul de mare. De asemenea, e. de s. sunt determinate şi de factori economici: facilităţi oferite de dimensiunea firmelor, în aprovizionare, în păstrare, depozitare; bonificaţii sau comenzi importante, garanţii asupra calităţii produselor, a ritmului de livrare; condiţii de credit şi de finanţare mai avantajoase. Există două tipuri de e. de s., şi anume: e. de s. interne şi e. de s. externe. E. de s. interne, când are loc o creştere a dimensiunii întreprinderii în ansamblul industriei (a domeniului de activitate), fiind de natură tehnologică, managerială, financiară.
E. de s. interne rezultă, în principal din factori tehnici care asigură o dimensiune mare a producţiei ca fiind optimă, şi anume: a) costuri fixe totale ridicate (cu echipamente, maşini) şi costuri fixe medii mai scăzute, în condiţiile în care volumul producţiei este mai mare; b) avantajele specializării, ale utilizării liniilor tehnologice noi care conduc la creşterea productivităţii factorilor; c) capacitatea de a suporta costuri ridicate pentru cercetare dezvoltare. E. de s.
ECONOMII DE SCARĂ EXTERNE
 184
externe, respectiv, exterioare propriei funcţionări a întreprinderii, legate de: o mai bună organizare a pieţei factorilor de producţie, dezvoltarea unor servicii în beneficiul tuturor firmelor, existenţa unei infrastructuri corespunzătoare, existenţa unor birouri de studii interîntreprinderi care permit o mai bună informare, difuzare a inovaţiilor şi a progresului tehnic, posibilităţi de a face reclamă mai ieftin etc. Când dimensiunea optimă a întreprinderii este depăşită apar dezeconomii de scară (v. Concentrare a producţiei, Randamente de scară, Specializare economică). [A.C.]
Economii de scară externe (v. ECONOMII DE SCARĂ)
Economii de scară interne (v. ECONOMII DE SCARĂ)
ECONOMISIRE, acţiune prin care agenţii economici dispun să folosească o parte a venitului lor disponibil pentru alte scopuri decât consumul curent. Sumele economisite sunt destinate tezaurizării, plasamentului şi investiţiei. E. este legată de cei care economisesc: gospodării, administraţii publice şi private, întreprinderi, instituţii financiare etc. E. îmbracă diverse forme, ca: e. de precauţie; e. speculative; e. forţată ş.a. (v. înclinaţia spre economii, Venit disponibil). [P.C.]
ECONOMIST, specialist în studiul economiei, în cercetarea actelor şi comportamentelor economice ale oamenilor, în construcţia şi gestionarea sistemului de noţiuni şi concepte economice, în fundamentarea căilor de asigurare a raţionalităţii şi eficienţei economice, de sporire a acestora, în organizarea şi conducerea proceselor economice, în previzionarea şi prognozarea acestora. Profesiunea de e. presupune o pregătire superioară, o acumulare şi ordonare sistematică a noilor cunoştinţe, o cunoaştere temeinică a realităţilor economico-sociale, precum şi o mare răspundere faţă de soarta oamenilor, faţă de actuala şi viitoarea societate. în contextul creşterii gradului de complexitate a economiei, are loc un proces amplu de specializare şi integrare profesională, apar şi se consolidează diferite specializări în rândul economiştilor. Profesia de e. trebuie judecată în general, dar, mai ales, în ţara noastră atât prin abordarea pozitivă, cât şi prin cea normativă. Altfel
spus, este foarte important să se ştie ce face e. în prezent, dar şi mai important este de ştiut ce şi cum trebuie făcută această profesie complexă, dinamică şi puternic interferată cu ceea ce fac ceilalţi specialişti (v. Academia de Studii Economice, Ştiinţa economică). [D.N.]
ECUAŢIA CAMBRIDGE, denumită şi ecuaţia lui Keynes - formalizare matematică elaborată în principal de A. Marshall, prin care se relevă relaţia dintre masa monetară şi partea din venituri care se tezaurizează sub forma: M = kPY, iar M = masa monetară, P = preţul bunurilor, Y = volumul bunurilor, PY = volumul tranzacţiilor sau volumul veniturilor, k = inversul vitezei de circulaţie a veniturilor. [G.P.T.]
ECUAŢIA HEDONISTĂ, legătura dintre entropie, valoare economică şi dezvoltare. E.h. a fost propusă de Nicolae Georgescu-Roegen. Se aduc, astfel, în discuţie problemele utilităţii individului în funcţie de cantitatea de bunuri şi servicii consumată, de timpul alocat consumului şi ale alegerilor pe care acesta le face între timp de lucru şi timp liber. Aceste probleme se înscriu între cele mai moderne abordări în ştiinţa economică. [P.M.]
Ecuaţia Iui Fisher (v. FISHER, IRVING)
Ecuaţia lui Slutsky (v. SLUTSKY, EUGEN)
EDGEWORTH, H.F.Y. (1845-1926), economist, profesor de economie politică la Universitatea Oxford (1891-1922), cu aport substanţial în cadrul curentului utilitarist. A editat “Economic Journal” până în 1926. H.F.Y. Edgeworth a aplicat matematica la utilitarism; a analizat natura contractului în condiţiile pieţei libere; a trasat curbele de indiferenţă, diagramă ce-i poartă numele, curbele de contact mult folosite în economia muncii. Are contribuţii însemnate în teoria probabilităţii. Op.: “Theory of Monopoly” (Teoria monopolului, 1897); “Theory of Distribution” (Teoria distribuţiei, 1904). [A.C.]
EFECT BANCABIL, hârtie de valoare eligibilă pentru rescontare la banca centrală (naţională). Natura acestei hârtii a variat în decursul ultimilor decenii în funcţie de politica monetară şi de credit adoptată. [G.P.T.]
185
EFECT DE CROWDING-OUT
EFECT DE ANTRENARE, expresie a interdependenţei care se manifestă în economie, în raport de conexiunile care se formează între două sau mai multe fenomene, sau procese economice. E. de a. poate să fie: a) simplu, când conexiunile apar în cadrul relaţiei directe dintre două elemente sau grupe de elemente, şi b) propagat, când conexiunile sunt rezultatul multiplelor legături care se formează între fenomene şi procese economice, sub forma unui lanţ de acţiuni succesive. Sub aspect teoretic, dar şi din punct de vedere practic, o importanţă deosebită o are e. de a. propagat. E. de a. propagat în economie este rezultatul unităţii şi interdependenţelor fazelor reproducţiei în cadrul circuitului economic; existenţei unor corelaţii tehnico-economice obiective în fiecare (fază) a activităţii economice, între factorii de producţie şi efectele obţinute; adâncirii şi diversificării diviziunii sociale a muncii în profil de ramură şi teritorial; specializării şi diversificării producţiei nu numai pe plan naţional, dar şi mondial; acţiunii reciproce, multilaterale şi complexe dintre cerinţele sociale şi evoluţia economică, interacţiunii intereselor economice la nivelul fiecărei verigi organizatorice a sistemului economic etc. Analiza e. de a. propagat trebuie să ţină seama de raporturile de cauzalitate şi de relaţiile funcţionale. în exprimarea lui trebuie să avem în vedere că relaţiile funcţionale, deşi au întotdeauna un fundament cauzal, ele oglindesc nu numai raporturi nemijlocit cauzale, ci şi raporturi de condiţionare reciprocă, de structură, de variaţie concomitentă a doi sau mai mulţi parametri economici sub acţiunea aceluiaşi ansamblu de cauze etc. Cunoaşterea e. de a. în economie are avantajul că, pentru a obţine schimbările dorite în viaţa economică, nu este întotdeauna necesar să se acţioneze asupra cauzelor imediate ce le-ar putea genera, ci este suficient, ba chiar recomandabil, uneori, să se intervină asupra factorilor aparent îndepărtaţi, ale căror efecte se multiplică, în timp şi spaţiu, producând, în final, efectele scontate (v. Creştere economică, Legi economice). [P.C.]
Efect de antrenare propagat (v. EFECT DE ANTRENARE)
EFECT DE AVUŢIE, efectul modificării intervenite în valoarea avuţiei sau averii unei persoane asupra consumului curent al acesteia. Conceptul a fost folosit iniţial de economistul american G. Haberler, cu refe-
rire la avuţia monetară a cărei valoare reală creşte când preţurile scad, astfel că posesorii acestei avuţii vor reduce lichiditatea în exces, ridicând cererea totală de bunuri. Ulterior, conceptul de efect de avuţie a fost extins la toate activele financiare ca elemente de avuţie generatoare de venituri viitoare, cu accent pe influenţa modificării ratei dobânzii asupra valorii reale a acestor active. Prin generalizare, e. de a. este definit, în prezent, drept efectul oricărei modificări în averea gospodăriilor asupra consumului acestora. Creşteri importante în valoarea activelor generatoare de venituri îi pot încuraja pe posesorii lor să cheltuiască mai mult pentru consum, şi invers, scăderea valorii reale a acestor posesiuni determină o reducere a cererii pentru consumul curent (v. Active financiare, Avuţie). [M.Gh.]
EFECT DE CROWDING-IN, teorie conform căreia, un deficit bugetar realizat într-o perioadă de depresiune, generat de creşterea cheltuielilor publice şi angajarea de împrumuturi la nivel guvernamental, poate conduce la o creştere puternică a nivelului activităţii şi, astfel, la impulsionarea derulării de investiţii private. De regulă, acest efect este resimţit pe termen scurt, ca urmare, spre exemplu, a modificării aşteptărilor privind rata viitoare a inflaţiei, într-un model de echilibru simultan pe piaţa bunurilor/serviciilor şi pe piaţa monetară, revizuirea aşteptărilor privitoare la inflaţia aşteptată va ajusta imediat rata reală a dobânzii (la paritate cu creşterea expectaţiilor), ceea ce va stimula realizarea de investiţii şi, pe calea ajustărilor pe cele două pieţe, va conduce la un nivel al venitului naţional mai ridicat şi o rată reală a dobânzii mai ridicată, dar situată sub nivelul ratei reale iniţiale. [G.T.]
EFECT DE CROWDING-OUT, ansamblul consecinţelor negative pe care o politică fiscală expansionistă stimulativă (pentru depăşirea recesiunii sau încurajarea cererii agregate) le generează asupra consumului privat de satisfactori, dar mai ales de investiţii, ca urmare a creşterii inevitabile a ratei dobânzii. Prin e.c.-o. se relevă faptul că efectul expansionist al creşterii cheltuielilor guvernamentale asupra cererii totale (agregate) este serios atenuat când investiţiile şi achiziţia bunurilor de folosinţă îndelungată sunt finanţate apelându-se la piaţa monetar-fmanciară (efectul crowding-out). [G.I.]
EFECT DE EVICŢIUNE
 186
EFECT DE EVICŢIUNE, rezultat al politicii fiscale expansive de a creşte rata dobânzii, ceea ce provoacă o reducere în nivelul planificat al investiţiilor. Graficele de mai jos sugerează manifestarea acestui efect:
                                                                                                           Creşterea venitului nominal deplas. curba cererii de bani
  Creşterea ratelor dobânzii provoacă o scădere a invest.
N
c
<01
.Q
O
T3
a
C3
O'
▲   t ' 1 k.    /   
VN,       \         
             N  „ / 
                Nv  
    CB,   h  la     
                                                    Cantitatea de bani Grafic 1
                                                                                                         Investiţii planificate Grafic 2
Ca rezultat al politicii fiscale expansive, curba cererii agregate se deplasează în sus şi spre dreapta de la CA, la CA2 (grafic 3). Creşterea rezultată a veniturilor nominale deplasează curba cererii de bani spre dreapta de la CBj la CB2 (grafic 1).
            Politica fiscală deplasează curba cererii agregate
preţ(P) i
QA OA (termen lung)
 Ne, OA (termen scurt)
  Cantitate (Q)
                                                        Nivelul natural al prod.
                                                           Grafic 3
Cum ratele reale şi nominale ale dobânzilor cresc, investiţiile planificate vor scădea şi economia se va “deplasa” spre stânga de-a lungul programului de investiţii planificat (grafic 2). Punctui e2 (grafic 3) este doar un echilibru pe termen scurt. Cum economia se “deplasează” spre un nou punct de echilibru pe termen lung (e3), venitul naţional nominal continuă
să crească. Curba cererii de bani se deplasează în continuare spre dreapta, de la CB2 la CB3 (grafic 1). Ca rezultat, economia continuă să se mişte în continuare de-a lungul curbei investiţiilor planificate (grafic 2). Astfel, efectul de evicţiune accentuează pe termen lung tendinţa producţiei reale de revenire la nivelul ei natural (v. Politică fiscală, Rata dobânzii). [D.C.]
EFECT PERVERS, rezultatul opus, contrar obiectivului urmărit la care se ajunge, prin promovarea unei anume politici economice. De exemplu, efectul pervers al unei devalorizări a monedei naţionale, care este realizată cu scopul de a ameliora soldul balanţei comerţului exterior şi al balanţei de plăţi externe pentru operaţii de cont curent prin stimularea exporturilor, este diminuarea insuficientă a importurilor şi creşterea preţurilor produselor importate. Relansarea inflaţiei interne astfel indusă va diminua sau va anula, la rândul său, creşterea exporturilor pe care se scontase iniţial. Potrivit teoriei elasticităţii critice, efectul pervers apare atunci când suma elasticităţilor de preţ pentru importuri şi exporturi este mai mică decât unu. [G.P.T]
Efect propagat (v. EFECT DE ANTRENARE)
EFECT PUBLIC, denumire generică dată unor titluri care atestă fie o participare la capitalul social al unei societăţi comerciale, fie o datorie a statului, administraţiilor federale şi locale, corporaţiilor publice, societăţilor comerciale. Printre e.p. se înscriu: titluri de rentă, obligaţiunile administraţiilor publice şi ale unor societăţi comerciale, scrisurile funciare, acţiunile, părţile sociale. în tranzacţiile bancare şi de bursă sunt denumite valori mobiliare sau bunuri mobiliare (v. Titluri de stat). [S.C.]
EFECTE DE COMERŢ (moneda comercianţilor), expresie generică'dată unor titluri de credit utilizate în operaţiuni comerciale şi de credit pe termen scurt. Prin intermediul e. de c. se sting la scadenţă anumite obligaţiuni băneşti ale debitorului faţă de creditor. Principalele e. de c. utilizate sunt: cambia, cecul, mandatul. [S.C.]
Efecte economice anticipate (v. ANTICIPAŢII ADAPTIVE)
 187
EFECTUL RICARDO
Efecte sociale colective (v. EFICIENŢĂ SOCIALĂ)
Efecte sociale individuale (v. EFICIENŢĂ SOCIALĂ)
EFECTUL AVERCH-JOHNSON, consecinţă care decurge din alocarea defectuoasă a resurselor datorită încercării de corelare a nivelului preţului cu o rată a profitului considerată corectă de către anumite agenţii de alocare a resurselor. Averch şi Johnson (1962) au arătat că regularizările eşuează în minimizarea costului social, în măsura în care o firmă nu ar egaliza ratele marginale de substituţie ale factorilor de producţie cu raportul costurilor factorilor de producţie. De aici ar decurge tentaţia firmelor, aflate într-o astfel de situaţie, de a se deplasa spre alte pieţe regularizate unde ele ar fi capabile să opereze chiar în pierdere pentru a elimina producătorii care obţin cel mai scăzut preţ pe acele pieţe. [A.D.]
EFECTUL DE SUBSTITUŢIE, posibila înlocuire a unui bun cu un altul, ca urmare a modificării preţurilor lor relative. în general, o reducere a preţului unui bun conduce la o creştere a cantităţii cerute din acel bun. O parte a acestei creşteri se datorează efectului de substituţie. Un preţ mai mic al bunului x, în condiţiile în care se presupune că toate celelalte variabile rămân constante, va conduce la o sporire a atractivităţii acelui bun pentru consumatori, ceea ce poate induce o substituire prin bunul x a unor alte bunuri care sunt mai scumpe. E. de s. presupune deci analiza consecinţelor pe care le pot avea asupra cererii pentru un bun modificările survenite în preţul acestui bun, presupunând că venitul real al consumatorului rămâne constant (v. Bunuri substituibile). [S.M.C.]
EFECTUL DE VENIT, modificarea venitului real al consumatorului ca urmare a schimbărilor care au loc în preţurile produselor. în principiu, o reducere a preţului unui bun conduce la creşterea cantităţii cerute din acest bun. O parte a acestei creşteri se datorează aşa-numitului efect al venitului real (venitul se modifică la orice schimbare produsă în nivelul preţurilor reflectând, în acest mod, puterea de cumpărare). Alături de efectul de substituţie, e. de v. serveşte la explicarea aiurii generale a curbei cererii, precum şi la punerea în evidenţă a curbei îndoite a ofertei de muncă (v. Efectul de substituţie, Legea generală a cererii). [S.M.C.]
EFECTUL DISPONIBILITĂŢILOR BĂNEŞTI REALE, efect conform căruia o schimbare în valoarea reală a disponibilităţilor băneşti ale agenţilor economici determină o modificare a cererii agregate pentru bunuri şi servicii. Efectul a fost observat atât de Pigou, şi de Patinkin, fiind pe larg descris de către ultimul. E.d.b.r. pune în evidenţă o tendinţă de diminuare a preţurilor ca urmare a şomajului. Această diminuare a preţurilor ar cauza, la rândul ei, o creştere a valorii reale a disponibilităţilor băneşti ale populaţiei şi implicit o creştere a cererii agregate pentru bunuri şi servicii. De aici, ar rezulta, apoi, o diminuare a şomajului. Se pune în evidenţă astfel un circuit de autoreglare a şomajului. Efectul necesită o perioadă mare de timp pentru a se manifesta, ceea ce a făcut pe unii economişti să afirme că echilibrul keynesian este, de fapt, un dezechilibru. Modelul e.d.b.r. se compune dintr-un efect Pigou şi un efect Keynes. [A.D.]
EFECTUL KING, fenomenul paradoxal ce caracterizează pieţele agricole, de modificare foarte amplă a preţului la o uşoară variaţie a ofertei, în sensul scăderii bruşte în caz de excedent şi de urcare în caz de deficit. Remarcat de statisticianul englez Gregori King (1648-1712), fenomenul a fost definit de acesta ca fiind situaţia în care deficitul de recoltă (la grâu) determină o urcare a preţului de vânzare al produsului până la nivelul corespunzător valorii producţiei care ar acoperi întreaga cerere. Invers, recoltele bune şi excedentul de ofertă antrenează căderea preţului şi reducerea masivă a veniturilor agricultorilor. Această situaţie este determinată de caracterul foarte puţin elastic al cererii în raport cu preţul la produsele agricole de bază. Drept urmare, o creştere puternică a producţiei şi a ofertei nu poate fi absorbită de piaţă şi atrage o diminuare drastică a preţului. E.K. este prezent în toate situaţiile în care fluctuaţii însemnate ale producţiei la produsele agricole de bază se confruntă cu o slabă elasticitate a cererii. Consecinţele sale asupra veniturilor agricultorilor motivează măsurile de intervenţie a statului pe pieţele agricole, pentru a împiedica sărăcirea acestora (v. Concurenţă imperfectă). [S.I.]
Efectul Pigou (v. PIGOU, ARTHUR)
EFECTUL RICARDO, sintagmă ce reflectă relaţia dintre creşterea cheltuielilor salariale provocată de
EFICIENŢĂ ALOCATIVĂ
188
angajarea de lucrători suplimentari pentru producţia de bunuri alimentare şi produsul agricol adiţional ce poate fi absorbit de salarii şi de micşorarea generală a profitului. E. Ricardo are în vedere angajarea de lucrători suplimentari pentru a face faţă dificultăţilor producţiei de bunuri alimentare şi presiunii demografice. Drept urmare, rata profitului poate deveni nulă, iar acumularea zero. Această viziune ricardiană pesimistă a fost denumită de P. Samuelson “modelul canonic clasic”. Ricardo a demonstrat că impactul urcării salariilor băneşti asupra diminuării profitului nu se limitează la agricultură, ci se extinde şi asupra produsului global al naţiunii. Orice modificare în raportul salariu bănesc/profit afectează valoarea produsului global - susţine Ricardo - fară să se ştie cu anticipaţie dacă aceasta rezultă din modificarea repartizării lui în salariu şi profit sau dintr-o modificare a volumului produsului. Prin asimilare, Ricardo arată că în situaţia a două bunuri (grâu şi aur), dacă se măreşte preţul relativ al grâului (exprimat în aur) nu se poate şti dacă aceasta se datorează jocului legii randamentelor descrescânde în agricultură sau progresului tehnic în extracţia aurului. Acest fenomen a fost denumit de Hayek “efectui Ricardo”. Raţionamentul ricardian nu este însă operabil în totalitate datorită lipsei unei mărfi etalon a cărei valoare să fie invariabilă şi să poată servi la exprimarea preţului celorlalte mărfuri, indiferent de modificarea repartiţiei venitului. Ricardo a sesizat limitele analizei sale şi a încercat, mai târziu, să le înlăture, dar n-a reuşit. După cum au remarcat analiştii contemporani ai operei ricardiene, limitele acesteia sunt legate în principal de eliminarea rentei din costul de producţie, considerată a fi un exemplu de “viciu ricardian” pe care l-a denunţat Schumpeter (v. Rentă funciară, Venit). [S.I.]
EFICIENŢĂ ALOCATIVĂ, caracterizează obţinerea celei mai bune combinaţii de bunuri cu cea mai eficientă alocare de resurse. E.a. presupune alegerea, dintre combinaţiile eficient productive, a aceleia în care un factor minimizează costul producerii bunurilor şi serviciilor în vederea satisfacerii dorinţelor în condiţii de restricţie tehnologică, de resurse. E.a. se manifestă atunci când nu este posibil să se producă o combinare de bunuri, diferită de altele, care să-i permită unei persoane să devină mai înstărită fară să afecteze (sărăcească) pe alta. E.a. include eficienţa atât a producţiei, cât şi a
distribuţiei (v. Bunăstare economică, Eficienţă economică, Eficienţă productivă). [A.C.]
EFICIENŢĂ ECOLOGICĂ, caracteristică a activităţii de protecţie a mediului înconjurător în care efectele prevenirii şi înlăturării dezastrelor naturale şi regenerării mediului natural justifică alocarea şi utilizarea de resurse economice. E.e. exprimă eforturile care trebuie întreprinse pentru a aduce parametrii mediului natural în limitele normale de evoluţie, cerute de echilibrul ecologic. Folosirea de resurse pentru a studia echilibrul ecologic şi pentru a acţiona în direcţiile prevenirii şi înlăturării efectelor negative ale factorilor perturbatori şi păstrării unui mediu favorabil vieţii reprezintă esenţa e.e. a activităţii de protecţie a naturii. Criteriul e.e., care impune cu necesitate alocarea şi utilizarea de resurse pentru activitatea de protecţie a mediului natural, izvorăşte din egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed pe planeta Pământ, după o lege la fel de naturală ca şi legea gravitaţiei (v. Ecologie). [P.C.]
EFICIENŢĂ ECONOMICĂ, caracteristică a activităţii economice, la nivel micro şi macroeconomic, aflată pe orice punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie, când este imposibil să se mărească volumul producţiei unui bun, fară a se micşora cantitatea produsă dintr-un alt bun. Ca atare, e.e. reflectă o stare a activităţii economice determinată de un anumit consum de resurse pentru obţinerea unui anumit bun economic, într-un timp dat, când o producţie suplimentară dintr-un anumit bun, în condiţiile unor resurse limitate, nu se poate obţine decât dacă se reduce producţia pentru un alt*bun economic. Aceasta înseamnă că pentru fiecare punct situat pe frontiera posibilităţilor de producţie se înregistrează aceeaşi eficienţă în combinarea factorilor de producţie utilizaţi. Atributul de e.e. este valabil pentru toate activităţile care presupun alocarea şi utilizarea resurselor pentru a produce bunurile economice, ca şi pentru distribuirea acestora în spaţiu şi timp. Activitatea de alocare a resurselor este considerată eficientă în măsura în care bunurile economice care urmează să fie produse sunt cele de care piaţa şi în general societatea au nevoie. Orice activitate de alocare a resurselor pentru a produce bunuri care nu sunt cerute îşi pierde caracterul de eficienţă, fiind considerată o risipă. Folosirea resurselor economice pentru producerea bunurilor
189
EFICIENŢĂ SOCIALĂ
economice este considerată o activitate eficientă dacă producţia se obţine cu cel mai redus cost de producţie, în condiţiile unui cost de oportunitate minim pentru fiecare bun obţinut. Activitatea de distribuire a bunurilor economice pentru a ajunge la consumatori este considerată eficientă dacă în urma acesteia se obţine o concordanţă între volumul, structura şi calitatea bunurilor şi exigenţele consumatorilor de a-şi cheltui veniturile disponibile, la preţul pieţei. Orice activitate de distribuire a bunurilor care are drept rezultat îmbogăţirea unor oameni pe seama sărăciei altora este considerată ineficientă. în funcţie de factorii de producţie care contribuie la obţinerea efectelor, e.e. îmbracă mai multe forme: productivitatea muncii, productivitatea capitalului, productivitatea pământului etc. în principiu, e.e. se măsoară prin raportarea efectelor obţinute (în expresie fizică sau monetară) la eforturile depuse (resursele utilizate şi consumate) sau a eforturilor la efecte. Sporirea în timp a e.e. presupune, fie maximizarea efectelor obţinute cu resursele utilizate şi consumate, fíe obţinerea efectelor necesare cu minimum de cheltuieli de resurse economice. La nivel microeconomic, e.e. are ca formă principală de apreciere rentabilitatea firmei, iar la nivelul economiei naţionale forma principală este productivitatea muncii naţionale, cel mai important factor de creştere economică intensivă. în condiţiile unor resurse limitate şi unor nevoi nelimitate, toate modalităţile prin care o firmă îşi poate reduce costurile sau mări productivitatea factorilor de producţie utilizaţi, sau îşi poate îmbunătăţi calitatea bunurilor sunt căi concrete de sporire a e.e. Dimensiunea e.e. a unei activităţi de producţie este determinată atât de comportamentul producătorului, cât şi de modul în care piaţa, prin cerere şi ofertă, aşează preţul de vânzare în raport de aceste costuri (v. Productivitate, Randament). [P.C.]
Eficienţă economică la nivel macroeconomic (v.
EFICIENŢĂ ECONOMICĂ)
Eficienţă economică la nivel microeconomic (v.
EFICIENŢĂ ECONOMICĂ)
EFICIENŢĂ MARGINALĂ A CAPITALULUI,
raport între randamentul viitor al bunurilor de capital (investiţiilor) şi preţul lor de ofertă. Prin randamentul viitor al capitalului se înţelege fluxul
de venituri sau suma profiturilor pe care scontează să le obţină întreprinzătorul, după realizarea producţiei, pe întreaga perioadă de funcţionare a bunurilor de capital. Preţul de ofertă al capitalului reprezintă costul de înlocuire a acestuia, respectiv, preţul pe care întreprinzătorul va trebui să-l suporte la sfârşitul perioadei de funcţionare a bunului de capital înlocuit. E.m.c. ocupă un loc important în modelul keynesian de analiză a echilibrului şi creşterii economice, unde e.m.c. este considerată variabila economică fundamentală pentru anticipările şi imboldul întreprinzătorilor spre noi investiţii; când eficienţa marginală a capitalului creşte şi este superioară ratei dobânzii, investiţiile sunt stimulate şi invers, când eficienţa marginală a capitalului are tendinţa de scădere, investiţiile sunt în declin (v. înclinaţia marginală spre investiţii). [M.G.]
Eficienţă Pareto (v. OPTIMUL PARETO)
EFICIENŢĂ PRODUCTIVĂ, formă de eficienţă realizată când se obţine volumul maxim posibil al producţiei unui bun şi un anume volum dat de alte bunuri. în acest caz, nu este posibilă o realocare a resurselor economice în vederea creşterii producţiei unui bun, fară a descreşte producţia oricărui alt bun (v. Eficienţa alocaţi vă). [A.C.]
EFICIENŢĂ SOCIALĂ, relaţia dintre efectele sociale obţinute şi eforturile făcut de societate. în categoria de eforturi sociale sunt incluse: măsuri sociale sub formă de mijloace sau obiective de politică socială cu rol de prestaţii gratuite, programe sociale cu implicaţii de masă - sanitare, educaţionale, culturale etc., asistenţa socială, egalitatea distribuirii la nivel de grupuri sociale; în acest sens efortul social este apreciat prin intermediul concepţiei după care socialul este un mijloc de a aduce beneficiu general-uman. Efectele sociale se manifestă în două categorii: individuale şi colective. Cele individuale se manifestă sub formă de stare de sănătate, bunăstare individuală, protecţie socială, securitate socială, exprimate prin indicatori socio-individuali: număr de zile de concediu medical/individ, grad de dotare cu bunuri de folosinţă îndelungată a unei familii, număr de agresiuni sociale perceput la nivel de individ sau colectivitate redusă, număr de infracţiuni etc. Efectele sociale colective apar astfel: echilibru social - prin reducerea stării de tensiune socială ca urmare a
ELASTICITATEA CERERII
190
reducerii numărului de mişcări greviste pe ramuri sau sectoare de activitate, solidaritate socială măsurabilă prin destinderea conflictelor sociale, bunăstarea colectivă, exprimată prin nivelul de trai şi calitatea vieţii social-ecologice, egalitatea şanselor prioritar pe piaţa muncii, “pacea socială” măsurată prin repartiţia bogăţiei la nivelul societăţii plecând de la justiţia socială. Evaluarea e.s. se face prin calcule cost/beneficiu realizate în trei etape: prima etapă “ex ante”, având drept scop eficienţa unui program sau politici sociale, realizează un demers anticipativ, care urmăreşte unul sau mai multe obiective sociale; a doua etapă, “ex post” relevă construcţia politicii sociale prin conectarea nevoii sociale cu resursele economice, apreciindu-se raportul normativ-pozitiv; a treia etapă se referă la interpretarea rezultatului obţinut (în timp) (v. Eficienţă economică, Politică socială). [I.M.]
ELASTICITATEA CERERII, modificarea relativă a cantităţii cerute în funcţie de influenţa unui anumit factor. Viteza de reacţie a cantităţii cerute la schimbarea relativă a unui factor, toţi ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, (ceteris paribus) poate fi determinat cu ajutorul coeficientului elasticităţii cererii (rj). Astfel, cererea de pe piaţa unui bun poate fi elastică, inelastică (rigidă) sau cu elasticitate unitară, după cum rj este mai mare, mai mic sau egal cu 1. Cererea este perfect elastică dacă rj = oo şi este perfect inelastică (rigidă) dacă r| = 0. Elasticitatea se determină în funcţie de influenţa unui'anumit factor, cum ar fi: a) Elasticitatea cererii în funcţie de preţ, adică procentul modificării cantităţii cerute pentru 1% în schimbarea preţului. De exemplu, dacă preţul unui bun creşte cu 10%, cantitatea cerută poate să scadă cu 20%, 10% sau 5%. Aceasta înseamnă că de-a lungul curbei cererii, e.c. este diferită, r| fiind egal cu 2,1 sau 0,5. Cunoaşterea formei de elasticitate a cererii prezintă o importanţă deosebită în analiza relaţiei dintre modificările procentuale ale preţului (% AP) şi veniturilor încasate de ofertant (% AV) = (1 — rj) • % AP. Rezultă că între modificarea preţului şi cea a veniturilor încasate (cheltuielilor efectuate) există o relaţie negativă în cazul unei cereri elastice şi o relaţie pozitivă când cererea esţe inelastică. b) Elasticitatea cererii în raport cu venitul reflectă sensibilitatea cererii la modificarea procentuală a venitului cu 1 %. Cele două variabile evoluează în aceeaşi direcţie în cazul bunurilor normale şi în direcţii diferite în cazul bunurilor inferioare.
Totodată, pentru bunurile de primă necesitate cererea în funcţie de venit este inelastică, iar pentru cele de lux este elastică, c) Elasticitatea încrucişată, adică raportul dintre modificarea cantităţii cerute dintr-un anumit bun şi schimbarea preţului unui alt bun. Acest raport este pozitiv în cazul bunurilor substituibile şi negativ în cel al bunurilor complementare. Termenul de elasticitate a fost introdus în teoria economică de Alfred Marshall [v. Coeficientul elasticităţii cererii (ofertei)]. [G.C.]
ELASTICITATEA OFERTEI, gradul de reacţie a cantităţii oferite dintr-un bun în funcţie de influenţa unui anumit factor. Forma e.o. este dată de nivelul coeficientului de elasticitate al ofertei (r|). în raport cu acest nivel, oferta poate fi: elastică (r| > 1), inelastică sau rigidă (rj < 1), cu elasticitate unitară (r| = 1), perfect inelastică (rj = oo). E.o. se determină în funcţie de factorul care o influenţează, cum ar fi: a) Elasticitatea ofertei în raport cu preţul este dată de modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-o anumită marfa, ca urmare a modificării cu 1% a preţului mărfii respective. între cele două variabile există o relaţie directă. Pe o perioadă scurtă de timp, oferta de pe piaţa unui bun este inelastică (rigidă). Aceasta înseamnă că o anumită schimbare a preţului, de exemplu, o majorare cu 10%, determină o creştere a cantităţii oferite, dar într-o proporţie mai mică, de exemplu 5%. Dimpotrivă, pe o perioadă îndelungată de timp oferta este elastică, deoarece semnalul pozitiv al preţului permite firmelor să-şi lărgească posibilităţile de producţie, b) Elasticitatea ofertei în funcţie de cost este reprezentată de relaţia inversă dintre modificările procentuale intervenite în cantitatea oferită şi costul de producţie. Profitul economic înregistrează o creştere, în condiţiile unei oferte elastice şi o reducere când oferta este inelastică. Profitul economic este constant când o creştere a costului este proporţional egală cu modificarea cantităţii oferite, costul mediu total înregistrând în acest caz un nivel minim, c) Elasticitatea încrucişată a ofertei este determinată de raportul dintre modificările procentuale intervenite în cantitatea oferită dintr-un bun (de exemplu, bunul x) şi preţul altui bun (de exemplu, bunul y). Acesta poate să rezulte, ca produs secundar, din procesul de producţie al bunului x sau poate fi obţinut cu resursele utilizate pentru producerea bunului x [v. Coeficientul elasticităţii cererii (ofertei)]. [G.C.]
191
EMINESCU, MIHAI
ELASTICITATEA PRODUCŢIEI, sensibilitatea, reacţia producţiei la modificarea resursei variabile, în condiţiile în care celelalte resurse (factori de producţie) rămân constante. [A.C.]
ELASTICITATEA SUBSTITUŢIEI, relaţia dintre înlocuirea unui factor de producţie cu altul sau dintre modificarea eficienţei utilizării acestora în condiţiile în care producţia se menţine constantă. E.s. este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit în funcţie de uşurinţa înlocuirii unui factor cu altul, producţia rămânând constantă. E.s. se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii substituţiei, care exprimă raportul dintre variaţia relativă a cantităţilor utilizate din factorii de producţie, variaţia relativă a productivităţii marginale a celor doi factori. E.s. se poate determina şi ca raport între modificarea utilizării resurselor în raport cu modificarea preţurilor lor. De exemplu, e.s. este înaltă dacă o creştere mică în preţul relativ al muncii ar putea conduce firmele să sporească în mai mare măsură utilizarea factorului capital. Dacă coeficientul e.s. este zero, înseamnă că factorii de producţie sunt utilizaţi în proporţii fixe, indiferent de modificarea preţului oricărui factor. E.s. permite firmelor să aleagă varianta optimă a combinării factorilor de producţie în condiţiile modificării preţurilor acestora. Conceptul de e.s. a fost introdus de Hicks în lucrarea sa “Theory of Wages” (1926), pentru a arăta efectul schimbării ofertei unui factor (presupunând doar doi factori şi randamente constante de scară) asupra productivităţii marginale a celuilalt factor (v. Productivitate marginală, Rată marginală de substituţie tehnică). [A.C.]
ELASTICITĂŢI ÎNCRUCIŞATE ALE CERERII, arată sensibilitatea cererii unui bun faţă de modificarea preţului altor bunuri. Se exprimă folosind un coeficient al elasticităţii cererii determinat după formula:
                                                = %ACi = ACi Xi %APy APy Cxo
Dacă Exy este pozitiv, atunci cantitatea cerută din bunul x şi preţul bunului y sunt în relaţie directă, iar cele două bunuri sunt substituibile. Un Exy negativ reflectă o relaţie inversă între cererea pentru bunul x şi preţul pentru bunul y, caz în care cele două sunt
complementare. Un Exy nul sau aproape de zero arată că cele două bunuri sunt independente. [G.C.]
EMBARGO, măsură de politică economică luată de o ţară sau un grup de ţări faţă de o altă ţară sau grup de ţări care se concretizează în ruperea relaţiilor comerciale. E. se poate aplica şi numai asupra unuia sau câtorva produse. [G.P.T.]
EMINESCU, MIHAI (1850-1889), poetul naţional a avut şi însemnate preocupări economice, ce s-au regăsit în articolele publicate în presa vremii (mai ales la “Curierul de Iaşi” şi la “Timpul”) sau în manuscrise. Domeniul de interes al publicisticii economice eminesciene este mult mai larg decât s-ar fi crezut. După cum remarca Perpessicius, “nici una din problemele politice, sociale şi economice, care dirijează un popor, nu i-a fost absentă şi nimeni n-a avut în judecarea lor o viziune mai adâncă, mai profetică, mai actuală”. Baza culturii economice a poetului pare să fi fost, conform lui George Călinescu, cursurile de economie politică de la Universitatea din Viena, la care se pare că ar fi asistat, şi mai târziu cele de economie naţională ale profesorului Duhring de la Universitatea din Berlin. Dincolo de aceasta, cultura economică a poetului se bazează şi pe spiritul său autodidact şi pe oportunităţile remarcabile oferite de bibliotecile celor două metropole, în perioada studenţiei poetului. Printre autorităţile în domeniu citate în articolele sale economice întâlnim nume ca Platon, Aristotel, Fr. Quesnay, A. Smith,
D.  Ricardo, S. Simon, Fr. Babeuf, L. Blanc, Fr. Bastiat, J.B. Say, T. Malthus, J.S. Mill, Fr. List,
H.  Carey, G. Schmoller şi alţii. Faţă de o astfel de erudiţie, frapează modul de cunoaştere a realităţilor social-economice şi politice româneşti, şi mai ales interpretările corecte ale unor fenomene economice ale României vremurilor sale. Poate cea mai edificatoare caracterizare a lui M. Eminescu, ca economist, este aceea de precursor al lui Mihail Manoilescu. Iată cel mai citat argument al acestei comparaţii: “Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 parale şi-ţi face din ea un ceasornic, pe care ţi-1 vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi cca. 20 de franci. O naţie care produce grâu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilbt industriale înaintate”. [A.D.]
EMISIUNE DE TITLURI DE STAT
192
EMISIUNE DE TITLURI DE STAT, operaţiune de lansare de împrumuturi de stat care se face prin vânzarea-cumpărarea de titluri de stat în vederea asigurării mijloacelor băneşti necesare finanţării deficitului bugetar. Operaţiunea de emisiune de titluri de stat, precum şi plata dobânzii aferente se realizează direct de către Ministerul Finanţelor sau prin intermediul altor instituţii financiare specializate, în calitatea de agent al statului. în ţara noastră, Banca Naţională îndeplineşte rolul de agent al statului în emisiunea de titluri de stat. Totodată, băncile comerciale pot să subscrie atât în nume propriu, cât şi în nume propriu şi în contul clienţilor lor, persoane juridice. E. de t. de s. presupune relaţii de piaţă. în cadrul pieţei primare a titlurilor de stat au loc operaţiuni de vânzare-cumpărare în momentul emisiunii sau plasării acestora prin: subscripţie publică, subscripţie publică garantată, licitaţie. Pe piaţa secundară a titlurilor de stat se desfaşoară operaţiuni de vânzare-cumpărare de titluri aflate în circulaţie; aici au loc tranzacţii între societăţi bancare, precum şi între acestea şi clienţii lor. [E.C.]
EMISIUNE MONETARĂ, (1) operaţiune de producere sau fabricare a biletelor de bancă şi a monedei metalice în vederea punerii în circulaţie. Este realizată de o întreprindere numită în mod curent monetărie, care îşi desfaşoară activitatea în condiţii speciale de siguranţă pentru a evita evaziunea de orice fel, inclusiv a secretelor de fabricaţie care ar putea permite falsificarea banilor. Mărimea e.m. este stabilită, potrivit legislaţiei în vigoare, de regulă, de banca de emisiune sau centrală a ţării. E.m. serveşte fie pentru creşterea cantităţii de bani în circulaţie, fie pentru înlocuirea banilor uzaţi. (2) Punerea în circulaţie a biletelor de bancă şi monedei metalice de către banca de emisiune. Dacă e.m. astfel realizată constă în înlocuirea banilor uzaţi, nu afectează masa monetară. E.m. prin care se măreşte masa monetară are scopuri economice şi se realizează prin scontarea efectelor de comerţ, plata în avans a titlurilor de trezorerie, cumpărarea de aur şi de valută pe piaţa liberă, acordarea de împrumuturi pentru stat în vederea acoperirii deficitelor bugetare. Operaţiunile de acest gen, cu excepţia cumpărării de aur şi valută, sunt, prin natura lor, operaţiuni de creditare. în măsura în care e.m. măreşte masa banilor în circulaţie, are influenţe evidente asupra activităţii economice şi poate genera inflaţie. De aceea, e.m. trebuie orientată
astfel încât să menţină echilibrul între masa monetară existentă şi cea necesară realizării normale a activităţii economice. Fluctuaţiile volumului e.m. sunt un indiciu foarte important pentru aprecierea situaţiei economice şi financiare a unei ţări. Creşterea e.m. nu este în mod necesar un semnal negativ, pentru că poate reprezenta un progres al activităţii economice şi al majorării venitului naţional, însoţite, cum este şi normal, de o creştere a necesarului de masă monetară (v. Masă monetară). [G.P.T.]
ENTROPIE ECONOMICĂ, noţiune care exprimă procesul complex de degradare calitativă continuă şi irevocabilă, în timp, a potenţialului de resurse existent, a mediului natural, de transformare a ordinii în dezordine. Degradarea entropică se produce de la sine, în timp, mai rapid sau lent, accentuând raritatea resurselor. Conform celei de a doua legi a termodinamicii, întotdeauna căldura se deplasează de la sine într-un singur sens, de la corpurile mai calde spre cele mai reci, având loc, astfel, un proces de degradare. Spre exemplu, în cazul energiei solare, degradarea entropică are loc de la sine, indiferent dacă energia liberă este folosită sau nu pentru a produce lucru mecanic. Fiind un proces relativ lent, efectul entropiei devine vizibil numai prin acumulare, pe perioade lungi. Procesul economic este entropie, transformând energia joasă în deşeuri. în timp ce în mediul natural, procesul entropie se produce de la sine, procesul economic depinde de activitatea oamenilor, în care consumul de resurse presupune şi entropie, deşeuri. [E.C.]
EPISTEMOLOGIE ECONOMICĂ, ştiinţă care studiază structura logică şi validitatea cunoaşterii economice. Din punctul de vedere al e.e., cunoaşterea economică este analizată sub aspectul tradiţiei intelectuale (moştenirea teoretică şi înrudirea intelectuală care nu permit divergenţe semnificative) şi al tradiţiei epistemologice (autoritare având scrise studii sau articole, al căror obiect îl constituie redarea explicită a demersului cunoaşterii economice). [R.A.]
ERGONOMIE, ştiinţă relativ tânără care realizează studiul interdisciplinar al relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. Apare din necesitatea practică de a soluţiona numeroase aspecte tehnice, economice, sociale şi umane pe care le implică munca omului în
 193
ETALON AUR
condifiile complexităţii tot mai ridicate a producţiei modeme. E. îşi propune să optimizeze legăturile de condiţionare multiplă care apar în procesul muncii între om, maşină (în sens larg unelte şi obiectele supuse transformării) şi mediu, cu scopul creşterii eficienţei muncii şi capitalului, şi a gradului de confort în muncă. Majoritatea specialiştilor apreciază că e. este o ştiinţă interdisciplinară care raliază, îmbină şi coordonează probleme de tehnologie, biologie, sociologie şi psihologie a muncii, teorie economică, medicină etc. A cunoscut dezvoltări foarte rapide atât în plan teoretic, cât şi aplicativ. Oamenii, comunitatea contemporană sunt receptivi la principiile şi cerinţele fundamentale ale
e., vizând creşterea productivităţii prin optimizarea folosirii cunoştinţelor şi capacităţilor psiho-fiziologice normale ale omului. E. fundamentează principiile, regulile şi normele pe baza cărora are loc adaptarea muncii la om, a omului la muncă (la meseria pe care o exercită) şi a tehnicii la nivelul posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului.
E. a evoluat în direcţia diversificării în mai multe domenii specifice, dar înrudite, ca e. producţiei,
e. produsului, e. activităţilor, e. informaţiei, topo-ergonomică, bioergonomia, biomecanică. După stadiu (faza de aplicare) se disting: e. de concepţie şi e. de corecţie (v. Productivitate a facturilor de producţie, Combinarea factorilor de producţie, Factori de producţie). [G.I.]
ERHARD, LUDWIG (1897-1977), economist german de numele căruia este legată reforma economiei Germaniei după cel de-al doilea război mondial. S-a născut în localitatea Fürth, din Franconia, în familia unui mic om de afaceri. După primul război mondial a urmat studii economice şi a lucrat într-un institut de cercetări economice. I-a avut ca profesori pe Wilhelm Rieger şi pe Franz Oppenheimer, care l-au influenţat în sensul ideilor liberale. L. Erhard însuşi va recunoaşte mai târziu puternica influenţă a lui Oppenheimer în sensul socialismului liberal, definindu-şi apoi evoluţia opţiunilor de politică economică drept o redirecţionare dinspre “socialismul liberal” spre “liberalismul social”. în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, L. Erhard a scris un memorandum care cuprindea proiectul său de orientare a economiei Germaniei către o economie de piaţă şi de eliminare a ideilor naziste. între 1945 şi 1947 a fost numit, de
ministrul afacerilor economice din Bavaria, în fruntea unei comisii pentru pregătirea reformei monetare. Din 1948 devine şeful departamentului economic al comisiei de administraţie a aliaţilor, comisie care a organizat administrativ Republica Federală Germană Pe perioada guvernării Konrad Adenauer a fost ministru al afacerilor economice, iar din 1963 i-a succedat acestuia în funcţia de cancelar. Politica sa economică a urmărit implementarea conceptului de “economie de piaţă socială”, în sensul de economie de piaţă cu caracter temperat şi cu o susţinută protecţie socială. Se consideră că L. Erhard este creatorul instituţiilor economice modeme ale Germaniei şi autorul moral al miracolului economiei germane din perioada postbelică. [A.D.]
EŞECUL PIEŢELOR, situaţiile când pieţele libere nu conduc la o alocare eficientă a resurselor, generând fie necesitatea rolului corector al autorităţii publice, fie crearea unei “pieţe a drepturilor de proprietate”. Principalele forme ale e.p. sunt: bunurile publice, bunurile de merit, extemalităţile, monopolul. [D.C.]
ETALON AUR, sistem valutar predominant în perioada de la începuturile economiei pieţei mondiale până la primul război mondial, care a presupus îndeplinirea funcţiei de bani universali exclusiv de către aurul monetar. în sistemul e.a., reglementările internaţionale se efectuează în aur. E.a. pur sau Gold Exchange Standard a presupus un dublu rol al aurului: ca monedă internă, dar şi ca monedă externă. De fapt,
e.a. n-a funcţionat niciodată în formă pură, deoarece hegemonia lirei sterline în secolul al XlX-lea a făcut din aceasta un adevărat instrument necontestat al schimburilor internaţionale. Prezenţa aurului în deconturile internaţionale şi convertibilitatea liberă a monedelor naţionale în aur pe baza unor mecanisme spontane asigură acestui sistem mobilitatea necesară şi variabilitatea parităţii monedelor naţionale;* respectiv, condiţii relativ egale pentru toate ţările pe piaţa mondială. Funcţionarea, mai mult sau mai puţin normală, a e.a. a fost întreruptă de repartiţia extrem de inegală a rezervelor de aur monetar între diferite ţări. Restricţiile de tot felul puse în calea circulaţiei mărfurilor pe piaţa mondială, soldul pasiv al balanţelor comerciale ale unor ţări au constituit piedici reale în calea manifestării depline a sistemului valutar e.a. (v. Etalon monetar, Valută). [D.N.]
ETALON AUR-DEVIZE
 194
ETALON AUR-DEVIZE, sistem valutar apărut în perioada imediat următoare primului război mondial şi consfinţit oficial în 1944, la Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods (S.U.A.), la care au luat parte 44 de ţări. E.a-d. se caracterizează prin funcţionarea în calitate de bani universali atât a aurului - ca pivot al sistemului -, precum şi a unor monede naţionale (dolarul şi lira sterlină), ca reprezentante ale acestuia. în cadrul relaţiilor economice internaţionale, cele două monede au rolul de valute-cheie. Ca urmare, ţările, prin băncile lor de emisiune, pot păstra ca rezerve monetare, pe lângă aur, dolari şi lire sterline. în acest sistem, fiecare ţară, fiecare bancă centrală deţine rezerve de aur şi de devize care îi permite să garanteze convertibilitatea-aur a propriei sale monede cel puţin la nivel extern; rezervele se pot constitui şi din creanţele asupra Fondului minelor subterane. E.a.-d. presupune stabilirea unor consumuri valutare, teoretic invariabile între toate monedele ţărilor participante la sistem, pe de o parte, şi dolar şi liră sterlină, pe de altă parte. Dacă în sistemul etalon-aur, cursul de schimb valutar se abătea de la paritatea oficială doar în limitele aşa-numitelor puncte-aur, în cazul e.a.-d. acest curs se abate mult de la paritatea fixată de Conferinţa monetară de la Bretton Woods. Ca urmare a politicii valutare a S.U.A., cursul de schimb oficial al dolarului era menţinut la un nivel de peste două ori mai mare decât capacitatea lui reală de cumpărare. Funcţionarea
e.a.-d. se află într-o legătură indestructibilă cu existenţa Fondului Monetar Internaţional, ca organizaţie internaţională de credit (v. Devize, Valută, Etalon monetar). [D.N.]
ETALON DEVIZE, sistem valutar caracterizat prin faptul că, în sistemul F.M.I., rolul de bani universali a fost atribuit Drepturilor Speciale de Tragere (D.S.T.), precum şi unor monede naţionale convertibile, în continuare, în special a dolarului. Literatura de specialitate susţine că din 1978 s-a trecut practic la un nou sistem valutar, adoptat la Conferinţa monetară de la Kingston (Jamaica, 7-8 ianuarie 1976). Cele mai generale trăsături ale sistemului valutar e.d. pot fi reduse la următoarele: scoaterea aurului în afara sistemului, funcţiile valutare ale acestuia fiind atribuite D.S.T.-urilor şi monedelor naţionale convertibile; introducerea cursurilor valutare liber fluctuante; diversificarea continuă a
mijloacelor de decontare internaţională şi aşezarea
D.S.T.-urilor în centrul întregului sistem de decontări şi de plăţi internaţionale. Oricum i se spune (sistem etalon-devize; sistemul valutar-financiar de la Jamaica), e.d. a avut şi are încă un caracter tranzitoriu. Aprecierea se întemeiază pe următoarele argumente: F.M.I. continuă să gestioneze cooperarea dintre state pe tărâm valutar-financiar, să corecteze dezechilibrele balanţelor de plăţi ale ţărilor membre; aurul continuă să joace un mare rol în relaţiile economice externe actuale; moneda naţională a S.U.A. continuă să reprezinte principalul etalon utilizat în schimburile economice internaţionale; deşi se acţionează în direcţia unui nou sistem valutar general şi universal, totuşi, în ultimul timp, s-au extins preocupările zonale de reglementare a raporturilor valutar-fmanciare; ţările în curs de dezvoltare militează tot mai ferm pentru un nou sistem valutar (v. Valută, Zone valutare). [D.N.]
ETALON MONETAR (sau etalon al preţurilor), unitate monetară a unei ţări sau a unui grup de ţări căreia i se atribuie convenţional o anumită valoare (putere de cumpărare) şi care serveşte la măsurarea masei monetare şi a preţurilor tuturor mărfurilor. E.m. poartă diferite denumiri, ca: dolar, liră sterlină, ieu, franc, marcă etc. Rolul etalonului monetar ca unitate de măsurare este similar cu exprimarea greutăţii prin etalonul kilogram sau cu măsurarea lungimii prin etalonul metru. Când preţul unei mărfi este, să zicem, de 10.000 de lei, înseamnă că tot de atâtea ori se regăseşte în aceasta etalonul monetar leu. în perioade mai îndepărtate, e.m. reprezenta o cantitate de aur pe care o conţinea unitatea monetară şi care servea la măsurarea valorii banilor înşişi. Când cineva dispunea, spre exemplu, de 100 de lire sterline, însemna că de o sută de ori dispunea de cantitatea de aur corespunzătoare unei unităţi etalon monetar - liră sterlină (v. Etalon aur, Etalon aur-devize). [E.C.]
ETATIZARE, trecerea unui bun, a unei întreprinderi sau instituţii private în proprietatea sau/şi administrarea statului. E. în condiţiile economiei concurenţiale este o măsură controversată, contestată de către liberalism şi promovată (în anumite limite) de social-democraţie. E. nu are în vedere înlăturarea proprietăţii private ca bază şi garant al economiei concurenţiale prospere (v. Naţionalizare, Privatizare). [D.N.]
 195
EX ANTE
ETICĂ ECONOMICĂ (etică a afacerilor), ansamblul de reguli şi norme morale care vizează conduita agenţilor în activitatea economică (în afaceri). E.e. este o ramură a moralei care sintetizează sistemul de valori, principii şi norme ce s-au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenţii economici. Alături de principiile şi normele de drept, e.e. asigură buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita în afaceri. Deşi normele e.e. nu sunt învestite cu forţă juridică precum normele de drept, ele au un rol deosebit de important în acţiunile agenţilor economici, contând uneori mai mult decât cele juridice. Comportamentul etic al agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă a unor principii, cum sunt: încrederea deplină între agenţi; corectitudine în negocieri şi în îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea întocmai a angajamentelor; mutualitatea avantajelor şi riscurilor. Acceptarea şi respectarea normelor de e.e. este de fapt o problemă de conştiinţă economică cu un impact puternic asupra cristalizării normelor juridice. încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenţilor economici. [S.I.]
EURODOLARI, dolari deţinuţi de nerezidenţi americani, la bănci situate în afara teritoriului sau legislaţiei S.U.A. E. reprezintă principala formă a eurovalutelor. [C.D.]
EUROOBLIGAŢIUNI, obligaţiuni care au apărut ca urmare a necesităţii industriei americane de a procura fonduri băneşti din Europa pentru investiţii în ţările vest-europene. Primele euroobligaţiuni se puteau cumpăra doar cu eurodolari, dar în prezent pot fi achiziţionate şi cu alte valute puternice. E. sunt emise şi subscrise pe piaţa internaţională, fiind folosite deseori de către companiile vest-europene pentru colectarea de fonduri pentru investiţii, (v. Obligaţiuni). [A.D.]
EUROPEAN CURRENCY UNIT (E.C.U.), unitate de cont europeană introdusă în 1979, o dată cu crearea Sistemului Monetar European. E.C.U. se determină pe baza unui coş valutar (revăzut la fiecare 5 ani), la care participă toate ţările membre ale Uniunii Europene. Fiecare monedă a ţărilor U.E. are o pondere stabilită în funcţie de nivelul participării la comerţul intercomunitar, în mărimea P.I.B., şi de cotele fixate în cadrul mecanismului de sprijin
financiar. Faţă de E.C.U., monedele ţărilor membre ale U.E. se află într-un raport fix. Calitatea deosebită a E.C.U. constă în aceea că absoarbe puternicele creşteri şi scăderi ale cursului dolarului şi yenului, şi permite monedelor europene să rămână grupate între ele. E.C.U. este folosit într-o măsură tot mai mare în tranzacţiile băncilor comerciale, deoarece are o stabilitate sporită, care este mai avantajoasă pentru fixarea termenilor contractului. Prin prevederile Tratatului de la Maastricht se trece de la E.C.U. (care subzistă împreună cu monedele naţionale ale ţărilor U.E.), la moneda unică - Euro. [A.G.]
EUROVALUTE, valute liber convertibile care se află în afara controlului autorităţilor monetare din ţara de origine. La începutul formării acestei pieţe specifice, plasarea resurselor băneşti se facea în ţări din Europa, astfel că valutelor utilizate în asemenea condiţii li s-a adăugat prefixul “euro” (euromărci, eurolire etc.). în perioada respectivă, eurodoiarii constituiau practic singurele valute tranzacţionate pe această piaţă. Ulterior, sfera eurodolarilor s-a lărgit, astfel că în prezent, practic, toate valutele convertibile sunt reprezentate pe piaţa eurovalutelor. Accepţiunea dată termenului de eurovalute se referă la caracteristica operaţiunii şi nu la spaţiul unde ea se înfăptuieşte. [C.D.]
EVAZIUNE DE CAPITAL, fenomenul de fugă a lichidităţilor dintr-o ţară spre alte ţări, care are loc din motive de incertitudine politică, risc de impunere fiscală asupra capitalului, instaurare a controlului asupra schimburilor valutare sau pentru că se anticipează o devalorizare a monedei naţionale. [G.P.T.]
EVAZIUNE FISCALĂ, sustragerea unor persoane fizice sau juridice de la impunerea unei părţi din baza impozabilă fie la adăpostul legii, fie în mod fraudulos.
E.f. se poate realiza prin nedeclararea sau prin falsa declarare a veniturilor impozabile. Existenţa secretului comercial-bancar favorizează întocmirea unor declaraţii fiscale ireale. în economia modernă,
e.f. precum şi orientarea unor agenţi economici spre activităţi care beneficiază de avantaje fiscale, pot fi facilitate de sporirea ratei de impunere fiscală (v. Impozite, Fiscalitate, Finanţe publice) [D.C.]
EX ANTE, termen (locuţiune adjectivală) care se foloseşte pentru a desemna o analiză previzională a
EX POST
196
faptelor economice, respectiv, pentru a caracteriza programele de reglare (dirijare) a activităţilor economice, fundamentate şi elaborate înainte de desfăşurarea acestor activităţi (v. Ex post). [D.N.]
EX POST, termen (locuţiune adjectivală) care se foloseşte pentru a desemna acea analiză a faptelor economice care se efectuează după desfăşurarea acestora. De regulă, analiza economică e.p. presupune confruntarea rezultatelor şi concluziilor ei cu analiza ex ante, cu scopul de a se face aprecierile de rigoare cu privire la calitatea acesteia din urmă (v. Ex ante). [D.N.]
EXCEDENT, mărime care depăşeşte o anumită limită ce rămâne după satisfacerea tuturor trebuinţelor. E. reprezintă diferenţa dintre o sumă, o cantitate sau un venit, pe de o parte, şi o plată, o cheltuială sau un consum, pe de altă parte. E. reprezintă şi diferenţa cantitativă sau valorică dintre import şi export ori invers. [C.D.]
EXCEDENT BRUT DE EXPLOATARE, componentă care ilustrează în Sistemul Conturilor Naţionale, destinaţiile valorii adăugate brute create în interiorul unei ţări. Conform metodei veniturilor de determinare a nivelului indicatorilor macroeconomici (P.I.B.), destinaţiile valorii adăugate brute sunt: veniturile din muncă (salariile nete, impozitul direct pe salariu, contribuţia la asigurările sociale), veniturile din proprietate (renta şi dobânda) şi veniturile obţinute din activitatea de întreprinzător (profitul nedistribuit rămas la dispoziţia entităţii care l-a obţinut, impozitul direct pe profit, dividendele cuvenite acţionarilor). Ultimele două categorii de venituri alcătuiesc excedentul brut de exploatare. Pentru a determina excedentul net de exploatare, din valoarea excedentului brut trebuie dedusă amortizarea capitalului fix. [G.T.]
EXCEDENT BUGETAR, surplusul veniturilor peste cheltuielile bugetului public. Creşterea e.b. şi preponderenţa lui pe termen lung favorizează nerecurgerea la împrumuturi sau diminuarea datoriei publice (deşi unele resurse financiare sunt neutilizate sau incomplet utilizate) (v. Deficit bugetar). [E.C.]
EXPANSIUNE, fază în procesul evoluţiei afacerilor, caracterizată prin amplificarea acestora. La un nivel dat al resurselor T0 şi o structură dată a preţurilor există o anumită dreaptă a bugetului, aşa cum se observă în figura de mai jos.
Dacă producătorul dispune de mai multe resurse, T„ noua dreaptă a bugetului va fi deplasată spre dreapta şi va avea o pantă paralelă cu dreapta iniţială (px/py invariabile), are loc o relaxare a constrângerii, respectiv, o lărgire a domeniului de alegere a producătorului. în punctul de tangenţă al fiecăreia dintre izocuante cu dreapta bugetului se realizează echilibrul producătorului. Prin unirea punctelor care definesc echilibrul producătorului se construieşte traiectoria de expansiune sau “eutopul”, linia de scară, sau traiectoria de expansiune a firmei. Această curbă exprimă creşterea cantităţilor utilizate şi a output-ului datorită măririi bugetului, relaxării constrângerii în condiţiile menţinerii constante a preţurilor factorilor. Cu un cost minim, firma, în orice punct de pe traiectoria de expansiune (expansion path), va satisface condiţia de echilibru, când raportul produc-tivităţilor marginale ale factorilor este egal cu raportul preţurilor lor. Reprezentarea grafică va fi o dreaptă, dacă funcţia de producţie este omogenă (indiferent dacă randamentele de scară sunt constante, crescătoare sau descrescătoare). E. se face simţită prin creşterea nivelului de folosire a factorilor de producţie, a investiţiilor, a producţiei şi în ultimă instanţă a profitului. Perspectiva unor profituri încurajează afacerile, continuând e. E. este limitată ca durată, ei urmându-i o perioadă mai puţin favorabilă a afacerilor. [A.C.]
EXPERIMENT ECONOMIC, procedeu de cunoaştere ştiinţifică în domeniul economic, care constă în aplicarea la scară restrânsă a unor elemente de noutate oferite de ştiinţă, a unor măsuri sau modele privind structuri de proprietate, de producţie,
197
EXTERNALITĂŢI NEGATIVE
tehnologice, organizarea şi conducerea activităţii, funcţionarea sistemului de finanţare, de salarizare, de protecţie socială, de învăţământ etc. E.e. verifică eficacitatea elementelor respective, permite realizarea unor ajustări şi perfecţionări înainte de aplicarea lor la scară mare, în întreaga întreprindere, corporaţie, ramură sau chiar la nivel macroeconomic. E.e. presupune implicarea directă a agenţilor economici, inclusiv a statului atunci când este vorba de schimbări profunde, de anvergură. E.e. poate să pună în evidenţă şi caracterul dăunător, inoportun, în condiţiile specifice, de întreprindere, de ramură sau de economie naţională, al elementelor respective, evitându-se consecinţe economico-sociale de proporţii mari. E.e. izvorăşte din raţionalitate economică, din necesitatea fundamentării ştiinţifice a introducerii noului. E.e. îndeplineşte o funcţie similară cu experienţa de laborator din domeniile biologie, chimie, fizică etc., cu deosebirea că el are loc în viaţa economică reală, angajând resurse mai mari, interese economice, cu implicaţii deosebite (v. Metoda de cercetare). [E.C.]
EXPORT, operaţiune comercială de vânzare a unor bunuri materiale şi/sau servicii către persoane fizice sau juridice dintr-o altă ţară în schimbul unei sume dintr-o valută convenită. Cuprinde exportul de mărfuri (bunuri corporale, stabile) şi exportul invizibil (servicii). E. este şi de capital, reprezentând investiţii directe şi plasarea de titluri de valoare în alte ţări. E. reflectă nivelul şi structura economiei naţionale, ca şi capacitatea acesteia de a valorifica, în avantajul propriu, participarea la circuitul economic mondial. [C.D.]
EXPROPRIERE, acţiunea de impunere a cedării dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, precum şi a celor aflate în proprietate privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor în favoarea statului.
E. se poate face şi numai în favoarea administraţiei publice locale. E. se poate face numai pentru cauza de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. Instanţele judecătoreşti vor putea decide e. numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit legii. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local. Acţiunea de e. poate avea loc,
dacă este cazul, şi prin învoiala dintre părţi. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce imediat după ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite. [N.D.]
EXTERNALITĂŢI, formă de eşec al pieţelor constând în nereflectarea corespunzătoare la nivelul preţului pieţei a unora dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei/consumului. Aceste elemente au un caracter extern costului - beneficiului, fiind asociate unei terţe părţi. E. apar şi se manifestă atunci când costurile şi beneficiile sociale diferă de cele private. Ele conduc la o stare de ineficienţă economică dacă costul marginal social al producţiei nu este egal cu preţul pieţei. E. pot, de asemenea, contribui la redistribuirea venitului real în economie. E. presupun o intervenţie corectoare fară de care ele declanşează insuficienta alocare a resurselor. [I.M.]
EXTERNALITĂŢI DE CONSUM, efect ce apare atunci când consumatorul influenţează direct producţia sau consumul unui alt agent economic. [R.A.]
EXTERNALITĂŢI DE PRODUCŢIE, efect ce apare atunci când posibilităţile de producţie ale unei întreprinderi influenţează alegerile altei întreprinderi sau ale unui consumator. [R.A.]
EXTERNALITĂŢI NEGATIVE, efecte generate de activităţi ale căror costuri private sunt mai reduse decât costurile sociale, acestea din urmă cuprinzând şi costurile externe suportate de o terţă parte. E.n. evidenţiază mecanismul costurilor (oferta) acelui bun care prin producerea sa antrenează efecte negative exprimate, la rândul lor, prin costuri, suportate de un grup, o colectivitate sau de întreaga societate. Exemplu: un produs rezultat dintr-o activitate poluantă sau generatoare de alte efecte negative este mai scump prin costurile pe care societatea trebuie să le suporte. Punctul de echilibru E, corespunde unei alocări eficiente din punct de vedere privat (industria fiind perfect competitivă, preţul va fi egal cu costul marginal privat (Cmg P), la un anumit output Q. E.n. conduce însă la un cost marginal social (Cmg S), superior Cmg P, ceea ce va genera reducerea producţiei pentru a maximiza eficienţa, din punct de vedere social.
EXTERNALITĂŢI POZITIVE
Preţ(P)
Extemalitatea negativă conduce la o reducere a producţiei de la Qj la Q2. Depăşirea e.n. se face prin internalizarea lor, care presupune măsurarea costurilor externe. E.n. reprezintă argumente în sprijinul intervenţiei guvernamentale. [I.M.]
EXTERNALITĂŢI POZITIVE, efecte generate de activităţi de producţie sau consum care aduc avantaje unei terţe părţi. Dacă se consideră cazul unor extemalităţi pozitive în consum, atunci beneficiul social este mai mare, cuprinzând, pe lângă beneficiul privat, şi beneficiul extern. E.p. se concretizează cel mai adesea în niveluri de producţie-consum sub pragul alocării eficiente a resurselor, aşa cum sugerează graficul ce urmează. Triunghiul ECA semnifică zona de intervenţie cu caracter corector (ex.: subvenţii de stat), iar intervalul AC reprezintă
198
preţ (P)
diferenţa dintre beneficiul marginal social (Bmg S) şi beneficiul marginal privat (B mg P). Punctul E semnifică starea de echilibru în condiţii de eşec al pieţei, în timp ce punctul C relevă echilibrul permis de alocarea eficientă a resurselor din punct de vedere social. [I.M.]
EXTINDEREA CERERII, creşterea cantităţii cerute dintr-un anumit bun ca urmare a reducerii preţului unitar, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, (v. Cerere, Curba cererii). [G.C.]
EXTINDEREA OFERTEI, creşterea cantităţii oferite dintr-un anumit bun ca urmare a creşterii preţului unitar, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, (v. Ofertă). [G.C.].
F
FABRICĂ, unitate productivă din cadrul industriei prelucrătoare, îndeosebi din industria textilă, alimentară, a materialelor de construcţii etc. Se caracterizează printr-un sistem tehnico-productiv unitar de transformare a materiilor prime în produse de serie sau de masă. în unele situaţii, se identifică cu întreprinderea însăşi şi funcţionează ca atare. în alte cazuri, f. este o subunitate a întreprinderii, situaţie în care ea întruneşte caracteristicile tehnice şi funcţionale ale unei secţii de producţie (v. întreprindere). [M.Gh., D.H.]
FACTORI DE PRODUCŢIE, elemente de intrare în procesul de producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice. F. de p. se concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic, alocarca şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de către agenţii economici producători. Tipologia F. de p, include atât factori tradiţionali, respectiv, munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul (v. Resurse economice). [M.Gh., D.H.]
FACTORING, metodă prin care o companie “vinde” (transferă) debitele sale comerciale către o instituţie financiară. F. se utilizează pentru sporirea fondurilor disponibile pe termen scurt sau pentru finanţarea exportului. [G.A.]
FALIMENT, situaţie economică dificilă a unui debitor, aflat în imposibilitate de a-şi onora datoriile comerciale (faţă de creditori); stare de insolvabilitate a debitorului constatată de către tribunal pe baza declaraţiei falitului sau la cererea unuia sau mai multor creditori. F. este expresia unei gestiuni necorespunzătoare, a unor anticipări eronate privind evoluţia propriei activităţi şi a conjuncturii pieţelor pe care acţionează. F. este instituţia prin care sunt îndepărtaţi din câmpul acţiunii economice subiecţii
necompetitivi, incapabili să se adapteze stărilor mereu schimbătoare ale realităţii economico-sociale. O dată cu pronunţarea deciziei privind starea de f., tribunalul va ordona şi arestarea falitului şi a complicilor, dacă sunt indicii suficiente de fraudă sau comportament contrar legii (bancrută simplă şi/sau bancrută frauduloasă, dispariţia sau lipsa nejustificată a registrelor, nedepunerea bilanţului etc.). Sub supravegherea situaţiei reprezentate de către judecătorul sindic se procedează la evaluarea stării patrimoniale a falitului, la lichidarea activului şi la repartizarea veniturilor între creditori, proporţional cu creanţele acestora, şi, într-o anumită ordine, stabilită prin lege. De cele mai multe ori, administrarea f. se declanşează după încercarea unor soluţii pentru asanarea (ameliorarea) situaţiei economico-financiare a falitului pe baza unei înţelegeri arbitrate de instanţa de drept, reprezentată prin judecătorul sindic, operaţiune numită concordat. Când măsurile de asanare nu dau rezultatele scontate, se procedează la lichidarea unităţilor falimentare. în ţările dezvoltate s-a generalizat practica prin care firmele falimentare să fie preluate la preţuri avantajoase de societăţi specializate (de investiţii, de management), care procedează la restructurări şi reamenajări pe baza unor opţiuni tehnico-economice şi manageriale proprii pentru a le compatibiliza cu exigenţele pieţei, devenind apte să genereze profit. F. generează o stare de degradare socială a falitului, dar şi efecte negative asupra salariaţilor. în majoritatea ţărilor, s-a reglementat asigurarea salariilor şi a altor drepturi asimilate contra riscului de f. întreaga procedură a f. este reglementată în fiecare ţară prin norme juridice speciale. în România, acestea sunt sintetizate în Codul comercial, art. 695-875 (v. Bancrută). [G.I.]
FAO (v. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU AGRICULTURĂ ŞI ALIMENTAŢIE)
FEDERAL RESERVE SYSTEM (Sistemul Rezervelor Federale), instituţie cu rol de bancă centrală a S.U.A., cu responsabilităţi împărţite între Consiliul de Administraţie şi cele 12 bănci
FEEDBACK
200
districtuale. Prin politica sa monetară, F.R.S. determină costul şi disponibilitatea creditului în economie, ca orice altă bancă centrală. Consiliul de Administraţie stabileşte rata scontului, operaţiunile pe piaţa deschisă, volumul şi termenii obligaţiunilor tranzacţionate pe piaţa deschisă. F.R.S. a fost înfiinţat prin Legea bancară a S.U.A. din 1913, în structura sa incluzându-se: Băncile rezervelor federale districtuale (12), având la rândul lor 24 de sucursale; Consiliul de Administraţie al Sistemului Rezervelor Federale, cu sediul la Washington; Comitetul federal de operaţiuni pe piaţă deschisă; Consiliul federal consultativ; bănci membre, deţinând acţiuni într-una din cele 12 bănci ale rezervelor federale. Băncile naţionale (cu reţea bancară în mai mult de un stat al S.U.A.) sunt obligate prin lege să deţină acţiuni la banca rezervelor federale în districtul în care aceasta îşi are sediul. Celelalte bănci locale pot deţine acţiuni numai dacă doresc (v. Bancă de emisiune). [T.E.]
FEEDBACK (sau conexiune inversă), reglare a sistemelor complexe cu autoreglare (biologice, economice, tehnice etc.), caracterizată prin aceea că lanţul de legături dintre elementele sistemului respectiv este închis. Prin existenţa reglării, sistemul devine cibernetic şi poate fi reprezentat prin următoarea schemă-bloc:
în care: S = sistemul reglat, x = vectorul intrărilor, y = vectorul ieşirilor, R = reglatorul (sistemul reglator). Dacă mărimile y ale ieşirilor diferă de vectorul obiectivelor propuse, este necesară intervenţia reglatorului R, care va genera mărimea de reglare Ax cu rolul de aducere a ieşirilor y la nivelul obiectivelor propuse (v. Cibernetică). [D.A.]
FENOMEN ECONOMIC, elemente, legături sau forme de manifestare ale vieţii economice care apar la suprafaţa realităţii economice, fiind direct sesizabile de către oameni. Este vorba de acte de vânzare-cumpărare, de cererea sau oferta de mărfuri, de nivelul scăzut sau ridicat al preţurilor mărfurilor, al impozitelor şi taxelor, al dobânzilor, de abundenţă sau penurie de mărfuri pe piaţă etc. F.e. poate fi
observat în mod empiric, pe bază de experienţă, fară cercetare ştiinţifică prealabilă. Studierea f.e. are o mare însemnătate în procesul de cunoaştere economică, ştiinţifică, deoarece el exteriorizează, dezvăluie sau pune în relief elemente de profunzime, care “nu se văd” şi care ţin de producţie, de structuri ale acesteia, de organizarea şi conducerea economiei etc. (v. Proces economic). [E.C.]
FIABILITATE, capacitate de funcţionare a bunurilor, cu deosebire a celor de folosinţă îndelungată şi de capital, fără defecţiuni, în siguranţă pentru o perioadă anumită de timp prin respectarea normelor tehnice de funcţionare. F. este strâns legată de mentenabilitate, adică de capacitatea de remediere a defecţiunilor şi repunere în funcţiune cât mai rapid şi cu costuri cât mai reduse (v. Calitate). [H.C.]
FILIALĂ, societate comercială de sine-stătătoare care are personalitate juridică. Este constituită de societatea primară (numită şi societate-mamă) care deţine majoritatea capitalului său social, cauză pentru care, deşi subiect de drept distinct, este dependentă economic şi se află sub controlul societăţii primare, (v. Societate comercială, Societate multinaţională). [G.C.]
FILIAŢIE DE IDEI (ECONOMICE), concept al epistemologiei (economice) cu ajutorul căruia se realizează ordonarea, ierarhizarea şi succesiunea ideilor, teoriilor şi sistemelor de gândire economică care au existat şi există. în plus, f. de i.(e) se foloseşte şi atunci când se încearcă conturarea direcţiilor de dezvoltare viitoare ale ştiinţelor economice şi componentelor acestora. Mai concret, f. de i.(e) constă în procedeul prin care sunt evaluate, apreciate şi criticate (respinse) eforturile specialiştilor de a crea, perfecţiona şi de a reconsidera structurile analitice ale ştiinţei economice într-un proces perpetuum, fară sfârşit. Un exemplu de f. de i.(e) este cel folosit pentru a trata naşterea, evoluţia şi dezvoltarea teoriei subiective a valorii şi preţurilor. în această înlănţuire istorică se au în vedere contribuţiile aduse de-a lungul secolelor la elaborarea şi dezvoltarea acestei teorii de cel puţin următorii mari specialişti în domeniu: Aristotel, Adam Smith, David Ricardo, John S. Mill, William S. Jevons, Leon Walras, Vilfredo Pareto, Friedrich von Wieser, Alfred Marshall etc. Se poate urmări, de asemenea, şi f. de i.(e) a teoriei obiective a valorii şi preţurilor. [D.N.]
201
FIRMĂ
FINANŢARE, acţiunea de asigurare a mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor cerute de realizarea unui proiect economic, a unei activităţi economice şi sociale. La nivelul economiei naţionale, f. activităţii statului însuşi, a organelor centrale şi locale, şi a sistemului de protecţie socială se realizează pe baza veniturilor bugetului public. La nivelul întreprinderii, f. se poate realiza prin: a) autofinanţare, adică pe baza propriilor resurse: profit, rezerve; b) finanţare externă, care se efectuează pe baza resurselor rambursabile sau nerambursabile către întreprindere şi constă, în principal, în: mărirea capitalului prin emisiunea de acţiuni; finanţarea bancară, adică prin credite pe termen lung sau pe termen scurt. în cadrul finanţării întreprinderii, se urmăreşte şi efectul de levier financiar care măsoară influenţa îndatorării asupra rentabilităţii capitalului propriu. Astfel, dacă r (rata rentabilităţii economice) > i (rata dobânzii datoriilor), atunci îndatorarea duce la mărirea rentabilităţii capitalului propriu; dacă r < i, îndatorarea diminuează rentabilitatea capitalului propriu; dacă r = i, îndatorarea este fără influenţă asupra rentabilităţii capitalului propriu (V. Autofinanţare, Buget public). [E.C.]
Finanţare la nivelul economiei naţionale (v.
FINANŢARE)
Finanţare la nivelul întreprinderii (v. FINANŢARE)
FINANŢE, (1) fluxuri economice, exprimate în bani, prin care se formează, se repartizează şi se folosesc resurse băneşti necesare finanţării activităţii. F. reprezintă acele relaţii băneşti prin care statul (la nivel central şi local) şi unităţile economice, pe de, o parte, îşi formează veniturile şi pe de altă parte, le cheltuiesc. F. au un deosebit rol în viaţa social-economică: proiectele economice, strategiile şi obiectivele de dezvoltare sunt de neconceput în afara corelării lor cu posibilităţile de finanţare; bugetul de stat, bugetele locale, bugetele de venituri şi cheltuieli ale întreprinderilor, drept forme de manifestare a finanţelor, oferă informaţiile necesare pentru aprecierea potenţialului financiar al economiei, la un moment dat. Prin intermediul pârghiilor economico-financiare se realizează o funcţie dublă a finanţelor: a) de mobilizare, repartizare a resurselor financiare prin distribuirea şi redistribuirea unei părţi a produsului naţional brut, a unei părţi a mijloacelor
băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei; b) de influenţare a proceselor economice şi sociale, în sensul stimulării interesului economic de extindere a activităţii, de creştere a veniturilor etc. (2) Componentă a ştiinţelor economice, care studiază relaţiile financiare publice şi private; ea reprezintă un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de metode şi tehnici de estimare a necesarului de resurse financiare şi a posibilităţilor de obţinere a acestora, de instrumente economico-financiare, procedee de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor bugetare, de elaborare şi executare a bugetelor. De asemenea, ştiinţa finanţelor fundamentează căile de echilibrare a bugetelor, de finanţare a deficitelor, de organizare şi efectuare a controlului financiar, modalităţile de prognoză financiară, de optimizare a deciziilor financiare, de evaluare a eficienţei economice în domeniul financiar etc. Ştiinţa finanţelor este formată din mai multe discipline: gestiunea financiară a întreprinderii, finanţele publice, fiscalitate, relaţii financiare internaţionale etc. (v. Buget de stat, Ştiinţa economică). [E.C.]
FINANŢE PUBLICE, fluxurile financiare în cadrul cărora se formează resursele băneşti la dispoziţia x statului (a administraţiei de stat, centrale şi locale), destinate finanţării cheltuielilor publice; ele se concretizează în bugetul public. F.p. cuprind: veniturile, care se formează prin mobilizarea de resurse băneşti fără contraprestaţie directă şi imediată (impozite pe profit, pe salarii, taxa pe valoarea adăugată, contribuţii pentru asigurări sociale etc.); cheltuielile, adică folosirea veniturilor pe anumite destinaţii (acţiuni social-culturale, cheltuieli pentru ordinea publică, pentru apărare, pentru funcţionarea organelor de justiţie, autoritatea publică, finanţarea unor investiţii etc.). Prin Legea finanţelor publice, guvernul este autorizat anual să angajeze cheltuieli şi să asigure încasări de venituri băneşti. Mijloacele băneşti constituite prin finanţele publice reprezintă patrimoniu public, iar cheltuirea lor are loc pe baza unor reglementări ale autorităţii publice, centrale şi locale, implicând competenţe şi răspunderi. F.p. se deosebesc de finanţele întreprinderii, care oglindesc veniturile şi cheltuielile proprii ale agenţilor economici, activitatea financiară a acestora (v. Finanţe). [E.C.]
Firmă (v. SOCIETATE COMERCIALĂ)
FIRMĂ DOMINANTĂ
202
FIRMĂ DOMINANTĂ, firmă care are cele mai multe vânzări pe o piaţă şi care poate acţiona ca un lider de preţ. Pe o piaţă de oligopol^ prezenţa unor
f.d. este ceva obişnuit. în anumite condiţii semnalul dat de f.d. poate intra sub incidenţa legislaţiei antitrust dacă se consideră că acesta poate duce la o aliniere a preţurilor pe piaţa produsului în cauză (v. Oligopol). [A.D.]
Firmă multinaţională (v. SOCIETĂŢI MULTINAŢIONALE)
FISCALITATE, sistem de percepere a impozitelor; ansamblul legilor, regulilor şi practicilor privind fundamentarea, calcularea şi perceperea impozitelor. F. deţine locul tradiţional cel mai important în prelevările obligatorii. Sistemul de impozitare cuprinde operaţiunile următoare: determinarea obiectului impozabil; precizarea bazei de impunere fiscală; calcularea sumei impozitului, cu ajutorul unei reţele tarifare, care se aplică bazei de impozitare; plata şi, respectiv, încasarea impozitului (v. Impozit, Politică fiscală). [E.C.]
FISHER, IRVING (1867-1947), economist american, profesor universitar, considerat de Schumpeter unul dintre cei mai mari economişti ai Americii. A jucat un rol principal în crearea Societăţii Econometrice (1930) din S.U.A. şi a fost primul preşedinte al acesteia. Susţinându-şi licenţa în economie şi matematică, I. Fisher a avut contribuţii deosebite în planul analizei cantitativ-calitative a unor probleme economice majore precum: capitalul, dobânda, moneda, distribuţia. Ecuaţia cantitativă a banilor (MV = PT, unde: M - masa monetară; V -viteza de circulaţie a banilor; P - nivelul preţurilor; T - volumul tranzacţiilor), pe care a fundamentat-o în opera sa, îi poartă numele. Op.: “The Nature of Capital and Income” (Natura capitalului şi venitului, 1906); “The Purchasing Power of Money” (Puterea de cumpărare a banilor, 1911); The Making of Index Number” (Alcătuirea indicilor, 1922); “The Theory of Interest (Teoria dobânzii, 1930). [D.N.]
FIXING, modalitate de determinare a cursului valutar oficial prin participarea marilor bănci care acţionează pe piaţa valutară. Prezenţa în cadrul f. a celor mai puternice bănci constituie o puternică concentrare a cererii şi ofertei, făcând ca această procedură să fie asemănătoare cu sesiunea unei burse
de devize. Această modalitate se foloseşte mai ales în ţările în care nu funcţionează burse de devize (v. Curs valutar). [C.D.]
FLEXIBILITATEA PREŢURILOR, modificarea preţurilor exclusiv pe baza evoluţiei raportului dintre cerere şi ofertă. în economia de piaţă contemporană, există, desigur, preţuri libere, însă evoluţia lor este influenţată de intervenţia guvernamentală şi de politica marilor firme. Din această cauză, preţurile sunt de multe ori inflexibile pe termen scurt, în raport cu modificarea cererii şi/sau ofertei. Mai mult, specialiştii au constatat că în secolul al XIX-lea preţurile îşi manifestau flexibilitatea atât în sensul scăderii, cât şi în cel al creşterii. în ultimele decenii, preţurile au în general doar o tendinţă de creştere (v. Inflaţie). [P.I.]
FLEXIBILITATEA SALARIULUI, principiu elaborat de economiştii clasici şi neoclasici bazat pe existenţa unui raport invers proporţional între njvelul/ evoluţia salariului şi nivelul/dinamica ocupării. Corespunzător acestui principiu, evoluţia şomajului este influenţată în principal de viteza adaptării salariului la condiţiile economico-financiare ale utilizatorilor resurselor de muncă, susţinându-se că ajustarea salariilor - prin scădere - ar asigura creşterea gradului de ocupare. Altfel spus, şomajul apreciat, de regulă, prin prisma celui involuntar, este cauzat de rigiditatea la scădere a salariului şi în special de inflexibilitatea salariului real. Efectele flexibilităţii salariului asupra evoluţiei şomajului sunt dependente de interacţiunea dintre nivelul/ evoluţia salariului nominal şi nivelul/dinamica preţurilor. [P.I.]
FLEXIBILIZARE, proces social-economic şi demografic ce semnifică ameliorarea condiţiilor economice, educaţionale şi demografice, în sensul de a diminua rigiditatea cererii şi ofertei de muncă. Cu cât f. este mai mare, cu atât apare mai necesară protecţia socială şi securitatea socială. F. se referă la: a) f. salarială, ca formă de adaptare a salariilor la fluctuaţiile ciclice şi performanţele întreprinderii; f. numerică, ca adaptare a cantităţii de muncă la nevoile firmei generate de variaţiile ciclice şi evoluţiile tehnologice; f. tehnico-organizatorică, ca formă de combinare a noilor tehrici de organizare şi echipamente polivalente într-un ansamblu bine definit; f. timpului de lucru, formă de adaptare a orarului şi gestionarea timpului de lucru pentru a
203
FLUXUL CIRCULAR AL VENITULUI
asigura un echilibru între timpul efectiv de lucru şi timpul de odihnă (v. Mobilitate a muncii). [I.M.]
FLOTARE CONCERTATĂ (în grup), sistem ce presupune existenţa unui aranjament între un grup de state, care convine ca între monedele lor să existe cursuri stabile. Astfel, cursul unei monede în raport cu alta să oscileze în cadrul unor limite prestabilite, în raport cu alte monede neparticipante la angajament, cursul monedelor flotează independent (v. Sistemul Monetar European). [C.D.]
FLOTARE IMPURĂ (controlată), situaţie în care evoluţia cursului de schimb al unei monede este influenţată de intervenţia pe piaţă a autorităţii emitente. Băncile centrale intervin adesea prin vânzări şi cumpărări pe piaţă ale propriei monede cu intenţia de a-i imprima anumite tendinţe de urcare, stagnare sau scădere. [D.C.]
FLOTARE INDEPENDENTĂ (singulâ** sau neconcertată), acea situaţie în care cursul de schimb al unei monede evoluează pe piaţă independent de evoluţia altor valute (ex., dolarul S.U. A., lira sterlină, francul elveţian). [D.C.]
FLOTARE PURĂ (liberă), situaţie în care cursul unei valute se formează pe piaţa valutară - în mod spontan, fără intervenţia autorităţilor monetare din ţara emitentă. Această situaţie este întâlnită foarte rar şi pe perioade scurte de timp. [D.C.]
FLOTAREA CURSURILOR VALUTARE, cotare liberă a valutelor pe pieţele valutare, cursul valutar depinzând de evenimentele economice şi monetare din fiecare ţară şi de pe piaţa mondială. F.c.v. poate fi realizată sub formă concertată, atunci când mai multe state îşi coordonează flotarea monedelor între ele şi faţă de monedele din afara înţelegerii lor, precum şi liberă, atunci când flotarea se realizează în funcţie de legile pieţei monetare, unde se manifestă cursurile flotante (v. Curs valutar). [C.D.]
FLUCTUAŢII ECONOMICE, formă a dinamicii economice, concretizată în alternanţa, după o periodicitate de amplitudine neregulată, a fazelor (stărilor) de creştere, scădere, încetinire sau chiar declin a activităţii economice. Acestea evoluează pe fondul unor tendinţe dominante pe termen lung (trendul), aşa cum se observă în figura ce urmează.
F.e. sunt expresia evoluţiei neuniforme a activităţii economice, sub incidenţa unor factori şi împrejurări accidentale aleatoare: cataclisme sau condiţii naturale extrem de favorabile, evenimente sociale şi politice neaşteptate, cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei, descoperirea anumitor resurse naturale şi atragerea lor în circuitul economic, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, factori de putere, stare de spirit anormală a populaţiei etc.
Există tendinţa ca în rândul f.e. să se includă şi fluctuaţiile sezoniere, cele care se produc cu o anumită regularitate sub incidenţa unor factori naturali, biologici, sociali şi comportamentali care se repetă cu o anumită regularitate (v. Ciclicitate a dezvoltării economice). [G.I.]
FLUX ECONOMIC INTERNAŢIONAL, formă concretă de manifestare a interdependenţelor dintre unităţi economice din diferite ţări; dintre state şi organisme internaţionale în cadrul circuitului economic mondial. F.e,i. au caracteristici specifice diferitelor etape de dezvoltare, fiind influenţate de o multitudine de factori: tehnico-economici şi extraeco-nomici, cu acţiune imediată sau de perspectivă. Tendinţa generală a f.e.i. este de diversificare. F.e.i, de mărfuri, de exemplu, poate lua forma exporturilor de maşini şi utilaje, de materii prime, de produse alimentare etc., fiecare având particularităţi în ceea ce priveşte evoluţia cererii şi ofertei, formarea preţurilor şi altele. Forma principală a f.e.i. o constituie schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul mondial. Pe lângă f.e.i. tradiţionale se afirmă tot mai mult noi fluxuri precum; investiţiile de capital; rezultatele creaţiei tehnico-ştiinţifice; cumpărarea-vânzarea de devize străine (v. Circuit economic internaţional). [A.G.]
FLUXUL CIRCULAR AL VENITULUI, mişcarea sub formă circulară a venitului în economie, descriind tranzacţiile ce au loc pe pieţele bunurilor de consutn
FLUXURI ECONOMICE
204
ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară la care participă diferitele categorii de agenţi economici în calitate de vânzători şi/sau cumpărători. După cum rezultă din schema simplificată a acestui flux, redată mai jos, venitul apare, la început, sub forma preţurilor serviciilor factorilor de producţie achiziţionate de firme, respectiv, ca salarii, rente, dobânzi, dividende etc. Gospodăriile cheltuiesc aceste venituri pentru cumpărarea bunurilor de consum, plăţi ce reprezintă pentru firme încasări pe care le vor folosi în achiziţionarea de noi servicii ale factorilor de producţie ş.a.m.d.
(ffr                Exteriorul                       \  
i /1 ,'i            Administ. publice                   
                    Piaţa bunurilor                     
                    de consum                           
întreprinderile?:.. ^iaţa             econo- GOSPODARII 
(Firme)             financiară        * mii  (menaie)   
-Y ' ■ 1            Piaţa factorilor  i,     '          
\ ^                 de producţie      J'' /  ţ          
%\                                                      
Vv                                                      
Acesta este un flux circular al venitului de la firme la gospodării şi invers, unde agenţii economici respectivi alternează în rolurile de vânzători şi cumpărători pe pieţele bunurilor de consum şi ale factorilor de producţie. în mişcarea circulară a venitului în economie intervin şi alţi agenţi economici care realizează şi utilizează venit. [M.Gh., D.H.]
FLUXURI ECONOMICE, mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc. între agenţii economici în calitate de participanţi la tranzacţiile economice. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este reprezentată prin două f.e. în sens opus; de exemplu,
f. de bunuri economice de la producători la consumatori le corespund din direcţie opusă f. monetare de cheltuieli ale celor care achiziţionează aceste bunuri. în funcţie de natura obiectului tranzacţiilor economice, în economia de piaţă se derulează două categorii principale de f.e. reale, care cuprind intrări de resurse economice (sau de factori de producţie) şi ieşiri de produse (bunuri materiale şi servicii);
monetare alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti. Dacă participanţii la tranzacţiile economice sunt agenţii economici naţionali, f.e. şi monetare sunt interne, iar dacă tranzacţiile au loc între agenţii economici naţionali şi cei aparţinând de restul lumii,
f.e. reale şi monetare sunt internaţionale (v. Fluxuri reale, Fluxuri financiare). [M.Gh., D.H.]
FLUXURI FINANCIARE, mişcare a banilor şi creanţelor între unităţile economice din aceeaşi ţară sau din ţări diferite. F.f. sunt legate de ansamblul relaţiilor economice, de viteza cu care acestea au loc; ele reflectă vânzările şi cumpărările de bunuri şi servicii, intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia încasărilor din economie şi sectoarele sale instituţionale (v. Fluxuri reale). [G.P.T.]
FLUXURI INFORMAŢIONALE, volum de informaţii aflat în curs de transfer între două entităţi active (staţii) din cadrul unui sistem informaţional. F.i. poate vehicula fie informaţie generică, elaborată de organizaţia socio-economică în decursul funcţionării ei, fie informaţie circulantă, care provine din afara acesteia. Orice f.i. se caracterizează prin direcţie, sens şi conţinut. Direcţia f.i. este reprezentată de canalul informaţional, respectiv mediul de comunicare existent în mod potenţial între două staţii informaţionale. Sensul f.i. indică orientarea lui de la entitatea-sursă către entitatea-receptoare. în funcţie de natura staţiilor reunite printr-un f.i., conţinutul său poate fi reprezentat de mesaje, indicatori sau documente vehiculate, respectiv, de latura semantică provenită din informaţia-sursă şi preluată în procesul decizional. Direcţia, sensul şi conţinutul oricărui f.i. sunt, de regulă, prestabilite prin proiectul sistemului informaţional în care ele se formează; un astfel de proiect defineşte, de asemenea, frecvenţa, viteza de vehiculare, forma de reprezentare a informaţiei şi mediul fizic de vehiculare proprii fiecărui f.i. Configuraţia şi parametrii de performanţă ale f.i. prezintă o importanţă deosebită pentru formarea şi desfăşurarea proceselor de comunicare, decizie şi control în sistemele socioeconomice, fiind în general adaptate naturii şi finalităţii acestor sisteme; ele intervin decisiv în asigurarea articulării şi coordonării intraorganizaţionale şi interorganiza-ţionale, în satisfacerea necesităţilor de informaţii pentru decizie sau prelucrare, în formarea şi utilizarea memoriei organizaţionale. Pe măsură ce, în cadrul organizaţiilor socio-economice, se multiplică
 205
FOND DE INVESTIŢII
şi se diversifică acţiunile şi interacţiunile entităţilor active, necesităţile lor de informare şi comunicare sporesc până la cote ce depăşesc capacităţile sistemelor informaţionale formalizate, apărând manifestări de redundanţă necontrolată şi tranzacţii neformale cu informaţii (v. Informaţie, Resurse informaţionale). [D.H.]
FLUXURI INTERNAŢIONALE, mişcarea valorilor de orice fel (financiare, materiale, spirituale) între persoane fizice şi juridice din ţări diferite, precum şi migraţia populaţiei dintr-o ţară în alta. De regulă, f.i. se studiază prin gruparea lor după natura elementelor care trec dintr-o ţară în alta şi prin relevarea legăturilor care există între grupările astfel constituite. După natura lor, f.i. sunt constituite din: comerţul internaţional, relaţiile financiar-valutare, turismul internaţional, transportul internaţional, migraţia internaţională a forţei de muncă etc. Totalitatea f.i. în intercondiţionarea lor formează circuitul economic mondial (v. Circuit economic mondial). [G.P.T.]
Fluxuri monetare (v. FLUXUL CIRCULAR AL VENITULUI)
FLUXURI REALE, deplasarea sau mişcarea bunurilor şi serviciilor între unităţi economice sau instituţionale, sectoare instituţionale din aceeaşi ţară sau din ţări diferite (v. Fluxuri monetare). [G.P.T.]
FOB (v. FREE ON BOARD)
FOGEL, WILLIAM R. (n. 1926), economist american, specializat în istoria economiei S.U.A. A absolvit cursurile la Universitatea Columbia din New York, în 1960 şi, apoi, a studiat la Universitatea din Baltimore (Maryland), unde a susţinut teza de doctorat în 1963. Profesor universitar la Universitatea Chicago. Pentru contribuţiile sale la dezvoltarea ştiinţei economice, a metodologiei de cercetare a istoriei economice, îndeosebi pentru ideile sale radicale în acest domeniu, W.R. Fogel a primit numeroase premii ştiinţifice americane şi străine. în anul 1993, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Economie, juriul Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia apreciind că acest premiu s-a acordat pentru “aplicarea teoriei economice şi a metodelor cantitative la studiul evenimentelor istorice”. Lui W.R. Fogel şi
lui Cecil D. North li se atribuie descoperirea cliometriei, adică o nouă istorie economică, respectiv, introducerea în miezul cercetării istorice a conceptelor, metodelor şi modelelor generate de ştiinţă. W.R. Fogel a fost primul specialist care a atras atenţia asupra faptului că micile inovaţii au reprezentat coloana vertebrală a industrializării Americii. El a studiat relaţia dintre căile ferate şi creşterea economică americană, formulând idei originale pe tema respectivă. în ultimii ani, cercetările lui W.R. Fogel s-au concentrat asupra efectelor subalimentaţiei şi asupra importantei nutriţiei raţionale în dezvoltarea economică. Op.: “Pe care drum spre trecut” (1985); “Fără consimţământ sau obligaţie: ascensiunea şi declinul sclaviei americane” (1992); “Răscrucea vremurilor: economia sclaviei negre americane”, în colaborare, 4 volume (1989-1992). [D.N.]
FOND DE GARANTARE ŞI ORIENTARE A AGRICULTURII EUROPENE (FEOGA - în
franceză), fondul bugetar al Uniunii Europene pentru finanţarea Politicii Agricole Comunitare şi parţial al programelor structurale. Reprezintă cel mai mare capitol al Bugetului Uniunii (ex., 62% în 2000). Secţiunea de garantare (circa 90% din FEOGA) finanţează cheltuielile U.E. în cadrul politicii de preţuri sau de piaţă, incluzând şi plăţile compensatorii ale reformei politicii agricole comunitare care le însoţesc. Secţiunea de orientare finanţează politicile structurale, cum sunt modernizarea exploataţiilor, plasarea şi instalarea tinerilor fermieri, asistenţă pentru diversificare etc., precum şi acţiunile de dezvoltare rurală pe baza cofinanţării (v. Politică agricolă, Politică agricolă comunitară). [S.Cr.]
FOND DE INVESTIŢII, companie sau trust (societate fiduciară) al cărei obiect de activitate îl reprezintă administrarea profesională a investiţiilor în numele unor persoane individuale sau instituţii.
F. de i. concentrează economiile dispersate ale multor investitori diferiţi într-un singur portofoliu de titluri de valoare prin care investitorii individuali împart riscurile şi profiturile întregului “pachet” de titluri proporţional cu deţinerile lor individuale. Profiturile sunt obţinute din dividendele şi/sau dobânzile încasate pentru valorile mobiliare pe care le deţin, precum şi din creşterile de capital realizate ca urmare a tranzacţionării valorilor din portofoliu pe piaţa
FOND DE RULMENT
206
secundară de capital. în esenţă, un f. de i. este format din patru părţi: fondul însuşi cu sau fară personalitate juridică, administratorul, distribuitorul şi depozitarul. Există multe tipuri de f. de i., fiecare cu obiective diferite, concepute pentru a răspunde diferitelor nevoi de economisire: a) fonduri deschise de investiţii, numite şi fonduri mutuale, cu emisiune nedeterminată de titluri de participare; b) fonduri închise de investiţii sau cu emisiune predeterminată de titluri de participare. [P.M.]
 FOND DE RULMENT (capital de lucru), volumul activelor circulante ale întreprinderii din care s-au scăzut pasivele curente ale acesteia. Activele circulante sau curente includ disponibilităţile băneşti (în numerar sau în conturile curente), stocurile de producţie, creanţe, titluri de plasament care pot fi transformate în lichidităţi într-un termen scurt (maximum un an). Pasivele curente sunt obligaţiile pe termen scurt ale întreprinderii şi cuprind împrumuturile şi alte datorii asimilate (furnizori, impozite, salarii etc.). Volumul total al activelor circulante sau curente reprezintă capitalul de lucru brut al întreprinderii. Dacă din acesta se scad datoriile pe termen scurt (pasivele curente) rezultă capitalul de lucru net, cunoscut şi sub denumirea de fond de rulment. Ambii indicatori au un rol important în determinarea gradului de lichiditate al întreprinderii, care reflectă capacitatea acesteia de a-şi achita datoriile curente de plată. [M.Gh.]
 FOND EUROPEAN DE DEZVOLTARE, organism internaţional, creat în anul 1958, de către membrii Comunităţii Economice Europene şi destinat promovării şi dezvoltării economice şi sociale a ţărilor asociate şi teritoriilor de peste mări. Formele sub care s-a prevăzut folosirea resurselor F.E.D.: împrumuturi pe termen lung pentru realizarea de investiţii economice şi sociale; finanţarea operaţiunilor de asistenţă tehnică; acordarea de subvenţii pentru diversificarea producţiei, raţionalizarea tehnicii de producţie şi metodelor comerciale. [A.G.]
 FOND MUTUAL, fond constituit din resursele băneşti disponibile ale indivizilor în vederea plasării lui în diferite domenii de activitate economică pe criterii comerciale. Transformarea micilor economii ale populaţiei în f.m. este efectuată de societăţi de investiţii, care valorifică “profesional” aceste resurse băneşti. [N.D.]
FONDUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE, fond constituit de către Comunitatea Economică Europeană în anul 1976, având ca destinaţie sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, care aveau statut de membru asociat. Ca urmare a Convenţiei Lomé, de acest fond pot beneficia şi anumite ţări neasociate şi 14 ţări din zona Mării Mediterane. în general, fondurile asigură finanţarea unor programe de dezvoltare economică pe o perioadă de cinci ani şi se constituie sub forma unor împrumuturi în condiţii avantajoase sau sub formă de subvenţii. Finanţarea F.E.D. este asigurată de ţările membre ale Uniunii Europene, iar administrarea acestuia este de competenţa Comisiei Europene. Se estimează volumul ajutoarelor financiare acordate prin intermediul F.E.D. la circa 2 miliarde de dolari anual. Ca stat asociat U.E., România beneficiază de finanţări pentru anumite programe de dezvoltare economică (v. Uniunea Europeană). [A.D.]
FONDUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE REGIONALĂ, fond înfiinţat în anul 1975 de către Comunitatea Economică Europeană, cu scopul finanţării nerambursabile a programelor de dezvoltare a infrastructurii din zonele cu probleme din ţările membre. Finanţările sunt acordate cu condiţia prezentării de către guvernele statelor membre a unor programe de investiţii. în principiu, banii furnizaţi completează finanţarea oferită de guvernele partenere pentru programele de dezvoltare regională. Există un plafon maximal pentru finanţările care sunt acordate prin F.E.D.R. (v. Uniunea Europeană). [A.D.]
FONDUL FUNCIAR, totalitatea terenurilor (inclusiv cele acoperite cu ape) de pe teritoriul unei ţări. După destinaţie, f.f. este alcătuit din: terenuri cu destinaţie agricolă (arabile, păşuni şi fâneţe, vii, livezi şi pepiniere etc.); păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră; construcţii, drumuri şi căi ferate; ape şi bălţi; alte suprafeţe. F.f. este principalul factor de producţie în agricultură şi silvicultură, şi implicit baza de materii prime pentru un număr important de industrii. în acest cadru, prevenirea degradării solului, protejarea şi ameliorarea f.f şi folosirea cu eficienţă sporită a acestuia reprezintă o îndatorire pentru toţi deţinătorii de terenuri, indiferent de titlul pe baza căruia au fost obţinute, sau de domeniul public, sau privat din care fac parte. [M.Gh., D.H.]
207
FORŢA DE MUNCĂ
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL, organizaţie instituţională specializată a Naţiunilor Unite, înfiinţată în anul 1945, care cuprinde majoritatea statelor membre (ale ONU) menită să asigure funcţionarea sistemului valutar internaţional, în acest sens, F.M.L urmăreşte: cooperarea monetară internaţională şi dezvoltarea comerţului internaţional.
F.M.L sprijină ţările membre prin oferirea unor sume şi valute străine de care au nevoie, în schimbul unor sume echivalente în Drepturi Speciale de Tragere sau în alte valute acceptate. F.M.I. este finanţat prin contribuţii ale ţărilor membre, sumele asigurate de fiecare ţară fiind determinate de estimarea scopurilor ei. Puterea de vot a fiecărei ţări este determinată de volumul subscripţiilor. F.M.I. şi-a adaptat obiectivele şi instrumentele la condiţiile nou apărute în economia mondială. Astfel, prin Conferinţa monetară de la Kingston - Jamaica (1976) s-a hotărât: scoaterea aurului în afara sistemului, funcţiile lui fiind atribuite monedelor naţionale convertibile şi D.S.T.-urilor; introducerea cursurilor liber fluctuante; diversificarea mijloacelor de decontare internaţională etc. Ca şi în trecut, F.M.L gestionează cooperarea dintre ţări în domeniul valutar, înlesneşte creşterea echilibrată a comerţului mondial, corectează dezechilibrele balanţelor de plăţi ale ţărilor membre etc. Dar hotărârile adoptate de organele F.M.I. nu au fost aplicate integral de toate statele membre ale organizaţiei. Sediul F.M.I. este la Washington D.C., S.U.A. (v. Banca Mondială). [D.C.]
FONDURI DE ASIGURĂRI SOCIALE DE SĂNĂTATE, fonduri speciale prin sursele de constituire şi prin destinaţiile acestora. F. de a.s. de s. se constituie din: contribuţii ale persoanelor asigurate (o cotă de 7% ce se aplică la venitul brut); contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice care angajează personal salariat (o cotă de 7% raportat la fondul de salarii); subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale; alte surse. F. de a.s. de s. sunt folosite pentru finanţarea serviciilor medicale, plata medicamentelor, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor de administrare şi funcţionare. [A.C.]
FORMAREA BRUTĂ DE CAPITAL FIX (F.B.C.F.), procesul prin care se realizează creşterea capitalului fix, având drept sursă de finanţare o parte a venitului şi sumele recuperate de către întreprinderi prin amortizare. F.b. de c.f. se concretizează în sporirea valorii bunurilor durabile, achiziţionarea de
unităţi economice, precum şi în cumpărarea şi construcţia de locuinţe de către populaţie. în calculul
f.b. de c.f. se ia în considerare bunurile durabile noi cumpărate de pe piaţă sau pe care unităţile de producţie le-au realizat pentru autoconsumul productiv şi se calculează conform relaţiei: FBCF = Amortizări + Formarea netă de capital fix (v. Formarea netă de capital fix). [P.C.]
FORMAREA NETĂ DE CAPITAL FIX (F.N.C.F.), creşterea bunurilor de echipament, altele decât cele de înlocuire a echipamentelor productive uzate sau depăşite din punct de vedere tehnic. în calculul F.N.C.F. se ţine seama numai de cumpărările de bunuri de producţie. F.N.C.F. se obţine scăzând amortizarea din F.B.C.F. (v. Formarea brută de capital fix). [P.C.]
FORMATOR DE PIAŢĂ, acea persoană sau organizaţie care “formează” piaţa pentru o anumită categorie de titluri de valoare, hotărând dacă va tranzacţionacu investitorii sau cu dealerii. Formatorul este obligat să reţină acţiunile şi să realizeze în mod continuu o ofertă cu două niveluri de preţ (de vânzare şi de achiziţie), preţuri la care este obligat ulterior să tranzacţioneze. Apariţia f. de p. este legată de restructurarea pieţei financiare londoneze (Big Bang), prin abolirea monopolului jobberilor de a cumpăra şi a vinde acţiuni către agenţii de valori mobiliare. După Big Bang, membrii bursei au avut de ales între a deveni formatori de piaţă sau brokeri-dealeri. Prin apariţia formatorilor de piaţă, Bursa din Londra (a doua din lume) a cunoscut o deschidere amplă spre băncile de investiţii şi marile instituţii financiare, care puteau să-şi constituie divizii proprii de formatori de piaţă (v. Bursă, Broker) [A.D.]
FORŢA DE MUNCĂ, (1) potenţialul fizic şi intelectual al oamenilor, prin care ei pot să producă bunuri materiale şi servicii utile. F. de m. are o latură cantitativă - totalul populaţiei apte de muncă - şi o latură calitativă, reprezentată prin nivelul de calificare, de dezvoltare spirituală al celor apţi de muncă şi prin structura profesională. Calificarea celor apţi de muncă este dată de totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice, a deprinderilor şi abilităţilor care le asigură competenţa profesională, capacitatea de adaptare şi integrare în procesul de muncă, puterea de perfecţionare şi progres al economiei, şi societăţii în ansamblul ei. (2) Factorul de producţie activ, cu
FRAHT
208
rol determinant în activitatea economică şi în evoluţia societăţii omeneşti: oamenii creează ştiinţă, tehnologie, arta şi cultură, produc, utilizează şi perfecţionează bunurile, asigură progresul general (v. Capital uman, Muncă). [E.C.]
FRAHT, act prin care se certifică contractul de transport intervenit între o firmă de transport autorizată şi firmele care expediază bunuri corporale firmelor cumpărătoare. F. însoţeşte transportul bunurilor având şi rolul de document fmanciar-contabil ce atestă plata taxelor de transport. [S.C.]
FRANCIZĂ (FRANCHISING), metodă modernă de a începe şi de a desfăşura o afacere pe cont propriu, respectiv, de a produce şi/sau de a comercializa, într-un anumit spaţiu, bunuri şi servicii care au fost lansate anterior cu succes în alte teritorii (pe alte pieţe). F. nu este o afacere nouă, ci o metodă de a face afaceri cu o industrie dată pe baza unui acord de voinţă între parteneri. Din punct de vedere juridic, f. este un contract între două sau mai multe persoane, având ca obiect acordarea unei concesiuni, prin care o persoană numită franşizer (franchiser) primeşte de la o altă persoană - franşizor (franchisor) - dreptul de a se angaja în producerea, ofertarea, vânzarea, distribuirea unor bunuri sau servicii, conform unui anumit plan general de afaceri elaborat de franşizor. Operaţiunile de f. sunt, în fapt, de trei feluri: distribuţia, în sistem selectiv şi limitat, a unor produse prin folosirea numelui producătorului sau a unei mărci comerciale (ex.: automobile, cosmetice); concesionarea unui întreg sistem operaţional de afaceri (de pildă, o reţea de moteluri); folosirea unor mărci de fabrică sau de comerţ în cadrul unui proces de producţie derulat sub o licenţă (producţiile şi îmbu-telierile de pepsi-cola). Unii specialişti pun accentul pe componenta socio-politică a f., pe caracterul ei revoluţionar în organizarea şi desfăşurarea afacerilor, în condiţiile în care cumpărarea unei afaceri existente sau iniţierea unei noi afaceri pe cont propriu devin greu realizabile, f. este calea sigură de a pune pe picioare o afacere, metaforic vorbind, aceasta este soluţia prin care fiecare individ poate să lucreze pentru el însuşi, poate deveni propriul său patron. în fapt, sistemul f. combină eforturile unui om de afaceri independent, care contribuie din punct de vedere financiar cu o parte din economiile sale, cu motivaţiile omului care este stăpânul propriei sale activităţi, dar
care beneficiază de experienţa unui partener puternic, a cărui protecţie o primeşte contra unor procente din profitul realizat (v. Afaceri, Concesiune). [D.N.]
FRANCIZER (FRANCHISER), persoana care plăteşte una sau mai multe taxe pentru a-şi câştiga dreptul de a face afaceri cu o companie franşizor; f. primeşte de la franşizor dreptul de a se angaja în producerea, ofertarea, vânzarea sau distribuirea unor bunuri materiale şi/sau servicii conform unui anumit plan general de marketing elaborat de firma franşizoare. Persoana respectivă întruneşte în comportamentul ei pe omul de afaceri independent, care contribuie din punct de vedere financiar cu o parte a economiilor sale, cu motivaţiile omului care este stăpânul propriei lui activităţi, om care beneficiază de experienţa unui partener puternic a cărui protecţie o primeşte contra achitării unor procente din profitul realizat (v. Francizor). [D.N.]
FRANCIZOR (FRANCHISOR), o persoană fizică sau juridică, o companie (firmă) care a pus la punct un anumit proces de producţie sau de comercializare, respectiv, o anumită metodă de succes în realizarea unor afaceri cu bunuri şi care, în baza unui contract, dă dreptul unei alte persoane să beneficieze de favorabilităţile dobândite de ea. F. poate să concesioneze altei persoane: marca sa de comerţ; metoda referitoare la invenţii sau inovaţii proprii; un anumit sistem comercial sau de producţie, inclusiv tehnica de marketing; modul de instruire a personalului şi tehnologia de fabricaţie etc. F. vine în întâmpinarea unor întreprinzători independenţi dornici şi capabili de a promova procesul sau metoda lui de realizare a afacerilor. în acest sens, el le acordă dreptul în domeniu. Pe baza unei colaborări permanente, f. transferă franşizerului experienţa sa, îl instruieşte, îi pune la dispoziţie sistemul de know-how, inclusiv metodele secrete comerciale şi copy-right-ul, îi asigură accesul la sistemele de publicitate şi reclamă, la reţelele de aprovizionare şi desfacere etc. (v. Franciză). [D.N.]
FRAUDĂ FISCALĂ, nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor impozabile de către contribuabili - persoane fizice sau juridice -, prin care aceştia se sustrag, total sau parţial, de la plata impozitelor, încălcând legea finanţelor statului şi aducând prejudicii veniturilor şi cheltuielilor
209
FRISCH, RAGNAR K.A.
bugetului de stat. F.f. poate avea loc în cazul impozitului pe venit al persoanelor fizice şi al profitului întreprinderii sau corporaţiei, prin prezentarea de informaţii false privind mărimea venitului sau profitului, beneficiind, astfel, de plata unor impozite mai mici sau chiar scutire de impozit. Se recurge, uneori, la includerea unor cheltuieli personale în cheltuielile generale ale întreprinderii, cu scopul de a diminua venitul impozabil sau la vânzări de mărfuri fară factură spre a influenţa mărimea impozitului pe valoarea adăugată etc. Atunci când rata de impunere fiscală este ridicată, o nouă mărire a acesteia poate să antreneze după sine accentuarea fenomenului evaziune fiscală, fraudă fiscală şi, totodată, micşorarea încasărilor fiscale (v. Evaziune fiscală). [E.C.]
FREE ON BOARD (F.O.B.), tip de clauză a contractului de export în conformitate cu care vânzătorul plăteşte cheltuielile de transport şi asigurare a mărfii până la locul de îmbarcare, adică bordul vasului sau cala avionului. După acest moment, transportul şi asigurarea mărfii trebuie plătite de cumpărător. Exporturile totale ale unei ţări sunt evaluate în F.O.B., adică la preţui de export total până la frontiera ţării exportatoare. Dacă bunurile sunt transportate pe uscat, termenul echivalent este F.O.R. (Franco gară de îmbarcare) sau F.O.T. (Franco vagon-gară de încărcare). [C.D.]
FRIEDMAN, MILTON (n. 1912), economist american, profesor universitar. A urmat cursurile Universităţii Rutgers. După absolvirea cursurilor universitare, M. Friedman îşi continuă pregătirea la Universitatea Chicago, unde obţine titlul de licenţiat, în anul 1946, obţine titlul de doctor în economie la Universitatea Columbia. Ca profesor la Univesitatea din Chicago, împreună cu colegii lui, lansează o mare provocare economiştilor din “estabilishment-ul estic” al S.U.A., constituindu-se “Şcoala de la Chicago”, în anul 1976 i se decemează Premiul Nobel pentru Economie. în raportul Juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei se arată că acest premiu i s-a atribuit pentru “contribuţia sa la studirea teoriei monétariste şi demonstrarea complexităţii politicii de stabilitate economică”. Dacă s-ar putea reda într-o singură propoziţie esenţa contribuţiei lui M. Friedman la dezvoltarea ştiinţei economice, aceasta ar fi următoarea: economia bazată pe legile pieţei
funcţionează; mai mult, ea funcţionează cel mai bine dacă este lăsată liberă. Acest lucru reiese din cea mai cunoscută lucrare a sa: A Monetary History of the United States (O istorie monetară a S.U. A.), publicată în anul 1963. Această lucrare atacă două aspecte majore ale teoriei keynesiene, şi anume: economia bazată pe legile pieţei este instabilă în lipsa mâinii călăuzitoare a guvernului; politica monetară nu a fost de folos ca tratament al Marii Crize din perioada anilor 1929-1933. Criza a fost o dovadă a cât de mult rău pot genera greşelile câtorva oameni atunci când ei deţin o putere largă asupra sistemului monetar al ţării. M. Friedman se situează net pe o poziţie ce susţine retragerea guvernului din aproape toate domeniile economiei. în concepţia lui, problema nu constă în faptul că guvernul este rău în sine, ci că atât de multe politici ajung să aibă efectele total opuse celor dorite iniţial. Reformatorii sociali, care prin politicile propuse vor să servească interesul public, sfârşesc, invariabil, prin a servi anumite interese private, care nu au făcut parte din intenţiile lor iniţiale. Ei sunt conduşi de o mână invizibilă să servească respectivele interese private. Reglementarea transporturilor, învăţământul public, subvenţiile agricole şi programele de construirc dc locuinţe se numără printre domeniile de politică economică despre care M. Friedman consideră că guvernul a făcut mai mult rău decât bine. Op.: “Essays in Positive Economics” (1953); “The Demand for Money: Some Theoretical and Empirical Results” (1959); “A Program for Monetary Stability” (1960); “Capitalism and Freedom”, 1962 (tradusă în limba română sub titlul “Capitalism şi libertate”, 1995); “Dolars and Deficits” (1968); “The Quantity Theory of Money” (1969); “Monetary Policy for the 1980” (1984); “Free to choose” (1980); “Money Mischief’ (1992). [D.C.]
FRISCH, RAGNAR K.A. (1895-1973), economist norvegian, profesor universitar. A urmat cursurile de economie la Universitatea din Oslo. Aprofundează studiile de economie şi matematică în Franţa şi apoi în Germania, Anglia, SUA, Italia. Susţine teza de doctorat la Universitatea din Oslo, în 1926, cu o temă despre rolul matematicii şi Statisticii în economie. A funcţionat la Universitatea din Oslo din 1925 până în 1971. A fost primul economist care a primit Premiul Nobel pentru Economie (1969). Academia Regală de Ştiinţe a Suediei aprecia că i s-a atribuit acest premiu “pentru reuşitele sale în reliefarea unei
FUNCŢIA CERERII
 210
teorii economice cu accent mai direct pe abordările care folosesc matematica în demersurile lor analitice, respectiv, pentru înfăţişarea unor variabile economice cuantificabile empiric şi testabile statistic”. R.K.A. Frisch este cunoscut în mod special pentru dezvoltarea pe scară largă a modelului econometric legat de planificarea economică şi de contabilitatea naţională. Lui i se atribuie termenul de econometrie, fiind unul din fondatorii Şcolii Econometrice. A fost solicitat de mulţi conducători din lumea a treia, mai ales de cei din India şi Egipt, pentru a-i ajuta la fundamentarea programelor de dezvoltare a ţărilor lor. R.K.A. Frisch a desfăşurat o muncă de pionierat, la începutul anilor ’30, în domeniul explicării ciclurilor economice, arătând cum un sistem dinamic cu proprietăţi matematice certe producea o mişcare în cicluri de 4-8 ani. Supuse şocurilor întâmplătoare, mişcările ciclice ale sistemului deveneau, în acelaşi timp, reale şi permanente. R.K.A. Frisch a fost un predecesor al creatorilor de metode pentru testarea statistică a ipotezelor. în domeniul politicii economice, R.K.A. Frisch a realizat un sistem de contabilitate naţională, care a fost utilizat atât pentru politica de stabilizare, cât şi pentru planificarea pe termen lung. El a dezvoltat modele de decizie în planificarea economică, introducând metode de programare matematică, folosind tehnici modeme de prelucrare pe computer. R.K.A. Frisch rămâne, înainte de toate, un economist care a adus contribuţii majore în domeniul modelării matematice şi al teoriei echilibrului general. Prin scrierile sale incitante, el îndemna noile generaţii de economişti să aprofundeze aspectele ce ţin de interdependenţele dintre multiplele variabile economice şi modelele matematice combinate cu teh-nicile statistice. Op.: “ Econometria” (1933); “Statistical Confluence Analysis by Means of Complete Regression Systems” (Analiza statistică confluentă cu ajutorul sistemelor de regresie complete, 1943); “Maxima and Minima” (Maxim şi minim, 1966); “Teorii şi aplicaţii economice”; “Propagarea problemelor prin impulsuri în dinamica economiei, precum şi în ciclul de afaceri” (1965). [D.N.]
FUNCŢIA CERERII, formă de reprezentare a relaţiei dintre cantitatea cerută dintr-un bun pe o anumită piaţă şi un număr de factori economici. în calitate de variabilă dependentă, cantitatea cerută se află în relaţie directă sau inversă cu o serie de factori (condiţii), care au rolul de variabile independente. De exemplu, cantitatea cerută din bunul x (Qcx) poate
fi influenţată de: preţul bunului x (Px), venitul disponibil mediu (V), preţul bunurilor substituibile (Ps), preţul bunurilor complementare (Pc), numărul consumatorilor (N). Aşadar:
     Qcx = a - PjPx + P2V + (33Ps - (34Pc + p5N unde a, pi5 p2, p3, P4 şi P5 sunt coeficienţi (constante) care multiplică mărimile variabilelor independente. Mărimea coeficienţilor p determină nivelul elasticităţii cererii în funcţie de fiecare variabilă. Dacă notăm cu litera A suma algebrică a tuturor influenţelor, exceptând pe cea a preţului bunului respectiv, atunci Qcx = A + pjPx. Acestei funcţii îi corespunde o anumită curbă care leagă între ele un număr de puncte dintr-un spaţiu bidimensional. în acest caz panta curbei cererii este egală cu l/p,. Funcţia inversă a
               A 1
cererii: Px =----------Qr, . Având în vedere relaţia pe
               p, p,
care o exprimă această funcţie, ea mai este denumită şi funcţia de flexibilitate a preţului (v. Cerere, Curba cererii). [G.C.]
FUNCŢIA COBB-DOUGLAS, formă particulară a unei funcţii de producţie sau de utilitate de tipul x = A aa • bp, unde A, a şi p sunt parametrii pozitivi. Această funcţie liniar omogenă de gradul (a + P) a fost construit şi testată de către C.W. Cobb şi P.H. Douglas în anul 1928. Fiind o funcţie de două variabile, ea poate exprima relaţia dintre volumul producţiei realizate (x) şi factorii de producţie utilizaţi (a şi b) sau legătura dintre utilitatea obţinut (x) şi cantităţile de bunuri consumate (a şi b). Dacă a + P = 1, atunci modificările relative ale variabilelor a şi b determină o schimbare corespunzătoare în rezultatul obţinut (x). în acest caz cantităţile medii şi marginale depind numai de raportul b/a. Dacă a şi b înregistrează o creştere proporţională, atunci creşterea rezultatului (x) este mai mare sau mai mică decât cea proporţională, după cum (a + p) este un număr supraunitar sau subunitar. în domeniul teoriei producţiei, coeficienţii a şi P exprimă elasticitatea producţiei în raport cu factorii utilizaţi, de exemplu, capital şi muncă. Totodată, suma acestor coeficienţi (a + p) este folosită pentru măsurarea veniturilor de scară. De exemplu, presupunând că volumul de capital (K) şi de muncă (L) se dublează, atunci noul volum al producţiei (Q,) = 2a + * (A-k°L*) = 2a + ^ Q0. Dacă a + p = 1, atunci o dublare a volumului factorilor utilizaţi determină o dublare a producţiei obţinute, iar veniturile de scară sunt constante. însă, dacă a + p > 1
 211
FUNCŢIE CU ELASTICITATE DE SUBSTITUŢIE CONSTANTĂ (CES)
sau a + P < 1, veniturile de scară înregistrează o creştere, respectiv, o reducere (v. Funcţia de producţie). [G.C.]
FUNCŢIA CONSUMULUI, relaţia care descrie legătura funcţională dintre venit şi cheltuielile de consum (exprimate ca variabile agregate), pe de o parte, şi consum şi alţi factori în afară de venit, pe de altă parte. F. de c. este de tipul:
                 C = C0+ C(Y), unde: C - consumul; Y - venitul (exprimat ca venit naţional sau ca venit disponibil); C0 - consumul autonom; C(Y) - partea indusă a funcţiei de consum. Partea autonomă depinde de o serie de factori de natură complexă (tradiţii, obiceiuri de consum etc.). Partea indusă depinde de venitul disponibil şi de înclinaţia marginală spre consum. Această relaţie funcţională se constituie într-o relaţie semnificativă în cadrul modelului lui J.M. Keynes. în abordarea de filieră keynesistă, f. de c. este un instrument de bază al cheltuielilor agregate, formulându-se, astfel, cunoscuta ipoteză a venitului absolut. Dezvoltări mai recente au încercat să explice cheltuielile agregate de consum în termenii venitului relativ. în teoria economică contemporană controversele legate de f. de c. au în vedere şi o serie de alte ipoteze, cum ar fi, de exemplu: ipoteza ciclului de viaţă, ipoteza venitului permanent sau - legat de teoria bunăstării - ipoteza venitului endogen. Studii empirice relativ recente au pus în evidenţă că în general, pe termen scurt, se respectă ipotezele keynesiste ale venitului absolut. In schimb, pe termen mediu, dar mai ales pe termen lung, se consideră, de către majoritatea autorilor consacraţi, că această ipoteză nu mai rămâne valabilă (funcţia economisirii). [S.C.M.]
FUNCŢIA ECONOMISIRII, funcţie complementară celei a consumului, împreună cu care alcătuieşte totalul venitului. Astfel, în cazul unei funcţii a consumului simplă, definită C = a + bY (unde: a reprezintă consumul autonom, iar b înclinaţia marginală pentru consum), funcţia economisirii va fi dată de diferenţa
                                S = Y- C = Y- a-bY = -a + Y(1 - b).
Dacă avem în vedere nu numai consumul privat, ci şi cheltuielile guvernamentale, vom avea:
   Y-T-C = I + G + Tşi astfel, I = S + (T - G), unde: T - veniturile bugetare, G - cheltuielile guvernamentale, iar Y - nivelul unui indicator macroeconomic agregat. Concluzia la formula
anterioară este că în situaţie de echilibru, totalitatea deciziilor de a economisi şi investi (ale sectorului privat şi ale guvernului) trebuie să fie consistente, într-o economie care ia în calcul şi relaţiile comerciale şi financiare externe, şi dacă definim contul curent ca sumă dintre balanţa comercială şi veniturile nete ale factorilor de producţie cu exteriorul vom avea: Y(PNB) = C +1 + G + CC şi deoarece S = PNB - C - G, rezultă: CC = S - I unde: CC - contul curent. Ultima relaţie face legătura între economiile şi investiţiile naţionale şi soldul contului curent. Aşadar, în funcţie de complexitatea modelului ales ca bază de studiu, semnificaţia funcţiei economisirii poate fi interpretată în diferite conexiuni (v. Funcţia consumului). [G.T.]
FUNCŢIA OFERTEI, formă de prezentare a relaţiei dintre cantitatea oferită pe o anumită piaţă (variabilă dependentă) şi o serie de factori economici care o influenţează (variabile independente. De exemplu, cantitatea oferită din bunul x (Qox) este determinată de: preţul unitar al bunului (Px); pretai factorului muncă (PL); preţul factorului capital (Pk); preţul altor bunuri care pot fi obţinute cu aceiaşi factori de producţie (Py); numărul firmelor care produc bunul respectiv (N) etc. Rezultă că: Qox = f(Px, PL, Pk, Py, N). Modificarea oricărei variabile independente influenţează cantitatea cerută. Pentru a se calcula această influenţă trebuie să se cunoască nivelul elasticităţii ofertei în funcţie de variabila respectivă. Totodată, se consideră că toate celelalte variabile rămân constante (ceteris paribus). Dacă facem excepţie de influenţa preţului bunului x şi notăm cu A suma algebrică a tuturor celorlalte influenţe, atunci Qox = A + Px. Acestei funcţii îi corespunde o anumită curbă a ofertei care are o pantă pozitivă (v. Curba ofertei, Ofertă.). [G.C.]
FUNCŢIE CU ELASTICITATE DE SUBSTITUŢIE CONSTANTĂ (CES), funcţie de producţie caracterizată printr-o elasticitate a substituţiei constantă şi diferită de 1 a variabilelor de intrare. Ecuaţia funcţiei este:
              O = a[8K‘p + (1 — 6)L~P ]^'/P (A>0, 0<5<1, -Kp *0)
în care:
Q - producţia (output-ul); K şi L - capitalul şi munca; A - parametrul de eficienţă care indică nivelul tehnologic; 5 - parametrul de distribuţie care exprimă
FUNCŢIE DE PRODUCŢIE
contribuţia relativă a factorului la realizarea producţiei; p - paramentrul de substituţie de care depinde elasticitatea substituţiei (constantă). Dacă p > 0, elasticitatea substituţiei este unitară, ceea ce este caracteristic funcţiei de producţie Cobb-Douglas, aceasta fiind un caz special al f. CES. F. CES a fost introdusă în teoria economică de KJ. Arrow, H.B. Chenery, B.S. Minhas şi R.M. Solow. Actualmente f. CES este larg folosită în modelarea economică, mai ales în studiile prospective cu modele de calibrare, întrucât constanta substituţiei reprezintă o condiţie necesară pentru asigurarea extrapolării modului iniţial de funcţionare a sistemului studiat. [D.A.]
FUNCŢIE DE PRODUCŢIE, relaţie între producţie şi resurse (factorii de producţie) folosite pentru obţinerea acestei producţii, între output şi input, bazată pe o anumită stare a tehnicii şi tehnologiei. Generic f. de p. este de tipul q = f(L, K,...), unde q este variabila dependentă (producţia) şi L, K... sunt variabile independente (resurse, factori de producţie).
F. de p. este expresia diferitelor posibilităţi de producţie. Cu ajutorul f. de p. se măsoară eficienţa relativă a factorilor de producţie, contribuţia fiecăruia la obţinerea producţiei, posibilităţile lor de substituire. Se utilizează pentru ramurile cu producţie omogenă, care presupun stabilitate în timp în ceea ce priveşte combinarea specifică a factorilor de producţie. F. de p. se poate exprima prin mai multe formule algebrice.
F. de p. de tipul q = f(a, b) este omogenă de gradul n, dacă f(xa, xb) = xn(a + b), unde n este o constantă şi x un număr real pozitiv. Dacă n = 1, funcţia este omogenă de gradul 1 şi se numeşte funcţie omogenă lineară. în acest caz, se consideră că există randamente constante de scară. Dacă n > 1, există randamente crescătoare de scară. Dacă 0 < n < 1, vor fi randamente descrescătoare de scară (v. Factori de producţie, Producţie). [A.C., G.A.]
212
FUNCŢIE DE UTILITATE, relaţie de dependenţă funcţională între utilitatea totală scontată a se obţine şi consumul unor doze dintr-un bun material şi/sau serviciu. F. de u. este deci de tipul: UT, sc = U(Xi), unde: UT, sc - utilitatea totală scontată a se obţine; Xi - cantitatea consumată dintr-un bun sau un coş de bunuri. F. de u. se foloseşte pentru explicarea altor concepte-cheie aparţinând în principal teoriei consumatorului (v. Utilitate marginală, Utilitate anticipată). [S.C.M.]
FUNCŢIE DE UTILITATE A GOSPODĂRIEI,
funcţie care descrie comportamentul de consum al gospodăriei, ca structură de consum compusă. Ecuaţia
f. de u.a.g. este următoarea: U = u(Z,, Z2, ..., Zn), unde: Z, = bunuri şi servicii utilizate pentru consum realizate de către gospodărie (menaj) pentru consumul propriu, în condiţiile utilizării unor bunuri marfare xi şi a factorului timp (ti); Zx = z^Xj, ti5 E), unde E reprezintă un vector care descrie condiţiile de mediu din producerea lui Zr F. de u.a.g, reprezintă instrumentul de bază folosit în studiul comportamentului de consum al unor entităţi agregate (familii, gospodării), spre deosebire de abordările clasice din teoria consumatorului, unde avem de-a face cu entităţi individuale. F. de u.a.g. a fost introdusă de G.S. Becker. [A.D.]
FUNDAMENTALISMUL PIEŢEI, manifestare la extrem a liberalismului, când economia de piaţă este dublată de o societate de piaţă. F.p. ordonează nu doar sectoarele economiei după regula profitului, ci şi sectoarele eminamente sociale, de tipul învăţământului, sănătăţii, culturii etc., adică piaţa este atotcuprinzătoare. [M.D.]
Fuziune (v. CONCENTRARE)
G
GAJ, orice bun mobil, depus de către debitor la dispoziţia creditorului, prin care se garantează plata la scadenţă a împrumutului primit, a unei obligaţii asumate. Aceasta este situaţia de g. cu deposedare. Poate fi practicat şi g. fără deposedare, situaţie în care bunurile gajate rămân în posesia debitorului. în general, orice obligaţie poate fi garantată prin constituirea unui g. Debitorul, cu acordul creditorului, are posibilitatea să înlocuiască bunurile fungibile date în
g. cu altele de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare. Creditorul gaj ist reţine bunul (în cazul g. cu deposedare) până la achitarea integrală a datoriei; plata parţială a datoriei nu atrage şi stingerea parţială, în mod corespunzător, a g., acesta fiind indivizibil. Creditorul nu are dreptul să se folosească de bunul primit în g. şi are obligaţia de a-1 conserva, răspunzând de deteriorarea sau pierderea acestuia. G. asupra cambiei şi a titlurilor de ordin se face cu clauza “valoare în garanţie” sau altă clauză din care să rezulte că transmiterea s-a făcut cu titlu de g. Când bunul constituit drept
g. este constituit din acţiuni şi obligaţiuni nominative ale societăţilor comerciale, aceasta se va face printr-un transfer înscris în registrele societăţii respective, cu menţiunea “pentru cauză în garanţie”. Dacă titlurile sunt la purtător, gajarea se face prin remiterea acestor titluri către creditor (în general şi pentru această situaţie se întocmeşte un înscris). [N.D.]
Gaj cu deposedare (v. GAJ)
Gaj fără deposedare (v. GAJ)
GALBRAITH, JOHN KENNETH (n. 1908, în Canada), economist şi analist social american, profesor universitar. Este licenţiat în agricultură la Toronto, doctor al Universităţii California, iar din 1949 este profesor la Universitatea Harvard. în perioada 1961-1963 este ambasador al S.U.A. în India. Desfăşoară o bogată activitate de cercetare în instituţii guvernamentale şi academice din S.U.A. şi din alte ţări. Tema majoră a cercetărilor sale a fost deosebirea dintre funcţionarea societăţilor industriale modeme (şi în particular societatea industrială americană) şi modelul teoriei neoclasice. în “Capitalismul american”, J.K. Galbraith introduce conceptul de “putere compensatoare” şi înlocuieşte ideea smithiană a
competiţiei de pe piaţă între vânzători cu ideea concurenţei dintre cumpărători şi vânzătorii de bunuri, inclusiv vânzătorii de forţă de muncă. Dezvoltarea companiilor ce produc pe scară largă şi a sindicatelor a determinat ca salariile să nu mai fie în funcţie de concurenţa de pe piaţa muncii, ci în funcţie de puterea relativă a cumpărătorilor şi vânzătorilor de muncă. Această putere variază în funcţie de nivelul activităţii economice. în “Societatea belşugului”, J.K. Galbraith declină societatea capitalistă modernă, arătând că aceasta subevaluează nevoile sociale, respectiv, producţia de bunuri economice publice. “Noul stat industrial” rezumă gândirea lui J.K. Galbraith în legătură cu firmele-gigant. Această predominanţă a marii întreprinderi este rezultatul naturii complicate a tehnologiei modeme. Lipsa implicării acţionarilor în conducerea acestor firme a determinat luarea deciziilor de o birocraţie de experţi numită “tehnostructură”. Ţelurile acestei structuri nu mai constau în maximizarea profitului, ci mai degrabă în supravieţuirea firmei, securitatea şi eliminarea riscului. Aceste scopuri presupun folosirea autofinanţării, maximizarea creşterii cu ajutorul publicităţii şi obţinerea sprijinului forţei de muncă, al guvernului şi al populaţiei în general. Luând în discuţie cealaltă “jumătate” a economiei - sistemul pieţei - în lucrarea sa “Ştiinţa economică şi interesul public”, el susţine dezvoltarea acestui sector, controlul guvernamental, emanciparea femeii din rolul ei de “criptoservitoare” în economie, respectiv, emanciparea statului din relaţia sa simbiotică cu tehnostructură. Op.: “American Capitalism” (Capitalismul american, 1952); “A Theory of Price Controls” (Teoria controlului preţurilor, 1952); “The Affluent Society” (Societatea belşugului, 1958); “The New Industrial State” (Noul stat industrial, 1967); “Economics and the Public Purpose” (Ştiinţa economică şi interesul public, 1973); “The good society” (Societatea perfectă, 1996). Ultimele două lucrări au fost traduse în limba română. [R.A.]
GARANT, persoană fizică sau juridică care garantează personal (cu prestigiul său sau cu bunurile sale) obligaţiile asumate de un debitor faţă de creditor. G. este un intermediar între un creditor şi un debitor, când acesta din urmă nu prezintă suficientă credibilitate. [N.D.]
GARANŢIE
 214
GARANŢIE, ansamblu de mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unui bun al debitorului sau chiar al altei persoane, în scopul asigurării executării obligaţiei asumate. G. dă dreptul creditorului ca în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor să ceară scoaterea la licitaţie a bunurilor sau hârtiilor de valoare, astfel încât din sumele încasate să se achite obligaţia faţă de creditor. [N.D.]
G.A.T.T. (v. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI).
GEORGESCU-ROEGEN, NICOLAE (1906-1994), savant american de origine română, membru de onoare al Academiei Române. Personalitate ştiinţifică multilaterală, în a cărui operă de factură enciclopedică se îmbină armonios şi original teoria economică, filozofia, matematica, gnoseologia, statistica, teoria informaţiei, economia, mediul ambiant, teoria generală a sistemelor şi alte ştiinţe modeme. Este omul de ştiinţă cel mai citat în literatura internaţională de specialitate. Născut la Constanţa, el a urmat renumitul liceu militar “Mănăstirea Dealu” de lângă Târgovişte, apoi şi-a luat licenţa în matematici la Universitatea din Bucureşti (1926); a obţinut doctoratul în statistică matematică la Sorbona (1930); a făcut studii postdoctorale de doi ani la Şcoala engleză de statistică la Londra. în 1934-1936, N. Georgescu-Roegen a lucrat la Universitatea Harvard, în SUA, cu profesorul E.B. Wilson, cu marele Schumpeter, cu alţi economişti celebri care îl apreciau. A făcut parte din Comitetul de Redacţie al Enciclopediei României, apărută în 1939. După ce, în 1948, a fost determinat să emigreze, N. Georgescu-Roegen a devenit profesor emerit la Universitatea Vanderbilt din SUA, unde s-a stabilit definitiv pentru tot restul vieţii. în cele peste 225 de articole, studii şi cărţi publicate în decurs de mai bine de 60 de ani, au fost puse în discuţie problemele fundamentale ce s-au ridicat în faţa societăţii omeneşti şi cărora ştiinţa economică s-a străduit să le dea răspunsuri. Analiştii consideră că tot ce a creat şi publicat acest mare economist, maestru şi înţelept cum îl numea P. Samuelson, a contribuit la lărgirea orizontului cunoaşterii. Lucrarea fundamentală a lui N. Georgescu-Roegen, “Legea entropiei şi procesul economic”, apărută în 1971, la Editura Harvard University Press, a fost elogios primită în toată lumea. La numai un deceniu şi ceva de la apariţie, prestigioasa “Encyclopedia of Economics”, tipărită în ' 1982 de renumita editură McGraw-Hill, include^ lucrarea lui N. Georgescu-Roegen în rândul celor aproximativ 500 de lucrări celebre apărute în lume, care au marcat un progres în evoluţia gândirii umane. Cartea
a fost editată şi în limba maternă a autorului, în 1979. Aşezarea entropiei la temelia explicării economiei a făcut necesară regândirea ştiinţei economice prin pris-^ ma factorului natural. Prin această abordare s-a deschis o nouă viziune asupra ştiinţei economice contemporane sub toate aspectele sale. Legea entropiei fiind relevantă pentru înţelegerea deteriorării mediului natural şi a rarităţii resurselor naturale, ea nu este totuşi singura lege a naturii ce trebuie avută în vedere. Economia - spun unii critici ai lui N. Georgescu-Roegen - e supusă atât celei de-a doua legi a termodinamicii - legea entropiei - cât şi primei legi a termodinamicii - legea conservării materiei. Meritul deosebit al cărţii lui N. Georgescu-Roegen şi al întregii sale opere este acela că stimulează gândirea ştiinţifică prin noutatea ideilor emise şi prin dialogul permanent ce-1 întreţine cu oamenii de ştiinţă din cele mai diverse domenii ale cunoaşterii. Temeinicia şi cutezanţa abordărilor ştiinţifice ale lui N. Georgescu-Roegen au fost remarcate şi apreciate elogios de cei mai cunoscuţi şi autorizaţi economişti ai epocii. P.A. Samuelson aprecia că “avem în Georgescu-Roegen un savant printre savanţi, un economist printre economişti”. Vestitul K. Boulding, calificându-1 pe N. Georgescu-Roegen “un om extraordinar”, a adăugat: “Nu cunosc pe nimeni din comunitatea intelectualilor care să se fi ridicat la nivelul său de competenţă”. Profesorii I.C. Drăgan şi M.C. Demetrescu l-au omagiat pe N. Georgescu-Roegen printr-o lucrare apărută în limbile engleză, română şi italiană, denumindu-1 “economistul mileniului III,... profetul-arhitect al noii gândiri”. Pentru fecunditatea şi originalitatea sa ştiinţifică, N. Georgescu-Roegen a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Strasbourg, de membru al mai multor academii, societăţi şi asociaţii ştiinţifice din S.U. A. şi alte ţări. în anul 1990, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Opera economică monumentală a lui N. Georgescu-Roegen se află în curs de tipărire. Deşi a strălucit pe numeroase meridiane ale globului şi a lucrat multă vreme în ţara sa de adopţiune, S.U. A., el nu a uitat niciodată că este român şi că spiritul său face parte din spiritualitatea poporului nostru. [A.I.]
GESTIUNE A STOCURILOR, tip de gestiune prin care se urmăreşte fundamentarea deciziilor privind conducerea procesului de aprovizionare. în cadrul g.s., un rol important îl are stabilirea pe baza unor modele economico-matematice a nivelului stocurilor din diferite resurse şi a momentelor la care se face reaprovizionarea în condiţiile unui cost minim. G.s. permite regularizarea simultană a producţiei, vânzărilor şi aprovizionării (v. Gestiune economică). [H.C.]
215
 GHICA, ION
GESTIUNE BUGETARĂ, procedeu de gestiune administrativă care, pentru fiecare dintre activităţile unei întreprinderi sau subdiviziuni ale acesteia, face obiectul unei programări distincte, analizează şi interpretează raportul dintre ţintele vizate şi rezultatele obţinute în vederea definirii şi angajării responsabilităţii, recurgerii la acţiuni corective şi eventual adoptării de sancţiuni. G.b. urmăreşte crearea unui climat de cooperare pentru ansamblul personalului întreprinderii printr-o descentralizare a atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor personalului. Astfel, se partajează preocuparea pentru gestiunea economică şi se asigură reducerea sistematică a costurilor. [H.C.]
GESTIUNE ECONOMICĂ, intervenţie exercitată de un subiect individual sau colectiv asupra unui sistem, sau proces economic, în scopul de a-i imprima şi menţine o anumită evoluţie decurgând dintr-un proiect asumat de subiectul respectiv. G.e. presupune exercitarea de către subiect, potrivit unor criterii specifice de raţionalitate economică, a atributelor de proiectare, pilotare, control şi reglare asupra obiectivelor, structurii, funcţionării şi performanţelor procesului sau sistemului economic gestionat. în accepţiunea sa originară, g.e. era considerată ca fiind de natura administrării unei entităţi economice autonome şi active, în principal prin sesizarea şi corectarea abaterilor constatate faţă de o serie de condiţii sau parametri de referinţă, sub controlul unui factor de autoritate şi cu respectarea unor reguli juridice, metodologice şi procedurale; un asemenea demers viza respectarea unor corelaţii necesare între eforturi şi rezultate, între venituri şi cheltuieli, integritatea patrimoniului entităţii gestionate şi utilizarea în propriul interes a resurselor sale. Conceptul şi practica actuale ale g.e. înregistrează, sub impactul noilor abordări de factură sistemică, evoluţii marcate în raport cu cea tradiţională; acestea constau, în principal, în accentuarea orientării prospective faţă de cea retrospectivă, diminuarea elementelor de control formal în favoarea celor de concepţie, trecerea de la perspectiva analitică la cea interactivă şi integratoare, de la promovarea continuităţii la gestionarea inteligentă a schimbărilor. Asemenea evoluţii sunt alimentate de extinderea sferei g.e. şi asupra activelor intangibile, precum şi a unor asemenea ipostaze şi coordonate ale realităţii economice, cum sunt: timpul, informaţia, competenţele firmei, învăţarea şi cunoaşterea organizaţională, succesul şi performanţele, precum şi situaţiile de criză (v. Management). [D.H.]
Gestiune financiară (v. MANAGEMENT FINANCIAR)
GESTIUNEA CRIZEI, formulă generică prin care se desemnează ansamblul coerent de metode, tehnici şi instrumente ce se folosesc pentru a se stăpâni criza, adică pentru a se asigura acesteia un culoar previzibil de evoluţie, în limitele căruia să fie posibile prevenirea şi atenuarea persistenţei dezechilibrelor cronice. G.e. este dependentă de capacitatea de guvemanţă, aceasta având rezultate pozitive sau negative în funcţie atât de performanţele decizionale, cât şi de arta de a înţelege şi rezolva problemele sociale şi economice specifice unei societăţi la un moment dat. în situaţia ţărilor aflate în tranziţia posteomunistă, g.e. este capitolul cel mai complicat a 1 guvernării, trebuind să instituie modalităţi de detensionare a raporturilor dintre economic şi social, dintre acestea şi politic, să armonizeze intruziile reciproce şi să păstreze dimensiunea raţională a proceselor transformaţionale, cu deosebire a celor care vizează reforma proprietăţii. G.e. este cea care trebuie să rezolve cele mai multe probleme de credibilitate socială a tranziţiei, inclusiv pe aceea ca tranziţia ca atare să nu permanentizeze criza (v. Managementul crizei). [M.D.]
GHICA, ION (1816-1897), primul profesor de economie politică din ţara noastră; ministru şi prim-ministru în câteva rânduri după 1857; membru şi preşedinte al Academiei Române. A participat, alături de Nicolae Bălcescu, la Revoluţia din 1848. Urmează Şcoala de Mine, obţinând diploma de inginer în 1841. La Paris, audiază şi cursurile de economie politică ţinute la Sorbona de J.B. Say. Profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, unde, pe lângă cursurile de geologie şi mineralogie, inaugurează şi cursul de economie politică. Au rămas consemnate lecţia de deschidere (23 noiembrie 1843) “Despre importanţa economiei politice”, ca şi următoarele două: “Trebuinţele omului în societate; averile lui; valoarea ce au lucrurile” şi “Ce trebuie să înţelegem prin producţia bogăţiilor”, înalta sa erudiţie, ca şi multiplele sale calităţi intelectuale au fost surprinse şi consemnate în cel mai fericit mod de către B.P. Haşdeu, iar C.I. Istrate va arăta, în discursul său de recepţie la Academie, că I. Ghica “pe lângă Gh. Asachi, este al doilea enciclopedist al neamului nostru”. Concepţia sa economică şi social-politică este de orientare liberală înaintată, promovând idei favorabile progresului economic al ţării. S-a pronunţat şi a acţionat pentru modernizarea agriculturii din România. în ceea ce priveşte edificarea industriei propriu-zise, I. Ghica susţinea că aceasta s-ar putea realiza numai pe baza liberului schimb. A militat pentru dezvoltarea învăţământului economic în ţara noastră. Op.: “Convorbiri economice” (1865-1875); “Amintiri din pribegia după 1848” (1889). [D.N.]
GIR
216
GIR, operaţiune de transmitere a efectelor de comerţ (bilete la ordin, cec, trată etc.) care constă în menţionarea în scris a unei anumite formule (de regulă, pe versoul titlului de ordin) prin care se exprimă voinţa posesorului actual de a se efectua transmiterea, precum şi remiterea titlului cu formula respectivă unui nou posesor. Efectul g. este transmiterea titlului de credit cu toate drepturile cuvenite. Dobânditorul devine proprietarul titlului şi, în acest fel, dobândeşte şi garanţiile reale (gaj, ipotecă, privilegii), care au fost constituite pentru asigurarea plăţii titlului. G. este necondiţionat şi nu poate privi numai o parte din sumă (devine nul). G. numeşte şi giratarul (persoana care intră în posesia g.). într-un g. pot fi desemnaţi cumulativ sau alternativ mai mulţi giratari. în prima situaţie, exercitarea drepturilor astfel dobândite se face de către toţi aceştia de comun acord, iar în a doua situaţie, de către giratarul care se află în posesia titlului. G. reprezintă o garanţie pentru acceptarea şi plata cambiei. Girantul (persoana care deţine titlul de credit şi îl transmite) se poate elibera de obligaţia de garanţie prin menţionarea formulei “fără garanţie” în textul g. Pe baza g. giratarul îşi atestă posesia titlului. în afara g. obişnuit există şi alte g. speciale precum: girul pentru încasare sau pentru procură, fără garanţie, de întoarcere, după protest, fiduciar, în alb, în garanţie, la purtător, simulat. [N.D.]
Girant (v. GIR)
Giratar (v. GIR)
GLOBALISM ŞI REGIONALISM, procese interdependente, care se susţin reciproc, contribuind la liberalizarea relaţiilor economice internaţionale. Globalismul înseamnă viziunea unei lumi fără graniţe, implicând ideea unei pieţe mondiale. [I.D.]
GLOBALIZARE, modalitate sau sistem de receptare şi abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice etc. şi preconizarea soluţionării lor într-o largă perspectivă de către comunitatea internaţională. într-o asemenea viziune globalistă, ansamblul dobândeşte proprietăţi sau însuşiri pe care componentele nu le posedă. Abordarea globalistă în^domeniul economico-social a fost iniţiată de Clubul $e la Roma, organism apolitic, fondat în anul 1968, geţftru care problematica mondială a devenit o preociîfmre emblematică. Şirul numeroaselor lucrări elaborate într-o asemenea viziune sub forma rapoartelor către Clubul de la Roma a fost deschis de cartea “Limitele creşterii”, apărută în 1972. în acelaşi spirit au apărut: “Omenirea la răspântie”
(1974); “Restructurarea ordinii internaţionale” (1976); “Hrană pentru 6 miliarde”, (1983); “Revoluţia desculţilor” (1985). în 1992, a fost publicată lucrarea “Prima revoluţie globală” elaborată de doi proeminenţi membri ai Clubului de la Roma (Alexander King şi Bertrand Schneider), care contribuie substanţial la înţelegerea procesului dezvoltării globale şi la adoptarea măsurilor de politică economico-socială ce se impun pentru asigurarea perspectivei globale a lumii. Pe un plan mai larg, era firesc ca, în condiţiile în care comunicaţiile au devenit universale, informaţiile instantanee, transporturile supersonice şi armele racheto-nucleare planetare, lumea să se transforme treptat într-o entitate cu trăsături globale, tinzând spre
o  piaţă globală şi un sistem social global. Probleme, cum sunt: creşterea economică, explozia demografică în ţările slab dezvoltate, alimentaţia, subdezvoltarea, poluarea, echilibrul ecologic, exploatarea oceanelor, proliferarea armelor de distrugere în masă etc. nu mâi pot fi rezolvate decât la scară globală. Aceasta nu înseamnă însă că organismele statale naţionale încetează să-şi mai joace rolul lor activ pe scena internaţională. Statul naţional rămâne, încă multă vreme, unitatea politică structurală a sistemului internaţional, chiar şi acolo unde au apărut şi se dezvoltă forme de integrare economică supranaţională. Aceasta înseamnă că în analiza problematicii internaţionale trebuie să se opereze la două niveluri diferite, mondial şi naţional. în 1996, Forumul economic mondial de la Davos marca globalizarea business-ului şi a comerţului. Un an mai târziu, preşedintele şi fondatorul Forumului atrăgea atenţia asupra unei alte capcane a globalizării. El arăta că societatea prinsă în vârtejul globalismului, pe care o numeşte network society, ceea ce în româneşte înseamnă societate-reţea, nu este doar jubileu şi miracol. Ea aduce reajustări dureroase pentru categorii întregi de oameni. “Guvernele sunt dezorientate când sunt confruntate cu schimbări economice dramatice şi cu implicaţiile lor sociale”. Dacă nu suntem foarte chibzuiţi, continua preşedintele Schwab, ne paşte pericolul real ca societatea-reţea să fie mult mai puţin echitabilă, coerentă, decât cea care a existat în ţările industriale în ultima parte a acestui secol. în ultimul timp este frecvent discutat şi efectul globalismului asupra relaţiilor internaţionale. Se relevă, în context, că extinderea curentului liberal, preconizat de globalişti, duce la agravarea decalajului dintre ţările bogate şi cele sărace (v. Economie mondială, Economie naţională). [A.I.]
GOLD POINTS, termen bancar care arată limitele superioare şi inferioare între care se abate cursul de schimb valutar de la paritatea oficială. G.P. (punctul-
217
GRUPUL CELOR 77
aur) superior şi g.p. (piinctul-aur) inferior erau - în condiţiile etalonului aur şi ale liberei convertibilităţi a biletelor de bancă în aur - şi punctele de ieşire şi de intrare ale aurului dintr-o, respectiv, într-o ţară (v. Etalon aur). [D.N.]
GOODWILL, termen consacrat pentru a desemna excedentul valorii globale a unei întreprinderi în raport cu valoarea (justă) a elementelor identificabile de activ, stabilit la un moment dat. G. măsoară, de fapt, avantajele încorporate într-o unitate ca urmare a ridicării calificării personalului, a managementului resurselor umane, a unei mai bune adaptări a unităţii la cerinţele pieţei. G. semnifică şi beneficiul obţinut de pe urma reputaţiei firmei. [D.N.]
Gospodării (v. MENAJE)
GRATUITĂŢI, bunuri materiale şi/sau servicii al căror preţ direct de cumpărare este zero. Situaţiile care conduc la apariţia gratuităţilor sunt: acţiunile promoţionale, imposibilitatea preţului, abundenţa, subvenţiile etc. Gratuitătile pot fi totale şi parţiale. [R.A.]
GREVĂ, acţiune de încetare colectivă şi voluntară a lucrului, formă de luptă revendicativă a salariaţilor. Istoria economică evidenţiază următoarele obiective majore ale g.: reducerea duratei muncii, creşterea salariilor, asigurarea unor condiţii minime pentru protecţia muncii, îmbunătăţirea sistemului de asistenţă socială etc. G. poate fi de avertisment şi g. propriu-zisă, generală. Conform legislaţiei actuale, g. de avertisment nu poate dura mai mult de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului, şi trebuie să preceadă cu cel puţin 48 de ore greva propriu-zisă. G. generală se extinde fie la toate unităţile dintr-un domeniu, fie la nivelul unei ţări, caz în care aceasta are un pronunţat caracter politic. [D.N.]
Grevă generală (v. GREVĂ)
GRUPUL CELOR OPT (sau Grupul celor 7 plus 1), formă instituţionalizată, reuniune anuală la nivel înalt la care participă SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia, Franţa, Italia, Canada şi Rusia (cu statut de invitat permanent). Ele dezbat cele mai importante probleme social-economice mondiale, cu scopul de a-şi concerta politicile şi strategiile de dezvoltare. Convocată la iniţiativa Franţei, în noiembrie 1975, prima reuniune s-a desfăşurat în cadrul grupului celor cinci ţări membre permanente ale Consiliului de Administraţie al F.M.I. (S.U.A., Marea Britanie, R.F.G., Japonia, Franţa). Chiar la
prima întâlnire a fost invitată şi Italia, la a doua -Canada, iar de la a treia a început să ia parte, la asemenea reuniuni, reprezentantul Uniunii Europene (fost CEE), respectiv, preşedintele în exerciţiu al acesteia. De aceea, aproape 20 de ani reuniunea s-a numit Grupul celor şapte. începând din anul 1995, la reuniunile anuale ale grupului participă şi Federaţia Rusă, devenind G.C.O. Agenda de lucru a reuniunilor evidenţiază încercarea ‘‘partenerilor” de a se raporta la problemele economice reale şi monetare cele mai stringente ale etapei, de a reflecta tendinţa puternică a penetrării politicului în economie, a interferării problemelor interne ale fiecărei ţări cu cele zonale şi mondiale. Rând pe rând, în centrul dezbaterilor şefilor de state şi de guverne din cele şapte, respectiv, opt ţări s-au aflat probleme, ca: dezechilibrele monetar-valutare; şomajul, îndeosebi cel juvenil, aşa-numitul “cancer multiform” al economiilor de piaţă contemporane - şomajul, recesiunea şi inflaţia; criza energetică, respectiv, criza petrolului; ratele înalte ale dobânzilor practicate în SUA; relaţia multiplă dintre dezvoltarea tehnologică - crearea de noi locuri de muncă-, creşterea economică; protecţionismul ţărilor dezvoltate - datoriile ţărilor în curs de dezvoltare, întâlnirile la nivel înalt ale G.C.O. încearcă să stabilească măsuri concertate de prevenire sau de atenuare ale stărilor economice şi social-politice “explozive”. Dar caracterul general şi universal al problemelor dezbătute la reuniunile G.C.O. se află în contradicţie cu cadrul limitat şi închis al formulei instituţionale numită “club al bogaţilor”. în declaraţiile comune adoptate şi-au găsit locul asemenea idei şi formulări: “privim favorabil deschiderea spre dialog manifestată de ţările în curs de dezvoltare”; “este necesar fluxul de resurse financiare către ţările în curs de dezvoltare”; “vor continua negocierile privind crearea unui fond comun de materii prime şi eforturile pentru încheierea de acorduri pe produse”. Dar formulările liniştitoare cuprinse în declaraţiile comune ale G.C.O. nu au schimbat conţinutul şi sensurile relaţiilor dintre ţările avansate economic şi cele rămase în urmă din acest punct de vedere. [D.N.]
Grupul celor şapte (v. GRUPUL CELOR OPT)
GRUPUL CELOR 77, for al ţărilor în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate, constituit în timpul primei Conferinţe Generale a U.N.C.T.A.D. (Geneva, 1964), la care participă în prezent peste 130 de ţări cu venit naţional pe locuitor mic şi mediu. România a devenit ţară membră a Grupului în 1976. Activitatea G.c.77 se desfăşoară în cadrul reuniunilor la nivel ministerial sau la nivelul reprezentanţilor ţărilor respective la
GRUPUL CELOR ZECE
 218
reuniuni economice internaţionale. în cei peste 30 de ani de existenţă, G.c.77 a avut contribuţii importante la dezbaterea unor probleme economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale, cu deschidere mondială. Ţările membre au convenit asupra a numeroase aspecte de interes comun, cum sunt: crearea unui sistem global de preferinţe comerciale, crearea de întreprinderi multinaţionale de producţie şi de comercializare, întărirea cooperării subregionale, regionale şi interregionale, extinderea cooperării monetare şi financiare prin încheierea de acorduri multilaterale de plăţi şi credite, întărirea capacităţii ştiinţifice şi tehnologice proprii a ţărilor membre; stimularea investiţiilor ţărilor exportatoare de petrol în ţările în curs de dezvoltare; cooperarea ţărilor membre pentru dezvoltarea agriculturii pe baze industriale; schimbul de informaţii în domeniul construcţiilor industriale. Evident, toate programele adoptate, ca şi acţiunile întreprinse pe baza lor nu au dus la schimbarea situaţiei social-economice a ţărilor membre. [D.N.]
Grupul celor zece (v. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL)
GRUPURI DE PRESIUNE (LOBBY), grupuri de persoane care conduc o campanie pentru a influenţa membrii unei legislaturi astfel încât aceştia să voteze în concordanţă cu interesele speciale ale grupului. De cele mai multe ori g.p, urmăreşte avantaje economice directe. Termenul de lobby desemnează şi acţiunea de exercitare a influenţei asupra legislativului, ca şi administraţiei publice în general. Se foloseşte uneori prin extensie pentru orice fel de acţiuni menite să influenţeze deciziile unor indivizi care conduc organizaţii, organisme sau chiar firme, astfel încât să fie obţinute avantaje pentru alte structuri organizaţionale. [A.D.]
GUVERN, organ de stat care exercită puterea executivă, constituit de puterea supremă în stat. G. este organul administraţiei centrale de stat şi se mai numeşte Cabinet, Consiliu de Miniştri. [D.N.]
GUVERNANŢĂ CORPORATISTĂ, termen ce semnifică o formă modernă de conducere a marilor firme, denumite generic corporaţii. în legislaţia noastră, acestea sunt numite societăţi comerciale de capitaluri, respectiv, societăţi pe acţiuni, indiferent pe ce cale s-au format şi indiferent cine sunt acţionarii, coproprietarii acesteia. Există şi opinia, conform căreia
o asemenea formă de conducere se poate aplica şi
regiilor autonome, întreprinderilor publice. Structura
g.c. a fost dedusă din cea a guvernării politice din ţările cu economie de piaţă consolidată şi cu stat de drept funcţional. Guvernarea politică se sprijină şi se structurează pe trei forţe ale democraţiei autentice. Analogia g.c. cu guvernarea politică nu trebuie absolutizată. Autorii care au fundamentat această formă de conducere microeconomică pornesc de la specializarea diferitelor structuri în ceea ce priveşte conducerea unei corporaţii. Acţionarii, proprietarii corporaţiei decid asupra scopului activităţii unităţii. Consiliul Directorilor (întreprinzătorul colectiv, structurat el însuşi foarte eterogen) are obligaţia de a formula în termeni profesional-strategici scopul activităţilor şi modul de realizare a lui. Managementul are sarcina concretă de a realiza cu eficienţă strategia adoptată. Conţinutul acestei metode decurge din revoluţia managerială, prin care se delimitează deosebirea fundamentală dintre funcţia strategică a Consiliului Directorilor şi cea de execuţie responsabilă din partea managementului pentru performanţele şi rezultatele companiei (corporaţiei mari). în unele ţări, cum este Japonia, la acest triptic al g.c. se mai adaugă implicarea sistemului bancar. Formula respectivă de conducere este recomandată şi pentru ţările aflate în procesul de tranziţie la economia de piaţă concurenţi al ă. Mai mult, se susţine că în aceste ţări o asemenea formulă de conducere ar putea suplini: decapitalizarea firmelor în trecerea de la întreprinderi de stat la societăţile comerciale cu unic acţionar statul, apoi la societăţi comerciale pe acţiuni; insuficienţele profesionale ale managementului; limitele în calea accesului la credite; mediul concurenţial confuz etc. Ţinând seama de tendinţele arătate în planul mondial al conducerii marilor societăţi comerciale, de procesul restructurării firmelor din ţările în tranziţie, se recomandă o modificare în planul conducerii, inclusiv adoptarea formulei de g.c. [D.N.]
GUVERNARE, conducere politică a societăţii, a statului, de către factorii abilitaţi în acest sens. G. constituţională (specifică monarhiei constituţionale), formă de conducere în cadrul căreia prerogativele guvernării sunt precizate în Constituţie. G. parlamentară, formă de guvernare, potrivit căreia guvernul este răspunzător faţă de Parlament; votul de neîncredere dat de Parlament duce la dizolvarea guvernului; g. prezidenţială, în care se prevede că guvernul este subordonat exclusiv şefului statului; g. autocratică, formă de guvernare dictatorială. [D.N.]
H
HAAVELMO, TRYGVE (n. 1911), economist norvegian, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Oslo, fiind licenţiat în 1933. A lucrat, mai întâi, la Institutul de Economie din Norvegia. în perioada 1940-1945 a fost reprezentant al Guvernului norvegian în America. în 1941, a susţinut teza de doctorat în economie la Universitatea Harvard. între anii 1940-1950, el a fost profesor invitat la Universitatea din Chicago. în perioada 1947-1979, T. Haavelmo a funcţionat ca profesor la Universitatea din Oslo. Economistul norvegian a primit Premiul Nobel pentru Economie pe anul 1989, specialiştii apreciind că acesta i-a fost atribuit pentru “lucrările sale de pionierat cu privire la metodele pentru testarea teoriilor economice care au pus bazele previziunii moderne în economie”, ca şi pentru “contribuţia sa timpurie la fundamentarea econo-metriei, având ca punct de plecare teoria probabilităţilor”. Cele mai semnificative contribuţii ale sale la dezvoltarea ştiinţei economice îşi au începuturile în teza de doctorat, intitulată sugestiv “Abordarea probabilistică în econometrie”. El a demonstrat că formularea teoriilor economice în termeni probabilistici a făcut posibilă folosirea metodelor inferenţei statistice pentru a se trage concluzii riguroase despre relaţiile fundamentale desprinse din observaţiile empirice. O astfel de abordare a permis obţinerea modelelor econometrice, testarea acestora şi apoi folosirea lor în previziune. Contribuţia respectivă a făcut posibilă previziunea asupra evoluţiei economiilor naţionale şi, de asemenea, o mai riguroasă fundamentare a politicilor economice adoptate şi promovate de guverne. Lui T. Haavelmo i se datorează o teoremă a bugetului echilibrat, prin care sunt evidenţiate efectele mărimii şi dinamicii cheltuielilor publice asupra veniturilor bugetare. El are contribuţii notabile la dezvoltarea teoriei modeme a creşterii economice, a investiţiilor şi a ciclurilor economice. Op.: “A Study in the Theory of Economic Evolution” (Studiu privind teoria evoluţiei economice, 1954); “A Study in the Theory of Investment” (Studiu despre teoria investiţiei, 1960); “The Probability Approach in Ecometrics”
(Abordarea probabilistică în econometrie, 1944). [D.N.]
HABERLER, GOTTFRIED (n. 1900, în Austria), economist american de orientare psihologico-marginalistă, profesor universitar. Cunoscut mai ales pentru contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei comerţului internaţional. Fundamentarea teoriei sale începe cu analiza critică a teoriei ricardiene privind avantajul comparativ relativ. Respingând premisa (ipoteza) costurilor reale în explicarea avantajelor obţinute din schimburile internaţionale, G. Haberler îşi construieşte teoria sa pe costurile de oportunitate. Op.: “The Theory of International Trade”, (Teoria comerţului internaţional, 1936); “Prosperity and Depressions” (Prosperitate şi depresiuni, 1937); “International Trade and Economic Development”, (Comerţul internaţional şi dezvoltarea economică, 1959); “Money in the International Economy” (Moneda în economia mondială, 1965). [D.N.]
HARSANYI, JOHN C. (n. 1920, la Budapesta), economist american, profesor universitar. A făcut studiile în Ungaria, de unde a emigrat, în anul 1956, în S.U.A., devenind cetăţean american. Funcţionează ca profesor la Universitatea Berkeley, din California, în anul 1994, J.C. Harsanyi a primit Premiul Nobel pentru Economie. Academia Regală de Ştiinţe a Suediei a apreciat că marea distincţie ştiinţifică i s-a acordat pentru contribuţiile sale substanţiale la studiul fenomenelor şi proceselor economice, la teoria jocurilor necooperante, care se situează la graniţa dintre ştiinţele biologice şi ştiinţele economice. în zilele noastre, această teorie a devenit un instrument de bază pentru analiza problemelor economice. Pornind de la înţelegerea faptului că elementul principal al acestei teorii este conceptul de echilibru, J.C. Harsanyi l-a folosit pentru fundamentarea previziunilor asupra efectelor unei acţiuni strategice. Contribuţia principală a lui J.C. Harsanyi constă în aceea că el a explicat desfăşurarea jocurilor necooperante în condiţiile în care participanţii deţin informaţii complete, punând astfel bazele unui domeniu de
HARTA CURBELOR DE INDIFERENŢĂ
 220
cercetare foarte activ: economia informaţiei. în plus, el şi-a concentrat atenţia asupra situaţiilor de joc în care subiecţii nu-şi cunosc reciproc obiectivele strategice. Această ultimă contribuţie este definitorie pentru J.C. Harsanyi, economistul american Nash presupunând, dimpotrivă, că jucătorii sunt perfect informaţi despre intenţiile celorlalţi. Referindu-se la sectorul bancar, J.C. Harsanyi arăta că băncile comerciale trebuie să stabilească strategia de fixare a dobânzilor fără să cunoască cum va proceda Banca Centrală (Sistemul Federal de Rezerve) în ceea ce priveşte fixarea ratei dobânzii în condiţii de inflaţie. Teoria jocurilor necooperante are în prezent o largă aplicare atât în ecpnomie, cât şi în biologie. Op.: “Raţional Behaviour and Bargaining Equilibrium in Games and Social Situations” (Comportamentul raţional şi negocierea echilibrului în jocuri şi situaţii sociale, 1977); “Papers in game theory” (Studii despre teoria jocurilor, 1982); “A General Theory of Equilibrium Selection în Games” (O teorie generală a selecţiei echilibrului în jocuri, 1988). [D.N.]
HARTA CURBELOR DE INDIFERENŢĂ,
grafic, sistem de coordonate, prin care este surprins ansamblul preferinţelor unui consumator, corelate cu venitul său disponibil. Un asemenea grafic are sens doar pentru un individ la un moment dat. [G.A.]
HAŞDEU, BOGDAN PETRICEICU (1838-1907), academician şi profesor universitar la Bucureşti, personalitate proeminentă a culturii româneşti progresiste, de formaţie enciclopedică, lingvist, folclorist, scriitor, istoric. A condus numeroase reviste, printre care revistele istorice “Columna lui Traian”; “Arhiva istorică a României”. Militant unionist, gândea că odată realizată unirea cea mică este de realizat în viitor şi unirea cea mare, prin reconstituirea “anticului mozaic” al Daciei. B.P. Haşdeu a avut însemnate preocupări în domeniul gândirii economice, abordată prin optica burgheziei industriale în formare în ţara noastră. B.P. Haşdeu a criticat înapoierea economică a României de atunci şi teoria “România - ţară eminamente agrară”, pe care a considerat-o o prejudecată; a semnalat pericolele cu care era confruntată o ţară exclusiv agricolă; a militat pentru dezvoltarea industriei naţionale şi pro-tejarea ei de concurenţa străină, combătând liberalismuj economic al economiştilor din Europa Occidentală, arătând interesele ce stăteau la baza lui. Op. economice: “Ce este concurenţa?” (1866);
“Agricultura şi manufactura” (1869); “Ocnele din România” (1870); “Moşiile Statului Român” (1871). [A.C.]
HAYEK, FRIEDRICH AUGUST von (1899-1992), economist englez de origine austriacă, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Viena, unde audiază cursurile de economie politică ale lui Friedrich von Wiesey. Şi-a luat doctoratul în drept, în 1921, şi în ştiinţele politice, în 1923. în 1927, împreună cu Ludwig von Mises, a fondat Institutul austriac de cercetări economice, pe care l-a condus până în 1931. A predat, între 1929-1931, la Universitatea din Viena; până în 1950 la London School of Economics. în 1947, fondează, în Elveţia, Societatea de la Mont-Pelerin, care va reuni în decursul timpului peste 400 de membri şi pe care
F. A. Hayek o va prezida până în 1960. Societatea, ca forum de discuţii între economişti, jurişti, istorici şi jurnalişti, îşi propunea să dezbată principiile ordinii liberale şi mijloacele de a o păstra. între 1950-1961,
F.A. Hayek a fost profesor de ştiinţe sociale la Universitatea din Chicago. în 1962 a ocupat catedra de economie politică, la Universitatea din Freiburg, Germania, unde în 1977 a devenit profesor emerit, între 1969 şi 1978 a predat şi la Universitatea din Salzburg, în Austria. în 1974 a primit Premiul Nobel pentru contribuţiile sale la fundamentarea liberalismului, căruia a căutat să-i dea fundamente noi, atât economice, juridice, cât şi politice şi ideologice. Teoria economică a lui F.A. Hayek continuă opera lui Wicksell şi Bohm-Bawerk. Economia -spune F.A. Hayek - trebuie să traverseze o perioadă de şomaj şi de readaptare care să stabilească echilibrele rupte de o lejeră politică monetară. Această viziune este opusă celei a lui Keynes, pentru care insuficienţa investiţiilor era cauza fundamentală a şomajului. La fel de diferite sunt şi politicile economice fundamentate de F.A. Hayek: austeritate şi disciplină monetară. Din anul 1935, F.A. Hayek a început seria scrierilor împotriva socialismului, a conducerii pe bază de plan şi raţionalităţii colectiviste. Această luptă s-a concentrat pe conceptul de ordine spontană şi pe noţiunea de diviziune a cunoştinţelor. Ordinea spontană este definită de principalele instituţii sociale: piaţa, moneda, limbajul şi morala.
F.A. Hayek a elaborat un proiect global de organizare a societăţii modeme (1960, 1973, 1976, 1979), în cadrul căruia piaţa avea rolul esenţial de integrare juridică şi de asigurare a libertăţii individuale. El se
 221
HECKMAN, JAMES
pronunţă împotriva monopolului coercitiv, care, la rândul lui, trebuie încadrat şi limitat prin normele de drept. Op.: “Prices and Production” (1931); “Monetary Naţionalism and International Stability” (1937); “Economies and Knowledge” (1937); “The Pur Theory and Capital” (1941); “The Road to Freedom” (1944); “The Constitution of Liberty” (1960); “Law, Législation and Liberty: A New Statement on the Liberal Principal of Justice and Political Economy” (1973); “Denationasation of Money: An Analysis of the Theory and Practice of Concurent Currencies” (1976); “Money, Capital and Fluctuations: Early Essays” (1984); “Economies Freedom” (1991). Au fost traduse în limba română: “Drumul către servitute” (1992); “Constituţia libertăţii” (1997). [R.A.]
HAZARD MORAL, acţiuni ale agenţilor care îşi maximizează utilitatea proprie în detrimentul unor terţi în situaţii de incertitudine sau de incompletitudine a contractelor. H.m. în situaţii de incertitudine este specific pieţei asigurărilor în cadrul căreia clienţii acţionează în sensul apariţiei evenimentului asigurat. H.m., în cazul incompletitudinii contractelor, include situaţiile de acţiuni ascunse, informaţii ascunse, restricţii în contractare. în esenţă, h.m. este o formă de externaiitate (v. Acţiune ascunsă). [T.C.]
Hârtii-monedă (v. BANI DE HÂRTIE)
Hârtii de valoare (v. TITLURI DE VALOARE)
HECKMAN, JAMES, (n. 1944), economist american. J. Heckman a urmat studii în specializarea matematică (Colorado College), după care a studiat economia la Universitatea Princeton, unde a obţinut şi doctoratul, în anul 1971. J. Heckman a fost profesor la Universităţile Columbia şi Yale. Din anul 1995 predă la Universitatea Chicago. J. Heckman a primit Premiul Nobel pentru Economie în anul 2000 (împreună cu Daniel McFadden), pentru dezvoltarea teoriei şi metodelor utilizate pe scară largă în analiza statistică a comportamentului indivizilor şi gospodăriilor. Domeniile de interes ale profesorului J. Heckman includ teoria microeconometriei, studiile în acest domeniu fiind îmbinate cu cercetări aplicative, cu precădere în domeniul economiei muncii. Cercetările empirice acoperă o gamă largă de zone de studiu, cum ar fi oferta de muncă,
câştigurile din muncă, durata rămânerii în stare de şomaj, fertilitate şi discriminare. Analiza sa cu privire la erorile de selecţie în cercetările microeconometrice au modificat fundamental domeniul aplicativ atât în economie, cât şi în celelalte ştiinţe sociale. în studiile macroeconometrice el arată că erorile de selecţie se produc ori de câte ori eşantionul studiat nu reprezintă în mod aleator întreaga populaţie analizată. Acest tip de selecţie poate fi generat fie de către deciziile indivizilor studiaţi (autoselecţie), fie ca urmare a impunerii de reguli administrative, sau ca urmare a deciziilor celui care alcătuieşte eşantionul statistic. Astfel, de exemplu, numărul de ore lucrate ori salariile încasate pot fi direct observabile numai în situaţia acelor persoane care au ales să muncească. J. Heckman a concluzionat că lipsa observaţiilor se datorează deciziilor conştiente ale agenţilor economici. Studiile sale pe această temă au fost publicate la jumătatea anilor ’70, dând naştere aşa-numitelor “modele de generaţia a doua” ale ofertei de muncă, care introduc în mod explicit (ex-ante) în rezolvarea ecuaţiilor de maximizare a utilităţii termenii stocastici ai erorilor, în acest fel, a fost derulată o analiză unitară a factorilor care determină orele de muncă şi ratele de participare a forţei de muncă. Un alt domeniu de interes al lui J. Heckman este cel legat de evaluarea efectelor programelor aplicabile pe piaţa muncii (pregătirea şomerilor, ajutorul în găsirea unui loc de muncă). Principalele elemente în activitatea de evaluare a programelor se referă la (i) elaborarea unui model al participării în cadrul programelor şi (ii) elaborarea unui model de evaluare a rezultatelor acelui program. Conform concluziilor lui J. Heckman, nu există metode infailibile pentru evaluarea programelor, el argumentând faptul că experimentele sociale sunt valide numai în anumite ipoteze statistice şi comportamentale. Având ca punct de pornire domeniul medical, analizele asupra duratei s-au extins cu rapiditate şi în domeniul economic, găsindu-şi aplicaţii pe piaţa muncii (durata rămânerii în stare de şomaj), în demografie (căsătoria, fertilitatea, mortalitatea şi migraţia), în politică (dependenţa crizei economice de intervalul de timp scurs de la ultimele alegeri) etc. Atenţia lui J. Heckman s-a îndreptat şi asupra acestor probleme, fiind preocupat de efectele eterogenităţii neobservate (diferenţe între indivizi care au la bază variabile ce nu sunt supuse observaţiilor). J. Heckman concluzionează că tehnicile de selecţie se bazează pe elemente care nu pot fi controlate (factori neobservaţi de către analişti).
HEDGING
 222
Op.: “ Shadow Wages, Market Wages and Labor Supply” (in Econometrica 42, 1974); “Sample Selection Bias as a Specification Error” (Econometrica 47, 1979); “Varieties of Selection Bias” (in American Economic Review 80, 1990). [G.T.]
HEDGING, termen prin care se desemnează acţiunea adoptată de un cumpărător (consumator) sau de un vânzător (producător), cu scopul de a-şi proteja venitul împotriva unor creşteri de preţuri în viitor. De pildă, dacă există o incertitudine cu privire la preţul viitor al unor materii prime şi/sau resurse de energie, atunci cumpărătorul poate încheia un contract preliminar de aprovizionare cu materiile prime respective. în situaţia în care se aşteaptă creşterea preţului, cumpărătorul oferă, prin contract, preţuri mai mari decât cele curente de piaţă, dar mai mici decât cele sporite din perioadele următoare. Profitul suplimentar al cumpărătorului respectiv va rezulta din diferenţa dintre preţurile viitoare ridicate şi cele din contract. Dacă preţurile unui bun au tendinţă de scădere, în contract se prevăd preţuri şi mai mici faţă de cele aşteptate. La rândul lui, vânzătorul este preocupat de a se proteja de riscul fluctuaţiilor preţurilor, prin acţiuni şi măsuri inverse decât cele ale cumpărătorului. K. este folosit, de asemenea, pentru ca partenerii la tranzacţii să se protejeze împotriva inflaţiei. Cumpărătorul foloseşte contractul de h. pentru a negocia preţuri viitoare mai mici decât cele ce rezultă din procesele inflaţioniste. Vânzătorul, dimpotrivă, negociază şi contractează tranzacţii viitoare la preţuri mai mari decât cele nominale de piaţă. H. este folosit pe larg în tranzacţiile economice externe, pentru ca participanţii să se protejeze (fiecare prin metode specifice) împotriva riscului ce poate surveni din fluctuaţiile dezordonate atât ale preţurilor, cât şi ale cursurilor valutare. H. valutar constă în acţiunea specifică urmărind compensarea eventualelor câştiguri sau pierderi provenite din nerealizarea anticipaţiilor speculative privind cursul de schimb, prin efectuarea concomitentă a unei vânzări şi cumpărări de valută la termen. în acest fel, se speră ca, în cea mai nefavorabilă situaţie, pierderea să fie cât mai mică. [D.N.]
Hedging valutar (v. HEDGING)
HEDONISM, (1) termen preluat din filosofia greacă, cc desemnează o doctrină care pune pe primul plan plăcerea sau fericirea ca pe o valoare supremă. (2)
Devotarea plăcerii ca mod de viaţă, sintetizată prin formula minimum de efort, maximum de efect. H. a influenţat şi gândirea economică prin statuarea hedonismului ca bază a comportamentului uman. A se vedea ecuaţia hedonistă a lui N. Georgescu-Roegen. [A.D.]
HICKS, SIR JOHN RICHARD (1904-1989), economist englez, profesor universitar. Studii la Colegiul Clifton (1917-1922), la Balid şi Oxford (1922-1926), axate în special pe matematici, istorie şi literatură. Iniţial, a avut preocupări pentru economie ca lector la Şcoala Londoneză de Economie. începând cu 1930, a predat, alături de marii economişti englezi ai vremii, la London School of Economics şi la universităţile din Cambridge, Manchester, Oxford şi la colegiile Nutfield şi AII Souls. A fost preşedinte al Royal Economic Society (1960-1962), Cavaler al Coroanei Britanice, membru al unor Academii de Ştiinţe precum Suedish Academy, Academia dei Lincei, American Academy.
I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Cauza de către mai multe universităţi (Glasgow, Lencester, East Angles, Warwick, Lisabona etc.). A primit Premiul Nobel pentru Economie în 1972, pentru contribuţia la teoria echilibrului general şi la teoria transferurilor sociale, ca parte distinctă a ştiinţei bunăstării. Domenii principale de cercetare: teoria salariilor, teoria echilibrului economic, teoria ciclurilor economice, teoria monetară şi economia bunăstării.
I s-a recunoscut contribuţia în domeniul echilibrului general şi în problema stabilităţii unui sistem confruntat cu şocurile externe, economiei bunăstării, problemei indicilor sau reinterpretării lor, conceptului de surplus al consumatorilor. în lucrarea “Teoria salariilor”, el descrie o clasică determinare a salariului pe baza conceptului de productivitate marginală. în articolul său “Mr. Keynes and the Classics”, el a îndepărtat nedeterminarea din concepţia keynesiană şi teoriile dobânzii, bazate pe resursele de creditare, prin introducerea curbelor IS-LM, care au devenit mijloace importante în analiza keynesiană. în 1950, J.R. Hikcs a sintetizat ideile lui Keynes (multiplicatorul), ale cercetătorilor în domeniul econometriei şi ale lui Harrod (creştere şi un sistem instabil) într-un model formal al ciclului economic real. A scris, de asemenea, despre teoria cererii, despre teoria creşterii, despre starea actuală a ştiinţei economice keynesiene. Op.: “Value and Capital” (Valoare şi capital, 1939), “Social Framework” (Cadrul social, 1942), “A Contribution to the Theory
223
HOMO OECONOMICUS
of the Trade Cycle” (Contribuţie la teoria ciclului de afaceri, 1950), “Social Choice and Individual Values” (Alegere socială şi valori individuale, 1951), “Capital and Growth” (Capital şi creştere, 1965), “Theory of Wages” (Teoria salariilor, 1932) “Causality in Economics” (Cauzalitatea în economie, 1979). [G.I.]
HIPERINFLAŢIE, formă de inflaţie caracterizată prin rate înalte şi crescătoare. H. reflectă o asemenea situaţie când oamenii încep să-şi piardă încrederea în valoarea monedei şi revin la schimbul direct de produse (barter). H. este însoţită de o dezordine socială crescândă. Rata înaltă a inflaţiei are caracter relativ, aceasta fiind apreciată ca atare prin comparaţie cu rata creşterii economice în termeni reali. Dacă, de pildă, într-o ţară se înregistrează într-un an o rată a inflaţiei de 15%, în timp ce rata reală de creştere a venitului naţional a fost de minus 15%, se poate spune că în acea ţară s-a înregistrat o h. Invers, dacă aceeaşi rată de inflaţie este însoţită de o creştere economică de zece procente, inflaţia respectivă poate fi considerată ca moderată. Aprecierea procesului inflaţionist ca fiind h. se mai face şi prin comparaţie cu ratele de inflaţie din ţările partenere, ca şi cu rata de piaţă a dobânzii. De regulă, h. a fost şi este specifică pentru ţările în dezvoltare şi în tranziţie spre o economie de piaţă. însoţită de insuficienţa instrumentelor şi mijloacelor de a fi ţinută sub control, h. are efecte economice, sociale şi chiar politice doar negative, dezechilibrante la nivelul economiilor ţărilor (v. Inflaţie). [D.N.]
HOLDING, societate sau companie care deţine cea mai mare parte a acţiunilor mai multor firme (filiale). Fiecare firmă din h. îşi păstrează identitatea şi forma de organizare, precum şi pieţele de aprovizionare şi
desfacere. Legăturile dintre compania principală şi filiale se realizează în domeniul financiar, tehnologic şi investiţional. H. este, în principiu, o formă de integrare verticală a unor firme ce acţionează în diferite stadii succesive ale producţiei. H. operează uneori şi prin integrare mixtă de tip conglomerat. în toate situaţiile, h. dispune de posibilităţi financiare foarte mari în lărgirea sau restrângerea activităţii filialelor, în funcţie de modificările intervenite foarte rapid în condiţiile cererii şi ofertei din industriile şi de pe pieţele respective (v. Conglomerat, Integrare verticală)! [M.Gh., D.H.]
HOLDING FINANCIAR, tip de holding care grupează un mare număr de firme din sectoare diferite de activitate economică, fiecare având o independenţă decizională limitată faţă de o unitate de producţie principală care deţine pachetul majoritar al acţiunilor de control în firmele ce fac parte din h.f. Un asemenea
h.f. presupune deci o firmă puternică care face politica financiară într-un anume domeniu industrial şi un număr mai mare sau mai mic de alte firme care îşi păstrează atribuţiile pe linie de producţie şi de aprovizionare (v. Holding). [D.N.]
HOMO OECONOMICUS, termen-ipoteză care desemnează un om totalmente individualist şi egoist, preocupat numai de propriile lui interese şi de satisfacerea propriilor nevoi economice, aflat într-o permanentă luptă cu ceilalţi indivizi. în economia politică clasică, îndeosebi la A. Smith, şi în teoria utilităţii finale, h.e. constituie o ipoteză căreia, în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă, analiza teoretică trebuie să se fundamenteze pe subiecţii care gândesc în exclusivitate»pentru satisfacerea propriilor interese şi nevoi economice. [S.C.]
I
IEŞIRI (OUTPUTS), rezultatele finale ale transformării factorilor de producţie sau bunurile economice. Acestea se exprimă în unităţi fizice, unităţi convenţionale şi în unităţi valorice. I.(o.) sunt în funcţie de cantitatea şi calitatea factorilor de producţie folosiţi, ca şi de eficienţa utilizării acestora. Expresia matematică a acestei relaţii este cunoscută drept funcţie de producţie. Se poate ca i.(o.) să nu coincidă cu bunurile care generează utilitate. Astfel de i.(o.) ar putea avea preţuri zero sau negative pe piaţă. Un exemplu de preţ negativ ar putea fi considerată poluarea, produs derivat al unui proces de producţie. A spune că un produs are preţ negativ înseamnă că beneficiarii ar fi dispuşi să plătească pentru a se lipsi de el, ori să li se plătească pentru a-1 accepta (v. Bunuri economice, încasare totală). [H.C.]
ILUZIE MONETARĂ, gen de comportament care reacţionează la modificări ale variabilelor nominale, când cele reale rămân neschimbate. Venitul disponibil poate fi exprimat în termeni nominali sau deflatat cu rata inflaţiei (modificarea unui indice de preţ relevant), caz în care se obţine mărimea în termeni reali. Venitul real disponibil este o măsură mai corectă a puterii de cumpărare a subiectului de venit. Dacă o creştere a venitului disponibil nominal, în condiţiile unui venit real constant, este însoţită de o creştere a volumului de bunuri şi servicii cumpărate, se apreciază că agentul economic suferă de iluzie monetară (v. Inflaţie). [T.E.]
IMPORT, operaţiune comercială de cumpărare din străinătate a unor bunuri materiale şi/sau servicii contra unei cantităţi de monedă convenită, implicând trecerea de către acestea a frontierei vamale a importatorului. I. poate fi: direct şi indirect; de bunuri materiale şi de servicii; propriu-zis şi de completare; temporar şi permanent; cu plata imediată şi cu plata amânată ş.a. [C.D.]
IMPOZIT, prelevare obligatorie şi gratuită efectuată de către stat asupra resurselor sau bunurilor individuale, sau ale colectivităţilor şi plătită în bani
I. constituie o sursă a finanţării cheltuielilor de interes
general al statului şi al administraţiei locale. I. este un instrument al politicii economice, prin care se redistribuie o parte a veniturilor, pot fi influenţate investiţiile şi conjunctura economică. I. reprezintă izvorul principal al formării veniturilor bugetului de stat şi al finanţării cheltuielilor publice. I. este o funcţie crescătoare a venitului: la o rată de impunere fiscală (r) dată, el sporeşte atunci când venitul (V) creşte: I = f(r,V); I = r-V. Din punct de vedere economic, i. îmbracă diferite forme: direct şi indirect; pe consum şi pe venit etp. Nu este posibil şi nici echitabil să se practice un impozit unic. Aceasta deoarece elementele impozabile - venitul, averea, produsele care fac obiectul schimbului, serviciile etc.
- pot fi mai bine diferenţiate şi impuse prin aplicarea mai multor forme de impozite (v. Buget de stat, Politică fiscală). [E.C.]
IMPOZIT ASUPRA CONSUMULUI, un impozit indirect, inclus în preţuri alé bunurilor şi serviciilor de consum personal. în ţările membre ale Uniunii Europene, i. asupra c. se stabileşte de către organismele comunitare (Consiliul Uniunii), iar impozitele directe intră în competenţa autorităţilor naţionale (v. Impozit). [E.C.]
IMPOZITE DIRECTE, impozite suportate direct de către cei care le plătesc şi care nu se transferă asupra preţurilor. I.d. pot fi pe profit, pe salarii, pe venitul agricol, pe dividende, pe avere etc. I.d. în general sunt progresive, adică se stabilesc în funcţie de puterea economică a contribuabililor. Astfel, rata de impunere se măreşte până la un punct, pe măsură ce venitul impozabil creşte. I.d. asigură 2/3 din veniturile fiscale în ţările dezvoltate şi circa 2/5 în ţările în curs de dezvoltare. în ţara noastră, impozitele directe deţin peste 62% în structura veniturilor fiscale, în general, i.d. constituie un venit sigur pentru stat, care poate fi cunoscut dinainte şi pe care, de regulă, se poate conta în luarea deciziilor (v. Impozit). [E.C.]
IMPOZITE INDIRECTE, impozite cuprinse în preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor, sub forme şi denumiri diferite: taxa pe valoarea adăugată, accize,
225
INCERTITUDINE
taxe vamale etc. I.i. se caracterizează prin aceea că acei care-1 plătesc (la bugetul statului) sunt unităţile economice care vând bunuri sau prestează servicii, iar cei care-1 suportă sunt cumpărătorii (de bunuri şi/sau servicii.). Ele ignoră capacitatea de contribuţie a cumpărătorului şi deci conţin un element de inechitate socială. în plus. i.i. supun impozitării şi veniturile care sunt scutite de impozite directe (adică veniturile mici, ce corespund nevoilor vitale). Introducerea sau creşterea i.i. duce la accentuarea inflaţiei. I.i. împovărează mai ales persoanele cu venituri mici (v. Impozit). [E.C.]
IMPOZITUL NEGATIV, formă de redistribuire sau de transfer de venit, de la cei bogaţi la cei săraci în vederea garantării unui venit minim a acestora din urmă. I.n. este considerat o formă de ajutor social, de alocaţie informală pentru cei cu venituri mici, practic, o scutire de impozite. [E.C.]
Impozitul pe dobândă (v. IMPOZITUL PE VENIT)
IMPOZITUL PE VENIT, impozit anual, perceput de către stat asupra venitului persoanelor fizice şi persoanelor juridice (unităţi economice industriale, agricole, comerciale, bancare, institute de cercetare ştiinţifică, unităţi din domeniul culturii şi artei etc.).
I. pe v. persoanelor fizice se diferenţiază în dependenţă de mărimea venitului şi de starea socială a contribuabililor. Progresivitatea impunerii veniturilor unora dintre persoanele fizice şi acordarea de facilităţi altora este cunoscută sub denumirea de echitate verticală. Se foloseşte şi noţiunea de echitate fiscală orizontală, care presupune perceperea de impozite egale la venituri egale, indiferent de sursa veniturilor. Ca pârghie economică, i. pe v., îndeosebi impozitul pe profitul societăţilor comerciale, este folosit pentru stimularea investiţiilor întreprinderilor, a cercetării ştiinţifice, progresului tehnic, lărgirea exportului, dezvoltarea economică. O formă de i. pe v. este şi impozitul pe dobândă, care înseamnă impozitarea dobânzilor provenite (curente) de pe urma depozitelor bancare, inclusiv ale populaţiei etc. [E.C.]
IMPOZITUL PE VENITUL GLOBAL, formă a impozitului pe venitul persoanelor fizice, care presupune impunerea fiscală globală pe veniturile cumulate, realizate de o persoană fizică. Se porneşte de la ideea că orice venit trebuie să fie impozitat, iar
veniturile bugetului statului trebuie consolidate. I. pe v.g. poate să contribuie la atenuarea fenomenelor inflaţioniste, la sporirea veniturilor bugetului de stat, la diminuarea deficitului şi la relansarea economică (v. Impozitul pe venit). [E.C.]
IMPOZITUL PIGOVIAN, formă de fiscalitate aplicată unei activităţi generatoare de extemalităţi negative, astfel încât costurile private ale activităţii să fie egale cu costurile sociale ale acesteia, asigurându-se astfel intemalizarea extemalităţilor negative. [D.A.]
IMPUNERE FISCALĂ, complex de măsuri, de metode, tehnici şi operaţiuni, în baza legii, prin care se stabilesc tipurile de impozite, obiectul impozabil, mărimea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice, prin a căror aplicare statul trebuie să-şi procure veniturile sale fiscale. Sistemul legal de i.f. trebuie să corespundă condiţiilor concrete din perioada respectivă, din fiecare ţară; el trebuie să asigure aşezarea echitabilă a sarcinilor fiscale şi obţinerea unui randament fiscal ridicat (v. Impozit, Politică fiscală). [E.C.]
INCAPACITATE DE PLATĂ, exprimă faptul că o unitate economică se află în imposibilitatea de a-şi onora angajamentele contractuale, datorită managementului defectuos al activităţii proprii sau din cauza unor evenimente survenite în mediul de afaceri global. La nivelul unei ţări, i. de p. a angajamentelor externe asumate apare fie datorită stării economice nefavorabile, fie în urma unor decizii politice unilaterale. [D.M.]
INCERTITUDINE, situaţie în care rezultatele unei decizii nu sunt certe. Formal, i. corespunde cazului în care rezultatele acoperă mai multe alternative posibile, spre deosebire de certitudine, care desemnează siguranţa deciziei. Knight admite că atât riscul, cât şi incertitudinea corespund unor decizii ale căror rezultate au mai multe alternative posibile. Deosebirea dintre risc şi i. este, în accepţiunea lui Knight, dată de faptul că în cazul riscului se cunoaşte probabilitatea fiecărei alternative posibile, în timp ce în situaţiile de i., probabilităţile alternativelor sunt necunoscute. Semnificaţia distincţiei dintre risc şi 1. a fost însă diminuată considerabil de introducerea probabilităţilor subiective. Astfel, orice situaţie de i.
INDEXARE
 226
poate fi transformată într-una de risc prin asocierea unor probabilităţi subiective la alternativele posibile (v. Risc). [T.C.]'
INDEXARE, modalitate (procedeu economic) de prevenire a erodării puterii de cumpărare a populaţiei, prin realizarea unor corelaţii între salarii, pe de o parte, şi preţuri, costul vieţii, productivitate, pe de altă parte. I. poate avea ca funcţie secundară (după opiniile diferiţilor specialişti) transmiterea presiunilor inflaţioniste asupra costurilor, ocupării, preţurilor şi rentabilităţii, investiţiilor şi cererii globale. I. se corelează şi cu alte variabile economice şi sociale, cum ar fi: volumul ocupării şi şomajul, costul nominal şi real al forţei de muncă, diferite aspecte şi laturi ale echilibrelor macroeconomice-microeconomice şi sociale. Tehnicile de i. îmbracă multiple forme adaptate în special la negocierile colective din perioadele inflaţioniste. Practica i. este apreciată ca o pârghie solidă a politicii sociale pornind de la obiectivele sale: nivelul de trai şi calitatea vieţii (v. Clauza de indexare). [I.M.]
INDICATOR ECONOMIC, expresia numerică (cifrică) a laturii cantitative a fenomenelor şi proceselor economice, în condiţii concrete de timp şi de loc. Fiecare i.e. are o anumită formă de exprimare în funcţie de caracteristica fenomenului la care se referă: în mărimi absolute sau relative, sub forma de mărimi medii sau indici etc. Indicatorii în mărime absolută pot fi variabile de stoc, care indică nivelul absolut al fenomenului economic existent la un moment dat (de exemplu, stocul de capital al unei firme, ramuri sau economii naţionale, numărul şomerilor înregistraţi la o anumită dată etc.) şi variabile de flux care sunt mărimi de intervale (de exemplu, cifra de afaceri a unei firme într-un trimestru, salariul unui lucrător într-o lună, produsul intern brut al unei ţări într-un an etc.) (v. Indice). [M.Gh., D.H.]
INDICATORUL DEZVOLTĂRII UMANE, unul dintre indicatorii multidimensionali, compoziţi. Evoluţia i.d.u. este diferenţiată şi corelată cu obiectivele politicii economice şi sociale din fiecare ţară. A fost introdus pentru prima dată în Raportul P.N.U.D. (1990). Fundamentarea i.d.u. are la bază trei elemente: conceptul de dezvoltare umană; măsurarea dezvoltării umane; diferitele alternative prospective. în general, i.d.u. reuneşte informaţiile
conţinute de alţi trei indicatori: speranţa de viaţă la naştere; nivelul de şcolarizare şi venitul naţional pe locuitor. El urmăreşte evoluţiile conjugate ale acestor componente şi sintetizează în final rezultatele lor. Configuraţia i.d.u. este X, + X, + X3, unde X, exprimă longevitatea, X2 - nivelul de instruire, X3 - nivelul venitului pe locuitor. Cu toată importanţa indicatorului pentru aprecierea bunăstării, i.d.u. are unele limite: nu înglobează toate aspectele conceptului de dezvoltare umană; analiza comparativă între ţări are o dimensiune istorică şi limitată doar la cele trei componente; valoarea i.d.u. este relativă în raport cu nivelurile minime şi maxime stabilite ca etalon pentru o anumită perioadă etc. I.d.u. permite însă caracterizarea dezvoltării umane şi efectuarea unor comparaţii între ţări în ceea ce priveşte progresul lor socioeconomic (v. Dezvoltare umană). [I.M.]
INDICATORUL VON NEUMANN-MORGEN-STERN, indice de utilitate derivat prin acceptarea unor axiome ale comportamentului raţional în condiţii de incertitudine, introdus în 1944 de cei doi autori. Fie premiile băneşti x,, x2,..., xn (unde xi? i = 1, 2,..., n, sunt numere reale pozitive sau negative) aranjate în ordinea crescătoare a dezirabilităţii lor. X, este cel mai puţin dezirabil premiu, iar xn, cel mai dezirabil. Premiilor extreme li se asociază niveluri arbitrare ale utilităţii, spre exemplu:
                                           U(Xj) = 0; U(xn) = 1.
Teorema von Neumann-Morgenstem demonstrează că, în condiţiile unor axiome rezonabile privind comportamentul raţional, există posibilitatea asocierii unor utilităţi specifice şi celorlalte premii băneşti. Astfel, dacă şi premiul xl cu probabilitatea (1 - pj), atunci utilitatea premiului x} este egală cu utilitatea anticipată a loteriei respective:
                                      U(Xj) = PiU(xn) + (1 - Pi)U(X|).
Având în vedere nivelurile asociate utilităţilor premiilor x, şi xn, rezultă:
                                                U(xj) = p.
Deoarece pj este o probabilitate, utilitatea premiului Xj este cuprinsă între utilităţile premiilor x, şi, respectiv, xn. Se demonstrează că indicatorul von Neumann-Morgenstern este unic până la o transformare liniară. [T.C.]
INDICE, expresie numerică rezultată din compararea a două niveluri ale aceluiaşi indicator, proces, fenomen etc. aflat în situaţii diferite (perioade sau locuri diferite). Prin intermediul i. se evidenţiază
 227
INDICELE COMPOZIT AL BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI (BET-C)
variaţia în timp sau în spaţiu a indicatorului la care se referă. I. se exprimă, de regulă, în procente. De exemplu, dacă în t0 preţul unui kg de grâu era 800 lei, iar în t, este 1.000 lei, atunci indicele preţului grâului va fi 125%, ceea ce înseamnă că preţul respectiv a crescut cu 25% sau de 1,25 ori. [P.I.]
INDICELE BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI (BET), indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide zece acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Prin construcţie (metodologie de calcul, reguli de selecţie a acţiunilor şi actualizare) el are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici. Acestea sunt: options, futures şi combinaţii ale acestora. Tranzacţionarea instrumentelor derivate pe indici are ca scop acoperirea riscului investitorilor în acţiunile ce compun portofoliul indicelui. Indicele BET este exprimat şi în USD (dollar terms), prin convertirea preţurilor în lei la cursul BNR din ziua respectivă, servind astfel şi investitorilor străini care doresc şi o altă exprimare a indicelui. Indicele BET este calculat ca o medie ponderată cu capitalizarea preţurilor celor mai lichide zece acţiuni cotate la Bursa de Valori Bucureşti. Regulile selecţiei celor zece acţiuni care formează portofoliul indicelui sunt următoarele: acţiunile trebuie să fie cotate la categoria I a Bursei de Valori Bucureşti; acţiunile trebuie să aibă cea mai mare capitalizare bursieră; de asemenea, se urmăreşte ca suma capitalizărilor firmelor, ale căror acţiuni sunt în portofoliul indicelui, să depăşească 60% din capitalizarea bursieră totală; acţiunile trebuie astfel alese, încât să se asigure diversificarea portofoliului indicelui; acţiunile trebuie să fie cele mai lichide, această caracteristică fiind aproximată prin totalul valorii tranzacţiilor pe acţiunea respectivă; se urmăreşte ca suma valorii totale a tranzacţiilor acţiunilor din portofoliul indicelui să fie cel puţin 70% din valoarea totală tranzacţionată. Valoarea preţurilor din fiecare zi este raportată la preţurile corespunzătoare din data de referinţă (momentul t = 0).
                          Pio-q,» —
                       i=l,N_________ţjO
                                                            y,Pio * Qio
                          i=l,N
unde: N - numărul de acţiuni din portofoliul indicelui, adică 10; pi0 - preţul mediu ponderat acţiunii i la momentul de referinţă t = 0 (adică 19.09.1997, data
de start fiind 22.09.1997); pit - preţul mediu ponderat al acţiunii i la momentul curent t; qi0 - numărul total de acţiuni emise din titlul i la momentul t = 0. Pentru a compensa orice efect artificial asupra preţului de tranzacţionare, valoarea indicelui este ajustată (indicele este racordat) cu un factor de corecţie f., în ziua în care are loc schimbarea care afectează preţul, după formula:
                                        ’ Pil
             BETt =1.000-f ^----------------.
                                 / ,QiO * Pio
                                 i=l,N
Astfel, se realizează continuitatea şi comparabilitatea valorilor indicelui. în cazul în care există acţiuni care nu mai corespund regulilor de includere în portofoliul indicelui, iar altele corespund acestor reguli, se procedează la o actualizare a portofoliului indicelui. Şi, în acest caz, factorul de corecţie f. este recalculat, pentru a compensa această modificare. Astfel, se asigură cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările preţurilor acţiunilor faţă de preţurile aceloraşi acţiuni, la un moment de referinţă. Valoarea de start a indicelui a fost de 1.000 de puncte. [M.N.]
INDICELE BURSIER FINANCIAL TIMES 100, indice introdus în anul 1948 (1948 = 1.000, adică nivelul de pornire iniţial = 1.000 p). Este cunoscut ca indicele FT/SE 100 şi se calculează pe baza preţurilor a 100 de titluri. El oferă cea mai bună informaţie zilnică a mişcărilor pieţei financiare (capitalurilor) la Bursa de Valori din Londra şi este folosit ca bază a contractelor Futures. Este comparabil cu media cursurilor industriale Dow Jones de la Bursa de Valori din New York. Se calculează ca medie aritmetică neponderată şi este publicat de două ori pe zi (la prânz şi după închiderea bursei), reflectând operativ starea acesteia. [D.C.]
INDICELE COMPOZIT AL BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI (BET-C), indice bursier suplimentar apărut datorită necesităţii unei reprezentări complete a evoluţiei preţurilor titlurilor tranzacţionate. Indicele BET-C este calculat folosind aceeaşi formulă ca şi primul indice oficial BET, şi anume, media ponderată cu capitalizarea bursieră a preţurilor titlurilor aflate în portofoliul indicelui. Preţurile folosite sunt preţurile medii. Baza indicelui va conţine preţurile medii din data de referinţă, 16 aprilie 1998. Menţionăm că această formulă este
INDICELE CONDIŢIILOR MONETARE
228
similară celei folosite în cazul indicilor din generaţia a doua (S & P 500, FT - SE 100, CAC 40, ATX etc.). Datorită faptului că scopul principal de creare a indicelui compozit este de a reflecta evoluţia tuturor acţiunilor tranzacţionate, în coşul indicelui vor fi automat incluse noile societăţi pe măsură ce sunt cotate, în ziua următoare după formarea preţului de piaţă. Pentru a compensa orice efecte artificiale asupra preţului de piaţă (datorate adăugărilor de noi titluri, a divizărilor consolidărilor de acţiuni, fuzionărilor de firme sau oricăror modificări ale capitalului social), valoarea indicelui este ajustată cu un factor de corecţie în ziua în care are loc schimbarea care afectează preţul. Astfel, se asigură continuitatea şi comparabilitatea valorilor indicelui. Factorul de corecţie este valoarea indicelui din ziua anterioară modificării coşului indicelui. Indicele BET-C va fi exprimat atât în lei, cât şi în dolari (dollar terms). Exprimarea în USD se realizează prin convertirea preţurilor în lei la cursul BNR din ziua respectivă (v. Indicele BET). [M.N.]
INDICELE CONDIŢIILOR MONETARE,
combinaţie între rata dobânzii pe termen scurt şi cursul de schimb, care furnizează informaţii privind caracterul politicii monetare. Modificările indicelui condiţiilor monetare arată gradul de relaxare sau de înăsprire a condiţiilor monetare. Acest indice reflectă într-un singur număr presiunea exercitată de politica monetară asupra economiei şi rata inflaţiei. Indicele condiţiilor monetare este o sumă ponderată a modificărilor pe termen scurt ale ratelor dobânzii şi cursului de schimb faţă de valorile dintr-un an de bază; ponderile reflectă valorile estimate ale acestor variabile pentru atingerea pe termen lung a unei variabile ţintă, care poate fi inflaţia sau producţia. Utilitatea acestui indice rezidă din faptul că politica monetară influenţează inflaţia prin două canale: ratele dobânzii şi cursul de schimb. Creşterea ratelor dobânzii sau aprecierea monedei încetineşte creşterea economică şi diminuează presiunile inflaţioniste. Similar, o scădere a ratelor dobânzii sau o depreciere a monedei stimulează creşterea economică şi induce presiuni inflaţioniste mai mari. Scopul construirii indicelui condiţiilor monetare este luarea în considerare a ambelor canale de transmisie a politicii monetare în formularea deciziilor de politică. [D.C.]
INDICELE DOW JONES, (1) medie a valorii titlurilor (a acţiunilor) emise de 30 de companii
americane, titluri tranzacţionate la Bursa de Valori din New York şi publicat de firma Dow Jones & Co
- firmă americană ce furnizează informaţii financiare. A fost constituit în anul 1884 şi, iniţial, includea titlurile emise de 11 companii, dintre care cele mai multe operau în domeniul transporturilor feroviare. în anul 1928, el a fost reorganizat şi i s-a dat valoarea iniţială 100. A atins cea mai mică valoare, 41, în data de 2 iulie 1932. în anul 1987, el a depăşit pragul de 2.400. (2) Există şi alţi indici Dow Jones, care exprimă evoluţia preţurilor obligaţiunilor S.U.A., valoarea titlurilor din domeniul transporturilor. [D.C.]
INDICELE FINANCIAL TIMES, un indice al acţiunilor ordinare publicat zilnic de ziarul “Financial Times” (exceptând zilele de sâmbătă şi duminică). Acest indice este utilizat ca barometru al cursurilor acţiunilor la Bursa de Valori din Londra. [D.C.]
Indicele general al preţurilor (v. DEFLATOR)
INDICELE HIRFENDAHL-HIRSCHMAN, indice care exprimă gradul de concentrare a pieţei, luând în seamă dispersia ce există între cele mai mari firme. Se defineşte ca suma pătratelor cotelor de piaţă ale firmelor, cotele de piaţă fiind considerate numere întregi şi nu fracţii. De exemplu, se presupune că primele patru firme pe o piaţă concentrează 92% din totalul operaţiunilor. Presupunem că există de fapt şase firme pe piaţă, primele patru deţinând fiecare în medie 23% din piaţă, iar ultimele două deţin câte 4%. în acest caz, i.H.-H. ar fi: (23)2 + (23)2 V (23)2 + +(23)2 + (4)2 + +(4)2 = 2.148. Dacă una dintre primele patru firme ar deţine 77% din piaţă, în timp ce următoarele trei firme ar avea fiecare câte 5%, rata de concentrare ar deveni: (77)2 + (5)2 + (5)2 + (5)2 + +(4)2 + (4)2 =
- 6.036. Cu cât valoarea i.H.-H. este mai mare, cu atât piaţa este mai concentrată. în cazul monopolului, i.H.-H. are valoarea 10.000 (100)2, iar în cazul unei pieţe concurenţiale cu un număr infinit de firme mici, i.H.-H. se apropie de zero (fiecare firmă deţine o cotă de piaţă apropiată de zero). i.H.-H. foloseşte ca indicator pentru deciziile autorităţilor, atunci când ele urmăresc limitarea concentrării pieţelor (v. Concentrare, Monopol). [D.C.]
Indicele individual al preţurilor (v. INDICELE PREŢURILOR)
229
INDICELE SINTETIC AL PREŢURILOR
INDICELE LASPEYRES, un tip de indice general, sintetic al preţurilor, care se calculează ca o medie aritmetică a indicilor individuali ponderaţi cu cheltuielile pentru fiecare bun şi serviciu din perioada de bază.
                                                    .0 ' £j,0
^0=-
ZP,o-Zi,
în această variantă, calcularea indicelui preţurilor presupune folosirea unor coeficienţi de ponderare ficşi, corespunzători mărimilor relative ale cheltuielilor pentru fiecare bun din perioada de bază (Pjo Qjo» unde j = 1, 2,..., n - produse sau servicii, iar 0 - perioada de bază). [P.I.]
INDICELE LIBERTĂŢII ECONOMICE, indice compozit pe baza căruia sunt ierarhizate ţările lumii în funcţie de anumite criterii economice, sociale şi de indicatori parţiali adecvaţi fiecărui criteriu. Criteriile şi indicatorii parţiali de calculare a i.l.e. acoperă (provin) din şapte zone specifice şi consistente pentru aprecierea, evaluarea stării de libertate cconomică. Acestea sunt: gradul de implicare a guvernului în activităţile economice; protejarea drepturilor de proprietate, îndeosebi a celei private; accesibilitatea la finanţările externe; intensitatea schimburilor economice cu exteriorul; reglementarea pieţelor financiare şi de capital; constituirea şi mecanismul de funcţionare a pieţelor forţei de muncă; libertatea mediului de afaceri. Metodologia de calculare a i.l.e. este astfel concepută, încât gradul libertăţilor economice este corelat cu gradul sărăciei, cu ritmul de creştere economică, cu indicatorul dezvoltării (calculat de instituţiile specializate ale ONU). I.l.e. a fost fundamentat iniţial şi este gestionat de Institutul Cato, instituţie internaţională de cercetare şi analiză ce a luat fiinţă în 1977. [D.N.]
INDICELE NIKKEI, indice bursier al acţiunilor, calculat sub forma unei medii ponderate a preţurilor titlurilor a 225 de societăţi cotate la Bursa de Valori de la Tokyo. Indicele a fost dat publicităţii încă din 1949, purtând iniţial denumirea de Media Nikkei/ Dow-Jones. Denumirea de Nikkei reprezintă prescurtarea de laNihoui Keizai Shimbun, societatea care se ocupă de calcularea indicelui. între condiţiile impuse pentru admiterea la cotă a titlurilor listate la
Bursa de Valori de la Tokyo se numără: firma solicitantă să aibă o experienţă neîntreruptă în afaceri de minimum cinci ani; activele nete ale firmei care solicită listarea să fie, la sfârşitul ultimului an financiar, de cel puţin 10 miliarde de yeni; profiturile brute în fiecare din ultimii trei ani să fie de cel puţin
2 miliarde de yeni. [C.L.]
INDICELE PAASCHE, este un tip de indice sintetic al preţurilor calculat ca o medie aritmetică a indicilor
individuali de preţuri
  = RiL
  ' Pj.o.
 , indici ponderaţi
cu cheltuielile pentru produsele respective din perioada curentă:
                                            2>,,
huo
                               l-
                                                                                                       pt/O.j
-Pj,-
în varianta Paasche, determinarea indicelui preţurilor presupune utilizarea unor coeficienţi de ponderare variabili, corespunzători mărimilor relative ale consumului fiecărui bun din perioada curentă (pjt qjt, undej = 1,2,..., n-produse, iar t - perioada curentă: t„t2,...,tn). [P.I.]
INDICELE PREŢURILOR, mărime relativă a evoluţiei preţurilor unor bunuri marfare, titluri financiare etc., de-a lungul unei anumite perioade de timp. în funcţie de numărul de produse, servicii etc. pentru care se determină dinamica preţurilor, se disting mai multe feluri de i.p.: Indicele individual al preţurilor exprimă evoluţia preţului unui singur produs şi se determină prin raportul procentual dintre nivelurile preţului produsului respectiv din perioada curentă şi perioada de bază. Indicele sintetic al preţurilor, prin intermediul căruia se exprimă evoluţia preţurilor unui ansamblu de bunuri materiale şi/sau servicii, factori de producţie etc. El se determină ca o medie a indicilor individuali de preţuri ponderaţi cu cheltuielile pentru bunurile respective.
[PI]
Indicele preţurilor de consuni (v. COSTUL VIEŢII)
Indicele sintetic al preţurilor (v. INDICELE PREŢURILOR)
INDICI BURSIERI
230
INDICI BURSIERI, indici specifici, care reprezintă sintetic evoluţia zilnică a activităţii bursiere sau doar numai a unui segment al bursei. I.b. se calculează la bursele de valori. Pentru toate titlurile cotate sau pentru un anumit număr de titluri cel mai mult tranzacţionate. O altă posibilitate este de a se calcula pe ramuri de activitate. în cadrul fiecărui indice, orice titlu are o anumită pondere. Evoluţia preţului mediu zilnic al unui titlu ponderat cu participarea respectivului titlu în cadrul indicelui dă influenţa zilnică (numărul de puncte în sensul creşterii sau scăderii). I.b. sunt folosiţi pentru tranzacţii pe opţiuni şi pentru a evalua evoluţia activităţii economice şi bursiere. [M.N.]
INDICII DE EVIDENŢĂ FINANCIAL TIMES,
54 de indici calculaţi de Institutul de evidenţă respectiv ca medie aritmetică ponderată pentru diferite sectoare ale pieţei (bunuri de capital, bunuri de consum etc.). Sunt larg folosiţi de investitori şi de managerii de portofoliu. [D.C.]
INDUCŢIE-DEDUCŢIE, metodă de raţionament în analiza economică. Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, a faptelor şi actelor economice. Deducţia este modul de raţionament trecând de la general la particular. Este operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene, plecând de la principiul (legea) sau esenţa acestora. Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de două metode - inductivă şi deductivă - şi cu atât mai puţin de opoziţia dintre ele. [I.D.]
INDUSTRIA CUNOAŞTERII, termen ce desemnează, pe de o parte, ansamblul organizaţiilor ce produc cunoaştere nouă ca atare (cercetarea, producerea şi prelucrarea informaţiei, inovaţia şi difuzarea informaţiei în sistemul societal global), iar pe de altă parte, orice entităţi (firme, întreprinderi) bazate pe cunoaştere intensivă, de obicei componente ale unor reţele de inovaţie dinamică, ce pot atrage un volum sporit de capital de risc (capital investit în cercetare-dezvoltare) şi pot transfera rapid rezultatele C-D spre restul sistemului economico-social. Lester C. Thurow face distincţie între industriile bazate pe cunoaştere (ştiinţă) şi industriile create de inteligenţa
umană. Industriile bazate pe ştiinţă au apărut la jumătatea secolului al XX-lea şi cu ele a început inventarea deliberată de noi produse, prima industrie de acest fel fiind considerată industria de inginerie chimică din Germania. Industriile create de inteligenţa umană precum microelectronica, biotehnologiile, industria noilor materiale, telecomunicaţiilor, producţiei de avioane civile, maşinilor unelte şi roboţilor sau a calculatoarelor (echipamente şi programe) au apărut în anii ’80 şi înregistrează ritmurile de creştere cele mai rapide. Ele sunt considerate industriile viitorului. Dezvoltarea lor într-o ţară sau alta nu depirfde de înzestrarea ţării respective cu resurse naturale, ci de investiţiile ţării respective în cercetare-dezvoltare şi în formarea de specialişti pentru industriile respective. Cunoaşterea, informaţiile, datele sunt principalele mărfuri produse şi comercializate de i.c.. Sistemele de ştiinţă şi tehnologie, sistemele de inovaţie, firmele specializate în producţia de cunoaştere la comandă sunt, în această industrie, echivalentul a ceea ce erau fabricile în epoca industrializării. Componente ale sistemelor naţionale de inovaţie, instituţiile de învăţământ superior vor avea un rol bine definit în i.c. “Dacă cunoaşterea este electricitatea noii economii a cunoaşterii, atunci instituţiile de învăţământ superior sunt sursele de curent pe care trebuie să se bazeze noul proces de dezvoltare” (M. Castells). Nu înseamnă că industriile producătoare de bunuri materiale vor dispărea, doar că produsele noii industrii vor avea o pondere relativ mai mare în producţia unei ţări şi, în orice caz, aceste industrii vor fi mult mai rentabile decât industriile tradiţionale. Avantajul competitiv al acestei industrii constă în calitatea informaţiei furnizate şi în eficienţa cu care aceasta se dobândeşte prin reconfigurarea ei creativă din alte forme de cunoaştere. Un studiu OCDE evidenţiază opt sectoare ce reprezintă aproximativ 80% din cheltuielile de C-D efectuate în ţările membre: produsele farmaceutice, electronica, calculatoarele şi birotica, industria aerospaţială, industria chimică, industria autovehiculelor, industria maşinilor electrice şi industria instrumentelor (medicale şi chirurgicale, aparatelor de măsură şi control, echipamentelor optice şi fotografice, şi a ceasurilor). Analiza acestor sectoare poate evidenţia o bază de cunoaştere comparativă a acestor domenii considerate strategice pentru industria emergentă a cunoaşterii în economiile Statelor Unite, Japoniei şi Uniunii Europene. [S.G.]
 231
INFLAŢIE
INDUSTRIALIZARE, proces complex de formare şi dezvoltare a industriei maşiniste, de transformare a unei ţări agrare într-o ţară industrială dezvoltată. I. a început în perioada revoluţiei industriale, într-un număr restrâns de ţări: Anglia, Franţa, Germania. în România, i. a început timid în ultima treime a secolului XIX. Ea a fost impulsionată şi de politica protecţionistă susţinută de remarcabili patrioţi care au determinat guvernele vremii să sprijine i. naţională (RS. Aurelian, A.D. Xenopol). Obţinerea independenţei de stat (1877), faurirea statului naţional unitar (1918) au deschis largi perspective i. ţării. Politica proindustrialistă promovată de guvernele vremii a favorizat dezvoltarea industriei în perioada interbelică, atingând în preajma celui de-al doilea război mondial un nivel de peste 20 ori mai mare faţă de sfârşitul sec. XIX. Cea mai mare creştere a înregistrat industria prelucrătoare urmată de cea extractivă şi cea energetică. Gradul de i. este marcat de ponderea industriei în RI.B. care era în 1938 de peste 30%, din care peste do\iă treimi reprezentau construcţia de maşini, chimia, energetica, metalurgia, în anii postbelici, gigantismul, necorelarea capacităţilor de prelucrare cu resursele energetice şi de materii prime au dus la apariţia şi perpetuarea a numeroase situaţii de ineficienţă, inflexibilitate şi inadaptabilitate la cerinţele economiei naţionale. Cu toate că procesul de i. în România s-a încheiat, fiind creată o industrie maşinistă, i. trebuie continuată, reorientată şi restructurată pentru eliminarea dezechilibrelor şi disfuncţionalităţilor existente între ramurile industriei şi între aceasta şi celelalte ramuri ale economiei. Obiectivul central vizează ridicarea performanţelor tehnice şi economice ale economiei, ameliorarea capacităţii ei competitive şi crearea premiselor pentru integrarea în structurile comunitare europene. [S.I.]
INDUSTRIE, ramură a activităţii economice constituită pe baza diviziunii muncii, care transformă obiecte preluate din natură sau alte materii prime (produse agricole, piscicole) în vederea obţinerii de bunuri destinate producerii altor bunuri (prodfactori şi satisfactori). în economia contemporană, termenul de i. se foloseşte pentru a desemna producţia de bunuri materiale şi servicii bazată pe maşini. Germenii i. au apărut în Europa Occidentală, în perioada separării meşteşugurilor de agricultură. Prima ţară în care s-a format i. bazată pe maşini a fost Anglia (sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec.
XIX). Ulterior, a apărut i. maşinistă în S.U.A., Germania, Franţa. în România, trecerea la i. maşinistă a început mai târziu (a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX). I. românească a cunoscut o dezvoltare semnificativă în perioada interbelică. între anii 1950-1990, i., aflată aproape în totalitate în proprietatea statului şi subordonată conducerii excesiv centralizate, s-a dezvoltat preponderent extensiv şi a fost marcată de dezechilibre între ramuri, de existenţa unor unităţi, cu eficienţă slabă. După 1990, a început procesul de privatizare şi restructurare a i. în vederea eliminării dezechilibrelor şi creării de structuri performante, eficiente. Efectele acestui proces nu sunt încă pe măsura aşteptărilor. L cuprinde mai multe ramuri şi subramuri: i. extractivă (extracţia cărbunelui, ţiţeiului, gazului metan, minereurilor, exploatările forestiere), precum şi activităţi de prelucrare primară; i. prelucrătoare (ramurile care transformă materiile prime şi produc produse finite), în cadrul industriei prelucrătoare, un rol major revine i. constructoare de maşini, promotoare a progresului tehnico-ştiinţific. I. prelucrătoare mai cuprinde i. uşoară şi i. alimentară care produc bunuri de consum. [S.I.]
Industrie extractivă (v. INDUSTRIE)
Industrie prelucrătoare (v. INDUSTRIE)
INERŢIE INFLAŢIONISTĂ, caracteristică a multor economii dezvoltate moderne, când rata inflaţiei se menţine la acelaşi nivel până când un eveniment economic oarecare o modifică. Expectaţiile inflaţioniste duc la menţinerea ratei inflaţiei o lungă perioadă de timp în aceleaşi limite. Inflaţia nu rămâne la nesfârşit la aceeaşi valoare, deoarece întotdeauna apar şocuri care modifică rata inflaţiei. [M.N.]
INFLAŢIE, dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri faţă de situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe majore, strâns legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. Discrepanţa dintre masa monetară şi oferta de bunuri este considerată un exces de mijloace de plată sau de putere de cumpărare nominală faţă de cantitatea de bunuri oferite, sensibil mai mică. Asupra naturii şi cauzelor i. nu există un punct de vedere unitar, dar se
INFLAŢIE ANTICIPATĂ
232
subliniază, întotdeauna, caracterul lor complex, multifactorial. Măsurarea i. ridică numeroase probleme. Adesea, mărimea inflaţiei este relevată prin indicele creşterii preţurilor şi indicele scăderii puterii de cumpărare a banilor. Dacă se ţine seama însă de natura i., mărimea sa poate fi cel mai bine redată prin decalajul, diferenţa sau ecartul dintre cererea agregată absolută nominală şi oferta agregată reală de bunuri care poate fi realizată în condiţiile date. Acest decalaj se determină absolut, ca diferenţă între cele două mărimi, şi relativ, ca raport. Dacă decalajul creşte, inflaţia se accelerează şi invers. După amplitudinea, mărimea sau intensitatea sa, i. este: a) târâtoare sau latentă - caracterizată printr-o creştere a preţurilor cu 3-5% anual; b) deschisă sau declarată - caracterizată prin creşterea preţurilor cu 6-10% anual; c) galopantă sau hiperinflaţie -caracterizată prin creşterea preţurilor cu peste 15% anual. I. contemporană are trei caracteristici fundamentale: este generală, afectează toate ţările, însă în proporţii diferite; este determinată atât de cauze interne, cât şi externe fiecărei ţări; este durabilă, crescătoare sau descrescătoare. Efectele i. sunt şi ele complexe, remarcându-se că intensitatea, formele şi evoluţia lor sunt diferite pe ţări şi perioade. Se remarcă, mai întâi, creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. în proporţii moderate şi în anumite condiţii ele pot contribui la creşterea economică, la eliminarea unităţilor economice neperformante şi la transformarea lor, pun de acord capacităţile de producţie cu nevoile de consum, reorientează resursele spre activităţile cele mai valorizatoare. I., care se caracterizează prin efecte predominante de acest gen, este denumită, adesea, inflaţie de creştere sau de prosperitate, dar aceasta nu înseamnă că nu are şi efecte negative. I. de creştere este opusă, de regulă, i. de penurie, ale cărei efecte sunt predominant negative, deşi nu pentru toţi membrii societăţii şi nu în aceeaşi măsură. I. de penurie este de mare intensitate, imposibil de controlat, determină dezorganizarea economiei, descurajează investiţiile, diminuează substanţial consumul celor cu venituri mici şi fixe, măreşte riscul în activitatea economică şi face să decadă societatea civilă în ansamblul ei. Ca dezechilibru macroeconomic, i. a fost şi rămâne un proces cu efecte preponderent negative pe termen lung în economia reală, indiferent de intensitatea sa la un moment dat (v. Inflaţie anticipată, Politică antiinflaţionistă). [G.P.T.]
INFLAŢIE ANTICIPATĂ, mod de receptare a sensului şi intensităţii inflaţiei într-un anume orizont de timp. în funcţie de i.a., agenţii economici pot să-şi adapteze comportamentele la starea, sensul şi ritmul procesului inflaţionist în perspectivă şi să ia decizii privind afacerile lor în raport cu anticipările lor proprii, ca şi cu cele preconizate de factorii de decizie macroeconomică şi monetară. Dacă se ţine seama de faptul că procesul inflaţionist presupune treceri succesive permanente de la inflaţie moderată la hiperinflaţie, de la deflaţie la inflaţie, de la o inflaţie galopantă necontrolabilă la una lentă şi controlată, capacitatea unităţilor de a-şi adapta deciziile la noile situaţii apărute sau aşteptate face parte din regulile generale de joc ale managementului în condiţii de inflaţie (v. Teoria aşteptării). [D.N.]
Inflaţie de creştere (v. INFLAŢIE)
Inflaţie de penurie (v. INFLAŢIE)
INFLAŢIE PRIN CERERE, acea formă de inflaţie care rezultă din creşterea cererii agregate, oferta agregată rămânând în urma acestei creşteri sau înregistrând scăderi. Unii specialişti explică creşterea cererii agregate prin sporirea veniturilor băneşti nominale ale populaţiei. Alţi autori apreciază că cererea agregată poate spori chiar dacă oferta de monedă rămâne aceeaşi. în condiţiile i. prin c., firmele răspund parţial prin creşterea preţurilor şi, parţial, prin creşterea producţiei. Cu cât oferta agregată este mai inelastică, cu atât preţurile vor creşte mai mult, iar producţia oferită va spori mai puţin (v. Cererea agregată). [D.N.]
INFLAŢIE PRIN COSTURI, formă de inflaţie care apare în situaţia în care costurile producţiei cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu i. prin c., ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor, prin preţuri mai mari. Dacă are loc o singură deplasare a ofertei agregate spre stânga, va avea loc o singură creştere a nivelului general al preţurilor. Dacă şocurile ofertei vor continua, atunci oferta agregată se va deplasa continuu spre stânga, iar inflaţia va persista. Deplasarea ofertei agregate în ritmuri mai rapide va da inflaţiei un trend crescător. [D.N.]
233
INFORMAŢIE
INFLAŢIE PRIN MONEDĂ, formă de inflaţie datorată emisiunii excesive de semne băneşti. I. prin m. este legată mai ales de oferta de monedă, suplimentarea acesteia decurgând din deciziile organismelor economice specializate, în sensul sporirii activelor lor, al creşterii masei şi ponderii banilor de credit (v. Masă monetară). [D.N.]
INFLAŢIE STRUCTURALĂ, termen ce desemnează inflaţia contemporană ca dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei reale, fapt care antrenează deprecierea banilor de hârtie neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general, şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor. în fapt,
i.s. exprimă caracterul multifactorial al declanşării şi întreţinerii inflaţiei contemporane, manifestările ei concrete diferite în rândul diferiţilor participanţi la viaţa economică, ca şi efectele multiple ale acesteia. Ca proces structural, i.s. se extinde la ansamblul macrosocial, având efecte restructurante. Astfel, unele activităţi economice sunt favorizate de i.s., altele sunt mult limitate, respectiv, duse spre faliment, pentru unele categorii de persoane efectele acestei inflaţii sunt dureroase, pentru altele pot fi benefice (v. Dezechilibru economic). [D.N.]
INFORMATICĂ ECONOMICĂ, ansamblu de soluţii conceptuale, metodologice şi operaţionale de utilizare a tehnologiei informatice, bazate pe calculatoare şi telecomunicaţii, pentru tratarea informaţiei economice. Constituită ca un domeniu distinct de cercetare, proiectare, implementare şi utilizare de sisteme informatice, precum şi ca disciplină de învăţământ, i.e. se caracterizează prin aplicaţii ce antrenează volume mari de date, prin diversitatea structurilor de organizare şi a procedurilor de prelucrare a acestor date, precum şi prin frecvenţa lor ridicată de modificare, în raport cu dinamica realităţii economice. Sistemele informatice economice au ca obiect sisteme reale din economie, pe care le modelează cu mijloacele proprii, i.e. asigurându-le funcţionarea în regim de asistare cu calculatorul, cu performanţe potenţial superioare celor oferite de tehnologiile informaţionale tradiţionale. Categoriile principale de utilizatori pentru care i.e. asigură facilităţi specifice, de regulă, în regim de lucru interactiv şi cu interfaţă “prietenoasă” sunt: decidenţii de diferite ranguri, personalul de gestiune economică, consultanţii şi cercetătorii de profil. Printre serviciile disponibile prin
aplicarea soluţiilor de i.e. se numără uzual rularea pe calculator de modele economico-matematice, constituirea de baze şi bănci de date organizaţionale sau publice, comunicare şi prelucrare de date la distanţă, în reţele teleinformatice, sisteme-suport pentru decizie, inclusiv cu inteligenţa artificială. [D.H.]
INFORMATIZARE, proces de preluare în regim de asistare cu calculatorul a funcţiunilor de ordin tehnologic, economic, educaţional, conceptual etc., ale unui sistem-obiect de tip firmă de afaceri, instituţie administrativă sau socio-culturală, bazată pe calculatoare şi telecomunicaţii, şi cerinţele informaţionale de exercitare a funcţiunilor sistemului-obiect; acest proces conduce la înzestrarea fiecărui sistem-obiect cu un sistem informatic propriu, care îi asigură o infrastructură integratoare pentru efectuarea operaţiilor de culegere, transmitere, prelucrare, memorare şi regăsire a informaţiilor în formă electronică. I. este un proces interdisciplinar, în conţinutul său, şi cooperativ, în modul său de desfăşurare, implicând participarea şi interacţiunea între utilizatori, proiectanţii de sisteme informatice, furnizorii de echipamente şi de programe informatice. Deşi reprezintă o necesitate inexorabilă, la care nu mai există, în prezent, alternativă, totuşi i. presupune opţiuni ferme şi explicite, transpuse în acţiuni sistematice atât la nivel micro, cât şi la nivel macroeconomic; ea reclamă o angajare strategică, pe termen lung, în promovarea tehnologiei informatice şi susţinerea ei cu resurse suficiente. Demersul de i. are drept finalitate ameliorarea performanţelor şi accentuarea caracterului inteligent al activităţilor ce beneficiază de asistarea cu calculatorul, satisfacerea cerinţelor utilizatorilor săi finali în condiţii superioare faţă de situaţia recurgerii la tehnologiile informaţionale tradiţionale. I. exercită un impact profund asupra structurii, funcţionării şi performanţelor sistemelor-obiect, reprezentând o sursă de schimbare internă şi de avantaje concurenţiale durabile; aceste avantaje nu se impun însă de la sine, ci sunt în funcţie de abilităţile proiectanţilor, furnizorilor şi utilizatorilor de sisteme informatice de a coopera în conceperea şi introducerea de soluţii viabile, şi în pregătirea adecvată a mediului lor de aplicare. [D.H.]
INFORMAŢIE, reprezentare simbolică asupra unor entităţi din realitate, având caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori. I. este generată prin procese de cunoaştere de natura observării directe sau a interpretării semantice de mesaje. I.
INFORMAŢIE ASCUNSĂ
234
constituie un obiect de studiu complex şi interdisci-plinar, apărând în ipostaze multiple, ca operator de bază al funcţionării intelectului uman şi al sistemelor cu inteligenţă artificială, substanţă a actelor de comunicare interuman şi reper esenţial al proceselor de concepţie, decizie şi acţiune individuală şi colectivă, determinant pentru nivelul de raţionalitate a comportamentelor subiecţilor acestora. Orice i. presupune unitatea dintre latura sa semantică, orientată către conţinutul şi sensul atribuit reprezentării realităţii, latura sintactică, referitoare la forma de prezentare adoptată şi latura pragmatică ce ţine de utilitatea şi importanţa ei atribuite de către subiecţii receptori. Satisfacerea condiţiilor de autenticitate în reprezentarea realităţii, de exactitate a fixării aspectelor ei cuantificabile şi de oportunitate a disponibilizării sale în locul şi la momentul cerut, face ca i. să devină aptă pentru utilizare. în funcţie de obiectul de reflectare şi de destinaţia atribuită de către utilizatori, i. poate fi de natură economică, ştiinţifică, tehnică, social-politică etc. întrucât prezintă utilitate ca resursă, iar pentru obţinerea sa presupune efort uman şi cheltuieli, i. devine obiect al economiei sub forma bunurilor informaţionale. Faţă de categoria bunurilor corporale, cele informaţionale prezintă următoarele particularităţi distinctive: costuri înalte pentru producere i., dar relativ reduse pentru înregistrare şi reproducere; caracterul perisabil, supuse rapidei uzuri morale; consum nedistructiv, multiplicare prin diseminare, deţinătorii iniţiali nefiind deposedaţi de utilitatea transferată altor subiecţi receptori. I. este tratată în cadrul sistemelor informaţionale a căror proiectare şi funcţionare se bazează pe prezenţa determinantă a omului ca procesor informaţional, precum şi pe aplicarea unor tehnologii specifice, clasice (“creion şi hârtie”) sau computerizate. [D.H.]
INFORMAŢIE ASCUNSĂ, formă de manifestare a hazardului moral într-o relaţie contractuală incompletă. Acţiunile părţilor contractante depind de starea mediului economic. Chiar în cazul în care acţiunile tuturor părţilor contractante sunt observabile, hazardul moral se • 7
manifestă dacă una dintre părţi are informaţii despre starea mediului economic ce nu sunt accesibile celorlalte părţi. în această situaţie, hazardul moral derivă din existenţa i.a. în relaţia contractuală respectivă. Părţile contractante care nu dispun de i.a. nu pot să evalueze corespunzător oportunitatea acţiunilor observate. [T.C.]
INFORMAŢIE ASIMETRICĂ, desemnează diferenţe între informaţiile deţinute de participanţii
la o tranzacţie pe piaţă. în situaţiile de i.a., vânzătorii şi cumpărătorii au şanse inegale generate de informaţiile relevante de care dispun. Concurenţa perfectă presupune existenţa informaţiei simetrice în condiţii de certitudine. Dacă ipoteza de simetrie a informaţiei este violată, atunci mecanismul concu-renţional nu mai asigură o alocare eficientă în sens paretian a resurselor. în general, simetria informaţiei nu elimină posibilitatea incertitudinii. Astfel, i.a. şi incertitudinea coexistă dacă participanţii la tranzacţii sunt identici în ceea ce priveşte gradul de incertitudine, Introducerea i.a. în teoria economică a permis abordări noi ale cauzelor eşecului pieţelor şi ale eşecului guvernamental, deschizând calea identificării corecţiilor vizând eliminarea pierderilor asociate bunăstării. Hazardul moral şi selecţia adversă sunt consecinţe ale i.a. [T.C.]
INFORMAŢIE ECONOMICĂ, categorie de informaţii având ca reprezentare agenţii economici, procesele şi mărimile economice. I.e. se prezintă, în cea mai mare parte, sub forma unor indicatori cu diferite grade de agregare şi sintetizare (macro, mezo şi microeconomic), provenind din surse publice sau, după caz, din surse private. Cel mai important producător al i.e. este statul, care o generează şi o diseminează, la costurile cele mai mici posibile, utilizatorilor interesaţi de a avea acces şi, eventual, de a plăti pentru ea. I.e. joacă un rol esenţial în funcţionarea sistemelor economice, intervenind în procesele de gestiune economică, de cunoaştere ştiinţifică a realităţii economice şi de formulare a politicilor economice. Pertinenţa i.e., care o face aptă pentru utilizare, rezidă în satisfacerea condiţiilor de autenticitate în reprezentarea realităţii, de exactitate a fixării aspectelor ei cuantificabile şi de oportunitate a disponibilizării informaţiilor în locul şi la momentul cerut. Le. poate fi vehiculată între furnizori şi utilizatori fie prin tranzacţii specifice pieţei informaţiilor, fie -în cazul ineficienţei acesteia - prin transferuri dirijate către instituţiile publice abilitate sau prin crearea de facilităţi de acces oferite utilizatorilor interesaţi (v. Resurse informaţionale). [D.H.]
INFORMAŢIE IMPERFECTĂ, categorie de informaţie economică având ca reprezentare agenţii economici, procesele şi mărimile economice când unul din participanţii la un act economic ascunde anumite informaţii de care poate beneficia fară ca şi cealaltă parte contractuală să aibă cunoştinţă despre
 235
INSTITUŢII FINANCIAR-BANCARE Şl DE CREDIT
intenţia folosirii informaţiei neloial. Situaţia mai este cunoscută ca hazard moral când unul din participanţii la tranzacţii este deţinătorul unor informaţii care pot modifica situaţia contractuală. [M.N.]
INFRASTRUCTURĂ, ansamblul de elemente materiale, organizaţionale şi informaţionale prin care se asigură legăturile atât dintre ramurile economiei, cât şi dintre diferitele zone teritoriale. I. constă din căi ferate, aeroporturi, spitale, şcoli, drumuri ş.a., precum şi din serviciile de bază (transport, sănătate, educaţie, construcţii) care fac posibilă desfăşurarea activităţilor economice şi sociale. [M.G.]
INJUSTIŢIE SOCIALĂ, potenţial de decepţie socială, acumulată în special în etapele în care se înregistrează eforturi considerabile depuse pentru a mări oferta unor servicii de o calitate tot mai scăzută. I.s. este, totodată, o stare percepută în urma principiilor care guvernează distribuirea avuţiei şi orientează politicile de luptă împotriva inegalităţilor. Justiţia şi i.s. se raportează complex şi permanent la performanţele economice, iar aprecierea lor se face prin referirile la eficienţă economică şi socială (v. Justiţie socială). [I.M.]
INOVAREA TEHNOLOGICĂ, procesul de creare a unui produs vandabil, nou sau ameliorat (inovarea de produs), sau a unui nou mod de fabricare a vechilor produse (inovarea de proces), cu scopul îmbunătăţirii productivităţii, perfecţionării tehnice sau raţionalizării soluţiilor aplicate. După gradul de intensitate tehnologică, procesul poate fi: de ameliorare - care face ca un produs existent să devină din ce în ce mai bun, prin modificări constructive, înlocuirea unor materii prime sau apelarea la tehnologii mai performante; de adaptare
- care, menţinând principiile de bază ale produsului, realizează un salt calitativ important prin modificarea majoră adusă unuia sau mai multor subsisteme ale sale; şi de ruptură - care schimbă total sistemul, pornind de la alte principii, ceea ce le permite obţinerea unor performanţe net superioare. [P.M.]
INOVAŢIE, noutate care poate fi aplicată în tehnica şi tehnologia de producţie sau în gestiunea unei unităţi economice în condiţii de eficienţă. I. include noile tehnici şi tehnologii de producţie, produsele,
modalităţile de gestiune, exploatarea de noi pieţe sau surse de materii prime şi materiale etc., cu condiţia de a avea capacitatea să mărească eficienţa economică. Noţiunea de i. a fost relevată pentru prima dată de către Schumpeter, în lucrarea “Teoria evoluţiei economice” (1912). Ea a fost opusă noţiunii de “descoperire”, folosită anterior, şi s-a lărgit treptat, astfel încât în prezent include orice utilitate tehnico-ştiinţifică cu caracter aplicabil în stare să contribuie la creşterea eficienţei economice. I. este rodul unor eforturi sistematice care compun activitatea de cercetare tehnico-ştiinţifică şi economică (v. Invenţie, Cercetare ştiinţifică fundamentală). [G.P.T.]
INOVAŢIE FINANCIARĂ, performanţă în sistemul de instrumente, metode şi tehnici financiare prin care se stimulează creşterea avuţiei şi eficienţei, ca şi asigurarea stabilităţii economice. I.f. îşi propune să promoveze ceva nou şi eficient, reprezentând o înnoire a sistemului financiar, a metodelor, mijloacelor şi acţiunilor, care să asigure creşterea veniturilor, a resurselor de finanţare a cheltuielilor, concomitent cu stimularea afacerilor, a extinderii activităţii economice. [E.C.]
INSOLVABILITATE, situaţie în care valoarea activelor de care dispune un agent economic este mai mică decât valoarea obligaţiilor acestuia faţă de terţi (creditori, furnizori, buget). Prin vânzarea tuturor activelor de care dispune, agentul economic nu-şi poate stinge toate obligaţiile pe care acesta şi le-a asumat. I. prelungită este cauza care generează falimentul. [T.E.]
Instituţie bugetară (v. ADMINISTRAŢII PUBLICE)
INSTITUŢII FINANCIAR-BANCARE ŞI DE CREDIT (în S.C.N.), unităţi a căror funcţie principală este de a finanţa, adică de a colecta, de a transfera şi de a repartiza disponibilităţile financiare. I. f.-b. şi de c. prestează servicii financiare pe baze comerciale. Rolul acestor unităţi constă în intermedierea, cu profit sau comision, între subiecţii economici care se află în căutare de fonduri şi cei care caută plasamente pentru economiile lor. Resursele lor constau în principal, din fonduri provenind din depozite, din angajamente financiare contractate. Adecvarea structurii resurselor de care
INSTITUŢIONALISM
 236
dispun şi a nevoilor de astfel de resurse ţine de resortul lor funcţional, de profesionalismul pe care îl manifestă (v. Bancă, Credit, Piaţă a capitalului). [D.N.]
INSTITUŢIONALISM, curent de analiză economică care s-a dezvoltat în S.U.A., începând cu anii ‘20, ca reacţie la dominaţia teoriei neoclasice. I. se opune, în particular, abordării deductive şi abstracte specifice teoriei dominante. Adepţii i. propun dezvoltarea analizei pozitive, deoarece, spun ei, legea economică nu este adevărată (consistentă) decât într-un cadru instituţional dat, iar o instituţie este, în fapt, codificarea juridică a unor cutume şi tradiţii, care, la rândul lor, sunt produse ale istoriei. Există o anumită filiaţie de idei între i. şi Şcoala istorică germană. Figura cea mai reprezentativă a acestui curent de gândire economică este Th. Veblen (1857-1929), care, între altele, a fundamentat conceptul de consumaţie ostentativă (v. Istoria gândirii economice). [D.N.]
INTEGRARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ, proces complex de dezvoltare a economiei mondiale, care exprimă trecerea la o treaptă calitativ nouă, superioară, a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor state. Este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl au cei tehnico-ştiinţifici şi economici. Literatura de specialitate conferă noţiunii de i.e.i. numeroase sensuri, între care mai importante sunt: a) trecerea de la microspaţii la macrospaţii, “crearea unor ansambluri economice tot mai vaste”; b) “absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice dintre diferite ţări”; c) stabilitatea şi eficienţa economică a relaţiilor dintre state. Cauzele principale ale i.e.i.: apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute - începând de la jumătatea secolului al XX-lea - a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale; gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte; necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra “în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici; constituirea de mari firme (de stat sau mixte), care prin activitatea lor
depăşesc graniţele naţionale; interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele ţări coloniale, devenite independente. I.e.i. a parcurs mai multe etape şi forme. [A.G.]
INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ,
proces ce are loc pe fondul globalizării şi care presupune intensificarea cooperării şi integrării regionale. în prezent, aproape toate statele fac parte din grupări economice regionale (v. Integrare economică internaţională). [I.D.]
INTEGRARE SOCIALĂ, situaţie consolidată şi stabilă privind relaţiile de muncă, familiale şi sociale ale individului. Noţiunea de i.s. este utilizată în programele Uniunii Europene, pentru a exprima opusul noţiunii de sărăcie şi excludere socială. I.s. cere realizarea unei societăţi în care toate mecanismele de excludere să fie anihilate. Ea se realizează prin următoarele sisteme: democratic şi juridic; piaţa muncii; protecţia socială; sistemul comunităţii şi al familiei. [I.M.]
INTEGRARE SOCIALĂ EUROPEANĂ, reprezintă un program de armonizare îndreptat cătrc standardele muncii, ale pieţelor muncii şi europenizarea drepturilor colective şi individuale. I.s.e. este un obiectiv al politicii sociale privind corectarea pieţei şi a debutat la începutul anilor ’80 în două mari direcţii: egalitatea femeilor cu bărbaţii pe piaţa muncii; sănătatea şi securitatea socială. în prezent, i.s.e. urmăreşte mobilitatea profesională a factorului muncă, aspectele tehnice ale securităţii sociale, problemele eticii sociale (v. Spaţiu social european). [I.M.]
Integrarea economică în zona Asia-Pacific (v.
INTEGRARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ)
Integrarea economică latino-americană (v.
INTEGRARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ)
Integrarea economică nord-americană (v.
INTEGRARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ)
Integrarea economică vest-europeană (v.
INTEGRARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ)
 237
INTERVENŢIA ECONOMICĂ Şl SOCIALĂ A STATULUI
INTERDEPENDENŢE ECONOMICE INTERNAŢIONALE, forme concrete de realizare a legăturilor şi dependenţelor reciproce dintre state pe baza diviziunii internaţionale a muncii, aflate într-un proces continuu de adâncire şi diversificare. I.e.i. formează un sistem amplu de relaţii economice între state, care constituie baza economiei mondiale contemporane. I.e.i. se adâncesc şi se diversifică continuu, în strânsă legătură cu: a) schimbările politice de anvergură care au loc pe arena mondială; b) modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare economică; c) adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice; d) diversificarea centrelor*fde putere pe plan economic internaţional; e) evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa unor factori contradictorii. I.e.i. trebuie să fie privite şi analizate în dinamica lor, deoarece raporturile dintre diferite naţiuni depind, în mare măsură, de gradul în care fiecare dintre ele şi-au dezvoltat forţele productive, diviziunea muncii etc. I.e.i. suferă în prezent reorientări semnificative, prin sporirea sensibilităţii economiilor naţionale faţă de evoluţia şi tendinţele vieţii economice internaţionale (v. Diviziunea mondială a muncii, Economie mondială). [A.G.]
INTERESE ECONOMICE, manifestări conştientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri, care îi determină individului anumite comportamente în Vederea realizării performanţelor economice necesare dobândirii bunurilor trebuincioase satisfacerii nevoilor. Ele reprezintă un element de compoziţie al mecanismului economic, constituind cauza nemijlocită şi stimulul viguros al acţiunilor umane îndreptate spre realizarea unor scopuri. Privite în totalitatea şi interdependenţa lor, i.e. alcătuiesc un sistem complex, care include: interese personale (manifestate la nivelul fiecărui individ şi în raport cu o anumită trebuinţă a lui), de grup (manifestate la nivelul unui socio-grup format ad-hoc sau instituţionalizat şi pentru trebuinţe legate între ele la nivelul menţionat) sau generale (referitoare la locuitorii unei zone, ţări sau ai planetei); private sau publice; curente sau de perspectivă; permanente, periodice sau accidentale; pasive (fară a fi însoţite
de acţiune) sau active (dublate de acţiune); regionale sau naţionale etc. Un anumit individ se manifestă, într-un fel sau altul, ca purtător al diferitelor feluri de interese. Armonizarea acestora în cadrul unor socio-grupuri, zone sau ţări se poate asigura printr-un cadru democratic de realizare. Satisfacerea i.e. se poate înfăptui atât prin luarea în considerare şi satisfacerea tuturor genurilor de interese, cât şi prin asigurarea priorităţii intereselor personale asupra celor de grup sau generale. [T.C.G.]
INTERMEDIAR FINANCIAR, agent economic care mijloceşte satisfacerea unor nevoi de finanţare, existente în economie, prin mobilizarea de disponibilităţi băneşti temporare. Este vorba de bănci, care mijlocesc acoperirea unor nevoi de bani prin acordarea de credite, şi de piaţă financiară primară, care, prin emisiune de obligaţiuni şi acţiuni, mobilizează resurse băneşti disponibile în vederea finanţării activităţii economice. [T.E.]
INTERVENŢIA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A STATULUI, operaţiune prin care statul se implică direct şi indirect în mecanismul complex de organizare şi funcţionare normală economico-socială. Prin aceasta statul urmăreşte să corijeze eşecurile economiei de piaţă şi să susţină desfăşurarea favorabilă economico-socială. Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridic/legislativ pentru realizarea activităţii economice şi condiţiile de exercitare a liberei iniţiative de către agenţii economici. De asemenea, în anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine economia în ansamblu sau numai unele domenii şi zone, acordă subvenţii, mediază în conflictele de muncă. Statul se implică pentru: satisfacerea nevoilor colective; producerea de bunuri materiale şi servicii de interes economic general; ameliorarea mecanismelor pieţei în vederea realizării obiectivelor fundamentale ale naţiunii; corectarea efectelor negative ale repartiţiei prin piaţă, procedând la redistribuirea veniturilor în societate. Astfel, statul apare în diferite ipostaze, ca: producător şi consumator, partener în operaţii de schimb, titular unic la emisiune de monedă, realizator principal al protecţiei sociale şi responsabil al executării bugetului etc. (v. Eşecul pieţelor, Politică economică, Politică socială). [C.D.]
INTRĂRI (INPUTS)
238
INTRĂRI (INPUTS), consumul de factori de producţie în expresie bănească, ocazionat de susţinerea unei activităţi economice, indiferent de natura sa şi de forma de organizare a activităţii (v. Cost). [D.N.]
INVENŢIE, realizarea şi/sau punerea la punct a unui produs sau proces tehnologic cu caracter de noutate. I. se bazează pe cunoştinţele tehnico-ştiinţifice descoperite şi este îndeosebi rezultatul cercetării aplicative, ale căror rezultate sunt apropiabile şi brevetabile, deci protejabile împotriva furtului şi falsificării (v. Inovaţie, Brevet de invenţie). [G.P.T.]
INVERSA LUI LEONTIEF, matrice folosită în analiza input-output şi care se obţine din inversa diferenţei dintre matricea identitate (I) şi matricea coeficienţilor tehnologici (A), fiind notată astfel:
                                                       [I - A]'1.
Prin înmulţirea acestei matrice cu vectorul cererii finale estimate se obţin valorile producţiilor care trebuie să fie realizate de fiecare sector al economiei, astfel încât să fie satisfăcută cererea finală pe componentele sale. Astfel, se pot pune în evidenţă anumite dezechilibre structurale din cadrul economiei naţionale. Denumirea matricei vine de la fondatorul metodei input-output, Wassily Leontief. [A.D.]
INVESTIŢIE DIRECTĂ, (1) cheltuieli efectuate pentru obţinerea, mărirea sau majorarea capitalului unei firme (întreprinderi). Participarea la constituirea sau extinderea unei întreprinderi în oricare din formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu, precum şi înfiinţarea ori extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină prin: - aport financiar, în moneda naţională sau în valută convertibilă; - aport în natură de bunuri imobile sau/şi mobile corporale sau necorporale; - participarea la creşterea activelor unei întreprinderi prin orice mod legal de finanţare. După metodologia statistică din ţara noastră, în structura i.d. se cuprind cheltuielile efectuate pentru lucrări de construcţii, de instalaţii şi de montaj, pentru achiziţionarea de utilaje, mijloace de transport, alte
cheltuieli destinate creării de noi mijloace fixe pentru dezvoltarea, modernizarea, reconstrucţia celor existente, precum şi valoarea serviciilor legate de transferul de proprietate al mijloacelor fixe şi al terenurilor. I.d. cuprind următoarele elemente de structură: construcţii, utilaje (cu şi fară montaj), lucrări geologice şi de foraj, alte elemente (cumpărarea de animale pentru muncă şi pentru reproducţie, plantaţii de vii, pomi etc., achiziţionarea obiectelor de inventar gospodăresc de natura mijloacelor fixe, plata studiilor de cercetare, proiectare, licenţe, brevete şi comisioane, cheltuieli cu formarea personalului etc.). (2) După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat, i.d. sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază. Valoarea lor se evaluează pe baza devizelor de cheltuieli care se întocmesc pe diferite categorii de lucrări, pe obiectiv sau pentru întreaga investiţie (devizul general). Acest sens al i.d. este utilizat pentru a le delimita de investiţiile colaterale şi conexe (v. Investiţii). [G.I.]
INVESTIŢII, totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital. în raport cu modul de folosire a bunurilor de capital, i. se împart în: a) investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii (reproducţiei) bunurilor de capital scoase din funcţiune, ca urmare a uzurii lor fizice, a căror sursă este amortizarea; b) investiţii pentru dezvoltare sau nete (i.n.), destinate sporirii volumului capitalului tehnic real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul. Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţiile brute de capital (i.b.), ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic. I.b. se compun din investiţii în bunuri de capital durabile (cu excepţia cheltuielilor pentru bunurile gospodăriilor populaţiei - care se includ în consumul privat - şi a bunurilor durabile -care se includ în producţia intermediară a statului) şi investiţii în stocuri (în modificarea stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite din producţie proprie, destinată vânzării). Atunci când, în economie, suma i.b. este mai mică decât investiţiile de înlocuire, are loc o reducere a capitalului tehnic real, adică o dezinvestiţie. Din punct de vedere al proprietarului, avem i. private - efectuate de sectorul privat şi i. publice - efectuate de către guvern, iar cele care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale
 239
IPOTECĂ
ale unei ţări se numesc i. interne, spre deosebire de cele care se efectuează în alte sau către alte ţări, care se numesc i. externe. Decizia de a investi se bazează pe luarea în considerare a următoarelor criterii economice: raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin i. şi costul i.; raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobânzilor (costul de oportunitate al i.). Potrivit primului criteriu, decizia de a i. este favorabilă dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea costului i. în raport de cel de-al doilea criteriu, decizia de a i. este favorabilă dacă rata venitului net actualizat este mai mare decât rata reală a dobânzii. în cadrul principalilor factori care influenţează creşterea sau scăderea i. se situează: ritmul progresului tehnic; stocul bunurilor de capital în economie; cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital; anticipările cu privire la evoluţia vânzărilor şi profiturilor şi nivelul taxelor din economie. [P.C.]
INVESTIŢII DE PORTOFOLIU, cheltuieli efectuate pentru dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi reglementate, în scopul obţinerii dc câştiguri dc capital din dividende, şi din dobânzi aferente acestora rezultate din activitatea unor terţi implicaţi direct în administrarea emitentului
-  şi din diferenţa favorabilă de preţ de vânzare (v. Investiţii). [G.I.]
INVESTIŢII EXTERNE (STRĂINE), transferuri de capital dintr-o ţară în alta sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu. Investiţia directă constă în plasarea de capitaluri de către investitorii străini pentru înfiinţarea de firme industriale, agricole, de construcţii, transporturi, societăţi bancare etc. în unele ţări; se include şi partea din profitul reinvestit. Rezultatul investiţiei directe este formarea de capital real, care poate fi o firmă cu capital integral străin sau o societate mixtă (joint venture). Investiţia directă implică astfel o relaţie de lungă durată a investitorului străin în economia ţării de referinţă, acesta păstrând controlul asupra folosirii şi gestionării resurselor transferate, investiţia de portofoliu constă în achiziţionarea de către investitorii străini de acţiuni ale unor firme deja existente. Dacă investiţia directă îmbină plasamentul financiar cu investiţia reală, investiţia de portofoliu reprezintă, în esenţă, un
plasament financiar, o investiţie în titluri financiare tranzacţionate pe piaţa capitalului. Atunci când investitorul străin ajunge să achiziţioneze şi să deţină pachetul de control al acţiunilor, pe lângă plasamentul financiar iniţial apar, de regulă, şi alte transferuri, caracteristice investiţiilor directe. Cum nici deţinerea pachetului de control nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la caz, se consideră că între investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă “gri” în care cu greu se poate desluşi frontiera. în ansamblu, investiţiile străine sunt apreciate favorabil şi stimulate printr-o legislaţie adecvată, având în vedere efectele pozitive produse mai ales de investiţiile directe prin transferurile de tehnologie de vârf, know-how, experienţă managerială şi abilităţi antreprenoriale, accesul la pieţele externe de desfacere etc. [M.Gh., D.H.]
INVESTIŢII INDUSE, termen ce desemnează investiţiile efectuate în vederea satisfacerii creşterii constatate sau aşteptate a cererii de bunuri economice. Spre deosebire de investiţiile anterioare, i.i. survin şi se interferează cu mecanismul caracterizat prin principiul acceleratorului (v. Investiţii, Accelerator). [D.N.]
Investiţii private (v. INVESTIŢII)
Investiţii publice (v. INVESTIŢII)
INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE, investiţii ale unor persoane străine care achiziţionează active fixe într-o industrie, uzină sau filială internă; sunt considerate i.s.d. şi investiţiile în active financiare care conferă posesorului lor controlul asupra activităţii firmei (v. Active, Active financiare). [G.C.]
IPOTECĂ, garanţie reală imobiliară care constă într-un drept real, accesoriu al creditorului, constituit asupra bunurilor imobile aparţinând debitorului, care are obligaţia unei plăţi la scadenţă. I. nu îl deposedează pe debitor de bunul ipotecat, însă conferă creditorului ipotecar, pentru creditul neplătit la scadenţă, dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricui s-ar afla, dreptul de a cere scoaterea imobilului în vânzare silită şi dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul astfel realizat. I. nu conferă
IPOTEZA BERNOULLI
240
creditorului nici posesia, nici folosinţa şi nici dispoziţia asupra bunului ipotecat. I. este, în principiu, indivizibilă, toate bunurile ipotecate şi fiecare dintre ele, în întregime, garantând întreaga creanţă şi fiecare fracţiune a acesteia; creditorul însă poate renunţa la indivizibilitatea i. Există două mari categorii de i.: i. legale, care iau naştere direct în temeiul legii, independent de voinţa părţilor; i. convenţionale, care iau naştere din acordul de voinţă al părţilor, prin încheierea unui contract de ipotecă. I. se stinge prin achitarea obligaţiei pe care o garantează, prin renunţarea creditorului la i. şi prin prescripţie. [N.D.]
IPOTEZA BERNOULLI, ipoteză specifică alegerii în condiţii de risc, introdusă de matematicianul Daniel Bemoulli, şi care constă în evaluarea înclinaţiei spre risc a individului în funcţie de probabilitatea de câştig şi de utilităţile personale ale individului. Astfel, Daniel Bernoulli depăşeşte paradoxul St. Petersburg prin completarea speranţei de câştig cu utilitatea câştigului pentru individ, utilitate concepută ca utilitate personală (subiectivă). Dezvoltările ulterioare bazate pe i.B. sunt foarte importante în teoria economică a riscului şi incertitudinii (v. Paradoxul lui Allais). [A.D.]
IPOTEZA HYSTERESIS, ipoteză aplicată în studiul şomajului, care presupune un nivel de şomaj ce nu are o tendinţă de revenire la o rată de echilibru şi în nici un caz la o rată naturală a şomajului. Denumirea vine de la ciclul magnetizării materialelor feromagnetice descoperit de James Ewing în anul 1880.1.H. a fost folosită pentru a explica persistenţa şomajului din Marea Britanie în anii ’80. S-a scos în evidenţă că, atunci când o economie este în expansiune, cererea mai puternică conduce la salarii mai mari pentru muncitorii deja angajaţi, mai degrabă decât pentru cei care nu au avut locuri de muncă şi se angajează în acel moment. De asemenea, o lungă perioadă de şomaj a lucrătorilor care şi-au pierdut îndemânarea face ca aceştia să fie mai puţin solicitaţi decât lucrătorii care sunt reangajaţi. [A.D.]
IPOTEZA PIEŢELOR EFICIENTE, teorie potrivit căreia toate informaţiile disponibile în mod curent sunt deja încorporate în preţul acţiunilor
ordinare. Prin urmare, nu se pot face tranzacţii la bursa de valori analizând informaţiile vechi “perimate” sau cele uşor de reţinut (cum ar fi evoluţia recentă a preţurilor). Preţul hârtiilor de valoare se modifică, într-adevăr, însă pe baza noilor informaţii. Dacă pornim de la ipoteza că şansele de a obţine informaţiile rele sau bune sunt de 50%, atunci preţul titlurilor de valoare va avea “un trend aleatoriu”, probabilitatea ca el să crească sau să scadă fiind aceeaşi. Interpretată ad litteram, teoria i.p.e. nu este corectă, fiind demonstrat că preţul acţiunilor la bursă a fluctuat de-a lungul timpului mult mai mult decât dividendele, în timp ce crahurile bursiere au avut ca rezultat reduceri masive ale preţurilor (de ordinul a 30% într-o singură săptămână), fară ca între timp să se fi dispus de vreo informaţie suplimentară relevantă pentru o mişcare a preţurilor de o asemenea amplitudine. în ultima perioadă se folosesc tot mai mult fractalii şi teoria haosului în cadrul teoriei pieţei eficiente (v. Acţiune, Dividend). [S.Cr.]
IPOTEZA VENITULUI ABSOLUT, ipoteză asupra funcţiei keynesiene de consum dezvoltată ulterior de Tobin şi de economiştii de orientare postsmithiană, conform căreia funcţia de consum este neliniară, deoarece înclinaţia marginală spre consum descreşte pe măsură ce venitul naţional creşte. Dacă notăm cu C - consumul agregat, cu Y - venitul naţional, funcţia de consum C = F(y) are următoarea reprezentare grafică:
(v. Legea psihologică fundamentală). [A.D.]
IPOTEZA VENITULUI PERMANENT, ipoteză asupra funcţiei de consum, cunoscută mai ales din scrierile lui Friedman, conform căreia venitul poate fi descompus în două componente: venit permanent (venitul speranţei de viaţă) şi venit tranzitoriu (venitul adus de vânt), astfel încât consumul permanent este o funcţie de venit permanent, iar consumul
241
ISOCUANTĂ
tranzitoriu este o funcţie de venit tranzitoriu. Se creează astfel o puternică opoziţie faţă de keynesian de echilibru (v. Efect de venit, Efectul de evicţiune). [T.C.]
IPOTEZE PRIVIND PROGRESUL TEHNIC,
modalităţi de considerare a modificării variabilelor unei funcţii de producţie agregate sub influenţa progresului tehnic (tehnologic). Fiind dată o funcţie de producţie (F), având ca variabile munca (L) şi capitalul (K), se consideră următoarele cazuri în raport cu formele relaţiilor de definire a producţiei agregate; i. privind p.t. Harrod-neutral (crescător în muncă), atunci când funcţia de producţie este de forma Y = F(K, AL); când coeficientul A care comen-surează influenţa progresului tehnic afectează în principal factorul muncă; i.p.t. crescător în capital
- cu o funcţie de producţie de forma Z = F(AK, L); progresul tehnic afectează mai mult elementele de capital; i.p.t. Hicks-neutral - cu o funcţie de producţie de forma Y = AF(K, L); când progresul tehnic afectează ambii factori de producţie în egală măsură, factorul A va afecta direct funcţia de producţie, aceasta fiind considerată omogenă (v. Modelul Harrod-Domar). [A.D.]
IPOTEZELE MATILLA, presupuneri enunţate pe baza unor fapte cunoscute, puse în evidenţă de analiza corelaţiei existente între investiţia în capitalul uman şi starea generală a economiei. J.P. Matilla a reliefat că, în condiţii de recesiune, se manifestă două efecte mai semnificative: efectul lucrătorului descurajat şi efectul lucrătorului suplimentar. Efectul lucrătorului descurajat arată că, atunci când nu se mai pot găsi locuri de muncă disponibile (ca urmare a recesiunii), lucrătorii descurajaţi pe piaţa muncii decid să-şi continue studiile. Ipoteza lucrătorului suplimentar sugerează că, atunci când situaţia familială a unui individ devine mai precară, întrucât unul din părinţi devine şomer, tinerii au, de regulă, tentaţia de a întrerupe şcoala şi de a încerca să pătrundă pe piaţa muncii (v. Capital uman). [S.C.M.]
ISOCOST, expresia grafică a limitelor resurselor bugetare ale producătorului, de care acesta trebuie să ţină seama în alegerea variantei optime de combinare a factorilor de producţie - muncă (L) şi
capital (K). Dreapta AB reprezintă linia de isocost, iar Q2 este isocuanta, aşa cum apare în graficul de mai jos.
Optimul producătorului se obţine în punctul unde linia de isocost este tangentă la isocuantă. în graficul de mai sus, acest punct este M (AB tangentă la isocuanta Q2) (v. Echilibrul producătorului). [E.C.]
ISOCUANTĂ, reprezentare grafică a diferitelor alternative de combinare a factorilor de producţie care conduc la obţinerea aceluiaşi volum al producţiei. Fiecare punct de pe i. reprezintă deci o anume combinare a factorilor ce permite obţinerea aceluiaşi volum al producţiei. Aceasta înseamnă că nivelul producţiei rămâne constant, iar raportul factorilor de producţie se schimbă continuu. Prezintă interes din punct de vedere economic curba i. convexă la origine, respectiv, partea descrescătoare a i., situaţie în care productivităţile marginale ale factorilor de producţie, de exemplu, muncă (L) şi capital (K), sunt strict pozitive.
în situaţia în care productivităţile marginale se anulează, i. devine crescătoare; asemenea combinări ale factorilor de producţie nu vor fi alese de producătorii raţionali, ele însemnând risipă de resurse şi nicidecum eficienţă. I. descrescătoare pot fi concave sau liniare, situaţii în care întreprinzătorul, pentru a obţine acelaşi volum al producţiei, va folosi o cantitate suplimentară dintr-un factor, în condiţiile diminuării celuilalt, acceptând că dificultatea
ISTORIA ECONOMICĂ
de substituire ar descreşte sau ar rămâne constantă, în mod normal dificultatea de substituire creşte pe măsura realizării ei. Curbele Qj, Q2, Q3 etc. reprezintă harta i., adică producţii posibile obţinute prin combinaţii diferite ale factorilor de producţie. Una dintre alternativele de combinare a factorilor de producţie este optimă, reflectând cheltuiala minimă pentru obţinerea respectivei producţii.
Aceasta coincide cu punctul în care linia isocostului este tangentă la i. Se foloseşte şi denumirea de izomodul sau curbă de indiferenţă a producătorului (v. Echilibrul producătorului, Elasticitatea substituţiei). [A.C.G.A.]
ISTORIA ECONOMICĂ, componentă a sistemului actual al ştiinţelor economice (prin) care (se) studiază (cercetează) economia din punctul de vedere al desfăşurării concret-istorice, cu toate particularităţile procesului într-o ţară sau alta. I.e. studiază dezvoltarea factorilor de producţie, a producţiei înseşi sub toate aspectele ei, precum şi influenţele exercitate asupra economiei de instituţiile statale, politice, culturale etc. Studierea devenirii economice a ţărilor, a lumii întregi şi pe mari zone geografice lărgeşte orizontul cunoaşterii şi, prin aceasta, facilitează înţelegerea mai bună a fenomenelor şi proceselor economice contemporane, precum şi a unor tendinţe care se conturează în evoluţia viitoare a economiilor ţărilor, a zonelor mari şi a economiei mondiale. [D.N.]
242
ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE, componentă a gândirii economice (a sistemului ştiinţelor economice) care studiază ansamblul reflecţiilor referitoare la viaţa economică (idei, teorii, doctrine, legi, reguli, politici etc.), ca produs superior al unei interacţiuni benefice dintre trăsăturile mediului social-economic şi natural în limitele căreia se fac aceste reflecţii şi calităţile celor ce realizează asemenea generalizări - reflecţii. Disciplina (natura) ştiinţifică are funcţia de a ordona şi sistematiza ideile, teoriile, doctrinele economice elaborate, de a emite judecăţi de valoare asupra lor, operaţiune care se face pe baza mai multor criterii: sfera de cuprindere a acestor reflecţii; interesele pe care le exprimă şi le apără gânditorul (economistul) respectiv; gradul de înzestrare, cu cunoştinţele de specialitate a acestuia. Aceasta din urmă, respectiv, capacitatea de inovare a cunoştinţelor economice durabile din trecut cu imperativul inovării lor, ca răspuns la noile provocări ale economiei contemporane. Obiectul de studiu al i.g.e. are caracter istoric, în sensul că el cunoaşte permanente modificări cantitative şi calitative. Dacă, la început, predominau reflecţiile asupra sferei macroeconomice, în prezent acestea s-au autonomizat pe mai multe paliere: micro, macro, mondoeconomic. I.g.e. ordonează şi sistematizează imensul material acumulat după criterii adecvate etapei, astfel încât să se asigure delimitarea valorilor autentice de falsele valori, de balastul ideologic generat de interese înguste şi trecătoare de grup. Ea este o ştiinţă socială relativ recentă, a cărei funcţie principală este studierea etapelor de maturizare a gândirii economice. Chintesenţa acestor etape este cuprinsă în acel ansamblu de principii şi metode de la care pleacă o paradigmă economică. Ca disciplină universitară, i.g.e. realizează o prezentare selectivă a unor domenii majore din această ştiinţă, o analiză şi evaluare a ideilor, doctrinelor şi teoriilor cu mai mare impact asupra economiei contemporane şi viitorului ei previzibil (v. Ştiinţa economică). [D.N.]
ÎMPRUMUT, acţiune în baza căreia o persoană, numită împrumutător, predă altei persoane, numită împrumutat, o cantitate de bunuri consumabile, neconsumabile şi/sau o anumită sumă de bani, împrumutatul urmând a i le restitui la scadenţă, în anumite condiţii. Astfel: a) împrumutatul urmează să restituie la scadenţă bunuri echivalente ca natură (specie), cantitate şi calitate; dacă î. este gratuit, are loc numai restituirea bunurilor respective, iar dacăî. nu este gratuit, atunci împrumutatului îi revine obligaţia îndeplinirii unei contraprestaţii care constă de obicei în plata unei dobânzi. în ambele situaţii are loc un transfer al dreptului de proprietate, deoarece împrumutatul poate utiliza (consuma) bunurile potrivit propriilor interese. împrumutătorul trebuie însă să aibă calitatea de proprietar al bunurilor împrumutate şi capacitatea juridică de a face acte de dispoziţie, iar împrumutatul să aibă capacitatea de a se obliga; b) atunci când obiectul î. îl constituie o sumă de bani care generează o sarcină împrumutatului, în mod obligatoriu, pe lângă obligaţia restituirii la scadenţă a sumei respective apare şi îndatorirea de a plăti împrumutătorului o sumă de bani numită dobândă. Dacă între momentul acordării împrumutului şi acela al scadenţei intervin modificări în valoarea de circulaţie (puterea de cumpărare) a banilor, în măsura în care prin clauze speciale nu se stabileşte altfel, nu se impune modificarea corespunzătoare a obligaţiei împrumutătorului privind restituirea sumei primite; acesta este obligat să restituie suma pe care a primit-o (v. Credit, Dobândă). [N-D.]
ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE, contract prin care o persoană, numită împrumutător, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de bunuri cu obligaţia pentru împrumutat de a restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate. Obiectul contractului îl formează bunuri fungibile şi consumabile potrivit naturii lor; împrumutatul devine proprietar şi suportă
riscurile din momentul preluării bunurilor. De regulă, este un contract cu titlu gratuit, însă poate fi cu titlu oneros (când este purtător de dobândă). [N.D.]
ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ (COMODAT),
contract prin care o persoană, numită comodant, împrumută un bun neconsumabil altei persoane, numită comodator, pentru a se folosi de el temporar, în mod gratuit. Comodatorul are obligaţia de a restitui bunul în natură, în individualitatea sa. î. de f. este esenţialmente gratuit şi are ca obiect bunurile nefungibile (consumabile). în mod excepţional, pot face obiectul î. de f. şi lucrurile consumabile. în aceste cazuri, lucrurile nu sunt folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci au o altă destinaţie (situaţia în care fructele sunt împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii). [N.D.]
ÎMPRUMUTAT, persoană care, în baza unui contract de împrumut de consumaţie, primeşte de la împrumutător, în proprietate, bunuri consumabile pentru a le utiliza potrivit intereselor proprii, cu obligaţia de a restitui la scadenţă bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate şi plăţii contraprestaţiei care, de regulă, constă în plata unei dobânzi (v. Debitor). [N.D.]
ÎMPRUMUTĂTOR, persoană care, în baza unui contract de împrumut de consumaţie, predă împrumutatului bunuri consumabile, transmiţându-i şi dreptul de proprietate asupra lor, pentru ca acesta să le utilizeze potrivit intereselor proprii şi să-i restituie la data stabilită bunuri echivalente, de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, uneori şi cu obligaţia îndeplinirii unei contraprestaţii, de obicei, plata unei dobânzi (v. Creditor). [N.D.]
ÎNCASARE MARGINALĂ, modificarea încasării totale, antrenate de modificarea cantităţii vândute cu o unitate. î.m. se determină ca spor (suplimentul) de încasare (AIJ pe unitatea suplimentară de producţie
ÎNCASARE MEDIE
 244
vândută, (AQ), potrivit formulei Img =         . Creşte-
rea î.m. determină şi o sporire a î. medii. Unei descreşteri a î.m. îi corespunde o scădere a î. medii. [A.C., G.A.]
ÎNCASARE MEDIE, încasarea pe unitatea de produs (bun) vândut. î.m. se determină ca un raport între încasarea totală It şi volumul producţiei vândute
(Q), potrivit formulei: Im =   . î.m. reprezintă de fapt
preţul unitar. [A.C., G.A.]
ÎNCASARE TOTALĂ, suma totală obţinută în urma desfacerii producţiei. î.t. se determină ca produs între volumul total al producţiei vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar, potrivit formulei It= Q • P. Pe lângă această componentă principală, î.t. mai cuprinde şi alte categorii de fluxuri băneşti (subvenţii, sponsorizări, reevaluarea activelor etc.). [A.C., G.A.]
ÎNCLINAŢIA MARGINALĂ SPRE CONSUM, expresie a raportului dintre modificarea consumului şi evoluţia venitului. î.m* spre c, (c’) se calculează împărţind sporul consumului (AC) la sporul venitului disponibil (AV) şi semnifică proporţia cu care se măreşte consumul din creşterea venitului disponibil sau cu cât sporeşte consumul la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (c’ = AC/AV). Potrivit legii psihologice fundamentale, pe măsură ce venitul disponibil creşte, c’ are tendinţa de reducere. Deoarece
                     -   a + V-c'
                     c =----------
                                                         V
unde: c - (rata medie a consumului) este mai mare decât c’ (unde a - consumul autonom), apropiindu-se de c\ care rămâne relativ constantă. Pe o perioadă îndelungată de timp, c’ este mai mare decât pe o perioadă scurtă de timp. [P.C.]
ÎNCLINAŢIA MARGINALĂ SPRE ECONOMII, expresie a raportului dintre modificarea economiilor şi evoluţia venitului disponibil. î.m. spre e. (s’) se calculează împărţind sporul economiilor (AS) la sporul venitului disponibil (AV) şi semnifică proporţia cu care sporesc economiile din creşterea venitului disponibil sau cu cât cresc economiile la creşterea cu o unitate monetară a venitului disponibil
(s’ = AS/AV). întrucât AV = AC + AS, rezultă că c’ + s* = 1. în raport de nivelul înclinaţiei medii spre consum, economiile pot fi negative sau pozitive;
astfel, când c > 1, economiile sunt negative, iar când c < 1, economiile sunt pozitive. [P.C.]
ÎNCLINAŢIA MARGINALĂ SPRE INVES-TIŢII, sintagmă prin care se exprimă raportul dintre modificarea investiţiilor şi a venitului. î.m. spre i. se calculează ca raport între sporul de investiţii şi sporul de venit naţional într-o anume perioadă. AI/AV (v. Investiţii). [D.N.]
ÎNCLINAŢIA MEDIE SPRE CONSUM, expresie a raportului dintre consum (în calitate de variabilă dependentă) şi evoluţia venitului disponibil (în calitate de variabilă independentă), într-o perioadă determinată de timp. î.m. spre c. sau rata consumului
(c) se calculează împărţind consumul (C) la venitul disponibil (V) şi semnifică ponderea cheltuielilor efectuate pentru cumpărarea bunurilor de uz personal
în venitul disponibil (c = C/ V). [P.C.]
ÎNCLINAŢIA MEDIE SPRE ECONOMII, expresie a raportului dintre economii (în calitate de variabilă dependentă) şi venitul disponibil (în calitate de variabilă independentă) într-o perioadă de timp. î.m. spre e. (rata economiilor -s) se calculează împărţind economiile (S) la venitul disponibil (V) şi semnifică ponderea economiilor în venitul disponibil (s = S/v) întrucât V = C + S, rezultă că c + s = l.[P.C.]
ÎNCLINAŢIA MEDIE SPRE LICHIDITATE, termen ce exprimă comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, în sensul influenţării cererii de monedă. î.m. spre 1. se bazează pe mai multe mobiluri concrete: mobilul venitului, adică tendinţa oricărui subiect economic de a păstra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor; mobilul afacerilor, preocuparea deţinătorilor de bani de a păstra sume de bani în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor; mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute; mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în anumite condiţii, banii lichizi sunt un activ
245
ÎNTREPRINDERE
financiar superior faţă de diferitele titluri de valoare. Intensitatea î.m. spre 1. influenţează asupra masei monetare şi structurilor ei (v. Cerere de monedă). [D.N.]
ÎNCLINAŢIE SPRE INVESTIŢII, sintagmă prin care se exprimă modificarea investiţiilor (variabilă dependentă) în raport de modificarea venitului (variabilă independentă), într-o perioadă determinată de timp. î. spre i. se urmăreşte, respectiv, se calculează îndeosebi la nivel macroeconomic, ca raport procentual între masa investiţiilor şi venitul naţional. [P.C.]
ÎNCORDARE STRUCTURALĂ, termen care exprimă amploarea necesităţii de realocare a resurselor dinspre zonele, sectoarele şi firmele cu productivitate redusă spre cele cu productivitate ridicată în ţările (economiile) aflate în tranziţie de la sistemul economiei de comandă la cel de piaţă concurenţial. Realocarea resurselor generează redistribuirea veniturilor în societate, motiv pentru care î.s. este privită şi ca o măsură necesară de realocare a veniturilor, adică de ameliorare a conflictului distribuţional din sistemul economic. [D.M.]
ÎNSCRIS, mijloc legal de dovadă care constă în orice act sau document scris, prin care se atestă existenţa unui fapt economic şi/sau juridic, ori o anumită împrejurare sau situaţie privitoare la acestea. Există două mari categorii de î.: a) î. nepreconstituite, adică cele care sunt întocmite fară a se urmări, în mod expres, un scop probatoriu concret; b) î. preconstituite, adică cele prin care s-a urmărit, atunci când au fost întocmite, să servească drept mijloace de probă. î. mai pot fi autentice (autentificate de către un organ de stat competent), confirmative (consolidează un act juridic), recognitiv (recunoaşte existenţa înscrisului originar pierdut) ş.a. [N.D.]
ÎNTREPRINDERE, unitate economică producătoare, care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, printr-o funcţionalitate şi organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară. în jurul acestei unităţi polarizează subunităţile şi marile unităţi, motiv pentru care ea este considerată unitate de bază.
întreprinderea este un minisistem de coordonare şi de cooperare, care răspunde principiului de coordonare ierarhică. Ea nu este decât un set de contracte cu un agent central, utilizatorul, întreprinzătorul, căruia i se încredinţează responsabilitatea de a conduce şi gestiona, de a face să se execute multitudinea de contracte care definesc în mod explicit sau implicit condiţiile în care întreprinderea poate să dispună de resursele ce-i sunt puse la dispoziţie de acţionari, bancheri, lucrători, cadre, manageri etc. Marea diversitate a întreprinderilor contemporane este rezultatul unei duble evoluţii, ambele reflectând progresul tehnic. Pe de o parte, multiplicarea bunurilor oferite consumatorilor, pe de alta, transformările în maniera de a produce. în acest context, trebuie spus că producţia de masă a bulversat structurile economice şi juridice ale producţiei. Pentru a evita o parte a restricţiilor impuse de piaţă şi din afara pieţei, întreprinderile caută să devină din ce în ce mai puternice, să-şi adapteze activitatea la schimbările ce survin în tehnică şi în tehnologie, în economie şi în legislaţie. Î. se prezintă într-o mare varietate de forme. Pe baza unor criterii economice şi juridice, tipologia lor se prezintă astfel:
1) întreprinderi - persoane fizice (individuale -ferme private de familie).
2) întreprinderi - asociere (cooperative).
3) întreprinderi - societăţi comerciale (juridice):
a) de persoane în nume colectiv şi în comandită simplă;
b) de capitaluri în comandită pe acţiuni; societăţi pe acţiuni (corporaţii);
c) societăţi cu răspundere limitată de persoane şi de capitaluri.
4) Regii autonome naţionalizate sau constituite din resursele statului: directe şi indirecte.
Apărute sub influenţa unor factori tehnico-economici, întreprinderile mari au unele avantaje, comparativ cu cele mici şi mijlocii, cum sunt: ele p©t aborda cu succes domeniile de vârf ale ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, domenii care necesită cheltuieli iniţiale ridicate şi care aduc profituri pe măsura cheltuielilor făcute după intervale lungi de timp; ele au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii avantajoase; dispun de resurse financiare proprii şi atrase, pe care le folosesc alternativ în diferite sectoare de activitate, ceea ce le asigură o mare mobilitate economică; dispun de resurse băneşti importante, cu care pot
ÎNTREPRINDERI INDIVIDUALE
 246
organiza acţiuni sociale de interes major pentru salariaţi etc. în acelaşi timp, o mare unitate economică înseamnă restrângerea unor libertăţi şi drepturi pe care producătorii individuali - mici şi mijlocii - le exercită. în marile întreprinderi, aceste libertăţi sunt cedate (preluate) întreprinzătorilor şi managerilor. De regulă, exercitarea libertăţilor individuale se asigură de către conducerile democratice ale unităţilor prin perfecţionarea conlucrării dintre patronate şi sindicate (v. Firmă, Societate comercială). [D.N.]
întreprinderi individuale (v. ÎNTREPRINDERE)
întreprinderi mari (v. ÎNTREPRINDERE)
întreprinderi mici şi mijlocii (v. ÎNTREPRINDERE)
întreprinderi-societăţi comerciale (y. SOCIETATE COMERCIALĂ)
ÎNTREPRINZĂTOR, persoană fizică sau juridică care îşi asumă riscul de a organiza, desfăşură şi dezvolta o afacere, o activitate profitabilă. Pe măsura generalizării revoluţiei industriale şi a extinderii societăţilor pe acţiuni, întreprinderea privată de familie şi proprietarul întreprinzător au devenit anacronici. în prezent, relaţiile dintre proprietari, întreprinzători şi manageri, pe de o parte, şi producători direcţi salariaţi, pe de altă parte, au devenit mult mai complexe, şi-au pierdut mult din semnificaţia lor anterioară. în societăţile pe acţiuni, după cum se ştie, capitalul este format din miile şi zecile de mii de acţiuni aflate în mâinile unui număr mare de proprietari-acţionari. Acţionarii pot avea, în raportul lor cu întreprinderea, postură de salariaţi, manageri, ca şi de întreprinzători. Dar ei pot să rămână şi numai acţionari. Aceştia se împart - din plecare, şi se diferenţiază pe parcurs - în mici acţionari şi mari acţionari. Aşteptările şi exigenţele multiple ce stau în faţa marilor firme (întreprinderilor) nu pot fi abordate şi soluţionate cu succes de acţionari şi nici
de conducerile tehnico-administrative. Pentru ca marea întreprindere să-şi poată exercita multiplele funcţii, s-a impus un nou tip de întreprinzător: Consiliul de Administraţie sau Consiliul directorilor. Format din acţionari, din specialişti în management şi marketing, din reprezentanţi ai producătorilor, ai salariaţilor, adesea şi din împuterniciţi ai băncilor şi administraţiilor publice, Consiliul de Administraţie concepe şi promovează politica generală a întreprinderii, apără interesele ei de dezvoltare în raport cu mediul social-economic ambiant. întreprinderea trebuie să asigure coerenţa deciziilor sale privitoare la toate genurile şi tipurile de pieţe, pe de o parte, la principiile de organizare internă a ei, pe de altă parte. Deci, ea nu mai poate separa astăzi gestiunea sa economică de o politică socială adecvată condiţiilor. De aceea, cel care este capabil să ducă o politică fundamentată ştiinţific, echidistantă faţă de interesele particulare ale organizaţiilor participante este întreprinzătorul colectiv. într-un sens mai larg, un asemenea întreprinzător îşi asumă reponsabilitatea de a decide creator în problemele centrale, strategice ale firmei. în adoptarea deciziilor sale, acesta se foloseşte de specialistul manager. Acesta îşi poate oferi serviciile ca tehnician-salariat în cadrul Consiliului de Administraţie, în calitate de conducător relativ autonom al unor domenii funcţionale importante, ca prestator de servicii pe cont propriu la care întreprinzătorul poate apela. Toate aceste funcţii ale întreprinzătorului colectiv sunt soluţionate în condiţiile unor restricţii ce vin din partea societăţii, ca şi din cea a consumatorilor, a sindicatelor, ca purtătoare autentice de cuvânt ale salariaţilor. Ca urmare, orice întreprinzător trebuie să respecte legile adoptate în mod democratic şi să ţină seama de regulile de joc pe care le-a stabilit cu partenerii săi, în asigurarea bunei funcţionalităţi a întreprinderii. Acesta este criteriul esjsnţial şi ultim de judecare a manifestării spiritului întreprinzător, de victorie a acestuia asupra interesului îngust de proprietar-rentier (v. Acţionar, Guvernanţă corporatistă, Societate comercială). [D.N.]
J
JETON, piesă confecţionată din diferite materiale portabile, utilizată la diverse calcule, la marcarea şi plata jocurilor, la achitarea taxelor pentru servicii telefonice. O formă de j. este cel de prezenţă, prin care se consemnează participarea membrilor Consiliilor de Administraţie ale societăţilor comerciale la reuniunile acestora. J. de prezenţă consemnează prezenţa la reuniuni şi, totodată, este instrumentul prin care se recompensează prestaţia cu o sumă fixă, stabilită de Consiliul de Administraţie. [D.N.]
JEVONS, W. STANLEY (1835-1882), economist englez, profesor la Colegiul Owens din Manchester. Mai târziu (după 1876) a predat la Universitatea din Londra. Este unul din fondatorii marginalismului şi ai economiei neoclasice, anticipând ideile Şcolii austriece în problemele respective. W.S. Jevons este recunoscut şi ca unul dintre întemeietorii şcolii matematice în economie (prima şcoală matematică engleză), el susţinând în mod expres că includerea economiei politice în rândul ştiinţelor presupune aplicarea calculului diferenţial asupra noţiunilor de avuţie, utilitate, valoare, cerere, ofertă, capital, dobândă, muncă sau oricăror altor variabile care ţin de activităţile cotidiene ale industriei. W.S. Jevons este considerat unul dintre economiştii de mare originalitate, deşi multe dintre analizele şi ideile pe care le-a avansat nu au fost finalizate de el. în lucrarea sa teoretică “The Theory of Political Economy” (1871), “Teoria economiei politice” (1871), el a abordat sau anticipat majoritatea temelor specifice care au consacrat şcoala economică neoclasică. în afara principiului utilităţii marginale descrescânde, W.S. Jevons a demonstrat că, în condiţii de echilibru, raportul dintre preţurile bunurilor de consum este egal cu raportul dintre utilităţile marginale, prefigurând analizele de mai târziu în acest domeniu, analize continuate cu ajutorul curbelor de indiferenţă de către F. Edgeworth şi V. Pareto. El a introdus noţiunea de dezutilitate a muncii şi variabila timp în analiza producţiei şi a distribuţiei. Astfel, a susţinut că o creştere a capitalului este sinonimă cu procesul de investire, unde productivitatea capitalului este fcincţie de timp, iar rata dobânzii depinde de produsul marginal al
capitalului. W.S. Jenons a propus şi o explicaţie a ciclurilor afacerilor, cunoscută sub denumirea de teoria “petelor solare” (perturbaţii ale Soarelui care influenţează recoltele agricole, iar acestea, la rândul lor, influenţează evoluţia economiei în ansamblu), a cărei importanţă a constat în stimularea cercetătorilor empirico-statistice în economie. De altfel, W.S. Jevons a adus contribuţii valoroase şi în domeniul statisticii, construind şi un indice ponderat al preţurilor. [M.Gh.]
JINGA, VICTOR (1901-1990), economist român, profesor universitar. S-a născut într-o familie de oieri şi agricultori din Satulung-Săcele, Braşov. Şcoala primară şi liceală o face la Braşov şi Galaţi, în anul 1920 absolvind liceul comercial. între anii 1920-1925 urmează cursurile Facultăţii Economice din Veneţia. În anii următori face studii de perfecţionare în Franţa (Grenoble); Elveţia (Geneva), Austria (Graz). Lucrează câţiva ani ca funcţionar de bancă, apoi se implică în organizarea cooperaţiei din Transilvania. În anul 1929, ocupă, prin concurs, un post de conferenţiar la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, pentru ca în 1935 să devină profesor titular la Catedra de Economie politică. El va preda disciplinele: Introducere în economie politică, Istoria doctrinelor economice. Metodologia cercetării economice. Ca o apreciere a activităţii sale didactice şi ştiinţifice, în 1942, V. Jinga a fost ales rector al Academiei Comerciale din Cluj-Braşov. în septembrie 1947 este epurat din învăţământ, pentru ca în august 1949 să înceapă pentru el calvarul detenţiei în penitenciarele comuniste. Tăria morală, echilibrul interior, robusteţea fizică îl vor ajuta să depăşească această nedreaptă încercare a vieţii. V. Jinga a fost o personalitate binecunoscută în perioada interbelică. Economist teoretician şi practician, specialist în probleme ale cooperaţiei şi conducător al mişcării cooperatiste din Transilvania, pasionat conferenţiar şi publicist, fondator de reviste şi ziare, autor de cursuri universitare şi lucrări ştiinţifice erudite, profesor emerit şi rector, cetăţean patriot, adversar al doctrinelor politice extremiste, democrat convins -iată doar câteva dintre aprecierile pe care le merită cu prisosinţă omul V. Jinga şi opera sa. Op.: “Comerţul
JOBBER
248
exterior şi legislaţia vamală” (Cluj, 1935); “Economia naţională” (Cluj, 1935); “Actualitatea doctrinei solida-riste” (Cluj, 1937); “Dinamica economiei cooperatiste” (Braşov, 1941); “Economia transilvană în spaţiul naţional românesc” (Braşov, 1943); “Problema spaţiului în economia politică” (Braşov, 1944); “Problemele fundamentale ale Transilvaniei” (două volume, Braşov, 1945); “Principii şi orientări ale comerţului exterior al României” (1859-1916) (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975); “Moneda şi problemele ei contemporane” (două volume, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981). [N.D.]
JOBBER, intermediar în comerţul internaţional, în mod deosebit în comerţul cu materii prime. J. face legătura între fumizorul-exportator şi clientul-impor-tator, fară a urmări să deţină proprietatea asupra mărfurilor în cauză pe o perioadă îndelungată, fară a forma stocuri şi a aştepta conjuncturi mai favorabile. El face legătura între importatorii actuali şi potenţiali, ale căror cereri sunt transformate în comenzi ferme către exportatori. J. încasează comisioane din partea ambelor părţi. [D.N.]
JOC DE BURSĂ, operaţiune efectuată la bursă, cu scopul obţinerii unui câştig rezultat din diferenţa dintre cursul hârtiilor de valoare sau al bunurilor fungibile din momentul cumpărării şi cel al vânzării lor. Jucătorul de bursă nu este proprietarul bunurilor sau hârtiilor de valoare, ci operează mizând numai pe diferenţa de curs. Dacă această diferenţă este negativă, jucătorul de bursă va plăti diferenţa de curs. Dacă diferenţa este pozitivă, el va încasa această diferenţă. [M.N.]
Joc de întreprindere (v. TEORIA JOCURILOR)
JOINT VENTURE, noţiune juridico-economică (de sorginte nord-americană) care semnifică asocierea a două sau mai multe persoane fizice şi/sau persoane juridice în scopul întemeierii unei noi societăţi cu personalitate juridică. J.v. implică existenţa unor raporturi contractuale specifice între parteneri şi instituţionalizarea relaţiilor dintre aceştia. De regulă, j.v. se referă la asocieri de firme (subiecţi) din sectorul public şi din cel privat. Acest efort conjugat este specific ţărilor în curs de dezvoltare, unde lipsa de capital din sectorul privat este suplinită prin fondurile guvernamentale, atunci când este necesară dezvoltarea unei industrii, a infrastructurii materiale. [N.D.]
JOINT VENTURE CONTRACTUAL, contract de cooperare între mai mulţi agenţi economici în realizarea unui proiect comun, într-un timp relativ scurt, fară a
se realiza o societate comercială de capital. Este o societate în participaţiune, instituţie cunoscută şi în dreptul comercial român. In trecut, aceasta a fost cunoscută sub forma acordurilor de cooperare. J.-v.c. este o asociaţie internă a grupului de firme, el nu apare direct în relaţiile cu terţii. [D.N.]
JUGLAR, C. (1819-1905), economisi francez care este considerat autorul teoriei despre mişcarea ondulatorie a activităţilor economice. El a împărţit ciclul economic în trei faze: prosperitatea neobişnuită, criza şi lichidarea generală, care epurează piaţa de elementele inutile apărute în timpul prosperităţii. A analizat şi influenţa creditului bancar asupra apariţiei şi evoluţiei crizei. Op.: “Des crises commerciales et leur retour périodique” (1862); “Du change et de la liberté d’émission” (1868). [D.N.]
JUSTIŢIE COMUTATIVĂ, sintagmă ce reflectă ideea de egalitate în drepturi a oamenilor, idee care se realizează dacă fiecare primeşte o contraprestaţie egală cu contribuţia sa. De pildă, dacă sunt reunite condiţiile concurenţei pure şi perfecte, factorii de producţie sunt remuneraţi la productivitatea lor marginală, deci în funcţie de contribuţia lor la producţie, la activitatea economică. în aceste condiţii, j.c. este realizată. Chiar şi în cadrul redistribuirii prin sistemul pensiilor, dacă nivelul pensiei depinde de numărul anilor de muncă (cotizaţi în virtutea legii), respectiv, de numărul anilor cotizaţi, atunci funcţionează principiul j.c. (v. Repartiţie, Salarizare). [D.N.]
JUSTIŢIE DISTRIBUTIVĂ, apreciere ce răspunde principiului “fiecăruia după nevoile sale”. J.d. presupune realizarea egalităţii economice, respectiv, atenuarea inegalităţilor economice (în venituri) prin redistribuirea veniturilor dinspre bogaţi spre săraci, dinspre cei cu venituri mari spre cei cu venituri mici. în fapt, aplicarea salariului minim garantat şi finanţarea lui pe seama impozitului pe avere constituie un exemplu de j.d. (v. Salariu minim). [D.N.]
JUSTIŢIE SOCIALĂ, termen cu ajutorul căruia se fac judecăţi de valoare cu privire la realizarea în societate, în raporturile dintre oameni, a ideilor fundamentale de egalitate în drepturi, libertate şi dreptate. Desigur, toate acestea în condiţiile funcţionării normale a mecanismelor economiei concurenţiale de piaţă. Realizarea j.s. presupune implicarea statului în economie, care are şi funcţia de a atenua marile inegalităţi în venituri pe care le generează economia de piaţă (v. Impozitul negativ, Politica fiscală, Politica socială). [D.N.]
K
KAHN, RICHARD F. (1905-1989), economist britanic, care a avut o mare influenţă asupra orientării Şcolii economice de la Cambridge. Domeniile, problemele în legătură cu care R.F. Kahn a avut contribuţii teoretico-metodologice sunt: ocupare -creştere economică; investiţii - dezvoltare; economia bunăstării şi, în cadrul acesteia, optimul social. Op.: “Selected Essays on Employment and Growth” (Eseuri selectate despre ocupare şi creştere, 1972); “The Making of Keynes General Theory” (1984). [D.N.]
KALDOR, NICHOLAS (1908-1986), s-a născut la Budapesta. A studiat la Berlin şi la Londra. Licenţiat al London School of Economics în 1930, unde va ţine cursuri până în 1947. în acelaşi an este numit director al Secretariatului Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa. în 1949 devine membru al King’s College la Cambridge. între 1951 şi 1955 a fost membru al U.R. Royal Commision on Taxation of Profits and Incomes. în 1952 a ocupat o catedră la Universitatea Cambridge, iar în 1966 a fost numit profesor de economie. N. Kaldor a fost consilier economic în cele două guverne laburiste 1964-1968 şi 1974-1976. La începutul carierei sale la London School of Economics, N. Kaldor a adus o serie de contribuţii la teoria neoclasică. Apariţia teoriei generale a lui Keynes a exercitat o influenţă majoră asupra sa, determinându-1 să se concentreze asupra dezvoltării diverselor aspecte ale acesteia, în special construirea pe această bază a teoriei ciclurilor (1940). Alături de Joan Robinson, a devenit unul dintre principalii iniţiatori ai teoriei postkeynesiste şi, mai ales, ai extinderii keynesismului la studiul ciclurilor, creşterii şi repartiţiei. N. Kaldor opune “sintezei neoclasice” o sinteză între cerere efectivă şi o viziune a repartiţiei, inspirată din Kalecki. într-un articol apărut în 1956, N. Kaldor demonstrează cum cheltuielile de investiţii şi de consum ale capitaliştilor determină venitul naţional şi nivelul profiturilor. El elaborează un model fondat pe “ecuaţia de la Cambridge”, care calcula rata profitului în economie prin raportul dintre rata de creştere şi înclinaţia spre
consum a capitaliştilor. N. Kaldor a avut contribuţii în multe alte domenii ale teoriei economice şi ale politicii economice: valoare şi repartiţie, monedă, capital, dezvoltare, progres, fiscalitate. Adversar declarat al monetarismului, discipol critic al lui Keynes, N. Kaldor a fost interesat deopotrivă de politică şi teorie. Op.: “A model of Economic Growth” (Un model al creşterii economice, 1957); “Essays on Economic Stability and Growth”, (1960); “Causes of Slow Rate of Economic Growth of the U.K.” (1966); “Conflicts in Policy Objective”, (1971); “Limitations of the General Theory”, (1983); “Economics Without Equilibrium”, (1984). [R.A.]
KALECKI* MICHAEL (1899-1970), s-a născut în Polonia, la Lodz. A studiat la Şcolile politehnice din Varşovia şi Gdansk. în 1936, a primit o bursă Rockefeller, care i-a permis să meargă în Suedia şi în Marea Britanie. în 1940-1945 este funcţionar la Institutul de Statistică din Oxford. în 1946 ocupă postul de director adjunct al Departamentului economic al Secretariatului Naţiunilor Unite. în 1955, se întoarce în Polonia, unde este numit profesor şi ocupă diverse funcţii publice, între care pe cea de preşedinte al Comisiei de Planificare Prospectivă. în 1968 demisionează din toate posturile oficiale pe care le ocupa, în semn de protest faţă de politica Guvernului polonez. Activitatea sa ştiinţifică a început, în 1933, la Institutul de Cercetări asupra Ciclurilor Economice şi Preţurilor din Varşovia, publicând în polonă o carte de 55 pagini (“Eseuri despre teoria ciclului economic”)^ unde formulează concis teoria cererii efective şi o analiză a repartiţiei şi a fluctuaţiilor ciclice. Din acest motiv el este recunoscut drept părintele unei macroeconomii fondate pe un raţionament microeconomic, care ţine cont de concurenţa imperfectă. Modelul lui M. Kalecki a avut drept sursă de inspiraţie schemele reproducţiei ale lui Marx, pe care le-a integrat într-o filozofie neoclasică. în anii care au urmat până la sfârşitul vieţii, M. Kalecki a dezvoltat teoria dinamicii economiilor capitaliste, integrând în teoria cererii efective analiza formării preţurilor, a repartiţiei, a
KANTOROVICI, LEONID V.
250
creşterii economice şi a determinării investiţiilor, idei care nu se regăsesc la Keynes. M. Kalecki a jucat astfel un rol esenţial în apariţia postkeynesianismului. Teoretician al dinamicii economiilor capitaliste moderne, M. Kalecki este recunoscut şi drept teoretician al economiilor socialiste existente în estul Europei. Deşi, ca şi Keynes, credea în ocuparea deplină şi în repartiţia echitabilă a bogăţiei, spre deosebire de Keynes, nu acorda şanse economiilor capitaliste să atingă acest obiectiv. El se pronunţa pentru un socialism descentralizat şi democratic, care ar fi putut scoate ţările din Est din dificultăţile economice şi ar fi anulat represiunea politică. Op.: “Proba teorii koniunktury” (Eseu despre teoria ciclului economic, 1933); “A Macrodynamic Theory of Business Cycles”, (1935); “Studies in Economic Dynamics”, (1943); “Theory of Economic Dynamics: An Essays on Cyclical and Long-Run Changes in Capitalist Economy”, (1954); “Studies in the Theory of Business Cycle 1933-1939”, (1966); “Selected Essays on the Economic Growth of Socialist and the Mixed Economy”, (1972). A fost tradusă în limba română sub titlul (Schiţă a teoriei creşterii economice socialiste, 1972), Ed. Politică, Bucureşti, 1972. [R.A.]
KANTOROVICI, LEONID V. (1912-1982), economist şi matematician rus, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Leningrad, mai întâi, matematica şi fizica, apoi economia. A obţinut titlul de doctor în matematică (1930), pentru ca în 1935 să-şi susţină teza de doctor în economie. A predat la Universitatea din Leningrad (1934-1960), iar începând cu 1960 şi-a desfăşurat activitatea la Academia de Ştiinţe a fostei U.R.S.S., făcând parte din conducerea acesteia până la moarte. în perioada 1971-1976 a condus Institutul Naţional de Control Economic. De asemenea, a condus direct secţia siberiană a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Pentru activitatea de cercetare ştiinţifică îndelungată şi de mare rezonanţă, L.V. Kantorovici a fost distins cu ordine, medalii şi premii ruseşti, sovietice şi internaţionale. Ca o recunoaştere pe plan mondial a contribuţiilor sale la dezvoltarea matematicii şi a ştiinţei economice, L.V. Kantorovici a primit Premiul Nobel pentru Economie pe anul 1975. în esenţă, premiul respectiv i-a fost acordat pentru lucrările sale referitoare la “alocarea optimă a resurselor rare”. S-a apreciat că, prin lucrările sale, economistul rus s-a impus lumii întregi ca un teoretician eminent în domeniul ştiinţelor economice, îndeosebi în cel al
fundamentării modalităţilor de aplicare a metodelor de analiză matematică la planificarea utilizării resurselor şi la gestionarea lor eficientă. El este inventatorul teoriei programării liniare. încă din anii *30, L.V. Kantorovici a aplicat teoria sa pentru a soluţiona problema combinării resurselor productive disponibile într-o fabrică, obiectivul constituindu-1 maximizarea producţiei. Totodată, el a folosit teoria programării liniare în planificarea macroeconomică optimală. Pe baza acestor abordări şi rezolvări, L.V. Kantorovici a ajuns la concluzia că deciziile privind producţia pot fi descentralizate şi rămân sau devin eficiente dacă “preţurile umbră” sunt folosite la nivelurile cele mai de jos ale procesului decizional. De asemenea, el a fundamentat şi conceptul de “multiplicatori de discernământ” (de fineţe, de percepţie), care în general corespund preţurilor “umbră” din literatura economică occidentală. Principala sa teză în acest context, ca şi a economiştilor care au fost influenţaţi de teoria sa, este că o economie planificată trebuie să folosească un sistem de preţuri, care să fie construit prin includerea şi a unei rate sociale a scontului, respectiv, a unei rate a dobânzii, în fosta Uniune Sovietică, L.V. Kantorovici era considerat un economist “reformator”, analiza sa critică asupra politicii economice promovate fiind în dezacord cu poziţia oficială a puterii sovietice de atunci. Op.: “Mathematical Methods in the Orga-nization and Planning of Production” (Metode matematice de organizare şi planificare a producţiei, 1939); “The Best Use of Economic Resources” (Cea mai bună utilizare a resurselor economice, 1959); “Optimal Decisions in Economics” (Deciziile optimale în ştiinţa economică, 1972, împreună cu A.G. Gorstko); “Analiza funcţională” (1977), împreună cu G.P. Akilov. Lucrările lui L.V. Kantorovici au fost traduse în S.U.A., Anglia, Franţa etc. în România, a fost tradusă şi publicată, în anul 1966, lucrarea “Calculul economic al folosirii optime a resurselor”. [D.N.]
KEYNES, JOHN MAYNARD (1883-1946), economist, profesor universitar, om de afaceri. A studiat la King’s College Cambridge, luându-şi licenţa în matematică. Cât timp a stat la Cambridge a studiat filozofia cu Alfred Whitehead şi economia cu Alfred Marshall şi Arthur C. Pigou. A predat cursul de economie la King’s College, Cambridge. în 1911, J.M. Keynnes devine editorul renumitei publicaţii “Economic Journal”. în timpul primului război
 251
KIRIŢESCU, COSTIN
mondial a deţinut un post în Ministerul de Finanţe. Ca membru al delegaţiei engleze la tratativele de pace de la Versailles, a fost însărcinat în special cu problemele reparaţiilor de război ce urmau să fie impuse Germaniei. Punctul său de vedere asupra organizării economice postbelice a Europei (expus şi susţinut în lucrarea sa “Consecinţele economice ale păcii”, 1919) diferă de vederile oficiale ale delegaţiei. El consideră că volumul reparaţiilor cerute Germaniei este excesiv, întrucât nu-i va permite acesteia să ocupe în economia europeană un loc care să satisfacă - pe lângă propriile nevoi vitale, interesele comerciale şi general-economice ale ţărilor învingătoare - ca un pilon al reconstrucţiei, ca piaţă de desfacere etc. A făcut o critică severă cu privire la decizia guvernului de a reveni la “etalonul aur” şi la rata de schimb dinainte de război. J.M. Keynes se dedică activităţii didactice şi ştiinţifice, publicistice, pe de o partSf şi afacerilor, pe de altă parte. S-a afirmat în lumea afacerilor; a fost administrator de societăţi; a dobândit o avere considerabilă prin speculaţii la bursă şi a creat o situaţie financiară de invidiat colegiului său de la Cambridge care l-a ales trezorier; în 1930 este ales membru în “Macmillan Commitee on Finance and Industry”, ca să revină apoi în Ministerul de Finanţe în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost responsabil în negocierile Lend-Lease cu S.U.A. şi a participat, în 1944, la Conferinţa de la Bretton-Woods când s-a înfiinţat Fondul Monetar Internaţional, fiind unul din arhitecţii etalonului aur-devize. în 1923, publică “Scurt tratat de reformă monetară” care va avea un rol important în reorganizarea de mai târziu a sistemului monetar internaţional, iar în 1930 publică “Tratat despre bani”. Conţinutul reformei monetare consta în adoptarea unui etalon de valoare, altul decât aurul (“o marfa compusă”) şi în intervenţii ale autorităţilor pe piaţă pentru a-1 menţine în limite înguste. Lucrarea sa majoră, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936), scrisă în anii Marii Crize, explică faptul că economia clasică nu poate rezolva şomajul permanent şi stagnarea economiei; explică şi care este mecanismul acestor fenomene şi oferă soluţii sub forma creşterii cheltuielilor publice. J.M. Keynes, spre deosebire de liberalii clasici, consideră că mecanismele spontane ale pieţei nu sunt suficiente pentru a atinge obiective de bază, cum sunt: ocuparea deplină, lipsa crizelor, creşterea economică maximă compatibilă cu resursele existente. în concepţia sa, statul trebuie să joace un rol corector,
folosind mijloacele puse la dispoziţia sa (bugetul statului, rolul în emisia monetară, acţiunea asupra dobânzilor). Preocuparea lui principală a constituit-o asigurarea echilibrului economic prin intervenţia directă a statului în viaţa economică. Interesul pentru o fundamentare teoretică mai solidă în vederea susţinerii recomandărilor de politică economică, pe care le considera în mod ferm ca singurele juste şi în a căror apărare era de neclintit, aprecia R.F. Harrod, stând la originea căutărilor unei explicaţii teoretice a cauzelor şomajului, concretizată în teza şomajului involuntar, a multiplicatorului, a investiţiilor şi a elaborării modelului ce-i poartă numele etc. J.M. Keynes ^i-a cristalizat argumentele sale într-o elaborare teoretică coerentă, ceea ce a determinat ca punctele lui de vedere să fie acceptate. Deşi, astăzi, teoria generală a ocupării este criticată, transformările pe care J.M. Keynes le aduce în teorie şi în politica economică sunt considerabile, conducând la fundamentarea a ceea ce azi este macroeconomia, la apariţia şi dezvoltarea contabilităţii naţionale. Este fondator al curentului ce-i poartă numele - keynesismul. Op.: “The Economics Consequences of the Peace” (Consecinţele economice ale păcii, 1919); “A Treatise on Money” (Tratat despre bani, 1930); “The General Theory of Empîoyment, Interest and Money” (Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, 1936). Aceasta din urmă este tradusă în limba română în 1970, la Editura Ştiinţifică. [A.C.]
 KIRIŢESCU, COSTIN (25.V.1908, Bucureşti), economist român, profesor universitar. După absolvirea Liceului “Matei Basarab” din Bucureşti a urmat concomitent cursurile Facultăţii de Drept şi ale Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, ale căror licenţe le-a obţinut în 1929 şi, respectiv, în 1930. După absolvirea studiilor universitare, a efectuat un stagiu la Banca Naţională, la Dresdner Bank din Berlin şi la Camera de Comerţ germano-română. în 1934 şi-a susţinut, la Universitatea “Friederich-Wilhelm (Humboldt)” din Berlin, teza “Die Landwirtschaft und die Entwicklung des organisierien Agrarkiedits in Rumanien”, devenind doctor în filosofie şi economie, în acelaşi an a fost numit asistent la Facultatea de Drept din Bucureşti, parcurgând apoi toate treptele ierarhiei didactice la disciplinele Economie politică, Politică economică, Monedă, Legislaţie agrară, Drept financiar. După o întrerupere de şase ani, şi-a reluat activitatea didactică (1946-1952) la Academia de
KLEIN, LAWRENCE R.
252
Studii Economice din Bucureşti, la disciplinele Finanţe şi Relaţii valutar-financiare internaţionale. A lucrat în cadrul Ministerului Finanţelor, în care calitate a participat la lucrările de aderare a României la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială. A conferenţiat la numeroase institute şi universităţi străine. C. Kiriţescu are o operă impresionantă ca volum (peste 400 de studii şi lucrări apărute în limba română şi în limbi străine) şi ca valoare ştiinţifică: “Inflaţia şi combaterea ei” (1943); “Geneza monedei” (1945); “Aspecte ale problemelor monetare contemporane” (1946); “Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui” (3 vol., 1964-1970), lucrare distinsă cu Premiul “P.S. Aurelian” al Academiei Române; “Relaţiile valutar-financiare internaţionale” (1978,); “Moneda - mică enciclopedie” (1982) ş.a.
C. Kiriţescu este membru al Societăţii Economiştilor Români, al Societăţii Ateneului Român, al Asociaţiei Române pentru Clubul de la Roma, membru corespondent (18 dec. 1991) şi membru titular (10 nov. 1992) al Academiei Române.
KLEIN, LAWRENCE R. (n. 1920), economist american, profesor la Universitatea din Michigan şi la Universitatea din Pennsylvania, unde a fost distins cu titlul “Benjamin Franklin”. Şi-a făcut studiile la Universitatea din California. în 1944, susţine teza de doctorat la Massachusetts Institute of Technology sub îndrumarea lui Paul A. Samuelson. în 1948-1950 a participat la cercetarea econometrică de la Universitatea din Chicago, apoi a făcut parte din personalul Biroului Naţional de Cercetare Economică. A fost distins cu numeroase premii şi medalii. Academia Regală de Ştiinţe a Suediei i-a acordat Premiul Nobel pentru contribuţiile la construcţia de modele econometrice şi aplicarea lor la analiza fluctuaţiilor şi politicilor economice la nivel naţional, regional şi mondial. Pe baza unei foarte bune cunoaşteri a teoriei macroeconomice şi a fluctuaţiilor conjuncturale, L.R. Klein a elaborat mai multe modele sofisticate, dar utilizabile pentru analiza activităţilor economice şi a fluctuaţiilor acestora. De pildă, modelele Wharton (legate de numele lui) şi-au găsit o largă utilizare în domeniul previziunii PIB, a exporturilor, a investiţiilor şi a consumului. Modelul LINK - conceput pentru a surprinde situaţii mai complexe, din diferite ţări - este larg folosit pentru a previziona evoluţia comerţului şi a capitalului, respectiv, pentru a testa
efectele schimbărilor propuse în politicile economice. Prin acest model au fost legate evoluţiile diferitelor ţări şi, apoi, se formulează perspectivele comerţului internaţional şi mişcările internaţionale de capital. în acest fel, se pot analiza efectele pe care măsurile de politică economică dintr-o ţară le au asupra economiilor altor ţări. L.R. Klein este adeptul unor intervenţii limitate, al îmbinării acestora cu libera iniţiativă. în acest sens, el consideră că este posibilă modificarea cursului lucrurilor şi că marea majoritate a problemelor economice au soluţii. Pentru aceasta este necesar să se obţină un anume compromis între interesele patronilor privaţi şi organismele de stat. Ideile valoroase ale lui L.R. Klein, îndeosebi cele de econometrie şi de modelare macroeconomică, au fost publicate în lucrări de referinţă ale literaturii economice internaţionale. Op.: “The Keynesian Revolution” (Revoluţia keynesiană, 1947); “Economic Fluctuation 1921-1941”, (Fluctuaţiile economice în economia S.U.A., 1921-1941); “Textbook of Econometrics” (Manual de econometrie, 1953); “The Economic of Supply and Demand” (Teoria ofertei şi cererii, 1983); “Econometrics Model of the United States 1929-1952” (Un model econometric al S.U.A., 1929-1952); “Economics and Econometrics” (Teoria economică şi econometria, 1985). [D.N.]
KNOW-HOW, termen care semnifică o cunoaştere a modului în care poate fi făcut ceva (a şti cum). K.-h. reprezintă priceperea, îndemânarea de a desfăşură
o anumită activitate. Potrivit Comisiei Camerei de Comerţ cu sediul la Paris, k.-h. reprezintă ansamblul de noţiuni, cunoştinţe, de experienţă, de operaţii şi procedee necesare fabricării unui produs. Aceste cunoştinţe nu fac parte din informaţiile cuprinse în brevete, transmiterea lor către beneficiari necesitând aranjamente contractuale speciale. Problema k.-h. apare în legătură cu transferul de tehnologie, respectiv, cu schimburile de informaţii ştiinţifice şi tehnologice. De multe ori, contractul de cumpărare a unei licenţe pentru fabricarea unui produs, de folosire a unei anumite mărci de marketing etc. este însoţit şi de un contract de k.-h., căci realizarea efectivă a acestora necesită ceva mai mult decât decodificarea unor informaţii. Demararea activităţii poate cere anumite finisări, reglări şi adaptări conform condiţiilor concrete, ceea ce face ca prezenţa unor experţi să fie adeseori necesară. [A.D.]
253
KUZNETS, SIMON S.
KOGĂLNICEANU, MIHAIL (1817-1891), om politic democrat, luptător consecvent pentru unirea Ţărilor Române, abolirea feudalismului şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi; a fost de mai multe ori ministru şi prim-ministru; membru al Academiei Române. In planul preocupărilor economice, s-a ocupat de istoria şi critica feudalismului, de fundamentarea împroprietăririi ţăranilor, a luat atitudine împotriva înapoierii economice, militând pentru dezvoltarea industriei naţionale şi protejarea ei de concurenţa străină. Op.: “ Sclavie, vecinătate, boieresc” (1853); “îmbunătăţirea soartei ţăranilor” (1862); “Convenţiunea comercială din 1875 cu Austro-Ungaria” (1875). [D.N.]
KONDRATIEFF, NICOLAI D. (1882-1938), economist rus, profesor universitar. A absolvit Facultatea de ştiinţe juridice de la Universitatea din Sankt Petersburg. El este cunoscut ca autor al teoriei ciclurilor economice lungi, cicluri care îi poartă numele. Op.: “The Long Waves” (in Economic Life, Harvard University Press, 1935 reluarea lucrării sale din 1925); “Piaţa grâului şi reglarea sa în timpul războiului şi revoluţiei” (1922). [D.N.]
KOOPMANS, TJALLING C. (1910-1985), economist american de origine olandeză, profesor universitar. A studiat, mai întâi, matematica şi fizica la Universitatea din Utrecht. Apoi va studia ştiinţele economice la Universitatea din Leyden, unde obţine titlul de doctor în economie (1936). Cariera universitară o începe la Şcoala Olandeză de Economie (1936-1938) şi o continuă la Universitatea din Chicago (1944-1955), apoi la Universitatea Yale (1955-1981). în paralel, a lucrat ca specialist la Secretariatul financiar de pe lângă Liga Naţiunilor. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Economie pe anul 1975. Premiul i-a fost acordat pentru “contribuţia sa la dezvoltarea teoriei alocării optime a resurselor, folosind tehnici matematice strălucite din care au rezultat ecuaţii complicate ce au devenit operaţionale în acest domeniu”. A fost creditat cu aport major în dezvoltarea independentă a programării liniare, T.C. Koopmans fiind acela care a combinat programarea liniară cu teoria microeconomică tradiţională şi a construit astfel un model original al alocării resurselor într-o economie concurenţială. Mai mult, el a demonstrat că un astfel de model de producţie poate servi ca bază a formalizării (operaţionalizării)
teoriei echilibrului general. De fapt, concluzia lucrării sale “Analiza activităţii de producţie şi de alocare” a fost că folosirea preţurilor umbră creează posibilităţi de descentralizare a deciziilor de producţie în cadrul economiei. T.C. Koopmans are merite deosebite la teoria creşterii optimale şi la teoria econometrică. El a formulat un număr de teoreme în legătură cu distribuirea optimală intertemporală a venitului naţional pentru investiţii şi cheltuieli de consum. în context, s-a demonstrat că o astfel de distribuire are consecinţe notabile asupra distribuirii bunăstării între generaţii. Beneficiind de aceste noi achiziţii ştiinţifice, T.C. Koopmans va reveni la problemele privind dezvoltarea şi creşterea, ca şi la cele privitoare la planificarea în domeniul materiilor prime şi energiei. Prin lucrările sale, econometria a făcut progrese notabile. Op.: “Activity Analysis of Production and Allocation” (Analiza activităţii de producţie şi alocare, 1951); “Studies in econometric methods” (Studii în metodele econometrice, 1953); “Intertemporal Distribution and Optimal Agregate Economic Growth” (Distribuţia intertemporală şi creşterea economică agregată optimală, 1967); “Three Essays on the State of Economic Science” (Trei eseuri despre starea ştiinţei economice, 1957). [D.N.]
KUZNETS, SIMON S. (1901-1985), economist american de origine rusă, profesor universitar. începe studiile în Rusia, pe care le continuă la Universitatea Columbia din New York, unde devine licenţiat în 1923 şi doctor în economie în 1926. Iniţial, a lucrat în calitate de cercetător la Biroul Naţional de Cercetări Economice ( 1927-1930), apoi ca profesor universitar la Universitatea din Pennsylvania (1930-1954), la Universitatea “John Hopkins” (1954-1960) şi la Universitatea Harvard (1960-1971). în cadrul Biroului Naţional de Cercetări Economice, S.S. Kuznets a pus bazele studiilor sale asupra venitului naţional al S.U. A. şi asupra creşterii şi dezvoltării economico-sociale. în anul 1971, S.S. Kuznets a primit Premiul Nobel pentru Economie, ca recunoaştere a “muncii sale de pionierat privind interpretarea creşterii economice, interpretare fondată pe analize empirice, ceea ce i-a permis să aprofundeze şi să arunce o lumină nouă asupra proceselor socio-economice ale dezvoltării ţărilor”. în calitate de cercetător, el pune bazele studierii venitului naţional al S.U.A., începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Problemele dinamicii venitului naţional sunt analizate
KUZNETS, SIMON S.
de el în legătură directă cu formarea capitalului şi cu calitatea braţelor de muncă. A fost preocupat de ciclurile lungi, pe care le explică prin influenţele exercitate de variaţiile ratei de creştere a populaţiei. El constată că în majoritatea ţărilor industrializate există un raport relativ stabil între consum şi venituri. Totodată,
S.S. Kuznets descoperă o tendinţă descrescătoare a cantităţii de capital real necesar producerii unei cantităţi date de bunuri. Pornind de la complexitatea proceselor economice, el insistă asupra necesităţii luării în considerare a unui număr de observaţii empirice. S.S. Kuznets arată că modelele simple, bazate pe o singură experienţă istorică, se caracterizează prin limite analitice. De aceea, el aprecia că analiza creşterii economice trebuie realizată cu luarea în calcul a multiplilor factori, cum sunt: dinamica şi structura populaţiei; tehnologiile; piaţa şi mecanismele ei; calitatea activităţii Parlamentului şi guvernului. în particular, a evidenţiat, cu
254
ajutorul seriilor statistice, cât de puţin din dezvoltarea economică se datorează acumulării de capital.
S.S.  Kuznets a descoperit şi a descris existenţa variaţiilor ciclice în ratele de dezvoltare şi legăturile acestor variaţii cu factorii de creştere economică, îndeosebi cu populaţia. în prezent, aceste variaţii sunt cunoscute sub denumirea de “cicluri Kuznets”. în concluzie, S.S. Kuznets este cunoscut şi recunoscut pentru interpretarea sa empirică asupra creşterii economice şi pentru aplicarea metodelor statistice în determinarea surselor de creştere a venitului naţional. Op.: “National Income and its Composition” (Venitul naţional şi componentele sale, 1941); “National product since 1869” (Produsul naţional începând cu 1869,1946); “Modem Economic Growth” (Creşterea economică modernă, 1966); “Economic Growth of Nations” (Creşterea economică a naţiunilor, 1971); “Population, Capital and Growth ” (Populaţie, capital şi creştere, 1979). [D.N.]
L
LAFFER, ARTHUR (n. 1941), economist american, profesor universitar. A urmat Universitatea din Chicago, după care a devenit profesor la Los Angeles. Conduce o firmă de consultanţe la Boston. A. Laffer este unul dintre principalii reprezentanţi ai curentului economiei ofertei. Teoretician al revoltei antifiscale a anilor ’80. Curba care ilustrează raportul dintre încasările fiscale totale ale statului şi rata impozitării îi poartă numele. Pornind de la zero, spune el, o creştere a ratei de impozitare poate duce la creşterea încasărilor fiscale. A. Laffer estimează însă că randamentele descrescânde se aplică şi în acest domeniu. Astfel, există .o rată de impozitare optimală, dincolo de care încasările fiscale totale se vor diminua dacă rata de impozitare va continua să crească. Din acest moment, efectele descurajatoare ale fiscalităţii vor provoca o reducere a producţiei. în particular, întreprinzătorii şi deţinătorii de venituri mari îşi vor consacra mai mult energia de a căuta “refugii” fiscale. Pentru A. Laffer, o fiscalitate apăsătoare şi inegală explică principalele dificultăţi ale economiilor modeme şi ale încetinirii producţiei. O scădere a ratelor de impozitare şi o diminuare progresivă a impozitului pe venit sunt necesare pentru a stimula oferta şi a relansa producţia. [R.A.]
LAISSEZ-FAIRE, concepţie sau doctrină economică, potrivit căreia statul ar trebui să intervină cât mai puţin în activitatea economică, lăsând libertatea deciziilor celor ce acţionează pe piaţă. Această concepţie a fost formulată de Adam Smith. El aprecia că statul trebuie să intervină numai în domeniile creării cadrului legislativ şi instituţional, al apărării naţionale şi al furnizării unor bunuri publice (v. Liberalism). [S.Cr.]
LEASING, operaţiune prin care la o locaţie (închiriere) de echipamente mobiliare sau imobiliare se asociază o eventuală cumpărare, ulterioară, în măsura în care chiria poate fi asimilată în contul preţului final pentru echipamentul respectiv. Pentru cel ce are nevoie de echipamente şi recurge la 1., se realizează o finanţare simplă şi rapidă pentru întreaga investiţie, dar are un cost relativ ridicat. Această formă
de finanţare este foarte sensibilă la conjunctură. L. se deosebeşte de: a) locaţie, care constă într-o simplă închiriere; b) locaţie-vânzare, care implică automat cumpărarea utilajului de către cel ce l-a închiriat la sfârşitul contractului de locaţie; c) vânzare cu temporizare, care implică un transfer de proprietate de la început, însoţită însă de un avans şi, totodată, de un credit pentru cumpărător obţinut de la o bancă, astfel încât să reducă ieşirea fondurilor cumpărătorului. Ulterior, cumpărătorul îşi achită corespunzător ratele la bancă şi vinde total sau parţial echipamentul unei societăţi de 1., după care îl închiriază de la aceasta (v. Credit, Finanţare, Locaţie de gestiune). [G.P.T.]
LEGE ANTIDUMPING, reglementări juridice adoptate de unele ţări sau organisme economice internaţionale prin care se urmăreşte prevenirea sau combaterea practicilor de dumping (v. Dumping). [P.I.]
LEGE ECONOMICĂ, legături de interdependenţă funcţionale, de durată şi de profunzime, între actele, faptele şi comportamentele oamenilor în/şi prin activităţile social-economice. Iniţial, în perioada formării ştiinţei economice, dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice au fost numite stare de dependenţă mutuală. Aceasta era considerată o parte inseparabilă a Ordinii Naturale a Lucrurilor. în acest spirit, fiziocraţii, apoi clasicii economiei politice au descoperit şi formulat o serie de legi naturale ale economiei (Legea diviziunii sociale a muncii, Legea concurenţei, Legea cererii şi ofertei, Legea profitului etc.), legi considerate la fel de universale, permanente şi imuabile ca şi legile fizicii, de pildă. Această concepţie (finalistă) a fost supusă unei critici puternice, îndeosebi de reprezentanţii Şcolii istorice germane, care susţineau că l.e. sunt specifice fiecărei ţări şi fiecărei etape a dezvoltării economice a acesteia. Pe baza unui proces îndelungat de confruntări şi de dezvoltări, se pare că, în ultimul timp, s-a ajuns la un consens în ce priveşte natura (esenţa) l.e. Aceasta în sensul că specialiştii recunosc existenţa l.e. obiective, chiar dacă unii dintre ei le denumesc principii, reguli, regularităţi. în genere, aceste legi se deosebesc atât de legile naturii, cât şi de
LEGE ECONOMICĂ OBIECTIVĂ
 256
cele juridice, adoptate de forumurile democratice legiuitoare. Deci, caracterul obiectiv al l.e. constă în următoarele: acţiunea lor sugerează doar ideea de raporturi constante între anumite fapte, acte şi comportamente; legăturile exprimate de acestea sunt necesare, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prealabile; l.e. exprimă doar tendinţe, acţiunea lor putând fi dejucată de forţe contrare; ele comportă previziuni a căror consistenţă depinde de gradul de cunoaştere în domeniu şi de capacitatea oamenilor de a-şi desfăşura activităţile pe baza exigenţelor acestora; formularea Le. şi crearea instituţiilor corespunzătoare pornesc de la comportamentele, interesele oamenilor şi compromisurile dintre ei. Toate acestea sunt compatibile cu iniţiativa şi acţiunea individuală. L.e. nu obligă pe nimeni, în mod individual, ci îi orientează pe toţi. Raportarea oamenilor la exigenţele l.e., în măsura în care le cunosc, reprezintă condiţia unor activităţi economice utile şi eficiente (v. Fenomen economic, Proces economic). [D.N.]
 Lege economică obiectivă (v. LEGE ECONOMICĂ)
 LEGEA CREŞTERII COSTURILOR OPORTUNITĂŢII (RELATIVE), tendinţa de creştere a costului oportunităţii producţiei unui bun pe măsură ce producţia din acel bun creşte, în condiţiile în care firma sau economia naţională se află la limita posibilităţilor de producţie. Această lege poate fi enunţaţă astfel: a) reducerea cu o cantitate constantă a producţiei unui bun permite creşterea producţiei unui alt bun, dar cu o cantitate din ce în ce mai mică;
 b) creşterea cu o cantitate constantă a producţiei unui bun necesită reducerea cu o cantitate din ce în ce mai mare a producţiei unui alt bun. Ambele afirmaţii sunt valabile în condiţii de eficienţă economică şi de folosire integrală a resurselor productive (v. Costul oportunităţii). [G.C.]
 LEGEA DE REPARTIŢIE (DISTRIBUŢIE) BINOMIALĂ, lege care descrie repartiţia unei variabile aleatoare în cazul unui experiment cu două posibilităţi alternative de realizare, pe principiul bilei revenite. Probabilitatea ca din n repetări ale evenimentului alternativa avută în vedere să se realizeze de k ori este dată de relaţia:
 unde: P - probabilitatea de realizare a alternativei considerate;
 q - probabilitatea de realizare a alternativei contrare, q = 1 - p.
 Denumirea de repartiţie binomială vine de la faptul că relaţia de definire a legii de repartiţie este dată de forma generală a binomului (p + q)n (v. Variabilă aleatorie). [A.D.]
 LEGEA DE REPARTIŢIE GAUSS-LAPLACE (NORMALĂ), lege matematică care caracterizează densitatea de repartiţie a unei variabile aleatorii descoperită de matematicianul german Cari F. Gauss şi de matematicianul francez Pierre-Simon Laplace.
 p(x) = limP„(x) = —\=
 x-»co           CW27T
    <x-M)2
e 2°2 ,
 unde:
 p(x) — densitatea de repartiţie a variabilei aleatorii X; |i — media variabilei aleatorii; cr — abaterea standard; a2— dispersia.
 Denumirea de lege de repartiţie normală vine de la matematicianul şi statisticianul belgian Lambert Quetlet, care a observat că măsurile antropologice urmează o lege de repartiţie Gauss-Laplace. Extrapolând aceste rezultate în domeniul biologic, Quetlet a propus denumirea de repartiţie normală pentru a evidenţia larga ei aplicabilitate. Importanţa legii de repartiţie normală este dată de faptul că din ea derivă mai multe legi de repartiţie statistică utilizate în testele econometrice (v. Variabilă aleatorie). [A.D.]
 LEGEA DE REPARTIŢIE x2, lege de repartiţie descoperită de Helmert şi Pearson, având densitatea de probabilitate dată de relaţia:
             f(x) = :
                                      1
                                                           Pn(k) = Cnkpkq"-k
                    >'*r(v/2)A 'c unde:
 v - parametru, v e Z+;
                    oo
 r- funcţia r(p) = Jxp->e-»dx.
                    O
 L. de r. %2 are largi utilizări în cercetarea economică, fiind folosită în principal ca:
 a)   test de independenţă a caracteristicilor de clasificare;
257
LEGEA KING
b)    test de omogenitate, relevând dacă eşantioanele studiate sunt extrase din aceeaşi populaţie statistică;
c)    test de concordanţă pentru legea de repartiţie a eşantionului cu cea a populaţiei statistice din care a fost extras (v. Variabilă aleatorie). [A.D.]
LEGEA DEBUŞEELOR (SAY), construcţie teoretică a economistului Jean Baptiste Say (1767-1832), apărător al liberei concurenţe şi libertăţii economice. L.d. poate fi formulată astfel: produsele se schimbă contra produse şi orice ofertă îşi creează propria cerere. Un produs oarecare creat devine ofertă şi, implicit, debuşeu pentru alte produse. Când ultimul producător a încheiat operaţiunile la un bun marfar, dorinţa sa cea mai mare este să-l vândă pentru ca valoarea lui să nu fie stocată. Dar, devenit vânzător, el nu este mai puţin interesat de a se elibera de banii obţinuţi, achiziţionând alte bunuri, pentru că banii nefolosiţi nu-i aduc nici nu avantaj. De aceea, concluzionează Say, simplul fapt de a produce un produs creează, aproape instantaneu, debuşeu pentru alte produse. Dacă presupunem că valoarea întregii producţii este 1.000, ea atrage distribuirea unor venituri de volum egal (sub formă de profit, salarii, plăţi la furnizori, impozite etc.), ceea ce realizează egalitatea dintre valoarea monetară a ofertei şi a cererii. în opinia lui Say şi a adepţilor săi, l.d. se verifică atunci când vânzarea se realizează fară pierdere, salariile şi rata dobânzii sunt flexibile, fenomenul de tezaurizare este absent, moneda joacă rolul de simplu intermediar şi evaluator al schimbului, iar migrarea factorilor de producţie este complet liberă. Numeroşi contemporani ai lui Say, dar mai ales Keynes, au demonstrat însă superficialitatea presupoziţiilor pe care a fost construită l.d. [G.I.]
LEGEA GENERALĂ A CERERII, relaţia inversă (negativă) între cantitatea cerută dintr-un anumit bun şi preţul bunului respectiv. Dacă toate celelalte condiţii rămân neschimbate, iar preţul creşte (scade), atunci cantitatea cerută scade (creşte). Modificarea cantităţii cerute ca urmare a schimbării preţului se determină prin trecerea de la un punct la altul de pe curba cererii, iar mărimea relativă a modificării depinde de elasticitatea cererii în funcţie de preţ (v. Curba cererii, Funcţia cererii). [G.C.]
LEGEA GENERALĂ A OFERTEI, relaţia directă/ pozitivă dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul
de piaţă. Aceasta înseamnă că unei creşteri (scăderi) a preţului de pe piaţa unei mărfi îi corespunde creşterea (scăderea) cantităţii oferite. Producătorii vor oferi o cantitate mai mare la preţuri înalte decât la preţuri scăzute. L.g. a o. se verifică numai în situaţia când toţi ceilalţi factori rămân constanţi. Modificarea cantităţii oferite este redată de punctele de pe curba ofertei, iar mărimea ei depinde de forma elasticităţii ofertei în funcţie de preţ (v. Curba ofertei, Funcţia ofertei). [G.C.]
LEGEA GOODHART, lege care statuează că orice măsură a ofertei de bani se comportă diferit atunci când devine un scop oficial în legătură cu ceea ce s-a propus. Altfel spus, măsurarea ofertei monetare este diferită în funcţie de instituţia care se implică în această acţiune. Această măsură are altă semnificaţie atunci când capătă o validare oficială, validare care este corelată cu un scop al politicii economice. L.G. poartă numele fostului consultant şef al Băncii Angliei, care a semnalat primul acest fenomen în Marea Britanie. [P.M.]
LEGEA GRESHAM, lege conform căreia banii răi alungă de pe piaţă banii buni. în mod obişnuit, ea este atribuită omului de afaceri britanic Thomas Gresham (1519-1579). Spre exemplu, dacă există în circulaţie monede de aur şi guvernul încearcă să economisească bani reducând conţinutul de aur al noilor monede, vechile monede vor fi retrase din circulaţie, nimeni nedorind să schimbe banii buni (cei vechi) pe banii răi (cei noi). Banii buni sunt mai degrabă retopiţi şi vânduţi la valoarea lor în aur. Desigur, astăzi substituirea banilor “buni” cu bani “răi” poate fi observată mai ales în condiţii de inflaţie. Spre exemplu, în România, în 1993-1995, toată lumea încerca să scape de lei şi să păstreze dolari sau mărci germane. [D.C.]
LEGEA KING, relaţie invers proporţională dintre veniturile individuale ale fermierilor şi volumul total al producţiei agricole obţinute într-un an. Economistul englez Gregory King a observat că preţurile produselor agricole cresc în anii în care recoltele erau proaste, putând duce la creşterea veniturilor fermierilor. Această situaţie se explică prin elasticitatea scăzută a cererii pentru produse agricole (în special pentru produse de strictă necesitate). în aceste condiţii scăderea ofertei pe piaţa unui anumit produs agricol
LEGEA NUMERELOR MARI
258
de bază este similară cu deplasarea curbei ofertei spre stânga, ceea ce are ca efect creşterea preţului de echilibru. Cererea fiind inelastică, reducerea cantităţii cerute este semnificativ mai mică decât creşterea preţului, rezultând o creştere a veniturilor ofertanţilor pentru respectivul produs agricol. [A.D.]
LEGEA NUMERELOR MARI, teoremă a statisticii matematice care arată că frecvenţa de apariţie a unui eveniment converge către probabilitatea acelui eveniment. A fost enunţată pentru prima dată de matematicianul elveţian Jakob Bemoulli astfel:
Zs =1
^-p
n
unde:
vn - frecvenţa de apariţie a unui eveniment din n repetări ale experimentului; e - parametru real pozitiv, oricât de mic; p - probabilitatea de realizare a evenimentului. L.n.m. are o importanţă deosebită în cercetările ştiinţifice, deoarece permite aproximarea probabilităţii de realizare a unui eveniment aleator în funcţie de frecvenţa apariţiei acestuia în cadrul unui experiment (observaţii) (v. Probabilitate, Proces stocastic). [A.D.]
LEGEA OKUN, lege ce exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului şi mărimea şi modificarea în termeni reali a Produsului Naţional Brut. Economistul american Arthur M. Okun a pornit, în analiza pe care a întreprins-o, de la faptul evident, observabil empiric, conform căruia persoanele ocupate participă la producerea de bunuri materiale şi la prestarea de servicii, iar şomerii nu iau parte la activităţile economice. Ca urmare, conchide A.Okun, se poate presupune că existenţa şomajului înseamnă sacrificarea (pierderea) unor şanse de a crea producţie naţională, respectiv, creşterea acestuia este un factor fie de încetinire a sporirii P.I.B.-ului, fie de stagnare şi chiar de scădere a lui. Okun a încercat să dea o exprimare cantitativă riguroasă legii care îi poartă numele. Pe baza datelor statistice oficiale referitoare la economia americană, el a întocmit o pictogramă, în care fiecare punct este fixat ca rezultat al unei singure observări atât a modificării P.I.B.-ului, cât şi a modificării ratei şomajului. Pe axa orizontală este pusă schimbarea nivelului şomajului, în timp ce pe axa verticală se înscrie ritmul modificării P.I.B.-ului, în termeni reali. Punctele se
obţin în grafic prin ducerea paralelelor imaginare la cele două axe. în ecuaţia lui Okun, se pleacă de la regula conform căreia dacă rata şomajului rămâne neschimbată, atunci ritmul de creştere a PNB (real) este de 3%. în plus, prin fiecare sporire a nivelului şomajului cu un punct procentual ritmul de creştere a PNB se reduce cu două puncte procentuale. Dacă, de pildă, rata şomajului creşte de la 6% la 8%, respectiv, ocuparea scade cu două puncte procentuale, atunci modificarea volumului PNB (real) se va reduce cu 1% (A PNB = 3 - 2(6 - 8) = 3 - 4 = -1). [D.N.]
LEGEA PETTY, lege ce se referă la ceea ce Petty considera cea mai importantă problemă a economiei politice. Pornind de la concepţia asupra izvoarelor bogăţiei, potrivit căreia “munca este tatăl şi principiul activ al bogăţiei, în aceeaşi măsură în care natura este mama ei”, şi confruntat cu problema concretă a măsurării avuţiei ţării, Petty a fost preocupat de evaluarea tuturor lucrurilor, afirmând că aceasta ar fi trebuit adusă la doi numitori comuni - pământul şi munca. El a dat o formulare foarte precisă acestei probleme: “Ar fi de dorit să găsim un raport natural de egalitate între pământ şi muncă, astfel încât valoarea să poată fi exprimată cu ajutorul unuia din aceşti doi factori tot aşa de bine ca şi atunci când este exprimată prin amândoi...” Stăruind asupra problemei, Petty a ajuns, mai târziu, la necesitatea aplicării unui principiu de unificare, adică “de stabilire a unui raport de egalitate între pământ şi muncă, astfel încât valoarea oricărui lucru să poată fi exprimată numai prin unul din aceşti doi factori”. Petty a fost conştient că soluţiile propuse (principiul de unificare) nu rezolvă practic problemele atât de complexe şi diverse ale valorii bunurilor. [S.I.]
LEGEA POPULAŢIEI (MALTHUS) (privind populaţia), lege conform căreia atât timp cât are loc ameliorarea veniturilor, ca efect al dezvoltării economice, populaţia tinde să crească în progresie geometrică, devansând creşterea ofertei de hrană (în progresie aritmetică), consecinţele fiind inevitabil reducerea veniturilor şi sărăcia generalizată. Prin această lege expusă în “Eseu asupra principiului populaţiei” (1798), Thomas Malthus sfidează teoria optimistă dominantă în epocă, după care o populaţie numeroasă în creştere este sinonimă cu bogăţia, argumentând tendinţa naturală a populaţiei de a depăşi totalul mijloacelor de subzistenţă posibile,
259
LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE
astfel că se impune limitarea creşterii populaţiei. Dinamica populaţiei ar putea fi limitată, considera Malthus, fie prin creşterea mortalităţii (război, epidemii etc.), fie prin diminuarea natalităţii (“reţinerea morală”, amânarea căsătoriilor etc.). în ciuda predicţiei lui Malthus, atât populaţia, cât şi salariile au continuat să crească în ţările dezvoltate. Creşterea populaţiei s-a dovedit inferioară creşterii economice. Aceasta s-a datorat progresului tehnic (subapreciat de Malthus), declinului ratei natalităţii pe măsura creşterii veniturilor, precum şi introducerii în circuitul agricol a noi terenuri. Argumente în favoarea teoriei malthusiene par a fi oferite de unele ţări în curs de dezvoltare, confruntate în întreaga perioadă postbelică cu fenomenul “exploziei demografice” şi reducerea venitului pe locuitor. Legea lui Malthus este invocată şi de unii ecologişti care sesizează contradicţia dintre creşterea îngrijorătoare a populaţiei şi potenţialul dat al Terrei (v. Populaţie). [H.C.]
LEGEA PSIHOLOGICĂ FUNDAMENTALĂ, o
lege a consumului agregat care reprezintă baza modelului macroeconomic al lui Keynes. Acesta descrie evoluţia consumului agregat în funcţie de venit astfel: “...în medie şi în majoritatea timpului, oamenii tind să crească consumul lor pe măsura creşterii veniturilor, dar nu într-o cantitate la fel de mare cu aceea a creşterii veniturilor”. Se vorbeşte uneori de postulatul consumului, deoarece Keynes nu s-a preocupat de verificarea empirică a acestei legi şi nici nu a încercat să demonstreze teoretic această aserţiune. Propuneri privind funcţia de consum agregat au fost făcute ulterior lui Keynes, acestea făcând parte din patrimoniul teoretic neo-keynesian. Baza de similitudine a acestor funcţii o constituie panta subunitară a curbelor care descriu grafic consumul, după cum se observă în figurile următoare:
             c        dC/dY>0
             C-f(Y) d2C/dY2<0 5C / 5Y > 0 C(0) = C0 > 0 5ZC / 5Y2 < 0
                                                 Funcţie concavă
C = consumul agregat; Y = venitul agregat, încercările ulterioare de a testa econometric o astfel de lege au fost contradictorii, ceea ce a provocat negarea ei de către curentul monetarist. [A.D.]
LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE, exprimă raportul între evoluţia rezultatelor (producţiei) obţinute şi un factor variabil folosit în doze suplimentare, ceilalţi factori rămânând constanţi. Cu acelaşi sens sau foarte apropiat se folosesc şi alţi termeni: legea randamentelor descrescânde, a venitului descrescând. în realitate, acestea desemnează forme concrete, particulare de manifestare a l.r.n. care are o valabilitate generală. Această lege a fost formulată pentru prima dată de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu exploatarea de tip agricol. în realitate, se poate aprecia că toată activitatea economică a cunoscut mai întâi o fază de randament crescător şi de costuri în scădere, apoi un randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de producţie şi, în fine, o fază de randamente în descreştere şi de costuri în creştere. Acţiunea l.r.n. e diferită în timp, în raport cu proporţiile în care se realizează combinarea factorului variabil cu cel (i) fix(cşi). Practica ilustrează că în acţiunea l.r.n. se disting trei faze (etape): faza randamentelor crescătoare, când produsul marginal excede produsul mediu, iar acesta din urmă continuă să crească; faza randamentelor cu creştere lentă, când produsul marginal este descrescător, iar produsul mediu după ce atinge punctul maxim începe şi el să descrească (curba produsul marginal întretaie curba produsul mediu în punctul maxim al acestuia din urmă; faza randamentelor descrescătoare, când produsul marginal devine negativ, determinând o reducere însemnată şi a produsului mediu, ceea ce nu justifică desfăşurarea în continuare a activităţii economice. Cele trei faze sunt sugerate în graficul de mai jos. Evoluţia menţionată se justifică prin “comportamentul” factorului fix, care, deşi rămâne
 LEGEA RARITĂŢII
260
constant, cu fiecare modificare a factorului variabil, combinaţia lor devine mai puţin eficientă.
Când creşte factorul variabil, revin mai multe unităţi din acesta pe unitatea de factor fix, se realizează o folosire intensivă a factorului fix, marcată de existenţa unei proporţii optime între factorii de producţie. Dacă se continuă adiţionarea a noi doze din factorul variabil, se ajunge la o suprasaturare a factorului fix cu factor variabil, se rupe echilibrul şi randamentele scad (v. Eficienţă economică, Productivitate a factorilor de producţie). [A.C.]
LEGEA RARITĂŢII, relaţie de interdependenţă între volumul, structura şi intensitatea nevoilor, pe de o parte, şi cantitatea, calitatea şi structura resurselor şi bunurilor economice, de pe altă parte, stare de tensiune permanentă, dar cu grade de intensitate diferite între nevoile nelimitate şi resursele (inclusiv bunurile economice) limitate privite agregat, în condiţii determinate de loc şi timp; evoluţie mai lentă a volumului, structurii şi calităţii resurselor (şi bunurilor economice) în raport cu nevoile. Deşi, în timp, majoritatea resurselor cunosc creşteri cantitative şi ameliorări calitative, raritatea lor, insuficienţa în raport cu nevoile este o permanenţă a existenţei şi evoluţiei societăţii. L.r. se manifestă cu intensităţi diferite în timp şi spaţiu, ca şi pentru diferite grupe de agenţi economici. Factorul determinant de atenuare a tensiunii nevoi-resurse este creşterea eficienţei economice. Pe fondul general de acţiune a l.r., în condiţii concrete, se pot manifesta preponderent forme specifice de raritate: naturală, care ţine de vitregia naturii, de penurie generată de scăderea accidentală a ofertei, ca urmare a unor situaţii neanticipate de ordin economic, social, comportamental; a pieţei care apare când se înregistrează o creştere rapidă, neaşteptată a cererii, oferta rămânând la nivelul anterior (se mai numeşte r. relativă); speculativă (artificială) generată de reducerea voluntară a ofertei de către producătorii ofertanţi, în general pentru a obţine o creştere a preţurilor. R.
este caracteristică tuturor categoriilor de bunuri şi informaţii: resurse naturale, umane, bani, timp etc. [G.I.]
LEGEA UTILITĂŢII MARGINALE DESCRES-CÂNDE, relaţie de dependenţă între cantitatea deţinută şi/sau consumată dintr-un bun economic oarecare şi satisfacţia, preţuirea acordată ultimei doze (unităţi) deţinute şi/sau consumate. L.u.m.d, poate fi formulată astfel: utilitatea fiecărei unităţi (doze) adiţionale deţinute şi/sau consumate dintr-un bun (adică utilitatea marginală) se modifică pe măsură ce creşte cantitatea deţinută/consumată; cel mai adesea ea se reduce când consumul creşte. Reducerea u.m. pe măsură ce creşte cantitatea consumată din respectivul bun economic rezidă în diminuarea intensităţii nevoii în a cărei întâmpinare vine respectivul bun economic. Această relaţie este sugerată de graficul de mai jos. L.u.m.d. este baza comportamentului consumatorului raţional; prin ea se explică relaţia negativă dintre preţ şi cerere: pe măsură ce preţul creşte, raportul utilitate marginală-preţ se diminuează, ceea ce oferă o plajă pentru substituirea bunului al cărui preţ creşte cu altul, al cărui preţ rămâne constant sau creşte mai încet.
Fig.1 Evoluţia utilităţii mg
Pe baza acestui raţionament se asigură starea de echilibru a consumatorului (v. Utilitate marginală). [G.I.]
LEGEA VALORII, regularitate economică fundamentată teoretic de către clasicii economiei politice, în baza căreia schimbul de mărfuri se efectuează pe baza valorii economice a bunurilor economice supuse tranzacţiilor. După opinia lor, valoarea economică a unei mărfi îşi are baza obiectivă în consumul de factori de producţie ocazionaţi de obţinerea respectivei mărfi în toate fazele pe care le presupune aceasta: cercetarea ştiinţifică, producţia propriu-zisă, schimbul etc. Fiecare producător al unei anumite mărfi are condiţii specifice
261
LEONTIEF, WASSILY V.
proprii de producţie, de aceea ea are o valoare individuală determinată de mărimea timpului de muncă individual. La piaţă, mărfurile se schimbă în funcţie de valoarea socială, care reflectă consumul de factori de producţie ocazionat de producerea unei mărfi, în condiţii de producţie normale, consum determinat de înzestrarea tehnică normală, de productivitatea şi intensitatea muncii etc., normale pentru respectiva etapă de dezvoltare economică şi tehnico-ştiinţifică. Cei care obţin mărfuri în condiţii mai bune decât cele sociale, normale, câştigă, iar cei care le obţin în condiţii mai slabe decît cele normale, vor pierde, se ruinează, în felul acesta, Lv. favorizează diferenţierea economică a producătorilor (v. Legea cererii şi ofertei). [G.I.]
LEGEA WAGNER, lege formulată de Adolf Wagner în 1883, conform căreia cheltuielile publice cresc ca volum, pe măsură ce societatea industrială se dezvoltă. Wagner a prezis că presiunile pentru progres social ar implica o creştere continuă a sectorului public şi o mărire a părţii cheltuielilor publice în venitul naţional. Această lege reprezintă unul dintre principalele fundamente teoretice ale statului bunăstării. [A.D.]
LEGEA WALRAS, lege formulată de economistul Leon Walras, conform căreia, în cazul a “n” pieţe, dintre eare “n-l” se află în echilibru, în mod obligatoriu şi piaţa “n” va fi în echilibru, deoarece nu poate exista un exces net de cerere sau de ofertă pentru bunuri (sau monedă). în acest fel se asigură echilibrul general, situaţie în care nu se manifestă nici o tendinţă de schimbare, fiecare variabilă a modelului fiind compatibilă cu valorile tuturor celorlalte. Acest tip de analiză face parte din abordarea statică a teoriei echilibrului (v. WALRAS, LEON). [G.T.]
LEGI ANTITRUST, legi privind protecţia concurenţei adoptate, la început, în S.U.A. Prima lege antitrust a fost Sherman Antitrust Act, adoptată în 1890, şi prin care se interzice formarea monopolurilor care înlătură concurenţa. în unele ţări vest-europene s-au adoptat legi similare indicate uneori cu aceeaşi denumire. în Europa, aceste legi sunt cunoscute şi sub denumirea de legi antimonopol. în mod general, în condiţiile Uniunii Europene, nu se mai vorbeşte de 1. antitrust, ci legi sau legislaţie de protecţie a concurenţei. O asemenea lege există şi în România din 1996 (v. Concurenţă, Monopol). [G.P.T.]
LEGITĂŢILE LUI ENGEL, relaţii între dinamicile veniturilor populaţiei şi ale cheltuielilor acesteia pentru consumul de bunuri alimentare, în sensul reducerii ponderii cheltuielilor pentru alimente, respectiv, diminuarea acestei ponderi pe măsura creşterii veniturilor. L. lui E. arată că elasticitatea cererii în raport cu veniturile este subunitară pentru aceste bunuri. Denumirea vine de la statisticianul german Emst W. Engel (1821-1896). L. lui E. sunt importante în fundamentarea strategiior de marketing ale firmelor producătoare de produse alimentare, pe baza cunoaşterii tendinţei dominante a veniturilor. [A.D.]
LEONTIEF, WASSILY V. (n. 1906), economist american de origine rusă, profesor universitar. A studiat la Universitatea de Stat din Petrograd economia, sociologia şi filosofía între anii 1921 -1925. în anul 1925 se stabileşte în Germania, unde îşi continuă studiile la Universitatea din Berlin, obţinând titlul de doctor în economie (1928). în anii 1927-
1928  deţine funcţia de cercetător la Institutul de Economie Agrară din Kiel. Din anul 1931, W. V. Leontief se stabileşte în S.U.A., unde a fost, la început, cercetător la Biroul Naţional de Cercetări Economice din New York, apoi profesor la Universitatea Harvard şi la Universitatea din New York. A făcut parte din mai multe asociaţii - naţionale şi internaţionale
-  ale economiştilor şi statisticienilor. Pentru activităţile desfăşurate în cercetare şi în învăţământ, activităţi cu amplă rezonanţă în practică, el a primit numeroase premii şi distincţii. Ca un corolar al tuturor realizărilor sale ştiinţifice, W.V. Leontief a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1973 pentru elaborarea modelului input-output (intrări-ieşiri) şi pentru fundamentarea aplicării acestuia la studierea şi soluţionarea unor probleme economice importante”. Fără îndoială, cea mai mare realizare a economistului american este analiza interdependenţelor din cadrul sistemului economic, îndeosebi din sistemul producţiei materiale, pe baza unei tehnici pe care a numit-o “analiză input-output”. Aşa cum autorul însuşi recunoaşte, el a extins modelele interactive folosite de înaintaşi (F. Quesnay, K. Marx, L. Walras, J.M. Keynes) la economia americană, pe care le-a transformat în construcţii matematice avansate, reuşind să surprindă relaţiile multiple dintre componentele sistemelor economice complexe şi modeme. “Analiza input-output, afirmă autorul, este o dezvoltare cu caracter practic a teoriei clasice a
LEU
262
interdependenţei generale.” Modelul input-output de analiză este astfel conceput de autor pentru a înţelege mecanismele interne ale unei economii, dar şi pentru a fundamenta o politică economică coerentă, respectiv, pentru a elabora un plan de dezvoltare economică. W. V. Leontief este cunoscut, de asemenea, şi pentru contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei comerţului extern. Calculând cantitatea de factori de producţie atraşi şi utilizaţi pentru bunurile exportate şi importate, el a ajuns la concluzia că ţara cea mai bogată în capital (S.U.A.) exportă bunuri care încorporează mai multă muncă decât capital. Această descoperire a fost numită paradoxul Leontief. Astfel, teoria ricardiană a avantajului relativ comparativ a fost pusă sub semnul întrebării, dacă nu chiar lichidată. Contribuţiile sale la dezvoltarea programării liniare şi la fundamentarea aplicării acestei metode la rezolvarea unor probleme macroeconomice complexe au intrat în circuitul de idei economice şi de metode de analiză pe plan mondial. Principala lucrare a economistului american este intitulată “Input - Output Economics” (Analiza input-output). “Teoria interdependenţei ramurilor economice” (1966), tradusă şi în limba română (1970). în acest volum sunt reunite studiile şi articolele publicate anterior, de-a lungul a patru decenii de activitate, şi care îi aduseseră autorului notorietate ştiinţifică internaţională. Op.: “The Structure of American Economy, 1919-1929” (1941); “Studies in the Structure of American Economy” (1953); “Essays in Economics: Theories and Theorizing” (1966). [D.N.]
 LEU, moneda naţională a României. Prin Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale, adoptată în 14/26 aprilie 1867 şi intrată în vigoare la 1/13 ianuarie 1868, România a adoptat un sistem monetar zecimal bazat pe bimetalism. Unitatea monetară a devenit leul subdivizat în 100 bani. La înfiinţare leul a fost definit ca 5 g argint cu titlul 835%o, respectiv, ca 322 mg aur cu titlul 900%o. [D.C.]
 LEWIS, WILLIAM ARTHUR, (1915-1991), economist britanic, profesor universitar onorat cu titlul de “Sir”. A urmat, mai întâi, colegiul din St. Lucia, unde a obţinut licenţa în comerţ. A frecventat apoi Şcoala de Studii Economice din Londra, obţinând aici titlul ştiinţific de doctor în economie (1937). în perioada 1938-1947 a funcţionat ca profesor la şcoala pe care a absolvit-o. După această dată a fost profesor la Universitatea din Manchester (1947-1958). în anii
 1959-1963 a predat la Colegiul Universitar din Antile (St. Lucia), pentru ca începând din 1963 să devină profesor la Universitatea Princetown din New York. în paralel cu activitatea didactică, W.A. Lewis a făcut şi muncă de consultanţă economică la mai multe comisii internaţionale şi la unele guverne africane, asiatice şi caraibiene. Pentru meritele ştiinţifice şi de consultanţă a primit mai multe premii şi ordine. în anul 1963 a primit Ordinul Knighthood şi a fost făcut Cavaler al acestui Ordin. în anul 1979, W.A. Lewis a primit titlul de laureat al Premiului Nobel “pentru activitatea sa de pionierat în domeniul creşterii economice şi în cel al problemelor privitoare la ţările în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate”. W.A. Lewis a devenit foarte cunoscut în lumea ştiinţifică prin analizele sale profunde şi pertinente privitoare la dezvoltarea şi creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare. Pornind de la constatarea că structurile sociale şi culturale ale acestor ţări sunt cele care blochează progresul economic, W.A. Lewis fundamentează necesitatea schimbării acestor structuri. în acest context, el sugerează dezvoltarea industrială a acestor ţări, dezvoltare bazată însă pe un sector agricol sănătos şi prosper. Se subliniază, de asemenea, necesitatea creării unei infrastructuri de calitate în aceste ţări, a asigurării lor cu energia necesară. Toate aceste procese reale complexe pot fi susţinute printr-o organizare financiară adecvată. W.A. Lewis a studiat fenomenul mondial al subdezvoltării cu ajutorul mai multor criterii, fiind preocupat de ierarhizarea multicriterială a ţărilor în curs de dezvoltare şi, apoi, de fundamentarea de soluţii pentru fiecare ţară, respectiv, pe grupe de ţări slab dezvoltate. Prin poziţia şi prin scrierile sale, W.A. Lewis a fost un umanist, preocupat de marile diferenţe de nivel economic, social şi cultural dintre naţiunile bogate şi naţiunile sărace. Op.: “ The Principles of Economic Planning” (Principiile planificării economice, 1949); “TheTheory of Economic Growth” (Teoria creşterii economice, 1955); “Development Planning” (Planificarea dezvoltării, 1966); “Tropical Trade Development 1880-1913” (Probleme ale dezvoltării comerţului tropical, 1971); “Growth and Fluctuations 1870-1913” (Creşterea şi fluctuaţiile în 1870-1913, 1978); “The Evolution of the International Economic Order” (Evoluţia ordinii economice internaţionale, 1977). [D.N.]
LIBER SCHIMB, doctrină economică care aplică tezele liberalismului economic la schimburile economice internaţionale; principiului “laisser faire” al libe-
263
LICHIDITATE BANCARĂ
ralismului concurenţial îi corespunde principiul “laisser passer” al liberului schimb. Pornind de la ideea că l.s. contribuie prin natura sa la crearea unei specializări economice benefice pentru toate ţările, această doctrină vede în protecţionism o sursă de ineficacitate economică. [A.G.]
LIBERA CIRCULAŢIE A FORŢEI DE MUNCĂ, posibilitatea migrării sau trecerii forţei de muncă dintr-o ţară în alta, înlăuntrul unei comunităţi economice internaţionale, fară nici un fel de îngrădiri de ordin juridic sau financiar. L.c.f.m. a constituit un obiectiv economic principal în procesul formării şi dezvoltării C.E.E., prin care au putut fi satisfăcute cerinţele de forţă de muncă superior calificată specifice noilor ramuri, ceea ce a contribuit la progresul tehnic; de asemenea, a contribuit la resorbirea excesului de forţă de muncă în anumite perioade. L.c.f.m. sporeşte competitivitatea pregătirii forţei de muncă, deoarece aceasta trebuie să se adapteze şi să corespundă noilor exigenţe ale valorificării eficiente a capitalurilor (v. Uniunea Europeană). [A.G.]
LIBERA INIŢIATIVĂ, condiţie de bază a existenţei economiei de piaţă, conform căreia oamenii sunt liberi să desfăşoare orice activitate economică în limitele impuse de lege. în România, Li. este garantată prin: Constituţie şi (în plan practic) prin Legea 31/1990 privind constituirea societăţilor comerciale. L.i. are ca bază dreptul de proprietate şi manifestarea sa în sectorul proprietăţii private. L.i. se concretizează în capacitatea indivizilor de a dispune aşa cum doresc de proprietatea lor şi de a administra aşa cum doresc o afacere (v. Proprietate). [P.M.]
LIBERALIZAREA CIRCULAŢIEI CAPITALURILOR, trecere, neîngrădită de reglementări juridice sau bariere vamale, a capitalurilor dintr-o ţară în alta sau dintr-o regiune economică internaţională în alta. L.c.c. a fost un obiectiv economic principal de constituire a C.E.E., un proces de importanţă deosebită, în condiţiile progresului tehnico-ştiinţific contemporan şi ale revoluţiei microelectronicii - prin care se urmărea dezvoltarea unor ramuri sau regiuni -, l.c.c. a condus la creşterea eficienţei capitalurilor şi creşterea competitivităţii producţiei; rezultatul pozitiv a constat în stimularea progresului tehnic; totodată, s-a accentuat interdependenţa capitalurilor, precum şi concentrarea acestora la nivelul statelor membre. L.c.c. este, de asemenea, un factor esenţial de adâncire a specializării
economiilor naţionale, precum şi a diviziunii internaţionale a muncii (v. Uniunea Europeană). [A.G.]
LIBERTATE ECONOMICĂ, constă în posibilitatea recunoscută şi garantată prin lege oricărei persoane de a încheia, cu orice altă persoană, orice fel de tranzacţie economică - prevăzută şi reglementată de lege sau nu -, precum şi de a modifica sau de a desface, de comun acord, tranzacţiile astfel încheiate, cu condiţia de a nu se încălca dispoziţiile legii imperative, ordinea publică. De asemenea, l.e. exprimă şi capacitatea deplină şi neîngrădită a oricărui agent economic de a avea liberă iniţiativă conform propriilor aspiraţii şi interese, fară însă a contraveni dispoziţiilor legale în vigoare. [N.D.]
LICENŢĂ, (1), autorizare eliberată de către o administraţie unei persoane pentru a exercita o profesie sau meserie. (2) Autorizarea de către organele în drept a importului sau exportului unor bunuri care fac obiectul unor restricţii. (3) Autorizarea pe care o acordă o persoană fizică sau juridică pentru un terţ de a fabrica un produs sau de a se folosi de o marcă de fabrică care le aparţin şi sunt protejate prin brevet sau ca marcă autorizată. Utilizarea de către un terţ a unui brevet sau marcă înregistrate presupune plata unor sume denumite redevenţe (v. Brevet de invenţie). [G.P.T.]
LICHIDITATE, capacitatea unui agent economic de a-şi plăti obligaţiile faţă de terţi la scadenţă. Un agent economic poate dispune de un volum mai mare de active decât valoarea totală a obligaţiilor sale faţă de terţi, dar să fie totuşi insolvabil dacă nu reuşeşte să transforme unele din active în bani, pentru a-şi onora obligaţiile. [T.E.]
LICHIDITATE BANCARĂ, mijloace de plată pe care o bancă le poate utiliza imediat pentru a onora un angajament financiar. în sens strict, l.b. cuprinde activul disponibil, adică încasările pe care banca însăşi le are, sumele pe care banca le-a depus la trezorerie sau la banca centrală în conturi proprii, cecuri. în sens larg, l.b. cuprinde în plus activul susceptibil de a fi făcut disponibil în termen foarte scurt şi fară pierderi (cheltuieli) mari. în domeniul activităţii bancare, noţiunea de lichiditate are importanţă, pentru că o bancă trebuie să facă faţă în orice moment retragerilor de fonduri pe care le decid clienţii lor. De aceea, orice bancă trebuie să-şi asigure permanent o rată de lichiditate adecvată (convenabilă). Ceea ce contează
LICHIDITATE FINANCIARĂ
 264
pentru o bancă este lichiditatea reală de care ea dispune, adică resursele pe care ea le poate utiliza în mod efectiv pentru a face faţă retragerilor de fonduri (v. Masă monetară). [G.P.T.]
LICHIDITATE FINANCIARĂ, capacitatea unei întreprinderi de a-şi adecva rapid angajamentele financiare sau posibilitatea de a avea disponibilul necesar pentru a-şi adecva un angajament financiar. Se aplică oricărei unităţi economice instituţionale, persoană juridică. în contabilitatea financiară, componentele activului sunt clasificate în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, dar respectă gruparea generală în: a) valori disponibile care pot fi folosite imediat; b) valori realizabile pe termen scurt ce pot fi transformate în bani şi utilizate ca atare destul de repede şi cu cheltuieli sau pierderi mici, sau fără; c) active greu realizabile datorită perioadei îndelungate şi dificultăţilor existente de transformare a lor în lichidităţi. în general, l.f. implică imobilizarea valorilor în cadrul operaţiilor la vedere. L.f. se exprimă prin coeficientul sau rata lichidităţii (v. Lichiditate). [G.P.T.]
LICHIDITATE INTERNAŢIONALĂ, totalitatea mijloacelor de plată de care dispune banca centrală a unei ţări pentru a fi utilizate în vederea realizării soldului operaţiilor comerciale şi financiare externe ale ţării respective. L.i. sunt formate din D.S.T., E.C.U., monede de rezervă, credite internaţionale rapid mobilizabile, aurul şi metalele preţioase, pietrele preţioase şi alte valori. L.i. a'unei ţări este în mod determinant influenţată de comerţul exterior şi de balanţa de plăţi externe, pentru că mijloacele de plată necesare se asigură în cea mai mare măsură prin intermediul acestora şi servesc, totodată, stingerii soldului lor (v Balanţa comercială, Balanţa de plăţi externe, Lichiditate). [G.P.T.]
LICHIDITATE MONETARĂ, măsura, capacitatea, în care băncile pot recurge la banca de emisiune sau cantitatea de mijloace (efecte) pe care ele le-ar putea mobiliza (obţine) de la banca de emisiune (v. Lichiditate, Lichiditate bancară, Banca de emisiune). [G.P.T.]
LICHIDITATE PATRIMONIALĂ, (1) măsura în care unităţile economice pot face faţă datoriilor pe care le-au garantat cu patrimoniul de care dispun. De fapt, l.p. exprimă valoarea netă a patrimoniului unei unităţi economice. Patrimoniul - debitele = valoarea netă a
patrimoniului. (2) Diferenţa între creanţele şi debitele aceleiaşi unităţi economice, care relevă în ce măsură sunt expuse sau nu riscului de a fi vândute (transformate în lichidităţi) bunurile sale pentru a se stinge un angajament (v. Lichiditate, Lichiditate monetară). [G.P.T.]
LICITAŢIE, tip de vânzare în care mai mulţi agenţi economici concurează pentru cumpărarea unui bun economic sau pentru obţinerea unui contract de ofertă. L. poate fi de mai multe feluri, în funcţie de modul în care are loc adjudecarea obiectivului propus: obişnuită sau 1. englezească, sistejn în care ofertele de achiziţie sunt făcute începând cu un preţ de deschidere şi se continuă cu preţuri crescătoare până când nimeni nu mai licitează peste preţul maxim; a celui de-al doilea preţ, sistem în care preţul maxim de adjudecare va fi redus la nivelul preţului imediat următor (al doilea) în ordine descrescătoare; olandeză, sistem în care se porneşte de la un preţ înalt şi se va scădea consecutiv acest preţ până se va găsi un cumpărător; a primului preţ, sistem în care ofertele de achiziţie (adjudecare) sunt făcute în scris, vânzătorul alegând-o pe aceea cu preţul cel mai mare. în cazul în care cei care licitează sunt ofertanţi de bunuri materiale şi servicii, în raport cu un monopson, i. va avea drept obiectiv selectarea ofertei celei mai avantajoase pentru cumpărător. [A.D.]
LIST, FRIEDRICH (1789-1864), economist german, adept al şcolii istorice în economia politică. începe să studieze la şcoala latină din Renteingen, remarcân-du-se printr-o inteligenţă deosebită. Dovedind lipsă de înclinaţie spre activităţile practice, el este ajutat de familie să facă carieră administrativă. Fără a deţine titluri universitare şi ştiinţifice, în 1817 este numit profesor de economie. în 1820 este ales deputat în Parlamentul statului Wurtemburg, fiind exclus din acesta în 1821 din cauza criticilor sale vehemente la adresa birocraţiei ministeriale. în doctrina sa economică, punctul de plecare îl constituie forţele productive de care dispune şi trebuie să dispună o naţiune. în opoziţie cu economia politică clasică (ca ştiinţă a creării bogăţiei), F. List elaborează economia politică a naţiunii, care să-i permită acesteia să-şi cunoască interesele şi să fundamenteze căile pe care poate prospera. în sistemul său de gândire, statul şi politica guvernamentală ocupă locul central (nu homo oeconomicus), acestea fiind în măsură să facă ordine în haosul acţiunilor individuale. în concepţia lui F. List, numai câteva popoare-naţiuni din Europa şi
265
LUCAS, ROBERT E. jr.
America ar fi fost capabile de industrializare, restul popoarelor urmând a rămâne periferii ale centrelor industriale. A fundamentat protecţionismul economic al Germaniei în raport cu economiile mai dezvoltate ale vremii, îndeosebi în raport cu Anglia. Op.: “Outlines of American Political Economy” (Principiile economiei politice americane, 1827); “Das Naţionale System der Politischen Oekonomie” (Sistem naţional de economie politică, 1841). [A.C.]
LOCAŢIE DE GESTIUNE, procedeu de transfer, prin acordul de voinţă a două părţi, prin care una din părţi, numită locator, pune la dispoziţia celeilalte părţi, numită locatar, un fond de comerţ sau o entitate comercială, lipsită de autonomie economică, în scopul administrării cât mai rentabile a acestuia de către locatar. în contraprestaţie, locatarul are obligaţia să plătească locatorului o sumă de bani determinată sau determinabilă. Locatarul se obligă ca într-un termen de 15 zile de la încheierea contractului de 1. de g. să solicite înscrierea acestuia la Oficiul Registrului Comerţului. Obiectul 1. de g. îl constituie activitatea comercială realizată într-un spaţiu dat şi un spaţiu comercial respectiv. Prin 1. de g. are loc un transfer temporar cu privire la posesia şi folosinţa activului comercial, restrângându-se, astfel, dreptul de proprietate al locatorului. [N.D.]
LONDON INTERBANK BID RATE (LIBID),
dobânda de referinţă la care marile bănci londoneze sunt dispuse să împrumute fonduri unele de la altele (pe piaţa interbancară), denumire utilizată în contrast cu LIBOR. [T.E.]
LONDON INTERBANK OFFERED RATE (LIBOR), dobândă de referinţă pentru împrumuturile internaţionale. LIBOR este rata dobânzii practicate de marile bănci londoneze la împrumuturile în eurodolari, pe piaţa interbancară (împrumuturi ale unei bănci comerciale către altă bancă comercială). Este utilizată pentru determinarea ratei dobânzii practicate în relaţia cu clienţii nebancari cu bonitate financiară mare. LIBOR reprezintă dobânda medie practicată de cinci mari bănci comerciale de pe piaţa londoneză la împrumuturile în dolari şi alte euro-valute pentru scadenţe cu termen fix, de regulă 3 luni, 6 luni ş.a.m.d. [T.E.]
LOTERIE, termen ce descrie alternativele posibile privind rezultatul bănesc al unei decizii economice
în condiţii de incertitudine. O loterie se defineşte prin două elemente: premiile băneşti ale loteriei, care se referă la alternativele posibile privind rezultatul bănesc al deciziei economice; probabilităţile premiilor respective. Loteriile reprezintă punctul de plecare pentru formalizările din teoria economică a riscului şi incertitudinii. [T.C.]
LUCAS, ROBERT E. jr. (n. 1937), economist american, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Chicago, unde obţine o licenţă în istorie (1959), apoi, în 1969, obţine titlul de doctor în ştiinţe economice. în 1963-1967 a fost profesor asistent la Camegie Institute of Technology, apoi, în 1967-1970, profesor asociat, iar între 1970-1974, profesor titular la Universitatea Camegie Mellon. Din 1974 este profesor la Universitatea din Chicago şi redactor la revista “Journal of Political Economy”. Din 1987 este vicepreşedinte al Asociaţiei Americane de Economie. De asemenea, este membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe din S.U.A. în anul 1995, Academia Regală de Ştiinţe a Suediei i-a acordat Premiul Nobel pentru “aportul la dezvoltarea şi aplicarea ipotezei previziunilor raţionale, transformând profund analiza macroeconomică şi aprofundând teoria politicii economice”. R.E. Lucas este cel mai cunoscut teoretician al noii macroeconomii şi primul utilizator al ipotezei anticipărilor raţionale, formulate în 1961 de John Muth. R.E. Lucas a elaborat o nouă concepţie care vizează înlocuirea teoriei keynesiste slăbite, oferind, totodată, o viziune monetaristă alternativă cu fundamente teoretice solide. R.E. Lucas afirmă că teoria despre ciclurile economice urmăreşte să redea explicit, în modele, măsurile de politică economică. El este convins că eficacitatea oricărei intervenţii guvernamentale pentru a contracara efectele fluctuaţiilor ciclice este limitată, iar politica economică trebuie să se restrângă la punerea în practică a regulilor stabile şi previzibile atât în domeniul fiscal, cât şi în cel monetar. Pentru R.E. Lucas, teoria ratei şomajului natural, formulată de M. Friedman şi Phelps, a marcat o schimbare fundamentală, de perspectivă, în raport cu sinteza neoclasică fondată pe teoria generală a lui Keynes. Teoria amintită afirmă că există un nivel de ocupare de echilibru în economie, pe care nici o politică economică nu-1 poate modifica pe termen lung. Prin urmare, între şomaj şi inflaţie nu există arbitrajul ilustrat de curba lui Phillips. R.E. Lucas şi Rappind au ajuns la concluzia conform căreia acţiunile menite să reducă şomajul nu pot să ajungă decât temporar în
LUCAS, ROBERT E. jr.
266
punctul de echilibru, în plus alimentând inflaţia. R.E. Lucas este preocupat de a da macroeconomiei fundamente microeconomice veritabile, iar acestea se află în concepţia neoclasică tradiţională. Această combinare a ipotezelor neoclasice despre echilibrul pieţelor cu cele ale unei utilizări optimale a resurselor de către agenţi şi cu informaţiile disponibile în formarea anticipărilor constituie fundamentul teoriei ciclurilor la R.E. Lucas. Pe această bază el caută să demonstreze că instabilitatea economiei actuale nu este legată de eşecul pieţei, ci de intervenţiile intermitente ale guvernului. Aceste intervenţii nu pot să aibă un efect real asupra economiei, pentru că ele nu sunt anticipate şi nu iau agenţii economici prin surprindere. Pe termen lung, politica guvernamentală
de stimulare a cererii este ineficientă. în mod normal, forţele pieţei trebuie să fie suficiente pentru a genera o creştere stabilă a economiei, unde şomajul se menţine la rata sa naturală. Op.: “Price Expectations and the Phillips Curve” (în American Economic Review, vol. 59, 1969); “Some International Evidence on Output Inflation Trade-Offs” (American Economic Review, vol. 63, 1973). “Understanding Business Cycle” (în K. Brunner and A. H. Meltzer); “Stabilization of the Bruestic and International Economy” (Amsterdam, North-Holland, 1977); “Studies in Business-Cycle Theory” (1981); “Rational Expectations and Econometric Practice; a Book of Reading” (1981); “Models of Business-Cycle” (1987); “Suplly-Side Economics: An Analytical Review” (1990). [R.A.]
M
MACROECONOMIE, (1) acea parte a economiei, a activităţilor economice, care constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele de natură economică în contextul raporturilor dintre ele, ca mărimi şi variabile agregate ce se realizează prin ceea ce face fiecare participant. M. se referă la funcţionarea economiei pe baza relaţiilor multiple dintre agregatele şi categoriile de unităţi funcţional-instituţionale. Adesea, m. se identifică cu economia naţională.
(2) Componentă a ştiinţei economice care se ocupă cu studiul structurii, funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al economiei ca sistem. M. permite observarea fenomenelor la nivel de grupuri de subiecţi economici, indivizi sau firme, reuniţi în categorii omogene şi degajaţi astfel de comportamentele lor individuale. M. operează deci cu mărimi globale denumite agregate, concentrându-se cu prioritate pe analiza calitativă a corelaţiilor dintre variabile, pe aspectele de măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea, în vederea fundamentării deciziilor macroeconomice. De aceea, m. a trebuit să elaboreze noi instrumente, concepte, principii, legi, reguli de funcţionare. Pe baza m. este posibilă cunoaşterea - într-o viziune sistemică - a expansiunii sau recesiunii, a consumului şi investiţiilor, a veniturilor şi cheltuielilor guvernamentale, a inflaţiei şi şomajului, a politicilor fiscale, bugetare şi monetare, a balanţei de plăţi şi a datoriei publice ş.a., facilitând elaborarea unor previziuni cu privire la producţia naţională agregată, analiza agregatelor în termeni de fluxuri economice, privilegiind circuitul economic faţă de piaţă şi favorizând ajustarea statală, reglarea, elaborarea politicilor economice bazate pe macrodecizii care devin posibile. Deşi termenul de m. nu apare decât în 1933, fiind datorat lui R. Frisch, viziunea macroeconomică este tot atât de veche ca ştiinţa economică. Ea este întâlnită în tabloul economic al lui Fr. Quesnay, în legea costurilor comparative, în legea debuşeelor, în legea populaţiei sau în teoria cantitativă a banilor. Adevăratul fondator al m. modeme poate fi considerat însă J.M. Keynes, teoriile sale fiind un punct de referinţă în domeniu. El nu se limitează la înlocuirea preocupărilor
tradiţionale cu privire la menaje şi la firme cu cele referitoare la mărimi agregate, ci realizează o formulare a teoriei în termeni de model, ale cărui variabile şi relaţii-cheie sunt astfel explicate încât pot face obiectul modificărilor şi măsurătorilor cantitative, oferind prin aceasta fundamentele teoretice ale econometriei. Teoria macroeconomică a lui Keynes, considerată ca o revoluţie în ştiinţa economică, a fost dezvoltată ulterior, dar şi criticată sau considerată ca depăşită. Plecând de la nevoia înlăturării carenţelor sale şi de la realităţile vieţii economice, această teorie este dezvoltată de R.F. Harrod,
E. Domar, P.A. Samuelson, S. Tsuru, G. Myrdal, M. Kalecki, Joan Robinson, P. Sraffa ş.a. în general, formulările macroeconomice keynesiste au fost bine apreciate în perioada postbelică, fiind perfecţionate şi extinse de către şcoala neokeynesiană. Aceasta susţine că în perioada de recesiune piaţa se va ajusta foarte încet, iar reîntoarcerea la echilibrul ocupării depline nu se poate face fără o gestionare semnificativă a cererii de către guvern. Noua economie clasică încearcă să arate însă inutilitatea politicilor de management al cererii agregate şi accentuează importanţa economiei bazate pe oferta agregată, susţinând că factorul principal în influenţarea creşterii produsului intern brut este alocarea şi folosirea eficientă a muncii şi a capitalului. Şcoala de la Harvard are astăzi meritul de a fi făcut din m. o ştiinţă în plină dezvoltare (v. Ştiinţa economică, Microeconomie). [D.N., T.C.G.]
MACROSTABILIZARE, politică economică prin care se urmăreşte eliminarea unor dezechilibre grave din sistemul economic şi restabilirea condiţiilor care să asigure stabilitatea părţilor componente ale economiei şi ale sistemului macroeconomic în ansamblul său. Obiectivul primordial al politicii de macrostabilizare - componentă de bază a reformei economice din România pentru tranziţia la economia cu piaţă concurenţială - îl reprezintă eliminarea sau măcar atenuarea principalelor dezechilibre economice moştenite de la sistemul de comandă sau care au apărut în procesul tranziţiei: controlul
MADGEARU, VIRGIL N.
268
(stăpânirea) inflaţiei, eliminarea sau reducerea deficitului bugetar şi al balanţei comerciale şi de plăţi externe, adaptarea consumului în funcţie de nivelul eficienţei economice şi de starea resurselor existente, folosirea unor pârghii economice care să încurajeze economisirea şi investiţiile (v. Reforma economică). [G.I.]
MADGEARU, VIRGIL N. (1887-1940), economist român, profesor universitar, om politic, teoretician al Partidului Naţional-Ţărănesc. V.N. Madgearu a dominat întreaga evoluţie a gândirii economice din perioada interbelică. Emerit om de ştiinţă, el a creat o şcoală economică originală - teoretică şi practică - ale cărei componente pozitive reprezintă o importantă contribuţie la constituirea patrimoniului ştiinţei economice şi culturii româneşti. Ca profesor la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale, a predat numeroase discipline universitare, inclusiv economia politică, lăsând cursuri tipărite de referinţă pentru multe dintre acestea. Pe baza unor îndelungate şi profunde investigaţii, V.N. Madgearu a făcut aprecieri şi propuneri judicioase cu privire la numeroase probleme social-economice, cum sunt: geneza, caracterul, structura şi perspectivele economiei româneşti; structura agrar-fărănească a acesteia; industrialismul şi dezvoltarea economiei româneşti; cooperaţia şi rolul său în economia ţării; rolul statului şi al finanţelor în dezvoltarea economică. Prin modul în care a apreciat toate aceste probleme, prin soluţiile fundamentate, V.N. Madgearu s-a dovedit a fi un adevărat patriot şi un consecvent democrat. A adunat şi a sistematizat un imens material faptic privind economia românească din prima jumătate a secolului al XX-lea, concentrându-se pe analiza problemelor privind situaţia ţărănimii, starea meseriilor, industria la domiciliu, breslele, schimburile economice dintre ţări şi raporturile de putere dintre ele. V.N. Madgearu a susţinut politica liberului schimb, care a favorizat pătrunderea capitalurilor străine în economia naţională românească. Op.: “Doctrina ţărănistă” (1923); “Dictatură economică sau democraţie economică” (1925); “Noua politică economică a României” (1930); “Agrarianism, capitalism, imperialism” (1938); “Politica externă a României 1927-1938” (1939); “Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial” (1940); “Economia politică (curs)”, publicat post-mortem (1944). [D.N.]
MALINSCHI, VASILE (1912-1992), economist român, născut la Râbniţa, azi Republica Moldova. Studii liceale la Bălţi şi universitare (Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale şi Facultatea de Drept) la Bucureşti; în 1939 şi-a luat titlul de doctor în ştiinţe economice. între 1936 şi 1937 a lucrat ca economist-diumist la oficiul de studii al direcţiei comerţului exterior din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului; în 1938 a fost angajat la Banca Naţională a României şi repartizat la direcţia relaţii externe, ulterior la Institutul de Cercetări Ştiinţifice din Chişinău. în 1949 a devenit profesor de economie agrară şi apoi rector al Academiei de Studii Economice din Bucureşti; ministru al Comerţului Interior (1949, 1953-1957). V. Malinschi a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, cercetând în principal fenomenul agrar (“Studii economice”, 1967; “Aspecte actuale ale rentei funciare”, 1970; “Studii de reformă agrară”, 1971; “Problema agrară în Vietnam”, 1973 ş.a.), dar şi activitatea unor economişti români şi străini (“Tradiţii şi realizări în ştiinţa economică din România”, 1966; “Contribuţii la dezvoltarea gândirii economice”, 1975; “Din trecutul învăţământului economic. Contribuţii la istoria învăţământului românesc 1800-1944”, 1978; Economiştii la Academia Română, 2 voi., 1990-1991). V. Malinschi a fost membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Chişinău şi al Asociaţiei Ştiinţifice Internaţionale a Economiştilor Agrari. Membru titular (2 iul. 1955) al Academiei Române.
MALTHUS, THOMAS ROBERT (1766-1834), economist şi teolog englez, profesor de istorie modernă şi de economie politică la colegiul înfiinţat la Haileyburg de Compania Indiilor Orientale. Deşi are contribuţii în domeniul analizei monetare, motiv pentru care Keynes îl recunoaşte ca precursor, T.R. Malthus este cunoscut îndeosebi pentru analiza corelaţiei dintre dezvoltarea economică şi evoluţia populaţiei, sintetizată în conceptul de lege a populaţiei. Pe baza informaţiilor din vremea sa, T.R. Malthus estima că producţia bunurilor de consum poate creşte în progresie aritmetică, în timp ce populaţia sporeşte în progresie geometrică. Concluzia generală pe care T.R. Malthus a formulat-o a fost aceea că se poate ajunge la o mare criză dacă nu se iau măsuri de stopare a creşterii «populaţiei. Op.: “An Essay on the Principie of Population” (Eseu asupra principiului populaţiei, 1798), tradusă în 1992 în limba română; “Principles of Political Economy” (Principii de economie politică, 1820). [H.C.]
269
MANAGEMENTUL EDUCAŢIONAL
MANAGEMENT, (1) procesul prin care se coordonează, se conduc, se planifică şi se controlează activităţile desfăşurate într-o organizaţie, astfel încât să se asigure atingerea scopurilor acesteia cu maximum de eficienţă. M. are un caracter universal, putându-se aplica oricărui tip de organizaţie: privată, publică, militară, socială etc. Cea mai dezvoltată şi mai importantă componentă a m. o constituie m. firmei. Funcţiile principale ale m. sunt: a) previziunea, respectiv procesul prin care se determină principalele obiective ale firmei, precum,şi resursele, mijloacele de realizare a lor; b) organizarea, adică stabilirea necesarului de muncă fizică şi intelectuală, < urmată de gruparea acestuia pe posturi, grupe de lucru şi compartimente şi atribuirea acestora personalului;
c)  coordonarea, adică armonizarea deciziilor şi acţiunilor personalului organizaţiei şi subsistemelor sale; d) antrenarea, adică procesul prin care personalul organizaţiei este motivât să participe la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate; e) controlul-eva-luarea, prin care rezultatele efective sunt măsurate şi comparate cu cele aşteptate, în vederea depistării deficienţelor şi eliminării lor. (2) Ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor de conducere, prevedere (anticipare), organizare, antrenare şi control al resurselor în vederea atingerii scopurilor organizaţiei. M., despre care se spune că a început ca o artă şi a devenit ulterior o ştiinţă, permite formularea unor principii şi legităţi, precum şi identificarea unor sisteme, metode, tehnici şi proceduri de investigaţie şi acţiune de natură să asigure creşterea eficienţei organizaţiei. M. comportă un caracter multidisciplinar, integrând componente aparţinând obiectului de studiu al altor discipline: teoria economică, matematica, psihologia, sociologia, statistica etc. în evoluţia sa, m. a parcurs mai multe etape. După Herbert G. Hicks, se pot identifica următoarele etape: m. preştiinţific, înainte de 1880; m. ştiinţific, între anii 1880 şi 1930; şcoala relaţiilor umane, perioáda 1930-1950; perioada de după 1950, caracterizată printr-un proces de extindere, perfecţionare şi dezvoltare a managementului. (3) în literatura de specialitate de limbă engleză m. semnifică şi personalul de conducere (conducerea) al unei organizaţii. [H.C.]
MANAGEMENT FINANCIAR, tip de management care are scopul de a asigura permanent întreprinderea cu fondurile necesare, precum şi de a exercita controlul consiliului de administraţie cu privire la eficienţa operaţiunilor în care aceste fonduri sunt implicate. [H.C.]
MANAGEMENT PARTICIPATIV, termen specific prin care se accentuează importanţa democraţiei industriale, participarea activă a lucrătorului la funcţionarea organizaţiei şi la creşterea eficienţei, folosindu-se în acest scop pârghii economice, organizaţionale, juridice, psihosociologice. M.p. se prezintă sub formă consultativă şi sub formă deliberativă. Aceasta din urmă presupune institu-ţionalizarea unor organisme speciale de luare a deciziilor cu largă participare. [H.C.]
MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE, ansamblu de principii şi metode, reunite într-o strategie globală, urmărind ca, prin implicarea tuturor funcţiunilor, compartimentelor şi angajaţilor din întreprindere, să se amelioreze eficienţa activităţii în ansamblul său. Acest proces nu se limitează la produse sau tehnici şi tehnologii, ci se extinde la performanţele economice, sociale, comerciale, tehnice sau strategice ale întreprinderii. M.c.t. presupune respectarea cel puţin a următoarelor reguli: calitatea trebuie să devină prioritară; concentrarea asupra consumatorilor; atenţia deosebită acordată prevenirii producerii de noncalitate; implicarea totală a salariaţilor nu doar în procesul execuţiei, ci şi în cel al deciziei şi soluţionării problemelor ivite. Un rol important în fundamentarea şi dezvoltarea m.c.t. l-au avut, în timp, A. Feigenbaum, W.E. Deming, J.M. Juran, K. Ishikawa. [H.C.]
MANAGEMENTUL EDUCAŢIONAL, teorii şi practici noi, care au în vedere aplicarea principiului simultaneităţii priorităţilor în strategiile educaţionale. Managementul şi marketingul devin principii-cheie în gestionarea resurselor umane. în acest sens, este relevantă abordarea instituţiilor de învăţământ ca organizaţii “holistice”, în care capacitatea întregului se regăseşte în fiecare dintre părţile componente, permiţând sistemului să funcţioneze optim, chiar şi în condiţiile în care una dintre părţi lucrează defectuos. De altfel, realizarea unei autentice dezvoltări umane presupune şi realizarea unei autonomii funcţionale a instituţiilor de învăţământ pe principiile teoriei m.e. Autonomia funcţională presupune, în primul rând, realizarea unei relative autonomii financiare a instituţiilor de învăţământ. Principalele caracteristici ale m.e. sunt: multitudinea obiectivelor; înţelegerea şi adaptarea la un mediu educaţional complex şi în continuă schimbare; orientarea spre performanţă şi flexibilitate; preponderenţa aspectelor calitative ş.a. (v. Costul educaţiei). [S.C.M.]
MANAGER
270
MANAGER, specialist în domeniul managementului, conducător de întreprindere, persoană care aplică principiile şi tehnicile managementului, adică este implicată în administrarea unei organizaţii, cu autoritate în folosirea, combinarea şi coordonarea resurselor umane, financiare, materiale şi informaţionale, în scopul obţinerii rezultatelor dorite (urmărite). Organizaţia este folosită în sensul unui grup de oameni având ca scop comun obţinerea unor rezultate precise. Administrarea defineşte activitatea de conducere, direcţionare şi control al unei organizaţii, iar autoritatea semnifică dreptul instituit într-o funcţie sau la un loc de muncă de a folosi puterea în acord cu responsabilitatea dată. Cu toate că noţiunile de m. şi conducător sunt sinonime, uneori, în fapt, ele se diferenţiază în funcţie de modul de înţelegere a managementului şi de maniera de acţiune în numele lui. Sub acest aspect, se disting două categorii de m.:              convenţionali    şi
neconvenţionali. Primii se bucură de o recunoaştere formală din partea grupurilor conduse de ei prin directive, iar secunzii sunt recunoscuţi în fapt de către subordonaţi, pe care îi inspiră şi încurajează în activitate. Corespunzător nivelurilor de management, există trei tipuri de m.: de top (strategic), funcţionali (de grup) şi operaţionali. Primii stabilesc obiectivele organizaţiei, strategia generală şi politicile operaţionale. Activitatea lor constă în luarea deciziilor referitoare la acţiunile organizaţiei în raporturile sale cu alte organizaţii, la volumul şi orientarea investiţiilor de cercetare-dez-voltare, la abordarea diverselor segmente de piaţă. Secunzii, care sunt cei mai numeroşi, răspund de implementarea politicilor, planurilor şi programelor de dezvoltare de nivel strategic, precum şi de conducerea şi supravegherea managerilor de la nivelul ierarhic inferior, făcând legătura între nivelul de top şi cel operaţional. Managerul operaţional, care poate fi şeful de echipă, maistru, supraveghetor sau conducător operativ de subunitate, oficiu etc., coordonează şi supraveghează activitatea lucrătorilor operativi. în calitate de creatoare de condiţii pentru utilizarea eficientă a resurselor, profesiunea de m. presupune, alături de numeroase şi diverse cunoştinţe, o serie de aptitudini, inclusiv pe aceea de a lucra cu salariaţii. Volumul, profunzimea şi complexitatea cunoştinţelor minime necesare unui m. sunt puternic dependente de nivelul la care se exercită actul managerial (v. Management). [A.I.]
MANOILESCU, MIHAIL (1891-1950), personalitate remarcabilă a ştiinţei economice româneşti din perioada interbelică, profesor la catedra de economie politică, organizare şi raţionalizare de la Politehnica Bucureşti, om politic şi demnitar de stat. A absolvit Politehnica bucureşteană, remarcându-se apoi ca inginer, profesor, om politic şi, mai presus de toate, ca economist. Fiind de orientare neolibe-rală, M. Manoilescu subliniază virtuţile economiei de piaţă, recunoscând sfârşitul laissez-faire-ului şi admiţând intervenţia statului în economie ca o componentă raţională a funcţionării mecanismului economic. Lucrarea sa fundamentală, “Teoria pro-tecţionismului şi a schimbului internaţional”, a fost publicată iniţial în limba franceză (1929), apoi în limba germană (1937). Sub titlul “Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionis-mului şi a schimbului internaţional”, cartea a fost tradusă în limba română (1986). Această lucrare este considerată drept prima străpungere românească în gândirea economică universală, care a intrat definitiv în istoria doctrinelor economice mondiale, fiind citată în studii de specialitate, cursuri universitare, tratate şi enciclopedii din toată lumea. M. Manoilescu analizează relaţia dintre mijloacele întrebuinţate şi rezultatele obţinute de către fiecare întreprindere sau ramură economică, subliniind rolul creşterii productivităţii, în special a productivităţii muncii. M. Manoilescu calculează şi analizează decalajele dintre productivitatea muncii industriale şi productivitatea muncii agricole, dintre productivitatea ridicată din ţările industrializate şi productivitatea scăzută din ţările cu economie preponderent agrară. De aici şi concluzia că ţările industriale sunt mult mai bogate decât cele agricole. Este avantajos pentru o ţară să se specializeze şi să exporte acele produse la care productivitatea muncii este mai mare decât productivitatea medie naţională. Concluzia şi propunerea respectivă sunt cunoscute în literatura economică mondială sub denumirea de “argumentul Manoilescu”. Apelând la date statistice, a fost pusă în evidenţă superioritatea productivităţii muncii din industria românească faţă de cea din agricultură. în cadrul teoriei schimburilor internaţionale, M. Manoilescu se preocupă de modificarea tarifului vamal, de fundamentarea unei doctrine româneşti protecţioniste, considerând că ramurile industriale care au cea mai mare productivitate merită şi cea mai mare încurajare printr-o taxă protectoare, întrucât acestea iau naştere mai greu, fiind legate de o tehnică superioară şi de
 271
MARFĂ
lucrători mai pregătiţi. El avea în vedere protejarea acelei industrii naţionale capabile să fie rentabilă şi să contribuie la creşterea venitului naţional. De pe poziţia interesului naţional, M. Manoilescu considera drept problemă esenţială relaţia dintre productivitatea naţională a muncii şi comerţul mondial. în viziunea sa, protecţionismul trebuie să ducă la încurajarea industriilor în ordinea productivităţii lor, care, în acelaşi timp, concordă cu ordinea ierarhizării lor după criteriul valorii naţionale. O largă audienţă a avut lucrarea fundamentală a lui M. Manoilescu în ţările din America Latină, îndeosebi în Argentina, Brazilia, Chile. M. Manoilescu este considerat şi teoretician corporatist original. în legătură cu funcţia economiei politice, M. Manoilescu spunea că aceasta nu poate avea alt scop decât cunoaşterea. El a insistat asupra necesităţii şi posibilităţii măsurării fenomenelor economice prin metode matematice. Pe lângă lucrarea sa fundamentală, M. Manoilescu a elaborat numeroase alte lucrări, studii, articole, cum sunt: “Politica producţiei naţionale” (1923); “Le siècle du corporatisme. Doctrine du corporatisme intégral et pur” (Paris, 1934), “Le parti unique” (Paris, 1937); “încercări în filozofia ştiinţelor economice” (Bucureşti, 1938); “Rostul şi destinul burgheziei româneşti” (Bucureşti, 1942); “Europa sud-estică în marele spaţiu economic european” (Bucureşti, 1942); “Curs de economie politică şi raţionalizare” (Bucureşti, 1940); “Memorii”, volumele I şi II (Bucureşti, 1993). [E.C.]
MARCĂ A FABRICII, semn distinctiv folosit de unităţile producătoare, de industrii, pentru a-1 ajuta pe consumator să deosebească produsele, lucrările, serviciile lor de cele identice sau similare ale altor unităţi din ţară sau străinătate. în funcţie de specificul bunului şi de imaginaţia producătorului, m.f. poate fi constituită din: unul sau mai multe cuvinte, diferite nume, litere, cifre, emblemă, desene, reprezentări grafice, plane sau în relief, monograme, semnături etc. Prin m.f. se garantează parametrii calitativi prevăzuţi în certificatul de marcă. Totodată, în măsura în care m.f. este înregistrată, autorităţile în drept o protejează în raport cu diverşi concurenţi neloiali. [D.N.]
MARCĂ DE COMERŢ, semn distinctiv folosit de o firmă producătoare pentru a-şi individualiza produsele şi serviciile în raport cu cele identice sau similare oferite de alţi producători sau prestatori de
servicii. înregistrată în Registrul comerţului şi la autoritatea publică în domeniu, m. de c. se constituie într-un drept de proprietate industrială (v. Marcă a fabricii). [D.N.]
MAREA CRIZĂ ECONOMICĂ, criza economică mondială din perioada 1929-1933, care a cuprins marea majoritate a statelor lumii. Ea s-a declanşat la 25 octombrie 1929, în S.U.A., într-o atmosferă de euforie economică, prin crahul de la bursa din New York. în acea zi peste 19 milioane de titluri au fost oferite spre vânzare, atrăgând prăbuşirea cursurilor şi reducerea drastică a preţurilor altor categorii de mărfuri. în economia S.U. A. criza s-a prelungit până în 1932. Rapid, ea a dobândit un caracter internaţional, atrăgând în vârtejul său Canada, Argentina, Mexic, Brazilia, Australia, Noua Zeelandă etc. M.c.e. a cuprins ţările europene mai târziu, practic în 1931. în toate ţările, manifestările m.c.e. au fost în linii generale aceleaşi: scăderea preţurilor (între
1929   şi 1932 indicele preţurilor cu ridicata a scăzut la 67% în Anglia, la 68% în Franţa şi S.U.A., la 70% în Germania etc.); prăbuşirea cursurilor titlurilor de valoare, reducerea producţiei industriale (cu 38% la scară mondială), multiplicarea numărului de şomeri şi de falimente, întreruperea sau reducerea brutală a schimburilor valutare şi comerciale internaţionale, prăbuşirea preţurilor mondiale ale produselor agricole. Pentru depăşirea m.c.e. s-au întreprins ample măsuri pe plan intern (constând de regulă în orientarea spre autarhie, acordarea de subvenţii, distrugerea stocurilor etc.) şi la scară internaţională (abandonul sistemului monetar etalon aur), menite să asigure transformarea de fond a structurilor economice, trecerea sistemului capitalist într-o nouă fază a evoluţiei sale. M.c.e. a marcat punctul de vârf al fazei descendente a ciclului Kondratieff. [G.I.]
MARFĂ, bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţii de piaţă. Sunt mărfuri factorii de producţie, satisfactorii, valuta, hârtiile de valoare şi alte active financiare etc. Principalele categorii de m. sunt: m. corporale de consum personal (alimente, îmbrăcăminte, articole de igienă etc.); m. corporale de consum îndelungat (locuinţe, mobilă, autoturisme); servicii şi informaţii destinate consumului personal şi social (de învăţământ, de salubritate, de pază); informaţiile plătite (servicii de poştă, telefon, transport); m. servicii, informaţii şi bunuri
MARGINALISM
272
corporale destinate activităţii economice (servicii de marketing, management, consultanţă economică şi tehnico-ştiinţifică, licenţe şi brevete, bunuri de capital fix şi circulant etc.); m. active monetare şi financiare. După modalităţile în care circulă, se disting două categorii de bunuri marfare: integrale şi parţiale. Bunuri integral marfare sunt cele care trec de la un posesor la altul, de regulă de la producător la consumator, prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţii administrative, cutu-miare sau de altă natură. Bunurile parţial marfare (mixte) sunt cele care trec de la un posesor la altul prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia are la bază atât condiţiile pieţei, cât şi criterii administrative, de echitate, de protecţie socială etc. în această categorie intră serviciile de învăţământ public, unele servicii sociale, medicale etc. în economia de piaţă, majoritatea covârşitoare a bunurilor economice sunt bunuri integral marfare (v. Bunuri economice). [G.I.]
MARGINALISM, concepţie economică din ultima treime a secolului al XlX-lea, apărută ca reacţie faţă de liberalismul economic clasic, mişcare de înnoire a liberalismului, cunoscută şi sub denumirea de neoliberalism sau revoluţia marginalistă din gândirea economică. Asemenea reacţiilor sociale şi naţionale ce au avut loc anterior, m. urmărea renovarea liberalismului clasic, pornind însă de la convingerea că economia modernă de piaţă este cea mai eficientă formă de organizare şi funcţionare a economiei unei societăţi civilizate. Reacţia respectivă a fost declanşată de trei mari economişti europeni: englezul W. St. Jevons (1835-1882), prin lucrarea “Teoria economiei politice” (1871), austriacul C. Menger (1840-1912), prin lucrarea “Bazele economiei politice” (1871), şi francezul L. Walras (1834-1910), prin lucrarea “Elemente de economie politică pură” (1874). Lucrând independent unul de altul, cei trei economişti liberali neoclasici au ajuns la teorii şi concluzii asemănătoare deoarece au fost confruntaţi, în fond, cu aceeaşi problemă, şi anume necesitatea de a cunoaşte mai bine psihologia şi comportamentul consumatorului pe piaţă, astfel încât agenţii producători să poată adopta decizii corecte. Totodată, ei au urmărit acelaşi obiectiv - consolidarea economiei modeme de piaţă şi, implicit, respingerea atacurilor venite din partea adversarilor ei. Demersul teoretic al liberalilor neoclasici (marginalişti) a fost favorizat
şi de alte împrejurări, între care: progresele realizate şi schimbările petrecute în cultura spirituală a Europei în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, mai ales în filosofie, sociologie, psihologie, matematică etc., precum şi acumularea unor interpretări subiectiviste ale fenomenelor din domeniul schimbului în opera mai multor generaţii de economişti. Gândirea economică a liberalilor de la sfârşitul secolului al XDC-lea a fost denumită marginalistă sau neoclasică pentru a se sublinia ruptura sau revoluţia înfăptuită ;n comparaţie cu clasicii, îndeosebi prin respingerea teoriei valorii bazate pe muncă şi înlocuirea ei cu teoria utilităţii marginale, ca suport al explicării procesului de formare a preţurilor. Din comparaţia paradigmelor celor două curente (clasic şi neoclasic sau marginalist) din cadrul liberalismului reiese că a avut loc numai o ruptură parţială între ele. Marginaliştii sau neoclasicii au preluat, au susţinut şi au accentuat o seamă de trăsături ale paradigmei liberalismului clasic, printre care: individualismul, apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private, hedonismul, metoda deductivă în explicarea fenomenelor economice, convingerea că ideile exprimate de ei erau universal valabile şi susţinerea politicii liberei concurenţe sau a liberului schimb, respingând intervenţia statului în economie, în acelaşi timp, neoclasicii au respins vehement teoria obiectivă a valorii şi a preţului. Dezaprobând metoda istorică de investigare a fenomenelor sociale, marginaliştii sau neoclasicii au fost ostili tuturor curentelor contestatare sau critice la adresa liberalismului (socialismul, marxismul, radicalismul etc.) şi au ocolit cu bună ştiinţă unele disfancţionalităţi ale economiei de piaţă, cum sunt inegalităţile sociale, polarizarea bogăţiei şi a sărăciei, decalajele din economia mondială, iar pe altele le-au minimalizat (crizele economice, şomajul ş.a.). Specificul liberalismului neoclasic este legat de noutăţile aduse de promotorii săi: raritatea ca trăsătură definitorie a bunurilor economice, rolul-cheie al psihologiei şi comportamentului individului consumator pe piaţă în explicarea mecanismului de ansamblu al economiei de piaţă, precum şi combinarea analizei psihologice a fenomenelor economice cu folosirea unor procedee matematice (calculul marginal sau extremal, funcţii, reprezentări grafice etc.). De la unul dintre aceste procedee (calculul marginal sau extremal) şi de la aşezarea utilităţii marginale la baza teoriei valorii derivă noţiunea de m. şi de marginalişti. Neoclasicii examinează utilitatea pe porţiuni mici din bunul final analizat, şi nu în mod global. [A.I.]
 273
MARSHALL, ALFRED
MARKETING, ansamblul de cunoştinţe ştiinţifice şi activităţi practice, metode, tehnici de investigaţie şi instrumentar de analiză a orientării, organizării şi utilizării factorilor de producţie în scopul satisfacerii cerinţelor de consum ale populaţiei cu bunuri materiale şi servicii, în condiţiile obţinerii unui profit cât mai ridicat. Realizând refacerea legăturii dintre producţie şi consum, slăbită ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii, m. introduce o nouă viziune: a produce ceea ce se cere pe piaţă cu eficienţă cât mai ridicată. Pentru înfăptuirea m., orice activitate economică trebuie să aibă ca punct de pornire studierea atentă şi complexă a cererii şi ofertei pe piaţă. Principalele activităţi de m. constau în: prospectarea riguroasă a pieţei; identificarea şi orientarea cerinţelor şi preferinţelor cumpărătorilor; producerea bunurilor economice pornind de la cererea de piaţă; proiectarea, în această viziune, a viitoarelor produse; introducerea produsului în fabricaţia de serie, în conformitate cu concluziile degajate din testarea lui; pregătirea pieţei pentru acceptarea produsului; lansarea pe piaţă şi stimularea menţinerii atenţiei cumpărătorilor asupra produsului respectiv; stabilirea şi dezvoltarea reţelelor de distribuţie optimă, a formelor şi metodelor modeme de producţie şi de circulaţie a produselor; urmărirea comportării produselor la consumator; asocierea vânzării produselor cu organizarea prestărilor de servicii în favoarea consumatorilor, inclusiv în procesul utilizării acestora. în viziunea de m., desfăşurarea activităţii întreprinderilor presupune, în acelaşi timp, utilizarea unui instrumentar ştiinţific adecvat pentru cercetarea nevoilor de consum, investigarea pieţei, optimizarea acţiunilor practice -în general, pentru fundamentarea ştiinţifică a deciziilor de m. şi pentru asigurarea condiţiilor realizării lor eficiente în practică. Prin m., empirismul şi rutina cedează locul procedeelor şi tehnicilor învestite cu girul unor discipline ştiinţifice. [A.I.]
MARKOWITZ, HARRY M. (n. 1927, la Chicago, S.U.A.), economist, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Chicago, unde şi-a luat licenţa (1947), masteratul (1952) şi doctoratul (1954). în 1952-1963 lucrează în calitate de cercetător la Rand Corporation C.A., apoi continuă activitatea de cercetător la Centrul de Analize Fundamentale, până în 1968. Debutează în cariera universitară ca profesor de economie şi finanţe la Los Angeles University (1968-1969). Va continua să predea managementul
arbitrajului la New York (1969-1974), unde pentru o perioadă a fost preşedinte al institutului specializat în domeniu (1969-1971). Revine în cercetare la I.B.M., unde rămâne până în anul 1983. începând cu 1984
H.M. Markowitz îşi reia activitatea de profesor universitar. Pentru meritele sale deosebite, în 1990 a fost desemnat, alături de M. Miller şi W. Sharpe, laureat al Premiului Nobel pentru Economie. Academia de Ştiinţe a Suediei a apreciat că premiul i-a fost atribuit pentru fundamentarea teoriei despre gestiunea financiară şi selectarea titlurilor bursiere. Munca sa din anii 1950 a pus bazele teoriei moderne a portofoliului. Teoria sa originală cu privire la selecţia portofoliului a fost dezvoltată ca model normativ pentru managementul investiţiilor. Contribuţia sa majoră a constat în dezvoltarea unei teorii a selecţiei portofoliului, riguros formulată şi operaţională, care ia în considerare incertitudinea. H.M. Markowitz a arătat că, în condiţii date, alegerea unui investitor cu privire la portofoliul său se limitează la echilibrarea recompensei aşteptate cu diversitatea portofoliului. Complicata alegere în jurul a mai multor active cu caracteristici variate este interpretată în general ca o problemă bidimensională, cunoscută sub numele de “analiza variaţiei medii”. Op.: “Portfolio Selection: Efficient Diversification of Investments” (“Selecţia portofoliului: diversificarea eficientă a plasamentelor”, 1959); “Mean-Variance Analysis in Portfolio Choice and Capital Markets” (“Analiza variaţiei medii în alegerea portofoliului şi pieţele de capital”, 1987); “Sensul analizei variaţiei în gestiunea portofoliului şi a pieţelor de capital” (1990); “Diversificarea eficienţei investiţiilor” (1991). [D.N.]
MARSHALL, ALFRED (1842-1924), unul dintre cei mai mari economişti ai lumii. La 25 de ani începe să studieze economia, îl citeşte pe J.S. Mill şi vizitează cartiere sărace din mari oraşe. Cariera sa de profesor universitar a fost strălucitoare. A ţinut cursuri la Oxford, apoi la Bristol, iar din 1884 a devenit profesor la Cambridge, unde influenţa sa a fost remarcabilă. Keynes scria despre el: “Noi toţi suntem elevii lui A. Marshall.” în 1890 A. Marshall scrie “Principles of Political Economy”, carte adresată oamenilor de afaceri, juriştilor, politicienilor şi care, pentru a putea fi citită fară reţineri, cuprinde matematica în anexă. Ea face parte şi astăzi din textele de bază ale ştiinţei economice. Contribuţiile sale de teoretician şi practician sunt multiple şi semnificative. în teorie, A. Marshall a creat o sinteză sub semnul unităţii, cu
MARŢIAN, POP DIONISIE
274
dorinţa de a aşeza totul cât mai bine într-un ansamblu, care să cuprindă gândirea clasică (Smith, Ricardo, Mill) şi cea neoclasică marginalistă (Coumot, Dupuit, Walras, Menger). El unifică în acest mod gândirea anglo-saxonă cu cea continentală. Ca practician, A. Marshall a activat în Comisia Regală a Muncii, propunându-şi să rezolve unele probleme ale practicii economice şi sociale. A fost apărător al metodei empirice, acordând importanţă observaţiei şi experienţei, analiza sa fiind pozitivă, neavând un caracter normativ. A. Marshall este recunoscut ca autor al echilibrului parţial, care este abordat ca un echilibru stabil, după cum sugerează diagrama de mai jos:
Raţionamentul de bază este următorul: dacă preţul cererii se stabileşte într-un punct “C” superior preţului ofertei, producătorii vor face presiuni să producă mai mult, nivelul producţiei deplasându-se în sensul AB. Invers, dacă preţul cererii se situează la dreapta punctului de echilibru, preţul ofertei care se va impune pe piaţă (O) va fi foarte mare pentru consumatori, iar ei vor deplasa cantităţile cerute spre A, mişcarea cererii facându-se în jos, în direcţia A’B. Oscilaţiile acţionează de o manieră automată spre punctul de echilibru, care egalizează cantităţile cerute şi cele oferite şi care corespunde unui preţ mic al cererii şi al ofertei. Echilibrul stabil este atins atunci când preţul cererii este egal cu preţul ofertei, iar cantitatea produsă nu are tendinţa nici să scadă, nici să crească, ci se află în starea de echilibru. A. Marshall a introdus în analiza economică noţiunile de “termen scurt” (interval de timp care nu este destul de lung pentru a permite producătorilor să introducă schimbări majore în ofertă faţă de o cerere variabilă) şi de “termen lung” (toate variantele pe care le comportă natura funcţiei de producţie şi a randamentelor de scară). Atât în analiza oportunităţii
intervenţiei statului pentru a ameliora bunăstarea socială, cât şi în analiza monopolului public, A. Marshall s-a pronunţat pentru liberalism. El a deschis dezbaterea asupra unor teme pentru cercetarea contemporană în studiul consumatorului şi al producătorului. A îmbunătăţit modul de înţelegere a fenomenelor complementare, a mecanismelor substituţiei, a rigidităţii aparatului productiv, a rolului elasticităţii în analiza cererii şi ofertei, a ciclului de viaţă al întreprinderilor. A. Marshall este considerat părintele teoriei modeme a consumatorului. Op.: “The Pure Theory of Foreign Trade” (Teoria pură a comerţului exterior, 1879); “The Principles of Political Economy” (Principiile economiei politice, 1890); “Industry and Trade” (Industria şi comerţul, 1919); “Money, Credit and Commerce” (Banii, creditul şi comerţul, 1923). [R.A.]
MARŢIAN, POP DIONISIE (1829-1865), economist român remarcat prin studiile sale statistice de pionierat. Ideile sale novatoare îl fac să participe în mod activ la Revoluţia de la 1848. în timpul domniei lui Al. I. Cuza deţine funcţia de şef al Oficiului Statistic din Principatele Unite. A fost un puternic contestatar al înapoierii economice a României secolului al XlX-lea, susţinând înfăptuirea reformei agrare din 1864, dezvoltarea învăţământului tehnic şi economic. S-a ocupat atât de probleme economice teoretice, cât şi de numeroase aspecte concrete ale economiei României din vremea sa. Principalele idei ale lui P.D. Marţian se axează pe dezvoltarea industrială, protejarea faţă de concurenţa străină şi emanciparea relaţiilor economice. P.D. Marţian înfiinţează revista “Analele economice pentru cunoştinţa părţii muntene din România” (1860-1864), unde publică numeroase articole programatice. Op.: “Studii sistemice în economia politică. Partea primă. Economia socială. Sarcina primă” (1858); “Coloniştii germani şi România” (1860). [D.N.]
MARX, KARL (1818-1883), filozof, economist, sociolog şi om politic german. Din cauza vederilor sale politice radicale, a fost expulzat din Germania (1849), fiind obligat să trăiască în exil în Franţa, Belgia şi Anglia. K. Marx a absolvit liceul în oraşul natal, în 1835. După terminarea liceului a urmat cursurile universitare la Bonn, Berlin şi Jena, studiind dreptul, istoria şi filozofia. în 1841 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Deosebirea dintre filozofia naturii la Democrit şi filozofia naturii la Epicur”. încă din această lucrare se profilează concepţia sa democrat-
 275
MASĂ MONETARĂ
revoluţionară şi, totodată, se conturează opţiunea lui pentru lupta revoluţionară, pentru aşezarea unei anumite ideologii la baza acestei lupte. Nevoit să renunţe la intenţia de a se dedica activităţii didactice, K. Marx se consacră luptei politice. împreună cu
F. Engels înfiinţează Asociaţia Muncitorilor Germani şi întreţine legături cu organizaţii revoluţionare din diferite ţări. Din însărcinarea Congresului al II-lea al Ligii Comuniştilor (înfiinţată în 1847), K. Marx şi Engels elaborează “Manifestul Partidului Comunist”, publicat în 1848. Din iniţiativa lui este întemeiată în 1864, la Londra, Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (Internaţionala I). în domeniul ştiinţei economice, K. Marx a realizat o analiză critică a ceea ce fundamentaseră şi elaboraseră predecesorii şi contemporanii săi. El a conceput o nouă manieră de abordare şi de analiză a problemelor economice. Exegeţii săi cei mai autorizaţi au apreciat că întreaga sa concepţie economică se bazează pe două descoperiri legate între ele: dublul caracter al muncii creatoare de marfa; analiza plusvalorii independent de formele ei de manifestare (profit industrial, dobândă, rentă). Pe baza dublului caracter al muncii, el a explicat cei doi factori ai mărfii. Munca concretă reprezintă, în concepţia lui K. Marx, munca într-o formă specială, în cadrul diviziunii sociale, având un scop concret, exprimat prin valoarea de întrebuinţare a mărfii. Munca abstractă constă din acea latură esenţială a muncii creatoare de marfa care este privită ca simplă cheltuire de forţă de muncă şi care este substanţa socială a valorii mărfii. Plusvaloarea este explicată ca parte din valoarea nou creată de lucrătorii productivi, acea parte creată în timpul de supramuncă şi însuşită gratuit de proprietarii capitalişti. Pe baza acestor două postulate, K. Marx a fundamentat o teorie a dinamicii capitalismului, a modului de producţie capitalist. Creaţia sa economică a suscitat vii şi ample controverse de-a lungul deceniilor. Chiar dacă multe idei şi teorii economice ale lui K. Marx au fost contrazise de realităţile economice din secolul al XX-lea, opera sa economică se constituie într-un capitol important al tezaurului ştiinţei economice universale, care nu a fost ignorat şi nu poate fi ignorat. Op. economice: “Manuscrise economico-filozofice” (1844); “Mizeria filozofiei” (1847); “Muncă salariată şi capital” (1849); “Contribuţii la critica economiei politice” (1859); “Salariu, preţ, profit” (1856); “Capitalul” (Voi. I - 1867; voi. II - 1885; voi. III - 1893); “Teorii asupra plusvalorii” (1905-1910); “Critica programului de la Gotha” (1875); “Bazele criticii economiei politice” (1939). [D.N.]
MARXISM, ansamblu de concepţii şi doctrine filozofice, sociale, economice, politice aparţinând lui K. Marx şi F. Engels, precum şi continuatorilor lor. M. cuprinde materialismul, socialismul şi teoria generală a mişcărilor muncitoreşti organizate. Pentru m., materialismul este baza sa teoretică, opus idealismului, considerat un instrument speculativ în slujba burgheziei. Materialismul relevă două aspecte: unul dialectic, care exprimă legile generale ale lumii exterioare şi ale gândirii umane, altul istoric, care susţine că realitatea socială este aceea care determină conştiinţa oamenilor. Mişcarea (evoluţia) istorică este condiţionată de contradicţiile dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, în cadrul fiecărui tip de producţie (antic, feudal, capitalist). Analizând modul de producţie capitalist, Marx a elaborat o teorie economică specifică (v. Teoria marxistă, Plusvaloare, Valoare-muncă). [D.N.]
MASĂ MONETARĂ, totalitatea mijloacelor de plată pe care le deţin agenţii economici nefinanciari dintr-o ţară, precum şi plasamentele lor financiare care pot fi transformate fară dificultate, rapid şi fară pierderi importante în mijloace de plată. Toate aceste mijloace servesc achiziţionării de bunuri, stingerii datoriilor, constituirii economiilor sau efectuării altoi' plasamente. M.m. are o structură complexă. Numărul componentelor sale nu este acelaşi în toate ţările. în funcţie de uşurinţa cu care pot fi mobilizate şi utilizate efectiv, aceste componente, denumite şi agregate monetare, se clasifică astfel: M0- baza monetară sau lichiditatea bancară, compusă din sumele pe care le deţin băncile în cont la banca centrală şi moneda efectivă pe care o deţin băncile; M, - m.m. în sens restrâns sau ansamblul mijloacelor de plată imediat utilizabile pentru realizarea tranzacţiilor economice pe teritoriul naţional, formată din bilete de bancă şi monedă metalică (divizionară) existente în circulaţie, depuneri în conturi bancare utilizabile fară ca deţinătorul lor să cheltuiască timp sau bani; M2 - m.m. în sens larg sau m.m. gestionată de sistemul bancar, denumită şi cvasimonedă, ce include M„ adică masa monetară în sens restrâns, depozitele şi alte plasamente care pot fi mobilizate fară risc şi aproape imediat; M3 - care cuprinde M2, adică m.m. în sens larg, plasamente la termen şi cu risc în devize, titluri bursiere sau proprii pieţei monetare, care pot fi relativ uşor şi rapid negociabile pe o piaţă, precum plasamente care nu se pot negocia până la expirarea termenului, depozite în valută, titluri de creanţă nego-
MATERII PRIME
 276
ciabile în valută, certificate de depozit la termen, bonuri emise de anumite instituţii financiare; M4 sau L, care este format din M3 plus alte plasamente care pot fi mobilizate numai în anumite condiţii de timp (termene) şi de risc pentru a asigura lichiditatea în cadrul economiei unei ţări. M.m. în general şi îndeosebi M3 formează principalul obiectiv al politicii monetare. M.m. şi componentele sale sunt mărimi variabile care, după cum precizează J.M. Keynes, decurg din cerinţele agenţilor economici de a deţine astfel de mijloace pentru tranzacţii, prevedere şi speculaţie. Dinamica m.m. şi a componentelor sale constituie substanţa fluxurilor monetare dintr-o economie în decursul unei perioade. Stabilirea şi menţinerea m.m. la anumiţi parametri au o importanţă deosebită pentru funcţionarea şi echilibrul unei economii. Aceste probleme s-au aflat şi continuă să rămână în centrul preocupărilor teoriei şi practicii economice, fiind abordate adesea din unghiuri şi prin prisma unor concepţii ştiinţifice şi politice diferite, în acest sens, punctul de pornire îl constituie teoria cantitativă a banilor, dar preocupările actuale cu privire la mărimea şi dinamica m.m. aduc în prim plan atât teoria keynesiană, cât şi cea monetaristă. Pe această bază, m.m. necesară agenţilor economici depinde, în primul rând, de nivelul cantităţii de bunuri şi servicii sau al venitului naţional, cu care este direct proporţională, şi de rata dobânzii, cu care este invers proporţională, dar ea este influenţată, desigur, şi de alţi factori. J.M. Keynes a elaborat o formulă proprie pentru m.m., care este cunoscută ca ecuaţia Cambridge:
           n = y(K + rK’); y = n/(K + rK’), în care: n - volumul monedei în numerar şi al celei scripturale; y - nivelul preţurilor sau indicele costului vieţii; K - cererea publică de încasări în monedă efectivă; K’ - moneda scripturală exprimată în unităţi de consum; r - rata rezervei monetare. Necesarul de monedă stabilit de Keynes n-are însă stabilitatea aşteptată, ci se deformează în timp. Pentru monetarişti acest fenomen nu poate fi explicat decât prin luarea în considerare şi a altor variabile decât cele menţionate în ecuaţie. De aceea, Milton Friedman a propus o altă formulă, în care m.m. este considerată o funcţie mai complexă:
           Md/p = f(Q, W, rm, rb, re, P/p, u), unde: Md/p - nevoia (cererea) de monedă reală; Q -nivelul tranzacţiilor; W - partea din venit ce provine din proprietate; rm, rb, re - randamentul aşteptat pentru diferite tipuri de active; P/p - rata anticipată a inflaţiei;
u - o variabilă reziduală. în concordanţă cu această ultimă formulă, un “şoc monetar” adică o variaţie de origine exogenă a cantităţii de monedă, se va transmite asupra preţurilor prin intermediul diferitelor variabile ale funcţiei. După Friedman, cei ce vor deveni, în mod neaşteptat, posesorii unei cantităţi de monedă suplimentare - urmare a unui “şoc” - vor afecta o parte a acesteia pentru cumpărarea de bunuri şi titluri (în funcţie de randamentele aşteptate sau prevăzute), modificându-şi mereu anticipaţiile, ceea ce va afecta preţurile (relative sau absolute) până în momentul când moneda reală de care dispun agenţii economici îşi va găsi nivelul dorit. Chiar dacă la final situaţia nu va fi foarte diferită de cea existentă iniţial, creşterea preţurilor care compensează creşterea m.m. va afecta variabilele economice reale (producţia, investiţiile, consumul etc.). Din punctul de vedere al monetariştilor, această influenţă este considerată nefastă, întrucât ei postulează că fară ea ar fi existat o distribuire optimă a resurselor. Prin elaborarea unui alt mod de determinare a necesarului de m.m.? M. Friedman se îndepărtează de schema “cantitativistă” care se află la originea poziţiei monetariştilor, dar asigură acestora posibilitatea de a se plasa pe o poziţie care-i separă clar de celelalte curente de gândire economică. Versiunea monetaristă asupra stabilităţii m.m. (cererii de monedă) nu s-a confirmat prin fapte (v. Bani, Motivaţia de precauţie, Motivaţia de speculaţie, Motivaţia de tranzacţii). [G.P.T.]
MATERII PRIME, (1) element de compoziţie a capitalului circulant, rezultat al proceselor economice anterioare, constând din bunuri intermediare care servesc prin consumare la obţinerea altor bunuri, destinate vânzării şi aducătoare de avantaje economice, de profit. Cu excepţia ramurilor extractive, unde m.p. sunt bunuri materiale primare obţinute direct din natură, în toate celelalte ramuri se prelucrează m.p. trecute deja prin procese economice. Ele pot fi clasificate în: principale şi auxiliare; industriale şi agricole; minerale, vegetale, animale şi sintetice; indigene şi din import; primare şi derivate etc. M.p. principale concură nemijlocit la realizarea producţiei, formând substanţa principală a produsului realizat. M.p. auxiliare participă la formarea produsului intermediar sau final, dar nu constituie substanţa lui principală. Se mai numesc şi materiale. (2) Din punct de vedere contabil, m.p. constituie un element de compoziţie a costului de producţie. [T.C.G.]
277
McFADDEN, DANIEL
MĂSURARE ECONOMICĂ, exprimare numeri-că a nivelurilor variabilelor economice. Procesele economice pot fi reprezentate prin variabile numerice (producţie, preţ, venit etc.), dar şi prin variabile nenumerice de natură calitativă, ce se referă la însuşiri, calităţi, categorii, comportamente (satisfacţie, creativitate, organizare etc.). Prin m.e. se evaluează dimensiunea diferitelor tipuri de procese economice. Teoria măsurării explică ipotezele calitative - legi empirice elementare - într-o formă axiomatică. Acestea sunt reprezentări ce păstrează structura aspectelor calitative, pe care le transferă într-o structură cantitativă, cu care prima se află frecvent într-o relaţie de izomorfism. Setul unor asemenea reprezentări se numeşte “scală” de măsurare. Măsurarea variabilelor constituie obiectul de studiu al econometriei. Posibilităţile de măsurare a variabilelor calitative sunt, în principal, următoarele: a) exprimarea variabilei calitative în mod indirect, prin intermediul unei variabile numerice reprezentative sau cu care aceasta este intens corelată (ex.: poluarea atmosferei, exprimată prin concentraţia de substanţe poluante în aer); b) exprimarea numerică a variabilelor care se pot reprezenta doar sub două aspecte care se exclud reciproc (dihotomice), prin atribuirea mărimii 1 şi, respectiv, 0 (ex.: urban-rural, feminin-masculin);
c) exprimarea numerică a unei variabile calitative ce prezintă mai mult de două alternative, prin atribuirea de note sau numere de ordine în raport cu apartenenţa la o stare sau alta; d) evaluarea variabilei calitative prin indici, adică prin numere proporţionale cu intensitatea prezenţei aspectului calitativ (ex.: interesul populaţiei pentru un produs de lux asociat cu nivelul venitului); e) măsurarea prin intermediul evoluţiei frecvenţei, respectiv a numărului de cazuri înregistrate în anumite stări calitative semnificative (ex.: respectarea calităţii prevăzute a produsului, măsurată prin numărul de reclamaţii privind calitatea). O dată rezolvată problema măsurării, devine posibilă introducerea variabilelor, inclusiv a celor calitative, în modele de natură cantitativă. [D.A.]
MÂNA INVIZIBILĂ, expresie metaforică potrivit căreia forţe nevăzute ale economiei fac posibilă, în mod spontan, armonizarea cererii cu oferta, în condiţiile în care fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul interes, astfel încât să se obţină un rezultat dezirabil din punct de vedere social. Preţurile servesc ca semnale ale pieţei, care orientează comportamentul agenţilor economici. Conceptul a fost formulat de
Adam Smith pentru a descrie modul în care funcţionează economia de piaţă. Ideea m.i. formează baza teoriilor neoclasice referitoare la echilibrul general şi la optimul paretian. [D.C.]
McFADDEN, DANIEL (n. 1937), economist american. D. McFadden a urmat cursurile Universităţii Minnesota în specializările fizică şi economie, obţinând şi doctoratul la aceeaşi universitate, în anul 1962. Posturile academice deţinute au fost la Universităţile Pittsburg, Yale, MIT şi University of California at Berkeley, unde predă începând cu anul 1990. D. McFadden a primit Premiul Nobel pentru Economie în anul 2000 (împreună cu James Heckman), pentru dezvoltarea teoriei şi metodelor utilizate pe scară largă în analiza statistică a comportamentului indivizilor şi gospodăriilor. Cele mai importante contribuţii ale lui D. McFadden sunt cele din domeniul teoriei economice şi al metodologiei econometrice referitoare la alegerile discrete (a opţiunilor în condiţiile unui set restrâns de alternative). A avut, de asemenea, contribuţii importante în domeniul teoriei producţiei şi al economiei mediului înconjurător. Problema alegerilor discrete este des întâlnită în teoria economică. Astfel, într-o problemă de modelare, cum ar fi, de exemplu, decizia individuală de participare pe piaţa muncii, observaţiile ce urmează a fi interpretate sunt discrete şi nu pot fi reprezentate prin intermediul unor variabile continue. Teoriile tradiţionale ale cererii, concepute cu scopul de a studia comportarea unor variabile continue, se dovedesc a nu fi potrivite pentru analiza comportamentului decizional discret. Analiza efectuată de D. McFadden pleacă de la ipoteza unui comportament al individului considerat ca determinist (spre deosebire de analizele pe aceeaşi temă din domeniul psihologiei), fiind urmărite rezultatele agregate şi alegerile populaţiei în favoarea unei alternative. D. McFadden are contribuţii importante şi în domeniul teoriei producţiei (fundamentând teoretic şi econometric analiza domeniului). Deşi realizate la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, studiile au rămas nepublicate până în anul 1978. D. McFadden a introdus principiul dualităţii între funcţiile de cost şi de profit, ca important instrument în analizele empirice ale producţiei, într-o lucrare elaborată împreună cu Peter Diamond, D. McFadden a exploatat dualitatea dintre funcţia cheltuielilor şi funcţiile cererii de maximizare a utilităţii, explorând probleme legate de sistemul optim de impozitare a bunurilor. în anii ’90, D. McFadden
MEADE, JAMES EDWARD
 278
a contribuit la dezvoltarea cercetărilor din domeniul economiei mediului înconjurător, prin studierea disponibilităţii de a plăti pentru resursele naturale.
D.  McFadden a studiat în amănunt proprietăţile metodelor de evaluare a valorii resurselor naturale, elaborând noi tehnici econometrice în acest sens. împreună cu Jerry Hausman şi Gregory Leonard (1995), D. McFadden a dezvoltat un model empiric în condiţii de alegeri discrete pentru a evalua pierderile induse de procesul degradării resurselor naturale. D. McFadden a primit Premiul Nobel acordat în memoria lui Alfred Nobel în anul 2000 (împreună cu James Heckman), pentru dezvoltarea teoriei şi metodelor utilizate pe scară largă în analiza statistică a comportamentului indivizilor şi gospodăriilor. Op: “Condiţional Logit Analysis of Qualitative Choice Behavior”, în P. Zarembka (ed.), 1974; “Frontiers of Econometrics” (eds.), 1978; “Production Economics: A Dual Approach to Theory and Applications”, voi. I & II, North-Holland; “A Utility-Consistent, Combined Discrete Choice and Count Data model: Assessing Recreaţional Use Losses due to Natural Resource Damage”, in Journal of Public Economics 56, 1995. [G.T.]
MEADE, JAMES EDWARD (n. 1907), economist englez de orientare radicală. A studiat la Universitatea Oxford, fiind declarat licenţiat cu diplomă de onoare clasa întâi în 1930. Apoi a urmat cursuri postuniversitare la Cambridge. Perioada respectivă şi-a pus amprenta asupra concepţiei sale generale, înclinaţia sa spre radicalism fiind explicată prin influenţa suferită atunci din partea şcolii de la Cambridge. A fost profesor la Universitatea Oxford (1930-1937), la Şcoala Superioară de Economie din Londra (1947-1957) şi la Universitatea Cambridge (1957-1968). în perioada 1937-1947 a fost economist la Liga Naţiunilor şi economist-şef în guvernul laburist. în paralel, J.E. Meade a condus Institutul Naţional Britanic de Cercetări Economice şi Sociale. Pentru rezultatele profesionale deosebite obţinute a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru Economie în 1977. Acest premiu i-a fost atribuit pentru “lucrările sale care au constituit punctul de plecare al unor vaste cercetări empirice asupra comerţului exterior, ca şi în domeniul mişcărilor internaţionale de capital şi al problemelor specifice de stabilizare în economiile deschise”. Amploarea contribuţiilor lui J.E. Meade şi ale lui Bertil Ohlin (cu care a împărţit Premiul Nobel pe 1977) a devenit manifestă în anii 1960-1970,
o  dată cu internaţionalizarea crescândă a economiilor. Acum a devenit evident faptul că problemele utilizării resurselor economice şi ale distribuţiei veniturilor sunt într-o măsură tot mai mare probleme internaţionale. Fiind apropiat de J.M. Keynes, J.E. Meade s-a familiarizat cu teoria macroeconomică şi, pe această bază, a dezvoltat numeroase laturi ale teoriei relaţiilor economice internaţionale. în acest context şi din această perspectivă, el s-a interesat şi a studiat probleme precum: teoria creşterii economice şi a distribuţiei veniturilor şi patrimoniului, bunăstarea economică, planificarea economică etc. Dar cea mai importantă contribuţie teoretică a sa rămâne cea referitoare la relaţiile economice internaţionale. Printre altele, J.E. Meade a demonstrat că realizarea simultană a echilibrului intern (stabilitatea preţurilor) şi a echilibrului extern (balanţa de plăţi) necesită o acţiune asupra venitului naţional (prin intermediul măsurilor monetare şi bugetare), precum şi ajustarea preţurilor (prin modificarea cursului de schimb şi a nivelului salariilor). El a fost interesat şi de teoria integrării economice. Op.: “The Balance of Payments” (Balanţa de plăţi), 1951; “A Geometry of International Trade” (Geometria comerţului internaţional), 1952; “Trade and Welfare” (Comerţ şi bunăstare), 1955; “The Theory of Customs Unions” (Teoria uniunilor vamale, 1955); “A Neo-Classical Theory of Economic Growth”, (1961); “Principles of Political Economy:
I. The Stationary Economy” (1965); “Principles of Political Economy: II. The Growing Economy” (1968); “Principles of Political Economy: III. The Controlled Economy” (1971); “Principles of Political Economy: IV. The Just Economy” (1975); “Principles of Political Economy: V. Demand Management” (1983), împreună cu D. Vines şi J.M. Maciejowski; “Alternative Systems of Business and Workers’ Remuneration” (1986). [D.N.]
Mecanism al economiei de piaţă (v. SISTEM AL ECONOMIEI DE PIAŢĂ)
MECANISM AL PREŢURILOR, ansamblul elementelor privind formarea, funcţionarea şi rolul preţurilor în dinamica economică, în sistemul pieţei. Formate pe baza evoluţiei raportului dintre cerere şi ofertă, preţurile se comportă ca nişte semnale în funcţie de care se coordonează deciziile şi acţiunile agenţilor economici. Sistemul preţurilor generează astfel un mecanism în cadrul căruia schimbările ce intervin în condiţiile cererii şi/sau ofertei determină
279
MEDIUL CONCURENŢIAL NORMAL
şi modificarea deciziilor anterioare legate de alocarea eficientă a resurselor. Prin nivelul şi evoluţia sa, preţul reglează activitatea economică, întrucât: a) este purtătorul unor informaţii economice accesibile, transparente şi relativ ieftine referitoare la evoluţia cererii şi ofertei; b) recompensează serviciile factorilor de producţie şi asigură acoperirea costurilor presupuse de desfăşurarea normală a activităţilor economice; c) fundamentează deciziile privind producerea, furnizarea sau cumpărarea diverselor bunuri (v. Preţ). [P.I.]
Mecanism economic (v. SISTEM ECONOMIC)
MECANISME DE TRANSMISIE, expresie utilizată pentru desemnarea efectelor succesive asupra economiei rezultate din modificarea unei variabile exogene. în particular, m. de t. reflectă procesele (secvenţele) prin intermediul cărora un şoc monetar este transmis asupra producţiei reale. M. de t. conectează forţele monetare cu fluxurile cheltuielilor reale, evidenţiind transmisia efectelor politicii monetare în planul cererii globale, deci asupra producţiei şi venitului real. Transmisia acestor efecte priveşte două secvenţe esenţiale: (1) modificările masei monetare generează dezechilibrul portofoliilor financiare. Prin reglările portofoliilor se modifică preţurile titlurilor şi nivelul ratei dobânzii; (2) modificările ratei dobânzii influenţează nivelul cererii globale, deci producţia şi venitul de echilibru. M. de t. reflectă o capacitate sporită a politicii monetare, atunci când dezechilibrul portofoliilor determină modificarea substanţială a ratelor dobânzii. De asemenea, elasticitatea cererii globale în raport cu rata dobânzii influenţează definitoriu eficacitatea transmisiei efectelor politicii monetare. [M.C.S.]
MEDIU DE AFACERI AL FIRMEI, ansamblul reglementărilor (legislative, morale, etice etc.) care alcătuiesc cadrul de lucru al firmei şi de manifestare a relaţiilor interne şi externe ale acesteia. Reglementările respective stabilesc modul de desfaşurare a relaţiilor dintre unităţile economice, responsabilităţile acestora, respectiv obligaţiile care decurg pentru întreprindere din desfăşurarea activităţii economice. Se are în vedere, în primul rând, cadrul juridic, dar şi sistemul valorilor etice şi morale, inclusiv instituţiile care se ocupă de respectarea acestor valori. M. de a. al f. reflectă capacitatea administraţiei publice de a stabili un set de criterii
coerente privind relaţiile de afaceri şi cele publice în cadrul unei economii naţionale, respectiv de a veghea la respectarea acestora, dar şi gradul de încredere reciprocă dintre partenerii de afaceri, siguranţa în afaceri, starea concurenţială dintr-o economie etc. în plus, aceasta poate să caracterizeze gradul de civilizaţie economică atins de o ţară, atitudinile şi forţa opiniei publice, precum şi respectul faţă de consumatorul final. M. de a. al f. reprezintă o componentă de prim ordin în definirea strategiei economice a firmei, respectiv cadrul de referinţă al desfăşurării întregului proces decizional de la nivelul firmei. [A.D.]
MEDIU ECONOMIC, ansamblul factorilor care pot influenţa din exterior activitatea economică. Din această perspectivă, m.e. cuprinde toate restricţiile naturale şi sociale de care trebuie să se ţină seama în derularea activităţii economice. în raport cu nivelul de desfăşurare a activităţii economice, m.e. poate fi analizat din perspectivă microeconomică (sistemul de referinţă în elaborarea deciziei consumatorului, respectiv a producătorului), mezoeconomică, macroeconomică sau mondo-economică (când criteriile au în vedere relaţiile dintre economiile naţionale). Din punctul de vedere al definirii cadrului de formalizare a modelării economice, m.e. poate fi considerat deterministic (cert), stochastic (incert) sau imprecis (vag sau probabilistic-vag). [A.D.]
MEDIU NATURAL, ansamblul factorilor fizici, chimici şi biologici care susţin şi condiţionează existenţa vieţii pe Pământ. Deşi este un concept central al ecologiei, problematica m.n. este întâlnită în ştiinţa economică, activităţile economice desfaşu-rându-se la confluenţa dintre m.n. şi mediul social. Dintre abordările cele mai importante ale problematicii m.n. în economie pot fi menţionate: influenţa sa asupra diviziunii muncii; determinările lui asupra localizării activităţilor economice şi a aşezărilor umane; problematica resurselor naturale; relaţia entropie-proces economic; problema extemalităţilor etc. Importanţa acordată m.n. de ştiinţa economică este relevată şi de apariţia unei subdiviziuni a acesteia, şi anume economia şi protecţia m.n. (v. Teoria localizării, Extemalităţi). [A.D.]
MEDIUL CONCURENŢIAL NORMAL,
totalitatea condiţiilor, factorilor, combinaţiilor economice în cadrul cărora se realizează concurenţa în vederea obţinerii unor influenţe favorabile asupra
MEDIUL EXTERN AL ÎNTREPRINDERII
280
mecanismului de funcţionare a pieţei şi, în ultimă analiză, asupra protecţiei consumatorilor, a standardului bunăstării lor generale. M.c.n. implică: prezenţa mai multor întreprinzători şi distribuitori ai bunurilor aflate în competitiţie pe piaţa respectivă; corelarea celor două forţe ale pieţei, adică a cererii şi ofertei; libera iniţiativă a operatorilor economici; înţelegerea corectă de către agenţii economici a necesităţii respectării normelor legale, loiale, corecte şi premise de competitivitate; asigurarea dezvoltării viabile a unităţilor economice în acord cu exigenţele pieţei interne, precum şi cu cele ale integrării în structurile economice europene; folosirea raţională a statului în mecanismul pieţei etc. [D.C.]
MEDIUL EXTERN AL ÎNTREPRINDERII,
ansamblul actorilor economici, factorilor de producţie şi elementelor monetar-financiare exogene ce influenţează modul în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu exigenţele diviziunii muncii, stipulate în statutul şi în regulamentele sale de funcţionare. Componentele m.e. al i. reprezintă o multitudine de variabile exogene care influenţează pozitiv sau negativ activitatea întreprinderii, corelând în fapt macromediul extern al întreprinderii (factori incontrolabili în activitatea firmei: factori economici naturali, sociali, culturali, politici, legislativ-insti-tuţionali) şi micromediul extern al întreprinderii (factori controlabili într-o anumită măsură de către firmă: furnizori, clienţi, concurenţi etc.). [D.C.]
MENAJE (GOSPODĂRII), sector instituţional ce reprezintă ansamblul unităţilor economice-persoane fizice prezente pe teritoriul unei ţări, unde realizează operaţiuni economice care privesc viaţa lor casnică, menajul propriu. Se disting: m.(g.) rezidente şi nerezidente. M. rezidente sunt stabilite într-o ţară şi îndeplinesc condiţia de unitate economică sau instituţională, aşa cum reiese din definiţie. Acestea sunt, la rândul lor: a) m. ordinare, compuse din familii legate prin înrudire sau prin căsătorie şi care trăiesc în aceeaşi locuinţă; b) m. colective sau populaţia instituţionalizată, formată din cei ce trăiesc în mod obişnuit în colectivitate. M. nerezidente sunt prezente într-o ţară, dar nu întrunesc condiţiile de unitate economică instituţională. Principalele operaţiuni ale m. privesc consumul, dar şi producţia de bunuri şi servicii pentru consumul propriu. Veniturile lor principale provin din remunerarea factorilor de producţie şi din transferuri de
la celelalte sectoare instituţionale. în anumite ţări, sectorul m. cuprinde şi un subsector al întreprinderilor individuale (familiale), care desfăşoară de regulă activităţi agricole, de comerţ şi de artizanat şi care nu au personalitate distinctă de a celor ce le deţin. Veniturile acestora provin din vânzarea produselor (v. Unităţi economice). [G.P.T.]
MENGER, CARL (1840-1921), unul dintre principalii fondatori ai şcolii economice de la Viena. Concepţia sa a fost puternic influenţată de şcoala psihologică austriacă. în 1873-1903 a fost profesor titular la catedra de economie politică a Universităţii din Viena. Teoretician fecund, C. Menger a scris lucrări importante pentru şcoala marginalistă. A completat individualismul metodologic austriac cu analiza “celei mai mici plăceri”. Adept al lui “homo economicus”, C. Menger considera că, pentru a înţelege lumea, trebuie să se plece de la alegerile individuale şi de la deciziile microeconomice. Individualismul metodologic se concentrează la C. Menger în teoria subiectivă a valorii, potrivit căreia valoarea nu rezultă din calităţile intrinseci ale bunurilor, ci din judecăţile pe care indivizii le fac asupra trebuinţelor lor, ea neexistând în afara conştiinţei lor. Valoarea subiectivă este prealabilă schimbului social. Ea este o valoare de schimb şi este pozitivă în cazul bunurilor economice, adică al bunurilor rare, a căror cerere spontană este superioară ofertei gratuite. C. Menger presupune că nevoile pot fi ierarhizate în ordine descrescătoare (I- alimente,
II - locuinţă, III - îmbrăcăminte, IV - sănătate,
V  - bijuterii, VI - distracţii etc.), iar utilitatea fiecărui bun este descrescătoare, în funcţie de raritate. Notează utilitatea cu valori numerice (cardinale), reprezentând intensităţi ale satisfacţiei, după o scară descrescătoare a satisfacţiei, de la 10 la 0.
                                             Tabloul lui Menger
 Intensităţi ale satisfacţiei        Nevoi ordine descrescătoare
I   II IU  IV V VI VII VIII IX X 
10  9  8^     6 5  4   3    2 1  
9   8^     "6 5 4  3   2    1 0  
       ""6 5  4 3  2   1    0    
    "6 5   4  3 2  1   0         
6   5  4   3  2 1  0             
5   4  3   2  1 0                
4   3  2   1  0                  
3   2  1   0                     
2   1  0                         
- 1 0                            
0                                
281
MERTON, ROBERT C.
De la 10 la zero sunt 11 grade pe scară, a unsprezecea resursă este moneda, iar preţul unitar al fiecărui bun este presupus egal cu 1. Dacă un consumator dispune de 10 unităţi băneşti, el va putea obţine patru unităţi din I, trei din II, două din III şi una din IV. Utilitatea totală obţinută va fi maximă (pentru că el nu poate obţine altceva mai bun cu cele zece unităţi băneşti) şi va fi egală cu suma utilităţilor: 34 + 24 + 15 + 7 = 80. Valoarea de schimb a fiecărui bun este identică cu valoarea ultimului bun şi este egală cu 7, corespondentul utilităţii marginale. C. Menger a contribuit, de asemenea, la studiul preţurilor pieţei, la elaborarea unei ierarhii a bunurilor, la teoria importanţei valorii, reluată de mulţi autori, inclusiv de Hayek. Op.: “Griindsătze der Volkwirtschaf-tslehre” (Principii de economie politică, 1871). [R.A.]
MENTALITATE ECONOMICĂ, ansamblul reprezentărilor economice cu grad variabil de coerenţă, determinat de nivelul cultural şi de capacitatea intelectuală a subiecţilor, de experienţa şi educaţia lor, de mediul social şi de tradiţie. La formarea m.e. contribuie o multitudine de factori: procesul instructiv-educativ şi informaţional, sistemul politic şi instituţiile democratice, mediul social, practica şi mecanismul economic, precum şi respectarea riguroasă a reglementărilor juridice. în concordanţă cu tendinţele de progres economic şi social, m.e. contribuie la dezvoltarea economică, iar m.e. anacronică constituie o frână a evoluţiei sociale. în acest sens, sunt deosebit de actuale aprecierile lui J.M. Keynes: “Dificultatea nu o constituie ideile noi, ci debarasarea de cele vechi, care au căpătat ramificaţii în toate ungherele minţii noastre.” Reforma economică structurală, având drept obiectiv formarea economiei de piaţă liberă, este condiţionată de schimbarea radicală a m.e. [A.G.]
MERCANTILISM, doctrină economică dominantă în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, conform căreia prosperitatea unei naţiuni este strâns legată de acumularea unei cantităţi cât mai mari de monedă şi metale preţioase. Pentru realizarea acesteia, schimbul şi debuşeele sunt considerate de o importanţă primordială. De aceea mercantiliştii preconizau dezvoltarea industriei, creşterea exporturilor (cu excepţia materiilor prime destinate industriei naţionale) şi limitarea importurilor, subliniind rolul expansiunii puterii politice a suveranului şi al campaniilor sale militare. Politica economică de tip mer-
cantilist susţine creşterea rolului statului în economie şi adoptarea de reglementări, ceea ce o apropie de teoria keynesiană. Printre reprezentanţii mai importanţi ai acestui curent se numără: Antoine de Montchrestien, Jean Bodin, Jean-Baptiste Colbert, William Petty, Thomas Mun, Gregory King etc. [H.C.]
MERTON, ROBERT C. (n. 1944, la New York, S.U.A.), economist, profesor universitar. A absolvit cursurile Universităţii Columbia din New York în anul 1966. Obţine apoi titlul de licenţiat în matematică aplicată la California Institute of Technology (1967). în anul 1970 devine doctor'în ştiinţe la Massachusetts Institute of Technology. Pentru meritele sale ştiinţifice
i s-a acordat, în anul 1997, Premiul Nobel pentru Economie. Motivaţia juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei a fost: “Pentru descoperirea şi fundamentarea unei noi metode de determinare a valorilor derivatelor.” A fost profesor asistent (1970-1973), profesor asociat (1973-1974) şi profesor începând cu 1974. Din 1988 lucrează ca profesor la Harvard Business School. Este şi doctor în drept (al Universităţii din Chicago, 1995). A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universităţi europene. Realizarea care i-a adus recunoaşterea ştiinţifică se concentrează pe evaluarea riscului opţiunilor financiare şi pe stabilirea preţului acestora. Elaborând, în anul 1973, un model complex, care a fost perfecţionat ulterior, R.C. Merton a făcut posibilă dezvoltarea explozivă a operaţiunilor cu opţiuni şi alte derivate. R.C. Merton, Myron Scholes şi Black Fischer au elaborat o formulă (cunoscută sub numele de “formula Black-Scholes”) ce a permis speculatorilor la burse să opereze în primul rând cu numere şi mai puţin cu supoziţii. Cei trei economişti au contribuit la găsirea unei “soluţii închise”, prin care se atribuie vânzătorilor de opţiuni un set de variabile, iar din model rezultă un preţ. Marele avantaj al formulei constă în faptul că ea nu-i obligă pe vânzătorii de opţiuni să supravegheze preţul valorii respective. Modelul nu este total exact, unele variabile, cum sunt rata dobânzii şi volatilitatea activului, schim-bându-se în timp. Modul de evaluare a acţiunilor se bazează, în modelul amintit, pe o abstractizare inteligentă. Orice valoare, de la un lingou de aur până la o obligaţiune de stat, este o combinaţie între contracte forward şi opţiuni. Prin descompunerea activului în părţi constituente devin posibile eliminarea riscurilor nedorite şi păstrarea celor dorite. Metodele dezvoltate
METODA ANALIZEI
282
de R.C. Merton au fost utilizate la extinderea teoriei dinamice a pieţelor financiare. Acest lucru ar putea să necesite existenţa unui număr mare de titluri. Descoperirile lui au fost extinse pentru a arăta că pentru eliminarea riscului sunt suficiente numai şi câteva titluri, chiar dacă numărul operaţiunilor futures rămâne mare. Op.: “Lifetime Portfolio Selection under Uncertainty: The Continuous-Time Case” în Review of Economics and Statistics (1969); “Optimum Consumption and Portfolio Rules in a Continuous-Time Model” (1971); “Theory of Rational Option Pricing”, în Bell Journal of Economics and Management Science (1973); “An Intertemporal Capital Asset Pricing Model”, Econometrica (1973); “Option Pricing When Underlying Stock Returns Are Discon-tinous” (1976); “On the Pricing of Contingent Claims and the Modigliani-Miller Theorem” (1977). [D.C.]
METODA ANALIZEI, latură a metodei unice şi unitare de cercetare economică analiză-sinteză, care presupune descompunerea reală sau mentală a fenomenelor şi proceselor economice, a relaţiilor dintre ele în elementele componente ale acestora cu scopul de a le examina amănunţit, parte cu parte. Fiecărui element analizat i se atribuie un simbol semantic, devenind o noţiune sau o categorie economică. Totodată, elementele analizate şi codificate sunt exprimate cantitativ şi fixate în ansamblul concepţiilor şi indicatorilor cu care procesul economic în ansamblul său este exprimat şi măsurat (v. Metoda sintezei). [D.N.]
METODA ANALIZEI CALITATIVE, latură a unităţii analizei calitative şi cantitative, prin care se iau în consideraţie conexiunile dintre actele şi faptele economice. Prin m.a.c. se constituie şi se gestionează sistemul conceptelor şi principiilor ştiinţei economice. [D.N.]
METODA ANALIZEI CANTITATIVE, latură a unităţii analizei cantitative şi calitative, prin care se exprimă numeric (cifric) fenomenele şi procesele economice, atât ca nivel, cât şi ca structură şi în dinamică (v. Indicator economic). [D.N.]
METODA SINTEZEI, latură a metodei unice şi unitare de cercetare economică sinteză-analiză, care constă în cunoaşterea şi reflectarea proceselor şi fenomenelor economice în integralitatea lor pe baza reunirii mentale a elementelor obţinute (clarificate)
prin analiză şi apoi în stabilirea legăturilor dintre acestea. Evident, este vorba despre găsirea acelor resorturi interne (cauzale sau funcţionale) care leagă obiectiv elementele constitutive între ele. Fără analiză nu a existat şi nu poate exista sinteză. [D.N.]
METODĂ (DE CERCETARE), ansamblul modalităţilor de abordare, al principiilor, procedeelor şi tehnicilor de analiză a fenomenelor şi proceselor economice, de expunere a rezultatelor cercetării, capabile să servească ştiinţa economică în misiunea ei. Acumularea de fapte, însumarea de descrieri ale fenomenelor şi proceselor economice nu se constituie într-o ştiinţă economică, tot aşa cum o grămadă de cărămizi şi alte subansamble nu formează o casă (H. Poincaré). Ştiinţa economică contemporană beneficiază de o metodă proprie de cercetare, cu toate că multe dintre instrumentele şi tehnicile sale de analiză au fost preluate de la ştiinţe constituite anterior. întregul corp de metode, procedee, reguli şi postulate utilizate în procesul cercetării ştiinţifice, inclusiv teoria asupra metodelor utilizate de ştiinţa economică, constituie metodologia acesteia. Specificitatea metodei de cercetare economică s-a impus şi se manifestă prin domeniul de studiu al ştiinţei economice (A. Marshall). în prezent, cercetarea economică face apel la metode specifice altor ştiinţe (inclusiv matematica), cu condiţia relevării în permanenţă a criteriului tipologic esenţial al economiei. Aceasta face necesară integrarea metodelor preluate din alte ştiinţe în rigorile metodei psihosociologice, singura capabilă să dezvăluie comportamentul omului în postura sa de subiect economic. Lupta pentru metodă în ştiinţa economică s-a dus şi se duce pe fundalul dezbaterii pentru metoda de cercetare, în general. Aceasta a polarizat preocupările specialiştilor în două mari curente de gândire, care au căpătat girul a două mari personalităţi ştiinţifice: René Descartes şi Claude Bernard. De formaţie matematician, Descartes a înclinat spre o metodă deductivă. “Succesiunea elementelor simple care, într-o logică deductivă, duc la demonstrarea celor mai complicate construcţii geometrice - spunea el - este capabilă să explice orice alt domeniu al cunoaşterii umane.” Claude Bernard - medic şi biolog - a fost de părere că realitatea nu poate fi cunoscută fară experiment. Pentru el, momentul esenţial al cunoaşterii este formularea ideii, aceasta identificându-se cu creaţia. “Ideea este sămânţa - preciza Bernard. Metoda este numai solul în care ea va rodi.” Pe fondul acestei
283
METODĂ LOGICĂ
dispute, în economie au existat şi s-au confruntat abordări de tip fizico-mecanicist, biologico-organicist şi psihosociologic. Concepţia fizico-mecanicistă priveşte fenomenul economic ca pe unul fizic, adepţii ei încercând să descopere în economie legi şi principii similare celor fizice, îndeosebi mecanice. Ca subiect economic, omul este privit ca o mărime invariabilă în spaţiu şi timp, comportamentul său fiind considerat o mărime dată. în acest fel, omul nu este decât o medie rezultată din aplicarea legii numerelor mari la o colectivitate dată, existentă la un moment dat şi într-un loc anume. Adepţii acestei concepţii caută analogii între mediul economic şi cel fizic (vezi Wicksell, L. Walras, V. Pareto, S. Haret, J. Rueff). Distinsul nostru compatriot, profesorul american de origine română Nicholas Georgescu-Roegen, proiectează dezbaterea teoretico-metodologică într-un context mai larg decât cel specific fizico-mecanic, el introducând teoria entropiei în studiul procesului economic. Concepţia biologico-organicistă caută să analizeze fenomenul economic în contextul legilor vieţii organice (vezi fiziocraţii). “Această concepţie - observa Fr. Perroux
- numeşte organism ceea ce de fapt este organizaţie.” Concepţia psihosociologică se deosebeşte de celelalte prin aceea că priveşte omul concomitent ca obiect şi subiect al economiei, el fiind atât observator, cât şi observat. Ştiinţa economică apare ca o oglindă unde omul se vede în acţiune. Omul nu este nici o particulă într-o structură nucleară şi nici o expresie rigidă a unor cicluri biologice, ci o entitate adaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile de interese generate de un comportament flexibil şi raţional. Consecinţa cea mai importantă a acestei schimbări de optică a fost aceea că analiza economică se orientează progresiv mai ales spre aspectele calitative, subiective, psihologice. Actualmente, metoda de cercetare în economie se caracterizează prin inexistenţa unei stări conflictuale între diferitele maniere de tratare (anterioare şi prezente). Pentru a răspunde la întrebările multiple pe care şi le pun oamenii {de unde, de ce, în corelaţie cu ce, 'cum, când, în folosul cui etc.), metoda de cercetare în economie trebuie să fie integrală, să înglobeze tot ce s-a obţinut pozitiv până astăzi, evitând unilateralitatea şi superficialitatea. O asemenea metodă poate să surprindă şi să explice conexiunea generală direcţională şi funcţională a fenomenelor, proceselor, actelor şi comportamentelor oamenilor în economie. Sistemul metodologic este constituit şi dezvoltat pentru a surprinde economia
sub toate determinările ei: cauzale, condiţionale, conexiónale de stare, structurale, tehnologice. Acestea presupun şi factorul timp, sub aspectul lanţului trecut-prezent-viitor, ca şi cel al acumulărilor tipurilor de determinare. [D.N.]
METODĂ DEDUCTIVĂ, latură a unităţii dintre deducţie şi inducţie, care semnifică operaţiunea intelectuală de cercetare şi înţelegere a proceselor şi faptelor economice particulare pomindu-se de la esenţa lor, respectiv de la principiul (legea) ce le guvernează. Este calea de cunoaştere a activităţilor economice trecând de la general la particular. De pildă, dacă se cunoaşte conţinutul legii generale a cererii, se poate valorifica această lege pentru a analiza concret principiile cererii de monedă. [D.N.]
METODĂ INDUCTIVĂ, latură a unităţii dintre inducţie şi deducţie, constând în modul de a raţiona, de a cerceta şi de a expune rezultatele cercetării prin trecerea de la particular la general, de la acte şi fapte economice relativ izolate la generalizări teoretice, la fundamentarea şi formularea de concepte, principii şi legi economice. M.i. este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor economice plecând de la observarea atentă a fenomenelor, faptelor şi actelor corespunzătoare. De fapt, inducţia şi deducţia nu se constituie în două metode de cercetare distincte, ci sunt laturi ale uneia şi aceleiaşi metode. Charles Gide preciza că inducţia şi deducţia formează o singură metodă, care presupune trei etape: (a) observarea faptelor, fară o idee preconcepută; (b) imaginea unei explicaţii generale, pe baza fondului de cunoaştere existent; (c) verificarea consistenţei acestei ipoteze, aprecierea corespondenţei sau necorespondenţei faptelor cu legile şi conceptele imaginate şi propuse. [D.N.]
METODĂ ISTORICĂ, latură a unităţii dintre istoric şi logic în cercetarea societăţii, care înseamnă reflectarea, descrierea şi aşezarea faptelor, actelor şi evenimentelor economice în timp şi spaţiu, în succesiunea lor dovedită pe bază de documente sau alte izvoare doveditoare. [D.N.]
METODĂ LOGICĂ, latură a unităţii dintre logic şi istoric în cercetarea şi expunerea rezultatelor cercetării, constând în trecerea de la abstract la concret. Preluând din procesul istoric economic real
MEZOECONOMIE
 284
numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare pentru caracterizarea şi înţelegerea esenţei fenomenelor sau proceselor în cauză, m.I. se concentrează asupra coordonatelor majore ale evoluţiei acestor fenomene şi procese. M.I. de cercetare economică este deci istoria faptelor şi actelor economice, degajată însă de acele evenimente întâmplătoare care s-au dovedit a fi stânjenitoare sub forma unei imagini generale coerente despre economie şi dinamica ei. în acest context, esenţialul este ca prin m.I. să nu fie rupte cercetarea şi aprecierea de realitatea economică deosebit de complexă şi de dinamică. [D.N.]
MEZOECONOMIE, componentă a ştiinţei economice care reprezintă un demers intermediar între microeconomie şi macroeconomie şi care are drept domeniu principal de analiză un sector de activitate al economiei (primar, secundar, terţiar), o ramură de activitate (siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate etc.), o regiune administraţiv-teritorială, ca şi unele grupuri care formează agregate organizate instituţional (sindicate, partide, asociaţii, corporaţii etc.). Neologism propus de Stuart Holland (1975) pentru a caracteriza specificitatea domeniilor menţionate. Statutul m. face încă obiectul dezbaterilor teoretico-metodologice. [T.C.G.]
MICROECONOMIE, (1) parte, nivel de structurare a activităţilor economice constând din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la fluxurile economice (societăţi comerciale, nefinanciare, bănci şi instituţii financiare, administraţii, menaje etc.). M. nu se limitează însă la comportamentele individuale separate, ci se referă şi la interacţiunile dintre participanţii la activităţile economice în termeni de echilibru parţial sau de echilibru general. (2) Componentă a ştiinţei economice care studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele individuale ale agenţilor economici, privitoare la modul cum se iau deciziile individuale într-o economie la nivelul menajului, al firmei sau al unei industrii. Ea se bazează pe microanaliză, iar deciziile sunt individuale; piaţa, oferta, cererea, preţul constituie preocupări ale m., iar comportamentul omului izolat - consumator individual sau producător individual - este privilegiat. M. nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său. Deci m. se ocupă şi de probleme de o amploare la fel de mare ca
cele de care se ocupă macroeconomia. Ceea ce o diferenţiază constă în tipul de abordare, şi nu în scara abordării. Spre deosebire de macroeconomie, m. arată cum funcţionează fiecare piaţă, cum aleg producătorii şi consumatorii şi cu ce consecinţe. Aceasta se face prin analiza modului în care se formează preţurile şi a celui în care se determină cantităţile care vor fi vândute sau cumpărate. Pentru a simplifica, m. începe cu studiul pieţei cu concurenţă perfectă, ca stare teoretică ce există numai atunci când producătorul sau consumatorul individual nu poate influenţa preţul. Aceasta duce la negarea oricărei intervenţii a statului sau la reducerea acestuia la calitatea de supraveghetor însărcinat să menţină concurenţa dintre producători. Analiza microeconomică s-a dezvoltat o dată cu marginalismul şi cu teoria neoclasică (v. Concurenţă, Macroeconomie). [D.N., T.C.G.]
MICROMEDIUL ECONOMIC, ansamblul factorilor şi elementelor mediului economic exogen al entităţilor de bază din economie, care influenţează direct înfăptuirea obiectivelor şi funcţiilor acestora pe termen scurt, mediu şi lung. Componentele m.e. sunt: furnizorii de factori de producţie prestatorii de servicii, intermediarii, clienţii, concurenţii, instituţiile publice ş.a. [D.C.]
MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ A FORŢEI
DE MUNCĂ, proces de trecere a forţei de muncă dintr-o ţară în alta, în vederea desfăşurării unei activităţi în afara ţării de origine, urmând ca aceia care migrează să fie retribuiţi de persoanele fizice, juridice sau de organismele internaţionale pentru care desfăşoară activităţile respective. Exodul forţei de muncă, inclusiv al oamenilor de ştiinţă, dintr-o ţară în alta este un fenomen vechi, bine cunoscut în istoria umanităţii. De regulă, emigrau indivizi sau familii în căutare de locuri de muncă; se emigra îndeosebi din ţări mai puţin dezvoltate spre ţări dezvoltate; majoritatea emigranţilor erau necalificaţi şi erau angajaţi pentru munci fizice, grele sau insalubre. Procesul migraţiei cunoaşte perioade de creştere, de flux, dar şi de scădere, de reflux. Specifică m.i. a f.m. din zilele noastre îi este strânsa legătură cu fluxul internaţional de capital. Tendinţa de concentrare a capitalurilor în funcţiune în ţările dezvoltate determină o parte a forţei de muncă din ţările slab dezvoltate şi în dezvoltare să emigreze în cele dintâi. Cea mai mare intensitate a imigrărilor în ţările dezvoltate a avut loc în deceniul al Vl-lea şi la începutul
285
MILLER, MERTON H.
deceniului al VII-lea al secolului al XX-lea. Numărul străinilor angajaţi oficial în ţările din Europa Occidentală a fost de 7.580.000 în 1974, de 3.000.000 în 1980 şi de circa 1.600.000 în 1989. în prezent, acesta nu depăşeşte 1.000.000 de persoane. Cauzele m.i. a f.m. din ultimele decenii sunt: accentuarea fluxului internaţional de capital, criza economică mondială, precum şi diferenţele mari de salarii dintre ţări. Ţările în care se imigrează realizează o mărire a potenţialului lor de creaţie ştiinţifică şi tehnică, economisesc importante resurse pentru pregătirea forţei de muncă, asigură o valorificare superioară a capitalului. în ţările de unde emigrează forţa de muncă are loc o slăbire a potenţialului de muncă şi de cercetare, se fac cheltuieli de la buget pentru calificarea forţei de muncă, fară ca acestea să aibă eficienţă şi finalitate pe plan naţional. De aceea, m.i. a f.m. generează o serie de tensiuni şi contradicţii între ţările de emigraţie şi cele de imigraţie. [A.G.]
MIJLOACE DE PRODUCŢIE, termen folosit pentru a evidenţia totalitatea elementelor de natură materială ale producţiei, respectiv mijloacele de muncă şi obiectele muncii. Mijlocul de muncă reprezintă lucrul sau complexul de lucruri cu ajutorul cărora omui acţionează asupra obiectelor muncii pentru a le transforma potrivit nevoilor sale; ca sferă este identic cu noţiunea de capital fix (v). Obiectul muncii este orice bun aflat în stare naturală (primară) sau trecut anterior prin procese de muncă (materii prime, materiale, semifabricate etc.), asupra căruia omul intervine în procesul de producţie, folosind mijloacele de muncă, pentru a le transforma şi adapta potrivit nevoilor sale; cuprinde resursele naturale şi bunurile intermediare de natura capitalului circulant. M. de p. reprezintă un concept care include în sfera sa toate elementele cuprinse în noţiunea de capital tehnic sau real şi în cea de pământ (sau natură) din teoria factorilor de producţie. [M.Gh., D.H.]
MIJLOC DE PLATĂ, bani efectivi, bilete la ordin, cecuri, alte instrumente sau valori care pot servi la stingerea datoriilor contractate de agenţii economici, fiind acceptate ca atare de creditorii lor (v. Bani, Credit). [G.P.T.]
Mijloc de schimb (v. BANI)
MILL, JOHN STUART (1806-1873), economist Şi filozof englez, ultimul în linia marilor economişti
clasici. J.S. Mill a fost un scriitor precoce şi prolific, lucrările sale de teorie economică sau cele de logica şi filozofia ştiinţei, de morală şi politică socială devenind cele mai influente din epocă. Ca exponent al filozofiei politice liberale, J.S. Mill a elogiat libertatea individuală şi iniţiativa privată, principiul laissez-faire. El şi-a exprimat credinţa că “cea mai bună trăsătură a capitalismului este competiţia”. în acelaşi timp, J.S. Mill a fost un adept al reformei sociale, considerând că statul are un rol dejucat în educaţie şi în raporturile de muncă. Şi-a manifestat preocuparea pentru justiţie şi simpatia pentru mişcarea revendicativă a sindicatelor. Pe scurt, J.S. Mill a reprezentat ceea ce astăzi s-ar numi un liberal clasic. Principalele lucrări de economie ale lui J.S. Mill sunt: “Eseu despre unele probleme nerezolvate ale economiei politice”, scrisă la 23 de ani, dar publicată în 1844, şi “Principiile economiei politice” (1848). Ultima reprezintă una dintre cele mai complete şi mai sistematice elaborări ale economiei clasice şi ale evoluţiei ei postricardiene către analiza marginalistă. Ea va deveni pentru o jumătate de veac manualul standard de economie politică. După aprecierea lui Mark Bloug, a fost biblia economiştilor în ţările de limbă engleză, până la apariţia tratatului lui Marshall. Deşi, potrivit lui J.S. Mill, «Principiile economiei politice» nu reprezintă decât o aducere la zi a «Avuţiei naţiunilor» a lui Adam Smith, luându-se în considerare noile condiţii şi încorporând cercetările recente”, lucrarea în sine este o operă originală cu importante contribuţii la dezvoltarea teoriei economice. Cea mai importantă dintre acestea este considerată dezvoltarea teoriei cererii şi ofertei şi analiza elasticităţii acestora, care au constituit premisele pe baza cărora Marshall a construit teoria preţurilor. De asemenea, J.S. Mill a introdus conceptul cererii şi ofertei în analiza comerţului internaţional şi a reconsiderat teoria avantajului comparativ. Reputaţia lui J.S. Mill în rândul marilo&economişti i-a fost adusă şi de activitatea sa de pionierat în domeniul metodologiei şi filozofiei economice, eseul său “On the Definition of Political Economy, and on the Method of Philosophical Investigation in that Science” (Despre definiţia economiei politice şi metoda ei caracteristică de investigaţie), apărut în 1836, fiind o lucrare de referinţă, prezentă în toate antologiile publicate pe această temă. [M.Gh.]
MILLER, MERTON H. (n. 1923, S.U.A.), economist, profesor universitar. A studiat în cadrul prestigioasei universităţi Harvard, al cărei licenţiat
 MINIM DE TRAI
286
devine în 1944. Susţine teza de doctorat în 1952, la Univesitatea John Hopkins din Baltimore. începe strălucita carieră profesională ca cercetător în cadrul Ministerului de Finanţe al S.U.A. (1944-1947). Continuă activitatea de cercetare la Sistemul Federal de Rezervă (FED), în anii 1947-1949. începând cu 1952 îmbrăţişează cariera universitară, fiind profesor la mai multe universităţi din S.U.A. şi din alte ţări: Şcoala Londoneză de Economie, Institutul de Tehnologie din Camegie, Universitatea Camegie din Pittsburg. în anul 1960 lui M.H. Miller i s-a acordat Premiul Nobel pentru Economie, “pentru elaborarea teoremelor sale ce sunt considerate norme generale în analiza teoretică şi empirică în domeniul finanţării întreprinderii”. într-un celebru articol,”The Cost of Capital, Corporate Finance and The Theory of Investment” (American Review, 1958), scris împreună cu Modigliani, M.H. Miller arăta că, într-o piaţă perfectă a capitalului, structura capitalului firmei nu afectează valoarea de piaţă a acesteia şi costul total al capitalului, pârghia financiară fiind irelevantă pentru costul capitalului. în aceste circumstanţe, firma trebuie să maximizeze avuţia ei netă şi să lase acţionarii să-şi exercite preferinţele pentru diferite grade de risc prin pârghiile pe care le au la îndemână. Crucial pentru validitatea acestui argument este faptul că persoanele au acces la piaţa de capital la fel ca firmele. M.H. Miller este considerat unul dintre autorii prezentării pe baza unor presupuneri simple a unei alte aserţiuni, şi anume a faptului că politica de dividende nu afectează valoarea firmei în condiţii de echilibru (creşterea dividendelor cu o liră reduce valoarea firmei cu o liră, astfel încât acţiunile firmei vor valora cu o liră mai puţin per total). Multe dintre cercetările ulterioare în domeniul finanţelor corporaţiei au fost dedicate studierii implicaţiilor extinse ale acelor prezumţii simple. Op.: “Dividend Policy, Growth and the Valuation of Shares” (Politica de dividende, creşterea şi aprecierea acţiunilor, 1961); “Some Estimates of the Cost of Capital in the Electric Utility Industry” (Estimări ale costului capitalului în industria energetică, 1966); “The Theory of Finance” (Teoria finanţelor, 1972); “Macroeconomics: A Neoclasic Introductory” (Macroeconomie: o introducere neoclasică, 1986); “Inovaţiile financiare şi transparenţa pieţei” (1991). [D.N.]
MÎNÎIVI DE TRAI, instrument important şi actual al unei politici sociale active, concepută într-o viziune integratoare, care cuprinde toate aspectele vieţii
umane şi toate categoriile de populaţie. Necesitatea deosebită a utilizării m. de t. ca instrument al politicii sociale provine din rolul său în aprecierea corectă a nivelului de trai al populaţiei în toate componentele sale, precum şi în identificarea categoriilor de populaţie săracă. M. de t. funcţionează ca un element de referinţă al politicilor în domeniul preţurilor bunurilor de consum, al ocupării, al veniturilor, al asigurărilor şi serviciilor sociale, al aprecierii eficienţei acestor politici. Ca indicator, m. de t. este utilizat în cercetarea ştiinţifică economică şi socială sub denumiri diferite: nivel minim de trai, prag de sărăcie, nivel de subzistenţă, nivel social minim. Există două evaluări ale m. de t.: a) minimul de trai decent, cuprinzând cheltuielile pentru satisfacerea nevoilor minime care să poată asigura un trai compatibil cu demnitatea umană (acesta este chiar pragul de sărăcie); b) minimul de supravieţuire (o variantă a m. de t. decent), care reflectă cheltuielile minime ce nu pot funcţiona o perioadă îndelungată, deoarece se repercutează negativ asupra fondului biologic al naţiunii. Metodologia de determinare a m. de t. ţine seama de următoarele elemente: starea economiei şi nivelul de trai la un anumit moment dat, diferenţele considerabile dintre condiţiile de viaţă ale diferitelor categorii sociale, dimensiunea şi structura resurselor alocate, mecanismul de repartiţie şi utilizarea resurselor. Estimarea m. de t. se face pe baza normativelor de consum (alimente, îmbrăcăminte, combustibil, articole de întreţinere personală şi a gospodăriei), a metodelor comparative şi a prelucrării sondajelor la nivelul unor eşantioane de populaţie. Printre primii preocupaţi de elaborarea metodelor de determinare a m. de t. se numără englezul S. Rowentree (1901), apoi A.L. Bowely, M. Orhansky şi alţii (v. Buget de familie, Pragul sărăciei). [I.M.]
MIRRLEES, JAMES A. (n. 1936, la Minnigaf,. Scoţia), economist, profesor universitar. Obţine titlul de licenţiat în matematici al Universităţii Edinburgh în 1957 şi titlul de doctor în 1963, la Universitatea Cambridge. A predat economia la Universitatea Oxford, iar în prezent este profesor de economie la Universitatea Cambridge. Laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1996, “pentru contribuţia fundamentală la teoria economică a stimulentelor în condiţii de informaţie asimetrică”. Cercetările lui J.A. Mirrlees s-au concentrat cu precădere pe distribuirea incompletă şi asimetrică a informaţiei. La aproape 25 de ani după ce William Vickrey a
287
MIXrllL DE MARKETING
realizat un model de indicare a modului în care poate fi proiectată impozitarea veniturilor, J.A. Mirrlees realizează că această metodă poate fi aplicată şi în alte probleme similare. El dezvoltă modelul, care devine o componentă a analizei informaţiilor complexe şi a problemelor specifice stimulentelor. Soluţiile lui J.A. Mirrlees au un impact deosebit în situaţiile în care este imposibil să fie observate acţiunile altui agent economic (adică în situaţii de aşa-numit hazard moral). în privinţa impozitării veniturilor, J.A. Mirrlees a stabilit o paradigmă pentru analizarea unui spectru larg de aspecte economice, în care informaţia asimetrică este o componentă critică ce simplifică problema şi oferă o soluţie. Analizele lui au stabilit şi un principiu general, cel al relevării. Conform acestui principiu, soluţia la problemele privind stimulentele în condiţii de informaţie incompletă aparţine unei clase relativ limitate de aşa-numite mecanisme de alocare, ce presupun ca toţi indivizii să-şi dezvăluie corect informaţiile private, într-un mod care să nu fie în contradicţie cu interesul lor individual. Aplicând acest principiu, este mult mai uşor să se proiecteze contracte optime şi alte soluţii la problemele de stimulente. Totodată, la începutul anilor 1970 J.A. Mirrlees rezolvă şi dificultăţile tehnice pe care le presupun problemele de hazard moral. El pleacă de la ipoteza că acţiunile unui agent implică indirect o alegere a probabilităţilor de apariţie a unor rezultate diferite. în cazul asigurărilor, condiţiile pentru termeni optimi de compensaţie asigură “informaţia probabilistică” în legătură cu alegerea individului şi gradul în care trebuie restrânsă protecţia de asigurare pentru a furniza agentului stimulente potrivite. în proiectarea unei scheme de stimulent, important este să se ia în considerare costul oferirii de stimulente agentului, astfel încât el să acţioneze în concordanţă cu interesele asigurătorului. împreună cu economistul american Peter Diamond, J.A. Mirrlees a analizat structura taxelor asupra consumului într-o lume în care povara taxelor măreşte ineficienţa socială. în termeni concreţi, acest lucru înseamnă că economiile mici deschise nu ar trebui să impună taxe asupra comerţului exterior sau asupra factorilor de producţie cum ar fi munca şi capitalul. [D.C.]
 MISES, LUDWIG VON (1881-1973), economist austriac şi profesor universitar. A obţinut titlul de doctor în drept şi ştiinţe sociale la Universitatea din Viena. A ţinut cursuri, în 1913 -1938, la Universitatea
 din Viena, apoi la Institutul de Studii Internaţionale din Geneva. Din cauza conflictului deschis cu autorităţile naziste, a emigrat în S.U.A., unde a funcţionat ca profesor .la New York University din 1945 până în 1969. Cele 19 cărţi, traduse şi reeditate, au stârnit un puternic interes în rândul publicului. Cercetările sale s-au desfăşurat în trei mari direcţii: ca teoretician marginalist, ca monetarist, ca liberal, în spiritul şcolii austriece, el abordează economia în tradiţia individualismului metodologic. în 1910, în cartea sa “Economia naţională” (Nationalökonomie. Theorie des Handelns und Wirtschaftens) arată că economia este ştiinţa alegerilor, insistând pe preferinţele agenţilor care îşi ierarhizează deciziile şi pe deosebirea dintre scopuri şi mijloace. în 1912 scrie “Teoria monedei şi a creditului” (Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel), unde elaborează teoria marginalistă a monedei, bazată numai pe estimările subiective ale indivizilor dotaţi cu preferinţe. El contribuie astfel la abordarea economiei ca ştiinţă a acţiunii şi deciziei. în 1933 scrie “Probleme de epistemologie economică” (Human Action. A Treatise on Economics), operă care va îmbogăţi teoria marginalistă cu reflexiile despre monedă, teoria pieţelor, teoria schimbului. Ca monetarist, L. von Misses fondează în 1926 Institutul de Cercetări asupra Ciclurilor Economice. Cercetările sale sunt marcate de opoziţia faţă de analiza marxistă a crizelor şi propun o teorie monetară a ciclurilor economice. Tema monetaristă este conţinută într-o lucrare apărută în 1929, “Teoria monetară şi teoria conjuncturală” (Die Geldtheorie und die Konjunkturtheorie). Cu toate efectele crizei din 1929, el refuză orice reglare de către stat a economiei de piaţă. Ca teoretician liberal, L. von Misses se opune socialismului, planului şi birocraţiei, încercând să demonstreze imposibilitatea realizării unul calcul economic raţional în economia socialistă. în cartea sa din 1922, “Die Gemeinwirtshaft”, el susţine că socialismul este iraţional, ineficient şi condamnat în consecinţă să nu supravieţuiască. [R.A.]
MIŞCAREA CAPITALULUI, circulaţia monedei străine între ţări, concretizată în investiţia în bunuri fizice şi titluri financiare, precum şi în împrumuturi efectuate atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung (v. Capital). [M.Gh.]
MIX-UL DE MARKETING, combinarea specifică a politicilor de produs, preţ, distribuţie şi promovare, de către o entitate economică, pentru atingerea
MIX-UL DE POLITICI ECONOMICE
288
obiectivelor de marketing pe piaţa-ţintă (piaţa potenţială). M. de m. sau marketingul-mix este un concept esenţial al teoriei marketingului modem, fiind cunoscut şi sub denumirea de cei “4 P”: produs, preţ, plasare (distribuţie) şi promovare. [D.C.]
MIX-UL DE POLITICI ECONOMICE,
combinaţie a politicilor economice, având ca obiectiv realizarea echilibrului intern şi extern al economiei. Deoarece atât politica fiscală, cât şi politica monetară expansioniste duc la creşterea nivelului de echilibru al venitului naţional, alegerea instrumentelor de lucru (fiscale sau monetare) în cadrul unei economii va depinde de conjunctura economică de moment, dar şi de efectele dorite a fi incluse asupra fiecărui sector din economie. Alegerea mix-ului de politici economice poate fi constrânsă de considerente interne (spre exemplu, alegerea regimului valutar), dar şi de factori externi (impactul unor şocuri externe asupra coordonării politicilor economice interne). Coordonarea diferitelor opţiuni de politici economice reprezintă un semnal important pentru mediul de afaceri dintr-o anumită ţară, reacţiile acestuia la iniţierea unor politici putând fi de natură să corupă efectele dorite iniţial de către decidenţi. (v. Politică fiscală, Politică monetară, Anticipări raţionale). [G.T.]
MLADENATZ, GROMOSLAV (1891-1958), economist român, profesor universitar, rector al Academiei Cooperatiste şi apoi rector al Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale (1946-1948). G. Mladenatz a fost creatorul unei doctrine cooperatiste social-reformiste, de largă audienţă internaţională în perioada interbelică. Fără a exclude posibilitatea victoriei cooperaţiei “integrale” (teză susţinută de şcoala cooperatistă de la Nîmes) şi pornind de la specificul mişcării cooperatiste din România interbelică, aşa cum s-a prezentat aceasta în anii 1920-1929, inclusiv cooperaţia agricolă, cooperativele trebuia să contribuie la rezolvarea problemei sociale din România acelor ani. A fost membru într-o serie de comisii şi institute internaţionale (zonale, europene şi mondiale) cu preocupări cooperatiste. în perioada anilor 1930 G. Mladenatz a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Alianţei Cooperatiste Internaţionale. Lucrările sale, îndeosebi “Istoria gândirii cooperative” şi “Tratatul general de cooperaţie”, au fost traduse în numeroase limbi străine, inclusiv în limba japoneză. S-ar putea spune
că este economistul român ale cărui idei au avut cea mai amplă penetrare în circuitul internaţional. Ca profesor la Academia Comercială din Bucureşti,
G. Mladenatz a elaborat mai multe manuale şi cursuri; lucrarea epistemologică “Cunoaştere şi metodă în cercetarea economică” se studiază cu mare interes şi în prezent. în ultima perioadă a vieţii, G. Mladenatz a lucrat în cercetare, făcând studii aprofundate în domeniul istoriei socialismului utopic şi al social-reformismului cooperatist în România. în acest context, el s-a ocupat cu pregătirea pentru publicare a lucrărilor lui Teodor Diamant, cele mai multe dintre acestea văzând lumina tiparului în limba română ca urmare a preocupărilor lui M. Op.: “Cooperaţia şi clasa muncitoare” (1926); “Istoria gândirii cooperative” (1931); “Cooperaţia română şi criza economică” (1933); “Tratatul general de cooperaţie” (1935); “Cooperaţia şi economia agricolă”; “Gândirea cooperativă în România” (1939); “Socialismul şi cooperaţia” (1946); “Cunoaştere şi metodă în cercetarea economică” (1946). [D.N.]
MOBILITATE A CAPITALULUI, capacitatea de deplasare a capitalului de pe piaţa unui produs pe o altă piaţă. Capitalul (sub forma instalaţiilor tehnice şi a maşinilor) este adeseori imobil, deoarece este destul de greu de găsit noi utilizări pentru instalaţiile specializate deja. De asemenea, este dificil de modificat locul acestuia din cauza mărimii instalaţiilor respective. [M.G.]
MOBILITATE A MUNCII, tendinţa unei persoane de a se deplasa pe piaţa muncii. M.m. poate fi privită din punct de vedere geografic (mişcare între zone) şi ocupaţional (mişcare între ocupaţii). [M.G.]
MOBILITATE PROFESIONALĂ, (1) deplasări ce au loc în structura profesională, prin apariţia unor noi profesii sau specialităţi, prin restrângerea sau chiar dispariţia altora datorită progresului ştiinţei şi tehnicii, dinamicii nevoilor de bunuri şi servicii. (2) Schimbările care au loc în sensul perfecţionării, în cadrul fiecărei profesii sau specialităţi, concretizate în apariţia unor cunoştinţe noi care se impun însuşite şi aplicate, legate de tehnici şi tehnologii noi, de exigenţele noi privind executarea funcţiilor de muncă respective. în cadrul fiecărei specialităţi au loc, pe de o parte, introducerea în circuit a unor cunoştinţe noi şi, pe de altă parte, scoaterea din circuit a cunoştinţelor depăşite. M.p. necesită noi structuri de
 289
MODEL ECONOMETRIC
calificare a lucrătorilor, obligă la recalificări, la adaptare profesională. Neconcordanţele dau naştere şomajului de inadaptare. [E.C.]
MOD DE CONSUM, concept ce reflectă proporţiile dintre venituri şi inegalităţile determinate de ele în consumul populaţiei. M. de c. ilustrează influenţa reciprocă dintre oferta de bunuri şi servicii şi eficienţa stimulării materiale prin forţa salariului real. Modificarea cantitativă şi structurală a nevoilor determină ca, în prezent, modul şi stilul de viaţă să cuprindă din ce în ce mai multe elemente de consum nematerial care se situează la acelaşi nivel cu cel material. M. de c. ţine seama de: raportul creşterea ofertei-inflaţie, echilibrarea cererii cu oferta, dezvoltarea infrastructurii, înlocuirea substituţiei forţate cu cea voluntară în raport cu preferinţele individuale şi capacitatea de cumpărare a populaţiei etc. Modificarea m. de c. presupune armonizarea nivelului şi structurii nevoilor individuale/colective cu condiţiile de satisfacere a acestor nevoi. Politica consumului se formulează îndeosebi pe termen lung şi are următoarele obiective: stabilitatea ritmurilor de creştere a producţiei bunurilor de consum; cunoaşterea categoriilor de nevoi recunoscute social; raportul de concordanţă între nevoia socială şi, structura producţiei sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific şi social. M. de c. generează o serie de contradicţii între: fondul de marfa şi fondul de cumpărare; diversificarea aspiraţiilor şi nivelul redus al veniturilor; calitatea necesară satisfacerii nevoilor şi preţul acestei calităţi, necorelat cu nivelul veniturilor; categorii sociale pe medii de viaţă şi muncă (v. Nivel de trai, Mod de viaţă). [I.M.]
MOD DE PRODUCŢIE, concept în gândirea marxistă care exprimă modul istoriceşte determinat în care se produc bunurile necesare existenţei şi dezvoltării societăţii omeneşti; el constă din unitatea dialectică a celor două laturi ale sale - forţele de producţie (ca raport între oameni şi natură) şi relaţiile de producţie (care exprimă raporturile dintre oameni în procesul general de producţie). M. de p. caracterizează nivelul de dezvoltare a societăţii la un moment dat. în istoria de până acum a societăţii au existat mai multe m. de p.: al comunei primitive, sclavagist^ feudal, capitalist, comunist. Trecerea de la un m. de p. la altul înseamnă progresul societăţii. Dezvoltarea are loc mai întâi în cadrul forţelor de producţie, care atrag după sine schimbări, înnoiri şi în domeniul relaţiilor de producţie. Concordanţa
relaţiilor de producţie cu nivelul şi caracterul forţelor de producţie favorizează dezvoltarea societăţii, după cum neconcordanţa dintre acestea frânează progresul societăţii. Atunci când relaţiile de producţie sunt învechite, ele trebuie înlocuite cu altele noi, care să fie în concordanţă cu forţele de producţie (v. Forţe de producţie, Relaţii de producţie). [E.C.]
MOD DE VIAŢĂ, concept major pentru definirea identităţii socioeconomice a unui grup social anume sau formă de combinare a caracteristicilor specifice pentru existenţa unui grup social. M. de v. se suprapune cu “stilul de viaţă”, dar ca sferă de cuprindere este mai amplu decât “nivelul de trai”, deoarece, pe lângă natura activităţilor care asigură existenţa economico-materială ca urmare a unui mod specific de cheltuire a câştigului, m. de v. include alte două dimensiuni ale vieţii cotidiene: timpul liber şi sociabilitatea. M. de v. utilizează ca indicator categoria socioprofesională, prin care se urmăresc domeniile comportamentului socioeconomic, normele care guvernează conduita individuală şi colectivă, precum şi atitudinile ca opinii, influenţă şi interese faţă de realitatea economică. în general, conceptul de m. de v. are o conotafie preponderent calitativă, evidenţiind tendinţa de a pune m. de v. în acord cu nivelul de trai şi de a menţine o anumită coerenţă între ele. [I.M.]
MODEL AL CREŞTERII ECONOMICE, reprezentare formalizată matematic prin care se evidenţiază legăturile dintre oferta agregată şi resursele economice alocate. M.c.e. îşi propune să identifice cele mai eficiente modalităţi de alocare a resurselor atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. Totuşi cel mai adesea m.c.e. abordează economia ca ansamblu. în această situaţie, principalele variabile ale m.c.e. sunt stocul de capital, mărimea populaţiei şi progresul tehnic. Ca parametri ai modelului apar adesea rata dobânzii şi înclinaţia spre economisire. O altă problemă importantă studiată cu un astfel de model este aceea a existenţei/ inexistenţei unei traiectorii de creştere economică echilibrată (v. Creştere economică, Model economic). [A.D.]
MODEL ECONOMETRIC, imagine simplificată a comportamentului organismelor economice, descrisă prin sisteme de ecuaţii în care elementele numerice sunt determinate statistic. Elementele
MODEL ECONOMIC
290
definitorii pentru un m.e. sunt: variabilele, care pot fi exogene, endogene, retardate sau aleatorii; relaţiile, ce pot fi relaţii funcţionale (sau de regresie) de tip tehnologic, instituţional sau comportamental şi relaţii de identitate (sau de echilibru); parametrii, concretizaţi în parametri de regresie, estimatori ai parametrilor de regresie (rezultaţi din calcule asupra datelor provenite din sondaje statistice) şi parametri liberi. M.e. pot fi concepute într-o varietate de forme, de la cele cu o singură ecuaţie (studiind un fenomen sau proces economic) până la cele cu zeci şi chiar sute de ecuaţii, în cazul sistemelor economice mari (economii naţionale sau macrostructuri ale economiei mondiale) (v. Econometrie). [D.A.]
MODEL ECONOMIC, reprezentare izomorfa a realităţii economice, care oferă o imagine riguroasă sub aspectul structurii logice asupra fenomenelor economice prin identificarea caracteristicilor lor esenţiale. Un m.e. aproximează realitatea obiectivă pe baza unei conceptualizări ce cuprinde o teorie-nucleu, exprimată prin reprezentări discursive sau matematice şi prin legi economice ce relevă esenţa fenomenului pe linia unui model de gândire, respectiv observări şi măsurători bazate pe descrieri, ordonări de fapte, comparaţii de date, regularităţi stabile deduse din prelucrări de date etc. M.e. serveşte ca instrument de cunoaştere ştiinţifică şi de rezolvare a unor probleme practice. După nivelul de agregare al sistemului studiat, m.e. poate fi macroeconomic, când se referă la economia naţională, la o ramură sau la o unitate teritorială mare, ori microeconomic, când se referă la agenţi şi procese de nivel microeconomic. După aspectele economice abordate şi metodologia de elaborare şi aplicare, m.e. prezintă o mare diversitate, în ultimele decenii se conturează tendinţa orientării cu precădere spre modele matematice, dintre care cele mai importante sunt modelele cibemetico-economi-ce, econometrice, de simulare, sistemice, ale cercetării operaţionale. între tipurile de m.e. există frecvent asemănări şi întrepătrunderi. [D.A.]
MODELARE MATEMATICĂ, metodă de cercetare constând în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem de a surprinde un anumit segment al realităţii şi de a aprofunda cunoaşterea lui. M.m. reprezintă o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei calitative şi cantitative. Subliniind fară rezerve importanţa m.m. în cercetarea
economică, remarcăm totuşi rezerva pe care unii mari specialişti o au faţă de posibilele exagerări în ceea ce priveşte fie latura calitativă, fie latura cantitativă a analizei economice. “Ştiinţa economică - avertiza R. Barre - este tânără şi fragilă. Trebuie deci să o abordăm cu ambiţie şi modestie. Ambiţie, pentru a analiza şi a înţelege o materie extraordinar de densă şi dificilă. Modestie, pentru a nu o travesti în modele mai mult pretenţioase decât utile, în teorii mai mult sofisticate decât adevărate.” Se poate spune că asemenea tendinţe continuă să existe, (v. Model economic). [D.N.]
MODELUL BROOKING, model econometric al economiei S.U.A., elaborat la începutul anilor 1960 şi care era la acea dată cel mai ambiţios model macroeconomic. în privinţa complexităţii, m.B. era puternic dezagregat, având circa 400 de variabile endogene şi 89 de variabile exogene. Estimaţiile m.B. aveau la bază un bloc de ecuaţii recursive care utilizau date trimestriale. Structura recursivă a acestor ecuaţii era cerută de restricţiile date, de problemele datorate gradelor de libertate numeroase şi de problemele de consistenţă. Modelul a fost utilizat pentru analiza structurii ciclului de afaceri şi pentru fundamentarea politicilor monetare, fiscale şi de creştere economică. M.B. a reprezentat un pas important în privinţa integrării diferitelor sectoare şi ramuri ale economiei într-o formă largă, dar formalizabilă. M.B. este o importantă etapă în construcţia de modele econometrice mari. [A.D.]
MODELUL DE DUOPOL BERTRAND, model ce păstrează condiţiile iniţiale ale jocului de duopol simplu analizat de Coumot (1838). Spre deosebire de acesta însă, presupune strategia în cadrul căreia fiecare jucător anunţă preţul la care ar fi dispus să ofere un volum oarecare din bunul în chestiune. în acest caz, funcţia profitului se schimbă radical. în mod plauzibil, se presupune că acum consumatorii vor cumpăra numai de la firma cu cel mai mic preţ şi, eventual, ei se vor împărţi la ambele firme, dacă acestea practică acelaşi preţ. Dacă funcţia cererii este x(p), funcţia vânzărilor firmei 1 are forma
 V,(p„o2) =
Pix(Pi)>dacă p, < p2 p,x(p,/2), dacă p,=p2 ^ 0, dacă pj>p2
iar profitul va fi dat de relaţia:
                                                   Tu = (Pi ~ c) • V,(Pl, P2X
 291
MODELUL DE DUOPOL STACKELBERG
  unde c reprezintă costul mediu. Acest joc are o structură similară cu cea a dilemei prizonierului. Dacă ambii jucători cooperează, ei pot să perceapă un preţ de monopol şi îşi împart în mod egal profitul de monopol. Există însă permanent tentaţia de trişare (scădere a preţului) pentru acapararea întregii pieţe. Dacă ambii jucători (adică ambele firme) reduc preţul, poziţia ambilor se va înrăutăţi (ei obţin profituri mai mici). [D.C.]
  MODELUL DE DUOPOL COURNOT, model de duopol prin care se examinează modul în care o firmă previzionează alegerea volumului de producţie oferit de către cealaltă firmă. Pe baza acestei previziuni, fiecare firmă alege volumul de producţie care să-i maximizeze profitul. Acest model urmăreşte să determine un echilibru în previziuni, adică o situaţie în care ambele firme găsesc modul în care se aşteaptă să acţioneze cealaltă firmă. Numele acestui model provine de la matematicianul francez Augustin Coumot. Pentru exemplificare, pornim de la situaţia unei funcţii liniare a cererii şi de la un cost marginal egal cu zero. în acest caz, funcţia de reacţie a firmei 2 este de forma:
                            a-by;
  unde: y2 - cantitatea produsă de firma 2;
       y* - cantitatea anticipată a fi produsă de firma 1;
       a, b - constante.
  Funcţia de reacţie a firmei 1 are aceeaşi formă ca în cazul firmei 2:
   yi =
 a-by2
                                                                                                        2b
  în figură este prezentat echilibrul Cournot.
Producţia firmei 2
Curba de reacţie f^y,)
  t+2 y£+2)
         Curba de reacţie f2(y,)
  -OM)
                                                                         Yi
   Producţia firmei 1
 Fiecare firmă îşi maximizează profitul fiind convinsă asupra modului în care va decide cealaltă firmă. Echilibrul Coumot se stabileşte în punctul de co-
 ordonate
  aflat la intersectia celor două curbe
 de reacţie. Figura descrie aceste perechi ale curbelor de reacţie. Intersecţia dintre două linii reprezintă un echilibru Coumot. în acest punct, alegerea fiecărei firme (a cantităţii de producţie) este alegerea de maximizare a profitului, dată fiind convingerea fiecăreia referitoare la comportamentul celeilalte şi convingerea fiecărei firme fiind confirmată de comportamentul ei actual. Pentru a calcula algebric echilibrul Coumot, ne concentrăm asupra punctului (yi, y2) unde fiecare firmă acţionează conform anticipărilor celeilalte firme. Stabilimyj = y* şi y2= y2 şi obţinem două ecuaţii cu două necunoscute:
  yr
 a-by2
    2b
   yi =
  3b
   y2 =
 _ a-by.
  2b
  y’ = 3b
 Prin urmare, volumul total al producţiei este: (v. Duopol). [D.C.]
    * , *            '¿a
    y' + y> = 3b
 MODELUL DE DUOPOL STACKELBERG,
 model de duopol care analizează poziţia conducătoare în privinţa cantităţii. Este un model în două stadii, în care o firmă face prima mişcare. Cealaltă firmă poate observa opţiunea primei firme şi îşi alege apoi nivelul optim de producţie. Este un joc secvenţial. Presupunem că firma 1 oferă cantitatea y, firma 2 vrea să îşi maximizeze profitul dat de relaţia: p(y, + y2)y2 - c2(y2), unde y, şi y2 sunt producţiile firmelor 1, respectiv 2, iar c2(y2) este costul firmei 2 corespunzător producţiei sale. Condiţia de ordinul întâi pentru această problemă este următoarea:
 p(Y) + p’(Y)y2 = c2’(y2), unde Y = y,+y2. (1) Această relaţie este aceeaşi ca şi condiţia Coumot, iar din această ecuaţie se deduce funcţia de reacţie a firmei 2, f2(yi)* întorcându-ne la primul stadiu al jocului, firma 1 doreşte să aleagă acum nivelul de producţie, recunoscând modul în care va răspunde firma 2. Astfel, firma 1 doreşte să maximizeze P[yi + f2(yi)]yi-c,(y,).
MODELUL HARROD-DOMAR
 292
Acum se poate rescrie condiţia de ordinul întâi sub forma:
      P(Y) + p’(Y)[l + f’2(y,)] y( = c,’(y,).        (2)
Din ecuaţiile 1 şi 2 se pot determina nivelurile de producţie ale celor două firme (v. Duopol). [D.C.]
MODELUL HARROD-DOMAR, model urîisec-torial de creştere economică elaborat de R.F. Harrod şi E. Domar în anii 1940, pe linia postkeynesiană, caracterizat de preocuparea pentru stabilitate economică şi şomaj, ca şi de premise rigide utile numai analizei pe termen scurt. Modelul are următoarele caracteristici definitorii: evidenţiază rolul investiţiilor ca acumulare de capital şi componentă a cererii agregate; încorporează o funcţie simplă de accelerare a investiţiilor bazată pe veniturile reale aşteptate; coeficientul aşteptat al capitalului este constant ca urmare a unei rate a dobânzii presupusă constantă pe termen lung; economiile au o pondere (s) constantă în venitul real; forţa de muncă creşte cu o rată exponenţială (n) determinată exogen, ce poate fi sporită efectiv prin progres tehnic (1). M.H.-D.
                                                     S
defineşte rata garantată a creşterii (Gw), Gw = — > şi
rata naturală a creşterii (Gn), Gn = n + 1. Dacă Gw = Gn, ar fî posibil să existe o creştere susţinută, în condiţii de ocupare deplină (rata şomajului este zero) sau de rată a şomajului constantă. Instabilitatea poate să apară dacă cele două rate sunt diferite. Un element important al modelului este rata aşteptată a creşterii AY
venitului (G): G = -y. Economia se află în echilibru
numai dacă Gw = G, iar dacă G diferă de Gw, modelul indică devierea venitului de la traiectoria creşterii garantate prin tendinţa de boom (G > Gw) sau cea de recesiune (G < Gw). M.H.-D. neglijează efectele preţurilor relative asupra proporţiei în care sunt combinaţi factorii de producţie, fiind implicită combinarea în proporţii fixe. Astfel, deşi este implicată o funcţie de producţie agregată, este evitată critica principală la adresa funcţiei de producţie încorporate în modelul de creştere neoclasic. M.H.-D. evidenţiază trei mari probleme: posibilitatea unei creşteri susţinute; probabilitatea unei creşteri susţinute în condiţii de ocupare deplină; existenţa sau nu a stabilităţii ratei de creştere garantate. Cadrul general al modelului este suficient de larg pentru a încorpora progresul tehnic, moneda şi alte efecte (v. Creştere economică). [D.A.]
MODELUL KLEIN-GOLDBERGER, model econometric de dimensiune medie al economiei S.U.A. pentru perioada 1929-1952 (exceptând 1942-1945), care a exercitat o puternică influenţă asupra construirii de modele econometrice, din momentul publicării lui (1955) până în prezent. Acest model constă din 20 de ecuaţii, dintre care 15 sunt ecuaţii stochastice şi de comportament, restul de 5 ecuaţii reprezentând de fapt identităţi. Accentul principal în m.K.-G. cade pe cererea de consum, inspiraţia keynesiană fiind evidentă. Modelul lucrează atât cu valori reale, cât şi cu valori monetare, dar nu este potrivit pentru studiul fenomenelor de producţie, monetare sau al celor specifice teoriei ofertei. [A.D.]
MODELUL LEWIS-FEI-RANIS, model al transformărilor structurale din cadrul procesului de creştere economică, pus la punct de laureatul Premiului Nobel pentru Economie Sir Arthur Lewis în anul 1954 şi formalizat apoi de către Fei şi Ranis în anul 1964. Modelul lui Lewis studiază economia ţărilor în curs de dezvoltare şi constă din două sectoare: unul tradiţional, în general orientat spre activităţi agricole, sector caracterizat printr-o productivitate marginală a muncii zero (de unde şi denumirea de surplus de muncă pentru forţa de muncă angajată în acest sector); un sector industrial modern de înaltă productivitate, în care este transferată treptat forţa de muncă din primul sector. Punctul principal şi meritul de bază al modelului (fapt care îi conferă actualitate) îl constituie accentul pus atât pe transferul de forţă de muncă dinspre sectorul tradiţional spre sectorul industrial, cât şi pe folosirea acesteia. Viteza de expansiune a sectorului modem al economiei naţionale este determinată de rata investiţiei industriale şi de acumularea de capital din sectorul modem. Astfel, presupunându-se că întreprinzătorii reinvestesc în întregime profitul, investiţia depinde de excedentul profiturilor peste salarii din sectorul modem. în sfârşit, nivelul salariilor în sectorul urban modem este presupus a fi constant şi determinat de un supliment peste nivelul fix (de subzistenţă) al salariilor din domeniul agricol'rural. Lewis presupune acest supliment de cel puţin 30% din salariile din sectorul agricol, astfel încât să fie stimulată migrarea forţei de muncă în sectorul industrial urban. La nivelul constant al salariului din sectorul modem, oferta de muncă din sectorul agrar
 293
MODELUL SOLOW
rural este considerată a fi perfect elastică. în aceste condiţii, atragerea treptată a forţei de muncă necesare sectorului modem are loc fară o creştere a salariului. Procesul de autosusţinere a creşterii sectorului modem şi de expansiune a angajării este continuat până ce tot surplusul de forţă de muncă rurală este absorbit de către noul sector industrial. După aceea lucrătorii suplimentari pot fi atraşi din sectorul agricol numai la un cost mai mare, al pierderii de producţie agricolă, deoarece scăderea raportului muncă/pământ înseamnă că productivitatea marginală a forţei de muncă rurale nu mai este zero. Astfel, curba ofertei de muncă devine de pantă pozitivă pe măsură ce salariile şi angajările din sectorul modem continuă să crească. Transformarea structurală a economiei va fi avut loc prin trecerea echilibrată de la sectorul rural agricol la cel modem industrial urban (v. Analiză structurală). [A.D.]
MODELUL LUCAS (CU INFORMAŢIE IMPERFECTĂ), model care descrie reacţia producătorului la schimbarea preţului produsului său. Lucas consideră că producătorul nu ştie (informaţie incompletă) dacă acest fapt provine dintr-o modificare a preţului relativ al bunului sau dintr-o schimbare a nivelului preţului agregat. O schimbare a preţului va redimensiona volumul optim al producţiei sale, pe când o schimbare la nivelul preţului agregat va lăsa neschimbat acest nivel optim al producţiei. Când preţul bunului producătorului creşte, există şansa ca acesta să reflecte o creştere a nivelului preţului agregat, după cum există şansa ca să fie de fapt vorba despre o creştere a preţului relativ al bunului. M.L. consideră că reacţia normală la o astfel de situaţie este de a atribui această creştere ambelor cauze, într-o oarecare măsură. De aici rezultă o creştere uşoară a ofertei agregate, deoarece majoritatea producătorilor pot adopta un astfel de comportament. Modelul ia în calcul două tipuri de şocuri: schimbări aleatorii în preferinţe, de unde apar modificări în cererile relative ale diferitelor bunuri; perturbaţii în oferta de monedă care, dacă nu sunt observate, pot schimba atât nivelul preţului, cât şi oferta agregată. M.L. scoate în evidenţă faptul că atunci când apar niveluri neaşteptat de mari ale cererii agregate, se produc creşteri atât în oferta, cât şi în preţurile anticipate. De aici rezultă o corelaţie pozitivă între inflaţie şi oferta agregată, deoarece creşteri neaşteptate ale cantităţii de monedă determină creşteri atât în preţuri, cât şi în oferte. [A.D.]
MODELUL MUNDELL-FLEMING, model dezvoltat independent de cei doi economişti, prin care se studiază influenţa regimului ratei de schimb a monedei asupra efectelor de creştere economică pe care le au politica fiscală şi politica monetară. Pornind de la ipoteza perfectei mobilităţi a capitalului, modelul demonstrează că, în cazul unei rate de schimb fixe, politica monetară este ineficace, după cum este şi politica fiscală în cazul ratei de schimb flexibile. M.M.-F. este foarte important pentru că reprezintă unul dintre punctele de plecare în ceea ce priveşte lucrările din domeniul macroeconomiei deschise şi al determinării ratelor de schimb optime (v. Creştere economică). [A.D.]
MODELUL ROSTOW, model de creştere economică elaborat de economistul american W.W. Rostow, care pune în evidenţă cinci stadii ale procesului de creştere economică: (a) stadiul societăţii tradiţionale, definit ca acel stadiu în care structura socială este ierarhică, economia se bazează pe un sector agricol predominant, iar în societatea respectivă acţiunile umane au la bază o ştiinţă şi o tehnică prenewtoniană; (b) stadiul premergător depăşirii acestui nivel tradiţional este marcat de momentul aplicării ştiinţei modeme în agricultură, ce s-a produs în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea; (c) stadiul ieşirii din perioada tradiţională este caracterizat printr-o creştere economică normală şi printr-o oarecare siguranţă în viaţa economică. Dintre condiţiile de bază ale acestui stadiu o reţinem pe aceea a existenţei în economie a unui sector prelucrător semnificativ şi cu o înaltă rată de creştere, iar în plus a unui cadru de lucru, fie politic, fie social, care să susţină expansiunea sectorului modem. Acest stadiu este începutul revoluţiei industriale; (d) stadiul îndreptării spre maturitate, definit ca un stadiu intermediar, este caracterizat printr-o lungă perioadă de progres, cu fluxuri investiţionale consistente. Acesta ar reprezenta ultimii 60 de ani din istoria Vestului european; (e) stadiul consumului de masă ridicat este un stadiu de maturitate, fiind caracterizat printr-o populaţie prosperă şi printr-o producţie de masă pentru bunuri de consum sofisticate. Rostow consideră acest stadiu caracteristic S.U.A. (v. Dezvoltare economică). [A.D.]
MODELUL SOLOW, model de creştere economică considerat de majoritatea specialiştilor drept bază de
MODELUL TODARO
294
pornire pentru toate dezvoltările moderne ale modelelor de creştere economică. A fost elaborat de laureatul Premiului Nobel pentru Economie Robert M. Solow. Modelul este foarte important, prin el putându-se demonstra că, oricare ar fi punctul de plecare pe o traiectorie de creştere, există o cale de creştere echilibrată. Altfel spus, creşterea şi echilibrul economic sunt compatibile, existând o influenţă diferenţiată a ratei economisirii asupra variabilelor şi parametrilor modelului. Ipotezele de bază ale modelului sunt: progres tehnic Harrod-neutral; o funcţie de producţie cu randamente de scară constante; forma intensivă a funcţiei de producţie. Funcţia de producţie, fiind omogenă şi cu randamente de scară constante, se defineşte k = K/AL, adică volumul de capital pe unitatea de muncă efectivă. Se ajunge la o formă a funcţiei de producţie F(k, 1) <=> f(k). Această funcţie porneşte din origine [f(0) = 0], este crescătoare [f (k) > 0], dar cu aplatizarea acestei creşteri [f (k) < 0]. Stocurile de capital şi de muncă sunt crescătoare, cu rate de creşteri constante, considerate exogene, luân-du-se în calcul deprecierea (amortizarea) capitalului. Dinamica modelului va fi dată în principal de evoluţia lui k (a înzestrării cu capital a muncii efective). E-cuaţia principală este: k’(t) = sf • k(t) - (n + g + 5) • k(t), unde s reprezintă partea din venitul agregat destinată investiţiei; n, g şi d sunt parametri exogeni constanţi reprezentând rata de creştere a populaţiei, rata progresului tehnic, respectiv scoaterile din uz ale capitalului. Această ecuaţie arată că ritmul de creştere a stocului de capital pe unitatea de muncă efectivă este dat de diferenţa dintre investiţia reală/ unitatea de muncă efectivă [sf(k)] şi investiţia de prag critic [(n + g + 5) • k(t)], investiţie necesară menţinerii constante a nivelului lui k. Solow arată că impactul creşterii ratei economisirii asupra output-ului agregat este modest. [A.D.]
MODELUL TODARO, model economic al migraţiei umane. Modelul porneşte de la ipoteza că migraţia este în principal un fenomen economic şi că decizia individului de a migra poate fi abordată raţional. Todaro afirmă că migraţia este mai curând o reacţie la diferenţele dintre urban şi rural în ceea ce priveşte venitul anticipat decât o reacţie la diferenţele în veniturile actuale. Specific m.T. este accentul pus pe echilibrul (de şomaj) dintre salariul anticipat în zona urbană şi veniturile medii rurale, faţă de accentul pus pe echilibrul de salarii între urban şi rural din abordările clasice.
Se consideră doar două sectoare economice, unul rural agricol şi altul urban de prelucrare (industrial). Cererea de muncă (produsul marginal al muncii) în agricultură este dată de curba cu pantă negativă AA’. Cererea de muncă în industrie este MM\ Forţa de muncă totală este dată de segmentul 0A0M. Conform abordărilor neoclasice, care consideră salariul flexibil, pe o piaţă cu deplină folosinţă echilibrul
salariilor ar trebui să se stabilească la W* = W* , cu
                                         A        M
0A L M lucrători în agricultură şi 0M L*m lucrători în industrie, rezultând că toţi lucrătorii disponibili sunt angajaţi. M.T. consideră că salariile din mediul urban sunt instituţional determinate (inflexibile) la nivelul
WM • Dacă se consideră că nu există şomaj, atunci
OmLm lucrători se vor angaja în zona urbană (industrie), iar restul de OaLm va trebui să se angajeze în mediul rural (agricultură). Dacă lucrătorii din mediul rural vor fi liberi să migreze la oraş, aceştia îşi vor încerca norocul la “loteria” slujbelor mai bine plătite de la oraş. Dacă şansa de a obţine o slujbă urbană este dată de raportul dintre populaţia ocupată în industrie şi populaţia urbană totală, atunci ecuaţia următoare defineşte echilibrul dintre venitul din agricultură şi venitul probabil din industrie:
                                               wa = (lm/Lu)Wm ■
Noul echilibru se va stabili în punctul Z, unde decalajul de salarii urban-rural este de — WA ^ OaLa muncitori lucrează în agricultură, iar OmLm muncitori au slujbe mai bine plătite în
industrie. Restul de Ly =OmLa - OmLm sunt fie şomeri, fie angajaţi în slujbe mai prost plătite. Aceasta explică presiunea migratorie mare dinspre rural spre urban, în pofida existenţei şomajului. [A.D.]
295
MODIGLIANI, FRANCO
MODELUL WALRAS-WALD, model de pionierat în cadrul teoriei echilibrului general, pe care cei doi economişti l-au dezvoltat folosind un instrumentar matematic simplu. în cadrul acestui model sunt examinate toate pieţele din economie, iar preţurile şi ofertele bunurilor şi factorilor de producţie sunt determinate simultan. Modelul unificat include teoriile schimbului, producţiei, capitalului şi banilor, iar în abordări ulterioare, şi aplicarea principiului maximizării utilităţii la toate sectoarele de activitate. Este un model simplificat al economiei concurenţiale, care are la bază sistemul linear de producţie elaborat de Walras. El este cel care a introdus noţiunile de “tatonare” (procesul de ajustare automată spre echilibru într-o reţea de pieţe care evoluează fară o direcţie dată) şi de “agent de licitaţie walrasian” (agentul care cotează preţurile la care reacţionează vânzătorii şi cumpărătorii). Pornind de la o bază intuitivă, pe baza ipotezelor făcute, cei doi au demonstrat că procesul ajunge la un echilibru stabil. Ei nu au fost însă capabili să demonstreze acest lucru în mod riguros. [G.C.]
MODELUL WICKSELL-LINDHALL, abordare de referinţă în analiza rezervelor de bunuri publice, prin care se caută să se stabilească condiţiile în care aceste bunuri pot fi furnizate pe baza unui consens între beneficiari, respectiv fară coerciţie, prin schimb voluntar. O astfel de abordare apare în contrast cu modalităţile reale de operare de până acum, modalităţi în care rezervele de bunuri publice sunt finanţate prin impozitare obligatorie, şi nu printr-o contribuţie voluntară. Abordarea de tip voluntar a fost pentru prima dată avansată de Knut Wicksell, care a arătat Că: fiecare bun public ar trebui finanţat printr-o taxă separată identificabilă; consensul membrilor societăţii ar trebui să fie cerut atunci când decide asupra (dacă va exista) volumului bunului care va fi oferit. La final, indivizii ar fi conştienţi asupra părţilor (cotelor) din fiecare taxă percepută, care vor fi alocate pentru finanţarea fiecărui bun public. Singura problemă care ar mai trebui rezolvată se referă la nivelul rezervelor de bunuri. Această analiză a fost ulterior extinsă de E. Lindhall, care a pus la punct un model în care atât mărimea taxelor, cât şi volumul rezervelor dintr-un bun sunt supuse dezbaterii. în modelul lui Lindhall, realizarea echilibrului cere ca fiecare individ să plătească o rată de impozitare egală cu utilitatea marginală individuală obţinută din bunul consumat. în diagrama următoare se consideră o comunitate constituită din două persoane (A şi B). Pe abscisă este
  reprezentată cantitatea din bunul public, iar pe ordonată cota-parte din taxa (impozitul) plătită de fiecare individ.
100% 0
Se poate observa că partea de impozit care-i revine lui A creşte de jos în sus, pe când aceea a lui B creşte de sus în jos. DAşi DB reprezintă cererile pentru bunul public pe care le-ar avea fiecare individ în funcţie de nivelul taxei. Echilibrul lui Lindhall presupune producerea cantităţii q1 din bunul public în cauză la un nivel de taxare S. în modelele lui Wicksell şi Lindhall bunurile publice sunt oferite într-o manieră care asigură fiecărui individ câştiguri din rezervele sale, cu alte cuvinte această constituire de rezerve este mereu o îmbunătăţire Pareto. în plus, la LindhaU se pune condiţia ca fiecare individ să consume volumul său optim din bunul public, corespunzător părţii sale de taxă. în ciuda tentaţiei pe care o reprezintă modelul, apar dificultăţi în aplicarea sa. în mod deosebit, problema consensului şi posibilitatea ca indivizii să nu indice preferinţele lor reale subminează utilizarea modelului (v. Bunuri publice). [A.D.]
MODIGLIANI, FRANCO (n. 1918), economist american de origine italiană, profesor universitar. A studiat iniţial dreptul la Universitatea din Roma unde şi-a luat licenţa în 1939. în acelaşi an va fi nevoit să părăsească Italia fascistă şi se va stabili în S.U.A. Aici, la Universitatea Columbia din New York, va studia ştiinţele economice şi îşi va lua doctoratul (1944). Din 1942 este profesor la Colegiul din New Jersey. între anii 1945 şi 1948 este profesor la Şcoala Nouă pentru Cercetarea Socială din New York. Cariera sa universitară continuă la Universitatea din Ilinois între anii 1949 şi 1952, la Universitatea Carnegie-Melon în perioada 1949-1952, apoi la Universitatea Northwestern în perioada 1960-1962. Din anul 1962 este profesor la celebrul Institut pentru Tehnologie din Massachussetts. încununarea unei cariere strălucite în domeniul ştiinţei economice are loc
MONDIALIZARE
 296
în anul 1985, când i se acordă Premiul Nobel pentru Economie, apreciindu-se studiile sale de pionierat în domeniul cererii şi pieţelor financiare, precum şi contribuţiile la “studiul asupra economisirii şi pieţelor financiare”. Contribuţiile sale la dezvoltarea ştiinţei economice sunt destul de timpurii, reuşind ca printr-un articol despre teoria lui Keynes în legătură cu preferinţele pentru lichiditate să stârnească vii controverse. F. Modigliani participă de pe poziţii keynesiene la celebra dispută cu monetariştii. Numele lui este legat de “teoria Modigliani-Miller” privind finanţarea întreprinderilor. F. Modigliani dezvoltă “teoria ciclului de viaţă” formulată în anul 1954 de Richard Brundberg, arătând că indivizii economisesc în timpul vieţii active pentru a avea ce consuma în ultima parte a vieţii. în anul 1967 formulează împreună cu Richard Sutch o teorie a creditului intitulată “aşezarea naturală a structurii dobânzii”. Lui F. Modigliani i se mai recunoaşte contribuţia la elaborarea celebrului model al economiei S.U.A., MITFRB Penn. Se mai consideră că a avut o contribuţie decisivă la integrarea sectorului financiar în modelele macroeconomice ale Direcţiei de Previziune şi ale INSEE din Franţa. F. Modigliani a păstrat strânse legături cu ţara sa natală, fiind consilier al Băncii Italiei. Op.: “Liquidity Preferences and the Theory of Interest and Money” (Preferinţa pentru lichiditate şi teoria dobânzii şi a banilor, 1944); “Problems of Capital Formation: Concepts, Measurements and Controlling Factors” (Probleme ale formării capitalului: concepte, măsuri şi factori de control, 1956); “The Life Cycle Hypothesis of Saving: Agregate Implications and Tests” (Ipoteza ciclului de viaţă al economisirii: implicaţii agregate şi teste, 1963); “The Debate Over Stabilization Policy” (Dezbaterea asupra politicii de stabilizare, 1989); “Savings, Deficits, Inflation and Financial Theory” (Economiile, deficitele, inflaţia şi teoria financiară, 1986). [A.D.]
MONDIALIZARE, proces care relevă că activităţile realizate de anumite firme devin expresia (sinteza) unor operaţii economice care se desfăşoară la scară planetară atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi comercializarea. Acest proces de m. are caracter obiectiv. A apărut mai de mult, dar s-a intensificat în ultimul deceniu. Are ca promotori întreprinderile mulţi- şi transnaţionale. Din punct de vedere economic, m. constituie modalitatea firmelor respective de a accede la avantajele comparative (competitive) care se creează la scară mondială, sub
incidenţa numeroaselor diferenţe ce există între ţările şi regiunile lumii. Se exploatează astfel în interes propriu toate avantajele specifice ţărilor, iar actele de producţie şi comerţ devin mai profitabile datorită extinderii parametrilor raţionalităţii de la nivel local, naţional sau zonal-intemaţional la nivel mondial. M. permite evitarea unor costuri, realizarea de economii de scară, diminuarea unor costuri, exploatarea imperfecţiunii diferitelor pieţe şi a caracterului asimetric al informaţiei etc. [G.P.T.]
MONDOECONOMIE, componentă a ştiinţei economice care cercetează, la scară mondială, procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor economici, ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre acestea, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-intemaţională. Ea studiază relaţiile economice formate pe baza diviziunii internaţionale a muncii, legităţile care le guvernează, mecanismele fundamentale şi instituţiile corespunzătoare acestora. M. cercetează totodată problemele globale care apar în diferitele sfere ale vieţii economice internaţionale, incidenţele acestora asupra economiilor naţionale şi asupra economiei mondiale, adică acelea care vizează resursele naturale, problema alimentară, demografico-economică, ecologică, financiară şi pe cea a relaţiilor economice internaţionale (v. Economie mondială, Globalizare). [T.C.G.]
MONEDĂ, ansamblul mijloacelor imediat utilizabile şi acceptate de toţi membrii unei comunităţi pentru reglarea tranzacţiilor (v. Bani). [G.P.T.]
MONETARISM, curent de gândire economică ce situează banii în centrul politicii macroeconomice. M. se bazează pe teoria cantitativă a banilor şi pune în legătură nivelul preţurilor dintr-o economie cu cantitatea de bani (din acea economie). începând cu anul 1960, m. a fost principalul oponent al keynesismului, susţinând că factorii monetari au o influenţă majoră asupra economiei şi că, în particular, expansiunea ofertei de bani (impusă de guvern) tinde mai degrabă să genereze inflaţie decât să stimuleze ocuparea. [D.C.]
MONETIZARE A ECONOMIEI, latură (reper) cantitativă a politicii macroeconomice prin care autoritatea monetară caută să refacă echilibrul monetar mai ales prin acţiunea asupra cererii de
 297
MONOPOL BILATERAL
monedă. De aceea, operaţiunea este numită adesea “remonetizare” a economiei. M.e. se poate realiza direct de BNR prin achiziţionarea, de pe piaţa titlurilor de valoare, de efecte publice sau private deţinute de băncile comerciale, punând astfel în circulaţie cantităţi suplimentare de monedă naţională. Cel mai adesea, refacerea cererii de bani se face prin măsuri indirecte, cum sunt: consolidarea încrederii în moneda naţională şi în sistemul bancar; creşterea economică; restrângerea schimburilor pe bază de barter; ofensiva împotriva economiei subterane, a tranzacţiilor necontabilizate (v. Demonetizarea economiei). [D.N.]
MONOPOL, firmă sau întreprindere, singura care produce un bun sau serviciu şi trebuie să satisfacă întreaga cerere pentru acesta. în sensul definiţiei, pentru a fi m., întreprinderea trebuie să nu fie concurată de producători (vânzători) străini sau naţionali, iar produsul realizat să nu poată fi substituit cel puţin pentru un timp. Situaţia de m. este apreciată întotdeauna în funcţie de condiţiile de loc şi de timp. Anumite tipuri de m. nu pot să dureze decât dacă, dintr-un motiv sau altul, celelalte întreprinderi sunt împiedicate să intre pe piaţă. în esenţă, existenţa unui m. poate să decurgă din: a) concentrarea treptată şi eliminarea producătorilor mai puţini performanţi, astfel încât se constituie o întreprindere care, în funcţie de dimensiunile pieţei şi de condiţiile tehnice, realizează randamente tehnice crescătoare pe timp îndelungat (m. natural); b) realizarea unei inovaţii sau crearea unui produs nou, ceea ce face din întreprinderea respectivă un distribuitor unic pe piaţă (m. inovaţional, care este întotdeauna temporar); c) existenţa unor obstacole de reglementare sau legislative la intrarea concurenţilor pe piaţă (m. legal). M. acţionează pe piaţă folosindu-se de avantajele pe care le are, fapt care-i permite să stabilească atât cantitatea oferită, cât şi preţul unitar pentru care se orientează elasticitatea cererii. Sensul major al existenţei m. îl reprezintă maximizarea profitului în condiţiile date. Ca urmare, punctul de pornire într-o asemenea acţiune îl constituie faptul că, dintru început, cererea faţă de firma-m. se confundă cu cererea pieţei; ea apare deci, în general, ca o funcţie de preţ descrescătoare. M. va stabili un cuplu cantitate-preţ pe această curbă care să-i asigure profitul maxim. Dacă monopolul îşi va mări oferta, preţul se va diminua, dat fiind faptul că cererea este descrescătoare. Dacă costul său marginal nu este descrescător
sau descreşte mai lent decât cererea, m. nu poate avea interesul să mărească producţia oricât pentru că, începând de la un anumit nivel al acesteia, va vinde în pierdere ultimele sporuri de producţie. Acest nivel al producţiei corespunde condiţiei: venit marginal sau încasare marginală = cost marginal. Altfel spus, m. va mări oferta până când câştigul adus de ultima unitate produsă este egal cu costul producerii ei; profitul m. este atunci maxim. O dată atinsă această egalitate, m. poate deveni interesat să-şi mărească preţul şi să-şi diminueze oferta dacă pierderea clientelei, care ar urma unei asemenea măsuri, este mai mult decât compensată de creşterea încasărilor din vânzarea la preţuri mai mari a tuturor produselor. Dat fiind modul de a funcţiona, scopul urmărit şi incidenţele pe care le are asupra vieţii economico-sociale, m. este adesea supus unor critici aspre. Transformarea unei activităţi concurenţiale în m. este inevitabil urmată de creşterea preţului de vânzare, de scăderea producţiei, de formarea unor supra-profituri durabile, nejustificate din punct de vedere economic, de scăderea gradului de satisfacere a cererii. M. este considerat nociv şi pentru că are ca efect o situaţie suboptimală de funcţionare a economiei. Cu toate acestea, în ochii unora, m. este un mod de existenţă a economiei mult mai potrivit decât concurenţa, dat fiind că generează mari modificări tehnice care se concretizează în noi bunuri şi metode de producţie ce permit, în cele din urmă, scăderea preţului; inovaţia presupune desigur un risc, ce este asumat numai dacă există certitudinea unor profituri pe timp îndelungat. Pentru a contracara efectele negative ale m., s-au pus în funcţiune, prin lege, mecanisme de protecţie a concurenţei. în funcţionarea lor, acestea fac însă distincţie între situaţia de m. - existenţa unui singur producător (vânzător) pe o piaţă - şi practicile monopoliste, care se concretizează în comportamente cu efecte economico-sociale negative. Asemenea practici nu decurg în mod automat din situaţia de m. şi nici nu sunt promovate de toate firmele cu situaţie de m. în schimb, există firme care nu au o situaţie de m., dar promovează practici monopoliste. De aceea, protecţia concurenţei sancţionează numai practicile monopoliste, nu şi situaţia de monopol (v. Costul marginal, Preţ, Profit, Venit marginal). [G.P.T.]
MONOPOL BILATERAL, denumire pentru tipul de piaţă în cadrul căreia relaţiile (confruntarea) se desfăşoară între un cumpărător (unic) şi un vânzător
MONOPOL NATURAL
298
(unic). Participanţii au o situaţie de monopson şi, respectiv, de monopol, dar nici unul dintre ei nu poate adopta practici proprii situaţiei pe care o are, decât în anumite împrejurări. Astfel, este posibil ca unul dintre participanţi să fie mai puternic şi să-şi impună condiţiile faţă de celălalt. în acest caz, piaţa va fi dominată de monopol sau de monopson, avantajul putând trece de la unul la altul în funcţie de conjunctura economică şi socială. Dar mai este posibil ca cei doi să se înţeleagă asupra preţului şi cantităţii, în extremis, cele două firme ar putea realiza o integrare pe verticală, iar disputa se va muta în domeniul împărţirii profitului global (v. Monopol, Monopson, Profit). [G.P.T.]
MONOPOL NATURAL, situaţie a producţiei şi a pieţei caracterizată prin existenţa unei singure firme sau a unui număr foarte redus de firme ofertante care dispun şi se folosesc de factori naturali cu calităţi deosebite, de terenuri fertile, de zăcăminte bogate, de căi de transport favorabile etc., inaccesibile celorlalte firme. De regulă, firmele deţinătoare au un avantaj de cost care le revine integral. Fac excepţie situaţiile când exploatarea unor asemenea resurse este monopol de stat (gazul metan, sarea, cărbunele etc.) şi când de avantajul de cost poate beneficia întreaga populaţie (v. Rentă funciară). [S.I.]
MONOPSON, firmă sau întreprindere cumpărătoare unică a unui bun sau serviciu oferit de un număr mare de producători. Pentru a fi m., întreprinderea trebuie să nu fie concurată de alţi cumpărători străini sau naţionali, produsul să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel puţin pentru un timp. Situaţia de m. este întotdeauna interpretată în funcţie de condiţiile de loc şi de timp. Sensul major al existenţei m. îl constituie maximizarea profitului. Pentru aceasta trebuie ca m. să cumpere o cantitate atât de mare de materii prime, de exemplu, încât valoarea produsului marginal să fie egală cu costul marginal. în comparaţie cu concurenţa perfectă, m. determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit vânzătorilor şi apariţia unor supraprofituri durabile, ceea ce generează numeroase nemulţumiri pentru producătorii de factori de producţie necesari m. (v. Concurenţă, Profit). [G.P.T.]
MORATORIU, interval legal acordat anumitor debitori confruntaţi cu dificultăţi de achitare a
datoriilor. M. se acordă la cererea debitorului, în scopul redresării situaţiei sale patrimoniale în măsura necesară satisfacerii intereselor creditorilor săi. Obţinerea m. este condiţionată de dovada insolvabilităţii survenite şi determinate de împrejurări independente de debitor, precum război sau criză economică. Instanţa admite cererea de m. după ce, în prealabil, a consultat adunarea creditorilor, stabilind o durată ce nu poate depăşi şase luni. M. poate genera o situaţie dificilă creditorilor, atunci când aceştia sunt nevoiţi să apeleze la împrumuturi. [H.C.]
MOTIVAŢIA DE PRECAUŢIE, unul dintre cele trei argumente exprimate de J.M. Keynes pentru a explica de ce unităţile economice păstrează sume de bani, mai mari sau mai mici. Potrivit acestui argument, firmele preferă lichidităţile din cauza existenţei fenomenelor aleatorii, precum preţurile, gusturile, evenimentele imprevizibile, prelungirea ciclului de producţie etc. Aceste active licfeide nu au şi alte influenţe atât timp cât sunt folosite pentru a face faţă imediat unor cheltuieli imprevizibile şi nu fac obiectul unui plasament (v. Masă monetară, Motivaţia de speculaţie, Motivaţia de venit). [G.P.T.]
MOTIVAŢIA DE SPECULAŢIE, una dintre cele trei explicaţii date de J.M. Keynes preferinţei pentru lichiditate a unităţilor economice, care porneşte de la ideea că oricine are o opinie diferită faţă de cea dominantă asupra variaţiei ratei dobânzii caută să deţină bani pe care să-i folosească spre a obţine un avantaj (câştig) din modificarea pe care el o anticipează, se întemeiază pe anticipaţia evoluţiei ratei dobânzii. Un exemplu, pentru un titlu pe timp nedeterminat: o persoană care deţine un asemenea titlu, al cărui curs de emisiune a fost, să zicem, de 100 u.m. la o rată a dobânzii de 5%, are dreptul de a încasa 5 u.m. pe an. Dacă rata predominantă a dobânzii este, la un moment dat, 4%, persoana respectivă poate pretinde să se vândă titlul său pentru un preţ x, astfel încât 5% • 100 u.m. = 4% • x, ceea ce înseamnă un preţ de 125 u.m. Potenţialului cumpărător i se va spune: dacă cumpăraţi un titlu cu valoare nominală de 100 u.m. la rata dobânzii predominantă în prezent, randamentul titlului dumneavoastră va fi de 4%; este deci echivalent pentru dumneavoastră să cumpăraţi titlul de la mine cu 125 u.m., pentru că vă aduce pe an un venit de
299
MULTIPLICATORUL CHELTUIELILOR PUBLICE
4 u.m., pentru că 5/125 = 4%, care este la fel cu al celorlalte titluri. Şi pentru a vă decide eu vi-1 cedez la 124,5 u.m., fapt care vă permite să câştigaţi la această operaţie. Scăderea ratei dobânzii face să crească cursul unui titlu cu dobândă fixă, iar creşterea îi diminuează cursul. Dacă în momentul t o persoană se aşteaptă ca rata dobânzii să crească în momentul t + 1, ea va vinde în t titlurile sale şi va cere bani corespunzători pe care ea contează că îi va utiliza în t + 1 pentru a cumpăra titluri, dar la un curs mai mic. Dacă apreciază că rata dobânzii se va diminua, va proceda la cumpărarea de titluri în t, cu scopul de a le revinde în t + 1 pentru a câştiga. Raţionamentul este valabil şi pentru titluri cu durată limitată de rambursare. O parte din masa monetară va servi deci acestui tip de operaţii, care pot fi influenţate şi de alţi factori (v. Acţiune, Obligaţiune, Rata dobânzii). [G.P.T.]
MOTIVAŢIA DE VENIT, expresie, sintagmă prin care J.M. Keynes relevă că o parte din cererea de bani a menaj elor şi a întreprinderilor îşi are originea în decalajul de timp dintre momentul perceperii sau încasării unui venit şi momentul cheltuirii acestuia în diferite scopuri de către posesorii săi. Cu cât acest decalaj de timp este mai mare, cu atât sumele pe care trebuie să le deţină agenţii economici respectivi sunt mai mari, şi invers. M. de v. influenţează masa monetară, nivelul şi dinamica ratei dobânzii (v. Motivaţia de precauţie). [G.P.T.]
MULTIPLICATOR, (1) în sens general, reprezintă efectul modificării cu o unitate a unei variabile exogene asupra unei variabile endogene. De exemplu, se poate vorbi despre efectul modificării cu un procent al impozitelor directe (percepute pe venit) asupra nivelului şomajului. în funcţie de cadrul şi de contextul analizei, se pot lua în considerare multiplicatorul investiţiilor, multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul exporturilor ş.a.m.d. (2) în sens clasic, restrâns, m. reprezintă efectul modificării cheltuielilor autonome asupra producţiei de echilibru. Acesta este în funcţie de înclinaţia marginală spre consum, faţă de care se află în relaţie pozitivă, exprimată prin formula k = 1/1 - c\ [G.I.]
MULTIPLICATOR AL BANILOR, coeficient care arată că moneda creată de băncile comerciale este un efect multiplu al rezervei lor iniţiale sau al bazei monetare. I se mai spune şi multiplicator al
monedei scripturale sau multiplicator al creditului. Se determină după formula AM = i • R0, în
care: AM - cantitatea de monedă creată, r - rata rezervelor, Rq - rezerva iniţială. Cu cât rezerva iniţială este mai mare, cu atât sporeşte moneda care se poate crea. Cu cât rata rezervelor este mai mică, cu atât moneda care se creează este mai mare. Pe baza acestei formule se multiplică, de fapt, oferta de bani. Fiecare unitate monetară introdusă în sistemul bancar permite acestuia să multiplice cantitatea de monedă aflată în conturile de depozite la vedere (v. Bani, Rezervă obligatorie, Disponibilităţi monetare, Credit). [G.P.T.]
MULTIPLICATORII LAGRANGE, numere considerate variabile adiţionale utilizate la construirea funcţiei lui Lagrange, notate Xlt X,2v.., Xm. M.L. indică efectul depăşirii limitelor de echilibru asupra programului optim şi au o interpretare praxiologică în domeniul economic, prin faptul că măsoară: a) producţia suplimentară care decurge din creşterea cu o unitate a resurselor (slăbire a constrângerii bugetare);
b) suplimentul de cost ce decurge din producerea unei unităţi suplimentare de produs; c) suplimentul de utilitate care decurge dintr-o creştere cu o unitate a resurselor. [D.A.]
MULTIPLICATORUL BUGETAR, exprimă cumulativ efectele politicii bugetare de relansare, concretizate în creşterea producţiei şi a venitului, în ridicarea gradului de ocupare, diminuarea inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru. [E.C.]
MULTIPLICATORUL BUGETULUI ECHILIBRAT, influenţa pe care o are asupra producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor bugetului. Creşterea echilibrată a bugetului duce la o creştere a nivelului activităţii egală cu creşterea bugetului. M.b.e. se calculează ca raport între creşterea venitului (AY) şi creşterea cheltuielilor bugetului echilibrat (AG):
Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (AG) să fie egală cu cea a încasărilor (AY). [E.C.]
MULTIPLICATORUL CHELTUIELILOR PUBLICE, indicator care cuantifică efectul unei modificări a cheltuielilor sectorului public asupra
MULTIPLICATORUL FISCAL
 300
producţiei şi/sau venitului naţional. Se determină conform relaţiei:
                 AY _      1
                AG 1 - P + Py * unde: p - înclinaţia marginală spre consum;
      y - rata impozitării.
Valoarea multiplicatorului este mai mare decât zero, ceea ce indică o corelaţie pozitivă între creşterea cheltuielilor guvernamentale şi creşterea nivelului producţiei naţionale. Empiric, m.c.p. nu are valorile supraunitare ridicate indicate de teoria keynesiană, funcţia consumului având o marjă ridicată de instabilitate. Pe baza studierii datelor statistice, Robert Barro evidenţiază imposibilitatea utilizării m.c.p. cu aceleaşi rezultate prezise de Keynes. Aceeaşi tendinţă se verifică şi în România, pe baza datelor economice recente. [E.C.]
MULTIPLICATORUL FISCAL, coeficient ce reflectă creşterea producţiei şi a venitului prin diminuarea impozitelor, fară ca totalul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Şi în acest caz deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi. M.f. este mai puţin eficient decât sporirea cheltuielilor publice; 3 ceasta deoarece cheltuielile publice suplimentare se concretizează direct într-o creştere a cererii globale, în timp ce reducerea impozitelor determină mai întâi o mărire a veniturilor disponibile, care nu sunt cheltuite integral (încât să stimuleze cererea), o parte a lor economisindu-se. [E.C.]
MULTIPLICATORUL INVESTIŢIILOR (K), principiu economic ce exprimă interacţiunea dintre creşterea investiţiilor şi creşterea venitului. M.i. se determină sub forma unui coeficient de amplificare (K) ce arată cu cât sporeşte venitul (AY) la creşterea cu o unitate a investiţiilor (AI):
Conceptul de multiplicator a fost introdus în teoria economică de R.F. Kahn. Potrivit lui Kahn, dacă înclinaţia spre consum este dată şi dacă se presupune că în economie se iau măsuri pentru a stimula sau încetini investiţiile, modificarea volumului de ocupare va fi o funcţie de modificare netă a sumei investiţiilor. J.M. Keynes numeşte multiplicatorul lui Kahn ca multiplicator al ocupării mâinii de lucru. Spre deosebire de Kahn, Keynes foloseşte conceptul ic m. al i. Acest multiplicator arată cu cât va creşte
venitul la creşterea cu o unitate a investiţiilor, respectiv de câte ori se vor multiplica investiţiile.
                 AY = K- AI, cu K > 1.
Ţinând seama de înclinaţia marginală spre consum (c’) şi de înclinaţia marginală spre economisire (e’), m.i. (K) se mai poate exprima sub următoarele forme:
Din aceste relaţii rezultă că valoarea lui K este cu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai mare sau cu cât înclinaţia marginală spre economisire este mai mică. Dacă în relaţia AY = K • AI înlocuim valoarea lui K cu expresiile de mai sus, obţinem:
înţelegerea procesului de multiplicare a creşterii venitului este uşurată de analiza economică în termenii fluxului cheltuieli-venituri. Orice cheltuială pe care o efectuează un subiect economic reprezintă pentru alt subiect economic un venit. Acest venit, la rândul său, va fi o parte cheltuit, iar o altă parte economisit. în cazul în care venitul creşte, sporul acestuia se va împărţi în cheltuieli pentru consum şi economii, în funcţie de mărimea înclinaţiei marginale spre consum, respectiv de mărimea înclinaţiei marginale spre economisire. Spre exemplu, o investiţie adiţională de 1.000 u.m. va genera, în condiţiile unei înclinaţii marginale spre consum de 2/3, un venit suplimentar egal cu:
       AY = —l— • 1.000 =           = 3.000 u.m.
                1--               -
                3             3
Aceasta înseamnă că la o înclinaţie marginală spre
consum de 2/3, K va fi de 3, fiind format dintr-o
unitate din investiţia iniţială plus două unităţi
adiţionale, antrenate de cheltuielile de consum. Ca
urmare a efectelor K, sporirea cheltuielilor pentru
investiţii devine, alături de creşterea cheltuielilor
pentru consum, un factor de amplificare a activităţii
economice. La început, creşterea autonomă a
investiţiilor este cea care dezvoltă producţia, sporeşte
venitul şi, pe această bază, consumul, pentru ca,
treptat, aceste creşteri, împreună cu anticipările pe
care le generează, să contribuie la încurajarea
investiţiilor (v. Accelerator, Investiţii). [P.C.]
MUNCĂ, factor de producţie primar (originar), care constă în exercitarea de către subiectul uman a unei
301
MUNDELL, ROBERTA.
acţiuni transformatoare asupra factorilor materiali ai producţiei, în scopul obţinerii unor efecte economice utile (bunuri corporale, necorporale, servicii, precum şi lucrări şi operaţii aferente diferitelor faze intermediare ale obţinerii acestora). Prestarea m., în unitatea celor două laturi ale ei, m. fizică şi m. intelectuală, are caracterul unui proces conştient, desfăşurat în timp, şi presupune utilizarea efectivă a resurselor de forţă de m. a participanţilor la activitatea de producţie, în cadrul căreia factorului m. îi revine rolul activ şi dinamizator. [M.Gh., D.H.]
MUNCĂ ABSTRACTĂ, concept specific teoriei marxiste, prin care se exprimă munca producătorilor de mărfuri în sensul ei general, ca o cheltuire de forţă de muncă omenească luată în sens fiziologic, facându-se abstracţie de forma ei concretă. M.a. constituie sursa şi substanţa socială a valorii mărfurilor. în unitate cu cea concretă, m.a. exprimă dublul caracter al muncii materializate în marfa, care creează cele două însuşiri ale mărfii-valoarea şi valoarea de întrebuinţare. [S.C.]
MUNCĂ CONCRETĂ, concept utilizat în teoria marxistă, prin care se exprimă munca desfăşurată într-o anumită formă, caracterizată prin folosirea unor mijloace de producţie şi tehnologii specifice şi a unor resurse de muncă cu calificare corespunzătoare acestora, orientată spre un anumit scop, având drept rezultat o valoare de întrebuinţare. [S.C.]
MUNCĂ MATERIALIZATĂ (TRECUTĂ), concept specific teoriei marxiste, care exprimă munca cheltuită în procese de producţie anterioare şi încorporată în bunurile economice produse (obţinute cu ajutorul său). Prin intermediul muncii vii, m.m. îşi transferă valoarea proprie în valoarea noilor bunuri economice, necreând nici un atom de valoare nouă. [S.C.]
MUNCĂ VIE, concept specific teoriei marxiste, prin care se exprimă consumul de energie fizică şi intelectuală a forţei de muncă în procesul producerii de noi bunuri economice. Prin mijlocirea m.v. se consumă munca trecută sub forma capitalului constant, rezultatul fiind producerea de noi bunuri. Spre deosebire de m. trecută, m.v. creează o valoare mai mare decât cea necesară propriei reproducţii a forţei de muncă, are capacitatea de a crea o valoare nouă mai mare, surplusul peste valoarea forţei de muncă fiind plusvaloarea. [S.C.]
MUNDELL, ROBERT A. (n. 1932), economist american de origine canadiană. A urmat studiile universitare la Universitatea Columbia Britanică şi la Universitatea din Washington, iar studiile aprofundate la London School of Economics (Marea Britanie). Teza de doctorat a fost susţinută la MIT, în anul 1956, pe o temă legată de mobilitatea internaţională a capitalului. Din 1974 R.A. Mundell este profesor titular la Universitatea Columbia. în anul 1999 R.A. Mundell a primit Premiul Nobel pentru Economie, pentru contribuţiile sale la studierea dinamicii monetare şi a zonelor monetare optime. Contribuţiile cele mai importante la teoria economică au fost realizate în anii deceniului al Vl-lea, pe vremea când R.A. Mundell era cercetător în cadrul departamentului macroeconomie al Fondului Monetar Internaţional. într-o serie de articole publicate la începutul anilor 1960 şi reunite în culegerea “International Economics” (1968), R.A. Mundell a analizat politicile monetare şi fiscale în cadrul economiei deschise. El a încercat să extindă valabilitatea modelului de factură keynesiană IS-LM, deschis încă din 1972 de către John R. Hicks, prin introducerea ipotezei unei economii deschise, în care fluxurile comerciale şi de capital nu sunt restricţionate. Concluziile modelului sunt legate dc faptul că adoptarea unui anumit mix de politici economice depinde într-o măsură considerabilă de regimul valutar considerat. Este interesant faptul că, deşi în prezent realitatea se apropie mai mult de o situaţie cu rate de schimb flotante şi fluxuri de capital cu o mare mobilitate, în anii 1960 (când a scris R.A. Mundell) aranjamentele monetare erau cele stabilite la Bretton Woods, iar libera circulaţie a capitalului era îngrădită prin impunerea de restricţii valutare severe. R.A. Mundell s-a preocupat şi de efectele pe termen lung ale politicii de stabilizare (dinamica monetară), în volumul “Monetary Theory” (1971). El a identificat existenţa de pieţe caracterizate prin viteze de ajustare diferite: principiul ordonării eficienţei. Ulterior, Rudiger Dombusch (1976) şi Pentti Kouri (1976) au studiat aceeaşi problemă. Prin aceste cercetări, R. A. Mundell a reuşit să explice fenomenul de overshooting al ratei de schimb, ca răspuns la şocurile reale. O problemă importantă abordată de R.A. Mundell a fost cea cu privire la ajustarea economiei ca urmare a apariţiei de dezechilibre în balanţa de plăţi. într-un număr de articole (1960,
1968), R.A. Mundell a demonstrat că, în situaţia unui regim valutar fix, o economie va reveni la echilibru
MURGESCU, COSTIN
302
şi vor fi eliminate perioadele de excedent sau deficit al balanţei de plăţi, ca urmare a ajustărilor de natură monetară din cadrul economiei. Această abordare a fost ulterior cunoscută sub numele de “abordare monetară a balanţei de plăţi”. în condiţii de rate de schimb flotante, variabila de ajustare devine rata de schimb. Aceste abordări au dat naştere abordării monetare a ratelor de schimb. Studiile lui R.A. Mundell (1961) au reformulat radical problema diferitelor regimuri valutare, ridicând noi întrebări, în ce condiţii este avantajos pentru un număr de ţări să renunţe la suveranitatea monetară în favoarea unei monede unice? R.A. Mundell arată avantajele care însoţesc o zonă monetară comună: costuri reduse de tranzacţie şi o mai mică incertitudine asupra preţurilor relative. Dezavantajele sunt legate, în principal, de aşa-numitele şocuri asimetrice. El a definit zona monetară comună drept o regiune în care înclinaţia spre migrare este suficient de ridicată pentru a asigura ocuparea deplină, chiar şi în condiţii de şocuri asimetrice. Op.: “International Economics” (1968); “Monetary Theory: Interest, Inflation and Growth in the World Econonry” (1971); “The Monetary Dynamics of International Adjustment Under Fixed and Flexible Exchange Rates”, în The Quarterly Journal of Economics (1960); “A Theory of Optimum Currency Areas”, în The American Economic Review (1961). [G.P.T.]
MURGESCU, COSTIN (1919-1993), economist teoretician român, cercetător şi gânditor profund, publicist de mare talent, profesor la Universitatea Bucureşti, manager de marcă al cercetării ştiinţifice din ţara noastră. A fost un elev de excepţie al Liceului “Matei Basarab” din Bucureşti, pe care l-a absolvit în anul 1938. Urmează apoi Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Funcţionează mai întâi ca redactor în probleme economice la ziarul România liberă. începând din 1953 lucrează la catedra de economie politică de la Universitatea Bucureşti, apoi ca cercetător principal şi director adjunct al Institutului de Cercetări Economice. în 1963 a înfiinţat şi condus săptămânalul Viaţa economică. A îndeplinit cu mult succes, la Institutul de Economie Mondială, funcţia de director general până în 1993. Meritele ştiinţifice ale lui C. Murgescu au fost apreciate şi prin alegerea (primirea) sa ca membru corespondent al Academiei Române. Opera economică a lui C. Murgescu, extrem de bogată,
variată şi interesantă, poate fi grupată în următoarele domenii: caracterizarea economiei româneşti şi relevarea sensurilor dezvoltării sale; economia mondială şi poziţia României în cadrul acesteia; gândirea economică şi îndeosebi cea românească, în mai multe lucrări scrise de-a lungul a cinci decenii (individual, în colaborare sau în calitate de coordonator), profesorul C. Murgescu şi-a exprimat marea opţiune pentru dezvoltarea şi progresul economiei României, pe care o sintetizează astfel: “Ideea de progres economic şi emancipare socială este organic condiţionată de ideea de libertate şi independenţă.” în acest context tematic au fost amplu şi interesant tratate probleme ca: permanenţe în istoria poporului român; libertate, unitate, independenţă, progres, reforma agrară din 1945; rolul industriei în dezvoltarea ţării, în asigurarea mobilităţii sociale; locul şi rolul capitalului străin în România etc. Preocupările profesorului C. Murgescu în domeniul economiei mondiale s-au concretizat în studii care privesc: confruntările din economia mondială şi starea sa de criză; cooperarea economică internaţională în cadrul ONU; România şi promovarea principiilor cooperării economice internaţionale; Japonia în economia mondială; omenirea la orizontul unui sfert de veac etc. Un mare efort ştiinţific al lui C. Murgescu a fost consacrat istoriei gândirii economice universale şi româneşti. A luai parte, în calitate de coordonator şi nu numai, la publicarea operelor economice aparţinând unor mari reprezentanţi ai gândirii economice: A. Smith, D. Ricardo, Ch. Fourier, Fr. List, D.P Marţian, PS. Aurelian, A.D. Xenopol, Mihail Manoilescu. Dar opera de căpetenie în domeniul respectiv rămâne “Mersul ideilor economice la români”, lucrare în două volume, de o mare valoare şi rezonanţă. Op.: “Reforma agrară din 1945” (1956); “Contribuţii la istoria capitalului străin în România” (1960); “Influenţa industrializării asupra mobilităţii sociale” (1967); “Cooperarea economică internaţională în cadrul ONU” (1967); “Casa regală şi afacerile cu devize, 1935-1940” (1970); “Quelques considérations sur les problèmes du nouvel ordre économique international” (Câteva consideraţii privind problemele noii ordini economice internaţionale - 1980); “Omenirea peste un sfert de secol” (1989); “David Ricardo şi Anglia revoluţiei industriale” (1972); “Mersul ideilor economice la români” (2 volume, 1987-1992). [D.N.]
 303
MYRDAL, GUNNAR K.
MYRDAL, GUNNAR K. (1898-1987), economist suedez, politician şi înalt funcţionar internaţional, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Stockholm, unde a devenit licenţiat în drept (1923), apoi şi-a susţinut teza de doctorat în economie (1927). A practicat mai întâi avocatura, pentru ca, începând cu anul 1927, să funcţioneze ca profesor la Universitatea din Stockholm (1927-1938). în anii 1940 a predat şi în S.U.A., la Universitatea Harvard. După cel de-al doilea război mondial, G.K. Myrdal participă activ la viaţa politică a Suediei; a condus Comitetul de Stat al Planificării Economice şi a deţinut portofoliul de ministru al comerţului. în perioada 1947-1957 a îndeplinit funcţia de secretar general al Comisiei Economice a ONU pentru Europa. în anul 1974 G.K. Myrdal a primit Premiul Nobel pentru Economie. Academia Regală de Ştiinţe a Suediei aprecia că premiul i se atribuie pentru lucrările sale de pionierat în domeniul fluctuaţiilor economice şi monetare internaţionale, ca şi pentru analiza profundă şi originală a interdependenţelor dintre procesele economice, pe de o parte, şi cadrul instituţional, pe de alta. Sintetizând, unii analişti consideră că Premiul Nobel i-a fost atribuit pentru reuşita tentativei sale de a lărgi sfera de cercetare a ştiinţei economice. în lucrarea “Political Element in the Development of Economic Theory” (Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice, 1929) el a criticat ortodoxismul economic din vremea sa, arătând că acesta a deturnat doctrina utilităţii de la concluzia ei logică de egalitarism spre apărarea statutului individului, apărare înrădăcinată în conservatorismul economiştilor. G.K. Myrdal a adoptat o atitudine critică faţă de tendinţa de dezvoltare a metodelor sofisticate de analiză matematică, unele dintre
ele fiind considerate superficiale şi irelevante pentru mersul economiei reale. Metoda de analiză adoptată de G.K. Myrdal apare într-o lumină clară în lucrarea sa “An American Dilemma; the Negro Problem” (O dilemă americană; problema negrilor, 1944). în această lucrare el combină modelele de echilibru economic cu analiza dinamică a proceselor cumulative datorate dezechilibrelor. G.K. Myrdal lărgeşte sfera de cuprindere a ştiinţei economice cu aspecte normative, focalizând atenţia asupra interdependenţelor dintre factorii economici şi sociali. în acest spirit, el preferă o teorie economică a cauzelor cumulative, care ar putea fi descrise ca nişte cercuri vicioase ale sărăciei, ale discriminării şi ale educaţiei insuficiente. începând cu anii 1950, G.K. Myrdal este preocupat tot mai mult de problematica dezvoltării economice. “The Asiatic Drama” (Drama asiatică, 1968) este cea mai cunoscută lucrare,a sa în acest domeniu, în care se remarcă descrierea cercului vicios al sărăciei. în disonanţă cu gândirea oficială occidentală, G.K. Myrdal a susţinut punctul de vedere conform căruia ajutorul acordat ţărilor din aşa-zisa Lume a Treia de cele dezvoltate economic nu reprezintă o soluţie cu efecte pe termen lung pentru progresul ţărilor sărace ale globului. El a avut, de asemenea, contribuţii notabile ia “rafinarea”, la “purificarea” teoriei economice, dezvoltând teoriile lui Knut Wicksell şi anticipând unele dintre conceptele lui J.M. Keynes, cum sunt cele de ex ante şi ex post. Alte lucrări: “An International Economy: Problems and Prospects” (O economie internaţională: probleme şi perspective, 1956); “Economic Theory and Under-Developed Regions” (Teoria economică şi regiunile subdezvoltate, 1957); “Challenge to Affluence” (Provocarea abundenţei, 1963); “Againstthe Stream” (împotriva curentului, 1973). [D.N.]
N
NAIRU, abreviere a expresiei “Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment”, expresie care semnifică acea rată a şomajului care nu antrenează accelerarea inflaţiei. Acest concept a fost avansat în anii 1960, în cadrul dezbaterilor în jurul curbei Phillips. N. este considerată ca fiind egală cu rata şomajului natural, rată care se preconizează a fi atinsă într-o ţară unde creşterea preţurilor este constantă. Calculul N. face să intervină “presiunea inflaţionistă” datorată creşterilor de salarii, precum şi creşterii preţurilor la bunurile importate (v. Curba Phillips). [D.N.]
NASH, JOHN F. (n. 1928), economist american, profesor universitar. A predat un curs de economie la Universitatea Princeton din New Jersey (S.U.A.). Laureat al Premiului Nobel pentruEconomie în anul
1994, alături de John Harsanyi şi Reinhard Selten. Motivaţia juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei a fost: “Pentru activitatea lor de pionierat în analiza echilibrului în teroria jocurilor.” Cea mai cunoscută lucrare a sa este “Essays on Game Theory” (Eseuri asupra teoriei jocurilor). La exact 50 de ani după ce John von Neumann şi Oskar Morgenstem au publicat lucrarea “The Theory of Games and Economic Behaviour” (Teoria jocurilor şi comportamentul economic), Academia Regală de Ştiinţe a Suediei a recunoscut importanţa şi caracterul novator al muncii de cercetare în domeniul teoriei jocurilor. Teoria jocurilor a fost folosită nu doar în jocurile de casă, precum şahul sau pokerul, ci i s-a conferit o aplicare aproape universală la situaţiile economice în care participanţii au posibilitatea să anticipeze acţiunile celorlalţi participanţi. Teoria jocurilor explică de fapt aspectele strategice ale majorităţii comportamentelor. Cu toate acestea economiştii nu au avut succes imediat în aplicarea teoriei jocurilor în preocupările lor din perspectiva condiţiilor de concurenţă liberă, care consideră neglijabilă abilitatea fiecărui participant individual de a influenţa rezultatul general final. în schimb, teoria jocurilor şi-a găsit aplicaţii imediate, încă din anii 1950, în problemele legate de Războiul Rece
(de la strategiile de acţiune aeriană până la doctrina distrugerii reciproce). J.F. Nash a găsit însă aplicaţii concrete ale teoriei jocurilor în economie, reuşind să generalizeze un set de probleme cunoscute de economişti încă din anul 1840, când Augustin Coumot a început să analizeze rezultatele ce ar putea apărea atunci când două mari companii se înfruntă pe piaţă. J.F. Nash a formulat o “soluţie-concept” universală pentru un joc necooperant în care sunt implicate mai multe persoane (adică acele jocuri în care nu există o autoritate din afară ce ar putea să asigure condiţiile în care jucătorii respectă aceleaşi reguli predeterminate). Astfel, numele său s-a legat de o gamă largă de posibilităţi ce pot apărea din observarea cu succes a strategiei rivalului (“echilibrul Nash”). J.F. Nash mai are şi alte realizări, inclusiv introducerea în economie a unei teorii formale a negocierii. Este adevărat, această formalizare este mai mult de natură matematică decât economică. Se poate aprecia totodată că J.F. Nash a stabilit diferenţa dintre jocurile cooperante, în care întâlnim acţiuni conexate între ele, şi jocurile necooperante, în care astfel de acţiuni nu sunt posibile. Lui i se recunoaşte paternitatea asupra conceptului de echilibru în jocurile necooperante, care îi poartă numele. [D.C.]
NAŢIONALIZARE, actul, decizia politică prin care se trece în proprietatea statului una sau mai multe întreprinderi private. N. se poate face fie prin confiscarea capitalului firmelor, fie prin cumpărarea de către stat a titlurilor aflate în posesia acţionarilor privaţi (v. Privatizare). [M.G.]
NEGOCIERE, proces în care se duc tratative bisau multilaterale cu privire la problemele de interes comun ale negociatorilor. Acestea pot fi internaţionale şi interne. După nivelul la care se angajează n., cele internaţionale pot fi la nivel înalt (între şefii de stat şi de guvern), la nivelul miniştrilor, la nivelul experţilor. Rezultatul n. se consemnează în tratate, convenţii sau acorduri internaţionale. N. interne pot fi comerciale, colective-salariale, de valori mobiliare. [G.P.T.]
305
NEOLIBERALISM
NEGOCIERI SALARIALE, formă a tratativelor multilaterale în care sunt implicaţi guvernul, patronatele, sindicatele şi alţi agenţi sociali, privind în special dimensionarea salariului, indexările şi anumite prevederi ale dreptului muncii. Rezultatul n.s. se consemnează în: contracte colective/ individuale de muncă, convenţii (la nivel de ramuri, subramuri, sectoare de activitate), acorduri parţiale/ totale (pe termen lung sau scurt). Toate acestea sunt concretizate potrivit înţelegerii dintre părţi. N.s. au început să se practice în perioada interbelică. Logica socială conferă n.s. şi sindicatelor un loc privilegiat în rezolvarea tensiunilor sociale sau a conflictelor din cadrul sistemului économico-social. [I.M.]
NEOFACTORI DE PRODUCŢIE, termen generic ce desemnează gama acelor factori de producţie, diferiţi de cei clasici (munca, natura şi capitalul), care conferă procesului de producţie o orientare şi performanţe determinante, imprimându-i un caracter dinamic, inteligent şi novator. Din categoria n. de p. care se afirmă în contextul revoluţiei ştiinţifico-teh-nice şi manageriale din societatea industrială şi postindustrială fac parte: abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţia şi cunoaşterea, managementul firmei. [M.Gh., D.H.]
NEOIMPERIALISM, conform punctelor de vedere de orientare radicală, marxistă, socialistă, afacerile avantajoase pe care corporaţiile transnaţionale şi multinaţionale le efectuează în economiile ţărilor slab dezvoltate şi în dezvoltare. în forma sa originară, imperialismul s-a manifestat de regulă prin controlul politic din partea guvernelor ţărilor dezvoltate economic (metropole) asupra popoarelor din coloniile acestora. Guvernele din ţările-metropole concepeau şi desfăşurau ample acţiuni politice, ideologice, culturale, religioase şi chiar militare pentru a impune şi apăra interesele industriale şi comerciale ale acestor ţări, ale marilor firme din ţările lor. în condiţiile n., dominaţia asupra economiilor din ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare se exercită de către marile corporaţii multinaţionale şi transnaţionale. Acestea beneficiază adesea de sprijinul politic şi diplomatic al ţărilor lor de origine (unde îşi au sediul social) pentru a intra pe pieţele ţărilor slab dezvoltate. Dar penetrarea, menţinerea pe aceste pieţe şi sustragerea profiturilor substanţiale din aceste ţări se fac pe alte căi, cum sunt: deţinerea monopolului tehnologic şi managerial în sectoarele de vârf,
sectoare la care aspiră şi ţările slab dezvoltate; transferul profiturilor mari însuşite pe baza favorabilităţilor obţinute de către ţările de origine ale societăţilor respective, cu toate implicaţiile ce decurg din acest proces. Desigur, în anumite condiţii, ţările slab dezvoltate sunt interesate de penetrarea unor capitaluri străine în economiile lor. N. se manifestă atunci când întreprinderile transnaţionale sunt mai puţin interesate de promovarea obiectivelor naţionale şi urmăresc mai ales creşterea şi dezvoltarea lor, creşterea profitului, păstrarea monopolului asupra tehnologiei de vârf, dominaţia pieţei interne etc. (v. Imperialism, Corporaţii transnaţionale). [D.N.]
NEOKEYNESISM, curent de gândire economică ce încearcă să adapteze şi să dezvolte teoria şi principiile de politică economică fundamentate de J.M. Keynes la cerinţele şi exigenţele economice din a doua jumătate a secolului al XX-lea. în genere, promotorii n. recunosc meritele şi rolul istoric al doctrinei keynesiste, dar semnalează şi o serie de insuficienţe ale acesteia, cum sunt: abordarea preponderent statică a economiei; exagerarea laturilor psihologice în explicarea unor probleme social-eco-nomice; o anumită “ruptură” între analiza (abordarea) microeconomică şi cea macroeconomică. Printre cei mai cunoscuţi neokeynesieni se numără: A. Hansen, S. Harris, P.A. Samuelson, J.K. Galbraith, R. Harrod, Joan Robinson, G. Haberler. în sinteză, n. înseamnă: trecerea de la metoda statică de analiză la metoda dinamică; îmbinarea microanalizei cu macroanaliza, cu accent pe ultima formă de economie; armonizarea intereselor şi a intervenţiei statului cu cele ale sectorului privat, ale marilor firme particulare (v. Keynesism, Keynes). [D.N.]
NEOLIBERALISM, curent de gândire economică ce caută să reacţioneze şi să adapteze teoria clasică a liberalismului economic la condiţiile din ţările dezvoltate din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Se afirmă că aşa-numita şcoală de la Freiburg, prin Walter Euken, a lansat şi a susţinut curentul n. Principalii reprezentanţi ai n. sunt: W. Ropke, L. Erhard, L. Baudin, J. Rueff, M. Aliáis, L. Robbins, M. Friedman, F. von Hayek, L. von Mises etc. Spre deosebire de liberalismul tradiţional, n. consideră că libera concurenţă nu poate să-şi exprime favorabilităţile în mod automat, aceasta nefiind o ordine “naturală”. De aceea, n. recomandă intervenţia statului pentru a stabili cadrul juridic al concurenţei,
NEUTRALITATE BUGETARĂ
306
baza funcţionării armonioase a mecanismului preţurilor şi a stăvilirii abuzurilor monopolurilor. De remarcat că n. se bazează în argumentările sale pe principiile microanalitice ale economiei clasice, conform căreia doar preţurile concurenţei perfecte asigură eficienţa maximă. N. se pronunţă împotriva intervenţiei statului în economie prin metoda stimulării cererii globale, pe care o consideră neselectivă. In acest scop, adepţii săi consideră că politica economică şi socială a statului trebuie să fie foarte variată, cu obiective concrete, pentru a acţiona în mod diferit asupra unităţilor economice şi categoriilor sociale. [D.N.]
NEUTRALITATE BUGETARĂ, acea situaţie dintr-o economie care se caracterizează prin faptul că execuţia bugetară nu provoacă distorsiuni în deciziile unităţilor economice şi nu afectează deci alocarea resurselor. N.b. presupune neutralitate fiscală, echilibru bugetar, deci cheltuielile publice trebuie să fie limitate la strictul necesar. Unii economişti au demonstrat că şi un buget echilibrat poate stimula activităţile economice sau le poate restricţiona, aşa că - spun ei - nu mai există n.b. [D.N.]
NEUTRALITATE FISCALĂ, acele impozite şi taxe, acel sistem de impunere care nu provoacă distorsiuni în alocarea resurselor productive. Aceasta înseamnă că activităţile economice sunt afectate în mod identic de impozit. Se consideră că taxa pe valoarea adăugată (TVA) este un impozit neutru, în timp ce taxele pe profesii nu au acest caracter (v. Impozite). [D.N.]
NEUTRALITATEA MONEDEI, un principiu, o atestare ce îşi are originile în teoriile noii macroeconomii clasice, în sensul că, într-o economie, cantitatea de bani poate afecta numai preţurile (inflaţia) şi nu poate influenţa direct alte variabile reale,, cum sunt investiţiile sau nivelul ocupării. Cum economia va opera întotdeauna la nivelul ratei naturale a şomajului şi politicile guvernamentale vor fi pe deplin anticipate de indivizi - spun adepţii acestui principiu - alegerile acestora vor fi ajustate pentru a ţine seama de efectele politicii guvernamentale. Spre exemplu, dacă un guvern încearcă să sporească investiţiile, preţul investiţiilor va creşte. Acest lucru va descuraja cumpărările programate anterior, astfel încât singurele modificări vor fi înregistrate de preţuri, care cresc. [D.C.]
NEVOI (PREFERINŢE) UMANE, doleanţele, resimţirile, aşteptările oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi de a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi (efective) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. N.u. apar mai întâi sub forma ^doleanţelor, aşteptărilor, aspiraţiilor oamenilor, acestea constituind latura lor subiectivă. întipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de consum ale popoarelor şi naţiunilor, n.u. dobândesc un caracter obiectiv. Multitudinea n.u. şi continua lor diversificare au făcut necesare eforturi de ordonare, apreciere şi clasificare a lor. în funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se grupează în fiziologice (somatice), sociale, raţional-afective. Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente fiecăruia dintre ei. De pildă, în zona temperată a Terrei, omul are nevoie, în medie, de circa 3000 de calorii zilnic; el resimte nevoia unei temperaturi corporale permanente de circa 37° C, ca şi pe cea de reproducere; altfel, cu trecerea timpului, omul ar dispărea ca specie. Nevoile sociale, de grup, sunt cele resimţite de oameni, ca membri ai diferitelor sociogrupuri, şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor conjugată Nevoile raţionale, spiritual-psihologice, decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului în instrucţie, în relaţiile morale, ele presupunând raţionalitate, gândire elevată şi viaţă spirituală superioară. în funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul culturii şi civilizaţiei, nevoile pot fi: de bază sau inferioare; complexe sau superioare. N.u. constituie motorul întregii activităţi economice. Orice fiinţă umană, pentru a trăi şi a se dezvolta, împrumută din natură elemente utile pe care le transformă şi le înmulţeşte. Atât timp cât o nevoie nu este satisfăcută, oamenii reacţionează şi caută obiectul cu care îşi pot asigura satisfacerea ei. Zicala “nevoia te învaţă” sintetizează acest proces specific uman. Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese. N.u. se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare reflectând de fapt un principiu economic esenţial, a) N.u. sunt nelimitate ca număr. Ceea ce deosebeşte pe om de animale este apariţia de noi trebuinţe pe măsura satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor. Preocuparea permanentă a omului de a-şi satisface noile dorinţe şi resimţiri reprezintă motivaţia progresului şi a creşterii gradului de civilizaţie. Fără
 307
NIVEL AL DEZVOLTĂRII ECONOMICE
o astfel de preocupare, oamenii ar fi rămas într-o veşnică servitute faţă de natură, ei ar fi încetat de a mai fi oameni, b) N.u. sunt limitate în capacitate. Trăsătura în cauză semnifică faptul că satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun. Intensitatea resimţirii unei nevoi individuale descreşte pe măsură ce ea este satisfăcută continuu. De pildă, nevoia de hrană se manifestă pe măsura consumării de alimente, sub formă de: foame, saţietate, dezgust şi chiar suferinţă. în cazul nevoilor fiziologice, limita saţietăţii este mai netă. Invers, în situaţia celor sociale şi raţionale, c) N.u. sunt concurente, ceea ce înseamnă că unele nevoi se extind în detrimentul altora, că se înlocuiesc şi se substituie între ele. d) N.u. sunt complementare, cele mai multe dintre ele evoluând în aceleaşi sensuri, e) Orice n.u. se stinge momentan prin satisfacere. Dar n.u. satisfăcute renasc în timp, la intervale de timp diferite, fixându-se în obiceiuri şi tradiţii de consum (v. Activitate economică, Interese economice, Resurse economice). [D.N.]
NEW DEAL, program de politică economică şi socială preconizat în timpul preşedintelui
F.D. Roosevelt şi pus parţial în aplicare în S.U.A. în perioada 1933-1936, pentru a înlătura efectele marii crize economice de supraproducţie din 1929-1933. în centrul acestui program, care în traducere înseamnă “noua acţiune”, s-a aflat problema lichidării (diminuării) şomajului, care atinsese proporţii de masă în anii crizei. Măsurile sociale şi economice întreprinse în cadrul New Deal - prima încercare de aplicare sistematică a teoriei macroeconomice a lui J.M. Keynes - erau în disonanţă cu încercările de a depăşi criza economică ciclică şi recesiunea prelungită prin mijloace deflaţioniste tradiţionale şi cu multe alte măsuri de politică economică promovate de S.U.A.' până atunci. Administraţia federală a început această politică aplicând mai multe măsuri de refacere (relansare) a industriei, prin lansarea unor comenzi publice de amploare şi printr-o largă ofertă de credite. Au fost adoptate o serie de legi, unele devenite celebre, prin care s-a preconizat sporirea intervenţiei statului american în economie, creşterea consumului de stat, respectiv a cererii agregate, ca pârghie de influenţare a mecanismului economic de ansamblu. A fost creată o instituţie specializată de stat, având ca obiectiv finanţarea programelor guvernamentale, a fost adoptată legea securităţii sociale, prin care s-a generalizat asigurarea socială
în S.U.A., iar prin legea agriculturii s-a prevăzut o largă asistenţă pentru fermieri etc. New Deal a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea unor mari firme şi din partea purtătorilor de cuvânt ai economiei ofertei. Ca urmare, unele prevederi iniţiale ale programului au fost anulate de Curtea Supremă a S.U.A., iar din 1936 principiile de bază ale New Deal au fost abandonate în mare măsură. [D.N.]
NIVEL AL DEZVOLTĂRII ECONOMICE,
indicator sintetic prin care se exprimă rezultatul procesului dezvoltării unei ţări, a unei economii, cu ajutorul căruia se măsoară gradul de dezvoltare la care a ajuns fiecare dintre ele. Având în vedere că dezvoltarea economică poate fi privită atât ca proces, cât şi ca rezultat, ştiinţele economice au elaborat criterii şi indicatori de apreciere a intensităţii procesului, precum şi criterii şi indicatori de judecare şi de măsurare a rezultatului istoric al dezvoltării. Procesul dezvoltării se măsoară prin ritmul mediu anual de modificare a indicatorilor macroeconomici de rezultate, ceea ce, comparativ cu o medie mondială posibilă, înseamnă fie rate de rămânere în urmă a unor ţări, fie rate de ajungere din urmă a ţărilor avansate economic. In ceea ce priveşte rezultatul dezvoltării economice, acesta se exprimă prin n.cL6;, respectiv printr-un indicator macroeconomic de rezultate corelat (ajustat) cu modificarea fenomenului demografic. Cel mai adesea este folosit în acest scop produsul intern brut pe locuitor sau venitul naţional pe locuitor. Evident, aceşti indicatori sunt aduşi la un numitor comun, pentru a se face, pe baza lor, comparaţiile de rigoare în timp şi spaţiu. Uneori, n.d.e. se măsoară prin produsul intern brut sau prin venitul naţional creat într-un an de o persoană ocupată. Aceasta înseamnă că n.d.e. măsoară direct şi gradul de eficienţă cu care sunt folosiţi factorii de producţie, cu care este folosit potenţialul productiv al ţării. De asemenea acest indicator reflectă toate modificările structurale survenite în cadrul economiilor ţărilor. în funcţie de produsul naţional pe locuitor, Banca Mondială împarte ţările lumii şi teritoriile autonome în patru grupe: ţări cu venit mic, ţări cu venit mediu scăzut, ţări cu venit mediu ridicat şi ţări cu venit mare (ridicat). în prima grupă, de pildă, se încadrează 56 de ţări şi teritorii autonome, acestea având, în medie, în 1997, un produs naţional brut pe locuitor mai mic de 765 de dolari. în grupa ţărilor cu venit mediu (scăzut şi ridicat) se includeau 95 de ţări, mărimea medie a venitului fiind cuprinsă între 766
NIVEL DE TRAI
308
şi 9385 de dolari. în ceea ce priveşte grupa ţărilor cu venit ridicat, aceasta cuprinde 55 de ţări, mărimea medie a produsului naţional brut pe locuitor fiind mai mare de 9385 de dolari (v. Dezvoltare economică, Indicatorul dezvoltării umane). [D.N.]
NIVEL DE TRAI, indicator economico-social care exprimă ansamblul de bunuri şi servicii pe care o persoană şi-l poate asigura cu venitul său. N. de t. exprimă situaţia populaţiei unei ţări, ca şi a diferitelor ei segmente, în legătură strânsă cu procesul creşterii economice, cu dezvoltarea economică durabilă şi cu teoria bunăstării. Noua concepţie privind abordarea nivelului de trai este denumită problema şanselor de egalitate sau egalitatea şanselor. N. de t. exprimă gradul de satisfacere a nevoilor populaţiei şi se regăseşte ca indicator fundamental în politica socială; conceptul abordează condiţia umană, poziţia socială, stilul de viaţă, cultura, valorile şi aspiraţiile, în conexiune cu posibilităţile de satisfacere a nevoilor populaţiei. N. de t. presupune o anumită metodologie de cercetare şi determinare a componentelor, indicatori de operaţionalizare şi analiza inegalităţilor economice şi sociale, precum şi a dimensiunilor acestora. Indicatorii de apreciere compatibili din punct de vedere conceptual, statistic şi interpretativ sunt: dezvoltarea economică, dezvoltarea serviciilor, existenţa unui sector public care să permită menţinerea în limite decente a n. de t. în perioade critice, dezvoltarea învăţământului, un anumit raport de ocupare a forţei de muncă în industrie/agricultură, un volum mare de cheltuieli orientate către bunăstarea socială. Aprecierea n. de t. se realizează cu ajutorul unor indicatori economici (P.I.B. pe locuitor, repartiţia veniturilor, nivelul preţurilor) şi sociali (educaţie, sănătate, ocuparea şi calitatea vieţii, timpul liber, accesul la bunuri şi servicii, mediul fizic, mediul social, siguranţa personală) (v. Calitatea vieţii, Politică socială). [I.M.]
NOII CLASICI, prin această sintagmă sunt desemnaţi economiştii care aparţin şcolii “anticipărilor raţionale”. Termenul încearcă să realizeze o anumită filiaţie de idei cu “legea debuşeelor” formulată de J.B. Say. Dar în prezent n.c. nu se limitează la anticipările raţionale. Ei au demarat programe de cercetare macroeconomică, propunând diferite modele econometrice alternative la cele keynesiene şi neokeynesiene (v. Şcoala economică clasică). [D.N.]
NONEXCLUDEREA, caracteristică a bunurilor publice, constând în aceea că un bun nu este mai puţin disponibil în consum pentru o persoană oarecare din cauză că este mai agreabil pentru o alta; imposibilitatea de a exclude de la consum orice consumator potenţial din moment ce bunul a fost produs. Exemplul tipic de n. în consum este iluminatul public (v. Bunuri publice). [M.G.]
NONRTVALITATE (A BUNURILOR), nonexhaus-tivitate, caracteristică a bunurilor publice, constând în aceea că suplimentarea beneficiarilor acestor bunuri nu diminuează utilităţile beneficiarilor iniţiali. Deci, pentru orice consumator adiţional costul marginal este nul (v. Bunuri publice). [D.N.]
NORTH, DOUGLAS C. (n. 1920), economist american, profesor universitar. Obţine titlul de licenţiat în anul 1942 şi titlul de doctor la Universitatea Berkeley, California. A fost succesiv profesor asistent (1951-1956), asociat (1956-1960) şi titular (1960-1983) la Universitatea Washington din Seattie. începând cu 1983, D.C. North este profesor la Universitatea Washington din Saint Louis, unde conduce departamentul de economie politică (economics). Intre 1960 şi 1966 a fost coordonator al revistei Journal of Economic History, iar în 1972-1973 a fost preşedinte al Asociaţiei de Istorie Economică. în anul 1993 primeşte Premiul Nobei pentru Economie, motivaţia juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei fiind: “Pentru contribuţia adusă la reînnoirea cercetării în istoria economică prin aplicarea teoriei economice şi a metodelor cantitative în explicarea schimbărilor economice şi instituţionale.” D.C. North este unul dintre principalii arhitecţi ai “noii istorii economice”. El reproşează istoriei tradiţionale tendinţa de a trata doar descriptiv instituţiile şi activităţile economice, fară să explice însă natura şi ritmul evoluţiei economice pe termen lung. în prima sa lucrare (1961) el combate ideea conform căreia cunoaşterea economică în S.U. A. s-a declanşat în principal după Războiul Civil. El susţine că, dimpotrivă, acest război a întrerupt un proces pe deplin pornit înainte şi subliniază evoluţia economiei bazate pe legile pieţei şi ale mişcărilor preţurilor. Noua istorie economică se caracterizează prin interpretarea elementelor cantitative din perspectiva teoriei economice actuale, în special de pe poziţia teoriei neoclasice, însă nu se limitează doar la economie. El îşi extinde cercetarea şi la istoria socială,
309
NOUA PARADIGMĂ ECONOMICĂ
politică şi ideologică. în particular, D.C. North considera că evoluţia instituţiilor joacă un rol major. De aceea el şi-a propus şi a reuşit să realizeze o teorie generală a acestei evoluţii, utilizând conceptele de “costuri de tranzacţie” şi “drepturi de proprietate”, pe care le aplică şi teoriei proceselor politice, fiind inspirat de abordarea neoclasică. “Problema centrală a istoriei economice şi a dezvoltării economice - spune D.C. North - este legată de evoluţia instituţiilor politice şi economice care creează un mediu economic determinând o creştere de productivitate.” El însuşi califica drept “revoluţionară” lucrarea sa, unde aplica această structură de analiză istoriei Occidentului între anii 900 şi 1700 (“The Rise of the Western World: A New Economic History” - Ascensiunea Occidentului: o nouă istorie economică) şi care dezvolta o interpretare contra majorităţii ideilor deja consacrate şi, în particular, a celor dezvoltate în tradiţie marxistă. Op.: “The Economic Growth of the United States, 1790-1860” (Dezvoltarea economică a S.U.A., 1790-1890), 1961; “Growth and Welfare in the American Past: A New Economic History” (Creştere şi bunăstare în trecutul S.U.A.: o nouă istorie economică, 1966); “A Documentary History of American”, “Structure and Change in Economic History” (Structură şi schimbare în istoria economică, 1981); “Institutions, Institutional Change and Economic Performance” (Instituţiile, schimbarea instituţională şi activitatea economică, 1990). [R.A.]
Noua economie (vezi NOUA PARADIGMĂ ECONOMICĂ)
NOUA MACROECONOMIE CLASICĂ, curent de gândire economică din secolul al XX-lea care reînvie teoria economică walrasiană. Principalele caracteristici sunt: ipoteza anticipărilor raţionale, ipoteza “market clearing” instantaneu, respingerea modelului IS-LM şi adoptarea modelului cererii şi ofertei agregate, ipoteza neutralităţii banilor şi accentul pus pe formularea matematică a modelelor propuse. Principalii reprezentanţi sunt: Robert Lucas, Thomas Sargent, Neil Wallace, Edward Prescott, Robert Barro şi Patrick Minford. [R.C.]
NOUA MICROECONOMIE, termen prin care se desemnează acea parte a literaturii contemporane care încearcă să analizeze problemele microeconomice pe baza şi în contextul principiilor macroeconomice; în
mod special, se consideră că o firmă are un comportament raţional în măsura în care caută să se încadreze în mecanismul relaţiei dintre modificarea preţurilor (inflaţie, deflaţie) şi şomaj. N.m. a fost construită pe baza ipotezei ratei naturale a şomajului şi a abandonării ideii de informare completă a participanţilor la schimburi. Urmărind să explice (valorifice) implicaţiile ipotezei ratei naturale a şomajului, adepţii n.m. caută să explice existenţa ratei naturale pozitive a şomajului şi relaţia negativă, pe termen scurt, dintre modificarea salariului/preţului şi cea a şomajului. Totuşi unele firme descoperă că, în primul rând, creşterile de preţuri şi de salarii au determinări generale şi nu pot fi explicate pe baza mecanismelor specifice de pe pieţele particulare pe care ei acţionează, producţia şi ocuparea trebuind să fie modificate faţă de nivelurile prevăzute iniţial, pe baza principiilor microeconomiei clasice (v. Microeconomie). [D.N.]
NOUA PARADIGMĂ ECONOMICĂ, formulă de aproximare a referenţialelor esenţiale pentru evoluţia economiei (“noua economie”) spre stadiul postindustrial, în care cunoştinţele devin un factor de producţie cu rol primordial, iar comerţul prin reţele informatice pare să devină alternativa de succes la desfacerea prin modalităţi tradiţionale. Trebuie observat faptul că n.p.e. a apărut pe fondul complicaţiilor în instrumentarea proceselor economice de natură transnaţională, dar şi în condiţiile unei insuficienţe în explicarea exceselor semnalate în evoluţia economiei în baza obişnuinţei cu fundamentele economiei clasice. Teoretizată pe exemplul economiei americane, n.p.e. oferă explicaţia paradoxului creşterii rapide şi durabile în condiţiile în care şomajul şi inflaţia rămân constant scăzute. Cele două percepţii ale teoreticienilor arată că n.p.e. este' încă un concept difuz, care indică mai degrabă faptul că economia tinde să îşi schimbe fundamentele, fără să se precizeze şi care sunt acestea. De aceea, nu este întâmplător faptul că n.p.e. apare în analize în alternanţă cu conceptul de noua economie. N.p.e. include în spectrul său de semnificaţii sensul evoluţiilor grăbite de revoluţia în domeniul resurselor, în care resursele umane, cu diferenţa lor specifică dată de capacitatea de a formula şi rezolva probleme, inclusiv pe cele proprii, înlătură limitările proceselor creatoare de valoare impuse de celelalte resurse. [M.D.]
NOUA TEORIE A CREŞTERII
 310
NOUA TEORIE A CREŞTERII, ansamblu de teorii ale creşterii economice apărute la mijlocul anilor 80’, începând cu modelele elaborate de Paul Romer şi Robert Lucas. N.t. a c. se bazează pe teoria tradiţională neoclasică a creşterii, dar spre deosebire de aceasta consideră că progresul tehnic este endogen şi pune în centrul atenţiei acumularea de cunoaştere asociată cu acumularea de capital. N.t. a c. susţine că rezultatele obţinute în procesele de producţie ca urmare a sporirii de cunoştinţe infirmă ipoteza randamentelor descrescătoare ale capitalului fizic şi uman. Astfel, dacă investiţiile încorporează progresul continuu al cunoştinţelor tehnologice, acestea pot susţine o creştere economică nelimitată. Modelele econometrice construite pun în evidenţă prezenţa extemalităţilor pozitive ale cunoştinţelor tehnologice şi creşterea randamentelor de scară în funcţiile de producţie. Deşi există mai multe variante ale n.t. a c., se conturează două modele de bază: a) modelul de “învăţare prin practică” (leaming by doing), în care acumularea de cunoştinţe şi schimbările tehnologice sunt un produs secundar al producţiei de bunuri, b) modelul “invenţiei”, în care schimbările tehnologice sunt considerate procese bine gândite, bazate pe rezultatele unei activităti sistematice de cercetare-dezvoltare. [D.A.]
NOUL PROTECŢIONISM, politici comerciale care vizează protecţia producătorilor autohtoni de concurenţa producătorilor străini prin forme netradiţionale. N.p. pune accentul pe barierele netarifare (restricţii cantitative la import, norme şi standarde de sănătate, ecologice sau de ambalare etc.), dar şi pe diverse alte “şicane” politice cum ar fi: legislaţia antidumping, antimonopol etc. [R.C.]
NOUL SISTEM DE RATING BANCAR ŞI AVERTIZARE TIMPURIE, instrument de lucru al BNR, creat într-o formă simplificată în martie 1995 şi perfecţionat ulterior, pentru evaluarea situaţiei instituţiilor bancare, în scopul identificării într-o fază incipientă a acelor bănci care sunt ineficiente sub aspect financiar şi operaţional sau care manifestă evoluţii periculoase. Sistemul se bazează pe calcularea şi aprecierea a cinci componente
(indicatori): adecvarea capitalului (C), calitatea activelor (A), managementul bancar (M), profitabilitatea (P) şi lichiditatea (L). Prin asocierea iniţialelor celor cinci indicatori s-a format sigla acestui sistem: CAMPL. Fiecare dintre aceşti indicatori şi toţi la un loc reflectă într-o manieră unitară şi cuprinzătoare condiţia economico-func-ţională a unei bănci, privită în conformitate cu legislaţia în vigoare. Componentele arătate sunt evaluate pe o scară de valori de la 1 la 5, prima valoare semnificând cel mai performant nivel, iar ultima, evident, cel mai scăzut. Prin agregarea acestor indicatori parţiali de performanţă se formează, respectiv se acordă un rating compus fiecărei bănci supuse supravegherii. Identificarea posibilităţilor de remediere a situaţiei financiare şi de înlăturare a deficienţelor semnalate prin n.s. de r.b. şi a.t. constituie subiectul principal al analizelor periodice efectuate de BNR cu conducerile băncilor aflate în dificultate, cu auditorii independenţi şi cu Asociaţia Română a Băncilor. Există suficiente indicii în practica bancară din ţara noastră care fac posibilă aprecierea că folosirea acestui instrument a generat efecte pozitive (v. Banca Naţională a României). [D.N.]
NOUL STAT INDUSTRIAL, termen asociat cu titlul lucrării cu acelaşi nume, elaborată de J.K. Galbraith, care argumentează că în economiile capitaliste modeme dezvoltate s-a ajuns la împărţirea puterii economice şi politice între proprietarii de capital şi tehnostructură. Aceasta din urmă se foloseşte de strategii industriale adecvate, de inovaţii, de achiziţii şi fuziuni pentru a atinge obiective generale ca expansiunea economică, prestigiul firmei, puterea pe piaţă. Această implicare a producătorului (suveranitatea lui) a atras în replică constituirea suveranităţii consumatorului, confruntarea dintre acestea asigurând alocarea resurselor (v. Galbraith). [D.N.]
NUMÉRAIRE, unitate de cont sau expresie a etalonului valorii. Moneda este n. deoarece bunurile şi activităţile sunt măsurate şi comparate prin ea. [M.G.]
o
OBIECT AL PROPRIETĂŢII, element constitutiv al activului patrimonial, identificabil şi măsurabil, corporal sau incorporai (v. Proprietate). [N.D.]
OBLIGAŢIUNE, valoare mobiliară, titlu de creanţă reprezentativ pentru un împrumut contractat de un agent economic-persoană juridică pentru o sumă şi un timp determinat de la diferite persoane fizice şi/ sau juridice. Se emite în condiţii reglementate prin lege, pe piaţa financiară primară; se revinde pe piaţa financiară secundară. Dreptul de a emite o. îl au agenţii economici (persoane juridice) cu o anumită experienţă şi al căror capital este liber. Numai societăţile comerciale importante şi cu reputaţie bună, precum şi unităţile administraţiei publice centrale şi locale pot avea cumpărători pentru o. emise. O., ca titlu de valoare, are numeroase indicaţii: număr de ordine, valoare nominală, termene de plată, modul în care se achită dobânda, condiţii de rambursare, garanţii pentru obligatari, emitentul, raţiunea sau scopul emisiunii, capitalul şi sediul emitentului etc. De regulă, emisiunea de o. se face la valori nominale standard şi este însoţită de un prospect care explicitează condiţiile şi scopul împrumutului. O. este un mijloc de finanţare care nu permite obligatarilor să intervină în gestiunea societăţii emitente, aceştia putându-se organiza însă pentru a-şi realiza interesele. Dobânda pe care o aduce o. este de o mare diversitate:
a) exprimată printr-o rată invariabilă, progresivă sau care se indexează pe diferite baze; b) însoţită de o primă de subscriere, care se determină ca diferenţă între valoarea nominală a o. şi preţul de subscriere;
c) cu primă de rambursare, ce se calculează ca diferenţă între suma rambursată (mai mare) şi valoarea nominală (mai mică); d) mărită cu câştiguri prin tragere la sorţi. Plata dobânzii şi restituirea împrumutului către cei ce au subscris sunt garantate. Durata împrumutului angajat prin emisiunea de o. este medie şi lungă. Rambursarea sumelor subscrise de obligatari se poate face prin: a) anuităţi constante;
b) anuităţi regresive; c) răscumpărare la bursă; r&scumpărare anticipată - dacă a fost prevăzută în prospectul de emisiune; d) conversiunea o. în
acţiuni - dacă a fost prevăzută la emisiune. O. se deosebeşte de acţiune prin faptul că aceasta din urmă este un titlu de proprietate. O. se deosebesc şi faţă de titlurile de creanţă pe termen scurt negociabile (precum bonurile de trezorerie şi altele), pentru că acestea din urmă au termen scurt şi sunt proprii pieţei monetare. O. poate fi: a) la purtător şi b) nominativă (v. Acţiune, Bon de tezaur). [G.P.T.]
OBLIGAŢIUNE CONVERTIBILĂ ÎN ACŢIUNI, obligaţiune care conferă celor care o deţin dreptul (posibilitatea) de a solicita transformarea sa în acţiuni în condiţiile stabilite la emisiunea împrumutului. Conversiunea poate avea loc, în principiu, în decursul uneia sau mai multor perioade de opţiune sau în orice moment de-a lungul duratei împrumutului. Stabilirea preţului (cursului) de emisiune pentru o.c. în a. şi a valorii de conversie este o problemă deosebită, datorită variaţiei cursurilor şi evoluţiei adesea imprevizibile a dobânzii. Emisiunea de o.c. în a. trebuie aprobată de adunarea generală a acţionarilor societăţii comerciale emitente, cursul de emisiune trebuind să ţină seama de cursul acţiunilor emise anterior, iar dobânda să ia în considerare dividendele plătite acţionarilor (v. Acţiune). [G.P.T.]
OBLIGAŢIUNE INDEXATĂ, obligaţiune a cărei dobândă şi/sau preţ de rambursare variază în funcţie de un anumit indice luat ca bază de indexare. Oferă creditorilor garanţie împotriva deprecierii monetare, inflaţiei şi are caracter stimulativ. Emitentului unor asemenea obligaţiuni este posibil ca indexarea să-i diminueze beneficiul pe care-1 obţine, din cauza deprecierii monetare, dar aceasta este adesea condiţia esenţială pentru a accede la creditele celor ce subscriu (v. Obligaţiune, Piaţă a capitalului). [G.P.T.]
OBLIGAŢIUNE PARTICIPATIVĂ, obligaţiune pentru care o parte din ceea ce se plăteşte posesorului său, şi anume partea variabilă, este în funcţie de anumite rezultate ale firmei emitente (v. Obligaţiune). [G.P.T.]
OBLIGAŢIUNE SAMURAI
312
OBLIGAŢIUNE SAMURAI, obligaţiune emisă în yeni pe teritoriul Japoniei de către agenţi economici nerezidenţi. O.s. sunt importante, pentru că pot influenţa piaţa monetară a uneia dintre cele cinci valute forte ale sistemului monetar internaţional, yenul. [G.A.]
OBLIGAŢIUNE YANKEE, obligaţiune emisă în dolari pe teritoriul S.U.A. de către agenţi economici nerezidenţi. Fiind titluri de credit exprimate în dolari, o.y. sunt foarte importante pentru echilibrarea pieţelor monetar-financiare internaţionale. [G.A.]
OBSTACOLE NETARIFARE, măsuri şi reglementări comerciale prin care se împiedică, se limitează sau se deformează fluxul internaţional de mărfuri în scopul apărării pieţei interne de concurenţa străină şi/sau al echilibrării balanţei de plăţi. Aceste măsuri sunt altele decât taxele de import. O.n. au fost grupate în mai multe categorii: limitarea cantitativă directă a importurilor; limitarea indirectă a acestora prin mecanismul preţurilor; formalităţi vamale şi administrative la import; standardele aplicate produselor importate etc. O.n. pot fi măsurate prin ponderea restricţiilor la import în consumul total de mărfuri industriale. [M.G.]
OBSTACOLE TARIFARE, reglementări care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor; o.t. se referă la controlul mărfurilor cu ocazia trecerii frontierei vamale a unui stat, la îndeplinirea formalităţilor vamale şi la plata taxelor vamale, aceasta din urmă fiind principalul o.t. Cu cât nivelul taxelor vamale este mai mare, cu atât impunerea vamală joacă un rol protecţionist mai important. Impunerea vamală influenţează indirect volumul importului. [D.N.]
OCUPAREA DEPLINĂ A FORŢEI DE MUNCĂ, asigurarea unui loc de muncă tuturor celor apţi de muncă şi deci inexistenţa şomajului. Dar numai în teorie rata şomajului poate fi considerată egală cu zero. De aceea, în locul obiectivului ocupare deplină a forţei de muncă se foloseşte expresia “asigurarea unui nivel ridicat al ocupării”, ceea ce corespunde situaţiei în care şomajul reprezintă circa 4% din populaţia activă, adică o rată în jurul celei naturale a şomajului. [E.C.]
OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ, asigurarea locului de muncă persoanelor apte de muncă, corespunzător calificării profesionale de care dispun. Latura cantitativă a ocupării se măsoară prin
numărul celor atraşi în activitatea economică şi durata reală a timpului de muncă. Gradul de ocupare a forţei de muncă se determină prin raportul dintre populaţia ocupată şi populaţia totală de 15 ani şi peste. Creşterea gradului de ocupare presupune sporirea ponderii populaţiei ocupate în totalul populaţiei apte de muncă şi deci reducerea şomajului. Latura calitativă a ocupării se exprimă prin eficienţa utilizării mâinii de lucru, prin rezultatele obţinute. Aceasta presupune: respectarea necesarului optim de forţă de muncă, în strictă concordanţă cu nevoile existente la nivel de întreprindere, de ramură şi pe ansamblul economiei naţionale; timpul de muncă disponibil să reprezinte într-o măsură tot mai mare timp efectiv lucrat; valorificarea în interesul activităţii a întregii capacităţi de muncă a fiecăruia, ceea ce ar duce la creşterea randamentelor obţinute pe unitatea de cheltuială de muncă. [E.C.]
OFERTĂ, cantitatea dintr-un bun economic, factor de producţie etc. care, într-o perioadă determinată şi la un anumit preţ unitar, este disponibilă pentru vânzare. O. individuală este reprezentată de un barem care cuprinde cantitatea pe care un producător ofertant este dispus să o vândă la diferite niveluri ale preţului. Din însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului rezultă o. totală sau o. pieţei. între nivelul preţului unui bun şi cantitatea oferită există o relaţie directă. Dacă preţul creşte (scade), o. înregistrează o extindere (contracţie), însă la acelaşi nivel al preţului o. poate să crească ori să se reducă, în funcţie de modificările intervenite în alţi factori, denumiţi şi condiţiile ofertei. Astfel, dacă se utilizează factori de producţie la un cost mai ridicat, iar preţul bunului şi celelalte condiţii rămân neschimbate, producţia devine mai puţin profitabilă, şi o. se reduce. Aşadar între modificarea preţului factorilor de producţie şi oferta unui bun există o relaţie directă. Totodată o. unui bun poate să crească ori să scadă ca urmare a modificării preţului altor bunuri. în cazul bunurilor care pot fi obţinute cu aceiaşi factori de producţie există o relaţie negativă (inversă) între modificarea preţului unui bun şi oferta unui alt bun, celelalte condiţii fiind considerate constante (v. Curba ofertei, Funcţia ofertei, Legea generală a ofertei). [G.C.]
OFERTĂ AGREGATĂ, cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă determinată. Mărimea o.a. poate fi exprimată printr-un
 313
OFERTĂ DE TITLURI FINANCIARE
indicator macroeconomic real cum ar fi, de exemplu, venitul naţional. în acest caz, o.a. evidenţiază relaţia directă (pozitivă) dintre venitul naţional real şi nivelul mediu al preţurilor. Dacă preţurile bunurilor economice înregistrează o tendinţă de creştere (scădere), celelalte condiţii rămânând neschimbate, atunci volumul producţiei cu care firmele se prezintă pe piaţă este mai mare (mai mic). Totodată la acelaşi nivel mediu al preţurilor o.a. poate să înregistreze o creştere sau o scădere, ca rezultat al modificărilor intervenite într-jo serie de factori cum ar fi: tehnologiile de fabricaţie, politica fiscală, situaţia de pe pieţele factorilor de producţie şi în special condiţiile de pe piaţa muncii. Având în vedere aceste condiţii, în analiza o.a. s-au conturat două abordări. Abordarea clasică se bazează pe ipoteza că piaţa muncii se află întotdeauna în echilibru. Dacă întreaga forţă de muncă este angajată, iar ceilalţi factori sunt constanţi, atunci volumul producţiei se află la nivelul ocupării depline. Drept consecinţă, oferta totală de bunuri economice rămâne neschimbată, indiferent de nivelul mediu jil preţurilor, iar economia naţională funcţionează la nivelul potenţialului său productiv, în acest context, o.a. vizează o perioadă îndelungată, în care există o flexibilitate perfcctă şi absolută a salariilor, iar şomajul este inexistent. Abordarea keynesiană se referă la o perioadă scurtă, caracterizată prin ocuparea incompletă a forţei de muncă şi inflexibilitatea salariilor. Chiar dacă salariile cunosc o creştere, aceasta este devansată de cea a preţurilor. Un nivel mediu al preţurilor mai înalt înseamnă profituri mai mari pentru firme, profituri care pot fi obţinute prin angajarea de forţă de muncă suplimentară şi prin creşterea producţiei. în interacţiune cu cererea agregată, o.a. determină nivelul de echilibru al venitului naţional (v. Curba ofertei agregate, Teoria ofertei). [G.C.]
OFERTĂ COMPLEMENTARĂ, situaţie în care oferta unui bun se află în relaţie directă (pozitivă) cu oferta unui alt bun. O.c. poate fi întâlnită atunci când din producţia unui bun principal rezultă bunuri secundare, de exemplu în producţia de came, miere etc. [G.C.]
Ofertă de capital (v. PIAŢĂ A CAPITALULUI)
OFERTĂ DE MONEDĂ, (în accepţiune dinamică, ca flux) acea latură a pieţei monetare care semnifică punerea în circulaţie de monedă nouă de către
instituţiile monetare specializate. O. de m. nouă este de regulă legată de o operaţiune de creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. Procesul invers, adică rambursarea unui efect de comerţ sau a unei datorii oarecare în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare. Diferitele componente ale masei monetare sunt puse în circulaţie de băncile comerciale, de trezorerie şi de banca centrală (naţională), bancă de emisiune. Băncile comerciale oferă (creează) monedă de cont prin acordarea de credite agenţilor economici. Orice pasiv sub formă de credite (obligaţii de plată) figurează la bancă sub formă de drepturi de încasat, ca un activ. Dimpotrivă, la nivelul unităţilor economice nebancare, acestea apar la pasiv, sub formă de datorie, şi la activ, ca spor de monedă. Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul băncilor comerciale şi al băncii centrale. Ea dispune şi de capacitatea de a crea monedă nouă. Operaţiunea constă în trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. în mod direct, trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferitele bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi subscrise de aceste bănci. Banca centrală oferă monedă în primul rând pentru susţinerea nevoilor de resurse financiare ale statului, în cazul bugetului său deficitar. Trezoreria emite mai întâi bonuri de tezaur, pe care băncile comerciale le subscriu plătind imediat pentru ele. Aceste bonuri subscrise pot fi însă revândute băncii centrale, suma plătită de aceasta reprezentând o. de m. în al doilea rând, banca centrală modifică o. de m. în funcţie de nevoile de valută ale agenţilor economici rezidenţi. Ea sporeşte masa monetară de fiecare dată când cumpără valută obţinută prin exporturile de mărfuri efectuate de agenţii economici. în sfârşit, banca centrală oferă monedă în situaţia în care băncile comerciale au nevoie de fonduri suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile efectuate de clientela lor (v. Piaţă monetară, Scontare, Rescontare). [D.N.]
Ofertă de muncă (v. PIAŢA MUNCII)
OFERTĂ DE TITLURI FINANCIARE, componentă inseparabilă a pieţei financiare de capital, care semnifică punerea în vânzare de acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat etc. emise de către societăţile comerciale şi de administraţiile publice. O. de t.f. este o cale de finanţare externă a emitenţilor, care
OFERTĂ DE VALUTĂ
 314
sunt global deficitari la capitolul resurse băneşti. Operaţiunile cu titluri financiare între emitenţi şi achizitori (subscriptori) sunt intermediate de persoane fizice şi juridice specializate, acestea făcându-se pe baze comerciale (v. Piaţă a capitalului). [D.N.]
OFERTĂ DE VALUTĂ, disponibilităţile valutare care pot fi vândute pe piaţă, în condiţiile unui anumit curs de schimb valutar. O. de v. se formează pe baza depozitelor bancare ale agenţilor economici care acţionează în comerţ, agricultură, industrie, asigurări, turism etc., numerarul jucând un rol nesemnificativ în procesul de constituire a o. de v. Pe piaţa valutară naţională, o. de v. rezultă îndeosebi de la exportatorii de bunuri, de la agenţii economici care execută servicii în altă ţară, din intrările în ţară sub diverse forme de capitaluri străine. O. de v. se transpune în fapt prin transferul la dispoziţia cumpărătorului al valutei din depozitele bancare, la ordinul vânzătorului. Banca operează atât în conturile proprii, cât şi în conturile clienţilor săi (v. Piaţă valutară). [C.D.]
OFERTĂ EFECTIVĂ, ofertă ce conţine toate elementele unui contract (obiect, preţ, termen de livrare etc.), astfel încât acceptarea întocmai de către beneficiar să aibă valoarea unui contract încheiat, [M.N.]
Ofertă elastică (v. ELASTICITATEA OFERTEI)
Ofertă globală (v. OFERTĂ AGREGATĂ)
Ofertă inelastică (v. ELASTICITATEA OFERTEI)
OFERTĂ PUBLICĂ DE CUMPĂRARE, declaraţie publică a unui- agent economic, cel mai adesea a unui grup de agenţi economici, prin care acesta se angajează să achiziţioneze la un preţ dat (mai ridicat decât cursul observat) şi într-un orizont oarecare de timp toate acţiunile sau o parte a acţiunilor unei societăţi cotate pe piaţa bursieră. Această tehnică bursieră s-a aplicat şi se foloseşte mai ales în condiţiile unor restructurări profunde ale economiilor. [M.G.]
OFERTĂ PUBLICĂ DE SCHIMB, tehnică bursieră care constă în propunerea de schimbare a acţiunilor unei societăţi contra altor titluri. [M.G.]
OFICIUL NAŢIONAL AL REGISTRULUI COMERŢULUI, organ neguvemamental, nonprofit, care funcţionează pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României pe baza Legii nr. 26 din 5 noiembrie 1990. Registrul Comerţului a fost desfiinţat în 1950 şi reînfiinţat pe lângă camerele de comerţ şi industrie în noiembrie 1990. Instituţia Registrului Comerţului este organizată la două niveluri: la nivel local, reprezentat prin 41 de oficii teritoriale ale Registrului Comerţului, pe lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene şi pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în cazul oficiului pentru municipiul Bucureşti; la nivel naţional prin ONRC, organizat pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. O.N.R.C. îndeplineşte următoarele funcţii: ţine evidenţa la nivel naţional a diverselor categorii de comercianţi, prin Registrul Central al Comerţului (înscrierea în Registrul Comerţului conferă calitatea de comerciant, independent de exercitarea efectivă a actelor de comerţ); asigură îndrumare metodologică unitară; realizează un sistem informatic unitar, publicitate legală, face documentare şi informare comercială. Un act sau fapt comercial este opozabil terţilor numai de la data înscrierii acestuia în Registrul Comerţului. [A.G.]
OHLIN, BERTIL GOTTHARD (1899-1979), economist suedez, profesor universitar. Şi-a făcut studiile universitare la Lund, Stockholm, Cambridge şi Harvard. în 1923 şi-a luat doctoratul la Universitatea din Stockholm. A fost profesor la Universitatea din Copenhaga ( 1925-1929) şi la Şcoala de Economie şi Administrarea Afacerilor din Stockholm ( 1929-1965). A fost membru al parlamentului suedez între anii 1938 şi 1970, lider al Partidului Liberal (1944-1967) şi ministru al comerţului în 1944-1945. în 1977 a primit Premiul Nobel pentru contribuţiile sale la dezvoltarea şi eficientizarea comerţului internaţional. B.G. Ohlin s-a remarcat în controversa cu J.M. Keynes privitoare la despăgubirile de război. Spre deosebire de Keynes care apăra poziţia tradiţională şi susţinea echilibrarea balanţei de plăţi prin variaţia preţurilor, B.G. Ohlin propunea o viziune complexă, orientată spre analiza raporturilor dintre transferurile de putere de cumpărare, variaţiile venitului naţional şi ale balanţei de plăţi. Teoria, numită de Samuelson “teorema Heckscher-Ohlin”, dezvoltă teza după care o ţară sau o regiune exportă mărfuri pentru a căror producţie există abundenţă
315
OPEN MARKET
de factori şi importă mărfuri pentru a căror producţie factorii sunt deficitari. Contribuţia lui B.G. Ohlin la dezvoltarea teoriei macroeconomice, alături de cele ale lui Lindhal şi Myrdal, defineşte şcoala economică de la Stockholm. Cea mai cunoscută lucrare a sa este “Interregional and International Trade” (Comerţul interregional şi internaţional), apărută în 1933. [R.A.]
 OKITA, SABURO (1915-1993), economist] aponez, personalitate de înaltă autoritate a vieţii economice japoneze, unul dintre cei care au contribuit substanţial la afirmarea miracolului economic japonez postbelic. A obţinut prima sa diplomă universitară în domeniul electricităţii, dar - aşa cum singur a declarat - a optat de timpuriu pentru studiul economiei, lucrând pentru Agenţia de Planificare Economică a Japoniei (EPA), efectuând studii economice, de planificare, de dezvoltare regională. Din 1963 a condus Centrul Japonez de Cercetare Economică. între anii 1973 şi 1977 a fost preşedintele Fondului de Cooperare Economică Internaţională (IECF), iar între anii 1979 şi 1980 a îndeplinit funcţia de ministru de externe, în ultima parte a vieţii sale a fost preşedintele Institutului Japonez de Studii Politice Interne şi Internationale, Dispunând de o vastă cultură economică, de experienţă practică şi de cercetare şi participând la numeroase conferinţe internaţionale asupra dezvoltării, S. Okita şi-a concentrat preocupările asupra problemelor globale, de interes universal, cum ar fi relaţiile Nord-Sud, dezvoltarea regională, necesitatea ecologiei globale, cooperarea economică din zona Asia-Pacific. Una dintre prestigioasele sale cărţi, “Aproaching the 2Ist century: Japan’s role”, a fost publicată în limba română sub titlul “Cu faţa spre secolul XXI”. S. Okita a vizitat România în 1974, când a participat la Conferinţa Mondială a Populaţiei, organizată de O.N.U. în procesul tranziţiei Japoniei postbelice de la economia centralizată de război la economia de piaţă, S. Okita a fost printre cei care au apreciat rolul planificării şi al statului în sistemul economiei de piaţă. Teza sa de doctorat s-a intitulat “Planificarea în economiile de piaţă”. Conştient de specificul şi originalitatea economiei japoneze, S. Okita preciza că nici o ţară nu poate imita modelul japonez, pentru că la baza succesului acestuia se află mai multe elemente, unele având adânci rădăcini în istoria civilizaţiei, psihologiei şi culturii japoneze. In ultima sa vizită în România, în mai 1992, vorbind despre tranziţia la economia de piaţă, el a subliniat că “nici o ţară nu trebuie luată drept model de
 dezvoltare, dar este foarte util pentru ţările ce doresc să progreseze să ţină seama de experienţa celor ce au izbândit”. [A.G.]
OLIGOPOL, structură (sistem) de piaţă în care un număr mic de firme mari asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun, acesta fiind solicitat de numeroşi cumpărători (consumatori). Numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea economică a fiecăruia dintre ei este destul de mare pentru ca acţiunea (măsura) întreprinsă de fiecare firmă, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra condiţiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului respectiv. Stabilitatea preţurilor fiind considerată o fortăreaţă ce trebuie apărată şi păstrată cât mai mult timp, firma oligopolistă are la îndemână alte arme eficace, care îi asigură mobilitatea necesară într-o economie modernă, dinamică, concurenţială. Asemenea arme sunt: schimbarea calităţii bunurilor existente; înnoirea produselor; modificarea ambalajelor, reclama comercială; manevrarea creditelor; acordurile privind împărţirea pieţelor. Indiferent dacă bunurile oferite sunt standardizate, omogene sau diferenţiate, firmele oligopoliste pot adopta unul dintre cele două comportamente posibile pe o asemenea piaţă: cooperant (cartel care maximizează profitul total, cartel care împarte piaţa); necooperant (oligopol asimetric - o firmă dominantă: oligopol cu cerere specifică şi cu preţ rigid). Piaţa de oligopol este o formă principală de piaţă cu concurenţă imperfectă (v. Concurenţă, Preţ). [D.N.]
OLIGOPSON, formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în care un număr mic de firme mari cumpără (cer) cea mai mare parte a unei anumite mărfi, aceasta fiind oferită de mai mulţi producă-tori-ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar puterea lor economică este suficient de mare pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact notabil asupra condiţiilor generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective (v. Concurenţă). [D.N.]
OPEN MARKET, termen consacrat pentru a desemna o anumită politică monetară, prin care banca de emisiune vinde sau cumpără titluri de credit. în funcţie de situaţia de pe piaţa monetară, prin operaţiunea de o.m. se “deschide” piaţa, se creează condiţiile pentru ca mecanismele cererii şi ofertei de active financiare să funcţioneze normal, liber. Inter-
OPERAŢIUNI ASUPRA BUNURILOR ECONOMICE
 316
venţia băncii de emisiune se face pe baze comerciale şi cu rate variabile de dobândă. Prin politica de o.n*. se urmăresc atenuarea fluctuaţiilor pe piaţa monetară şi obţinerea de efecte pozitive în economia reală, ca şi asupra cursului de schimb valutar şi balanţei de plăţi. [D.N.]
OPERAŢIUNI ASUPRA BUNURILOR ECONOMICE, (în sistemul conturilor naţionale) actele efectuate de sectoarele instituţionale de creare, transformare, circulaţie şi utilizare a bunurilor materiale şi a serviciilor. O. asupra b.e. se referă la: producerea acestora, consumul final, consumaţia administraţiilor, consumul intermediar, investiţiile, comerţul exterior (importuri-exporturi) (v. Bunurile economice). [D.N.]
Operaţiuni bursiere (v. BURSĂ)
OPERAŢIUNI DE LEASING, modalităţi comerciale operaţionale moderne ca instrument de sprijin şi de înlesnire a procesului de privatizare, ca formă nouă de circulaţie a mărfurilor în ţara noastră; o. de 1. figurează de câteva decenii în legislaţia şi practica comercială din ţările avansate economic, în cadrul o, de L, o parte, denumită locator, se obligă ca, la solicitarea celeilalte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la o terţă persoană, denumită furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia şi folosinţa asupra acestuia, contra unei plăţi numite redevenţă, în scopul exploatării sau, după caz, al achiziţionării bunului. O. de 1. conferă întreprinzătorului posibilitatea de a procura operativ, fară investiţii mari imediate, utilajele şi instalaţiile necesare unei afaceri. [D.N.]
OPERAŢIUNI DE REPARTIŢIE, (în sistemul conturilor naţionale) acele acte şi fapte ale sectoarelor funcţional-instituţionale prin care se descriu formarea şi circulaţia veniturilor. O. de r. se referă la formarea veniturilor primare (salarii, dobânzi, dividende etc.) şi a veniturilor de transfer operate prin administraţiile publice (v. Repartiţie). [D.N.]
OPERAŢIUNI ECONOMICE, ansamblul actelor întreprinse de unităţile economice, ale căror acţiuni şi interacţiuni dau substanţă şi finalitate vieţii economice a unei ţări. După natura lor, o.e. sunt grupate în trei mari categorii: operaţii cu bunuri şi servicii, care privesc producţia, schimbul şi utilizarea
bunurilor în cursul perioadei considerate (producţia de bunuri materiale şi servicii, formarea brută de capital, consumul intermediar şi cel final, importul şi exportul de bunuri etc.); operaţii de repartiţie, prin care se efectuează distribuirea valorii adăugate (alocaţiile pentru deprecierea capitalului fix, repartiţia veniturilor factorilor de producţie), precum şi redistribuirea veniturilor şi a patrimoniului; operaţii financiare, care privesc finanţarea activităţii economice şi care duc la variaţii sau modificări de creanţe şi angajamente ale agenţilor economici. O.e. sunt înscrise în conturile analitice şi sintetice din contabilitatea naţională. [M.Gh., D.H.]
Operaţiuni financiare (v. PIAŢĂ FINANCIARĂ)
OPERAŢIUNI VALUTARE, tranzacţii de vânzare-cum-părare de valute efective de cont, executate de bănci şi alte instituţii financiare specializate pe pieţele valutare, atât în contul clienţilor, cât şi în contul propriu al băncilor. O.v. se aseamănă cu cele de la bursele de mărfuri şi de valori, dar, spre deosebire de acestea, ele se realizează în majoritate în afara bursei, direct între participanţi, respectiv pe piaţa interbancară. O.v. sunt variate şi se pot clasifica după diverse criterii: după natura lor sunt operaţiuni la vedere şi la termen; după scopul lor sunt operaţiuni de câştig, speculative şi de acoperire; după gradul de complexitate sunt operaţiuni simple şi complexe etc. [C.D.]
OPERAŢIUNI VALUTARE COMPLEXE, îm-
binare a două operaţiuni valutare simultane şi opuse, la două scadenţe diferite. Astfel, o operaţiune valutară poate fi de vânzare şi alta de cumpărare, iar scadenţele pot fi una la vedere şi alta la termen. Aceste operaţiuni complexe au apărut din necesitatea acoperirii unor angajamente într-o valută pe o anumită perioadă din disponibilităţile existente într-o altă valută, fară a modifica la termen structura angajamentelor şi a disponibilităţilor în cele două valute. Fiecare participant la această înţelegere va restitui la termen sumele cu care s-a făcut operaţiunea de swap, astfel că operaţiunea apare ca o formă modernă a acordului de compensaţie (v. SWAP). [C.D.]
OPERAŢIUNI VALUTARE LA TERMEN,
operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează până la livrarea valutei
ORDIN DE PLATĂ
şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul. Aceste operaţiuni sunt în principal operaţiuni prin care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că, la data plăţii, va dispune de suma în valută necesară. Tot o.v. Ia t. sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar (operaţiuni de acoperire), precum şi operaţiunile speculative, care urmăresc obţinerea unui câştig. Cursul operaţiunilor de acest gen se numeşte curs la termen (v. Curs valutar, Piaţă valutară). [C.D.]
OPERAŢIUNI VALUTARE LA VEDERE,
operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută, la care decontarea se face în limita a maximum 48 de ore lucrătoare, din momentul încheierii tranzacţiei. Sunt operaţiunile cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. Ele facilitează relaţiile de export-import, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea, aceste operaţiuni contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile în titluri de valoare, anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea dimensiunilor sau a structurii lichidităţii unor operatori etc. Cursurile la care se efectuează operaţiunile la vedere se numesc cursuri spot (v. Curs valutar). [C.D.]
Optim al consumatorului (v. ECHILIBRUL CONSUMATORULUI)
Optim al producătorului (v. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI)
OPTIMIZARE, procedeu de determinare a celei mai bune situaţii, denumită stare optimă sau optim. O parte importantă a teoriei economice se ocupă de analiza modalităţilor în care agenţii economici pot atinge optimul în cadrul unui proces decizional economic. Problema o. presupune: a) judecăţi cu privire la ceea ce este sau ar trebui să fie dezirabil, concretizate în definirea criteriilor şi obiectivelor optimului. De exemplu, alegerile consumatorilor sunt analizate în termenii dorinţei acestora de a atinge programul optim de consum. în general, se presupune
că obiectivul sistemului economic este satisfacerea dorinţelor individuale; b) cunoaşterea limitelor de încadrare a optimului ţinând seama de raritatea resurselor, astfel încât se obţine un optim condiţionat ce exprimă cea mai bună stare care poate fi atinsă: prin utilizarea resurselor disponibile; c) fundamentarea mecanismului decizional, considerând că obiectivele ce se urmăresc sunt date. O. implică probleme decizionale complexe dacă există simultan mai multe criterii de o. şi/sau mai mulţi decidenţi. [DA.]
OPTIMUL PARETO, condiţie de eficienţă formulată de Vilfredo Pareto. O distribuţie de bunuri între două persoane este Pareto-optimă (sau formează un optim paretian) atunci când nu mai există nici un schimb care l-ar face pe cel puţin un individ mai bine situat fară a-1 face pe celălalt mai rău situat. Această condiţie este de fapt foarte slabă, întrucât există distribuţii inegale de venit care pot fi Pareto-eficiente. Mai mult, în funcţie de distribuţia iniţială, în orice economie există un potenţial practic infinit de alocări Pareto-optime. Oricare două alocări Pareto-optime sunt necomparabile. Cu toate acestea conceptul de “optim Pareto” a fost un instrument foarte folositor de analiză a eficienţei sistemelor economice şi de formulare a politicilor economice (v. Bunăstare socială, Echilibru general). [D.C.]
OPŢIUNE, contract negociat pe piaţa financiară, care dă dreptul, în schimbul plăţii imediate a unei prime, la vânzarea sau cumpărarea la termen a unor active financiare. [M.N.]
ORDIN DE PLATĂ, titlu de credit emis de posesorul unui cont bancar (ordonator), adresat băncii care gestionează depozitul bancar respectiv, prin care titularul contului solicită băncii să plătească o anumită sumă de bani unei alte persoane, denumită beneficiar. O. de p. este revocabil, plata putând fi sistată de către ordonator, în orice moment. O. de p. poate fi letrie, când plata se efectuează pe baza unei scrisori adresate băncii, şi telegrafic, când banca realizează o. de p. pe baza unui telefon sau telex. în funcţie de documentele date de beneficiar, o. de p. poate fi simplu, când suma este încasată de la bancă pe baza unei chitanţe eliberate de beneficiar, şi documentar, când beneficiarul trebuie să prezinte băncii şi documentele care atestă livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. [S.C.]
ORGANIZAŢIA DE COOPERARE Şl DEZVOLTARE ECONOMICĂ (O.C.D.E.)
318
ORGANIZAŢIA DE COOPERARE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ (O.C.D.E.), grupare de ţări realizată la Paris, în anul 1961, de către 19 state europene membre ale fostei Organizaţii Europene de Cooperare Economică (Marea Britanie, Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Franţa, Finlanda, Grecia, Irlanda, Italia, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Elveţia, Suedia, Turcia) şi de către unele ţări de pe alte continente (Australia, Canada, SUA, Japonia, iar din anul 1964 şi Noua Zeelandă). Scopul principal al organizaţiei este promovarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre şi a ţărilor în curs de dezvoltare. Denumirea de “club al ţărilor dezvoltate” sau “bogate”, ce i se mai atribuie acestei organizaţii interguvemamentale, este motivată de faptul că cele 24 de ţări membre reprezintă doar 16% din populaţia mondială, dar asigură 2/3 din producţia mondială de mărfuri, 3/5 din totalul exporturilor şi 4/5 din ajutorul economic acordat ţărilor în curs de dezvoltare. Obiectivul său declarat este de a realiza cea mai puternică dezvoltare economică şi socială în zona respectivă prin coordonarea politicilor statelor membre, precum şi de a-şi armoniza eforturile în direcţia sprijinirii ţărilor în curs de dezvoltare. Pe de o parte, O^C.D.E. îşi manifestă încrederea fermă în perenitatea dezvoltării şi în virtuţile liberului schimb, iar, pe de altă parte, consideră că economiile ţărilor membre trebuie să acţioneze în deplină concordanţă pentru a evita eventuale repercusiuni ale politicii unora asupra altora. în constelaţia organizaţiilor internaţionale,
O.C.D.E. constituie un caz aparte. Spre deosebire, de exemplu, de Banca Mondială, vocaţia sa nu este universală. Calitatea de membru se obţine prin cooptare. Ca în orice club select şi închis, aceasta se obţine după criterii obiective de performanţă, cum ar fi venitul naţional pe locuitor. Cu prilejul întrunirilor anuale, membrii O.C.D.E. examinează politica lor internă şi internaţională, iar reprezentanţii ţării aflate în discuţie trebuie să justifice anumite măsuri sau orientări în economie. Uneori au loc dezbateri destul de aprinse, deşi ele se termină de regulă cu un consens general, în probleme acute, ca subvenţiile în domeniul exportului sau politica protecţionistă. Fiecare ţară membră are câte o delegaţie permanentă pe lângă O.C.D.E., în fapt o misiune diplomatică obişnuită, condusă de un ambasador. O dată pe an, de obicei în luna mai, consiliul O.C.D.E. este convocat la nivel ministerial sub preşedinţia unui« dintre miniştri. în fruntea
secretariatului permanent se află un secretar general. Există mai multe direcţii specializate ale O.C.D.E,: direcţia afacerilor economice şi statistice, direcţia cooperării pentru dezvoltare, direcţia ştiinţei, tehnologiei şi educaţiei etc. în cadrul O.C.D.E. au fost “grefate” diverse organisme autonome sau semiautonome, printre care: Comitetul de Sprijinire a Dezvoltării, Agenţia Internaţională pentru Energie, Agenţia pentru Energia Nucleară. Ultimul creat în 1990 a fost Centrul pentru Cooperare cu Economiile Europene în Tranziţie, destinat să ofere sfaturi şi orientare ţărilor care doresc să treacă la economia de piaţă. O.C.D.E. efectuează studii economice anuale asupra fiecărei ţări membre, analize generale sub forma rapoartelor bianuale asupra perspectivelor economice şi recomandări privind anumite domenii de activitate economico-financiară (forţă de muncă, bănci, sprijinirea dezvoltării). în pofida faptului că
O.C.D.E. nu adoptă decizii operaţionale, ea deţine totuşi un rol important în conturarea şi precizarea problemelor de stringentă actualitate, precum şi în prefigurarea unor soluţii recomandate de un for internaţional competent şi influent. [A.I.]
ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI,
organizaţie multilaterală prin care ţările membre se obligă să respecte, în relaţiile dintre ele, anumite reguli şi principii menite să reducă taxele vamale şi să înlăture restricţiile cantitative din calea schimburilor comerciale, pentru ca acestea să contribuie mai substanţial la relansarea durabilă a economiei mondiale. Actul de naştere al O.M.C. poate fi considerat Actul final al Rundei Uruguay, semnat la Marrakech (Maroc) şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
1995.  Actul final amintit a concretizat dezbaterile desfăşurate timp de aproape 12 ani în cadrul Rundei Uruguay, stipulând că este nevoie de un nou cadru de desfăşurare a negocierilor comerciale, care să pună bazele unui sistem comercial multilateral, întărit, stabil şi transparent. Acesta este O.M.C., al treilea pilon al economiei mondiale (celelalte două fiind Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială). Ea şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1997. O.M.C. a preluat funcţiile pe care le-a îndeplinit, începând cu 1 ianuarie 1948, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.). Evident, obiectivul principal al G. A.T.T. (crearea de condiţii favorabile pentru desfăşurarea schimburilor comerciale dintre ţările contractante) s-a concretizat de-a lungul deceniilor în funcţie de problemele mari şi de condiţiile noi apărute
 319
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (O.N.U.)
în economia mondială: apariţia ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor slab dezvoltate, proliferarea proceselor integraţioniste, criza datoriilor externe ale ţărilor sărace, destrămarea U.R.S.S. şi tranziţia ţărilor foste socialiste la economia de piaţă, apariţia diferitelor conflicte militare, cu efectele lor negative asupra schimburilor comerciale etc. în acest context, în anul 1965, la textul iniţial al Acordului a fost adăugată partea a IV-a, “Comerţ şi dezvoltare”, în care se prevede angajamentul ţărilor dezvoltate economic de a nu înmulţi obstacolele lor la importul de produse din ţările slab dezvoltate. Principiile fundamentale care stau la baza activităţii O.M.C. sunt: a) principiul nediscriminării în relaţiile comerciale, părţile contractante trebuind să-şi acorde reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate; b) interzicerea restricţiilor cantitative şi a altor bariere cu efecte multiple asupra importului şi exportului de mărfuri; c) eliminarea subvenţiilor de export;
d)  aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative, dacă se acceptă, prin divagare de la principiul anterior, a unor astfel de restricţii; e) protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină numai cu ajutorul taxelor vamale; f) folosirea consultărilor ca metodă fundamentală pentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale părţilor; g) adoptarea deciziilor prin consens general etc. Negocierile comerciale dirf cadrul organizaţiei s-au desfăşurat şi se desfăşoară sub forma unor conferinţe şi runde. Acestea au la bază anumite principii: fiecare parte contractantă are dreptul de a decide dacă participă sau nu la negocieri; nici unei părţi contractante nu i se poate cere să facă concesii unilaterale; toate părţile contractante beneficiază de rezultatele negocierilor vamale, indiferent dacă participă sau nu la negocieri; retragerea concesiilor convenite pe cale multilaterală nu se poate face unilateral etc. România a aderat la
G.A.T.T., ca parte contractantă cu drepturi depline, în octombrie 1971, participând activ la negocieri şi susţinând interesele proprii în cadrul acestora. Structura organizatorică a O.M.C.: sesiunea părţilor contractante, consiliul reprezentaţilor. Comitetele pe probleme, grupele specializate pe domeniu, secretariatul. [D.N.]
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (O.N.U.), organizaţie internaţională guvernamentală, cu sedii la New York, Geneva şi Viena, creată prin semnarea la 26 iunie 1945 a Cartei de la San Francisco de către un număr de 51 de state. Carta a
intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. O.N.U. este cel mai reprezentativ for cu vocaţie de universalitate. Potrivit Cartei, scopurile organizaţiei sunt: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi autodeterminării popoarelor; realizarea colaborării internaţionale în vederea rezolvării problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar. O.N.U. are şase organe principale: a) Adunarea Generală, organul reprezentativ alcătuit din toţi membrii O.N.U., învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competenţa organizaţiei. Rezoluţiile sale au caracter de recomandări pentru statele membre, celelalte organe sau instituţiile din sistemul Naţiunilor Unite. Este convocată o dată pe an, dar se poate reuni şi în sesiuni extraordinare sau de urgenţă; b) Consiliul de Securitate, principalul organ în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, alcătuit din 15 membri, dintre care cinci permanenţi (R.P. Chineză, Franţa, Marea Britanie, S.U.A., Rusia), ce pot exercita dreptul de veto, şi 10 nepermanenţi, pe baza principiului repartiţiei geografice echitabile. Rezoluţiile sale au caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru, iar la lucrările sale poate participa, fară drept de vot, orice membru al organizaţiei; c) Consiliul Economic şi Social (C.E.S. sau ECO SOC), care promovează cooperarea internaţională în domeniile economic şi social şi este alcătuit din 54 de membri, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de trei ani, pe baza principiului repartiţiei geografice echitabile. Rezoluţiile sale au caracter de recomandări. Se întruneşte după necesităţi, de regulă de două ori pe an; d) Consiliul de Tutelă, care supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U.; e) Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.), organul judiciar principal al organizaţiei, cu sediul la Haga, alcătuit din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, cu titlu personal, pe o perioadă de nouă ani. C.I.J. rezolvă numai litigiile dintre state, pe baza consimţământului prealabil al părţilor, şi dă avize cu caracter consultativ în probleme de interes internaţional; f) Secretariatul, organ administrativ şi executiv al O.N.U., este condus de secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de cinci ani. în vederea desfăşurării activităţii în bune condiţii, Adunarea Generală, Con-
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAŢIE Şl AGRICULTURĂ (FAO)
 320
siliul de Securitate şi C.E.S. au înfiinţat numeroase organe subsidiare. România este membră a O.N.U. de la 15 decembrie 1955. [N.D.]
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAŢIE ŞI AGRICULTURĂ (FAO), organizaţie interguvemamentală specializată care a luat fiinţă la 16 octombrie 1945. Are drept obiectiv principal ameliorarea producţiei şi distribuţiei produselor agroalimentare în vederea rezolvării problemei alimentaţiei pe plan mondial, în acest scop, lansează şi realizează o serie de programe pe zone, ţări, în colaborare cu Banca Mondială şi cu organisme internaţionale. Are sediul la Roma. România, ca membră a FAO (din 1961), participă la activitatea acesteia în calitate de donatoare şi beneficiară de asistenţă tehnico-ştiinţifică în domeniul agriculturii (v. Agricultură, Securitate alimentară). [S.I.]
ORGANIZAŢIA ŢĂRILOR EXPORTATOARE DE PETROL (O.P.E.C.), organism internaţional interguvemamental creat în 1960, cu sediul la Viena, în scopul coordonării politicilor petroliere ale statelor membre, al apărării intereselor lor şi al asigurării unor raporturi echitabile între ţările posesoare de zăcăminte petrolifere şi marile societăţi petroliere. Iniţial, din OPEC au făcut parte cinci ţări (Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Iran şi Venezuela), la ea aderând ulterior încă şapte state (Gabon, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria şi Ecuador). Ponderea ţărilor membre ale OPEC în producţia mondială de petrol s-a redus de la 53,5% în anul 1973 la 34% în 1992/1993, dar ele continuă să deţină controlul asupra unei părţi însemnate din rezervele mondiale ale acestei resurse de energie. Organul de conducere al OPEC este Conferinţa Ministerială, secondată de Consiliul Guvernamental, de Ccfmisia Economică Teritorială şi de Secretariat. Din structura organizatorică a OPEC face parte şi Fondul pentru Dezvoltare Internaţională (creat în 1976), ale cărui resurse sunt puse la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare, neposesoare de resurse de petrol. Conferinţa Ministerială, formată din delegaţi şj. experţi ai ţărilor membre, este autoritatea superioară care adoptă hotărâri şi răspunde de politica generală a organizaţiei. Ea este formată din câte un reprezentant al fiecărei ţări membre. Consiliul Guvernatorilor
este organul executiv al OPEC; el urmăreşte aplicarea în viaţă a rezoluţiilor şi măsurilor stabilite de Conferinţă şi se întruneşte de cel puţin două ori pe an. Comisia Economică este organul specializat, care acţionează în scopul sprijinirii OPEC, al promovării stabilităţii preţurilor petrolului pe plan mondial la niveluri echitabile. Secretariatul este un organ economic şi administrativ-executiv care cuprinde o seamă de secţiuni: financiară, economie generală, informaţie, juridică, tehnică şi statistică, în cadrul său funcţionează, de asemenea, o secţie al cărei obiect de activitate este urmărirea evoluţiei cererii şi ofertei de petrol. [A.I.]
ORGANIZAŢIE ECONOMICĂ, asociere a unor agenţi economici într-un cadru instituţional, convenit de comun acord, în care sunt precizate obiectivele şi scopul organizaţiei, modul de constituire şi administrare a patrimoniului, organele de conducere şi modul de funcţionare etc. Organizaţiile economice pot fi naţionale sau internaţionale. [M.Gh.]
ORGANIZAŢIE VIRTUALĂ, organizaţie care îşi desfăşoară activitatea într-o reţea informatică. [R.C.]
ORGANIZAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE, asocieri constituite prin participarea unor state, firme, organizaţii sau asociaţii din diferite ţări la organizaţiile economice din sistemul O.N.U. (de exemplu, Organizaţia Mondială a Comerţului), la cele zonale etc. După cel de-al doilea război mondial, ca urmare a accentuării interdependenţelor dintre economiile naţionale, formarea organizaţiilor economice internaţionale a cunoscut o amploare deosebită, precum şi o diversificare a scopurilor şi obiectivelor lor. [M.Gh.]
ORGANIZAŢII ECONOMICE NAŢIONALE,
asocieri între agenţi economici naţionali (rezidenţi în ţara de referinţă) sub forma uniunilor de întreprinderi, a federaţiilor cooperatiste, constituite de regulă pe ramuri şi sectoare de activitate, zone sau unităţi teritorial-administrative etc. [M.Gh.]
ORIZONT ECONOMIC, limită în timp, moment până la care, perioadă în decursul căreia se manifestă anumite fenomene şi procese economice şi dincolo de care acestea încetează sau îşi schimbă caracteristicile urmărite, iar precizia unor previziuni
321
OVERSHOOTING
economice scade atât de mult încât acestea devin ipotetice. Fixarea orizontului economic depinde de cantitatea şi de calitatea informaţiilor la care se recurge pentru a face aprecierea. [G.P.T.]
OSCILATOR, generator.de semnale utilizat ca metodă fizică de generare a numerelor aleatorii în simularea dinamicii sistemelor. [D.A.]
OVERDRAFT, termen consacrat pentru a desemna situaţia în care un trăgător, un deţinător de cont bancar, are dreptul să emită cecuri, pe seama contului său, în sumă mai mare decât limita convenită şi să plătească dobânda aferentă la data scadenţei cecului sau cecurilor emise peste limita convenită. în funcţie
de statutul trăgătorului, de credibilitatea sa, o bancă poate să ia măsuri de siguranţă în plus sau poate să meargă pe încredere. [D.N.]
OVERSHOOTING, tendinţă a ratei de schimb de abatere de la valoarea sa pe termen lung. Spre exemplu, reducerea cu 2% a ratei dobânzii într-o ţară în fiecare dintre următorii cinci ani nu va duce la deprecierea treptată (cu câte 2%) a ratei de schimb în fiecare dintre perioadele următoare, ci va genera o depreciere cumulată de 10% în momentul prezent, însoţită de o repre-ciere treptată (cu câte 2%) pentru fiecare dintre următorii cinci ani. Aceste ajustări reflectă aşteptările agenţilor pentru următoarea perioadă (de cinci ani), după care lucrurile ar trebui să revină la situaţia iniţială. [G.T.]
PĂMÂNT (NATURA), factor de producţie care se referă la resursele brute din natură folosite în producerea bunurilor economice. Este un factor originar (primar) sub formă materială (de tipul substanţei şi al energiei), care include toate acele bunuri oferite direct de natură şi atrase pentru prima dată în circuitul economic, cum sunt: solul, apa, aerul, mineralele, lemnul brut din pădure etc. Prezenţa factorului natural al producţiei este nemijlocit sesizabilă în activităţi aferente sectorului primar al producţiei, cum sunt cele din minerit, agricultură, silvicultură, piscicultura, economia apelor etc. O particularitate importantă a factorului natural al producţiei constă în faptul că, la nivelul său, este cel mai pregnant pusă în evidenţă raritatea resurselor; astfel, multe dintre resursele primare sunt neregenerabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de natură într-un ritm inferior celui al creşterii nevoilor societăţii (v. Factori de producţie). [M.Gh., D.H.]
PACHET DE ACŢIUNI, expresie prin care se desemnează numărul total al acţiunilor unei firme deţinute de un acţionar. în funcţie de mărimea acestui pachet, deţinătorul respectiv devine acţionar semnificativ (peste 5% din numărul total al acţiunilor), are sau nu are controlul votului în A.G. A. prin pachetul de control sau devine acţionar majoritar prin achiziţionarea pachetului majoritar. [P.M.]
PARADIGMĂ (a ştiinţei economice), ansamblu de fapte, de propoziţii (expresii) ştiinţifice şi de metode de cercetare care, la un moment dat, sunt admise de o comunitate ştiinţifică şi îi orientează activitatea de studiere a economiei. Conceptul de p. a fost introdus în epistemologie de T.S. Kuhn. Unii economişti consideră că există o p. standard care tinde să se impună în toate ştiinţele, inclusiv în cele economice. Alţi epistemologi consideră că ştiinţa economică -la fel ca toate ştiinţele sociale - este o ştiinţă pluriparadigmatică. în acest sens se disting p. clasică, p. marxistă, p. neoclasică, p. keynesiană etc. Alţi specialişti folosesc termenul de p. cu sens de revoluţie ştiinţifică, de ruptură în evoluţia ştiinţei economice. Acest punct de vedere este contestat de
unii epistemologi care, dimpotrivă, pun accentul pe progresul continuu al cunoaşterii economice ştiinţifice (v. Ştiinţa economică, Teorie economică). [D.N.]
PARADIS FISCAL, ţară care nu percepe impozite sau percepe impozite reduse pentru toate veniturile sau pentru anumite categorii de venituri. P.f. duce o politică amplă de atragere a firmelor, băncilor şi corporaţiilor economico-financiare din străinătate, care caută să-şi minimizeze responsabilităţile fiscale, prin criteriile relativ simple de autorizare a funcţionării acestora, prin lipsa restricţiilor de ordin monetar sau de schimb valutar asupra fondurilor străine, printr-o gamă largă de mecanisme financiare ce asigură anonimatul prin gradul înalt de confidenţialitate. Beneficiind de aceste caracteristici, p.f. sunt utilizate, în cea mai mare parte a cazurilor, pentru tranzacţii frauduloase care implică evaziunea fiscală. [P.M.]
PARADOX ECONOMIC, opinie economică (enunţ) contrară sau diferită de opinia (teoria) general acceptată la un moment dat. P.e. este contradictoriu dintr-un anumit punct de vedere şi, totodată, demonstrabil în cadrul aceluiaşi sistem de gândire economică. [D.N.]
PARADOXUL ALLAIS, enunţ prin care este depăşit paradoxul St. Petersburg, dincolo de dezvoltarea neo-bemoulliană a acestuia. M. Allais propune adăugarea la formula lui D. Bernoulli, pentru speranţa de câştig, a unui termen specific care să ţină de înclinaţia spre risc a subiectului. Formula propusă de M. Allais pentru utilitatea cardinală a câştigului scontat este:
       u(C+V) = H+R(|i2,..., Hk........H2n-1).
unde: u - speranţa matematică a lui u4;
       |ak - momentele de ordinul 1,
                                               Hk = Şpi(ui-ti)k;
Uj - utilitatea cardinală corespunzătoare fiecărei variante; Pi - probabilitatea de apariţie a fiecărei variante;
R - o constantă de proporţionalitate;
C - capitalul jucătorului;
V - valoarea psihologică a câştigului.
323
PARADOXUL PRODUCTIVITĂŢII
Se introduce astfel un raport p = R / u ce caracterizează înclinaţia spre risc a individului. Dacă p = 0 procesul este de tip bemoullian; dacă p > 0 este prezentă înclinaţia spre risc; dacă p < 0 este prezentă înclinaţia spre siguranţă. Din moment ce o bună parte a teoriei economice consideră printre calităţile de bază ale întreprinzătorului şi înclinaţia spre risc a acestuia, astfel de studii sunt foarte importante în teoria modernă a capitalului. [A.D.]
Paradoxul Arrow (v. ARROW, J.K.)
PARADOXUL CONDORCET, enunţ prin care se pune în evidenţă faptul (situaţia) în care combinarea de alegeri individuale raţionale (tranzitive) poate duce la alegeri colective nontranzitive. Altfel spus, nu se poate obţine o ierarhie de sinteză, prin regula majorităţii, pomindu-se de la preferinţele individuale. Se consideră un sistem de alegere colectivă cu trei votanţi care au de ordonat trei obiective:
   rang    votant votant votant 
preferinţă   A      B         C 
    1        X      Z         Y 
    2        Y      X         Z 
    3        Z      Y         X 
Se poate observa că nu există o alegere colectivă raţională întrucât: X învinge pe Y, dar nu şi pe Z; Y învinge pe Z, dar nu şi pe X; Z învinge pe X, dar nu şi pe Y. Paradoxul lui Condorcet este foarte important, pentru că oferă o reflexie mai nuanţată decât simpla regulă a majorităţii, în ceea ce priveşte raportul dintre alegerile individuale şi cele colective raţionale. [A.D.]
PARADOXUL ECONOMISIRII, situaţie întâlnită în modelul macroeconomic keynesian, caracterizată prin faptul că încercarea de a realiza economii suplimentare duce la reducerea nivelului de echilibru al venitului naţional şi la rămânerea nemodificată a economiilor. încercarea de a economisi mai mult la acelaşi nivel al venitului (prin reducerea componentei de consum autonom) duce la diminuarea cererii agregate şi la un nivel de echilibru al venitului în scădere. Pe de o parte, tendinţa economiilor este de a se reduce (ca urmare a reducerii venitului); pe de altă parte, tendinţa este de creştere (datorită reducerii consumului autohton). Efectul net va fi dat de evoluţia investiţiilor. Dacă acestea sunt presupuse constante, economiile nu se vor modifica. [G.P.T.]
PARADOXUL GIFFEN, surprinde comportamentul de piaţă al menajelor sărace care, în faţa creşterii generale a preţurilor - veniturile nominale sunt constante sau înregistrează creşteri modice - îşi reduc drastic consumul alimentar de bunuri cu valoare nutritivă şi calitate superioară şi medie, sporindu-şi în schimb achiziţiile şi consumul de bunuri cu valoare nutritivă redusă, chiar dacă şi preţurile acestora cresc. Faţă de aceste bunuri se manifestă o cerere atipică, paradoxală, concretizată într-o diagramă a cererii cu panta pozitivă în raport cu preţul (v. Bunuri Giffen, Legea generală a cererii). [G.I.]
PARADOXUL LEONTIEF, enunţ prin care a fost pusă sub semnul întrebării teoria Heckscher-Ohlin privitoare la comerţul internaţional şi la structurile acestuia. Aplicând tehnica (modelul) input-output pentru a testa teoria economiştilor suedezi, Leontief a ajuns la concluzia că exporturile S.U.A. sunt formate, în principal, din mărfuri produse cu un mare consum de muncă (muncă-intensive), în timp ce importurile ei sunt constituite din bunuri capital-intensive. Această concluzie fundamentată pe bază de analiză empirică a fost percepută la apariţia sa ca un paradox, din moment ce se conturase (exista) opinia generală conform căreia economiile dezvoltate produc şi exportă bunuri capital-intensive şi importă mărfuri muncă-intensive (v. Modelul Heckscher-Ohlin). [A.D.]
PARADOXUL PRODUCTIVITĂŢII, intitulat şi “paradoxul lui Solow”, exprimă realitatea, constatată empiric, conform căreia, începând din anii 1970 şi până de curând, creşterea productivităţii a înregistrat o încetinire în ţările OCDE, în condiţiile în care progresul tehnic în aceste ţări a fost extrem de rapid, în S.U.A., de exemplu, productivitatea muncii a scăzut brusc din anul 1973, cea mai mare scădere fiind înregistrată în industriile neprelucrătoare (minerit, construcţii, servicii). Declinul ratelor de creştere a productivităţii nu a putut fi explicat teoretic de economişti. P. Samuelson enumeră o serie de factori nefavorabili din economia americană care ar putea explica în parte încetinirea creşterii productivităţii: reglementările ecologice, ce au impus întreprinderilor costuri sporite legate de combaterea poluării; creşterea preţurilor energiei, ce a determinat un consum sporit de alte resurse (muncă şi capital) în locul energiei; creşterea ponderii forţei de muncă necalificată angajată în special în sectorul serviciilor
PARADOXUL PRODUCTIVITĂŢII TEHNOLOGIILOR INFORMAŢIONALE
 324
(reţeaua de restaurante fast-food); alţi factori precum: scăderea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare în sectorul civil, reducerea investiţiilor şi creşterea inflaţiei. [S.C.]
PARADOXUL PRODUCTIVITĂŢII TEHNOLOGIILOR INFORMAŢIONALE, paradox pus în evidenţă începând cu anii 1980 în legătură cu impactul tehnologiilor informaţionale asupra economiei. în ciuda supoziţiei privind efectele benefice ale tehnologiilor informaţionale asupra competitivităţii şi reducerii costurilor, un număr de peste 20 de analize econometrice publicate între anii 1980 şi 1990 nu au putut să stabilească o corelaţie pozitivă între investiţiile în tehnologiile informaţionale şi creşterea productivităţii în sectorul privat, unele identificând chiar influenţe negative ale investiţiilor în tehnologiile informaţionale asupra productivităţii. Cercetări ulterioare asupra p.p.t.i. sugereză faptul că acesta ar fi dispărut la începutul anilor 1990, când unele studii au arătat că tehnologiile informaţionale pot influenţa productivitatea atât la nivel naţional (cu cifre modeste), cât şi la nivelul firmei (într-o măsură mai mare). [S.G.]
PARADOXUL RUGINĂ, comportament anormal al unor consumatori în economiile grav dezechilibrate, caracterizate prin inflaţie galopantă şi hiperinflaţie. Creşterea preţurilor peste un anumit nivel determină o extindere a cererii ca măsură parţială de apărare a cumpărătorilor faţă de creşterea şi mai substanţială a preţurilor în viitor. Fenomenul este analizat de profesorul Anghel Rugină prin aşa-zisele „curbe anormale“ sau „frânte“ ale cererii, care de la un anumit nivel de creştere a preţurilor au pantă pozitivă (v. Legea generală a cererii, Comportamentul consumatorului). [G.I.]
PARADOXUL SCITOVSKI, expresie prin care se evidenţiază o situaţie specială în alocarea resurselor, situaţie ce nu se încadrează în teoria alocării optime a acestora. Astfel, dacă se face trecerea de la modul de alocare A la modul de alocare B, iar această trecere reprezintă o îmbunătăţire potenţială Pareto, indivizii care nu câştigă din schimbarea modurilor de alocare (trecerea de la A la B) ar câştiga suficient dacă s-ar efectua trecerea inversă, de la B la A. Paradoxul constă în faptul că, deşi în cazul trecerii de la mbdul A la modul B unii indivizi nu câştigă (nu obţin venituri suplimentare), prin trecerea inversă
(revenirea de la modul B la modul A) acei indivizi câştigă atât de mult încât şi-ar permite chiar să-i recompenseze pe primii câştigători (din trecerea de la A la B), astfel încât ei să accepte revenirea la starea iniţială (A). Paradoxul apare din evaluările relative ale vectorilor de bunuri, evaluări care depind de modul în care sunt distribuite bunurile. Prin urmare nu este o schimbare a valorii reale a bunurilor posedate de indivizi, sporurile paradoxale de avere ale indivizilor fiind datorate în primul rând valorilor relative (percepute subiectiv de către indivizi) ale bunurilor din dotare. [A.D.]
PARADOXUL VALORII (paradox apă-diamante), expresie metaforică formulată de A. Smith ca răspuns la mult controversata problemă a raportului dintre utilitatea obţinută prin folosirea unui bun şi preţul acestuia. P.v. s-a dorit a fi o abordare concretă a fundamentării şi comparării preţului apei şi a preţului diamantelor, dilema respectivă fiind cunoscută mai ales ca paradox apă-diamante. De fapt, formularea p.v. a început cu întrebarea următoare, devenită faimoasă: de ce un bun esenţial pentru existenţa omului, cum este apa, are un preţ aşa de mic, în timp ce preţul diamantelor, fară de care cei mai mulţi oameni pot trăi, este aşa de mare? Răspunsul la această întrebare a fost fundamentat pe conceptul de surplus al consumatorului, surplus care diferă foarte mult în cazul apei faţă de cel al diamantului. Apa asigură un surplus al consumatorului mult mai mare, acest bun contribuind incomparabil mai mult la asigurarea bunăstării individului (a tuturor indivizilor), cu toate că el are un preţ relativ mic (să avem în vedere că p.v. a fost formulat atunci când industria şi urbanismul erau încă incipiente). Cantitatea de diamante oferită fiind foarte mică (0D), preţul lor (PD) este mare, iar surplusul consumatorului este foarte mic (Sc/D). în schimb, cantitatea foarte mare de apă oferită generează un preţ mic, dar un surplus al consumatorului foarte mare. Teoria utilităţii marginale a explicat p.v. prin aceea că preţul (valoarea de schimb) este determinat de utilitatea marginală atribuită, şi nu de utilitatea totală (valoarea de întrebuinţare) a dozelor consumate (v. Surplusul consumatorului). [D.N.]
PARADOXUL VEBLEN, surprinde comportamentul atipic al indivizilor şi menajelor îmbogăţite peste noapte şi/sau care au pătruns recent într-un grup social superior, de elită. Atitudinea şi comportamentul
325
PARTENERI AT
acestor persoane şi menaje au fost descrise de Thorstein Veblen sub numele de “snob effect“. Pentru a-şi etala situaţia materială şi noul statut social, ele achiziţionează de regulă bunuri ale căror preţuri cresc (sau cresc cel mai rapid) şi renunţă sau îşi diminuează achiziţiile şi consumul acelor bunuri ale căror preţuri s-au redus şi devin astfel accesibile unui cerc larg de consumatori. Comportamentul lor este contrar celui care rezultă logic din acţiunea legii generale a cererii şi raţionalităţii economice (v. Bunuri Giffen, Legea generală a cererii). [G.I.]
PARETO, VILFREDO FREDERICO (1848-1923), economist italiano-elveţian. A obţinut diploma de inginer cu o teză despre echilibrul corpurilor solide. A condus o companie de căi ferate şi apoi una dintre cele mai mari întreprinderi metalurgice din Toscana. Deşi a fost membru al Societăţii Adam Smith, a combătut liberul schimb şi a susţinut protec-ţionismul. A vrut să intre în parlament, dar a eşuat de două ori. Eşecurile i-au sădit convingerea asupra corupţiei birocraţiei şi oamenilor de la putere. A descoperit târziu, în 1890, economia pură, abia după ce i-a citit pe Walras, Coumot şi Edgeworth. Coleg şi apoi succesor al lui Walras la Universitatea din Lausanne, a început din 1893 să cerceteze economia pură, pe care a studiat-o printr-un demers formal similar fizicii. Teoretician târziu, dar fecund, a scris la 48 de ani “Cours d’économie politique” (Curs de economie politică), caracterizat printr-o analiză sistematică a utilităţii (introduce noţiunea de ophelemitate) şi printr-o formalizare riguroasă. în lucrarea “Les systèmes socialistes“ (Sistemele socialiste) (1900-1902) se opune miturilor socialiste care acţionau asupra sentimentelor oamenilor, dar şi doctrinelor liberale care, făcând apel la logică şi la raţiune, pătrundeau greu în mase. în 1906 a scris “Manuel d’économie politique” (Manual de economie politică), lucrare consacrată echilibrului general şi conceptelor de bază ale economiei bunăstării. Pornind de la agregarea preferinţelor colective, formulează teoria optimului economic (optimul lui Pareto): atunci când bunurile sunt distribuite între indivizi, orice creştere a satisfacţiei unui consumator se traduce prin reducerea satisfacţiei a cel puţin unui alt consumator. Sociolog controversat, a scris în 1916 “Traité de sociologie générale” (Tratat de sociologie generală), lucrare voluminoasă, care argumentează teoria elitelor. Spre sfârşitul vieţii, în “Transformations de la démocratie”
(Transformările democraţiei) (1921) îşi expune reflecţiile asupra acţiunii politice, comparând obiectivele, mijloacele şi rezultatele. [R.A.]
PARITATE, expresie a raportului valoric dintre două monede naţionale, care se determină prin raportarea lor cantitativă pe baza definirii legale a fiecăreia. Ea poate fi p. metalică, atunci când se exprimă în metale preţioase, p. valutară, atunci când se exprimă într-o valută de rezervă cu funcţii de bani internaţionali (de exemplu: dolarul SUA), p. D.S.T., atunci când valorile paritare se exprimă în drepturi speciale de tragere. în lipsa unui etalon monetar internaţional unic şi datorită generalizării flotării monedelor naţionale, p. fixă şi-a pierdut semnificaţia practică, în plan teoretic s-a propus înlocuirea parităţii fixe cu paritatea variabilă, şi anume cu p. glisantă, care se modifică o dată cu modificările ample pe pieţele valutare ale cursurilor de schimb, sau cu p. mobilă, care se modifică periodic cu procente mici de 1-3 %. [C.D.]
Paritate fixă (v. PARITATE)
Paritate glisantă (v. PARITATE)
PARTE SOCIALĂ, fracţiune din capitalul unei societăţi cu răspundere limitată reprezentând contravaloarea aportului unui asociat, care îi conferă anumite drepturi şi obligaţiuni la respectiva societate. P.s. sunt reprezentate prin certificate emise de administratorii societăţii. Acestea nu sunt negociabile şi nici cesionabile şi nu pot fi transmise terţilor (cu titlu oneros sau gratuit). P.s. este transmisibilă în caz de succesiune în anumite condiţii. P.s. este în orice situaţie indivizibilă (v. Cooperativă, Societate comercială). [C.D.]
PARTENERIAT, concept relativ recent, apărut şi aplicat mai întâi pe plan politico-militar, dar care, în zilele noastre, se extinde şi în domeniul économico-social. în acest ultim sens, p. este un sistem de asociere şi colaborare între ţări şi popoare în vederea înfăptuirii cu forţe unite a unor obiective importante de interes comun. Conceptul s-a impus mai cu seamă la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XX-lea prin promovarea iniţiativei S.U.A., cunoscută sub denumirea de “Parteneriat pentru pace”, la care au aderat diverse ţări europene nemembre ale N.A.T.O. România a fost prima ţară de pe continent care s-a alăturat acestei
PASAGER CLANDESTIN
326
iniţiative, susţinând-o prin acţiuni concrete ori de câte ori împrejurările au impus acest lucru, atât în Europa (Bosnia, Albania şi ulterior Kosovo), cât şi pe alte continente (Angola, Somalia etc.). Pe lângă componenta sa politico-militară, parteneriatul strategic româno-american are şi o importantă latură economico-socială, concretizată în domeniul schimburilor comerciale, în privinţa sprijinului în combaterea criminalităţii organizate, al formării de cadre etc. Extins la problematica dezvoltării economico-sociale pe plan mai larg, mondial, în concepţia românească, prezentată la Conferinţa ONU de la Copenhaga asupra dezvoltării sociale (1995), p. ar putea să coaguleze într-o formă structurală nouă relaţiile dintre ţări, indiferent de nivelul lor de dezvoltare economico-socială, astfel încât să răspundă deopotrivă intereselor ţărilor în curs de dezvoltare, ale celor cu economie în tranziţie spre economia de piaţă, ca şi intereselor ţărilor dezvoltate. Ideea este o abordare potrivită pentru perceperea faptului că logica sistemului internaţional se desprinde şi se detaşează tot mai mult de teoria jocurilor cu sumă nulă, potrivit căreia ceea ce câştigă unul dintre parteneri ar reprezenta inevitabil o pierdere pentru celălalt sau ceilalţi parteneri la sistem. Competiţia nu exclude însă cooperarea şi viceversa. Eforturile internaţionale de sprijinire a creşterii şi dezvoltării economice într-o zonă încetează, astfel, a mai fi percepute în detrimentul creşterii şi dezvoltării în alte zone. Strategiile de parteneriat, în care câştigul unora înseamnă direct sau indirect câştigul tuturor, reprezintă în prezent dovada realismului. Strategiile naţionale de dezvoltare pot şi trebuie corelate în cadrul strategiilor de p., cu respectarea regulilor de joc de către toţi participanţii, pentru a face faţă marilor sfidări cu care se confruntă civilizaţia contemporană. [A.I.]
PASAGER CLANDESTIN, expresie utilizată pentru a desemna comportamentul unei persoane care vrea să obţină un avantaj fară să furnizeze ceva în contrapartidă. De exemplu, o persoană care călătoreşte fară bilet. Astfel de comportamente apar mai ales în legătură cu bunurile publice al căror consum poate fi efectuat simultan de mai mulţi indivizi, fară ca utilitatea resimţită de fiecare în parte să poată fi evaluată (v. Bunuri publice). [A.D.]
PATRIMONIU, totalitate a bunurilor, precum şi a drepturilor aparţinând unei persoane fizice sau juridice. Sensul economic al conceptului de p. se referă la ansamblul bunurilor exprimate în bani, inclusiv rezultatul folosirii lor, ce aparţin persoanei respective. Sensul juridic al conceptului de p. se referă la toate drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ale unui subiect de drept. în cazul firmelor, situaţia patrimonială a acestora la un moment dat este redată de bilanţul contabil, ecuaţia bilanţieră de bază fiind: total activ = capitaluri proprii + datorii. [M.Gh., D.H.]
PATRON, (1) denumire dată în Roma Antică unui patrician în relaţiile pe care acesta le stabilea cu liberţii. în schimbul unor servicii aduse de liberţi, p. era dator să le apere interesele injustiţie. (2) în organizarea de breaslă a meşteşugarilor, p. era acel meşter care avea dreptul la ucenici şi calfe. (3) Proprietar capitalist de întreprindere, fabrică sau fermă, care foloseşte muncă salariată. [D.N.]
PATRONAT, ( 1 ) totalitatea patronilor, a proprietarilor de întreprinderi, bănci, firme, companii, ferme agricole, care folosesc muncă salariată. (2) Relaţia de subordonare a unor persoane juridice sau fizice, precum şi a unor acţiuni social-culturale faţă de diverse fundaţii, comitete sau persoane particulare. [D.N.]
PENSIE, venitul cuvenit pensionarilor, mărimea sa fiind determinată fie de venitul salariatului şi de durata muncii depuse, fie de contribuţia individuală la fondul de pensii. [M.G.]
PERIOADA DE GRAŢIE, timpul convenit între părţile contractante în care un anume credit este obţinut şi folosit de debitor fară ca acesta din urmă să înceapă restituirea împrumutului în tranşe sau dintr-o dată. Uneori, restituirea creditului se face din rezultatele obţinute pe baza folosirii lui. [D.N.]
PERROUX, FRANÇOIS (1903-1987), economist francez, profesor universitar. A fondat, în 1944, Institutul de Ştiinţe Economice Aplicate din Franţa. Are cercetări prestigioase în domeniile teoriei economice, macroeconomiei aplicate şi planificării. Lui i se datorează înnoirea analizei economice prin punerea în valoare a fenomenelor şi proceselor de dominaţie şi de putere în raporturile dintre partenerii
 327
PIAŢA POLITICĂ
din economie, la actele, faptele şi comportamentele acestora. A fundamentat teoria economiei dominante şi a efectului de dominaţie asupra dezvoltării ţării, a efectului de antrenare, ca şi teoria polilor de creştere, respectiv de dezvoltare. Op.: “L’économie du XXe siècle” (Economia secolului al XX-lea), 1961 ; “Economia tinerelor naţiuni” (1964); “Tehnicile cantitative ale planificării” (1965, tradusă în limba română în
1969); “Progresul economic” (1967); “Conceptualizările implicit normative şi limitele modelării în economie” (1970). [D.N.]
PERSOANĂ JURIDICĂ, colectivitate de persoane fizice, cu calitate de subiect distinct de drept, bucurându-se de o organizare de sine stătătoare şi de un patrimoniu propriu, îndreptat spre realizarea unui anumit scop. O p.j. se poate prezenta sub forme multiple; în sens larg, p.j. se manifestă ca instituţie, asociaţie, organizaţie etc. [N.D.]
PETTY, WILLIAM (1623-1687), economist şi statistician englez, unul dintre primii fondatori ai economiei politice ca ştiinţă autonomă. El a pus bazele teoriei valorii bazate pe muncă şi a plusvalorii (denumită de W. Petty rentă funciară). Economistul englez a formulat o serie de idei corecte privind cantitatea de bani necesară circulaţiei mărfurilor. W. Petty a considerat eronat că doar munca de extragere a metalelor preţioase este direct creatoare de valoare, identificând adesea valoarea cu expresia bănească a acestei munci. Op.: “A Treatise on Taxes” (Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor), 1662; “Political Arithmetic” (Aritmetica politică), 1678; “Quantulumcumque Concerning Money” (Câte ceva despre bani), 1682. [D.N.]
PIAŢA COMUNĂ A AMERICII DE SUD (MERCOSUR), acord semnat în martie 1991 la Asuncion de către Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay, prin care aceste ţări îşi propuneau în principal: creşterea competitivităţii statelor membre pe piaţa mondială, creşterea fluxurilor comerciale şi promovarea cooperării în America Latină în vederea facilitării integrării regionale. Din 1996, Bolivia şi Chile sunt membri asociaţi la P.C. a A. de S. în urma aplicării acestui acord au fost reduse semnificativ barierele tarifare şi netarifare dintre ţările semnatare, iar schimburile comerciale intra-Mercosur au crescut de aproape 15 ori în ultimii zece ani. Acordul s-a dovedit util atât pe plan
economic, cât şi politic, ajutând la salvarea democraţiei în Paraguay şi la depăşirea crizei economice traversate de Argentina în 1998. în prezent, viitorul acordului este incert, pentru că se are în vedere fuziunea cu NAFTA şi crearea zonei de liber schimb a Americilor. [D.M.]
PIAŢA MUNCII, noţiune ce desemnează întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele celor ce sunt angajaţi, realizarea mobilităţii salariilor şi a forţei de muncă pe locuri de muncă, firme şi zone. Pentru că omul este mai mult decât o marfa, p.m. nu poate fi considerată o piaţă ca pentru oricare altă marfa. De aceea, ea ocupă un loc aparte în teoria şi practica economică, este cea mai reglementată piaţă şi are cea mai restrânsă marjă de manifestare a spontaneităţii. P.m» nu este omogenă, ci se compune din segmente pe domenii de activitate, zone economice, meserii, niveluri de calificare etc. în acest sens se pot distinge: a) piaţa locală a muncii
- subdiviziune geografică cu particularităţi pecuniare, de costuri, psihologii, mobilitate etc. care o deosebesc de celelalte; b) piaţa externă a muncii
- subdiviziune care se referă la un anumit număr de lucrători, fiecare fiind disponibil sau potenţial disponibil pentru a ocupa locurile de muncă ce se oferă prin competiţie. Comportamentul celor ce acţionează pe această piaţă şi deciziile lor au un caracter raţional şi se bazează pe variabilele economice; c) piaţa internă a muncii -subdiviziune în care cererea şi oferta de muncă sunt interne fiecărei firme şi accesibile direct pieţei externe a muncii, însă cu o percepţie diferită a celor din interior în raport cu cei din afară. Această piaţă priveşte ocuparea diferitelor locuri de muncă (funcţii) prin avansare, transfer sau concurs în interiorul firmei, precum şi prin competiţia dintre cei din interiorul firmei şi cei de pe piaţa externă care, după reuşită, trebuie să urmeze o instruire specifică în funcţie de situaţia proprie la momentul respectiv. [G.P.T.]
PIAŢA POLITICĂ, sintagmă prin care se desemnează analiza comportamentului oamenilor politici şi al electoratului (alegătorilor) cu instrumentele folosite pentru a explica comportamentul întreprinzătorilor (producătorilor) şi al consumatorilor. Punctul de pornire îl formează
PIAŢA TITLURILOR NECOTATE
328
considerarea politicienilor şi alegătorilor ca având acelaşi scop - realizarea intereselor personale, adică maximizarea funcţiei lor de utilitate. Din această perspectivă, omul politic este, prin analogie, un producător care “vinde” decizii legislative, reglementări sau personalitatea sa în schimbul unor avantaje, dintre care cel mai important pare a fi realegerea sa. Analog firmelor, partidele politice sunt considerate entităţi sau organisme care asigură membrilor lor un feedback superior, la o muncă egală, faţă de ceea ce ei ar fi obţinut dacă şi-ar fi exercitat profesia de bază. La fel cum în domeniul asigurărilor se exploatează legea numerelor mari, organizaţiile politice îşi fundamentează existenţa lor pe caracteristicile acţiunii colective. Relaţia dintre alegător şi aleşii săi este un exemplu de relaţie de agenţie în care cineva, o persoană sau un grup, încredinţează interesele sale unui agent sau unei agenţii. Or, aceasta din urmă îşi urmăreşte propriile sale obiective, iar interesele sale nu coincid neapărat şi în mod automat cu cele ale “clientului”. [G.P.T.]
Piaţa titlurilor necotate (v. RASDAQ)
PIAŢĂ, termen care poate avea diferite semnificaţii:
1.  locui sau spaţiul unde au loc schimburile sau relaţiile dintre agenţii economici care vând şi cei care cumpără; 2. formă de organizare a schimburilor; 3. întâlnire şi/sau confruntare între cererea şi oferta de diferite bunuri, indiferent de locul unde acestea se desfăşoară, în scopul de a se realiza schimbul la preţuri stabilite prin negociere. P. se prezintă sub forme extrem de diferite care au evoluat în timp de la târguri şi hale publice prezente încă în numeroase locuri, dar cu un nomenclator de bunuri (tradiţionale şi moderne) mai complex, până la magazine cu sucursale, lanţuri de supermagazine, expoziţii cu vânzare, case de comenzi, agenţii specializate, burse etc. Există p. specializate, adesea foarte strict, şi p. cu de toate, universale. In acest sens distingem: a) p. ale factorilor de producţie (sau prodfactorilor), cum ar fi: pentru materii prime, forţă de muncă, maşini şi utilaje, capital etc.; b) p. ale bunurilor de consum (sau satisfactorilor). Din punctul de vedere al sferei sau spaţiului economic, p. pot fi: locale, regionale, naţionale, regional-intemaţionale şi mondiale. S-a diversificat foarte mult şi modul în care se realizează întâlnirea dintre cei ce acţionează pe p., prezentarea mărfurilor, negocierea, încheierea tranzacţiilor şi finalizarea actului de vânzare-cumpărare. Diversitatea
formelor pe care le îmbracă relaţiile de vânzare-cumpărare în funcţie de tipurile de bunuri, de ţările unde au loc, de obişnuinţe etc. explică de ce este foarte greu să se realizeze o definire unică a acestei noţiuni. P. poate fi abordată din punct de vedere istoric, re-levându-se caracteristicile şi formele sale prezente şi trecute, precum şi din punct de vedere geografic, prin evidenţierea specificităţii pe zone, ţări şi grupuri de ţări. Pentru studiul p. s-au elaborat numeroase modele matematice, care pot fi grupate în: a) modele care relevă concurenţa perfectă şi imperfectă în mod centralizat, pentru a evita dificultăţile rezultate din mulţimea negocierilor bilaterale şi considerarea monedei ca mijloc de schimb, dar care scapă din vedere caracterul descentralizat al p., unde alegerea este individuală şi are loc după o procedură (flexibilă) diferită de la caz la caz; b) modele ale negocierilor bilaterale, care relevă relaţiile directe dintre participanţi, încheierea contractelor care-i apropie pentru anumite intervale de timp, iar p. este prezentată ca un vast complex de relaţii bilaterale care presupune informarea, negocierea şi un cadru instituţional indispensabil. în prezent, pentru studiul p. este esenţială coexistenţa şi dinamica sa alături de alte forme de organizare socială şi în raport cu ele (v. Concurenţă). [G.P.T.]
PIAŢĂ A BUNURILOR MATERIALE ŞI A SERVICIILOR, tip de piaţă al cărei obiect îl formează bunurile economice în general sau, altfel spus, bunurile şi serviciile. în cadrul său se disting numeroase pieţe specializate pe diferite categorii de bunuri, precum inovaţiile, construcţiile de maşini, electrotehnice şi menajere, ţesăturile, confecţiile, tricotajele, produsele chimice şi vopselele etc. Există de asemenea pieţe pentru un anumit bun sau pentru bunuri de acelaşi fel. După destinaţia bunurilor care formează obiectul acestei pieţe se disting: a) piaţa prodfactorilor, a bunurilor şi serviciilor care se utilizează în diferite activităţi, având rolul de factori de producţie; b) piaţa satisfactorilor, a bunurilor şi serviciilor care intră în consum. Este tipul de piaţă care formează baza elaborării modelelor de studiu şi explicitare în domeniu datorită caracterului său concret, uşor de perceput (v. Piaţă). [G.P.T.]
PIAŢĂ A CAPITALULUI, piaţă specifică al cărei obiect îl formează titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat). Participanţii la operaţiunile de pe p.c. sunt posesori de disponibilităţi băneşti pe
329
PIAŢĂ DISPUTABILĂ
care sunt motivaţi să le plaseze în acţiuni şi obligaţiuni, pe de o parte, şi cei care au nevoie de resurse băneşti şi acceptă să se îndatoreze la primii şi la intermediarii acestor operaţiuni (băncile comerciale, bursa, alţi intermediari), pe de altă parte. Operaţiunile pe p.c. se derulează pe baze comerciale (v. Ofertă de capital). [D.N.]
PIAŢĂ A EDUCAŢIEI, formă specifică de piaţă care permite armonizarea cererii şi ofertei de capital uman. în general, în literatura de specialitate, piaţa educaţiei este prezentată pe modelul pieţei specifice instruirii universitare. O problemă semnificativă pentru analiza pieţei educaţiei, în cazul instruirii universitare, o reprezintă corelaţia dintre investiţia în capitalul uman şi distribuţia veniturilor. Prezintă interes analiza acestei corelaţii pe coordonatele unui model simplu al cererii şi ofertei de capital uman. Astfel, cererea pentru un nivel superior de instruire poate fi redată grafic printr-o curbă descrescătoare în raport cu diferenţele de salarii scontate a se obţine în urma absolvirii unei instituţii de învăţământ superior faţă de ceea ce se presupune că s-ar obţine prin angajare după terminarea liceului. Figura următoare prezintă situaţia specifică pieţei educaţiei, curba cererii educaţionale fiind ilustrată prin dreapta D. Sistemul de axe rectangulare utilizat în grafic operează cu măsurarea pe axa Ox a ponderii forţei de muncă cu studii superioare în totalul forţei de muncă. Pe Oy sunt reprezentate diferenţele de salarii scontate a se obţine prin absolvirea unei facultăţi. Curba cererii educaţionale pentru persoanele cu studii superioare (DD) arată că unui anumit nivel al diferenţei salariale îi corespunde o anumită pondere a forţei de muncă cu nivel superior de instruire de care o anumită firmă are nevoie. De exemplu, în punctul B, unde diferenţa de salariu este mare, firma îşi poate permite doar un procent relativ mic de salariaţi cu studii superioare. în schimb, în punctul unde cei cu studii superioare “costă” aproape la fel de mult ca cei cu liceul (diferenţe salariale mici), firma va fi interesată să aibă tot mai mulţi angajaţi cu studii superioare. Ca atare, curba cererii este descrescătoare, după cum descrescătoare este şi rata de recuperare a investiţiei în capitalul uman în raport cu numărul de ani de şcolarizare. Curba descrescătoare a cererii exprimată prin randamentele descrescătoare ale investiţiei în capitalul uman (pe măsură ce numărul anilor de şcolarizare creşte) are în vedere, pe de o parte, reducerea randamentelor, iar pe de altă parte,
 o creştere a costurilor şi o reducere corespunzătoare a beneficiilor.
  Diferenţe de
                                      studii
                                      superioare
Ca în oricare altă situaţie în care un input variabil este adăugat unor inputuri fixe, rezultatul obţinut în planul creşterii “cantităţii de capital uman produs” se va reduce, rata marginală de recuperare a investiţiei în capitalul uman fiind descrescătoare. în mod corespunzător, costurile tind să crească, deoarece costurile de oportunitate se amplifică pe măsură ce creşte numărul anilor de şcolarizare (de regulă şi costurile directe cresc, căci, dacă şcoala elementară şi liceul sunt gratuite, o parte a costurilor antrenate de frecventarea unei facultăţi sunt suportate de către student şi familia sa). [S.C.M.]
PIAŢĂ A FACTORILOR DE PRODUCŢIE,
relaţii economice în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta, se formează preţul, au loc negocieri privind factorii de producţie muncă, pământ, capital. P.f. de p. se manifestă în forme diferite, în funcţie de obiectul negocierii, de participanţii la negociere, de cadrul de desfăşurare etc. (v. Piaţa muncii, Piaţă a capitalului). [M.Gh., D.H.]
PIAŢĂ CONTESTABILĂ, acea piaţă pe care intrarea noilor agenţi este liberă, iar costurile de ieşire sunt mici. Intrarea pe p.c. are loc atunci când şi acolo unde profiturile depăşesc nivelul normal. [M.G.]
PIAŢĂ DISPUTABILĂ, acea piaţă în care libertatea de intrare este totală şi în care întreprinderile care ies după o tentativă de intrare ratată nu riscă alte costuri
PIAŢĂ FINANCIARĂ
 330
decât amortizarea normală a mijloacelor de producţie investite. Cele două condiţii ale existenţei p.d. sunt: libertatea de intrare pe piaţă (care este una dintre premisele pieţei cu concurenţă pură şi perfectă); libertatea de ieşire sau uşurinţa de a ieşi din ramură (ceea ce constituie un element nou). Pe o p.d., indiferent că există puţini producători sau un singur producător, aceştia (acesta) pot fi obligaţi să se comporte ca nişte firme în situaţie de concurenţă perfectă, astfel încât să scape de ameninţarea permanentă a concurenţilor potenţiali. [D.N.]
PIAŢĂ FINANCIARĂ, loc (cadru) de întâlnire între nevoile de resurse băneşti ale întreprinzătorilor, ale producătorilor (global deficitari în astfel de resurse), şi disponibilităţile băneşti ale populaţiei, ale menajelor (global excedentare la asemenea resurse). P.f. este piaţa activelor financiare. Ea mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei, ale societăţilor de asigurări, ale altor unităţi economice în hârtii de valoare sau valori mobiliare pe termen lung (mai mult de un an) şi iară termen, în acţiuni şi obligaţiuni emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă. Acest proces este mijlocit de unităţile bancar-finan-ciare, care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale. P.f. este compusă din următoarele pieţe: a acţiunilor, care deţine ponderea principală (în fond, acţiunile nu au scadenţă); ipotecară, adică vânzarea-cumpăra-rea de rente economice; a obligaţiunilor emise de societăţile comerciale; a obligaţiunilor emise de administraţiile publice. P.f. poate fi primară -tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare nou emise -şi secundară, pe care se negociază acţiuni şi obligaţiuni emise anterior. Funcţionarea p.f. presupune existenţa unor instituţii specifice cum sunt: comisia valorilor mobiliare, casele de brokeraj, bursa de valori. [G.P.T.]
PIAŢĂ FORWARD, tranzacţie care implică (presupune) un contract de vânzare-cumpărare de mărfuri sau de titluri de valoare la o dată fixată şi la un preţ convenit prin contract. P.f. mai este cunoscută şi ca piaţă futures. [T.C.]*
PIAŢĂ INTERBANCARĂ, piaţă monetară specifică, a cărei specificitate se datorează faptului că: este rezervată doar instituţiilor specializate de credit; pe această piaţă se acordă credite şi se fac împftimuturi de lichidităţi, adică o monedă emisă de
banca centrală, suportul operaţiunilor fiind efectele (titlurile) publice şi private; durata scurtă a relaţiilor de schimb (de la o zi la 3 luni); banca centrală (de emisiune) are un rol director în fixarea ratei dobânzii, respectiv în stabilirea preţului plătit/încasat din operaţiunea respectivă. [D.N.]
Piaţă locală (v. PIAŢĂ)
Piaţă mondială (v. PIAŢĂ)
PIAŢĂ MONETARĂ, piaţă specifică, diferită atât de piaţa bunurilor de consum personal, cât şi de pieţele factorilor de producţie. Specificitatea p.m. decurge din obiectul tranzacţiilor pe care le presupune (moneda sub toate formele ei), din mecanismele de confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfi (rata dobânzii). Deşi marfa monedă este omogenă, preţul tranzacţiei cu monedă diferă totuşi în funcţie de numeroşi factori, cum sunt: scadenţa, durata de acordare a creditului; gradul de risc asumat de creditor; sumele tranzacţio-nate. în plus, ajustarea pe p.m. se face greu, aceasta fiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă şi numeroşi solicitanţi (practic toate categoriile de populaţie). în economiile contemporane, p.m. deţine un rol tot mai important, acesta decurgând din semnificaţia tot mai mare pe care o are moneda în ansamblul societăţii (v. Cerere de monedă, Ofertă de monedă, Piaţă a capitalului, Piaţă financiară). [D.N.]
Piaţă naţională (v. PIAŢĂ)
PIAŢĂ NEAGRĂ, comerţ clandestin şi ilicit, practicat în mod deosebit de persoane fizice, cu bunuri interzise vânzării-cumpărării libere, bunuri al căror consum este raţionalizat sau ale căror preţuri sunt controlate de stat. Se caracterizează prin practicarea unor preţuri mari care permit obţinerea de câştiguri mari. Cei mai afectaţi de p.n. sunt cumpărătorii, atât din cauza preţurilor mari pe care trebuie să le suporte, cât şi a faptului că nu au nici o garanţie cu privire la calitatea bunurilor cumpărate şi la efectele consumării lor. [G.P.T.]
Piaţă specializată (v. PIAŢĂ)
PIAŢĂ SPOT, tranzacţie de mărfuri sau de monedă cu livrare imediată şi cu plata în numerar sau în mărfuri disponibile. P.s. este opusul pieţei forward.
331
PLAN
Pe p.s. preţurile sunt cunoscute ca “preţuri spot”, acestea fiind de regulă mai mari decât cele de pe pieţele normale. în schimburile valutare, rata de schimb este denumită “rată spot”. [D.N.]
PIAŢĂ UNICĂ, componentă esenţială a integrării economice internaţionale şi, totodată, mijlocul principal de realizare a scopurilor comune ţărilor care o compun. P.u. se concretizează în: lichidarea tarifelor vamale în interiorul comunităţii integrate, libera circulaţie a capitalurilor şi a forţei de muncă. Avantajele economice care justifică existenţa unei p.u.: stimulează creşterea productivităţii şi a nivelului general de viaţă; concurenţa fiind mai intensă, consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute, precum şi de o mai mare varietate de bunuri de calitate superioară; permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie; poate contribui la optimizarea investiţiilor de capital; permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă. De aceea, atât C.E.E., cât şi celelalte organizaţii economice integraţioniste de pe alte continente au pus în centrul preocupărilor şi acţiunilor lor p.u., pe care o consideră principalul element unificator, de progres. [A.G.]
Piaţă universală (v. PIAŢĂ)
PIAŢĂ VALUTARĂ, sistem de relaţii care se formează între bănci sau case de schimb şi clienţii lor, prin intermediul cărora se efectuează vânzările şi cumpărările de valute sau devize în scopul reglementării plăţilor şi încasărilor ce apar în procesul schimburilor economice cu străinătatea sau în cel al iniţierii de operaţiuni speculative. Obiectul principal al operaţiunilor pe această piaţă specifică îl constituie devizele convertibile sub diverse forme, mai ales ca valută în cont, adică depuneri la vedere şi depuneri la termen ale unor sume de valută în conturile deschise la bănci. Dezvoltarea gamei de operaţiuni pe această piaţă a fost stimulată de diferite tehnici bancare, în special de tehnica viramentului interbancar, care constituie un ordin dat prin telex sau telegraf pentru a se efectua tranzacţiile. P.v. este naţională şi internaţională. în România, p.v. se compune din: p.v. bancară, rezervată operaţiunilor valutare desfaşurate de persoane juridice; piaţa caselor de schimb valutar, rezervată operaţiunilor valutare desfaşurate de persoane fizice. Amploarea schimburilor valutare naţionale derivă din volumul
activităţii bancare şi a celorlalţi operatori care acţionează în fiecare ţară, potrivit normelor stabilite de autorităţile statale într-o anumită perioadă. [C.D.]
PIGOU, ARTHUR CECIL (1877-1959), economist englez, profesor universitar care l-a succedat pe Alfred Marshall la Universitatea din Cambridge. A arătat un interes deosebit pentru istoria mişcării sociale şi pentru negocierile dintre partenerii sociali. în paralel cu activităţile universitare, în spirit reformist şi conciliator, va participa de-a lungul întregii sale vieţi la numeroase comisii guvernamentale. Opera sa bogată se bucură de o deosebită reputaţie, prin contribuţiile aduse de el în domeniul teoriei monetare. în lucrările “Industrial Fluctuations” din 1927 şi “Veil of Money” din 1949, unde se reiau unele dintre tezele lui Marshall, se insistă pe rolul rigidităţii ratelor salariului în apariţia şi agravarea şomajului. Efectul A.C. Pigou constituie o replică în manieră critică la concepţia lui Keynes despre ocupare. în timp ce Keynes susţinea restabilirea ocupării depline prin intervenţia statului, A.C. Pigou afirmă că reducerea salariilor va determina reducerea preţurilor, iar prin jocul încas^ilor reale, valoarea reală a activelor monetare va creşte şi prin cheltuirea lor va avea loc stimularea creşterii gradului de ocupare. Economia bunăstării este definită de A.C. Pigou drept categorie a satisfacţiilor şi insatisfacţiilor care poate fi pusă în raport cu o mărime monetară. Statul trebuie să intervină numai pentru a constrânge individul să economisească într-o măsură oarecare. Pentru măsurarea bunăstării, A.C. Pigou adoptă venitul naţional. Continuă concepţia lui Marshall despre efectele externe. în cazul efectelor externe negative se impune taxarea. A.C. Pigou propune corectarea extemalităţilor printr-un sistem de taxe care să-i penalizeze pe unii şi să-i subvenţioneze pe alţii (soluţia P.). Op.: “Wealth and Welfare” (1912); “The Economics of Welfare” (1920); “Public Finance” (1928); “Employment and Equilibrium” (1941). [R.A.]
PLAN, document oficial, componentă a planificării macroeconomice, în care se includ, într-o anumită succesiune şi conexiune, indicatorii referitori la tendinţele maximale sau minimale ale sensului şi dimensiunilor evoluţiei economiei în orizontul de timp adoptat, ca şi la măsurile specifice de politică economică, la finalitatea socială a întregului sistem de indicatori de plan (v. Planificare). [D.N.]
PLANIFICARE
 332
PLANIFICARE, concept teoretic ce exprimă un ansamblu de acţiuni coerente prin care se urmăreşte dirijarea activităţii economice corespunzător anticipărilor determinate ştiinţific în cadrul unui plan. Ansamblul activităţilor prin care se studiază alternativele de urmat şi se alege varianta optimă reprezintă procesul de planificare. El se desfăşoară pe baza teoriei planificării de către planificator şi se concretizează într-un model teoretico-aplicativ pentru un domeniu sau altul al activităţii umane. în economie, p. vizează activităţi ce se desfăşoară la nivel micro-, mezo- şi macroeconomic. în condiţiile economiei de piaţă, p. urmăreşte să asigure o eficienţă tot mai ridicată a concurenţei, să dezvolte şi să perfecţioneze instrumentele, tehnicile şi pârghiile pentru desfăşurarea competiţiei pe piaţă. Proprietatea privată, libertatea de acţiune şi concurenţa au nevoie de p., datorită imperfecţiunilor mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă, care generează: insuficienţa informaţiilor oferite de piaţă, imposibilitatea mecanismelor pieţei de a realiza întotdeauna o alocare optimă, absolutizarea criteriului economic imediat şi direct în dauna criteriilor social-umane şi ecologice, pe termen mediu şi lung etc. O p. ce face concurenţa şi competiţia pe piaţă mai eficiente şi mai raţionale din punct de vedere economic şi social-eco-logic reglează, împreună cu piaţa, sistemul economic, care devine tot mai complex în dinamica interdependenţelor sale crescânde. în economia de piaţă, p. este utilă numai în măsura în care ameliorează informaţia de care este nevoie, reduce gradul de incertitudine, asigură instrumentele de gestiune şi control în situaţiile de criză, anticipează şi orientează activităţi şi corelaţii esenţiale pentru viitorul competiţiei, multiplică şansele prin conştientizarea riscurilor, nu înlătură mecanismele pieţei, ci, dimpotrivă, întregeşte aceste mecanisme cu instrumente şi pârghii care desemnează consecinţele negative ale imperfecţiunilor rezultate din jocul liber al cererii şi ofertei. La nivel macroeconomic se disting: p. indicativă, în care autoritatea planului are rolul de a orienta; p. imperativă, în care statul ordonă îndeplinirea prevederilor; p. incitativă, în care se folosesc pârghii care avantajează şi dezavantajează agenţii economici; p. strategică, în care se urmăreşte trasarea tendinţelor principale, într-un anumit orizont de timp; p. neconvenţională, care nu presupune planuri, ci doar coordonarea deciziilor, în vederea creşterii gradului de compatibilitate. Potrivit experienţei franceze, în perioada 1947-1992 au fost
elaborate zece planuri macroeconomice care au contribuit la ameliorarea raporturilor dintre dezvoltarea economică şi exigenţele social-umane şi ecologice ale echilibrului înaintării. în ceea ce priveşte experienţa japoneză, se remarcă interdependenţa a trei funcţii pe care le are Consiliul Economic, şi anume: cea de concentrare educaţională şi informativă a previziunilor, ca premisă pentru elaborarea planurilor sectorului particular pe termen lung, cea de jalonare pe termen lung a obiectivelor politice ale guvernului şi cea de mediere între diversele categorii de interese. O caracteristică a timpului nostru o constituie îmbinarea mecanismelor pieţei cu cele ale planificării la nivelul corporaţiilor internaţionale, multinaţionale şi transnaţionale, unde se urmăreşte formarea planificat-dirijată a diferitelor genuri de proiecte cu caracter zonal şi regional (v. Politică economică). [P.C.]
Planificare imperativă (v. PLANIFICARE)
Planificare incitativă (v. PLANIFICARE)
Planificare indicativă (v. PLANIFICARE)
Planificare strategică (v. PLANIFICARE)
PLANUL BRADY, plan propus de Nicholas Brady, fost secretar al Trezoreriei S.U.A., prin care se încearcă soluţionarea problemei datoriilor externe ale ţărilor slab dezvoltate economic. P.B. se referă la renegocierea datoriilor externe în cazul în care acestea aparţin băncilor comerciale. în ţeastă situaţie se condiţionează ştergerea parţială a datoriei externe de oferirea unor garanţii din partea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale că restul datoriei va putea fi achitat. în plus, este prevăzută acordarea unor facilităţi pentru investitorii străini şi promovarea mecanismelor specifice pieţei libere (v. Datorie externă, FMI, Banca Mondială). [A.D.]
PLANUL KEYNES, denumirea pe care au primit-o propunerile Trezoreriei Angliei de a se crea o uniune de clearing internaţional, propuneri care au fost luate în analiză la Conferinţa Monetară şi Financiară a Naţiunilor Unite de la Bretton Woods (1944). Deoarece economistul englez a formulat iniţial aceste propuneri, ele au intrat în circuitul mondial sub denumirea de P.K. Printre altele, în P.K. se propunea instituirea unui instrument internaţional de plată,
 333
POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ
numit bancor. în dezbaterile de la Bretton Woods, propunerile lui Keynes au fost însuşite doar parţial, fundamentele de funcţionare a Fondului Monetar Internaţional adoptate la această conferinţă fiind propunerile făcute de reprezentantul S.U.A., cunoscute sub denumirea de Planul White. [D.N.]
 PLANUL MARSHALL, program de sprijinire de către S.U.A. a refacerii economiei ţărilor Europei Occidentale după cel de-al doilea război mondial. Denumirea provine de la iniţiatorul său, generalul George Marshall, secretar de stat al S.U.A., care a schiţat acest plan în discursul rostit la Universitatea Norward (1947). La început, planul sau programul respectiv de redresare economică postbelică avea în vedere toate ţările europene, însă din cauza opoziţiei lui Stalin, acesta s-a concentrat asupra statelor vest-europene. Ajutorul financiar al S.U.A. acordat prin P.M. unui număr de 16 ţări vest-europene s-a cifrat la 12,4 miliarde de dolari, din care 80% l-au reprezentat donaţiile, îndeosebi de alimente. Restul de ajutor a constat din împrumuturi pe 35 de ani, cu o dobândă de 2,5%. P.M. a fost prevăzut pentru o perioadă de patru ani, iar înfăptuirea lui a fost încredinţată unor organisme special create în acest scop - unul american, având rolul de distribuitor de credite, şi altul european, care s-a ocupat cu repartizarea concretă a creditelor. [A.I.]
 PLASAMENT, operaţiune constând din utilizarea economiilor subiecţilor de venituri pentru constituirea de depozite bancare şi achiziţionarea de active financiare. Economiile plasate se deosebesc de cele neplasate sau tezaurizate, ele având drept motivaţie obţinerea de venituri suplimentare viitoare. în acelaşi timp, p. nu se confundă cu investiţia. [D.N.]
 PLASAMENT FINANCIAR, cheltuială de capital efectuată în vederea sporirii valorii acestuia; ea este ghidată de criteriul obţinerii unui venit mai mare în viitor. Există diferite forme de p.f.: în producţia de bunuri de capital - construirea de uzine, autostrăzi etc.; ca depozite de bani la unităţi bancare, aducătoare de dobânzi etc.; pentru cumpărarea, la bursă, de hârtii de valoare în vederea obţinerii de câştig prin speculaţii bursiere etc. [M.G.]
 PLĂŢI DE TRANSFER, acele plăţi care se fac către diferite persoane, de regulă, de către organizaţii guvernamentale şi care nu presupun un schimb de
 bunuri, nu presupun contraprestaţie directă şi imediată. P. de t. se fac sub forma pensiilor, a burselor pentru elevi şi studenţi, a ajutoarelor pentru şomeri etc. P. de t. includ şi donaţiile caritabile făcute de unele companii. P. de t. sunt o formă de redistribuire a venitului (v. Venituri de transfer, Redistribuirea venitului). [A.C.]
 PLĂŢI INTERNAŢIONALE, plăţi ocazionate de schimburile economice internaţionale, plătitorii şi beneficiarii fiind rezidenţi ai unor ţări diferite. P.i. pot fi: p.i. efective, atunci când se fac prin remiterea de aur şi valută efectivă; p.i. prin decohtare internaţională, atunci când sunt realizate prin transfer bancar; p.i. prin credit internaţional. P.i. se efectuează prin diverse instrumente de plată ca: acreditiv, ordin de plată etc. [C.D.]
 PLUS VALOARE, (în teoria marxistă) diferenţa dintre valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă (determinată de timpul de muncă cheltuit de salariat) şi valoarea de schimb a forţei de muncă (determinată de valoarea-muncă a mărfurilor necesare pentru asigurarea reproducţiei forţei de muncă a salariatului şi a familiei sale), P, este deci forma pe care o ia supramuncaîn sistemul capitalist (v. Sistem economic capitalist). [D.N.]
 PLUS VALOARE ABSOLUTĂ, acea plusvaloare care se obţine prin prelungirea timpului de muncă peste timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii forţei de muncă (v. Plusvaloare). [D.N.]
 PLUSVALOARE RELATIVĂ, acea plusvaloare care se obţine datorită creşterii productivităţii pe seama progresului factorilor de producţie (v. Plusvaloare). [D.N.]
 POLI DE CREŞTERE ECONOMICĂ, termen prin care se desemnează acele activităţi complexe, acele centre de dezvoltare care, prin importanţa lor, se impun ca puncte de sprijin ale antrenării forţelor dinamice ale creşterii şi dezvoltării. Termenul a fost introdus în circuitul de idei de economistul francez F. Perroux. [D.N.]
 POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ,
 ansamblu de principii, metode şi mijloace de acţiune prin care se realizează obiectivele Uniunii Europene în domeniul agriculturii. Obiectivele p.a.c. sunt:
POLITICA PROMOŢIONALĂ
 334
 creşterea productivităţii marginale; garantarea unui standard de viaţă echitabil pentru producătorii agricoli; stabilizarea pieţelor agricole pentru a evita dezechilibrele create de creşterea şi scăderea preţurilor; garantarea aprovizionării consumatorilor cu alimente la preţuri rezonabile (securitatea alimentară). Finanţarea unitară a p.a.c. se realizează din bugetul U.E. prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). P.a.c. a fost reformată (reforma Mc Sharry), urmărindu-se adaptarea producţiei agricole prin reducerea excedentelor şi a stocurilor la cereale, oleaginoase şi carne de bovine. După anul 2000, reforma p.a.c. a intrat într-o nouă fază, urmărind: impunerea de criterii socioeconomice, culturale şi ecologice în agricultură şi în spaţiul rural; reducerea taxelor vamale; extinderea regulilor de “origine” nepreferenţiale; impunerea de reguli sanitare şi fitosanitare (v. Fond de Garantare şi Orientare a Agriculturii Europene, Politică agricolă). [S.Cr.]
POLITICA PROMOŢIONALĂ, ansamblul coerent de teorii, concepte, noţiuni, împreună cu mijloacele, instrumentele, procedeele şi tehnicile folosite de entităţile economice pentru a face cunoscut potenţialul economic şi rezultatele lor atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa mondială. P.p. priveşte un segment important de comunicare economică, vizând producţia de bunuri, mediul socioeconomic, managementul şi marketingul, în condiţiile pieţei concurenţiale. P.p. fundamentează şi orientează afacerile economice interne şi internaţionale. Ea se transpune în practică prin: reclamă comercială (publicitate comercială); contacte directe; agenţi; magazine sau expoziţii cu desfacere; presă scrisă; radiodifuziune; târguri; saloane internaţionale etc. P.p. influenţează alocarea corectă a resurselor limitate pentru diferite alternative de utilizare, contribuind la corelarea componentelor consumului cu cele ale producţiei, a cererii cu oferta, în condiţiile specifice ale mediului concurenţial. [D.C.]
POLITICA STOP-GO, set de politici macroeconomice destinate a reduce perioada de criză marcată de supraofertă. Se poate acţiona prin menţinerea producţiei la un nivel al ofertei care îşi are corespondent în cadrul cererii, astfel nefacându-se risipă de factori de producţie în sensul producerii pe stoc. Resursele astfel economisite vor permite relansarea producţiei şi a creşterii economice (v. Politică anticriză). [M.N.]
POLITICĂ A CERERII, politica economică de inspiraţie keynesiană (dirijistă), prin care este stimulată cererea agregată (globală), inclusiv prin creşterea cheltuielilor publice, cerere agregată care, în condiţii de recesiune, se poate constitui într-un stimulent al relansării economice. [D.N.]
POLITICĂ A NIVELULUI DE TRAI, set de
obiective pe termen scurt/lung, ale cărui repere fundamentale sunt asigurarea unui nivel de trai individual şi social comparativ cu cel din ţările dezvoltate, asigurarea unui nivel de trai cu o relativă stabilitate. Evoluţia acestei politici se înscrie pe coordonatele legităţilor obiective ale dezvoltării de ansamblu a ţării, ale asigurării unui nivel de trai decent pentru toate categoriile de populaţie (inclusiv cele defavorizate). Prin p.n. de t. se urmăreşte contracararea deteriorării raporturilor de preţ, a scăderii puterii de cumpărare etc. P.n. de t. este expresia unui ansamblu de strategii naţionale, economice, sociale etc. care vizează calitatea vieţii dintr-o ţară. Prin natura şi obiectivele sale, p.n. de t. aparţine în egală măsură politicilor economice şi celor sociale. [I.M.]
POLITICĂ A OCUPĂRII, politică ce urmăreşte menţinerea şi creşterea gradului de ocupare a populaţiei active prin acţiuni directe sau indirecte menite să asigure locurile de muncă pentru noile generaţii ce devin active, pentru şomeri sau alte persoane care vor să se angajeze ca salariaţi. Se cunosc trei tipuri de p. a o., fiecare putând avea numeroase variante: a) keynesiană sau de inspiraţie keynesiană, care se bazează pe relansarea cererii globale în ideea că aceasta determină creşterea producţiei care, la rândul său, solicită mai multă muncă; b) liberală, care implică scăderea costurilor salariale şi flexibilizarea pieţei muncii, permiţând angajarea unui număr mai mare de salariaţi; c) politici de inspiraţii şi proporţii foarte diferite, care recurg la acţiuni cu finalitate în esenţă keynesiană sau liberală. P.O. este foarte complexă în conţinutul său, fiind în principal un amestec de acţiuni active, care au scopul de a crea noi locuri de muncă şi de a mări gradul de ocupare, şi de acţiuni pasive, care urmăresc menţinerea ocupării, dar şi creşterea productivităţii şi, în general, a raţionalităţii muncii. Această împărţire trebuie considerată ca având un caracter relativ, întrucât despre fiecare acţiune s-ar putea spune că are atât caracter activ, cât şi pasiv (v. Şomaj, Politică antişomaj). [G.P.T.]
 335
POLITICĂ ANTIŞOMAJ
POLITICĂ A OFERTEI, politică economică de inspiraţie liberală, prin care, pornind de la legea debuşeelor, se urmăreşte stimularea ofertei fie prin reducerea prelevărilor obligatorii din rezultatele susţinătorilor ofertei, fie prin dereglementări, respectiv prin stimularea liberei iniţiative. [D.N.]
POLITICĂ AGRICOLĂ (AGRARĂ), ansamblul de principii, mijloace şi metode de acţiune prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii. Obiectivele esenţiale ale p.a. vizează stabilitatea pieţelor agricole şi protejarea veniturilor agricultorilor. P.a. se află la baza strategiilor agrare care sintetizează voinţa politică a societăţii, interesele prezente şi viitoare ale naţiunii privitoare la agricultură şi securitate alimentară. P.a. şi strategia agrară sunt concretizate în programul agrar ce se realizează prin organisme specializate în fiecare ţară (Organization Commune du Marché în Franţa, Commodity Credit Corporation în S.U.A.). în ţările dezvoltate s-a elaborat aşa-numita “Carte verde” care cuprinde obiectivele şi căile de acţiune referitoare la: producţia şi oferta agroalimentară, veniturile agricultorilor, preţurile agricole, formarea profesională şi ocuparea forţei de muncă, protecţia mediului natural. în Uniunea Europeană se aplică politica agrară comună (PAC), care vizează dezvoltarea agriculturii fiecărei ţări prin eforturi comune. România, ca ţară asociată la U.E., se adaptează treptat la PAC, în vederea integrării totale în politica comunitară (v. Preţuri agricole). [S.I.]
POLITICĂ ANTICRIZĂ, ansamblul măsurilor concertate întreprinse de guvern şi de sistemul bancar, menite să corecteze evoluţiile conjucturale excesive ale activităţii economice. Raţiunea p.a. este să atenueze undele evoluţiei ciclice şi unele efecte nefavorabile care decurg din acestea. P.a. se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic: în condiţii de boom, se aplică politica anticriză de stabilizare (stop), iar în faza de recesiune se aplică politica anticriză de relansare (go). Ele se bazează pe aplicarea concomitentă şi coerentă a politicilor bugetare, monetare şi de credit (v. Cicluri economice, Politică economică). [G.I.]
Politică anticriză de rigoare (v. POLITICĂ DE RELANSARE)
POLITICĂ ANTIINFLAŢIONISTĂ, ansamblu de măsuri economice ce vizează aducerea procesului inflaţionist în limite normale, stabilizarea macroeconomică, precum şi modalităţile de trecere de la aceasta la creşterea economică autentică. Dacă se ţine seama de faptul că procesul inflaţionist presupune treceri permanente de la un tip de inflaţie la altul, de la un grad de intensitate la altul şi de la un sens de evoluţie la altul, aducerea inflaţiei în limite normale are extrem de multe concretizări. P.a. se grupează după mai multe criterii: după intensitatea şi sensul procesului, după doctrina ce stă la baza lui, după instrumentele şi metodele folosite. în raport cu primul criteriu, se poate vorbi despre o politică ce urmăreşte prevenirea şi/sau atenuarea crizei inflaţioniste, respectiv a hiperinflaţiei şi efectelor ei. Autorităţile monetare îşi propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să deschidă calea relansării creşterii economice. în plus, acum se adoptă acele măsuri de protecţie socială, cum sunt: indexarea veniturilor, îndeosebi a salariilor, în funcţie de inflaţie; creşterea indemnizaţiilor de şomaj, a pensiilor etc. După doctrina economică ce stă la baza fundamentării lor, p.a. pot fi: de control al cererii agregate; de stimulare a ofertei agregate. în acest sens, se folosesc cu prioritate fie instrumentele fiscal-bugetare, fie cele monetar-valutare. Eficienţa cu care sunt aplicate diferitele măsuri de p.a. trebuie judecată în raport cu efectele lor de antrenare în economia reală (v. Inflaţie, Hiperinflaţie, Politică monetară, Politică fiscală). [D.N.]
POLITICĂ ANTIŞOMAJ, totalitatea acţiunilor realizate sistematic cu mijloace şi tehnici corespunzătoare de administraţia publică (centrală şi locală) în vederea prevenirii creşterii şomajului şi diminuării acestuia. în cadrul p.a. se disting: a) acţiuni (măsuri) care privesc direct pe cei aflaţi în stare de şomaj - pregătirea, recalificarea şi reorientarea profesională a acestora, acordarea de facilităţi celor ce creează noi locuri de muncă, promovarea noilor forme de ocupare etc.; b) acţiuni (măsuri) care privesc pe cei efectiv activi sau ocupaţi - ameliorarea calificării pentru a rămâne în activitate, diminuarea timpului de muncă şi a vieţii active pentru a oferi noi locuri de muncă, repatrierea unor categorii de imigranţi; c) alte măsuri care în optica autorităţilor ar putea duce la diminuarea şomajului (v. Ajutor de şomaj, Şomaj). [G.P.T.]
POLITICĂ ANTITRUST
 336
POLITICĂ ANTITRUST, termen prin care se desemnează totalitatea reglementărilor, a măsurilor pe care le pot lua guvernul şi organismele sale, precum şi a mijloacelor de care acestea se pot folosi pentru a limita şi controla formarea trusturilor, creşterea capacităţii diferitelor firme sau grupuri de firme de a folosi practici restrictive pe piaţă, de a impune un comportament de monopol pe căi considerate anormale sau ilegale (v. Legi antitrust). [G.P.T.]
POLITICĂ BUGETARĂ, termen care desemnează concepţia şi acţiunile statului privind veniturile şi cheltuielile publice, căile şi mijloacele de mobilizare a încasărilor, tipurile şi dimensiunile cheltuielilor prin care se poate interveni direct împotriva şocurilor şi instabilităţii, pentru relansare economică. P.b. se concretizează în bugetul de stat; ea este însăşi politica veniturilor şi a cheltuielilor bugetare. P.b. are la bază legi financiare, prin care se stabilesc sursele de venituri, destinaţia utilizării lor pe obiective de cheltuieli, reglementări ale exerciţiului bugetar etc. [E.C.]
POLITICĂ COMERCIALĂ, ansamblul concepţiilor, măsurilor şi instrumentelor folosite de o anumită ţară cu scopul de a se angaja cu eficienţă în circuitul economic mondial, de a impulsiona exporturile şi de a asigura pe seama lor importurile necesare satisfacerii nevoilor de consum personal şi de producţie ale ţării. [M.C.]
Politică conjuncturală (v. POLITICĂ DE RELANSARE)
POLITICĂ DE MEDIU, parte componentă a politicii economice, care cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor statului cu caracter administrativ-juridic, fiscal şi financiar, menite să asigure dezvoltarea economico-socială în strânsă dependenţă de cerinţele dezvoltării ecologice, ale echilibrului ecologic. în concordanţă cu teoria intemalizării extemalităţilor negative şi cu necesitatea protecţiei şi ameliorării calităţii mediului, în “Legea mediului, a apelor şi pădurilor” este prevăzută promovarea principiului “poluatorul plăteşte”. Sunt prevăzute de asemenea măsuri concrete de recuperare a pagubelor produse de cei care poluează atmosfera, apa şi pământul, precum şi investiţii de întreţinere a factorilor de mediu sau de reparare a lor. Ideea de
bază a p. de m. este aceea de a se asigura reconcilierea omului cu natura prin restituirea către aceasta a bogăţiei împrumutate de la ea. [A.I.]
 POLITICĂ DE RELANSARE, ansamblul de măsuri care se aplică în fazele de încetinire sau scădere a activităţii economice şi care au ca scop susţinerea acesteia stimulând investiţiile, consumul, salariile, creditul etc. Se disting mai multe forme de p. de r.: relansarea prin credit, relansarea prin ofertă, politica anticriză de rigoare etc. Relansarea prin credit porneşte de la principiul că există un multiplicator bugetar şi monetar după care fiecare venit nou şi infuzia de monedă (credit) distribuite în economie creează o nouă cheltuială, care generează cerere şi o alimentează în continuare. în acest sens se acţionează asupra masei monetare puse la dispoziţia economiei prin reducerea ratei dobânzii, atenuarea restricţiilor în acordarea creditelor, operaţiuni de open market, reducerea rezervelor bancare obligatorii. Relansarea prin ofertă caută să stimuleze economia creând un mediu favorabil acţiunii firmelor, liberei iniţiative şi concurenţei, atenuând obligaţiile fiscale şi salariale. Relansarea prin ofertă acceptă, cel puţin implicit, legea debuşeelor a lui J.B. Say, după care “oferta îşi creează propria cerere”; în consecinţă, pentru a asigura reluarea creşterii trebuie stimulată prioritar producţia. Schematic, procesul se prezintă astfel:
 Esenţa politicii de relansare prin ofertă este de a găsi toate mijloacele pentru a stimula creşterea profiturilor şi a părţii din acestea lăsate la dispoziţia firmelor. Asemenea măsuri vizează: diminuarea obligaţiilor fiscale impuse firmelor; modificarea modului de împărţire a valorii adăugate între profituri şi salarii; scăderea ratei dobânzii (şi a restricţiilor în acordarea creditelor), pentru ameliorarea randamentului investiţiilor; fiscalitate avantajoasă, pentru a stimula plasarea economiilor pe piaţa monetară şi financiară. Politica anticriză de rigoare se aplică în fazele de supraîncălzire a economiei, când tensiunile din
 337
POLITICĂ ECONOMICĂ
 sistemul economic (inflaţia, deficitele externe, îndatorarea exagerată a statului ş.a.) ascund pericolul unui derapaj.
Politică de rigoare:
- reducerea deficitului bugetar
- creşterea ratei dobânzii
                                            - reducerea cheltuielilor publice
  încetinirea activităţii economice
Restabilirea unor echilibre între variabilele economice
Se apreciază că politica anticriză de rigoare este promovată în două etape. Mai întâi are loc reechilibrarea bugetului, ceea ce generează diminuarea masei monetare în circulaţie, comprimarea cererii interne agregate, atenuarea tensiunilor inflaţioniste. Pe acest fond se promovează a doua etapă: scăderea ratei dobânzii, care stimulează investiţiile de modernizare, atrage relansarea creşterii de tip intensiv şi a ocupării eficiente. Politicile anticriză vizând influenţarea cererii (de inspiraţie keynesiană) şi a evoluţiei economice în ansamblu prin multiplicatorul cheltuielilor sunt supuse în ultima perioadă unor serioase reevaluări. Criticii acestor politici spun că ele au efecte nedorite generate de interdependenţele dintre economii (efectul de “scurgere” şi cel de evicţiune - eliminarea investiţiilor private în favoarea celor publice) (v. Cicluri economice). [G.I.]
Politică de relansare prin credit (v. POLITICĂ DE RELANSARE)
Politică de relansare prin ofertă (v. POLITICĂ DE RELANSARE)
POLITICĂ DE VENITURI, componentă a politicii economice iniţiate de guverne, concretizată într-un ansamblu de măsuri şi reglementări referitoare la libertatea de negociere, intervenţia şi controlul în domeniul pieţelor la un număr redus de produse, în sensul formării lor, în special la produse agricole, respectiv, al limitării creşterii lor, îndeosebi la bunurile de primă necesitate şi la serviciile publice, precum şi în domeniul salarizării. în ţările cu economie de piaţă consolidată, prin intervenţia statului în mecanismul preţurilor şi al salariilor, se urmăresc protejarea consumatorilor şi garantarea veniturilor producătorilor.
P. de v. diferă de la o ţară la alta, în funcţie de interesele specifice generale, folosindu-se pârghii şi instrumente economice deosebite. De pildă, în ţările Uniunii Europene, în domeniul agriculturii, guvernele urmăresc susţinerea preţurilor la produsele agricole în vederea diminuării influenţelor exercitate de fluctuaţiile producţiei agricole asupra veniturilor agricultorilor şi stabilităţii veniturilor consumatorilor, în S.U.A., în anumite perioade, se intervine prin programe guvernamentale în stabilirea preţurilor de piaţă, însoţite de subvenţii sau de credite directe acordate producătorilor de cereale, în fixarea unor preţuri-plafon cu compensare bănească directă a diferenţei nefavorabile dintre acestea şi nivelul cel mai scăzut al preţurilor pieţei sau al preţurilor-plafon practicate în condiţiile stocării în silozurile statului a surplusurilor de cereale. în domeniul salarizării, se stabileşte un minim al salariului nominal, concretizat într-o sumă de bani care să asigure subzistenţa, protecţia socială a salariaţilor. De la acest nivel se porneşte în negocierea salariului, acesta fiind diferit de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta. Principiul de bază al politicii veniturilor salariale constă în aceea că majorarea salariului mediu în termeni reali nu trebuie să depăşească creşterea medie a productivităţii muncii. De asemenea, o componentă a politicii veniturilor salariale o constituie indexarea salariilor, care este abordată prudent şi pragmatic, deoarece, în anumite condiţii, este generatoare de inflaţie (v. Politică economică). [S.C.]
POLITICĂ ECONOMICĂ, acţiunea conştientă a puterii publice, democratic stabilită, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului-naţiune pe o anumită perioadă şi punerea în aplicare a acestor obiective, pornind de la condiţiile (premisele) existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate. Punctul de pornire în elaborarea p.e. îl constituie perceperea şi conştientizarea intereselor generale supreme ale naţiunii la momentul dat şi în perspectiva previzibilă. Asemenea interese se manifestă diferit, în funcţie de nivelurile la care se structurează şi se raportează obiectivele majore ale p.e.: naţional, regional (zonal), mondial. în raport cu.obiectivele finale urmărite sau cu domeniile pentru care sunt elaborate, se pot distinge: p.e. şi sociale de creştere economică, dezvoltare durabilă etc.; politici de ocupare deplină a forţei de muncă şi de atenuare a şomajului; politici anticriză; politici antiinflaţioniste; politici sociale etc. Amploarea domeniului ce face
POLITICĂ FISCALĂ
 338
obiectul p.e. delimitează politicile economice şi sociale adoptate şi promovate în: politici globale, care se răsfrâng asupra întregii economii naţionale, cum sunt politicile bugetare, politicile privind protecţia mediului, programarea macroeconomică; politici sectoriale, aplicate pe diferite pieţe sau domenii de activitate, precum piaţa muncii, ocuparea în sectorul minier etc. în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor urmărite de o anumită p.e., se poate vorbi despre politici economice şi sociale conjuncturale, pe durată scurtă şi medie, cum sunt politicile specifice de relansare economică şi de depăşire a recesiunii; politicile structurale, de restructurare durabilă a aparatului tehnic de producţie, a structurii de ramură etc. După modul de influenţare a participanţilor la viaţa economică, există: politici restricţioniste, de limitare şi restrângere a unora sau altora dintre activităţi; politici de incitare, de stimulare a agenţilor economici; politici de concertare a acţiunilor lor în concordanţă cu anumite obiective. Orientarea doctrinară şi-a pus în trecut şi îşi pune şi în ultimul timp amprenta asupra diferitelor p.e., putându-se distinge politici liberale, neoliberale sau ale ofertei globale; politici keynesiene, neodirijiste sau ale cercrii. Sub aspcctul mijloacelor sau instrumentelor folosite în promovarea diverselor politici economice, acestea determină politici directe şi politici indirecte, fiscale (v. Macroeconomie). [A.I.]
POLITICĂ FISCALĂ, concepţia, măsurile şi acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite, perceperea şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii economice. P.f. are la bază criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea unui randament cât mai mare al acesteia; ea trebuie să asigure mobilizarea unor venituri publice cât mai mari, în condiţiile încurajării afacerilor economice, a investiţiilor, concomitent cu promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la venituri, cu asigurarea protecţiei sociale. [E.C.]
POLITICĂ INDUSTRIALĂ, una dintre politicile economice structurale care răspunde funcţiei generale de alocare a resurselor, astfel încât să stimuleze sistemul productiv al economiei în sensul creării unor condiţii mai favorabile de creştere şi dezvoltare economică. P.i. se întrepătrunde cu alte mijloace şi obiective ale politicii economice structurale, cum
sunt: producerea de servicii colective, naţionalizările, privatizările, amenajarea teritoriului etc. (v. Politică economică). [D.N.]
POLITICĂ MONETARĂ, ansamblul măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile macroeconomice prin creşterea sau reducerea ofertei de bani. Autorităţile monetare au la dispoziţie trei opţiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tipărire de bancnote (astăzi această opţiune este rareori utilizată), controlul direct asupra deţinerilor de bani de către sectorul monetar şi operaţiuni de open market (vânzarea şi cumpărarea de titluri de valoare de stat prin operaţiuni pe piaţa liberă). Concepţia keynesiană tradiţională consideră politica monetară drept cel mai bun instrument (“banii nu contează”) de influenţare a economiei, pe când concepţia monetaristă este total opusă acesteia. Din perspectiva noii macroeconomii clasice (ce utilizează teoria anticipărilor raţionale) măsurile de politică monetară sunt total ineficiente. Astăzi, tendinţa dominantă a p.m. este cea a politicilor restrictive, autorităţile monetare responsabile având convingerea că astfel inflaţia poate fi restrânsă. [D.C.]
POLITICĂ SOCIALĂ, (1) ansamblul de căi şi metode prin care statul se implică la nivelul proceselor sociale caracteristice colectivităţii, în scopul modificării acestora într-o direcţie considerată de factorii politici ca dezirabilă. Activităţile statului în acest domeniu au ca obiectiv modificarea într-un sens specific a caracteristicilor vieţii sociale ale unei colectivităţi. P.s. constă din activităţi în sfera economică, culturală, educaţională, demografică, a sănătăţii, în sfera problematicii copilului, a handicapaţilor, a minorităţilor naţionale, a sexelor, a mediului înconjurător etc. Acţiunile statului pot însă stimula sau bloca iniţiativele organizaţiilor neguvernameritale sau private care se implică în rezolvarea problemelor sociale. P.s. nu are ca obiectiv întregul sistem social, ci doar punctele fierbinţi, considerate de agenţii economico-sociali ca cerinţe ale bunei funcţionări a vieţii sociale. (2) Ansamblu de scopuri şi instrumente de analiză prin care puterea publică realizează repartizarea normativă a resurselor publice, distribuirea veniturilor din perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. (3) Element de atenuare a conflictelor economice, sociale şi politice. P.s. se
339
 POLIŢĂ
caracterizează şi se delimitează prin: obiective, câmp de acţiune, natura măsurilor luate sau decise, efectele la nivelul beneficiarilor, amploarea rezultatelor. Obiectivele politicii sociale sunt grupate în trei componente: a) promovarea unor bunuri publice (apărare, securitate, infrastructură, urbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă); b) protecţia socială a acelor segmente de populaţie aflate în dificultate deosebită; c) dezvoltarea socială în general. Structura conceptului de politică socială este configurată pe următoarele elemente: formarea sistemului de protecţie socială, fixarea unui salariu minim garantat, intervenţia privind repartiţia şi politica de transferuri a veniturilor, dreptul la muncă şi rolul sindicatelor în elaborarea politicilor sociale la nivel microeconomic, durata zilei de muncă şi problema habitatului, timpul liber şi politica culturală. P.s. se derulează la mai multe niveluri: naţional, local (regional), individual. în cadrul politicii sociale se formulează programe sociale, subordonate scopurilor mari sau anumitor etape de dezvoltare economico-socială (v. Statul bunăstării). [I.M.]
 POLITICI MACROECONOMICE, ansamblu de măsuri care au ca obiective principale: atingerea unui nivel înalt şi stabil de utilizare a forţei de muncă; menţinerea unui nivel stabil al indicelui general al preţurilor; evoluţia ascendentă a venitului/outputului real (creştere economică); atingerea echilibrului balanţei de plăţi externe. în raport cu efectul macroeconomic produs, putem avea: a) p.m. orientate către cerere şi b) p.m. orientate către ofertă. P.m. orientate către cerere sunt acele politici macroeconomice prin care se încearcă să se influenţeze cererea agregată, în sensul creşterii acesteia (politici expansioniste) sau al restrângerii acesteia (politici restrictive). Se pot folosi politici fiscale şi politici monetare. P.m. orientate către ofertă sunt acele politici macroeconomice care urmăresc perfecţionarea funcţionării eficiente a pieţelor, eliminarea . efectelor extemalităţilor, perfecţionarea sistemului de impozite şi taxe ş.a. După scopul politic urmărit, p.m. pot fi: politici antişomaj, politici antiinflaţioniste, politici de stabilizare macroeconomică, politici de creştere economică, politici comerciale, politici valutare ş.a. De obicei se aplică mixuri de politici fiscale şi monetare, ale căror efecte conjugate determină atingerea obiectivului fixat mai rapid şi mai bine decât prin aplicarea lor separată. [S.Cr.]
POLITICI REGIONALE ACTIVE, ansamblul măsurilor şi metodelor de intervenţie a statului pentru reducerea dezechilibrelor în dezvoltarea regiunilor. Politicile regionale se înscriu în strategiile naţionale pe termen mediu şi lung şi urmăresc în principal realizarea unor obiective care să asigure o anumită echitate interregională. în funcţie de obiectivele principale, p.r.a. pot fi politici de stimulare a creşterii economice, orientate spre atragerea de noi întreprinderi, concomitent cu dezvoltarea celor existente, politici de reducere a disparităţilor interregionale privind condiţiile de viaţă şi de muncă a populaţiei şi politici de atenuare a efectelor şomajului în plan regional, atunci când rata şomajului în regiune depăşeşte media naţională. Instrumentele de intervenţie activă asupra evoluţiei variabilelor regionale sunt derivate din instrumentele de politică economică (fiscale, bugetare, monetare) şi pot fi grupate în două mari categorii: 1) intervenţii directe, pentru dezvoltarea anumitor activităţi sau pentru dotarea regiunilor cu utilităţi; aceste măsuri implică direct administraţia publică în construirea sau dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică şi socială (dezvoltarea căilor de transport, crearea şi ameliorarea reţelelor de distribuţie a apei şi energiei electrice, crearea unor centre de formare profesională etc.); 2) intervenţii indirecte, realizate prin: a) acordarea de stimulente financiare întreprinderilor, cu scopul de a încuraja amplasarea unor activităţi în anumite zone sau de a evita declinul celor vechi. Stimulentele (prime pentru investiţii, împrumuturi avantajoase, facilităţi fiscale etc.) se acordă condiţionat, în funcţie de performanţele economice potenţiale ale întreprinderilor şi de compatibilitatea activităţilor cu obiectivele generale sau specifice ale politicii regionale; b) măsuri de compensare, concretizate în acoperirea din surse publice a unor costuri de exploatare, de conversie profesională, de reinstalare a lucrătorilor transferaţi etc. şi în acordarea de prime pentru locuri de muncă nou create, subvenţii pentru transport etc. [D.A.]
POLIŢĂ, înscris cu o formă specială, emis de persoane fizice sau juridice, prin care se atribuie posesorului dreptul de creanţă asupra unei sume de bani ce va fi onorat de către debitor la scadenţă. în funcţie de modul şi de condiţiile stingerii datoriei, de forma pe care o îmbracă, de câştigul aferent, p. poartă denumiri specifice: cambie, bilet la ordin, trată, cec, unele dintre ele constituind baza banilor de credit. P.
POLIŢĂ DE ASIGURARE
340
se poate afla în posesia creditorului până la scadenţă, poate fi transmisă altor persoane pentru stingerea unor datorii sau se poate afla la bănci, fiind scontată în vederea obţinerii de credite. P. inversă (recambia), p. prezentată debitorului de către persoana care a achitat p. protestată, ca urmare a neachitării ei la scadenţă, situaţie în care debitorul este obligat să restituie suma plătită, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de protest, în sistemul de p. prezintă importanţă p. de asigurare, care este un act emis de o societate de asigurare şi care cuprinde drepturile şi obligaţiile asiguratului şi ale asigurătorului, confirmând încheierea asigurării facultative a persoanelor sau a bunurilor. Asiguratul se obligă să plătească asigurătorului o anumită primă de asigurare; asigurătorul preia anumite riscuri şi îşi asumă obligaţia de a-1 despăgubi pe asigurat pentru eventualele daune generate de riscurile pentru care s-a încheiat p. de a. [S.C.]
Poliţă de asigurare (v. POLIŢĂ)
Poliţă inversă (v. POLIŢĂ)
POLUARE, stare negativă a relaţiei dintre mediul creat de om şi mediul natural, caracterizată prin deteriorarea ciclurilor normale de viaţă biogeo-chimică, determinată de acţiunea factorilor poluanţi. Având în vedere că poluarea se produce ca urmare a introducerii în mediu a reziduurilor consumului productiv şi ale celui neproductiv, precum şi a efectelor ecologice naturale, ea mai poate fi definită şi ca “resurse ajunse la loc nepotrivit sau risipă de resurse şi factori de degradare a calităţii vieţii”. Poluarea se manifestă atât în atmosferă, cât şi în apă şi în legătură cu solul. După modul de manifestare se disting: p. fizică (produsă de zgomote, apa încălzită, temperatură ridicată, pulberi de la fabricile de ciment, particule de cărbune şi steril de la exploatările miniere); p. chimică (determinată de emanaţii gazoase de la diverse industrii, ionii unor metale grele, pesticide ş.a.); p. biologică (rezultată din infestarea mediului cu germenii patogeni din entrofizarea apelor); p. radioactivă (ca urmare a exploziilor nucleare, a scurgerilor de la centralele atomice şi a folosirii unor materiale radioactive în industrie, agricultură, medicină); p. termică (provocată apelor prin deversarea în acestea a lichidelor calde ce au servit la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termice); p. fonică (exprimată prin zgomot sau emisiune de sunete cu
vibraţii de intensităţi şi periodicităţi diferite, producând senzaţii dezagreabile şi chiar disconfort). Aerul poluat înseamnă nu numai prezenţa unor substanţe străine de compoziţia naturală a acestuia, ci şi cantitatea sau concentraţia în care se găsesc acestea, făcându-1 impropriu şi chiar dăunător pentru organismele vii, inclusiv pentru om, pentru bunurile materiale, peisaje, operele de artă etc. Principalele riscuri ce decurg pentru mediu din aceste procese, în cazul nerealizării armonizării menţionate, sunt: schimbarea climei generată de “efectul de seră” al gazelor emise în atmosferă, cel mai important fiind bioxidul de carbon produs prin arderea combustibililor fosili; subţierea stratului de ozon, care fereşte viaţa de pe pământ de efectele razelor solare; creşterea acidităţii aerului şi a mediului în general şi, în fine, iradierea provocată de accidentele la reactoarele nucleare şi depozitarea deşeurilor nucleare, precum şi demontarea reactoarelor după ieşirea lor din funcţiune. Se înţelege că evitarea poluării presupune evitarea cauzelor ce o generează. [A.I.]
POPULAŢIE, colectivitate a persoanelor fizice care locuiesc pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă. între populaţia şi economia unei ţări există o permanentă interdependenţă; prin număr, structură, nivel de instruire şi stare de sănătate, populaţia influenţează nemijlocit desfăşurarea vieţii economice a unei ţări, iar nivelul dezvoltării economico a acesteia influenţează principalele fenomene demografice şi, implicit, dinamica şi structurile populaţiei. Populaţia totală existentă la un moment dat şi structura acesteia (pe sexe, grupe de vârstă etc.) se determină pe baza recensămintelor populaţiei organizate periodic şi a datelor curente din sistemul informaţional demo-^ grafic. Pentru analizele economice prezintă interes informaţiile referitoare la: populaţia activă, care cuprinde toate persoanele care au capacitate de muncă şi au vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă, inclusiv persoanele aflate în perioada schimbării locului de muncă (şomaj*); populaţia activă ocupată, ce include toate persoanele care au un loc de muncă şi care desfăşoară o activitate economico-socială aducătoare de venit. [M.Gh., D.H.]
POPULAŢIE ACTIVĂ DISPONIBILĂ, populaţia aptă de muncă, persoane care exercită o activitate profesională sau care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei constituie resursele de forţă de muncă şi se manifestă ca ofertă de muncă pe piaţa muncii. [H.C.]
 341
POTENŢIAL ECONOMIC
POPULAŢIE OCUPATĂ, persoane care exercită o activitate ca salariaţi, precum şi cele care lucrează pe cont propriu în exploatări de tip familial sau ca auxiliari familiali. P.o. reprezintă de fapt cererea de muncă satisfăcută. [H.C.]
Populaţie totală (v. POPULAŢIE)
PORTOFOLIU, lista titlurilor de valoare aflate în proprietatea unui investitor sau a unei instituţii. în realizarea unui p. de investiţii, o instituţie foloseşte propriii ei analişti, în timp ce indivizii pot să apeleze la bănci comerciale sau la firme de consultanţă, care oferă servicii de management al portofoliului. Alegerea p. va depinde de combinaţia dintre creşterea venitului şi cea a capitalului, anticipate de proprietar, unele investiţii asigurând perspective de creştere a venitului, în timp ce altele asigură perspective bune de creştere a capitalului. [D.C.]
POSTOLACHE, TUDOREL TUDORACHE (n.
1932, Focşani), economist român, profesor universitar. Licenţiat în ştiinţe economice la Institutul de Economie Naţională şi la Universitatea de Stat din Moscova; în 1959 a devenit doctor în economie. Profesor universitar de economie politică şi de economie mondială. A fost ambasador al României în Luxemburg şi preşedinte al comisiei de elaborare a strategiei naţionale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. T.T. Postolache a desfăşurat şi desfăşoară o bogată activitate de cercetare, abordând domenii variate: epistemologie economică, analiza comparativă a economiilor naţionale contemporane, fundamentând şi aplicând un model complex de tipologizare, bazat pe cuantificarea unor criterii vizând potenţialul şi nivelul de dezvoltare; tranziţia la economia de piaţă; conjunctura economică internaţională; economia României etc. Op.: “Consideraţii metodologice privind sistemul naţional al ştiinţei economice” (1966); “Ciclurile lungi şi perspectivele economiei mondiale în viitorul sfert de secol” (1971); “Ciclul secular şi etapele capitalismului” (1973); “Capitalismul monopolist de stat” (1975); “Restructurări în economia politică” (1981), “Capitalismul contemporan şi categoriile economice. Geneză şi tranziţie ale tensionărilor din sistemul naţional al economiei politice” (1988); “Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România” (1990); “Economia naţională. Procesul integrării economice postCAER”;
“Economia României sec. XX” ş.a. T.T. Postolache a colaborat la o serie de lucrări, între care: “Situaţia clasei muncitoare din ţările capitaliste după cel de-al doilea război mondial” (1961); “Introducere în teoria capitalismului monopolist de stat” (1967); “Ştiinţe economice” (1982); “Economia politică. Capitalismul contemporan” (1985) ş.a. Totodată, a coordonat o serie de lucrări (“Capitalismul. Capitalismul şi criza sistemului”, 1981) şi a publicat numeroase studii, articole, comunicări în reviste de prestigiu din ţară şi din străinătate. T.T. Postolache este o prezenţă activă în viaţa ştiinţifică din ţară şi de peste hotare. Este membru fondator al Asociaţiei Române pentru Clubul de la Roma, membru al Comitetului Naţional pentru Deceniul Mondial al Dezvoltării Sociale, membru de onoare al Executiv Club din Luxemburg, membru al comitetului de patronaj al Centrului de Studii şi Documentare România-Luxemburg. Membru corespondent (1 mar. 1974) şi membru titular (22 ian. 1990) al Academiei Române.
POSTSTABILIZARE, perioada imediat următoare unor măsuri de stabilizare economică. P. trebuie să conţină setul de măsuri care să nu permită revenirea la perioada antestabilizare; în acest caz, căderea economică ar fi mult mai dramatică. [M.N.]
POTENŢIAL ECONOMIC, complex de resurse materiale, umane, ştiinţifice şi tehnologice etc. de care dispune o economie la un moment dat şi care exprimă posibilităţile de dezvoltare şi progres ale acesteia. Noţiunea generală de potenţial exprimă: o posibilitate încă nerealizată sau capacitatea de a fi, dar încă nepusă în valoare; o stare latentă, o inerentă capabilitate sau capacitate de creştere, de dezvoltare ori de punere în valoare. După criteriul ariei geografice, p.e. se clasifică în p.e. naţional, regional şi mondial. P.e. naţional cuprinde complexul de mijloace şi factori cu care este înzestrată o anumită ţară, mijloacele şi factorii aflaţi pe teritoriul ţării respective şi care-i aparţin, precum şi cei aflaţi pe teritoriul altei ţări, când se referă la investiţii de capital în întreprinderi multinaţionale sau în întreprinderi mixte în străinătate, creanţe; p.e. regional şi p.e. mondial nu sunt simple însumări ale p.e. naţionale; la acestea se mai adaugă unele elemente aflate în afara economiilor naţionale, cum sunt, de exemplu, oceanul planetar (dincolo de limitele supuse jurisdicţiilor naţionale) şi subsolul acestuia, atmosfera, spaţiul cosmic şi unele teritorii
PRAG DE RENTABILITATE
 342
de pe Terra (cum ar fi, de exemplu, Antarctica). De asemenea, trebuie avute în vedere: piaţa mondială, instituţiile şi relaţiile economice internaţionale, inclusiv cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. P.e. al unei ţări depinde în principal de:
a) mărimea populaţiei şi structura ei (pe grupe de vârstă, mediu urban şi rural, nivel de calificare);
b) mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică;
c) bogăţiile solului şi subsolului; d) mărimea avuţiei naţionale şi a venitului naţional; e) dimensiunile înzestrării tehnice şi ştiinţifice; f) mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie etc. La evaluarea p.e. al unei ţări mai trebuie ţinut seama şi de alţi factori, care nu pot fî întotdeauna şi în întregime determinaţi numeric, cum ar fi: efectele economice ale acţiunii factorilor de scară; condiţiile politice, sociale şi culturale, inclusiv cele reprezentate de existenţa factorilor subiectivi favorabili dezvoltării; raportul în care se găsesc ţările cu potenţial economic scăzut faţă de cele care dispun de un potenţial economic ridicat. De asemenea, este necesar să se facă distincţie între p.e. maxim, p.e. valorificabil şi p.e. atras. P.e. maxim ia în considerare întregul complex de factori economico-sociali, deci toate elementele sale componente, indiferent dacă a-cestea pot fi utilizate în momentul respectiv sau nu. P.e. valorificabil ţine seama de posibilităţile de punere în valoare a complexului de factori, care reprezintă numai o parte din p.e. maxim. P.e. atras în circuitul economic reprezintă numai o parte din p.e. valorificabil. Diferenţa dintre potenţialul valorificabil şi cel atras în circuitul economic o reprezintă factorii aflaţi în stare latentă şi nevalorificaţi, iar diferenţa dintre potenţialul maxim şi cel valorificabil o reprezintă factorii aflaţi în stare latentă şi nevalorificabili în condiţiile tehnologice, ale eficienţei economice şi ale cererii existente la un moment dat. Privite la nivelul economiei mondiale, diferenţele de p.e. valorificat sunt considerabile. [A.G.]
PRAG DE RENTABILITATE, acel volum al producţiei sau al cifrei de afaceri la care încasările totale sunt egale cu costurile totale, iar profitul este nul, ceea ce înseamnă că activitatea întreprinderii se află în punctul mort. P.r. este un concept ce exprimă o situaţie a producătorului pe termen scurt. în cazul menţinerii p.r. pe termen lung, întreprinderea este constrânsă să iasă din afaceri. P.r. poate fi exprimat prin relaţia: It = Ctg, adică P • q, = Ctm •. q,, unde:
P - preţul unitar de vânzare; qr - cantitatea de producţie corespunzătoare pragului de rentabilitate; It - încasări totale; Ctm - costul total mediu; Ctg -costul total global; Pr - profitul, (v. Profit). [E.C.]
PRAGUL SĂRĂCIEI, instrument utilizat în politica socială, ce semnifică nivelul foarte redus al consumului unor familii şi persoane, nivel care asigură doar satisfacerea trebuinţelor de bază, subzistenţa de la o lună la alta. Pe baza lui se poate acorda ajutorul de şomaj şi ajutorul social (ambele diferenţiate în funcţie de mărimea, componenţa şi dificultăţile fiecărei gospodării). Conţinutul p.s. porneşte de la: a) metoda normativă, bazată pe parametri fizico-cantitativi, în funcţie de care se stabileşte minimul de venituri necesare, prin ponderarea cantităţilor respective cu preţurile şi tarifele din momentul dat; b) categoriile de cheltuieli, grupate în trei mari componente: cheltuieli alimentare, cheltuieli cu locuinţa şi alte cheltuieli. P.s. se calculează pe categorii de familii şi de subiecţi de venituri (v. Buget de familie, Minim de trai). [I.M.]
PREBISCH, RÂUL (1901-1986), economist argentinian, profesor universitar, secretar general al Conferinţelor O.N.U. pentru Comerţ şi Dezvoltare de la Geneva şi New Delhi. Are cercetări şi contribuţii notabile cu privire la economia ţărilor periferice (denumire dată de el ţărilor în curs de dezvoltare) şi la strategiile globale de dezvoltare economică a ţărilor. Op.: “The Economic Development of Latin America and its Principal Problems” (Dezvoltarea economică a Americii Latine şi principalele ei probleme), 1950; “Spre o strategie generală a dezvoltării’* (1968). [D.N.]
PREFERINŢĂ DE TIMP, prioritate acordată opţiunii pentru consumul sau venitul prezent. Spunem că o persoană are o rată pozitivă a p. de t. dacă acordă o valoare mai mare consumului sau venitului prezent decât celui pe care îl poate obţine în viitor. Unul dintre motivele care arată de ce oamenii pot avea rate pozitive ale p. de t. îl reprezintă riscul “morţii” - o persoană poate să nu supravieţuiască pentru a se putea bucura de beneficiile din viitor. Dacă oamenii se aşteaptă la o situaţie materială mai bună în viitor şi apreciază că se manifestă o diminuare continuă a utilităţii marginale a consumului, ei îşi actualizează beneficiile viitoare. [S.Cr.]
 343
PRESTĂRI DE SERVICII
PREFERINŢE ECONOMICE ALE ÎNTRE-PRINZĂTORULUI, manifestarea interesului în alegerea din mai multe alternative ordonate (clasificate) de desfăşurare a activităţii în funcţie de impactul asupra realizării obiectivelor firmei. [A.C.]
PREFERINŢE PENTRU LICHIDITATE, teorie asociată dorinţei oamenilor de a deţine bani din motive diferite. în particular, motivele (mobilurile) sunt: mobilul tranzacţional, mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei. Sintagma p. a fost introdusă de J.M. Keynes, ea oferind argumente pentru multe dintre concluziile privind tendinţa economiilor de a înregistra recesiuni şi depresiuni, caracterizate prin şomaj involuntar. Ea respinge teoria fondurilor împrumutabile şi rata naturală a dobânzii. Totodată, p. pentru 1. subestimează rolul ratei dobânzii în asigurarea planurilor în care consumurile prezente şi viitoare sunt echilibrate. Acest lucru este considerat astăzi drept principală slăbiciune a teoriei p. pentru L [D.C.]
Preferinţe revelate (v. AXIOMA PREFERINŢELOR REVELATE)
PREMIUL NOBEL, distincţie ce se acordă din anul 1901 la propunerea marelui savant chimist şi industriaş suedez Alfred Nobel (1833-1896), care a fost inventatorul dinamitei. P.N. s-a acordat iniţial pentru realizări deosebite în domeniile fizicii, chimiei, medicinei sau fiziologiei, pentru literatură şi pentru pace. P.N. pentru Economie se atribuie din 1969. Acest premiu - excepţie de la testamentul lui Nobel -s-a introdus cu prilejul celebrării a trei sute de ani de la înfiinţarea Băncii Centrale a Suediei. Acordarea P.N. pentru Economie se face pe baza aceloraşi reguli şi principii formulate iniţial prin testamentul savantului suedez. [D.N.]
PREMIUL PENTRU RISC, diferenţa dintre valoarea anticipată a unei loterii şi echivalentul cert al acesteia. P. pentru r. este strict pozitiv în cazul unui adversar al riscului, reprezentând recompensa asumării acestuia. Echivalentul cert şi premiul pentru risc pentru un adversar al riscului pot fi sugerate prin figura de mai jos.
U
Fie loteria X cu premiile X, şi X2. Probabilităţile de obţinere a premiilor sunt p şi, respectiv, (1-p). E(X) reprezintă valoarea anticipată a loteriei. U(X) este utilitatea anticipată a loteriei. Xc desemnează echivalentul cert al loteriei. Deoarece decidentul este adversar al riscului, funcţia utilităţii este concavă, astfel încât echivalentul cert este mai mic decât valoarea anticipată a loteriei. Premiul pentru risc este diferenţa dintre valoarea anticipată a loteriei şi echivalentul cert al acesteia. Premiul pentru risc reprezintă recompensa acceptării loteriei în locul echivalentului cert al acesteia. [T.C.]
PRESIUNE FISCALĂ, sarcină sau obligaţie de impozite suportată de către contribuabili. P.f. este denumită uneori coeficient fiscal, care se determină ca raport între încasările fiscale şi P.I.B. P.f. serveşte la stabilirea sarcinilor fiscale, la evaluarea schimbării în timp a impozitelor, la comparaţii internaţionale. P.f. este legată de rata de impunere fiscală. în cazul unei rate slabe, o mărire a acesteia poate să stimuleze efortul pentru obţinerea unei stabilităţi a venitului disponibil, rezultând o creştere economică şi o mărire a încasărilor fiscale. Când însă este vorba despre o rată ridicată, o nouă mărire a acesteia poate să antreneze după sine acţiuni de evaziune fiscală, de fraudă fiscală, o diminuare a P.I.B. şi o scădere a încasărilor fiscale. Este importantă rata optimă de p.f., care reprezintă acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe. Aceste aspecte sunt reprezentate grafic şi cunoscute sub denumirea de curba Laffer, după numele economistului american care le-a cercetat în anii 1970. [E.C.]
PRESTĂRI DE SERVICII, activităţi umane de transformare a intrărilor de resurse în rezultate specifice, fără substanţă materială, care nu se pot stoca, consumându-se pe măsura producerii lor. Ca
PREŢ
344
formă a procesului de producţie, p.s. corespund grosso modo sectorului terţiar al economiei, ca de exemplu: transporturi, bănci, asigurări, turism, întreţinere şi reparaţii, consultaţii de marketing, servicii publice (învăţământ, poliţie, apărare, sănătate) ş.a. O dată cu creşterea bunăstării sociale, a gradului de civilizaţie, cererea pentru p.s. creşte şi, în consecinţă, o parte tot mai mare a veniturilor este cheltuită în domeniu (v. Proces de producţie, Sector terţiar, Servicii). [T.C.G.]
PREŢ, cantitatea de monedă cerută şi/sau oferită pentru achiziţionarea unei unităţi de satisfactori sau prodfactori. Indiferent de utilitatea unui bun, preţul său există numai în măsura în care se realizează un schimb, adică producătorul şi consumatorul sunt diferiţi. Anterior economiei de schimb, dar uneori şi în condiţiile economiilor de piaţă modeme, preţul nu era/este decât expresia reciprocă a unui schimb de bunuri sau servicii bazat pe troc. Dacă, de exemplu,
5 kg de orez se schimbă pe 10 kg de grâu, atunci preţul orezului în grâu este 2, iar preţul grâului în orez este 0,5. Asemenea raporturi constituie de fapt preţurile relative, respectiv cantitatea dintr-un bun/ serviciu la care trebuie să se renunţe pentru a achiziţiona o unitate dintr-un alt bun sau serviciu. Ele pot evolua diferit comparativ cu preţurile absolute, respectiv cu preţurile exprimate în monedă. Astfel, de exemplu, dacă toate preţurile exprimate în monedă cresc în aceeaşi proporţie, atunci preţurile absolute cresc, însă cele relative rămân constante. Nivelul şi evoluţia preţurilor în economia de piaţă sunt determinate de jocul liber al cererii şi ofertei, dar şi de intervenţia guvernamentală şi de politica marilor firme. [P.I.]
PREŢ AL OBLIGAŢIUNII, curs cotat la bursă şi care reflectă suma dobândită din vânzarea unei anume obligaţiuni. P.O. este influenţat de mărimea dobânzii stabilită la lansarea obligaţiunii şi de rata actuală, de piaţă, a dobânzii; când rata de piaţă a dobânzii creşte, preţul obligaţiunii scade şi invers. [D.N.]
PREŢ AL PĂMÂNTULUI, suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate al unei persoane fizice sau juridice asupra unei suprafeţe de teren altei persoane, prin actul de vânzare-cumpărare. Teoretic, p.p. este egal cu o sumă de bani care, depusă la bancă, cu dobânda pieţei, aduce un venit anual egal cu renta încasată de proprietar. P.p. este de fapt
rentă capitalizată. în principal, nivelul său depinde de mărimea rentei (R) şi de rata dobânzii (d’)
practicată de bănci la depozite, adică: p.p. = -p . P.p.
este influenţat de cererea şi oferta de pe piaţa funciară, de rata profitului la investiţiile de portofoliu. Oferta rigidă de terenuri generează tendinţa de urcare a p.p., cu deosebire la categoriile de terenuri cu mai multe utilizări posibile (v. Dobândă, Rentă). [H.C.]
PREŢ DE COST, categorie economică specifică economiei de piaţă, utilizată în teoria economică marxistă, prin care se exprimă în formă bănească cheltuielile privind consumul de mijloace de producţie şi de forţă de muncă ocazionate de producerea de bunuri economice de către întreprinderi. în concepţia marxistă, p. de c. reflectă cheltuielile capitaliste de producţie, adică ceea ce îl costă efectiv pe capitalist producerea de bunuri economice; p. de c. cuprinde în structura sa cheltuielile de capital constant şi pe cele de capital variabil (v. Cost). [S.C.]
Preţ de monopol (v. MONOPOL)
PREŢ DE PRODUCŢIE, concept economic al teoriei marxiste, care exprimă forma transformată a valorii mărfii; el este format din cheltuielile capitaliste de producţie plus profitul mijlociu, spre deosebire de valoare, care cuprinde cheltuielile capitaliste de producţie şi plusvaloarea. Teoria p. de p. este revendicată de adepţii marxismului ca o contribuţie de prim ordin a lui Marx la analiza problemelor legate de reproducţia lărgită şi care ar consta în aceea că în economia capitalistă, al cărei scop nemijlocit este profitul, mărfurile sunt schimbate în calitate de produse ale capitalismului. în procesul concurenţei, firmele producătoare din diferite ramuri pretind, la capitaluri avansate de mărime egală, însuşirea de profituri egale, care se formează în procesul egalizării ratei profitului. în ramurile cu o compoziţie organică ridicată, p. de p. sunt mai mari decât valoarea mărfurilor produse, în timp ce în ramurile caracterizate printr-o compoziţie organică scăzută ele sunt mai mici. Prin procesul de egalizare a ratei profitului, plusvaloarea produsă pe ansamblul societăţii se redistribuie în aşa fel încât la capitaluri avansate egale se încasează profituri egale, indiferent de ramura de producţie şi de nivelul compoziţiei organice a capitalului. Adepţii teoriei marxiste, care consideră
345
PREŢURI AGRICOLE
că p. de p. este o formă transformată a valorii mărfii, susţin că: masa plusvalorii produse de întreaga clasă muncitoare este egală cu masa profitului încasat de către clasa capitaliştilor (se face abstracţie de existenţa muncilor practicate şi de piaţa externă); suma valorii mărfurilor produse pe ansamblul economiei naţionale tinde să fie egală cu suma preţurilor de producţie. Drept urmare, în condiţiile capitalismului, legea valorii acţionează într-o formă modificată, în sensul că preţurile oscilează pe piaţă nu în jurul valorii, ci în jurul p. de p. [S.C.]
PREŢ DE REZERVARE, preţ minim sub care un vânzător va retrage un bun de pe piaţă. [P.I.]
PREŢ HEDONIC, preţ implicit sau preţ-umbră ce se atribuie fiecărei caracteristici funcţionale a mărfii. Se presupune că un bun reprezintă o sumă agregată a tuturor funcţiilor lui. Fiecărei funcţii i se atribuie un preţ, din însumarea acestor preţuri implicite rezultând preţul total al mărfii. Se poate spune că p.h. este preţul parţial (implicit, apreciativ) al fiecărei caracteristici funcţionale a mărfii. P.h. este o parte a ingineriei valorii. [D.N.]
PREŢ LIBER DE PIAŢĂ, (1) în contabilitatea naţională, producţia de bunuri şi de servicii marfare este contabilizată la “preţuri de piaţă”, adică la preţuri observate pe pieţe, sau la preţuri de referinţă, respectiv preţuri efective la care se cumpără bunurile şi serviciile. (2) în teoria neoclasică, p.l. de p. este acel preţ care se formează (decurge) din confruntarea dintre cererea şi oferta de mărfuri. [D.N.]
PREŢ-PLAFON, nivel maxim de preţ stabilit de către stat, ce nu poate fi depăşit, dar în limitele căruia se pot practica preţuri mai mici. p.p. este opusul preţurilor minime stabilite de guvern. [P.I.]
PREŢ RELATIV, orice preţ exprimat în raport cu alt preţ; acest raport reprezintă cantitatea dintr-un bun material sau serviciu la care se renunţă pentru a achiziţiona o unitate dintr-un alt bun material sau serviciu. Evoluţia preţurilor relative poate fi diferită de cea a preţurilor absolute (exprimate în monedă). De exemplu, la o modificare în aceeaşi proporţie a preţurilor absolute, preţul relativ rămâne constant (v. Preţ). [G.C.]
PREŢ-UMBRĂ, preţ ce se utilizează acolo unde nu există preţul pieţei. Preţurile de acest gen sunt utilizate de firmele mari pentru tranzacţiile lor interne, precum
şi în analiza cost-beneficiu, pentru a măsura efectele plasamentului individual. Rolul preţului-umbră este de a corecta deformările introduse de monopol, taxe şi şomaj. [M.G.]
PREŢUL PIEŢEI, preţul efectiv pe care îl plătesc consumatorii pentru cumpărarea unei unităţi de produs. P.p. este mai mare decât preţul factorilor, întrucât include şi impozite indirecte, taxe etc. plătite de cumpărători. P.p. se formează în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, cu excepţia situaţiilor de monopol, oligopol etc. şi a intervenţiei statului. [P.I.]
PREŢURI ABSOLUTE, suma de bani pe care cumpărătorul este dispus să o plătească, iar vânzătorul să o accepte pentru ca tranzacţia de vânzare-cumpă-rare să se încheie. Banii în care se exprimă p.a. îşi schimbă puterea de cumpărare, în condiţiile inflaţiei această putere a lor reducându-se. Cu toate că preţul a fost, este şi va fi o mărime relativă, în condiţiile economiei de schimb monetar, ale generalizării etaloanelor monetare specifice fiecărei ţări şi ale inflaţiei generalizate, p.a. se exprimă în sume de bani din ce în ce mai mari, moneda având o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (v. Preţ, Preţuri relative). [D.N.]
PREŢURI ADMINISTRATE, preţuri fixate autoritar sau convenţional (acorduri între puterea publică şi organizaţiile profesionale) de puterea publică. Dacă în condiţiile concurenţei perfecte producătorul individual nu poate influenţa preţul, în situaţia monopolului sau a oligopolului, de exemplu, ca urmare a concentrării producţiei, puterea de piaţă a producătorilor le conferă şi o considerabilă putere de decizie asupra preţurilor. în asemenea condiţii, flexibilitatea preţurilor este foarte redusă, deoarece, deşi forţele pieţei nu sunt ignorate, nivelul şi evoluţia preţurilor sunt dependente în principal de decizia producătorilor bazată adesea pe folosirea unor metode/ formule empirice, precum “full-cost” sau “cost-plus”. [P.L]
PREŢURI AGRICOLE, preţuri la care se vând şi se cumpără produsele pe piaţa agricolă. Formarea preţurilor pe această piaţă are o anumită specificitate generată, pe de o parte, de oferta la produsele agricole (aflată sub influenţa necontrolabilă a condiţiilor naturale) şi, pe de altă parte, de slaba elasticitate a
preţuri constante
346
cererii. Jocul liber al cererii şi ofertei la produsele agricole de bază duce, în anii cu recolte bogate, la prăbuşirea pieţei ca urmare a căderii p.a. sub presiunea supraofertei. Pentru a evita efectul devastator al căderii p.a. asupra veniturilor fermierilor, în ţările dezvoltate a fost creat de către stat un sistem de organizare a pieţelor şi de susţinere a p.a. Drept urmare p.a. nu sunt complet libere, ci se află sub umbrela unei politici de intervenţie a statului, realizată cu metode şi mijloace specifice în fiecare ţară. Stabilitatea pieţelor agricole se asigură folosind următoarele categorii de p.a.: p. de intervenţie, care reprezintă limita inferioară sub care preţul pieţei nu trebuie să scadă, fiind numite şi p. garantate pentru agricultori; p. remuneratorii la produsele agricole de bază; p. indicativ sau orientativ, numit şi p.-plafon, care este p. acceptat în medie de producători, fiind fixat în fiecare an la nivel comunitar şi servind ca bază pentru fixarea p. de intervenţie; p.-prag, care este p. minim sub care nu poate fi importat un produs în ţările U.E. Se situează deasupra p.a. mondiale şi are rolul de a proteja agricultura comunitară de concurenţa produselor din ţările extracomunitare. în ultimii ani p.a. întâmpină tot mai multe reacţii în cadrul OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) din cauză că îngrădesc concurenţa şi încurajează supraoferta, propunându-se reducerea lor progresivă, până la eliminarea totală a garantării veniturilor agricultorilor, aceasta urmând să se facă pe alte căi (v. Politică agricolă). [A.C.]
PREŢURI CONSTANTE, preţurile curente (de piaţă) dintr-o anumită perioadă, considerate în mod convenţional neschimbate şi care sunt folosite la recalcularea indicatorilor economici în termeni reali. De pildă, se pot lua preţurile din anul 1991 şi se recalculează toţi indicatorii micro- şi macroeconomici din deceniul 1991-2000 în preţuri 1991. P.c. se folosesc deci pentru determinarea mărimii şi dinamicii volumului fizic al producţiei unei firme, a unui sector economico-funcţional, a unei ţări, pentru calcularea productivităţii în expresie naturală etc. (v. Preţuri curente, Deflatorul PIB). [D.N.]
PREŢURI CURENTE (DE PIAŢĂ), preţuri care se exprimă prin etalonul general al banilor, prin moneda naţională, a cărei putere de cumpărare se modifică de la o perioadă la alta. De regulă, în ultimul timp puterea de cumpărare a banilor a scăzut. Ca urmare, preţurile tuturor mărfurilor (bunuri de
consum, factori de producţie) au înregistrat o tendinţă generală de creştere, mai ales pe seama scăderii puterii de cumpărare a banilor. Indicatorii macroeconomici de rezultate se calculează în p.c., apoi sunt ajustaţi cu creşterea medie a preţurilor pentru a se obţine mărimile fizice reale ale acestora (v. Preţuri constante). [D.N.]
 PREŢURI MINIME ORIENTATIVE, niveluri de preţuri la mărfurile ce pot face obiectul importului, stabilite astfel încât să se descurajeze evaziunea fiscală. Prin taxe vamale mult diminuate se caută să se înlăture liberul arbitru al lucrătorilor vamali, însoţit de subevaluări exagerate ale importurilor. P.m.o. se pot stabili în funcţie de preţurile pieţei la bunurile de import, de declaraţia vamală întocmită de exportator, de politica fiscală a ţării importatoare, de măsurile de protecţie a producătorilor autohtoni. [D.N.]
 PREŢURI NOMINALE, sume de bani plătite/ încasate pentru achiziţionarea/cedarea unei unităţi din bunul tranzacţionat, în funcţie de puterea de cumpărare a banilor în momentul tranzacţiei. P.n. mai sunt denumite şi preţuri curente de piaţă, preţuri în termeni nominali sau preţuri inflaţioniste (v. Preţuri reale). [D.N.]
 PREŢURI RAMSEY, preţuri optime din punct de vedere Pareto, care asigură un nivel dorit al 'profiturilor. Astfel de preţuri maximizează suma preţurilor unei industrii şi asigură un surplus corespunzător al producătorilor. Regula lui Ramsey de stabilire a preţurilor prevede că, pentru o firmă coordonată (adică de interes public, de exemplu din domeniul energiei electrice), excesul preţului peste costul marginal va fi mai mare pentru acele bunuri care au elasticitatea cererii scăzută. Aceasta reprezintă o regulă de preţ “second-best” (suboptimală) atunci când cea mai bună regulă nu se poate aplica. Regula lui Ramsey a fost adoptată şi ca regulă de stabilire a preţurilor de către Comisia Interstatală de Comerţ a S.U.A. [A.D.]
 PREŢURI REALE, preţuri în termeni reali, preţuri nominale curente de piaţă ajustate cu rata inflaţiei, “curăţate de zgura inflaţionistă”, cum afirmă unii specialişti. Prin această ajustare se ajunge la nivelul şi la dinamica preţurilor aflate sub incidenţa altor factori decât cei inflationişti (v. Preţuri nominale). [D.N.]
347
PRINCIPIUL AJUSTĂRII STOCULUI DE CAPITAL
PREŢURI RELATIVE, acele preţuri, respectiv acele raporturi de schimb dintre preţurile a două mărfuri, adică preţul bunului de referinţă exprimat în preţul unui alt bun considerat unitate de cont fixă sau etalon de raportare. De regulă, acest preţ-etalon este fie salariul nominal, fie preţul unui bun reprezentativ pentru aprecierea nivelului de trai din mai multe ţări. De pildă, economistul francez Jean Fourastie ajunge la concluzia că această unitate de cont poate fi salariul orar al lucrătorului necalificat, în acest sens, el transformă preţurile absolute nominale ale bunurilor în ore de muncă, mai precis în număr de salarii orare minime. De aceea, p.r. se mai numesc şi preţuri salariale. Diferenţele dintre preţurile absolute şi p.r. au fost şi sunt foarte mari atât ca nivel, cât şi ca dinamică. Astfel, în Franţa, preţurile absolute ale unui kg de came de oaie au evoluat după cum urmează: 2,30 franci în 1875; 3,20 franci în 1914; 24,80 de franci în 1930; 585 de franci în 1950; 28 de franci în 1974. Faţă de o asemenea evoluţie a preţurilor absolute, p.r. (exprimat în salarii orare minime) au înregistrat o scădere continuă: 10,2 salarii orare în 1875; 9,3 salarii orare în 1914; 8,5 salarii orare în 1930; 6,3 salarii orare în 1950; 3,0 salarii orare în 1974. Evoluţia p.r. se explică prin cauze economice profunde, cum sunt: creşterea productivităţii, reducerea consumului de factori de producţie etc. (v. Preţ, Preţuri absolute). [D.N.]
PREŢURI SUBVENŢIONATE, acele preţuri mai mici la care unii producători îşi vând mărfurile, în condiţiile în care statul le acordă (prin subvenţii) diferenţa de preţ. De regulă, p.s. se practică la bunurile de primă necesitate pentru populaţie. [M.G.]
PREŢURI UNICE, preţuri stabilite de autorităţile în domeniu şi practicate pe întreg teritoriul ţării. De pildă, anumite utilităţi de interes general (energia electrică, gazele naturale etc.) se vând către populaţie la p.u. Aceste preţuri nu se stabilesc o dată pentru totdeauna, ele nu sunt rigide pe termen lung. Sub influenţa unor factori multipli (naturali, economici, sociali) interni şi externi, p.u. se modifică periodic, de regulă în sensul creşteri lor (v. Preţuri administrate). [D.N.]
Previziune economică (V. PLANIFICARE)
PRIMĂ DE RISC, recompensă a asumării riscului de către acei investitori iubitori de risc care acceptă să plaseze banii într-o afacere (într-un activ fizic sau
financiar), chiar dacă preţul activului (Pa) este mai mare decât valoarea economică medie (Vem), dar nu mai mare decât cea mai optimistă anticipare a valorii economice (Ve max). P. de r. se calculează ca diferenţă între valoarea economică medie (veniturile medii viitoare aduse de un activ) şi preţul activului, adică: p. de r. = Vem - Pa (v. Active, Risc). [D.N.]
Principiul acceleratorului (v. ACCELERATOR)
PRINCIPIUL ACTUALIZĂRII, instrument de fundamentare a deciziilor economice cu implicaţii pe termen lung. P.a. are la bază constatarea conform căreia o sumă S0 depusă la bancă creşte după primul an, prin adăugarea dobânzii, la S, = S0(l + d), după al doilea an la S2 = S0(l + d)2, iar după n ani la Sn = S0(l + d)n, unde d - rata dobânzii. Astfel, sumei S0din prezent îi corespunde o sumă mai mare în viitor. Invers, unei sume Sn ce se va afla peste n ani într-un depozit bancar îi corespunde în prezent o depunere
Aceeaşi situaţie apare dacă S0 este investită într-un anumit domeniu, deoarece se creează un decalaj în timp între momentul cheltuirii fondurilor de investiţii şi cel al intrării lor în funcţiune (“lagul” investiţional). Deosebirea constă în valoarea coeficientului de actualizare. P.a. permite cuantificarea influenţei factorului timp asupra mărimilor valorice, necesitând folosirea tehnicii de actualizare (v. Actualizare). [D.A.]
PRINCIPIUL AJUSTĂRII STOCULUI DE CAPITAL, teorie care susţine posibilitatea ajustării la un nivel optim a stocului de capital în orice perioadă dată. Ipoteza acestei teorii este următoarea: nivelul investiţiei nete este o mărime care rezultă din diferenţa dintre stocul de capital dorit şi cel actual. Stocul de capital poate fi menţinut la nivelul dorit prin investiţii de înlocuire a bunurilor de capital depreciate şi creşterea stocului de capital prin investiţii nete în funcţie de dinamica producţiei. Volumul total al investiţiilor depinde, astfel, de modificarea prevăzută sau aşteptată în nivelul producţiei, potrivit formulei:
                     It= a(AQ)+b, unde: I( - investiţia totală în perioada respectivă; a - coeficientul marginal al capitalului sau acceleratorul; AQ - modificarea aşteptată sau prevăzută în
PRINCIPIUL AVANTAJULUI ABSOLUT
348
volumul producţiei; b - investiţia de înlocuire a capitalului fix depreciat. P.a.s. de c. joacă un rol important în teoria creşterii economice, în special în modelele bazate pe accelerator. [M.Gh.]
PRINCIPIUL AVANTAJULUI ABSOLUT, teză formulată de Adam Smith, care a comparat costurile de producţie (în mărimi absolute) pentru o marfa dată, indiferent dacă este vorba despre comerţul interior sau despre cel exterior, şi a considerat că avantajul absolut al comerţului constă în economia de cheltuieli de producţie pentru marfa respectivă. Condiţia realizării avantajului absolut în comerţul exterior (internaţional) este, în viziunea lui Smith, deplina libertate economică, respectiv absenţa restricţiilor şi a monopolurilor de orice fel, permiţând manifestarea nestingherită a raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri. Smith a transformat ideea diviziunii mondiale a muncii într-o idilică viziune a armoniei comerciale universale, bazată pe teoria autoreglării economiei de piaţă sau teoria mâinii invizibile. [A.I.]
PRINCIPIUL AVANTAJULUI COMPARATIV,
teză formulată de David Ricardo, care, spre deosebire de A. Smith, susţine că chiar dacă o marfa poate fi obţinută cu mai puţină muncă într-o ţară, această ţară poate prefera să importe marfa respectivă pentru ca ea însăşi să se poată specializa în alte mărfuri care îi pot oferi avantaje comparative mai mari. La Ricardo, teoria schimburilor internaţionale nu se mai întemeiază deci pe compararea preţurilor aceleiaşi mărfi în diferite ţări, ca la Smith, ci pe compararea raporturilor dintre preţurile interne ale diferitelor mărfuri din ţările partenere. “Reiese deci, nota Ricardo, că o ţară care posedă importante avantaje în maşini şi îndemânare tehnică şi care, în consecinţă, este capabilă să fabrice mărfuri cu mai puţină muncă decât vecinii săi, poate, în schimbul acestor mărfuri, să importe o parte din grâul cerut de către consumul său, chiar dacă pământul ei ar fi mai fertil, iar grâul ar putea fi cultivat cu mai puţină muncă decât în ţara din care este importat.” Unele premise ale acestui exemplu sunt discutabile, în sensul că ele nu se înscriu în datele istoriei, cum ar fi presupunerea că productivitatea muncii din industria ţării agricole (Portugalia) ar fi mai mare decât în Anglia, ţară industrială. Având în vedere acest lucru, Ricardo afirmă că principiul respectiv face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat
în America şi Polonia, ca obiectele de metal să fie confecţionate în Anglia. [A.I.]
PRINCIPIUL LUI LE CHATELIER, principiu matematic după care timpul aduce cu sine aleatoriul în economie. Acest principiu are largi aplicaţii în economie, el reliefând efectele restricţiilor asupra comportamentului consumatorului şi producătorului, precum şi în procese de maximizare. Un exemplu foarte cunoscut îl constituie faptul că elasticitatea cererii pe termen lung este mai mare decât elasticitatea cererii pe termen scurt. Această diferenţă de elasticitate apare deoarece, pe măsura trecerii timpului, noi factori de influenţă ai cererii pot să varieze, de aici rezultând şanse mai mari pentru apariţia de schimbări în comportamentul consumatorilor faţă de preţul bunului respectiv. [A.D.]
Principiul multiplicatorului (v. MULTIPLICATOR, MULTIPLICATORUL INVESTIŢIILOR)
PRIVATIZARE, proces, acţiune de trecere în proprietate privată a unor bunuri aflate în proprietatea publică şi/sau în administrarea statului sau a organelor administrative. P. constituie un element fundamental în restructurarea economiei, o componentă esenţială a procesului de reformă în vederea trecerii la economia de piaţă. P. se realizează prin diferite metode, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară. Procesul de p. este în plină desfăşurare în ţările care trec de la sistemul socialist la economia de piaţă. [N.D.]
PRIVAŢIUNE, stare de disconfort economic percepută de individ, datorată unei perioade de sărăcie sau unor lipsuri ocazionale. P. are o latură obiectivă, generată de nivelul insuficient al resurselor materiale necesare unurtrai decent, şi o latură subiectivă, motivată de o anumită aspiraţie sau de o dorinţă deosebită, care, pentru a fi îndeplinită, deplasează resursele materiale şi financiare, concentrându-le în acel scop. P. modifică comportamentul individului sau grupului, fiind resimţită în sens economic prin afectarea standardului de viaţă şi în sens moral prin sentimentul marginalizării sociale. P. poate caracteriza viaţa o perioadă mai lungă sau mai scurtă (v. Sărăcie). [I.M.J
PROBABILITATE, funcţie care măsoară şansa de producere a unor evenimente aleatorii; măsura gradului de transformare a posibilului în real (v. Teoria probabilităţilor). [A.D.]
349
PRODUCĂTOR
PROBLEMA GENERALĂ A ECONOMIEI,
preocuparea dintotdeauna a oamenilor de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor pentru satisfacerea cât mai bună a trebuinţelor. Ca problemă fundamentală a organizării oricărei economii, p.g. a e. poate fi controlată şi evidenţiată prin răspunsurile pe care umanitatea le-a dat conştient sau inconştient la următoarele întrebări vitale: ce şi cât să producă? cum? pentru cine? [T.C.G.]
PROCEDEUL DE FILTRARE (KALMAN), metodă econometrică de previziune a variabilelor endogene şi de ajustare a parametrilor estimaţi în ecuaţiile de previziune. Această metodă foloseşte două sisteme de ecuaţii: un sistem de ecuaţii de previziune şi un altul de ecuaţii de actualizare. Filtrul operează în două stadii. Mai întâi vor fi estimate valorile variabilelor endogene pornindu-se de la informaţia primară disponibilă. Atunci când sunt cunoscute valorile reale ale variabilelor estimate se trece la etapa a doua, care constă în ajustarea parametrilor de estimaţie cu ajutorul ecuaţiilor de ajustare (actualizare). Tot în această etapă sunt calculate şi erorile de previziune. Ecuaţiile de filtrare pot fi utilizate ca un sistem recursiv pe măsură ce fiecare observaţie nouă devine disponibilă, folosindu-se filtrul bazat pe erorile de previziune, erori numite, datorită modului de determinare, reziduuri recursive. Acestea au proprietăţile de independenţă, nonasociativitate cu reziduurile metodei simple a celor mai mici pătrate. [A.D.]
PROCES DE PRODUCŢIE, ansamblul operaţiunilor care vizează activităţi economice organizate social ce constau în obţinerea de bunuri materiale şi de servicii destinate satisfacerii directe sau indirecte a trebuinţelor, prin transformarea bunurilor intermediare în combinaţie cu munca şi cu capitalul şi dând naştere, în consecinţă, unui venit. în funcţie de caracterul rezultatelor finale, p. de p. cuprinde procesul producţiei materiale şi prestările de servicii (v. Activitate economică, Prestări de servicii). [T.C.G.]
PROCES ECONOMIC, înlănţuirea ordonată a diferitelor etape şi/sau stadii ale realizării unei operaţiuni economice; mişcarea generală, dezvoltarea în timp şi în spaţiu a unui fenomen economic. P.e. se referă la un ansamblu de fapte şi activităţi specifice vieţii economice: procese de
producţie, de distribuire, de consum, de muncă ş.a. Cu alte cuvinte, întreg sistemul de activităţi la care participă şi în care se înscriu, prin funcţiile lor, toţi agenţii economici reprezintă p.e. în sistemul contabilităţii naţionale se disting procese care privesc: operaţiunile asupra bunurilor materiale şi serviciilor (producţie, consum intermediar, consum final, formarea brută a capitalului fix, importuri, exporturi, variaţia stocurilor); operaţiunile de repartiţie (salarii, dobânzi, impozite, cotizaţii sociale, prestaţii sociale, asigurări etc.); operaţiunile financiare (monedă, împrumut, tranzacţii bursiere etc.). P.e. se interferează cu toate celelalte genuri de procese care vizează acţiuni sociale, politice, tehnice, ecologice, instructive, social-culturale etc. (v. Activitate economică, Fenomen economic, Operaţiuni economice). [T.C.G.]
PROCES MARKOV, proces stochastic care descrie schimbările structurale dintr-un sistem cu ajutorul unor probabilităţi de trecere a fiecărui element al sistemului dintr-o stare în alta. Probabilităţile de trecere formează matricea probabilităţilor de trecere şi conferă caracterul de omogenitate (sau de eterogenitate) a procesului, în funcţie de dependenţa lor de un anumit moment. P.M. pot fi discrete atât în spaţiul stărilor, cât şi în timp; discrete doar în spaţiul stărilor şi continue în timp sau continue în ambii parametri. Denumirea procesului vine de la matematicianul rus Andrei Andreevici Markov, iar aplicaţiile lui la domeniul economic sunt legate de modelarea stochastică a sistemelor economice mari (v. Proces stochastic, Probabilitate). [A.D.]
PROCES STOCHASTIC, proces descris de o familie de variabile, definite pe un acelaşi câmp de probabilitate. P.s. presupune mai multe elemente, cum ar fi: mulţimea discretă (eventual finită) a parametrilor procesului; mulţimea evenimentelor elementare care descriu procesul; un corp borelian de părţi ale lui (Q, K) care definesc câmpul de evenimente ale procesului stochastic; mulţimea probabilităţilor procesului. Asemenea elemente se corelează în diverse metode obţinându-se stările procesului. Abordarea proceselor stochastice în economie este foarte frecventă în prezent. [A.D.]
PRODUCĂTOR, persoană, întreprindere sau ţară care produce bunuri sau prestează servicii (v. Agent economic). [T.C.G.]
PRODUCTIVITATE A FACTORILOR DE PRODUCŢIE
350
PRODUCTIVITATE A FACTORILOR DE PRODUCŢIE, eficienţa cu care sunt combinaţi şi utilizaţi factorii de producţie. Prima aplicare a p.f. de p. a fost productivitatea agricolă (în agricultură), sub termenul de randament pe unitate de suprafaţă, aceasta deoarece până în secolul al XlX-lea activitatea preponderentă era cea agricolă. De la începutul secolului al XX-lea, aplicarea p.f. de p. se extinde şi se ramifică tot mai mult, ţinând succesiv cont de: legăturile acesteia cu progresul tehnic, cu organizarea muncii şi cu diverşi factori de ordin financiar (capital, investiţii); interesul sporit pentru utilizarea noţiunii şi pentru diferenţierea calculului eficienţei pe domenii, sectoare, economie naţională, evitându-se generalizările excesive, sursele de inexactitate sau de erori; legăturile strânse şi complexe dintre nivelul şi evoluţia p.f. de p., pe de o parte, şi cele ale salariului, preţului ocupării şi echilibrelor economice, pe de altă parte. P.f. de p. exprimă raportul (relaţia) dintre efect şi efort. Mărimea ei se calculează fie prin raportarea rezultatelor obţinute într-o anumită perioadă la volumul factorilor de producţie utilizaţi pentru obţinerea respectivului rezultat, fie prin raportarea factorilor utilizaţi la rezultatul obţinut. După maniera de măsurare a rezultatelor, aceasta poate fi: fizică, care măsoară efectele şi eforturile în unităţi fizice (unităţi dintr-un produs la un lucrător); valorică, care exprimă efectele şi eforturile în unităţi valorice. Având în vedere modul de exprimare a producţiei, p.f. de p. este brută sau netă. Ea poate reflecta eficienţa consumării tuturor factorilor de producţie şi a fiecărui factor (de producţie) în parte. Atât p. globală, cât şi p. parţială se determină ca p. medie şi p. marginală. P. se determină la nivelul firmei, al ramurii sau al economiei naţionale. P. naţională (pe ansamblul economiei naţionale) se determină prin raportarea efectelor economice brute sau nete, sub forma produsului intern brut sau a venitului naţional, la factorii de producţie utilizaţi în perioada respectivă. Având în vedere că provenienţa valorii adăugate nu este cunoscută întotdeauna corect, se utilizează şi noţiunea de p. aparentă. Se insistă asupra p. aparente, deoarece nimic nu indică exact originea valorii adăugate - ea poate spori datorită noilor maşini şi instalaţii, încorporării în produse a inovaţiilor, unui mai bun management al activităţii economice. P. manifestă tendinţa de creştere sub influenţa diferiţilor factori tehnici, economici, naturali, psihosociali, de structură, cu acţiune diferită asupra p. globale sau p. parţiale. Dinamica p. se exprimă
prin indicele p. (Iw), calculat ca raport procentual între p.f. de p. din perioada curentă (W,) şi cea din perioada
                            W,
de bază (W0), respectiv Iw = ■=-■■ 100 . Pe termen
                            W0
lung, sporirea p. sub diversele ei forme - globală şi parţială - este cauza principală a creşterii, în termen reali, a PIB sau VN pe cap de locuitor, a creşterii economice, a competitivităţii bunurilor pe piaţa internaţională, a bunăstării naţiunii (v. Eficienţă economică, Factori de producţie). [A.C.]
Productivitate aparentă (v. PRODUCTIVITATE A FACTORILOR DE PRODUCŢIE)
PRODUCTIVITATE GLOBALĂ, eficienţa agregată a utilizării tuturor factorilor de producţie, de regulă la nivel de unitate economică. P.g. exprimă rezultatul de ansamblu al activităţii economice. P.g. se determină ca p. globală medie a factorilor de producţie şi ca p. globală marginală. P.g. medie se determină ca raport între volumul rezultatelor (Q) şi volumul factorilor de producţie (Fp)
exprimaţi valoric, potrivit formulei Wgm = Fp
marginală exprimă eficienţa ultimei unităţi din factorii de producţie utilizaţi. Se determină ca raport între suplimentul de producţie (AQ) ce se obţine şi cantitatea suplimentară de factori de producţie (AFp), potrivit formulelor
unde:
dQ - derivata funcţiei de producţie şi dFp - factorilor de producţie. [A.C.]
PRODUCTIVITATE MARGINALĂ (a unui factor de producţie fpi), sporul de rezultate care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul
i, ceilalţi factori rămânând constanţi. Formula de
calcul este Wmg = sau Wntg =            , unde dQ
                     pi pi
şi dfpi reprezintă derivata funcţiei de producţie şi derivata factorului de producţie i. [A.C.]
PRODUCTIVITATE MEDIE, eficienţa, rodnicia cu care este folosită o unitate dintr-un factor de producţie, respectiv o unitate din factorii de producţie
351
PRODUCTIVITATEA MUNCII
implicaţi. P.m. se calculează prin raportarea producţiei obţinute (exprimată în oricare dintre unităţile de măsură) la volumul factorilor de producţie utilizaţi, respectiv la cantitatea dintr-un factor de producţie utilizat. [A.C.]
PRODUCTIVITATE PARŢIALĂ, eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie în parte (muncă, capital, factor natural, abilitatea întreprinzătorului etc.). Se determină ca raport între rezultatul obţinut şi fiecare factor de producţie utilizat (p. capitalului, p. muncii etc.). P. se determină ca p. medie şi ca p. marginală. [A.C.]
PRODUCTIVITATEA CAPITALULUI, formă de productivitate parţială care exprimă eficienţa cu care este consumat factorul de producţie capital. P.c. se determină ca p. medie şi ca p. marginală. P. medie a
c. exprimă randamentul mediu al capitalului utilizat şi se determină ca raport între rezultate (producţia obţinută) şi capitalul utilizat, potrivit formulei:
      = Ş- P- medie a c. este inversul coeficientului
mediu al capitalului. P. marginală a c. reprezintă sporul de producţie obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de capital, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Se determină
prin formulele:                     ^ , respectiv
derivata funcţiei de producţie în raport cu derivata factorului capital. P. marginală a c. este inversul coeficientului marginal al capitalului (v. Coeficientul marginal al capitalului, Coeficientul mediu al capitalului, Randamentul capitalului). [A.C.]
PRODUCTIVITATEA MUNCII, eficienţa, rodnicia cu care este utilizat factorul de producţie muncă. P.m. poate fi interpretată ca forţă productivă a muncii. P.m. se determină ca p. medie a m. şi ca p. marginală a m. P.m. se calculează fie prin raportarea producţiei la munca cheltuită pentru obţinerea acesteia, fie prin raportarea cheltuielilor de muncă la producţia obţinută. în ambele situaţii se ia în considerare şi calitatea bunurilor economice. în primul caz, p. medie a m. reflectă numărul de unităţi de bunuri ce revine la o unitate de muncă (pe om-zi, om-oră, salariat etc.); în cel de-al doilea caz, ea reflectă consumul de muncă ce revine la o unitate de bun economic. Formulele de calcul sunt:
                                       w = w - —
                                      Wl L’Wl~Q-
Creşterea p.m. reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se concretizează într-o masă mai mare de bunuri. P.m., la fel ca şi celelalte, este determinată de o serie de factori naturali (climă, fertilitatea solului), tehnici (dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei), economici (nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială), sociali (condiţii de muncă şi de viaţă, responsabilitate, justiţie etc.), psihologici (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie etc.), structurali (structura pe produse, structura economiei naţionale). Dinamica p.m. se evidenţiază prin indicele p.m., ca raport procentual între p.m. din perioada curentă şi p.m. din perioada de bază. Ţinând seama de rolul activ al factorului muncă în ansamblul factorilor de producţie, p.m. ocupă un loc deosebit, creşterea ei fiind semnul real şi clar al prosperităţii generale. P. marginală a m. reprezintă suplimentul de producţie (AQ) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (AL), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Se calculează prin formulele:
        AQ
                                                                                            respectiv derivata
funcţiei de producţie în raport cu derivata factorului muncă. Grafic, p. medie a m. şi p. marginală a m. se prezintă astfel:
Se poate observa că cele două curbe reliefează creşterea, atingerea unui punct maxim, iar apoi descreşterea ambelor forme de productivitate:Curba p. marginale a m. intersectează curba p. medii a m. în punctul său maxim; curba p. marginale a m. este deasupra curbei p. medii a m. când aceasta din urmă
PRODUCTIVITATEA PĂMÂNTULUI
 352
este crescătoare; curba p. marginale a m. se află sub curba p. medii a m. când aceasta din urmă este descrescătoare. [A.C.]
PRODUCTIVITATEA PĂMÂNTULUI, randamentul, eficienţa cu care este exploatată o suprafaţă de teren. P.p. se exprimă prin producţia (fizică sau în expresie bănească) obţinută pe unitatea de suprafaţă. Ea depinde de un complex de factori: calitatea terenului (fertilitatea naturală, aşezare, microclimat), bunurile de capital, munca, tehnologiile, sistemul de agricultură etc. Dinamica p.p. reflectă ceea ce economiştii clasici au denumit “legea fertilităţii descrescânde a solului”. Evoluţia p.p. este influenţată de calitatea tuturor factorilor utilizaţi raţional în producţie. Dacă se modifică un singur factor, ceilalţi rămânând constanţi, randamentele cresc atât timp cât proporţia dintre factorul variabil şi ceilalţi factori se menţine optimă. O dată depăşit acest nivel (prag), echilibrul dintre factori se modifică, iar rezultatele (randamentele) marginale tind să se reducă. In condiţiile unor tehnologii date, producţia agricolă pe ansamblu creşte, dar dozele adiţionale cu care se măreşte tind să se micşoreze treptat până când efectul factorului variabil dispare. Pe termen lung şi în condiţiile progresului tehnic, p.p. tinde să crească, întrucât fermierii ameliorează factorii de producţie. Creşterea substanţială a producţiei agricole pe plan mondial în secolul al XX-lea este evidentă, deşi suprafeţele cultivate au rămas aceleaşi sau chiar s-au redus în unele ţări (v. Legea randamentelor neproporţionale). [A.C.]
PRODUCŢIE GLOBALĂ, indicator specific sistemului producţiei materiale care reflectă, sub formă bănească, totalitatea rezultatelor din activitatea economică desfăşurată la nivel microeconomic, într-o perioadă de un an. P.g. include înregistrări repetate, legate de consumul de resurse materiale. [A.C.]
PRODUCŢIE NETĂ, indicator specific sistemului producţiei materiale, ce evidenţiază mărimea rezultatelor nete din activitatea economică desfăşurată la nivel microeconomic. In structura p.n. se cuprind salariile, alte drepturi salariale, contribuţiile la asigurările sociale şi la ajutorul de şomaj, profitul (beneficiul), alte elemente legate de activitatea factorului uman ca participant direct sau indirect la producerea de bunuri economice. Se calculează prin scăderea din producţia globală a cheltuielilor materiale. [A.C.]
PRODUCŢIE POTENŢIALĂ, (prin sinonimie,, PNB potenţial) acel volum valoric al activităţii economice reale (în preţuri constante) care s-ar obţine dacă forţa de muncă ar fi ocupată deplin (în sensul că rata şomajului se situează la nivelul său natural), în S.U.A., una dintre puţinele ţări în care rata naturală a şomajului este evaluată periodic cu mare aproximaţie, aceasta a crescut de la 4-4,5% în anii 1960 la 5,5%-6% în anii 1980-1990. Producţia, ca şi PNB (sau VN) potenţial, depinde direct de volumul şi calitatea factorului uman, de legislaţia muncii, dar şi de volumul şi calitatea celorlalţi factori de producţie. în macroeconomie, analiza este cel puţin tridimensională, prin compararea producţiei reale (producţia efectivă în preţuri constante) cu cea potenţială şi cu cea de echilibru. [G.I.]
PRODUS, (1) bun sau serviciu rezultat din activitatea economică, destinat satisfacerii directe sau indirecte a unei nevoi. Este sinonim cu bun economic în sens larg. Poate fi clasificat în mai multe grupe, după criterii corespunzătoare. Astfel, după modul în care circulă în economie, există: a) p. marfa şi b) p. nemarfa. După gradul de transformare la care a fost supus există: a) p. brut, care se obţine în mod direct din activităţi agricole sau miniere, numit şi p. primar; b) p. manufacturat, care a suportat transformări prin procese cu caracter industrial; c) p. semifinit, care a suferit o primă transformare şi este destinat să intre în componenţa unui p. finit; d) p. finit, care este utilizat ca atare, fară să mai suporte altă transformare. (2) Rezultat obţinut din activitatea unei unităţi funcţional-instituţionale, a unui sector sau a tuturor sectoarelor instituţionale, care se înregistrează în contabilitatea naţională (v. Marfa, Bunuri economice, Activitate economică). [G.P.T.]
PRODUS DISPONIBIL, totalitatea bunurilor economice rămase la dispoziţia agenţilor economici dintr-o ţară, în expresie monetară, după ce din producţia lor pe o perioadă dată s-a dedus valoarea bunurilor consumate pentru obţinerea producţiei respective (v. Venit). [G.P.T.]
PRODUS FINAL, totalitatea bunurilor economice (bunuri materiale, servicii etc.), în expresie valorică, destinate ultimei utilizări ce li se poate da. Se determină eliminând consumul intermediar din valoarea bunurilor produse într-o ţară. Este cunoscut şi sub denumirea de P.I.B. [G.P.T.]
 353
PRODUS TOTAL AL RESURSEI VARIABILE
PRODUS GLOBAL, agregat ce însumează, în expresie monetară, produsele unităţilor economice dintr-o ţară (fară a se fi dedus consumul intermediar) şi soldul veniturilor din muncă şi din proprietate cu restul lumii sau exteriorul. Este deci considerat în sens de produs naţional. In cele mai multe ţări acest agregat nu are un caracter oficial şi de aceea nu există o unitate de vederi asupra conţinutului său. Implică duble sau chiar multiple înregistrări, fapt care-i conferă o valoare cognitivă (informativă) redusă. P.g. poate fi brut sau net (v. Produs naţional brut). [G.P.T.]
PRODUS GLOBAL BRUT, produsul global în determinarea căruia s-a inclus amortizarea (v. Produs global). [G.P.T.]
PRODUS GLOBAL NET, produsul global din valoarea căruia s-a dedus amortizarea (v. Produs global). [G.P.T.]
PRODUS INTERN BRUT (P.LB.), principalul agregat macroeconomic al sistemului conturilor naţionale, ce exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă, de regulă un an. P.I.B. se poate calcula în trei feluri:
       (a) PIB = VAB + IP + TV - SP, unde:
       VAB     -  valoarea adăugată brută;
          IP   -    impozitele pe produs, inclusiv
                   taxa pe valoarea adăugată;
       TV      -  taxele vamale;
          SP   -  subvenţiile pe produs.
       (b) PIB = CF + FBCF + VS + (E - I), unde:
       CF      -  consumul final;
       FBCF    -  formarea brută de capital fix;
       VS      -  variaţia de stoc;
          E    -  exporturi/
          I    -  importuri;
       (c) PIB = R + EBE + IPRI - SE, unde:
          R    -  remunerarea salariaţilor;
       EBE     -    excedentul brut de exploatare;
       IPRI    -    impozitele legate de producţie
                   şi importuri;
       SE      -  subvenţiile de exploatare. [P.C.]
PRODUS INTERN NET, agregat macroeconomic de rezultate care se calculează prin deducerea consumului de capital fix din produsul intern brut. [P.C.]
PRODUS MARGINAL, producţia suplimentară (suplimentul de producţie) care se obţine prin folosirea unei unităţi în plus dintr-o resursă, celelalte resurse rămânând neschimbate (constante). P.m. se determină prin raportarea suplimentului de pro-
                                                                                                       APT
ducţie (APT) la sporul de resursă (AR): Pm = ^ (v. Productivitate marginală). [A.C.]
PRODUS NAŢIONAL BRUT, agregat ce măsoară în expresie bănească activitatea economică a unităţilor economice instituţionale aparţinând unei ţări, desfăşurată în decursul unei perioade, de regulă într-un an, din care s-a dedus consumul intermediar. Se numeşte brut pentru că include valoarea amortizării sau consumul capitalului fix. I se mai spune şi produs social brut, mulţi autori considerând că această denumire este mai adecvată. Se exprimă: a) în preţurile pieţei şi b) în preţurile factorilor. P.N.B. în preţurile pieţei este foarte larg utilizat în contabilitatea naţională a O.N.U. Dacă din P.N.B. în preţurile pieţei (preţuri plătite de consumatorii finali) se scad impozitele şi taxele indirecte, se obţine P.N.B. la preţurile factorilor de producţie (v. Produs intern brut, Produs naţional net), [P C,]
PRODUS NAŢIONAL NET, agregat care se determină prin scăderea consumului de capital fix (amortizarea) din produsul naţional brut. Se determină la preţurile pieţei şi la preţurile factorilor. P.N.N. la preţurile factorilor este denumit şi venit naţional. [P.C.]
PRODUS SOCIAL TOTAL, (în sistemul producţiei materiale) valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor economice produse (prestate) în ramurile producţiei dintr-o ţară, în decurs de un an. Sub aspect material, p.s.t. constă din totalitatea mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum produse. Sub raport valoric, el cuprinde cheltuielile de producţie aferente bunurilor produse, veniturile primare ale populaţiei ocupate în sectoarele productive, ale unităţilor economice producătoare, precum şi veniturile primare ale statului. [S.C.]
                                                        PRODUS TOTAL AL RESURSEI VARIABILE,
volumul producţiei obţinute într-o anumită perioadă în condiţiile modificării unei resurse (factor de producţie), celelalte resurse rămânând constante (v. Productivitate parţială). [A.C.]
PRODUSE MULTIPLE
 354
PRODUSE MULTIPLE, bunuri care rezultă din acelaşi proces de producţie, astfel încât o schimbare în producţia unuia dintre ele implică în mod necesar o schimbare în producţia altui bun. Exemple de p.m. sunt petrol, kerosen, benzină, uleiuri grele. Orice schimbare în condiţiile cererii şi ofertei de p.m. va fi transmisă între pieţele acesteia. [A.D.]
PROFIT, denumire generică dată diferenţei pozitive dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic şi costul lor, considerată ca expresie a eficienţei economice. De fapt, p. se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic peste costul acestora. Dacă diferenţa este negativă, el are o altă denumire şi o altă semnificaţie. P. este perceput în mod general ca rezultat al unei acţiuni sau activităţi economice. Există însă puncte de vedere diferite cu privire la costul luat în calcul pentru determinarea sa: a) concepţia oficial-legisla-tivă sau juridică şi uneori statistică; astfel calculat el indică modul cum costul contabil serveşte la stabilirea diferenţei faţă de venitul obţinut din vânzarea bunurilor. Cea mai importantă problemă aici este determinarea corectă sau legală a costului şi a mărimii profitului care constituie “materia impozabilă”; b) concepţia ştiinţifică, potrivit căreia trebuie să se ia în calcul costul total, de opţiune sau de oportunitate, care de regulă este mai mare decât costul contabil, pentru că include tot ceea ce presupune realizarea activităţii economice a unui agent. Cel mai important aspect aici îl constituie faptul că p. astfel stabilit este mai mic şi diminuează veniturile bugetului de stat. Există de asemenea deosebiri de păreri în ceea ce priveşte natura p., acesta fiind considerat: a) venit cuvenit - o recompensă pentru aportul agenţilor economici la progresul tehnico-economic, la economisirea resurselor, la satisfacerea unor trebuinţe sociale etc.; b) remuneraţie a capitalului sau, mai precis, a proprietarilor capitalului pentru contribuţia la existenţa şi la progresul societăţii prin intermediul capitalului lor; c) plusvaloare sau parte a valorii nou create de muncitori, însuşită în mod gratuit de proprietarii capitalului, specifică în mod deosebit lui K. Marx; d) remuneraţie pentru un factor ascuns; e) amestec de elemente eterogene - salarii, rente, câştiguri specifice aduse prin inovaţii, promovarea produselor noi etc. - care se pulverizează, dispare prin distribuirea lor în favoarea celor ce deţin factorii
care le generează. P. este considerat expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice; mărimea sa este determinată în acest sens. De aceea obiectivul major al unităţilor economice îl formează maximizarea p. Mărimea p. variază de la o unitate economică la alta şi în timp, fapt relevat îndeosebi prin masa şi rata p. (v. Cost, Cost oportun, Beneficiu, Rata profitului). [G.P.T.]
PROFIT ADMIS, denumire (formă) a profitului ce rămâne la dispoziţia celui care l-a obţinut, după plata impozitului aferent şi de care poate dispune aşa cum consideră că este mai bine. I se mai spune şi profit net. Se determină deducând impozitele (pe profit) din totalul profitului, care mai este denumit şi profit brut (v. Profit). [G.P.T.]
Profit contabil (v. PROFIT)
PROFIT LEGITIM SAU LEGAL, denumire (formă) a profitului obţinut în condiţiile respectării prevederilor legale existente în acest sens. Profitul trebuie să fie întotdeauna şi în întregime legal sau legitim pentru a putea fi însuşit de către cel care-1 obţine (v. Profit, Profit nelegitim). [G.P.T.]
PROFIT NELEGITIM SAU NELEGAL, denumire (formă) a profitului obţinut în condiţiile nerespectării reglementărilor existente în acest sens, indiferent dacă aceasta a avut loc în mod deliberat sau nu. Acest profit nu poate fi însuşit de către cel care l-a obţinut şi va fi dedus din întregul profit obţinut (v. Profit, Profit legitim sau legal). [G.P.T.]
PROFIT NORMAL, denumire dată profitului considerat suficient de cel care şi-l însuşeşte pentru a-şi continua activitatea. Diferă de la un agent economic la altul şi se bazează pe aprecierea fiecăruia, fiind în mare măsură expresia unui comportament subiectiv (v. Profit). [G.P.T.]
PROFITABILITATE, indicator de rentabilitate egal cu diferenţa dintre rentabilitatea financiară şi rata reală a dobânzii. Pentru numeroşi autori (E. Malinvaud), acest indicator joacă un rol determinant în decizia de a investi, deoarece permite compararea efectelor (avantajelor) investiţiei productive cu cele ale plasamentului financiar. [D.N.]
Prognoză economică (v. PLANIFICARE)
 355
PROGRES ECONOMIC
program de consum, diferitele combinaţii de bunuri şi/sau servicii de la care consumatorul scontează să obţină o anumită satisfacţie (cuantificată prin utilitatea totală anticipată). Programele de consum se afla sub incidenţa unei multitudini de factori de natură complexă, exprimând în general obiceiurile, tabieturile, gusturile şi preferinţele unui anumit consumator. Pe lângă amprenta propriei personalităţi, p. de c. este influenţat de statusul socioprofesional şi de caracteristicile sociopsihologice ale individului. El are şi o puternică încărcătură socială, indusă prin mass-media (reclame şi alte mijloace de promovare a produselor, . utilizate pe scară largă în cadrul tehnicilor de mar-keting-mix de tip Borden). [S.C.M.]
 PROGRAMARE ECONOMICĂ, formă de implicare a statului în economie, care constă în elaborarea de programe de dezvoltare naţională, zonală sau regională, concretizate pe domenii şi sectoare, respectiv în rezolvarea unor probleme social-economice dificile (creşterea economică sau relansarea acesteia, ameliorarea ocupării resurselor de muncă, combaterea inflaţiei, îndeosebi a efectelor ei negative). P.e. presupune implicarea statului, a instituţiilor sale specializate în direcţia elaborării de recomandări pentru unităţile economice, a constituirii resurselor necesare, respectiv a alocării acestor resurse după anumite criterii economice, ecologice, sociale, naţionale etc. (v. Planificare). [D.N.]
 PROGRAMARE LINIARĂ, caz particular al teoriei programării, ce reprezintă teoria matematică a aplicării principiului raţionalităţii, prezentată pentru prima dată de L.V. Kantorovici (1940) şi dezvoltată ulterior de G.B. Dantzig (1947). P.I. constă în formularea şi rezolvarea de probleme de optimizare, în care atât funcţia obiectiv, cât şi condiţiile de echilibru (restricţiile tehnico-economice) sunt funcţii liniare. Forma standard a unei probleme de programare liniară este următoarea:
         Ax > b                      Ax < b
         x ^ 0            sau          x  > 0
         min f = cx                  max f = cx
 în care:
 A = (ay), matricea coeficienţilor tehnologici de dimensiune m • n;
 b = (b„ b2,..., bn), vectorul termenilor liberi, numit şi vectorul disponibilului de resurse; f = funcţia obiectiv;
c = (c,, c2,..., cn), vectorul coeficienţilor funcţiei obiectiv;
x = (xl5 x2,..., xm), vectorul variabilelor.
Soluţia problemei de p.l. se obţine prin metoda simplex. Pentru fiecare program, denumit problemă primală, care urmăreşte maximizarea funcţiei obiectiv, se poate întocmi un program dual, denumit problemă duală, care minimizează o altă funcţie, şi invers, pentru fiecare program care urmăreşte minimizarea funcţiei obiectiv se poate întocmi un program dual care maximizează o altă funcţie. Soluţia optimă a primaiei se poate găsi cu ajutorul dualei şi invers. în ambele probleme apar aceleaşi constante, dar numărul variabilelor şi al restricţiilor se schimbă. P.l. şi-a găsit o largă aplicabilitate la nivel microeconomic, deoarece permite alegerea variantei optime pentru realizarea obiectivului propus, respectiv de maximizare a rezultatelor sau de minimizare a cheltuielilor de mijloace, în condiţiile unor restricţii date. Soluţiile problemei duale poartă denumirea de “preţuri-umbră” şi arată cu cât se modifică valoarea funcţiei obiectiv atunci când se relaxează condiţiile de echilibru. [D.A.]
PROGRAME HETERODOXE, programe al căror obiectiv principal este obţinerea unei dezinflaţii rapide şi susţinute. P.h. presupun politici ortodoxe (politica fiscală austeră şi rata de schimb fixă), ca şi folosirea iniţială, temporară a politicilor de venituri (controlul salariilor şi al preţurilor sub forma “îngheţării” lor). [M.N.]
PROGRES ECONOMIC, tendinţă înregistrată în evoluţia unei economii naţionale, având ca esenţă ameliorarea performanţelor globale ale funcţionării acesteia, concretizate în atingerea unor niveluri mai înalte de dezvoltare, reflectate explicit în calitatea vieţii populaţiei şi în nivelul de civilizaţie atins. P.e. are o determinare şi o manifestare prin excelenţă calitative, evidenţiind maturizarea sistemului economic în ansamblul său şi mărirea viabilităţii acestuia, creşterea potenţialului său de autoîntreţinere a evoluţiei ascendente în planul performanţei. în condiţiile societăţii preindustriale şi industriale, p.e. se manifestă de regulă într-o manieră spontană evolutivă, ca rezultantă a unor dinamici sectoriale favorabile. în societatea sfârşitului de secol XX, p.e. devine posibil de susţinut prin promovarea unor programe şi politici macroeconomice coerente, concepute pe termen lung şi care vizează atingerea
PROGRES TEHNIC
 356
unor anumite stări-“ţintă”, dezirabile şi fezabile din punct de vedere economic şi social (v. Progres tehnic, Planificare strategică). [P.M.]
PROGRES TEHNIC, proces continuu de creştere a capacităţii oamenilor de a produce bunuri de calitate cu eficienţă sporită. P.t este, concomitent, o premisă şi un efect al dezvoltării economice. Acesta decurge atât din schimbări profunde în calitatea factorilor de producţie şi în combinarea lor spre a fi utilizaţi cu eficienţă sporită, cât şi din mici ameliorări în procesul muncii, indiferent de nivelul organizării acestuia (v. Progres economic, Inovaţie). [D.N.]
PROHIBIŢIE, interzicerea prin lege a unor acte şi fapte economice ce ar putea aduce daune unor persoane. De pildă se interzic producerea şi comercializarea unor bunuri care au efecte negative asupra populaţiei ţării (stupefiante, băuturi alcoolice, ţigări etc.). De asemenea, se adoptă măsuri restrictive la importul unor mărfuri în scopul protejării producătorilor autohtoni (v. Externalităţi negative, Protecţionism administrativ). [D.N.]
PROPRIETAR, titular al unui drept de proprietate, respectiv persoana îndreptăţită să exercite în nume propriu prerogativele conferite de acest drept: aptitudinea de a întrebuinţa lucrul potrivit cu natura sau destinaţia acestuia, de a-1 folosi şi dispune de el, exclusiv şi perpetuu, în limitele impuse de lege. [N-D.]
PROPRIETATE, raport social concretizat într-un înscris privind dreptul efectiv al unei persoane asupra unor bunuri economice create sau existente în societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Titularul proprietăţii exercită atributele proprietăţii: dreptul de posesie (prerogativa proprietarului de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit bunul în interes propriu), dreptul de folosinţă (capacitatea proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din acestea), dreptul de dispoziţie (puterea proprietarului de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, precum şi de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparţine). P. se manifestă sub mai multe forme delimitate după criterii
precise, care corespund cerinţelor de prognozare, analiză sau măsurare economică. Astfel de forme pot fi; p. particulară, p. publică, p. industrială, p. financiară. Privită în sens economic real, proprietatea este un fapt social, universal răspândit, însă reglementat în mod diferit; reglementarea lui constituie unul dintre elementele fundamentale, definitorii ale sistemului economic. [N.D.]
PROPRIETATE DE STAT DE DOMENIU PRIVAT, formă a proprietăţii de stat, prezentă în proporţii diferite în toate ţările şi al cărei obiect este gestionat şi utilizat pe baza criteriilor de eficienţă şi de raţionalitate economică, caracteristice oricărei societăţi comerciale. în funcţie de opţiunile politice adoptate pe cale democratică, obiectul p. de s. de
d.p. poate fi trecut în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice, de asemenea, pe baze comerciale, prin vânzare-cumpărare. Bunurile ce fac obiectul acestei forme de proprietate sunt deci alienabile. în istoria recentă a unor ţări dezvoltate economic (de pildă Franţa), unele firme sau activităţi au făcut obiectul unor acte succesive (în condiţiile date şi pe baza unor decizii cu caracter naţional) de naţionalizare şi de privatizare (v. Proprietate, Proprietate privată). [D.N.]
PROPRIETATE DE STAT DE DOMENIU PUBLIC (PROPRIETATE PUBLICĂ), formă de proprietate care semnifică apartenenţa obiectului ei fie de partea statului central, fie de cea a unităţilor administrativ-teritoriale. în ţara noastră, conform Constituţiei, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, constituind domeniul public al statului: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege. Bunurile publice sunt inalienabile, neputând fi înstrăinate. Ele pot fi însă date în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (v. Proprietate, Proprietatea publică de domeniu privat). [D.N.]
PROPRIETATE FUNCIARĂ, relaţie socială între persoane fizice sau juridice generată de însuşirea şi stăpânirea unor suprafeţe de teren. P.f. are o foarte mare importanţă asupra sistemului şi randamentelor
357
PROPRIETATE PUBLICĂ
cu care este exploatat pământul (fondul funciar). în ţara noastră, în decursul timpului, p.f. a cunoscut mai multe forme: p.f. obştească, ce aparţinea obştilor săteşti care foloseau în comun terenurile; p.f. ţărănească a ţăranilor liberi; p.f. moşierească, formată din moşii boiereşti; p.f. a statului, ca domenii ale puterii domneşti sau ale Coroanei; p.f. particulară a ţăranilor cu gospodărie individuală, care s-a format în urma împroprietăririlor prin reforme agrare, şi a persoanelor fizice şi/sau juridice ce deţin terenuri neagricole; p.f. cooperatistă, constituită prin unirea mai multor gospodării individuale; p.f. de stat. Potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, aceasta este reprezentată de domeniul public şi de cel privat, în care sunt cuprinse terenuri de utilitate publică (prevăzute de articolul 5), şi poate fi de interes naţional (administrat de organe centrale prevăzute de lege) sau de interes local (care aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor şi este administrat de primării sau prefecturi). Terenurile domeniului public nu fac obiectul circuitului civil, iar dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil. Domeniul privat cuprinde terenuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor, judeţelor şi sunt supuse dispoziţiilor de drept comun (regii autonome, societăţi cu capital majoritar de stat ş.a.) (v. Proprietate). [S.I.]
PROPRIETATE INDUSTRIALĂ, dreptul real al persoanelor fizice şi/sau juridice de a folosi în mod exclusiv o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale. P.i. este o parte a proprietăţii intelectuale şi se referă la: invenţiile din toate domeniile activităţii umane, descoperirile ştiinţifice, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, numele comercial şi denumirile comerciale etc. [N.D.]
PROPRIETATE INTELECTUALĂ, drept de proprietate asupra avuţiei intelectuale materializate în: opere literare, artistice şi ştiinţifice; interpretarea artiştilor interpreţi şi execuţiile artiştilor executanţi, fonogramele şi emisiunile de radiodifuziune; invenţiile din toate domeniile activităţii umane; descoperirile ştiinţifice; desenele şi modelele industriale ş.a. P.i. se extinde şi la drepturile aferente activităţii intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic. [N.D.]
 PROPRIETATE PARTICULARĂ (PRIVATĂ),
 formă de proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei (persoane fizice sau juridice). P.p. poate fi individuală (mică, mijlocie şi mare) şi asociativă (societăţi comerciale de capitaluri, de persoane, diferite forme de cooperative). P.p. reprezintă temelia economiei de piaţă modeme. Ea nu exclude proprietatea publică şi proprietatea mixtă, dimpotrivă, cooperează şi se confruntă cu acestea în numele eficienţei şi raţionalităţii economice. [N.D.]
 PROPRIETATE PUBLICĂ, formă a proprietăţii ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-terito-riale. P.p. poate fi de domeniul public sau de domeniul privat, fiecare domeniu putând fi de interes naţional sau de interes local. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate), imprescriptibile, nu pot fi urmărite silit, nu pot fi grevate de servituţi ş.a. Bunurile din domeniul privat se află în circuitul civil, sunt prescriptibile, pot fi urmărite silit etc. Aparţin domeniului public bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, reşursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, terenurile pe care sunt construcţii de interes public, pieţele, căile de comunicaţii (căi ferate, drumuri, canale), reţelele stradale şi parcurile publice, porturile şi aeroporturile, terenurile cu destinaţie forestieră (terenurile împădurite, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive, dacă sunt cuprinse în amenajamente silvice), albiile râurilor, fluviilor, lacurilor de interes public, fondul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile şi plajele situate pe teritoriul naţional, terenurile pentru rezervaţii şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării, terenurile pentru folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiile de cercetări ştiinţifice, cele destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă, terenurile folosite de unităţile de învăţământ de stat cu profil agricol sau silvic, faşia de protecţie a frontierei de stat, imobilele din punctele de frontieră, clădirile care sunt accesorii ale
PROTECŢIA MEDIULUI
 358
 terenurilor din domeniul public, clădirile ministerelor, prefecturilor, primăriilor, clădirile unităţilor învăţământului de stat, teatrele de stat, bursele de mărfuri şi de valori, tablourile, obiectele de artă din muzeele publice, cărţile aparţinând bibliotecilor publice, arhivele publice ş.a. Statul şi entităţile administrativ-teritoriale nu pot înstrăina aceste bunuri; ele pot fi date, în condiţiile legii, în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Bunurile p.p. care nu aparţin domeniului public constituie domeniul privat: bunurile care au încetat să mai aparţină domeniului public, bunurile fară stăpân, clădirile şi alte imobile care nu sunt destinate unui scop de utilitate publică, bunurile pe care statul sau entităţile administrativ-teritoriale le dobândesc prin donaţie, testamente, alte acte judiciare, atât timp cât nu sunt afectate unui interes de utilitate publică. Bunurile aparţinând domeniului privat pot fi închiriate, concesionate, date în locaţie de gestiune etc. Dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul privat cuprinde cele trei atribute fundamentale ale proprietăţii: dispoziţia, posesia şi folosinţa (v. Proprietate). [N-D.]
PROTECŢIA MEDIULUI, ansamblu de măsuri prin care dezvoltarea economică şi socială ţine seama de cerinţele ecologice ale dezvoltării. Protecţia mediului este percepută atât în tehnică, cât şi în practică drept asigurarea condiţiilor necesare pentru conservarea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, creşterea bogăţiilor naturale, asigurarea unor condiţii de viaţă şi de activitate tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare. Din toate punctele de vedere, calitatea mediului reprezintă elementul central inseparabil al calităţii vieţii. Buna calitate a mediului influenţează pozitiv creşterea economică deoarece, în primul rând, acţionează favorabil asupra principalului factor de producţie - omul, menţinându-i sănătatea şi scutind societatea de cheltuieli pentru asistenţa medicală şi, în al doilea rând, contribuie la asigurarea şi la activarea factorilor naturali de producţie - pământul cu întreaga paletă a bogăţiilor sale. Cheltuielile ce se fac cu protecţia mediului sunt mai mici atunci când se previne degradarea lui decât atunci când se repară. Cu alte cuvinte, în protecţia mediului nu terapia, ci profilaxia trebuie să constituie regula de bază. Aceasta nu exclude, desigur, şi necesitatea restaurării calităţii mediului acolo unde şi atunci când ea a fost deteriorată. O altă chestiune, nu
numai teoretică, ci şi practică, este aceea că investiţiile în protecţia mediului natural sunt productive, adică aduc venit. Protecţia mediului natural, pe lângă faptul că îl întreţine nealterat, îi dă şi posibilităţi noi de progres şi, prin urmare, îi menţine utilitatea, prelun-gindu-i existenţa în timp, dar şi contribuie la sporirea calităţii sale. în acelaşi timp, bunuri care mai înainte erau considerate “bunuri libere”, în sensul că erau utile, dar nu aveau valoare, deoarece nu necesitau cheltuieli (apa, aerul etc.), în ultimul timp necesită cheltuieli de muncă socială pentru a fi reproduse cu însuşirile lor iniţiale, în aşa fel încât ele să reintre în circuitul normal şi, în acest sens, obiectiv, intră în proporţii tot mai mari în categoria de bunuri ce costă şi au utilitate. De regulă, investiţiile în protecţia mediului atrag după ele efecte economice pozitive îndelungate, care adesea se prelungesc cu mult dincolo de termenul de recuperare a investiţiei globale. Neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecţia mediului provoacă pagube mult mai mari, fară a mai vorbi de pierderea de beneficii. De exemplu, în 1970, Japonia a pierdut de pe urma poluării mediului 8% din produsul naţional brut, iar România, multe miliarde de lei prin inundaţiile din 1970 şi 1975, iar în ultimii ani, aproape în permanenţă. Protecţia mediului natural presupune:
a) cunoaşterea lui temeinică şi a interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi sistemele naturale, prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai îndepărtate ale acestor interacţiuni; b) utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferent de originea lor; c) prevenirea şi combaterea scrupuloasă atât a degradării mediului provocate de om, cât şi a celei produse de cauze naturale; d) armonizarea intereselor imediate, de lungă durată şi permanente ale societăţii umane în ceea ce priveşte utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii şi monumente ale naturii, peisaj. Protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului natural cer un foarte însemnat efort ştiinţific, tehnic, economic, financiar, cultural-educativ şi o mare unitate de voinţă şi acţiune în acest scop din partea membrilor societăţii, iar pentru a putea fi desfăşurat continuu, efortul se cere efectuat pe baza principiului raţionalităţii şi eficienţei atât econo-mico-sociale, cât şi ecologice. într-o asemenea concepţie, economicul, socialul şi ecologicul se îmbină într-o entitate larg umanistă şi democratică, atât pe plan intern, cât şi internaţional (v. Politică de mediu). [A.I.]
359
PUGNA, DUMITRU
PROTECŢIE SOCIALĂ, (1) obiectiv central şi strategic al politicii sociale şi instrument de realizare a unor scopuri sociale bine definite. P.s. urmăreşte realizarea stării de siguranţă socială la nivel individual, de grup sau de ţară, precum şi protejarea deosebită a unor categorii de populaţie defavorizate saumarginalizate social şi economic. P.s. se apreciază din punctul de vedere al ofertantului şi al beneficiarului de servicii sociale, respectiv pe baza costurilor acestora. (2) Ansamblu de măsuri materiale şi/sau nemateriale, diferenţiate pe segmente de populaţie, menite să asigure acestora o anumită securitate socială. Măsurile de p.s., apreciate ca intensitate şi diversitate, se referă la protecţia locului de muncă, a întregii colectivităţi, a calităţii vieţii, pentru a nu se deteriora sub nivelul atins, la diferite ajutoare pentru grupurile sociale defavorizate. P.s. complementară provine din ansamblul dispoziţiilor fiscale şi urmăreşte gestionarea fondurilor legate de asigurările sociale complementare (v. Sărăcie). [I.M.]
PROTECŢIONISM, sistem şi politică economică în care anumite ramuri ale economiei unei ţări sunt protejate temporar, parţial sau total, de concurenţa străină, prin măsuri guvernamentale. în analiza p. trebuie să se ţină seama de condiţiile concrete de loc şi de timp. Pentru ţările în curs de dezvoltare, p. poate avea temporar un impact pozitiv în formarea sau dezvoltarea unor ramuri sau subramuri economice, în România, prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887, după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist. Se disting mai multe forme de p.: p. tarifar, monetar şi administrativ (gri) se aplică asupra produselor importate, prin taxe vamale “ad valorem” (în procente din valoarea lor) sau specifice (o sumă fixă adăugată la preţul produsului importat) plătite de consumatorul naţional; p. netarifar constă din măsuri de contingentare (limitare cantitativă) a importurilor, interzicerea totală a importului anumitor produse pe
o perioadă determinată, formalităţi de import descurajatoare; p. administrativ presupune restricţii legislative asupra unor norme de consum, norme sanitare, protecţia consumatorului în scopul îndepărtării producătorilor străini. P. face obiectul a numeroase critici deoarece, pe lângă aspectele lui pozitive, are şi numeroase inconveniente, între care suprimarea stimulentului eficient pe care îl constituie concurenţa străină. Ca urmare a concurenţei dure de pe piaţa mondială şi a politicilor protecţioniste ale
multor state, în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), ca organism interguvemamental care îşi propunea să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe. începând cu 1 ianuarie 1997, G.A.T.T. a fost înlocuit cu Organizaţia Mondială a Comerţului, care are ca obiectiv principal lupta împotriva protecţionismului şi liberalizarea comerţului internaţional. P. este opusul liberului schimb. [A.G.]
PUGNA, DUMITRU (1930-1998), economist, profesor universitar, slujitor devotat al ştiinţei şi învăţământului superior economic românesc. Născut în comuna Căianu Mic, judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie de ţărani gospodari, D. Pugna a urmat cursurile şcolii generale din comuna natală. Studiile liceale le-a finalizat, în anul 1951, la Liceul Comercial din Cluj. între anii 1951 şi 1956 a urmat cursurile Facultăţii de Economie Generală din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti. Preocupat de perfecţionarea pregătirii sale profesional-ştiinţifice, în anul 1962 se înscrie la doctorat, pe care îl încheie în 1967, obţinând titlul de doctor în economie. A desfăşurat o bogată şi rodnică activitate didactică în învăţământul economic superior, ia început la Universitatea “Babeş-Boliay” din Cluj, iar apoi la Academia de Studii Economice din Bucureşti, în calitatea lui de cadru didactic temeinic pregătit teoretic şi practic, a promovat, prin concurs, toate gradele didactice, inclusiv pe cel de profesor titular la catedra de economie politică din ASE. Cele 40 de generaţii de studenţi care i-au audiat prelegerile şi au participat la seminariile şi dezbaterile ştiinţifice desfăşurate sub directa sa conducere îşi reamintesc cu recunoştinţă de dascălul lor generos şi competent, îmbinând cu multă pricepere şi răspundere pregătirea şi talentul său de strălucit dascăl cu activitatea de cercetător ştiinţific, D. Pugna a participat cu lecţii bine concepute şi temeinic pregătite la editarea a opt manuale de economie politică destinate pregătirii studenţilor. în munca de cercetare ştiinţifică, prin studiile elaborate şi publicate, a contribuit la aprofundarea cunoaşterii îndeosebi a problemelor privind teoria echilibrului economic, a structurii de ramură a economiei naţionale, a rolului şi importanţei industriei în economia naţională, a fenomenului subdezvoltării şi a perspectivelor evoluţiei ţărilor în curs de dezvoltare. A iniţiat şi elaborat de asemenea studii privind normele energetice şi implicaţiile utilizării lor în perfecţionarea modului tehnic de
 PUNCTE CRITICE
 360
producţie şi în ridicarea productivităţii şi a eficienţei muncii, în general. Deosebit de prolific s-a dovedit dascălul şi omul de ştiinţă D. Pugna în anii de după
1989, când s-a angajat cu toată puterea sa de muncă în cercetarea problemelor noi şi în elaborarea soluţiilor pentru tranziţia ţării la economia modernă de piaţă. Rezultatele activităţii sale de cercetare ştiinţifică şi-au găsit concretizarea în participarea, în calitate de coautor, la elaborarea şi editarea a şase cărţi, a Tratatului de economie contemporană, voi. I (1986), a Dicţionarului de economie politică (1974) şi a celui de faţă, precum şi la publicarea a peste 60 de studii şi articole, dintre care circa 40 au apărut în reviste de specialitate. La ASE, timp de opt ani a fost decan al Facultăţii de Management şi apoi şase ani a îndeplinit funcţia de prorector. în ultimii şapte ani, paralel cu activitatea la ASE, D. Pugna a prestat o muncă susţinută la Fundaţia “România de Mâine”, al cărei membru fondator a fost, conducând catedra de economie politică a Universităţii “Spiru Haret”. [A.I.]
PUNCTE CRITICE, termen specific analizei diagnostic în mediul concurenţial prin care se definesc problemele de a căror rezolvare depinde atingerea ţintei strategice a unui program de dezvoltare. P.c. se identifică atât în raport cu evoluţiile structurale externe ale unei economii, cât şi prin comparaţie cu parametrii de stare ai economiilor concurente. Totalitatea p.c. configurează rigiditatea structurală a unei economii. în literatura de specialitate şi acceptă şi ideea că un punct critic este reprezentat de alocarea, din motive obiective, a veniturilor unei entităţi în totalitate consumului, adică atunci când se apare situaţia că economiile sau dezeconomiile sunt deopotrivă imposibile. [M.D.]
PUTERE DE CUMPĂRARE A BANILOR,
cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată, la un moment dat, cu o anumită sumă de bani. P. de c. a b. sau valoarea banilor este dependentă de nivelul preţurilor, faţă de care se află în raport invers proporţional. în condiţii de inflaţie, p. de c. a b. scade, afectând puterea de cumpărare a populaţiei. [A.G.]
PUTERE ECONOMICĂ, capacitatea de valorificare a potenţialului economic de care dispune o ţară, la un moment dat. P.e. are un rol important în determinarea locului pe care îl ocupă o ţară în diviziunea internaţională a muncii şi în circuitul mondial de valori materiale şi spirituale. în afară de potenţialul economic, p.e. depinde de o multitudine de factori: sistemul economico-social şi gradul său de dezvoltare; politica economică adoptată şi gradul de susţinere a acesteia de către populaţia ţării respective; volumul şi eficienţa investiţiilor de capital; gradul de specializare şi locul pe care-1 ocupă ţara respectivă în fluxurile economice internaţionale; sistemul de legături cu instituţiile economice internaţionale; sfera de cuprindere şi gradul de folosire a sistemului informaţional în viaţa economico-socială; gradul de dezvoltare a infrastructurii; conjunctura economică şi politica internaţională şi, mai ales, capacitatea ţării respective de a o utiliza pentru promovarea interesului naţional. Cei mai importanţi indicatori care reflectă p.e. sunt: productivitatea socială a muncii; capacitatea de absorbţie a pieţei interne; stabilitatea monedei naţionale şi puterea ei de cumpărare; structura şi rezultatele balanţei comerciale şi ale balanţei de plăţi; volumul şi structura PIB în cifre absolute şi pe locuitor. Evoluţia p.e. depinde şi de apartenenţa la anumite centre de putere economică care s-au format în ultimele decenii ale secolului al XX-lea (Europa Occidentală, America de Nord şi Asia de Sud-Est), între care s-au constituit puternice fluxuri economice mondiale. Centrele de putere polarizează potenţialul economic şi forţa economică mondială, determinând evoluţia ei. [A.G.]
PUTERE MONOPOLISTĂ, capacitatea unei (unor) firme de a fixa preţul de piaţă al unei mărfi la un nivel mai ridicat decât costul marginal. Gradul p.m. depinde de: mărimea coeficientului de elasticitate a cererii pieţei în raport cu preţul, de diferenţierea bunurilor, de barierele de intrare pe piaţă, de economiile de scară, de drepturile de patent, de numărul firmelor de pe piaţa bunului respectiv, de interdependenţa dintre firme etc. (v. Monopol). [G.C.]
Q
qUASI-BANI, denumire, expresie consacrată pentru un segment din masa monetară constituit din mijloace care pot fi transformate în bani relativ uşor, cu riscuri şi pierderi minime. Componentele q.-b. sunt diferite de la o ţară la alta şi se modifică în timp. în România, q.-b. sunt depozitele populaţiei (la vedere şi la termen), depozitele la termen ale agenţilor economici, diferite alte depozite condiţionate, certificatele de depozit, precum şi depozitele în valută ale rezidenţilor. De regulă, q.-b. fac parte din agregatul monetar M2 (v. Bani, Masă monetară). [G.P.T.]
QUESNAY, FRANÇOIS (1694-1774), medic şi economist, întemeietor al curentului fiziocrat şi unul dintre fondatorii economiei politice ca ştiinţă. Adept al “laissez faire”, al priorităţii producţiei în raport cu schimbul, repartiţia şi consumul şi al existenţei unei
“ordini naturale în activitatea economică, în sensul de legi naturale care o guvernează”. Op.: “Tableau économique” (Tabloul economic), 1758; “Analiza tabloului economic” (1766). în aceste lucrări, F. Quesnay îşi expune principala sa contribuţie teoretică privind fluxurile economice, într-o societate compusă din trei clase sociale între care circulă produsul net (“diferenţa dintre valoarea producţiei şi avansuri, partea producţiei afectată pentru reconstituirea rezervelor”), care poate fi creat doar în agricultură. [G.I.]
QUOTAS, în cadrul comerţului internaţional, o mărime alternativă a tarifelor cu ajutorul cărora se limitează importurile. O ţară poate aloca cote pentru producătorii interni, fiind valoarea maximă a mărfurilor ce pot fi importate de-a lungul unei perioade bine determinate. De asemenea, unele ţări pot stabili cote şi pentru exportul de mărfuri. [D.M.]
R
RABAT COMERCIAL, avantaj bănesc acordat cumpărătorilor, calculat sub forma unor procente aplicate preţului cu amănuntul. Prin r.c. se urmăreşte stimularea vânzărilor şi obţinerea de către produ-cători-vânzători a unor economii de scară, deci creşterea profiturilor acestor producători. Se practică mai ales în condiţiile în care oferta este mai mare decât cererea pentru anumite bunuri. R.c. este şi un instrument folosit în lupta de concurenţă, îndeosebi pe piaţa monopolistică, pentru atragerea şi păstrarea clienţilor (v. Adaos comercial). [M.G.]
RAMURĂ ECONOMICĂ, grupare de unităţi economice (întreprinderi, firme, societăţi comerciale, administraţii etc.) cu producţie, respectiv cu prestări de servicii omogene. Unităţile care fac parte din una şi aceeaşi r.e. se caracterizează prin intrări de factori de producţie (resurse economice) de acelaşi tip, prin procese, acţiuni şi operaţiuni similare, respectiv prin ieşiri de bunuri materiale şi/sau servicii omogene. Ramurile economiei naţionale a României sunt: agricultura; silvicultura, exploatarea forestieră şi economia vânatului; industria, inclusiv energia electrică şi termică, gazele şi apa; construcţiile; comerţul; hotelurile şi restaurantele; transporturile; poşta şi telecomunicaţiile; activităţile bancare, financiare şi de asigurări; tranzacţiile imobiliare şi alte servicii; administraţia publică; apărarea; asistenţa socială obligatorie; învăţământul; sănătatea şi asistenţa medicală; alte ramuri ale economiei. Contribuţia r.e. la obţinerea rezultatelor macroeconomice, la ocuparea forţei de muncă şi la consumarea diferitelor tipuri de resurse diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta într-o anume ţară. Locul şi rolul r.e. depind de structura nevoii sociale şi de dinamica acesteia, de înzestrarea (dotarea) cu factori a economiei, de locul economiei naţionale în diviziunea internaţională a muncii etc. (v. Economie naţională, Sector economic, Agenţi economici). [D.N.]
RANDAMENT, formă a eficienţei economice care reflectă relaţia dintre factorii de producţie utilizaţi şi volumul rezultatelor obţinute. R. exprimă capacitatea,
eficienţa unui factor de producţie în procesul de obţinere a bunurilor economice. De exemplu, un motor electric are un randament de 90%, ceea ce înseamnă că, plecând de la 100 de unităţi de energie electrică, el produce 90 de unităţi de energie motrică; un lucrător produce 10 unităţi de produs într-o oră, ceea ce reprezintă randamentul muncii; pe un hectar de teren se obţin 30q de grâu, deci randamentul terenului este de 30q/ha. Dacă pentru început s-a folosit termenul de r. al muncii, în prezent se preferă şi se foloseşte termenul de productivitate a muncii. Frecvent se folosesc termenii de r. al factorului natural, r. al capitalului. R. factoriale sau r. de substituire reflectă cum se modifică rezultatul (outputul) când se combină un factor variabil cu o cantitate dată dintr-un factor fix. R. factoriale pot fi: crescătoare, atunci când efectul este din ce în ce mai mare prin utilizarea unei unităţi suplimentare de factor variabil, ceilalţi rămânând constanţi; descrescătoare, situaţie în care utilizarea unei unităţi în plus din factorul variabil determină, de la un anumit punct, scăderea efectului economic, menţinându-se condiţia ca ceilalţi factori să fie constanţi. R. factoriale se află într-o strânsă legătură în legea randamentelor neproporţionale (v. Combinarea factorilor de producţie, Eficienţa economică). [A.C.]
RANDAMENT AL UNUI ACTIV FINANCIAR,
câştigul asociat plasamentului într-un activ financiar. R.a.f. are două componente: componenta de flux, cuprinzând câştigul aferent perioadei de deţinere a activului financiar respectiv, şi componenta de stoc, cuprinzând diferenţa dintre preţul activului financiar în momentul vânzării acestuia şi preţul activului financiar respectiv în momentul cumpărării sale. Componenta de stoc se mai numeşte şi câştig din capital. Formula pentru calcularea randamentului unui activ financiar este?
unde R1/0 este randamentul activului financiar pe perioada deţinerii sale, P0 este preţul activului
363
RANDAMENTE DE SCARĂ CRESCĂTOARE
financiar în momentul 0 al achiziţionării acestuia, P, este preţul activului financiar respectiv în momentul
1 al vânzării sale, iar Y1/0 reprezintă câştigul aferent perioadei de deţinere, concretizat, după caz, în dividend sau cupon. Pentru compararea atractivităţii unor active financiare cu perioade diferite de deţinere, se impune recalcularea randamentelor respective la nivelul aceleiaşi perioade de deţinere, de regulă un an. Recalcularea se realizează prin metode statistice consacrate, în special prin calcule de actualizare (v. Actualizare, Piaţă a capitalului). [T.C.]
Randament economic (v. RANDAMENT)
Randament factorial crescător (v. RANDAMENT)
Randament factorial descrescător (v.
RANDAMENT)
Randament tehnic (v. RANDAMENT)
RANDAMENTE DE SCARĂ (DE DIMENSIUNE),
exprimă relaţia dintre creşterea volumului producţiei şi a cantităţii utilizate din factorii de producţie combinaţi. în cazul r. de s. toţi factorii (inputurile) sunt variabili. R. de s. pot fi constante, crescătoare şi descrescătoare. R. de s. crescătoare se înregistrează atunci când volumul producţiei creşte într-o proporţie superioară măririi volumului factorilor utilizaţi (graficul ă). R. de s. constante se caracterizează prin aceea că unei creşteri a cantităţilor utilizate din factorii de producţie îi corespunde o sporire proporţională a volumului producţiei (graficul b). R. de s. descrescătoare există când volumul producţiei creşte într-o proporţie inferioară celei cu care sporeşte volumul factorilor utilizaţi (graficul c).
                                                  AB < BC < CD
R. de s. descrescătoare nu se confundă cu acţiunea şi cu rezultatul legii randamentelor funcţionale
descrescânde, care semnifică reacţia producţiei la creşterea cantităţii dintr-un singur factor, ceilalţi rămânând constanţi.
AB = BC = CD
                                    AB > BC > CD
R. de s. (crescătoare, constante, descrescătoare) depind de raportul care se formează între economiile de scară (interne şi externe) - ca expresie a creşterii eficienţei când sporeşte volumul producţiei - şi dezeconomiile de scară, care sunt expresia creşterii unor categorii de costuri - implicit reducerea eficienţei - când are loc creşterea dimensiunilor firmei. Pragul de la care r. de s. se transformă din crescătoare în constante, respectiv descrescătoare, depinde de specificul domeniului de activitate, de nivelul calitativ al factorilor de producţie şi de modul în care se combină aceştia, de calitatea managementului şi a mediului economic şi social în care firma acţionează. Toate acestea conferă un caracter dinamic optimului producătorului pe termen lung (v. Combinarea factorilor de producţie, Economii de scară, Extemalităţi). [A.C.]
Randamente    de scară constante     (v.
RANDAMENTE DE SCARĂ)
                      Randamente de scară crescătoare (v.
RANDAMENTE DE SCARĂ)
RANDAMENTE de scară descrescătoare
 364
Randamente de scară descrescătoare (v.
RANDAMENTE DE SCARĂ)
RANDAMENTUL CAPITALULUI, formă de eficienţă care exprimă legătura dintre capitalul utilizat şi rezultatele producţiei. Ca relaţie efort/efect, r.c. (mediu şi marginal) se prezintă sub forma coeficientului capitalului, iar ca relaţie efect/efort, sub forma productivităţii capitalului (medie şi marginală) (v. Productivitatea factorilor de producţie, Randament). [A.C.]
RAPORTUL CAPITAL-MUNCĂ, formă de evaluare a gradului de înzestrare tehnică a muncii (intensivitate a muncii). în mod sintetic, exprimă volumul de capital fizic utilizat de un lucrător; se determină prin raportarea valorii stocului de capital fizic la volumul forţei de muncă (numărul de lucrători sau salariaţi). Raportul capital-muncă este una dintre corelaţiile de bază la care se face referire în analizele economice, îndeosebi în teoria creşterii economice. Tendinţa generală este de creştere a raportului capital-muncă, acesta fiind un posibil indiciu al intensivităţii capitalului sau al creşterii gradului de înzestrare tehnică a muncii cu bunuri de capital (v. Combinarea factorilor de producţie). [A.C.]
RARITATE, stare de tensiune între resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care trebuie satisfăcute cu ajutorul lor; insuficienţă a resurselor în raport cu nevoile; realitate care, cu intensităţi şi forme diferite, s-a manifestat de-a lungul întregii existenţe umane. în teoria economică neoclasică, r. este o realitate universală şi atemporală, ea fiind caracteristica tuturor categoriilor de bunuri şi resurse: informaţii, satisfactori, prodfactori, resurse naturale, bani, timp etc. Dimensiunea r. relative a bunurilor reproductibile este dată de preţurile pieţei. Se pot distinge mai multe forme de r.: naturală, ce ţine de vitregia* naturii; de penurie, generată de o scădere substanţială a ofertei ca urmare a unor accidente economice, sociale sau unor împrejurări cu totul imprevizibile; a pieţei, care apare când se înregistrează o creştere rapidă, neaşteptată a cererii, oferta fiind constantă (se mai numeşte r. relativă); speculativă, artificial creată printr-o reducere voluntară a ofertei de către producători, cu scopul de a menţine sau spori preţurile. Dincolo de împrejurările subiective, prin care r. poate fi
accentuată datorită acţiunilor unor agenţi economici, ea are o determinare obiectivă, ce decurge din caracteristicile fundamentale ale resurselor şi nevoilor economice. în acest sens, se poate vorbi despre legea generală a rarităţii. în afara bunurilor naturale rare (vânat, locuri pitoreşti ş.a.), majoritatea bunurilor sunt produse de către oameni prin acte de producţie, care constau în combinarea şi consumarea resurselor economice rare, respectiv a factorilor de producţie. Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii spre folosinţă, în circuitul economic, de noi resurse. Deşi privite absolut resursele au sporit şi s-au diversificat continuu, în raport cu creşterea şi diversificarea trebuinţelor umane ele au fost şi vor rămâne limitate: raritatea resurselor şi prin urmare a bunurilor economice constituie o caracteristică generală, absolută a economiei. Legea rarităţii constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi bunurilor economice evoluează mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea trebuinţelor umane. Altfel spus, există un ecart între trebuinţele nelimitate resimţite de oameni şi bunurile economice, care rămân limitate. Fiind rare, este important ca resursele să nu fie risipite, economisirea şi utilizarea lor eficientă, bazată pe alegeri raţionale, reprezentând un principiu general al organizării oricărei activităţi/economii. Teoria economică soluţionează problema r. fie prin creşterea cantităţii şi calităţii bunurilor produse pe baza alegerii acelei metode care permite economisirea resurselor relativ rare, fie printr-o mai bună distribuire a bunurilor, care să ducă la o satisfacere cât mai bună a trebuinţelor. Pentru neoclasici, r. este una dintre paradigmele centrale ale ştiinţei economice. Pe baza principiilor raţionalităţii şi economicităţii, orice agent economic face alegeri raţionale sub constrângerea r., pe bază de preţ. R. poate fi atenuată în principal prin creşterea eficienţei economice (în oricare dintre formele ei) (v. Resurse economice, Bunuri economice, Nevoi umane). [G.I., T.C.G.]
RASDAQ, piaţa extrabursieră din România, având ca model piaţa electronică americană a Asociaţiei Naţionale a Dealerilor în Sistemul Automat de Tranzacţionare a Titlurilor de Valoare (National Association of Securities Dealers Automated Quotations - NASDAQ). RASDAQ a preluat în mare măsură tehnicile de tranzacţionare şi exigenţele bursiere, însă numărul societăţilor listate este mai
 365
 RATA LICHIDITĂŢII GENERALE
mare, accesul în sistem este mai simplu, iar tranzacţionarea se realizează de la distanţă, din sediile reprezentanţilor societăţilor de valori mobiliare răspândite în ţară. Spre deosebire de piaţa bursieră, care este o piaţă de licitaţie, piaţa extrabursieră este o piaţă de negociere. In România, piaţa extrabursieră a fost proiectată (cel puţin la început) pentru tranzacţionarea acţiunilor rezultate din programul de privatizare în masă şi este formată din patru componente distincte: Societatea de Suport Tehnologic RASDAQ, Societatea Registrul Român al Acţionarilor, Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare, Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare. [P.M.]
Rata consumului (v. ÎNCLINAŢIA MEDIE SPRE CONSUM)
RATA DE REFINANŢARE BANCARĂ, rată a dobânzii practicată în cadrul operaţiunilor de refinanţare. Refinanţarea este un procedeu de achitare a datoriei înainte de scadenţă, folosind ca sursă de plată un alt împrumut, contractat recent, în condiţiile unei pieţe favorabile, când dobânda zilei înregistrează
o  scădere faţă de cea la care a fost contractat împrumutul iniţial (v. Finanţare). [G.C.]
RATA DOBÂNZII, remunerarea ce revine pentru serviciul adus de un capital pe o perioadă determinată, exprimată procentual faţă de mărimea capitalului avansat. Ea se calculează după formula i = (D/C) • 100, în care i este rata dobânzii, D - dobânda cuvenită şi C - capitalul avansat sau creditul. Se calculează pentru toate formele dobânzii. R.d. este exprimată întotdeauna în procente pe an. Este diferenţiată în funcţie de categoria creditului (pe termen de o zi, scurt, mediu sau lung), de activitatea creditată (producţie, investiţii, transport, comerţ etc.), de bonitatea debitorului, de politica economică proprie perioadei de calcul şi economiei în cauză. Mărimea r.d. cade sub incidenţa directă a raportului dintre cererea şi oferta de capital; când cererea este mai mare decât oferta, aceasta are tendinţa să crească, şi invers. De asemenea, este influenţată de inflaţie. Dacă r.d. este mai mare decât rata inflaţiei, dobânda este real-pozitivă. Dacă însă este mai mică, dobânda este real-negativă. Dobânda real-pozitivă stimulează economisirea şi investiţiile. R.d. este de asemenea diferită de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea capitalurilor disponibile în căutarea celei
mai ridicate r. a d. şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări, de la un moment la altul, tocmai în funcţie de mărimea r.d. Fluctuaţiile r.d. îi conferă acesteia din urmă volatilitate (v. Credit, Dobândă nominală, Dobândă reală). [G.P.T.]
RATA ECONOMIILOR, ponderea pe care o deţin economiile în totalul venitului disponibil. Poate fi exprimată ca raport procentual sau ca un număr subunitar (v. Economii). [G.C.]
RATA INFLAŢIEI, modificarea procentuală a nivelului preţurilor. Se determină conform relaţiei:
                       AP
               AP% =------100.
                       Po
Alternativ, rata inflaţiei poate fi calculată şi ca diferenţă între indicele general curent al preţurilor şi nivelul general al preţurilor din perioada precedentă (considerat ca fiind egal cu 1 sau 100%). [C.L.]
RATA INVESTIŢIEI, exprimare în procente a efortului naţional de investiţie în raport cu bogăţiile care au fost produse. R.i. se calculează raportând formarea brută a capitalului fix la PIB.
unde:
FBCF - formarea brută a capitalului fix;
PIB - produsul intern brut.
(v. Eficienţa investiţiilor, Investiţii). [P.C.]
RATA INVESTIŢIEI MARGINALE exprimă raportul dintre variaţia formării brute a capitalului fix şi variaţia PIB. R.i.m. se foloseşte pentru a urmări evoluţia efortului investiţional şi a PIB.
                              Variaţia FBCF
                    Rim =-------------------.
                              Variaţia PIB
(v. Investiţii). [P.C.]
RATA LICHIDITĂŢII GENERALE, indicator care pune în evidenţă, pornind de la bilanţul unei întreprinderi, relaţia ce există la un moment dat între datoriile pe termen scurt, înscrise în pasiv, şi totalul capitalurilor circulante, care figurează în activ. Este un indicator de gestiune şi de analiză financiară a întreprinderii, care exprimă cel mai fidel gradul de lichiditate (v. Cash flow, Lichiditate). [C.D.]
 RATA LICHIDITĂŢII IMEDIATE
 366
RATA LICHIDITĂŢII IMEDIATE, raportul dintre activele circulante transformabile rapid în lichidităţi şi datoriile pe termen scurt. Aceste active se mai numesc active rapide, fiind formate din creanţe scadente şi disponibilităţile băneşti. [C.D.]
RATA LICHIDITĂŢII MONETARE, raportul dintre nivelul mediu anual al masei monetare şi nivelul (volumul) tranzacţiilor economice mijlocite de monedă. R.l.m. serveşte ca indicator de fundamentare a politicii monetare şi de apreciere a eficienţei acesteia (v. Lichiditate monetară). [D.N.]
RATA MARGINALĂ DE IMPOZITARE, impozit care se aplică ultimei unităţi monetare din venitul impozabil. [D.C.]
RATA NATURALĂ A ŞOMAJULUI, acel nivel relativ al şomajului general care este corelat cu o rată stabilă a inflaţiei. Termenul de r.n. a ş. este adeseori utilizat ca sinonim pentru rata şomajului cu inflaţie neaccelerată (v. Curba Phillips). [G.M.]
RATA PROFITULUI, indicator relevant pentru mărimea şi dinamica profitului, care se calculează ca raport procentual între masa (volumul) profitului (Pr) şi costuri (c), volumul capitalului (C) sau cifra de
afaceri (CA), astfel: pr'=~--100; pr'=^-100;
      Pr
pr'= • 100 . Mărimea r.p. diferă de la un mod de
calcul la altul. A doua şi a treia formulă sunt cel mai des folosite. Pentru domenii cu ciclu de producţie scurt sau foarte scurt, prima formulă este cea mai adecvată, întrucât în astfel de activităţi ponderea capitalului fix este mai mică, iar diferenţa dintre capitalul utilizat şi costuri are tendinţa să se diminueze. R.p. se poate calcula pe produs, pe firmă, pe ramură economică sau chiar pe economia unei ţări. Este deosebit de importantă pentru aprecierea eficienţei. Cu cât este mai mare, cu atât eficienţa este mai ridicată, exprimând sintetic rezultatul întregii activităţi. Din punctul de vedere al întreprinzătorului şi al proprietarului de capital, r.p. este cel mai important indicator economic, întrucât prezintă comparativ rezultatul obţinut şi efortul depus sau ce efort a trebuit să facă pentru a-şi realiza scopul propus (urmărit). R.p. este deosebit de importantă pentru orientarea investiţiilor spre activităţile unde aceasta
este cea mai mare, iar în cadrul unităţilor economice, pentru concentrarea efortului spre obţinerea de bunuri care aduc profit mai mult (v. Profit, Masa profitului). [G.P.T.]
RATA PURĂ A DOBÂNZII, rată a dobânzii care îşi are originea în celebra teorie a deprecierii viitorului expusă de E. Bohm-Bawerk, unde rata dobânzii este interpretată ca preţ al timpului. Punctul de plecare îl constituie legea fundamentală a acţiunii umane bazată pe factorul preferinţei de timp, potrivit căreia oamenii preferă bunuri în prezent decât să obţină aceleaşi bunuri în viitor. Pe piaţa creditului, spre exemplu, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, adică banii pentru care creditorul va trebui să aştepte perioada convenită spre a-i putea utiliza. Bunurile prezente aduc întotdeauna un câştig faţă de aceleaşi bunuri disponibile la un anumit moment în viitor. Acest câştig, acest “agio”, este r.p.d., ca rezultat al schimbului bunurilor prezente cu bunuri viitoare. Nivelul r.p.d. este determinat de intensitatea preferinţelor de timp, adică de gradul în care oamenii preferă prezentul viitorului. Preferinţa de timp a oamenilor justifică măsura în care ei vor economisi şi investi, în comparaţie cu nivelul consumului prezent. Dacă preferinţa de timp a oamenilor va scădea, atunci va exista tendinţa de a se consuma mai puţin în prezent şi de a se economisi şi investi mai mult; din acelaşi motiv, în timp, rata dobânzii va scădea. Astfel, creşterea economică apare, în mare măsură, ca rezultat al unor rate ale preferinţei de timp în scădere. [M.C.S.]
RATA RESCONTULUI, mărimea relativă a dobânzii percepute de banca centrală de la băncile comerciale care prezintă spre rescontare efecte de comerţ deja scontate. R.r. se mai numeşte rată oficială a scontului sau dobândă de refinanţare (v. Rescontare). [D.N.]
RATA SCONTULUI, mărimea relativă (procentuală) a dobânzii percepute de banca care scontează efectele de comerţ, mărime ce ia în calcul perioada de la scontare până la scadenţă (v. Scontare). [D.N.]
RATA ŞOMAJULUI, indicator ce relevă procentual mărimea relativă a şomajului în raport cu populaţia
367
RATĂ DE SCHIMB
 activă [(numărul şomerilor/populaţia activă) • 100] sau cu cea ocupată [(numărul şomerilor/populaţia ocupată) * 100]. Mărimea şi dinamica r.s. sunt diferite pe ţări, regiuni, localităţi şi au importanţă deosebită din punct de vedere politic şi economic, atât pentru autorităţile statale şi locale, cât şi pentru sindicate. R.ş. care corespunde funcţionării normale şi eficiente a pieţei muncii în condiţii de informare imperfectă şi constrângeri instituţionale este denumită rata şomajului natural sau NAIRU (non accelerating inflation rate of unemployment), ceea ce înseamnă rata şomajului care nu accelerează inflaţia (v. Şomaj). [G.P.T.]
 RATA VON NEUMANN, notată > reprezintă
 un test statistic efectuat cu scopul de a identifica prezenţa unei corelaţii în serie a valorilor reziduale în analiza de regresie şi se calculează după formula:
    N /                            \2
 N-l
 unde:
                                       et- variabila reziduală în perioada t;
                                         N - dimensiunea eşantionului.
 Această rată se corelează cu testul Durbin-Watson (variabila “d”) prin formula:
                     52   ,    N
                                                  S2 N-l
 şi urmează aproximativ o distribuţie normală pentru valori ridicate ale lui N cu
 [D.A.]
  2N
  N-l
  şi dispersia =
  4N2(N-2) (N + 1)(N-1>
     ,3 '
  RATĂ DE CAPITALIZARE, rata la care piaţa bursieră capitalizează câştigurile curente ale unei societăţi comerciale pe acţiuni. Se calculează împărţind suma acestor câştiguri la produsul dintre numărul acţiunilor emise şi cursul sau preţul de piaţă al acestor acţiuni sau împărţind câştigurile curente ale firmei pe o acţiune la preţul curent de piaţă al unei acţiuni (v. Capitalizare). [M.Gh.]
  Rată de creştere (v. RITM DE CREŞTERE)
  RATĂ DE IMPUNERE FISCALĂ, mărime relativă ce exprimă în procente partea din venit preluată de către stat, mărime stabilită prin legi sau reglementări ale politicii fiscale. R. de i.f. are o deosebită importanţă în alegerea strategiei de justiţie socială, în politica de combatere a instabilităţii şi de relansare economică. în legătură cu r. de i.f. se calculează rata marginală de impunere fiscală (Rmgi), ca raport între creşterea obligaţiilor fiscale (impozite, taxe etc.) (AI) şi creşterea venitului (AV):
                                                   ■p . AI
                                                  Rmgi= - ¿y ,
  care poate fi mai mare, egală sau mai mică decât r. de i.f. medie anterioară. [E.C.]
  RATĂ DE PARTICIPARE, relaţie cantitativă care pune în evidenţă, în pasivul bilanţului unei întreprinderi, partea capitalurilor proprii şi partea capitalurilor împrumutate. Pentru a releva partea de capitaluri proprii care caracterizează autonomia financiară a întreprinderii, adică independenţa sa faţă de creditori, pot fi studiate două tipuri de relaţii: 1. poziţia capitalurilor proprii poate fi comparată cu datoriile pe termen lung şi mediu în ansamblul care formează capitalurile permanente; 2. poziţia capitalurilor proprii poate fi comparată cu datoria totală, care cuprinde şi pasivul exigibil pe termen scurt. R. de p. se determină ca raport între capitalurile proprii şi totalul datoriilor de orice natură. [C.D.]
  RATĂ DE RECUPERARE A INVESTIŢIEI ÎN CAPITALUL UMAN, indicator ce serveşte ia aprecierea eficienţei investiţiei în capitalul uman. Mai este denumită randamentul economic al investiţiei în capitalul uman şi presupune compararea fluxului viitor actualizat de venituri obţinute de pe urma investiţiei în capitalul uman cu mărimea acestei investiţii (v. Capital uman, Eficienţa investiţiilor). [S.C.M.]
  RATĂ DE SCHIMB, cantitatea, numărul de unităţi monetare de un anumit fel (aparţinând unei ţări) primit în schimbul unei unităţi monetare de alt fel (aparţinând altei ţări). în limba română este cunoscut îndeosebi sub denumirea de curs valutar sau curs de schimb. Se face distincţie între r. de s. nominală - preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă unitate monetară (valoarea francului în dolari,
rată de schimb fixă
 368
valoarea dolarului în yeni etc.) şi r. de s. reală - preţul relativ al produselor străine în raport cu cel al produselor naţionale (P7P, în care P - preţul produselor naţionale, iar P* - preţul produselor străine exprimat în monedă naţională). R. de s. nominală se poate exprima în două feluri. De exemplu: 1 $ = 8500 lei sau
1  leu = 0,000117 $, această ultimă relaţie putând fi scrisă şi sub forma: 8500 lei = 1 $. Aşa cum am prezentat-o până acum, r. de s. este bilaterală, ceea ce înseamnă că ea indică schimbul între două monede. Pentru o monedă există atâtea r. de s. bilaterale câte alte monede străine sunt convertibile în ea. Pentru a urmări evoluţia valorii internaţionale a unei monede, trebuie deci să se urmărească simultan un mare număr de r. de s. Dar este posibil să se recurgă şi la un indicator sintetic, adică la r. de s. efectivă, care este o medie a ratelor de schimb bilaterale ale unei monede anume înmulţite cu ponderea relativă pe care o deţine fiecare ţară în comerţul exterior al ţării căreia îi aparţine moneda respectivă (v. Curs valutar, Convertibilitate). [G.P.T.]
RATĂ DE SCHIMB FIXĂ, preţul oficial al unei unităţi monetare aparţinând unei ţări, exprimat în unităţi ale unui etalon recunoscut pe plan internaţional, pe care guvernul ţării respective se angajează să-l menţină la nivelul stabilit sau în interiorul unei marje de fluctuaţie restrânse. De regulă aceasta nu este constantă, ci fluctuează în jurul unei anumite mărimi ce rămâne stabilă. I se mai spune curs valutar fix sau curs de schimb fix. Etalonul în care se poate exprima preţul unei monede cu r. de s.f. poate fi aurul, moneda unei alte ţări (dolarul SUA, marca germană, francul francez, lira sterlină) sau un coş de mai multe monede. Moneda sau coşul de monede care servesc drept etalon este cunoscut sub denumirea de “ancoră”. R. de s.f. se mai practică în prezent doar în cadrul zonelor monetare şi între diferitele monede ale ţărilor ce îşi corelează strâns politicile economice ori sunt în proces de integrare economică. Din punct de vedere economic, avantajele r. de s.f. sunt considerate a fi: diminuarea fluctuaţiilor şi speculaţiilor generatoare de instabilitate mai accentuată, o mai mare stabilitate a preţurilor, diminuarea riscului de inflaţie (internă). Printre dezavantajele sale se numără: incapacitatea de a face faţă şocurilor externe, posibilităţi restrânse de a fi folosită ca instrument de acţiune în probleme de comerţ exterior şi balanţă de plăţi etc. (v. Rată de schimb). [G.P.T.]
RATĂ DE SCHIMB FLEXIBILĂ, preţul unei unităţi monetare aparţinând unei ţări, exprimat într-o unitate monetară aparţinând altei ţări, care se formează în general liber, pe baza raportului dintre cerere şi ofertă pe piaţa valutară. I se mai spune curs valutar flexibil sau flotant. Din punct de vedere economic, se consideră că r. de s.f. are anumite avantaje: este mai eficientă ca pârghie de echilibrare a balanţei de plăţi şi de realizare a politicii monetare (interne), înlătură posibilitatea stabilirii arbitrare a mărimii sale; nu presupune costuri mari. I se impută mai ales că permite sau generează fluctuaţii excesive care, adesea, induc instabilitate în economia reală şi stimulează inflaţia. R. de s.f. poate fi pură - ceea ce înseamnă că, pe piaţa valutară, autorităţile monetare nu intervin în nici un fel pentru a menţine fluctuaţia monedei în cadrul anumitor limite - şi impură - ceea ce înseamnă că flexibilitatea sau fluctuaţia sa este “controlată” şi menţinută între anumite limite îndeosebi prin intervenţia băncii centrale, atunci când aceasta consideră că moneda este repreciată sau depreciată mai mult decât ar fi de dorit (necesar) (v. Rată de schimb). [G.P.T.J
RATĂ INTERNĂ DE RECUPERARE A INVESTIŢIEI ÎN CAPITALUL UMAN, acea rată de actualizare pentru care valoarea netă prezentă a capitalului uman investit (Vr) este zero. De aceea se pune problema determinării unei rate specifice de actualizare care să permită egalizarea valorii prezente a costurilor şi a beneficiilor, astfel încât valoarea netă prezentă să fie zero. Vom avea astfel următoarea relaţie:
V =-
   E,
_(l+r)            (l+r)2        (l+r)3        (l+r)4
 = 0,
unde r indică, de fapt, cea mai mare rată a dobânzii care poate fi plătită de cineva pentru a împrumuta banii necesari finanţării investiţiei în capitalul uman. Cu alte cuvinte, r.i. de r. a i. în c.u. poate fi definită şi ca dobânda pentru finanţarea investiţiei în capitalul uman sau ca dobânda pentru care valoarea actualizată a sporului veniturilor viitoare egalează costurile pentru educaţie. Luarea unei decizii adecvate presupune compararea ratei de piaţă a dobânzii (i) cu rata respectivă (r). Astfel, dacă r > i, atunci investiţia este profitabilă. Dar dacă r < i, investiţia nu este profitabilă şi, ca atare, nu trebuie luată o astfel de decizie de investiţie. Dacă cineva se confruntă cu o astfel de situaţie, având în vedere şi o serie de investiţii succesive în capitalul uman (cum ar fi, de exemplu,
369
RATINGUL RISCULUI DE ŢARĂ
cei patru ani succesivi de facultate), ale căror rate sunt aranjate în ordine descrescătoare, atunci va fi profitabil să se investească până cel mult în punctul în care r = i (v. Capital uman). [S.C.M.]
rată INTERNĂ DE RENTABILITATE, rată de actualizare pentru care valoarea capitalului este egală cu investiţia iniţială. Când ne aflăm în postura de a alege între mai multe proiecte de investiţii, îl alegem pe acela pentru care r.i. de r. este cea mai ridicată. La un nivel dat al r.i. de r., cash-flow-ul actualizat este nul. Alegerea variantei de investiţii pentru care r.i. de r. este maximă confirmă faptul că obiectivul firmei (întreprindere mică, corporaţie etc.) rămâne, indiferent de tipul de gestiune ales, maximizarea profitului, în sens larg (v. Actualizare, Investiţie). [G.I.]
RATĂ MARGINALĂ DE SUBSTITUŢIE A BUNURILOR DE CONSUM, raport între utilităţile marginale ale diferitelor bunuri economice. R.m. de s. constituie un instrument de analiză a comportamentului unui consumator care, la un nivel dat al utilităţii totale, poate înlocui în anumite proporţii bunul y cu bunul x sau invers. De exemplu, să presupunem că un consumator obţine o utilitate totală maximă în următoarele variante de combinare:
a) 1 x şi 7 y; b) 2 x şi 4 y; c) 3 x şi 2 y. în această situaţie, consumatorului îi este indiferent ce variantă alege, însă pentru a obţine o unitate suplimentară din bunul x, el trebuie să renunţe la o anumită cantitate din bunul y, astfel că r.m. de s. este egală cu - Ay/Ax. Dacă avem în vedere că utilitatea totală rezultată din consumul celor două bunuri rămâne constantă, atunci produsul, în modul, dintre modificarea cantităţii bunului y(Ay) şi utilitatea sa marginală (Umy) trebuie să fie egal cu produsul dintre modificarea cantităţii bunului x(Ax) şi utilitatea sa marginală (Umx). Aceasta înseamnă că între modificările cantitative ale acestor bunuri şi utilităţile lor marginale există o relaţie negativă ( - Ay • Umy = Ax • Umx). Rezultă că r.m. de s. = - Ay/Ax = Umx/Umy. Cu ajutorul r.m. de s. se măsoară panta curbelor de indiferenţă, care înregistrează o tendinţă de scădere şi determină, în condiţiile unui anumit buget şi anumitor preţuri, echilibrul consumatorului (v. Curba de indiferenţă, Echilibrul consumatorului, Linia bugetului). [G.C.]
RATĂ MARGINALĂ DE SUBSTITUŢIE TEHNICĂ, raport între productivităţile fizice marginale ale factorilor utilizaţi în producerea unei
cantităţi determinate dintr-un anumit bun economic. R.m. de s.t. reprezintă un instrument de analiză a comportamentului unui producător care dispune de mai multe metode tehnice de combinare a factorilor de producţie utilizaţi, de exemplu capital (K) şi muncă (L). Diferenţele dintre aceste metode se referă la cantităţile factorilor utilizaţi, cum ar fi: a) 1 K şi 8 L; b) 2 K şi 6 L; c) 3 K şi 5 L. Desigur că, în situaţia unor preţuri constante ale factorilor, costurile de producţie sunt diferite. Pentru minimizarea acestor costuri trebuie aleasă metoda optimă, respectiv un factor trebuie înlocuit cu celălalt, în anumite proporţii. De exemplu, trecerea de la a) la b) presupune reducerea cantităţii de muncă (-AL) şi creşterea cantităţii de capital (AK). Raportul -AL/AK depinde de productivitatea marginală fizică a capitalului (WMk) şi a factorului muncă (WML). Deoarece nivelul producţiei rămâne constant, -AL • WML în modul este egal cu AK • WMK. Rezultă că r.m. de s.t. = AL/AK = WMk/WMl. Aceasta înseamnă că pierderea de producţie cauzată de reducerea numărului de lucrători trebuie să fie egală cu producţia suplimentară obţinută ca urmare a creşterii volumului de capital. Desigur că situaţia este inversă dacă munca substituie o parte din capital. Costurile de producţie sunt minime când r.m. de s.t. este egală cu raportul dintre preţurile celor doi factori (WMk/WMl = PK/PL). R.m. de s.t. exprimă panta izocuantei şi înregistrează o tendinţă de scădere (v. Izocuantă, Linia izocostului). [G.C.]
RATINGUL RISCULUI DE ŢARĂ, indice prin care se estimează capacitatea şi dorinţa unei ţări de a face disponibilă valuta necesară serviciului datoriei externe. în practica internaţională nu există o metodologie unitară pentru determinarea indicelui de risc de ţară. Cu toate acestea majoritatea metodelor de evaluare se bazează pe două categorii de criterii: criteriile economice şi cele politice. Principalele variabile macroeconomice avute în vedere sunt: PIB pe locuitor, ritmul creşterii economice, rata inflaţiei, situaţia balanţei de plăţi, dependenţa de export, gradul de acoperire a importului prin exporturi, situaţia rezervelor valutare în luni de importuri, datoria externă pe termen scurt, serviciul datoriei externe, raportul dintre datoria externă şi PIB, raportul dintre serviciul datoriei externe şi exporturi. Criteriile politice se referă la: structura socială, instituţii (constituţie, birocraţie, sindicate etc.), corupţie, conflicte interne şi externe, tensiuni etnice, politica economică a
RAŢIONALITATE (ECONOMICĂ)
370
guvernului, stabilitatea politică, caracterul democratic al guvernării, condiţiile socioeconomice şi relaţiile cu alte state şi cu organismele financiare internaţionale, în aprecierea riscului un rol important revine evaluatorilor care hotărăsc importanţa şi, în consecinţă, ponderea şi scorul atribuite fiecărui factor de risc în indicele agregat al riscului de ţară. De aceea riscul de îară are şi o încărcătură subiectivă. în funcţie de valoa-:ea indicelui de risc de ţară, statele sunt grupate pe categorii sau clase de risc, cărora le corespunde un anumit calificativ. Cu titlu de exemplu, clasele de risc utilizate de agenţia internaţională Standard & Poor’s î n evaluarea riscului suveran sunt trei: A, B, C. Fiecare clasă se divide în mai multe subclase cu semnificaţii concrete. De pildă, clasa AAA grupează ţările cu cel mai mic risc (ex. Austria). Obligaţiunile emise în astfel de ţări se mai numesc şi “titluri fară risc”. Schimbările estimate a avea loc în aceste ţări nu vor afecta în mod evident gradul lor de risc. Clasa AA se referă la obligaţiuni de foarte bună calitate din perspectiva riscului (ex. Canada). Ele sunt cotate mai slab decât cele din grupa AAA, deoarece există o probabilitate mai mare de apariţie a unor evenimente care să înrăutăţească riscul pe termen lung. Clasa A cuprinde titluri cu risc peste medie (ex. Italia). în acest caz nu există pericolul pierderii capitalului sau dobânzii, dar anumite elemente prezente sugerează o înrăutăţire a riscului în viitor. Clasa BBB include obligaţiunile cu risc mediu (ex. Grecia). Onorarea datoriei este certă pentru moment, dar nu există garanţii sigure pentru viitor. Clasa BB grupează obligaţiunile riscante din punctul de vedere al restituirii datoriei împreună cu dobânda aferentă (ex. Mexic). Incertitudinea cu privire la evoluţia acestor titluri în viitor este ridicată. Clasa B se referă la obligaţiunile care nu prezintă toate caracteristicile necesare pentru a le face atractive pentru investitori (ex. România). în acest caz onorarea datoriei este incertă, ca şi respectarea celorlalte clauze din contractul de împrumut (ex. scadenţele). Clasa CCC cuprinde debitorii suverani care fie că au încetat deja plăţile, fie prezintă pericolul pierderii capitalului şi dobânzii (ex. Mexic, în perioada crizei din 1982). Clasa CC are în componenţă obligaţiunile extrem de incerte (ex. Algeria). Emitenţii de astfel de titluri au încetat deja plăţile şi au probleme economice şi/sau politice majore. Clasa C grupează cele mai riscante titluri (ex. Sudan). Plasamentele în aceste titluri nu sunt recomandabile. Calificativele “+” şi “-” indică poziţia în cadrul fiecărei grupe, superioară sau inferioară. în 1996 agenţiile internaţionale Standard
& Poor’s, Moody’s, IBCA şi JCR au evaluat pentru prima dată riscul de ţară al României. Ţara noastră a primit următoarele calificative: BB-, Ba3, BB, respectiv BB+. în anul 1998, Standard & Poor’s a atribuit României un calificativ mai slab, şi anume B+. [D.M.]
RAŢIONALITATE (ECONOMICĂ), principiu de comportament uman individual sau colectiv constând din urmărirea propriului scop printr-o acţiune supusă unui set de constrângeri. în teoria economică neoclasică, bazată pe o paradigmă de factură pozitivistă, r. era de tip optimizant, constând în urmărirea, de către subiecţii economici, a extremizării unor parametri consideraţi drept funcţii-scop ale sistemului economic respectiv (maximizarea efectelor şi minimizarea eforturilor). Din perspectivă sistemică, r. apare însă într-o accepţiune diferită şi se referă la asumarea de către subiecţii economici a unor comportamente cu sens, ale căror scopuri prezintă o raţiune de a fi promovate în condiţiile unei stări date şi ale unei evoluţii preconizate a sistemului. Herbert Simon a pus în evidenţă caracterul limitat al r.e., ceea ce duce la înlocuirea conceptului de “optim” cu cel de “satisfăcător”. Găsirea unei soluţii satisfăcătoare la problemele de decizie şi acţiune necesită abordări de tip “tatonare”, constând dintr-o căutare moderat dc laborioasă; un asemenea demers este consonant cu natura, mai curând euristică decât algoritmică, a comportamentelor umane de rezolvare a problemelor. Limitarea r.e. se manifestă sub aspectul ambelor sale dimensiuni fundamentale, şi anume: r.e. informaţională, care ţine de capacităţile umane de receptare, memorizare şi procesare a informaţiilor, şi r.e. calculatorie, care ţine de capacităţile subiecţilor de a-şi gestiona timpul şi atenţia pentru procesarea, în intervale de timp determinate, a informaţiilor aferente diferitelor lor procese cognitive sau de decizie (v. Comportament economic). [D.H.]
RAŢIONAMENT (ECONOMIC), componentă a gândirii şi acţiunii economice care presupune capacitatea de a înţelege şi de a sesiza legături, interdependenţe între fenomene şi procese economice în desfăşurarea lor, de a lua în calcul propagarea “în lanţ” a efectelor, de a evalua a priori consecinţele comportamentelor, în vederea luării deciziei economice optime. R.e. are la bază o pregătire economică solidă, ce asigură specialiştilor puterea de reacţie promptă şi eficientă în alegerea variantei de alocare a resurselor, capacitatea de “a vedea” mai
371
RĂZBOI COMERCIAL
departe mersul economic, de a stabili obiective, măsuri şi acţiuni cu eficienţă maximă, capacitatea de a şti, chiar pe termen lung, din ce cauză, adoptând o anumită decizie, se combate o anumită stare a economiei sau, dimpotrivă, se stimulează. [E.C.]
RĂDUCANU, ION (1884-1964), economist român, profesor universitar, fost rector al Academiei Comerciale din Bucureşti. După absolvirea Liceului “Matei Basarab” din Capitală (1901), a studiat în Austria, la Academia Centrală din Graz (1902). Apoi şi-a continuat studiile la Facultatea de Filosofie, secţia de ştiinţe sociale, a Universităţii “Friedrich Wilhelm” din Berlin, pe care le-a încheiat în 1905, când a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice, cu teza “Datoria publică a României”. A avut ca profesori pe Adolf Wagner, Max Sering, Gustav Schmoller, Stumpf. întors în ţară, în anii 1906-1912 a lucrat ca funcţionar la Creditul Viticol, apoi la Casa Centrală a Băncilor Populare şi la Ministerul Industriei şi Comerţului. Paralel, a colaborat la diferite publicaţii, printre care Neamul românesc şi Calendarul cooperatorilor români, pe teme din domeniul cooperaţiei. în 1911 a fost numit docent la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, la specialitatea economie politică, unde a ţinut ciclul de prelegeri “Istoria şi doctrina cooperaţiei”. Din 1915 s-a numărat printre profesorii Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, unde a predat cursurile de ştiinţă şi legislaţie financiară, monedă, credit, schimb şi studiul băncilor, tehnică bancară şi legislaţie financiară, finanţe şi istoria doctrinelor economice. între anii 1930 şi 1940 a îndeplinit funcţia de rector al Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Din 1919, timp de două decenii, a fost profesor la Şcoala Centrală de Cooperaţie. în 1918 a luat parte la lucrările Comisiei Române pentru Tratativele de Pace duse cu Puterile Centrale la Bucureşti. A fondat la Iaşi, împreună cu Virgil Madgearu şi Victor Slăvescu, revista Independenţa economică. în 1930 a prezentat un raport Consiliului Economic al Societăţii Naţiunilor despre criza din agricultura românească. în 1936 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A fost ales ca membru al Societăţii Economice Regale din Londra (1926) şi al Societăţii Economiştilor Germani din Leipzig (1939). Dintre cele mai importante studii şi lucrări se menţionează: “Economişti străini în Academia Română: Friederich V. Kleinwacher şi Andrei Andreades” (1937),
“Economia de război” (1939), “Adam Smith - o comemorare” (1940), “Ideea naţională în gândirea economică a lui Friederich List” (1941), “J.C.L. Simonde de Sismondi - precursor al curentelor economice şi sociale actuale” (1942) şi “Henry Charles Carey - doctrinar al naţionalismului economic în spiritualitatea românească” (1943). A fost deputat sau senator în mai multe legislaturi. A ocupat, pe rând, fotoliile Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale (1928-1930), al Ministerului Finanţelor (1930) şi al Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930-1931). [A.G.]
RĂZBOI AL PREŢURILOR, formă a concurenţei dintre producători, când oferta este în exces faţă de cerere, bazată pe reducerea directă sau indirectă a preţurilor, cu scopul de a elimina sau de a reduce ponderea pe piaţă a concurenţilor. R.p. este o soluţie-limită pentru producătorii la care costurile fixe au o pondere mare în costul total, iar prin reducerea preţurilor se urmăreşte realizarea unui grad ridicat de utilizare a capitalului fix. într-o asemenea situaţie apar favorabilităţi pentru consumatori. R.p. are consecinţe negative (cel puţin pe termen scurt) pentru producător, ducând la diminuarea profitabilităţii. R.p. este o practică comercială evitată de către oligopoluri (v. Concurenţă, Dumping). [G.I.]
RĂZBOI COMERCIAL, măsuri comerciale, reciproc protecţioniste, discriminatorii şi prohibitive, de tipul reacţie-contrareacţie, de regulă în cascadă, aplicate asupra importurilor dintr-o anumită ţară sau grup de ţări. Se adoptă ca o măsură de represalii pentru modul discriminatoriu în care sunt tratate propriile exporturi pe piaţa ţării (ţărilor) faţă de care s-a declanşat r.c. sau pentru a constrânge adversarii să renunţe la anumite practici comerciale neloiale ori pentru a obţine unele concesii din partea acestora. Metodele folosite în cadrul r.c. sunt foarte diverse: măsuri legislative, prin care este interzis sau boicotat importul din anumite ţări; taxe vamale şi fiscalitate discriminatorie; apelarea la gama diversificată a măsurilor protecţioniste netarifare, aplicate discriminatoriu faţă de mărfurile provenite din ţara (ţările) aflată(e) în r.c. R.c. este o practică comercială contrară principiilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi altor convenţii economice internaţionale. O componentă a r.c. poate fi războiul vamal-represalii vamale prohibitive din partea unei ţări pentru a
realocarea resurselor
372
constrânge partenerul să accepte unele concesii sau soluţii avantajoase. In sens restrâns, r.c. reprezintă o formă de concurenţă acută, de regulă neloială, între flrme-oligopol, prin care se urmăreşte eliminarea de pe o piaţă a concurentului sau constrângerea acestuia la o fuziune (v. Clauza naţiunii celei mai favorizate, Protecţionism). [G.I.]
REALOCAREA RESURSELOR, schimbări în modul de utilizare a resurselor economice, comparativ cu alocarea lor iniţială. R.r. este determinată fie de apariţia unor noi priorităţi în utilizarea resurselor, fie de găsirea unei alternative mai bune de utilizare a resurselor. [A.C.]
RECENSĂMÂNT, cea mai veche, mai completă şi mai complexă metodă de observare statistică, care se efectuează periodic asupra unei colectivităţi mari de pe un anumit teritoriu. R. permite înregistrarea directă la un moment dat, cu ajutorul unui personal specializat, a aspectelor care caracterizează fenomenul cercetat, pornind de la caracteristicile “tipologice” stabilite prin programul de r. în prezent, pe plan mondial, inclusiv în România, se efectuează r. periodice (de regulă la zece ani) pentru populaţie, locuinţe, agricultură, industrie. Datele r., sistematizate după criterii stabilite de specialişti, sunt o sursă importantă pentru cunoaşterea fenomenului economico-social real, pentru aprecierea efectelor de ansamblu şi de detaliu pe care măsurile anterioare de politică economică le-au generat; aceste date sunt şi un suport pentru noi măsuri de politică economică. O formă de r. este şi microrecensământul, care urmăreşte un număr mai redus de caracteristici pentru fenomenul studiat sau este delimitat la o parte din teritoriu ori doar la unele categorii ale fenomenului (exemplu: r. cadrelor superioare, r. firmelor mici şi mijlocii dintr-o anumită provincie ş.a.) (v. Fenomen economic, Rezultate economice). [G.I.]
RECESIUNE ECONOMICĂ, fază a ciclului afacerilor concretizată în încetiniri neintenţionate ale ritmului creşterii economice. Cererea agregată se contractă în principal pe seama investiţiilor şi a bunurilor de folosinţă îndelungată. Ea se corelează cu reducerea masei monetare (credite acordate mai mici decât cele scandente şi rambursate), cu stagnarea sau reducerea cursului titlurilor de valoare, cu creşterea dificultăţilor cu care se confruntă producătorii şi menaj ele. Când are loc o reducere
absolută şi de durată a PIB real, unii specialişti apreciază că economia se află într-o stare de criză (v. Ciclul economic, Ciclul afacerilor). [G.I.]
RECICLARE, (1) formă de perfecţionare profesională menită să asigure împrospătarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor profesionale dobândite anterior, aprofundarea lor într-un anumit domeniu, în contextul unor progrese evidente ale cunoaşterii şi practicii economico-sociale. Este o condiţie pentru realizarea unei corelaţii dinamice între calitatea factorului uman şi cea a celorlalţi factori de producţie, inclusiv metodele de organizare, conducere şi combinare a factorilor de producţie şi a activităţilor economice. (2) Componentă a procesului de recuperare şi refolosire a resurselor materiale şi energetice prin care se asigură: protecţia mediului natural, extinderea bazei de materii prime şi energie, conservarea pentru perioade îndelungate a unor rezerve naturale repro-ductibile sau nereproductibile, reducerea costurilor şi a cheltuielilor materiale la produsele finite ce încorporează materiale şi energie reciclate. [G.I.]
Reciclare profesională (v. RECICLARE)
Reciclarea resurselor materiale şi energetice (v. RECICLARE)
RECLAMĂ, activitate comunicaţională constând în difuzarea de informaţii privind bunurile economice marfare pentru a atrage potenţialii cumpărători şi/sau pe cei care participă la alte activităţii promoţionale. Teoria competiţiei monopolistice a fost principala teorie care a deschis un câmp larg de acţiune tuturor activităţilor promoţionale şi în special r. R. care trebuie să aibă în esenţă două valenţe mai importante: una informativă, alta persuasivă. în prezent, fírmele alocă o importantă parte a cheltuielilor lor pentru r. Aceasta se constituie, alături de alte mijloace promoţionale, într-un important instrument al mar-ketingului-mix, dar şi într-un mijloc definitoriu al concurenţei. Ca mijloace de r. se folosesc: marca de fabrică şi de comerţ, vitrina, afişul, spotul publicitar prin presă, radio, televiziune, cinematografie etc. (v. Concurenţă, Marketing) [S.C.M.]
RECONVERSIE PROFESIONALĂ, proces prin care o persoană, având o anumită pregătire profesională, dobândeşte o alta, diferită sau înrudită. R.p. poate avea motivaţii (determinări) obiective şi/
373
REEVALUARE
sau subiective. în primul caz, pe piaţa muncii se produc schimbări în raportul cerere-ofertă pentru diferite profesiuni şi meserii, generate de modificarea structurii forţei de muncă sub incidenţa progresului tehnic, a modificării importanţei unor sectoare şi activităţi în economia naţională. R.p. apare şi ca rezultat al modificării intereselor şi aspiraţiilor factorului uman, al dorinţei pentru ascensiune profesională, al îmbunătăţirii veniturilor şi statutului cetăţenilor, al îmbunătăţirii condiţiilor de muncă etc. R.p. este în ultimă instanţă expresia adaptării dinamice a factorului muncă în funcţie de schimbările suferite de ceilalţi factori de producţie. R.p. presupune totdeauna eforturi material-financiare, ea realizându-se mai uşor când, pe fondul unor cunoştinţe şi deprinderi comune de muncă, are loc recalificarea sau calificarea într-o meserie mai apropiată de cea iniţială (v. Combinarea factorilor de producţie, Calificare a forţei de muncă). [G.I.]
REDEVENŢĂ, sumă de bani plătită periodic de către persoane care au concesionat anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri publice sau exploatarea lor etc.) ori au contractat licenţe prin know-how. Mărimea r. se stabileşte prin contractul încheiat între titularul dreptului concedat şi beneficiarul acestuia, proporţional cu folosirea bunului ce face obiectul contractului. Cota de r. poate fi fixă sau variabilă, ultima rezultând din aplicarea unor cote procentuale la cifra de afaceri realizată prin folosirea bunului concedat, la mărimea producţiei obţinute pe terenul concedat etc. (v. Concesiune, Licenţă) [S.C.]
REDISTRIBUIRE, (1) proces de realocare a resurselor pe ramuri, domenii, teritorii etc., pentru a corecta unele anomalii şi disproporţii apărute în desfăşurarea activităţii economico-sociale sau pentru a realiza o mai bună concordanţă cu nivelul, structura şi dinamica nevoilor sociale, în special a cererii de bunuri economice. Această formă de r. nu afectează conţinutul şi modul de structurare a proprietăţii asupra resurselor, factorilor de producţie şi activelor. (2) Proces economic prin care o parte din veniturile primare sunt preluate cu titlu gratuit şi nerambursabil de la unii agenţi economici, fiind cheltuite în folosul altor categorii de agenţi economici, care beneficiază de ele în schimbul unei contraprestaţii sau cu titlu gratuit şi nerambursabil. Această formă de r. a v. diminuează veniturile primare şi patrimoniul celor
care plătesc şi sporeşte veniturile finale ale celor care beneficiază de procesul de r. în realitatea economică fiecare agent economic (inclusiv menaj ele) cedează, dar şi primesc venituri (sub formă bănească sau în natură, ca servicii gratuite) în procesul r. Pe ansamblu, unii sunt avantajaţi, alţii sunt dezavantajaţi de r., veniturile şi patrimoniul rezultat în urma r. cresc pentru unii agenţi, iar pentru alţii scad. Principalul instrument de r. a v. este bugetul consolidat (al administraţiei centrale şi locale), care, prin mecanismele de prelevare şi transfer, încearcă să realizeze anumite obiective de politică economică şi socială, inclusiv îmbinarea criteriilor de eficienţă cu cele de echitate socială. Această formă de r. se realizează prin impozite, taxe, subvenţii, măsuri de protecţie şi asistenţă socială în favoarea unor categorii ale populaţiei ş.a. Semnificativ este şi sistemul preţurilor. Orice preţ care nu se formează liber şi se abate de la nivelul de echilibru concurenţial generează inevitabil redistribuiri (transferuri) de patrimoniu şi venituri între industrii şi agenţi economici etc. (v. Venit naţional, Repartiţie) [G.I.]
Redistribuire a resurselor (v. REDISTRIBUIRE)
Redistribuire a veniturilor (v. REDISTRIBUIRE)
REDUCEREA CERERII, scăderea volumului de bunuri cerute la un nivel de preţ dat. Grafic, acest fenomen se reprezintă prin translaţia curbei cererii spre stânga. Asemenea modificări apar ca urmare a influenţei uneia sau mai multor condiţii ale cererii (v. Cerere). [G.C.]
REDUCEREA OFERTEI, scăderea volumului de produse oferite la un nivel de preţ dat, fenomen care se reprezintă grafic prin translaţia curbei ofertei spre stânga. Această modificare intervine datorită influenţei condiţiilor ofertei (v. Condiţiile ofertei). [G.C.] '
REEVALUARE, operaţiune periodică prin care se determină valoarea prezentă a activelor patrimoniale ale unei firme, ca urmare a modificărilor intervenite în timp în starea acestora şi în nivelul preţurilor. în general, sunt supuse reevaluării activele fixe (bunurile de capital fix, terenurile), care, datorită perioadei lungi de serviciu sau de utilizare, resimt în modul cel mai amplu impactul progresului tehnologic şi al variaţiei preţurilor. Reevaluarea poate fi hotărâtă de
reevaluare legală
 374
conducerea firmei (reevaluare liberă) sau de către autoritatea publică (reevaluare legală). în România, ultima reevaluare legală a fost decisă de guvern în 1994, fiind obligatorie pentru întreprinderile cu capital integral sau parţial de stat şi opţională pentru agenţii economici cu capital privat. Reevaluarea liberă practicată în multe ţări nu are de regulă consecinţe fiscale (privind câştigurile sau minusurile rezultate), dar întreprinderile care au optat pentru reevaluarea periodică a activelor lor trebuie să o efectueze regulat şi să publice bazele de evaluare folosite şi rezultatele ei. în principal, bazele de evaluare sunt valoarea de piaţă, în cazul activelor fixe pentru care există tranzacţii similare pe piaţă, şi costul de înlocuire diminuat cu deprecierea corespunzătoare, în cazul bunurilor de capital fix supuse amortizării. Reevaluarea este efectuată de evaluatori calificaţi, iar valorile determinate de aceştia trebuie certificate de un evaluator extern autorizat (v. Uzura capitalului fix). [M.Gh.]
Reevaluare legală (v. REEVALUARE)
Reevaluare liberă (v. REEVALUARE)
REFORMĂ AGRARĂ, complex de concepţii, principii şi acţiuni destinate să înlăture structurile de proprietate şi economico-sociaie istoriceşte depăşite din agricultură şi să creeze condiţii pentru progresul acesteia. Primele r.a. s-au înfăptuit în secolul al XlX-lea în ţări din Europa şi America. Obiectivul esenţial al r.a. este emanciparea ţărănimii, împroprietărirea şi dotarea cu pământ a gospodăriilor ţărăneşti pentru a le asigura resursele de trai. în ţara noastră, r.a. s-au înfăptuit în timpul Revoluţiei din 1848, în Transilvania, şi în 1864, în Moldova şi Muntenia. Efectul a fost restrângerea proprietăţii funciare nobiliare, bisericeşti şi a statului, cu despăgubirile prevăzute de lege, şi împroprietărirea clăcaşilor, care dispar ca o categorie socială. R.a. din 1921 a scos din proprietatea moşierească peste 6 milioane de hectare şi a împroprietărit circa 1,5 milioane de gospodării ale ţăranilor care au fost pe front. Aplicarea r.a. a durat mai mulţi ani şi a determinat schimbări importante în structura proprietăţii agrare. R.a. din 1945 a confiscat marea proprietate funciară. Ea a fost preludiul eliminării proprietăţii private asupra pământului din agricultură, al deposedării ţăranilor de pământ o dată cu cooperativizarea forţată. Legea nr. 18/1991 a Fondului Funciar realizează o reparaţie istorică, chiar şi parţială, restabilind dreptul
de proprietate al ţăranului asupra pământului. Ca urmare a aplicării ei, sectorul privat cuprinde 79% din terenul arabil şi 85% din cel agricol. Pentru crearea condiţiilor necesare formării structurilor de proprietate specifice economiei capitaliste şi pentru realizarea principiului “restitutio in integrum” sunt necesare şi alte măsuri legislative, inclusiv liberalizarea circulaţiei comerciale a fondului funciar (v. Economie de piaţă, Rentă funciară). [S.I.]
REFORMĂ ECONOMICĂ, proces de transformare structurală a economiei unei ţări (uneori chiar numai a unor ramuri ale economiei), care constă în schimbarea tehnicii şi tehnologiilor de fabricaţie, în reorganizarea managementului şi a mecanismelor de funcţionare a economiei, astfel încât să se obţină o eficientizare maximă a activităţii fiecărui agent economic, precum şi a economiei în ansamblul ei. R.e. are ca obiectiv major refacerea echilibrului economic parţial şi/sau total şi - pe această bază - asigurarea unei creşteri şi dezvoltări economice superioare. în ţara noastră, r.e. (care se identifică cu tranziţia la economia concurenţială) are un caracter mai complex, întrucât necesită şi un proces amplu de restructurare instituţională, legislativă şi a proprietăţii care să asigure succesul trecerii de la economia de comandă la economia concurenţială. [N.D.]
REGIE AUTONOMĂ, formă de organizare şi de funcţionare a agenţilor economici-persoane juridice, având ca obiect folosirea şi valorificarea în scop lucrativ a unor bunuri aflate în proprietatea statului. Ca persoană juridică ce funcţionează pe principii economice, r.a. are independenţă patrimonială, întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi pierderi, poate contracta credite şi beneficia de subvenţii de la bugetul de stat sau de la cele locale. R.a. se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale (v. Proprietate publică). [H.C.]
REGIONALIZARE, procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale, cu grade diferite de integrare. în perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: primul declanşat
o dată cu crearea Comunităţii Economice Europene în anii 1950, urmată de numeroase încercări de creare a unor zone de comerţ liber în Africa, America Latină, zona Mării Caraibilor şi Asia. Cu excepţia Europei, unde procesul de integrare s-a extins şi s-a aprofundat,
 375
REGLEMENTARE
trecându-se prin etape succesive de integrare economică (zonă de comerţ liber, uniune vamală, piaţă comună, uniune economică şi monetară) şi tinzându-se spre integrarea politică şi de apărare comună, încercările de integrare regională ale primului val au eşuat. Astăzi Comunitatea Europeană, devenită din 1993 (prin Tratatul de la Maastricht) Uniunea Europeană, numără 15 membri şi pregăteşte extinderea sa în actualul deceniu la 27 de membri. Instituţiile sale au preluat din ce în ce mai multe funcţii politice, între care jurisdicţia asupra problemelor monetare, asupra accesului la comerţ şi la profesiuni, asupra fuziunilor, achiziţiilor şi cartelurilor, asupra legislaţiei sociale. Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Constă în diverse încercări de a crea acorduri de comerţ liber, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe comune. Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de GATT în perioada 1948-1994, o treime au fost încheiate între anii 1990 şi 1994. însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil şi nici unul nu se apropie de nivelul, atins de Uniunea Europeană. Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA) este o zonă de comerţ liber alcătuită din S.U.A., Canada şi Mexic, ce are drept obiectiv eliminarea tuturor restricţiilor din calea comerţului şi a investiţiilor dintre cele trei ţări în următorii 15 ani. în America Latină, cea mai semnificativă evoluţie în integrarea regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina şi Uruguay, ce cuprinde aproximativ 45% din populaţia Americii Latine. în Asia de Est, succesul strategiilor economice naţionale înregistrate de cele 8 ţări cu performanţe în economia mondială, Japonia, Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Indonezia, Malaiezia şi Thailanda, a făcut ca acestea să considere puţin avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerţ preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Singapore, Malaiezia, Thailanda, Indonezia, Filipine şi Brunei, au convenit să creeze o zonă de comerţ liber până în anul 2003. Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994, ce are drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între ţările din Bazinul Pacificului (S.U.A., Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore,
Thailanda, China, Hong Kong, Taiwan). în ultimii ani s-a manifestat şi o mişcare crescândă către crearea de miniregiuni. De exemplu, statele turcice care au luat fiinţă după destrămarea Uniunii Sovietice au propus crearea unei “Regiuni Turcice”. Un număr de ţări din regiunea Mării Negre au format o asociaţie de cooperare economică numită Clubul Mării Negre. Grupul ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Slovacia) au convenit să formeze o zonă central-europeană de comerţ liber (CEFTA), la care au aderat şi Slovenia, Bulgaria, România şi ţările baltice. Cele trei ţări baltice, Letonia, Estonia şi Lituania, se străduiesc să alcătuiască o Regiune Baltică, în cadrul căreia să colaboreze cu vecinii lor scandinavi, Finlanda şi Suedia. O miniregiune* similară cuprinzând popoarele şi naţiunile Asiei de Sud-Est (Malaiezia, Singapore, Indonezia, Filipine, Thailanda) a fost propusă de prim-ministrul Malaieziei. [S.G.]
REGISTRU AL COMERŢULUI, registru oficial în care se înregistrează în mod obligatoriu atât înfiinţarea societăţilor comerciale, cu precizarea obiectului de activitate, a sediului, a capitalului, a membrilor fondatori etc., cât şi orice modificare intervenită în forma de proprietate, în capital, în organizare, în structuri, în obiectul de activitate etc. [A.G.]
REGLARE ECONOMICĂ, modalitate de funcţionare a economiei prin intermediul căreia variabilele ansamblului economic se ajustează. [R.A.]
REGLARE ECONOMICĂ DIRIJATĂ, manieră de funcţionare a economiei potrivit căreia elementele ansamblului economic sau o parte a acestora pot fi influenţate de stat fie prin politica economică generală, fie prin existenţa unui sector de stat semnificativ, fie prin ambele. [R.A.]
REGLARE ECONOMICĂ SPONTANĂ (PRIN PIAŢĂ), modalitate de funcţionare a economiei în virtutea căreia variabilele ansamblului economic se ajustează reciproc, datorită cererii şi ofertei, comportamentelor adaptative ale participanţilor şi capacităţii de selecţie a pieţei. [R.A.]
REGLEMENTARE, acţiunea de a stabili norme, principii, standarde, reguli etc. în scopul creşterii gradului de performanţă al unei structuri economice
REGULA LUI CRAMER
 376
sau al unei pieţe. R., deşi este percepută ca restrictivă pentru liberalizare, cu preceptul ei esenţial antinomic de dereglementare, rămâne o acţiune peste care nu a putut să treacă nici un program reuşit de tranziţie postcomunistă. La modul practic, tranziţia este o operaţie complexă de reglementare a comportamentului unei economii deschise, aflată într-un proces permanent de schimbare progresivă. Problema reglementării nu este ca ea să fie ocolită, ci să se găsească justa măsură între subreglementare şi suprareglementare, adică să se instituie repere de moderare a exceselor, şi a celor care duc spre “fundamentalismul” pieţei, şi a celor care duc spre “fundamentalismul” planului. [M.D.]
REGULA LUI CRAMER, metodă de rezolvare a unui sistem de n ecuaţii liniare cu n necunoscute de forma
            ranx, + a12x2+...+ a,„=b,
            <
            ainXl + a2nX2+—+ a„„Xn = b„.
Sistemul se poate scrie sub forma AX = B, unde A = (a^X reprezintă matricea coeficienţilor a^, B este vectorul ce conţine termenii liberi bi? iar X este vectorul valorilor variabilei xr Dacă determinantul
matricei A este diferit de zero (| A| * 0), valoarea xk
ce satisface simultan ecuaţiile sistemului se găseşte cu ajutorul regulii lui Cramer, folosind formula:
            xk=^f’ k = (U,..,n), lAl
unde |Ak| este determinantul obţinut din |A| prin
înlocuirea coloanei de rang k cu vectorul termenilor liberi. [D.A.]
RELANSARE ECONOMICĂ, (1) măsuri de politică economică de natură anticiclică, prin care se urmăreşte susţinerea activităţii economice pentru depăşirea fazei sau manifestărilor de recesiune. Se realizează prin stimularea investiţiilor, a consumului în general, prin creşterea salariilor şi a altor forme de venituri, a creditului şi a cheltuielilor publice (vezi schema 1). în teoria şi practica economică au fost elaborate şi aplicate două politici de relansare, una bazată pe cerere (de inspiraţie keynesiană) şi alta bazată pe ofertă, de inspiraţie neoliberală. R.e. bazată pe cerere porneşte de la principiul multiplicatorului (bugetar, al cheltuielilor publice, al investiţiilor etc.), după care orice nou venit distribuit în sistemul economic creează o nouă cheltuială, care alimentează o nouă cerere menită să stimuleze producţia şi ocuparea. Dimensiunile creşterii producţiei şi venitului ca urmare a politicii de relansare bazată pe cerere depind de înclinaţia marginală spre consum (c’) şi de sporul de cheltuieli (publice şi private, pentru consum şi investiţii -
ACh): AY = ţ~t * ACh. Politicile bazate pe ofertă
se axează pe filozofia că, în depăşirea conjuncturii nefa-vorabile, rolul esenţial îl are ameliorarea stimulentelor, generatoare de noi iniţiative pentru ofertanţi prin uşurarea sarcinilor fiscale, a reglementărilor şi a restricţiilor de orice fel şi prin crearea condiţiilor pentru o cât mai bună funcţionare a pieţelor şi a concurenţei. în mod simplificat, una dintre componentele politicii de relansare bazată pe ofertă - diminuarea fiscalităţii - poate fi reprezentată ca în schema 2. Mulţi specialişti apreciază că politicile bazate pe ofertă reiau fundamentele legii lui Say, după care oferta creează propria cerere, şi deci relansarea economică trebuie să se bazeze prioritar pe producţie, şi pe nu cererea efectivă.
                                                       RECESIUNE
 - conjunctură deprimantă
 - cerere insuficientă.
 - şomaj ridicat
 - investiţii insuficiente
 - factori de producţie cu uzură morală avansată
  Economie
dezechilibrată
                                                  POLITICA DE RELANSARE
■ deficit bugetar • scăderea ratei dobânzii ■creşterea chelt. publice
■ creşterea masei monetare
  Relansarea
  activităţii
  economice
  Reechilibrarea
  variabilelor
macroeconomice
Schema 1
 377
RELAŢII ECONOMICE
Schema 2
Opusul politicii de r. este politica de rigoare economică (sau politica “stop-go”), promovată în condiţii de supraîncălzire a economiei, de accentuare a tensiunilor din economie (inflaţie, deficite externe mari, creşterea datoriei publice etc.). Ea are ca obiectiv reechilibrarea unor variabile prin încetinirea activităţii economice, folosind ca instrumente: reducerea deficitului bugetar, creşterea ratei dobânzii şi a restricţiilor de pe piaţa monetară, diminuarea unor cheltuieli publice (2) Fază a ciclului economic Juglar care urmează depresiunii. Pe baza restructurării factorilor de producţie şi a unui proces investiţional susţinut, are loc depăşirea unor dezechilibre şi se reia procesul de creştere economică (v. Ciclu Juglar, Expansiune economică). [G.I.]
Relansare economică bazată pe cerere (v.
RELANSARE ECONOMICĂ)
Relansare economică bazată pe ofertă (v.
RELANSARE ECONOMICĂ)
RELAŢII DE MUNCĂ, relaţii profesionale care se stabilesc între oameni în cadrul muncii salariate, în procesul de producţie de bunuri sau servicii, de administrare sau gestionare a resurselor etc. în cadrul r. de m. intervin statul, patronatul, sindicatele. [E.C.]
RELAŢII DE PRODUCŢIE, concept al teoriei marxiste care, în sens generic, desemnează legăturile ce se stabilesc între oameni în procesul de producere a bunurilor economice. în structura r. de p. se includ: relaţiile de proprietate; relaţiile dintre clase, categorii sociale; relaţiile de repartiţie a rezultatelor activităţii economice. Relaţiile de proprietate, modul de
stăpânire a mijloacelor de producţie (particular sau în comun) constituie componenta esenţială a sistemului r. de p., care determină structura socială -clasele, categoriile sociale, relaţiile dintre acestea -şi modul în care se înfăptuieşte repartiţia rezultatelor muncii. R. de p. reprezintă o latură a modului de producţie, alături de forţele de producţie. Conform teoriei marxiste, în evoluţia istorică de până acum a societăţii omeneşti au fost cunoscute două tipuri de r. de p.. determinate de cele două tipuri de proprietate asupra mijloacelor de producţie, şi anume: a) relaţii de colaborare şi ajutor reciproc (în condiţiile proprietăţii comune); b) relaţii de exploatare (în condiţiile proprietăţii private). R. de p., în evoluţia lor, trebuie să fie în concordanţă cu nivelul şi caracterul forţelor de producţie; trecerea de la o treaptă de dezvoltare la alta necesită, de fiecare dată, perfecţionări şi în sistemul r. de p., determinate de progresul forţelor de producţie, creându-se astfel posibilitatea afirmării în continuare a acestora din urmă. [E.C.]
RELAŢII ECONOMICE, legăturile dintre oameni în cadrul activităţii economice, în condiţiile specializării lor, prin care se produc bunuri materiale şi servicii, au loc procese de vânzare-cumpărare, de repartiţie şi consum. Este vorba despre relaţii economice în interiorul fiecărei întreprinderi, despre relaţii între agenţii economici din aceeaşi ramură, din diferite ramuri, sectoare şi zone ale ţării, pe bază de înţelegeri contractuale, în procesul de aprovizionare cu factori, de producere de bunuri materiale şi servicii şi de desfacere a acestora, despre relaţii între agenţii ofertei şi cererii, între cei care dispun de resurse băneşti şi cei care au nevoie de finanţare etc., în
RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE
378
  vederea satisfacerii trebuinţelor. R.e. au loc şi la scară mondială, între diferite ţări (v. Relaţii economice internaţionale). [C.D.]
  RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE,
  ansamblul raporturilor, structurilor şi tranzacţiilor economice dintre agenţi economici aparţinând unor state diferite, incluzând comerţul internaţional, cooperarea în producţie şi tehnico-ştiinţifică, relaţiile financiar-valutare şi de credit ş.a., ca şi relaţiile din sfera producţiei şi a cercetării ştiinţifice. R.e.i. au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu evoluţia economică . şi cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, fiind unul dintre elementele care caracterizează economia mondială. R.e.i. au un caracter dinamic, multiplicându-se şi diversificându-se sub influenţa unui ansamblu de factori tehnico-ştiinţifici, economici, financiari, ecologici, manageriali, interni şi externi. R.e.i. se desfăşoară într-un cadru bilateral sau multilateral, în acord cu normele şi principiile convenite de parteneri sau cu cele care ghidează activitatea organizaţiilor specializate internaţionale, regionale sau cu vocaţie universală, îndeosebi cele din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite (v. Organizaţia Mondială a Comerţului, Economie mondială, Piaţă mondială). [C.D.]
• RELAŢII MONETARE INTERNAŢIONALE,
  ansamblul de raporturi monetare care se manifestă între ţările lumii pe baza principiilor dreptului internaţional şi folosind structuri internaţionale monetare adecvate. R.m.i. ţin seama de exigenţele sistemului monetar internaţional. [C.D.]
  Remunerare (v. SALARIZARE)
  RENTABILITATE, (1) capacitatea unei firme de a obţine profit, ca diferenţă pozitivă între încasările obţinute din activitatea proprie (cifra de afaceri) şi cheltuielile ocazionate de fabricaţie, de comercializare şi de tranzacţia propriu-zisă (costuri). R. depinde atât de activitatea firmei (volumul şi calitatea ofertei, nivelul costului unitar, performanţele marketingului şi managementului propriu etc.), cât şi de factori exogeni, independenţi de firmă (nivelul preţurilor formate pe piaţă, volumul şi dinamica cererii, preferinţele consumatorilor, intensitatea concurenţei ş.a.). R. se apreciază sub aspect absolut (ca masă a profitului) şi relativ (ca o rată a
rentabilităţii), pe produs, pe firmă şi uneori pe ramură. (2) Formă a eficienţei la nivel microeconomic, care reflectă efectele (rezultatele) nete ce se obţin la o unitate de efort (cheltuială) cu factorii de producţie (v. Profit, Eficienţă economică). [G.I.]
RENTĂ, în sens larg, venit relativ stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (teren, clădiri, construcţii, resurse de apă ş.a.) sau mobiliar (hârtii de valoare). în sens restrâns se foloseşte termenul de r. economică, prin care se înţelege plata pentru folosirea unei resurse nesubstituibile sau greu substituibile, a cărei ofertă este rigidă sau perfect inelastică în funcţie de preţ pe termen scurt. R. economică apare ca o plată peste cea normală. Iniţial, r. a fost cunoscută doar ca r. funciară. R. economică rezultă din preţul ridicat al acelor categorii de bunuri, satisfactori şi prodfactori a căror ofertă e rigidă şi nu poate fi “elasticizată” oricât ar urca preţul. Această situaţie este cauzată de un complex de factori: monopol natural (v.), restricţii vamale, reglementări comerciale restrictive etc. Mărimea r. este dată de diferenţa dintre veniturile încasate în urma valorificării unei resurse nesubstituibile cu performanţe superioare celor medii şi cheltuielile cu utilizarea (remunerarea) lor sau câştigul obţinut în urma speculării unor situaţii deosebite. Condiţia esenţială pentru obţinerea r. este prezenţa unei situaţii de monopol stabil sau temporar care să-i confere deţinătorului şi/sau utilizatorului unui bun nesubstituibil o poziţie privilegiată în raport cu ceilalţi agenţi (care nu au acces la bunul respectiv) şi care să-i permită să impună preţuri de vânzare superioare celor obţinute în condiţii obişnuite. [S.I.]
Rentă absolută (v. RENTĂ FUNCIARĂ)
RENTĂ DE ABILITATE, veniturile suplimentare scontate a se obţine ca urmare a aptitudinilor speciale pe care le are un individ. Astfel, un individ poate câştiga o rentă de abilitate în principal pentru că el se poate dovedi foarte bun în ceea ce face (un cântăreţ de valoarea lui Placido Domingo este totuşi
o rara avis), după cum, în mod firesc, el face cu mult mai multă greutate o altă activitate pentru care nu este înzestrat. Astfel, în figura de mai jos, A este un jucător de fotbal mult mai bun decât coechipierul său, B, şi venitul său mai mare reflectă acest lucru. Dacă am considera că amândoi au acelaşi cost de
379
RENTĂ FUNCIARĂ
oportunitate, deci aproximativ aceeaşi abilitate de a obţine venituri din altă activitate, atunci A va avea o “rentă” mai mare decât B. Dar, aşa cum se poate observa în figură, datorită abilităţilor şi aptitudinilor diferite, ei nu au nici aceleaşi costuri de oportunitate, căci în timp ce A ar putea obţine un venit de, să spunem,
125.000   u.m./lună practicând altă activitate, B nu are un alt talent mai deosebit, motiv pentru care el abia ar putea obţine un venit de circa 30.000 u.m./lună desfăşurând o altă activitate. Costul său de oportunitate fiind atât de mic, rezultă că aproape tot venitul său va fi format din rentă, ceea ce va face ca renta pentru B să deţină o pondere mai mare în venitul său comparativ cu ponderea deţinută de rentă la A.
Câştigurile a
     (lei)
200.000 - -
130.000   - -
125.000   - -
30.000
                  V/A Renta de abilitate
                  l        l Cost de oportunitate
COST DE OPORTUNITATE
 COST DE OPORTUNITATE.
                                Fig. 1. Renta de abilitate şi costurile de oportunitate a doi indivizi cu aptitudini diferite
Rezultă aşadar că o parte a câştigului suplimentar scontat a se obţine prin instruire poate fi atribuită abilităţii şi caracteristicilor genetice diferite ale indivizilor. [S.C.M.]
RENTĂ DE MONOPOL, formă a rentei încasată de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi agenţi economici. R. de m. este reprezentată de venitul excedentar ce rezultă dintr-un preţ de vânzare ridicat al produselor obţinute şi/sau valorificate în condiţii de monopol. Acesta poate fi determinat de factori naturali sau de alte împrejurări de care beneficiază în exclusivitate un număr foarte restrâns de ofertanţi sau chiar unul singur. Obţinerea efectivă a r. de m. este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători dispuşi sau constrânşi să plătească preţul ridicat de monopol (v. Rentă, Monopol natural). [A.C.]
RENTĂ DE RARITATE, rentă ce se poate obţine în acele situaţii şi împrejurări care provoacă un deficit de ofertă: monopolul natural (v.) sau artificial întreţinut, insuficienţa unor resurse nesubstituibile în raport cu nevoile, reglementările vamale, tarifare şi/sau netarifare restrictive etc. R. de r. a fost denumită astfel de economistul englez A. Marshall. Ea reprezintă venitul excedentar obţinut de vânzători ca diferenţă între preţul efectiv obţinut şi cel care ar rezulta în condiţii normale. Dacă deficitul de ofertă în raport cu cererea este temporar, atunci se obţine aşa-numita quasi-rentă (v. Rentă, Rentă de monopol). [A.C.]
Rentă economică (v. RENTĂ)
RENTĂ FUNCIARĂ, formă a rentei care este încasată de proprietarii funciari. Este renta cu cea mai îndelungată existenţă. Multă vreme, r.f. a reprezentat singura formă de rentă. în evul mediu r.f. era cunoscută şi preluată de proprietarii funciari ca r. în muncă şi r. în produse. O dată cu dezvoltarea schimburilor marfaro-băneşti, r.f. a fost limitată la forma bani. Analiza şi studierea r.f. au constituit o preocupare pentru toate şcolile de gândire economică, începând cu fiziocraţii (şi chiar mai înainte) şi până la curentele contemporane. O contribuţie hotărâtoare la fundamentarea teoriei clasice a r.f. a avut-o D. Ricardo (v.). Teoria ricardiană a r.f. se bazează pe trei principii: a) r.f. se plăteşte pentru “folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului”; b) r.f. este urmarea insuficienţei terenurilor fertile, care determină luarea în cultură şi a terenurilor mai puţin bune, şi nu este un “dar al naturii”, aşa cum considerau fiziocraţii; c) r.f. depinde de cererea şi de preţul produselor agricole. “Cerealele nu sunt scumpe pentru că se plăteşte rentă, ci se plăteşte rentă pentru că cerealele sunt scumpe.” în gândirea postricardiană marginalistă r.f. este considerată un caz special al r.e., “o speţă particulară a unui gen mai întins”, iar teoria r.f., “o aplicaţie a legii generale a cererii şi ofertei” (A. Marshall). Acest punct de vedere este însuşit şi de şcolile contemporane de gândire economică. în schimb, doctrina marxistă consideră că r.f. se fundamentează pe teoria valorii-muncă. R.f. se prezintă sub mai multe forme concrete: r.f. diferenţială (r. de fertilitate), care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă pe terenuri cu calităţi diferite, analizată de D. Ricardo; r.f. în virtutea dreptului de proprietate
RENTIER
380
asupra terenului, recunoscută numai de doctrina marxistă; r. de poziţie (amplasament), decurgând din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenuri care au o poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie; r.f. de monopol, realizată de posesorii unor suprafeţe de teren cu calităţi deosebite, care furnizează produse cu însuşiri speciale în cantităţi reduse (v. Rentă, Rentă de monopol, Monopol natural). [S.I.]
RENTIER, (1) persoană care încasează sistematic un venit sub formă de rentă pentru a-şi asigura o existenţă pe care o acceptă. R. nu desfăşoară o altă activitate generatoare de venit bănesc sau în natură. El poate desfăşura activităţi sociale, culturale, de binefacere etc. neremunerabile. (2) în sens larg, r. este o persoană, un menaj care obţine suficiente venituri din deţinerea de titluri de valoare, fară a se implica direct în activitatea firmelor unde este acţionar. (3) Persoană care obţine venituri perpetue precis dimensionate de pe urma unei moşteniri testamentare (v. Rentă). [G.I.]
REPARTIŢIE, (1) proces economic care cuprinde în structura sa repartiţia sau alocarea resurselor şi repartiţia veniturilor. (2) Ca alocare a resurselor (în anumite cantităţi, într-o anumită structură şi la un anumit nivel calitativ), r. are loc pe ramuri, subramuri, constituind punctul de plecare în desfăşurarea activităţii economice şi sociale, deoarece asigură factorii de producţie necesari. Se concretizează în nenumăratele acte şi comportamente ale agenţilor economici, prin care aceştia, sub impulsul cerinţelor pieţei, îşi asigură factorii de producţie necesari activităţii. (3) R. veniturilor obţinute ca rezultat al activităţii economice constituie un proces economic al cărui conţinut constă în distribuire şi redistribuire. Aceasta este o modalitate prin care venitul naţional sau valoarea adăugată este repartizată între agenţii economici (individuali şi agregaţi) şi între factorii de producţie. R. funcţională se referă la împărţirea venitului în funcţie de aportul pe care factorii de producţie aflaţi în posesie îl au la obţinerea rezultatelor. Simplificând realitatea, se apreciază că se obţin următoarele venituri funcţionale: salariul pentru muncă, dobânda pentru capital, renta pentru pământ, profitul pentru abilitate şi spirit de întreprinzător; r. funcţională relevă împărţirea venitului între
indivizi şi grupuri sociale, ştiut fiind că venitul personal poate să aibă o singură origine sau una mixtă (de exemplu: salariu + dividend + dobândă). în asigurări, r. desemnează tehnica opusă capitalizării; masa primelor sau a cotizaţiilor sociale încasate în cursul unei perioade este utilizată pentru reglementarea sinistrelor, a pensiilor în decursul aceleiaşi perioade. în fiscalitate, anumite impozite privind repartiţia sunt fixate dinainte de către autoritate, care percepe aceste impozite pentru a fi repartizate ulterior între subiecţi, proporţional cu bazele impozitării. în gestiune, r. reprezintă operaţiunea de distribuire a cheltuielilor indirecte între secţiile auxiliare şi cele principale, procedând la imputarea lor pe seama costurilor. într-un sens mai general, r. se referă la operaţiuni care constau în dirijarea de comenzi către destinatari (v. Redistribuire). [E.C., T.C.G.]
REPO, tranzacţionare reversibilă de active eligibile, a cărei esenţă constă în realizarea simultană a două tranzacţii: pe de o parte, vânzarea imediată a activelor eligibile, iar pe de altă parte, acordul vânzătorului de a răscumpăra la scadenţă activele cedate, la o valoare convenită în momentul perfectării tranzacţiei. Derularea contractului presupune ca partenerul vânzător al activelor eligibile (împrumutatul monetar sau împrumutătorul activelor eligibile) să plătească
o  dobândă aferentă sumelor împrumutate (care reflectă tendinţa ratelor dobânzii practicate la împrumuturile pe termen scurt). în cadrul unei tranzacţii r., partenerul care intră în posesia activelor eligibile (împrumutătorul monetar) va deţine, până în momentul scadenţei, dreptul de dispoziţie asupra acestor active, fiind liber să le vândă sau să le împrumute unei terţe părţi. Cu toate acestea, până la scadenţă, el este obligat să obţină active eligibile de acelaşi fel, în scopul de a realiza operaţiunea de răscumpărare. în România, tranzacţiile r. şi reverse r. sunt prevăzute ca modalităţi tehnice de derulare, la iniţiativa Băncii Naţionale a României, a operaţiunilor pe piaţa monetară (Reg. nr. 1/ 30.03.2000 privind operaţiunile pe piaţa monetară efectuate de Banca Naţională a României şi facilităţile de creditare şi de depozit acordate de către aceasta băncilor). Tranzacţiile r. sunt acele tranzacţii în cadrul cărora, în scopul “injectării” de lichidităţi, Banca Naţională a României cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul
381
RESTRUCTURARE ECONOMICĂ
acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei. Conform BNR, activele eligibile pentru tranzacţionare sunt titlurile de stat, precum şi alte categorii de active negociabile stabilite în baza unei hotărâri a consiliului de administraţie al BNR. Conform regulamentului, scadenţa operaţiunilor de pe piaţa monetară nu poate fi mai mare de 90 de zile. [G.T.]
REPRODUCŢIE, concept macroeconomic specific teoriei marxiste, prin care se exprimă procesul reluării continue a producţiei la scara economiei naţionale, privită ca o unitate interdependentă a producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, considerate faze (sfere) ale r. în această unitate se consideră că primatul aparţine producţiei, care condiţionează derularea celorlalte faze; la rândul lor, celelalte faze ale r. influenţează activ producţia şi se intercondiţionează între ele. în funcţie de dimensiunile reluării producţiei sociale, r. poate fi simplă sau lărgită. R. simplă este procesul reluării producţiei la aceeaşi scară, lipsind deci acumularea, plusprodusul (v.) fiind utilizat în întregime pentru consum. R. lărgită constă în reluarea procesului de producţie pe o scară superioară celei anterioare, prin acumularea unei părţi a plusprodusului. După natura factorilor care contribuie la creşterea producţiei sociale, r. lărgită poate fi extensivă sau intensivă, în funcţie de contribuţia relativă pe care laturile cantitative sau cele calitative ale factorilor de producţie o au la obţinerea sporului de produs naţional brut (produs social), într-o anumită perioadă, de regulă un an. R, extensivă se caracterizează prin aportul prioritar al laturilor cantitative ale factorilor direcţi la sporul producţiei sociale, respectiv prin sporirea volumului mijloacelor de producţie şi al muncii vii (v.); r. intensivă este bazată pe aportul prioritar al laturilor calitative ale factorilor de producţie la sporul outputului, respectiv pe creşterea eficienţei capitalului şi a productivităţii muncii sociale. R. extensivă succede în principiu r. intensive, la graniţa dintre ele situându-se tipul intermediar al r., caracterizat printr-o contribuţie relativ egală a laturilor cantitative şi calitative la sporul de rezultate macroeconomice. R. presupune r. produsului social, a forţei de muncă şi a relaţiilor de producţie. Realizarea r. lărgite a produsului social presupune respectarea anumitor corelaţii, proporţii economice ce apar sub forma unor inegalităţi, şi anume:
      I (v + p) > II c; I (c + v + p) > I c + II c;
      I       (v + p) + II (v + p) > II (c + v + p), unde: I - sectorul producţiei mijloacelor de producţie;
II - sectorul producţiei bunurilor de consum; c - valoarea mijloacelor de producţie consumate (capitalul constant); v - retribuţia forţei de muncă (capitalul variabil); p - plusvaloarea. R. forţei de muncă constă în asigurarea ansamblului procesului de producţie cu resurse de muncă. Dacă acest proces se limitează numai la refacerea capacităţii forţei de muncă productive şi la înlocuirea resurselor de muncă, care părăsesc activitatea economico-socială, r. este simplă, în condiţiile creşterii numărului lucrătorilor ocupaţi în producţia socială şi ale îmbunătăţirii calitative a activităţii acestora, are loc r. lărgită a forţei de muncă. R. relaţiilor de producţie cuprinde: r. relaţiilor de proprietate; r. situaţiei grupurilor şi claselor sociale, a relaţiilor dintre ele; r. relaţiilor de repartiţie; r. relaţiilor din sfera consumului, legate de utilizarea produsului social (v. Creştere economică, Dezvoltare economică). [S.C.]
Reproducţie lărgită (v. REPRODUCŢIE)
Reproducţie simplă (v. REPRODUCŢIE)
RESCONT, suma reţinută de banca centrală de la băncile comerciale pentru operaţiunea de rescontare. [D.N.]
RESCONTARE, operaţiunea de preluare de către banca centrală a efectelor de comerţ deja scontate de băncile comerciale, operaţiune desfăşurată pe baze comerciale. [D.N.]
RESTRICŢII DE SCHIMB MONETAR, una
dintre principalele metode de control al schimbului utilizate de autorităţile monetare, care constă în limitarea sumei ce poate fi achiziţionată, astfel încât rata de schimb să se menţină la un nivel mai ridicat decât cel stabilit pe piaţa liberă. [G.P.T.]
RESTRUCTURARE ECONOMICĂ, acţiune de reorganizare şi înnoire a economiei, ghidată de criteriul performanţei şi eficienţei, care duce la crearea unor noi structuri - pe forme de proprietate, pe ramuri, subramuri şi sectoare de activitate, după modul de organizare şi nivelul tehnologic etc. - în concordanţă cu interesul general pentru progresul economiei naţionale şi bunăstarea populaţiei. în
RESURSE ECONOMICE
382
perioada de tranziţie la economia de piaţă, r.e. presupune schimbări profunde, concretizate în: procesul de privatizare; menţinerea numai a întreprinderilor rentabile şi lichidarea acelor unităţi economice care înregistrează pierderi şi n-au perspective de redresare; existenţa unei structuri eterogene de piaţă, care cuprinde întreprinderi mici, mijlocii şi mari; stimularea jocului concurenţial şi a ambianţei de libertate economică, care să ducă la competitivitate şi eficienţă. [E.C.]
RESURSE ECONOMICE, totalitatea elementelor, împrejurărilor şi premiselor utilizate - direct sau indirect - sau utilizabile la producerea şi obţinerea de bunuri economice. R. nu se confundă cu bunurile, care sunt elemente apte să satisfacă aspiraţiile oamenilor. Cea mai generală clasificare a r.e. este cea în: r. umane (care exprimă capacităţi - cantitative, calitative, structurale - fizice şi intelectuale pe care membrii societăţii le pot pune în slujba activităţii economice); r. naturale (pământul, apa, aerul, bogăţiile subsolului), pe care natura le-a creat sau le regenerează; r. derivate (acumulate) - toate elementele produse şi puse în rezervă pentru o folosinţă ulterioară. Eîe formează capitalul, care, în sens larg, cuprinde resursele materiale, bogăţiile, tehnicile şi tehnologiile etc. care se constituie în factori sau premise necesare obţinerii de bunuri economice. După durata folosirii şi caracterul utilizării lor, r.e. naturale se clasifică în reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, fondul forestier, fondul cinegetic, apa etc.) şi nere-productibile (sau neregenerabile), care nu se reproduc natural şi sunt epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili, minereuri etc.). După volumul r.e.n., în raport cu cererea pieţei, ele se împart în abundente şi deficitare. După gradul de recuperare şi refolosire, r.e.n. se clasifică în recuperabile, parţial recuperabile şi nerecuperabile. Indiferent de natura lor, r.e. trebuie considerate ca fiind limitate, adică insuficiente în raport cu trebuinţele, dinamica lor fiind mai lentă decât cea a nevoilor. Caracterul lor limitat, raritatea lor este o restricţie a activităţii economice, ceea ce impune preocuparea pentru păstrarea, conservarea, utilizarea raţională şi creşterea eficienţei folosirii lor. Privite ca stoc, r.e. formează avuţia naţională; privite în mişcare, ca flux, în procesul obţinerii bunurilor economice, r.e. se constituie în factori de producţie (v. întreprinzător, Factori de producţie, Resurse informaţionale, Raritate). [G.I.]
RESURSE INFORMAŢIONALE, informaţii care, prin conţinutul şi modul lor de organizare şi regăsire, prezintă utilitate şi disponibilitate pentru folosirea lor de către factorul uman în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune. R.i. există sub formă de fişiere pe suport clasic, magnetic sau electrooptic, baze de date şi bănci de date gestionate cu ajutorul calculatorului, colecţii documentare (inclusiv pe microfişe şi microfilme), registre informaţionale computerizate, fonduri de brevete, proiecte şi patente, precum şi informaţiile deţinute de subiecţii umani. Ca obiect al economiei, r.i. au caracter de active intangibile (invizibile), metodele de gestionare a lor fiind radical deosebite de cele aplicabile resurselor clasice (tangibile); astfel, r.i. pot fi reproduse şi diseminate în mod facil şi doar parţial controlabil, iar posibilitatea accesului neautorizat la ele implică măsuri de protecţie adecvate. Constituirea şi utilizarea r.i. pot fi considerate la nivel de organizaţie, de sector economic, de economie naţională, precum şi la scară internaţională. în condiţiile în care trecerea la societatea informaţională reprezintă o tendinţă majoră a contemporaneităţii, r.i. capătă o importanţă strategică pentru evoluţia sistemelor economice şi sociale, condiţionând decisiv ritmul progresului economic şi social. Accesul la r.i. publice pe principiul transparenţei constituie un drept al cetăţenilor statelor democratice, un drept necesar şi posibil de asigurat - pe baza unor reglementări legale specifice - de către organismele abilitate ale administraţiei de stat şi ale societăţii civile. La nivelul firmelor de afaceri, r.i. reprezintă o sursă majoră de avantaj concurenţial, care devine activă în funcţie de abilitatea cu care aceste resurse sunt gestionate pentru promovarea obiectivelor strategice urmărite. Rolul actualmente determinant al r.i. ca factor de producţie şi ca sursă de raţionalitate decizională duce la constituirea, în ţările avansate, a economiei tehnologico-infor-maţionale, bazată pe munca informaţională şi de concepţie. încorporarea r.i. în rezultatele activităţii economice (bunuri şi servicii) permite obţinerea de produse informaţional-intensive, care includ o înaltă investiţie de inteligenţă şi creativitate, oferind beneficiarilor lor funcţiuni evoluate şi performanţe ridicate în utilizare. [D.H.]
RESURSE UMANE, categorie a resurselor economice care sintetizează potenţialul de muncă al unei ţări, al unei zone geografice etc. în modul cel mai general, r.u. se apreciază cu ajutorul unor
 383
REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ
indicatori ca: populaţia aptă disponibilă, populaţia activă, populaţia în vârstă aptă de muncă etc. (calculaţi în mărime absolută şi relativă), nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitelor categorii profesionale în total etc. R.u. se află sub incidenţa unor determinări multiple, generate de acţiunea unor factori economici, psihosociali şi demografici. Deşi constituie obiectul unei pieţe distincte, piaţa muncii, r.u. sunt mai mult decât o simplă marfa. Progresele remarcabile înregistrate în ultimele decenii în ştiinţă şi tehnologie au impus o serie de reorientări şi în abordările specifice problematicii r.u. Astfel, în noul context al evoluţiei economiei mondiale, capătă o relevanţă aparte elemente precum stocul de capital uman, potenţialul creator ş.a. Unii autori subliniază chiar că se impune
o  reconsiderare a accepţiunii generale legate de conceptul de r.u., întrucât conţinutul muncii s-a schimbat radical. în acest sens, definitorii pentru r.u. sunt: creativitatea şi capacitatea de iniţiativă, capacitatea de asimiliare şi de folosire a tehnologiilor informaţionale şi a neo-tehnologiilor (v. Piaţa muncii, Oferta de muncă, Reciclare, Muncă, Capital uman). [S.C.M.]
REVERSE REPO, tranzacţie asemănătoare cumpărărilor reversibile (repo), în cadrul căreia achiziţia de active eligibile pentru tranzacţionare este însoţită de acordul simultan pentru revânzarea acestora la scadenţă. De altfel, cele două categorii de tranzacţii (repo şi r.r.) pot fi privite prin opoziţie una faţă de cealaltă. Operaţiunile r.r. sunt practicate de către BNR în cadrul operaţiunilor pe piaţa monetară. Autoritatea monetară, în scopul absorbţiei de lichidităţi, vinde băncilor comerciale active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei. [G.T.]
REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ, proces complex, tehnico-economic şi social, de trecere de la producţia bazată pe tehnica manuală la cea întemeiată pe folosirea sistematică a maşinilor. Trecerea de la stadiul manufacturier la cel al marii producţii mecanizate s-a produs pentru prima dată în Anglia (ultima treime a secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XlX-lea). R.i. este o legitate generală a dezvoltării societăţii sub impulsul continuu al progresului calitativ al factorilor de producţie. “în
cele trei secole de la declanşarea primei revoluţii industriale - remarcă Paul J. Flory - omenirea a elaborat procesele tehnologice de prelucrare mecanică, apoi pe cele de prelucrare chimică a resurselor naturale, de utilizare a energiei termice, electrice, atomice şi nucleare, de prelucrare electronică şi fotonică, iar în prezent a trecut la utilizarea microorganismelor în producţia materială/’ Cei mai mulţi specialişti în istoria factorilor de producţie apreciază că, în ultimele secole, factorii de producţie au cunoscut mai multe ameliorări calitative cu caracter general şi universal: trecerea de la tehnica manuală şi de la energia animală la maşinism şi la marea industrie (prima r.i.); marile progrese în domeniul tehnicii şi tehnologiei de la sfârşitul secolului al XlX-lea (a doua r.i.); revoluţia din ştiinţă şi din tehnologie, unitatea dintre ele şi efectele lor multiple în toate domeniile sociale (a treia r.i.). Prima revoluţie industrială a început în ultima parte a secolului al XVIII-lea, apogeul ei fiind atins în anii 1870. Ştiinţele şi ramurile de producţie care au dat un impuls procesului revoluţionar au fost: extracţia cărbunelui şi energia creată pe baza lui; industria siderurgică şi oţelul ca produs principal al acesteia; industria textilă cu toate schimbările antrenate de ea; maşina cu aburi şi dezvoltarea puternică a transportului maritim, cu toate efectele în planul atragerii a noi ţări în circuitul economic mondial. Se poate spune că, în plan socioeconomic şi politic, finalitatea p.r.i. a constat în crearea fundamentelor unui nou sistem economic - capitalismul clasic. A doua revoluţie industrială s-a declanşat în ultima treime a secolului al XlX-lea, atunci când ramurile vechi de producţie au încetat de a mai fi poli de atracţie (factori de antrenare) pentru celelalte sectoare de activitate. Ştiinţele şi sectoarele definitorii ale celei de-a doua r.i. au fost: marile cuceriri în ştiinţele fizice, îndeosebi în mecanică, care au generat apariţia automobilului, cu tot ceea ce se numeşte civilizaţia automobilului; aviaţia; intrarea petrolului în scena istoriei tehnologice; electricitatea şi toate sectoarele din amontele şi din avalul ei; sintezele chimice de mare rezonanţă industrială etc. Finalitatea celei de-a doua r.i. a fost formarea economiei mondiale, însoţită însă şi de marile convulsii planetare cunoscute, cu ale căror efecte se mai confruntă încă lumea contemporană. A treia revoluţie industrială a fost declanşată în anii 1970, ea aflându-se în plină desfăşurare. Mulţi specialişti în domeniu, împreună cu marele specialist englez în istoria tehnicii şi ştiinţei,
REVOLUŢIE MANAGERIALĂ
 384
John Bemal, o numesc revoluţie ştiinţifico-tehnică.
Ramurile economice şi ştiinţele care au intrat în avanscena progresului contemporan al factorilor de producţie sunt: electronica, telematica, robotica, biotehnologiile, industria nucleară. Finalitatea celei de-a treia r.i. se aşteaptă a fi o nouă societate şi un nou sistem economic (v. Progres economic, Sistem economic). [D.N.]
REVOLUŢIE MANAGERIALĂ, schimbare radicală a principiilor şi practicilor de conducere a firmelor, constând în separarea atributelor manageriale de cele de proprietate prin profesionalizarea actului de management şi prin legitimarea ştiinţei conducerii ca disciplină de sine stătătoare. R.m. a intervenit la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pe fondul predominanţei în sectorul afacerilor din economiile ţărilor dezvoltate a firmelor “de familie”, administrate direct de către proprietarii lor, prin modalităţi preponderent empirice, bazate pe experienţa şi pe aptitudinile lor de conducători. Saltul marcat de r.m. a constat în adoptarea pe scară tot mai extinsă a modelului firmei manageriale, care, spre deosebire de cea bazată pe iniţiativa personală, este gestionată în numele proprietarilor de administratori angajaţi, posesori de competenţe manageriale formate prin instruire instituţionalizată. R.m. a fost determinată în principal de manifestarea evidentă a limitelor de competenţă şi performanţă ale proprietarilor în conducerea propriilor firme, confruntate cu o dinamică intensificată a efectelor progresului tehnologic şi ale concurenţei pe pieţe în curs de internaţionalizare. O dată cu asumarea rolurilor-cheie de către corpul managerilor profesionişti, are loc proliferarea structurilor ierarhice de organizare, iar principiile şi metodele de conducere devin obiectul unor preocupări sistematice de formalizare şi aplicare normativă. Ca efect al r.m., se restructurează profund natura şi sursele puterii exercitate în actul conducerii firmelor, prin înlocuirea autorităţii mai mult sau mai puţin discreţionare decurgând din atributele de proprietari ai firmelor bazate pe iniţiativa personală cu autoritatea executivă formală, legitimată de profesionism, în cadrul firmelor manageriale. în prezent, pe fondul expansiunii inexorabile a societăţii informaţionale la scară planetară, se conturează conceptul unei noi r.m., provocată de impactul profund şi durabil al noilor tehnologii informaţionale
asupra conţinutului şi calităţii actului de conducere; sistemele computerizate de asistare a deciziei, inclusiv cu ajutorul inteligenţei artificiale, permit revo-luţionarea sistemelor de management, favorizarea orientării lor prospective, accelerarea proceselor de decizie, susţinerea informaţională a demersului cognitiv implicat de actul conducerii şi, prin aceasta, creşterea capacităţii managerilor de a răspunde pertinent la complexitatea crescândă a problemelor cu care se confruntă economia contemporană (v. Management). [D.H.]
Revoluţie ştiinţifică (v. REVOLUŢIE TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ)
Revoluţie tehnică (v. REVOLUŢIE TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ)
REVOLUŢIE TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ, proces contemporan complex, caracterizat prin ample modificări calitative atât în domeniul ştiinţei, cât şi în cel al tehnicii şi tehnologiei, prin accelerarea progresului ştiinţific şi tehnic, ca şi prin reaşezarea activităţii de toate felurile pe baze noi. împrejurările care au dus la impulsionarea şi la ameliorarea factorilor de producţie în condiţiile contemporane sunt: tendinţa generală de scumpire a factorilor de producţie, perspectiva evidentă de rărire şi epuizare a unor resurse naturale, schimbări rapide şi neaşteptate în volumul, structura şi calitatea nevoilor consumatorului, desfăşurarea crizei ecologice şi conştientizarea necesităţii protecţiei mediului înconjurător, apariţia unor probleme economice de mare amploare şi deosebit de controversate cu privire la costuri, randamente şi profit, toate acestea fiind corelate cu aspecte sociale presante. Una dintre cele mai semnificative caracteristici ale r.t.-ş. constă tocmai în unitatea dintre revoluţia ştiinţifică şi revoluţia tehnologică, ambele privite ca laturi ale unui proces unitar. Revoluţia ştiinţifică constă în ansamblul descoperirilor ştiinţifice epocale, îndeosebi în ştiinţele naturii (fizică, chimie, biologie şi ştiinţele medicale, matematică), dar şi în ştiinţele social-umaniste, deci şi în ştiinţa economică. Revoluţia tehnică semnifică perfecţionarea factorilor, a resurselor, a produselor, a tehnologiilor de fabricaţie, precum şi găsirea unor forme noi de organizare a activităţii economice. Unitatea dintre cele două laturi ale r.t.-ş. evidenţiază caracterul multilateral al acesteia, ea
 385
REZULTATE ECONOMICE
cuprinzând şi influenţând toate elementele factorilor de producţie; r.t.-s determină schimbarea funcţiei sociale a ştiinţei; cercetările ştiinţifice impun folosirea unor uriaşe forţe energetice şi a unor mari colective de autori; micşorează tot mai mult ponderea energiei umane în totalul energiei folosite; scurtează perioada care desparte aplicarea în producţie a rezultatelor cercetării de momentul descoperirilor ştiinţifice; determină schimbarea esenţială a locului şi rolului omului în procesul de producţie; transformă învăţământul, educaţia, cultura în factori ai creşterii şi dezvoltării (v. Progres tehnic, Revoluţie industrială). [D.N.]
REVOLUŢIE VERDE, denumire dată ansamblului de acţiuni de ameliorare genetică a seminţelor la culturile de bază (orez, grâu), demarate în anii 1960 pentru a impulsiona producţia agricolă în zonele şi ţările cu mare deficit alimentar. într-o accepţiune mai amplă, r.v. semnifică trecerea la exploatarea intensivă a terenurilor cultivate în ţările sărace şi suprapopulate, cu sprijinul organizaţiilor internaţionale specializate. Concret, r.v. a constat în introducerea în cultură a unor soiuri de înaltă productivitate la orez, grâu, în ţări din Asia de Sud-Est, Mexic. Primele rezultate au fost încurajatoare, producţiile sporind de 1,5-1,6 ori în câţiva ani. Dar r.v. nu a avut efectele scontate pe termen mai lung, din cauza ignorării factorilor de mediu specifici: caracteristicile terenului, slaba rezistenţă şi capacitate de adaptare a seminţelor, lipsa infrastructurii tehnice (maşini, îngrăşăminte, irigaţii). De aceea, eficacitatea r.v. a fost mult diminuată, efectele ei stingându-se în timp (v. Crize agricole). [S.I.]
REZERVE BUGETARE, resurse aflate la dispoziţia guvernului şi a organelor locale, destinate acoperirii unor nevoi de finanţare nou apărute, având un caracter deosebit prin natura şi urgenţa lor (v. Buget). [E.C.]
REZERVE DE STAT, stocuri de bunuri de capital şi de consum constituite la dispoziţia statului pentru a fi utilizate în situaţii de forţă majoră, calamităţi naturale, dezastre etc. R. de s. se completează anual, în proporţii diferite, în funcţie de specificul bunurilor corporale stocate. Ieşirile din r. de s. se fac numai cu aprobarea parlamentului, la cererea guvernului. Formarea, completarea şi deblocarea r. de s. se constituie în pârghii economice prin care pot fi influenţate cererea şi oferta agregată şi raportul dintre
ele. în acest sens, politica r. de s. reprezintă şi o importantă pârghie economică (v. Politică economică, Politică conjuncturală). [S.C.]
REZERVE OBLIGATORII ALE BĂNCILOR,
procent din totalul resurselor atrase de către băncile de rangul al doilea, pe care acestea le păstrează în rezervă, în conturi nepurtătoare de dobândă deschise la banca centrală. R.o. ale b. au fost instituite ca măsură de precauţie, pentru a preveni apariţia unor anomalii grave în sistemul bancar; ele sunt suportul material pentru efectuarea decontărilor interbancare prin implicarea băncii centrale (situaţie valabilă în unele ţări). Cea mai importantă funcţie a r.o. ale b. este aceea de a regla cantitatea de monedă scripturală pe care băncile de rangul al doilea o pot crea prin mijlocirea creditelor pe care le acordă pe seama resurselor atrase de la deponenţi. Banca centrală poate determina sporirea sau reducerea oferei de monedă scripturală din partea băncilor de rangul al doilea prin diminuarea, respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor. Majorarea r.o. ale b. este una dintre măsurile antiinflaţioniste, o componentă a politicii monetare restrictive (v. Multiplicator al banilor de cont, Ofertă de monedă). [G.I.]
REZULTATE ECONOMICE, efecte utile obţinute în urma combinării şi utilizării factorilor de producţie, concretizate în bunuri economice - materiale şi servicii. R.e. sunt destinate satisfacerii trebuinţelor umane, personale şi sociale, ale societăţii în general. în concordanţă cu diviziunea muncii, r.e. sunt urmărite şi evidenţiate la nivelul fiecărui agent economic întreprinzător (r. microeconomice), la nivelul ramurilor şi al zonelor administrativ-teritoriale (r. mezoeconomice) şi la nivelul economiei naţionale (r. macroeconomice). Ultimele două forme privesc ieşirile din activităţile desfăşurate de către agenţii economici agregaţi. Caracterul util al r.e. obţinute de agenţii economici se verifică pe piaţă, prin actele de vânzare-cumpărare, care în final exprimă concordanţa sau neconcordanţa dintre nevoile sociale şi producţia obţinută de agenţii economici producători, individuali şi agregaţi. R.e. se măsoară în unităţi fizice (m, bucăţi, kg etc.), în unităţi natural-convenţionale (cai-putere, kWh etc.) şi în unităţi monetare (lei, dolari, lire etc.). în raport cu gradul de cuprindere a elementelor componente, r.e. în expresie bănească se grupează în: globale (v.), finale (v.), nou-create (v.), nete (v.). R.e.
REZULTATE ECONOMICE NOU CREATE
386
sunt un criteriu doar parţial şi imperfect de apreciere a bunăstării sociale, pentru că includ şi bunuri care pot deprecia calitatea vieţii, starea de sănătate a omului şi a mediului (bunurile “rele”, factorii poluanţi, degradanţi pentru mediu şi condiţia umană ş.a.). [S.C.]
REZULTATE ECONOMICE NOU CREATE,
surplus bănesc peste preţul factorilor de producţie materiali, achiziţionaţi din afara firmei şi consumaţi. La nivel macroeconomic, se concretizează în salarii, profit şi rente, iar la nivel macroeconomic, în venit naţional. [S.C.]
REZULTATE MACROECONOMICE, efecte utile obţinute de agenţii economici, agregate pe ansamblul economiei şi validate de piaţă. R.m. sunt privite din punctul de vedere al spaţiului economic în care acţionează agenţii economici şi al apartenenţei statale a acestora. R.m. sunt înregistrate, măsurate şi calculate de instituţiile specializate, cunoaşterea şi analiza lor având o semnificaţie practică deosebită. Ele constituie punctul de plecare t pentru fundamentarea deciziilor privind performanţele economiilor naţionale, orientarea viitoare a atragerii şi a utilizării resurselor economice, prognozarea dimensiunilor, structurii şi calităţii ofertei şi cererii de bunuri economice, efectuarea comparaţiilor internaţionale (potenţial economic, competitivitate, stabilirea locului fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale). Măsurarea r.m. se bazează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică, specifică ţărilor cu economie de piaţă, respectiv celor cu economie centralizată, planificată. în timp, au funcţionat la nivel planetar două sisteme metodologice, pe baza cărora au fost calculate şi măsurate r.m.: sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) şi sistemul producţiei materiale (S.P.M.). Pe baza informaţiilor oferite de primul sistem se determină următorii indicatori macroeconomici: produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional brut, produsul naţional net, veniul naţional. în cadrul S.P.M. s-au calculat: produsul social, produsul social final, venitul naţional. în prezent s-a generalizat măsurarea r.m. în S.C.N. [S.C.]
REZULTATE MICROECONOMICE, efectele utile (ieşirile) obţinute de agenţii economici producători de bunuri economice, validate de piaţă. R.m. au un caracter primar şi direct, regăsindu-se, prin procesul de agregare, la nivel mezo- şi
macroeconomic. Ele se măsoară în unităţi fizice (kg, km, perechi etc.), în unităţi natural-convenţionale (cai-putere, kWh etc.) şi în unităţi monetare (lei, dolari, mărci etc.). în raport cu gradul lor de cuprindere, r.m. monetare se clasifică în: globale, finale, nou-create şi nete. Rezultatele economice globale exprimă în formă bănească totalitatea bunurilor economice obţinute de agenţii economici producători într-o anumită perioadă, principalul indicator de măsurare a lor fiind cifra de afaceri. Rezultatele economice finale exprimă în formă bănească totalitatea bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului lor economic, principalul indicator utilizat în măsurarea lor fiind valoarea adăugată. Valoarea adăugată brută se concretizează în totalitatea veniturilor ce revin posesorilor factorilor de producţie utilizaţi, ea exprimând rezultatele economice nou-create. Prin scăderea din v.a.b. în preţurile pieţei a consumului de capital fix (amortizarea) şi a impozitelor indirecte se obţine valoarea adăugată netă. [S.C.]
RICARDO, DAVID (1772-1823), economist englez care a avut o contribuţie esenţială la constituirea economiei politice clasice. Fiu al unui agent de bursă (broker), D. Ricardo s-a familiarizat de foarte tânăr cu specificul activităţilor financiar-bancare. S-a specializat în tranzacţii cu titluri de valoare, îndeosebi cu obligaţiuni de stat. Retras în 1815 din activitatea financiară, D. Ricardo s-a consacrat administrării afacerilor sale, activităţii parlamentare (a fost membru al Camerei Comunelor) şi studiului economiei politice. Publică în 1817 “Principles of Political Economy and Taxation” (Despre principiile economiei politice şi ale impunerii), lucrare ce l-a consacrat drept primul economist al epocii sale. Prin această operă şi prin altele mai restrânse ca tematică, dar nu mai puţin importante, D. Ricardo a avut contribuţii marcante la teoria valorii, a preţului, a repartiţiei, a emisiunii monetare. Doctrina ricardiană s-a impus şi prin contribuţii originale la teoria rentei şi a schimburilor economice internaţionale. Op.: “High Price of Bullion” (Preţul ridicat al aurului, 1811); “An Essay on the Influence of Law Price of Corn on the Profits of Stock” (Contribuţie asupra influenţei preţului scăzut al grâului asupra profitului capitalului); “On Protection to Agriculture” (Despre protejarea agriculturii); “Letters to T.R. Malthus” (Scrisori către Malthus); “The Works and Corres-pondence of David Ricardo” (Operele şi
387
RISC DE ŢARĂ
corespondenţa lui David Ricardo), editate de Piero Sraffa în colaborare cu M.H. Dobb în zece volume, în 1951-1955. în România au apărut “Opere alese”, în două volume (1959-1962), la Editura Academiei Române. [S.I.]
RIGIDITATE STRUCTURALĂ, caracteristică a economiilor în tranziţie, care se referă la evidenta incapacitate a acestora de a răspunde prompt la stimulii interni şi externi ai creşterii economice durabile. R.s. vizează în egală măsură rezistenţa economiei în procesul de adaptare la logica economiei de piaţă, slăbiciunea acesteia în a-şi conserva avantajele comparative, precum şi în a genera o realocare netensionată a resurselor. R.s. este o problemă rămasă nerezolvată după ce condiţiile de existenţă ale vechii economii au dispărut. S-a demonstrat că abordarea prin metoda “big bang” de tranziţie amplifică r.s. Depăşirea r.s. presupune un gradualism consecvent în adaptarea la mediul concurenţial atât a microeconomiei, cât şi a macroeconomiei. Măsura ultimă a finalităţii tranziţiei postcomuniste este eliminarea r.s. Termenul echivalent este cel de încordare structurală. [M.D.]
RIGIDITATEA PIEŢEI MUNCII, reglementare puternică a raporturilor de vânzare-cumpărare a mărfii specifice care circulă pe această piaţă, determinată de natura muncii, precum şi de ponderea ridicată a aspectelor ei social-culturale, care se interferează organic cu cele economice. Aceasta se manifestă printr-o redusă flexibilitate sau sensibilitate a relaţiilor de angajare, în diferite momente, începând cu acţiunea de căutare a locurilor de muncă, prelun-gindu-se cu negocierile specifice şi ajungându-se la utilizarea specifică a muncii şi la salarizarea acesteia. [D.C.]
RING, (1) loc amenajat în cadrul bursei, în care, în mod tradiţional, se confruntau cererea şi oferta de titluri, mărfuri fungibile, valute etc. Accesul în r. era permis doar persoanelor autorizate, după reguli clare, prevăzute în regulamentul bursei. (2) înţelegere între firmele-oligopol (de regulă neoficială), de scurtă durată, privind condiţiile de desfacere şi mai ales nivelul preţurilor de desfacere. Practică comercială interzisă de lege. [G.I.]
Risc al afacerilor (v. PROFIT)
Risc comercial (v. RISC DE ŢARĂ)
RISC DE SISTEM, termen care în general, exprimă posibilitatea ca reacţiile unităţilor economice la riscurile implicate de mediul de afaceri în care acţionează să ducă la creşterea instabilităţii sistemului economic în ansamblul său. R. de s. este amplificat de fenomenul globalizării, care, pe de o parte, duce la o alocare mai bună a resurselor, dar pe de altă parte, determină creşterea potenţialului de propagare a perturbaţiilor individuale, datorită dezvoltării şi diversificării legăturilor dintre pieţe pe plan naţional şi internaţional. R. de s. nu este doar o sumă a riscurilor individuale, ci şi un rezultat al interacţiunilor dintre unităţile care alcătuiesc sistemul economic. în interiorul sistemului financiar-bancar, r. de s. exprimă posibilitatea ca falimentul unei instituţii financiare să provoace, prin efectul de propagare în lanţ, falimentul altor instituţii, mergând până la destabilizarea sistemului financiar-bancar. [D.M.]
RISC DE ŢARĂ, termen care exprimă expunerea la pierderi ce pot să apară într-o afacere cu un partener străin, cauzate de evenimente care sunt, cel puţin parţial, sub» controlul guvernului ţării partenerului, în funcţie de natura evenimentelor - economice, sociale, politice - există, în calitate de componente ale riscului de ţară, riscul economic, riscul social şi riscul politic. Riscul economic exprimă probabilitatea înregistrării unei pierderi în afacerile internaţionale din cauza unor evenimente economice (cum ar fi reducerea încasărilor din export, creşterea bruscă a importurilor, restricţii de ordin valutar etc.). Aceste evenimente trebuie să fie sub control guvernamental pentru a fi considerate r. de ţ. Riscul social se referă la probabilitatea înregistrării unei pierderi în afacerile internaţionale din cauza unor evenimente sociale (revolte, divizări religioase, sindicalism militant etc.). Riscul politic* exprimă probabilitatea ca un stat suveran să nu îşi onoreze din motive politice angajamentele decurgând dinA împrumuturile internaţionale. Acesta îmbracă forme variate, cum ar fi lovituri de stat, războaie, naţionalizări etc. Riscul comercial exprimă probabilitatea înregistrării unei pierderi în afacerile internaţionale din cauza unor evenimente aflate sub controlul firmei (respectiv al firmelor) partenere. [D.M.]
RISC ECONOMIC
 388
RISC ECONOMIC, eveniment sau proces nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. Spre deosebire de incertitudine, r.e. se caracterizează prin posibilitatea formulării unei legi (reguli) de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea acestei legi de către cei interesaţi. R.e. este atât obiectiv, cât şi subiectiv. R.e. obiectiv este inerent oricărei activităţi caracterizate prin variaţia rezultatelor probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ. R.e. subiectiv constituie o estimare a acelui obiectiv şi depinde de individ, de informaţia pe care o deţine, de temperamentul şi atitudinea sa. R.e. se clasifică în r. microeconomic, r. macroeconomic şi r. mondoeconomic. R. microeconomic poate fi: risc pur (accidental şi asigurabil, împotriva căruia, deci, unităţile economice se pot asigura, fiind susceptibil de a aduce profit); risc speculativ (se asigură cu dificultate, subiecţii economici implicaţi având posibilitatea fie de a pierde, fie de a câştiga); risc de neplată (de insolvabilitate a unor firme aflate în pragul falimentului); risc de inovaţie (acel risc al întreprinzătorului de a inova şi de a investi, care îl recompensează pe acesta cu profitul inovaţional). R. macroeconomic se prezintă ca: risc social (provocat de evenimente sociale majore, cum sunt grevele generale); risc politic (acel risc provocat de evenimente politice semnificative, ca războaie, schimbări de regim politic etc.); risc economic (concretizat în dezechilibre la nivel general, precum inflaţie galopantă, şomaj de masă, recesiune etc.). R. mondoeconomic se prezintă ca risc de ţară (v. Incertitudine, Probabilitate, Risc de ţară). [D.N.]
RISC FIDUCIAR, pierdere potenţială asociată cu eşecul financiarului în îndeplinirea obligaţiilor sale (v. Risc economic). [D.M.]
Risc politic (v. RISC DE ŢARĂ)
RISC SISTEMATIC, numit şi risc de piaţă, este riscul aferent tuturor titlurilor de valoare dintr-o anumită categorie (acţiuni, obligaţiuni), care decurge din evoluţia generală a pieţei bursiere şi care nu poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor. Măsura r.s. pentru acţiuni este coeficientul beta. [D.M.]
Risc social (v. RISC DE ŢARĂ)
Risc suveran (v. RISC DE ŢARĂ)
RITM DE CREŞTERE ECONOMICĂ, indicator ce exprimă variaţia în timp a producţiei, în funcţie de modificarea preţurilor. La acelaşi preţ şi la o creştere a producţiei de acelaşi tip de la 1.000.000 de maşini în 1980 la 1.200.000 de maşini în 1981, rata de creştere a producţiei fizice este de
1.200.000-1.000.000 T . , , -------Tooăooo-----------100 = 20%. La nivelul
unei economii naţionale, în timp se adună nu numai bunuri diferite, ci se şi folosesc preţuri diferite. Pentru a exprima procesul de creştere economică, putem folosi preţurile constante. în acest caz, indicele de creştere a producţiei în preţuri constante se calculează împărţind indicele producţiei în expresie nominală la indicele preţurilor.
                             Indicele producţiei în preţuri curente
Creşterea în preţuri const = -----Indicele------
                                 preţurilor
Pentru a elimina distorsiunile provocate de variaţiile populaţiei, se foloseşte PNB sau PIB pe locuitor. PNB sau PIB pe locuitor nu ţine seama de repartiţia inegală a veniturilor. în condiţiile în care producţia se diversifică şi preţurile relative se modifică, pentru calcularea r. de c.e. se ajustează valorile nominale ale PIB sau ale PNB cu deflatorul (v. Deflator, Indicele preţurilor). [P.C.]
ROBBINS, LIONEL C. (1898-1984), economist englez, adept al neoliberalismului, profesor universitar. A studiat cu pasiune multe probleme teoretice ale economiei, unele dintre aprecierile sale cu privire la statutul ştiinţei economice având o largă circulaţie şi recunoaştere în lumea specialiştilor. Op.: “Essay on the Nature and Significance of Economic Science” (1935); “The Economic Causes of War” (1933); “The Evolution of Modern Economic Theory” (1870). [D.N.]
ROBINSON, JOAN (1903-1983), economistă engleză, profesor universitar. A făcut studii de istorie şi economie la Colegiul Girton, unde în 1925 a obţinut diploma de masterat. S-a căsătorit în 1926 cu un economist cambridgean, E.A.G. Robinson, cunoscut prin două lucrări de economie industrială şi ca redactor adjunct al lui J.M. Keynes la The Economist Journal.
389
RUEFF, JACQUES
După o şedere în India, soţii Robinson se reîntorc la Cambridge în 1929, puţin înainte de publicarea cărţii lui Keynes “Tratat despre monedă”. Din 1931 J. Robinson devine, alături de E.A.G. Robinson, R. Kahn, R Sraffa, asistentă la seminarul lui Keynes. Ea s-a afirmat printr-o replică dată lui Hayek în controversa legată de evoluţia preţurilor relative ale bunurilor de consum şi investiţii, unde a apărat punctul de vedere keynesian. în 1933, în studiul “Parabola economiilor şi investiţiilor”, anunţa “teoria monetară a producţiei”, ce urma să fie lansată de Keynes. După apariţia “Teoriei generale”, J. Robinson îşi onorează domeniul de cercetare, cel al concurenţei imperfecte. Ea s-a dedicat operei pedagogice, propunându-şi să realizeze o introducere sumară a ideilor esenţiale ale teoriei lui Keynes într-un manual pentru studenţii de anul întâi. Astfel, în 1937 a apărut “Eseuri asupra teoriei ocupării”, care a contribuit la răspândirea şi la creşterea influenţei key-nesismului. în acelaşi timp, gândirea sa apare relativ independentă de Keynes. Deşi Keynes a apărut întotdeauna detaşat de Marx, J. Robinson a considerat că Marx şi Keynes sunt mai legaţi decât par. într-o lucrare publicată în 1942, “An Essay on Marxian Economics” (Eseuri asupra economiei lui Marx), ea a ajuns la concluzia că Marx a intuit ceea ce Keynes a justificat, şi anume: rădăcinile crizelor se află în conflictul cronic dintre capacitatea de producţie şi capacitatea de consum. Renumele său internaţional a fost marcat de tentativa de împăcare a marxismului cu keynesismul, în mediile universitare fiind taxată drept “eretică” şi “neomarxistă”. [R.A.]
Romanian Association of Securities Dealers Autoniated Quotations (v. RASDAQ)
ROSTOW, WALTER W. (n. 1916), economist şi politolog american, profesor universitar. Este cunoscut în rândul economiştilor mai ales prin teoria stadiilor creşterii şi dezvoltării social-economice. Conform acestei teorii, economiile ţărilor avansate economic au parcurs sau parcurg în evoluţia lor mai multe etape: etapa tradiţională, tranziţia, decolarea, maturitatea, consumul de masă. în ceea ce priveşte ţările slab dezvoltate şi în dezvoltare, acestea se află într-una dintre primele trei etape de dezvoltare, urmând să se înscrie şi ele în etapele superioare. Op.: “Economic Philosophy” (1962); “Freedom and Necessity” (1970); “The Stages of Economic Growth” (Stadiile creşterii economice, 1960); “The World Economy: History and Prospect” (1978). [D.N.]
ROTAŢIA CAPITALULUI, circuitul capitalului privit ca proces continuu, care se repetă. Ea se desfăşoară în timp şi cuprinde circuite înlănţuite, în cadrul cărora are loc schimbarea succesivă a formelor funcţionale pe care le îmbracă capitalul exploatat în activitatea unei firme (v. şi circuitul capitalului). în cadrul procesului de r. ac., circuitul este egal cu o rotaţie, numărul acestora într-o anumită perioadă evidenţiind viteza de rotaţie a capitalului (v.). Cu cât r.c. are loc mai rapid, cu atât rentabilitatea lui este mai ridicată (v. Capital, Circuitul capitalului). [M.Gh.]
ROTAŢIA POSTURILOR, componentă a noilor forme de organizare a muncii, aplicabilă marilor întreprinderi, mai ales celor din industria automobilelor (Volvo, Renault, Peugeot etc.), prin care se urmăreşte regruparea sarcinilor parcelare într-un cadru mai larg, cu scopul de a spori interesul şi satisfacţia lucrătorului pentru munca sa. în sens restrâns, r.p. presupune o asemenea organizare a muncii încât individului să-i fie încredinţate succesiv posturi de muncă diferite. Avantajele r.p. constau în aceea că activitatea salariatului devine mai variată şi capătă o mai bună viziune asupra activităţii de ansamblu din atelier, secţie, firmă. R.p. generează şi unele inconveniente: menţine caracterul parcelar al muncii şi cere un efort de readaptare la fiecare loc de muncă nou. Alături de r.p., noile forme de organizare a muncii sunt: lărgirea sarcinilor, îmbogăţirea sarcinilor, constituirea grupurilor semiautonome, cercurile de calitate ş.a. (v. Eficienţă economică, Productivitatea muncii). [G.I.]
RUEFF, JACQUES (1896-1978). S-a născut la Paris, unde în 1919 a devenit elev la Şcoala Politehnică. Este considerat economistul cel mai de seamă al Franţei din secolul al XX-lea. J. Rueff depăşeşte prin practica şi reflecţiile sale calculul economic vizual. La 25 de ani a publicat o lucrare de filozofia ştiinţelor, “Des sciences physiques aux sciences morales”. în 1925, în urma unui concurs, ocupă un post la Inspecţia Finanţelor, unde se remarcă printr-un articol, “Les conditions du salut financier”, din care, în 1926, s-a inspirat direct programul lui Raymond Poincare. Ajunge consilier în cabinetul preşedintelui Poincare, unde se afirmă prin cunoştinţele sale monetare şi prin propunerea unei noi parităţi a francului. Legea din iunie 1928, care consfinţea “francul Poincare”, cuprindea în detaliu
RUGINĂ, ANGHELN.
 390
măsurile preconizate de J. Rueff. între 1927 şi 1930 a fost expert monetar al Societăţii Naţiunilor, susţinând politica de asanare monetară, care viza echilibrul balanţei de plăţi, controlul strict al masei monetare şi un buget echilibrat. între 1930 şi 1933 a fost ataşat financiar la Ambasada Franţei din Londra, studiind lumea financiară dominată de City şi de lira sterlină. în 1952 a fost consilierul lui A. Pinay, iar în 1958 a contribuit decisiv la reforma monetară, prin restabilirea “adevărului preţurilor” şi prin suprimarea indexărilor salariale. Noul franc sau francul greu transforma vechiul franc în centime. Punerea în aplicare a planului Rueff, aşezat pe o bază liberală, s-a făcut în virtutea următorului raţionament: dacă moneda este stabilă şi dacă ea permite pieţei să se adapteze la competiţia naţională reducând costurile, atunci competitivitatea va plasa avantajos Franţa într-o piaţă vastă. Din 1961 numele lui J. Rueff apare asociat cu politica gaullistă în domeniul monetar. Totodată, el s-a remarcat ca adversar al hegemoniei unei ţări asupra monedelor naţionale, criticând în numeroase articole pericolele gestiunii monetare americane. J. Rueff s-a afirmat întotdeauna drept monetarist ataşat aurului, fiind considerat un monetarist metalist. Esenţa teoriei sale se regăseşte în lucrarea “Le halucinant probleme de balance des paiements”, în care susţine că prosperitatea economică nu este posibilă decât printr-o gestiune riguroasă a monedei şi a bugetului. Adept al liberalismului, J. Rueff se dovedeşte adversar al deficitelor bugetare şi al excesului de creaţie monetară, considerate drept creatoare de inflaţie. J. Rueff a fost membru activ al Societăţii de la Mont Pélérin şi, ca toţi adepţii liberalismului, s-a opus atât ideilor socialiste, cât şi celor keynesiste. Din 1964 a fost membru al Academiei Franceze. A fost membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice şi al Societăţii de Economie Politică. Op.: “ Sur une théorie de l’inflation” (Despre o teorie a inflaţiei, 1925); “La crise du capitalisme”, 1945; “Les fondaments philosophiques des systèmes économiques”, 1977. [R.A.]
RUGINĂ, ANGHEL N. (n. 1913), economist american de origine română, profesor emerit de economie şi finanţe la Northeastem University din Boston. A absolvit Şcoala Comercială Superioară din Galaţi în 1932 şi Academia Comercială din Bucureşti în 1936. în anul 1942 obţine primul doctorat la Academia Comercială, cu teza “Viaţa şi opera
economică a lui Dionisie Pop Marţian (1829-1865)”. în acelaşi an, consiliul Băncii Naţionale decide să-l trimită pentru studii de specialitate la Universitatea din Berlin. Din cauza războiului este nevoit să se retragă la Universitatea din Freiburg, unde lucrează cu celebrul economist german Walter Eucken. în anul 1947 susţine un al doilea doctorat în economie şi finanţe cu subiectul “Tipuri de monede şi ordini monetare”, care, în 1949, vede şi lumina tiparului, în anul 1954 a fost invitat să ţină prelegeri la Niagara University din New York, unde a funcţionat până în 1958. Se mută apoi la Northeastem University din Boston, unde rămâne până în 1986, când se pensionează. în 1965 este numit preşedinte al comisiei de experţi economici pentru statul Massachusetts, post pe care îl deţine până în 1970. în 1988 iniţiază International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), care şi-a ţinut primul congres la Sorbona, în 1992. Este ales preşedinte al Societăţii. Este primul economist român devenit membru de onoare al Academiei Române, în
1990. în 1992 i se acordă titlul de Doctor Honoris Causa de către Academia de Studii Economice din Bucureşti şi Universitatea din Iaşi. Creaţia profesorului A.N. Rugină are două dimensiuni fundamentale: cea metodologică şi cea normativ-aplicativă. Lucrarea “Tipuri de monede şi ordini monetare”, publicată în 1949, este o carte de metodologie, în antiteză cu maestrul său, Eucken. Cartea sa “Capitalismul american la răscruce” face o pledoarie pentru “liberalismul social”, bazat pe o economie de piaţă fară “anomalii”, “imperfecţiuni”, “dezechilibre”, “fluctuaţii cumulative”, “inechităţi şi tensiuni”, pe o democraţie în care individul să fie protejat împotriva exceselor şi ingerinţelor puterii, în 1993, Editura Academiei Române publică lucrarea “Principia Oeconomica. Fundamente noi şi vechi ale analizei economice”, unde se prezintă o soluţie pentru ieşirea din impasul în care se află ştiinţa economică. Este vorba despre o sinteză unică între cele două şcoli, cea clasică şi cea modernă, şi despre o paradigmă nouă - cercetarea simultană prin prisma echilibrului şi a dezechilibrului - care duc la alcătuirea unei tabele de orientare pentru ştiinţa economică. Prin aceste cercetări, A.N. Rugină urmăreşte să deschidă porţile celei de-a treia revoluţii în gândirea economică. în vederea implementării idealului său, pe care îl numeşte “liberalism social”, profesorul A.N. Rugină a elaborat programe de reformă pe care le recomandă
 391
RUGINĂ, ANGHELN.
autorităţilor publice. Contribuţiile de seamă ale lui A.N. Rugină se referă la: concepţia potrivit căreia sistemele naturale şi sociale pot încorpora în proporţii diferite atât elemente de echilibru, cât şi elemente de dezechilibru; dezvăluirea existenţei între elementele componente ale sistemului atât a unei forţe coezive, care este concurenţa, cât şi a unei constante, moneda, integral acoperită în aur, argint sau, in extremis, în alte mărfuri, care acţionează ca un parametru natural; descoperirea în cadrul sistemelor sociale a unui cadru instituţional adecvat, pe care l-a numit factorul R;
distincţia netă care trebuie făcută între istorie economică, teorie economică, etică economică, politică şi istoria gândirii economice, în calitate de discipline economice; recunoaşterea faptului că regularităţile din ştiinţele naturii au un alt caracter decât cele din ştiinţele sociale. Profesorul A.N. Rugină este şi un om de aleasă cultură. Este un român autentic, prin numeroasele rădăcini pe care le păstrează în spiritualitatea sa, în atitudinea şi comportamentul său, dovedite în toate împrejurările vieţii. [P.C.]
s
SALARIU, venitul fundamental prin (cu) care se remunerează munca salariată în întreprinderi şi administraţii. S. nu este o remuneraţie oarecare a muncii, ci un mod special de recompensare, şi anume preţul unei munci închiriate şi întrebuinţate de un întreprinzător, respectiv de un agent economic (de o unitate economică) utilizator pe bază de contract. Acesta din urmă (contractul) poate fi explicit sau poate rezulta dintr-o relaţie de dependenţă economică, în funcţie de calitatea beneficiarului de venit, salariul a fost şi este susceptibil şi de diferite alte denumiri: leafa - funcţionari civili; soldă - militari; retribuţie - cadre superioare; simbrie - personal casnic. S. apare în societate numai o dată cu formarea unei categorii de oameni lipsiţi de posibilitatea de a-şi organiza o afacere pe cont propriu, care posedă numai forţa muncii lor ca izvor de existenţă. în sistemul economic capitalist, majoritatea populaţiei active este formată din salariaţi (v. Remunerare, Venit fundamental). [D.N.]
SALARIU BRUT, toate veniturile brute obţinute din muncă, constând din salariul de bază, precum şi din adaosurile salariale corespunzătoare cu munca prestată. [D.N.]
SALARIU COLECTIV, formă a salariului-cost, respectiv sumele ce se acordă tuturor salariaţilor unor întreprinderi pentru participarea lor la rezultatele financiare ale acesteia sau ca facilităţi acordate salariaţilor la unele servicii sociale de care beneficiază (creşe, cantine, tabere de elevi etc.). [D.N.]
SALARIU DE BAZĂ, acea formă a salariului-venit care, teoretic, se determină în funcţie de salariul minim real. Practic, s. de b. se calculează prin înmulţirea tarifului salarial orar negociat cu numărul de ore lucrate într-o lună sau în alt segment de timp. [D.N.]
SALARIU DIRECT, suma primită de salariat, care se determină în corelaţie cu cantitatea de muncă prestată, cu efectele ei, efecte care depind nu numai de calitatea muncii, ci şi de nivelul şi starea economiei
sau a sectorului economic în care se prestează munca. S.d. este format din salariul net şi din alte venituri ce se cuvin salariatului (concediu legal, eventual al 13-lea salariu). [D.N.]
SALARIU EFICIENT, salariu care maximizează contribuţia de efort a individului la activitatea întreprinderii. Considerându-se o funcţie care descrie legătura dintre efortul depus de lucrător şi salariul primit de către acesta, se defineşte s.e. acea valoare a salariului pentru care tangenta la curba funcţiei de efort are valoarea 1. S.e. depinde de nivelul salariului plătit de întreprinderea în cauză, de nivelul salariilor plătite în afara întreprinderii şi de nivelul şomajului. S.e. este folosit ca reper pentru definirea politicilor salariale de către companii în raport cu forţa de muncă înalt calificată, mai ales pentru acele profesii unde normarea muncii este mai dificil de realizat (v. Salariu just). [A.D.]
SALARIU INDIRECT, acea fracţiune a salariului-cost care este plătită familiei salariatului după alte criterii decât munca prestată (v. Salariu colectiv). [D.N.]
SALARIU JUST, salariu care reflectă contribuţia lucrătorului la activitatea unei întreprinderi. Noţiunea de s.j. a fost creată de filosoful scolastic arab Aquinas, ca urmare a preocupărilor sale privind aspectul etic al relaţiilor salariale. Astăzi conceptul de s.j. se regăseşte în noţiunile de corectitudine şi justiţie, atunci când se analizează sau se negociază relaţiile de muncă (v. Politică de venituri, Salariu). [A.D.]
SALARIU MINIM, salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor din categoriile defavorizate un venit care să le asigure un minimum decent de subzistenţă, minimum determinat în raport cu mediul social dat. S.m. reprezintă nivelul de salariu sub care nici un salariat nu trebuie, în principiu, să fie plătit. în condiţiile actuale, când proliferează variate programe atipice de lucru, s.m. îşi pierde din importanţă. [D.N.]
 393
SAMUELSON, PAUL ANTHONY
SALARIU MINIM DE CREŞTERE, formă de salariu care înlocuieşte salariul minim interprofesional garantat. S.m. de c. este indexat atât la creşterea preţurilor de consum, cât şi la evoluţia puterii de cumpărare a salariului mediu orar, care, la rândul ei, depinde de mersul general al economiei (creştere, stagnare, scădere). Aceasta pentru a se evita apariţia şi/sau amplificarea unor decalaje nejustificate economic între s.m. de c. şi salariul mediu pe economie (v. Salariu). [D.N.]
SALARIU NET, sumele de bani pe care salariatul le încasează, acestea rezultând din salariul brut corectat cu diminuările obligatorii conform legii (impozite pe salarii, contribuţii la asigurările sociale, la ajutorul de şomaj etc.). [D.N.]
SALARIU NOMINAL, sumele de bani încasate de salariat pentru munca prestată, exprimate în preţurile curente de piaţă, în termeni inflaţionişti. S.n. decurge din contractul de muncă, care prevede tariful orar de salarizare, durata legală a muncii, indexarea la creşterea preţurilor de consum. [D.N.]
SALARIU REAL, cantitatea de bunuri materiale şi servicii pe care o poate cumpăra un salariat, o familie de salariaţi cu salariul nominal net încasat. Mărimea s.r. depinde aşadar de mărimea salariului nominal net, dar şi de modificarea preţurilor şi tarifelor. în dinamică, s.r. se află în relaţie directă cu modificarea salariilor nominale nete şi în relaţie indirectă cu modificarea preţurilor de consum (v. Salariu, Salariu nominal). [D.N.]
SALARIU SOCIAL, sumă de bani pe care societatea, în totalitatea ei, o acodă anumitor salariaţi care au ajuns într-o situaţie-limită, impunându-se creşterea veniturilor lor pentru a putea face faţă respectivelor aspecte nefavorabile (accidente de muncă, boli profesionale, şomaj, alienare involuntară ş.a.). [D.C.]
SALARIZARE, operaţii sau activităţi succesive care constau în determinarea şi plata salariului şi care comportă: a) relevarea situaţiei salariatului; b) aprecierea (stabilirea) salariului în expresie absolută şi relativă; c) compunerea salariului pe elemente constitutive, existente sau posibile; d) achitarea salariilor.
I se mai spune şi sistem de s. Relevarea situaţiei
salariatului constă în evaluarea concordanţei dintre caracteristicile individuale ale acestuia - experienţă, capacitate, comportament personal etc. - cu obligaţiile locului de muncă pe care-1 ocupă, prin realizarea cărora contribuie la activitatea firmei, obţinând dreptul de a fi remunerat în funcţie de contribuţia efectivă. Aprecierea sau stabilirea salariului în expresie absolută şi relativă decurge din situaţia salariatului şi depinde în mod determinant de piaţa muncii, în cadrul căreia cererea şi oferta variază pe domenii profesionale, în funcţie de poziţia geografică, de mărimea şi eficienţa întreprinderii etc. Compunerea salariului se realizează pe baza celor două stadii anterioare şi relevă modul cum trebuie să se constituie mărimea salariului, ce părţi trebuie să cuprindă acesta şi ce mărime au ele, care părţi trebuie să fie fixe şi care variabile, după ce criterii să se aprecieze, variabilitatea, alegerea primelor, semnificaţia şi importanţa cointeresării (stimulării), modul în care trebuie respectate constrângerile (restricţiile) legale atât de către firmă, cât şi de către salariat. Achitarea salariului implică măsurile necesare pentru ca salariaţii să intre efectiv în posesia remuneraţiei în numerar, prin decontare sau pe alte căi. S. are în linii generale un conţinut similar peste tot în lume, dar se realizează în mod diferit de la firmă la firmă, în funcţie de politica salarială, de condiţiile întreprinderii şi de mediul economico-social al acesteia, ceea ce face ca mărimea salariului să nu fie aceeaşi decât în mod întâmplător (v. Salariu). [G.P.T.]
SAMUELSON, PAUL ANTHONY (n. 1915, în S.U.A.), economist, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Chicago, pe care a absolvit-o în 1935. îşi susţine teza de doctorat în 1941 la Universitatea Harvard. A funcţionat ca profesor la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (1940-1985). De asemenea, a fost consilier economic al Administraţiei americane în mai multe rânduri, îndeosebi în Administraţia Kennedy. Pentru multiplele sale activităţi şi responsabilităţi (cercetător, profesor, consilier de înaltă autoritate pe probleme economico-financiare), P.A. Samuelson a primit numeroase premii în ţară şi peste hotare. Ca o încununare a întregii sale activităţi, i s-a atribuit Premiul Nobel (1970) pentru “ridicarea nivelului analitic şi metodologic general al ştiinţei economice cu ajutorul instrumentarului matematic, pentru meritele sale în reprezentarea legilor fundamentale
SANCŢIUNI ECONOMICE
 394
ale economiei de piaţă”. Lucrările lui P.A. Samuelson acoperă aproape întreaga sferă a ştiinţei economice, în domeniul dinamicii economice, el a investigat modul în care se comportă un sistem economic în afara echilibrului şi cum se dezvoltă o economie de la o perioadă la alta în legătură cu fazele ciclului. El a specificat condiţiile care determină stabilitatea unui sistem economic, condiţii care de multe ori coincid cu cerinţele stabilităţii statice. Dependenţa intimă, formală dintre statică şi dinamică a fost denumită de către P.A. Samuelson “principiul corespondenţei”, în “Interaction between the Multiplier Analysis and the Principie of Acceleration” (Interacţiunea dintre analiza multiplicatorului şi principiul acceleratorului, 1939) el a analizat procesul care a devenit baza analizei ciclului de afaceri. în dezbaterea despre capital şi creştere din anii 1960, purtată cu şcoala de la Cambridge, el a susţinut conceptul neoclasic al capitalului. P.A. Samuelson a analizat, de asemenea, condiţiile eficienţei economice suplimentare, mai ales în a sa teoremă a barierei, care defineşte condiţiile creşterii maximale. în teoria cererii consumatorului, viziunea sa este diferită de cea comună, el folosind dezvoltarea teoremelor despre comportamentul consumatorului bazate pe metode deductive, definind preferinţele pe baza comportamentului consumatorului observat (“revealed preferences”). în domeniul economiei bunăstării, el a stabilit testele care-i poartă numele, adică criteriile de judecare a modului în care bunăstrarea va creşte prin anumite schimbări. în domeniul economiei internaţionale, P.A. Samuelson a dezvoltat teorema potrivit căreia comerţul liber reduce venitul ce revine factorilor de producţie rari. Din acest moment, el a colaborat la dezvoltarea principiului Hecksher-Ohlin, arătând cum o creştere a preţului unui bun poate spori venitul factorului de producţie care este folosit mai intensiv. Aceasta duce la formularea teoremei egalizării preţului factorilor, în ceea ce priveşte finanţele publice, a sa teorie pură a cheltuielilor publice, care încearcă să determine alocarea optimă a resurselor în condiţiile bunurilor private şi publice, este, de asemenea, o realizare deosebită. P.A. Samuelson s-a angajat în dezbateri teoretice ample, îndeosebi cu M. Friedman şi cu Joan Robinson, în cadrul cărora el a făcut o analiză critică riguroasă a teoriilor şcolii neoclasice. Rezultatul acestora a fost studiul intitulat “Paradoxurile teoriei capitalului”. în ciuda faptului că a fost un scriitor prolific, P.A. Samuelson a scris doar două cărţi: “The Foundations of Economic Analysis” (Bazele analizei
economice, 1947) şi “Economies” (1948), aflată în prezent la ediţia a XV-a, lucrare tradusă în 45 de limbi. De asemenea, este coautor al lucrării “Linear Programming and Economic Analysis” (Programarea liniară şi analiza economică, 1958). [D.N.]
SANCŢIUNI ECONOMICE, măsuri economice prohibitive (embargouri) aplicate de comunitatea internaţională asupra exportului şi/sau importului de bunuri materiale, servicii, resurse etc. către sau dintr-o anumită ţară. S.e. constituie un instrument suplimentar al presiunilor politice exercitate de comunitatea internaţională asupra unei ţări care se face vinovată de abateri grave de la normele internaţionale (crime de război, rasism etc.). [P.I.]
SATISFACTORI, grupă principală de bunuri economice, constituită după criteriul destinaţiei lor finale. S. cuprind bunurile de consum personal (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.) şi bunurile de consum social (servicii publice de sănătate, de educaţie etc.). [D.N.]
SATISFACŢIE MAXIMĂ, scop al oricărei firme, al oricărei unităţi economice. De pildă, întreprinzătorii urmăresc maximizarea profitului încasat; managerii unor firme mari având acest scop vor continua să lărgească producţia, chiar dacă vor înregistra o reducere a profitului total, condiţia fiind ca acesta să nu coboare sub nivelul minim. [M.G.]
SAY, JEAN BAPTISTE (1767-1832), economist francez, profesor universitar şi om de afaceri. La 21 de ani a publicat primele texte semnificative - “La liberté de la presse” (Libertatea presei). A crezut profund în ideile Revoluţiei Franceze: libertatea presei, alegeri libere, republică. La 29 de ani pleacă să lucreze în Anglia, unde îl descoperă pe Smith şi al cărui discipol devine. în 1803 publică “Traité d’économie politique” (Tratat de economie politică), lucrare considerată multă vreme drept o simplă vulgarizare a operei lui A. Smith. Ulterior, el dezaprobă noul regim, părăseşte Parisul şi înfiinţează o filatură de bumbac în Pas de Calais. în 1813 se întoarce la Paris şi publică în 1814 a doua ediţie a Tratatului său. în 1816 publică “Catéchisme d’économie politique” (Bazele economiei politice), operă polemică dedicată apărării concurenţei, liberului schimb şi libertăţii întreprinderilor. în 1816 iniţiază primul concurs de economie politică din
 395
SCHIMBURI INTERNAŢIONALE
Franţa. în 1819 Guvernul Restauraţiei a creat pentru el un curs de economie industrială, care a însemnat şi recunoaşterea instituţională a economiei politice. Ca profesor la Arts et Métiers a redactat un “Cours complet d’économie politique” (Curs complet de economie politică). A obţinut crearea unei catedre de economie la College de France în 1830, marcând intrarea unei noi discipline în templul oficial al gândirii. Dintre contribuţiile sale cele mai importante amintim: concepţia lărgită a factorilor de producţie, concepţia despre monedă (moneda nu este dorită decât pentru bunul ce poate fi cumpărat cu ea), legea debuşeelor sau legea Say (valoarea orjpărui produs se transformă în venituri pentru cel care l-a creat). Banii care circulă mereu vor fi automat cheltuiţi. în acest mod, valoarea totală a producţiei va fi egală cu valoarea totală a veniturilor distribuite sau tot ceea ce se produce se va cumpăra pentru că este distribuită o putere de cumpărare echivalentă. Bogăţia nu vine de la cerere, ci de la producţie, care creează venituri îmbogăţind populaţia. Teoretician al ofertei, S. are o viziune optimistă asupra unei creşteri autoîntreţinute. Promotor al liberalismului, el denunţă statul drept rău întreprinzător şi concurenţa inegală şi neloială a sectorului public. [R.A.]
SĂRĂCIE, situaţie de lipsă materială definită printr-un venit bănesc ce rămâne inferior unui prag considerat limită, în condiţii date, pentru existenţa umană. S. este un mod de viaţă prin natura sa şi un fenomen multidimensional. S. nu este o problemă individuală, ci una colectivă, socială, care atinge în mod grav demnitatea şi drepturile fundamentale ale omului. în concepţia formulată de Consiliul Europei (Strasbourg, 1991), “ea reprezintă nerecunoaşterea unui drept fundamental al fiecărei persoane, acela de a trăi în demnitate”. Teoria economică a s. ia în consideraţie două elemente: modelul omului, individualizat prin cerinţe, aspiraţii, nevoi diversificate; modelul comportamentului său diferit ca dotare intelectuală, înclinaţii şi mentalităţi. Conceptual, s. este abordată psihologic, prin efectele privaţiunii, sociologic, ca relaţie individ-societate, economic, ca resurse de venit, de avere insuficiente pentru un mod de trai decent şi obişnuit în societate. S. este abordată în sens absolut şi în sens relativ. S. absolută exprimă statutul individului sau familiilor care nu dispun de condiţiile minime de viaţă subordonate menţinerii randamentului fizic (hrană,
condiţii de locuit, îmbrăcăminte, încălţăminte, articole igienico-sanitare etc.); acest concept a devenit bază pentru definirea “nivelului de subzistenţă”. S. relativă, întâlnită mai des în analizele sociale, exprimă un nivel insuficient de resurse pentru un trai normal, comparativ cu posibilităţile existente în societate, cu alte categorii de indivizi. S. relativă implică noţiunea de grup de referinţă pentru a face comparaţii prin intermediul conceptului de “decalaj” între grupul cel mai sărac şi restul comunităţii. Privită ca fenomen social şi economic, în egală măsură, s. necesită regândirea politicii sociale, în special în perioada de tranziţie, şi evaluarea măsurilor de protecţie socială a grupurilor defavorizate (v. Prag de sărăcie, Politică socială). [I.M.]
Sărăcie absolută (v. SĂRĂCIE)
Sărăcie relativă (v. SĂRĂCIE)
SCHIMBUL (CIRCULAŢIA), componentă a activităţii economice care cuprinde activităţile de distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi, depozitarea şi păstrarea acestora, precum şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică (servicii distributiv-comerciale, servicii de depozitare şi păstrare, servicii de know-how, servicii de comunicaţii şi telecomunicaţii). S. este o consecinţă a diviziunii sociale a muncii (v. Activitate economică). [T.C.G.]
SCHIMBURI INTERNAŢIONALE, ansamblul operaţiunilor comerciale şi financiare efectuate de către agenţii economici din diferite ţări. Cuprinde totalitatea schimburilor de bunuri materiale şi servicii (importuri şi exporturi), mişcările de capitaluri pe termen scurt şi lung, transferurile în contrapartidă. Noţiunea de s.i. nu se confundă cu aceea de comerţ exterior. Elementele componente ale s.i. se reflectă în balanţa de plăţi. Specifică ultimelor decenii este tendinţa de instituţionalizare a s.i. Au fost înfiinţate o serie de instituţii în scopul promovării comerţului mondial: a) instituţii din sistemul Naţiunilor Unite (Organizaţia Mondială a Comerţului - O.M.C., Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare - U.N.C.T.A.D.); b) organizaţii internaţionale pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor; c) organizaţii economice regionale
SCHOLES, MYRON S.
396
interstatale, care urmăresc desfiinţarea barierelor vamale, reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale comune în relaţiile externe etc. [A.G.]
SCHOLES, MYRON S. (n. 1941, în S.U.A.), economist, profesor universitar. în anul 1969 obţine titlul de doctor în economie la Universitatea Chicago, în prezent este profesor de finanţe la Universitatea Standard (S.U.A.) şi cercetător la Institutul Hoover. împreună cu Fisher Black şi Robert Merton, M.S. Scholes a avut o contribuţie de pionierat în ştiinţa economică, dezvoltând o nouă metodă de determinare a valorii derivatelor. Munca lor novatoare de la începutul anilor 1970, ce a rezolvat o veche problemă în teoria economică financiară, a asigurat o nouă cale de gestionare a riscului financiar. Metoda lor a contribuit substanţial la dezvoltarea rapidă a pieţelor derivatelor în ultimii 20 de ani. M.S. Scholes, împreună cu Robert Merton, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Economie în 1997. Motivaţia juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei a fost astfel formulată: “Pentru descoperirea şi fundamentarea unei noi metode de determinare a valorii derivatelor.” în anul 1973, Fisher Black şi M.S. Scholes publică o formulă de evaluare, care acum este cunoscută sub numele de formula Black-Scholes. Ei au lucrat împreună cu Robert Merton. Ideea ce stă în spatele noii metode poate fi explicată astfel: se presupune o aşa-numită opţiune europeană, care dă dreptul de a cumpăra o acţiune certă la un preţ de 100 $ în trei luni. Această opţiune dă posibilitatea cumpărării sau vânzării numai la o dată fixă, în timp ce o opţiune americană permite vânzarea sau cumpărarea în orice moment până la o dată fixată. Evident, valoarea acestei opţiuni depinde de preţul ei actual de vânzare. Cu cât preţul de astăzi al acţiunii este mai ridicat, cu atât probabilitatea ca peste trei luni preţul ei să depăşească 100 $ este mai mare, caz în care se va plăti pentru a valorifica opţiunea. O formulă pentru evaluarea opţiunii ar trebui să determine exact cum depinde valoarea ei de preţul actual al acţiunii. Valoarea modificării datorate unei schimbări a preţului actual al acţiunii este numită “delta” opţiunii. Dacă preţul acţiunii este alterat în timp şi dacă timpul scadenţei este apropiat, se modifică şi “delta” opţiunii. Pentru a păstra un portofoliu acţiuni-opţiuni lipsit de risc, investitorul trebuie să-i schimbe componenţa. Black, Merton şi M.S. Scholes au presupus că asemenea tranzacţii se pot desfăşură permanent, fără costuri de
tranzacţie. Condiţia ca venitul unui portofoliu acţiuni-opţiuni lipsit de risc să fie realizat în orice moment, implică o ecuaţie parţială diferenţială a cărei soluţie este dată de formula Black-Scholes pentru opţiuni:
            C = SN (d) - Le-" N (d - aVt), unde variabila d este definită astfel:
Conform acestei formule, valoarea opţiunii C este dată de diferenţa dintre preţul anticipat al acţiunii (primul termen din partea dreaptă a ecuaţiei) şi costul anticipat (al doilea termen din partea dreaptă), dacă opţiunea este folosită. Dacă valoarea opţiunii este ridicată, preţul actual al acţiunii S este ridicat, volatilitatea preţului acţiunii (măsurată prin deviaţia standard, a) este mare, rata dobânzii lipsită de risc este mare (r), scadenţa este îndepărtată (t), preţul de execuţie este mic (L), iar probabilitatea de valorificare a opţiunii este evaluată de o funcţie de distribuţie normală standardizată (N). Toţi parametrii din această ecuaţie pot fi observaţi, cu excepţia deviaţiei standard (s), care trebuie estimată pe baza datelor de pe piaţă. Dacă preţul opţiunii este cunoscut, această formulă poate fi folosită pentru estimarea deviaţiei standard. La o lună după ce la Bursa din Chicago au început operaţiuni cu derivate, Black şi M.S. Scholes publică formula lor. începând cu 1975, aceasta a fost aplicată de investitori pentru a evalua şi pentru a-şi proteja poziţiile în privinţa opţiunilor. Astăzi mii de investitori şi dealeri utilizează zilnic această formulă. Contribuţiile teoretice ale lui M.S. Scholes (cele mai multe în colaborare cu Fisher Black) se regăsesc în diferite studii şi articole: “The Valuation of Option Contracts and a Test of Market Efficiency” (Journal ofFinance, voi. 27, 1972); “The Pricing of Options and Corporate Liabilities” (Journal of Political Economy, voi. 81, 1973); “The Effects of Dividend Yield and Dividend Policy on Common Stock Prices and Retums” (Journal of Financial Economics, voi. 1, 1974); “The Capital Asset Pricing Model: Scme Empirical Tests”; “Dividends and Taxes”; “Estimating Betas from Nonsynchronous Data” (Journal of Financial Economics, voi. 5, 1977). [D.C.]
SCHULTZ, THEODORE W. (n. 1902, în S.U.A.), economist, profesor universitar. A studiat la Colegiul din Dakota de Sud, pe care l-a absolvit în 1927. A
397
SCHUMPETER, JOSEPH ALOIS
continuat studiile la Universitatea Wisconsin, unde îşi ia masteratul în 1928 şi obţine titlul de doctor în 1930. A funcţionat ca profesor mai întâi la Colegiul din statul Iowa, apoi la Universitatea din Chicago. Pentru activitatea sa profesional-ştiinţifică a fost răsplătit cu numeroase premii şi medalii. în anul 1979 T.W. Schultz a primit Premiul Nobel pentru Economie, motivaţia Academiei de Ştiinţe a Suediei fiind următoarea: pentru activitatea de pionierat în cercetarea dezvoltării economice şi a problemelor ţărilor în curs de dezvoltare, pentru studiile sale asupra rolului “capitalului uman în dezvoltarea economică”. în optica lui T.W. Schultz, dezvoltarea agriculturii în ţările slab dezvoltate economic este o precondiţie a industrializării lor. T.W. Schultz a propus, pe baza unei ample şi profunde analize, ca problemele dezvoltării agriculturii să fie rezolvate în spiritul teoriei economice generale. El a devenit celebru prin opoziţia faţă de subvenţiile destinate susţinerii preţului produselor agricole, subvenţii care împiedică alocarea optimă a factorilor de producţie. Veniturile producătorilor agricoli trebuie să fie sporite pe baza stimulării investiţiilor, care urmează să ducă la creşterea productivităţii în sectorul agricol. înarmat cu o asemenea viziune asupra dezvoltării economice, T.W. Schultz susţine că ţările rămase în urmă sub aspect economic se pot angaja într-un proces de luptă cu subdezvoltarea numai dacă vor adopta şi implementa programe şi strategii coerente, în cadrul cărora să-şi găsească locul atât agricultura, cât şi industria. T.W. Schultz este cunoscut ca un susţinător consecvent şi raţional al aşa-numitei “revoluţii verzi”, care, în sinteză, ar putea să însemne o creştere radicală a productivităţii în sectorul agricol prin inovaţia tehnologică şi prin formarea şi dezvoltarea “capitalului uman”. De fapt, ca specialist în problemele dezvoltării, economistul american pune un accent aparte pe rolul educaţiei tineretului şi al pregătirii continue a populaţiei adulte, ca factor calitativ al creşterii şi dezvoltării economice. Nu puţini sunt aceia care îl consideră pe T.W. Schultz fondatorul unei discipline relativ autonome - economia educaţiei. Titlurile principalelor lucrări publicate pun în evidenţă preocupările sale ştiinţifice, ca şi modul de abordare a problemelor cercetate. Op.\“Agriculture in an Unstable Economy” (Agricultura în economia instabilă, 1945); “The Economic Value of Education” (Valoarea economică a educaţiei, 1963); “Economic Growth and Agriculture” (Creşterea economică şi agricultura, 1968); “Investment in Human Capital” (Investiţia în
capitalul uman. Rolul educaţiei şi cercetării, 1971); “Investing in People: The Economics of Population Quality” (Investiţia în oameni: economia calităţii populaţiei, 1981). [D.N.]
SCHUMPETER, JOSEPH ALOIS (1883-1950), economist austriac, profesor universitar la Graz, Bonn, Cernăuţi şi Harvard. între 1901 şi 1906 a studiat dreptul şi economia la Universitatea din Viena, urmând cursurile lui Von Wieser şi Böhm-Bawerk. în 1908 a publicat “Natura şi conţinutul principal al vieţii economice”, iar în 1909 ocupă un post universitar la Universitatea Cernăuţi. Din 1911 şi până în 1919 a fost profesor la facultatea din Graz. începând cu 1913, Universitatea Columbia îl are ca profesor invitat. în 1919 acceptă postul de ministru de finanţe în guvernul socialist austriac, la propunerea prietenului său Otto Bauer. Devine apoi preşedinte la Bierdermannbank, unde rămâne până la falimentul acesteia. Se reîntoarce la cariera universitară şi de teoretician, ca profesor la Universitatea din Bonn. Din 1932, după câteva vizite în Japonia şi SUA, se stabileşte definitiv la Harvard. J.A. Schumpeter s-a impus în ştiinţa economică prin activitatea sa de teoretician novator. Analiza sa economică se detaşează prin importanţa acordată dinamicii, istoriei şi reinterpretării ciclurilor economice, ţinând cont de progresul tehnic şi de întreprinzători. Volumului apărut în 1912, “Teoria evoluţiei economice” (Theorie der Wirtschaftlichen Entwicklung), îi urmează o lucrare scrisă în S.U.A., în 1939, despre ciclurile economice: “Business Cycles: a Theoretical, Historical and Statistical Analysis of the Capitalist Process” (Ciclurile economice: o analiză teoretică, istorică şi statistică a procesului capitalist). în 1942 scrie “Capitalism, Socialism and Democracy” (Capitalism, socialism şi democraţie), în care îşi sintetizează propriile dileme asupra şanselor supravieţuirii capitalismului prin diminuarea spiritului întreprinzător şi a inovaţiei. De asemenea, el s-a impus ca istoric al gândirii economice, redactând mai multe studii, publicate în 1954 de soţia sa sub titlul “History of Economic Analysis” (Istoria analizei economice). Lucrarea respectivă a fost apreciată drept inegalabilă, reflectând erudiţia, profunzimea şi acurateţea comentariilor autorului. J.A. Schumpeter este de asemenea un mare sociolog, el analizând implicaţiile imperialismului, clasele sociale şi raporturile dintre ele, multiplele aspecte ale rolului şi crizei statului. Opera lui J.A. Schumpeter cunoaşte o deosebită popularitate după 1975. [R.A.]
SCONT
398
SCONT, sumă reţinută de o bancă din cea înscrisă pe efectul comercial cu prilejul scontării acestuia. I se mai spune şi taxă de s., iar dacă este exprimată procentual i se spune rată a s. S. acoperă profitul băncii şi cheltuielile. Este îndeaproape urmărit de autorităţile monetare, îndeosebi de banca centrală, care stabileşte scontul oficial sau taxa scontului oficial. Mărimea acestuia este în funcţie de impulsul pe care banca centrală urmăreşte să-l dea pe piaţa monetară. Atât s., cât şi s. oficial sunt interpretate ca mesaje ale băncilor şi mai ales ale băncii centrale asupra evoluţiei dobânzii şi creditului. Creşterea s. este considerată un simbol al diminuării creditelor, iar scăderea, dimpotrivă, un simbol al încurajării creşterii creditelor (v. Scontare, Rescontare). [G.P.T.]
SCONTARE, operaţiune prin care o bancă plăteşte purtătorului unui efect de comerţ neajuns la scadenţă suma înscrisă pe el, mai puţin un comision. Pentru deţinătorul efectului comercial are loc schimbul creanţei sale pe bani efectivi, ceea ce constituie de fapt un credit garantat cu efectul de comerţ respectiv. Pentru bancă, s. reprezintă o refolosire a depozitelor pentru acordarea unui credit garantat pe durata de valabilitate a efectului comercial. Există mai multe forme de s. Regimul s. este strict reglementat din punct de vedere juridic, pentru a se evita dificultăţile ce pot apărea într-o astfel de relaţie (v. Efecte de comerţ, Scont). [G.P.T.]
Sector-cheie (v. SECTOR ECONOMIC)
SECTOR ECONOMIC, (1) domeniu definit de activitate economică şi/sau socială, într-un stat, o organizaţie sau o instituţie. în economie, termenul desemnează un ansamblu de întreprinderi care exercită aceeaşi activitate principală. Distincţia curentă, bazată fie pe dinamici ale ritmului creşterii productivităţii, fie pe fazele istorice ale dezvoltării (teoria valurilor), permite o primă clasificare, care cuprinde: s.e. primar (agricultura, silvicultura, pescuitul, industria extractivă), s.e. secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), s.e. terţiar (prestări de servicii în învăţământ, bănci, asigurări, cercetare, transport, distribuire etc.); unii autori remarcă naşterea unui s.e. cuaternar o dată cu dezvoltarea noilor servicii: informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică. (2) Diviziune a activităţii economice
naţionale realizată, conform criteriilor juridice, pe baza proprietăţii: sector privat (ansamblul întreprinderilor private în care capitalul aparţine particularilor, societăţilor private, precum şi sectorului asociativ), sector public (în sens larg, ansamblul întreprinderilor publice şi al administraţiilor publice; în sens restrâns, ansamblu de întreprinderi în care statul exercită o influenţă preponderentă), sector mixt (ansamblu de întreprinderi în care se combină, în forme şi proporţii diferite, proprietatea publică cu cea privată). (3) Sector economic-cheie, sector care joacă un rol motor pentru alte sectoare, deşi poate constitui şi un loc îngust pentru restul economiei în cazul în care nu îşi poate spori corespunzător producţia. Sectoarele economice şi ramurile-cheie sunt puse în evidenţă prin matricea lui Leontief; ele corespund sectoarelor care au coeficienţii tehnici de producţie sau de distribuire cei mai ridicaţi (v. Agent economic, Ramură economică, Sector instituţional). [T.C.G.]
SECTOR INSTITUŢIONAL, totalul unităţilor economice sau instituţionale care au un comportament analog. Acest comportament se caracterizează prin: a) funcţia economică principală; b) resursele principale. Gruparea unităţilor economice pe s.i. asigură omogenitatea lor. Unităţile economice sau instituţionale rezidente se grupează în s.i. astfel:
a) societăţi comerciale nefinanciare; b) societăţi sau instituţii financiare; c) întreprinderi sau societăţi de asigurare; d) administraţii publice; e) administraţii private; f) menaje sau gospodării. Un alt sector, al şaptelea, denumit exteriorul sau restul lumii, cuprinde unităţile economice sau instituţionale nerezidente (v. Agenţi economici, Sector economic). [G.P.T.]
Sector mixt (v. SECTOR ECONOMIC)
SECTOR PRIVAT, ansamblul întreprinderilor private în care capitalul aparţine particularilor, societăţilor private, precum şi sectorului asociativ (v. Sector economic). [C.L.]
Sector public (v. SECTOR ECONOMIC)
SECTORUL AFACERILOR, componentă principală a unei economii de piaţă moderne. S.a. se delimitează sub aspect economic, în sensul că el include toate activităţile organizate şi desfăşurate cu
399
SEGMENTAREA PIEŢEI MUNCII
scop lucrativ. S.a. se extinde la societăţile comerciale de capitaluri şi de persoane de toate genurile (industriale, agricole, de comerţ şi turism, de transporturi etc.), la bănci şi societăţi de asigurare, la burse de mărfuri şi de valori etc. Afacerile sunt susţinute de întreprinzători care îşi asumă riscul folosirii capitalului (propriu, al acţionarilor, sau împrumutat) pentru a promova oportunitate particulară în scopul obţinerii unui profit (v. Afaceri, întreprinzător). [D.N.]
SECURITATE ALIMENTARĂ, posibilitatea tuturor oamenilor de a dispune în permanenţă de alimentele necesare pentru a duce o viaţă activă şi sănătoasă. în viziunea ONU şi a altor organisme internaţionale, elementele s.a. constau în existenţa disponibilităţilor alimentare necesare, dar şi în puterea de a le achiziţiona. Inegalităţile actuale din alimentaţie existente între ţări şi, în interiorul ţărilor, între clase şi categorii socio-profesionale sunt o reflectare a insuficienţelor cantitative şi structurale ale producţiei agroalimentare. S.a. constituie un obiectiv esenţial al politicilor agrare la nivel naţional şi internaţional prin care se urmăresc dezvoltarea sectorului agricol şi formarea veniturilor necesare procurării hranei. La nivel naţional, s.a. nu presupune autosatisfacere alimentară totală. E posibil ca fiecare ţară să opteze pentru producerea integrală a bunurilor alimentare sau, dacă avantajul comparativ e în alt domeniu, să folosească încasările valutare ale acestuia pentru a importa bunurile agroalimentare la a căror producţie renunţă. S.a. a populaţiei poate fi asigurată dacă aceasta dispune şi de veniturile necesare cumpărării produselor agroalimentare. Pe plan mondial, s.a. constituie un prim obiectiv al FAO, care a lansat în ultimii ani Programul alimentar, menit să contribuie la eradicarea foametei în zonele cele mai sărace ale Globului şi să amelioreze situaţia alimentară în ţările deficitare în produse agroalimentare (v. FAO, Politică agricolă). [S.I.]
Securitate socială (v. SISTEMUL SECURITĂŢII SOCIALE)
SEGMENTAREA PIEŢEI, procesul de divizare a pieţei în diferite segmente componente. Aceasta face posibil ca un produs să fie proiectat cu mai mare atenţie pentru acel subsegment de piaţă şi permite firmelor identificarea nişelor de piaţă neabordate încă,
pe care să îşi poată concentra eforturile în mod profitabil. Neajunsurile segmentării rezidă în incapacitatea acesteia de a obţine economii de scară şi în pericolul de a comercializa un produs pentru un segment total nepotrivit. [P.M.]
SEGMENTAREA PIEŢEI MUNCII, (1) teză potrivit căreia piaţa muncii nu are un caracter unitar, ci se compune dintr-o piaţă primară, care se formează şi funcţionează în mod specific, fiind dominată de marile firme care îşi păstrează salariaţii timp îndelungat, şi o piaţă secundară, în cadrul căreia raportul cerere-ofertă are caracter permanent, general şi concurenţial. Cele două pieţe sunt considerate ca neavând legături între ele, pentru că solicită meserii şi mai ales un nivel de pregătire foarte diferit, purtătorii cererii de muncă au situaţii complet diferite, iar mecanismele de funcţionare nu sunt aceleaşi. S.p.m. se concretizează în: a) stratificarea locurilor de muncă după mai multe caracteristici importante, cum ar fi: nivelul salariilor, măsura în care este garantată cariera, nivelul mediu de calificare, perspectivele de promovare, condiţiile de muncă. Când toate acestea sunt favorabile, se consideră că este vorba despre piaţa primară, iar când sunt nefavorabile - despre piaţa secundară a pieţei muncii;
b) stratificarea salariaţilor după vechimea prezenţei pe piaţa muncii, nivelul mediu de pregătire, rata sindicalizării, gradul de stabilitate a comportamentelor şi aspiraţiilor. Când acestea sunt avantajoase salariaţilor, este vorba despre piaţa primară, iar când nu, despre piaţa secundară. Se delimitează astfel două moduri de utilizare a muncii salariate şi două tipuri de salariaţi: pe de o parte, un segment de salariaţi cu vechime, sindicalizaţi, bine integraţi pe piaţa primară, cu perspective de promovare şi cele mai bune salarii, ceea ce accentuează stabilitatea aspiraţiilor; pe de altă parte, forţa de muncă din sectorul secundar, fară acces pe piaţa primară, slab pregătită şi puţin sindicalizată, fară perspectivă de promovare, cu comportamente mai puţin stabile, toate acestea formând un cerc vicios cu numeroase obiective. S.p.m. i se mai spune şi dualismul pieţei muncii. (2) Piaţa muncii în desfăşurarea sa pe meserii sau specialităţi. întrucât meseriile şi specializările nu sunt substituibile între ele decât în mică măsură, se consideră că piaţa muncii funcţionează pe segmente, fiecare meserie sau specializare constituind un segment (v. Piaţa muncii). [G.P.T.]
SELECŢIE ADVERSĂ
 400
SELECŢIE ADVERSĂ, mecanism care operează în condiţii de informaţie asimetrică. S.a. este specifică pieţei în cadrul căreia se tranzacţionează un bun în unităţi de calităţi diferite. Atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii au informaţii complete cu privire la calitatea fiecărei unităţi vândute. în cel mai bun caz, cumpărătorii au acces doar la informaţia privind distribuţia calităţii pentru unităţile vândute anterior, în absenţa unor instituţii specifice care să permită cumpărătorilor să facă deosebire între unităţile de calităţi diferite, se tinde să se cumpere nu numai unităţi de calitate superioară, ci şi unităţi de calitate inferioară. în aceste condiţii, mecanismul con-curenţial al pieţei nu mai duce la determinarea unui preţ unic. Caracteristicile situaţiei de echilibru depind de aranjamentul instituţional utilizat pentru stabilirea preţului. Piaţa asigurărilor reprezintă exemplul tradiţional de piaţă în care operează s.a. Primele de asigurare sunt calculate în conformitate cu informaţia disponibilă pentru societatea de asigurări. Aceasta nu poate realiza o evaluare perfectă a riscurilor la care sunt expuşi diferiţii asiguraţi. Dacă societatea de asigurare oferă un singur produs asociat cu un anumit nivel mediu al primei, atunci potenţialul client care este mai puţin expus riscului consideră prima excesivă. Analog, potenţialul client a cărui expunere la risc este mai ridicată consideră că nivelul solicitat al primei este redus. în aceste condiţii, societatea de asigurare acumulează riscurile cele mai ridicate, ceea ce impune creşterea primei. în situaţia extremă, un număr semnificativ de beneficiari potenţiali consideră că nivelul primei este excesiv, astfel încât vânzările de asigurări devin nesemnificative. [T.C.]
Selecţie de portofoliu (v. PORTOFOLIU)
SELTEN, REINHARD (n. 1930), economist şi matematician german, profesor universitar la Rheinische Friedrich-Wilhelms. în anul 1957 obţine titlul de licenţiat în matematică la Universitatea “Johann Wolfgang Goethe” din Frankfurt, iar între 1957 şi 1967 lucrează la aceeaşi universitate în calitate de cercetător-asistent. în anul 1961 obţine titlul de doctor în matematică la Universitatea Frankfurt. Pleacă apoi în S.U.A. pentru un an (1967-1968), unde lucrează ca profesor invitat în cadrul Universităţii Berkeley, California, la School of Business Administration. în 1968 se specializează în economie, iar între 1969 şi 1972 lucrează ca
profesor de economie la Universitatea Liberă din Berlin. începând cu anul 1972, timp de 12 ani a fost profesor la Institutul de Economie Matematică al Universităţii Bielfeld. Din 1984 şi până în prezent este profesor în cadrul departamentului de economie al Universităţii Bonn. în 1989 primeşte titlul onorific de doctor în economie la Universitatea Bielfeld, iar în anul 1991 Universitatea Frankfurt îi decemează acelaşi titlu. R. Selten a obţinut Premiul Nobel pentru Economie în anul 1994, împreună cu John Harsanyi şi John F. Nash. Motivaţia juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei a fost: “Pentru activitatea lor de pionierat în analiza echilibrului în teoria jocurilor noncooperative.” Principalele domenii de cercetare care l-au consacrat pe R. Selten sunt: teoria jocurilor, teoria oligopolului şi economia experimentală. Juriul Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei a apreciat în mod deosebit cercetările lui R. Selten, care au demonstrat cum multe dintre conceptele teoriei jocurilor pot să fie aplicate în analiza economică. Creaţia lui R. Selten, împreună cu cea a lui J.F. Nash, a demonstrat modul în care teoreme matematice importante pot fi aplicate în domeniul echilibrului fundamentat de Nash. R. Selten a demonstrat cum modelele matematice abstracte pot deveni utile în analiza situaţiilor de conflict sau de cooperare, în studierea războaielor preţurilor sau a confruntărilor (concurenţei) ilegale dintre firme. [D.C.]
SEMIOTICĂ ECONOMICĂ, totalitatea proceselor de semnificare şi/sau comunicare pe care omul le utilizează în raporturile sale cu realitatea economică, respectiv procesele de codificare şi decodificare a teoriilor economice. S.e. permite o interpretare a lumii reale (constituită din fenomene, evenimente, procese, acte etc.) prin analogie cu semnul lingvistic. De exemplu, atunci când se consideră că un fenomen real are calitatea de semn, el poate avea fie o dimensiune semantică, fie una sintactică. Dimensiunile sale semiiatice constau în semnificaţia care i se ataşează, cu alte cuvinte, se presupune că ele se substituie unui înţeles neevident pe care îl vehiculează. Dimensiunea sintactică constă în disponibilitatea fenomenului respectiv de a se asocia cu altele (v. Comunicare economică). [I.D.]
SEN, AMARTYA (n. 1933, în India), economist, profesor universitar. Şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea Cambridge, în anul 1959. A fost
 401
SERVICIUL DATORIEI EXTERNE
profesor universitar în India, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. A ţinut cursurile de economie şi filosofie la Universitatea Harvard până în 1998, când aplecat la Trinity College, Cambridge, Marea Britanie. în 1998, Academia Regală de Ştiinţe din Suedia îi atribuie Premiul Nobel pentru Economie, pentru contribuţia sa în domeniul economiei bunăstării. Lucrarea premiată se intitulează “Social choice, welfare distribution, and poverty” (Alegerea socială, distribuţia bunăstării şi sărăcia). Deşi este o lucrare de economie, aceasta are influenţe filosofice evidente. în cuprinsul ei sunt abordate şi tratate probleme ca: teoria alegerii sociale, fundamentarea indicatorilor bunăstării şi sărăciei, studii empirice despre criza alimentară. Analizând problema alegerii publice, A. San îşi exprimă punctele de vedere în legătură cu: valorile individuale şi posibilitatea integrării lor în deciziile colective; principiul majorităţii ca regulă a deciziilor sociale; drepturile indivizilor şi bunăstarea socială, analizată prin prisma bunăstării individuale. într-o societate în care opiniile diferă - spune A. San - pro-blema-cheie este aceea de a găsi metodele care să facă posibilă unirea (integrarea) acestora în decizii care să mulţumească pe toată lumea. Teoria alegerii sociale se preocupă tocmai de această legătură dintre valorile individuale şi alegerea colectivă. Nucleul acestei teorii constă în evidenţierea faptului dacă programele societăţii derivă sau nu din preferinţele membrilor acesteia. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci se ridică o altă problemă, şi anume: în ce mod se poate ajunge de la preferinţele individuale la cele sociale? în ceea ce priveşte construirea indicatorilor bunăstării şi sărăciei, A. San face o legătură interesantă între curba Lorentz, coeficientul Gini şi distribuţia veniturilor. Astfel, indicatorul sărăciei (P) se va calcula după relaţia P = H % [I + (1 -1) % G], unde H reprezintă ponderea populaţiei ale cărei venituri sunt sub pragul de sărăcie, G este coeficientul Gini, iar I măsoară distribuţia veniturilor (0 < I < 1). Indicatorul bunăstării va fi calculat după relaţia y % (1 - G), unde y reprezintă venitul pe cap de locuitor. Studiile empirice ale lui A. San despre criza alimentară se concentrează în jurul factorilor care determină acest fenomen, cu accente pe zone ca India, Bangladesh, Africa Sahariană. Problema alimentară din zonele arătate este analizată pe orizonturi mai mari de timp, de regulă pe întreaga perioadă postbelică. Op.: “Collective Choice and Social Welfare” (1970); “On Economic Inequality” (1973); “Poverty and Famines: An Essay on Entitlement and Deprivation” (1981). [I.M.]
SENIOR, NASSAU W. (1790-1864), economist englez, academician şi profesor universitar; a predat economia politică la Oxford. Este cunoscut ca un critic al teoriei lui T. Malthus cu privire la populaţie. N.W. Senior apreciază că nu se poate stabili o relaţie directă între creşterea standardului de viaţă şi creşterea populaţiei, fiecare generaţie dorind să-şi ridice standardul de viaţă pe care l-a moştenit de la înaintaşi. Ca urmare a modificării scalei de consum, a creşterii nivelului de trai, întreţinerea nou-născuţilor devine mai costisitoare şi deci apare tendinţa de temporizare a creşterii populaţiei, respectiv, tendinţa de reducere a ei. N.W. Senior este unul dintre primii exponenţi ai teoriei subiective a valorii, el încercând să reconcilieze teoria valorii a lui Ricardo cu analiza utilităţii economice. Deşi a adoptat teoria ricardiană a costului de producţie, N.W Senior determină costul capitalului prin termenul de abstinenţă, prin sacrificiile pe care le face proprietarul (o persoană) pentru a crea (a agonisi) noul capital. Dobânda este, de asemenea, recompensa pe care creditorul o primeşte pentru abţinerea lui de la consumarea sumelor economisite şi date cu împrumut. Op.: “Three Lectures on the Rate of Wages” (1831); “An Outline of the Science of Political Economy” (1836). [D.N.]
SENIORAJ, (în trecut şi cu referire ia monedă) impozit pe metalele care serveau la baterea monedei, care acoperea costul operaţiunii respective şi asigura un venit celui care avea aceste prerogative. în prezent termenul se referă la venitul net pe care-1 obţine autoritatea emitentă ca urmare a emisiunii unei bancnote, mai ales în ţările ale căror monede sunt influenţate de străini în ceea ce priveşte funcţia lor de schimb şi de rezervă de valoare. [D.N.]
SERII TEMPORALE, şir de date statistice care descriu evoluţia în timp a fenomenelor. Se mai folosesc termenii echivalenţi de “serii cronologice” sau “serii de timp”. în funcţie de modul în care apare factorul timp, se cunosc s.t. de intervale sau s.t. de momente, în analiza economică s.t. sunt folosite pentru a explica anumite tendinţe din evoluţia unui fenomen, respectiv, pentru realizarea de prognoze economice. [A.D.]
Servicii (v. BUNURI ECONOMICE)
SERVICIUL DATORIEI EXTERNE, totalitatea obligaţiilor de plată externe (rate de capital şi dobânzi), derivate din datoria externă, pe parcursul unui an. [D.M.]
SERVICIUL DATORIEI PUBLICE
 402
SERVICIUL DATORIEI PUBLICE, totalitatea obligaţiilor de plată ale debitorilor publici, decurgând din datoria publică, pe parcursul unui an. [D.M.]
SHARPE, WILLIAM F. (n. 1934, în S.U.A.), economist, profesor universitar. A studiat la Universitatea California din Los Angeles, unde şi-a luat doctoratul în 1961. în anii 1957-1961 W.F. Sharpe a colaborat cu Harry Markowitz, teoriile de maturitate ale acestuia exercitând o puternică influenţă asupra lui. A predat economia, mai întâi la Universitatea Washington din Seattle, apoi la Universitatea din California, la Universitatea Standford. în anul 1974 se retrage din învăţământ pentru a conduce propria firmă de consultanţă în domeniul investiţiilor. în anul 1990 W.F. Sharpe a fost desemnat laureat al Premiului Nobel (împreună cu Harry Markowitz şi cu Merton Miller), distincţia respectivă fiindu-i acordată pentru “modelul preţului capitalului-activ, un model financiar care poate explica cum preţurile titlurilor de proprietate reflectă riscurile şi veniturile potenţiale”. Teoria lui W.F. Sharpe a generalizat modul în care preţul de piaţă indus de riscul cumpărării şi deţinerii acţiunilor permite ca aceste acţiuni să se regăsească în “portofoliul de plată al investitorului”. El a fundamentat conceptul “beta”, respectiv o metodă de măsurare a riscului portofoliului, risc neinfluenţat de diversificarea inteligentă a investiţiilor. W.F. Sharpe a contribuit la fundamentarea “criteriilor de alcătuire a portofoliului de active financiare pentru atenuarea şi eliminarea riscurilor legate de plasamentele în investiţii”. A elaborat aşa-numitul model preţ-acţiune-capital, care este folosit pentru formarea preţurilor la activele financiare. Op.: “Investments” (Investiţii), în colaborare, 1995. [D.N.]
SIGURANŢĂ SOCIALĂ (SECURITATE SOCIALĂ), (1) stare percepută de populaţie, care conferă confort moral, demonstrând capacitatea societăţii de a răspunde într-o anumită măsură la solicitările problematicii sociale; s.s. apare la intersecţia nevoii sociale cu resursele financiare necesare. (2) Răspunderea societăţii faţă de nevoia de protecţie a populaţiei, obiectiv esenţial al societăţii modeme. în acest context, s.s. reprezintă o formă de angajament social apreciat pe termen lung într-o perspectivă multidimensională. S.s. generează sentimentul de solidaritate socială în faţa riscului social. S.s cuprinde un ansamblu de reglementări juridice pentru garantarea drepturilor populaţiei, precum şi redistribuirea de ordin financiar, care
urmăreşte două categorii de măsuri: reparatorii şi de prevenire a riscurilor sociale. S.s. este o componentă şi cel mai evident criteriu de apreciere a statului bunăstării (v. Politici sociale, Protecţie socială, Statul bunăstării). [I.M.]
SIMON, HERBERT A. (n. 1916, în S.U.A.), om de ştiinţă, cunoscut pentru contribuţiile sale creatoare în mai multe domenii, inclusiv în economie, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Chicago, fiind interesat iniţial de matematică şi de alte ştiinţe exacte, optând ulterior pentru economie. în anul 1943 susţine doctoratul la aceeaşi universitate. H. A. Simon îşi începe cariera profesională ca cercetător la universitatea la care a studiat. A fost editor la Asociaţia Managerilor Oraşelor Internaţionale şi administrator la Universitatea Berkeley din California. Din anul 1949 devine administrator şi profesor de ştiinţe administrative, psihologie şi informatică la Universitatea Camegie-Mellon din Pittsburgh. Pentru activitatea multilaterală desfăşurată, a fost distins cu numeroase ordine, medalii şi premii cum sunt: Premiul Academiei Americane de Psihologie (1969), Premiul Societăţii Americane pentru Administraţie Publică (1974), Premiul Dow-Jones (1983), Premiul pentru contribuţii de excepţie al Academiei de Management (1983). în anul 1978, i s-a atribuit Premiul Nobel pentru Economie, distincţia fiindu-i acordată “pentru activitatea de pionierat în domeniul luării deciziilor în organizaţiile economice, în particular în corporaţiile americane”. în primul rând, H. A. Simon este cunoscut pentru analiza sa originală privind teoria firmei. A criticat teoria convenţională (tradiţională) a întreprinderii, care se bazează pe ipoteza unui singur conducător raţional, atotştiutor, capabil să maximizeze profitul unei întreprinderi. în realitate, constată el, firma a devenit o unitate de mari dimensiuni, condusă de o echipă de specialişti şi care presupune separarea intereselor acţionarilor (proprietarilor) de cele ale managerilor şi ale întreprinzătorului colectiv. Această structură organizaţională recentă are nevoie de o nouă gestiune (management), concurenţa desfaşurându-se cu instrumente şi metode variate, nu numai prin preţuri. în locul întreprinzătorului individual clasic, H.A. Simon aşază întreprinzătorul colectiv, instituţionalizat, format dintr-un număr de decidenţi, care cooperează între ei, capacitatea de acţiune raţională a fiecăruia fiind limitată de lipsa cunoştinţelor privitoare la efectele de ansamblu ale deciziilor luate de ei, ca şi de
403
SISMONDI, JEAN SIMONDE DE
interesele lor personale şi de grup (de breaslă). Deoarece decidenţii individuali nu pot alege cea mai bună alternativă, ei - susţine H.A. Simon - trebuie să se mulţumească cu o alternativă satisfăcătoare. Deci esenţa teoriei deciziei colective o constituie conceptul de “comportament satisfăcător”, însoţit de cel de “minimizare a complicaţiilor şi a riscurilor”. H.A. Simon a avut contribuţii deosebite la explicarea (analiza) comportamentului uman în viaţa economică. El porneşte de la constatarea empirică potrivit căreia capacităţile intelectuale ale omului sunt limitate şi deci participanţii la viaţa economică nu sunt în măsură să-şi facă o imagine completă şi exactă despre toate posibilităţile lor de alegere. Aplicând aceste principii la organizarea şi conducerea întreprinderii, H.A. Simon susţine cu argumente că deciziile la nivelul întreprinderii sunt rezultatul unui proces de negociere între conducătorii (managerii) diferitelor compartimente. Este cunoscut şi pentru critica pe care a făcut-o acelor economişti şi sociologi care cred în el şi se folosesc de analiza analogică, căutând să aplice la economie regulile, legile şi mecanismele ştiinţelor naturii. în acest context, el susţine că previziunile în economie suht de regulă hazardate şi chiar primejdioase. Op.: “Administrative Behaviour” (Comportamentul administrativ, 1947); “Modele umane sociaie raţionale” (1957); “Noua ştiinţă a managementului deciziei” (1960); “Ştiinţa sistemelor. Inteligenţa artificială” (1973); “Models of Discovery” (1977); “Noul management. Decizia prin calculatoare” (1980); “Organizaţiile: probleme psiho-sociologice” (1981, în colab.); “Models of Bounded Rationality and Other Topics in Economics” (1982); “Motivaţia umană în afaceri” (1983). [D.N.]
SIMULARE, ansamblu de tehnici şi metode de realizare a experienţelor care implică utilizarea unor modele matematice sau logice ce descriu comportarea unui sistem real într-un interval de timp cu ajutorul unui sistem înlocuitor, cu care acesta se găseşte într-o relaţie de analogie. Modelele de s. încearcă să stabilească modul de funcţionare a unor sisteme prin acordarea unor combinaţii de valori întâmplătoare variabilelor independente care descriu procesele şi prin “citirea” valorilor pe care le primesc pe această cale variabilele dependente semnificative. în funcţie de sistemul înlocuitor, metodele de s. a unui sistem real se clasifică în: metode de s. analogică, dacă sistemul real este de natură fizică, biologică, chimică etc.; metode de s. numerică, dacă sistemul înlocuitor
constă într-o procedură de calcul al unor mărimi ipotetice, dar posibile, atribuite variabilelor şi parametrilor de stare ale sistemului real, folosind relaţiile unui model matematic care reflectă funcţionalitatea reală (tehnica Forrester, metoda Monte-Carlo, algoritmi euristici etc.); metode de s. hibridă, care îmbină analogiile naturale cu cele numerice. S. se realizează cu ajutorul calculatorului electronic. [D.A.]
SINDICAT, (1) formă de asociere a întreprinderilor în cadrul căreia vânzarea produselor şi uneori achiziţionarea unor materii prime şi materiale se realizează de către un oficiu comun; întreprinderile intrate în sindicat îşi pierd deci autonomia comercială, dar îşi păstrează mai departe independenţa de producţie şi managerială. Concentrarea şi desfăşurarea în comun a activităţilor (funcţiunii) comerciale au ca scop realizarea unor economii de scară, menţinerea sau extinderea dominaţiei pe pieţele produselor respective, practicarea unor preţuri avantajoase etc. (2) Uniune a diferitelor categorii de lucrători, de salariaţi în vederea promovării unor obiective comune de ordin profesional, economic şi social. în principiu, mobilul asocierii în sindicate este acela de a influenţa favorabil activitatea şi interesele sindicaliştilor, de a colabora la fundamentarea politicilor şi reglementărilor social-economice adoptate de autoritatea publică, centrală sau locală. [M.Gh., D.H.]
Sindicat al meseriaşilor (v. SINDICAT)
SINDICAT FINANCIAR, (1) grup de bănci sau de alte instituţii financiare care operează împreună pentru a oferi un credit, pentru a garanta un titlu financiar sau un efect al unui titlu financiar. (2) Unitate operaţională în care este divizată piaţa de asigurări Lloyd’s Londra. [A.D.]
SISMONDI, JEAN SIMONDE DE (1773-1842), istoric şi economist elveţian de origine franceză. Analiza critică a economiei politice clasice şi a capitalismului din vremea sa, pe care J.S. de Sismondi o face, are caracter romantic. Această ultimă apreciere a criticii sale se bazează pe faptul că el judecă neajunsurile capitalismului de pe poziţiile păturilor sociale de mijloc, sugerând revenirea la situaţii so-cial-economice depăşite istoric. Acumularea capitalistă - susţine J.S. de Sismondi - duce, pe de o parte, la lărgirea producţiei, iar pe de altă parte, la
SISTEM AL ECONOMIEI DE COMANDĂ
404
reducerea veniturilor populaţiei, fapt care ar face imposibilă realizarea (vânzarea) mărfurilor produse şi ar duce la crize permanente. Evitarea permanentizării crizelor economice s-ar putea asigura prin apelarea la pieţele externe şi prin sporirea capacităţii de cumpărare a micilor producători, a persoanelor ocupate în propria gospodărie. Op.: “Nouveaux principes d’économie politique” (Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raportul ei cu populaţia, 1819). [D.N.]
SISTEM AL ECONOMIEI DE COMANDĂ, tip
de organizare şi funcţionare a economiei ce se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice care decurg din preponderenţa proprietăţii de stat. Principala trăsătură se referă la faptul că cea mai mare parte a bunurilor economice se produc în cadrul proprietăţii de stat, activităţile economice fiind dirijate prioritar în mod centralizat, prin intermediul unui plan general, ai cărui indicatori sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici. în consecinţă, reglarea raportului cerere-ofertă se realizează cu preponderenţă prin mecanismele planului unic; preţurile se formează de regulă planificat, centralizat, concurenţa fiind exclusă în procesul de alocare a proceselor economice în raport cu manifestarea liberă a cererii şi ofertei. S.e. de c. se caracterizează prin eficienţă economică modestă, în unele sectoare lucrându-se cu pierderi, motivaţia producătorilor direcţi este redusă, iar în anumite domenii chiar inexistentă, stimularea realizându-se în principal prin practici administrative (v. Sistem al economiei de piaţă). [S.C.]
SISTEM AL ECONOMIEI DE PIAŢĂ, tip de
organizare şi funcţionare a economiei, a cărui caracteristică esenţială este dominaţia proprietăţii private, în cadrul căreia se produce partea covârşitoare a bunurilor economice şi care participă cu ponderea majoritară la obţinerea rezultatelor macroeconomice. Toate deciziile economico-finan-ciare sunt luate în mod direct şi liber de către agenţii economici, producători şi consumatori autonomi, statul neintervenind în derularea activităţii economice a acestora. Pe baza propriilor lor decizii, ca urmare a mişcării libere a cererii şi ofertei pe piaţă, a mecanismului concurenţial care reglează raportul cerere-ofertă şi mişcarea preţurilor, producţia şi consumul se autoreglează, în condiţii de sporire a eficienţei economice. S.e. de p. liberă, ca şi s.e. de
comandă, constituie doar un model teoretic, realitatea fiind mai diversă şi extrem de complexă. Practic, în orice economie contemporană se regăsesc, în proporţii diferite, elemente caracteristice celor două sisteme economice teoretice, unele trăsături ale acestora nemanifestându-se în stare pură. Economiile contemporane se prezintă ca sisteme economice mixte, caracterizate prin întrepătrunderea elementelor economiei de piaţă liberă cu implicarea statului în economie. Ca sistem economic real mixt, economia de piaţă se caracterizează prin următoarele elemente interdependente: reglarea economică se realizează în principal prin mecanismele specifice pieţei, statul democrat având o intervenţie activă în viaţa economică; alături de producţia de mărfuri, de economia de schimb monetară se menţin, în proporţii reduse, economia naturală şi schimbul direct de bunuri; unităţile economice de talie mică şi mijlocie coexistă cu marile corporaţii şi cu administraţiile publice, caracterizate prin tendinţe monopoliste şi oligopoliste; sectorul particular se întrepătrunde cu sectorul public; în condiţiile preponderenţei mecanismelor specifice economiei concurenţiale de piaţă, statul reprezintă un agent economic autonom, având în principal funcţia de reglementare a mecanismelor economice şi de modelare a comportamentelor tuturor agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate; relaţiile economice dintre agenţii economici se manifestă sub forma tranzacţiilor de piaţă bilaterale, libere şi directe, acţiunile lor bazându-se exclusiv pe criterii de raţionalitate economică, maximizarea profitului fiind mobilul direct, principal; reglatorul principal al activităţii economice este concurenţa, considerată ca fiind cel mai important factor al progresului economic individual şi general, ea desfăşurându-se sub incidenţa conţinutului echităţii şi justiţiei sociale; preţurile, în majoritatea lor, se formează liber, pe baza mecanismelor pieţei, şi îşi pun amprenta asupra preţurilor administrate; în economie se menţine pluralismul tehnologic, în condiţiile predominării structurilor tehnico-economice modeme; statul democrat, prin mecanisme specifice, asigură respectarea regulilor de funcţionare a pieţei concurenţiale, inclusiv a instituţiilor juridice şi economice specifice economiei de piaţă. Economia de piaţă modernă este de mai multe tipuri, cum ar fi: cel anglo-saxon, neoliberal; cel vest-european (în special francez), cu tentă dirijistă; cel paternalist de piaţă (cu elemente tradiţionale şi naţionale); cel social de piaţă (îmbinare între cerinţele pieţei şi armonia socială); cel nord-european
405
SISTEM ECONOMIC CAPITALIST
(cooperare între sectorul privat - productiv - şi cel public - prestator de servicii sociale); cel orientat spre exterior (v. Sistem al economiei de comandă). [S.C.]
SISTEM AL ECONOMIEI NAŢIONALE, ansamblul activităţilor producătoare de bunuri economice, privite în unitatea şi interdependenţa lor, la nivelul fiecărei ţări, determinate de satisfacerea reciprocă a nevoilor de consum, care apar în cadrul circuitului economic general. Pe plan vertical, economia naţională se structurează, în funcţie de nivelul de referinţă, în: microeconomie, mezo-economie, macroeconomie. Pe plan orizontal, aceasta se prezintă sub forma unor structuri tehnologice, de ramură, sectoriale şi teritoriale. în raport cu existenţa acestor structuri, cu ponderea lor în s.e.n., economia unei ţări este considerată modernă şi eficientă dacă aceasta implică: structuri tehnologice concordante cu revoluţia ştiinţifico-tehnică; îmbinarea optimă a industriei şi agriculturii; un sector de servicii dinamic şi eficient; forme instituţionale specifice economiei de piaţă modeme. S.e.n. este deschis, dinamic, fiind în permanenţă interconectat cu mediul exterior şi supus influenţei conjugate a unui ansamblu de factori natural-ecologici; umani, tehnici şi tehnologici, economici, sociali, politici, culturali etc., cu caracter intern şi extern (v. Economie naţională, Macroeconomie). [S.C.]
Sistem de salarizare (v. SALARIZARE)
SISTEM ECONOMIC, modalitate de organizare şi funcţionare a activităţii economice astfel încât cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine cerinţele de consum ale populaţiei. “Sistemul economic optim - arată J.K. Galbraith - este acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii.” Noţiunea de s.e. are o foarte largă răspândire în vorbirea curentă şi în literatura de specialitate, cel mai frecvent fiind utilizată în sensul de doctrină economică, respectiv de concepţie sau sistem de gândire al unei şcoli sau al unui anume curent economic. în strânsă legătură cu acest sens, termenul respectiv este folosit uneori pentru a caracteriza o politică economică oarecare sau principiile economice generale promovate de un stat sau altul pe baza doctrinei sale economice. Cu un asemenea înţeles sunt folosiţi termenii de s.e. “mercantilist”, “fiziocrat”, “liberal”, “neoliberal”, “clasic”, “neoclasic”, “marginalist”, “marxist”,
“keynesist”, “neokeynesist” etc. Alteori noţiunea de s.e. este utilizată în sens de “sistem social-economic”, cu accent pe componenta economică ce se identifică în fond cu “formaţiunea social-economică”, al cărei nucleu îl formează “modul de producţie”. Pentru anumite domenii şi segmente ale s.e. sunt folosite ansambluri de reguli sau instrumente de reglementare şi de promovare a unor politici (sistemul de retribuire, sistemul de normare a muncii etc.) sau a verigilor/ elementelor constitutive ale unor forme organizatorice (sistemul bănesc, sistemul comercial ş.a.). Numeroşi economişti occidentali, îndeosebi George J. Viksnius, profesor la Universitatea Georgetown din S.U.A., şi profesorul francez Raymond Barre, fost prim-ministru al Franţei, acordă s.e. semnificaţia unui ansamblu de trei componente: obiectivele activităţii economice sau mobilurile definitorii ale agenţilor economici; organizarea juridică şi socială a unei societăţi, care în viaţa reală se prezintă sub cele mai diverse combinaţii; tehnica şi tehnologia utilizată, adică procedeele de prelucrare a factorilor de producţie pentru obţinerea bunurilor materiale şi a serviciilor necesare satisfacerii trebuinţelor de consum. Pe această bază se disting mai multe s.e.. în viziunea lui R. Barre, omenirea cunoaşte cinci s.e.: sistemul economiei închise, sistemul economiei artizanale, sistemul economiei capitaliste (de piaţă), sistemul economiei colectiviste (socialist-comuniste) şi sistemul economiei corporatiste (v. Activitate economică). [A.I.]
SISTEM ECONOMIC CAPITALIST, sistem devenit caracteristic după secolul al XVIII-lea mai ales în Europa Occidentală şi în S.U.A., apoi şi în Japonia. Obiectivul activităţii economice este profitul, iar mentalitatea capitalistă se caracterizează prin trei trăsături principale: spiritul de tranzacţie, cel de concurenţă şi cel de raţionalitate. Organizarea juridică şi socială are patru caracteristici: a) proprietatea privată asupra factorilor materiali de producţie, care în anumite sectoare coexistă cu proprietatea publică, dar predominantă rămâne prima;
b) libera dispoziţie a salariaţilor asupra forţei lor de muncă, considerată marfa, ce se vinde şi se cumpără pe piaţă în schimbul unei renjunetaţii fixe, pe baza unui contract de muncă; c) rolul central revine întreprinzătorului, care combină factorii de producţie şi obţine mărfuri destinate vânzării; el asigură repartizarea veniturilor băneşti sub formă de salarii, profituri şi dobânzi; d) statul participă direct, ca agent, la
SISTEM FINANCIAR-BANCAR
406
activitatea economică numai într-o mică măsură. Tehnica progresează extrem de rapid. Ea evoluează neîncetat pentru a face faţă trebuinţelor tot mai mari şi mai diversificate, fiind dominată de maşinism şi de marea industrie. [A.I.]
SISTEM FINANCIAR-BANCAR, unităţi economice funcţional-instituţionale agregate la nivelul unei ţări (bănci, instituţii financiare şi de credit) -private, publice, mixte - care îndeplinesc rolul de intermediar specializat între celelalte unităţi economice, gestionează instrumentele politicii monetare şi dispun de pârghiile financiare pentru a influenţa în direcţia transformării economiei simbolice în factor stimulator al economiei reale. Serviciile bancar-financiare şi de credit, indiferent de forma de proprietate a prestatorilor, se desfăşoară pe baze comerciale, lucrative. S.f.-b. a îndeplinit şi îndeplineşte două categorii de funcţii: active şi pasive. Principala funcţie activă a acestuia constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară. Principala funcţie pasivă a s.f.-b. se referă la primirea spre păstrare şi fructificare a economiilor populaţiei. In condiţiile actuale, s.f.-b. exercită o serie de funcţii noi, prioritar macroeconomice: coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în economie; restricţionează sau stimulează creditul, în funcţie de circumstanţe; creează putere de cumpărare adiţională; selectează proiectele de dezvoltare strategică pe care le susţine cu credite etc. (v. Bănci, Politică monetară, Politică fiscală). [D.N.]
SISTEM MONETAR EUROPEAN, ansamblu de reglementări ale plăţilor şi altor relaţii monetare, convenite între ţările europene, prin care se urmăreşte o mai mare stabilitate şi eficientizare a raporturilor economice dintre ele. S.m.e. a fost înfiinţat în 1979, având ca obiectiv principal crearea unei zone de stabilitate monetară, care să protejeze economiile ţărilor membre, în mod deosebit de fluctuaţiile cursurilor de schimb. Strategia de relansare a Uniunii Europene va aduce importante mutaţii în s.m.e., care cunoaşte deja multe perfecţionări. [C.D.]
SISTEM MONETAR INTERNAŢIONAL, totalitatea regulilor şi principiilor care reglementează relaţiile monetare internaţionale. S.m.i. evoluează în corelaţie cu dezvoltarea societăţii şi a pieţei mondiale,
bazându-se până la începutul secolului al XX-lea pe etalonul aur, iar ulterior, pe etalonul aur-lingouri şi pe etalonul aur-devize. Fundamentele s.m.i. au fost create în 1944, la Conferinţa monetară şi financiară internaţională de la Bretton Woods, S.U. A. în prezent s.m.i. reflectă caracteristicile economiei mondiale, cunoscând importante restructurări şi modernizări (v. Etalon aur, Etalon aur-devize, Etalon devize). [C.D.]
SISTEMUL CONTURILOR NAŢIONALE,
sistem contabil macroeconomic care relevă (măsoară) fluxurile de bunuri materiale şi servicii, precum şi fluxurile financiare în interiorul unei ţări şi între ţara respectivă şi restul lumii. El permite de asemenea determinarea unor agregate economice semnificative, precum produsul intern brut (P.I.B.), produsul intern net (P.I.N.), produsul naţional brut (P.N.B.), produsul naţional net (P.N.N.), venitul naţional etc. S.c.n. surprinde desfăşurarea activităţii economice dintr-o ţară pornind de la unităţile economice sau instituţionale şi operaţiunile pe care acestea le fac şi pe care le însumează la scara sectoarelor instituţionale pe conturi. în s.c.n. există două mari grupe de conturi:
a) de gestiune; b) de patrimoniu. Acestea se ţin atât pe sectoare instituţionale, cât şi pe ansamblul economiei unei ţări. Orice cont are două părţi: resurse şi destinaţii. Conturile de gestiune reflectă fluxurile conform principiului conservării - suma fluxurilor de intrare într-un cont sau un sector este întotdeauna egală cu suma fluxurilor care ies. Conturi de gestiune sunt: a) contul de producţie, care relevă modul cum se realizează funcţia de producţie. Ca resurse cuprinde producţia, iar ca destinaţii, consumul intermediar brut, ceea ce permite ca prin diferenţa dintre ele să se determine valoarea adăugată brută;
b) contul de exploatare, ce surprinde modul cum se repartizează valoarea adăugată brută, care aici constituie resursele împreună cu subvenţiile de exploatare primite pe destinaţii - remunerarea salariaţilor şi impozitele aferente - pentru a stabili soldul denumit excedentul brut al exploatării; c) contul de venit, care are la resurse tocmai excedentul brut al exploatării şi descrie modul cum acesta este folosit pe destinaţii - impozite directe, cotizaţii, ajutoare şi donaţii. Prin diferenţa dintre resurse şi destinaţii se determină venitul disponibil brut sau economia brută; d) contul de capital, care stabileşte capacitatea de finanţare sau nevoia de finanţare. Resursele sunt formate din economia brută care este folosită pentru
407
SLĂVESCU, VICTOR
cumpărarea de bunuri de echipament, terenuri, variaţia stocurilor. Dacă diferenţa resurse-destinaţii la acest cont este pozitivă, înseamnă că există capacitatea de finanţare necesară. Dacă soldul este negativ, există nevoia de finanţare; e) contul financiar descrie procesul prin care sunt afectate, utilizate capacităţile de finanţare excedentare pe sectoarele care au nevoie, în funcţie de variaţia raportului dintre datorii şi creanţe. Conturile de patrimoniu reflectă ceea ce există pe baza conceptului juridic de patrimoniu, definit ca situaţie a ceea ce are un sector instituţional sub formă corporală (tangibilă), necorporală (intangibilă) şi creanţe, pe de o parte, şi sub formă de datorii, pe de altă parte. Un asemenea cont se prezintă ca un bilanţ. în activ se prezintă ceea ce există sub formă corporală, necorporală şi creanţe (financiare), iar în pasiv sunt reluate pasivele financiare. Valoarea netă a patrimoniului sectorului respectiv este dată de diferenţa dintre active şi pasive. S.c.n. s-a extins treptat, astfel încât el se aplică şi pe regiuni - segmente administrative ale unei ţări. în acest sens se vorbeşte despre sistemul lărgit al contabilităţii naţionale. Fiecare ţară are propriul s.c.n., cu elemente mai mult sau mai puţin specifice faţă de celelalte ţări. Pentru a uşura studiul comparativ al diferitelor economii, pe lângă Naţiunile Unite s-a creat o divizie de contabilitate naţională. în 1952 a fost elaborat sistemul de contabilitate naţională al Naţiunilor Unite, care asigură unitatea indicatorilor sintetici sau a agregatelor naţionale şi stabileşte modul de calculare a lor. în 1993 a fost . adoptată ultima variantă a acestui sistem. [G.P.T.]
Sistemul etalon aur (v. ETALON AUR)
SISTEMUL ETALON AUR-DEVIZE, formă derivată a sistemului etalon aur, adoptat de numeroase ţări, ca urmare a repartiţiei inegale a aurului monetar şi a dificultăţilor în calea circulaţiei interne şi externe a aurului. Acest sistem s-a bazat pe definirea unităţii monetare naţionale printr-o cantitate de aur şi pe convertirea, în principiu, în aur sau în valute reciproc convertibile ale altor ţări. S.e.a.-d. a fost adoptat după Primul Război Mondial, iar Conferinţa monetară şi financiară internaţională de la Bretton Woods, S.U.A., din 1944, l-a aşezat la baza sistemului valutar internaţional. în deceniul al optulea al secolului al
XX-lea acest sistem a fost treptat înlocuit, în procesul restructurării xelaţiilor monetare internaţionale.
[C.D.L
SISTEMUL PRODUCŢIEI MATERIALE,
modalitate de evidenţiere şi măsurare a rezultatelor macroeconomice specifică ţărilor cu economie centralizat-planificată. S.p.m. se fundamentează pe teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în sfera serviciilor de producţie, creează bunuri economice, deci şi venituri (v. Rezultate economice, Sistemul conturilor naţionale). [S.C.]
SISTEMUL SECURITĂŢII SOCIALE, ansamblu coerent de măsuri şi politici prin care se urmăreşte asigurarea unei protecţii sociale pe o bază universală. El cuprinde scheme multiple şi diversificate, precum şi sisteme de protecţie socială constituite în programe speciale de securitate socială. în principal, s.s.s. este organizat pe principiul asigurărilor sociale sub multiple forme: ale salariaţilor, o schemă generală de asigurare, servicii sociale suplimentare, scheme speciale pentru diferite categorii de populaţie (funcţionari publici, sector bancar, presă, personal din asistenţa medicală etc.). S.s.s. cuprinde asigurările sociale, serviciile sociale şi asistenţa socială, constituită în scheme universale şi complementare cu rol compensatoriu sau suplimentar (v. Asigurări sociale, Siguranţă socială). [I.M.]
SLĂVESCU, VICTOR (1891-1977), economist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Studiile universitare în domeniul filozofiei şi economiei le-a început la Universitatea din Paris, continuându-şi pregătirea la universităţile din Göttingen, München şi Halle, unde, în 1914, şi-a susţinut teza de doctorat. Ocupă diferite funcţii în instituţii bancare, la Ministerul de Finanţe (subsecretar de stat în 1933-1934 şi ministru în 1934-1935), ministru al înzestrării armatei (1939-1940). A fost preşedinte al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, iniţiind un ciclu de conferinţe consacrate aspectelor crizei economice din ţara noastră; preşedinte al Uniuuii Generale a Industriaşilor din România. în paralel, a fost profesor la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, unde din 1930 devine profesor titular la catedra de monedă, credit, schimb şi tehnică bancară. A ţinut şi un curs special de istorie a doctrinelor monetare, care poate fi considerat o valoroasă completare la istoria doctrinelor economice şi, în acelaşi timp, la şirul de lucrări financiare şi valutare proprii. Ultimul curs la Academia de înalte Studii
SLIDING BAND
 408
Comerciale şi Industriale, prin care de fapt încheie activitatea sa universitară, a fost cursul de economie naţională, în care a abordat şi problemele principale de istorie şi gândire economică, ca şi probleme de politică economică. A publicat numeroase cursuri universitare, ca de exemplu: “Curs de transporturi” (1925); “Curs de tehnică bancară” (1929); “Monedă. Credit. Schimb” (1929); “Curs de transporturi. Principii generale. Căi ferate. Navigaţie fluvială şi maritimă” (1930); “Curs de întreprinderi comerciale” (1930); “Curs de întreprinderi industriale” (1930); “Tratat de bancă. Bănci de emisiune” (1930-1931); “Curs de economie naţională. Economie agrară. Politică agrară. Economie industrială” (1933); “Elemente de economie politică” (1936). Cursurile şi tratatele sale financiar-bancare erau considerate opere de referinţă privind principalele etape ale evoluţiei instituţiilor bancare, operaţiile bancare şi metodele folosite în diferite categorii de instituţii bancare de stat sau particulare, inclusiv cele cooperatiste. Invitat să ţină un curs special pentru comandanţi de mari unităţi militare, V. Slăvescu tratează într-o serie de prelegeri problema “potenţialului de război economic şi financiar al României”. Activitatea sa ştiinţifică este foarte bogată. A scris lucrări cu caracter istoric, cuprinzând monografii consacrate diferitelor instituţii bancare din România, structurii, funcţiilor şi evoluţiei lor: “Băncile comerciale mici din România” (1915); “Banca Generală Română şi războiul naţional” (1918); “Banca «Albina» din Sibiu. Cea mai importantă întreprindere financiară din Transilvania” (1919); “Marea fmanţă în vreme de război. Băncile comerciale 1914-1919” (1920); “Organizaţia de Credit a României” (1922); “Istoricul Băncii Naţionale a Românişi 1880-1924” (1925); “Politica bancară a României şi depresiunea economică mondială” (1932). V. Slăvescu a scris numeroase lucrări în domeniul istoriei gândirii economice naţionale, prin evocarea biografică a celor mai de seamă reprezentanţi ai ei (Ion Ghica, Alexandru D. Moruzi, B.P. Haşdeu, Ion Strat, Enric Winterbalder, A.D. Xenopol etc.). Drept recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice, V. Slăvescu este ales, în 1936, membru corespondent al Academiei Române, iar în 1940, membru titular. [A.C.]
SLIDING BAND, metodă de politică valutară care presupune introducerea unei benzi de fluctuaţie a cursului de schimb, în care acesta variază concomitent şi în acelaşi sens cu inflaţia, reglarea cursului
facându-se la niveluri-cheie, din aproape în aproape. Introducerea s.b. de fluctuaţie (mai ales de depreciere) a cursului în funcţie de rata inflaţiei oferă şansa unei mai mari precizii în intensităţi a modificării cursului de schimb. Agenţii economici care reuşesc să prevadă mai bine aceste modificări vor adopta decizii care îi vor avantaja în raport cu cei insuficient informaţi în domeniu. Practica arată că metoda s.b. poate fi aplicată cu succes numai dacă rata inflaţiei se situează la un nivel de circa 2% lunar. [D.N.]
SLUMPFLAŢIE, termen ce evidenţiază o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de o parte, şi un regres economic, o scădere a producţiei naţionale, pe de altă parte. S. este o modalitate de apreciere a intensităţii şi a sensului inflaţiei prin corelarea acesteia cu dinamica indicatorilor macroeconomici de rezultate. De pildă, dacă într-un an economic se înregistrează într-o ţară o inflaţie de peste 150% şi o scădere a P.I.B. cu peste 6%, se poate spune că în acea ţară s-a manifestat s. [D.N.]
SLUTSKY, EUGEN (1880-1948), economist şi econometrician rus, profesor la Universitatea din Kiev. Este cunoscut mai ales prin contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei cererii. E. Siutsky a demonstrat că teoria consumatorului trebuie să se bazeze pe conceptul de utilitate economică ordinală. El a formulat o ecuaţie, care îi poartă numele, punând în relaţie efectul de prei cu efectul de venit şi cu cel de substituţie (efectul de preţ = efectul de venit + efectul de substituţie). E. Siutsky are merite deosebite în statistică şi în teoria probabilităţilor, la dezvoltarea teoriei despre econometrie, în special în ceea ce priveşte măsurarea intensităţii fluctuaţiilor ciclice. [D.N.]
SMITH, ADAM (1723-1790), economist şi filosof scoţian, considerat adesea “părintele” economiei politice modeme, datorită în special tratatului său “O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor”, publicat în anul 1776, tradus în limba română sub titlul “Avuţia naţiunilor”. A. Smith s-a născut în orăşelul Kirkcaldy, la nord de Edinburgh. A studiat la Universitatea din Glasgow, unde profesorul său de filosofie morală, Francis Hutcheson, îl va influenţa în sensul ideilor utilitariste. Şi-a continuat studiile la Oxford. întorcându-se în Scoţia, a devenit profesor de logică, apoi de filosofie morală la Universitatea din Glasgow. Se apreciază că A. Smith s-a impus în ştiinţa dConomică mai ales datorită manierei riguroase
 409
 SMITH, ADAM
şi sistematice de abordare a unor probleme economice fundamentale, pornind de la diviziunea muncii şi până la creşterea economică, teoria valorii, respectiv a preţurilor şi a monedei. O altă caracteristică a operei lui A. Smith este dată de viziunea optimistă asupra evoluţiei economiei de piaţă, cu sublinierea necesităţii asigurării libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi a elaborării de către guvernanţi a unor reguli potrivite ale jocului. A. Smith nu se mulţumeşte să propună o teorie economică care să explice lumea timpurilor sale, căci demersul său este deopotrivă unul de natură pozitivistă (căutând să descopere cauzele obiective ale bogăţiei), dar şi de natură normativă (indicând modul de obţinere a acestei bogăţii - libera concurenţă într-un cadru adecvat). Puternica influenţă (până în zilele noastre) a operei lui A. Smith şi varietatea subiectelor economice abordate fac necesară o prezentare chiar şi schematică a ideilor şi a contribuţiilor sale. Un prim domeniu al preocupărilor lui A. Smith este cel al teoriei sentimentelor morale (după numele tratatului filosofic care a precedat - în 1759 - mai celebrul său tratat economic). Aici, deşi el operează cu categorii axiologice, preocuparea sa de bază este aceea de a descoperi părţile constitutive ale naturii umane, cum ar fi iubirea de sine, reacţia de agreabilitate sau de dezagreabilitate şi alte câteva sentimente sau emoţii, pe baza cărora să poată explica anumite atitudini la nivel de grupuri sociale. Astfel, opera sa este mai degrabă un tratat de psihologie socială, prin care A. Smith caută să descopere forţele motivaţionale ale societăţii şi, implicit, baza acţiunilor economice. Originea bogăţiei naţiunilor a reprezentat o altă preocupare a lui A. Smith, după cum arată şi titlul principalului său tratat economic. Făcând o analiză critică a teoriilor dominante în epocă, A. Smith consideră că munca se află la baza tuturor avuţiilor. De aici decurge în mod logic analiza sa asupra diviziunii muncii. Importanţa căpătată de problematica diviziunii muncii este explicată de A. Smith prin extinderea schimbului, respectiv a pieţei. în acest context, moneda (subiect abordat în capitolul IV) joacă un rol esenţial în lărgirea pieţei, deoarece facilitează enorm schimbul şi deci diviziunea muncii. Regulile schimbului reprezintă un alt element important în încercarea lui A. Smith de a releva cauzele bogăţiei, deoarece “aceste reguli determină ceea ce se cheamă valoare relativă sau valoare de schimb”. Baza acestor reguli este, în concepţia sa, diviziunea muncii, căci munca este măsura reală a valorii de schimb a tuturor mărfurilor. A. Smith consideră că
situaţia se complică atunci când intervin ceilalţi factori de producţie - pământul şi capitalul - căci munca măsoară nu doar valoarea acelei părţi din preţ ce rezidă din munca propriu-zisă, ci şi pe aceea din rentă sau din profit. Analiza caută să descopere articulaţiile dintre valoare, preţul natural şi preţul pieţei. Problema creşterii şi dezvoltării economice (aprogresului natural al opulenţei) îl duce pe A. Smith la analiza modului de afectare (distribuţie) a capitalului în trei mari sectoare ale economiei: agricultură, industrie şi comerţ (în particular cel cu străinătatea). El susţine că există o ordine naturală în această distribuţie, prin care cea mai mare parte a capitalului unei societăţi umane în formare va fi dirijată mai întâi spre agricultură, apoi spre manufacturi şi mai apoi spre comerţul exterior. Această ordine naturală a alocării capitalului este considerată o cale pentru creşterea rapidă a avuţiei. Cu acest punct de vedere A. Smith se situează ferm pe poziţii antimercantiliste. Conform lui A. Smith, creşterea naturală este ea însăşi promovată în fiecare ţară de înclinaţiile naturale ale oamenilor. Preocupările privind relevarea unor tendinţe naturale în economie sunt dublate de căutarea unor niveluri naturale ale unor mărimi economice, cum ar fi cel al ratei profitului, al preţurilor naturale, al rentei etc. Cu toate acestea A. Smith nu este adeptul unei viziuni idilice asupra istoriei, prin care laissez faire-ul face ca toate lucrurile să meargă bine de la sine. El este promotorul unui regim de libertate economică şi politică în care intervenţia statului (pentru plafonarea ratei dobânzii, asigurarea învăţământului gratuit, protejarea anumitor industrii sub pretextul apărării naţionale etc.) îşi are locul ei precis. Rolul statului este analizat de A. Smith în cadrul fiecărui sistem economic. Pentru a putea evidenţia mai bine acest rol, el efectuează o analiză comparată a diferitelor sisteme economice (de economie politică, cum le numeşte), prin care înţelege principalele modalităţi de organizare a activităţii economice din acea epocă: sistemul mercantil, sistemul agricol, sistemul libertăţii naturale. Adept al sistemului libertăţii naturale, promotor al autoreglării sistemului economic prin celebra sintagmă “mâna invizibilă”, A. Smith concepe rolul statului dincolo de menţinerea securităţii, insistând pe funcţiile economice ale acestuia. Opera lui A. Smith este considerată de majoritatea specialiştilor ca fiind de un real interes chiar şi în zilele noastre, cu atât mai mult în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă (v. Libertate economică, Ştiinţa economică). [A.D.]
SOCIETATE ANONOMĂ
 410
SOCIETATE ANONIMĂ, societate al cărei capital este divizat pe acţiuni (titluri de proprietate liber transferabile) şi în care asociaţii sunt responsabili de angajamentele (datoriile) societăţii respective în limita aportului lor la capital. S.a. de capitaluri este cea mai cunoscută formă de societate în ţările dezvoltate. Ea presupune un număr minim de acţionari şi un capital minim. Activitatea comercială a s.a. este realizată numai de ea (nu şi de acţionari). După regimul juridic al conducerii, s.a. pot fi: a) conduse de un consiliu de administraţie ales de adunarea generală a acţionarilor, consiliu care alege şi revocă preşedintele s.a.; b) conduse de directori şi un preşedinte care are în sarcină gestiunea s.a., aceştia fiind desemnaţi de un consiliu de supraveghere ales de adunarea generală a acţionarilor. Potrivit legislaţiei din fiecare ţară şi regulamentului propriu fiecărei s.a., activitatea consiliilor de conducere (de administraţie sau de supraveghere), a directorilor şi a preşedintelui este supusă controlului şi adusă la cunoştinţa adunării generale şi a altor organe în drept (v. Societate comercială, Adunarea generală a acţionarilor). [G.P.T.]
SOCIETATE COMERCIALĂ, (1) societate sau persoană juridică constituită printr-un contract între mai multe persoane fizice sau juridice care convin să pună în comun diferite valori, bunuri sau activităţi în scop lucrativ. Este de trei feluri: s.c. de persoane, s.c. de capitaluri, s.c. cu răspundere limitată. S.c. de persoane se caracterizează prin faptul că aportul participanţilor nu este liber transferabil. La rândul lor, acestea pot fi: a) s.c. în nume colectiv, formate din cel puţin doi participanţi - asociaţi care angajează în această afacere întregul lor patrimoniu şi se fac responsabili în caz de nevoie cu toate bunurile lor. Asociaţii înşişi au calitatea de comercianţi şi sunt declaraţi faliţi o dată cu s.c. respectivă. Este administrată de unul sau mai mulţi giranţi care angajează societatea. Profitul se împarte pe baza acordului de asociere. Este de inspiraţie familială; b) s.c. în comandită simplă, care se pot compune din cel puţin doi participanţi. Unul, denumit comanditar, este deţinător de capital, pe care-1 pune la dispoziţia celuilalt, denumit comanditat, care este întreprinzătorul, contra unei părţi din profit şi fară ca el să-şi asume vreo obligaţie comercială şi responsabilităţi băneşti mai mari decât aportul în capital. Comanditatul (sau comanditaţii, când sunt mai mulţi) este asociat în nume colectiv şi răspunde pentru angajamentele societăţii cu întregul
patrimoniu. S.c. de capitaluri pot fi: a) s.c. în comandită pe acţiuni, la care participă unul sau mai mulţi comanditaţi şi cel puţin un număr minim de acţionari; b) s.c. anonimă; c) s.c. pentru plasament de capital, de investiţii etc. S.c. cu răspundere limitată are un caracter complex, asemănător celorlalte două tipuri. în această societate răspunderea este la nivelul aportului, iar asociatul nu poate ceda, transfera liber părţile decât pe baza unui acord al asociaţilor. în ţările dezvoltate, s.c. în comandită sunt în declin evident de mai mult timp. în unele ţări care se află în tranziţie spre economia de piaţă, acest gen de s.c. este însă în expansiune. în toate ţările, s.c. cu răspundere limitată au tendinţa să se extindă. (2) Ansamblul de unităţi economice instituţionale care au în principal funcţia de a crea bunuri materiale şi servicii-marfa şi care, după sectoarele instituţionale din care fac parte în cadrul contabilităţii naţionale, sunt: a) s.c. nefinanciare; b) s.c. financiare; c) s.c. de asigurare (v. Sistemul conturilor naţionale). [G.P.T.]
Societate comercială cu răspundere limitată (v.
SOCIETATE COMERCIALĂ)
Societate comercială de capitaluri (v. SOCIETATE COMERCIALĂ)
Societate comercială de persoane (v. SOCIETATE COMERCIALĂ)
SOCIETATE DE CONSUM, termen care semnifică un stadiu avansat al dezvoltării economice într-o ţară sau într-un grup de ţări care se caracterizează printr-un nivel de trai foarte ridicat. Pentru anumiţi cercetători s. de c. este un mit, pentru alţii ea este sinonimă cu o societate a risipei care menţine sărăcia în proporţii mai mari sau mai mici, în contrast cu risipa. I se mai spune societatea abundenţei, iar uneori, societatea bunăstării şi societate postindustrială. [G.P.T.]
SOCIETATE DE LEASING, societate care, conform legii, conferă întreprinzătorului sau altui utilizator posibilitatea de a procura în mod operativ, fară cheltuieli imediate de investiţii şi evitând riscurile prea mari, utilajele, instalaţiile ori bunurile necesare unei afaceri. S. de 1., denumită în România societate imobiliară pentru comerţ şi industrie (S.I.C.I.), intermediază operaţiunile de leasing, în sensul că achiziţionează sau construieşte bunuri mobile şi
411
SOCIETATEA CUNOAŞTERII
imobile cu destinaţie comercială. S. de 1., denumită locator, se obligă ca, la solicitarea celeilalte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau folosinţa asupra acestuia, contra unei plăţi numite redevenţă, în scopul exploatării bunului. [D.N.]
SOCIETATE MULTINAŢIONALĂ (TRANSNAŢIONALĂ), realitate marcantă a peisajului economic contemporan, principal subiect al procesului de globalizare, a activităţii economice, în special a relaţiilor comerciale şi financiar-monetare. în sens larg, s.m. este termenul generic prin care sunt vizate toate entităţile private şi publice a căror activitate se realizează prin intermediul implantărilor aflate în afara teritoriului naţional unde-şi au sediul social. Orice s.m. posedă participaţiuni (filiale şi sucursale) implantate în diferite regiuni ale Globului. în sens restrâns, s.m. are sediul social într-o ţară determinată şi îşi exercită activitatea în exterior prin intermediul filialelor şi sucursalelor pe care le controlează, bazate pe o strategie gândită la scară mondială. S.m. îi sunt caracteristice: existenţa mai multor filiale (unităţi de producţie, comercializare etc.) în ţări diferite; legături strânse între filiale pe linia fluxului tehnologic, a operaţiunilor financiare, de aprovizionare-desfacere, de cercetare-implementare etc.; criteriile de eficienţă la nivelul întregului au prioritate în raport cu cele de la nivelul fiecărei filiale; capacitatea unei filiale de a exercita o influenţă puternică asupra altora printr-o strategie gândită şi promovată la nivel global. S.m. a influenţat în mod decisiv diviziunea internaţională a muncii prin: a) delocalizare - deplasarea unei activităţi de producţie dintr-o ţară în alta în căutarea avantajului comparativ; b) multinaţionalizare -extinderea progresivă a activităţii unei întreprinderi, a unui grup financiar prin implantarea de filiale în exterior, în baza unei strategii gândite la scară mondială. în acelaşi timp, ele sunt produsul direct al liberalizării economiei mondiale, liberalizare pusă în aplicare printr-o reţea de convenţii, care s-a dezvoltat şi amplificat după al doilea război mondial. Societăţile respective sunt centre de forţă economică în lumea contemporană, principali operatori ai comerţului internaţional. Ele reglează cvasitotalitatea investiţiilor internaţionale şi se află la originea principalelor fluxuri financiar-monetare internaţionale. Multe s.m. realizează un volum de activitate economică ce-1 depăşeşte pe cel al unui stat,
inclusiv cu nivel înalt de dezvoltare economică. Aproximativ 500 de s.m. controlează 70% din comerţul mondial, iar 1% din s.m. deţin în proprietate jumătate din numărul total al acţiunilor emise de pe urma investiţiilor străine directe. S.m. are o capacitate colosală de a forma curente de opinie publică (v. Concentrare, Integrare economică). [G.I.]
SOCIETATE PE ACŢIUNI, formă contemporană de organizare a afacerilor, constituită şi delimitată de celelalte societăţi comerciale pe baza unor criterii economico-manageriale şi juridico-funcţionale. în legislaţia românească, s. pe a. sunt denumite societăţi comerciale de capitaluri pe acţiuni, iar în cea americană acestea se numesc corporaţii. S. pe a. se caracterizează prin aceea că formarea capitalului se realizează pe baza contribuţiei acţionarilor, persoane fizice sau juridice, participarea acţionarilor la fondarea şi la dezvoltarea acesteia facându-se sub forma unor înscrisuri numite acţiuni. S. pe a. (corporaţia) este cea mai reprezentativă formă contemporană de întreprindere. Dintr-un alt punct de vedere, s. pe a. este o unitate comercială de întreprinderi, care funcţionează sub o singură conducere şi gestiune financiară, exprimată într-un anumit interes. S. pe a. cuprind adesea mai multe unităţi parţial autonome: unele efectuează activităţi omogene în mai multe spaţii economice, altele desfăşoară afaceri eterogene în una şi aceeaşi zonă, pe una şi aceeaşi piaţă. Conducerea strategică a s. pe a. este asigurată de adunarea generală a acţionarilor, respectiv de adunarea reprezentanţilor aleşi de acţionari. Fiecare acţionar are drept de vot, numărul acestora fiind proporţional cu numărul acţiunilor deţinute şi cu valoarea (calitatea) acestora. Conducerea curentă a s. pe a. este încredinţată consiliului de administraţie, ales sau numit de adunarea generală. Conducerea executivă a diferitelor departamente specializate se încredinţează consiliului director. Prin formarea s. pe a. s-a asigurat şi se asigură concentrarea resurselor băneşti necesare pentru fundamentarea şi dezvoltarea de mari unităţi comerciale în sectoarele modeme ale economiei şi în infrastructura materială (v. Societate anonimă, Guvemanţă corporatistă). [D.N.]
SOCIETATEA CUNOAŞTERII, concept ce datează din anii 1970 (Daniel Bell, Peter F. Drucker), legat de apariţia societăţii postindustriale, ce sublinia semnificaţia sporită a cunoaşterii ştiinţifice pentru economie şi societate, nu numai în sine, ci şi ca factor
SOCIETATEA INFORMAŢIONALĂ
412
de evidenţiere a raţionalităţii tehnocratice şi instrumentale, ca principiu fundamental al organizării sociale şi economice. Pe măsură ce progresul în ştiinţă şi tehnologie a evidenţiat limitele raţionalismului ştiinţific ca metodă de validare a cunoaşterii, această definiţie a societăţii cunoaşterii a fost amendată în sensul reconsiderării tipului de cunoaştere ce stă la baza dezvoltării economice şi sociale. Se consideră că azi dezvoltarea competitivă este tot mai mult legată nu numai de ştiinţă şi tehnologie, ci şi de calitatea societăţii în ansamblu, pe măsură ce sistemul de producţie specific societăţii industriale se “destructurează” sau se “deconstruieşte”. în centrul procesului de tranziţie de la societatea industrială la s.c. se află o nouă diviziune internaţională a muncii intelectuale şi un nou mod de producere a cunoştinţelor (noi forme constructiviste şi dinamice de cunoaştere, produse în general prin experimente interdisciplinare efectuate în colaborare în cadrul unor reţele, ce câştigă în eficienţă în contexte complexe, în rapidă transformare, de soluţionare a problemelor globale ce privesc evoluţiile din natură, societate şi relaţiile dintre acestea). Esenţa noului mod de producere a cunoştinţelor este întoarcerea omului spre sine însuşi pentru a cultiva imensul său potenţial cognitiv, apt să-l facă să promoveze acel tip de dezvoltare care este în consonanţă în educaţie de-a lungul întregii vieţi, dar şi în producerea şi diseminarea cunoştinţelor. Datorită extemalităţilor pozitive asociate producerii şi diseminării cunoaşterii şi dimensiunilor globale ale competiţiei în producerea şi comercializarea acesteia, statul are răspunderea unei implicări active în crearea premiselor construirii unei s. a c. (în principal prin investiţii în cercetarea fundamentală şi în finanţarea învăţământului public, dar şi printr-o politică activă de creare a unei culturi a cunoaşterii). într-un document ce trasează viitorul Uniunii Europene în secolul al XXI-lea, Consiliul UE a decis să plaseze politicile cunoaşterii (mai ales cele privind cercetarea-dezvoltarea, învăţământul şi formarea profesională) la baza politicilor interne ale Uniunii în tranziţie spre o Europă a cunoaşterii. [S.G.]
SOCIETATEA INFORMAŢIONALĂ, tip de
societate a cărei civilizaţie materială şi spirituală consacră rolul decisiv al informaţiei şi cunoaşterii ca surse de performanţă economică, de raţionalitate, coerenţă şi sinergie a acţiunii sociale. Conceptul de s.i. a fost enunţat în anul 1980 de cercetătorul japonez Yomeji Masuda pentru a exprima esenţa societăţii
postindustriale, contrapusă societăţii industriale căreia îi succede. S.i. se caracterizează prin afirmarea nevoilor de informare şi comunicare ca nevoi umane primare, corespunzător asumării explicite şi active, de către subiecţii individuali şi colectivi, a statutului de agenţi informaţionali şi cognitivi. La originea evoluţiei omenirii către s.i. se situează creşterea complexităţii sistemelor economico-sociale, accentuarea necesităţilor de cunoaştere şi intervenţie inteligentă asupra acestora, reflectate în cerinţe fară precedent - ca volum, diversitate şi sofisticare - în materie de comunicare şi de prelucrare a informaţiilor şi cunoştinţelor. Avansul s.i. este considerat a fi indus prin dezvoltarea explozivă, în ultimele trei decenii, a tehnologiei microelectronice şi informatice, a industriei calculatoarelor şi a serviciilor de telecomunicaţii, fară ca, în virtutea acestui fapt, ea să poată fi redusă la accepţiunea simplistă de “societate cablată”, dependentă până la subordonare faţă de maşinile de calcul şi de inteligenţa artificială. Evoluţia omenirii, prin informatizare, către s.i. reprezintă tendinţa majoră a contemporaneităţii; ea este caracterizată printr-o extindere de talie planetară, prin schimbări alerte, revoluţionare şi inexorabile ale sistemului societal în ansamblul său; ea intensifică totodată procesul de globalizare a vieţii social-eco-nomice, în special prin intermediul magistralelor informaţionale transfrontieră. Devenită, în anii 1990, o realitate tangibilă a ţărilor avansate ale lumii, s.i. constituie o miză strategică pentru toate ţările înscrise pe traiectoria civilizaţiei, indiferent de nivelul decalajelor existente la un moment dat în "dezvoltarea economiilor şi a infrastructurilor lor informatice. S.i. are drept trăsături definitorii ponderea dominantă şi importanţa critică a resurselor informaţionale şi a cunoştinţelor în sistemul resurselor disponibile, rolul prioritar al activităţilor de cercetare ştiinţifică şi inovare tehnologică, accentuarea dimensiunii informaţionale şi de concepţie a muncii, dinamica înaltă a sectorului economic al producerii şi difuzării de bunuri informaţionale. Tipice pentru s.i. sunt preponderenţa activităţilor umane desfăşurate în regim de asistare cu calculatorul, a lucrului interactiv şi cu acces de la distanţă pentru participanţi dispersaţi teritorial, depăşindu-se astfel barierele spaţiului geografic; reprezentative în acest sens sunt învăţământul la distanţă, lucrul la distanţă, televideoconferinţele etc. Economia s.i. este de tip tehnologico-informaţional intensiv, asigurând - în cadrul firmelor bazate pe informaţie - o valorificare
 413
SOCIETĂŢI DE ASIGURARE
înaltă a resurselor materiale şi de muncă, pe seama unei investiţii ridicate de inteligenţă; aceasta duce la preponderenţa produselor cu informatică încorporată, precum şi la accesibilitatea largă, pentru cetăţeni, a facilităţilor sistemelor informatice, atât la locul de muncă, cât şi în viaţa lor publică şi privată. Infrastructura tipică pentru s.i. este reprezentată de reţelele de calculatoare şi telecomunicaţii şi de staţiile de lucru inteligente, pe care devin operaţionale sistemele-expert şi sistemele de tip “multimedia”, care integrează informaţia de tip text, sunet şi imagine în scopul asistării proceselor de cunoaştere, concepţie, decizie şi acţiune animate de către utilizatorii lor. Avansul s.i. generează şi o serie de vulnerabilităţi specifice, cum sunt cele legate de “analfabetismul informatic”, “sindromul dependenţei de INTERNET”, “pirateria” informatică, “viruşii” calculatoarelor etc. Aceste aspecte aduc în centrul atenţiei problemele privind căutarea sensurilor evoluţiei către s.i., definirea criteriilor axiologice şi a principiilor etice asociate acestui proces, astfel încât el să ducă la constituirea unei adevărate civilizaţii socioumane, bazate pe folosirea informaţiei şi a noilor tehnologii în consonanţă cu natura umană, şi nu ^ împotriva ei (v. Informaţie, Raţionalitate economică. Informatizare, Resurse informaţionale). [D.H.]
 SOCIETATEA ROMÂNĂ DE ECONOMIE (SOREC), organizaţie profesional-ştiinţifică, de factură academică, nonprofit, neguvemamentală şi neafiliată politic, cu caracter deschis. A fost constituită în 1993 ca persoană juridică română de drept privat. SOREC îşi integrează, ca membru colectiv şi structură de cercetare, Institutul Român pentru Liberă întreprindere (IRLI), creat în 1990. Scopul SOREC constă în sprijinirea şi promovarea cunoaşterii ştiinţifice economice, a pluralismului abordărilor şi a dialogului ştiinţific ca premise ineludabile ale progresului cunoaşterii economice şi ale dezvoltării culturii economice româneşti. Acesta se concretizează în următoarele obiective: mobilizarea potenţialului ştiinţific naţional, elaborarea problematicii tranziţiei către economia de piaţă, sprijinirea oricăror iniţiative de concepere şi creare a structurilor instituţionale şi organizaţionale corespunzătoare funcţionării economiei pe principiile pieţei, evaluarea ştiinţifică a ideilor şi actelor de politică economică şi sprijinirea celor apte să contribuie la desfăşurarea procesului de tranziţie şi transformare socială. în vederea realizării scopului şi a obiectivelor
  sale, SOREC a desfăşurat, a iniţiat, a organizat şi/ sau a sprijinit elaborarea a numeroase lucrări de cercetare ştiinţifică, teoretică şi aplicativă, consacrate problematicii transformării sistemului economic, construcţiei instituţionale şi politicilor economice şi sociale; a organizat dezbateri ştiinţifice, la care, alături de economiştii români, au participat reprezentanţi de marcă ai ştiinţei economice şi politicii economice atât din ţările în tranziţie, cât şi din economiile dezvoltate; a editat şi publicat mai multe volume pe probleme teoretice şi practice ale economiei româneşti; a continuat şi continuă editarea şi publicarea - începută în 1990 de IRLI - a revistei ştiinţifice trimestriale OECONOMICA; a contribuit la sprijinirea învăţământului economic preuniversitar prin traducerea şi publicarea, împreună cu organizaţia Junior Achievement, a manualului de “Economie aplicată” (două volume) introdus, cu sprijinul Ministerului Educaţiei, în licee economice şi de informatică; întreţine legături de colaborare cu mai multe instituţii ştiinţifice din Europa Centrală şi de Est, Europa de Vest şi S.U.A., legături concretizate în participarea cu comunicări la o serie de conferinţe ştiinţifice internaţionale şi în elaborarea de studii, unele dintre ele fiind publicate în străinătate. Prin structura sa de cercetare - reprezentată de IRLI -este partener în proiectul “Iniţiativa de politică economică”, alături de Center for Economic Policy Research (Londra), Institute for East-West Studies (New York), 21 Century Foundation (Sofia), Centrul pentru Cercetări Economice şi înalte Studii (CERGE) Charles University (Praga), Institute of Economics (KTE/IE) Hungarian Academy of Sciences (Budapesta), Gdansk Institute for Market Economics (GIFME) şi GIFME Warsaw Branch (Varşovia), Center for Economic Development (CED/CPHR) din Bratislava, Research Centre of the Faculty of Economics of the University of Ljubljana (RCEF). SOREC editează versiunea în limba română a buletinului informativ “Europa”, publicat în cadrul acestui proiect. Conducerea SOREC este formată dintr-un preşedinte de onoare (academicianul Costin C. Kiriţescu), un preşedinte executiv, trei vicepreşedinţi şi un secretar general.
SOCIETĂŢI DE ASIGURARE, unităţi instituţionale (private, publice şi mixte) care exercită în principal funcţia de asigurare a bunurilor şi a persoanelor; ele transformă riscurile individuale în
SOCIETĂŢI FINANCIARE
 414
riscuri colective, în care scop formează rezerve tehnice de asigurare. Astfel de unităţi sunt societăţile de asigurări de viaţă şi de bunuri, cele de asigurări reciproce sau de reasigurare, casele de pensii autonome etc. Activitatea acestor unităţi este cea a unei societăţi comerciale (cu caracter lucrativ), principalele lor resurse fiind formate din primele contractuale care sunt proporţionale cu riscul asigurat. Dacă subscrierea rezultă dintr-o obligaţie generală şi este independentă de expunerea individuală la risc, instituţiile care practică acest tip de asigurare nu fac parte din societăţile de asigurare, ci din sectorul protecţiei sociale al administraţiei publice. [M.Gh., D.H.]
SOCIETĂŢI FINANCIARE, ansamblul unităţilor instituţionale a căror funcţie principală constă în aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Unităţile fmanciar-bancare colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare sau oferă alte servicii de specialitate agenţilor economici nefinanciari. Astfel de unităţi specializate sunt băncile comerciale, cooperativele de credit, casele de economii, asociaţiile de construcţii şi împrumuturi, casele locale şi regionale de credit agricol, societăţile de plasament (de investiţii şi de portofoliu), agenţii de schimb şi mijlocitorii de valori mobiliare etc. Serviciile financiar-bancare se desfăşoară pe baze comerciale (lucrative), iar resursele principale ale acestor prestatori sunt constituite din angajamentele contractate şi din dobânzile primite. [M.Gh., D.H.]
SOCIETĂŢI ŞI CVASISOCIETĂŢI NEFINANCIARE, ansamblul unităţilor economice a căror funcţie principală constă în producerea de bunuri materiale şi servicii (nefinanciare) destinate pieţei. Principalele resurse ale acestor unităţi provin din vânzarea producţiei, oricare ar fi denumirea dată preţului practicat. Societăţile nefinanciare sunt unităţi cu personalitate juridică şi includ societăţile de capital, cooperativele şi asociaţiile, societăţile mixte, societăţile-mamă care asigură conducerea unui grup de unităţi etc. Cvasisocietăţile nefinanciare sunt unităţi de producţie fară personalitate juridică, dar care au un comportament similar cu cel al societăţilor de capital, iar gestiunea lor este separată de cea a gospodăriilor sau a proprietarilor. [M.Gh., D.H.]
SOFISM, raţionament aparent corect, dar care este constituit pentru a induce în eroare. S. pot fi de limbaj
(echivocul, stilul prolix, alăturarea de părţi şi laturi componente fără verbul de legătură); în afara limbajului, în sensul că se pleacă de la premise false (s. materiale) sau se încalcă legile logice de derivare (raţionare). Cea mai frecventă formă de s. în afara limbajului este s. accidentului, eroare săvârşită prin admiterea unei semnificaţii esenţiale într-un context dat. Ca urmare, concluzia devine falsă. De pildă, accentul pus pe anumite laturi neesenţiale ale mecanismului formării preţurilor şi omiterea deliberată a celor esenţiale pot genera aprecieri false cu privire la nivelul şi la dinamica preţului. [D.N.]
SOLOW, ROBERT M. (n. 1924, în S.U.A.), economist, profesor universitar. A studiat la Universitatea Harvard, unde şi-a luat şi doctoratul în 1951. Din 1950 predă la departamentul de economie de la Massachusetts Institute of Technology, cu excepţia perioadelor când a funcţionat ca profesor visiting la universităţi din alte ţări. în 1961 i-a fost decernată medalia “John Bates Clark”, care se atribuie economiştilor sub patruzeci de ani pentru contribuţii excepţionale. A fost, în 1979, preşedintele Asociaţiei Economice Americane. în 1987 a primit Premiul Nobel pentru contribuţiile sale la teoria creşterii economice. în acest domeniu, scrierile sale sunt numeroase, dar cea mai cunoscută şi mai influentă este “A Contribution to the Theory of Economic Growth” (O contribuţie la teoria creşterii economice), publicată în 1956, în care elaborează un model neoclasic al creşterii, inspirat din scrierile lui Harrod şi Domar. în această lucrare el demonstrează că, dacă se introduce în modelul Harrod-Domar substituţia între factorii de producţie capital şi muncă, poate fi găsită o cale de creştere stabilă cu ocupare deplină, datorită flexibilităţii preţurilor. R.M.Solow demonstrează că rata de creştere a producţiei pe unitatea de muncă este independentă de înclinaţia spre economii şi depinde integral de ritmul progresului tehnologic. în 1957 el dezvoltă problema raportului dintre creşterea economică, creşterea cantităţii de factori de producţie şi progresul tehnologic. Analizează progresul tehnologic pe termen lung şi îl desemnează drept principal factor de creştere; el arată, de asemenea, că acest progres este neutru, în sensul că nu modifică repartiţia venitului naţional în salarii şi profituri. El studiază şi influenţa progresului tehnic asupra calificării mâinii de lucru şi asupra capitalului (în termenii vârstei capitalului). R.M.Solow a avut contribuţii în multe domenii ale ştiinţei economice:
 415
SPECIALIZARE INTERNAŢIONALĂ
macroeconomie, teoria economiei urbane, economia resurselor naturale şi a mediului înconjurător, economia muncii, politica ocupării şi a stabilităţii economiei. Op.: “Linear Programming and Economic Analysis” (Programarea lineară şi analiza economică, 1958); “A Contribution to the Theory of Economic Growth”; “Technical change and the aggregate production function” (1957); “Capital theory and the rate of retum” (1963); “Price expectations and the behaviour of the price level” (1969); “Growth theory: an exposition, n. I” (1970); “Growth theory and afiter” (1988). [R.A.]
SOLVABILITATE, capacitate a unei persoane fizice şi/sau juridice de a stinge la scadenţă obligaţiile asumate faţă de creditorii săi (v. Lichiditate). [S.C.]
SPAŢIU ECONOMIC, teritoriu geografic în interiorul căruia bunurile circulă liber, precum şi incintele zonelor libere, antrepozitele sub control vamal, spaţiul aerian naţional, apele teritoriale şi platforma continentală situată în apele internaţionale asupra cărora ţara respectivă dispune de drepturi exclusive, enclavele teritoriale (ambasade, consulate, baze militare, baze ştiinţifice) etc. Economia naţională este delimitată prin unităţile rezidente care au un centru de interes pe teritoriul sau în s.e. al ţării respective. Prin centru de interes se înţelege efectuarea de operaţii economice pentru o perioadă îndelungată (cel puţin un an) în s.e. al unei ţări. [M.Gh., D.H.]
SPAŢIU SOCIAL EUROPEAN, zonă geopolitică cu conotaţie socială, constituită la nivelul continentului european, care urmăreşte dezvoltarea dimensiunii sociale a Uniunii Europene. Este apreciat ca o frână sau ca o înlesnire în procesul integrării sociale. S.s.e. urmăreşte: a) armonizarea sistemelor de bunăstare, care diferă de la o ţară la alta; b) realizarea compatibilităţii politicilor sociale, a sistemului de protecţie socială, în domeniul condiţiilor de muncă şi al stării de sănătate, al migraţiei forţei de muncă, al duratei muncii; c) adoptarea unor măsuri de apropiere a standardelor sociale în special pentru ţările foste socialiste; d) complementaritatea motivaţiilor economico-sociale în ansamblul de măsuri vizând “zonele fierbinţi” ale Europei (focare de instabilitate politică, militară, zone cu sărăcie accentuată, şomaj de masă, zone profund
afectate ecologic etc.). Crearea s.s.e. este un deziderat al Uniunii Europene pentru înlesnirea integrării sociale europene (v. Integrare socială europeană). [I.M.]
SPECIALIZARE ECONOMICĂ, restrângere a domeniului de acţiune, a unei activităţi economice, a unei întreprinderi sau a unui teritoriu, care devine astfel mai performant în cadrul domeniului ales. în consecinţă, devine tot mai necesar şi tot mai intens schimbul de activităţi, se creează o puternică reţea de interdependenţe între agenţi economici, zone teritoriale şi ţări, creşte randamentul muncii, inclusiv cel de scară (prin folosirea de tehnici şi tehnologii tot mai performante, sporirea calificării, organizarea mai bună a producţiei şi a muncii ş.a.); ea permite de asemenea creşterea calităţii bunurilor şi a producţiei etc. S.e. creează şi efecte nedorite, cum ar fi: specializarea îngustă, monotonia activităţii pentru lucrător şi pierderea dexterităţii sale în a executa produse complete, creşterea riscului de şomaj, monocultura ş.a. Contradicţia aparentă dintre specializarea îngustă a producătorilor şi marea diversitate a nevoilor fiecărui producător se rezolvă prin multitudinea actelor de vânzare-cumpărare. S.e., componentă a diviziunii sociale a muncii, îmbracă următoarele forme: specializarea pe activităţi economice, pe ocupaţii/meserii şi cea teritorială. [T.C.G.]
SPECIALIZARE INTERNAŢIONALĂ, proces de adaptare şi dezvoltare a potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă la cerinţele pieţei mondiale, în vederea valorificării cât mai bune a condiţiilor naturale, a tradiţiilor, a forţei de muncă şi a capitalurilor din ţara respectivă. Factorii principali care determină s.i. a economiei naţionale sunt: a) condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie; b) mărimea teritoriului şi a populaţiei, care creează posibilităţi diferite de specializare în producţie; c) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.; d) tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţie de un anumit fel; e) factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice). Tipuri de s.i. a economiei naţionale: specializare pe ramuri (de exemplu, industrie-agricultură); specializare în
SPECULAŢIE
 416
interiorul ramurilor (de exemplu, industrie-industrie, agricultură-agricultură, transporturi-trans-porturi, comerţ-comerţ etc.); sub impulsul revoluţiei tehnico-ştiinţifice a luat naştere un nou tip de specializare, în interiorul subramurilor (electronică-electronică, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.). S.i. a economiei naţionale are în prezent grade diferite: în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor care se bazează pe tehnica modernă, care au o specializare internaţională de înaltă eficienţă, ceea ce le permite să deţină o pondere însemnată în totalul exporturilor mondiale; la antipodul acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în exporturile mondiale. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă în esenţă potenţialul economic al statelor. [A.G.]
SPECULAŢIE, operaţie de cumpărări şi vânzări succesive de valori materiale sau de active financiare în scopul realizării unui câştig prin revânzarea sau răscumpărarea lor în condiţii conjuncturale favorabile. Aceste operaţii nu dau naştere unei creşteri a patrimoniului agregat al agenţilor economici, ci doar redistribuirii acestuia între agenţi. [Ivi.N.]
SPERANŢA MEDIE DE VIAŢĂ, valoarea probabilă a duratei de viaţă a indivizilor dintr-o anumită societate. Se calculează pe baza duratei medii de viaţă înregistrate, a ratei de mortalitate şi a indicelui de morbiditate. Estimările sunt garantate cu o anumită probabilitate în raport cu funcţiile de repartiţie utilizate. S.m. de v. se calculează şi pe subgrupe ale unei colectivităţi (pe sexe, medii de viaţă, profesii etc.). S.m. de v. este un indicator foarte important în studiile privind calitatea vieţii, precum şi în modele privind creditele pe termen lung, din domeniul asigurărilor etc. (v. Calitatea vieţii). [A.D.]
SPIRALA INFLAŢIONISTĂ, instrument de analiză, de evidenţiere a cauzelor multiple ale inflaţiei contemporane. De regulă, diferitele cauze ale inflaţiei sunt analizate separat, fiecare cauză generând şocuri (puseuri) inflaţioniste autonomizate în timp şi spaţiu. Aceste şocuri inflaţioniste poartă denumiri variate, în funcţie de cauza parţială şi temporară (inflaţia prin monedă, inflaţia prin cerere, inflaţia prin costuri salariale etc.). S.i. pune în evidenţă interacţiunea dintre inflaţia prin cerere şi 'inflaţia prin costuri
(ofertă). Inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri se pot manifesta simultan şi/sau succesiv-cumulativ Cele două genuri de inflaţii ajung să se întrepătrundă chiar dacă procesul demarează pe seama unei singure cauze. Astfel, un proces inflaţionist prin costuri poate fi alimentat ulterior de politicile guvernamentale de sporirea cererii agregate nominale, prin care se caută evitarea creşterii şomajului. Invers, un proces inflaţionist demarat printr-un puseu al cererii agregate poate duce la consolidarea unor grupări de interese care îşi vor utiliza puterea pentru a-şi majora veniturile; veniturile majorate de partea acestor unităti vor însemna pentru ceilalţi agenţi economici costuri mai ridicate, deci vor produce un alt şoc inflaţionist (v. Inflaţie, Inflaţie prin cerere, Inflaţie prin costuri) [D.N.] '
SPONSOR, persoană fizică sau juridică care acordă sprijin material şi/sau financiar nerambursabil unei alte persoane fizice ori juridice, în condiţiile legii. Persoanele fizice sau juridice din România pot acorda sprijin material şi/sau financiar numai din mijloace proprii, fără a apela la bugetul statului. S. şi beneficiarii sprijinului său pot aduce la cunoştinţa publicului acţiunile de sponsorizare prin promovarea numelui, a mărcii ori a imaginii s. [A.I.]
SPONSORIZARE, activitate ce se desfăşoară în temeiul unui acord intervenit între sponsor şi beneficiar, care consimt asupra mijloacelor financiare şi bunurilor materiale ce se acordă ca sprijin, precum şi asupra duratei s. în cazul s. constând din bunuri materiale, acestea din urmă sunt evaluate prin contractul de s. la valoarea lor reală din momentul predării lor către beneficiar. Poate beneficia de s. orice persoană juridică nonprofit de utilitate publică, care desfăşoară ori urmează a desfăşura o activitate cu caracter direct umanitar, filantropic, cultural, artistic, educativ, ştiinţific, religios, sportiv sau care este destinată protecţiei drepturilor omului şi educaţiei civice, ca şi asigurării calităţii mediului înconjurător. Persoanele fizice ori juridice române care efectuează s. beneficiază de reducerea bazei impozabile cu echivalentul s., dar nu mai mult de 5% din venitul impozabil. Beneficiarii s. sunt scutiţi de plata taxei pe valoarea adăugată asupra veniturilor încasate din s. [A.I.]
SPOR NATURAL AL POPULAŢIEI, diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor în cadrul
417
STABILITATE ECONOMICĂ
unei populaţii în cursul unei perioade date. Codificarea populaţiei face necesară şi cunoaşterea ihigraţiei nete - diferenţa dintre emigraţie şi imigraţie. [H.C.]
 SRAFFA, PIERO (1898-1983), economist italian, profesor universitar. S-a născut la Torino, în familia unui profesor de drept comercial. A urmat, între 1916 şi 1920, studii de drept. în 1921 şi-a susţinut teza de doctorat despre “Inflaţia monetară în Italia înainte şi după război”. în această perioadă începe să frecventeze grupul socialist care publică “Ordine Nuovo”, creată de A. Gramsci. în 1921, cu prilejul unei vizite la London School of Economics, îl întâlneşte pe Keynes, care îi sugerează să cerceteze criza bancară din Italia. La reîntoarcerea în Italia ^ttaduce cartea lui Keynes, “Tract on Monetary Reform”, şi ţine cursuri, începând cu 1926, la Cagliari. Ascensiunea fascismului şi arestarea prietenului său Gramsci l-au determinat să părăsească Italia şi să se stabilească în Anglia. La început a ţinut cursuri ca profesor invitat la Cambridge. Nemulţumit de învăţământ, acceptă propunerea lui Keynes de a se dedica cercetării, ocupând un post de bibliotecar la Biblioteca Marshall, prilej cu care editează “Collected Works” ale lui Ricardo. După 1927 revine la King’s College şi publică primele articole în care propune revizuirea teoriei economice a echilibrului parţial. Dintre acestea, cel mai semnificativ, “The law of returns under competitive conditions” (Legea randamentelor în condiţii concurenţiale) a fost publicat în Economic Journal, în acest studiu R Sraffa susţine că valoarea are ca sursă costurile de producţie, şi nu productivitatea marginală a factorilor de producţie. Pe aceeaşi direcţie teoretică a publicat, în 1960, “Production of Commodities by Means of Commodities. Prelude to a Critique of Economic Theory” (Producţia de mărfuri prin intermediul mărfurilor. Preludiu la o critică a teoriei economice), în care analizează interrelaţiile producţiei, pe de o parte, şi ale repartiţiei, pe de altă parte, în scopul -căutării celei mai bune gestionări a resurselor pe termen lung. Cele mai importante contribuţii ale lui P. Sraffa sunt legate de cercetarea problemelor lansate de Ricardo, îndeosebi construirea “mărfii-etalon” şi a “raportului-etalon” care să permită determinarea ratei profitului ca funcţie inversă a salariului şi să dea o justificare teoretică supraprodusului. Alături de Joan Robinson, P. Sraffa rămâne unul dintre cei
 mai de seamă exponenţi ai şcolii de la Cambridge, îndeosebi prin încercările sale de formalizare şi de agregare a economiei. [R.A.]
STABILITATE ECONOMICĂ, (1) capacitatea sistemului economic (şi a componentelor sale) ca, în contact cu anumiţi factori perturbatori, să-şi păstreze sau să revină la starea iniţială graţie unui mecanism propriu de autoreglare; sistemul economic are capacitatea de a absorbi perturbaţiile, păstrându-şi parametrii de stare în limite care îi asigură funcţionalitatea. (2) în sens macroeconomic desemnează capacitatea sistemului economic, a economiei în toată complexitatea sa, de a face faţă elementelor perturbatoare (endogene şi exogene, aleatorii sau autogenerate de sistem) distorsionante şi de a reveni la starea iniţială (sau dezirabilă), considerată normală. S.e. presupune ca trăsăturile şi componentele sistemului economic (tehnic, de producţie, de repartiţie, de alocare a resurselor, de reglare etc.) să-şi păstreze caracteristicile, calităţile intrinseci care le definesc. în sens macro- şi microeconomic, s.e. poate fi considerată sinonimă cu însuşirea sistemului economic, a diferitelor pieţe şi unităţi de a-şi menţine sau de a tinde spre echilibru. Studiind modelul ideal de economie, cel bazat pe piaţă cu o concurenţă pură şi perfectă, şcoala neoclasică a evidenţiat condiţiile necesare pentru ca piaţa concurenţială să tindă spre stabilitate sau instabilitate economică. Piaţa concurenţială a unui bun este capabilă de echilibru stabil când elasticitatea cererii în raport cu preţul este, în modul, mai mare decât elasticitatea ofertei în raport cu preţul. Când situaţia se prezintă invers, în mod natural respectiva piaţă este instabilă; orice element perturbator (datorat preţului, cererii, ofertei, comportamentului atipic al unor agenţi economici etc.) determină ruperea stării de stabilitate (şi, implicit, tendinţa spre echilibru), conferind economiei un caracter instabil şi incapacitatea de a se autostabiliza. în teoria economică, problematica s.e. a fost obiect de dispută între diferite şcoli şi curente de gândire, dispută concentrată în jurul dilemei: starea firească, tendinţa naturală a sistemului economic este cea spre echilibru sau cea spre dezechilibru? Răspunsurile la această întrebare şi mijloacele care conduc economia spre stabilitate sau instabilitate au opus şcolile clasică, neoclasică, keynesiană şi diferitele curente cu pretenţii de sinteză contemporană. în planul analizei empirice se
STABILITATE INSTITUŢIONALĂ
 418
apreciază că s.e. este o chestiune de optim şi se realizează când au fost atinse “obiectivele preconizate prin «patrulaterul» sau «hexagonul» magic”. în zilele noastre se consideră că economia se caracterizează prin ScC. dacă realizează criteriile de convergenţă stabilite prin Acordurile de la Maastricht (v. Echilibru economic, Creştere economică. Politică economică). [G.I.]
STABILITATE INSTITUŢIONALĂ, termen utilizat în general în contextul sistemelor cu echilibru parţial sau general şi care se referă la rolul instituţiilor în societate şi în economie de a reduce nesiguranţa prin asigurarea unei structuri relativ stabile (dar care nu este în mod necesar eficientă). Principiul stabilităţii nu constituie însă un argument pentru a nega necesitatea schimbărilor instituţionale. Astfel, viabilitatea unei arhitecturi instituţionale trebuie să fie evaluată pornind de la complementaritatea şi de la compatibilitatea diferitelor saie componente. Totodată, stabilitatea şi viabilitatea pe termen lung a sistemelor economice decurg dintr-o anumită stabilitate instituţională. [I.D.]
Stabilitate macroeconomică (v. STABILITATE ECONOMICA)
STABILITATE MONETARĂ, situaţie caracterizată prin menţinerea puterii de cumpărare a monedei, într-o economie cu monedă stabilă, inflaţia este inexistent^, iar fluctuaţiile cursului valutar sunt foarte reduse. [M.N.]
STABILIZARE ECONOMICĂ MONETARĂ, operaţiune prin care banca centrală vine în sprijinul politicilor economice de echilibrare a economiei prin restabilirea egalităţii între masa monetară în circulaţie şi necesarul din economie. Măsură drastică ce se concretizează de regulă în schimbarea monedei naţionale şi transformarea în numerar numai a unei anumite părţi din moneda deţinută iniţial de către agenţii economici. [M.N.]
STABILIZATORII AUTOMAŢI, termen ce semnifică acele mecanisme şi caracteristici ale economiei care, fară intervenţia guvernamentală, acţionează automat în direcţia limitării fluctuaţiilor. De exemplu, dacă venitul naţional se diminuează, şi taxele şi impozitele directe şi indirecte se vor reduce automat; dacă şomajul creşte, vor spori şi plăţile
pentru protecţia şomerilor (ajutorul pentru şomaj, alocaţiile pentru şomaj, compensaţiile pentru pierderea locului de muncă etc.), astfel cheltuielile guvernamentale pot fi ajustate automat în direcţia dorită prin modificarea altor componente ale cererii agregate; când venitul naţional creşte, deficitul bugetar se reduce, şi invers. Avantajul s.a. în raport cu unele măsuri de politică economică deliberate este acela că pot opera automat şi imediat. Dezavantajul este acela că s.a. pot diminua fluctuaţiile din economie, dar nu le pot elimina complet. [A.C.]
STAGFLAŢIE, termen compus care semnifică acea situaţie din economiile ţărilor care se caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei; adesea, s. pune în evidenţă o creştere economică “zero” însoţită de o inflaţie puternică. în condiţiile s., producţia stagnează fară ca masa monetară să se reducă, ceea ce duce la adâncirea dezechilibrului dintre economia monetară (simbolică) şi cea reală (v. Inflaţie). [D.N.]
STAND BY, (1) acord între Fondul Monetar Internaţional şi o ţară membră, ce permite acesteia să obţină imediat drepturi speciale de tragere suplimentare faţă de cota sa normaiă in cazuri de urgenţă, cum sunt crizele temporare în balanţa de plăţi. (2) Angajament pe piaţa secundară a ipotecilor pentru o singură familie de împrumuturi, un accept emis de un investitor sau de un broker (dealer) pentru cumpărarea de ipoteci, dacă se oferă. Cumpărătorul acestui angajament poate să opteze pentru livrarea sau pentru nelivrarea unei sume anume a ipotecii sau a titlurilor exprimate în ipoteci la un curs în cadrul unui interval de timp specificat. (3) Acreditiv deschis în mod normal pentru a fi folosit numai în cazul neperformanţei de către clientul băncii care l-a creat. Creditele stand by sunt folosite adesea pentru a sprijini contractele de construcţii sau contractele de vânzări pe termen lung. [D.C.]
STANDARD DE VIAŢĂ, nivel al aspiraţiilor individului sau colectivităţii din care face parte, apreciat la un anumit moment dat. S. de v. este modelat în mod special în funcţie de disponibilităţile interne şi externe, precum şi de sistemul de valori al societăţii. Conceptul se referă la o stare difuză, cu mari posibilităţi de variaţie de la un grup social la altul, în raport cu nivelul de dezvoltare economică a unei ţări. S. de v. considerat normal, dezirabil de către
 419
STATUL BUNĂSTĂRII
un grup sau de către o colectivitate este influenţat în mod contradictoriu de doi factori: a) diversificarea şi apariţia de noi bunuri materiale şi servicii care creează imposibilitatea accesului de masă, dar generează totuşi aspiraţii generale; b) inexistenţa resurselor necesare, care modelează aspiraţiile apropiindu-le de posibilităţile existente. în limbajul curent, s. de v. semnifică starea economică şi socială a unui individ sau a unei familii. [I.M.]
STATISTICĂ ECONOMICĂ, ştiinţă care are ca obiect aplicarea metodelor statistice în vederea măsurării, prezentării şi interpretării realităţii economice. S.e. studiază fenomenele social-economice de masă şi caracterizează latura cantitativ-numerică a acestora, stabilind dimensiunea, dinamica, intensitatea, structura şi mutaţiile de structură, raporturile de interdependenţă între fenomene etc. S.e. nu se ocupă de fapte de un anumit gen, ci de regulile şi metodele ce permit cunoaşterea conţinutului acestora. S.e. cuprinde statistica macroeconomică, statistica ramurilor, statistica firmelor şi statistica menaj elor private. Frecvent se utilizează termenul de s.e. generală, care cuprinde studiul statistic al fenomenelor economice şi sociale, inclusiv al fenomenelor demografice. [D.A.]
STATUL - AGENT ECONOMIC AUTONOM,
caracteristică esenţială a economiei de piaţă ca sistem economic real mixt. “Remodelat sau chiar de-a dreptul nou, statul rămâne ceea ce a fost dintotdeauna, un fascicul de funcţii şi de puteri diferite, chiar dacă mijloacele s-au modificat şi se modifică neîncetat” (F. Braudel). S.-a.e.a. încearcă să reglementeze în mod democratic mecanismele economice de funcţionare generală, să codifice comportamentele tuturor unităţilor social-economice dintr-o ţară, indiferent de tipul de proprietate. Se ştie că economia este o activitate dominată de interesele participanţilor. Numai că, dacă aceste interese individuale ar fi lăsate. < să se manifeste nestingherit, s-ar ajunge la permanente tensiuni sociale şi la haos. Or, dintotdeauna s-a căutat compromisul între diferitele interese, acesta fiind urmărit de s.-a.e.a. Aprecierea rolului statului în economia de piaţă (capitalistă, postcapitalistă, neocapitalistă) se face de regulă prin comparaţie cu statul feudal absolutist. în acest sens, se poate susţine că statul democrat de drept se implică în mecanismele şi structurile economiei de piaţă atât în mod direct, ca proprietar de factori de producţie, ca achizitor
principal al unor bunuri pe pieţele particulare, ca întreprinzător public etc., cât şi în mod indirect, ca prestator de servicii sociale nonmarfare de interes natural. Creşterea treptată a rolului statului în toate ţările cu economie de piaţă este un proces ce nu are nimic în comun cu refluxurile temporare ale acestuia şi cu tendinţele de supralicitare a rolului său, cu existenţa temporară a unor state totalitare de stânga sau de dreapta (v. Politică economică, Economie de piaţă reală). [D.N.]
STATUL BUNĂSTĂRII, (1) stat social a cărui principală funcţie este aceea de a corecta efectele negative ale pieţei. (2) Doctrină construită pe baza social-democraţiei ca o sinteză între socialism şi piaţă, cu întindere şi manifestare în SUA şi Europa Occidentală, cu precădere după Al Doilea Război Mondial. S.b. reprezintă o primă încercare raţională din partea socialismului de a domina economia de piaţă, fară a o reprima. Prin acţiuni politice şi administrative puterea este angajată în modificarea jocului forţelor pieţei în trei direcţii majore: a) garantarea unui venit minim; b) diminuarea ariei de nesiguranţă socială/economică; c) protecţia socială a tuturor indivizilor. S.b. s-a conturat către sfârşitul secolului trecut în societăţile industriale intrate intr-un proces rapid de prefaceri şi dezvoltare. Secolul al XX-lea cunoaşte două forme de s. al b.: unul bazat pe economia de piaţă, celălalt de tip socialist. Acestea au funcţionat şi s-au confruntat prin trăsături distincte, dintre care cea fundamentală este modul diferit de organizare. S.b. sociale, care urmăreşte bunăstarea colectivă (după Palme, Titmuss şi Briggs - Marea Britanie), este produsul modem al politicii sociale, în literatura de specialitate, s*b. este adesea apreciat şi ca “naţionalizare completă a politicii sociale”. Etapele parcurse de s.b. sunt analizate destul de diferii de la un autor la altul, pornindu-se de la marile reforme sociale cu caracter universal care au punctat principalele trăsături. După unii autori (Palme) există s.b. bazat pe sistem instituţional, s.b. rezidual, s.b. cetăţenesc, s.b. bazat pe meritul în muncă. După Pierson există patru categorii de s.b.: puternic intervenţionist, de tip compensatoriu, orientat către ocuparea deplină şi orientat către piaţă. Clasificarea Esping-Andersen evidenţiază trei tipuri de s.b.: liberal, dominat de logifa pieţei; conservator/ corporatist; social-democratic. în unele lucrări, s.b. este denumit stat-providenţă, care, din punct de vedere istoric politic şi social, a îmbrăcat două forme:
STATUL PROTECTOR
420
statul protector, cu rolul de a promova şi de a proiecta o politică socială prin care populaţia să fie ferită de costurile sociale ridicate; statul redistributiv, cu profil reparatoriu, urmărind atenuarea inegalităţilor apărute ca urmare a distribuirii inegale a veniturilor. Diferenţele dintre s.b. din diferite ţări provin din ponderea diferitelor elemente de politică socială în cadrul sistemului, din gradul de “generozitate” a diferitelor forme de protecţie socială, ca şi din structura elementelor componente (v. Economia bunăstării, Teoria bunăstării). [I.M.]
Statul protector (v. STATUL BUNĂSTĂRII)
Statul-providenţă (v. STATUL BUNĂSTĂRII)
Statul redistributiv (v. STATUL BUNĂSTĂRII)
STIEGLER, GEORGE JOSEPH (1911-1991), economist american, profesor universitar. A absolvit cursurile Universităţii din Washington în 1931 şi, un an mai târziu, ale Universităţii Northwestern. A obţinut titlul de doctor în economie în anul 1938, la Universitatea Chicago. A fost profesor asistent la Universitatea Statului Iowa (1936-1938), profesor asistent asociat şi titular la Universitatea Minesota (1938-1946), profesor la Universitatea Brown (1946-1947), la Universitatea Columbia (1947-1958) şi la Universitatea Chicago (1958-1981). Aceasta din urmă i-a decernat, în anul 1981, titlul de profesor emerit. Intre anii 1941 şi 1976 a lucrat şi ca cercetător la Biroul Naţional de Cercetare Economică, iar din 1973 până în 1981 a deţinut poziţia de director la influenta revistă Journal of Political Economy. De asemenea a fost preşedinte al Asociaţiei Economice Americane în anul 1964. Totodată, G.J. Stiegler a ocupat diverse funcţii în cadrul organismelor publice, dintre cele mai semnificative fiind cea de preşedinte al Grupului Operativ pentru Concurenţă şi Productivitate, înfiinţat de preşedintele S.U. A. Richard Nixon în anul 1969. în anii 1977 şi 1978 el a fost şi preşedinte al Societăţii Mont Pelerin. în anul 1982
G.J. Stiegler primeşte Premiul Nobel pentru Economie, motivaţia juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei fiind: “Pentru studiile sale esenţiale privind structurile industriale, funcţionarea pieţelor şi cauzele şi efectele reglementării publice.” Adept al teoriei neoclasice a preţurilor, căreia i-a consacrat o seamă de lucrări în perioada anilor 1940, G.J. Stiegler nu este un teoretician pur, preocupat doar de elaborarea
de modele abstracte rafinate. El a fost mereu interesat de cercetarea empirică şi de aplicarea teoriei în realitate. Din acest motiv, a abordat aspecte legate de structurile pieţei, de natura şi funcţionarea întreprinderilor, de determinarea preţurilor în situaţii de monopol şi de oligopol. Perspectiva lui în aceste probleme a fost foarte critică faţă de abordările tradiţionale inspirate din lucrările lui Chamberlin. Volumul impresionant al cercetărilor întreprinse de G.J. Stiegler în acest domeniu au constituit punctul de plecare în dezvoltarea economiei industriale (anul 1968), el însuşi dorind să confere acestui câmp de analiză o poziţie aparte, de microeconomie aplicată, ca o branşă autonomă în teoria economică. Alte domenii de interes pentru el au fost economia informaţiei, articolul său “The Eco-nomics of Information” (Economia informaţiei), publicat în anul 1961 în Journal of Political Economy, având o mare influenţă, în mod special, asupra evoluţiei macroeconomiei şi a economiei muncii. G.J. Stiegler a jucat un rol important şi în generalizarea problematicii neoclasice fondate pe raţionalitatea agenţilor din diferite domenii de activitate, de exemplu în procesele legale şi politice. El a atacat ideea conform căreia reglementările statului vizează corijarea, în interesul public, a imperfecţiunilor pieţei. El a susţinut că, dimpotrivă, aceste intervenţii sunt rezultatul ciocnirii intereselor grupurilor de presiune şi a celor ale aparatului birocratic. Din această perspectivă, G.J. Stiegler a fost un susţinător fervent al dereglementării. Op.: “Production and Distribution Theories” (1941); “The Theory of Price” (1946); “Five Lectures on Economic Problems” (1949); “The Nitfure and Role of Originality in Scientific Progress” (1955); “Trends in Employ-ment in the Service Industries”; “The Intellectual and the Market Place and Other Essays”; Capital and Rate of Return in Manufacturing Industries; “The Organization of Industry” (1968); “The Citizen and the State: Essays on Regulation” (1975); “The Economist as a Preacher” (1982); “The Process and Progress of Economics” (1983); “My Evolution as an Economist” (1986); “Memories of an Unregulated Economist” (1987). [D.C.]
STOC DE CAPITAL, volumul total al capitalului real existent la un moment dat într-o economie, într-o industrie sau într-o firmă. Numeroasele elemente eterogene ale capitalului fizic pot fi însumate numai în expresie monetară, cu ajutorul preţurilor bunurilor de capital. Stocul brut de capital este calculat la valoarea de înlocuire, folosind preţurile curente al<
 421
SUBIECT DE PROPRIETATE
anului respectiv, iar stocul net de capital, la valoarea rămasă sau la costul curent de înlocuire (stocul brut de capital minus consumul sau deprecierea capitalului fix). Valoarea reală a s. de c. este dată de valoarea prezentă a veniturilor generate de toate activele fizice care alcătuiesc bunurile de capital. [M.Gh.]
STONE, SIR JOHN RICHARD N. (1913-1991), eminent economist englez, profesor universitar. A studiat la Universitatea Cambridge, unde iniţial devine licenţiat în drept, iar apoi îşi ia masteratul în economie (1938), pentru ca, în final, sub influenţa lui J.M. Keynes, să-şi dea doctoratul în economie. La începutul carierei a fost economist la o firmă, pentru ca în 1940 să înceapă să lucreze în cadrul Biroului Central de Statistică din Anglia. După război a: fost director la departamentul de economie aplicată de la Cambridge, iar din 1955 devine tot aici profesor de contabilitate şi finanţe. în anul 1978 a fost înnobilat. în anul 1984 a obţinut titlul de Laureat al Premiului Nobel pentru Economie, pentru “contribuţia sa fundamentală la elaborarea sistemului conturilor naţionale, sistem care a permis îmbunătăţirea simţitoare a condiţiilor analizei empirice a economiei”. Prin acordarea Premiului Nobel s-a apreciat calitatea sa de “pionier al contabilităţii naţionale moderne”. Cercetările sale de început au fost inspirate de analiza macroeconomică keynesiană, care l-a dus spre elaborarea şi publicarea primei balanţe a venitului naţional, a veniturilor şi cheltuielilor Angliei. Simplitatea şi claritatea explicaţiilor, ca şi rigoarea instrumentelor statistice folosite de J.R.N. Stone (împreună cu J. Meade) au făcut ca sistemul său de analiză economică să fie implementat rapid în Anglia, şi ulterior pe plan mondial. Planul Marshall a accelerat procesul de extindere a sistemului conturilor naţionale, acesta fiind preluat de mai toate organizaţiile internaţionale. Graţie tehnicii electronice de calcul, J.R.N. Stone a pus la punct o metodă analitică de măsurare a venitului naţional pe care Banca Mondială a adoptat-o şi a recomandat-o unui mare număr de ţări în dezvoltare. Recunoscând importanţa evaluării populaţiei şi a inputurilor structurale demografice pentru evoluţia economico-socială, J.R.N. Stone a elaborat modele de contabilitate demografică pe care le-a integrat în sistemul conturilor naţionale. Opera sa ştiinţifică este concretizată în următoarele lucrări: “National Income and Expenditure” (Venitul şi cheltuielile naţionale, 1944), împreună cu J.E. Meade;
“The Measurement of Consumers Expenditure and Behaviour in the UK, 1920-1938” (Măsurarea comportamentului şi cheltuielilor consumatorilor în Marea Britanie 1920-1938); “Input-Output and National Accounts” (Intrări-ieşiri şi conturile naţionale, 1961); “Mathematics in the Social Sciences” (Matematica în ştiinţele sociale, 1966); “Demographic Accounting and Model Building” (Gestiunea demografică şi construirea modelelor, 1971); “Aspects of Economic and Social Modelling” (Aspecte ale modelării economice şi sociale, 1980). [D.N.]
Strategie a dezvoltării (v. DEZVOLTARE)
STRATEGIE ECONOMICĂ, ansamblu de planuri, metode, stratageme şi obiective care descriu o manieră corelată de abordare a unei situaţii conflictuale din domeniul economic. Termenul de strategie a fost împrumutat din domeniul militar şi se referă la o desfăşurare de evenimente într-un termen mediu sau lung. Din acest punct de vedere, s.e. este opusă tacticii, care are în vedere metodele folosite pentru atingerea unui obiectiv (ansamblu de obiective) pe termen scurt. Astfel, s=6c este foarte frecvent folosită în descrierea comportamentului agenţilor economici din economia de piaţă, întrucât concurenţa presupune existenţa unui conflict de interese. Conceptul de s.e. ocupă un loc central în dezvoltările economice din teoria deciziei, respectiv din teoriajocurilor (v. Cercetări operaţionale, Teoria jocurilor). [A.D.]
SUBCONSUMAŢIE, consum de bunuri şi servicii mai mic decât cel necesar existenţei şi dezvoltării normale a indivizilor. S. cuprinde marea majoritate a populaţiei din ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Potrivit unor estimări, peste un miliard de oameni trăiesc sub nivelul sărăciei absolute, cu un venit anual mai mic de 370 de dolari SUA pe locuitor. Fenomenul s. se întâlneşte şi la o parte a populaţiei din ţările dezvoltate economic sau la majoritatea populaţiei în condiţii excepţionale de catastrofe naturale sau sociale (v. Sărăcie). [P.D.]
SUBIECT DE PROPRIETATE, titular al dreptului de proprietate (persoană fizică sau juridică) care exercită atributele raportului economic de proprietate asupra unor bunuri determinate, direct şi nemijlocit, fară a fi necesară intervenţia altei persoane. [N.D.]
SUB-PARI
 422
SUB-PARI, indicator bursier care desemnează un curs de schimb realizat pe piaţa de acţiuni sau valutară, situat sub nivelul valorii nominale a acţiunilor sau al parităţii valutare. [M.N.]
SUBPRODUCŢIE, (1) stare a economiei caracterizată prin insuficienţa producţiei şi a ofertei în raport cu cererea solvabilă sau în raport cu un nivel considerat minim pentru satisfacerea nevoilor stricte, presante ale populaţiei, administraţiilor şi firmelor. S. a stat la baza declanşării unor crize economice numite crize ale vechiului regim. Ea apare astăzi în condiţiile dezechilibrului de absorbţie şi este o caracteristică mai ales a ţărilor slab şi subdezvoltate, având cauze economice, sociopolitice, naturale, speculative sau care ţin de insuficienţa unor resurse. S. generează concurenţă între consumatori, stimulează creşterea extensivă, iar risipa unor agenţi economici (producători) se îmbină cu economisirea forţată la consumatori. De asemenea, s. este însoţită de existenţa unui slab interes pentru îmbunătăţirea calităţii produselor, pentru perfecţionarea combinării factorilor de producţie şi creşterea eficienţei. S. poate fi cauza unor puseuri inflaţioniste. (2) în teoria macroeconomică, s. măsoară diferenţa dintre producţia reală şi cea potenţială, adică PNB care s-ar putea obţine dacă factorii de producţie ar fi ocupaţi (folosiţi, utilizaţi extensiv sau intensiv) deplin, în esenţă, Sp = Pp - Px, unde Sp - subproducţia, Pp - producţia potenţială, Px - producţia reală, efectivă, în preţuri constante. Prin intermediul s. se măsoară dimensiunile deviaţiilor ciclice ale producţiilor efective de la nivelul potenţial (sau de trend). S. creşte în perioadele de recesiune pentru că numeroşi factori de producţie rămân nefolosiţi, iar producţia reală scade sub cea potenţială. în condiţii de expansiune, diferenţa dintre producţia potenţială şi cea reală scade. în situaţii-limită, producţia efectivă o depăşeşte pe cea potenţială, dar aceasta generează deflaţie, degradarea mediului, chiar ineficienţă. Dimensiunile s. sunt un reper pentru a judeca performanţele unei economii (bune când s. este mică şi slabe când s. este mare) (v. Dezechilibru economic, Criză economică). [G.I.]
SUBSIDIARITATE, principiu al integrării europene vizând alocarea responsabilităţilor în luarea deciziilor între nivelurile european şi naţional (local). Menţionat pentru prima dată în 1984 în proiectul Tratatului privind Uniunea Europeană, a fost definit în Tratatul
de la Maastricht (1993) în următorii termeni: „Comunitatea va acţiona în limitele competenţelor ce îi revin în baza acestui Tratat şi ale obiectivelor stabilite prin Tratat. în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona, conform principiului subsidiarităţii, numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre, datorită amplorii şi efectelor acţiunii propuse, şi pot fi realizate în condiţii mai bune de către Comunitate. Orice acţiune întreprinsă de Comunitate nu trebuie să depăşească condiţiile stabilite pentru atingerea obiectivelor prezentului “Tratat” (art. 3b). Fiind un principiu larg, şi nu un mecanism clar de divizare a responsabilităţilor privind deciziile luate la nivel naţional şi comunitar, s. a fost interpretată în diferite feluri. Cea mai obişnuită interpretare ce i se dă este aceea conform căreia deciziile vor fi luate la nivelul cel mai scăzut posibil (naţional, regional sau local), şi nu la nivel european. O altă interpretare a principiului s. este legată de promovarea politicii regionale comunitare, al cărui scop este, conform Tratatului de la Maastricht, dezvoltarea generală armonioasă, cu reducerea disparităţilor dintre diferitele regiuni şi a stării de înapoiere a regiunilor celor mai dezavantajate, inclusiv a zonelor rurale (art. 130a). Administrarea fondurilor structurale ale Uniunii Europene destinate politicii regionale (Fondul de Dezvoltare Economică Regională, Fondul Social European şi Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă) este supusă, din 1989, principiului s. şi principiului adiţionalităţii (alocarea de către statele membre a unor fonduri suplimentare care să completeze fondurile comunitare). S. este văzută în acest caz sub forma unui parteneriat între Uniunea Europeană, statele membre şi organizaţiile regionale şi locale în elaborarea şi implementarea politicii regionale. [S.G.]
SUBSTITUIBILITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE, posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie cu o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei (v. Combinarea factorilor de producţie). [A.C.]
SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE, fenomenul propriu-zis de înlocuire a unei cantităţi dintr-un factor de producţie cu o cantitate determinată dintr-un alt factor de producţie, în
423
SUBVENŢIE
condiţiile în care volumul producţiei rămâne neschimbat. S.f. de p. poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital, precum şi între factorul natural şi capital, între diferitele elemente componente ale factorilor de producţie. S.f. de p. reliefează cu prioritate latura economică a combinării factorilor de producţie, un agent economic urmărind sporirea eficienţei economice a producţiei. Pe bază de calcule economice, în luarea deciziei de s. a f. de p., agentul economic va avea în vedere următorii indicatori: productivitatea marginală a factorilor de producţie, rata marginală de substituire şi elasticitatea substituirii. în funcţie de elasticitatea substituirii (es), s.f. de p. poate fi de mai multe feluri. Grafic, acestea se reprezintă astfel:
              -----------------------►
                                                   a) es = 0
a) în proporţii fixe. când es = 0, factorii sunt complementari şi s.f. de p. practic nu este posibilă;
b) perfectă, când es —> oo;
c) imperfectă, când es = 1, variaţia relativă a factorilor este proporţională cu variaţia relativă a raportului productivităţilor factorilor. [A.C.]
SUBUTILIZARE, utilizare incompletă din punct de vedere cantitativ, calitativ sau structural a unui factor de producţie sau a altui element al mediului economic, determinată de cauze obiective sau subiective. S. din economie trebuie corelată cu specificul pieţei concurenţiale, avându-se în vedere condiţiile concrete de profitabilitate impuse de aceasta în timp sau spaţiu. Astfel, s. poate fi atât cauză, cât şi efect al dezechilibrelor ce se manifestă în economie la un moment dat sau pe o anumită perioadă. [C.D.]
SUBUTILIZAREA FORŢEI DE MUNCĂ,
(1) formă de dezechilibru pe piaţa muncii, concretizată în subocuparea unei părţi a populaţiei apte de muncă şi deci în existenţa şomajului. în gândirea economică actuală este acceptată în general ideea conform căreia echilibrul global şi creşterea economică sunt compatibile cu situaţia de subutilizare când rata şomajului este de până la 4%-5%. (2) Folosirea incompletă a potenţialului de muncă al celor ocupaţi, ca urmare a nivelului scăzut de înzestrare tehnică sau a insuficientei stimulări materiale etc., care duce la randamente economice inferioare. (3)0 anumită degradare a ocupării din cauza mobilităţii geografice (teritoriale) şi a mobilităţii profesionale, care implică dificultăţi de adaptare inerente şi rezultate economice mai scăzute (v. Ocupare a forţei de muncă, Şomaj). [E.C.]
SUBVENŢIE, plată, finanţare, de regulă nerambursabilă, de la stat sau persoane private, acordată unor firme, grupuri industriale private, de stat, mixte sau unor persoane fizice pentru a acoperi diferenţa dintre costul producătorului şi preţul de vânzare, în principiu când preţul este mai mic decât costul marginal, precum şi pentru realizarea unor acţiuni şi obiective anume. Fiecare s. are un scop precis: a) transferul de impozite şi taxe de la cumpărător la producător pentru anumite bunuri, ceea ce permite creşterea veniturilor unor consumatori sau producători; b) să influenţeze opţiunile ofertanţilor sau cumpărătorilor prin intermediul elasticităţii cererii sau ofertei, în condiţii de externalitate a costurilor; c) să menţină stabile preţurile unor bunuri în diferite situaţii ale economiei (de exemplu, în condiţii de inflaţie); d) să stimuleze exportul unor mărfuri; e) pentru realizarea unor programe locale sau generale, cum ar fi cele privind construcţia de locuinţe la preţuri accesibile, realizarea unor
SUBVENŢII DE EXPLOATARE
424
componente de infrastructură etc. S. a fost larg utilizată în economia de comandă pentru a se acoperi pierderile întreprinderilor, fiind considerată o pârghie economică importantă şi un avantaj exclusiv al economiei socialiste. In condiţiile economiei de piaţă, mediul concurenţial şi problematica protecţiei concurenţei impun un control sever şi limitarea drastică, justificată după criterii general admise, a s., pentru a nu avantaja anumiţi agenţi economici în defavoarea altora. S. îmbracă forma concretă a diferenţei de preţ (plătită sau încasată), a primelor cu diferite denumiri şi justificări, a indexării de diferite genuri, a ajutoarelor cu diferite destinaţii, a scutirilor de taxe, impozite, vamă etc. (v. Politică economică). [G.P.T.]
SUBVENŢII DE EXPLOATARE, transferuri curente pe care administraţia publică, conform unei politici economice şi sociale, le varsă unităţilor rezidente care produc bunuri economice deştinate pieţei, în scopul influenţării preţurilor acestora. Există două categorii de s. de e.: subvenţii pe produs (sumele vărsate de la buget pentru acoperirea diferenţelor de preţuri şi tarife, acestea fiind legate de politica preţurilor maximale - mai mici decât cele de echilibru); alte s, de e., cum sunt cele acordate pentru acoperirea pierderilor. [D.N.]
SUBZISTENŢĂ, prag de satisfacere a trebuinţelor minime ale omului prin care să se asigure supravieţuirea într-un timp relativ scurt. Noţiunea de s. se apropie de graniţele subnutriţiei, iar în literatura de specialitate se mai numeşte şi minim vital. S. perpetuată pe o perioadă mai îndelungată afectează negativ zestrea biologică a individului, deteriorând potenţialul de muncă fizică şi intelectuală a naţiunii (v. Minim de trai, Pragul sărăciei). [I.M.]
SUPRAPRODUCŢIE, (1) fenomen economic caracteristic dezechilibrului de presiune pe piaţa bunurilor, materializat în existenţa unor stocuri de mărfuri exagerat de mari care determina o depăşire a cererii agregate de către oferta agregată. S. generează efecte negative asupra diferitelor categorii de agenţi economici şi asupra economiei în ansamblu. Explicaţiile s. sunt diferite: dezvoltarea inegală a diferitelor domenii, ramuri, subramuri etc.; neconcordanţe structural-materiale ale producţiei şi cererii; preferinţe pentru lichiditate care se finalizează printre altele în faptul că o parte din economii nu se transformă în investiţii (Keynes); repartiţia neco-
respunzătoare a veniturilor, creşterea inegalităţilor în repartiţie, ceea ce face ca puterea de cumpărare şi cererea solvabilă a unei părţi importante a populaţiei să rămână în urma ofertei. (2) Acel volum al producţiei (PNB) care depăşeşte volumul potenţial al producţiei (PNB). Apare în perioadele de expansiune sau când factorii de producţie sunt suprautilizaţi (forţa de muncă este supraocupată, orele suplimentare devin o regulă, capitalul fix este utilizat supraextensiv, unele resurse naturale sunt utilizate iraţional, are loc “agresiunea” asupra echilibrului ecologic). S. este însoţită de creşterea unor costuri, de reducerea eficienţei şi a competitivităţii, de slăbirea interesului pentru competiţie şi calitate, deşi se diminuează rata şomajului (chiar sub nivelul celei naturale). în ultimă instanţă “preţul” plătit este un puseu inflaţionist, care apare din cauză că imperfecţiunile pieţei nu permit formarea unor preţuri cu adevărat libere (v. Cicluri economice, Criză economică). [G.I.]
SUPRAPROFIT, termen ce desemnează formarea sau obţinerea unui profit mai mare în raport cu o mărime de referinţă, care'este de regulă un profit mai mic sau un alt indicator ce arc legătură cu obţinerea supraprofitului sau are relevanţă pentru a fi comparat cu el. (1) Profit mai mare decât costul sau capitalul folosit pentru obţinerea sa. (2) Profit mai mare decât profitul normal sau obişnuit. (3) Profit mai mare decât profitul minim considerat ca bază de comparaţie. (4) Profit superior mediei pe o perioadă sau la un moment dat. (5) Excedentul de profit obţinut ilegal în raport cu reglementările în vigoare. (6) Excedentul de profit obţinut datorită unei situaţii de monopol natural sau economic. Anumiţi autori şi curente de gândire economică dau uneori şi alte sensuri s. Obţinerea s. într-o activitate sau pe o piaţă devine punct de atracţie pentru noi capitaluri, ceea ce are ca efect intensificarea concurenţei din care, în cele din urmă, ar putea rezulta scăderea preţurilor şi diminuarea sau chiar dispariţia s. [G.P.T.]
SURPLUSUL CONSUMATORULUI, termen ce exprimă satisfacţia suplimentară pe care achiziţiile succesive dintr-un bun, la un preţ efectiv dat, o procură unui individ; formă de surplus pe care îl obţine consumatorul participant la schimb. La originea noţiunii de s. al c. se află ideea conform căreia ultimele unităţi achiziţionate şi consumate dintr-un bun asigură o satisfacţie mai mică decât cea
425
SWAP
asigurată de primele. întrucât consumatorul plăteşte efectiv pentru toate unităţile cumpărate un preţ corespunzător utilităţii marginale a ultimei unităţi achiziţionate, el obţine sau crede că obţine un surplus bănesc, respectiv un spor de satisfacţie prin achiziţiile unităţilor anterioare celor din urmă. S.c. reprezintă deci un model de analiză microeconomică prin care sunt puse în corelaţii specifice, pe baza unei anumite concepţii, legea utilităţii marginale descrescânde, legea cererii, preţul format pe baza utilităţii şi rarităţii. S.c. poate fi explicat prin exemple cifrice, poate fi surprins în grafice şi, de asemenea, poate fi demonstrat algebric. S.c. se exprimă prin suprafaţa de deasupra curbei lui Marshall (a cererii individuale), suprafaţă marcată între două preţuri. S.c. este o mărime bănească, cu toate că la origine este exprimat şi reprezentat în termenii surplusului de utilitate. Curba cererii individuale permite să se determine nu numai cantitatea pe care o va cumpăra sau o va cere individul la un anumit preţ, ci şi valoarea marginală (în formă bănească) pe care un individ o acordă unui bun care este consumat într-o anumită cantitate. Din funcţia cererii [X = f(px/py, M)] se poate deduce deci relaţia pe baza căreia se exprimă posibilitatea determinării preţului ca expresie monetară a valorii marginale pe care individul o acordă unui produs (bunul x, în cazul de faţă), atunci când acesta este consumat într-o anumită cantitate: Px = P(X/py, M).
Pentru a afla modificarea valorii pe care consumul unui bun o generează pentru un consumator în urma variaţiei infinitezimale a cantităţii, se va calcula
                                           dP
derivata funcţiei P în raport cu X:—. Fiind
                                           dx
exprimată în bani, valoarea totală de consum pe care consumatorul o atribuie cantităţii X, reprezintă totodată suma pe care consumatorul ar fi dispus să o plătească pentru a obţine această cantitate din bunul X. El ar ceda exact valoarea pe care o obţine prin consum. Totuşi, pe piaţă, consumatorul plăteşte un preţ unic ce reprezintă valoarea marginală sau valoarea de consum a ultimei unităţi consumate din bunul X. Cedarea unei valori mai mici decât cea încasată se datorează faptului că individul plăteşte pentru toate produsele cuprinse în cantitatea X,
acelaşi preţ, adică p^ ; el nu plăteşte valoarea reală
pe care şi-o însuşeşte consumând fiecare unitate succesivă (v. Teoria subiectivă a valorii). [D.N.]
SURPLUSUL PRODUCĂTORULUI, diferenţa dintre ceea ce producătorul primeşte (prin preţul de echilibru) şi ceea ce el cheltuieşte (exprimat prin costul marginal). Curba ofertei se suprapune peste curba costului marginal în zona în care costul marginal se află deasupra celui mediu variabil, ca şi deasupra costului mediu total. Această curbă indică producţia pe care firma o oferă la fiecare preţ. Inversând relaţia de cauzalitate, această curbă arată şi mărimea costului marginal al unei anumite producţii. Fiind vorba de tronsonul cu înclinaţia pozitivă a curbei costului marginal, costul marginal al ultimei unităţi îl depăşeşte pe cel al unităţii anterioare, aşa cum se vede în figura de mai jos.
Producătorul este recompensat însă pentru întreaga producţie la preţul de echilibru, adică la costul marginal al ultimei unităţi de produs din producţia de echilibru. Pentru unităţile anterioare de bunuri oferite producătorul primeşte un surplus calculat ca diferenţă între ceea ce producătorul primeşte (prin preţul de echilibru) şi ceea ce el cheltuieşte (prin costul marginal). Acest surplus se numeşte s.p. şi este exprimat prin suprafaţa haşurată (v. Rentă economică). [D.N.]
SWAP, (1) swap valutar, tranzacţie în care doi parteneri schimbă la început anumite sume exprimate în două valute diferite, le retumează în timp conform unei reguli predeterminate ce reflectă plăţile dobânzii şi, posibil, chiar amortizarea sumei iniţiale. în general, fluxurile de plăţi în swap-urile valutare (în care plăţile se bazează pe rate fixe ale dobânzilor la fiecare valută) sunt asemănătoare cu cele din tranzacţiile la vedere şi din tranzacţiile la termen. (2) Swap al ratelor dobânzii, tranzacţie în care doi parteneri schimbă fluxuri de plăţi ale dobânzii ce au caracter diferit, bazate însă pe o valoare a sumei iniţiale stabilă. Există trei tipuri principale de s. al ratelor dobânzii: s. de cupoane
SWEEZY, PAUL
426
(curs flotant în loc de curs fix la aceeaşi valută); s. principal (modificarea indicelui de flotare la aceeaşi valută); s. încrucişate (de la un curs de schimb fix al unei valute la cursuri flotante pentru ambele). [D.C.]
SWEEZY, PAUL (n. 1911), economist american progresist, adept al doctrinei marxiste. Studiile sale s-au concentrat pe probleme privitoare la structurile şi mecanismele capitalismului contemporan. într-o serie de probleme - tendinţa ratei profitului, legea generală a acumulării capitaliste, rolul istoric al clasei muncitoare - P. Sweezy s-a dovedit a fi un marxist inconsecvent, el observând că multe idei şi teze formulate de Marx nu se verifică în capitalismul contemporan. Op.: “Monopoly Capital: an Essay on the American Economic and Social Order” (1966), în colaborare cu Paul Baran; “Socialist Cuba: Anatomy of a Revolution” (1968), în colaborare cu Leo Huberman; “Modern Capitalism and other Essays” (1972). [D.N.]
SWITCH, formă de derulare a operaţiilor de contrapartidă/compensaţie, bazată pe un acord de plăţi între unităţi economice din ţări diferite şi pe
funcţionarea unui cont de clearing cu care se echilibrează schimburile economice externe, respectiv plăţile reciproce. Operaţiile de s. presupun participarea la schimb a mai mult de doi parteneri, cea mai simplă operaţiune de acest gen desfaşurându-se între trei parteneri. Se presupune că o firmă primeşte ca plată pentru exporturile sale bunuri în contrapartidă. Dacă firma exportatoare nu poate valorifica bunurile respective, atunci ea se adresează unei firme specializate în operaţiuni de s., plătind acesteia un comision şi acceptând o importantă reducere de preţ. Firma specializată caută un cumpărător. Dacă acest potenţial cumpărător nu poate plăti mărfurile într-o valută convertibilă, atunci firma de s. acceptă să i se plătească în produse realizate în ţara cumpărătorului. Dacă nici aceste produse oferite ca plată nu sunt comercializabile pe valută într-o ţară cu excedente de plată în valute convertibile, firma specializată în s. va trebui să repete aceste operaţiuni până ce mărfurile vor fi comercializate pe o valută convertibilă. Diferenţa dintre plata finală în valută şi preţul de achiziţie reprezintă marja de profit a firmei specializate în operaţii de s. Operaţiunile de s. sunt atât de export, cât şi de import. [D.N.]
Ş
ŞCOALA AUSTRIACĂ, curent de gândire economică cu o largă cuprindere în timp, de la Cari Menger von Wieser şi până la Eugen Bohm-Bawerk. Denumirea vine atât de la naţionalitatea celor trei mari reprezentanţi ai ştiinţei economice, cât şi de la faptul că ei au studiat la Viena. în plus, această denumire a apărut şi ca o necesitate de delimitare (în curentul economiştilor de limbă germană) faţă de şcoala istorică germană. Accentul principal în orientarea ş.a. este pus pe credinţa în forţa deducţiei şi a teoriei (opusă empirismului sau istoricismului). Printre realizările reprezentanţilor ş.a. se înscriu: dezvoltarea unei teorii subiective a valorii economice, bazată pe utilitatea marginală, în contrast cu teoria valorii muncă, ce pune accent pe costul de producţie; abordările originale în problema capitalului, în care productivitatea este dedusă din randament; lucrările lui Bohm-Bawerk despre capital şi dobândă, care explică dobânda ca o relaţie între preferinţa pentru timp şi productivitatea fizică; condiţiile de echilibru pe termen lung formulate de Bohm-Bawerk; legătura dintre echilibrul pe termen lung şi ciclul economic, explicată de von Hayek prin faptul că perioada de producţie se reduce în faza ascendentă şi creşte în faza descendentă, din moment ce perioada de producţie variază direct proporţional cu salariul real şi invers proporţional cu rata dobânzii. Ş.a. modernă îi include pe Ludwig von Mises, Friederich von Hayek, Gotffried Haberler şi Fritz Machlup. Varianta modernă a $.a. se distinge prin accentul pus pe procesele de piaţă şi preţurile relative, ceea ce o diferenţiază de abordările keynesiene. [A.D.]
ŞCOALA BANCARĂ, ansamblu de idei, opinii şi teorii diferite cu privire la reglarea masei monetare (a ofertei de semne băneşti) de către Banca Angliei în prima jumătate a secolului al XlX-lea. în opoziţie cu şcoala monetară, ş.b. argumentează că reglarea masei monetare nu poate fi făcută în plan larg, iar limitarea ofertei de bancnote poate avea efecte indezirabile asupra sistemului financiar. Sistemul bancar însuşi - susţinea ş.b. - este cel mai bun judecător al nevoilor de bancnote pe care le resimte
economia. O asemenea opinie este justificată atunci când se practică convertibilitatea riguroasă a bancnotelor în aurul monetar. Printr-o lege din 1844, ş.b. a suferit un mare regres, impunându-se ideile de bază ale şcolii monetare. [D.N.]
ŞCOALA DE LA CAMBRIDGE, (1) denumirea folosită adesea pentru economistul A. Marshall şi adepţii săi. (2) Economiştii de la Cambridge University care au fost colaboratori ai lui Keynes între 1930 şi 1940 şi care, mai ales după Al Doilea Război Mondial, au dus teoria keynesistă într-o nouă direcţie. Ei sunt numiţi neokeynesişti şi postkeynesişti, pentru a-i deosebi de ortodoxia keynesiană. Principalii promotori ai şcolii de la Cambridge sunt: Joan Robinson, Nicholas Kaldor, Luigi Pasinetti, Piero Sraffa. Ei extind analiza lui Keynes privind creşterea ecunomică şi distribuţia venitului. Efortul lor se concentrează pe argumentarea modului în care funcţia investiţiilor susţine ocuparea şi creşterea economică, luând în calcul pentru aceasta schimbările în outputuri şi în preţuri, dar şi prezenţa elementelor de monopol pe piaţa modernă. Ei împart înclinaţia spre consum a lui Keynes în două funcţii: înclinaţia spre consum a muncitorilor, calculată la salarii, şi înclinaţia spre consum a capitaliştilor, calculată la profit. Ei au cercetat posibilitatea modificării împărţirii venitului în consum şi investiţii şi influenţa pe care o are aceasta asupra împărţirii venitului în salarii şi profit. Ş. de la C. respinge neoclasicismul, îndeosebi teoria productivităţii marginale şi teoria echilibrului general. [R.A.]
ŞCOALA DE LA CHICAGO, şcoală de gândire economică care a dat naştere coordonatelor de bază ale curentului monetarist. Ş. de la C. este puternic legată de numele unor profesori renumiţi precum Frank Knight şi Henry Simons. Totuşi, gândirea economică de la Chicago dobândeşte autonomie şi vigoare o dată cu rezultatele cercetărilor lui Milton Friedman, autorul unei teorii de factură neoclasică ce constituie nucleul dur al ideilor monétariste. Prin articolul său “The Quantity Theory of Money: A
ŞCOALA DE LA LAUSANNE
428
Restatement”, cuprins în lucrarea “Studies in the Quantity of Money” apărută la Chicago în 1956, Friedman marchează revenirea în actualitate a teoriei cantitative a banilor şi deschide drumul “revoluţiei” monetariste. Datorită principalelor lucrări care vor urma (“Capitalism and Freedom”, “A Monetary History of the United States, 1867-1960”, “Freedom to Choice”), Milton Friedman devine mentorul ş. de la C. şi exponentul cel mai de seamă al cumetului monetarist, chiar dacă termenul de “monetarism” este folosit pentru prima dată în 1968 de Karl Brunner, un alt reprezentant al ş. de la C. Astfel, ş. de la C. dobândeşte paternitatea deplină a monetarismului; filosofía economică de la Chicago nu se limitează însă doar la domeniul monetar. Principiile de bază reflectă credinţele economiştilor de la Chicago în faptul că: economia liberă, întemeiată pe proprietatea privată, este cea mai eficientă formă de organizare; rolul cel mai important revine monedei, şi în bine, şi în rău; între volumul activităţii economice şi masa monetară există o determinare cantitativă precisă, care se stabileşte cel mai corect şi cu cele mai bune efecte stabilizatoare în condiţiile pieţei libere; manevrarea masei monetare şi interferenţa statului cu funcţionarea pieţei determină destabilizarea economiei; inflaţia este rezultatul şi totodată expresia cea mai elocventă a dereglării economiei prin imixtiunea exagerată a statului în funcţionarea mecanismelor pieţei; politica economică consistentă se bazează pe menţinerea unei rate de expansiune monetară compatibilă cu o creştere economică neinflaţionistă. [M.C.S.]
ŞCOALA DE LA LAUSANNE, curent de gândire economică reprezentat de L. Walras şi V. Pareto, care au creat un model de echilibru general şi instrumentele teoretice ale economiei bunăstării. L. Walras a elaborat un model al echilibrului general, furnizând astfel microeconomici o demonstraţie a existenţei unui echilibru al ansamblului pieţelor care constituie totalitatea economiei. Această şcoală a arătat că piaţa concurenţială duce la o situaţie economică echilibrată şi optimală pentru toţi membrii, pentru toţi participanţii la schimb. [R.A.]
ŞCOALA ECONOMICĂ CLASICĂ, denumire dată unei diversităţi de gânditori şi operelor lor, ce au avut o poziţie dominantă între 1750 şi 1848 şi care au elaborat o concepţie bazată pe credinţa că economia este guvernată de concurenţă. Ş.e.c. are o serie de idei comune: îmbogăţirea naţiunilor ţine de
acumularea de capital, această acumulare depinzând de preferinţa pentru economii a deţinătorilor de profit; economiile sunt investite spontan în sectoarele unde profitul este mai ridicat, ceea ce antrenează un proces de creştere. Metoda de cercetare a clasicilor este abstractă şi deductivă, faptele servind la ilustrarea analizei. Malthus face excepţie, el luând în calcul datele statistice şi realitatea. Clasicii modelează câţiva factori decisivi: capitalul, economiile şi profitul. Abordarea lor este prin excelenţă statică, deducând însă din modele tendinţe generale. Clasicii se preocupă mai ales de microeconomie, studiind preţurile, piaţa, comportamentul întreprinzătorului. Ei nu neglijează macroeconomia, pentru că vor să înţeleagă dinamica creşterii şi repartiţia veniturilor între clasele sociale. Ei cred că legile economice sunt eterne, iar natura determină o ordine socială ideală. Clasicii imaginează lumea ca rezultat al interacţiunii dintre indivizi, care ating o situaţie ideală şi echilibrată, pentru că schimburile sunt reglate de interes şi astfel sunt selecţionaţi cei mai buni. Ei dezvoltă idei liberale şi se pronunţă împotriva reglementărilor şi protecţionismului. Liberul schimb, declară ei, îmbunătăţeşte situaţia naţiunilor, iar individul este mai apt decât statul pentru a crea bogăţie şi a realiza bunăstarea tuturor, făcând astfel să triumfe ordinea individualistă. Ş.e.c. s-a dezvoltat pe două mari linii: ş.c. engleză, reprezentată de A. Smith, D. Ricardo, Th.R. Malthus, J.S. Mill; ş.c. franceză, reprezentată de Fr. Quesnay, J. Turgot, J.B. Say, Fr. Bastiat. [R.A.]
ŞCOALA ISTORICĂ GERMANĂ, denumire dată concepţiilor apărute în Germania în a doua jumăţate a secolului al XlX-lea, ca reacţie la individualismul vienez. Promotorii acestei şcoli refuză calculul marginalist şi critică liberul schimb, pronunţându-se totodată pentru relativizarea cunoaşterii economice. Prima ş.i.g. porneşte de la 1840 şi a fost inaugurată de W. Roscher (1815-1894), formulând ipoteza de bază care marchează ruptura de nucleul central clasic şi marginalist. El susţine că dezvoltarea economică nu poate fi analizată numai printr-o construcţie pur logică, cea mai bună metodă fiind cea a istoriei şi, eventual, căutarea regularităţilor şi a diferenţelor. Această teză ducea la relativism şi la abandonarea ideii unei ştiinţe economice formalizabile şi universale. Nu există legi economice universale şi nici modele generale. A doua ş.i.g., numită şi noua şcoală istorică, a fost iniţiată de A. Wagner, G. Schmoller,
 429
ŞOMAJ
K. Bucher. Primii doi au dezvoltat “socialismul de catedră”, care presupune existenţa statului-providenţă, însărcinat cu justiţia socială şi cu reglarea economiei. Acest “socialism al profesorilor” propunea o economie mixtă. Ş.i.g. a fost puternic influenţată de pozitivismul lui A. Comte şi a influenţat, la rândul său, mişcarea muncitorească reformistă. [R.A.]
ŞCOALA NEOCLASICĂ TRADIŢIONALĂ,
denumire dată concepţiilor mai multor autori: S. Jevons, L. Walras, C. Menger, A. Cournot, F. Edgeworth, V. Pareto, H. Gossen, Fr. von Wieser,
E. von Bohm-Bawerk, Th.H. Wicksteed. începutul acestei şcoli a fost marcat de apariţia aproape simultană, spre 1870, a lucrărilor lui S. Jevons, L. Walras şi C. Menger. Convergenţa indiscutabilă a concepţiilor acestor autori este însoţită de diferenţe de perspectivă, suficient de puternice, care au generat analize economice extrem de diferite. Ş.n.t. are o serie de caracteristici rezultate din punctele comune ale abordărilor diferiţilor autori: opoziţia faţă de teoria valorii-muncă şi apărarea teoriei valorii-utilitate-ra-ritate; analiza în termenii pieţei; analiza marginalistă a utilităţii şi a productivităţii; logica maximizării utilităţii individuale; abordarea în termeni de echilibru a ofertei şi a cererii; rolul central al flexibilităţii preţurilor în realizarea echilibrului cererii şi ofertei; legea proporţionalităţii dintre utilitatea marginală şi preţuri; formalizarea matematică; concurenţa pură şi perfectă; abordarea în termenii lui “homo oeconomicus”; aplicarea generală a principiilor substituţiei ca mijloc de obţinere a utilităţii maxime; apărarea economiei de piaţă şi a politicii liberale. Ş.n.t. s-a particularizat la sfârşitul secolului al XlX-lea în trei abordări: şcoala de la Lausanne, şcoala engleză şi şcoala de la Viena. [R.A.]
ŞOC PETROLIER, sporirea preţului mondial al ţiţeiului în anii 1973-1974 (primul ş.p.) de la 24,1 USD/t la 85,3 USD/t şi în 1979-1980 (al doilea ş.p.), când preţul tonei de ţiţei a crescut de la 127,2 USD/t la 222,7 USD/t. Majorarea drastică a preţurilor energiei a fost însoţită de creşterea preţurilor majorităţii materiilor prime şi produselor finale, inflaţia devenind o componentă fundamentală a economiei mondiale. Sub incidenţa ş.p. s-au dezechilibrat grav balanţele comerciale şi de plăţi externe, situaţie de care au beneficiat principalii producători de resurse energetice şi companiile
transnaţionale care activează în domeniu. S-a încetinit creşterea economică mondială, iar în majoritatea ţărilor s-a înregistrat stagnare sau creştere economică negativă, inflaţia galopantă şi şomajul de masă fiind formele principale de manifestare a crizelor economice pe care le-a declanşat ş.p. Sub incidenţa lui au avut loc restructurarea tehnologică a aparatului de producţie, modificarea sortimentelor de fabricaţie, a modelelor de consum etc., acestea ducând la reducerea substanţială a consumului de energie, în principal de hidrocarburi, ca o componentă a menţinerii sau consolidării avantajului economic competitiv în confruntările concurenţiale (v. Criza energetică). [G.I.]
ŞOMAJ, (1) dezechilibru care reprezintă un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă, cu niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade, având iniţial caracter temporar, iar în ultimile decenii, unul permanent, dar care nu exclude total şi definitiv existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă. (2) Stare de inactivitate economică, totală sau parţială, proprie celor care nu au loc de muncă, sunt în căutarea unui nou loc de muncă, nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi, au condiţia de salariaţi, dar sunt angajaţi numai o parte din timpul de muncă, cu scăderea corespunzătoare a salariului. Ş. poate fi caracterizat prin: a) mărime, care se exprimă atât în mod absolut, ca număr, cât şi relativ, ca rată (numărul şomerilor/ populaţia activă sau numărul şomerilor/populaţia ocupată); b) intensitate, ceea ce presupune fie încetarea totală a activităţii, fie diminuarea sa, însoţită de scăderea remunerării; c) durata sau perioada de şomaj, timpul care se scurge de la pierderea locului de muncă până la reluarea activităţii - care, pe termen lung, a avut o tendinţă generală de creştere; d) structură sau componente, care se formează prin clasificarea şomerilor după diferite criterii, cum ar fi nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socioprofesională din care fac parte, sex, categorii de vârstă, rasă etc. Ş. de lungă durată (mai mare de un an) este nucleul dur al ş. actual. Ş. este un concept care s-a conturat la începutul secolului al XX-lea. Iniţial, desemna inactivitatea proprie zilelor de sărbătoare sau nelucrătoare; englezii vorbeau despre “out of work”. Treptat, a dobândit sensul de încetare a activităţii, adică “unemployment”. Cauzele sale sunt foarte complexe şi contradictorii. Analiza modernă interpretează ş. ca rezultantă a unui paralelogram de tendinţe ale creşterii economice, considerată sursa
 ŞOMAJ CICLIC
430
locurilor de muncă, ale populaţiei active, sursa ofertei de muncă, ale productivităţii muncii, variabila care, prin scădere, poate contribui la Creşterea numărului locurilor de muncă, iar prin creştere, la diminuarea lor, şi ale fluxului migratoriu, variabila ce poate mări sau micşora oferta de muncă. Astfel, în decursul unei perioade, creşterea economică determină “în mod natural” crearea unui număr de locuri de muncă, dar dacă populaţia activă creşte mai mult decât acest număr apare ş.; sporul productivităţii muncii diminuează capacitatea creşterii economice de a crea locuri de muncă, iar migraţia internaţională a populaţiei amplifică sau reduce oferta de muncă, ceea ce contribuie de asemenea la formarea (creşterea) sau diminuarea ş. Evoluţia acestor factori, adesea de sensuri şi mărimi foarte diferite, poate fi cuantificată, relevându-se dacă şi cu cât aceştia au contribuit la formarea sau la diminuarea ş. în contextul acestei analize, ş. devine expresia unor cauze deosebit de ample, de natură foarte diferită, cu influenţe contradictorii. Ş. nu este o mărime omogenă, ci îmbracă forme variate, denumite de regulă după natura cauzei care le-a generat sau potrivit unor caracteristici reprezentative. Formele dominante de extindere a ş. astăzi sunt: a) ş. de conversiune, care îi afectează în special pc salariaţii care aveau locuri de muncă stabile până la concediere, fară vechime mare în muncă, cu o calificare ce le poate asigura o inserţie mai rapidă şi dreptul la o indemnizaţie mai favorabilă. Din aceste motive, la începutul perioadei de ş. ei sunt consideraţi favorizaţi în comparaţie cu ceilalţi şomeri, în caz de prelungire a duratei ş., ei trec într-o categorie mai defavorizată; b) ş. repetitiv, care îi cuprinde pe cei ce cunosc o succesiune de perioade de activitate şi de ş., afectându-i îndeosebi pe tineri şi pe cei cu calificare slabă şi degradând competenţa profesională şi statutul social al individului; c) ş. de excluziune, ce reuneşte populaţia activă în care sunt incluşi indivizii cei mai în vârstă, cei mai puţin calificaţi, cei aflaţi în ş. timp îndelungat, indiferent că primesc sau nu indemnizaţie. Probabilitatea de reluare a activităţii este redusă mai ales pe o piaţă a muncii cu cerere stagnantă şi selectivă (v. Şomaj involuntar, Şomaj voluntar). [G.P.T.]
ŞOMAJ CICLIC, expresie care se atribuie şomajului conjunctural şi celui sezonier, adică şomajului care se formează în faza de recesiune (criză-depre-siune) a ciclului economic sau care decurge direct din restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului. [G.P.T.]
ŞOMAJ DE INADAPTARE, formă a şomajului determinată de imposibilitatea unei părţi a populaţiei active, denumită tehnofobă, de a utiliza şi de a se adapta tehnicilor avansate actuale, care presupun abstracţie, interactivitate, viteză de execuţie şi flexibilitate deosebită. Abstractizarea generalizată, proprie activităţilor şi tehnicilor de ultimă oră, nu este suportată de către cei care au nevoie să atingă, să simtă şi să manipuleze obiecte fizice concrete. Interactivitatea, caracteristică dialogului om-maşină, solicită personalului flexibilitate - schimbarea activităţii în orice moment - şi viteză de reacţie excepţională, pentru a nu bloca sistemul din care face parte, excluzându-i pe cei care nu înţeleg mesajele afişate şi nu le pot răspunde în timp util. Tehnologiile informatizate extind ş. de i., iar pregătirea şi orientarea personalului pot evita sau diminua acest fenomen (v. Şomaj, Şorher). [G.P.T.]
ŞOMAJ INVOLUNTAR, formă de şomaj determinată de imposibilitatea de a găsi un loc de muncă acceptând salariul curent, adică salariul pe care-1 acceptă cei ce lucrează. Definirea acestui gen de şomaj indică două probleme deosebite: a) mărimea salariului, care, după unii, trebuie să fie inferior salariului curent, iar după alţii, la nivelul salariului curent;
b) concordanţa dintre calificarea pe care o are un salariat şi calificarea pe care o solicită postul pe care lucrează, ceea ce influenţează de asemenea numărul şomerilor prin includerea sau excluderea, în funcţie de opinie, în rândul şomerilor a acelor ce au o calificare, dar lucrează în alta. Date fiind aceste aspecte, pentru anumiţi economişti neoclasici ş.i. nu prezintă interes. în schimb, pentru J.M. Keynes ş.i. este esenţial. Ş.i. este independent faţă de mecanismul preţurilor sau de inflexibilitatea salariilor la scădere. [G.P.T.]
ŞOMAJ KEYNESIAN, formă a şomajului explicată pentru prima dată de J.M. Keynes ca şomaj involuntar, determinat de dezechilibrele din economie şi în special dedezechilibrul dintre cererea şi oferta agregate. Din punct de vedere logic, punctul de plecare în favoarea ş.k. îl constituie inerţia sau rigiditatea la scădere a preţurilor pe termen scurt, fapt foarte bine relevat de Keynes la vremea lui. Această rigiditate atrage raţionalizarea muncii, care poate genera două tipuri de dezechilibre pe piaţa muncii, acestora corespunzându-le diferite tipuri de şomaj. Când preţurile efective sunt superioare preţurilor de
431
ŞOMER
echilibru de pe pieţele bunurilor, cererea agregată este inferioară ofertei agregate. Dezechilibrul astfel format pe piaţa bunurilor trece pe piaţa muncii, resimţindu-se prin reducerea cererii de muncă şi formarea sau creşterea şomajului. Acesta este de fapt un şomaj derivat din dezechilibrul dintre cererea şi oferta agregată, generat la rândul său de rigiditatea preţurilor la scădere, pe care Keynes l-a explicat şi de aceea îi poartă numele (v. Şomaj, Şomaj involuntar, Şomaj voluntar). [G.P.T.]
ŞOMAJ SEZONIER, şomaj care apare ca urmare a restrângerii activităţii economice în anumite perioade ale anului, în care condiţiile naturale sunt mai puţin prielnice sau chiar neprielnice. Este caracteristic agriculturii, construcţiilor şi turismului (v. Şomaj, Şomaj ciclic). [G.P.T.]
ŞOMAJ STRUCTURAL, formă de şomaj determinată de tendinţele de restructurare a economiei pe activităţi, forme de proprietate, managerială, geografică etc., care are ioc sub incidenţa progresului tehnico-economic, a crizei energetice, a mutaţiilor din aparatul productiv, a unor importante fenomene sociale sau politice. Această categorie include în deosebi: a) ş. din ţările sărace cu creştere demografică, dar lipsite de capital şi de competenţele necesare exploatării raţionale a resurselor umane; b) ş. din ţările avansate economic, afectate de disfuncţiile modului de organizare a muncii, care nu mai permite creşteri de productivitate ca înainte, astfel încât modelul economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea şi păstrarea pieţelor tot mai concurenţiale, economiile acestor ţări pun pe primul plan creşterea productivităţii, şi nu a aparatului de producţie, îşi recompun aparatul de producţie concomitent cu scăderea numărului de locuri de muncă; c) ş. din ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă (capitalistă), care traversează un proces profund de adaptare structurală generală la condiţiile pieţei, fapt care impune adaptarea cererii de muncă la nevoile reale ale unităţilor economice determinate de mediul concu-renţial, adaptarea volumului muncii prin concedieri, promovarea formelor de utilizare intermitentă a muncii, contracte de angajare cu durată determinată şi timp de muncă parţial, adaptarea conjuncturală a firmelor. Restrângerea ş.s. poate avea loc numai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupune investiţii mari, recalificarea celor afectaţi, reorientarea învăţământului etc. (v. Şomaj, Şomer). [G.P.T.]
ŞOMAJ TEHNIC, formă de şomaj determinată de întreruperea activităţii unei firme din lipsă de comenzi, de regulă pe un timp determinat. Cei afectaţi de ş.t. nu sunt înregistraţi la oficiile de forţă de muncă şi şomaj, primesc indemnizaţia de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul acesteia este diferit de cel reglementat în mod general pe economie. Ş.t. încetează o dată cu reluarea activităţii firmei. Poate fi total sau parţial. Este caracteristic economiilor care se află în criză sau în tranziţie la economia de piaţă (v. Şomaj, Şomaj tehnologic). [G.P.T.]
ŞOMAJ TEHNOLOGIC, formă de şomaj determinată de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri sau activităţi, care suni însoţite de restrângerea locurilor de muncă. Resorbirea acestui gen de şomaj este foarte dificilă, pentru că presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe ale tehnicilor şi tehnologiilor implementate şi cu managementul firmelor afectate de centralizare, lărgirea activităţilor economice pentru a crea noi locuri de muncă (v. Şomaj, Şomaj structural). [G.P.T.]
ŞOMAJ VOLUNTAR, formă de şomaj proprie celor care decid în mod deliberat să înceteze să muncească (total sau parţial), fie pentru că ei apreciază că salariul este prea mic şi preferă timpul liber sau doresc să-şi însuşească o nouă meserie, fie pentru că sunt în căutarea unui loc de muncă mai bine remunerat, iar costurile antrenate de această căutare vor fi mai mult decât compensate prin creşterea salariului. în anii 1970, anumiţi economişti, printre care Milton Friedman, spuneau despre ş.v. că este şomaj natura!. Pentru ei şomajul natural este un şomaj de echilibru, deoarece rezultă dintr-o alegere deliberată. Treptat, mulţi economişti şi-au conturat ideea că şomajul existent în ultimele decenii în ţările dezvoltate este îndeosebi ş.v., negând astfel şomajul involuntar, care este de fapt singurul ce trebuie să preocupe politicile economice (v. Şomaj, Şomaj keynesian, Şomaj involuntar). [G.P.T.]
ŞOMER, (1) persoană aflată în stare de şomaj.
(2) Persoană activă, în vârstă de cel puţin 15 ani, care nu munceşte, este disponibilă pentru o muncă salariată sau nesalariată şi caută un loc de muncă. (3) In România, după Legea nr. 1/1991, republicată în 1994, persoană aptă de muncă ce nu se poate încadra din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii sale, în vârstă
ŞTIINŢA ECONOMICĂ
432
de cel puţin 16 ani (după Codul muncii). în mod oficial, Anuarul statistic al României publică date cu privire la ş. înregistraţi, care sunt persoane în vârstă de 18 ani şi peste, apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile şi care sunt înscrise la oficiile de forţă de muncă şi şomaj. în general, nu există un mod unic de a defini conceptul de ş. De aceea există deosebiri importante între definiţiile care se dau şi sunt acceptate în mod oficial în diferite ţări sau grupuri de ţări. Evident, numărul şomerilor din aceeaşi ţară şi perioadă diferă în funcţie de definiţia după care a fost calculat acesta (v. Şomaj). [G.P.T.] ’
ŞTIINŢA ECONOMICĂ, ansamblu coerent de noţiuni, idei, teorii şi doctrine, de reflectări specializate în planul gândirii ale actelor şi faptelor economice, de judecăţi de valoare asupra acestora, precum şi de tehnici şi procedee de măsurare, evaluare, gestionare şi stimulare a activităţilor economice. Idei şi chiar teorii economice au apărut încă din antichitate. De-a lungul Evului Mediu au apărut noi idei economice şi au fost reconsiderate cele vechi. în acele timpuri cunoştinţele economice erau “integrate” în diferite alte sisteme de gândire. Constituirea ş.e. a avut loc spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea, aceasta fiind rezultatul efortului creator specializat al fondatorilor ei, deveniţi ulterior clasicii acestei ştiinţe, în cadrul acestui proces, de o deosebită importanţă a fost gândirea acelor economişti care au efectuat primele analize globale ale proceselor economice: W. Petty, cu a sa “Aritmetică politică”, F. Quesnay, cu faimosul său “Tablou economic”, mercantiliştii, care au încercat să dea răspuns la problema rolului activităţilor de comerţ exterior în dezvoltarea
economică etc. Pe o asemenea bază teoretică şi prin raportarea la realitatea economică din Anglia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Adam Smith a reuşit sinteza sa creatoare, punând bazele economiei politice ca ştiinţă economică autentică. Iniţial, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică în ansamblul ei, aceasta dobândind un statut special în sistemul ştiinţelor. Eforturile specialiştilor-economişti în direcţia aprofundării înţelegerii economiei ca acţiune socială specifică, procesul fără sfârşit al creării, perfecţionării şi reconsiderării structurilor analitice s-au concretizat în apariţia unor noi ştiinţe economice autonome. în anumite momente ale evoluţiei analizei economice s-au impus anumite situaţii clasice, caracterizate printr-o consolidare, o coordonare şi o nouă sinteză a progreselor ştiinţifice în domeniu până la momentul respectiv. Ca urmare, se poate spune că, în prezent, ştiinţa economică se constituie într-un sistem de ştiinţe economice autonome, toate acestea având ca domeniu de cercetare economia în ansamblul ei: complexă, dinamică şi în continuă diversificare. Fără a se proceda la o identificare cu disciplinele economice din planurile de învăţământ economic superior, se poate contura următorul sistem al ştiinţelor economice contempo-rane: economia politică - ştiinţa teoretică fundamentală, macroeconomia, microeconomia, economia mondială, istoria gândirii economice, finanţele, contabilitatea, statistica economică, marketingul, istoria economică, geografia economică, cibernetica economică, ecologia economică etc. Epistemologia economică - una dintre noile ştiinţe economice de graniţă - grupează şi ierarhizează ştiinţele economice după variate criterii: domeniul de cercetare, instrumentele de analiză, interferenţele cu alte ramuri ale ştiinţei (v. Economie politică, Macroeconomie, Microeconomie, Teorie economică). [D.N.]
T
TABELUL INPUT-OUTPUT (INTRĂRI-IE-ŞIRI), instrument ştiinţific care descrie fluxul de bunuri dintre diferite activităţi economice corelate în cadrul unui sistem economic. Analiza interdependenţelor cantitative dintre aceste activităţi se bazează pe metoda input-output. Iniţial ea a fost elaborată pentru a analiza şi măsura legăturile dintre diversele sectoare producătoare şi consumatoare din cadrul unei economii naţionale, dar a fost de asemenea aplicată la studiul unor sisteme economice mai restrânse ca, de exemplu, o zonă metropolitană sau chiar o mare întreprindere integrată. în prezent, modelul de referinţă este o construcţie matematică elaborată de Wassily Leontief, în care economia este reprezentată printr-un set de funcţii de producţie liniare ce descriu interrelaţiile dintre toate sectoarele, între componentele sistemului de producţie există următoarele relaţii:
             a„x, + a,2X2 +... alnXn + F, =X,
în care:    - outputul (producţia de bunuri) în sectorul
“i” al economiei; a.. - volumul bunurilor produse în sectorul “i” şi consumate în sectorul “j”; F. - cererea finală pentru producţia sectorului “i”. Astfel, outputul fiecărui sector se utilizează pentru a produce bunurile în celelalte sectoare (consum intermediar) şi pentru a satisface cererea finală (consum final). Aceste relaţii se pot scrie sub formă matriceală astfel:
                     AX + F = X,
unde: A - matricea coeficienţilor tehnologici a..; X - vectorul producţiei de bunuri; F - vectorul cererii finale. Modelul permite determinarea necesarului de output al fiecărui sector prin care să fie acoperită cererea finală, respectiv:
                     X = (I - A)'1 F, în care I este matricea unitate (v. Analiza input-output). [D.A.]
Tabelul operaţiunilor financiare (v. CONTABILITATE NAŢIONALĂ)
TABLOUL ECONOMIC, schemă elaborată de economistul fiziocrat François Quesnay (1758) pentru a reprezenta viaţa economică a unei ţări, privită ca un proces unitar de producţie şi consum, proces supus unor regularităţi cantitative. T.e. poate fi considerat drept prima încercare de analiză ştiinţifică macroeconomică, bazată pe schimbul de produse între cele trei clase ale societăţii definite de autor: proprietarii de pământ, lucrătorii agricoli şi aşa-numita “clasă sterilă”. Conceptele principale sunt: produsul social total şi surplusul economic (produsul net). în viziunea lui Quesnay numai lucrătorii agricoli puteau produce un surplus faţă de necesităţile lor de consum, aceştia fiind astfel forţa motrice a economiei. T.e. s-a constituit într-un model de tip input-output al economiei, prin care a fost descris modul de repartiţie a surplusului între cele trei clase. Modelul a reprezentat o concepţie utilizată ulterior de K. Marx în schemele reproducţiei şi de W. Leontief în modelul input-output complex. [D.A.]
TANTIEMĂ, suma de bani încasată de membrii consiliului de administraţie şi ai comisiei de cenzori din cadrul unei societăţi comerciale pe acţiuni. De regulă, t. constituie o cotă procentuală din profitul net al societăţii comerciale, acordată pentru exercitarea funcţiei de conducere şi de control asupra activităţii economico-fmanciare a acesteia. Pe lângă t., persoanele respective încasează jetoane de prezenţă, iar dacă sunt asociaţi, şi dividend. [S.C.]
TARIF VAMAL, tabel sistematic al mărfurilor şi al taxelor vamale corespunzătoare acestora care se percep pentru mărfurile trecute peste graniţa vamală a unei ţări. în practica internaţională există t.v. cu o singură coloană pentru taxa vamală prevăzută sau cu mai multe coloane. Aceste coloane cuprind taxe vamale pentru ţările care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate (taxe convenţionale), taxe pentru ţările care nu beneficiază de clauză (taxe autonome) şi, uneori, taxe vamale preferenţiale, care se acordă unor ţări slab dezvoltate. Pe lângă taxele vamale percepute la fiecare produs sau grupă de
TAXĂ A RESCONTULUi
_________________c_
434
produse, t.v. mai poate cuprinde nomenclatorul mărfurilor scutite de taxe vamale, unele reguli de impunere, precum şi alte formalităţi vamale (v. Taxă vamală). [G.C.]
TAXĂ A RESCONTULUI, instrument de politică monetară, constând în dobânda sau comisionul pe care banca centrală îl percepe băncilor comerciale nevoite să resconteze efectele de comerţ ale clienţilor lor deja scontate de către băncile comerciale. Nivelul şi dinamica t.r. sunt astfel stabilite încât, în funcţie de împrejurările social-economice, să determine masa monetară şi rata dobânzii şi, prin elementele economiei monetare, să influenţeze mersul economiei reale.
TAXĂ PE VALOAREA ADĂUGATĂ, impozit indirect stabilit şi perceput asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al producţiei şi al distribuţiei bunurilor economice. Prin stabilirea valorii adăugate se evită înregistrările repetate ale consumurilor externe. T. pe v.a. are un caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor rezultate atât din activitatea curentă de exploatare, cât şi din activitatea financiară de fructificare a capitalurilor disponibile. T. pe v.a. reprezintă un impozit neutru şi unic, deoarece se aplică asupra tuturor activităţilor economice, iar nivelul ei este independent de întinderea circuitului economic. Plata t. pe v.a. este fracţionată, deoarece ea se calculează pentru fiecare stadiu care intervine în producerea şi comercializarea bunului economic. Mărimea absolută a t. pe v.a. depinde de baza de calcul şi de cotele de impozitare. Elementele care compun baza de calcul (de impozitare) sunt diferite, în funcţie de situaţia dată, cum ar fi: preţurile şi tarifele negociate, inclusiv accizele stabilite de lege; preţurile de piaţă; costurile bunurilor executate de agenţii economici pentru folosinţa proprie ori predate altor persoane etc. (v. Impozite indirecte, Valoare adăugată). [G.C.]
TAXĂ VAMALĂ, impozit care se aplică mărfurilor trecute peste graniţa vamală a unei ţări. După modul de percepere, t.v. poate să fie ad valorem (o mărime procentuală din valoarea mărfii), specifică (o anumită sumă pe unitatea fizică de măsură) ori mixtă. T.v. poate avea ca scop creşterea veniturilor bugetului de stat sau (şi) protecţia producătorilor interni de competitorii străini. Reprezentând un impozit indirect, t.v. îi determină pe consumatori să prefere
bunurile economice autohtone, care sunt mai ieftine. Pentru consumatori, t.v. poate reprezenta un mijloc de apărare faţă de preţurile înalte practicate de producătorii autohtoni ori faţă de reducerea calităţii mărfurilor indigene. T.v. constituie un instrument important al politicii vamale, care acţionează asupra preţului mărfurilor importate în vederea reducerii importurilor şi a eliminării deficitului balanţei comerciale (v. Tarif vamal). [G.C.]
TAXE LOCALE, obligaţii fiscale ale populaţiei şi ale celorlalţi agenţi economici, care se constituie în venituri ale bugetelor administraţiilor publice locale. T.l. sunt fixate de organele locale ale puterii şi administraţiei publice, ca expresie a autonomiei care le este conferită prin legislaţia în vigoare, specifică fiecărei ţări. în cadrul aceleiaşi ţări, configuraţia şi nivelurile t.l. diferă de la o unitate administrativă teritorială la alta. Tendinţa generală de creştere a autonomiei organelor locale ale puterii şi administraţiei de stat, extinderea autoguvernării financiare a acestora au impus o tendinţă de creştere şi stimulează dezvoltarea localităţilor şi a unităţilor administrativ-teritoriale şi substituie unele impozite şi taxe cu vocaţie naţională. [G.I.]
TAYLOR, FREDERICK W. (1856-1915), inginer şi economist american. Şi-a propus să amelioreze productivitatea mâinii de lucru prin aflarea celei mai eficace metode de muncă (“the one best way”), bazată pe separarea sarcinilor de concepţie şi de execuţie, realizând în acest fel organizarea ştiinţifică a muncii, opera sa cea mai cunoscută. A mai realizat şi prima măsurare practică a timpului de executare a unei munci şi a pus la punct compoziţia oţelurilor rapide. [T.C.G.]
TAYLORISM, sistem de organizare ştiinţifică a muncii industriale, precum şi de remunerare a lucrătorilor, în cadrul căruia normele de muncă se stabilesc prin controlul timpilor de executare şi prin eliminarea gesturilor inutile, sistem conceput de F.W. Taylor. Normele de muncă se stabilesc la nivelul muncitorilor cu randamentul cel mai ridicat şi pe baza unor îmbunătăţiri aduse muncii. Sarcinile de producţie sunt “decupate” în gesturi elementare care pot fi astfel controlate cu rigurozitate, eliminându-se pierderile de timp (fallacy) ale muncitorilor. Prin aplicarea unor metode mai eficiente, a evidenţei şi a controlului* se realizează creşterea productivităţii muncii. T. este completat în anii 1910 de către
435
TEOREMA LUI COASE
H.  Ford prin utilizarea benzilor de producţie, perfecţionându-se în acest fel diviziunea tehnică şi socială a muncii, ceea ce asigură t. un adevărat triumf în lumea dezvoltată, după cel de Al Doilea Război Mondial. în prezent, unii autori consideră că epuizarea acestor forme de organizare a muncii a fost unul dintre factorii crizei actuale, deducând că astăzi suntem în căutare de forme noi, mai bine adaptate noilor tehnici (robotizare, informatizare) şi centrate pe participare. Alţi economişti gândesc, din contră, că organizarea ştiinţifică a muncii are viitor, că se regăseşte mereu în acţiune aceeaşi logică socială a separării concepţiei de execuţie (v. Diviziunea socială a muncii). [T.C.G.]
TEHNICA ANALIZEI BAYESIENE, metodă de analiză statistică ce cuprinde estimări şi deducţii statistice în condiţii de incertitudine totală, în care informaţiile date apriori sunt combinate formal cu date din eşantioane pentru a realiza estimări sau pentru a testa ipoteze. T.a.b. se bazează pe un criteriu de alegere a deciziei optime, expus pentru prima dată de Thomas Bayes (1763), care oferă o modalitate de a include impresii subiective şi (sau) elemente teoretice în analize cantitative. O caracteristică a abordării bayesiene constă 111 aceea că probabilitatea este definită în termenii aşteptărilor. Criteriul bayesian se abate de la premisele de totală incertitudine, întrucât se presupune că stărilor posibile ale naturii li se pot ataşa probabilităţi egale de apariţie a lor. T.a.b. permite calculul speranţelor matematice de atingere a anumitor parametri, ca urmare a luării diferitelor decizii. Decizia optimă va fi cea care înregistrează speranţa matematică cea mai ridicată. Pentru cazul unor probabilităţi de apariţie a stărilor naturii diferite între ele, criteriul a fost generalizat de către P.S. Laplace (1812), devenind astfel criteriul Bayes-Laplace. Analiza bayesiană şi aplicaţiile ei au fost dezvoltate ulterior de numeroşi alţi teoreticieni şi utilizate în probleme decizionale de control şi politică, în optimizări stohastice la nivelul firmei, în probleme de portofoliu etc. [D.A.]
TEHNICA LAGRANGE (metoda multiplicatorilor lui Lagrange), metodă de aflare a soluţiei optime a unei probleme de programare. T.L. constă, din punct de vedere matematic, în determinarea extremului (a maximului sau a minimului) unei funcţii de mai multe variabile, cu respectarea restricţiilor şi a condiţiilor de nenegativitate. Considerăm funcţia obiectiv
              z = f(xp x2,..., xn) = max şi restricţiile sub forma ecuaţiilor de echilibru şi a inegalităţilor de echilibru:
         0r (x,, X2,..„ xn) < b (r = 1, 2,..., m), în condiţiile x. > 0. Pentru determinarea soluţiei optime se construieşte o funcţie ajutătoare, numită funcţia lui Lagrange (L), ca o funcţie de variabilele xp x2,..., xn şi de multiplicatorii lui Lagrange Xr X2,..., X , având următoarea formă:
m’
                                    L(x,, x2,..„ xn; X2,..., XJ = fix,, x2,..„ xn) +
                                          + J\[br-0,(XPX2- —xj] .
              r=l
Funcţia lui Lagrange are proprietatea că, în domeniul soluţiilor admisibile, are aceleaşi valori ca funcţia obiectiv z. De aici rezultă că problema determinării extremului condiţionat al funcţiei z poate fi înlocuită cu aflarea extremului obişnuit al funcţiei lui Lagrange (prin derivarea funcţiei L în raport cu fiecare dintre variabile, egalarea fiecărei derivate parţiale cu zero şi rezolvarea sistemului de ecuaţii rezultat). Rezolvând această a doua problemă se pot afla valorile x , x xn pentru care ambele funcţii ating valori extreme şi care depind de multiplicatorii determinaţi Xv Xr..., Xm. [D.A.]
TEOREMA LIMITEI CENTRALE, teoremă care stabileşte că suma (şi media) unei mulţimi de variabile aleatorii va urma o distribuţie normală dacă eşantionul (observaţiei, cercetării) este suficient de mare. Această teoremă este foarte importantă în econometrie, întrucât pe ea se bazează ipoteza de normalitate a distribuţiei erorilor şi se utilizează testul T de normalitate. Astfel, erorile distribuite normal pot fi omise din estimări întrucât suma lor tinde spre zero, cu o anumită probabilitate. Această teoremă este datorată în principal matematicienilor francezi A. Moivre (1738) şi P.S. Laplace (1813). [A.D.]
TEOREMA LUI COASE, elaborată de laureatul Premiului Nobel Ronald Coase, susţine în principal că externalităţile nu provoacă o creştere a alocării defectuoase a resurselor, cu condiţia să nu existe costuri de tranzacţie, respectiv ca drepturile de proprietate să fie bine precizate. în această situaţie, părţile - producătorul şi consumatorul de externai ităţi - ar avea un stimulent de piaţă pentru a negocia un beneficiu comercial mutual, adică pentru a internaliza extemalitatea. Teorema arată că rezultatul acestui
TEOREMA LUI EULER
 436
proces de negociere este acelaşi, indiferent dacă cel care deţine dreptul de proprietate sau dreptul de veto asupra utilizării resursei este producătorul ori consumatorul de extemalităţi. Din acest motiv teorema mai este numită şi teorema de neutralitate (v. Extemalităţi). [A.D.]
TEOREMA LUI EULER, procedeu aplicabil unei funcţii liniar omogene (cu randamente constante de scară), conform căruia variabila dependentă poate fi întotdeauna exprimată ca sumă a unor termeni, reprezentând produsul dintre variabila independentă şi derivata parţială de ordinul întâi a funcţiei în raport cu fiecare variabilă. Dacă funcţia este de două variabile, Q = Q(x,y), liniar omogenă [Q(A,x,^y) = = A.Q(x,y)], atunci t. lui E. poate fi formulată astfel:
                        dQ      dQ
                                                Q = x—+ y—.
                        dx      dy
Expresia de mai sus nu trebuie confundată cu efectul suplimentar produs asupra funcţiei de modificările simultane ale celor două variabile independente:
                                               dQ = dx-^ + dy^.
                        dx dy
Dîn punct de vedere economic, dacă funcţia ue care discutăm este, spre exemplu, funcţia de producţie (Q), în condiţiile în care fiecare dintre factori este plătit la nivelul produsului său marginal, produsul total va fi egal cu nivelul plăţilor pentru cei doi factori de producţie (spre exemplu, capital şi muncă). In aceste condiţii, profitul economic va fi zero. [G.T.]
TEOREMA LUI RYBCZINSKI, enunţ potrivit căruia, pentru menţinerea constantă a preţurilor bunurilor şi a factorilor, este necesar să crească producţia bunului ce utilizează intensiv factorul care a sporit şi să se reducă producţia celuilalt bun, care utilizează intensiv factorul rămas constant. Motivaţia este următoarea: pentru ca preţurile bunurilor să rămână constante, preţurile factorilor trebuie să rămână constante. Preţurile factorilor pot rămâne constante numai dacă proporţia în care se folosesc factorii în două industrii rămâne constantă. Dacă unul dintre factori creşte cantitativ, menţinerea proporţiei se poate realiza prin sporirea producţiei în industria care îl utilizează intensiv şi prin restrângerea producţiei în cealaltă industrie, care eliberează factorul constant într-o măsură mai mare, punându-1 la dispoziţia industriei aflaţi în expansiune pentru a fi combinat cu factorul sporit. [D.A.]
TEOREMA MODIGLIANI-MILLER, enunţ formulat de Modigliani şi Miller (1961) potrivit căruia, în anumite condiţii, acţionarii sunt indiferenţi faţă de politica dividendelor aplicată de firmă, iar valoarea unei firme este independentă de politica dividendelor. Esenţa demonstraţiei porneşte de la cele două modalităţi de plată a dividendelor, şi anume plata în numerar şi răscumpărarea acţiunilor. Teorema operează cu următoarele premise: politica investiţiilor adoptată de firmă este stabilită şi cunoscută investitorilor; nu se aplică impozite pe dividende şi pe alt câştig de capital; efectuarea operaţiunilor de vânzare şi cumpărare de titluri financiare este gratuită; toţi investitorii dispun de aceleaşi informaţii ca şi managerii firmei; nu există costuri contractuale asociate proprietăţii asupra titlurilor. In aceste condiţii, t.M.-M. arată că investitorii îşi pot crea propriile dividende prin vânzarea unor pachete de acţiuni. Dacă o parte din profit este reţinută de către firmă şi investită în proiecte noi, acţionarii existenţi pot vinde acţiuni, aflându-se în situaţia echivalentă celei în care firma ar fi plătit dividende. Dacă, dimpotrivă, managerii decid plata dividendelor, atunci este necesară o nouă emisiune de titluri pentru a finanţa proiecte noi. Acţionarii care preferă să reinvestească dividendele primite pot face acest lucru cumpărând acţiunile nou emise, situaţie echivalentă celei în care n-ar fi primit dividende. [D.A.]
TEOREMA NONSUBSTITUŢIEI, teoremă care afirmă că, în anumite condiţii specificate, o economie are pentru fiecare valoare admisibilă a ratei profitului o anumită structură a preţurilor, independentă de structura cererii finale. Teorema are două forme. Prima formă a t.n. a fost susţinută de Arrow (1951), Georgescu-Roegen (1951), Koopmans (1951), Samuelson(1951),Levhari (1965). Aceasta se aplică unei economii cu producţie singulară. Premisele teoremei sunt următoarele: a) există un singur input primar (de exemplu, munca); b) toate procesele de producţie sunt perfect divizibile, au randamente de scară constante şi au acelaşi ciclu; c) fiecare proces produce un bun perfect divizibil; d) pentru fiecare bun există cel puţin un proces de producţie care poate să-l realizeze; e) munca este perfect divizibilă şi indispensabilă pentru reproducerea bunurilor; f) schimbul de bunuri are loc pe pieţe cu concurenţă perfectă; g) producătorii folosesc un proces dacă şi numai dacă acesta reduce costurile la preţurile curente date. în aceste condiţii, pentru fiecare valoare admisibilă a
437
TEORIA CALITATIVĂ A BANILOR
ratei profitului este posibil să existe un singur vector al preţurilor relative (inclusiv salariile), iar aceste preţuri relative sunt independente de cerere. A doua formă a t.n., susţinută de Samuelson (1961), Mirrles (1969) şi Stiglitz (1970), slăbeşte restricţia a treia privind producţia de bunuri perfect divizibile pentru a permite împărţirea bunurilor. Termenul de “nonsubstituţie” se aplică acestor forme în măsura în care există un singur factor deficitar (input primar), în acest caz nu este posibilă o substituţie de factori, indiferent de componentele cererii sau de şirul posibilităţilor tehnice de producţie. Slăbirea oricărei alte condiţii va face ca preţurile să se modifice drept reacţie la modificările din structura cererii, şi nu datorită unei substituţii de factori. [D.A.]
TEOREMA STOLPER-SAMUELSON, enunţ potrivit căruia, în anumite condiţii restrictive, comerţul internaţional reduce în mod necesar nivelul preţului factorului de producţie deficitar într-o ţară, independent de specificarea modelului de consum, şi duce la egalizarea preţului factorului între ţări. Un corolar al acestei propoziţii susţine că protecţionismul duce în mod necesar la creşterea preţului factorului deficitar. [D.A.]
Teoremele fundamentale ale bunăstării sociale (v.
PIGOU, ARTHUR C.)
Teoria alegerii publice (v. TEORIA OPŢIUNII PUBLICE)
TEORIA AŞTEPTĂRII, capitol al cercetării operaţionale care studiază caracteristicile şi efectele aglomerării în sistemele de aşteptare, folosind metode matematice şi/sau de simulare. Un fenomen de aşteptare are trei elemente principale: consumatorii, care solicită un serviciu, şirul de aşteptare sau coada, care se formează în cazul în care consumatorii trebuie să aştepte, şi staţia de servire, care trebuie să satisfacă cererile. Studiul sistemelor de aşteptare necesită definirea unui model matematic care să poată descrie complet comportarea sistemului (cu un anumit grad de probabilitate) pe baza unor caracteristici ce pot fi exprimate cantitativ: ritmul sosirii consumatorilor, numărul posturilor din staţia de servire, disciplina şirului de aşteptare, ritmul de servire. Dacă un sistem de aşteptare nu poate fi descrii; în mod convenabil prin relaţii matematice, pentru studiul sistemului pot fi folosite metode operaţionale
de simulare pe calculator, utilizând limbaje de nivel înalt. în urma simulării pot fi luate decizii privind numărul şi amplasarea staţiilor de servire şi disciplina de servire, pentru a asigura un timp dat de trecere prin sistem în condiţii de cost convenabile. [D.A.]
Teoria avantajului comparativ absolut (v.
AVANTAJ COMPARATIV ABSOLUT)
Teoria avantajului comparativ relativ (v.
AVANTAJ COMPARATIV RELATIV)
TEORIA BUNĂSTĂRII, domeniu al teoriei economice şi sociale a cărui esenţă constă în ideea că dezvoltarea economică trebuie să pornească de la criteriul binelui colectiv, avantajul social fiind criteriul major în analiza cost-eficacitate socială. T.b. este un ansamblu de concepţii ale reprezentanţilor şi susţinătorilor statului bunăstării, economiei bunăstării, dezvoltării economice durabile etc. prin care se exprimă idei şi reprezentări teoretice şi practice privind concordanţa dintre diferite procese economice (distribuirea-redistribuirea venitului naţional, producţia de servicii publice, dimensionarea venitului minim pe economie etc.) şi bunăstarea individuală/ colectivă. Scopul t-b. este de a crea un suport teoretic în vederea explicării mecanismului de funcţionare a economiei bunăstării. Este un merit al reprezentanţilor şi susţinătorilor acestei teorii de a sesiza necesitatea asigurării unei concordanţe între diferitele compartimente ale economiei de piaţă şi cadrul său social (v. Economia bunăstării, Statul bunăstării). [I.M.]
TEORIA CALITATIVĂ A BANILOR, teorie economică care reflectă raportul dintre volumul tranzacţiilor dintr-o economie şi masa monetară, mărimea şi dinamica acesteia din urmă fiind influenţate atât de factori economici obiectivi, cât şi de elemente subiectiv-psihologice. Reevaluând indicatorii monetari apreciaţi de teoria cantitativă a banilor prin luarea în consideraţie şi a unor elemente psihologice, economistul austriac Friedrich von Wieser (1851-1926) şi economistul francez Albert Aftalion (1874-1956) au fundamentat t.c. a b. Pentru
F. von Wieser, de pildă, elementul predominant al relaţiei nu mai este masa monetară totală în circulaţie, ci acele sume băneşti care ar putea deveni cheltuieli efective în perioada respectivă pe baza deciziilor subiecţilor de venituri. în acest caz, M din ecuaţia
TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR
 438
schimburilor se personalizează şi devine R, ecuaţia devenind: R = PQ, unde: R - veniturile băneşti; Q -cantităţile de mărfuri tranzacţionate; P - preţurile medii (nivelul preţurilor). Continuând analiza problemei, A. Aftalion proiectează în viitor aprecierea subiectivă a venitului ce urmează a fi cheltuit. El arată că deţinătorii de venituri decid asupra modului şi momentului cheltuirii banilor lor în funcţie de evoluţiile viitoare ale preţurilor. Ca urmare, factorul R din ecuaţia schimburilor are o puternică încărcătură subiectiv-psihologică. în continuarea principiilor t.c. a b., şcoala economică de la Cambridge, îndeosebi prin lordul John Maynard Keynes (1885-1946), a formulat o ecuaţie proprie a schimburilor: n = y (k + rk’) => y = n/(k + rk’), unde: n - volumul însumat al banilor (numerar şi scripturali); y - nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii; k- cererea publică de încasări în monedă lichidă: k’ - moneda scripturală exprimată în unităţi de consum; r - rata rezervei monetare. Pornind de la această ecuaţie a schimburilor, economistul englez explică fluxurile macroeconomice reale, cum sunt dinamica investiţiilor, modificarea ocupării resurselor de muncă etc. în ultimele decenii, pe baza fundamentelor teoretice anterioare a fost crcată o teorie modernă, integratoare şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia contemporană. Economistul american Milton Friedman, de pildă, susţine că doar modificările preţurilor şi ale veniturilor nominale sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă. în ceea ce priveşte nivelurile şi dinamicile reale ale preţurilor şi veniturilor, acestea depind mai ales de puterea de cumpărare a banilor. Aceasta din urmă provine din compararea indicatorilor marfaro-băneşti, nu totdeauna conştientă, între mărimile disponibile trecute şi curente, pe de o parte, şi cele viitoare previzibile şi aşteptate, pe de altă parte. Nemaidispu-nându-se de posibilităţile de a compara direct moneda cu valorile mărfurilor schimbate sau cu aurul monetar, se admite ideea că puterea de cumpărare a monedei este fixată prin lege şi că aceasta depinde atât de procesele monetare, cât şi de cele ale economiei reale (v. Teoria cantitativă a banilor). [D.N.]
TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR, teorie economică care exprimă relaţia dinamică dintre nivelul general al preţurilor, pe de o parte, şi cantitatea de semne băneşti în circulaţie, pe de altă parte; mărimea cantităţii de monedă fiduciară (bani încredere) este dimensionată de autorităţile monetare.
T.c. a b. a fost fundamentată iniţial de economistul suedez Kant Wicksell (1851-1926) şi apoi a fost dezvoltată şi consacrată ca atare în gândirea mondială de economistul american Irving Fisher (1867-1947). Pornind de la cunoscuta teză a “debuşeelor” formulată de J.B. Say, conform căreia orice marfa nouă îşi creează propria sa piaţă prin intermediul pieţei altei mărfi, K. Wicksell a explicat cauzele care fac ca cererea de monedă să fie superioară sau inferioară ofertei de bunuri materiale şi servicii. Toate celelalte condiţii fiind date - remarca economistului suedez - nivelul preţurilor este determinat (influenţat) de cantitatea totală a banilor - semne ale valorii în circulaţie. Mai concret, el susţinea următorul lucru: atunci când cererea nominală totală (exprimată, evident, în bani) depăşeşte oferta totală de bunuri, preţurile tuturor mărfurilor au tendinţa de creştere, acestea cresc efectiv. T.c. a b. a fost pusă în termeni matematici de către I. Fisher printr-o ecuaţie care îi poartă numele: MV = PT, unde: M - cantitatea de monedă existentă în medie în circulaţie, într-un interval de timp; V - viteza de circulaţie a monedei; P - nivelul preţurilor; T - volumul tranzacţiilor în acel orizont de timp. Ecuaţia lui Fisher a devenit expresia t.c. a b., atunci când piaţa monetara s-a autonomizat şi când elementele ei din formulă (M şi V) au devenit privilegiate în ansamblul relaţiilor de schimb, adică în raport cu elementele ce surprind tranzacţiile de bunuri (P şi T). T.c. a b. a fost analizată critic încă de la începutul lansării ei. De pildă, Bertrano Nogaro a refuzat să creadă că relaţiile de schimb pot fi analizate şi explicate din perspectiva influenţelor masei monetare asupra preţurilor. De asemenea, Nogaro atrăgea atenţia specialiştilor că t.c. a b. se bazează pe identificarea nejustificată a cantităţii de monedă disponibilă cu cea efectiv cheltuită, pe de o parte, respectiv pe egalitatea dintre cantitatea de mărfuri oferită spre vânzare cu cea efectiv vândută, pe de altă parte. T.c. a b. a avut o valoare teoretico-meto-dologică deosebită în trecerea de la teoria metalistă a cantităţii de bani în circulaţie la teoria cantitativă şi apoi la teoria modernă (actuală) a monedei. Din punct de vedere didactic, această teorie are încă un rol important, fiind preferată ca model de analiză logico-istorică a fenomenului (procesului) monetar (v. Teoria calitativă a banilor, Monedă). [D.N.]
TEORIA CLASICĂ (OBIECTIVĂ) A VALORII,
concepţie elaborată de şcoala clasică privind substanţa, sursa (izvorul) dinamica valorii economice
439
TEORIA DECIZIE!
şi a preţului. Germenii t.c.(o.) a v. sunt prezenţi la Quesnay şi Turgot, aflaţi în filiaţiunea logică a gândirii economice antice reprezentate prin Aristotel. Teoria clasică consideră valoarea economică un concept care exprimă spaţiul omogen, comun tuturor mărfurilor, în interiorul căruia ele sunt măsurabile, comparabile şi susceptibile de a fi considerate egale. Ca atare, în principiu, două sau mai multe bunuri marfare diferite se schimbă într-un anumit raport cantitativ în funcţie de valoarea intrinsecă, obiectivă a fiecăruia. Această construcţie logică este fundamentul t.c.(o.) a v. la A. Smith, D. Ricardo, J.S. Mill, K. Marx ş.a. Pornind de la intuiţia lui Aristotel, clasicii fac distincţie între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. în optica lor, valoarea, mărimea ei este dată de cantităţile relative de muncă necesare producerii bunurilor marfare, muncă ce include atât munca vie, prezentă (fizică şi intelectuală), cât şi pe cea anterioară, dintr-o perioadă precedentă, ocazionată de obţinerea materiilor prime, energiei, utilajelor, maşinilor, licenţelor, brevetelor etc. T.c.(o.) a v. s-a constituit treptat, “părintele” ei fiind considerat D. Ricardo. T.c.(o.) a v. admite că preţurile de piaţă sunt determinate de cerere şi ofertă, dar în ultimă instanţă ele evoluează sub incidenţa “preţului natural” care reprezintă raportul dintre cantităţile de muncă folosite pentru a produce o unitate de marfa, respectiv o unitate monetară (considerată etalon). Preţul natural este realitatea esenţială, primordială şi fundamentală, în timp ce preţul pieţei este fenomenul, circumstanţialul şi accidentalul. Preţul natural (sau valoarea) este determinat de cantitatea de muncă, exprimând condiţiile şi structura producţiei; preţul pieţei depinde de conjunctură, de condiţiile concrete ale pieţei. în t.c.(o.) a v., valoarea este un dat, un prealabil, un punct de pornire pentru fundamentarea altor teorii (a repartiţiei, a producătorului, a echilibrului parţial şi general, a consumatorului etc.) (v. Teorii ale valorii, Teoria subiectivă a valorii, Cost, Utilitate economică individuală, Raritate). [G.I.]
TEORIA COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI, modalitate de studiere a unui proces logic de decizie care-1 determină pe agentul economic producător să caute maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune. Pentru început, tc.p., ca de altfel, în general, teoria comportamentului firmei, a fost dezvoltată de R. Cyert, J.G. March H.A. Simon. Principiile fundamentale ale t.c.p. sunt
 următoarele: a) producătorii încearcă să satisfacă mai degrabă decât să folosească comportamentul maximizator; b) producătorii acţionează individual sau ca sociogrupuri, fiecare cu aspiraţii proprii, ceea ce duce la urmărirea unor scopuri multiple, adesea contradictorii. O contribuţie importantă a acestei teorii se referă la faptul că, pe baza studiilor efectuate, a informaţiilor oferite, ea permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai avantajoase decizii economice în vederea atingerii scopului de maximizare a profitului. T.c.p. presupune: a) utilizarea unor instrumente de analiză, şi anume funcţia de producţie, Q = f(x,y); b) curbele de izoprodus descrescătoare, convexe şi nesecante, productivitatea marginală pozitivă şi descrescătoare;
 c) obiectivul sau funcţia-scop, de maximizare a nivelului producţiei, care asigură maximizarea profitului sub constrângere de resurse (bugetare); d) construcţia funcţiei ofertei. Se presupune un agent economic întreprinzător raţional care acţionează în conformitate cu principiul de comportament al economicităţii, al eficienţei economice. T.c.p. pe termen scurt are în vedere echilibrul producătorului, respectiv luarea acelei decizii economice care permite stabilirea volumului producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul, respectiv diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale. Profitul este maxim atunci când costul marginal este egal cu încasarea marginală. T.c.p. pe termen lung presupune luarea în considerare a două probleme: combinarea optimă a factorilor de producţie, care asigură maximizarea profitului, şi mărimea optimă a firmei, care să permită obţinerea unei producţii maxime la un nivel dat al costului total sau obţinerea volumului dat al producţiei cu un cost de producţie total minim (v. Randamente de scară, Economii de scară). [A.C.]
 Teoria consumatorului (v. COMPORTAMENT AL CONSUMATORULUI)
 Teoria creşterii optimale (v. CREŞTERE ECONOMICĂ)
 TEORIA DECIZIEI, capitol al cercetării operaţionale care studiază procesai decizional pe baza unor modele matematice. T.d. se referă la desfăşurarea diverselor acţiuni, astfel încât să se realizeze obiective (scopuri) bine determinate în şi ^ circumstanţe nesigure, de incertitudine, sau în condiţii de risc (v. Decizie). [P.L]
TEORIA FIRMEI
 440
TEORIA FIRMEI, componentă importantă a microeconomici, ce se referă la explicarea şi la previziunea comportamentului firmelor. Ea vizează în special aspectele definitorii ale formării preţurilor şi ale stabilirii volumului producţiei ce urmează a se obţine. Teoria firmei include de asemenea elemente referitoare la deciziile privind combinarea factorilor de producţie, inovaţiile, invenţiile, reclama, politica dividendelor etc. Teoriile tradiţionale pornesc de la faptul că maximizarea profitului constituie obiectivul fundamental, funcţia-scop a firmei, indiferent de faptul că ea acţionează în condiţiile concurenţei perfecte, ale concurenţei monopolistice, ale oligopolului sau ale monopolului. Teoria tradiţională a firmei şi teoria pieţelor constituie atât elementul esenţial al fundamentării deciziilor privind nivelul preţurilor şi volumul producţiei, cât şi criteriul de apreciere a capacităţii de performanţă economică a firmei. Teoriile modeme ale firmei subliniază faptul că, în condiţiile separării proprietarului de manager, este posibilă diversificarea obiectivelor firmei. Maximizarea cifrei de afaceri şi a patrimoniului firmei, dar mai ales maximizarea utilităţii manageriale constituie obiective ale companiei din teoria firmei folosită ca alternativă a teoriei tradiţionale privind maximizarea profitului. Corespunzător acestor teorii, firma urmăreşte, între altele, să-şi maximizeze utilitatea managerială sau satisfacţiile manageriale, ale căror componente principale se referă la personalul angajat, la remunerarea lui şi la investitii. [P.I.]
TEORIA HAOSULUI, teorie ce susţine că “diferenţele mici existente în condiţiile iniţiale pot produce diferenţe foarte mari într-un fenomen. O mică eroare în condiţiile iniţiale poate duce la o eroare enormă în condiţiile finale. în acest caz predicţia fenomenului devine imposibilă” (H. Poincare). T.h. consideră că cele mai multe sisteme naturale sunt caracterizate prin evoluţie aleatorie locală şi determinism global. Toate sistemele care evoluează nu trebuie numai să supravieţuiască şocurilor aleatorii, ci şi să absoarbă aceste şocuri pentru a învăţa, a se autoadapta şi a-şi îmbunătăţi funcţionarea. Principala caracteristică a haosului este aceea că sisteme deterministice simple pot genera ceea ce se numeşte comportare aleatorie. Există studii privind aplicarea t.h. la elaborarea unor modele macroeconomice nelineare (ex. Baumol şi Benhabib - 1989, Rosser -1991, Zhang - 1991, Day - 1994, de Vilder
- 1995 ş.a.). Modelul BDS (elaborat de Brock, Deckert şi Scheinkman în 1987), care prezintă estimarea dimensiunii fractale a seriilor dinamice şi, implicit, atestării caracterului stochastic sau endogen al proceselor economice, este folosit deja de noile burse occidentale. Modelul lui Richard Day (1994) a fost folosit pentru a studia regimurile de comportament al sistemului macroeconomic american în funcţie de rata impozitării (v. Complexitate). [S.Cr.]
TEORIA JOCURILOR, teorie matematică a situaţiilor conflictuale, unde fiecare participant (jucător) urmăreşte, în condiţiile unui sistem de reguli explicite sau implicite, adoptarea deciziei optime. T.j. are ca obiect de studiu descoperirea modalităţilor prin care fiecare jucător, pornind de la capacităţile sale limitate de influenţare a rezultatului final al unui joc, poate să obţină rezultatul cel mai bun. în t.j. se utilizează pe scară largă elemente din teoria probabilităţilor, analiza matematică, analiza combinatorie etc. Pentru a permite o analiză logică a activităţilor desfăşurate de toţi participanţii la joc, care au interese divergente, se porneşte de la premisa că jucătorii sunt raţionali şi cunosc regulile jocului. Orice model bazat pe t.j. trebuie să precizeze părţile care acţionează în condiţii de conflict sau de nedeterminare, principiile de comportament optim care stabilesc posibilităţile de acţiune ale fiecărui jucător, precum şi situaţiile create şi rezultatele apărute. Pentru obţinerea rezultatelor dorite, fiecare jucător trebuie să aleagă o strategie, adică un plan de acţiuni, în funcţie de posibilităţile strategice ale adversarului. Strategiile pot fi perfecte sau imperfecte. La interferenţa strategiilor apar rezultatele, care sunt prezentate sub formă matriceală, denumită şi matricea rezultatelor. în principiu, t.j. poate fi aplicată în toate domeniile de activitate umană în care există conflicte ori se adoptă decizii în condiţii de incertitudine (domeniul economic, tehnic, militar etc.). în practică însă, modelarea prin jocuri este adeseori dificilă, datorită în principal posibilităţilor limitate de comensurare. în domeniul economic, t.j. poate fi utilizată pentru rezolvarea unor probleme în care sunt implicate strategiile unor competitori interdependenţi, cum ar fi, de pildă, piaţa de tip duopol. în funcţie de obiectivul urmărit, fiecare participant la joc (firmă) poate lua anumite decizii privind preţul, cantitatea produsă, calitatea, volumul
 441
TEORIA (MODELUL) ALEGĂTORULUI MEDIAN
cheltuielilor cu reclama etc. Orice acţiune a unui competitor determină însă reacţia celuilalt, pentru oricare strategie adoptată existând un număr de contrastrategii. Acestea pot fi deduse pe baza unor raţionamente logice. Situaţiile corespunzătoare diferitelor variante de combinare a unei strategii cu celelalte contrastrategii sunt reliefate de matricea rezultatelor. Clasificarea jocurilor se face după o serie de criterii cum ar fi: a) modul în care se repartizează câştigurile între participanţi - jocuri cu sumă nulă ori cu sumă pozitivă; b) posibilitatea comunicării între jucători şi a stabilirii unor alianţe - jocuri bazate pe cooperare sau lipsite de cooperare; c) numărul posibilităţilor de acţiune ale fiecărui jucător-jocuri finite sau infinite; d) cantitatea de informaţie pe care o deţine fiecare jucător - jocuri cu informaţie parţială ori cu informaţie completă. Primul tratat consacrat t.j. a fost elaborat de J. von Neumann şi O. Morgenstem în 1944. Ulterior, în acest domeniu au fost publicate circa două mii de lucrări, între care şi lucrarea lui O. Onicescu, “Strategia jocurilor cu aplicaţii la programarea liniară” (1961). [G.C.]
TEORIA LOCALIZĂRII, parte a teoriei economice care analizează forţele care determină localizarea activităţilor economice. Bazele acestei teorii, care avea să deschidă calea studiilor modeme de amenajare urbană şi a teritoriului, au fost puse de J.H. von Thunen, cu cercetările sale privind localizarea optimă a culturilor agricole în funcţie de distanţa dintre locul de producţie şi pieţele de desfacere. Ulterior, t.l. îşi va lărgi zona de interes cu cercetări privind localizarea optimă a unor întreprinderi industriale, în raport cu sursele de materii prime şi cu pieţele de desfacere; cu amenajarea unor întregi teritorii, astfel încât cheltuielile de transport între diferitele puncte din acel teritoriu să fie minime, iar funcţionalitatea structurilor teritoriale să fie optimă; cu identificarea unor forme de localizare specifice diferitelor activităţi economice etc. Lucrările din domeniul t.l au meritul de a fi scos în evidenţă faptul că spaţiul economic este neomogen şi anizotrop. Mai mult, aceste cercetări completează viziunea privind echilibrul economic parţial şi/sau general cu perspectiva spaţială. Cercetările din domeniul t.l. vor influenţa în mod hotărâtor geografia economică modernă, cercetările din domeniul turismului şi al economiei regionale (v. Economie spaţială). [A.D.]
TEORIA LUI LANCASTER, teorie aparţinând economistului englez Kelvin Lancaster, prin care se explică comportamentul consumatorului pornind de la caracteristicile bunurilor economice. Această teorie afirmă că alegerile indivizilor operează în primul rând asupra caracteristicilor şi doar indirect asupra bunurilor. De exemplu, indivizii nu optează pentru case, ci pentru caracteristici privind locuirea. Pornind de la caracteristicile dorite pentru procesul de locuire şi în funcţie de bugetul disponibil, indivizii vor opta pentru un anumit tip de locuinţă. T. lui L. nu este total opusă abordării tradiţionale a comportamentului consumatorului (bazată pe utilităţi), deoarece Lancaster introduce nişte funcţii care realizează legătura între spaţiul caracteristicilor şi spaţiul utilităţilor. T. lui L. a apărut din necesitatea fundamentării mai obiective a deciziilor de consum ale indivizilor (caracteristicile bunurilor având o determinare mai obiectivă decât utilitatea). în plus, t, lui L. explică mai bine substituţia bunurilor în consum, respectiv includerea/excluderea bunurilor în/ din consum (v. Bunuri de consum, Comportament al consumatorului, Utilitate). [A.D.]
tu««:« ________t/- a t?t \ l
ituua mai Aiaia ^v. ivi.rv.i.v/Y,
TEORIA (MODELUL) ALEGĂTORULUI MEDIAN, model de analiză care se referă la alegerea colectivă într-o societate democratică, ce susţine că politicienii tind să reprezinte cât mai aproape punctele de vedere ale alegătorilor aflaţi în centrul spectrului politic sau social. Se presupune că preferinţele politice pot fi reprezentate printr-o scală continuă (de la stânga la dreapta) şi că aceste preferinţe sunt distribuite în cadrul populaţiei potrivit reprezentării din figura de mai jos.
Număr de
 Dacă poziţiile politice ale celor doi candidaţi rivali, A şi B, sunt iniţial reprezentate prin Al şi Bl şi toţi
TEORIA OFERTEI
442
alegătorii votează pentru candidatul cu vederile cele mai apropiate de propriile lor vederi, atunci sprijinul pentru A este dat de zona cu haşuri orizontale, iar sprijinul pentru B, de zona cu haşuri verticale. A ar putea câştiga voturi de la B prin mişcarea către dreapta. Astfel, sprijinul pentru A creşte, deoarece toţi cei aflaţi “la stânga” lui vor continua să-l sprijine. Este de presupus însă că şi B va trece la o acţiune de deplasare către stânga şi amândoi se vor apropia cât mai mult posibil de alegătorul median, adică de acel alegător care are la dreapta şi la stânga lui acelaşi număr de alegători. Acest model a fost folosit pentru a explica deciziile privind cheltuielile publice şi principiul conform căruia, prin redistribuirea veniturilor, guvernul tinde să favorizeze populaţia cu venituri medii. [D.A.]
TEORIA OFERTEI, orientare în gândirea economică în care se consideră că principalul determinant al creşterii economice îl reprezintă alocarea şi utilizarea eficientă a factorilor de producţie în economie. Reprezentanţii acestei teorii pun accent pe stimularea ofertei agregate, situându-se astfel în opoziţie cu teoria keynesiană, care consideră cererea agregată ca fiind principalul stimulent al creşterii economice. T.o. reprezintă o reluare în variantă modernă a legii debuşeelor a lui J.B. Say şi studiază în primul rând poziţia şi panta curbei ofertei agregate, factorii care blochează alocarea eficientă a resurselor, determinanţii ratei naturale a şomajului, reglementările pieţelor care limitează concurenţa etc. O atenţie deosebită este acordată în cadrul acestei teorii sistemului de impozitare, structurarea judicioasă a diferitelor tipuri de impozite fiind considerată calea spre stimularea activităţii economice. Punctul de pornire îl constituie curba Laffer, prin care se studiază incidenţa ratei de impozitare asupra veniturilor colectate la buget. întrucât t.o. presupune o reluare a unor idei ale economiei clasice, reprezentanţii acestei teorii sunt adesea numiţi şi economişti neoclasici. Datorită situării pe poziţii antikeynesiene, între economiştii t.o. şi cei monetarişti există numeroase afinităţi, deşi la nivelul politicilor economice recomandate de aceste teorii există diferenţieri importante. Astfel, spre deosebire de monetarişti, reprezentanţii t.o. consideră că moneda nu este decât un auxiliar într-o economie, nefiind atât de importantă. în privinţa politicii macroeconomice, t.o. recomandă o reducere graduală a impozitelor, începând cu cele mai ridicate. în paralel se recomandă
o reducere a cheltuielilor bugetare prin diminuarea transferurilor sociale. Ca urmare, va rezulta o modificare a raportului utilitate/dezutilitate în ceea ce priveşte munca, timpul liber, economisirea, investiţiile etc., ceea ce va avea ca rezultat o încurajare a activităţii economice, respectiv o creştere a ofertei agregate. Astfel de politici economice au fost aplicate cu rezultate oarecum diferite în timpul administraţiilor Reagan, în S.U.A., şi Thatcher, în Marea Britanie. Deşi tentativa americană este considerată mai degrabă un insucces, politica macroeconomică inspirată de t.o. este susţinută în continuare de Partidul Republican din S.U.A. (v. Politică a ofertei). [A.D.]
TEORIA OPŢIUNII PUBLICE, teorie care angajează tehnica analitică modernă a ştiinţei economice şi ipotezele metodologice ale acesteia în domenii care, în mod tradiţional, nu aparţin teoriei economice. T.o.p. îşi propune să studieze acele probleme care sunt de regulă investigate de ştiinţa politică. Conform ipotezei de bază a acestui tip de abordare, omul politic, la fel ca omul economic, este o fiinţă raţională care urmăreşte realizarea propriilor interese. Astfel, t.o.p. se defineşte prin aplicarea tehnicilor individualismului metodologic în explorarea alegerilor politice şi instituţionale. Principalul fondator şi conducător al şcolii din Virginia, James Buchanan, arată că t.o.p. oferă o teorie a neajunsurilor guvernamentale, aşa cum teoria economică a bunăstării a oferit una a neajunsurilor pieţei. Potrivit lui James Buchanan, t.o.p. a fost decisiv inspirată de abordările lui K. Wicksell, care poate fi astfel socotit cel mai important precursor al t.o.p. moderne. încă din 1896 acesta prezenta în dizertaţia sa cele trei elemente ce fundamentează t.o.p.: individualismul metodologic, ipoteza lui “homo oeconomicus”, politica şi schimbul. Aceste elemente creează deopotrivă posibilitatea şi necesitatea ca economiştii să cerceteze structurile în care se iau deciziile politice. Statul, susţin fondatorii t.o.p., nu este o construcţie infailibilă, ci o “organizaţie umană”, în care deciziile sunt luate de fiinţe umane, de oameni politici, de funcţionari, de economişti, de experţi, care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii. Aceştia nu sunt cu toţii dominaţi de altruism, ci de raţionalitate şi de dorinţa de a-şi satisface propriile interese, ipoteze în cadrul cărora t.o.p. îşi propune să depăşească ideea stânjenitoare a personificării statului: “Nici Executivul, nici Legislativul nu sunt în realitate ceea
 443
TEORIA SUBIECTIVĂ (NEOCLASICĂ) A VALORII
ce teoria ne spune că ar trebui să fie, şi anume organe pure ale comunităţii, cu nici un alt gând decât acela de a promova bunăstarea generală” (K. Wicksell). Cea mai importantă problemă căreia t.o.p. trebuie să-i răspundă se referă la gradul şi la modul în care preferinţele alegătorilor influenţează rezultatele deciziilor publice, astfel încât proiectarea instituţiilor să contribuie la satisfacerea mai bună a intereselor membrilor societăţii. între contribuţiile de referinţă la t.o.p., care au consolidat şi delimitat domeniul opţiunii publice, amintim: K. Arrow - “Social Choice and Individual Values” (1951), Anthony Downs -“An Economic Theory of Democracy” (1957), Mancur Olson - “The Logic of Collective Action” (1965), dar mai ales James Buchanan şi Gordon Tullock, cu celebra lucrare “The Calculus of Consent” (1962). [M.C.S.]
TEORIA PROBABILITĂŢILOR, ramură a matematicii cu largă aplicabilitate în ştiinţă (inclusiv în economie), care are ca obiect de studiu fenomenele aleatorii. Apariţia t.p. este legată de studiul problemelor referitoare la jocurile de noroc (L. Pacioli, 1494; G. Cardano, 1539). Fondatorii t.p. sunt consideraţi Blaise Pascal şi Pierre Fermat (1654). Contribuţii importante au mai avut, printre alţii, familia de matematicieni Bemoulli (Jacques, Jean şi Daniel), Th. Bayes, PS. Laplace, P.L. Cebîşev, A.A. Markov, J.C. Maxwell, L. Boltzmann, A.N. Kolgomorov, E. Borel ş.a. în economie, aplicaţiile t.p. sunt legate de analiza înclinaţiei spre risc, de studiul proceselor de aprovizionare, de teoria arborilor decizionali şi a deciziei în general, de dinamica sistemelor economice etc. Creatorul şcolii româneşti de t.p. a fost Octav Onicescu (v. Paradoxul Allais, Probabilitate). [A.D.]
Teoria producătorului pe termen lung (v. TEORIA COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI)
Teoria producătorului pe termen scurt (v. TEORIA COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI)
TEORIA SIMETRICĂ A VALORII, teorie fundamentată de către fruntaşii şcolilor de la Lausanne şi Cambridge, în special prin Alfred Marshall, ca expresie a încercărilor de conciliere a unor elemente relevante din teoria obiectivă (clasică) şi teoria subiectivă (neoclasică) a valorii. în baza t.s. a v. preţul este rezultatul forţelor antagoniste şi indestructibile
ale pieţei, fiind determinat prin influenţele simultane ale cererii (ca expresie a comportamentului şi intereselor consumatorului) şi ofertei (ca expresie a interesului şi comportamentului producătorului). Pentru consumator, decisive sunt utilitatea marginală, gusturile (preferinţele), mărimea veniturilor şi modul de obţinere a acestora. Pentru producător, decisive sunt consumul de factori (costul marginal al producţiei) şi randamentul activităţii sale. Aşa cum o coală de hârtie aşezată între cele două lame ale unei perechi de foarfeci este tăiată prin interacţiunea dintre lama de jos şi cea de sus, tot aşa preţul unei mărfi se formează şi evoluează sub incidenţa forţelor cererii şi ofertei, a interesului agenţilor pieţei sintetizat în utilitate marginală, raritate, gusturi, cost marginal şi starea factorilor de producţie. Pe termen foarte scurt, când oferta este rigidă, doar cererea este cea care determină evoluţia preţului; pe termen scurt, preţul este influenţat în proporţie egală (simetrică) de cerere şi ofertă; pe termen lung, costul de producţie este cel care decide evoluţia preţului, cererea influenţând cantitatea. Chiar dacă teoria economică n-a asimilat plenar t.s. a v., practica se comportă şi acţionează în conformitate cu paradigmele ei (v. Legea cererii şi a ofertei, Preţ). [G.I.]
TEORIA SUBIECTIVĂ (NEOCLASICĂ) A VALORII, teorie care îşi are originile în lucrările economiştilor din secolul al XVIII-lea, în special la Con-dillac, dar care s-a constituit ca un “corpus” teoretic coerent în perioada 1870-1880, prin contribuţia celor trei şcoli ale gândirii neoclasice: Viena, Lausanne, Cambridge. Ea poate fi caracterizată prin două inovaţii în raport cu teoria clasică (obiectivă): a) refuză distincţia dintre preţul natural (valoarea, esenţa) şi preţul pieţei (fenomenalul, accidentalul), abandonând ambiţia de a căuta răspuns la întrebările privind ce este valoarea, care este substanţa (izvorul) ei. Prioritatea t.s.(n.) a v. este explicarea preţului de echilibru, cunoaşterea determinanţilor preţului; b) determinantul esenţial, primordial, al preţului este utilitatea marginală. Corelaţia dintre preţ şi utilitatea marginală devine relaţia de cauzalitate care face din utilitatea marginală un determinant al preţului. Pentru şcoala de la Viena valoarea a rămas un determinant pur individual şi subiectiv, dată fiind judecata subiectivă a fiecărui consumator asupra utilităţii economice în general, asupra celei marginale în special, care include implicit şi gradul de raritate. Postulând că orice consumator are capacitatea şi discernământul
TEORIA VENITULUI PERMANENT
 444
de a aprecia variaţia satisfacţiei pe care o resimte prin variaţia cantităţilor consumate din unul şi/sau mai multe bunuri, şcoala de la Viena concluzionează că valoarea fiecărei unităţi dintr-un stoc dat de bunuri de care un individ dispune (sau pe care este dispus să le achiziţioneze) este măsurată prin utilitatea pe care o are pentru el ultima unitate consumată şi care este pur individuală şi pe de-a-ntregul subiectivă, preţul fiind sinteza scărilor de utilitate marginală şi de raritate ale diferitelor bunuri. în această optică, schimbul este sursă de câştig pentru toţi participanţii, atât timp cât utilitatea marginală a bunurilor vândute este mai mică decât a celor achiziţionate în contrapartidă. Raţiunea de a fi a schimbului este aceea de a obţine un câştig de utilitate marginală şi, implicit, de valoare economică. T.s.(n.) a v. a cunoscut importante evoluţii în direcţia teoriei simetrice a valorii (v. Legea generală a cererii, Legea generală a ofertei, Marshall, A.). [G.I.]
TEORIA VENITULUI PERMANENT, teorie propusă de Miîton Friedman (“A Theory of the Consumption Function”, 1957) în cadrul dezbaterii asupra formei exacte a funcţiei de consum şi a eficacităţii politicilor de relansare de inspiraţie keynesistă. în esenţă, t.v.p. apreciază că oamenii îşi adaptează comportamentul de consum nu doar în funcţie de nivelul venitului curent, ci şi în funcţie de ansamblul veniturilor lor prezente şi viitoare. Astfel, decizia de consum depinde de fluxul veniturilor anticipate, adică de venitul mediu pe termen lung. în consecinţă, orice politică destinată să stimuleze economia prin creşterea venitului curent nu poate produce efecte semnificative. T.v.p. îşi propune completarea analizei prin oferirea fundamentelor microeconomice (chiar dacă Friedman nu utilizează această expresie). Logica microeconomică este cea a alegerii intertemporale, consumatorul fiind reprezentat printr-o funcţie de utilitate intertemporală U(C0, C,,..., CT), unde CT desemnează nivelul consumului la momentul t(0 < t < T); individul cunoaşte (sau anticipează) resursele sale viitoare Y(), Y,,..., Yt, precum şi preţurile care prevalează în cadrul perioadelor considerate, p(), p,,..., pr în consecinţă
se poate calcula fluxul de consum (Co, C\Cj) care maximizează utilitatea intertemporală sub constrângerea (intertemporală) p()C0 + p,C, + ... +
PţCt = P„Yo + PiY! + ••• + P-rYr Dacă (Co . c;
Ct ) este soluţia problemei pentru avuţia W(i), se
demonstrează că (XC£,            XC^-) este soluţia'
aceleiaşi probleme, dar pentru avuţia XW(i). Astfel, consumul este proporţional cu avuţia, C* = k(i)W(i). Pentru a ajunge la o relaţie de tipul funcţiei de consum, Friedman introduce noţiunea de venit permanent. Acesta este un venit constant, Yp, pentru care valoarea actuală a fluxului de venituri (Yp, Yp,..., Yp) este egală cu W(i). Venitul permanent reprezintă acea rată stabilă a consumului care ar putea fi menţinută pe toată durata vieţii, luând în considerare nivelul actual al bogăţiei şi venitului câştigat în prezent şi în viitor. Potrivit t.v.p., consumul este direct proporţional cu venitul permanent. Relaţia C = cYp reprezintă, după Friedman, adevărata funcţie a consumului, cea care ar traduce comportamentul de fond al consumatorului, eliberat de variaţii conjuncturale. Se consideră că veniturile tranzitorii nu au efecte substanţiale asupra consumului. Totuşi anumite dificultăţi privesc posibilitatea şi capacitatea indivizilor de a selecta natura schimbărilor în venituri (permanentă sau tranzitorie), astfel încât adaptarea consumului să respecte regularitatea presupusă de t.v.p. [M.C.S.]
TEORIE ECONOMICĂ, (1) în sens larg, reflectare conceptuală, cu ajutorul abstracţiilor, a realităţii economice. (2) în sens restrâns, ansamblul de propoziţii economice adevărate (noţiuni, concepte, teoreme, axiome, legităţi, reguli), organizate într-un sistem logic coerent, prin (cu) care se descrie şi se explică domeniul realităţii economice. Principalele funcţii ale t.e. sunt: explicaţia, predicţia, sistematizarea, funcţia cognitiv-informaţională, funcţia prescriptivă. T.e. este nucleul dur al ştiinţei economice, aceasta din urmă exprimând (cuprinzând) în plus: materialul faptic analizat sau de analizat, rezultatele observaţiei, ale experimentelor, interpretări teoretice şi doctrinare generale, modul de a cerceta realitatea economică (metodologia). T.e. s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin construirea şi testarea de modele. De fapt, orice t.e. este un model economic. Modelul economic presupune mai întâi elaborarea unui set de ipoteze (prezumţii) cu privire la ceea ce este important de reţinut spre analiză la momentul dat şi în locul ales. Prin cea de a doua operaţiune se lasă în afara preocupărilor analistului acele aspecte (fapte, acte, comportamente economice) care ar
 445
TEORII PRIVIND ECHILIBRUL ECONOMIC
complica nejustificat cercetarea şi care. în condiţiile date, ar altera rezultatele acesteia. Adesea, t.e. se delimitează de doctrina economică, prima rezultând dintr-o abordare pozitivă a realităţii, a doua având la bază abordări normative (v. Ştiinţa economică, Metoda de cercetare). [D.N.]
TEORII ALE DEZECHILIBRULUI ECONOMIC, ansamblul de idei, concepţii, doctrine care privesc mişcarea (dinamica) vieţii economice ca o suită permanentă de dezechilibre, ca dereglări continue ale raportului dintre cererea şi oferta de bunuri, dereglări însoţite de decalaje importante ale agregatelor economice faţă de punctul lor de echilibra. T.d.e. reflectă şi analizează un diapazon larg de dezechilibre: de la cele dorite şi considerate normale, până la cele care pot provoca tensiuni sociale şi politice (v. Dezechilibru economic). [D.N.]
TEORII ALE VALORII, idei, principii, concepte, reguli etc. sistematice ale diferitelor şcoli şi curente de gândire economică având ca obiect, în ultimă instanţă, problematica preţului, explicarea acestuia: ce este? ce semnifică? care îi este substanţa? cum se determină? factorii sub a căror incidenţă evoluează etc. în timp a fost formulată o paletă foarte variată de răspunsuri, care pot fi sistematizate în trei mari categorii (cu tot riscul pe care-1 presupune efortul de a sistematiza şi sintetiza o realitate foarte eterogenă): teoria clasică (obiectivă) a valorii, teoria neoclasică sau subiectivă a valorii şi teoria simetrică a valorii (preţului). Numeroşi specialişti consideră în prezent că problematica valorii economice este o pistă de cercetare care nu poate duce la concluzii de o importanţă practică şi chiar teoretică semnificativă. De aceea, valoarea economică, ca obiectiv de cercetare, este rar întâlnită în programele de cercetare ştiinţifică. Ea a intrat mai mult în câmpul de preocupare al istoriei gândirii economice. Azi se întâlnesc preocupări notabile mai ales în ceea ce priveşte problematica preţului sub aspectul mecanismelor de formare şi al dinamicii sale. T.v. coexistă în prezent într-un mixaj complicat. Se întâlnesc şi preocupări, explicite sau nu, de fundamentare a unei teorii modeme, contemporane a valorii. în această direcţie nu pot fi omise unele contribuţii ale economiştilor români, dintre care se detaşează “Economia valorii”, de prof. dr. Paul Bran. Elaborarea sau “închegarea” unei teorii modeme a valorii economice
este posibilă după abordarea şi clarificarea altor probleme economice, dintre care în prim-plan se află probabil aceea a raportului dintre producţia şi schimbul marfar (v. Preţ, Şcoala clasică, Şcoala neoclasică tradiţională, Teorie economică). [G.I.]
TEORII PRIVIND ECHILIBRUL ECONOMIC,
ansamblul de idei, concepţii, doctrine privind starea unei economii. în t. privind e.e. se porneşte de la egalitatea a două mărimi măsurabile, interdependente. De pildă, echilibrul bugetar arată egalitatea dintre veniturile şi cheltuielile bugetare într-un orizont de timp şi într-un spaţiu economic. în economia actuală, susţin unii autori, echilibrul semnifică acea stare spre care tind piaţa bunurilor economice, piaţa monetară, piaţa capitalului, piaţa muncii, precum şi piaţa naţională în ansamblul său. Echilibrul semnifică fíe egalitatea cererii şi ofertei, fie o asemenea diferenţă între ele care să nu depăşească anumite limite considerate normale şi care să nu genereze tensiuni sociale grave. în alţi termeni, aceste t. privind e.e. au în vedere acea situaţie a unei economii în care proporţiile cantitative globale permit ajustarea fluxurilor, stabilitatea preţurilor şi funcţionarea satisiacătoare a acesteia. Alţi teoreticieni consideră că starea de echilibru semnifică o cerere suplimentară nulă. Pentru orice bun a cărui cerere suplimentară negativă va avea un preţ pozitiv apare o ofertă suplimentară care se acordă gratuit, producerea acestor bunuri fiind o risipă. Toate t. privind e.e. susţin că acesta este relativ. Astfel, în optică statică, echilibrul economic este o constelaţie de variabile, în aşa fel legate între ele încât face imposibilă orice instabilitate, în optică dinamică, echilibrul economic este o etapă a schimbării economiei, schimbare ce este determinată de factori perturbatori şi la care sistemul poate reveni după ce au fost adoptate şi implementate anumite măsuri de ajustare. Un ansamblu economic este în stare de echilibru general - susţine Fr. Perroux - când rezultanta eforturilor de schimbare ale agenţilor care îl compun se apropie de zero. Iar F. Hahn scrie că economia este în echilibru atunci când mesajele nu aduc agenţii economici în sensul de a-şi schimba propriile teorii şi obiectivele economice urmărite. Cert este că toate teoriile şi modelele echilibrului economic pornesc de la ipoteza că acesta este relativ, absolut fiind dezechilibrul economic (v. Dezechilibru economic, Teorii ale dezechilibrului economic). [D.N.]
TERAPIE DE ŞOC
446
TERAPIE DE ŞOC, metodă de tranziţie ce propune introducerea imediată şi simultană a tuturor reformelor. Argumentul principal în favoarea t. de ş. ar fi acela că introducerea parţială a reformelor, fară elementele complementare, anulează efectele pozitive anticipate şi dezorganizează economia. în practică, t. de ş. a subestimat constrângerile, restricţiile politice ale tranziţiei şi costurile ei sociale. T. de ş. implică costuri mari de reversibilitate (şi aceasta poate fi un avantaj), deoarece reduce considerabil posibilitatea de întoarcere. Acest lucru poate duce la aprecierea că t. de ş. este nerealizabilă din punct de vedere politic (v. Terapie graduală). [S.Cr.]
TERAPIE GRADUALĂ, metodă de tranziţie ce propune introducerea reformelor în economie în mod secvenţial. Gradualismul face reforma mai uşor de iniţiat şi de implementat, deoarece îi conferă opţiunea de reversibilitate imediată la costuri scăzute, după o decizie parţial incertă. Acest avantaj explică de ce guvernanţii preferă un pachet de reforme graduale, chiar dacă există o puternică complementaritate a reformelor (v. Terapie de şoc). [S.Cr.]
TERMENII SCHIMBULUI, raport între indicele preţurilor la export şi indicele preţurilor la import, în ultimele decenii, tendinţa a fost de înrăutăţire a t.s. ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate. Cauza acestei evoluţii o constituie tendinţa de rămânere în urmă a preţurilor la produsele primare; ca urmare, pentru o cantitate egală de produse, ţările în curs de dezvoltare obţin o cantitate mai mică de produse (v. Balanţă de plăţi externe, Indicele preţurilor). [A.G.]
TESTUL SAMUELSON, test al bunăstării propus de laureatul Premiului Nobel, Paul Samuelson. Conform acestui test, fiind date două situaţii oarecare privind bunăstarea membrilor unei societăţi, pentru orice distribuţie de bunuri din prima situaţie există o cale de îmbunătăţire a bunăstării pentru a doua situaţie. Prin urmare, curba utilităţii posibile pentru al doilea vector de mărfuri se află întotdeauna în întregime în afara curbei primului vector de mărfuri (v. Curbele utilităţilor posibile). [A.D.]
TEZA LUI LINDER, teză a economistului suedez care se referă la faptul că ţările apropiate ca nivel al venitului naţional pe locuitor au între ele un volum mare de schimburi de bunuri manufacturate; astfel,
aceste schimburi sunt privite ca o extensie a producţiei şi a consumului intern. Bunurile sunt produse în primul rând pentru piaţa internă, iar atunci când volumul producţiei creşte, sunt căutate alte pieţe (externe) de desfacere. [M.G.]
TEZA LUI PREBISCH, idee conform căreia efectele benefice ale progresului tehnic se răsfrâng în special asupra ţărilor dezvoltate. în ţările în curs de dezvoltare progresul tehnic nu duce neapărat la creşterea salariilor, dar are drept consecinţă reducerea preţurilor bunurilor produse. De asemenea, preţurile bunurilor exportate se află în scădere în comparaţie cu preţurile bunurilor importate din ţările dezvoltate. [M.G.]
THÜNEN, JOHANN HEINRICH VON (1783-1850), economist german, considerat întemeietorul incontestabil al teoriei localizării. Lucrarea sa de bază, “Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie”, publicată în trei volume, reprezintă o analiză în termenii productivităţii marginale a modului de amplasare a culturilor agricole şi are la bază propria experienţă a autorului în amenajarea domeniului său de la Tellow, în apropiere de Rostock. El a folosit calculul marginal şi diferenţial pentru a studia echilibrul economic, fapt pentru care este considerat unul dintre pionierii analizei marginale în economie. Lucrările sale au avut o influenţă importantă şi asupra lui Alfred Marshall, ca de altfel asupra multor economişti celebri care s-au ocupat de economia regională sau spaţială. [A.D.]
TIMP DE MUNCĂ, perioadă folosită de un angajat pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu prevăzute în contractul de muncă pentru care primeşte salariul. T. de m. se exprimă în ore-om, zile-om etc. [A.C.]
TIMP ECONOMIC, componentă a spaţiului economic care surprinde evoluţia fenomenelor economice, transformările procesuale ale acestora. Variabila t.e. este folosită pentru a descrie relaţia de succesiune, respectiv de paralelism în desfăşurarea fenomenelor economice. în literatura economică t.e. a cunoscut foarte multe abordări, fie în mod explicit, fie doar implicit, ceea ce face ca formele de prezentare să varieze de la conceptualizări propriu-zise la utilizarea ca sistem referenţial sau ca variabilă de lucru în modelele economice. O clasificare a principalelor forme de abordare a t.e. l-ar putea delimita
 447
TINBERGEN, JAN
în: timp-resursă, sistem referenţial şi timp relaţional. T.e. ca resursă este o categorie în care s-ar înscrie :preocupările privind timpul-valoare sau timpul de muncă socialmente necesar, cele privind economisirea timpului, timpul de consum, sau timpul liber. T.e. ca sistem referenţial exprimă cadrul în care se desfăşoară toate transformările din economie. T.e. apare doar ca un simplu parametru, care intervine în descrierea evoluţiei unor sisteme economice, respectiv în evaluarea unor active. Una dintre cele mai explicite prezentări ale t.e. drept sistem referenţial este dată de precizările care se fac adesea în legătură qu orizontul de timp atunci când se studiază echilibrul cerere-ofertă sau anumite aspecte temporale privind teoria producătorului. Un alt domeniu al ştiinţei economice în care apare timpul referenţial este împrumutat direct din ştiinţele naturii, respectiv din fizică, fiind vorba despre dinamica sistemelor economice. T.e. relaţional presupune că timpul este dat de raporturile dintre elementele constitutive ale unui spaţiu economic. Aceasta implică existenţa unor t.e. diferiţi pentru diferite entităţi economice, respectiv anumite raporturi fricţionale în asigurarea sincronizării acestor entităţi. Un exemplu notabil îl constituie ideea lui Gunnar Myrdal conform căreia dezechilibrele regionale au la bază decalajele cronologice inerente din procesele de integrare (v. Modelul Rostow, Spaţiu economic). [A.D.]
 Timp economic ca resursă (v. TIMP ECONOMIC)
 Timp economic ca sistem referenţial (v. TIMP ECONOMIC)
 Timp economic ca sistem relaţional (v. TIMP ECONOMIC)
 TIMP LIBER, parte a timpului în afara programului de muncă, dedicată refacerii active a forţei de muncă, destinderii, studiului, instruirii, participării la viaţa de familie, educaţiei copiilor, distracţiei, sportului etc., contribuind la dezvoltarea fizică, intelectuală şi spirituală a individului. în teoria economică, t.l. este considerat un produs al progresului tehnic şi o trăsătură a societăţilor modeme. T.l. este în strânsă legătură cu nivelul general de dezvoltare a societăţii, a economiei. T.l., prin conţinutul şi funcţiile sale, se manifestă ca un factor al progresului, cu o contribuţie însemnată la sporirea eficienţei, a capacităţii de creaţie
 a individului. T.l. este o componentă importantă a calităţii vieţii şi un indicator al nivelului de trai (v. Calitatea vieţii, Nivel de trai). [A.C.]
TINBERGEN, JAN (n. 1903, în Olanda), economist, profesor universitar. A studiat la Universitatea din Leiden, unde în 1929 a susţinut teza de doctorat. Timp de 40 de ani (1933-1973) a funcţionat ca profesor la Universitatea “Erasmus” din Rotterdam. în paralel cu activitatea didactică a îndeplinit diferite funcţii în Biroul Central de Statistică al guvernului olandez şi în Secretariatul Ligii Naţiunilor de la Geneva. în perioada 1945-1955 a fost directorul Biroului de Planificare Centrală din Olanda. Laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1969, împreună cu R. Friesch, pentru munca de pionieriat în domeniul econometriei, pentru fundamentarea folosirii modelelor statistice în domeniul economic, pentru utilizarea analizei matematice la cercetarea ciclurilor economice şi la fundamentarea unor teorii, cum sunt: teoria distribuţiei venitului, teoria creşterii economice, teoria dezvoltării economice planificate etc. Teoretician al politicii economice, J. Tinbergen crede în virtuţile economiei de piaţă. Primele sale cercetări au fost consacrate fluctuaţiilor economice. în acest context a studiat ciclul construcţiilor navale, sector deosebit de important pentru Olanda. Pe baza acestor cercetări empirice, el a demonstrat existenţa unui ciclu al afacerilor, a cărui periodicitate era de circa opt ani, deci aproape de durata ciclurilor clasice. A elaborat un model macroeconomic de fundamentare a politicii economice, în care agregatele folosite sunt comparabile cu cele ce aveau să devină agregate ale sistemului actual al conturilor naţionale. Pentru J. Tinbergen, a planifica înseamnă a obţine valorile dorite pornind de la variabilele luate ca obiective. El a recurs la planificare deoarece mecanismele specifice pieţei s-au dovedit neputincioase în a asigura o bună parte a funcţiilor economice ale societăţii. Principalele sale lucrări sunt: “Business Cycles in the USA, 1919-1939” (Ciclurile de afaceri în S.U.A., 1919-1939, 1939); “On the Theory of Economic Policy” (Despre teoria politicii economice, 1952); “Economic Policy: Principles and Design” (Politica economică: principii şi concepţie, 1956); “Selected Papers” (Opere alese, 1955); “Shaping the World Economy” (Modelarea economiei mondiale. 1962); “Central Planning” (Planificarea centrală, 1968); “Development Plan-
TITLU DE CREDIT
 448
ning” (Planificarea dezvoltării, 1968); “Income Distribution Analysis and Policies” (Analiza şi politicile de distribuţie a venitului, 1975). [D.N.]
Titlu de credit (v. CREDIT)
TITLU DE PROPRIETATE, act juridic care atestă dreptul real (complet, vizând toate atributele dreptului de proprietate) asupra unor bunuri (economice) -mobiliare sau imobiliare - aflate în posesia persoanelor fizice şi/sau juridice. T. de p. se poate înstrăina prin vânzare, moştenire sau donaţie. T. de p. este şi un tip de siguranţă pe care o bancă o poate accepta, colateral, contra unui împrumut. Aceste t. de p. nu reprezintă întotdeauna forme atractive de siguranţă, întrucât, în faza de recesiune economică, valoarea proprietăţii poate scădea brusc. [M.G.]
Titlu de valoare (v. HÂRTII DE VALOARE)
TITLU FIDUCIAR, titlu de valoare (cel mai adesea o obligaţiune) ce garantează că o proprietate încredinţată unui fiduciar nu va fi afectată (diminuată) prin lipsa de onestitate sau prin neglijenţa acestuia. [D.C.]
TITLURI DE STAT, instrumente financiare emise de autorităţile unei ţări, care exprimă o creanţă financiară asupra emitentului, garantată în mod expres şi necondiţionat de către acesta. T. de s. emise pe termen lung, pentru finanţarea unor obiective majore de interes public (obligaţiunile publice) sau pentru acoperirea deficitului bugetar (bonurile de tezaur), se tranzacţionează pe piaţa de capital, iar cele emise pe termen sub un an, pentru acoperirea nevoilor de trezorerie (biletele de trezorerie), se regăsesc pe piaţa monetară. în România t. de s. sunt asimilate valorilor mobiliare, sunt emise de Ministerul Finanţelor în formă dematerializată şi pot fi: t. de s. nepurtătoare de dobândă, vândute însă la un preţ iniţial mai mic decât valoarea nominală (t. de s. cu discount), sau t. de s. purtătoare de dobândă. [P.M.]
TOBIN, JAMES (n. 1918, în S.U.A.), economist şi profesor universitar. A studiat la Harvard, devenind licenţiat în 1939. A.susţinut teza de doctorat la aceeaşi universitate, în 1947. A lucrat mai întâi ca economist în cadrul Departamentului de Administrare a Preţurilor (1941-1942). în timpul războiului (1942-1946) a făcut parte din Marina Militară a S.U.A.
Cariera universitară şi-a început-o la Harvard, unde a funcţionat până în 1950. în perioada 1950-1988 a predat la Universitatea Yale. A fost director al Fundaţiei Cowles pentru cercetare în domeniul ştiinţelor economice. Recunoaşterea internaţională a contribuţiei sale la dezvoltarea ştiinţei economice a dobândit-o prin acordarea Premiului Nobel pentru Economie în 1981. Academia Regală de Ştiinţe a Suediei aprecia că premiul i s-a atribuit pentru analiza pieţelor financiare şi a raportului lor cu ocuparea forţei de muncă, cu producţia şi cu preţurile. Specialiştii în domeniu consideră că cea mai importantă contribuţie ştiinţifică a lui J. Tobin constă în teoria sa despre alegerile privind structura bogăţiei şi despre alegerea structurii portofoliului de active. Această teorie a fost integrată de autor în cea privitoare la echilibrul general şi la relaţiile de interdependenţă dintre pieţele financiare şi cele reale. Concepţia sa despre echilibrul general şi accentul pus de el pe substituţia unor largi categorii de active l-au făcut un critic al monetariştilor, ale căror studii se centrează pe activele băneşti. Continuând tradiţia keynesiană, J. Tobin a acordat o mare atenţie rigidităţilor în formarea salariilor. El arată că existenţa acestora face ca aşteptările raţionale macroeconomice să nu poată fi determinate. Din această cauză, el crede că schimbările în cererea de bunuri şi în cererea de muncă se pot exprima mai degrabă în schimbările producţiei şi ocupării decât în modificarea ratei inflaţiei. Punctele de vedere susţinute de J. Tobin au fost temeinic argumentate şi s-au constituit în principii de bază ale politicii economice a S.U.A. în timpul preşedinţilor Kennedy şi Johnson. Ideile şi tezele sale au fost publicate în diferite volume de studii, articole şi eseuri cum ar fi: “Money, Capital and Other Stores of Value (1961), “A general equilibrium approach to monetary theory” (1969), “Monetary Policies and the Economy: the Transmisión Mechanism” (1978). [D.N.]
TODOSIA, MIHAI (1927-1997), economist român, profesor universitar. în perioada 1935-1939 M. Todosia urmează cursurile şcolii primare din localitatea natală (Timişeşti, Neamţ). Apoi, între anii 1940 şi 1947 frecventează şi absolvă Liceul Comercial din Iaşi. în perioada 1948-1951 urmează cursurile universitare în cadrul Institutului de Ştiinţe Economice şi Planificare din Iaşi, pe care le absolvă în 1951, cu diplomă de merit. încadrat imediat după absolvirea facultăţii ca asistent la catedra de economie politică
 449
TRANZIŢIE DEMOGRAFICĂ
din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” din iaşi, el parcurge cu succes întreaga ierarhie universitară, din 1969 fiind profesor universitar titular. în anul 1968 M. Todosia a obţinut titlul ştiinţific de doctor în economie. M. Todosia a fost titularul disciplinei universitare “doctrine economice”, pe care a ilustrat-o cu devoţiune, erudiţie şi talent peste patru decenii. în anii 1955-1970 şi 1981-1990 a îndeplinit funcţia de şef al catedrei de economie politică din prestigioasa universitate ieşeană. în perioada 1972-1981 a fost rectorul Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. în calitatea de rector şi de şef de catedră, domnia sa a contribuit decisiv la redeschiderea universităţii ieşene către lumea occidentală, stabilind relaţii bune de colaborare cu universităţi de prestigiu mondial din Germania, Franţa, Belgia. A semnat, singur şi în colaborare, peste 90 de studii şi articole, apărute în reviste de specialitate locale şi centrale. Op.: “Teorii şi doctrine cu privire la industrializarea României interbelice” (1968); “Doctrine economice contemporane” (1978); “Culairă şi economie” (în colaborare, 1988). [D.N.]
TRANSFER DE CAPITAL, mişcarea capitalului dintr-o ţară în alta prin intermediul agenţilor economici privaţi, al autorităţii publice (guvernelor) sau al organismelor financiare internaţionale. Fluxul internaţional de capitaluri poate îmbrăca forma investiţiilor directe, a investiţiilor de portofoliu, a împrumuturilor private sau guvernamentale, a creditărilor prin organisme financiare internaţionale etc. Adâncirea interdependenţelor economice internaţionale, relaxarea şi suprimarea barierelor de pe pieţele financiare şi integrarea progresivă a acestor pieţe au făcut ca mişcările de capitaluri să fie printre cele mai dinamice fluxuri economice mondiale din perioada postbelică. Intrările şi ieşirile provenite din fluxul de capitaluri se regăsesc evidenţiate distinct în balanţa mişcărilor de capital sau în contul de capital din cadrul balanţei de plăţi externe. [M.Gh.]
Transfer de venit (v. REPARTIŢIE)
TRANSFORMAREA LUI KOYCK, metodă de transformare a variabilelor utilizată în modelele econometrice cu efect întârziat, în care variabila factorială influenţează rezultatul cu o întârziere în descreştere pe o perioadă mai îndelungată (decalaj distribuit). Modelul este de tipul
                        yt = a0 + a,(x, + kx,., + k2xt.2 +...) + ut, în care: y - rezultatul (de ex., producţia); x - variabila
factorială (de ex., investiţiile); u - variabila perturbatoare; t - timpul; a0, a,, k - parametri. T. lui K. constă în simplificarea ecuaţiei de regresie pentru a diminua multicoliniaritatea ce constituie sursă de deformare a parametrilor estimaţi. Metoda presupune decalarea cu o unitate de timp (yi devine yt p x. devine x._,), înmulţirea noii ecuaţii cu o constantă k şi scăderea ecuaţiei rezultate din ecuaţia iniţială. în urma simplificării în lanţ se obţine o relaţie mai simplă de tipul
                                     y, = aoO -k)+ ty-,+ aix,+(u, - ku,.i)>
                               în care numărul variabilelor este mai redus. [D.A.]
TRANZACŢII ECONOMICE, înţelegeri (raporturi) între agenţii economici, pe baza cărora se desfăşoară mişcări permanente de bunuri în economie sau fluxurile economice reale şi monetare. Participanţi ia t.e, sunt toate categoriile de agenţi economici, persoane fizice sau juridice, în calitate de subiecte ale proprietăţii sau de titulari de patrimoniu. Obiectul te. îl reprezintă bunurile produse (corporale şi necorporale), serviciile factorilor de producţie, activele financiare, inclusiv moneda. In ţările cu economie de piaţă, partea covârşitoare a t.e. se realizează prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii bilaterale generate de întâlnirea cererii şi ofertei. T.e. de piaţă constau in fluxuri reciproce, biunivoce, de bunuri între agenţii economici, în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde o contrapartidă (contraprestaţie), concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalent în monedă. în economie au loc şi tranzacţii unilaterale, care sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fară contraprestaţie. Ele pot fi de două categorii: transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.) şi transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi determină, la unul dintre agenţii economici implicaţi, o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor firmelor de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.). [M.Gh., H.D.]
TRANZIŢIE DEMOGRAFICĂ, model care descrie schimbările suferite de populaţia unei ţări pe baza a patru stadii. Astfel, stadiul întâi descrie un tip de societate tradiţională, caracterizat printr-o creştere slabă a populaţiei datorită unui echilibru la nivel înalt între rata natalităţii şi cea a mortalităţii. în stadiul al doilea, creşterea populaţiei devine rapidă, deoarece au loc îmbunătăţiri în asistenţa medicală şi ameliorări
TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ
 450
în condiţiile de viaţă, ceea ce face ca rata mortalităţii să scadă, pe când rata natalităţii rămâne încă ridicată, în stadiul al treilea are loc o scădere a populaţiei ca urmare a modificării comportamentului demografic al acesteia, respectiv a scăderii ratei natalităţii. Ultimul stadiu este caracterizat printr-o stabilitate a mărimii populaţiei, datorită echilibrării, de această dată la un nivel scăzut, a ratelor natalităţii şi mortalităţii. Se consideră că multe ţări în curs de dezvoltare se află încă în stadiul al doilea al tranziţiei demografice. Modelul t.d. este foarte important în elaborarea prognozelor privind populaţia, forţa de muncă sau nivelul unor indicatori macroeconomici pe locuitor (v. Demografie, Populaţie). [A.D.]
TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ, proces de transformări radicale, profunde, în structurile de proprietate şi economice ale producţiei de bunuri şi servicii ce se produc în fostele ţări comuniste în vederea instaurării preponderenţei proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici. în cadrul acestui proces sunt esenţiale privatizarea activităţii agenţilor economici, liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare (preţ, dobândă, curs de schimb etc.) şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care să favorizeze restructurarea activităţii de producţie după criterii de eficienţă economică competitivă, compatibile în timp şi spaţiu cu criteriile social-umane şi ecologice pe care le impune dezvoltarea durabilă. Succesul t. la e. de p. depinde de rapiditatea cu care noile structuri economice ating parametrii de performanţă şi de gradul de suportabilitate a costurilor sociale pe care le antrenează acest proces. Date fiind complexitatea şi dificultatea t. la e. de p., ca şi inexistenţa unei experienţe istorice asemănătoare, este necesar ca acest proces să fie bine condus, reforma care îl transpune în practică să fie corelată şi aşezată pe baze juridice şi pe mecanisme economico-financiare adecvate, astfel încât ea să nu se prelungească nejustificat în timp şi nici să nu sporească insuportabilele costuri sociale ale realizării ei. Ţinând seama de particularităţile t. la e. de p. în fostele ţări comuniste, este esenţial, pentru succesul acestui proces, să se echilibreze eficienţa economică competitivă cu justiţia socială necesară. Teoretic, sunt două puncte de vedere pentru înfăptuirea t. la e. de p.: rapid şi treptat. Practic, date fiind complexitatea şi dificultatea acestui proces, înfăptuirea noilor transformări în
structurile de proprietate şi tehnico-productive, pe baza unor noi reglementări care să favorizeze şi să fluidizeze mecanismele pieţelor concurenţiale, nu se poate realiza cu succes decât treptat, cu ajutorul unor programe- şi măsuri corerente, compatibile în timp şi spaţiu, de pe poziţia intereselor agenţilor economici naţionali, a integrării competitive a ţării respective în structurile economice europene (v. Economie de piaţă). [P.C.]
TRAPĂ DE LICHIDITATE, prag sub care rata dobânzii nu poate, practic, să scadă. Deşi, teoretic, rata dobânzii ar putea să ajungă la zero, când randamentul plasamentelor este maxim, Keynes ia în considerare existenţa unei rate minime a dobânzii (im), fară să precizeze însă o valoare anume. El afirmă totuşi că aceasta ar putea să fie estimată la 2% pentru situaţia în care se afla Anglia înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. T, de 1. intervine în analiza situaţiilor din anumite perioade, când rata dobânzii nu este un factor de influenţă important al investiţiilor, în cadrul modelului IS-LM, atunci când curba IS are un traseu normal, descrescător, dar intersectează curba LM0 în zona în care aceasta este orizontală (practic, zona t de 1.), scăderea preţurilor provoacă o deplasare spre dreapta a curbei LM, ca în figura următoare:
Rata dobânzii
                              economice
Cum însă rata dobânzii nu poate să scadă sub im, nivelul activităţii economice (y) se va menţine în y0. în acest caz stagnarea investiţiilor nu se datorează inelasticităţii lor faţă de rata dobânzii, ci t. de 1. (imposibilităţii ca i să scadă sub im). [D.C.]
TRATATUL DE LA AMSTERDAM, acord semnat de miniştrii de externe ai ţărilor membre ale Uniunii Europene la Amsterdam, în anul 1997. Prin acest acord se reiterează voinţa statelor membre ale U.E. de a continua progresele pe calea realizării uniunii
 451
TRUST
economice, monetare şi politice prevăzute în Tratatul de la Maastricht. T. de la A. reglementează probleme legate de politica de imigrare comună, de politica externă comunitară şi de securitatea europeană. De asemenea sunt prevăzute măsuri comune de combatere a şomajului. Tratatul stipulează aşa-numitul “pact de stabilitate” care prevede măsuri mai riguroase privind respectarea limitei de convergenţă în cazul deficitelor bugetare naţionale, precum şi taxe penalizatoare pentru ţările care nu respectă această limită (v. Uniunea Europeană). [A.D.]
TRATATUL DE LA MAASTRICHT, tratat semnat în anul 1991 de şefii de guvern ai ţărilor membre ale Uniunii Europene, prin care se pun bazele procesului de realizare a uniunii economiceşi monetare. Un punct important al tratatului se referă la statutul de cetăţean comunitar, fiind prevăzute anumite drepturi şi îndatoriri fundamentale pentru toţi cetăţenii U.E. Prin tratat este prevăzută înlocuirea treptată a monedelor naţionale cu euro. Aceasta implică crearea unei bănci centrale europene şi adoptarea unei politici monetare comune. Politici europene comune mai sunt prevăzute în domeniul educaţiei, al transporturilor şi telecomunicaţiilor, al sănătăţii şi al energiei. Sunt prevăzute de asemenea puteri sporite pentru Parlamentul European şi un rol mai important pentru Comisia Europeană. T. de la M. stabileşte nişte criterii de convergenţă economică, care au menirea de a realiza condiţiile necesare pentru introducerea monedei unice - euro. Prin măsurile de ordin social, politic şi economic, tratatul reprezintă o etapă foarte importantă în realizarea proiectului “Statelor Unite ale Europei” (v. Uniunea Europeană, Tratatul de la Amsterdam). [A.D.]
TRATATUL DE LA NISA, acord semnat la Nisa (Franţa) în anul 2001, prin care se afirmă hotărârea ţărilor membre ale Uniunii Europene de a continua procesul de extindere. Prin acest tratat se stabilesc condiţiile primirii de noi membri din Estul şi Centrul Europei. Tratatul are o însemnătate deosebită pentru România, deoarece reafirmă voinţa U.E. de a continua negocierile de aderare. Pentru a intra în vigoare, acest tratat trebuie să fie ratificat de toate parlamentele ţărilor membre ale U.E. (v. Uniunea Europeană, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam). [A.D.]
Tratatul de la Roma (v. UNIUNEA EUROPEANĂ)
Trată (v. CAMBIE)
TREZORERIE, (în teoria clasică a finanţelor) casier public şi bancă a statului. în calitate de casier public, t. îşi exercită funcţiile tradiţionale de centralizare a fondurilor publice şi de gestiune a acestora. în calitate de bancă a statului, ea desfăşoară activităţi de creditare pe termen scurt, fiind însărcinată să echilibreze în orice moment încasările şi ieşirile de fonduri. în economia contemporană, conform teoriei modeme a finanţelor, t. are şi o funcţie de control asupra ansamblului de activităţi financiare ale naţiunii. în acelaşi timp, ea îşi procură resursele necesare (instrument folosit alături de politica fiscală şi de cea a împrumuturilor). Deci t. participă la îndeplinirea funcţiilor finanţelor publice, şi anume contribuie la asigurarea echilibrului general al monedei şi al economiei prin controlul pieţei monetare şi cel al pieţei financiare. în anul 1992 a fost înfiinţată t. publică din România, care, iniţial, prin sistemul trezoreriilor locale, a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului public. Ulterior, t, din ţara noastră a primit şi alte atribuţii, cele mai multe dintre acestea decurgând din reorganizarea finanţelor publice. Principalele funcţii ale t. publice din România sunt cele de: casier al sectorului public, execuţie a bugetului de stat şi a bugetelor locale; control financiar-preventiv; executor al operaţiunilor de contare în contul instituţiilor publice; atragere a disponibilităţilor din economie prin constituirea de depozite şi prin împrumuturi de stat; efectuare de plasamente financiare pe termen ale disponibilităţilor statului; gestiune a datoriei publice; evidenţă contabilă a operaţiunilor privind execuţia de casă a bugetului etc. (v. Buget public, Politica financiară). [D.N.]
Troc (v. BARTER)
TRUST, formă de integrare orizontală sau verticală a producţiei şi de concentrare a capitalurilor, în care întreprinderile participante îşi pierd independenţa de producţie şi de marketing, proprietarii lor devenind coacţionari. T. au apărut pentru prima dată în S.U.A., iar ulterior şi în alte ţări industrializate, unde, într-o primă perioadă, au cunoscut o mare extindere, multe dintre marile companii din ramurile industriei modeme dezvoltându-se pe această cale. Ca urmare a adoptării legilor antitrust şi a dezvoltării pieţelor financiare, t. şi-au pierdut din importanţă, cedând locul altor forme, mai evoluate, de concentrare a producţiei şi a capitalurilor. [M.Gh., H.D.]
UNITATE DE CONT, etalon monetar, altul decât moneda naţională, în care agenţii economici convin să efectueze operaţiile de decontare rezultate din relaţiile lor de afaceri. în contabilitate, operaţiile ce se derulează se pot exprima în dublu etalon: în u. de c. convenită şi în moneda naţională (folos indu-se cursul de schimb fix al pieţei). [M.N.]
Unităţi economice (v. AGENŢI ECONOMICI)
UNIUNE ECONOMICĂ, înţelegere între mai multe ţări, prin care se stabilesc tarife vamale comune faţă de terţi şi politici comerciale concertate, menite să reducă restricţiile din calea exporturilor-importurilor dintre ţările membre. U.e. se realizează etapizat, pornind de la înţelegeri pe diverse domenii, până la armonizarea politicilor industriale şi sociale ale ţărilor participante şi la aplicarea unor politici comune în domeniul monetar şi valutar. [D.N.]
UNIUNE MONETARĂ, acord prin care se stabileşte că două sau mai multe monede naţionale se raportează la o monedă mai puternică, care există sau care se creează. Raportul J. Delors prefigurează introducerea monedei Uniunii Europene (euro), la care se vor raporta toate ţările membre. [D.N.]
UNIUNE VAMALĂ, mod de integrare economică internaţională, care constă în reducerea treptată şi, în final, desfiinţarea taxelor vamale între statele membre, precum şi stabilirea unui tarif vamal extern comun faţă de ţările terţe. La realizarea acestui obiectiv s-a ajuns treptat, printr-o serie de compromisuri între ţările membre. Acele state care dispuneau de un nivel de dezvoltare suficient de ridicat, pentru a face faţă luptei de concurenţă, militau pentru o accelerare a liberalizării schimburilor, în timp ce alţi parteneri, aflaţi într-o poziţie economică inferioară, tergiversau realizarea uniunii vamale sau puneau în practică măsuri prin care creau bariere vamale netarifare. Aceste momente contradictorii de evoluţie au fost treptat depăşite, iar obiectivul stabilit s-a realizat în întregime. Lichidarea tarifelor vamale în interiorul
Uniunii Europene a dus «a lărgirea schimburilor economice intraccmunitare, la accentuarea concurentei şi la îmbunătăţirea considerabilă a calităţii produselor. [A.G.]
UNIUNEA EUROPEANĂ, formă evoluată de integrare economică internaţională ce implică politici economice comune, adoptate prin consensul ţărilor membre, ca şi o valută sau o unitate monetară comună. U.E. este cea mai avansată formă de integrare economică internaţională, constituindu-se ca un corolar al etapelor anterioare de instituţionali-zare a interdependenţelor dintre economiile ţărilor, etape care au fost: angajamente comerciale preferenţiale, zonă de comerţ liber, uniune vamală., piaţă comună. Primul pas al transformării C.E.E. în U.E. a fost adoptarea Actului european unic (î 975), prin care s-a hotărât încheierea procesului de formare a pieţei interne europene pâuă în anul 1992. Documentul respectiv a preconizat limitarea dreptului ţărilor membre (privite individual) de a bloca transpunerea în viaţă a hotărârilor luate la nivel comunitar. Pe de altă parte, prin acest document s-a hotărât lărgirea atribuţiilor Comisiei Europene la domenii precum: mediul înconjurător, politica monetară, sănătate, securitate şi politică externă. Tratatul de înfăptuire a U.E. a fost adoptat însă la întâlnirea Consiliului European de la Maastricht. (Olanda) din anul 1991. Prevederile acestui tratai au fost sintetizate astfel: marea piaţă europeană, uniunea economică şi monetară, moneda unică, uniunea politică, parlamentul european, cetăţenia comună etc. Aceste prevederi au fost concretizate atât prin obiective şi măsuri adecvate, cât şi prin etapele de realizare. Tratatul de la Maastricht prevede totodată posibilitatea ca orice stat european, inclusiv statele central şi est-europene aflate în tranziţia la economia de piaţă, să devină membru al U.E. Aceasta devine realitate dacă statul care îşi exprimă dorinţa de aderare îndeplineşte următoarele condiţii: să introducă şi să consolideze un sistem de guvernământ bazat pe principiile democraţiei; să adopte o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de piaţă şi
453
 UTILITATE
ale concurenţei libere; să primească avizul favorabil al Consiliului European (acest aviz este acordat în măsura în care sunt realizate criteriile stabilite şi nivelurile indicatorilor ce concretizează respectivele criterii). Problemele apărute în procesul dezvoltării U.E. au impus semnarea Tratatului de la Amsterdam (oct. 1997), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Acest nou tratat are ca scop general renovarea bazei conceptuale a procesului şi introducerea unor noi raţionalizări şi actualizări ale dispoziţiilor din setul de drept comunitar primar. Prin acest tratat se pun de acord conceptele de bază cu realităţile evoluţiei U.E, “cu două viteze” în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor stabilite. România este membru asociat cu drepturi depline al U.E. începând cu 1 februarie 1995. Crearea pieţei interne europene ridică unele bariere în calea liberalizării comerţului mondial, fapt ce afectează interesele unor firme americane şi japoneze. De asemenea, politica regională, adică dezvoltarea mai puternică a zonelor în declin sau mai puţin dezvoltate, a generat anumite controverse şi chiar opoziţii din partea ţărilor membre mai dezvoltate. Dilema majoră a U.E. este următoarea: cum să-şi apropie beneficiile comerţului mondial liber şi totodată să păstreze niveluri politic accesibile de control în politica economică şi socială (v. Actul unic european. Comunitatea Economică Europeană). [D.N.]
UTILITARISM, doctrină conform căreia o acţiune (sau o lege, o instituţie etc.) este bună dacă acţionează în sensul creşterii bunăstării comunităţii (societăţii, în ansamblul său). U. este deci o doctrină morală care, în virtutea accepţiunilor sale, afirmă ce este bine sau rău. U. furnizează un criteriu de aprobare (sau dezaprobare) a acţiunilor, legilor sau instituţiilor, criteriu evidenţiat prin principiul utilităţii. Pentru utilitarist, producerea fericirii colective este criteriul ultim de decizie, înaintea oricărui drept sau oricărei datorii “naturale” sau “imprescriptibile”, care s-ar constitui într-un obstacol împotriva realizării fericirii comune. Expresia “utilitarism” a apărut mai întâi la Jeremy Bentham (1748-1832), inspirat de “principiul utilităţii publice” formulat de David Hume şi Claude Helvetius. Potrivit lui Bentham, doctrina morală a utilitarismului decurge din expresia “cea mai mare fericire a celui mai mare număr”. Cea mai completă prezentare a utilitarismului clasic al lui Bentham se găseşte în “Introduction to the Principles of Mcrals and Legislation”, ale cărei abordări centrale se rezumă
la plăcere, iar fiecare persoană acţionează pentru a-şi asigura binele propriu; o teorie morală, care afirmă că fericirea sau plăcerea constituie pentru umanitate binele suprem, iar cea mai mare fericire a celui mai mare număr constituie ţelul acţiunii corecte, deci baza moralei şi a legislaţiei. Pentru aceasta însă legislatorul trebuie să fie capabil să măsoare valorile relative ale plăcerilor şi durerilor, pentru a impune sancţiuni în conformitate cu ceea ce Bentham numeşte “principiul producerii fuziunii între interes şi datorie”. Astfel, u. s-a confruntat cu două importante critici: (1) problema estimării fericirii colective relevată de inconsistentele unei funcţii de utilitate socială; (2) problema posibilităţii aplicării criteriului unic al fericirii colective în toate situaţiile. Apare astfel justificarea existenţei constrângerilor (care iau adesea forma drepturilor), prin impunerea unei limite în căutarea fericirii colective. Spre exemplu, drepturile de proprietate pot fi incompatibile, în anumite circumstanţe, cu dreptul la viaţă. Asemenea probleme au conturat tot mai mult ceea ce se cheamă utilitarismul contemporan al regulilor, care sondează, în plan teoretic, caracterul nonutilitarist al altor doctrine, iar în plan practic, capacitatea de a rezolva corect problemele noastre morale. [M.C.S.]
UTILITATE, capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producţie sau în consumul final, personal. U. este dată de proprietăţile, de însuşirile (fizice, chimice, estetice etc.) proprii fiecărui bun economic. Aceasta dobândeşte sens economic atunci când sunt îndeplinite anumite premise: a) Dacă se stabileşte o relaţie între caracteristicile bunului şi cel puţin una dintre nevoile individului sau societăţii, indiferent de faptul că este în discuţie o nevoie “reală” sau una “indusă” prin obiceiuri, modă, credinţă, reclamă etc. în relaţiile dintre nevoile omului şi caracteristicile bunurilor economice, rolul determinant îl are omul, ca purtător al nevoilor în a căror întâmpinare vin bunurile economice. Pe măsura progresului ştiinţei şi tehnicii, oamenii descoperă noi relaţii între caracteristicile bunurilor şi nevoile lor. Apare tendinţa obiectivă de amplificare a unor bunuri economice, iar nevoile cunosc o tendinţă de diversificare, b) Sensul economic al u. este condiţionat de conştientizarea relaţiei dintre caracteristicile bunului economic şi nevoi, atunci când oamenii sunt convinşi că, prin însuşirile lor, bunurile consumate le aduc un serviciu real, o satisfacţie personală ori contribuie la creşterea
UTILITATE ANTICIPATĂ
 454
bogăţiei sociale. Important este ca oamenii să creadă că bunurile au anumite calităţi utile pentru ei. c) Comunitatea, în ansamblul ei, trebuie să fie capabilă să folosească u. intrinsecă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor. Deşi u. are determinări în natura proprie a fiecărui bun economic marfar, ea are o puternică încărcătură subiectivă, depinzând de raportul pe care fiecare individ îl stabileşte între bunul economic şi nevoile sale. Pornind de la această realitate, în gândirea economică contemporană se disting două curente de abordare a u. Primul consideră că u. este o calitate intrinsecă a bunurilor economice de a satisface o nevoie, a producţiei sau a populaţiei, după care toate elementele unei mulţimi de bunuri omogene au aceeaşi u. Aceasta este abordarea clasică a u. Curentul neoclasic apreciază că u. economică este satisfacţia pe care o obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi (doze) determinate dintr-un bun economic în condiţii determinate de loc şi de timp. In definirea u. economice şcoala neoclasică are în vedere nu satisfacţia care se obţine prin consumarea unui bun, ci ceea ce resimte un consumator dat prin consumarea unei cantităţi determinate din acel bun în condiţii determinate de loc şi timp. Doze identice din bunul consumat sunt preţuite în mod diferit de către un consumator dat în condiţii diferite. Consumatori diferiţi vor conferi utilităţi economice diferite aceleiaşi doze dintr-un bun, pentru că structura şi intensitatea trebuinţelor lor sunt diferite. în şcoala neoclasică se face distincţie între u. unitară (satisfacţia pe care o resimte un consumator dat prin consumarea unei doze date din bunul x în condiţii determinate de loc şi de timp) şi u. totală, (plăcerea, satisfacţia totală obţinută prin consumarea a n doze din bunul x) (v. Utilitate economică unitară, Utilitate economică totală). [G.I.]
Utilitate anticipată (v. VALOARE ANTICIPATĂ)
UTILITATE CARDINALĂ, modalitate de măsurare (apreciere) a utilităţii economice, bazată pe ipoteza că fiecare individ este capabil să ataşeze un număr cardinal, care să măsoare satisfacţia ce o resimte prin obţinerea şi consumarea fiecărei doze (unităţi) dintr-un bun economic dat sau a unor combinaţii de doze din bunuri diferite. De exemplu, plăcerea pe care un consumator dat consideră că o resimte prin consumarea succesivă a dozelor I-IV din bunul x - sticle etalon de băutură răcoritoare - este
evaluată riguros prin numerele cardinale 9, 7, 5, 3. Aceeaşi ipoteză se aşază şi la baza raţionamentului după care consumatorul raţional poate măsura satisfacţia pe care o obţine prin deţinerea şi/sau consumarea unor doze diferite din bunurile x şi y (prăjituri), respectiv 2x + 2y = 16 + 20 = 36; 3x + y = 21 + 11 = 32; 3x + 2y = 21 + 20 = 41. Măsurarea cardinală are doar valoare didactică, pentru că nu a fost identificată unitatea de măsură a utilităţii economice (satisfacţiei, preţuirii, plăcerii) (v. Utilitate ordinală). [D.N.]
UTILITATE ECONOMICĂ TOTALĂ, satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun sau din bunuri diferite într-o perioadă dată. în concepţia clasică, u.t. a cantităţilor consumate reprezintă un produs între utilităţile individuale şi cantităţile consumate de un individ. De pildă, dacă un consumator utilizează cinci doze dintr-un bun, iar utilitatea medie individuală resimţită de el este de 3 utili, atunci u.t. este de 15 utili. [D.N.]
UTILITATE ECONOMICĂ UNITARĂ, satisfacţia, intensitatea dorinţei, a nevoii pe care o aduce o porţiune (doză) dintr-un bun consumai dc cătrc un individ; acel segment al unei anumite nevoi umane care poate fi acoperit şi satisfăcut (stins) prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun (v. Utilitate). [D.N.]
UTILITATE MARGINALĂ, concept-cheie în gândirea neoclasică, ce semnifică satisfacţia, preţuirea pe care un consumator dat o acordă ultimei cantităţi (doze, lot, unităţi) consumate dintr-un bun economic; sporul utilităţii (satisfacţiei) totale resimţite prin consumarea (deţinerea) unei unităţi (doze, lot) suplimentare dintr-un bun economic. U,m. = AUT/AQ. U.m. are tendinţa să se reducă cu fiecare nouă unitate/ doză consumată (deţinută). Aceasta se explică prin faptul că intensitatea nevoilor se diminuează şi deci fiecare nouă doză (unitate) se va adresa unei nevoi de intensitate mai mică, iar satisfacţia (preţuirea) va fi şi ea pozitivă, dar descrescătoare. în punctul de saţietate (când nevoia pentru bunul dat este integral satisfăcută) u.m. este nulă. Când cantitatea consumată (deţinută) dintr-un bun economic creşte, u.m. este pozitivă, dar descrescătoare, iar u. totală este crescătoare cu raţii pozitive descrescătoare (până la punctul de saţietate, unde raţiile devin nule). Teoria
455
UZURĂ MORALĂ
u.m., ale cărei baze au fost puse de către şcoala austriacă, stă la baza comportamentului consumatorului (cumpărătorului) raţional (v. Legea utilităţii marginale descrescânde, Echilibrul consumatorului). [G.I.]
UTILITATE MARGINALĂ A BANILOR, sporul mărimii utilităţii individuale pe care-1 aduce creşterea cu o unitate monetară a bugetului (venitului) personal al unui agent economic. [T.C.]
UTILITATE ORDINALĂ, concept ce semnifică metodele neoclasice de măsurare a utilităţii economice. După cum se ştie, măsurarea cardinală a utilităţii a ridicat numeroase semne de întrebare, mai ales în legătură cu operaţionalizarea acestei metode. In primul rând, nu s-a găsit o unitate acceptabilă de măsurare a utilităţii în viziune cardinală. în al doilea rând, au apărut confuzii în legătură cu agregarea utilităţilor parţiale asociate fiecărui bun. Ca urmare, s-a impus metoda măsurării ordinale a utilităţii economice, metodă ce a fost fundamentată de V. Pareto, J.R. Hicks, R. Allen. Ipoteza de bază a concepţiei ordinale asupra măsurării utilităţii este următoarea: nu este necesară măsurarea utilităţii fiecărei doze din bunul consumat, a fiecărui bun, fiind suficientă doar ordonarea preferinţelor consumatorului. Pornind dc la bunurile existente (oferite), de la cazurile (combinaţiile) posibile de bunuri ce ar putea fi cumpărate şi consumate, consumatorul este în măsură să compare mai multe programe (coşuri) de consum şi să le ordoneze după preferinţele sale individuale şi după posibilităţile pe care le are (venit, buget). Rezultanta acestor operaţiuni de alegere şi de ordonare este tocmai u.o. (v. Utilitate cardinală) [D.N.]
Utilitate von Neumann-Morgenstern (v.
ADVERSAR AL RISCULUI, ASUMAREA RISCULUI)
Utilizarea creditelor F.M.I. (v. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL) [N.D.]
UZUFRUCT, dreptul unei persoane de a poseda şi de a folosi un bun care aparţine altuia, precum şi posibilitatea exercitării dreptului de posesiune şi folosinţă în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul bunului respectiv, cu obligaţia de a conserva substanţa
bunului. U. poate fi constituit asupra oricăror bunuri, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, însă de regulă u. are ca obiect bunuri neconsumptibile. U. este un drept temporar şi se constituie prin voinţa subiectului de proprietate. Abuzul de folosinţă decade din drepturi pe beneficiarul u. Acesta poate renunţa de bunăvoie la dreptul său. [N.D.]
UZURĂ FIZICĂ, pierderea treptată a caracteristicilor tehnice şi funcţionale ale bunurilor de capital fix, ca urmare a folosirii lor în procesele de producţie. Ea este în principiu o funcţie de timp, dar în multe situaţii depinde şi de gradul de intensitate a folosirii bunurilor respective, fapt de care se ţine seama în stabilirea perioadei sau duratei normale de funcţionare a lor. Bunurile care alcătuiesc capitalul fix se uzează fizic în timp şi ca urmare a acţiunii factorilor naturali, ceea ce implică măsuri adecvate de întreţinere şi conservare a lor. U.f. se reflectă în deprecierea valorică a capitalului fix, inclusă în costul de producţie şi recuperată treptat prin vânzarea produselor, de-a lungul întregii perioade de funcţionare a activului fix. Viaţa economică a unui activ fix poate fi mai scurtă decât cea fizică, datorită costurilor crescătoare de reparaţii şi exploatare către sfârşitul perioadei de viaţă a acestuia sau a uzurii sale morale (v. Capital fix). [M.Gh.]
UZURĂ MORALĂ, deprecierea capitalului fix ca urmare a apariţiei unor echipamente tehnice de producţie mai productive, cu performanţe tehnice şi economice superioare celor existente. Cauza primară a u.m. o constituie progresul tehnic, însoţit de producţia şi comercializarea unor echipamente şi tehnologii noi, cu productivităţi sau randamente mai ridicate. Apariţia în timp a u.m. a capitalului fix face necesară - din partea întreprinderilor, pentru a-şi menţine competitivitatea pe piaţă - înlocuirea echipamentelor de producţie învechite, depreciate din punct de vedere moral, cu cele noi, mai performante, înainte de a se uza fizic complet. U.m. este un fenomen neprevăzut, distinct de deprecierea sau amortizarea capitalului fix. Totuşi, în practica economică, unele metode de depreciere a capitalului iau în calcul şi efectele u.m. sau, în alte situaţii, valoarea rămasă este amortizată în anul înlocuirii activului fix (v. Capital fix). [M.Gh.]
V
VALOARE (a bunului-marfa), termen prin care se exprimă mărimea calităţii, a însuşirii unu] bun şi/sau serviciu de a satisface o nevoie, de a fi util, respectiv de a fi schimbat pe alte bunuri economice. încă din antichitate, v. a fost privită ca v. de întrebuinţare şi ca v. de schimb. La fel se prezintă aceasta şi în prezent. V. de utilizare (de întrebuinţare) înseamnă capacitatea mărfurilor de a satisface nevoi umane. în această calitate, ea nu se reduce doar la calităţile intrinseci ale uneia sau alteia dintre mărfuri, ci presupune şi existenţa anumitor condiţii social-economice. V. de schimb este acea latură a v. mărfii care se manifestă în termenii capacităţii sale de a fi schimbată pe o altă marfă. Exprimată în bani, v. de schimb devine preţ relativ. V. de schimb formată pe baza condiţiilor normale de vânzare-cumpărare a mărfii, a raportului dintre cererea şi oferta acesteia poartă denumirea de v. de piaţă. Aceasta din urmă se exprimă prin preţul mixt de piaţă (v. Preţ relativ). [D.N.]
VALOARE A CAPITALULUI FIX, expresie bănească a elementelor de patrimoniu, a elementelor de capital fix, elemente aflate în diferite stadii şi ipostaze ale procesului de producţie. în acest spirit, se urmăresc contabil şi statistic în principal valorile: iniţială completă, de inventar, de estimare, rămasă, de înlocuire. V.c.f. iniţială completă exprimă totalitatea cheltuielilor făcute cu construirea sau achiziţionarea, transportul şi punerea în funcţiune a capitalului fix, a capacităţilor de producţie. Mărimea şi dinamica v.i.c. caracterizează volumul şi structura capitalului acumulat de care dispune o întreprindere (firmă), o ramură a economiei, respectiv economia naţională în ansamblul ei (la acest niVel se exprimă de fapt avuţia naţională materială acumulată). Aceasta stă la baza calculelor privind amortizarea şi serveşte la analiza eficienţei folosirii investiţiilor şi a capitalului fix. V.i.c., denumită şi valoare istorică, se modifică în momentul reevaluării elementelor de patrimoniu - reevaluare devenită necesară în condiţiile inflaţiei actuale - ca şi cu ocazia executării unor lucrări suplimentare faţă de cele iniţiale, de reparaţie şi de modernizare. V.c.f. de inventar
reprezintă valoarea la care este evaluat un element patrimonial cu ocazia inventarierii. V.c.f. de inventar mai este cunoscută şi sub denumirea de valoare actuală şi cuprinde toate cheltuielile făcute cu achiziţia, construirea, transportul, instalarea, punerea în funcţiune a elementelor de capital fix. V.c.f. de estimare reprezintă valoarea ce se dă unui teren, unui mobil, unui element de capital fix de către experţi autorizaţi şi care de regulă este avută în vedere de partenerii de schimb la încheierea diferitelor contracte şi la efectuarea de tranzacţii. V.c.f. rămasă este acea parte din valoarea completă a capitalului fix care nu a fost încă amortizată. Se calculează ca diferenţă între valoarea completă (ca valoare iniţială, de evaluare, de înlocuire) şi mărimea amortizării calculate şi încasate prin preţul de vânzare. Corespunzător, v.c.f. rămasă se exprimă în valoarea iniţială, în cea de înlocuire etc. în condiţiile inflaţiei puternice, exprimarea valorii rămase se face cel mai adesea în valoare de înlocuire actualizată cu rata inflaţiei. V.c.f. de înlocuire reprezintă cheltuielile care ar trebui efectuate la data reevaluării pentru înlocuirea unui element de capital fix. Se are în vedere înlocuirea capitalului fix vechi cu unul nou, având caracteristici tehnico-economice similare celui înlocuit (v. Capital fix, Fond de amortizare). [D.N.]
VALOARE A FORŢEI DE MUNCĂ, concept prin care teoria marxistă exprimă cheltuiala de muncă socială necesară producerii şi reproducerii forţei de muncă. Mărimea v.f. de m. este determinată de valoarea mărfurilor (mijloace de subzistenţă şi bunuri spirituale) necesare întreţinerii subiectului (purtătorului) forţei de muncă şi a familiei sale, inclusiv valoarea cheltuielilor de calificare. Cantitatea şi structura mijloacelor de subzistenţă care asigură reproducerea forţei de muncă diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. De aceea, v.f. de n\., spre deosebire de celelalte mărfuri, cuprinde un element istoric-moral. [S.C.]
VALOARE A MONEDEI, termen prin care se exprimă puterea de cumpărare a monedei unei ţări
457
VALOARE DE ÎNTREBUINŢARE
atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Deci v.m. se determină prin raportarea ei la cursul monetar (atunci când exista convertibilitatea banilor de hârtie în aur), la preţurile de piaţă ale bunurilor şi serviciilor, la alte monede naţionale, îndeosebi la cele convertibile. Pe plan intern, v.m. este măsurată prin cantitatea de bunuri care poate fi achiziţionată cu o unitate monetară. în acest sens, v.m. în dinamică este egală cu inversul indicelui general al preţurilor. Acest raport este cunoscut sub denumirea de valoare reală a monedei, ceea ce înseamnă că moneda este judecată prin structura, dinamica şi eficienţa economiei naţionale. Pe plan extern, v.m. exprimă puterea monedei de referinţă în raport cu o altă monedă sau cu un “coş” de monede (v. Monedă), [D.N.]
VALOARE ACTUALĂ A SCONTULUI, valoare actualizată a unui titlu de creanţă pe termen scurt (trată, bilet la ordin, conosament, scrisoare de trăsură etc.), înainte ca acesta să ajungă la scadenţă. [C.D.]
VALOARE ACTUALIZATĂ, valoare prezentă a unor fluxuri băneşti viitoare, determinată de faptul că valoarea banilor este dependentă de timp. Actualizarea se reaiizeazâ pe baza unor rate de actualizare. Valoarea actualizată se utilizează mai ales în cadrul proiectelor de investiţii, al acţiunilor de cooperare în producţie, determinându-se valoarea actualizată a fluxurilor de venituri, ca şi a fluxurilor de cheltuieli şi, pe această bază, calculându-se profitul actualizat. V.a. netă se determină ca diferenţă între fluxurile de venituri viitoare şi cele actualizate la rata dobânzii de piaţă, respectiv între valoarea lor actuală, pe de o parte, şi capitalul investit, pe de altă parte. [C.D.]
VALOARE ADĂUGATĂ, măsura bogăţiei efectiv create de unităţile economice, indiferent de forma specifică a activităţii pe care o desfăşoară. La nivelul unei unităţi economice, v.a. se determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori, respectiv plăţile făcute către furnizori. La acest nivel, v.a. este formată (compusă) din: salariile plătite, impozitele şi taxele, amortizarea şi profitul aferente producţiei vândute. în sistemul conturilor naţionale, v.a. stă la baza calculării produsului intern brut; acesta din urmă rezultă din însumarea (agregarea) valorilor adăugate de toate unităţile dintr-o
ţară într-un an economic, a taxelor pe v.a. şi a taxelor vamale. în alţi termeni, v.a. se determină prin scăderea consumului intermediar din produsul (producţia) global brut. V.a. s-a impus ca un instrument util de măsurare a rezultatelor economice efective atât la nivelul unităţilor, cât şi la cel al economiilor. [D.N.]
VALOARE ANTICIPATĂ, suma ponderată a premiilor băneşti ale unei loterii, ponderile fiind probabilităţile asociate premiilor respective. Fie loteria X care oferă premiile băneşti x„ x2,..., xn(unde x4 sunt numere reale pozitive sau negative). Probabilităţile obţinerii premiilor respective sunt p1? p2,..., pn. în aceste condiţii, valoarea anticipată E a loteriei X este:
                                           E(X) = £Pix,
                                                 ¡=1
Loteriile ale căror v.a. sunt nule se numesc echitabile. [T.C.]
VALOARE BURSIERĂ, mărimea în expresie monetară a unui titlu financiar, mărime în termeni de piaţă ca efect al modificării cursului nominal al acestui titlu pe baza cererii şi ofertei de titluri la bursă, precum şi sub influenţa altor factori generali şi/sau conjuncturali. [D.N.]
VALOARE CAPITALIZATĂ A UNEI EMISIUNI DE TITLURI, sumă încasată de către emitent din operaţiunea de distribuţie primară a titlurilor financiare, din punerea în vânzare a acestor titluri pe piaţa primară, sumă care se regăseşte în bilanţul contabil, în contul de capital al emitentului. [D.N.]
VALOARE DE ÎNTREBUINŢARE, termen utilizat în teoria economică marxistă, care desemnează utilitatea unui bun, determinată de proprietăţile fizice şi chimice intrinseci ale acestuia, pe baza căreia poate satisface o anumită nevoie socială, materială sau spirituală, fie direct, ca bun de consum individual sau colectiv, fie indirect, ca resurse utilizate pentru producerea de noi bunuri economice, în concepţia marxistă, v. de î. este rezultatul muncii concrete şi formează fondul material al avuţiei naţionale. în unitate cu valoarea-muncă constituie conţinutul conceptului de marfă. V. de î. este considerată purtătoarea materială a valorii (v. Marfa). [SC.]
VALOARE-MUNCĂ
458
Valoare-muncă [v. TEORIA CLASICĂ (OBIECTIVĂ) A VALORII]
VALOARE NAŢIONALĂ, concept cu care Mihail Manoilescu îşi fundamentează teoria sa originală cu privire la rolul comerţului exterior în dezvoltarea economică a ţărilor, atât a celor rămase în urmă, cât şi a celor avansate. Se face distincţie între avantajul naţional şi câştigul individual obţinute din relaţiile economice externe ale unei ţări. Pentru o naţiune, schimbul extern este în primul rând o problemă de producţie, în timp ce pentru un comerciant individual el este o chestiune comercială. Pentru a importa, ţara are nevoie de capacitate de plată, care se creează prin export. Avantajul naţiunii din relaţiile sale externe nu depinde atât de preţul la care se cumpără, cât mai ales de cum se creează puterea de cumpărare necesară. Acest raport de schimb depinde de mărimea v.n. cu care fiecare ţară participă la comerţul extensiv (v. Avantaj comparativ relativ, Valoare). [D.N.]
VALOARE NOMINALĂ A TITLURILOR DE CREDIT, suma înscrisă pe faţa unui titlu financiar, independent de cursul real al acestuia. Cunoaşterea acestei mărimi are importanţă în cazul titlurilor financiare care exprimă relaţii de creditare şi pe piaţa bursieră, ca element de analiză economică. [D.N.]
Valoare obiectivă [v. TEORIA CLASICĂ (OBIECTIVĂ) A VALORII]
VALOARE SOCIALĂ, (în teoria marxistă) categorie economică ce exprimă raporturi sociale între oameni, ascunse sub învelişul mărfii. Substanţa v.s. constă în munca socială a producătorilor de mărfuri, înmagazinată în corpul mărfii. Ea este creată de munca abstractă. Măsurarea v.s. se face cu timpul de muncă socialmente necesar, adică timpul de muncă cheltuit în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social, cu media socială de îndemânare şi de intensitate a muncii. Mărimea v.s. este direct proporţională cu timpul de muncă cheltuit şi invers proporţională cu productivitatea muncii. [D.N.]
Valoare subiectivă [v. TEORIA SUBIECTIVĂ (NEOCLASICĂ) A VALORII]
Valoare-utilitate (v. TEORIA SIMETRICĂ A VALORII)
VALORI MOBILIARE, titluri de valoare negociabile reprezentând diferite creanţe (sau titluri de credit), precum şi drepturi de proprietate (participaţii). Se disting: v.m. la purtător, care sunt anonime, şi v.m. nominative, identitatea proprietarului lor fiind cunoscută de emitent. în prezent, v.m. sunt dematerializate şi depuse în cont la instituţiile financiar-bancare. V.m. sunt transmisibile cu uşurinţă şi pot fi negociate pe pieţe special organizate. [D.N.]
VALUTĂ, unitatea bănească a unei ţări, în situaţia în care este folosită în operaţiuni ce decurg din relaţiile economice internaţionale. V. se schimbă între ele la un curs de schimb pe pieţele valutare. Moneda unei ţări este convertibilă sau neconvertibilă. Se pot folosi diferite forme de v., clasificate după criterii corespunzătoare (v. Convertibilitate, Curs valutar). [C.D.]
VALUTĂ CONTRACTUALĂ, acea valută stipulată în contract, prin care se exprimă preţul bunurilor economice sau cota creditului acordat. V.c. nu coincide întotdeauna cu valuta de plată (v. Convertibilitate, Curs valutar). [C.D.]
VALUTĂ DE CONT, valută reprezentată de disponibilul la o bancă cu sediul în ţara deţinătorului sau în oricare altă ţară. V. de c. are cea mai cuprinzătoare folosire ca mijloc de plată internaţională. [C.D.]
VALUTĂ DE PLATĂ, valută în care urmează să se efectueze, conform contractului, plata pentru un bun economic sau un credit. Se mai numeşte şi valută de tranzacţie, ea servind ca bază pentru negocierea preţului într-un contract comercial internaţional şi fiind înscrisă ca atare în contract. [C.D.]
VALUTĂ DE REZERVĂ, monedă străină care exprimă rezervele în devize ale băncilor de emisiune. V. de r. este convertibilă, fiind folosită frecvent în relaţiile economice internaţionale. Rezerva valutară este prevăzută în balanţa de plăţi externe a ţării pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute, respectiv pentru compensarea anumitor influenţe conjuncturale nefavorabile. [C.D.]
VALUTĂ EFECTIVĂ, valută reprezentată de numerar (bancnote şi monede divizionare), având o utilizare restrânsă la cheltuielile necomerciale. [C.D.]
459
VĂCĂREL, IULIAN
VARIABILĂ ALEATORIE, variabilă definită pe un câmp de evenimente aleatorii ca un vector ale cărui componente se manifestă cu anumite probabilităţi. Forma generală a unei variabile aleatorii este:
              x=fXl      X2 - Xnl
                                              ^Pl P2 - Pj’
unde:
Xj - componentele variabilei aleatorii;
pi - probabilităţile de apariţie a evenimentelor
individuale descrise de variabila aleatorie.
O variabilă aleatorie este definită de câmpul de evenimente (mulţimea pe care ia valori variabila), funcţia de densitate de probabilitate (legea de repartiţie), care descrie distribuţia probabilităţilor de apariţie a evenimentelor individuale şi funcţia
                                         X
caracteristică F(x) = P(X < x), F(x) = Jf (Odt} care
                                         -00
indică probabilitatea ca variabila aleatorie X să ia valori mai mici decât un prag x. Variabilele aleatorii au o largă aplicabilitate în ştiinţa economică unde procesele şi fenomenele au un oarecare grad de incertitudine (Probabilitate, Proces stochastic). [A.D.]
VARIABILĂ ECONOMICĂ, mărime exprimată de regulă numeric, al cărei nivel se poate modifica. în economie se întâlnesc frecvent v.e. precum: preţ, profit, venit, cost, venit naţional, consum, investiţii, import, export etc. întrucât fiecărei variabile i se pot atribui valori diferite, aceasta trebuie reprezentată printr-un simbol, şi nu printr-un număr specificat. Dacă v.e. sunt utilizate într-un model, soluţia modelului constă în valorile unui anumit set de variabile. Distingem: v.e. endogene (produse în interior), ale căror valori se caută prin determinarea soluţiei modelului, v.e. exogene (provenite din afară), ale căror valori sunt predeterminate în afara modelului şi acceptate ca atare, v.e. independente, ce constituie intrări în model şi au un caracter exogen, v.e. dependente, calculate în funcţie de v.e. independente, v.e. continue, când are loc o variaţie a valorii în flecare moment, v.e. discrete, când variaţia se produce la anumite intervale de timp, v.e. numerice, al căror nivel poate fi măsurat, v.e. calitative, al căror nivel este exprimat prin atribute, clase, categorii, v.e. aleatorii, cu caracter stohastic sau perturbator etc. [D.A.]
VARIABILĂ ENDOGENĂ, variabilă a cărei valoare este determinată de cadrul schemei modelului economic sau econometric. Deci o variabilă care apare ca dependentă într-o ecuaţie este considerată drept endogenă (v. Variabilă economică). [H.C.]
VARIABILĂ EXOGENĂ, variabilă a cărei valoare nu este determinată prin schema modelului economic sau econometric. Fiind o variabilă predeterminată, v.e. are un rol important în calculul variabilelor endogene. Spre deosebire de ultimele, v.e. sunt independente. De exemplu, nivelul venitului (y) este influenţat de variaţia nivelului investiţiilor (I): y = y(I). Dacă dorim să studiem evoluţia venitului în funcţie de investiţii, atunci venitul este considerat variabilă endogenă, iar investiţia variabilă exogenă. De remarcat că una şi aceeaşi variabilă poate fi considerată în modele diferite fie variabilă endogenă, fie variabilă exogenă (v. Variabilă economică). [H.C.]
VARIAŢIE COMPENSATĂ, modificare într-un anumit sens a unei mărimi din economie, însoţită de modificarea altei mărimi în sens invers, pentru a se asigura o stare de funcţionare normală. Prin aceasta se înlocuieşte ceva nefavorabil sau insuficient cu altceva favorabil sau suficient, pentru a se obţine o evoluţie economică în termeni de normalitate (v. Fluctuaţii economice). [C.D.]
VARIAŢIE ECHIVALENTĂ, modificare într-un anumit sens a unei mărimi din economie, însoţită de modificarea în aceeaşi proporţie, dar în sens opus, a altei mărimi, pentru a se asigura mişcarea normală a economiei în timp şi spaţiu (v. Variaţie compensată). [C.D.]
VĂCĂREL, IULIAN (n. 1928), economist român, profesor universitar. Studii liceale la Ploieşti şi universitare (Academia de înalte Studii Economice şi Industriale) la Bucureşti. în 1954 şi-a susţinut, la Institutul de Stat din Moscova, teza cu titlul “Finanţarea industriei grele din România”, devenind doctor în ştiinţe economice. Este profesor la catedra de finanţe a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, predând cursuri de finanţe publice, asigurări şi reasigurări, echilibru financiar, mecanisme fiscale internaţionale. I. Văcărel a elaborat numeroase cursuri universitare de largă circulaţie în domeniul financiar, în domeniul monetar, al asigurărilor şi reasigurărilor, în domeniul creditului
VEBLEN, THORSTEIN
460
etc. în acelaşi timp, a desfaşurat o rodnică activitate în cadrul cursurilor postuniversitare de echilibru financiar şi monetar şi de mecanisme valutar-fiscale internaţionale. în domeniul cercetării ştiinţifice,
I. Văcărel se distinge prin elaborarea unor lucrări de o remarcabilă profunzime, îmbrăţişând teme de cercetare fundamentală, între care: conţinutul economic şi funcţiile finanţelor, locul pârghiilor financiare în mecanismul de funcţionare a economiei naţionale, tratarea echilibrului financiar în contextul echilibrului general dinamic, analiza comparativă a mecanismelor financiare din ţările dezvoltate şi din cele în curs de dezvoltare, cercetarea unor aspecte ale modernizării relaţiilor economie-finanţe, problema suveranităţii fiscale etc. I. Văcărel a participat la o serie de acţiuni de mare importanţă, cum ar fi: reevaluarea mijloacelor fixe, analiza activităţii economico-fmanciare micro- şi macroeconomice, perfecţionând instrumentele de proiectare şi de menţinere a echilibrului financiar în ansamblul economiei naţionale. Rezultatele cercetărilor sale s-au concretizat în numeroase lucrări individuale şi colective, apărute la diverse edituri din ţară şi străinătate: “Probleme ale teoriei finanţelor” (1963); “Tendinţe în evoluţia postbelică a finanţelor publice” (1968); “Finanţele României” (1974); “Finanţele şi cerinţele dezvoltării” (1976); “Finanţele publice. Teorie şi practică” (1981); “Probleme ale dezvoltării economiei mondiale - imperative, obstacole, alternative” (1989); “Relaţii financiare internaţionale” (1995) ş.a. I. Văcărel a participat la elaborarea unor lucrări colective: “Economia zonei Porţile de Fier”; “Perfecţionarea organizării şi conducerii vieţii economice de stat şi sociale”; “Tratat de economie contemporană”; “Dicţionar de economie politică” ş.a. între 1978 şi 1987 a fost trimis ministru plenipotenţiar al României în Regatul Belgiei şi în Marele Ducat al Luxemburgului şi s-a ocupat de relaţiile ţării noastre cu ţările Comunităţii Economice Europene. I. Văcărel este membru al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România şi al Institutului Internaţional de Finanţe Publice. Membru corespondent (23 mar. 1993) şi membru titular al Academiei Române (8 nov. 1994). La 26 oct. 1995, în cadrul discursului de recepţie, a vorbit despre “Economişti financiari promotori şi apărători ai interesului naţional”. [A.B.]
VEBLEN, THORSTEIN (1857-1929), economist american, considerat cel mai spiritual reprezentant al instituţionalismului protestatar american. Prin
cunoscuta sa carte, “The Theory of the Leisure Class” (Teoria clasei fară ocupaţie, publicată în anul 1893 şi tradusă adesea ca “Teoria clasei de huzur”) şi prin lucrarea “The Theory of Business Enterprise” (Teoria întreprinderii de afaceri, 1904), el apare drept un analist al capitalismului şi al crizelor. De fapt, el propune o critică virulentă a unor comportamente reale, bine evidenţiate de modelele raţionale imaginate de către economişti. După T. Veblen, oamenii de afaceri sunt departe de a fi exemple de raţionalitate economică perfectă. Aceştia, spunea el, nu sunt decât nişte “hoţi la drumul mare”; din fericire, dincolo de această lume mai puţin recomandabilă există tehnica, maşina, care obligă omul să măsoare şi să calculeze. în ultimele sale lucrări, “Inginerii şi sistemul de preţuri” (1921), “Proprietarul absenteist şi întreprinderea privată” (1924), T. Veblen anunţa o lume în care economiştii şi inginerii guvernează economia şi acaparează puterea. El pregătea “era organizatorilor” descrisă de Bumham sau “tehnostructura” lui Galbraith. El va face din tehnologie şi ştiinţă marile forţe ale schimbării. [C.D.]
VENIT, (1) la nivel microeconomic, recompensă primită de posesorii factorilor de producţie, care îmbracă forma de salariu, profit, dobândă şi rentă, denumite generic v. fundamentale. (2) La nivel macroeconomic, expresia agregată a v. fundamentele însuşite de posesorii factorilor de producţie, care se manifestă sub următoarele forme: v. personal, v. disponibil şi v. naţional. V. personal reprezintă veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile de la stat şi întreprinderi; acest v. constituie sursa procurării de bunuri economice şi a formării economiilor de către menaje (populaţie). V. disponibil reprezintă o parte a v. personal din care s-au scăzut impozitele plătite administraţiei centrale şi locale. Această formă de v. agregat exprimă v. menajelor destinate satisfacerii nevoilor de consum personal, plăţii dobânzilor, transferurilor de v. în străinătate şi economisirii. V. natural exprimă suma v. personale la care se adaugă sau din care se scad următoarele elemente: a) se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru asigurările sociale şi excedentele de salarii; b) mărimea rezultată se diminuează cu transferurile efectuate de stat şi de întreprinderi, cu dobânzile la împrumuturile de consum şi cu dividendele; c) rezultatul obţinut se conectează cu mărimea modificării stocurilor, obţinându-se astfel mărimea v. naţional (v. Venit naţional). [S.C.]
 461
VENITURI DE TRANSFER
VENIT ANTICIPAT, sume încasate de agenţii economici în perioada de gestiune curentă, care reprezintă însă venituri aferente perioadei următoare. Se înregistrează în creditul unui cont de pasiv din clasa “Conturi de terţi”. [M.N.]
Venit disponibil (v. VENIT)
VENIT FINANCIAR, sumă obţinută în cursul unei perioade de pe urma titlurilor de proprietate ori de plasament (dividende, dobânzi), din operaţii de schimb valutar etc. [M.G.]
VENIT GLOBAL, totalitatea sumelor băneşti obţinute din încasarea contravalorii produselor, semifabricatelor, mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor valorificate la preţ de vânzare, respectiv a sumelor cu care au fost facturate şi încasate de la clienţi. [M.N]
VENIT MARGINAL, sporul de venit obţinut în urma folosirii unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie, respectiv a unei unităţi din toţi factorii de producţie implicaţi, din toate resursele atrase şi folosite. V.tn. se poate urmări şi calcula la toate nivelurile de structurare a activităţilor economice (v. Productivitate marginală). [D.N]
VENIT MIXT, acele venituri care provin concomitent din folosirea a doi sau a mai multor factori de producţie. De pildă, venitul unui întreprinzător individual sau al unei exploatări ţărăneşti de familie este un v.m., acesta provenind atât din proprietatea deţinută şi folosită (patrimoniul), cât şi din munca proprietarului şi a familiei sale (v. Venit). [D.N.]
VENIT NAŢIONAL, indicator macroeconomic de rezultate. Se calculează v.n. la preţurile de piaţă pe baza relaţiei: v,n. = P.I.B. - consumul de capital fix ± soldul veniturilor cu restul lumii. De asemenea, se calculează v.n. la preţurile factorilor astfel: v.n. = remunerările salariaţilor rezidenţi + veniturile din proprietate + veniturile întreprinderilor. Se mai calculează ca sumă agregată a valorilor adăugate nete (la preţurile factorilor de producţie) obţinute în ramurile economici naţionale creatoare de venit naţional (v. P.I.B., P.I.N.). [D.N.]
VENIT NAŢIONAL DISPONIBIL BRUT,
indicator macroeconomic agregat de rezultate obţinut pe baza ajustării produsului intern brut. Astfel, pentru
a se obţine v.n.d.b. se adaugă la produsul intern brut veniturile primite din străinătate sub formă de remunerare a salariaţilor, impozite asupra producţiei şi importurilor, subvenţii de exploatare. Apoi din această mărime agregată se scad veniturile (sumele) de aceeaşi natură plătite străinătăţii de unităţile rezidente (din economia naţională). [D.N.]
VENIT NET, (în sistemul producţiei materiale) acea parte a încasărilor totale care depăşeşte cheltuielile de producţie aferente acestora. V.n. îmbracă următoarele forme: profit sau alte impozite indirecte, contribuţii la asigurările sociale, impozitul pe salarii, contribuţii pentru fondul de şomaj etc. [D.N.]
VENIT NOMINAL, venitul exprimat în preţuri curente, în unităţi monetare, la puterea lor de cumpărare curentă. [D.N.]
VENIT PERSONAL, expresie agregată a venitului la nivel macroeconomic, reprezentând veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile de la stat şi întreprinderi. Acest venit este sursa procurării de bunuri economice şi a formării economiilor de către menaje. V.p. se obţine prin diminuarea venitului naţional (VN) cu veniturile cuvenite altor sectoare (Vcas) şi adăugarea unei sume reprezentând veniturile menajeior provenite în urma redistribuirii (Vmr): v.p. - VN - Vcas + Vmr, unde: Vcas - contribuţiile pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite precum şi impozitele pe veniturile firmelor; Vmr -transferurile către menaje, care vor cuprinde ajutoarele de şomaj, ajutoarele de boală, alocaţiile pentru copii, pensiile şi dobânzile plătite populaţiei. Dacă din v.p. se deduc taxele personale (impozitele directe pe venituri şi proprietate) se obţine venitul disponibil. [M.N.]
VENIT REAL, venitul exprimat în preţuri constante. De fapt, v.r. exprimă puterea de cumpărare a venitului nominal (v. Venit). [D.N.]
VENITURI DE TRANSFER, acele venituri ale diferitelor categorii de populaţie care se formează în procesul de redistribuire a venitului naţional. V. de t. se formează pe baza unor criterii sociale, adoptate democratic în fiecare ţară. Exemple de asemenea venituri: pensiile, ajutorul de şomaj, bursele de studii etc. [D.M.]
VENITURI NETE DIN PROPRIETATE
 462
VENITURI NETE DIN PROPRIETATE, mărime ce exprimă rezultatele nete ale întreprinderii, obţinute prin valorificarea obiectului proprietăţii, şi se calculează prin însumarea încasărilor din dobânzi, taxe asupra terenurilor şi asupra activelor nemateriale, dividende, precum şi a altor venituri. Din această sumă se scad veniturile de aceeaşi natură plătite de întreprindere altor unităţi şi se obţine v.n. din p. [D.N.]
VICKREY, WILLIAM (1914-1996), economist american, profesor universitar. V. s-a născut în oraşul Victoria din regiunea Columbia Britanică (Canada), în anul 1935 absolvă cursurile Universităţii Yale (S.U.A.). îşi continuă studiile la Universitatea Columbia, New York. Primeşte titlul de doctor în anul 1947. începând cu anul 1946 a lucrat fară întrerupere în cadrul Universităţii Columbia. Laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1996. Motivaţia juriului Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei a fost: “Pentru contribuţia fundamentală la teoria economică a stimulentelor în condiţii de informaţie asimetrică.” Domeniul esenţial al cercetărilor lui W. Vickrey l-au constituit proprietăţile diferitelor tipuri de licitaţii şi modul în care acestea pot să fie concepute, astfel încât să genereze eficienţă economică. Studiile sale au asigurat o bază pentru dezvoltarea unui nou câmp de cercetare, care s-a extins până la aplicaţii practice, aşa cum sunt licitaţiile pentru obligaţiuni şi spectrul de bandă al licenţelor. De asemenea, la sfârşitul anului 1940, W. Vickrey a formulat un model indicând modul în care poate fi concepută impozitarea veniturilor astfel încât să se obţină un echilibru între eficienţă şi echitate. O mare parte dintre cercetările lui W. Vickrey s-au situat în domeniul informaţiei şi al stimulentelor. în viaţa reală sunt foarte des întâlnite situaţiile în care decidenţii dispun de informaţii diferite (asimetrice). Exemple în acest sens: o bancă nu are informaţii complete despre veniturile viitoare ale debitorilor ei; proprietarii unei firme nu au aceleaşi informaţii ca directorul ei executiv despre costuri şi condiţiile con-curenţiale specifice; o companie de asigurări nu poate observa în totalitate responsabilitatea celor asiguraţi faţă de bunurile asigurate şi nici nu poate observa toate evenimentele externe care afectează riscul apariţiei unor pagube; guvernul trebuie să stabilească un sistem de impozite fară să cunoască prea multe în legătură cu productivitatea individuală a cetăţenilor etc. Distribuirea incompletă şi asimetrică a informaţiei are consecinţe importante, în special în sensul
că un avantaj informaţional poate fi adesea exploatat strategic. Cercetările lui W. Vickrey asupra acestor aspecte au permis o mai bună înţelegere a pieţei asigurărilor, creditului, a licitaţiilor, a organizării interne a firmelor, a formelor de salarii, a sistemelor fiscale, a asigurărilor sociale, a instituţiilor politice, a condiţiilor concurenţiale etc. Studiile lui W. Vickrey asupra stabilirii eficiente a preţurilor au permis stabilirea nivelului producţiei de bunuri politice pe baze ştiinţifice. O aplicaţie practică a studiilor sale s-a regăsit în transporturile publice din New York, în anii 1950. Totodată, concluziile sale privind licitaţiile şi stabilirea preţurilor în cadrul acestora au atras legarea numelui său de acest domeniu încă din anii 1961 şi 1962. El a acordat o importanţă deosebită licitaţiei pentru al doilea preţ, cunoscută acum sub numele de licitaţie Vickrey într-o asemenea licitaţie, un obiect este atribuit ofertantului care oferă cel mai înalt preţ, ce este însă mai mic decât cel mai înalt preţ oferit. Acesta este un mecanism care arată disponibilitatea reală de plată a individului. Oferind un preţ mai mare decât disponibilitatea sa de plată, un individ riscă să se găsească în situaţia în care alt individ să ofere mai puţin şi astfel el este obligat să suporte pierderea (cumpărând obiectul), invers, dacă un individ oferă un preţ mai mic decât disponibilitatea lui de plată, altcineva poate oferi mai mult şi astfel el nu intră în posesia obiectului dorit. Prin urmare, în acest fel de licitaţie, individul este interesat să facă o ofertă adevărată. De asemenea, licitaţia este eficientă sub aspect social. Obiectul ajunge la persoana cu cea mai mare disponibilitate de plată, iar persoana în cauză plăteşte costul de oportunitate social, care este a doua cea mai mare ofertă. Cercetările lui W. Vickrey, desfăşurate pe principii asemănătoare, au scos în evidenţă importanţa relevării disponibilităţii reale de plată pentru proiectele publice. Astfel, W. Vickrey a studiat şi aspectele fundamentale ale proiectării mecanismelor de alocare a resurselor menite să asigure stimulente sociale dezirabile. Op.: “Agenda for Progressive Taxation” (1949); “Utility, strategy and social decision rules” (1960). [D.C.]
VIRAMENT, plată fară numerar, transfer din contul plătitorului în contul beneficiarului, operaţiune efectuată de bancă sau de băncile celor doi deţinători de bani în cont. în fond, v. este un transfer de resurse din proprietatea unei unităţi economice în proprietatea altei unităţi. Prin v. se evită suplimentarea masei monetare în numerar. [M.G.]
463
VITEZA DE ROTAŢIE (CIRCULAŢIE) A BANILOR, indicator ce măsoară frecvenţa cu care o unitate monetară îşi îndeplineşte funcţiile. Se calculează fie ca număr mediu de operaţiuni mijlocite de o unitate monetară într-un orizont de timp (an, semestru, trimestru), fie ca durată în zile, luni a unei rotaţii. Cea mai generală formulă de calculare a v. de r. a b. este cea folosită pentru prima dată de I. Fisher:
unde:
V - viteza de rotaţie (număr de rotaţii);
P - nivelul preţurilor (niveluri medii ale preţurilor); T - tranzacţiile totale în unităţi fizice;
M - volumul mediu al masei monetare existent într-o perioadă dată.
Se poate calcula pe ansamblul masei monetare, ca şi pe forme ale acesteia (v. Bani, Monedă). [D.N.]
VITEZA DE ROTAŢIE A CAPITALULUI,
rapiditatea cu care capitalul avansat în afacerile unei firme trece dintr-o formă funcţională în alta şi se finalizează profitabil cu fiecare rotaţie. Ea se exprimă fie prin numărul de rotaţii într-o perioadă dată (se-njestru, an), fie prin durata în zile a unei rotaţii. Numărul rotaţiilor sau coeficientul vitezei de rotaţie
VOLATILITATE
a capitalului (kr) se calculează prin raportarea cifrei de afaceri realizate de firmă într-o perioadă dată (CA) la soldul mediu al capitalului (Km), respectiv:
  kr = j¡r—. Durata în zile a unei rotaţii (dr) se
Ca
determină prin împărţirea numărului de zile din
                                                                                                      T
perioada dată (T) la numărul de rotaţii: dr = ~ţr .
V. de r. a c. depinde de numeroşi factori, cum sunt: particularităţile proceselor de producţie din diferitele ramuri şi sectoare de activitate, structura capitalului fizic, productivitatea utilizării factorilor de producţie, timpul de realizare a mărfurilor şi de încasare a contravalorii lor etc. în toate sectoarele de activitate economică, v. de r. a c. este o cale importantă de creştere a rentabilităţii întreprinderilor, fapt pentru care se acţionează în direcţia accelerării ei (v. Capital, Rotaţia capitalului). [M.Gh.]
VOLATILITATE, indicator exprimat sub forma unei mărimi statistice care defineşte abaterea variaţiilor preţului unui element faţă de variaţiile preţului mediu al grupei din care face parte. Interpretarea acestui indicator este următoarea: o v. mai mare decât 1 indică o mai mare instabilitate a elementului faţă de cea a grupei. [P.M.]
w
WALRAS, LEON (1834-1910), născut în Franţa, a devenit cunoscut ca unul dintre reprezentanţii şcolii matematice (şcoala de la Lausanne, Elveţia) din cadrul curentului de gândire economică neoclasică. L. Walras este cunoscut în primul rând prin contribuţiile sale importante la dezvoltarea teoriei economice. în lucrarea sa “Eléments d’économie politique pure” (Elemente de economie politică pură, 1877), el elaborează un model abstract de comportament raţional în economie, pornind de la interdependenţele existente între preţurile tuturor categoriilor de bunuri (atât ale bunurilor ce fac obiectul pieţei satisfactorilor, cât şi ale celor ce fac obiectul pieţei prodfactorilor), ca şi de la interdependenţele dintre pieţele bunurilor economice, piaţa muncii şi piaţa capitalului. Teoria echilibrului economic general este o formă mult mai elaborată şi mai sofisticată a concepţiei literale despre autoreglarea economiei capitaliste de piaţă. De asemenea, încă în 1873, L. Walras a descoperit şi a explicat utilitatea marginală ca factor al valorii. în ceea ce priveşte economia aplicată, el a''făcut analize originale cu privire la modul cum se desfăşoară concurenţa dintre diferitele categorii de unităţi, evidenţiind rolul banilor şi al creditorului în acest proces. în planul politicilor economice. L. Walras a preconizat naţionalizarea pământului şi desfiinţarea impozitelor cu scopul de a stimula desfăşurarea concurenţei în condiţii mai bune. Schumpeter, în lucrarea sa “History of Economic Analysis” (Istoria analizei economice, 1954), îl aprecia pe L. Walras ca fiind cel mai mare economist din toate timpurile. [D.N.]
WARRANT, document ce autorizează o anumită persoană să îndeplinească o activitate bine definită. Spre exemplu, la bursă, un certificat ataşat unui titlu dă dreptul deţinătorului să cumpere acţiuni în numele companiei (pe care o reprezintă), la un preţ fixat. [S.C.]
WICKSELL, KNUT (1851-1926), economist suedez, care a atacat neoclasicismul înaintea lui Keynes, arătând efectele reale ale mişcărilor monetare. A cercetat de asemenea dezechilibrele şi crizele legate de investiţii. S-a remarcat ca om angajat, a apărat libera concurenţă şi a recunoscut intervenţia statului în cazuri bine definite. Pe planul relaţiilor internaţionale, el a militat, ca şi Keynes, pentru abandonarea oricărei
legături între aur şi monedă. Contribuţiile sale cele mai semnificative sunt: o sinteză, în termenii echilibrului economic, definind rata naturală a dobânzii drept mărimea corespunzătoare unei situaţii de echilibru în care moneda nu este element perturbator al schimburilor; determinarea perioadei optime a investiţiilor în funcţie de rata dobânzii; elaborarea a ceea ce s-a numit “efectul Wicksell” (atunci când investiţiile variază, se modifică şi rata salariului, şi rata dobânzii); explicarea apariţiei crizelor datorită suprainvestirii (atunci când rata efectivă a dobânzii depăşeşte rata ei naturală, aceasta poate duce la o suprainvestire de capital, cererea globală fiind stimulată artificial, ceea ce duce la creşterea preţurilor). Procesul poate fi cumulativ, favorizând accentuarea dezechilibrului, pentru atingerea unei creşteri echilibrate fiind necesare trei condiţii: a) egalitatea ofertei de economii cu cererea de capitaluri; b) egalitatea între rata dobânzii de piaţă şi rata randamentelor reale ale capitalului; c) stabilitatea preţurilor. Opera lui K. Wicksell a stârnit un interes dco&cbii o dată cu apariţia teoriilor despre dezechilibrele economice. Astăzi, el apare ca întemeietor al şcolii suedeze. Op.: “Lectures on Political Economy” (1901); “Interest and Priccs” (1898). [R.A.]
WIESER, FRIEDRICH VON (1851-1926), economist austriac, discipol al lui Cari Menger şi succesor al acestuia la catedra de economie a Universităţii din Viena. F. von Wieser rămâne în istoria gândirii economice mai întâi ca teoretician marginalist. în studiile publicate, el a contribuit la progresul şcolii de la Viena. Astfel, în 1899 scrie “Der Natürliche West”, unde abordează relaţia dintre utilitate, valoare şi raţionalitatea organizării economice, iar în 1904 publică “Urisprung und Hauptgesetze des Wirtschaftlichen”, în care explică în mod clar conceptul de utilitate marginală. Este considerat creatorul principiului costului de oportunitate. Ca teoretician instituţional, este marcat de experienţa sa guvernamentală şi va acorda prioritate utilităţii sociale. Preocupat de formarea funcţionarilor, F. von Wieser scrie în 1910 “Recht und Macht”, iar în 1913, “Theorie der gesellschaftlichen Wirtschaft”. F. von Wieser este unul dintre fondatorii economiei publice. [R.A.]
z
ZAHIU, IOAN (1930-1974), economist român, profesor universitar. Face studiile primare şi liceale în oraşul natal (Călăraşi). Devine licenţiat, cu diplomă de merit, al Facultăţii de Comerţ din ASE Bucureşti în anul 1953. Obţine titlul de doctor în economie în 1962. A funcţionat mai întâi ca profesor de economie politică la Şcoala Medie de Cooperaţie, Haţeg. în anul 1954 s-a transferat la ASE Bucureşti, ca lector şi doctorand la catedra de economie politică. în anul 1957 s-a transferat la Institutul Politehnic Timişoara, în 1962 a fost promovat conferenţiar şi în 1969 profesor titular la Universitatea Timişoara. A fost şeful catedrei de economie politică. în anul 1973 s-a transferat la Academia de Studii Economice Bucureşti, în calitate de profesor titular. A fost organizatorul principal al învăţământului economic şi al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Timişoara, înfiinţată în 1967. A pus bazele Centrului de Cercetare Economică al Academiei de la Timişoara. A dezvoltat o largă reţea de legături în planul cercetării ştiinţifice în întreprinderile economice din vestul ţării. A avut o contribuţie remarcabilă la formarea corpului profesoral şi la aşezarea procesului de învăţământ economic din Timişoara pe baze modeme. încă din anii 1970 s-a preocupat de introducerea disciplinelor de marketing şi de conducere (management) la Universitatea de Vest. în colaborare cu Business School of London şi cu Fundaţia Europeană Drăgan, a organizat cursuri postuniversitare cu caracter internaţional. A fost conducător de doctoranzi între anii 1967 şi 1974. Activitatea ştiinţifică şi publicistică a profesorului I. Zahiu s-a concretizat în peste 90 de studii, cărţi şi comunicări ştiinţifice publicate în edituri şi reviste de specialitate etc. Majoritatea lucrărilor ştiinţifice cuprind idei valoroase în domeniul perfecţionării relaţiilor de proprietate, contribuţii teoretice la aşezarea economiei pe principii de eficienţă, la perfecţionarea sistemului de preţuri şi la creşterea eficienţei economice în agricultură. Profesorul I. Zahiu a contribuit la organizarea a numeroase acţiuni menite să coaguleze şi să dezvolte cercetarea economică pe plan naţional. A organizat, împreună cu prof. Costin Murgescu şi cu Asociaţia Română de Marketing, al doilea Simpozion
Internaţional de Marketing la Timişoara (1972), la care au participat asociaţii similare din Franţa, Italia, Spania, Portugalia etc., reprezentate de preşedinţii acestora. A avut o contribuţie majoră la elaborarea şi la publicarea primului “Dicţionar de economie politică” (1974), în calitate de autor, coordonator şi redactor responsabil. A fost autor principal şi coordonator al mai multor volume şi monografii, prin care cercetătorii şi profesorii timişoreni au avut importante contribuţii la cunoaşterea ştiinţifică a economiei zonelor din vestul ţării: “Economia zonei Porţile de Fier” (1969); volumele “Timişoara 700” (1969), “Timişoara în istorie şi contemporaneitate” (1971), “Reşiţa în istorie şi contemporaneitate” (1971). [D.A.]
ZAIBATSU, mare grupare industrială de producţie din Japonia. Z. ţese o reţea puternică şi legături cu propriile societăţi de comerţ exterior (Sogo Shosoho), cu bănci şi instituţii financiare, precum şi cu numeroase firme mici şi mijlocii independente, pe care le atrage într-un amplu proces de integrare industrială şi comercială. Formă de conglomerat specifică Japoniei (v. Conglomerat). [G.I.]
ZÂNE, GHEORGHE (1897-1978), economist şi istoric român. După'absolvirea Liceului “V. Alec-sandri” din Galaţi a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi. în 1921 şi-a început cariera didactică, predând economia politică la Facultatea Agricolă a universităţii ieşene. După susţinerea doctoratului în ştiinţe economice a ocupat funcţia de profesor de istoria doctrinelor economice, de economie politică şi finanţe la Facultatea de Drept din Iaşi, unde a organizat un seminar de ştiinţe economice, înzestrat cu o foarte bogată bibliotecă de profil. Din 1946 s-a mutat la Bucureşti ca profesor de economie la Institutul Politehnic. A lucrat apoi la Institutul de Istorie “N. Iorga” şi la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române. în sprijinul învăţământului a editat mai multe cursuri de economie politică şi de finanţe. Cercetător cu vederi largi, Gh. Zâne a abordat probleme variate de* economie politică, finanţe publice, istorie economică, istoria doctrinelor economice, istorie sociali
ZILE DE GRAŢIE
 466
(“Introducere în studiul problemei valorii”; “Un veac de luptă pentru cucerirea pieţei româneşti”, 1926; “Probleme monetare. Din trecutul economiei noastre naţionale”, 1927; “Comentarii şi interpretări în istoria doctrinelor economice”, 1927; “Sisteme monetare şi monete principale din veacurile trecute”, 1928; "Vistieria Moldovei în timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturdza”, 1928; “Economia de schimb în Principatele Române”, 1930; “Chestiuni de economie politică”, 1939; “Probleme monetare şi reforma din 1867; Industria României în a doua jumătate a sec. XIX”, 1970 ş.a.). Unul dintre capitolele activităţii salé ştiinţifice a fost legat de studierea şi de valorificarea moştenirii ştiinţifice şi literare a lui N. Bălcescu, el editând opera acestuia, lăsând totodată şi studii reunite în volumul “Nicolae Bălcescu. Opera. Omul. Epoca” (1975). Gh. Zâne a mai lăsat o serie de studii, .între care: “Marx şi Bălcescu” (1927); “Mişcarea revoluţionară de la 1840, preludiu al revoluţiei de la 1848” (1964); “N. Iorga şi problemele sociale ale operei sale” (1965); “N. Iorga et l’histoire économique” (1972). Gh. Zâne a colaborat şi la elaborarea celor două volume ale “Bibliografiei istorice a sec. XIX”. S-a numărat printre membrii colectivului de redacţie al revistei “Monde en développement”. Membru corespondent (3 feb. 1965) şi membru titular (1 mar. 1974) al Academiei Române.
ZILE DE GRAŢIE, termen folosit în acordurile (contractele) de credit pentru a desemna numărul de zile cu care se prelungeşte termenul de plată prevăzut iniţial. Este o favoare făcută de creditor unor debitori. [D.N.]
ZONA DOLARULUI, grupări de ţări, state sau teritorii independente (19 ţări din America de Nord, Centrală şi de Sud, Liberia şi Filipine), ale căror sisteme băneşti şi decontări internaţionale se orientează spre dolarul S.U.A. Z.d. s-a constituit în perioada imediat postbelică, în ţările care nu participau la zonele sau aranjamentele monetare în vigoare în acea perioadă. Formată pe structura blocului cu acelaşi nume, z.d. a avut caracterul unei grupări de facto, fiind întemeiată pe intensitatea schimburilor economice cu S.U.A. Trăsăturile de bază ale z.d. sunt: susţinerea de către toate ţările participante a unui curs fix al monedelor în raport cu valuta ţării dominante; schimbarea cursului lor valutar numai cu acordul ţării hegemon; păstrarea la Sistemul
Federal al Rezervelor (S.U.A.) a celei mai mari părţi a rezervelor naţionale valutare; schimbul valutar liber între ţările din zonă; libera mişcare a mijloacelor de plată internaţională în cadrul zonei şi existenţa unor restricţii severe în raporturile cu ţările terţe; concentrarea decontărilor internaţionale ale ţărilor din zonă la băncile americane. în aceste condiţii, S.U.A. s-au putut folosi de poziţia lor în relaţiile cu aceste ţări, obţinând unele avantaje materiale şi strategice. Revenirea principalelor monede la convertibilitate (1958) şi suprimarea discriminărilor faţă de produsele ţărilor respective au dus la fuzionarea z.d. cu sistemul monetar internaţional [v. Zone valutare (monetare)]. [D.N.]
ZONA FRANCULUI FRANCEZ, zonă valutară constituită în perioada interbelică printr-o dublă reglementare - monetară şi comercială - în cadrul sferei de influenţă franceză, în interiorul căreia francul francez circulă cu aceeaşi valoare atât în metropolă, cât şi în “teritoriile de peste mări”. După 1945, z.f.f. suferă o serie de restructurări, cum sunt: punerea în circulaţie a francului C.F.A. în ţările membre din Africa; introducerea francului C.F.P în Polinezia, Noua Caledonie şi Noile Hebride. Până în 1958 zona respectivă a prezentat caracteristicile unei zone instituţionalizate. Monedele naţionale ale ţărilor membre erau “garantate” de tezaurul francez, iar semnele monetare ale acestora se aflau în raporturi fixe faţă de francul francez. Din 1961 există două subsisteme în z.f.f.: regimul de cooperare monetară, cuprinzând 15 state din Africa de Vest şi Ecuatorială, care au încheiat convenţii bilaterale cu Franţa; regimul autonomiei monetare, care se referă la ţările nord-africane (Maroc, Algeria, Tunisia). Dacă, în primul caz, monedele ţărilor sunt garantate de tezaurul francez, iar convertibilitatea lor în franci este liberă şi nelimitată, în cel de-al doilea, monedele naţionale nu sunt garantate, existând însă un control general al schimburilor. în prezent semnificaţia z.f.f. s-a estompat ca urmare a tendinţei spre universalizare a sistemului valutar gestionat de F.M.I. [v. Zone valutare (monetare)]. [D.N.]
ZONA LIREI STERLINE, grupare valutară (monetară) creată pe baza şi în limitele blocului monetar apărut în perioada interbelică, când, după devalorizarea lirei sterline (1931), o serie de ţări-au menţinut totuşi un curs de schimb fix între monedele
467
ZONĂ MONETARĂ OPTIMĂ
lor şi cea britanică. în evoluţia z.l.s. s-au marcat trei etape distincte: perioada 1931-1939, când aceasta a avut caracterul unui bloc monetar, grupând 17 ţări; perioada 1939-1945, în care ea a funcţionat ca o zonă de apărare împotriva influenţelor externe şi de finanţare a războiului; etapa de după 1958, când s-a constituit o asociaţie de interese financiare şi comerciale, cuprinzând la un moment dat 50 de ţări, state şi teritorii independente. Unele ţări au ieşit din z.l.s. (Birmania, Egipt, Israel, Irak, India). Cu toate acestea în anii 1970 din zonă continuau să facă parte un mare număr de membri: 5 din Europa, 16 din Asia, 6 din America, 14 din Africa, 5 din Australia şi Oceania. Juridic, z.l.s. nu are un organ central de conducere, dar aceasta se realizează de organismele valutare autonome ale ţărilor membre pe bază de consens. Recomandările oficialităţilor valutare engleze joacă totuşi cel mai important rol în politica valutară a tuturor participanţilor la zonă. Periodic se organizează conferinţe ale ţărilor membre, întâlniri de lucru ale miniştrilor de finanţe etc. După devalorizarea lirei sterline (1967) ţările membre au început să se orienteze tot mai mult spre dolar şi spre instituţiile monetare cu tentă mondială. Aceasta s-a datorat, evoluţiei contradictorii a cursului lirei sterline, intrării Marii Britanii în U.E., hotărârii guvernului britanic de a restrânge rolul lirei sterline ca valută de rezervă etc. (v. Zone valutare). [D.N.]
ZONĂ BANCARĂ LIBERĂ, arie geografică unde băncile de toate originile îşi exercită liber (franco) operaţiunile lor cu diferiţi nerezidenţi. De exemplu, o asemenea zonă există în New York, unde băncile care reuşesc să se implanteze aici scapă de reglementările bancare americane. Prin z.b.l. se urmăreşte să se evite lupta de concurenţă cu băncile autohtone. [D.N.]
ZONĂ DE LIBER SCHIMB, teritoriu sau spaţiu economico-geograflc în limitele căruia se aplică o înţelegere între două sau mai multe ţări privind aspecte precum: desfiinţarea taxelor vamale, eliminarea restricţiilor cantitative la mărfurile industriale, dezvoltarea economică a ţărilor semnatare (membre) în concordanţă cu obiectivele lor strategice, stabilitatea monetar-fiscală etc. [D.N.]
ZONĂ LIBERĂ, termen ce desemnează un spaţiu geografic din teritoriul unei ţări, exceptat de la regimul vamal al acesteia, unde nu se percep taxe vamale de import şi unde se aplică o politică fiscală
specială. Dacă iniţial z.l. însemna exceptarea de la regimul vamal a agenţilor economici care apăreau aici, în prezent aceste zone implică numeroase alte funcţii şi facilităţi. Complexitatea activităţilor este pusă în evidenţă de tipologia z.l. Ele se clasifică după mai multe criterii, astfel: după natura operaţiunilor (z.l. portuare scutite de impozite, z.l. comerciale, zone de tranzit, z.l. industriale de export, zone economice speciale), după destinaţia mărfurilor (pentru depozitare şi antrepozitare, pentru prelucrare), după modul de asigurare a transportului (un singur tip de transport, tipuri combinate de transport), după modul de finanţare (susţinute din resursele bugetare centrale, susţinute de agenţi privaţi, finanţare mixtă). De fapt în z.l. se desfăşoară multiple genuri de activităţi, toate având drept obiectiv susţinerea ofertei de mărfuri. Deci activităţile economice care se pot efectua în z.l. sunt: manipularea, depozitarea, sortarea, măsurarea, ambalarea, condiţionarea, prelucrarea, asamblarea, fabricarea, marcarea, testarea, licitarea, vânzarea, cumpărarea, expertizarea, repararea, dezmembrarea mărfurilor, organizarea de expoziţii etc. De asemenea, aici se desfăşoară o serie de activităţi financiar-bancare. de transporturi şi expediţii, alte prestări de servicii specifice zonei. [D.N.]
ZONĂ MONETARĂ OPTIMĂ, uniune (de regulă mai amplă decât un anumit teritoriu naţional) în cadrul căreia avantajele utilizării unei monede unice depăşesc costurile implicate (cf. Robert Mundell, Theory of Optimum Currency Areas, American Economic Review, nov. 1961). în timp, literatura de specialitate a reţinut câteva criterii relevante în definirea noţiunii. Primul element este flexibilitatea structurilor economice. Trecerea la z.m.o. (cu rate de schimb fixe) presupune abandonarea ratei nominale de schimb flexibile şi substituirea acesteia cu alte instrumente de ajustare a preţurilor relative (este vorba, spre exemplu, de flexibilitatea pieţei muncii, ceea ce ar putea duce la structuri de cost competitive în raport cu străinătatea). Un al doilea element este mobilitatea factorilor de producţie. Z.m.o. cer adesea ajustări în structurile interne, care pot fi stimulate de existenţa factorilor de producţie mobili, ceea ce duce la ajustările necesare ale preţului factorilor de producţie, deci ale costurilor şi preţurilor relative. Cele două elemente amintite pot hotărî gradul în care o economie poate face faţă unor şocuri externe, fară a fi în situaţia de a crea presiuni asupra
ZONE VALUTARE (MONETARE)
468
ratei de schimb fixe. Un al treilea factor priveşte omogenitatea economiilor. Rezistenţa la şocuri în cadrul z.m.o. depinde hotărâtor de similaritatea structurilor economice ale ţărilor între care s-a adoptat
o rată de schimb fixă. Cu cât acestea vor fi mai omogene, cu atât va fi mai uniform impactul unui şoc extern, deci cu atât mai durabil se va dovedi aranjamentul monetar. Dacă presiunea unui şoc va fi atât de puternică încât să pună sub semnul întrebării stabilitatea pe termen lung a ratei de schimb, va fi necesară existenţa unui mecanism care să ofere suport între ţări, prin transferul de resurse reale (spre exemplu, transferuri bugetare). Este important ca politica monetară comună a ţărilor din z.m.o. (fie că este dictată de partenerul dominant, fie că este stabilită în comun) să aibă la bază obiective convenite sau măcar asumate de părţile z.m.o. în prezent, o încercare de creare a unei z.m.o. este Uniunea Economică şi Monetară europeană. [G.T.]
ZONE VALUTARE (MONETARE), grupări de ţări, state şi teritorii independente, în cadrul cărora moneda celui mai puternic stat ocupă un loc preferenţial în raport cu monedele ţărilor din afara zonei, precum şi în raport cu monedele celorlalte ţări
din interiorul acesteia. Z.v.(m.) s-au formai în timpul celui de-al doilea război mondial şi imediat după acesta, pe baza blocurilor valutare antebelice, cu scopul de a promova o politică convergentă în domeniul relaţiilor valutare internaţionale şi, pe această bază, în cel al relaţiilor comercialc. Sistemele băneşti şi decontările externe ale ţărilor participante la zonă depind de sistemul bănesc şi de tipul decontărilor de acest fel ale S.U.A., Marii Britanii, Franţei. Trăsăturile de bază ale z.v.(m.) sunt: susţinerea de către toate ţările membre a unui curs fix al valutelor lor în raport cu valuta ţării principale; schimbarea cursului monedelor lor numai cu acordul ţării hegemon; păstrarea la banca ţării respective a celei mai mari părţi a rezervelor naţionale valutare; schimbul valutar liber intre ţările care intră în zonă; libera mişcare a mijloacelor de plată internaţională în cadrul zonei şi existenţa unor restricţii severe în raporturile cu ţările terţe; concentrarea decontărilor externe ale ţărilor membre la băncile ţării care domină z.v.(m.). Fără îndoială, participarea la aceste zone a însemnat o anumită protecţie valutară a ţărilor participante din partea ţării dominante, dar aceasta din urmă şi-a folosit poziţia deţinută pentru a trage anumite avantaie pentru sine (v Uniune monetară). [D.N.]
   INDEXUL TERMENILOR ÎN LIMBILE ROMÂNĂ, ENGLEZĂ, FRANCEZĂ, GERMANĂ
        A
Abatere standard; Standard deviation; Écart standard; Standard Abweichung Abilitatea întreprinzătorului; Entrepreneurship; Abilité de 1*entrepreneur; Geschicklichkeit des Unternehmers
Abordare sistemică; System approach; Approche systémique; Systemische Behandlung Abordarea Heckscher-Ohlin; Heckscher-Ohlin approach; Approche Heckscher-Ohlin; Heckscher-Ohlin Behandlung
Absenteism; Absenteeism; Absentéisme; Absenteismus
Absorbţie; Absorption; Absorbtion; Absorbtion Abstinenţă; Abstention; Abstinence; Abstinenz Abundenţă; Abundance; Abondance: Überfluß Academia de Studii Economice; Academy of Economic Studies; Académie d’Études Économiques; Akademie für Wirtschaftsstudien Academia Română; Romanian Academy; Académie Roumaine; Rumänische Akademie Acapararea unei pieţe; Forestalling a market; Accaparement/conquête d’un marché; Monopolisierung eines Marktes Accelerator; Accelerator; Accélérateur; Akzelerator
Acceptare (de plată); Acceptance of a payment; Acceptation de payement; (Zahlungs) Akzept Acciză; Excise; Accise; Akzise/Verbrauchssteuer Achiziţie; Acquisition; Acquisition; Ankauf Achiziţie speculativă; Speculation acquisition; Ramassage (en bourse); Spekulativer Ankauf Achiziţii publice; Public acquisition; Acquisition publique; Öffentliche Käufe Acoperire; Cover; Couverture; Deckung Acoperire bancară; Banking cover; Couverture bancaire; Bankmäßige Deckung Acoperire monetară; Currency cover; Couverture monétaire; Deckungsvorschriften der Notenbank
•   Acord comercial şi de plăţi; Trade and payment agreement; Accord commercial et de payements; Handelsund Zahlungsabkommen
•   Acord de barter; Barter agreement; Accord de barter; Tauschabkommen
•   Acord de clearing; Clearing agreement; Accord de compensation; Clearingabkommen
•   Acord de comerţ şi cooperare comercială şi economică; Trade and economic and trade cooperation agreement; Accord de commerce et de coopération commerciale et économique; Abkommen über Zusammenarbeit im Bereich von Wirtschaft und Handel
• Acord de cooperare economică internaţională; International economic co-operation agreement; Accord de coopération économique internationale; Abkommen über internationale wirtschaftliche Zusammenarbeit
•   Acord de evitare a dublei impuneri; Double taxation agreement; Accord d’ évitement sur double imposition; Doppelbesteuerungsabkommen
•   Acord de garantare a investiţiilor; Guaranteed investment agreement; Accord de garantie sur des investissements; Investitionsgarantieabkommen
•   Acord economic; Economic agreement; Accord économique; Wirtschaftliches Abkommen
•   Acord economic internaţional; International economic agreement; Accord économique international; Internationales wirtschaftliches Abkommen
•   Acord general de împrumut; General arrangement to borrow; accord général de crédit/ prêt; Allgemeine Kreditvereinbarung
•   Acord internaţional pe produse; International agreement for goods; Accord international des produits; Internationales Güterabkommen
•   Acord Monetar European; European Monetary Agreement; Accord Monétaire Européen; Europäisches Währungsabkommen
 470
•   Acord sindical “closed shop”; “Closed shop” union agreement; Accord syndical “closed shop”; Gewerkschaftliches “Closed shop” Übereinkommen
•   Acord sindical “open shop”; “Open shop” union agreement; Accord syndical “open shop”; Gewerkschaftliches “Open shop” Übereinkommen
•   Acord sindical “union shop”; “Union shop” agreement; Accord syndical “union shop”; Gewerks-chaftliches “Union shop” Übereinkommen
•   Acordul de Liber Schimb Central European
    (CEFTA); Central European Free Trade Agreement; Accord Central-Europeén de Libre Échange (ACELE); Zentraleuropäisches Freihandelsabkommen
•   Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA); North American Free Trade Agreement; Accord Nord-Americaine de Libre Échange (ANALE); Nordamerikanisches F reihandelsabkommen
• Acquis comunitar; Acquis communitaire; Acquis communautaire; Acquis der Gemeinschaft
•   Acreditiv; Letter of credit; Accréditif; Akkreditiv
•   Activ; Asset; Actif; Aktiva
•   Active circulante; Circulating assets; Actifs circulants; Umlaufvermögen
•   Active fictive; Fictitious assets; Actifs fictifs; Fiktive Vermögensteile
•   Active financiare; Financial assets; Actifs financiers; Finanzanlagen
• Active fixe; Fixed assets; Actifs fixes; Sachanlagen
• Active imobilizate; Fixed assets; Actifs immobilisés; Anlagevermögen
•   Active lichide; Liquid assets; Actifs liquides (monétaires); Liquidé Vermögensteile
•   Active reale; Real assets; Actifs réeles; Sachanlagen
•   Activitate economică; Economic activity; Activité économique; Wirtschaftliche Tätigkeit
•   Actualizare; Net present value method; Actualisation; Aktualisierung/Abzinsung
•   Actuariat; Actuary/Actuarial; Actuariat; Versicherungsmathematik
•   Actul unic european (AUE); The Single
    European Act; Acte Unique Éuropéen; Einheitliche Europäische Akte
                                                              • Acţionar; Shareholder; Actionnaire; Aktionär
                                                            • Acţionar strategic; Strategic stockholder; Actionnaire stratégique; Strategischer Aktionär
•   Acţiune; Share/Stock; Action; Aktie
•   Acţiune ascunsă; Hidden action; Action cachée; Verdeckte Aktie
•   Acţiuni cu drept plural; Multiple voting shares; Actions au droit pluriel; Mehrstimmrechtsaktien
•   Acţiuni de prim rang; First rank shares; Action de premier rang; Besonders sichere und wertbeständige Aktien
•   Acţiuni “equities”; Equities shares/stock; Actions “equities”; Eigenkapital
•   Acţiuni industriale; Industrial shares; Actions industriales; Industrielle Aktien
•   Acţiuni ordinare; Ordinary shares; Actions ordinaires; Stammaktien
•   Acţiuni prioritare; Preference shares; Actions prioritaires; Vorzugsaktien
•   Acţiuni privilegiate; Preference/priviledged shares; Actions privilégiées; Vorzugsaktien
•   Acţiuni revocabile; Revocable shares; Actions révocables; Widerrufliche Aktien
•   Acumulare; Accumulation; Accumulation; Akkumulation
•   Acumulare de capital; Capital accumulation; Accumulation de capital; Akkumulation des Kapitals
•   Acumulare de capital în societăţile pe acţiuni;
    Stock building; Accumulation de capital en sociétés par actions; Akkumulation des Kapitals in Aktiengesellschaften
•   Acumulare primitivă; Primitive accumulation; Accumulation initiale/primitive de capital; Primitive Akkumulation
•   Adaos comercial; Trade markup; Adjonction/agio commerciale; Handelsaufschlag
•   Adaptabilitatea factorilor de producţie; Production factors adaptability; Adaptabilité des facteurs de production; Anpassungsfähigkeit der Produktionsfaktoren
•   Adjudecare; Adjudication; Adjudication; Beschluß
471
•   Administraţii private; Private administrations; Administrations privées; Private Organisationen ohne Erwerbszweck
•   Administraţii publice; Public administrations; Administrations publiques; Öffentliche Haushalte
•   Administraţii publice centrale; National public administrations; Administrations publiques centrales; Öffentliche Hauptverwaltung
•   Administraţii publice locale; Local public administrations; Administrations publiques locales; Öffentliche Lokalverwaltung
•   Admitere la bursă; Introduction to the stock exchange/listing; Admission en bourse; Börsenzulassung
•   Adunare generală a acţionarilor; General shareholders meeting; Assemblée générale des actionnaires; Hauptversammlung der Aktionäre
•   Ad valorem
•   Adversar al riscului; Risk opponent; Adversaire du risque; Risikofeind
•   Afaceri (economice); Business; Affaires (économiques); Geschäfte
•   Agent de schimb; Stockbroker; Agent de change; Wechselagent
•   Agent economic; Economic agent; Unité économique; Wirtschaftssubjekt
•   Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale; Guaranteed Multilateral Investments Agency; Agence de Garantie des Investissements Multilaterales; Multilaterale Investitions-Garantie Agentur
•   Agenţia Naţională de Privatizare (ANP); National Privatisation Agency; Agence Nationale de Privatisation; Nationale Agentur für Privatisierung
1   Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională; National Agency for Professional Training and Employment; Agence Nationale de l’Emploi et la Formation Professionnelle; Nationale Anstalt fur Beschäftigung und Ausbildung
•   Agregare; Aggregation; Agrégation; Aggregation
•   Agregat; Aggregate; Agrégat; Aggregat
•   Agregat macroeconomic; Macroeconomic aggregate; Agrégat macroéconomique; Makroökonomisches Aggregat
•   Agregat monetar; Monetary aggregate; Agrégat monétaire; Geldmengen abgrenzung
•   Agricultură; Agriculture; Agriculture; Landwirtschaft
•   Agricultură extensivă; Extensive agriculture; Agriculture extensive; Extensive Landwirtschaft
•   Agricultură intensivă; Intensive Agriculture; Agriculture intensive; Intensive Landwirtschaft
•   Agrobusiness; Agrobusiness; Agrobussines; Agro-business/Agrarindustrie
•   Ajungere din urmă; Catching up; Rattrapage; Aufholung
•   Ajustare conjuncturală; Conjunctural adjustment; Ajustement conjonctural; Konjunkturelle Anpassung
•   Ajustare la şocurile externe; Adjustment to exogçnous shocks; Ajustement aux chocs extérieurs; Anpassung an externe Schocks
•   Ajustare structurală; Structural adjustment; Ajustement structurelle; Struckturelle Anpassung
•   Ajustarea balanţei de plăţi; Balance of payments adjustment; Ajustement de la balance de payements; Anpassung der Zahlungsbilanz
•   Ajustarea cursului de schimb; Exchange rate adjustment; Ajustement du cours d’echange; Anpassung des Wechselkurses
•   Ajustarea economică; Economic adjustment; Ajustement économique (de l’économie); Wirtschaftliche Anpassung
•   Ajustarea fiscală; Fiscal adjustment; Ajustement de la fiscalité; Steueranpassung
•   Ajutor de şomaj; Unemployment allowance; Allocation de chômage; Arbeitslosenhilfe
•   Ajutor multilateral; Multilateral aid; Aide multilaterale; Vielseitige Hilfe
•   Ajutor mutual; Mutual aid; Aide mutuel; Gegenseitige Hilfe
•   Aleatoriu; Random; Aléatoire; Aleatorisch
•   Alegere; Choice; Choix; Wahl
•   Alegere sau opţiune publică; Public choice; Choix public; Öffentliche Wahl
•   Alienaré; Alienation; Aliénation; Entfremdung
•   Allais, Maurice
•   Allen, sir Roy George Douglas
472
• Alocarea resurselor; Resource allocation; Allocation des ressources; Allokation der Ressourcen
•   Alocaţie; Allowance; Allocation; Allokation
•   Alternative nonmonetare; Non-monetary alternatives; Alternatives non-monetaires; Nichtmonetäre Alternativen
•   Amanetare; Gage; Nantissement/mettre en gage; Verpfändung
•   Amendă; Fine; Amende; Geldstrafe
•   Amortizare; Depreciation; Amortissement; Abschreibung/Amortisierung
•   Analiza valorii; Value analysis; Analyse de la valeur; Wertanalyse
•   Analiză calitativă; Qualitative analysis; Analyse qualitative; Qualitative Analyse
•   Analiză cantitativă; Quantitative analysis; Analyse quantitative; Quantitative Analyse
•   Analiză contabilă; Accounting analysis; Analyse comptable; Prüfung der Buchführung
•   Analiză cost-beneficiu; Cost-benefit analysis; Analyse cout-bénéfice; Kosten-Nutzen Analyse
•   Analiză dinamică; Dynamic analysis; Analyse dynamique; Dynamische Analyse
•   Analiză economică; Economic analysis; Analyse économique; Wirtschaftliche Analyse
•   Analiză factorială; Factorial analysis; Analyse factorielle; Faktorenanalyse
•   Analiză financiară; Financial analysis; Analyse financière; Finanzanalyse
•   Analiză Fourier; Fourier analysis; Analyse Fourier; Fourier-Analyse
•   Analiză input-output; Input-output analysis; Analyse entrées-sorties; Input-Output Analyse
•   Analiză marginală; Marginal analysis; Analyse marginale; Marginale Analyse
•   Analiză normativă; Normative analysis; Analyse normative; Normative Analyse
•   Analiză pozitivă; Pozitive analysis; Analyse positive; Positive Analyse
•   Analiză statică; Statical analysis; Analyse statique; Statische Analyse
•   Analiză statistică; Statistical analysis; Analyse statistique; Statistische Analyse
•   Analiză structurală; Structural analysis; Analyse structurale; Strukturelle Analyse
•   Ancoră de susţinere a politicilor macroeconomice; Sustaining anchor of macroeconomic policies; Ancre des politiques macroéconomiques; Unterstützungsankem der makroökonomischen Politik
• Andosament; Endorsing; Endossement; Indossament
• Andosare; Endorsement; Endossement; Indossierung
•   Angelescu, Ion N.
•   Anticipaţii adaptive; Adaptive expectations; Anticipations adaptatives; Adaptive Erwartungen
•   Anticipaţii raţionale; National expectations; Anticipations rationelles; Rationale Erwartungen
•   Anticipări de preţ; Price expectations; Anticipations de prix; Preiserwartungen
•   Anticipări inflaţioniste; Inflationary expectations; Anticipations inflationnistes; Inflationserwartungen
•   Anticipări raţionale; Rational expectations; Anticipations rationnelles; Rationale Erwartungen
•   Antidumping; Antidumping; Antidumping; Anti-Dumping
5 Antreprenor; Entrepreneur; Entrepreneur; Entrepreneur/Unternehmer
•   Anuitate; Annuity; Annuité; Annuität
•   Aparat de producţie; Production apparatus; Appareil de production; Produktionsapparat
• Apreciere; Appreciation (of money); Appréciation/Evaluation; Monetare Aufwertung
•   Apropriere; Appropriation; Appropriation; Aneignung
•   Arbitraj; Arbitration; Arbitrage; Arbitrage
•   Arendare; Leasing; Affermage/Fermage; Verpachtung
•   Arendă; Lease; Fermage/Ferme; Pacht
• Argumentul Manoilescu; Manoilescu argumentation/reasoning; Argument de Manoilescu; Manoilescu-Argument
• Arierate; Arrears; Arriérés; Rückständige Schulden
•   Arrow, Kenneth J.
•   Asanare; Reclamation/Improvement; Assainissement; Sanierung
•   Asigurare; Insurance; Assurance; Versicherung
•   Asigurări sociale; Social/national insurances; Assurances sociales; Sozialversicherungen
473
•   Asigurări sociale de sănătate; Social health insurance; Assurance maladie; Soziale Krankenversicherungen
•   Asimetrie de piaţă; Market assimetry; Asymétrie de marché; Marktasymmetrie
•   Asimetrie între nivelurile de dezvoltare economică; Skewed/asymmetry of economic development levels; Asymetrie des niveaux de développement économique; Ungleichmäßigkeit zwischen Niveaus der Wirtschaftsentwicklung
•   Asistenţă economică; Economic assistance; Assistance économique; Wirtschaftlicher Beistand
•   Asistenţă pentru dezvoltare; Development assistance; Assistance pour le développement; Beistand für Entwicklung
•   Asistenţă socială; Social assistance; Assistance sociale; Sozialfürsorge
•   Asociaţia Generală a Economiştilor din România (A.G.E.R.); Romanian Economist General Association; Association Générale des Économistes de Roumanie; Allgemeine Vereinigung der Wirtschaftler in Rumänien
•   Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.Î.D.); International Development Association, Association Internationale pour le Développement; Internationale Vereinigung für Entwicklung
•   Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (A.L.A.C.L.); South-American for Free Trade Association; Association Latino-Americaine du Commerce Libre; Lateinamerikanische Assoziation für Freihandel
•   Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor Străine; World Association of Agencies for Foreign Investment Promoting; Association Mondiale des Agences pour la Promotion des Investissements Étrangers; Weltassoziation der Agenturen für die Förderung der Ausländischen Investitionen
•   Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.); The Association of South East Asian Nations; Association des Nations d’Asie de Sud-Est; Wirtschaftsgemeinschaft Südostasiatischer Länder
•   Asociaţie economică; Economic association; Association économique; Wirtschaftliche Assoziation
•   Asumarea riscului; Risk assuming; Assumer le
    risque; Übernahme des Risiko
• Atitudine în faţa riscului; Risk attitude; Attitude devant le risque; Risikoeinstellung
•   Atomicitate; Atomistic market; Atomicité; Atomizität
•   Audit; Audit; Audit; Buchprüfung/Revision
•   Aurelian, Petru S.
•   Autarhie; Autarky; Autarcie; Autarkie
•   Autoconsum; Self-consumption; Autoconsommation; Selbstverbrauch
•   Autofinanţare; Self-financing; Autofinancement; Selbstfinanzierung
•   Automatizare; Automatization; Automatisation; Automatisierung
• Autonomie economică; Economic independency; Autonomie économique; Wirtschaftsautonomie
•   Autoreglare; Self-regulation; Autoréglage; Selbstregulierung
•   Autorităţi de reglementare: Regulatory authorities; Autorités de réglementation; Regulie-rungsanstalte
•   Avantaj comparativ absolut; Absolute comparative advantage; Avantage comparatif absolu; Absolutei Vorteil
• Avantaj comparativ relativ; Relative comparative advantage; Avantage comparatif rélatif; Komparativer Vorteil
•   Avantaje anexe; Annexed advantages/Additional facilities; Avantages annexes; Nebenvorteile
•   Avantaje competitive; Competitive advantages; Avantages compétitives; Wettbewerbsvorteile
•   Avânt economic; Boom; Réprise/Essor économique; Wirtschaftlicher Aufschwung
•   Avuţie; Wealth; Richesse; Vermögen
•   Avuţie naţională; National wealth; Richesse nationale; Volksvermögen
® Axioma informaţională; Information axiom; Axiome informationele; Informationsaxiom
•   Axioma preferinţelor revelate; Revealed preferences assumption; Axiome des préférences révélés; Axiom der offenbarten Präferenzen
•   Axioma raţionalităţii; Rationality axiom; Axiom de la rationnalitée; Axiom der Rationalität
•   Axiomele preferinţelor consumatorului; Consumer preference assumptions; Axiomes des préférences du consommateur; Axiomen der Konsumentenpräferenzen
474
                                                     B
•   Balanţa comercială; Balance of trade; Balance commerciale; Handelsbilanz
•   Balanţa financiară; Financial balance; Balance financière; Finanzielle Bilanz
•   Balanţa legăturilor dintre ramuri; Input-output table; Tableau économique d’ensamble; Input-Output Tabelle
•   Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital; Capital account; Compte des capitaux; Kapitalverkehrsbilanz/Kapitalbilanz
•   Balanţă curentă sau contul curent; Current account; Balance courante; Laufendes Bilanz oder laufendes Konto
•   Balanţă de lichidităţi; Balance of liquidity; Balance des liquidités; Liquiditätsbilanz
•   Balanţă de plăţi externe; Balance of payments; Balance des paiements externes; Zahlungsbilanz
•   Balanţă materială; Material/economic balance; Ecquilibre économique matériel/Balance des matérielles (économiques); Sachbilanz (wirtschaftliche)
•   Balanţă patrimonială; Patrimonial/Assets balance; Balance patrimoniale; Vermögensbilanz
•   Banca Europeană de Investiţii; European Bank for Investment; Banque Européenne d’investissement; Europäische Investitionsbank
•   Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D); European Bank for Reconstruction and Development; Banque Européenne pour la Reconstruction et le Développement; Europäische Bank für Wiederaufbau und Entwicklung
•   Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.); International Bank for Reconstruction and Development; Banque Internationale de Reconstruction et de Développement; Internationale Bank für Wiederaufbau und Entwicklung
•   Banca Mondială; World Bank; Banque Mondiale; Weltbank
•   Banca Naţională a României; National Bank of Romania; Banque Centrale de Roumanie; Rumänische Nationalbank
•   Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.);
    Bank for International Settlements; Banque des Règlements Internationaux; Bank fur Internationalen Zahlungsausgleich
•   Bancă; Bank; Banque; Bank
•   Bancă de afaceri; Commercial bank; Banque d’affaires; Geschäftsbank
•   Bancă de clearing; Clearing bank; Banque de compensation; Bank für Abrechnungsverkehr
•   Bancă de depozit; Saving bank; Banque de dépôt; Depositenbank
•   Bancă de emisiune; Bank of issue; Banque d’emission; Emissionsbank
•   Bancnotă; Banknote; Billet de banque; Banknote
•   Bancor; Bancor; Bancor; Bankor
• Bancrută; Bankruptcy; Banqueroute; Bankrott
• Bancrută frauduloasă; Fraudulent bankruptcy; Banqueroute frauduleuse; Betrügerischer Bankrott
•   Bani; Money; Monnaie, argent; Geld
•   Bani de aur; Gold money; Monnaie d’or; Goldumlaufswährung
•   Bani de credit; Credit money; Monnaie de crédit; Kreditgeld
•   Bani de hârtie; Paper money; Billets de banque; Papiergeld
•   Bani fictivi; “Fiat” money; Fictifs monnaies; Fiktives Geld
•   Bani metalici; Coins; Monnaie métallique; Münzgeld
•   Bani numerar; Cash money; Noméraire/ Éspèces; Bargeld
•   Bani scripturali; Account money; Monnaie scripturale; Buchlgeld/Giral-
•   Bariere economice de ieşire; Exit barriers; Barrieres à sortie; Marktaustrittsschranken
•   Bariere economice la intrare; Entrance barriërs; Barrières à l’entrée; Markteintrittsschranken
•   Bariere netarifare; Non-tariffs barriers; Barrières non-tarifaires; Nicht-tarifäre Handelsbarrieren
•   Bariere vamale; Custom barriers; Barrières douanières; Zollschranken
•   Bariţiu, George
•   Barter; Barter; Barter; Tauschhandel/Barter
•   Bastiat, Frederique R.
•   Bază monetară; Monetary base; Base monetaire; Basisgeld
 475
•   Bălcescu, Nicolae
•   Becker, Gary
•   Behaviorism; Behaviourism; Béhaviourisme; Behaviorismus
•   Beneficii private; Private benefits; Bénéfices privés; Privater Nutzen
•   Beneficiu; Benefit; Bénéfice; Gewinn
•   Beneficiu public; Public benefit; Bénéfice publique; Öffentlicher Nutzen
•   Beneficiu social; Social benefit; Bénéfice social; Sozialer Nutzen
•   Bentham, Jeremy
•   BERD
•   BET (Bucharest Exchange Trading)
• Big Bang; Big Bang; Big Bang; Big Bang
• Bilanţ al investiţiei; Investment balance sheet; Bilan de l’investissement; Investitionsbilanz
• Bilanţ contabil; Accounting balance sheet; Bilan comptable; Buchhaltungsbilanz
•   Bilanţ contabil consolidat; Consolidated accounting balance sheet; Bilan comptable consolidé; Konsolidierte Buchhaltungsbilanz
•   Bilet la ordin; Promissory note; Billet à ordre; Solawechsel
•   Bioeconomics; Bioeconomics; Bioéconomie; Bioökonomik
•   BJ.R.D.
•   Blaga, Ionel
•   Blocaj economico-financiar; Financial and economic block/shut off/illiquidity; Blocage économique-financier; Wirtschaftliche und finanzielle Blockierung
•   Bogăţie naţională (avuţie naţională); National wealth; Richesse nationale; Nationalvermögen
•   Böhm-Bawerk; Eugen von
• Boicot; Boycott; Boycott; Boykott
• Bon de tezaur; Treasury bill; Bon du Trésor; Schatzwechsel
•   Bonitate financiară; Creditworthiness/Financial reliability; Bonité financière; Bonität/ Kreditwürdigkeit
•   Boom and bust, cicluri; Boom and boost, cycles; Boom and boost, cycles; Boom and bust Zyklen
•   Boom economic; Economic boom; Boom économique; Wirtschaftlicher Boom
•   Braudel, Fernand
•   Brevet de invenţie; Patent; Brevet d’invention; Erfindungspatent
•   Broker; Broker; Broker; Makler
•   Brokeraj; Brokerage; Brokerage; Vermittlungsgeschäft
•   BUBID/BUBOR; BUBID/BUBOR; BUBID/ BUBOR; Habenzins/Sollzins
•   Buchanan, James McGill
•   Buget de familie; Family budget; Budget de famille; Privater Haushalt
•   Buget de stat; State budget; Budget de l’État; S taats I haushalt/-budget
•   Buget public; Public budget; Budget publique; Öffentlicher Haushalt
•   Bugete locale; Local budgets; Budgets locales; Lokale Haushalte
•   Bugetul general consolidat; Consolidated général budget; Budget general consolidé; Konsolidierter Gesamthaushalt
•   Buletin de bursă; Exchange bulletin; Bulletin de bourse; Börsenblatt
•   Bunăstare colectivă; Collective welfare; Bien-être collectif; Kollektive Wohlfahrt
•   Bunăstare economică; Economic welfare; Bien-être économique; Wirtschaftliche Wohlfahrt
•   Bunuri capital; Capital goods; Biens de capital/ Biens de production; Anlagegüter
•   Bunuri colective; Collective goods; Biens collectifs; Kollektive Güter
•   Bunuri complementare; Complementary goods; Biens complémentaires; Komplementäre Güter
•   Bunuri de consum; Consumption goods; Biens de consommation; Konsumgüter
•   Bunuri de merit; Merit goods; Biens de mérit; Meritorische Güter
•   Bunuri de producţie; Production goods; Biens de capital/Biens de production; Produktionsgüter
•   Bunuri durabile; Consumer durables; Biens durables; Gebrauchsgüter
•   Bunuri economice; Economic goods; Biens économiques; Wirtschaftliche Güter
•   Bunuri finale; Final goods; Biens finals; Endprodukte
476
•   Bunuri fungibile; Fungible goods; Biens fungibles; Fungible Güter
•   Bunuri Giffen; Giffen goods; Biens Giffen; Giffen-Güter
• Bunuri imobiliare (bunuri imobile); Immobile goods; Bien immobilier; Immobiliargüter
•   Bunuri imperfect divizibile; Non-perfect divizible goods; Bien imparfaitement divisible; Imperfekt teilbare Güter
•   Bunuri inferioare; Inferior goods; Biens inférieures; Inferiore Güter
•   Bunuri intermediare; Intermediary goods; Biens intermédiaires; Vorprodukte
•   Bunuri libere; Free goods; Biens libres/ Abondants; Freie Güter
•   Bunuri marfare; Commodities/merchandise goods; Biens-marchands; Waren
•   Bunuri mobiliare (bunuri mobile); Mobile/ movable goods; Bien mobilier (bien mobile); Mobiliargüter
•   Bunuri normale; Normal goods; Biens normales; Normale Güter
•   Bunuri perfect divizibile; Perfectly divisible goods; Biens parfaitement divisibiles; Perfekt teilbare Güter
•   Bunuri primare; Primary goods; Biens primaires; Primäre Güter
•   Bunuri principale; Principal goods; Biens principaux; Hauptgüter
•   Bunuri private; Private goods; Biens privés; Private Güter
•   Bunuri publice; Public goods; Biens publics; Öffentliche Güter
•   Bunuri secundare; Secondary goods; Biens secondaires; Sekundäre Güter
•   Bunuri substituibile; Substitute goods; Biens substituibles; Substitutive Güter
•   Bursa de Valori Bucureşti; Bucharest Stock Exchange; Bourse de Valeurs de Bucarest; Bukarester Wertpapierbörse
• Bursa din New York; New York Stock Exchange; Bourse de Valeurs de New York; New York Börse
• Bursă; Exchange; Bourse; Börse
• Bursă a muncii; Labour exchange/Secondary labour market; Bourse du travail; Arbeitsbörse
•   Bursă de mărfuri; Commodity/merchandise exchange; Bourse de commerce; Warenbörse
•   Bursă de valori; Stock exchange; Bourse de valeurs; Wertpapierbörse
•   Bursă naţională a muncii; National labour exchange; Bourse nationale du travail; Nationale Arbeitsbörse
•   Bursă valutară; Foreign currency exchange; Bourse des changes; Devisenbörse
•   Bursele internaţionale; International exchanges; Bourses internationales; Internationale Börsen
•   By-product; By product; Par produit; Nebenprodukt
                                                      C
•   Cadastru; Cadastre; Cadastre; Kataster
•   Calcul economic marginal; Marginal economic calculus; Calcul économique marginal; Marginale Wirtschaftsrechnung
•   Calcul economic raţional; Rational economic calculation; Calcul économique rationnel; Rationale Wirtschaftsrechnung
•   Calificare a forţei de muncă; Labour force qualification/training; Qualification du travail; Qualifikation der Arbeitskraft
•   Calitate; Quality; Qualité; Qualität
•   Calitatea totală; Total quality; Qualité totale; Totale Qualität
•   Calitatea vieţii; Quality of life; Qualité de la vie; Lebensqualität
•   Cambie; Bill of exchange; Lettre de change; Gezogener Wechsel
• Cambie la vedere; Open bill of exchange; Lettre de change au comptant; Sichtwechsel
•   Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti; Romanian Chamber of Commerce and Industry; Chambre de Commerce et de rindustrie de Roumanie; Rumänische Handels- und Industriekammer
• Camera Internaţională de Comerţ; International Chamber of Commerce; Chambre internationale de commerce; Internationale Handelskammer
•   Cantemir, Dimitrie
477
® Capacitate de finanţare; Financing capacity; Capacité de financement; Finanzkraft
•   Capacitate de inovare; Inovation capacity; Capacité d’innovation; Innovationsfähigkeit
•   Capacitate de producţie; Production capacity; Capacité de production; Produktionskapazität
•   Capcana lichidităţii; Liquidity trap; Trappe à liquidités (trappe monétaire); Liquiditätsfalle
• Capital; Capital; Capital; Kapital
• Capital bănesc; Banking/Cash capital; Capital monétaire; Geldkapital
•   Capital circulant; Current assets; Capital circulant; Umlaufkapital
•   Capital constant; Constant capital; Capital constant; Konstantes Kapital
•   Capital cultural; Cultural capital; Capital culturel; Kulturelles Kapital
•   Capital de rise; Risk capital/venture capital; Capital de risque; Wagnis1,kapital/ Risiko-
•   Capital fictiv; Fictitious capital/securities; Capital fictif; Fiktivkapital
•   Capital fix; Fixed capital; Capital fix; Fixes Kapital
•   Capital ¡iGmiftai; Noiniiiai capital, Capital nominal; Nominalkapital
•   Capital productiv; Productive/working capital; Capital productif; Produktionskapital
®   Capital real; Real capital; Capital réel; Realkapital
•   Capital social; Share capital; Capital social; Grundkapital
•   Capital subscris; Subscribed capital; Capital souscrit; Zeichnungsbetrag
•   Capital uman; Human capital; Capital humain; Humankapital
•   Capital variabil; Variable capital; Capital variable; Variables Kapital
•   Capitalism; Capitalism; Capitalisme; Kapitalismus
•   Capitalism contemporan; Contemporary capitalism; Capitalisme contemporain; Zeitgenössischer Kapitalismus
•   Capitalism corporatist; Corporate capitalism; Capitalisme corporatist; Körperschaftlicher Kapitalismus
•   Capitalism sălbatic; Wild capitalism; Capitalisme sauvage; Wilder Kapitalismus
•   Capitalizare; Capitalization; Capitalisation; Kapitalisierung
•   Capitalizare bursieră; Stock exchange capitalisation; Capitalisation boursière; Börsenkapitalisierung
•   Careul magic; Magic square; Carré magique; Magisches Viereck
•   Carte de credit; Credit card; Carte de crédit; Kreditkarte
•   Cartel; Cartel; Cartel; Kartell
•   Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.); Savings bank; Caisse d’épargnes et consignations; Sparkasse
•   Casa Naţională de Asigurări de Sănătate; National Social Health Insurance Agency; Caisse Nationale d’Assurance-Maladie; Nationale Kasse für Soziale Krankenversicherungen
•   Casă de schimb; Exchange office; Bureau de change/Office de change; Wechselstube
•   Cash; Cash; Numéraire/Espèce; Cash
•   Cash flow; Cash flow; Cash flow/Geldfluß
•   Categorii socio-profesionale; Social and professional category/class; Catégorie socioprofessionnelle; Sozial-berufliche Kategorie
e Cauzalitate de iip Granger; Granger causality; Causalité de type Granger; Granger-Kausalität
•   Cazul Lerner; Lerner case; Le cas Lerner; Lemer-Fall
•   Căutare de rentă; Rent seeking; Rechercherente; Suche nach Rente
•   Cec; Cheque/check; Cheque; Scheck
•   Cerc vicios al subdezvoltării (sărăciei); Underdevelopment (poverty) vicious circle; Cercle vicieux de sousdeveloppement (de pauvreté); Kreisschluß der Unterentwicklung (der Armut)
•   Cerc vicios inflaţionist; Inflationary vicious circle; Cercle vicieux inflationniste; Inflationistischer Kreisschluß
•   Cercetare-dezvoltare; Research and development; Recherche-développement; Forschung und Entwicklung
•   Cercetare ştiinţifică fundaméntalâ; Basic scientific research; Recherche scientifique fondamentale; Grundlagenforschung
•   Cercetări operaţionale; Operational research; Recherches opérationnelles; Operations research
•   Cerere; Demand; Demande; Nachfrage
 478
•   Cerere agregată; Aggregate demand; Demande agregée; Gesamtwirtschaftliche Nachfrage
•   Cerere atipică; Non-typical demand; Demande atypique; Atypische Nachfrage
•   Cerere compensată; Compensated demand; Demande compensée; Kompensierte Nachfrage
•   Cerere de active financiare; Demand for financial assets; Demande d’actifs financiers; Wertpapiemachfrage
•   Cerere de monedă; Money demand; Demande de monnaie; Geldnachfrage
•   Cerere de muncă; Labour demand; Demande de travail; Arbeitsnachfrage
•   Cerere de valută; Currency demand; Demande de devises/de change; Devisennachfrage
•   Cerere derivată; Derived demand; Demande derivée; Abgeleitete Nachfrage
•   Cerere educaţională; Education demand; Demande d’éducation; Ausbildungsnachfrage
•   Cerere individuală; Individual demand; Demande individuelle; Individuelle Nachfrage
•   Cerere pentru bunuri complementare; Demand for complementary goods; Demande de biens complémentaires; Nachfrage nach Komplementärgüter
•   Cerere pentru bunuri substituibile; Demand for substitute goods; Demande de biens substituibles; Nachfrage nach Substitutiönsgüter
•   Certificat de depozit; Certificate of deposit; Certificat de dépôt négociable; Einlagezertifikat
•   Certificat de trezorerie; Treasury certificate; Certificat de Trésor; Schatzanweisung
•   Ceteris paribus
•   Chamberlin, Edward H.
•   Charta de la Havana; Havana Chart; Charte de Havana; Havana Charta
• Cheltuieli de consum; Consumption expenditures; Dépènses de consommation; Konsumausgaben
• Cheltuieli de producţie; Production expenditures; Dépenses de production; Produkti onsausgaben
•   Cheltuieli publice;* Public expenditures; Dépenses publiques; Öffentliche Ausgaben
•   Cibernetică: Cybernetics; Cybernetique; Kybcmelik
•   Ciclicitate a dezvoltării economice; Economic development fluctuations; Ciclicitée du développement économique; Zyklischer Ablauf der Wirtschaftsentwicklung
• Ciclu de afaceri; Business cycle; Cycle d’affaire; Konjunkturzyklus
•   Ciclu de viaţă; Life cycle; Cycle de vie; Lebenszyklus
•   Ciclu de viaţă al produsului; Product life cycle; Cycle de vie du produit; Lebenszyklus des Produktes
•   Ciclu electoral; Electoral cycle; Cycle electoral; Wahlzyklus
•   Ciclu Hanau; Hanau cycle; Cycle Hanau; Hanau-Zyklus
• Ciclu Juglar; Juglar cycle; Cycle Juglar; Juglar-Zyklus
•   Ciclu Kitchin; Kitchin cycle; Cycle Kitchin; Kitchin-Zyklus
•   Ciclu Kondratieff; Kondratieff cycle; Cycle Kondratieff; Kondratieff-Zyklus
• Ciclu sezonier; Seasonal cycle; Cycle saisonnier; Saisonzyklus
•   Ciclul agricol; Agricultural cycle; Cycle agricole; Landwirtschaftlicher Zyklus
•   Cicluri economice; Economic cycles; Cycles économiques; Konjünkturzyklen
•   Cifră de afaceri; Turnover; Chiffre d’affaires; Umsatz
•   Circuit economic; Economic circular flow; Circuit économique; Wirtschaftskreislauf
•   Circuit economic internaţional; International economic circular flow; Circuit économique international; Internationaler Wirtschaftskreislauf
•   Circuitul capitalului; Capital circular flow; Circuit du capital; Kapitalumlauf
•   Circulaţia banilor; Money circulation; Circulation monétaire; Geldumlauf
•   Circulaţie a mărfurilor; Commodity circulation; Circulation des marchandises; Warenumlauf
•   Clark, John Bates
•   Clauza naţiunii celei mai favorizate; Most-favoured-nation clause; Clause de la nation la plus favorisée; Klausel der Meistbegünstigung
•   Clauză; Clause; Clause; Klausel
 479
•   Clauză compromisorie; Compromise settlement/promissory clause; Clause compromissoire; Klausel des schiedrichterlichen Kompromiß
•   Clauză contra riscului valutar; Currency risk insurance clause; Clause de risque de change; Klausel zur Absicherung von Währungsrisiko
•   Clauză de hardship; Hardship clause; Clause de hardship; Hardship-Klausel
•   Clauză de indexare; Indexation clause; Clause d’indexation; Indexierungsklausel
•   Clearing; Clearing; Compensation; Clearing/ Abrechnung
•   Clubul de la Paris; Paris Club; Club de Paris; Pariser Club
•   Clubul de la Roma; Rome Club; Club de Roma; Club von Rom
•   Coase, Ronald
•   Cod de bună conduită; Good manners code; Code de la politesse; Anstandsbuch
•   Coeficientul beta; Beta coefficient; Coefficient beta; Beta-Koeffizient
•   Coeficientul de asimetrie al lui Fisher; Fischer asymmetry coefficient; Coefficient d’asymétrie de Fisher; Fisher-Asymmetriekoeffizient
•   Coeficientul de asimetrie al lui Pearson; Pearson asymmetry coefficient; Coefficient d’asymétrie de Pearson; Pearson-Asymmetriekoeffizient
•   Coeficientul elasticităţii cererii (ofertei);
    Coefficient of demand/supply elasticity; Coefficient-prix de l’élasticité de la demande (de l’offre); Koeffizient der Nachfrage|elastizität (der Angebots-)
•r Coeficientul Gini; Gini coefficient; Coefficient Gini; Gini-Koeffizient
•   Coeficientul marginal al capitalului (K’); Marginal capital coefficient; Coefficient marginale du capital; Marginaler Kapitalko-effizient
• Coeficientul mediu al capitalului; Average capital ratio; Coefficient moyen (medium) du capitol; Durchschnittliches Kapitalkowffizient
• Coeficienţi tehnologici ai producţiei; Production technology coefficients; Coefficients technologiques de la production; Technologische Einsatzkoeffizienten
•   Coeziune socială; Social cohesion; Cohésion (cohérence) sociale; Soziale Kohäsion
•   Cogestiune; Worker participation; Cogestion; Gemeinsame Verwaltung
•   Comanditar; Sleeping/inactive/limited partener; Commanditaire; Kommanditist
•   Comanditat; Active partner; Commandité; Komplementär
•   Combinarea factorilor de producţie; Inputs combination; Combinaires de facteurs du production; Kombination der Produktionsfaktoren
•   Comerţ bilateral; Bilateral commerce; Commerce bilatéral; Bilateraler Handel
•   Comerţ electronic; E-commerce; Commerce électronique; Elektronischer Handel
•   Comerţ exterior; Foreign trade; Commerce extérieur; Außenhandel
•   Comerţ interior; Domestic trade; Commerce intérieur; Binnenhandel
•   Comerţ internaţional (mondial); International (World) trade; Commerce international (mondial); Welthandel
•   Comerţ “invizibil”; Invisible trade; Commerce invisible; Unsichtbarer Handel
•   Comerţ strategic; Strategie trade; Commerce stratégique; Strategischer Handel
•   Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare; National Securities Commission; Commission Nationale des Valeures Mobilières; Nationaler Wertpapier- und Börsenausschuß
•   Comision; Commission; Commission; Kommission
•   Commonwealth; Commonwealth; Commonwealth; Australischer Bund
•   Companie; Company, corporation; Entreprise (companie); Unternehmen
•   Competitivitate; Competitiveness; Compétitivité; Konkurrenzfähigkeit
•   Complementaritate a factorilor de producţie; Factors of production complementarity; Complémentarité des facteurs de production; Komplementarität der Produktionsfaktoren
•   Complexitate; Complexity; Complexité; Komplexität
 480
  •  Comportament al consumatorului; Consumer behaviour; Comportement du consommateur; Verhalten des Konsumenten
  •  Comportament al producătorului; Producer behaviour; Comportament du producteur; Verhalten des Produzenten
  •  Comportament iraţional al consumatorului; Irrational consumer behaviour; Comportement irrationnel du consommateur; Irrationales Verhalten des Konsumenten
  . • Compoziţia organică a capitalului; Organic composition of capital; Composition (organique) du capital; Kapitalstruktur
  • Comunicare                 economică; Economic communication; Communication économique; Wirtschaftliche Kommunikation
  • Comunitatea Economică Europeană; European Economic Community; Communauté Écono-mique Européenne; Europäische Wirtschaftsgemeinschaft
  •  Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM); European Atomic Energy Community; Communauté Européenne de la Énergie Atomique (EURATOM); Europäische Atomgemeinschaft
  •  Comunism; Communism; Communisme; Kommunismus
  •  Concentrare; Concentration; Concentration; Konzentration
  • Concentrare a capitalului; Capital concentration; Concentration du capital; Konzentration des Kapitals
  • Concentrare a producţiei; Production concentration; Concentration de la production; Konzentration der Produktion
  •  Concentrare-conglomerat a producţiei; Conglomerate concentration of production; concentration conglomerat du production; Konglomerat-Konzentration der Produktion
  •  Concentrare financiară; Financial concentration; Concentration financière; Finanzielle Konzentration
  • Concentrare orizontală a producţiei; Horizontal concentration of production; Concentration horizontale de la production; Horizontale Konzentration der Produktion
•   Concentrare verticală a producţiei; Vertical concentration of production; Concentration verticale de la production; Vertikale Konzentration der Produktion
•   Concesiune; Concession; Concession; Konzession
•   Concurenţă; Competition; Concurrence; Konkurrenz/Wettbewerb
•   Concurenţă europeană; European competition; Concurrence européenne; Europäische Konkurrenz
•   Concurenţă imperfectă; Imperfect competition; Concurrence imparfaite; Unvollkommene Konkurrenz
•   Concurenţă loială; Fair competition; Concurrence loyale; Lautere Konkurrenz
•   Concurenţă monopolistică; Monopolistic competition; Concurrence monopolistique; Monopolistische Konkurrenz
•   Concurenţă neloială; Unfair competition; Concurrence déloyal; Unlautere Konkurrenz
•   Concurenţă perfectă; Pure competition; Concurrence parfaite; Polypolistisch-homogene Konkurrenz
•   Conexiune; Interconnection; Connexion; Verbindung/Kopplung
•   Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD); United Nations Conference on Trade and Development; Conférence des Nations Unies sur le Commerce et le Développement; Konferenz der Vereinten Nationen fur Handel und Entwicklung
•   Conglomerat; Conglomerate; Conglomerat; Konglomerat
•   Conjunctură economică; Economic conjuncture; Conjoncture économique; Wirtschaftskonjunktur
•   Conosament; Bill of lading; Connaissement; Konnossement
•   Consensul de la Washington; Washington consensus; Le consens d’Washington; Washingtoner Abkommen
•   Consignaţie; Consignment; Consignation; Konsignation
•   Consiliu monetar; Monetary council; Counseil monétaire; Monetärer Rat
•   Consiliu valutar; Currency Board; Conseil des devises/de change: Devisenrat
481
•   Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.); Council for Mutual Economic Aid; Conseil d’Aide Economique Mutuelle; Rat fur Gegenseitige Wirtschaftshilfe
•   Consolidare; Consolidations; Consolidation/ funding; Konsolidierung
•   Consolidare fiscală; Fiscal consolidation; Consolidation fiscale; Fiskale Konsolidierung
•   Consolidare instituţională; Institutional consolidation; Consolidation Institutioneile; Institutioneile Konsolidierung
•   Constantinescu, Nicolae N.
•   Constrângere bugetară; Budget constraint; Contrainte budgétaire; Haushaltsbeschränkung
•   Constrângeri bugetare tari; Severe budget constraints; Contraintes budgétaires; Harte Budgetbeschränkungen
• Consultanţă; Consulting; Consultance/ Assistance technique; Beratung
• Consum; Consumption; Consommation; Verbrauch/Konsum
•   Consum autonom; Autonoms consumption; Consommation autonome; Autonomer Konsum
•   Consum final; Final consumption; Consommation finale; End verbrauch
•   Consum intermediar; Intermediate consumption; Consommation intermédiaire; Vorleistungen
•   Consum intraramuri; Intrabranch consumption; Intraconsommation; Selbstverbrauch der Wirschaftszweige
•   Consum privat; Private consumption; Consommation privée; Privater Verbrauch
•   Consum productiv; Consumption for production; Consommation productive; Produktiver Verbrauch
•   Consum public; Public consumption; Consommation publique; Öffentlicher Verbrauch
•   Consumator; Consumer; Consommateur; Verbraucher/Konsument
•   Cont bancar; Bank account; Compte bancaire; Bankkonto
•   Contabilitate; Accounting; Comptabilité; Buchführung/Buchhaltung
•   Contabilitate de gestiune; Management accounting; Comptabilité de gestion; Betriebsbuchhaltung
•   Contabilitate financiară; Financial accounting; Comptabilité financière; Finanzbuchhaltung
•   Contabilitate naţională; National accounting; Comptabilité nationale; Volkswirtschaftliche Gesamtrechnung/Nationale Buchhaltung
•   Contingentare; Quota system; Contingentement/ Contingent; Kontingentierung
•   Contract colectiv (de muncă); Collective contract of employment; Convention collective (de travail); Kollektiver (Arbeits) Vertrag
•   Contract economic; Economic contract; Contrat économique; Wirtschaftlicher Vertrag
•   Contracţia cererii; Demand contraction; Contraction de la demande; Nachfragesenkung
•   Contracţia ofertei; Supply contraction; Contraction de l’offre; Angebotssenkung
•   Contradicţie economică; Economic contradictions; Contradiction économique; Wirtschaftlicher Gegensatz
•   Contrapartidă; Counter demand/counter offer; Contrepartie; Gegenangebot
•   Control al pieţei; Market control; Contrôle du marché; Marktkontrolle
•   Control al preţurilor şi salariilor; Price and wage control; Controle des prix et des salaires; Kontrolle der Preise und Löhne
•   Control bugetar; Budget control; Controle budgétaire; Budgetkontrolle
•   Control contabil; Accounting check; Controle comptable; Buchprüfung
•   Control financiar de gestiune; Financial and administration control; Controle financière de gestion; Finanzkontrolle
•   Contul de modificare a patrimoniului; Asset liability adjustment accounts; Comptes de modification du patrimoine; Vermögensveränderungskonto
•   Contul de producţie; Production account; Compte de production; Produktionskonto
•   Contul de venituri; Income account; Compte de revenus; Einkommenskonto
•   Conturi ale activităţii agenţilor economici; Economic activity accounts; Comptes de l’activité des agents économiques; Konten der wirtschaftlichen Tätigkeit
 482
•   Conturi ale sectoarelor economice; Economic sectors accounts; Comptes des secteurs économiques; Konten der wirtschaftlichen Sektoren
•   Conturi de finanţare; Financial accounts; Comptes de financement; Finanzierungskonten
•   Conturi de modificare a patrimoniului sectoarelor; Sectors assets liability adjustment accounts; Comptes de modification du patrimoine des secteurs; Vermögens Veränderungskonten der wirtschaftlichen Sektoren
•   Conturi de venituri ale sectoarelor; Sectorial income accounts; Comptes de revenus des secteurs; Einkommenskonten der Sektoren
•   Conturi macroeconomice; Macroeconomic accounts; Comptes macroéconomiques; Makroökonomische Konten
•   Conturi naţionale de producţie ale sectoarelor; National sectorial production accounts; Comptes nationaux de production des secteurs; Produktionskonten der Sektoren
•   Convergenţă; EU convergence; Convergence; Konvergenz (in der EU)
•   Convertibilitate; Convertibility; Convertibilité; Konvertibilität/ Konvertierbarkeit
•   Convertibilitate externă; External convertibility; Convertibilité externe; Außländerkon-vertibilität
•   Convertibilitate limitată internă; Domestic limited convertibility; Convertibilité limitée interne; Inländerkonvertibilität
•   Convertibilitate limitată pe operaţiuni;
    Operational limited convertibility; Convertibilité limitée par operations; Teilkonvertibilität für Operationen
• Cooperare economică internaţională;
    International economic cooperation; Cooperation économique internationnale; Internationale wirtschaftliche Zusammenarbeit
•   Cooperativă; Cooperative society; Coopérative; Genossenschaft
•   Corporatism; Corporatism; Corporatisme; Korporatismus
• Corporaţie; Corporation; Corporation; Körperschaft
•   Cost; Cost; Coût; Kosten
•   Cost al dereglementării; Deregulation cost; Coût de déréglementation; Kosten der Deregulierung
•   Cost de producţie; Production cost; Coût de production; Produktionskosten
•   Cost, insurance, freight (C.I.F.); Cost, insurance, freight; Coût, assurance, fret; Kosten, Versicherung, Fracht
•   Cost integral “full cost”; Full cost; Coût integral “full cost”; Vollkosten
•   Cost marginal privat; Marginal private cost; Coût marginal privé; Private Grenzkosten
•   Cost marginal public (social); Marginal public cost; Coût marginal publique; Öffentliche Grenzkosten
•   Costul administraţiei; Overheads cost; Coût d’administration; Verwaltungskosten
•   Costul educaţiei; Educaţional cost; Coût de l’éducation; Kosten der Ausbildung
•   Costul global; Total cost; Coût global; Gesamtkosten
•   Costul global fix; Total fixed cost; Coût global fix; Fixe Kosten
•   Costul global total; Total cost; Coût global total; Gesamtkosten
• Costul global variabil; Total variable cost; Coût global variable; Variable Kosten
•   Costul marginal; Marginal cost; Coût marginal; Grenzkosten
•   Costul mediu (unitar); Average cost; Coût moyen (medium); Durchschnittskosten
•   Costul mediu fix; Average fixed cost; Coût moyen fix; Durchschnittliche fixe Kosten
•   Costul mediu total; Average total cost; Coût moyen total; Durchschnitts kosten/Stückkosten
•   Costul mediu variabil; Average variable cost; Coût moyen variable; Durchschnittliche variable Kosten
•   Costul oportunităţii; Opportunity cost; Coût d’opportunité (option); Oportunitätskosten
•   Costul reformei; Cost of the reform; Coût de la réforme; Kosten der Reform
•   Costul reglementării; Regulation cost; Coût de réglementation; Kosten der Regulierung
•   Costul sănătăţii; Health cost; Coût de la santé; Kosten der Gesundheit »
 483
•   Costul vieţii; Cost of living; Coût de la vie; Lebenshaltungskosten
•   Costuri sociale; Social costs; Coûts sociales; Soziale Kosten
•   Costurile ajustării; Adjustment costs; Coûts d’ajustement; Anpassungskosten
•   Costurile tranzacţiei; Transaction costs; Coûts de la transaction; Transaktionskosten
• Coş valutar; Currency basket; Panier de devises; Währungskorb
•   Cotare la bursă; Stock exchange quotation; Contation à la bourse; Notierung an der Börse
•   Cournot, Antoine Augustin
•   Crah; Crash; Krach; Krach
•   Crah bursier; Stock exchange crash/market crash; Krach boursier; Börsenkrach
•   Crawling peg; Crawling peg system; Crawling peg; Gleitende Paritätsanpassung
•   Creanţă; Debt/Claim; Créance; Forderung
•   Creativitatea economică; Economic creativity; Créativité économique; Wirtschaftliche SchÖpfüngskraft
•   Credit; Credit (loan); Crédit; Kredit
•   Credit bancar; Banking credit; Crédit bancaire; Bankkredit
•   Credit comercial; Commercial/trade credit; Crédit commercial; Handelskredit
•   Credit de consum; Consumption credit; Crédit à la consommation; Konsumkredit
•   Credit internaţional; International credit; Crédit international; Internationaler Kredit
•   Credit Lombard; Lombard credit; Crédit Lombard; Lombardkredit
•   Credit public; Public credit; Crédit publique; Öffentlicher Kredit
•   Creditor; Creditor; Créancier; Gläubiger
•   Creştere economică; Economic growth; Croissance économique; Wirtschaftswachstum
•   Creştere economică consolidată; Consolidated economic gtowth; Croissance économique consolidée; Konsolidiertes Wirtschaftswachstum
•   Creştere economică durabilă; Sustainable economic growth; Croissance économique durable; Andauerndes Wirtschaftswachstum
•   Creştere economică echilibrată; Balanced
                               economic growth; Croissance économique équilibrée; Ausgeglichenes Wirtschaftswachstum
•   Creştere economică extensivă; Extensive economic growth; Croissance économique extensive; Extensives Wirtschaftswachstum
•   Creştere economică intensivă; Intensive economic growth; Croissance économique intensive; Intensives Wirtschaftswachstum
•   Creştere economică potenţială; Potential economic growth; Croissance économique potentielle; Potentielles Wirtschaftswachstum
                             • Creştere economică zero; Zero economic growth; Croissance économique zéro; Nullwachstum
•   Creşterea cererii; Demand increase; Accroisement de demande; Nachfragesteigerung
•   Creşterea ofertei; Supply increase; Accroisemment d’offre; Anpassungskosten
•   Criteriul de reversibilitate Scitovski; Reversibility Scitovski critérium; Le critère Scitovski de réversibilité; Scitovsky-Rückgangskriterium
•   Criza de sistem; System crisis; Crise de système; Systemkrise
•   Criză economică; Economic crisis; Crise économique; Wirtschaftskrise
•   Criză financiară; Financial crises; Crise financière; Finanzkrise
•   Criză structurală; Structural crisis; Crise structurale; Strukturelle Krise
•   Crize agrare de subproducţie; Underproduction crises; Crises de sous-production; Agrarkrisen der Unterproduktion
•   Crize agricole (agrare); Agricultural crises; Crises agricoles; Agrarkrisen
•   Crize ale economiei moderne; Modern economy crises; Crises de l’économie moderne; Krisen der modernen Wirtschaft
•   Crize ale economiei tradiţionale; Traditional economy crises; Crises de l’économie traditionnelle; Krisen der traditionellen Wirtschaft
•   Crize petroliere; Oil crises; Crises du pétrole; Ölkrisen
•   Cupon; Coupon; Coupon; Kupon/Coupon
•   Curăţirea pieţei; Market clearing; Nettoyage du marché; Marktreinigung
 484
•   Curba atipică a ofertei de muncă; Backward bending labour supply curve; Courbe atypique de l’offre du travail; Anomale Arbeitsangebotskurve
•   Curba cererii; Demand curve; Courbe de la demande; Nachfragekurve
•   Curba cererii agregate; Aggregate demand curve; Courbe de la demande agrégé; Kurve der gesamtwirtschaftlichen Nachfrage
•   Curba de indiferenţă (isophelimă); Indifference curve/isophelime; Courbe d’indiference/ isophelime; Indifferenzkurve (Isophelime)
•   Curba de isoproducţie; Isoproduction curve; Courbe d’isoproduction; Isoproduktkurve
•   Curba “j” a devalorizării monetare; Monetary devaluation “j” curve; Courbe en “J” de la dévaluation; J-Kurve der Währungsabwertung
•   Curba Laffer; Laffer curve; Courbe de Laffer; Laffer-Kurve
•   Curba Lorenz; Lorenz curve; Courbe de Lorenz; Lorenz-Kurve
•   Curba ofertei; Supply curve; Courbe de l’offre; Angebotskurve
•   Curba ofertei agregate; Aggregate supply curve; Courbe de l’offre agrégé; Kurve des gesamtwirtschaftlichen Angebots
•   Curba Phillips; Phillips’s curve; Courbe de Phillips; Phillips-Kurve
•   Curba posibilităţilor de producţie; Production possibilities curve; Courbe des posibilités de production; Kurve der Produktionsmöglichkeiten
•   Curba randamentului; Profitability curve; Courbe du rendement; Ertragskurve
•   Curbă a producţiei; Production curve; Courbe de la production; Produktionskurve
•   Curbele lui Engel; Engel curves; Courbes d’ Engel; Engel-Kurven
•   Curbele utilităţilor posibile; Possible utilities curves; Courbes des utilités possibles; Kurven der möglichen Nutzen
•   Curs la termen; Forward rate; Cours à terme; Terminkurs
• Curs spot; Spot rate; Cours au comptant; Kassakurs
•   Curs valutar (de schimb); Rate of exchange; Cours de change; Devisenkurs/Wechselkurs
•   Curs valutar de piaţă; Market rate of exchange; Cours de change du marché; Marktkurs
•   Curs valutar flotant; Flexible rate of exchange; Cours de change flexible; Flexibler Wechselkurs
•   Curs valutar reprezentativ; Representative exchange rate; Cours de change représentatifs; Leitkurs
•   Cursul titlurilor de valoare; Security price; Cours des valeurs mobilières; Kurs der Wertpapiere
•   Curtea de Conturi (din România); Romanian Audit Office; Cour des Comptes (de Roumanie); Rumänischer Rechnungshof
                            D
•   Datorie; Debt; Dette/Débit; Schuld
•   Datorie amortizabilă; Payable debt; Dette amortissable; Tilgbare Schuld
•   Datorie externă; External debt; Dette externe; Außenschuld
•   Datorie publică; Public debt; Dette publique; Öffentliche Schuld
•   Datorie publică externă; External public debt; Dette publique externe; Öffentliche Außenschuld
•   Datorie publică internă; Internai public debt; Dette publique interne; Öffentliche innländische Schuld
•   Debit; Debit; Débit; Sollseite
•   Debitor; Debtor/Borrower; Débiteur; Schuldner
•   Debreu, Gerard
•   Debugetizare; Debugetisation; Débudgétisation; Debudgetisierung
•   Debuşeu; Outlet; Débouché; Absatzmarkt
•   Decalaj absolut; Absolute gap; Décalage absolu; Absolute Lücke
•   Decalaj economic; Economic gap; Décalage économique; Wirtschaftliche Lücke
•   Decalaj recesionist; Recessionary gap; Écart récèssionist; Rezessions Verzögerung
•   Decalaj relativ; Relative gap; Écart (décalage) relatif; Relative Lücke
•   Decalaj tehnologic; Technological gap; Décalage technologique; Technologische Lücke
•   Decalaj temporal (lag); Time lag; Écart temporel; Zeitverzögerung
 485
•   Decizie; Decision; Décision; Entscheidung
•   Decizie economică; Economic decision; Décision économique; Wirtschaftliche Entscheidung
• Decizie economică strategică; Strategic economic decision; Décision économique stratégique; Strategische wirtschaftliche Entscheidung
•   Decizie economică tactică; Tactic economic decision; Décision économique tactique; Taktische wirtschaftliche Entscheidung
•   Decontare bancară; Banking settlement; Décompte bancaire; Bankverrechnug
•   Deducere fiscală; Tax deduction; Déduction fiscale; Freibetrag
•   Deficit; Deficit; Déficit; Defizit
•   Deficit al balanţei comerciale; Balance of trade deficit; Déficit de la balance commerciale; Handelsbilanzdefizit
• Deficit al balanţei de plăţi; Balance of payments deficit; Déficit de la balance des payements; Zahlungsbilanzdefizit
•   Deficit bugetar; Budget deficit; Déficit budgétaire; Haushaltsdefizit
•   Deflator; Deflator; Dcflatcur; Deflator
•   Deflaţie; Deflation; Déflation; Deflation
•   Demografie; Demography; Démographie; Demographie
•   Demonetizarea economiei; Demonetization of the economy; Démonétisation de l’économie; Demonetisierung der Volkswirtschaft
•   Depozit bancar; Bank deposit; Dépôt bancaire; Bankeinlage
•   Depreciere; Depreciation; Dépréciation; Abwertung
•   Depreciere monetară; Monetary depreciation; Dévalorisation monétaire; Geldabwertung
•   Depresiune economică; Economic depression/ slump; Dépression économique; Wirtschaftliche Depression
•   Dereglementare; Deregulation; Déréglementation (dérégularisation); Deregulierung
•   Descentralizare; Decentralization; Décentralisation; Dezentralisierung
•   Determinantele cererii agregate; Determinants of aggregate demand; Determinants (facteurs) de demande agrégé; Determinanten der gesamtwirtschaftlichen Nachfrage
• Determinantele elasticităţii            cererii;
    Determinants of the elasticity of demand; Determinants d’élasticité de demande; Determinanten der Nachfrageelstizität
• Determinantele         elasticităţii    ofertei;
    Determinants of the elasticity of supply; Determinants d’élasticité d‘offre; Determinanten der Angebotselastizität
•   Determinantele ofertei agregate; Determinants of agregate supply; Determinants (facteurs) d’offre agrégé; Determinanten des gesamtwirtschaftlichen Angebots
•   Devalorizare; Devaluation; Dévaluation; Wertverlust
•   Devize; Foreign currency; Devises; Devisen/ Fremdwährungen
• Dezechilibru economic; Economic disequilibrium/imbalance; Déséquilibre économique; Wirtschaftliches Ungleichgewicht
•   Dezechilibru favorabil; Favourable disequilibrium; Déséquilibre favorable; Günstiges Ungleichgewicht
•   Dezeconomii de scară; Diseconomies of scale; Déséconomies d’échelle; Größennachteile/ Kostenprogression
• Dezindustrializare; Deindustrialization; Désindustrialization; Deindustrialisierung
•   Dezinflaţie; Disinflation; Désinflation; Désinflation
•   Dezinflaţie competitivă; Competitive désinflation; Désinflation compétitive; Wettbewerbsfähige Désinflation
•   Dezvoltare economică; Economic development; Développement économique; Wirtschaftliche Entwicklung
•   Dezvoltare economică durabilă; Sustainable economic development; Développement économique durable; Wirtschaftliche Dauerentwicklung
•   Dezvoltare instituţională; Institutional development; Développement institutionelle; Institutionelle Entwicklung
•   Dezvoltare umană; Human development; Développement humaine; Menschliche Entwicklung
 486
•   Diagrama Edgeworth; Edgeworth box/diagram; Diagramme d’Edgeworth; Edgeworth-Diagramm
•   Diagrama Hicks-Hansen; Hicks-Hansen diagram/schedule; Diagramme Hicks-Hansen; Hicks-Hansen-Diagramm
•   Diagrama pânzei de păianjen; Spider's web diagram; Diagramme de la voile de l’araignée; Spinnweb-Diagramm
•   Diamant, Teodor Mehtupciu
•   Dilema prizonierului; Prisoner’s dylemma; Dilemme du prisonnier; Gefangenen-Dilemma
•   Dinamică economică; Economic dynamics; Dynamique économique; Wirtschaftliche Dynamik
•   Dirijism economic; Economic monitoring; Dirigisme économique; Wirtschaftlicher Dirigismus
•   Disagio; Disagio; Disagio; Disagio/Abgeld
•   Discont; Discount; Discount; Diskont
•   Discontare; Discounting; Discount; Diskontierung
•   Disponibilităţi monetare; Money supply; Disponibilités monétaire; Umlaufende Geldmenge
•   Distribuţie; Distribution; Distribution; Verteilung
•   Distribuţie a veniturilor; Income distribution; Répartion des revenus; Einkommensverteilung
•   Distribuţie macroeconomică a veniturilor; Macroeconomic income distribution; Distribution macroéconomique des revenus; Makroökonomische Einkommensverteilung
•   Distribuţie microeconomică a veniturilor; Microeconomic income distribution; Distribution microéconomique des revenus; Mikroökonomische Einkommensverteilung
•   Diversificare; Diversification; Diversité; Diversifikation
•   Dividend; Dividend; Dividende; Dividende
•   Divizibilitatea factorilor de producţie; Divisibility of production factors; Divisibilité des facteurs de production; (Ein-) Teilung der Produktionsfaktoren
•   Diviziunea mondială a muncii; International division of labour; Division mondiale du travail; Internationale Arbeitsteilung
•   Diviziunea socială a muncii; Social division of labour; Division sociale du travail; Soziale Arbeitsteilung
•   Dobândă; Interest; Intérêt; Zins
•   Dobândă compusă; Compound interest; Intérêt composé; Zinseszinsen
•   Dobândă nominală; Nominal interest; Intérêt nominal; Nominalzins
•   Dobândă reală; Real interest; Intérêt réel; Realzins
•   Dobândă simplă; Simple interest; Intérêt simple; Einfacher Zins
•   Dobrescu, Emilian
•   Doctrină economică; Economic doctrine; Doctrine économique; Wirschaftliche Doktrine
•   Dolarizare; Dolarisation; Dollarisation; Dollarisation
•   Domar, Evesey
•   Drepturi de poluare; Pollution rights; Droits de pollution; Umweltverschmutzungsrechte
•   Drepturi speciale de tragere (D.S.T.); Special drawing rights; Droits de tirage spéciaux; Sonderzie-hungsrechte
•   Dualism economic; Economic dualism; Dualisme économique; Wirtschaftliche Dualität
•   Dumping; Dumping; Dumping; Dumping
•   Duopol; Duopoly; Duopole; Dyopol
•   Duopson; Duopsony; Duopsone; Dyopson
                          E
•   Ecart inflaţionist; Inflationary gap; Écart inflationniste; Inflatorische Lücke
•   Echilibru bugetar; Budgetary equilibrium; Équilibre budgétaire; Haushaltsgleichgewicht
•   Echilibru general; General equilibrium; Équilibre général; Allgemeines Gleichgewicht
•   Echilibru intertemporal; Interim equilibrium, Équilibre intertemporel, Intertemporales Gleichgewicht
•   Echilibru parţial; Partial equilibrium; Équilibre partiel; Partielles Gleichgewicht
•   Echilibrul consumatorului; Consumer equilibrium; Équilibre du consommateur; Gleichgewicht des Konsumenten
•   Echilibrul ecologic; Environmental equilibrium; Équilibre écologique; Ökologisches Gleichgewicht
487
•   Echilibrul economic; Economic equilibrium; Équilibre économique; Wirtschaftliches Gleichgewicht
•   Echilibrul pieţei; Market equilibrium; Équilibre du marché; Marktgleichgewicht
•   Echilibrul producătorului; Producer/supplier equilibrium; Équilibre du producteur; Gleichgewicht des Produzenten
•   Echilibrul resurselor de muncă; Human resources equilibrium; Équilibre des ressources humaines; Gleichgewicht der Arbeitsressourcen
•   Echilibrul valutar; Currency equilibrium; Équilibre des changes; Devisengleichgewicht
•   Echivalent cert; Certain equivalent; Équivalent certain; Sicheres Äquivalent
•   Echivalent general; General equivalent; Équivalent général; Allgemeines Äquivalent
•   Ecodezvoltare; Ecodevelopment; Eco-développement; Öko-Entwicklung
•   Ecologie; Ecology; Écologie; Ökologie
•   Econometrie; Econometrics; Économétrie; Ökonometrie
•   Economia bunăstării; Welfare economics; Economie du.bien-être; Wohlfahrtsökonomik
•   Economia reală; Real economics; Économie réele; Reale Wirtschaft
•   Economie autocentrată; Self-centred economy; Économie autocentrée; Geschlossene Volkwirtschaft
•   Economie capitalistă; Capitalist economy; Économie capitaliste; Kapitalistische Wirtschaft
•   Economie clasică; Classical economics; Économie classique; Klassische Ökonomik
•   Economie de avarie; Economie show down; Économie d’avarie (transition); Bruchwirtschaft
• Economie de piaţă; Market economy; Économie du marché; Marktwirtschaft
• Economie de piaţă reală; Real market economy; Économie réele du marché; Reale Marktwirtschaft
•   Economie de război; War economy; Économie de guerre; Kriegswirtschaft
•   Economie de schimb; Exchange economy; Économie d’échange; Tauschwirtschaft
•   Economie de tranziţie; Transition economy; Économie de transition; Übergangswirtschaft
•   Economie deschisă; Open economy; Économie ouverte; Offene Volkswirtschaft
•   Economie duală; Dual économies; Économie dualiste (dualisme); Duale Wirtschaft
•   Economie enclavă; Economic enclave; Économie enclavée; Enklave-Wirtschaft
•   Economie feudală; Feudal economy; Économie féodale; Feudal Wirtschaft
•   Economie informată; Informai economy; Économie informelle; Informelle Wirtschaft
•   Economie informaţională; Information economy; Économie informationelle; Informationswirtschaft
•   Economie închisă; Closed economy; Économie fermé; Geschlossene Volkswirtschaft
• Economie matematică; Mathematical économies; Économie mathématique; Mathematische Wirtschaftswissenschaft
•   Economie mixtă; Mixed economy; Économie mixte; Gemischte Wirtschaft
•   Economie mixtă contemporană; Contemporary mixed economy; Économie mixte contemporaine; Zeitgenössische gemischte Wirtschaft
• Economie mondială; World cconomy; Économie mondiale; Weltwirtschaft
•   Economie naturală; Natural/Barter economy; Économie naturaelle; Naturalwirtschaft
•   Economie naţională; National economy; Économie nationale; Volkswirtschaft/Nationalökonomie
•   Economie necontabilizată; Underground economy; Économie informelle (souterraine); Untergrundwirtschaft
•   Economie negociată; Negociated economy; Économie négociée; Unterhandelte Wirtschaft
•   Economie normativă; Normative économies; Économie normative; Normative Ökonomik
•   Economie politică; Political economy/econo-mics; Économie politique; Volkswirtschaftslehre
•   Economie politică contemporană; Contemporary political economy/économies; Économie politique contemporaine; Zeitgenössische Volkswirtschaftslehre
•   Economie pozitivă; Positive économies; Économie positive; Positive Ökonomik
•   Economie regională; Regional économies; Économie régionale; Regionale Ökonomik
488
•   Economie rurală; Rural economy; Économie          •
    rurale; Rurale Wirtschaft
•   Economie simbolică; Symbolic economy;             •
    Économie symbolique; Symbolische Wirtschaft
•   Economie socială de piaţă;* Social market         •
    economy; Économie sociale du marché; Soziale Marktwirtschaft                               •
•   Economie spaţială; Spatial economics;
    Économie spatiale; Räumliche Wirtschaft           #
•   Economie subterană; Underground economy;
    Économie souterraine; Untergrundwirtschaft        #
•   Economie tradiţională; Traditional economy; Économie traditionnelle; Traditionelle Wirtschaft
•   Economii; Savings; Épargnes; Ersparnisse          ^
•   Economii de scară; Scale economies; Economies d’échelle; Skalenjerträge/ -effekte
•   Economii de scară externe; External scale economies; Économies d’échelle externes; Externe Skalenerträge
•   Economii de scară interne; Internai scale
    economies; Économies d’échelle internes; Interne  #
    Skalenerträge
•   Economisire; Saving; Épargne; Einsparung
•   Economist; Economist; Économiste; Ökonomist       •
•   Ecuaţia Cambridge; Cambridge equation;
    Équation de Cambridge; Cambridge-Gleichung        •
•   Ecuaţia hedonistă; Hedonist equation; Écuation
    hédoniste; Hedonistische Gleichung                •
•   Ecuaţia lui Fisher; Fisher equation; Écuation de Fischer; Fisher-Gleichung
•   Ecuaţia lui Slutsky; Slutsky equation; Écuation   •
    de Slutsky; Slutsky-Gleichung
•   Edgeworth, H.F.Y.                                 #
•   Efect bancabil; Bancable effect; Effet bancable;
    Lösbaer Wechsel                                   #
•   Efect de antrenare; “Snow ball” Effect; Effet
    d’entraînement; Antreibungseffekt                 ^
•   Efect de antrenare propagat; Propagated “snow ball” effect; Effet d’entraînement propagé; Propagierter Antreibungseffekt
•   Efect de avuţie; Wealth effect; Effet de richesse; Vermögenseffekt
•   Efect de crowding-in; Crowding in effect; Effet
    crowding-in; Crowding-in-Effekt                   #
•   Efect de crowding-out; Crowding out effect; Effet crowding-out; Verdrängungs|effekt/ Crowding-out-
Efect de evicţiune; Eviction effect; Effet d’eviction; Eviktionseffekt Efect pervers; Perverse effect; Effet pervers; Perverser Effekt
Efect propagat; Propagated effect; Effet
propagé; Propagierter Effekt
Efect public; Public bond; Effet publique;
Staatspapier
Efecte de comerţ; Commercial papers; Effet de commerce; Handelswechsel Efecte economice anticipate; Expected economic effects; Effets économiques anticipés; Erwartete wirtschaftliche Effekte Efecte sociale colective; Collective social effects; Effets sociaux collectives; Kollektive soziale Wirkungen
Efecte sociale individuale; Individual social effects; Effets sociaux individuels; Individuelle soziale Wirkungen
Efectul Averch-Johnson; Averch-Johnson effect; Effet Averch-Johnson; Averch-Johnson Effekt
Efectul de substituţie; Substitution effect; Effet de substitution; Substitutionseffekt Efectul de venit; Income effect; Effet de revenu; Einkommenseffekt
Efectul disponibilităţilor băneşti reale; Real balances effect; Effet des disponibilités monétaires reéles; Effekt des Realwert der Kassabestände Efectul King; King effect; Effet King; King-Effekt
Efectul Pigou; Pigou effect; Effet Pigou; Pigou-Effekt
Efectul Ricardo; Ricardo effect; Effet Ricardo; Ricardo-Effekt
Eficienţă alocativă; Allocative efficiency; Efficience allocative; Allokative Effizienz Eficienţă ecologică; Ecological efficiency; Efficience écologique; Ökologische Effizienz Eficienţă economică; Economic efficiency; Efficience économique; Wirtschaftliche Effizienz Eficienţă economică la nivel macroeconomic; Macroeconomic efficiency; Efficience économique au niveau macroéconomique; Wirtschaftliche Effizienz auf makroökonomischer Ebene
489
 •  Eficienţă economică la nivel microeconomic;
    Microeconomic efficiency; Efficience économique au niveau microéconomique; Wirtschaftliche Effizienz auf mikroökonomischer Ebene
 •  Eficienţă marginală a capitalului; Marginal capital efficiency; Efficience marginal du capital; Marginale Leistungsfähigkeit des Kapitals
 •  Eficienţă Pareto; Pareto efficiency; Éfficience Pareto; Pareto-Effizienz
 •  Eficienţă productivă; Production efficiency; Efficience productive; Produktive Effizienz
 •  Eficienţă socială; Social efficiency; Efficience sociale; Soziale Effizienz
 •  Elasticitatea cererii; Elasticity of demand; Elasticité de la demande; Nachfrageelastizität
 •  Elasticitatea ofertei; Elasticity of supply; Elasticité de l’offre; Angebotselastizität
 • Elasticitatea producţiei; Elasticity of production; Elasticité de la production; Elastizität der Produktion
 • Elasticitatea substituţiei; Elasticity of substitution; Elasticité de la substitution; Substitutionselastizität
 •  Elasticităţi încrucişate ale cererii; Cross elasticity of demand; Elasticités croisés du demande; Kreuzpreiselastizität der Nachfrage
 •  Embargo; Embargo; Embargo; Embargo/ Handelsverbot
 •  Eminescu, Mihai
 •  Emisiune de titluri de stat; Issue of government securities; Émission de titres d’état; Staatliche Wertpapiereausgabe
 •  Emisiune monetară; Monetary issue; Émission monétaire; Notenausgabe
 •  Entropie economică; Economical entropy; Entropie économique; Ökonomisch Entropie
 •  Epistemologie economică; Economic epistemology; Épistemologie économique; Wirtschaftliche Epistemologie
 •  Ergonomie; Ergonomics; Ergonomie; Ergonomie
 •  Erhard, Ludwig
 •  Eşecul pieţelor; Market failure; L’échec des marchés; Marktversagen
 •  Etalon aur; Gold standard; Étalon-or; Goldstandard
 •  Etalon aur-devize; Gold-Exchange Standard; Étalon or-devises; Gold-Devisen-Standard
 •  Etalon devize; Foreign Currency-Exchange Standard; Étalon devises; Devisen-Standard
 •  Etalon monetar; Monetary standard; Étalon monétaire; Währung
 •  Etatizare; Nationalization; Étatisation; Verstaatlichung
 •  Etică economică; Economic ethics; Éthique économique; Wirtschaftliche Ethik
 •  Eurodolari; Eurodollars; Eurodollars; Eurodollars
 •  Euroobligaţiuni; Eurobonds; Euroobligations; Euroanleihen
 •  European currency unit (E.C.U.); European Currency Unit; Unité Monétaire Europénne; Europäische Währungseinheit
 •  Eurovalute; Eurocurrency; Eurodevises; Eurodevisen
 •  Evaziune de capital; Capital evasion; Évasion du capital; Kapitalflucht
 •  Evaziune fiscală; Tax evasion; Évasion fiscale; Steuerflucht
 • Ex ante
 • Ex post
 •  Excedent; Surplus; Excédent; Überschuß
 •  Excedent brut de exploatare; Gross operating surplus; Excédent brut d’exploatation; Bruttowertschöpfung
 •  Excedent bugetar; Budget surplus; Excédent budgétaire; Haushaltsüberschuß
 •  Expansiune; Expansion/economic growth; Expansion/reprise; Expansion
 •  Experiment economic; Economic experiment; Expérimentation économique; Wirtschaftliches Experiment
 •  Export; Export; Exportation; Export/Ausfuhr
 •  Expropriere; Expropriation/Nationalization; Expropiation; Expropriation
 •  Externalităţi; Externalities; Externalitées; Externe Effekte/Extemalitäten
 •  Externalităţi de consum; Consumption externalities; Externalitées de consommation; Externe Effekte des Konsums
490
•   Externalităţi de producţie; Production externalities; Externalitées de production; Externe Effekte der Produktion
•   Externalităţi negative; Negative externalities; Externalitées négatives; Negative externe Effekte
•   Externalităţi pozitive; Positive externalities; Externalitées positives; Positive externe Effekte
•   Extinderea cererii; Demand extension; Extension de demande; Steigerung der Nachfragemenge
•   Extinderea ofertei; Suppy extension; Extension d’offre; Steigerung der Angebotsmenge
                                                      F
•   Fabrică; Entreprise; Fabrique; Werk
•   Factori de producţie; Factors of production; Facteurs de production; Produktionsfaktoren
•   Factoring; Factoring; Factoring; Factoring
•   Faliment; Bankruptcy; Faillite; Konkurs
•   FAO; Food and Agriculture United Nations Organization; Organisation des Nations Unies pour l’Alimentation et l’Agriculture; Weltnährungsorganisation
•   Federal Reserve System
•   Feedback; Feed back; Effet de retour; Rückkopplung
•   Fenomen economic; Economic phenomenon; Phénomène économique; Wirtschaftliches Phänomen
•   Fiabilitate; Reliability; Fiabilité; Zuverläßlichkeit
•   Filială; Subsidiary; Filiale; Zweigstelle
•   Filiaţie de idei (economice); Ideology; Filiation d’idées; Gedankenverkettung
•   Finanţare; Financing; Financement; Finanzierung
•   Finanţare la nivelul economiei naţionale; National economy finance; Financement au niveau d’économie nationale; Finanzierung an dem Niveau der Volkswirtschaft
•   Finanţare la nivelul întreprinderii; Company financing; Financement de l’entreprise; Finanzierung an dem Niveau der Unternehmung
• Finanţe; Finance; Finance; Finanzen
• Finanţe publice; Public finance; Finance publique; Öffentliche Finanzwirtschaft
•   Firmă; Firm; Firme; Firma
•   Firmă dominantă; Dominant firm; Firme dominante; Dominante Firma
•   Firmă multinaţională; Multinational company/ Corporation; Firme multinationale; Multinationale Firma
•   Fiscalitate; Fiscality/taxation; Fiscalité; Steuerwesen
•   Fisher, Irving
•   Fixing; Fixing; Fixing; Festsetzung
•   Flexibilitatea preţurilor; Price flexibility; Flexibilité des prix; Flexibilität der Preise
•   Flexibilitatea salariului; Wage flexibility; Flexibilité du salaire; Flexibilität des Lohnes
•   Flexibilizare; Flexibleness; Flexibilisation; Flexibilisierung
•   Flotare concertată; Concerted floating; Flottation concentrée; Übereinstimmendes Floating
•   Flotare impură; Impure floating; Flottation impure; Gruppen Floating
•   Flotare independentă; Independent floating; Flottation indépendante; Unabhängiges Floating
•   Flotare pură; Pure floating; Flottation pure; Freies Floating
• Flotarea cursurilor valutare; Rate of exchange flotation; Flottation des cours de change; Floatihg der Devisenkurse
•   Fluctuaţii economice; Economic fluctuations; Fluctuations économiques; Wirtschaftliche Konjunkturschwankungen
•   Flux economic internaţional; International economic flow; Flux économique international; Internationale wirtschaftliche Ströme
•   Fluxul circular al venitului; Income circular flow; Flux circulaire du revenu; Kreislauf des Einkommens
•   Fluxuri economice; Economic flows; Flux économiques; Wirtschaftliche Ströme ;
•   Fluxuri financiare; Financial flows; Flux financiers; Finanzielle Ströme
•   Fluxuri informaţionale; Informational flows; Flux informatiques; Informationeile Ströme
•   Fluxuri internaţionale; International flows; Flux internationales; Internationale Ströme
491
•   Fluxuri monetare; Monetary flows; Flux monétaires; Geldströme
•   Fluxuri reale; Real flows; Flux réels; Güterströme
•   Fob
•   Fogel, William R.
• Fond de Garantare şi Orientare a Agriculturii Europene (FEOGA); European Agricultural Guidance and Guamtee Fund; Fonds Européen d’Orientation et de Garantie Agricole (FEOGA); Europäischer Ausrichtungs- und Garantiefonds für die Landwirtschaft
•   Fond de investiţii; Investment fund; Fonds d’investissements; Investmentfonds
•   Fond de rulment; Circulating capital; Fonds de roulement; Betriebsfonds
•   Fond European de Dezvoltare; European Development Fund; Fonds Européen de développement; Europäischer Entwicklungsfonds
•   Fond mutual; Mutual fund; Fonds commun de placement; Offener Investmentsfonds
•   Fondul European de Dezvoltare Regională; European Regional Development Fund; Fonds Européen de Développement Régional; Europäischer Fonds für Regionale Entwicklung
•   Fondul funciar; Land resources; Fonds foncier; Landwirtschaftlicher Boden
•   Fondul Monetar Internaţional; International Monetary Fund; Fonds Monétaire International; Internationaler Währungsfonds
•   Fonduri de asigurări sociale de sănătate; Social health insurance funds; Fonds d’assurances sociales de santé; Fonds für soziale Krankenversicherungen
•   Formarea brută de capital fix (F.B.C.F.); Gross fixed capital formation; Formation brute du capital fix; Brottoanlagenbildung
•   Formarea netă de capital fix (F.N.C.F.); Net fixed capital formation; Formation nette du capital fix; Nettoanlagenbildung
•   Formator de piaţă; Market maker; Créateur (formateur) du marché; Marktformer
•   Forţa de muncă; Labour force; Main d’oeuvre; Arbeitskraft
•   Fraht; Waybill/Consignment note; Lettre de transport/Fret; Fracht
    Franciză (Franchising); Franchise; Franchise; Franchise/Konzession
    Francizer (Franchiser); Franchiser; Franchisér; Franchisenehmer
    Francizor (Franchisor); Franchisor; Franchiseur; Franchisegeber Fraudă fiscală; Tax fraud; Fraude fiscale; Fiskalischer Betrug Free on board (F.O.B.)
    Friedman, Milton Frisch, Ragnar K.A.
    Funcţia cererii; Demand schedule; Function de la demande; Nachfragefunktion Funcţia Cobb-Douglas; Cobb-Douglas function; Function Cobb-Douglas; Cobb-Douglas Funktion
    Funcţia consumului; Consumption function;
    Function de consommation; Konsumfunktion
    Funcţia economisirii; Saving function; Fonction
    d’épargne; Sparfunktion
    Funcţia ofertei; Supply schedule; Function de
    l’offre; Angebotsfunktion
    Funcţie cu elasticitate de substituţie constantă
    (CES); Constant elasticity of substitution (ces)
    function; Function a élasticités constantes de
    substitution (function c.e.s.) Funktion mit
    konstanter Substitutionseiastizitat
•   Funcţie de producţie; Production function; Function de production; Produktionsfunktion
•   Funcţie de utilitate; Utility function; Function d’utilité; Nutzenfunktion
•   Funcţie de utilitate a gospodăriei; Household utility function; Function d’utilité du ménage; Nutzenfunktion des privaten Haushalts
•   Fundamentalismul pieţei; Basics of the market; Fundamentalisme de marché; Grundkagen des Marktes
•   Fuziune; Merger; Fusion; Fusion
                                                     G
•   Gaj; Pledge; Gage; Pfand
•   Gaj cu deposedare; Unredeemed pledge; Gage^ avec dépossession; Pfand mit Depossedierung
•   Gaj fără deposedare; Redeemed pledge; Gage sans dépossession; Pfand ohne Depossedierung
492
    Galbraith, John Kenneth Garant; Guarantor/warrantor; Garant; Bürge Garanţie; Guarantee; Garantie; Bürgschaft/ Garantie
    G.A.T.T.; General Agreement on Tariffs and Trade; General Agreement on Tariffs and Trade; Allgemeines Zoll- und Handelsabkommen Georgescu-Roegen, Nicolae Gestiune a stocurilor; Stock administration; Gestion des stocks; Lagerwirtschaft Gestiune bugetară; Budget administration; Gestion budgétaire; Haushaltsverwaltung Gestiune economică; Economic administration; Gestion économique; Wirtschaftliche Verwaltung Gestiune financiară; Financial management; Gestion financière; Finanz Verwaltung Gestiunea crizei; Crisis management; Gestion de la crise; Steuerung der Krise Ghica, Ion
    Gir; Endorsement; Endossement; Indossament Girant; Endorser; Enddosseur; Indossant Giratar; Endorsee; Endossataire; Indossatar Globalism şi regionalism; Globalism and regionalism; Globalisme et régionalisme; Globalismus und Regionalismus Globalizare; Globalisation; Globalisation; Globalisierung
    Gold points; Gold points; Points d’or; Goldpunkte
    Goodwill; Goodwill; Goodwill; Firmenansehen Gospodării; Households; Ménages; Private Haushalte
    Gratuităţi; Free sample; Gratuités;
    Unentgeltlichkeiten
    Grevă; Strike; Grève; Streik
    Grevă generală; General strike; Grève générale;
    Generalstreik
•   Grupul celor opt (sau Grupul celor 7 plus 1); Group of Eight (G 8); Groupe des Huit; Gruppe der 8
•   Grupul celor şapte; Group of Seven Most Developed Countries (G 7); Group des Sept; Siebenergruppe
•   Grupul celor 77; Group of 77; Group des 77; Gruppe der 77
• Grupul celor zece; Group of Ten (G 10) ; Groupes des dix; Gruppe der 10
•   Grupuri de presiune (lobby); Lobby; Groupes de pression; Interessengruppen/Lobby
•   Guvern; Government; Gouvernement; Regierung
•   Guvernanţă corporatistă; Corporate governance; Gouvernement corporatiste; Körperschaftliches Regieren
•   Guvernare; Rule/administration; Gouvernement; Regieren
                                                    H
• Haavelmo, Trygve
• Haberler, Gottfried
•   Harsanyi, John C.
•   Harta curbelor de indiferenţă; Indifference curves map; Carte des courbes d'indifférence; Karte der Indifferenzkurven
•   Haşdeu, Bogdan Petriceicu
•   Hayek, Friedrich August
•   Hazard moral; Moral hazard; Hasard moral; Moralisches Risiko
•   Hârtii-monedă; Paper money; Papier monnaie; Papierwährung
•   Hârtii de valoare; Securities; Titres de valeur; Wertpapiere
•   Heckman, James
•   Hedging; Hedging; Hedging/Marché de couverture; Deckungsgeschäft
•   Hedging valutar; Currency hedging; Hedging des devises; Kurssicherungsgeschäft
•   Hedonism; Hedonism; Hédonisme; Hedonismus
•   Hicks, Sir John Richard
•   Hiperinflaţie; Hyperinflation; Hyperinflation; Hyperinflation
•   Holding; Holding company; Holding; Holdinggesellschaft
•   Holding financiar; Financial holding; Holding financier; Finanzholding
•   Homo oeconomicus
 493
                                                    I
•   Ieşiri (Outputs); Outputs; Sorties; Output
•   Iluzie monetară; Money illusion; Illusion monétaire; Monetäre Illusion
•   Import; Import; Importation; Import/Einfuhr
•   Impozit; Tax; Impôt; Steuer
•   Impozit asupra consumului; Tax on consumption; Impôt sur la consommation; Verbrauchssteuer
•   Impozite directe; Direct taxation; Impôts directs; Direkte Steuern
•   Impozite indirecte; Indirect taxation; Impôts indirects; Indirekte Steuern
•   Impozitul negativ; Negative income tax; Impôt négatif; Negative Steuer
•   Impozitul pe dobândă; Interest tax; Impôt sur intérêt; Zinssteuer
•   Impozitul pe venit; Income tax; Impôt sur revenu; Einkommenssteuer
•   Impozitul pe venitul global; Total income tax; Impôt sur revenu global; Gesamteinkommenssteuer
•   Impozitul pigovian; Pigovian tax; Impôt pigovian; Pigou-Steuer
•   Impunere fiscală; Taxation; Imposition fiscale; Besteuerung
•   Incapacitate de plată; Bankruptcy; Incapacité de payement; Zahlungsunfähigkeit
•   Incertitudine; Uncertainty; Incertitude; Unsicherheit
•   Indexare; Indexation/Index linking; Indexation; Indexierung
•   Indicator economic; Economic indicator; Indicateur économique; Wirtschaftsindikator
•   Indicatorul dezvoltării umane; Human development indicator; Indicateur du développement humain; Indikator der menschlichen Entwicklung
•   Indicatorul von Neumann-Morgenstern; von Neumann-Morgenstem index; Indicateur von Neumann-Morgenstem;Neumann-Morgenstem Indikator
•   Indice; Index; Indice; Index
•   Indicele Bursei de Valori Bucureşti (BET); Bucharest Stock Exchange Index; Indice de la
    Bourse de Bucarest; Index der Bukarester Wertpapierbörse
•   Indicele bursier Financial Times 100; Stock exchange Financial Times index; Indice boursier de Financial Times; Aktienindex der Financial Times
•   Indicele compozit al Bursei de Valori Bucureşti (BET-C); Bucharest Stock Exchange Compozite Index; Indice compozite de la Bourse de Bucarest; Composite Index der Bukarester Wertpapierbörse
•   Indicele condiţiilor monetare; Monetary conditions index; Indice des conditions monétaires; Index der monetären Bedingungen
•   Indicele Dow Jones; Dow Jones index; Indice Dow Jones; Dow Jones Index
•   Indicele Financial Times; Financial Times index; Indice Financial Times; Index der Financial Times
•   Indicele general al preţurilor; General price index; Indice général des prix; Allgemeiner Preisindex
•   Indicele Hirfendahl-Hirschman; Hirfendahl-Hirschman index; Indice Hirfendahl-Hirschman; Hirfendahl-Hirschman Index
•   Indicele individual al preţurilor; Individual price index; Indice individuel des prix; Einzelpreisindex
•   Indicele Laspeyres; Laspeyres index; Indice Laspeyres; Laspeyres-Index
•   Indicele libertăţii economice; Economic freedom Index; Indice de la liberté économique; Index der wirtschaftlichen Freiheit
•   Indicele Nikkei; Nikkei Index; Indice Nikkei; Nikkei-Index
•   Indicele Paasche; Paasche index; Indice Paasche; Paasche-Index
•   Indicele preţurilor; Price index; Indice des prix; Preisindex
•   Indicele preţurilor de consum; Consumer price index/index of retail prices; Indice des prix a la consommation; Index der Verbraucherpreise
•   Indicele sintetic al preţurilor; Aggregate price index; Indice synthétique des prix; Synthetischer Preisindex
 494
Indici bursieri; Stock indexes; Indices boursierrs   •
(de bourse); Börsenindizes
Indicii de evidenţă Financial Times; Financial       •
Times index; Indice d’évidence Financial Times; Evidenzindex der Financial Times                     Ä
Inducţie-deducţie; Induction-déduction; Induction-déduction; Induktion-Deduktion             #
Industria cunoaşterii; Knowledge industry; Industrie dé la connaissance; Kenntnisindustrie Industrializare; Industrialisation; Industriali-     #
sation; Industrialisierung                           #
Industrie; Industry; Industrie; Industrie Industrie extractivă; Mining industry; Industrie     *
extractive; Bergbau
Industrie prelucrătoare; Manufacturing industry;     #
Industrie manufacturière; Verarbeitendes Gewerbe Inerţie inflaţionistă; Inflationary inertia; Inertie #
inflaţioniste; Inflatorische Trägheit Inflaţie; Inflation; Inflation; Inflation Inflaţie anticipată; Forestalled inflation; Inflation anticipée; Erwartete Inflation             *
Inflaţie de creştere; Growth inflation; Inflation de croissance; Wachstumsinflation                    ®
Inflaţie de penurie; Shortage inflation; Inflation de pénurie; Inflation durch Angebotsdefizit Inflaţie prin cerere; Demand pull inflation; Inflation par la demande; Nachfrageinflation         *
Inflaţie prin costuri; Cost push inflation; Inflation par les coûts; Kosteninflation Inflaţie prin monedă; Money supply inflation;        *
Inflation monétaire; Monetäre Inflation Inflaţie structurală; Structural inflation;          #
Inflation structurale; Strukturelle Inflation Informatică economică; Economic informatics; Informatique économique; Wirtschaftsinformatik       9
Informatizare; Informatisation technology; Informatisation; Informatisierung Informaţie; Information; Information; Information Informaţie ascunsă; Hidden information;              *
Information cachée; Verdeckte Information Informaţie asimetrică; Asymmetric information; Information asymétrique; Asymmetrische Information                                          #
Informaţie economică; Economic information; Information économique; Wirtschaftliche Information
Informaţie imperfectă; Imperfect information; Information imparfaite; Imperfekte Information Infrastructură; Infrastructure; Infrastructure; Infrastruktur
Injustiţie socială; Social injustice; Injustesse sociale; Soziale Ungerechtigkeit Inovarea tehnologică; Technological inovation; Inovation technologique; Tehnologische Innovation
Inovaţie; Innovation; Innovation; Innovation Inovaţie financiară; Financial innovation; Innovation financière; Finanzinnovation Insolvabilitate; Insolvency; Insolvabilité; Zahlungsunfähigkeit
Instituţie bugetară; Budgetary institution; Institution budgétaire; Budgetäre Institution Instituţii flnanciar-bancare şi de credit (în S.C.N.); Financial-banking and credit institutions; Institutions fmancières-bancaires et de crédit; Finanz-und Kreditinstitute Instituţionalism;               Institutionalism;
Institutionnalisme; Institutionalismus Integrare economică internaţională; International economic integration; Intégration économique internationale; Internationale wirtschaftliche Integration Integrare economică regională; Regional economic integration; Intégration économique régionale; Regionale wirtschaftliche Integration Integrare socială; Social integration; Intégration sociale; Soziale Eingliederung Integrare socială europeană; European social integration; Intégration sociale éuropéenne; Europäische soziale Eingliederung Integrarea economică în zona Asia-Pacific; Asia-Pacific economic integration; Intégration économique de la zone Asie-Pacifique; Asiatischpazifische Wirtschaftsintegration Integrarea economică latino-americană; Latin-American economic integration; Intégration économique latino-américaine; Lateinamerikanische Wirtschaftsintegration Integrarea economică nord-americană; North-American economic integration; Intégration économique            nord-américaine;      Nord-
amerikanische Wirtschaftsintegration
 495
•   Integrarea economică vest-europeană; West-European economic integration; Intégration économique ouest-éuropéenne; Westeuropäische Wirtschaftsintegration
•   Interdependenţe economice internaţionale; International economic interdependences; Interdépendances économiques internationales; Internationale wirtschaftliche Interdependenz
•   Interese economice; Economic interests; Intérêts économiques; Wirtschaftliche Interessen
•   Intermediar financiar; Financial intermediary; Intermédiaire financier; Finanzmakler
•   Intervenţia economică şi socială a statului; State economic and social intervention; Intervention économique et sociale de l’État; Wirtschaftliche und soziale Intervention des Staates
•   Intrări (Inputs); Inputs; Entrées; Input
• Invenţie; Invention; Invention; Erfindung
• Inversa lui Leontief; Leontief matrix; Matrice inverse de Leontief; Gesamtbedarfmatrix von Leontief
•   Investiţie directă; Direct investment; Investissement directe; Direktinvestition
•   Investiţii; Investments; Investissements; Investitionen
•   Investiţii de portofoliu; Portofolio investment; Investissement de portofeuille; Portofolioinvestition
•   Investiţii externe (străine); Foreign investment; Investissement externe; Ausländische Investitionen
•   Investiţii induse; Induced/passive investments; Investissements induites; Induzierte Investitionen
•   Investiţii private; Private investments; Investissements privées; Private Investitionen
•   Investiţii publice; Public investments; Investissements publiques; Öffentliche Investitionen
•   Investiţii străine directe; Foreign direct investments; Investissements étrangers directes; Direkte Fremdinvestitionen
•   Ipotecă; Mortgage; Hypotèque; Hypothek
•   Ipoteza Bernoulli; Bernoulli‘s hypothesis; Hypothèse Bernoulli; Bemoulli-Hypothese
•   Ipoteza hysteresis; Hysteresis hypothesis; Hypothèse hysteresis; Hysteresis-Hypothese
•   Ipoteza pieţelor eficiente; Competitive markets hypothesis; Hypothese des marchés efficaces (efficientes); Hypothese der effizienten Märkte
•   Ipoteza venitului absolut; Absolute income hypothesis; Hypothèse du revenu absolu; Hypothese des absoluten Einkommens
•   Ipoteza venitului permanent; Permanent income hypothesis; Hypothèse du revenu permanent; Dauereinkommenshypothese
•   Ipoteze privind progresul tehnic; Hypothesis regarding technical progress; Hypothèses concernant le progrès technique; Hypothesen bezüglich dem technischen Fortschritt
•   Ipotezele Matilla; Matilla hypotheses; Hypothèses Matilla; Matilla-Hypothesen
•   Isocost; Isocost; Isocoût; Isokosten
•   Isocuantă; Isoquant; Isoquante; Isoquante
•   Istoria economică; Economic history; Histoire économique; Wirtschaftsgeschichte
•   Istoria gândirii economice; History of economic thinking; Histoire de la pensée économique; Geschichte des wirtschaftlichen Denkens
                                                     A.
                                                     I
•   Împrumut; Loan/Credit; Emprunt/Prêt; Kredit/ Darlehen
•   împrumut de consumaţie; Consumption loan; Emprunt de consommation; Konsumkredit
•   împrumut de folosinţă (comodat); Bank loan; Emprunt d’utilisation; Produktionskredit
• împrumutat; Borrower; Emprunté; Kreditnehmer
•   împrumutător; Lender; Prêteur; Kreditgeber
•   încasare marginală; Marginal revenue; Encaissement marginal; Grenzerlös
•   încasare medie; Average revenue; Encaissement moyen; Durchschnittserlös
•   încasare totală; Total revenue; Encaissement totale; Gesamterlös
•   înclinaţia marginală spre consum; Marginal propensity to consumption; Propension marginale vers consommation; Marginale Konsumneigung
•   înclinaţia marginală spre economii; Marginal propensity to saving; Propension marginale vers d’épargnes; Marginale Sparneigung
 496
•   înclinaţia marginală spre investiţii; Marginal propensity to investments; Propension marginale vers d'investissement; Marginale Investitionsneigung
•   înclinaţia medie spre consum; Average propensity to consumption; Propension moyenne vers consommation; Durchschnittliche Konsumneigung
•   înclinaţia medie spre economii; Average propensity to saving; Propension moyenne vers d'epargnes; Durchschnittliche Sparneigung
•   înclinaţia medie spre lichiditate; Average propensity to liquidity; Propension moyenne vers de liquidité; Durchschnittliche Liquiditätsneigung
•   înclinaţie spre investiţii; Propensity to investisments; Propension vers d’investissements; Investitionsneigung
•   încordare structurală; Structural tension; Tension structurelle; Strukturelle Spannung
•   înscris; Deed/Certificate; Écrit/Acte; Schriftstück
•   întreprindere; Enterprise; Entreprise; Unternehmung
•   întreprinderi individuale; Individually owned enterprises; Entreprises individuelles; Einzeluntemehmungen
•   întreprinderi mari; Large enterprises; Grandes entreprises; Große Unternehmungen
•   întreprinderi mici şi mijlocii; Small and medium sized enterprises; Petites et moyennes entreprises; Kleine und mittlere Unternehmungen
•   întreprinderi-societăţi comerciale; Companies; Entreprises sociétés commerciales; Unternehmungen als Handelsgesellschaften
•   întreprinzător; Entrepreneur; Entrepreneur; Unternehmer
                                                     J
•   Jeton; Counter; Jeton; Spielmarke
•   Jevons, W. Stanley
•   Jinga, Victor
• Jobber; Jobber; Jobber; Börsenhändler
• Joc de bursă; Stock exchange game; Jeu boursier; Börsenspiel
•   Joc de întreprindere; Enterprise game; Jeu d’entreprise; Untemehmensspiel
•   Joint venture; Joint venture; Joint venture; Gemeinschaftsunternehmen
•   Joint venture contractual; Joint ventures contract; Jointventure contractuel; Vertragliches Gemeinschaftsunternehmen
•   Juglar, C.
•   Justiţie comutativă; Commutative justice; Justice commuable; Komutative Justiz
•   Justiţie distributivă; Distributive justice; Justice distributive; Distributive Justiz
•   Justiţie socială; Social justice; Justice sociale; Soziale Justiz
                                                   K
•   Kahn, Richard F.
•   Kaldor, Nicholas
•   Kalecki, Michael
•   Kantorovici, Leonid
•   Keynes, John Maynard
•   Kiriţescu, Costin
•   Klein, Lawrence R.
•   Know-how
•   Kogălniceanu, Mihail
•   Kondratieff, Nicolai D.
•   Koopmans, Tjalling C.
•   Kuznets, Simon S.
                                                    L
•   Laffer, Arthur
•   Laissez-faire; Laissez-faire; Laissez-faire; Laissez-faire
•   Leasing; Leasing; Prêt à bail/Leasing; Leasing
•   Lege antidumping; Antidumping law; Loi antidumping; Das Recht für DumpingbeKämpfung
•   Lege economică; Economic law (principle); Loi économique; Wirtschaftliches Gesetz
•   Lege economică obiectivă; Objective economic law; Loi économique objective; Objektives wirtschaftliches Gesetz
•   Legea creşterii costurilor oportunităţii (relative); Law of increasing the opportunity
497
    cost; Loi du croissance des coûts d’opportunité; Gesetz der auftiehmenden Opportunitätskosten
•   Legea de repartiţie (distribuţie) binomială; Binomial répartition law; Loi binomiale de répartition; Verteilungsgesetz
• Legea de repartiţie Gauss-Laplace (normală); Normal répartition law; Loi de la répartition normale; Gesetz der Normalverteilung
•   Legea de repartiţie yr ; yj Distribution law; Loi de répartition ; Gesetz der yj Verteilung
• Legea debuşeelor (Say); Outlet law (Say’s law); Loi des débouchées; Saysches Gesetz der Absatzmärkte
•   Legea generală a cererii; General law of demand; Loi (générale) de la demande; Allgemeines Gesetz der Nachfrage
• Legea generală a ofertei; General law of supply; Loi (générale) de l’offre; Allgemeines Gesetz des Angebots
•   Legea Goodhart; Goodhart’s law; Loi de Goodhart; Goodhartsches Gesetz
•   Legea Gresham; Gresham’s law; Loi de Gresham; Grcshamsches Gesetz
•   Legea King; King’s law; Loi de King; King-Gesetz
•   Legea numerelor mari; Law of large numbers; Loi des grands nombres; Gesetz der großen Zahlen
•   Legea Okun; Okun’s law; Loi d’Okun; Okunsches Gesetz
•   Legea Petty; Petty’s law; Loi de Petty; Petty-Gesetz
•   Legea populaţiei (Malthus); Malthus’s population law; Loi de la population (de Malthus); Malthussches Bevölkerungsgesetz
•   Legea psihologică fundamentală; The fundamental psychological law; Loi psychologique fondamentale; Fundamental psychologisches Gesetz
•   Legea randamentelor neproporţionale; Law of decreasing retums; Loi de rendements décroissants; Gesetz der unproportionalen Erträge
•   Legea rarităţii; Scarcity law; Loi de la rareté; Knappheitsgesetz
•   Legea utilităţii marginale descrescânde; Law of decreasing marginal utility; Loi de l’utilité
marginale nonproportionnele; Gesetz vom
abnehmenden Grenznutzen
Legea valorii; Law of value; Loi de la valeur;
Wertgesetz
Legea Wagner; Wagner’s law; Loi de Wagner; Wagnersches Gesetz
Legea Walras; Walras’s law; Loi de Walras; Walras-Gesetz
Legi antitrust; Antitrust laws; Loi antitrust; Anti-Trust Gesetz
Legităţile lui Engel; Engel’s laws; Lois d’Engel; Engelsche Gesetze Leontief, Wassily V.
Leu; Romanian LEU; leu; ROL
Lewis, William Arthur
Liber schimb; Free trade; Libre échange; Freier
Austausch
Libera circulaţie a forţei de muncă; Free movement of labour; Libre circulation de la force du travail; Freie Bewegung von Arbeit Libera iniţiativă; Free initiative; Liberté d’action; Freie Initiative Liberalizarea circulaţiei capitalurilor; Dere-gulation of capital movement; Libre circulation des capitaux; Freigabe des Kapitalverkehrs Libertate economică; Economic freedom; Liberté économique; Wirtschaftliche Freiheit Licenţă; Licence; Licence; Lizenz Lichiditate; Liquidity; Liquidité; Liquidität Lichiditate bancară; Banking liquidity; Liquidité bancaire; Bankliquidität Lichiditate financiară; Financial liquidity; Liquidité financière; Finanzielle Liquidität Lichiditate internaţională; International liquidity; Liquidité internationale; Internationale Liquidität
Lichiditate monetară; Cash; Liquidité
monétaire; Monetäre Liquidität
Lichiditate patrimonială; Liquid assets;
Liquidité patrimoniale; Liquidität des Vermögens
Licitaţie; Auction; Enchères; Versteigerung,
Auktion
List, Friedrich
Locaţie de gestiune; Administration leasing/ location; Location de gestion; Vermietung
 498
•   London Interbank Bid Rate (LIBID); London Interbank Bid Rate; London Interbank Bid Rate; London Interbanken-Ankaufszinssatz
•   London Interbank Offered Rate (LIBOR); London Interbank Offered Rate; London Interbank Offered Rate; Londoner Interbanken-Verkaufszinssatz
•   Loterie; Lottery; Loterie; Lotterie
•   Lucas, Robert E. jr.
                                                  M
•   Macroeconomie; Macroeconomics; Macroéconomie; Makroökonomie
•   Macrostabilizare; Macroeconomic stabilisation; Macrostabilisation; Makrostabilisierung
•   Madgearu, Virgil N.
•   Malinschi, Vasile
• Malthus, Thomas Robert
• Management; Management;               Gestion; Management
                           • Management financiar; Financial management; Management financier; Finanzmanagement
• Management participativ; Participatory management; Management participatif; Partizipatives Management
•   Managementul calităţii totale; Total quality management; Management de la qualité totale; Management der totalen Qualität
•   Managementul educaţional; Educational management; Management éducational; Management der Ausbildung
•   Manager; Manager; Manager/Geschäftsführer
•   Manoilescu, Mihail
•   Marcă a fabricii; Brand name/Mark; Marque de fabrique; Betriebsmarke
•   Marcă de comerţ; Trade mark; Marque de commerce; Handelsmarke
• Marea Criză Economică; The Great Depression; Grande Dépression Économique; Große Depression
•   Marfă; Commodity; Marchandise; Ware
•   Marginalism; Marginalism; Marginalisme; Marginalismus
•   Marketing
•   Markowitz, Harry M.
•   Marshall, Alfred
•   Marţian, Pop Dionisie
•   Marx, Karl
•   Marxism; Marxism; Marxisme; Marxismus
•   Masă monetară; Money supply; Masse monétaire; Geld|menge/-volumen
•   Materii prime; Raw materials; Matières premières; Rohstoffe
•   Măsurare economică; Economic measurement; Mesurage économique; Ökonomische Messung
•   Mâna invizibilă; Invisible hand; Main invisible; Unsichtbare Hand
•   McFadden, Daniel
•   Meade, James Edward
•   Mecanism al economiei de piaţă; Market economy mechanism; Mécanisme de F économie du marché; Mechanismus der Marktwirtschaft
•   Mecanism al preţurilor; Price mechanism; Mécanisme des prix; Preismechanismus
•   Mecanism economic; Economic mechanism; Mécanisme économique; Ökonomischer Mechanismus
•   Mecanisme de transmisie; Transmission mechanisms; Mécanismes de transmission; Transmissionsmechanismen
•   Mediu de afaceri al firmei; Firm’s business environment; Environnment de la firme; Betriebliche Umwelt
•   Mediu economic; Economic environment; Environnment économique; Wirtschaftliche Umwelt
•   Mediu natural; Natural environment; Environnement; Natürliche Umwelt
•   Mediul concurenţial normal; Normal competitive environment; Environnement compétitif normal; Normale wettbewerbliche Umwelt
•   Mediul extern al întreprinderii; Exogenous enterprise environment; Environnement extérieur de l’entreprise; Umwelt des Unternehmen
•   Menaje (gospodării); Households; Ménages; Private Haushalte
•   Menger, Carl
•   Mentalitate economică; Economic mentality; Mentalité économique; Wirtschaftliche Anschauung
 499
•   Mercantilism; Mercantilism; Mercantilisme; Merkantilismus
•   Merton, Robert C.
•   Metoda analizei; Analysis method; Méthode d’analyse; Methode der Analyse
• Metoda analizei calitative; Method of qualitative analysis; Méthode d’analyse qualitative;
•   Metoda analizei cantitative; Method of quantitative analysis; Méthode d’analyse quantitative; Methode der quantitativen Analyse
•   Metoda sintezei; Synthesis analysis; Méthode de synthèse; Methode der Synthese
•   Metodă (de cercetare); Research method; Méthode de recherche; Forschungsmethode
• Metodă deductivă; Deductive method; Méthode déductive; Deduktive Methode
•   Metodă inductivă; Inductive method; Méthode inductive; Induktive Methode
•   Metodă istorică; Historical method; Méthode historique; Historische Methode
•   Metodă logică; Logical method; Méthode logique; Logische Methode
•   MezoecQRomie: Intermediate level of economy; Mesoéconomie; Mesoökonomie
•   Microeconomie; Microeconomics; Microéconomie; Mikroökonomie
•   Micromediul economic; Economic (business) microenvironment; Environnement microéconomique; Wirtschaftliche Mikro-Umwelt
•   Migraţia internaţională a forţei de muncă; International labour migration; Migration internationale du travail; Internationale Wanderung der Arbeit
•   Mijloace de producţie; Means of production; Moyens de production; Produktionsmitteln
•   Mijloc de plată; Means of payment; Moyen de payement; Zahlungsmittel
•   Mijloc de schimb; Medium of exchange; Moyen de change; Tauschmittel
•   Mill, John Stuart
•   Miller, Merton H.
•   Minim de trai; Minimum living standard; Minimum de vie; Existenzminimum
•   Mirrlees, James A*
•   Mises, Ludwig yon
•   Mişcarea capitalului; Capital movement; Mouvement du capital; Kapital verkehr
•   Mix-ul de marketing; Marketing mix; Mix de marketing; Marketing-mix
•   Mix-ul de politici economice; Economic policy mix; Mix de politiques économiques; Mix von Wirtschaftspolitik
•   Mladenatz, Gromoslav
•   Mobilitate a capitalului; Capital mobility; Mobilité du capital; Mobilität des Kapitals
•   Mobilitate a muncii; Labour mobility; Mobilité du travail; Mobilität der Arbeit
•   Mobilitate profesională; Professional mobility; Mobilité professionnelle; Berufliche Mobilität
•   Mod de consum; Consumption pattern; Mode de consommation; Konsumweise
•   Mod de producţie; Production mode; Mode de production; Produktionsweise
• Mod de viaţă; Lifestyle; Mode de vie; Lebensweise
• Model al creşterii economice; Model of economic growth; Modèle de la croissance économique; Modell des Wirtschaftswachstums
•   Model econometric; Econometric model; Modèle économétrique; Ökonometrisches Modell
•   Model economic; Economic model; Modèle économique; Wirtschaftliches Modell
•   Modelare matematică; Mathematical modelling; Modèlage matematique; Mathematische Modellbildung
• Modelul Brooking; Brooking model; Modèle de Brooking; Brooking-Modell
•   Modelul de duopol Bertrand; Bertrand’s duopoly model; Modèle de duopole de Bertrand; Bertrand-Dyopolmodell
•   Modelul de duopol Cournot; Cournot’s duopoly model; Modèle de duopol de Cournot; Coumotsches Dyopolmodell
•   Modelul de duopol Stackelberg; Stackelberg’s duopoly model; Modèle de duopole de Stackelberg; Stackelberg- Dyopolmodell
• Modelul Harrod-Domar; Harrod-Domar model ; Modèle de Harrod-Domar; Harrod-Domar-Modell
•   Modelul Klein-Goldberger; Klein-Goldberger model; Modèle de Klein-Goldberger; Klein-Goldberger-Modell
500
•   Modelul Lewis-Fei-Ranis; Lewis-Fei-Ranis model; Modèle de Lewis-Fei-Ranis; Lewis-Fei-Ranis-Modell
•   Modelul Lucas (cu informaţie imperfectă);
    Lucas’s imperfect information model; Modèle de Lucas; Lucas Modell (mit unvollkommener Information)
•   Modelul Mundell-Fleming; Mundell-Fleming model; Modèle Mundell-Fleming; Mundell-Fleming-Modell
•   Modelul Rostow; Rostow’s model; Modèle de Rostow; Rostow-Modell
•   Modelul Solow; Solow’s model; Modèle de Solow; Solow-Modell
•   Modelul Todaro; Todaro’s model; Modèle de Todaro; Todaro-Modell
•   Modelul Walras-Wald; Walras-Wald model; Modèle de Walras-Wald; Walras-Wald Modell
•   Modelul Wicksell-Lindhall; Wicksell-Lindhall voluntary exchange model; Modèle de Wicksell-Lindhall; Wicksell-Lindhall-Modell
•   Modigliani, Franco
• Mondializare; World integration; Mondialisation; Weltumfassungsprozess
•   Mondoeconomie; World economy; Mondo-économie; Weltwirtschaft
•   Monedă; Money; Monnaie; Währung
•   Monetarism; Monetarism; Monétarisme; Monetarismus
•   Monetizare a economiei; Monetization of economy; Monétisation de l’économie; Monetisierung der Wirtschaft
•   Monopol; Monopoly; Monopole; Monopol
•   Monopol bilateral; Bilateral monopoly; Monopole bilatéral; Bilaterales Monopol
•   Monopol natural; Natural monopoly; Monopole naturel; Natürliches Monopol
•   Monopson; Monopsony; Monopsone; Monopson
•   Moratoriu; Moratorium; Moratoire; Moratorium
•   Motivaţia de precauţie; Prudence motivation; Motif de la précaution; Vorsichtsmotiv
•   Motivaţia de speculaţie; Speculative motivation; Motif de la spéculation; Spekulationsmotiv
• Motivaţia de venit; Income motivation; Motif du revenu; Umsatzmotiv
•   Multiplicator; Multiplier; Multiplicateur; Multiplikator
•   Multiplicator al banilor; Money multiplier; Multiplicateur de la monnaie; Geldschöpfungsmultiplikator
•   Multiplicatorii Lagrange; Lagrange multipliers; Multiplicateurs de Lagrange; Lagrange-Multiplikatoren
•   Multiplicatorul bugetar; Budget multiplier; Multiplicateur budgétaire; Haushaltsmultiplikator
•   Multiplicatorul bugetului echilibrat; Balanced budget multiplier; Multiplicateur du budgét équilibré; Multiplikator des ausgeglichenen Haushalts
•   Multiplicatorul cheltuielilor publice; Government expenditure, multiplier; Multiplicateur du dépanses publiques; Staatsausgabenmultiplikator
•   Multiplicatorul fiscal; Fiscal multiplier; Multiplicateur fiscal; Steuer|multiplikator/Fiskal-
•   Multiplicatorul investiţiilor (K); Investments multiplier; Multiplicateur des investissements; Investitionsmultiplikator
•   Muncă; Labour; Travail; Arbeit
•   Muncă abstractă; Abstract labour; Travail abstrait; Abstrakte Arbeit
•   Muncă concretă; Practical labour/work; Travail concret; Konkrete Arbeit
•   Muncă materializată (trecută); Materialised labour; Travail matérialisé; Vergegenständlichte Arbeit
•   Muncă vie; Current labour; Travail vivant; Lebendige Arbeit
•   Mundell, Robert A.
•   Murgescu, Costin
•   Myrdal, Gunnar K.
                                                       N
•   NAÏRU
•   Nash, John F.
•   Naţionalizare; Nationalisation; Nationalisation; Nationalisierung/Verstaatlichung
•   Negociere; Bargain/negotiation; Négociation; Verhandlung
•   Negocieri salariale; Wage bargain; Négociations salariaux; Lohnunterhandlungen
501
•   Neofactori de producţie; Neo-factors; Néofacteurs; Neo-Faktoren
•   Neoimperialism; Neo-imperialism; Néoimpérialisme; Neoimperialismus
•   Neokeynesism; Neo-keynesism; Néo-keynésisme; Neokeyenesianismus
•   Neoliberalism; Neo-liberalism; Néo-liberalisme; Neoliberalismus
•   Neutralitate bugetară; Budget neutrality; Neutralité budgétaire; Haushaltsneutralität
•   Neutralitate fiscală; Fiscal neutrality; Neutralité fiscale; Fiskalneutralität
•   Neutralitatea monedei; Money neutrality; Neutralité de la monnaie; Neutralität der Währung
•   Nevoi (preferinţe) umane; Human needs; Besoins humaines; Menschliche Bedürfnisse
•   New Deal
•   Nivel al dezvoltării economice; Level of economic development; Niveau de développement économique; Niveau der Wirtschaftsentwicklung
•   Nivel de trai; Living standard; Niveau de vie; Lebensstandard
•   Noii clasici; Neo-classicists; Nouveaux classiques; Neoklassiker
•   Nonexcluderea; Non-excludability; Nonexclusion; Nicht-Ausschluß
•   Nonrivalitate (a bunurilor); Non-rivalry; Non-rivalité (des biens); Nicht-Rivalität (der Güter)
•   North, Douglas C.
•   Noua economie; New economics; Nouvelle économie; Neue Ökonomik
•   Noua macroeconomie clasică; New classical macroeconomics; Nouvelle macroéconomie classique; Neue klassische Makroökonomik
•   Noua microeconomie; New microeconomics; Nouvelle microéconomie; Neue Mikroökonomik
•   Noua paradigmă economică; The new economic paradigm; Nouvelle paradigme économique; Neues wirtschaftliches Paradigma
•   Noua teorie a creşterii; The new theory of growth; Nouvelle croissance économique; Neue Wachstumstheorie
•   Noul protectionism; The new protectionism; Nouveau protectionnisme; Neues Protektionismus
•   Noul sistem de rating bancar şi avertizare timpurie; The new rating and early warning system; Nouveau système de ratio (rating) bancaire et prévention précoce; Neues System für Bankenbewertung und frühzeitige Warnung
•   Noul stat industrial; New industrialised state; Nouvel état industrial; Neuer Industriestaat
•   Numéraire; Numeraire; Numéraire; Standardgut
                                                     o
•   Obiect al proprietăţii; Property asset; Objet de la propriété; Vermögensgegenstand
•   Obligaţiune; Bond; Obligation; Anleihe/ Obligation
• Obligaţiune convertibilă în acţiuni; Convertible bond; Obligation convertible en actions; Wandelschuldverschreibung
•   Obligaţiune indexată; Index-linked bond; Obligation indexée; Indexierte Anleihe
•   Obligaţiune participativă; Participatory bond; Obligation participative; Gewinnschuldverschreibung
•   Obligaţiune Samurai; Samurai bonds; Obligation Samurai; Samurai-Anleihe
•   Obligaţiune Yankee; Yankee bonds; Obligation Yankée; Yankee-Anleihe
•   Obstacole netarifare; Non-tariff barriers; Barrières non-tarifaires; Nicht-tarifäre Hindernisse
•   Obstacole tarifare; Tariff barriers; Barrières tarifaires; Tarifäre Hindernisse
•   Ocuparea deplină a forţei de muncă; Full employment; Plein emploi; Vollbeschäftigung der Arbeitskraft
•   Ocuparea forţei de muncă; Employment; Emploi du travail; Beschäftigung der Arbeitskraft
•   Ofertă; Supply; Offre; Angebot
• Ofertă agregată; Aggregate supply; Offre agrégé; Gesamtwirtschaftliches Angebot
•   Ofertă complementară; Complementary supply; Offre complémentaire; Komplementäres Angebot
•   Ofertă de capital; Supply of capital; Offre de capital; Kapitalangebot
•   Ofertă de monedă; Supply of money; Offre de monnaie; Geldangebot
 502
•   Ofertă de muncă; Supply of labour; Offre de travail; Arbeitsangebot
•   Ofertă de titluri financiare; Supply of financial items/securities; Offre des titres financiers; Wertpapierangebot
•   Ofertă de valută; Supply of foreign currency; Offre des dévises; Devisenangebot
•   Ofertă efectivă; Actual supply; Offre effective; Effektives Angebot
•   Ofertă elastică; Elastic supply; Offre élastique; Elastisches Angebot
•   Ofertă globală; Total supply; Offre globale; Gesamtwirtschaftliches Angebot
•   Ofertă inelastică; Inelastic supply; Offre inélastique; Unelastisches Angebot
• Ofertă publica de cumpărare; Public purchasing supply; Offre publique d’achat; Öffentliches Übemahmenangebot
•   Ofertă publică de schimb; Take-over bid; Offre publique d’achat; Öffentliches Umtauschangebot
•   Oficiul Naţional al Registrului Comerţului; Register of National Trade Companies; Office National du Régistre du Commerce; Nationales Amt des Handelsregisters
•   Ohlin, Bertil Gotthard
•   Okita, Saburo
•   Oligopol; Oligopoly; Oligopole; Oligopol
•   Oligopson; Oligopsony; Oligopsone; Oligopson
•   Open market
•   Operaţiuni asupra bunurilor economice; Goods transactions; Opérations sur les^biens et services; Aktivitäten in Bezug auf wirtschaftliche Güter
•   Operaţiuni bursiere; Stock-exchange transactions; Opérations boursières; Börsengeschäfte
•   Operaţiuni de leasing; Leasing operations; Opérations de leasing/prêt à bail; Leasing-Aktivitäten
• Operaţiuni de repartiţie; Distribution operations; Opérations de répartition; Verteilungsaktivitäten
•   Operaţiuni economice; Economic operations; Opérations économiques; Wirtschaftliche Aktivitäten
•   Operaţiuni financiare; Financial operations; Opérations financières; Finanzierdngsaktivitäten
•   Operaţiuni valutare; Foreign currency transactions; Opérations de change; Devisengeschäfte
•   Operaţiuni valutare complexe; Complex foreign currency transactions; Opérations complexes de change; Komplexe Devisengeschäfte
•   Operaţiuni valutare la termen; Futures currency transactions; Opérations de change à terme; Devisentermingeschäfte
•   Operaţiuni valutare la vedere; Spot currency transactions; Opérations de change au comptant; Devisenkassageschäfte
•   Optim al consumatorului; Consumer’s optimum; Optimum du consommateur; Optimum des Konsumenten
•   Optim al producătorului; Producer’s optimum; Optimum du producteur; Optimum des Produzenten
•   Optimizare; Optimisation; Optimisation; Optimierung
•   Optimul Pareto; Pareto optimum; Optimum de Pareto; Pareto-Optimum;
•   Opţiune; Choice/option; Option; Option
•   Ordin de plată; Payment order; Ordre de payement; Zahlungsanweisung
•   Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.); Organisation for Economic Cooperation and Development; Organisation de Coopération et Développement Économique; Organisation für Wirtschaftliche Zusammenarbeit und Entwicklung
•   Organizaţia Mondială a Comerţului; World Trade Organisation; Organisation Mondiale du Commerce; Welthandelsorganisation
• Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.); United Nations Organisation; Organisation des Nations Unies (l’O.N.U.); Organisation der Vereinten Nationen
•   Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO); Food and Agricultural United Nations Organisation;
    . Organisations des Nations Unies pour l’Alimentation et l’Agriculture; Weltnährungs-organisation
•   Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.); Organisation of the Petroleum Export
503
    Countries; Organisation des Pays Exportateurs de Pétrole; Organisation der Erdöl exportierenden Länder
• Organizaţie economică; Economic organisation; Organisation économique; Wirtschaftliche Organisation;
•   Organizaţie virtuală; Virtual organization; Organisation virtuelle; Virtuelle Organisation
•   Organizaţii economice internaţionale; International economic organisations; Organisations économiques internationales; Internationale Wirtschaftsorganisationen
•   Organizaţii economice naţionale; National economic organisations; Organisations économiques nationales; Nationale Wirtschaftsorganisationen
•   Orizont economic; Economic horizon; Horizon économique; Wirtschaftshorizont
•   Oscilator; Oscillator; Oscillateur; Oszillator
•   Overdraft; Overdraft; Découvert; Überziehung
•   Overshooting
                                                      p
•   Pământ (natura); Land (nature); Terre (nature); Boden (Natur)
•   Pachet de acţiuni; Shareholding; Paquet d’actions; Aktienpaket
•   Paradigmă; Economics paradigm; Paradigme; Paradigma (der Wirtschaftswissenschaft)
•   Paradis fiscal; Fiscal paradise; Paradis fiscal; Steueroase
•   Paradox economic; Economic paradox; Paradoxe économique; Wirtschaftparadoxon
•   Paradoxul Allais; Allais paradox; Paradoxe d’Allais; Allais-Paradoxon
•   Paradoxul Arrow; Arrow paradox; Paradoxe d’Arrow; Arrow-Paradoxon
•   Paradoxul Condorcet; Condorcet paradox; Paradoxe de Condorcet; Condorcet-Paradoxon
•   Paradoxul economisirii; Paradox of thrift; Paradoxe de l’épagne; Sparparadoxon
•   Paradoxul Giffen; Giffen paradox; Paradoxe de Giffen; Giffen-Paradoxon
• Paradoxul Leontief; Leontief paradox; Paradoxe de Leontief; Leontief-Paradoxon
•   Paradoxul productivităţii; Paradox of production; Paradoxe de la productivité; Produktivitätsparadoxon
•   Paradoxul productivităţii tehnologiilor informaţionale; IT paradox; Paradoxe des technologies informationelles; Paradoxon der Informationstechnologien
•   Paradoxul Rugină; Rugina Paradox; Paradoxe de Rugina; Rugină-Paradoxon
•   Paradoxul Scitovski; Scitovski paradox; Paradoxe de Scitovski; Scitovski-Paradoxon
•   Paradoxul valorii; Value paradox; Paradoxe de la valeur; Wertparadoxon
•   Paradoxul Veblen; Veblen Paradox; Paradoxe de Veblen; Veblen-Paradoxon
•   Pareto, Vilfredo Frederico
•   Paritate; Parity; Parité; Parität
• Paritate fixă; Fixed parity; Parité fixe; Fixe Parität
•   Paritate glisantă; Gliding parity; Parité glissantes; Gleitende Parität
•   Parte socială; Share; Part sociale; Kapitalanteil
•   Parteneriat; Partnership; Partenairiat; Partnerschaft
•   Pasager clandestin; Free-rider/clandestine passenger; Passager clandestin; Frei|fahrer/ Trittbrett-
•   Patrimoniu; Patrimony; Patrimoine; Vermögen
•   Patron; Employer/Boss; Patron; Patron/ Arbeitsgeber
•   Patronat; Association of employers; Patronat; Patronat/Unternehmertum
•   Pensie; Pension; Pension (Retraite); Rente
•   Perioada de graţie; Grace period; Période de grace; Begünstigungsperiode
•   Perroux, François
•   Persoană juridică; Legal person; Personne juridique; Juristische Person
•   Petty, William
•   Piaţa Comună a Americii de Sud
    (MERCOSUR); South American Common Market; Marché Commun d’Amérique du Sud (MERCOSUR); Gemeinsamer Markt im Südlichen Lateinamerika
•   Piaţa muncii; Labour market; Marché du travail; Arbeitsmarkt
 504
•   Piaţa politică; Politic market; Marché politique; Politischer Markt
•   Piaţa titlurilor necotate (RASDAQ); Nonquoted stock market (Romanian Acquisition Dealers Automatic Quotation); Marché des valeurs non cotées (à la bourse) RASDAQ; Außerbörslicher Markt (RASDAQ)
•   Piaţă; Market; Marché; Markt
•   Piaţă a bunurilor materiale şi a serviciilor; Goods and services market; Marché des biens et services; Markt der Güter und Dienstleistungen
•   Piaţă a capitalului; Capital market; Marché du capital; Kapitalmarkt
•   Piaţă a educaţiei; Education market; Marché de l’éducation; Ausbildungsmarkt
•   Piaţă a factorilor de producţie; Factors of production (inputs) market; Marché des facteurs (de production); Faktorenmarkt
•   Piaţă contestabilă; Contestable market; Marché contestable; Strittiger Markt
•   Piaţă disputabilă; Contestable market; Marché disputable; Bestreitbarer Markt
•   Piaţă financiară; Financial market; Marché financier; Finanzmarkt
•   Piaţă forward; Forward market; Marché a terme; Forward-Markt
•   Piaţă interbancară; Interbank market; Marché interbancaire; Interbankenmarkt
•   Piaţă locală; Local market; Marché local; Lokaler Markt
•   Piaţă mondială; World market; Marché mondial; Weltmarkt
•   Piaţă monetară; Money market; Marché monétaire; Geldmarkt
•   Piaţă naţională; National market; Marché national; Binnenmarkt
• Piaţă neagră; Underground/black market; Marché noir; Schwarzmarkt
•   Piaţă specializată; Specialised market; Marché spécialisé; Spezialisierter Markt
•   Piaţă spot; Spot market; Marché au comptant; Spot-Markt
•   Piaţă unică; Single market; Marché unique; Einheitsmarkt
•   Piaţă universală; Universal market; Marché universel; Universalmarkt
•   Piaţă valutară; Foreign currency market; Marché des changes; Devisenmarkt
•   Pigou, Arthur Cecil
•   Plan; Plan; Plan; Plan
•   Planificare; Planning; Planification; Planung
•   Planificare imperativă; Compulsory planning; Planification impérative; Imperative Planung
•   Planificare incitativă; Stimulating planning; Planification incitative; Anstiftende Planung
•   Planificare indicativă; Indicative planning; Planification indicative; Indikative Planung
•   Planificare strategică; Strategic planning; Planification stratégique; Strategische Planung
•   Planul Brady; Brady plan; Plan Brady; Brady-Plan
•   Planul Keynes; Keynes Plan; Plan de Keynes; Keynesianischer Plan
•   Planul Marshall; Marshall Plan; Plan Marshall; Marshall-Plan
•   Plasament; Investment/placement; Placement; Anlage
•   Plasament financiar; Financial placement; Placement financier; Finanzanlage
•   Plăţi de transfer; Transfer payments; Payements de transfert; Transferzahlungen
•   Plăţi internaţionale; International payments; Payements internationaux; Internationale Zahlungen
•   Plusvaloare; Surplus value; Plus-value; Mehrwert
•   Plusvaloare absolută; Absolute surplus value; Plus-value absolue; Absoluter Mehrwert
•   Plusvaloare relativă; Relative surplus value; Plus-value relative; Relativer Mehrwert
•   Poli de creştere economică; Economic growth poles; Pôles de croissance économique; Polen des Wirtschaftswachstums
•   Politica agricolă comunitară; Polity agricultural (CAP); Politique agricole communitaires; Gemeinsame Agrarpolitik
•   Politica promoţională; Promotion policy; Politique promotionelle; Förderungspolitik
•   Politica stop-go; Stop and go policy; Politique stop-go; Stop-go-Politik
•   Politică a cererii; Demand policy; Politique de la demande; Nachfragepolitik
 505
 •   Politică a nivelului de trai; Standard of life policy; Politique du niveau de vie; Lebensstandardpolitik
 •   Politică a ocupării; Employment policy; Politique de l’emploi; Beschäftigungspolitik
 •   Politică a ofertei; Supply side policy; Politique de l’offre; Angebotsorientierte Politik
 •   Politică agricolă (agrară); Agricultural policy; Politique agricole; Agrarpolitik
 •   Politică anticriză; Antislump policy; Politique anti-crise; Antikrisenpolitik
 •   Politică anticriză de rigoare; Tight antislump policy; Politique cyclique de rigueur; Antizyklische Politik bei Boom
 •   Politică antiinflaţionistă; Antiinflation policy; Politiques anti-inflationnistes; Anti inflationistische Politik
 •      Politică antişomaj; Anti-unemployment policy; Politique anti-chômage; Politik gegen Arbeitslosigkeit
 •   Politică antitrust; Antitrust policy; Politique aiiü-trust; Anti-Trust Politik
 •   Politică bugetară; Budgetary policy; Politique budgétaire; Haushaltspolitik
 •   Politică comercială; Trade policy; Politique commercialle; Handelspolitik
 •   Politică conjuncturală; Conjunctural policy; Politique conjoncturelle; Konjunkturpolitik
 •   Politică de mediu; Environmental policy; Politique de l’environnement; Umweltpolitik
 •   Politică de relansare; Expansion policy; Politique de la reprise; Expansive Konjunkturpolitik
 •   Politică de relansare prin credit; Expansion credit policy; Politique de la reprise par le crédit; Expansive Konjunkturpolitik durch Kreditgewährung
 •   Politică de relansare prin ofertă; Supply expansion policy; Politique de la reprise par l’offre; Expansive Konjunkturpolitik durch Angebot
 •   Politică de venituri; Income policy; Politique des revenus; Einkommenspolitik
 •   Politică economică; Economic policy; Politique économique; Wirtschaftspolitik
 •  Politică fiscală; Fiscal policy; Politique fiscale; Fiskalpolitik
 •  Politică industrială; Industrial policy; Politique industrielle; Industriepolitik
 •  Politică monetară; Monetary policy; Politique monétaire; Geldpolitik
 •  Politică socială; Social policy; Politique sociale; Sozialpolitik
 •  Politici macroeconomice; Macroeconomic policies; Politique macroéconomiques; Makroökonomische Politik
 •  Politici regionale active; Regional active
    policies; Politiques actives régionales; Aktive régionale Politik                       '
 •  Poliţă; Bill; Traite; Wechsel
 •  Poliţă de asigurare; Insurance bill; Traite d’assurance; Versicherungsschein
 •  Poliţă inversă; Reverse bill; Traite à l’inverse; Gegenläufiger Wechsel
 •  Poluare; Pollution; Nuisance; (Be)schädigung
 •  Populaţie; Population; Population; Bevölkerung
 •  Populaţie activă disponibilă; Potentially economical active population; Population active disponible; Erwerbspersonen
 •  Populaţie ocupată; Employed population; Population occupée; Erwerbstätige/Beschäftigte
 •  Populaţie totală; Total population; Population totale; Einwohnerzahl
 •  Portofoliu; Portfolio; Portfeuille; Portefeuille
 •  Postolache, Tudorel Tudorache
 •  Poststabilizare; Post-stabilisation; Post-stabilisation; Post-Stabilisierung
 •  Potenţial economic; Economic potential; Potentiel économique; Wirtschaftspotential
 •  Prag de rentabilitate; Breakeven point; Seuil de rentabilité; Rentabilitätsschwelle
 •  Pragul sărăciei; Poverty line/threshold; Seuil de la pauvreté; Armutschwelle
 •  Prebisch, Raul
 •  Preferinţă de timp; Time preference; Préférence de temps; Zeitpräferenz
 •  Preferinţe economice ale întreprinzătorului;
    Entrepreneur’s economic preferences; Préférences économiques de l’entrepreneur; Wirtschaftliche Präferenzen des Unternehmers
506
Preferinţe pentru lichiditate; Preference for liquidity; Préférence pour la liquidité; Liquiditätspräferenzen
Preferinţe revelate; Revealed preferences; Préférences revelées; Offenbarte Präferenzen Premiul Nobel; Nobel Prize; Prix Nobel; Nobelpreis Premiul pentru risc; Risk premium; Prime de risque; Risikoprämie
Presiune fiscală; Fiscal pressure; Pression fiscale; Steuerdruck
Prestări de servicii; Service supplying; Prestation des services; Gewährung von Dienstleistungen Preţ; Price; Prix; Preis
Preţ al obligaţiunii; Bond price; Prix de
l’obligation; Kurs der Anleihe
Preţ al pământului; Land price; Prix de la terre;
Bodenpreis
Preţ de cost; Cost; Coût de revient; Kosten
Preţ de monopol; Monopoly price; Prix
de monopole; Monopolpreis
Preţ de producţie; Production price; Prix de
production; Produktionspreis
Preţ de rezervare; Reserve price; Prix de
réservation; Reservierungspreis
Preţ hedonic; Hedonic price; Prix hédonique;
Hedonistischer Preis
Preţ liber de piaţă; Free (flexible) market price; Prix libre de marché; Freier Marktpreis Preţ-plafon; Ceiling price; Prix plafond; Höchstpreis
Preţ relativ; Relative price; Prix rélatif; der Relationspreis
Preţ-umbră; Shadow price; Prix ombre; Schattenpreis
Preţul pieţei; Market price; Prix du marché; Marktpreis
Preţuri absolute; Absolute prices, Prix cour ents
(absolus); Absolute Preise
Preţuri administrate; Administrated prices; Prix
administrés; Administrierte Preise
Preţuri agricole; Agricultural prices; Prix
agricoles; Agrarpreise
Preţuri constante; Constant prices; Prix constants; Konstante Preise Preţuri curente (de piaţă); Current prices; Prix courants; Jeweilige Preise
•   Preţuri minime orientative; Guide minimum prices; Prix minimums d’orientation; Minimale Auskunftspreise
•   Preţuri nominale; Nominal prices; Prix nominatifs; Nominale Preise
•   Preţuri Ramsey; Ramsey prices; Prix Ramsey; Ramsey-Preise
•   Preţuri reale; Real prices; Prix réels; Reale Preise
•   Preţuri relative; Relative prices; Prix relatifs; Relative Preise
•   Preţuri subvenţionate; Subsidized prices; Prix subventionnés; Subventionierte Preise
•   Preţuri unice; Unique prices; Prix uniques; Einheitliche Preise
•   Previziune economică; Economic forecasting; Prévision économique; Wirtschaftliche Vorhersehung
•   Primă de risc; Risk premium; Prime de risque; Risikoprämie
•   Principiul acceleratorului; Accelerator principle; Principe de l’accélérateur; Akzeleratorprinzip
•   Principiul actualizării; Updating principle; Principe de l’actualisation; Prinzip der Aktualisierung
•   Principiul ajustării stocului de capital; Capital stock adjustment principle; Principe de l’ajustement du stock de capital; Prinzip der Anpassung des Kapitalbestands
•   Principiul avantajului absolut; Principie of absolute advantage; Principe de l’avantage absolu; Prinzip des absoluten Vorteils
•   Principiul avantajului comparativ; Principle of comparative advantage; Principe de l’avantage comparatif; Prinzip des komparativen Vorteils
•   Principiul lui le Chatelier; Le Chatelier’s principle; Principe Chatelier; Chatelier-Prinzip
•   Principiul multiplicatorului; Multiplier principle; Principe du multiplicateur; Multiplikatorprinzip
•   Privatizare; Privatization; Privatisation; Privatisierung
•   Privaţiune; Deprivation; Privation; Entbehrung
•   Probabilitate; Probability; Probabilité; Wahrscheinlichkeit
507
•   Problema generală a economiei; General problem of economics; Problème général de l’économie; Allgemeine Frage der Wirtschaft
•   Procedeul de filtrare (Kalman); Kalman’s filter procedure; Procédé de filtrage de Kalman; Kalman-Filterverfahren
•   Proces de producţie; Production process; Processus de production; Produktionsprozess
•   Proces economic; Economic process; Processus économique; Wirtschaftsprozess
•   Proces Markov; Markov process; Processus Markov; Markov-Prozess
•   Proces stochastic; Stochastic process; Processus stochastic; Stochastisches Prozess
• Producător; Producer; Producteur; Produzent
• Productivitate a factorilor de producţie; Productivity of factors of production; Productivité des facteurs; Produktivität der Produktionsfaktoren
• Productivitate aparentă; Apparent productivity; Productivité apparente; Scheinbare Produktivität
•   Productivitate globală; Total productivity; Productivité globale; Globale Produktivität
•   Productivitate marginală; Marginal productivity; Productivité marginale; Marginale Produktivität
•   Productivitate medie; Average productivity; Productivité moyenne; Durchschnittliche Produktivität
•   Productivitate parţială; Partial productivity; Productivité partielle; Partielle Produktivität
•   Productivitatea capitalului; Productivity of capital; Productivité du capital; Kapitalproduktivität
•   Productivitatea muncii; Productivity of labour; Productivité du travail; Arbeitsproduktivität
•   Productivitatea pământului; Productivity of land; Productivité de la terre; Bodenproduktivität
•   Producţie globală; Total production; Production globale; Globale Produktion
• Producţie netă; Net production; Production nette; Nettoproduktion
•   Producţie potenţială; Potential production; Production potentielle; Potentielle Produktion
•   Produs; Product; Produit; Produkt
Produs disponibil; Disposable product; Produit disponible; Verfügbares Produkt Produs final; Final product; Produit final; Endprodukt
Produs global; Total product; Produit global; Gesamter Produktionswert Produs global brut; Gross total product; Produit global brut; Bruttoproduktionswert Produs global net; Net total product; Produit global net; Nettoproduktionswert Produs intern brut (P.I.B.); Gross domestic product; Produit intérieur brut; Bruttoinlandsprodukt
Produs intern net; Net domestic product; Produit intérieur net; Nettoinlandsprodukt Produs marginal; Marginal product; Produit marginal; Grenzertrag
Produs naţional brut; Gross national product; Produit national brut; Bruttosozialprodukt Produs naţional net; Net national product; Produit national net; Nettosozialprodukt Produs social total; Social total product; Produit social total; Sozialprodukt (im System der Materiellen Produktion)
Produs total al resursei variabile; Variable asset total product; Produit total de la ressource variable; Gesamtertrag der variablen Ressource Produse multiple; Multiple products; Produits multiples; Mehrfache Produkte Profit; Profit; Profit; Gewinn/Profit Profit admis; Admitted profit; Profit admis; Zulässiger Gewinn
Profit contabil; Accounting profit; Profit comptable; Buchgewinn
Profit legitim sau legal; Legal profit; Profit légitime; Gesetzmäßiger Gewinn Profit nelegitim sau nelegal; Non-legal profit; Profit illégitime; Außergesetzlicher Gewinn Profit normal; Normal profit; Profit ordinaire; Normaler Gewinn
Profitabilitate; Profitability; Profitabilité; Profitabilität
Prognoză economică; Economic prognosis; Prévision économique; Wirtschaftliche Prognose
508
•   Program de consum; Consumption program; Programme de consommation; Verbrauchsplan
•   Programare economică; Economic planning; Programmation économique; Ökonomische Programmierung
•   Programare liniară; Linear programming; Programmation linéaire; Lineare Programmierung
•   Programe heterodoxe; Heterodox programmes; Programmes hétérodoxes; Heterodoxe Programme
•   Progres economic; Economic progress; Progrès économique; Wirtschaftlicher Fortschritt
•   Progres tehnic; Technical progress; Progrès technique; Technischer Fortschritt
•   Prohibiţie; Prohibition; Prohibition; Prohibition
•   Proprietar; Owner; Propriétaire; Eigentümer/ Besitzer
• Proprietate; Property; Propriété; Eigentum/ Besitz
• Proprietate de stat de domeniu privat (proprietate publică); State’s private ownership; Propriété privée de l’État; Privateigentum des Staates
•   Proprietate de stat de domeniu public (proprietate publică); State’s public ownership; Propriété publique de l’État; Öffentliches Eigentum des Staates
•   Proprietate funciară; Land property; Propriété foncière; Grundbesitz
•   Proprietate industrială; Industrial property; Propriété industrielle; Industrielles Eigentum
•   Proprietate intelectuală; Intellectual property; Propriété intellectuelle; Geistiges Eigentum
•   Proprietate particulară (privată); Private property; Propriété privée; Privateigentum
•   Proprietate publică; Public property; Propriété publique; Staatseigentum
•   Protecţia mediului; Environment protection; Protection de l’environnement; Umweltschutz
•   Protecţie socială; Social security; Sécurité sociale; Sozialer Schutz
•   Protecţionism; Protectionism; Protectionnisme; Protektionismus
•   Pugna, Dumitru
•   Puncte critice; Critical points; Points critiques; Kritische Punkte
•   Putere de cumpărare a banilor; Money purchasing power; Pouvoir d’achat de la monnaie; Kaufkraft des Geldes
•   Putere economică; Economic power; Pouvoir économique; Wirtschaftliche Macht
•   Putere monopolistă; Monopoly power; Puissance monopoliste; Monopolmacht
                                                       Q
•   Quasi-bani; Near money; Quasi monnaie; Quasi-Geld
•   Quesnay, François
•   Quotas
                                                       R
•   Rabat comercial; Trade discount; Rabais commercial; Handelsabschlag/Rabatt
•   Ramură economică; Economic branch; Branche économique; Wirtschaftszweig
•   Randament; Output; Rendement; Leistungsfáhigkeit/Rendite
•   Randament al unui activ financiar; Financial asset’s efficiency; Rendement d’un actif financier;. Rendite eines Finanztitels
•   Randament economic; Economic efficiency; Rendement économique; Wirtschaftliche Leistungsfähigkeit
•   Randament factorial crescător; Increasing factorial productivity; Rendement marginal croissant; Aufnehmender Grenzertrag eines Faktor
•   Randament factorial descrescător; Decreasing factorial productivity; Rendement marginal décroissant; Abnehmender Grenzertrag eines Faktors
•   Randament tehnic; Technical return; Rendement technique; Technische Leistungsfähigkeit
•   Randamente de scară (de dimensiune); Returns to scale; Rendements d’échelle; Skalenerträge
•   Randamente de scară constante; Constant economies of scale; Rendements d’échelle constants; Konstante Skalenerträge
•   Randamente de scară crescătoare; Increasing economies of scale; Rendements d’échelle croissants; Aufnehmende Skalenerträge
Randamente de scară descrescătoare;
Decreasing economies of scale; Rendements d’échelle décroissants; Abnehmende Skalenerträge
Randamentul capitalului; Capital productivity; Rendement du capital; Leistungsfähigkeit des Kapitals
Raportul capital-muncă; Capital/labour ratio; Rapport capital/travail; Kapital/Arbeit Verhältnis Raritate; Scarcity; Rareté; Knappheit RASDAQ
Rata consumului; Consumption rate; Ratio de
consommation; Konsumquote
Rata de refinanţare bancară; Repayment ratio;
Taux de refinancement bancaire;
Refinänzierungsrate
Rata dobânzii; Interest rate; Taux d’intérêt; Zinssatz
Rata economiilor; Savings rate; Taux d’épargnes; Sparquote
Rata inflaţiei; Inflation rate; Taux d’inflation; Inflationsrate
Rata investiţiei; Investment rate; Taux d’investissement; Investitionsneigung Rata investiţiei marginale; Marginal investment rate; Taux d’investissement marginal; Marginale Investitionsneigung
Rata lichidităţii generale; General liquidity rate; Taux de la liquidité générale; Liquidität dritten Grades
Rata lichidităţii imediate; Immediate liquidity rate; Taux de la liquidité immédiate; Liquidität zweiten Grades
Rata lichidităţii monetare; Cash liquidity rate; Taux de la liquidité monétaire; Liquidität ersten Grades
Rata marginală de impozitare; Marginal rate of taxation; Taux marginal d’impôt; Marginale Steuerquote
Rata naturală a şomajului; Natural rate of unemployment; Taux naturel de chômage; Natürliche Arbeitslosenquote Rata profitului; Rate of return; Taux de rentabilité; Profitrate
Rata pură a dobânzii; Pure interest rate; Taux d’intérêt pure; Reiner Zinssatz
•   Rata rescontului; Rediscount rate; Taux de réescompte; Rediskontsatz
•   Rata scontului; Discount rate; Taux d’escompte; Diskontsatz
•   Rata şomajului; Unemployment rate; Taux de chômage; Arbeitslosenquote
•   Rata von Neumann; Von-Neumann rate; Taux de von Neumann; Von Neumann-Rate
•   Rată de capitalizare; Capitalisation rate; Taux de capitalisation; Kapitalisierungssatz
•   Rată de creştere; Growing rate; Taux de croissance; Wachstumsrate
•   Rată de impunere fiscală; Tax rate; Taux d’impôt; Steuerquote
•   Rată de participare; Participation rate; Taux de participation; Beteiligungsrate
•   Rată de recuperare a investiţiei în capitalul uman; Human capital rate of return; Taux de récupération de l’investissement en capital humain; Effektivverzinsung der Investition in Humankapital
•   Rată de schimb; Rate of exchange; Taux de change; Wechselkurs
• Rată de schimb fixă; F ixed rate of exchange; Taux de change fix; Fester Wechselkurs
•   Rată de schimb flexibilă; Floating exchange rate; Taux de change flottant; Flexibler Wechselkurs
•   Rată internă de recuperare a investiţiei în capitalul uman; Internai rate of return for investment in human capital; Taux interne de récupération de l’investissement en capital humain; Interner Zinsfuß der Investition in Humankapital
•   Rată internă de rentabilitate; Internal rate of profitability; Taux interne de rentabilité; Interner Zinsfuß/Effektiwerzinsung
•   Rată marginală de substituţie a bunurilor de consum; Marginal rate of substitution; Taux marginal de substitution des biens; Marginale Substitutionsrate der Konsumgüter
• Rată marginală de substituţie tehnică; Marginal rate of technical substitution; Taux marginal technique de substitution; Marginale technische Substitutionsrate
•   Ratingul riscului de ţară; Rating risk; Rating de risque du pays; Beurteilung des Landesrisiko
510
Raţionalitate (economică); Economic rationality; Rationalité économique; (wirtschaftliche) Rationalität
Raţionament (economic); Economic reasoning; Raisonnement économique; Beweisführung Răducanu, Ion
Război al preţurilor; Price war; Guerre des prix; Preiskampf
Război comercial; Trade war; Guerre commercial; Wirtschaftskrieg
Realocarea resurselor; Reallocation of resources; Réallocation des ressources; Reallokation der Ressourcen Recensământ; Census; Recensement; (Volks) Zählung
Recesiune economică; Economic recession; Récession économique; Wirtschaftliche Rezession Reciclare; Recycling/retraining; Recyclage; Recycling
Reciclare profesională; Professional retraining; Recyclage professionnelle; Berufliche Fortbildung Reciclarea resurselor materiale şi energetice; Raw materials and energetical resources recycling; Recyclage des ressources naturelles; Recycling der materiellen und energetischen Ressourcen Reclamă; Advertising; Réclame; Werbung Reconversie profesională; Professional reconvention; Reconversion professionnelle; Berufliche Umschulung Redevenţă; Royalty; Redevance; Grundzins Redistribuire; Redistribution; Redistribution; Umverteilung
Redistribuire a resurselor; Resources
réallocation; Redistribution des ressources;
Umverteilung der Ressourcen
Redistribuire a veniturilor; Income
redistribution; Redistribution des revenus;
Einkommensumverteilung
Reducerea cererii; Demand decrease; Reduction
de demande; Nachfragesenkung
Reducerea ofertei; Supply decrease; Reduction
d’offre; Angebotssenkung
Reevaluare; Réévaluation; Réévaluation;
Neubewertung/N eu Veranlagung
• Reevaluare legală; Legal réévaluation; Réévaluation légale; Gesetzmäßige Neubewertung
• Reevaluare liberă; Free réévaluation; Réévaluation libre; Freie Neubewertung
•   Reformă agrară; Agrarian reform; Réforme agricole; Agrarreform
•   Reformă economică; Economic reform; Réforme économique; Wirtschaftsreform
•   Regie autonomă; State entreprise; Régie autonome; Autonomer Regiebetrieb
•   Regionalizare; Regionalization; Réqionali-sation; Regionalisierung
•   Registru al comerţului; Register of companies; Registre du commerce; Handelsregister
•   Reglare economică; Economic regulation; Réglage économique; Wirtschaftliche Regulierung
•   Reglare economică dirijată; Administrated economic regulation; Réglage économique dirigé; Gelenkte wirtschaftliche Regulierung
• Reglare economică spontană (prin piaţă); Spontaneous economic (market) regulation; Réglage économique spontané (par le marché); Spontane (market)wirtschaftliche (market)wirtschaftliche Regulierung
•   Reglementare; Regulation; Réglementation (régularisation); Regulierung
•   Regula lui Cramer; Cramer rule; Règle de Cramer; Cramer-Regel
•   Relansare economică; Economic recovery; Relancement économique; Wirtschaftliche Ankurbelung
•   Relansare economică bazată pe cerere; Recovery based on demand size; Relancement économique par la demande; Wirtschaftliche Ankurbelung durch die Nachfrage
•   Relansare economică bazată pe ofertă; Recovery based on supply side; Relancement économique par l’offre; Wirtschaftliche Ankurbelung durch das Angebot
•   Relaţii de muncă; Labour relations; Relations de travail; Arbeits Verhältnisse
•   Relaţii de producţie; Production relations; Relations de production; Produktionsverhältnisse
•   Relaţii economice; Economic relations; Relations économiques; Wirtschaftliche Verhältnisse
511
•   Relaţii economice internaţionale; International economic relations; Relations économiques internationalles; Internationale Wirtschaftsverhältnisse
•   Relaţii monetare internaţionale; International monetary relations; Relations monétaires intema-tionalles; Internationale Währungsverhältnisse
•   Remunerare; Remuneration/pay; Rémunération; Vergütung
•   Rentabilitate; Profitability; Rentabilité; Rentabilität
• Rentă; Rent; Rente; Rente
• Rentă absolută; Absolute rent; Rente absolue; Absolute Rente
•   Rentă de abilitate; Ability rent; Rente d’habileté; Geschicklichkeitsrente
•   Rentă de monopol; Monopoly rent; Rente de monopol; Monopolrente
•   Rentă de raritate; Scarcity rent; Rente de rareté; Knappheitsrente
•   Rentă economică; Economic rent; Rente économique; Ökonomische Rente
•   Rentă funciară; Land rent; Rente foncière; Grundrente
•   Rentier; Fund holder; Rentier; Rentner
•   Repartiţie; Distribution; Répartition; Verteilung
•   Repo; Repo; Repo; Repogeschäft
•   Reproducţie; Reproduction; Reproduction; Reproduktion
•   Reproducţie lărgită; Enlarged reproduction; Reproduction élargie; Erweiterte Reproduktion
•   Reproducţie simplă; Simple reproduction; Reproduction simple; Einfache Reproduktion
•   Rescont; Rediscount; Réescompte; Rediskont
• Rescontare; Rediscounting; Réescompt; Rediskontierung
•   Restricţii de schimb monetar; Monetary exchange constraints; Restrictions de change; Wechselkursbeschränkungen
• Restructurare economică; Economic restructuring; Restructuration économique; Wirtschaftliche Umstrukturierung
•   Resurse economice; Economic resources; Ressources économique; Wirtschaftliche Ressourcen
•   Resurse informaţionale; Informaţional resources; Ressources informationnalles; Informationsressourcen
•   Resurse umane; Human resources; Ressources humaines; Menschliche Ressourcen
•   Reverse repo; Reverse repo; Reverse repo; Gegenläufiges Repo
•   Revoluţie industrială; Industrial révolution; Révolution industrielle; Industrielle Revolution
•   Revoluţie managerială; Managerial révolution; Révolution managerialle; Managerielle Revolution
•   Revoluţie ştiinţifică; Scientific révolution; Révolution scientifique; Wissenschaftliche Revolution
•   Revoluţie tehnică; Technical révolution; Révolution technique; Technische Revolution
•   Revoluţie tehnico-ştiinţifică; Technical and scientifically révolution; Révolution technico-scientifique; Technisch-wissenschaftliche Revolution
•   Revoluţie verde; Green révolution; Révolution verte; Grüne Revolution
•   Rezerve bugetare; Budget reserves; Réserves budgétaires; Budgetreserven
•   Rezerve de stat; State reserves; Réserves d’état; Staatsreserven
•   Rezerve obligatorii ale băncilor; Compulsory bank reserves; Réserves obligatoires des banques commerciales; Mindestreserven der Banken
•   Rezultate economice; Economic results; Résultats économiques; Wirtschaftliche Ergebnisse
•   Rezultate economice nou create; Newly created economic results; Résultats économiques nouveaux crées; Nettowertschöpfung
•   Rezultate macroeconomice; Macroeconomics outcomes; Résultats macroéconomiques; Makroökonomische Ergebnisse
•   Rezultate microeconomice; Microeconomic outcomes; Résultats microéconomiques; Mikroökonomische Ergebnisse
•   Ricardo,-David
•   Rigiditate structurală;‘Structural rigidity;
    *• Rigidité structurelle; Strukturelle Starrheit
•   Rigiditatea pieţei muncii; Labor market rigidity; Rigidité du marché du travail; Starrheit des Arbeitsmarktes
512
• Ring; Ring; Salle de transactions/Ring; Ring;
• Risc al afacerilor; Business risk; Risque des affaires; Geschäftsrisiko
•   Risc comercial; Trade risk; Risque commercial; Kommerzielles Risiko
•   Risc de sistem ; System risk; Risque de systeme; Systemrisiko
•   Risc de ţară; Country risk; Risque de pays; Landesrisiko
•   Risc economic; Economic risk; Risque économique; Wirtschaftliches Risiko
•   Risc fiduciar; Fiduciary risk; Risque fiduciaire; Fiduziarisches Risiko
•   Risc politic; Political risk; Risque politique; Politisches Risiko
•   Risc sistematic; Systematic risc; Risque systématique; Systematisches Risiko
•   Risc social; Social risk; Risque social; Soziales Risiko
•   Risc suveran; Sovereignty risk; Risque souverain; Souveränitätsrisiko
•   Ritm de creştere economică; Economic growth rate; Taux de croissance économique; Tempo des Wirtschaftswachstums
• Robbins, Lionel
• Robinson, Joan
•   Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations (RASDAQ)
•   Rostow, Walter W.
•   Rotaţia capitalului; Capital turnover; Rotation du capital; Kapitalumlauf
•   Rotaţia posturilor; Job rotation; Rotation des postes; Wechsel der Posten
•   Rueff, Jaques
•   Rugină, Anghel N.
                                                         s
•   Salariu; Wage; Salaire; Lohn
•   Salariu brut; Gross salary; Salaire brut; Bruttolohn
•   Salariu colectiv; Collective wage; Salaire collectif; Prämienlohn
•   Salariu de bază; Basic wage; Salaire de base; Grundlohn
•   Salariu direct; Direct wage; Salaire direct; Direkter Lohn
•   Salariu eficient; Efficient wage; Salaire d’efficience; Effizienter Lohn
•   Salariul indirect; Indirect wage; Salaire indirect; Indirekter Lohn
•   Salariu just; Fair wage; Salaire juste; Gerechter Lohn
•   Salariu minim; Minimum wage; Salaire garanti; Mindestlohn
•   Salariu minim de creştere; Minimum growing wage; Salaire minimum de croissance; Aufnehmender Mindestlohn
•   Salariu net; Net wage; Salaire net; Nettolohn
• Salariu nominal; Nominal wage; Salaire nominal; Nominallohn
• Salariu real; Real wage; Salaire réel; Reallohn
• Salariu social; Social wage; Salaire social; Soziallohn
•   Salarizare; Wages pay; Rémunération; Entlohnung
•   Samuelson, Paul Anthony
•   Sancţiuni economice; Economic sanctions; Sanctions économiques; Wirtschaftliche Sanktionen
•   Satisfactori; Consumer goods; Satisfacteurs; Konsumgüter
•   Satisfacţie maximă; Maximum satisfaction; Satisfaction maximale; Maximale Befriedigung
•   Say, Jean Baptiste
•   Sărăcie; Poverty; Pauvreté; Armut
•   Sărăcie absolută; Absolute poverty; Pauvreté absolue; Absolute Armut
•   Sărăcie relativă; Relative poverty; Pauvreté rélative; Relative Armut
•   Schimbul (circulaţia); Exchanges; Échange (circulation); Tausch (verkehr)
•   Schimburi internaţionale; International exchanges; Échanges internationaux; Internationale Austausche
•   Scholes, Myron S.
•   Schultz, Theodore W.
•   Schumpeter, Joseph Alois
•   Scont; Discount; Escompte; Diskont
•   Scontare; Discounting; Escompte; Diskontierung
• Sector-cheie; Key/main sector; Secteur clé; Sektor mit Schlüsselstellung
•   Sector economic; Economic sector; Secteur économique; Wirtschaftssektor
513
 •   Sector instituţional; Institutional sector; Secteur institutionnel; Institutioneller Sektor
 •   Sector mixt; Mixed sector; Secteur mixte; Gemischter Sektor
 •   Sector privat; Private sector; Secteur privé; Privater Sektor
 •   Sector public; Public sector; Secteur public; Öffentlicher Sektor
 •   Sectorul afacerilor; Business sector; Secteur des affaires; Geschäftssektor
 •   Securitate alimentară; Food security; Sécurité alimentaire; Nährungssicherheit
 •   Securitate socială; Social security; Sécurité sociale; Soziale Sicherheit
 •   Segmentarea pieţei; Market segmentation; Segmentation du marché; Marktsegmentierung
 •   Segmentarea pieţei muncii; Labour market segmentation; Segmentation du marché du travail; Segmentierung des Arbeitsmarktes
 •   Selecţie adversă; Adverse selection; Sélection adverse; Widrige Auswahl
 •   Selecţie de portofoliu; Portfolio selection; Sélection de portfeuille; Portofolio-AuswahJ
 •   Selten, Reinhard
 •   Semiotică economică; Economic semiotics; Séméiotique économique; Wirtschaftliche Semiotik
 •   Sen, Amartya
 •   Senior, Nassau W.
 •   Senioraj; Seniority; Seigneuriage; Seigniorage
 • Serii temporale; Time sériés; Séries temporelles; Zeitserien
 •   Servicii; Services; Services; Dienstleistungen
 •   Serviciul datoriei externe; Foreign debt service; Service de la dette externe; Außenschulddienst
 •   Serviciul datoriei publice; Public debt service; Service de la dette publique; Staatsverschuldungsdienst
 •   Sharpe, William F.
 •   Siguranţă socială (securitate socială); Social security; Sécurité sociale; Soziale Sicherheit
 •   Simon, Herbert A.
 • Simulare; Simulation; Simulation; Simulation
 • Sindicat; Trade union; Syndicat; Gewerkschaft
 • Sindicat al meseriaşilor; Workers union; Syndicat des ouvriers; Gewerkschaft der Handwerker
Sindicat financiar; Financial union; Syndicat financier; Konsortium Sismondi, Jean Simonde de Sistem al economiei de comandă; Command economy system; Système de l’économie centralisée; System der Zentralverwaltungswirtschaft
Sistem al economiei de piaţă; Market economy system; Système de l’économie de marché; System der Marktwirtschaft
Sistem al economiei naţionale; National economy system; Système de l’économie nationale; System der Volkswirtschaft
Sistem de salarizare; Wage system; Système de
rémunération; Entlohnungssystem
Sistem economic; Economic system; Système
économique; Wirtschaftssystem
Sistem economic capitalist; Capitalist economic
system; Système économique capitaliste;
Kapitalistisches Wirtschaftssystem
Sistem financiar-bancar; Financial-banking
system; Système financier-bancaire; Finanz- und
Bankensystem
Sistem Monetar European; European Monetary System; Système Monétaire Européen; Europäisches Währungssystem Sistem Monetar Internaţional; International Monetary System; Système Monétaire International; Internationales Währungssystem Sistemul Conturilor Naţionale; System of national accounting; Système de la comptabilité nationale; System der nationalen Buchhaltung Sistemul etalon aur; Gold standard system; Système étalon-or; Gold-Standard System Sistemul etalon aur-devize; Gold foreign currency standard system; Système étalon or-devises; Gold-Devisen-Standard System Sistemul producţiei materiale; Material production system; Système de productions matérialles; System der materiellen Produktion Sistemul securităţii sociale; Social security system; Système de la sécurité sociale; System der sozialen Sicherung Slăvescu, Victor
Sliding band; Sliding band; Sliding band; Gleitende Bandbreite
514
•   Slumpflaţie; Slumpflation; Slumpflation; Inflation bei starkem Konjunkturrückgang
•   Slutsky, Eugen
•   Smith, Adam
•   Societate anonimă; Anonymous society; Société anonyme; Anonyme Gesellschaft
•   Societate comercială; Commercial company; Société commerciale; Handelsgesellschaft
•   Societate comercială cu răspundere limitată; Limited liability company; Société commerciale à responsabilité limitée; Gesellschaft mit beschränkter Haftung
•   Societate comercială de capitaluri; Public limited company; Société commerciale de capitaux; Kapitalgesellschaft
•   Societate comercială de persoane; Personal commercial company; Société commerciale de personnes; Personengesellschaft
•   Societate de consum; Consumption society; Société de consommation; Konsumgesellschaft
•   Societate de leasing; Leasing company; Société de leasing; Leasinggesellschaft
•   Societate multinaţională (transnaţională); Multinational (transnational) corporations; Sociétés multinationales; Multinationale (transnationale) Gesellschaften
•   Societate pe acţiuni; Joint stock company; Société par actions (anonyme); Aktiengesellschaft
•   Societatea cunoaşterii; Knowledge society; Société de la connaissance; Kenntnisgesellschaft
•   Societatea informaţională; Informational society; Société informationnalle; Informationsgesellschaft
•   Societatea Română de Economie (SOREC); Romanian Society for Economics; Société Romaine pour Économie; Rumänishe Gesellschaft fur Wirschaft
•   Societăţi de asigurare; Insurance companies; Sociétés d’assurances; Versicherungsgesellschaften
•   Societăţi financiare; Financial companies; Sociétés financières; Finanzgesellschaften
•   Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare; Non-financial companies; Sociétés et quasi-sociétés non-financières; Untemehmen/nonfinanzielle Gesellschaften
•   Sofism; Sophism; Sophisme; Sophismus
•   Solow, Robert M.
•   Solvabilitate; Solvency; Solvabilité; Zahlungsfähigkeit
•   Spaţiu economic; Economic space; Espace économique; Wirtschaftsraum
•   Spaţiu social european; European social space; Espace social européen; Europäischer Sozialraum
•   Specializare economică; Economic specialisation; Spécialisation économique; Wirtschaftliche Spezialisierung
•   Specializare internaţională; International specialisation of the national economies; Spécialisation internationale des économies nationales; Internationale Spezialisierung
•   Speculaţie; Speculation; Spéculation; Spekulation
•   Speranţa medie de viaţă; Average life expectancy; Espoir moyen de vie; Durchschnittliche Lebenserwartung
•   Spirala inflaţionistă; Inflationary spiral; Spirale inflationniste; Lohn-Preis-Spirale
•   Sponsor; Sponsor; Sponsor; Förderer
•   Sponsorizare; Sponsorship: Sponsorisation; Förderung
•   Spor natural al populaţiei; Natural growth of population; Croissance naturelle de la population; Geburtenüberschuß
•   Sraffa, Piero
•   Stabilitate economică; Economic stability; Stabilité économique; Wirtschaftsstabilität
•   Stabilitate instituţională; Institutional stability; Stabilité institutionelle; Institutionelle Stabilität
•   Stabilitate macroeconomică; Macroeconomic stability; Stabilité macroéconomique; Wirtschaftliche Stabilität
•   Stabilitate monetară; Monetary stability; Stabilisation monetaire; der Geldstromstabilität
•   Stabilizare economică monetară; Monetary economic stabilization; Stabilisation économique monétaire; Monetäre Wirtschaftsstabilisierung
•   Stabilizatorii automaţi; Automatic stabilisers; Stabilisateurs automatiques; Automate Stabilisatoren
•   Stagflaţie; Stagflation; Stagflation; Stagflation
•   Stand by; Stand by; Stand by; Bereitschaftskreditabkommen
 515
•   Standard de viaţă; Standard of life; Standard de vie; Lebensstandard
•   Statistică economică; Economic statistics; Statistique économique; Wirtschaftsstatistik
•   Statul - agent economic autonom; The state as an autonomous economic agent; État-agent économique autonome; Staat als autonomes Wirtschaftssubj ekt
• Statu! bunăstării; Welfare state; État du bien-être; Wohlfahrtsstaat
•   Statul protector; State as a protector; État protecteur; Schutzstaat
•   Statul-providenţă; Providential state; État providence; Providenzstaat
•   Statul redistributiv; Redistributive state; État redistributif; Redistributiver Staat
• Stiegler, George Joseph
• Stoc de capital; Capital stock; Stock de capital; Kapitalstock
•   Stone, Sir John Richard N.
•   Strategie a dezvoltării; Development strategy; Stratégie du développement économique; Entwicklungsstrategie
•   Strategie economică; Economic strategy; Stratégie économique; Wirtschaftsstrategie
•   Subconsumaţie; Underconsuming; Sous-consommation; Unterkonsumption
•   Subiect de proprietate; Property owner; Sujet de propriété; Eigentumssubjekt
•   Sub-pari; Undervalued; Sous-pari; Unter-pari
• Subproducţie; Underproduction; Sous-production; Unterproduktion
•   Subsidiaritate; Subsidiarity; Subsidiarité; Subsidiarität
•   Substituibilitatea factorilor de producţie;
    Substituibility of factors of production; Substitui-bilité des facteurs de production; Ersetzbarkeit der Produktionsfaktoren
•   Substituirea factorilor de producţie; Substitution of factors of production; Substitution des facteurs de production; Substitution der Produktionsfaktoren
•   Subutilizare; Unemployment; Sous-utilisation; Unterbeschäftigung
•   Subutilizarea forţei de muncă; Underemployment of labour force; Sous-emploi; Unterbeschäftigung der Arbeitskräfte
•   Subvenţie; Subsidy; Subvention; Subvention
•   Subvenţii de exploatare; Operating subsidies; Subventions d’exploitation; Subventionen an den Produzenten
•   Subzistenţă; Subsistence; Subsistance; Subsistenz
•   Supraproducţie; Overproduction; Surproduction; Produktionsüberschuß
•   Supraprofit; Superprofit; Surprofit; Mehrgewinn
•   Surplusul consumatorului; Consumer’s surplus; Surplus du consommateur; Konsumentenrente
•   Surplusul producătorului; Producer’s surplus; Surplus du producteur; Produzentenrente
•   Swap; Swap; Swap; Swap-Geschäft
•   Sweezy, Paul
•   Switch; Switch; Switch; Switch-Geschäft
                                                      ş
•   Şcoala austriacă; Austrian school; École Autrichienne; Österreichische Schule
•   Şcoala bancară; Banking school; École bancaire; Bankschule
•   Şcoala de la Cambridge; Cambridge school; École de Cambridge; Cambridge-Schule
•   Şcoala de la Chicago; Chicago school of Economics; École de Chicago; Chicago Schule
•   Şcoala de la Lausanne; Lausanne school; École de Lausanne; Lausanner Schule
•   Şcoala economică clasică; Classical economics school; École économique classique; Klassische (äkonomische) Schule
•   Şcoala istorică germană; German historical school; École historique allemande; Deutsche historische Schule
•   Şcoala neoclasică tradiţională; Traditional neoclassic school; École néoclassique traditionnelle; Traditionelle neoklassische Schule
•   Şoc petrolier; Oil crisis; Choc pétrolier; Erdölschock
•   Şomaj; Unemployment; Chômage; Arbeitslosigkeit
•   Şomaj ciclic; Cyclical unemployment; Chômage cyclique; Zyklische Arbeitslosigkeit
•   Şomaj de inadaptare; Frictional unemployment; Chômage d’inadaptation; Arbeitslosigkeit durch Nichtanpassung
 516
•   Şomaj involuntar; Non-voluntary unemployment; Chômage involontaire; Unfreiwillige Arbeitslosigkeit
•   Şomaj keynesian; Keynesian unemployment; Chômage keynésien; Keynesianische Arbeitslosigkeit
•   Şomaj sezonier; Season unemployment; Chômage saisonnier; Saisonale Arbeitslosigkeit
•   Şomaj structural; Structural unemployment; Chômage structurel; Strukturelle Arbeitslosigkeit
•   Şomaj tehnic; Technical unemployment; Chômage technique; Technische Arbeitslosigkeit
•   Şomaj tehnologic; Technological unemployment; Chômage technologique; Technologische Arbeitslosigkeit
•   Şomaj voluntar; Voluntary unemployment; Chômage volontaire; Freiwillige Arbeitslosigkeit
•   Şomer; Unemployed; Chômeur; Arbeitslose
•   Ştiinţa economică; Economics; Science économique; Wirtschaftswissenschaft
                                                        T
•   Tabelul input-output (intrări-ieşiri); Input/ output table; Tableau d’entrée-sortie; Input-Output Tabelle
•   Tabelul operaţiunilor financiare; Financial operations table; Tableau des opérations financières; Tabelle der Finanzaktivitäten
•   Tabloul economic; Economic table; Tableau économique; Ökonomische Tabelle;
•   Tantiemă; Emolument; Tantième; Tantieme/ Gewinnanteil
•   Tarif vamal; Customs tariff; Tarif douanier; Zolltarif
•   Taxă a rescontului; Discount tax; Taux du réescompte; Rediskontsatz
•   Taxă pe valoarea adăugată; Value added tax; Taxe sur la valeur ajoutée; Mehrwertsteuer
•   Taxă vamală; Customs duty; Taxe douanière; Zollgebühr
•   Taxe locale; Local taxes; Taxes locales; Gemeindesteuern
•   Taylor, Frederick W.
•   Taylorism; Taylorism; Taylorisme; Taylorismus
•   Tehnica analizei bayesiene; Bayes analyse technique; Technique de l’analyse bayésienne; Technik der Bayesienisehen Analyse
•   Tehnica Lagrange; Lagrange procedure; Technique de Lagrange; Lagrange Methode
•   Teorema limitei centrale; Central limit theorem; Théorème de la limite centrale; Zentraler Grenzwertsatz
•   Teorema lui Coase; Coase theorem; Théorème de Coase; Coase-Theorem
•   Teorema lui Euler; Euler’s theorem; Théorème d’Euller; Euler-Theorem
•   Teorema lui Rybczinski; Rybczinski theorem; Théorème de Rybczinski; Rybczinski-Theorem
•   Teorema Modigliani-Miller; Modigliani-Miller theorem; Théorème de Modigliani-Miller; Modigliani-Miller-Theorem
•   Teorema nonsubstituţiei; Non-substitution theorem; Théorème de la non-substitution; Non-Substitutions-Theorem
•   Teorema Stolper-Samuelson; Stolper-Samuelson theorem; Théorème de Stolper-Samuelson; Stolpei-Sainuelson-Theorem
•   Teoremele fundamentale ale bunăstării sociale; Basic social welfare theorems; Théorèmes fondamentaux du bien-être; Grundtheoremen der sozialen Wohlfart
•   Teoria alegerii publice; Public choice theory; Théorie du choix public; Theorie der öffentlichen Wahl
•   Teoria aşteptării; Expectations theory; Théorie des anticipations; Warteschlangentheorie
• Teoria avantaj ului comparativ absolut; Theory of absolute comparative advantage; Théorie de l’avantage comparatif absolu; Theorie der absoluten Kostendifferenz
•   Teoria avantajului comparativ relativ; Theory of relative comparative advantage; Théorie de l’avantage comparatif relatif; Theorie der komparativen Kostendifferenz
•   Teoria bunăstării; Welfare theory; Théorie du bien-être; Wohlfahrtstheorie
•   Teoria calitativă a banilor; Qualitative theory of money; Théorie qualitative de la monnaie; Qualitative Theorie des Geldes
517
 •   Teoria cantitativă a banilor; Quantitative theory of money; Théorie quantitative de la monnaie; Quantitative Theorie des Geldes
 •   Teoria clasică (obiectivă) a valorii; Classical objective value theory; Théorie classique objective de la valeur; Klassische objektive Werttheorie
 •   Teoria comportamentului producătorului; Producer’s theory; Théorie du comportement du producteur; Produzententheorie
 •   Teoria consumatorului; Consumer’s theory; Théorie du comportement du consommateur; Haushaltstheorie
 •   Teoria creşterii optimale; Optimal growth theory; Théorie de la croissance optimale; Theorie des optimalen Wachstums
 •   Teoria deciziei; Decision making theory; Théorie de la décision; Entscheidungstheorie
 •   Teoria firmei; Firm theory; Théorie de la firme; Theorie der Firma
 •   Teoria haosului; Theory of chaos; Théorie de chaos; Chaostheorie
 •   Teoria jocurilor; Game theory; Théorie du jeu; Spieltheorie
 •   Teoria localizării; Location theory; Théorie de la localisation; Standorttheorie
 •   Teoria lui Lancaster; Lancaster theory; Théorie de Lancaster; Lancaster-Theorie
 •   Teoria marxistă; Marxist theory; Théorie du Marx; Marxistische Theorie
 •   Teoria (modelul) alegătorului median; Median elector (model) theory; Théorie de l’électeur médian; Medianwähler-Theorie
 •   Teoria ofertei; Supply side theory; Théorie de l’offre; Angebotstheorie
 •   Teoria opţiunii publice; Theory of public choice; Théorie du choix public; Theorie der öffentlichen Wahl
 •   Teoria probabilităţilor; Probability theory; Théorie des probabilités; Wahrscheinlichkeitstheorie
 •   Teoria producătorului pe termen lung; Theory of production on the long-run; Théorie du producteur à long terme; Langfristige Produzententheorie
•   Teoria producătorului pe termen scurt; Theory of production on the short-run; Théorie du producteur à court terme; Kurzfristige Produzententheorie
•   Teoria simetrică a valorii; Symmetrie value theory; Théorie symétrique de la valeur; Symmetrische Werttheorie
•   Teoria subiectivă (neoclasică) a valorii; Neoclassical subjective value theory; Théorie subjective néoclassique de la valeur; Neoklassische subjektive Werttheorie
•   Teoria venitului permanent; Theory of permanent income; Théorie du revenu permanent; Theorie des permanenten Einkommens
•   Teorie economică; Economic theory; Théorie économique; Wirtschaftstheorie
•   Teorii ale dezechilibrului economic; Theories of economic unbalance; Théories du déséquilibre économique; Theorien des wirtschaftlichen Ungleichgewichts
•   Teorii ale valorii; Value theories; Théories de la valeur; Werttheorien
•   Teorii privind echilibrul economic; Economic equilibrium theories: Théorie sur l’équilibre économique; Theorien des wirtschaftlichen Gleichgewichts
• Terapie de şoc; Shock therapy; Thérapie de choc; Schocktherapie
•   Terapie graduală; Gradual therapy; Thérapie graduelle; Graduelle Therapie
•   Termenii schimbului; Terms of trade; Termes de l’échange; Austauschverhältnis
•   Testul Samuelson; Samuelson test; Test de Samuelson; Samuelson-Test
• Teza lui Linder; Linder ’s thesis; Thèse de Linder; Linder-These
•   Teza lui Prebisch; Prebisch’s thesis; Thèse de Presbich; Prebish-These
•   Thünen, Johann Heinrich von
•   Timp de muncă; Working time; Temps de travail; Arbeitszeit
•   Timp -economic; Economic time; Temps économique; Wirtschaftliche Zeit
•   Timp economic ca resursă; Economic time as a resource; Temps économique - ressource; Wirtschaftliche Zeit als Ressource
 518
• Timp economic ca sistem referenţial; Economic time as a referential system; Temps économique -systeme référentiel; Wirtschaftliche Zeit als Referenzsystem
•   Timp economic ca sistem relaţional; Economic time as a relational system; Temps économique -système relationnel; Wirtschaftliche Zeit Relationssystem
•   Timp liber; Leisure; Loisire; Freizeit
•   Tinbergen, Jan
•   Titlu de credit; Credit title; Titre de crédit; Kredittitel
•   Titlu de proprietate; Title of property; Titre de propriété; Besitztitel/Eigentumsurkunde
•   Titlu de valoare; Securities; Titre financier; Wertbrief
•   Titlu fiduciar; Fiduciary issue; Titre fiduciaire; Fiduziärisches Wertpapier
•   Titluri de stat; Government securities; Titres d’État; Schatzwechsel
•   Tobin, James
•   Todosia, Mihai
•   Transfer de capital; Capital transfer; Transfert de capital; Kapital ¡Übertragung -transfer
•   Transfer de venit; Income transfer; Transfert de revenu; Einkommensübertragung
•   Transformarea lui Koyck; Koyck transformtion; Transformation de Koyck; Koyck-Transformation
•   Tranzacţii economice; Economic transactions; Transaction économiques; Wirtschaftliche Transaktionen
•   Tranziţie demografică; Demographical transition; Transitions démographique; Demographische Transition
•   Tranziţie la economia de piaţă; Transition to a market economy; Transition vers l’économie de marché; Übergang zur Marktwirtschaft
•   Trapă de lichiditate; Liquidity trap; Trappe de liquidité; Liquiditätsfalle <
9   Tratatul de la Amsterdam; Amsterdam Treaty;
                                  Traité d’Amsterdam; Amsterdam-Vertrag
•   Tratatul de la Maastricht; Maastricht Treaty; Traité de Maastricht; Maastricht - Vertrag
•   Tratatul de Ia Nisa; Nisa Treaty; Traité de Nice; Ni sa-Vertrag
•   Tratatul de la Roma; Rome treaty; Traité de Rome; Vertrag von Rom
•   Trată; Bill of exchange; Traite; Tratte
•   Trezorerie; Treasury; Trésor; Schatzkammer
• Troc; Barter; Troc; Tauschhandel
• Trust; Trust; Trust; Trust
                                                      u
•   Unitate de cont; Account unit; Unité de compte; Rechnungseinheit
•   Unităţi economice; Economic units; Unités économiques; Wirtschaftseinheiten
•   Uniune economică; Economic union; Union économique; Wirtschaftsunion
•   Uniune monetară; Monetary union; Union monétaire; Währungsunion
•   Uniune     vamală; Customs union;          Union
    douanière; Zollunion
•   Uniunea Europeană; European Union; Union Européenne; Europäische Union
•   Utilitarism; Utilitarianism; Utilitarisme; Utilitarismus
•   Utilitate; Utility; Utilité; Nutzen
•   Utilitate  anticipată; Expected utility; Utilité
    anticipée; Antizipierter Nutzen
•   Utilitate cardinală; Cardinal utility; Utilité cardinale; Kardinaler Nutzen
•   Utilitate  economică totală; Economic total
    utility; Utilité économique totale; Gesamtnutzen
•   Utilitate economică unitară; Average economic utility; Utilité économique moyenne; Einheitlicher wirtschaftlicher Nutzen
•   Utilitate marginală; Marginal utility; Utilité marginale; Grenznutzen
9 Utilitate marginală a banilor; Money marginal utility; Utilité marginale de la monnaie; Grenznutzen des Geldes
•   Utilitate ordinală; Ordinal utility; Utilité ordinale; Ordinaler Nutzen
•   Utilitate von Neumann-Morgenstern; Von Neumann-Morgenstem utility; Utilité de Von Neumann-Morgenstern; Neumann-Morgenstem-Nutzen
519
 •   Utilizarea creditelor          I.M.F. credit use;
     Utilisation des crédits de          Benutzung  der
     I. W. F.-Kredite
 •   . Uzufruct; Usufruct; Usufruit; Ususfruktus
 •   Uzură fizică; Depreciation; Usure phisique; Verbrauchsbedingte Abnutzung
 •   Uzură morală; Obsolescence; Usure morale; Wirtschaftlich bedingte Abnutzung
                                                        v
 • Valoare; Value; Valeur; Wert
 • Valoare a capitalului fix; Fix-capital value; Valeur du capital fix; Wert des Anlagekapitals
 •   Valoare a forţei de muncă; Labour force value; Valeur de la force de travail; Wert der Arbeitskraft
 •   Valoare a monedei; Money value; Valeur de la monnaie; Geldwert
 •   Valoare actuală a scontului; Actual discount value; Valeur actuelle de l’escompte; Diskontwert vor Fälligkeit
 •   Valoare actualizată; Discounted value; Valeur actualisée; Aktualisierter Wert
 •   Valoare adăugată; Value-added; Valeur ajoutée; Mehrwert
 •   Valoare anticipată; Expected value; Valeur anticipée; Erwarteter Wert
 •   Valoare bursieră; Stock-exchange value; Valeur boursière; Börsenwert
 •   Valoare capitalizată a unei emisiuni de titluri; Capitalised issue value; Valeur capitalisée d’une émission des titres; Kapitalisierter Wert einer Wertpapierausgabe
 •   Valoare de întrebuinţare; Usefulness; Valeur d’usage; Gebrauchswert
 •   Valoare-muncă; Labour value; Valeur objective; Arbeitwert
 •   Valoare naţională; National value; Valeur nationale; Nationaler Wert
 •   Valoare nominală a titlurilor de credit; Nominal credit title value; Valeur nominale des titres de crédit; Nominalwert der Kredittiteln
 •   Valoare obiectivă; Objective value; Valeur objective; Objektiver Wert
 •   Valoare socială; Social value; Valeur sociale; Sozialer Wert
•   Valoare subiectivă; Subjective value; Valeur sujective; Subjektiver Wert
•   Valoare-utilitate; Utility value; Valeur utilité; Nutzwert
•   Valori mobiliare; Securities; Valeurs mobilières; Mobilien
•   Valută; Currency; Devises; Fremdwährung/ Devisen
•   Valută contractuală; Contract currency; Devises contractuelles; Vertragsdevisen
•   Valută de cont; Account currency; Devises de compte; Fremdwährung in Konten
•   Valută de plată; Payment currency; Devises de payement; Zahlungsdevisen
•   Valută de rezervă; Reserve currency; Devises de réserve; Reservewährung
• Valută efectivă; Effective currency; Devise réelle; Sorten
•   Variabilă aleatorie; Random variable; Variable aléatoire; Aleatorische Variable
•   Variabilă economică; Economic variable; Variable économique; Wirtschaftliche Variable
•   Variabilă endogenă; Endogenous variable; Variable endogene; Endogene Variable
•   Variabilă exogenă; Exogenous variable; Variable exogene; Exogene Variable
•   Variaţie compensată; Compensated variation; Variation compensée; Kompensierte Variation
•   Variaţie echivalentă; Equivalent variation; Variation équivalente; Gleichwertige Variation
•   Văcărel, Iulian
•   Veblen, Thorstein
•   Venit; Income; Revenu; Einkommen
•   Venit anticipat; Expected income; Revenu anticipé; Erwartetes Einkommen
•   Venit disponibil; Available income; Revenu disponible; Verfügbares Einkommen
•   Venit financiar; Financial income; Revenu financier; Finanzeinkommen
•   Venit global; Total income; Revenu global; Gesamteinkommen
•   Venit marginal; Marginal income; Revenu marginal; Grenzerlös
•   Venit mixt; Mixed income; Revenu mixtf Gemischtes Einkommen-
Venit naţional; National income; Revenu
national; Volkseinkommen
Venit naţional disponibil brut; Gross national
available income; Revenu national disponible brut;
Verfügbares Volkseinkommen
Venit net; Net income; Revenu net;
Nettoeinkommen
Venit nominal; Nominal income; Revenu
nominal; Nominaleinkommen
Venit personal; Personal income; Revenu
personnel; Persönliches Einkommen
Venit real; Real income; Revenu réel;
Realeinkommen
Venituri de transfer; Transfer incomes; Revenus de transfert; Transfereinkommen Venituri nete din proprietate; Entreprise^ net income derived from property; Revenus nets de la propriété de l’entreprise; Unternehmerisches Nettoeinkommen aus Vermögen Vickrey, William
Virament; Transfer; Virement; Überweisung Viteza de rotaţie (circulaţie) a banilor; Velocity of circulation; Vélocité de circulation de la monnaie; Umlaufsgeschwindigkeit des Geldes Viteza de rotaţie a capitalului; Velocity of capital turnover; Vélocité de circulation du capital; Umlaufsgeschwindigkeit des Kapitals Volatilitate; Volatility; Volatilité; Volatilität
520
                                                   w
•   Walras, Leon
•   Warrant
•   Wicksell, Knut
•   Wieser, Friedrich von
                                                    z
•   Zahiu, loan
•   Zaibatsu
•   Zane, Gheorghe
•   Zile de graţie; Grace period; Jours de grâce; Begünstigungstage
•   Zona dolarului; Dollar area; Zone du dollar; Dollar-Zone
•   Zona francului francez; French franc area; Zone du franc français; Zone des französischen Franc
•   Zona lirei sterline; Sterling pounds area; Zone de là livre sterling; Zone des Pfund Sterling
•   Zonă bancară liberă; Free banking area; Zone libre bancaire; Freie Bankenzone
•   Zonă de liber schimb ; Free exchange area; Zone de libre change; Freitauschzone
•   Zonă liberă; Free trade area; Zone libre; Freihandelszone
•   Zonă monetară optimă; Optimum money area; Zone monétaire optime; Optimale monetare Zone
•   Zone valutare (monetare); Currency (monetary) areas; Zone monétaire; Devisenzonen