DICŢIONAR DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC Coordonator: dr. IONEL CLOŞCĂ 0) EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ Bucureşti, 1982 Coperta şi supracoperta: GHEORGHF MO I’ORA I [ i i, i mk i CUVÎNT ÎNAINTE Dicţionarul de drept internaţional public reprezintă o lucrare colectiva care oferă o imagine sintetica a dreptului internaţional contemporan, în plină afirmare în relaţiile dintre state, ca un instrument al dezvoltării, progresului, securităţii şi păcii internaţionale, in cazul conceptelor de bază, autorii au cautat sa ofere informaţii mai largi decît o definiţie concisă, o privire de ansamblu asupra fenomenului respectiv. Intenţia autorilor a fost de a evidenţia în această lucrare schimbările şi mutaţiile profunde intervenite in dreptul internaţional contemporan, ce au fost determinate de marile transformări revoluţionare şi sociale, care s-au produs şi continuă să se producă în lume în condiţiile desfăşurării revoluţiei ştiinţifice şi tehnice mondiale. Corespunzător acestui proces, naţional şi mondial, s-au dezvoltat şi se dezvolta şi dreptul internaţional contemporan, se îmbogăţeşte cu noi şi noi concepte născute din noile raporturi juridice internaţionale materializate de afirmarea hotărîtă a tarilor socialiste, a forţelor progresiste şi revoluţionare. Unele dintre aceste concepte noi s-au institutionalizat, altele însa — cum ar fi de pildă conceptul de „patrimoniu comun al omenirii“, „zona economică exclu-sivă“, „protecţia mediului14 ş.a.m.d. — se află în curs de conturare, de cristalizare şi de reglementare internaţionala. Aceste concepte noi, ca şi continutul nou al instituţiilor clasice, reflectă mutaţiile petrecute în dreptul internaţional care, dintr-un drept al celui mai puternic, s-a transformat într-un instrument al colaborarii, al păcii şi securităţii, al instaurarii unei noi ordini economice, politice şi juridice internaţionale. Varietatea şi complexitatea problemelor internaţionale ce urmează să fie rezolvata de comunitatea internaţionala — de la dezarmare la acordarea de asistentă în caz de catastrofa naturală, de la lichidarea colonialismului pîna la problematica locuinţelor şi aşezărilor umane, de la reglementarea diferendelor dintre state la asigurarea proteinelor necesare populaţiei globului — impune necesitatea cunoaşterii precise a conceptelor, a normelor şi instituţiilor dreptului internaţional, găsirea unor noi forme de colaborare care sa reflecte noile deziderate: egalitatea suverană a statelor, independenta, neamestecul, întrajutorarea dintre state şi popoare. Informarea tot mai larga asupra problemelor internaţionale, familiarizarea opiniei publice cu terminologia dreptului internaţional public este în concordanţa cu aceasta schimbare şi, în acelaşi timp, constituie aspectul complementar al cerinţei imperioase privind practicarea unei diplomaţii deschise, al formării unei opinii publice mondiale pentru respectarea neabătută a principiilor de bază ale dreptului internaţional contemporan. Alături de funcţia informativă, pe care este chemat să o îndeplinească, „Dicţionarul de drept internaţional" caută să vină în întîmpinarea preocupărilor de acest gen ale specialiştilor şi ale unor cercuri largi de cititori. Semnificaţia Dicţionarului este dată şi de momentul în care intră în circuitul editorial al ţării. El apare într-o perioadă în care, pe plan internaţional, se desfăşoară o intensă activitate de codificare a normelor de conduită dintre state, de afirmare a unei noi legalităţi internaţionale, care postulează o lume mai bună, mai dreaptă şi la care România, preşedintele Nicolae Ceauşescu, îşi aduc o contribuţie deosebită. Dicţionarul pe care îl supunem atenţiei specialiştilor şi celorlalţi cititori interesaţi reflectă pe larg concepţia şefului statului român asupra normelor de comportare dintre state, aportul proeminent al tovaraşului Nicolae Ceauşescu la cauza nobilă a înţelegerii, păcii şi cooperării. „Dicţionarul de drept internaţional public", cu cei peste 2000 de termeni pe care-i cuprinde in cele peste 1000 de pagini de manuscris realizeaza, într-o prezentare cît mai sintetică, expunerea ştiinţifica a noţiunilor, instrumentelor şi instituţiilor celor mai frecvente utilizate în domeniul dreptului internaţional, un spaţiu preponderent acordîndu-se acelora care prezintă un interes deosebit pentru politica externă a României, pentru conceptele, principiile şi obiectivele activităţii sale internaţionale. în cuvInt Înainte 6 tratarea diferiţilor termeni s-au evidenţiat contribuţiile şi iniţiativele ţării noastre, ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, la fundamentarea unor norme, principii şi instituţii de drept internaţional. Pentru iniţiativele româneşti majore în acest domeniu au fost consacraţi termeni de-sine-stătători. O trăsătură a dicţionarului constă în lămurirea denumirii unor cazuri reprezentative din practica jurisdicţio-nală internaţională în care, în decursul istoriei, diferendele internaţionale au fost rezolvate cu aplicarea sau nesocotirea unor anumite principii ale dreptului internaţional public în vigoare la timpul respectiv. in felul acesta se contribuie la consacrarea procesului de dezvoltare a dreptului internaţional — fenomen social-istoric —, la informarea cititorului asupra semnificaţiei unor aluzii şi referiri cuprinse de foarte multe ori în dezbaterile diplomatice. Fireşte, după cum dreptul internaţional se dezvoltă în strînsă interacţiune cu diplomaţia, cu relaţiile politice şi economice internaţionale, tot astfel înţelegerea termenilor de drept internaţional este funcţie a cunoaşterii semnificaţiei multor termeni aparţinînd disciplinelor acestora. Este ceea ce a impus consemnarea şi în Dicţionar a unei serii de termeni care nu sînt, în sensul strict al cuvîntului, „de drept internaţional public*. Este vorba în toate cazurile de termeni de graniţă sau în curs de cristalizare a concepte juridice ce se întîlnesc, în cea mai mare parte, în ziare, buletine oficiale şi publicaţii guvernamentale, în documentele organizaţiilor internaţionale, în expunerile difuzate prin radio şi televiziune, considerînd că în felul acesta dicţionarul de faţă este în măsură să contribuie la creşterea cunoştinţelor majorităţii cititorilor sau ascultătorilor a ştirilor şi expunerilor relative la evenimentele vieţii internaţionale, la informarea lor precisă asupra amănuntelor relaţiilor dintre state, dintre popoare, relaţii care îşi împletesc acţiunea cu cea a relaţiilor interne. „Dicţionarul de drept internaţional public" a fost elaborat pe baza documentelor juridice internaţionale, a materialelor prezentate în cadrul unor organizaţii şi organisme de codificare, a literaturii de drept internaţional româneşti şi străine. Atît în privinţa normelor şi instituţiilor de drept internaţional, cît şi în alegerea cazurilor expuse, Dicţionarul de faţă porneşte de la o selecţie, volumul disponibil neîngăduind „să se dea totul“, şi aceasta implică evident, o anumită doză de subiectivism. Conştienţi de acest risc, credem că autorii vor aprecia orice critică şi sugestii venite din partea cititorilor, care ar putea duce la o îmbunătăţire a unei eventuale noi ediţii a Dicţionarului. Este speranţa autorilor că „Dicţionarul de drept internaţional public14 să contribuie la eforturile consacrate de ţara noastră în promovarea politicii sale de un înalt umanism în slujba păcii, colaborării popoarelor şi progresului. Prof. univ. dr. doc. IOAN CETERCHI A abordaj, coliziune accidentală a două sau mai multe nave fluviale sau maritime, sau coliziunea unei nave de un obstacol, corp fix sau plutitor. Conferinţa de la Washington (1889) a elaborat „Regylile pentru prevenirea abordajelor navelor maritime44. Documentul a fost revizuit de către Conferinţa de la Londra (1948), care a adoptat „Convenţia cu privire Ia ocrotirea vieţii oamenilor pe mare şi prevenirea abordajului*. A. sau orice alt incident de navigaţie, precum şi consecinţele lor juridice sînt de competenţa legislativă şi jurisdic-ţională: a) a statului pavilionului, cînd răspunderea revine unui cetăţean al statului pavilionului; b) a statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă, dacă răspunderea revine unui cetăţean străin în raport cu statul pavilionului. Reglementările sînt cdnsacrate în Convenţia de la Bruxelles (1952), pentru unificarea anumitor reguli cu privire la jurisdicţia penală în aplicarea lor la abordaje şi alte incidente de navigaţie; de asemenea, în art.ll al Convenţiei de la Geneva (1958) asupra mării libere, care prevede că nici o măsură de sechestrare sau reţinere, chiar pentru măsuri de instrucţie, nu poate fi ordonată de alte autorităţi decît cele ale statului pavilionului. V. şi Charkich, cazul /u abordare 1. Acţiune de apropiere a unei nave de o altă navă sau de un alt coip fix sau plutitor în mod accidental sau cu intenţie, avînd ca rezultat o ciocnire a lor. 2. Acţiunea de urcare la bordul unei nave sau de a atinge uscatul. V. şi abordaj ab origine, locuţiune lat. însemnînd „de la origine*, „în mod originar*. V. şi ab initio. abrogare, încetare a valabilităţii totale sau parţiale a unui tratat sau alt act internaţional. în principiu, a. produce efecte din momentul intrării în vigoare a actului abrogator. Voinţa pentru încetarea valabilităţii unui tratat se poate exprima: a) expres, prin încheierea unui acord avînd ca obiect a. tratatului, ori prin comunicări adresate de părţi depozitarului sau direct între ele; b) tacit, prin încheierea unui tratat subsecvent, în care părţile şi-au exprimat intenţia ca materia să fie reglementată prin noul tratat, sau ale cărei dispoziţii fiind atît de incompatibile cu cele ale tratatului precedent, devine imposibilă aplicarea simultană a celor două tratate. abţinere, poziţie adoptată de un stat chemat să-şi exercite dreptul de vot şi care: 1) se abţine de la vot, adică nu votează nici pentru, nici contra; 2) declară că înţelege să nu participe la votare. Potrivit regulilor de procedură ale Adunării Generale a O.N.U. şi ale multor altor organizaţii internaţionale, precum şi ale unor conferinţe internaţionale, cei ce se abţin de la vot sau nu iau parte la operaţiile de votare nu sînt consideraţi votanţi, aşa încît, oricît de mare ar fi numărul a., adoptarea propunerii în cauză nu este împiedicată. Practica Consiliului de Securitate al O.N.U. este în sensul că a. de la vot a unuia dintre cei cinci membri permanenţi nu constituie un vot negativ — adică nu constituie exercitarea dreptului de veto. Abu Dhabi—Petroleum, cazul diferend între emiratul Abu Dhabi şi societatea Petroleum Deve-lopment Ltd. în legătură cu întinderea unei concesiuni acordate la 11 ian. 1939 de şeicul protectoratului englez Abu Dhabi acestei societăţi care-i asigura dreptul exclusiv de a căuta şi exploata petrolul „în toate pămînturile şi dependinţele, apele maritime şi insulele care aparţin de Abu Dhabi*. Diferendul a fost soluţionat pe cale arbitralâ. Arbitrul, Lord Asquith of Bishopstone, prin sentinţa pronunţată (1951) a avut de rezolvat următoarele întrebări: 1) Se aplică concesiunea şi la platoul maritim aflat sub apele teritoriale ale emiratului Abu Dhabi?; 2) Se aplică ea şi la platoul continental aflat dincolo de întinderea acestor ape teritoriale? Arbitrul a răspuns afirmativ la prima întrebare, negativ la cea de-a doua. în motivarea sentinţei, arbitrul s-a întemeiat pe regula expressio unius est exclusio alterius, adică a aplicat o interpretare restrictivă termenilor contractului de concesiune, care vorbea despre „pămînturi* (lands), precum şi pe considerentul că teoria platoului continental ca aparţinînd statului riveran chiar şi dincolo de întinderea mării sale teritoriale a luat naştere abia după al doilea război mondial şi, deci, nu putea fi în intenţia celor două părţi contractante în 1939. abandon (în dreptul intemaţional)l. Părăsirea unui vas eşuat de către echipajul său. Conform legislaţiei statului în apele căruia a fost abandonat, vasul devine, după trecerea termenului prevăzut în respectiva legislaţie, proprietatea acestui din urmă stat. 2. Sacrificarea unei părţi sau a totalităţii încărcăturii unei nave de către echipajul vasului aflat în pericol de naufragiu spre a salva vasul. în acest caz proprietarii vasului precum şi cei ai mărfurilor astfel salvate au obligaţia de a despăgubi pe proprietarii încărcăturii abandonate. 3. Renunţarea de către asigurat la proprietatea asigurată (vasul, încărcătura) în favoarea asigurătorului, spre a putea reclama, în cazul pierderii totale a obiectelor asigurate, a întregii sume asigurate.4. Cedarea de că- \n IN1TIO 8 trc proprietarul unei mărfi aflate în antrepozite vamale a drepturilor sale asupra mărfii, în schimbul unei indemnizaţii, proprietarului antrepozitului, care este depozitarul mărfii. ab initio, expresie latină cu sensul „de la început“. abolirea sclavajului, acţiune întreprinsă pe plan internaţional pentru desfiinţarea sclaviei. Procesul istoric de a.s. a început în secolul trecut, prin încheierea unor acorduri internaţionale care interziceau comerţul cu sclavi, nu sclavia propriu-zisă. Principalele acte prin care a fost interzis comerţul cu sclavi sînt: Declaraţia de la Viena (1815), primul act care a condamnat sclavia; Convenţia internaţională cu privire la interzicerea comerţului cu sclavi (1814) între Anglia, Austria, Franţa, Prusia şi Rusia; Actul general cu privire la Congo, adoptat de Congresul de la Berlin (1885) şi Actul General al Conferinţei de la Bruxelles (1890). Conform art. 6 al Actului general al Conferinţei de la Berlin (1885), puterile care exercitau drepturi de suveranitate în teritoriile din bazinele fluviilor Congo şi Niger se angajau „să concure la suprimarea sclaviei şi mai ales a traficului cu sclavi44. Efectul acestei reglementări a fost destul de redus. La sfîrşitul primului război mondial, Convenţia semnată la Saint-Germain en Laye (1919) ducea mai departe această reglementare, prevăzînd, în art. 11, că părţile „se vor strădui, îndeosebi, să asigure suprimarea completă a sclaviei sub toate formele sale şi comerţul de negri pe pămînt şi pe mare“. Se interziceau, deci, şi sclavia şi comerţul cu sclavi, dar în fapt aceasta continua să se manifeste — pe scară mai redusă, desigur, şi sub forme deghizate. Imediat după crearea sa, Societatea Naţiunilor a întreprins eforturi pentru a asigura suprimarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi. In baza unui raport asupra sclaviei în lume, întocmit de comisia temporară asupra sclavajului, cea de-a Vl-a Adunare a Societăţii Naţiunilor (1926) a elaborat şi adoptat Convenţia asupra sclaviei. După ce defineşte sclavia. Convenţia prevede că părţile „se angajează să urmărească suprimarea completă a sclaviei sub orice formă, în mod progresiv şi cît mai curînd posibil44. Această convenţie prezenta un progres considerabil: dispoziţiile sale se refereau la suprimarea completă a sclaviei sub orice formă; ca sferă de aplicare, ea era destinată aplicării universale, fiind adoptată de Socieţatea Naţiunilor care, ca organizaţie internaţională, avea atribuţia să urmărească punerea sa în aplicare de către state. Prin Legea din 1 aprilie 1931, România a ratificat această convenţie. Textul Convenţiei din 1926 asupra sclaviei, precum şi rezoluţiile celei de-a patra conferinţe internaţionale de unificare a dreptului, ţinută la Paris (1931), au constituit izvoarele textului incriminator al infracţiunii de sclavie din Codul penal român, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi republicat în 1948. A.s. a dobîndit o reglementare completă abia în anul 1956 cînd, la Conferinţa de la Geneva, convocată sub egida O.N.U., a fost semnată Convenţia suplimentară pentru abolirea sclavajului, a traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclavajului. A.s. a fost reformu-lată de către O.N.U. în numeroase documente: Declaraţia Universală a drepturilor omului (1948); Convenţia asupra Mării Libere (1958); Pactul drepturilor civile şi politice (1966) ş.a. Considerîn-du-se că persoanele internate de nazişti în lagărele de concentrare au fost puse în situaţii analoage sclaviei, în Statutul Tribunalului Militar Interna- ţional sclavia a fost trecută în grupa infracţiunilor contra umanităţii. Sclavia fiind o negare a dreptului fundamental al omului la libertate, în Codul penal al Republicii Socialiste România, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, norma care o incriminează a fost aşezată în subgrupa infracţiunilor contra libertăţii persoanei. Potrivit prevederilor art. 190 din acest cod, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi „punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi44. Academia de drept internaţional (Academie de droit internaţional), instituţie ştiinţifică, neguvernamentală, cu sediul la Haga, constituită în 1914 şi care a început să funcţioneze din 1923. Scopul Academiei este de a promova şi răspîndi cunoştinţele de drept internaţional. Academia organizează în fiecare an cursuri, cuprinzînd un număr variabil de lecţii, ţinute de specialişti din diferite ţări. Auditorii se recrutează din rîndurile tinerilor ce se specializează în studiul dreptului internaţional. Lecţiile ţinute se publică în culegerea „Recueil des cours de l’Academie de droit internaţional44 (prescurtat R.C.A.D.I.). în 1957, în cadrul Academiei a fost creat un centru de studii şi cercetare a dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale. Începînd din 1969 Academia organizează sesiuni de cîte trei sâptămîni, în ţări în curs de dezvoltare, pentru pregătirea cadrelor naţionale în domeniile diplomaţiei, relaţiilor internaţionale şi ale dreptului internaţional. acceptare (în dreptul internaţional), actul prin care un stat stabileşte, pe plan internaţional, consimţă-mîntul său de a fi legat printr-un tratat. în unele tratate internaţionale termenul este folosit cu sens de a ratifica. în altele el desemnează în acelaşi timp şi ratificarea şi aderarea. A. are şi o anumită semnificaţie proprie, desemnînd o nouă procedură, mai simplă şi mai rapidă, care permite unui stat să-şi asume obligaţii convenţionale, fără a fi necesară procedura mai complexă a ratificării. A. este prevăzută în statutele unor instituţii specializate (art. 36 din Constituţia F.A.O.; art. 78 şi 79 din Convenţia O.M.S.), precum şi în diferite acorduri interguvernamentale încheiate de România: Acordul dintre guvernul României şi tiuvernul Bulgariei pentru colaborarea ştiinţifică şi .ulturală; Convenţia dintre România şi Ungaria privind colaborarea în domeniul prevederilor sociale etc. V. şi aderare; aprobare; ratificare. accesiune (în dreptul internaţional) (în lat. accedere — acţiunea de a apropria) 1. Termen care desemnează extinderea legală a teritoriului unui stat ca rezultat al unui fapt fizic natural intervenit în limitele teritoriului acvatic al statului (formarea unor insule, abandonarea albiei unui rîu, aluviune, avul-siune) sau pe cale artificială (desecare, construcţie de diguri, cheiuri etc.). 2. A. are uneori în practica contractuală a statelor şi sens de aderare. accessorium sequitur principale, adagiu lat. cu sensul „accesoriul urmează reglementarea aplicata principalului44 din care face parte sau de care depinde. în dreptul internaţional această idee este folosită pentru interpretarea cu bună credinţă a înţelegerilor şi reglementărilor convenite de părţi. Unele greutăţi de interpretare sînt întîmpinate atunci cînd reglementarea în cauză are un caracter de excepţie şi cînd regula a.s.p. nu poate fi aplicaţi» ACORD COMERCIAL spre a nu se încâlca regula care interzice interpretarea extensivă a prevederilor de excepţie. Achaia, cazul**, diferend de competenţa tribunalului de prize maritime născut ca urmare a refuzului navei germane A., surprinsă la începutul primului război mondial în portul egiptean Alexandria, de a părăsi acest port în termenul fixat de autorităţile britanice (Egiptul se afla la acea dată sub regim de protectorat britanic). La 17 aug. 1914 armata engleză a capturat A. Tribunalul de prize englez din Alexandria şi apoi Judicial Commitee al lui Privy Council — ca instanţă de recurs — au confirmat regularitatea capturii vasului Achaia. în motivarea deciziei s-a arătat că porturile egiptene reprezentau pentru vasele germane porturi inamice în sensul C onvenţiei VI de la Haga (1907), întrucît Egiptul era protectorat britanic şi se afla sub ocupaţie militarii engleză. achiesare (de la lat. acquiescere — „a se odihni*), expresie care defineşte acţiunea unui stat de a consimţi, expres sau tacit, la o propunere sau poziţie a altui stat, tacită sau expresă. Cînd a. este tacită, ea trebuie să rezulte din fapte care nu permit altă interpretare de bună credinţă decît voinţa statului în cauză de a achiesa. achiziţie de teritorii, acţiune de dobîndire de către un stat a unor teritorii care nu i-au aparţinut înainte. Modurile de a. de t. sînt licite sau ilicite, criteriul de apreciere a oricăror modificări teritoriale constituindu-1 concordanţa lor cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. în virtutea acestui criteriu orice modificare teritorială trebuie să izvorască din voinţa suverană a populaţiei care locuieşte acel teritoriu, exprimată în mod liber, fără nici o constrîngere din afară. Dreptul internaţional admite, în aceste limite, eventualitatea unor modificări teritoriale. El admite, de pildă, ca o naţiune să iasă din cadrul unui stat pentru a-şi constitui propriul sau stat (Cehoslovacia s-a constituit ca stat după primul război mondial, în urma destrămării Imperiului aus-tro-ungar), să intre în componenţa altui stat sau să se unească (federalizeze) cu alt stat (Egipt, Siria şi Yemen, între 1 febr. 1958 — 10 oct. 1961, for-meaza Republica Arabă Unită). Apărînd principiul integrităţii teritoriale a statelor şi interzicînd folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, dreptul internaţional contemporan dispune că a. de t. prin forţa armată nu dă drepturi asupra acestor teritorii. Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea intre state conform Cartei O.N.U. (Rezoluţia Adunării Generale 2 625/XXV din 24 oct. 1970) precizează că teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei de către alt stat. De asemenea, definiţia agresiunii adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. (1974) prin Rezoluţia 3 314/XXIX enunţa principiul conform căruia nici o a. de t., rezultînd de pe urma unei agresiuni, nu este licită. â contrario, argumentuli s.u.a. 12 leilalte părţi care acţionează în marea liberă şi deasupra acesteia şi nu vor permite simularea atacurilor sau executarea acrobaţiilor aeriene deasupra navelor ori aruncarea în apropierea lor a diverse obiecte. Acord între U.R.S.S. şi S.U.A. cu privire la preîn-tîmpinarea unui război nuclear, semnat la 22 ian. 1973, la Washington. Este alcătuit dintr-un preambul, în care se exprimă dorinţa de a crea condiţii în care primejdia izbucnirii unui război nuclear să fie redusa şi în ultimă instanţă înlăturată, şi opt articole. în partea dispozitivă, cele doua părţi se angajează să acţioneze în aşa fel îneît să preîntîm-pine evoluţia unor situaţii care ar putea provoca exacerbarea primejdioasă a relaţiilor dintre ele, sa evite confruntări armate şi sa excludă izbucnirea unui război nuclear între cele două state părţi ale acordului şi între acestea şi alte ţări. Consacrînd principiul abţinerii de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei, tratatul prevede, de asemenea, ca dacă într-un moment oarecare relaţiile dintre părţi sau dintre fiecare din acestea şi alte ţari vor părea că implica riscul unui conflict nuclear, U.R.S.S. şi S.U.A. vor trece imediat la consultări urgente şi vor întreprinde toat«* eforturile pentru preîntîmpinarea acestui risc. Acordul a intrat în vigoare din momentul semnării. acreditant, stat care numeşte (acreditează) un reprezentant diplomatic într-un stat străin sau pe lîngă o organizaţie internaţionala. acreditar, stat în care este numit (acreditat) un reprezentant diplomatic al altui stat. acreditare (în dreptul internaţional), împuternicirea unui reprezentant diplomatic pe lîngă guvernul unui stat străin. Potrivit Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor diplomatice, care codifică o practica internaţională unanim recunoscuta, şeful de misiune diplomatică se consideră a. fie din momentul prezentării scrisorilor de acreditare, fie din momentul sosirii sale şi cînd o copie a scrisorilor sale de a. a fost prezentată la Ministerul de Externe al statului acreditar. în practica diplomatică există situaţia în care un stat a. acelaşi şef de misiune în mai multe ţări, precum şi situaţia cînd mai multe state pot a. una şi aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune în acelaşi stat, dacă statul acreditar este de acord. în România şeful unei misiuni cu rang de ambasador sau ministru plenipotenţiar este a. pe lîngă preşedintele Republicii. act (în dreptul internaţional) 1. Manifestare de voinţă a unui subiect de drept internaţional care are ca scop crearea, modificarea sau atingerea unor raporturi juridice, 2. Denumire a tratatului internaţional prin care se reglementează un anumit domeniu al relaţiilor dintre state (de ex.: Actul de la Bruxelles din 2 iulie 1890 referitor la desfiinţarea sclavajului; Actul de la Chapultepec (1945), Actul de la Washington (1964), Actul economic şi social de la Rio de Janeiro (1965) ş.a.). act adiţional (în dreptul internaţional), înţelegere încheiată între două sau mai multe state care se adaugă la un instrument principal preexistent cu scopul de a completa, interpreta sau modifica prevederile acestuia (de ex.: Actul adiţional din 28 aug. 1907 la Convenţia zahărului din 5 mart. 1902; Actul adiţional din 2 mai 1881 la Actul public din 2 nov. 1865 asupra navigaţiei la gurile Dunării). în practica internaţională a.a. se întîlneşte şi sub alte denumiri: acord a., convenţie a., protocol a. etc. act autentic 1. Calificativ acordat unui text original sau unuia din textele originale ale unui instrument diplomatic, a cărui autoritate sau realitate nu pot fi puse la îndoială. 2. Calificativ acordat unei copii de pe un act internaţional, eliberată în condiţii ca-re-i garantează exactitatea. act constitutiv al unei organizaţii internaţionale, act multilateral prin care se înfiinţează o organizaţie internaţională şi care stabileşte, în general, scopurile, principiile conducătoare, modul de organizare şi de funcţionare ale organizaţiei, vocaţiu-nea de a deveni membru al organizaţiei, calitatea de membru, organele organizaţiei, competenţa şi atribuţiile acestora. Denumirea actului variază. Cele mai uzitate sînt acelea de cartă, statut, constituţie. Atunci cînd organizaţia internaţională care se constituie este interguvernamentală, actul său constitutiv este un tratat multilateral. Cînd este vorba de constituirea unei organizaţii internaţionale neguvernamentale, actul constitutiv emană de obicei de la organizaţii naţionale, sau şi de la persoane individuale. act de guvernămînt, act al puterii de stat, de ale căror consecinţe dăunătoare pentru o anumită persoană răspunde statul, iar nu funcţionarul care l-a înfăptuit yi cadrul atribuţiilor sale oficiale. Teoria „a. de g.u a fost preluată în dreptul internaţional spre a se susţine lipsa de răspundere a criminalilor de război germani şi japonezi, pretinzîndu-se că aceştia şi-ar fi făptuit fără-de-legile în executarea ordinelor primite. Tribunalele militare internaţionale de la Niirnberg şi Tokio au înlaturat, cu drept temei, această încercare a apa rarii: a admite asemenea teorii ar însemna a asigura impunitatea celor mai periculoşi criminali, a expune toate cuceririle civilizaţiei umane arbitrarului celor ce, în cadrul aparatului unui stat sau în executarea ordinelor criminale primite, ar făptui crime. V. şi act de stat. act de ostilitate 1. Manifestare de voinţă care, în timp de pace, reflectă atitudinea duşmanoasă a unui stat faţă de alt stat. Actul de ostilitate vizează fie teritoriul, fie cetăţenii, fie bunurile statului împotriva căruia este îndreptat în sfera a. dt* o. se includ şi actele de război. 2. Rezistenţa cu forţa a unei nave comerciale neutre în timp de război la vizita unei nave militare. în aceasta împrejurare nava respectivă poate fi tratata ca inamica, fiind susceptibilă de a fi sechestrată sau, după împrejurări, chiar scufundată. în împrejurări determinate a. de o. este echivalent cu actul de război. act de stat, teorie în dreptul internaţional public folosită pentru absolvirea de răspundere a persoanelor fizice care au săvîrşit crime internaţionale, dacă ele au acţionat pe baza unor instrucţiuni sau cu aprobarea, ori in numele unui stat, adică au sâ-vîrşit un a. de s. Teoria a. de s. a fost invocată cu ocazia judecării principalilor criminali de război, la sfirşitul celui de-al doilea război mondial. Această teorie este contrară normelor dreptului internaţional public, care consacră răspunderea penală a persoanelor fizice vinovate de încălcarea principiilor şi normelor sale. Statutul Tribunalului militar internaţional de la Niirnberg precizează: 13 ACTUL GKNLKAI „Situaţia oficială a acuzaţilor fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi considerată ca temei pentru absolvirea de răspundere sau pentru diminuarea pedepsei" (art. 7). în sentinţa dată de tribunal se subliniază că principiile dreptului internaţional public care apără persoana fizică în anumite situaţii nu pot fi invocate în cazul persoanelor care au săvîrşit crime internaţionale. Aceasta regulă a fost reafirmată în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1948), care stipulează: „Persoanele care au comis genocid sau oricare din actele enumerate în articolul 3 vor fi pedepsite, fie că sînt guvernanţi, funcţionari sau particulari* (art. 4). act diplomatic, document transmis de ministerul de externe al unui stat către o misiune diplomatică acreditată pe teritoriul său, sau unei organizaţii internaţionale, ori primit de la acestea, care priveşte relaţiile dintre statele în cauză sau statul şi organizaţia respectivă. act final, document întocmit la încheierea unei conferinţe internaţionale, în care se consemnează rezultatele tratativelor dintre statele participante, în unele cazuri, a.f. conţine textul înţelegerilor negociate (de ex. A.f. al Congresului de la Viena (1815) cu privire la rangurile diplomatice, regimul fluviilor internaţionale, neutralitatea permanentă a Elveţiei; A.f. al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa etc.), în altele, recomandări în problemele discutate (de ex.: A.f. al Conferinţei pentru comerţ şi dezvoltare (1964) de la Geneva). act general, înţelegere multilaterală prin care se prevede stabilirea unor norme de drept într-un anumit domeniu al relaţiilor internaţionale (de ex.: A.g. de la Bruxelles (1890) cu privire la desfiinţarea sclavajului; A.g. de la Berlin (1885) referitor la problemele coloniale; A.g. de la Algesiras (1906) privitor la Maroc ş.a.). In practica internaţională contemporană a.g. este din ce în ce mai puţin folosit. act ilicit, act care este contrar normelor dreptului. In viaţa internaţională un act este ilicit dacă încalcă normele dreptului internaţional. Un a.i. „în sine“ poate deveni licit dacă, fără a face uz de violenţă, este menit să determine un alt stat să înceteze cu anumite încălcări ale legalităţii internaţionale. A.i. constituie un delict internaţional şi dă loc la sancţiuni şi, după caz, la restituiri, reparaţii, satisfacţie, fie că este vorba de o acţiune (delictum in committendo), fie de o inacţiune (delictum in omittendo), destul ca actul în cauză să fi fost săvîrşit cu rea intenţie sau din culpă. V. şi represalii. act inamical, denumire dată actului unui stat care este de natură a păgubi sau jigni un alt stat, sau resortisanţii acestuia, sau să îngreuieze în alt mod relaţiile dintre statele în cauză, fără însă a încălca vreo normă a dreptului internaţional. Prin aceasta a.i. se deosebeşte de actul ilicit, care constituie un delict internaţional. Statul păgubit sau jignit prin a.i. poate să respingă acest act sau să-i răspundă prin acte similare, proporţionale, numite retorsiuni, nu însă prin acte ilicite. Pot constitui acte inamicale actele de discriminare vamală, bariere vamale ş.a.m.d. Convenţia a XlII-a de la Haga (1907) declară că exercitarea de către un stat neutru a drepturilor prevăzute în convenţie nu trebuie considerat de un stat care a acceptat articolele în cauză, drept un act inamical, iar art. 3 al primei convenţii de la Haga pentru rezolvarea paşnică a litigiilor internaţionale (1907) arată că „Exercitarea acestui drept (este vorba despre oferta de bune oficii sau a medierii — n.n.) nu trebuie niciodată să fie considerată de una dintre Părţile litigante drept acţiune inamicală*. act original, actul care a fost semnat de părţile contractante, spre deosebire de reproducerile după a.o., copii etc. A.o. poate fi unicat, în care caz se stabileşte, la alcătuirea lui, prin consensul părţilor, unde şi cum trebuie depozitat. De obicei, în această situaţie, de regulă statul depozitar (sau, după caz, secretarul organizaţiei depozitare) are datoria să elibereze celorlalte părţi cîte o copie certificată de el, de conformitate cu originalul. Dacă a.o. s-a făcut în mai multe exemplare, toate trebuie semnate, sigilate, învestite cu formele care îi atestă valoarea, în mod egal şi fiecare parte primeşte cîte un exemplar din a.o. Cînd s-au alcătuit mai multe a.o., ele pot fi semnate conform regulilor alternatului, în care caz fiecare parte primeşte exemplarul original unde numele ei apare la loc de onoare. V. şi alternat. act unilateral, document emanînd de la o singură parte, prin care aceasta îşi asumă obligaţii faţă de una sau mai multe părţi, sau chiar faţă de toţi — acte opozabile erga omnes — sau creează situaţii comportînd drepturi şi obligaţii pentru alte părţi. Astfel de acte sînt, între altele: rezerva la un tratat; protestul; proclamarea lărgimii mării teritoriale; votul într-o adunare a reprezentanţilor statelor membre într-o organizaţie internaţională (de ex.: „veto“-ul unui membru permanent al Consiliului de Securitate); anunţarea schimbării denumirii statului; blocada; declaraţia de război; declaraţia de neutralitate; recunoaşterea unui stat sau guvern; ratificarea; aderarea sau denunţarea unui tratat; notificarea; acordarea dreptului de azil: expulzarea; extrădarea; emiterea scrisorilor de acreditare sau de rechemare etc. Actul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, adoptat de Adunarea Societăţii Naţiunilor la 26 sept. 1928, revizuit de Adunarea Generală a O.N.U. la 28 apr. 1949 (revizuirea priveşte substituirea organelor O.N.U. celor ale Societăţii Naţiunilor). Conceput ca un corolar al Pactului general de renunţare la război, Actul precizează modalităţile de reglementare a diferendelor, astfel: diferendele de orice natură care nu au putut fi rezolvate pe cale diplomatică vor fi supuse procedurii concilierii internaţionale, care este detaliat reglementată în primul capitol al Actului (art. 2—16), ca un mijloc obligatoriu de reglementare; toate diferendele de ordin juridic, în special cele prevăzute în art. 36 din statutul C.I.J., sînt supuse spre judecare Curţii Internaţionale de Justiţie sau procedurii arbitrale (Actul stabileşte în detaliu modalitatea desfăşurării arbitrajului — încheierea compromisului, alegerea arbitrilor, procedura de urmat etc.); de comun acord, părţile pot hotărî supunerea unor astfel de diferende (ivite din contestarea unui drept) procedurii concilierii; toate diferendele, altele decît cele cu caracter juridic, care urmau a fi reglementate prin conciliere şi asupra cărora părţile nu s-au înţeles trebuiau aduse în ACTUL FINAL 14 fa(a unui tribunal arbitrai, a cărui constituire este indicată, ca obligatorie, în Act. Caracterul obligatoriu al procedurilor prevăzute în Act este subliniat şi în capitolul IV, care prevede: 1) Diferendele pentru soluţionarea cărora o procedură specială ar fi prevăzută prin alte convenţii în vigoare între părţile în litigiu vor fi reglementate conform dispoziţiilor acestor convenţii; 2) Actul general nu va aduce atingere acordurilor în vigoare care stabilesc pentru păr(i o procedură de conciliere sau în materie de arbitraj sau de reglementare judiciară. Totuşi, dacă aceste acorduri nu prevăd decît o procedură de conciliere, dacă această procedură va eşua, dispoziţiile actului general referitoare la reglementarea judiciară sau arbitrată vor deveni obligatorii pentru părţile care au aderat la el. Datorită sistemului rigid de reglementare impus, Actul general nu a întrunit decît adeziunea unui număr redus de state, care au devenit părţi la el (Belgia, Danemarca, Luxemburg, Norvegia, Suedia şi Volta Superioară). Actul final al Conferinţei de la Haga, document semnat de Germania, Belgia, Franţa, Marea Brita-nie, Italia, Japonia, la 20 ian. 1930, pentru reglementarea unor chestiuni referitoare la consecinţele primului război mondial, în relaţiile dintre ele. Actul cuprinde reglementări referitoare la evacuarea anticipată a Renaniei de către Franţa, reglementarea completă a problemei reparaţiilor de război datorate de Germania şi constituirea unei comisii de anchetă şi conciliere în vederea soluţionării diferendelor dintre părţile semnatare. România a aderat la acest act la 4 iun. 1930. Actul de la Chapultepec, document adoptat la 6 mart. 1945 de cea de-a patra Conferinţă extraordinară consultativă interamericană, care şi-a desfăşurat lucrările la Ciudad de Mexico, între 21 febr. şi 9 mart. Menit a direcţiona instituţionalismul in-teramerican în noile condiţii create prin înfrîngerea coaliţiei fasciste în cel de-al doilea război mondial, A. de Ia C. este alcătuit din patru părţi. Prima parte reafirmă principiile elaborate de-a lungul anilor de conferinţele interamericane — principiul suveranităţii, integrităţii teritoriale, neamestecul în treburile interne, reglementarea paşnică a diferendelor. Partea a doua conţine o declaraţie asupra securităţii colective în timp de război (orice atac contra integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi independenţei politice a unui stat va fi considerat un act de agresiune contra tuturor statelor semnatare ale Declaraţiei; violarea frontierelor statelor prin tratate va fi considerată un act de agresiune; în caz de agresiune sau de ameninţarea cu agresiune statele respective se vor consulta pentru a conveni asupra măsurilor ce urmează a fi adoptate; orice ameninţare sau act de agresiune întreprinse pînă la încheierea tratatului de pace vor fi considerate ca o sabotare a eforturilor de război ale Naţiunilor Unite şi vor justifica măsuri de represalii, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a preveni sau respinge agresiunea). Ce-a de a treia parte, vizînd perioada postbelică, se referă la necesitatea încheierii unui acord multilateral menit a preveni şi reprima actele de agresiune sau ameninţarea cu agresiune. Ultima parte a Actului învederează compatibilitatea organismului regional cu principiile şi scopurile Naţiunilor Unite. A. de la C. a creat un sistem de securitate, fiind unul din primele instrumente de menţinere a păcii concepute la scară continentală. Actul de la Washington, document adoptat de Conferinţa interamericană extraordinară, ţinută în capitala Statelor Unite ale Americii între 16 şi 18 dec. 1964; conţine reformele ce urmau a fi înfăptuite în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A), inclusiv procedurile de admitere a noilor state membre. Admiterea în organizaţie se face după următoarea procedură: a) statul care doreşte să devină membru al O.S.A. trebuie să notifice această intenţie secretarului general al organizaţiei, specificînd dorinţa de a semna Carta şi a respecta obligaţiile decurgînd din calitatea de membru, în special cele privind securitatea colectivă; b) Consiliul Permanent al Organizaţiei, cu votul a 2/3 din statele membre, recomandă Adunării Generale admiterea; c) Adunarea, tot cu votul de 2/3 din membrii săi, decide autorizarea secretarului general de a permite statului solicitant să semneze Carta şi să depună instrumentele de ratificare; d) cererea de admitere a unei entităţi statale al cărui teritoriu este supus, total sau parţial, anterior datei de 18 dec. 1964, unui litigiu sau unei plîngeri între o ţară extracontinentală şi unul sau mai multe state membre ale O.S.A. nu va fi luată în consideraţie de către Consiliul Permanent sau Adunarea Generală pînă la soluţionarea diferendului prin mijloace paşnice. Actul economic şi social de la Rio de Janeiro, document adoptat la cea de-a doua Conferinţă interamericană extraordinară ce şi-a ţinut lucrările între 17 şi 30 noiembrie 1965, în capitala Argentinei, care prevede: 1) Convocarea în 1966 a celei de-a treia conferinţe extraordinare; 2) Constituirea unei comisii speciale care să pregătească un anteproiect de reforme al Organizaţiei Statelor Americane. Actul cuprinde, de asemenea, consimţămîntul unanim privind consolidarea mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor. (Reunită în capitala Republicii Panamâ între 25 febr.—1 aprilie 1966, comisia specială a adoptat anteproiectul de reforme, care cuprinde două părţi: 1) Organizarea instituţională şi 2) Noua orientare a activităţii O.S.A.). Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, document semnat la Helsinki, la 1 aug. 1975, de înalţii reprezentanţi ai celor 35 de state participante la C.S.C.E. Este alcătuit dintr-o parte preambulară (în care sînt enunţate, între altele, motivările politice care au determinat adoptarea hotărîrilor respective şi hotărîrea de a da efect deplin rezultatelor Conferinţei), o parte dispozitivâ (unde este tratată fiecare problemă în care conferinţa a luat hotărîri), precum şi o încheiere. în partea dispozitivă, Actul final cuprinde: 1) Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante, fiind incluse zece principii de drept internaţional, pe care statele se angajează să le aplice în mod egal fără rezerve; 2) Probleme privind punerea în practică a unora din principiile cuprinse în Declaraţie; 3) Document privind măsuri de edificare a încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării, care cuprinde notificarea prealabilă a manevrelor militare de anvergură, chestiuni referitoare la dezarmare, cooperarea în domeniile economiei, ştiinţei şi tehnicii şi mediului înconjurător (schimburi comerciale, cooperarea industrială şi proiecte de interes comun etc.); 4) Probleme privind securitatea şi cooperarea în Mediterana, cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii; 5) Urmările conferinţei (în care 15 Al) QUEM statele respective declară hotărîrea lor de a aplica dispoziţiile Actului final în mod unilateral, bilateral sau multilateral, după caz, de a continua procesul multilateral început de conferinţă, organi-zînd, între altele, întîlniri periodice ale reprezentanţilor, prima fiind fixată la Belgrad, la 15 iun. 1977). Actul final constituie astfel un document de importanţă majoră pentru evoluţia relaţiilor dintre statele europene, pentru edificarea securităţii şi cooperării în Europa. La elaborarea acestui docu-nent România şi-a adus o contribuţie însemnată atît în ce priveşte formularea unor prevederi cît mai clare şi mai angajante, cît şi în precizarea şi detalierea principiilor enunţate şi, mai ales, în adoptarea unor măsuri care să facă efectivă aplicarea lor. acţiune reconvenţională v. cerere reconvenţională. addenda 1. (de la cuvîntul lat. addendum — „de adăugat*4; în tehnica redactării de înţelegeri internaţionale) Menţiuni sau documente care nu figurează în textul propriu-zis al înţelegerii, ci sînt adăugate, fie după semnătură, pe exemplarele originale, fie separat, cu înţelegerea că fac corp comun cu actul la care se referă. 2. într-un sens larg, mai rar întîlnit, expresia se referă şi la anexe (cum ar fi hărţi, liste etc.). aderare (în dreptul internaţional), actul internaţional prin care un stat, care n-a participat la elaborarea textului şi semnarea unui tratat, devine ulterior, prin manifestarea sa de voinţă, făcută în conformitate cu o clauză a tratatului (accesion clause), parte la acel tratat, încheiat între alte state. De regulă, aderarea se produce numai după ce un anumit tratat a intrat în vigoare, dar doctrina recentă admite şi posibilitatea aderării independent de intrarea în vigoare a tratatului. A. reprezintă un mijloc juridic prin care un stat terţ poate deveni parte la un tratat internaţional, aceasta facîndu-se în forma unui act scris, numit instrument de aderare, de către organele de stat competente pentru ratificare avînd aceleaşi consecinţe juridice ca şi aceasta. A îşi produce efectele, de regulă, din momentul depunerii de către statul care aderă a instrumentelor de aderare la depozitar(i). A. trebuie să fie autorizată de tratat, care stabileşte şi condiţiile de a. La tratate deschise, a. se poate face prin manifestarea de voinţă a statului, fără a fi nevoie de acordul statelor membre. La tratatele închise, a. unui stat nu se poate face decît cu consimţămîn-tul prealabil al tuturor statelor parte la tratat. La tratatele multilaterale care sînt acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale (de exemplu Carta O.N.U.), a. se face prin manifestarea de voinţă a statului respectiv şi îndeplinirea condiţiilor de fond şi procedurale prevăzute în actul constitutiv. V. şi acceptare; aprobare ; ratificare. ad-hoc, expresie lat. cu sensul „anume pentru aceasta*, folosită pentru a caracteriza un organ înfiinţat spre a .exercita o misiune determinată cu caracter temporar. în practica C.I.J. termenul defineşte numirea de către un stat a unui judecător într-o afacere determinată. V. şi judecător ad-hoc; diplomaţie ad-hoc. ad-interim, locuţiune lat. cu sensul „în mod provizoriu*, „temporar*. O persoană sau un organ exercită o funcţie a.-i. (sau par interim) atunci cînd ţine locul titularului, fără însă a-1 înlocui defi- nitiv. Dacă postul de şef de misiune este vacant (art. 19, par. 1 al Convenţiei de la Viena (1961) cu privire la relaţiile diplomatice), sau dacă şeful de misiune este împiedicat să-şi exercite funcţiile sale, un însărcinat cu afaceri a.-i. acţionează cu titlu provizoriu ca şef de misiune. Numele însărcinatului cu afaceri a.-i. va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul cînd acesta este împiedicat să o facă, de către Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant, la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar. Dacă un stat acreditează un şef de misiune pe lîngă unul sau mai multe state, el poate să stabilească o misiune diplomatică condusă de către un însărcinat cu afaceri a.-i. în fiecare din statele în care şeful de misiune nu are reşedinţă permanentă. De asemenea, cel care semnează un act sau un document în numele titularului se numeşte tot însărcinat cu afaceri a.-i. în practică, expresia se foloseşte prin iniţialele „a.-i.“ sau „p.i.*, scrise înaintea funcţiei (titlului) unui diplomat. în timpul absenţei temporare a şefului reprezentanţei diplomatice, diplomatul cu rang imediat inferior devine însărcinat cu afaceri a.-i. Administraţia Naţiunilor Unite pentru Ajutorare şi Reconstrucţie (United Nations Relief and Rehabili-tation Administration — U.N.R.R.A.), organism internaţional înfiinţat la 9 nov. 1943 cu scopul de a ajuta populaţiile din Europa şi Extremul Orient care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial. U.N.R.R.A. a acţionat pe linia facilitării refacerii economiei statelor care au fost mai grav afectate de război şi a livrării de alimente, îmbrăcăminte, bunuri şi echipament industrial, medicamente etc. populaţiilor din Albania, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Polonia şi Iugoslavia. U.N.R.R.A. a fiinţat pînă la 31 mart. 1949, cînd activitatea sa a fost preluată de Fondul Naţiunilor Unite pentru copii şi înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi. admitere (în dreptul internaţional). 1. Procedura prin care un stat este primit ca membru al unei organizaţii internaţionale sau ca participant la tratative iniţiate de alte state, inclusiv la reuniuni (conferinţe, congrese) internaţionale. Este nevoie de o procedură de a. ori de cîte ori nu este suficientă, potrivit înţelegerii în vigoare în colectivul respectiv, o simplă declaraţie de voinţă a statului în cauză. A., în acest sens, se hotărăşte, de regulă, printr-o decizie specială a organului desemnat în acest scop prin regulile de procedură ale organizaţiei sau reuniunii în cauză. în acelaşi sens se practică a. şi pentru primirea unei organizaţii internaţionale într-o altă organizaţie. 2. încuviinţarea, de ex. de către o instanţă jurisdicţională (arbitralâ, judiciară), a unei cereri, pretenţii sau susţineri a uneia din părţi. 3. A. străinilor, acceptarea din partea unui stat ca pe teritoriul său să intre, să se stabilească — cu sau fără anumite condiţii — persoane străine. A. străinilor are loc cîteodată pe bază de înţelegeri internaţionale bilaterale, şi atunci de obicei în temeiul principiului reciprocităţii. ad quem, locuţiune lat. cu sensul „pînă la care*, desemnînd sfirşitul termenului de care sînt legate anumite efecte în raporturile dintre părţi (de ex. în cazul tratatelor încheiate pe o durată determinată, marchează momentul încetării tratatului). \l> Rl I hRI NDUM ad referendum, expresie lat. cu sensul „pentru a referi", folosită cu prilejul semnării tratatelor internaţionale, semnătura a.r. constituind o etapă intermediară între operaţiunea de redactare şi semnarea definitivă a unui tratat. Un plenipotenţiar care nu are împuterniciri decît pentru negocierea unui tratat, nefiind abilitat să-I semneze, poate să-l semneze a.r., ceea ce înseamnă „sub rezerva aprobării guvernului* său. Semnătura a.r. are semnificaţia unui act de autentificare a textului tratatului. După aprobarea sa de către guvern, semnătura a.r. îşi produce efectele unei semnături definitive, considerată a exista de la data semnării a.r. adunare, în terminologia dreptului internaţional, organ deliberativ al organizaţiilor guvernamentale sau neguvernamentale compus din totalitatea reprezentanţilor membrilor acestor organizaţii. Actul constitutiv al organizaţiei stabileşte competenţa adunării. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, organ principal al O.N.U. în care sînt reprezentate toate statele membre. îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare, care au loc anual, începînd din a treia marţi a lunii septembrie, în sesiuni extraordinare, convocate ori de cîte ori este nevoie, iar, din 1950, şi în sesiuni extraordinare de urgenţă, care se convoacă într-un interval de 24 de ore. Adunarea Generală este constituită din următoarele comisii principale: Comisia I — pentru problemele politice şi de securitate, inclusiv reglementarea armamentelor; Comisia de politică speciala; Comisia a Il-a — pentru probleme economice şi financiare; Comisia a 111-a — pentru probleme sociale, umanitare şi culturale; Comisia a IV-a — pentru probleme de tutelă, inclusiv teritorii neautonome; Comisia a V-a — pentru probleme administrative şi bugetare; Comisia a Vl-a — juridică. în fiecare comisie, statele membre ale O.N.U. au cîte un reprezentant şi un număr de consilieri şi experţi. Comisiile îşi aleg cîte un birou format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi un raportor. Adunarea Generală poate crea şi organisme permanente subsidiare cu o competenţă mai restrînsâ. Cele mai importante dintre acestea sînt: Comisia dezarmării; Comitetul special pentru operaţiunile de menţinere a păcii; Comitetul pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic; Comitetul pentru folosirea paşnică a fundului mărilor şi oceanelor; Comitetul special împotriva politicii de apartheid etc. Adunarea Generală adoptă reguli proprii de procedură. La deschiderea sesiunii este examinată şi aprobată ordinea de zi. Fiecare stat membru al O.N.U. este reprezentat printr-o delegaţie compusă din cel mult cinci membri, cinci supleanţi, un număr de consilieri şi experţi. Adunarea Generală alege o comisie de verificare a deplinelor puteri, alcătuită din 9 membri, şi un birou de conducere a sesiunii, format dintr-un preşedinte, 17 vicepreşedinţi şi preşedinţii comisiilor principale. Membrii biroului sînt aleşi din diferite delegaţii, astfel încît să asigure o cît mai largă reprezentare geografică a statelor membre. în Adunarea Generală a O.N.U. fiecare stat dispune de un singur vot. în problemele importante, hotârîrile sînt luate cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. Sînt considerate probleme importante: recomandările referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate; alegerea membrilor Con» 16 siliului Economic şi Social; alegerea membrilor Consiliului de Tutelă; admiterea de noi membri în organizaţie; suspendarea drepturilor şi privilegiilor membrilor; excluderea membrilor; probleme referitoare la funcţionarea regimului de tutelă şi problemele bugetare. Asupra altor probleme, hotărîrile Adunării Generale sînt luate cu majoritatea simpla (art. 18 din Cartă). Pentru luarea hotărîrilor cu privire la modificarea Cartei se cere majoritatea de două treimi a statelor membre ale organizaţiei (art. 108 şi 109 din Cartă). Printre funcţiile şi puterile Adunării Generale distingem cele cu caracter general, privind relaţiile dintre statele membre, şi cele cu caracter special, referitoare la funcţionarea organizaţiei. Principalele funcţii cu caracter general sînt: a) discutarea oricărei probleme care intră în cadrul Cartei, avînd dreptul de a face recomandări statelor membre şi Consiliului de Securitate; b) studierea principiilor generale de colaborare pentru menţinerea păcii şi securităţii, inclusiv principiile privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor; c) discutarea oricăror probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cu excepţia celor care, necesitînd o acţiune, trebuie transmise Consiliului de Securitate; d) promovarea colaborării internaţionale în domeniul politic, economic, social, cultural-educativ şi al sănătăţii şi contribuţia la înfăptuirea drepturilor omului, prin studii şi recomandări; e) încurajare^ dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi a codificării lui. Intre competenţa Adunării Generale în problemele păcii şi securităţii internaţionale şi competenţa Consiliului de Securitate, Carta stabileşte o strictă delimitare, prevăzînd că: a) răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale revine Consiliului de Securitate; b) Adunarea Generală nu poate face recomandări în problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dacă ele Sînt în curs de a fi examinate de Consiliul de Securitate, afară de cazul cînd Consiliul i-ar cere Adunării Generale să examineze şi să facă recomandări în acele probleme. Principalele funcţii cu caracter special sînt: a) admiterea de noi membri şi aplicarea de sancţiuni (art. 4, 5, 6 şi 19); b) administrarea teritoriilor sub tutelă, cu excepţia zonelor strategice (art. 85); c) informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se guvernează singure (art.73); d) aprobarea bugetului (art. 17); e) alegerea unor membri în alte organe (art. 23, 61, 86 şi 97), precum şi art. 4 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie; f) autorizarea Consiliului Economic şi Social de a încheia acorduri cu instituţiile specializate (art. 63). România consideră că înfăptuirea cu succes a sarcinilor care stau în faţa O.N.U. sînt nemijlocit legate de îmbunătăţirea activităţii A.G., fapt ce impune în mod necesar creşterea atribuţiilor şi a competenţelor acesteia. Astfel, trebuie îmbunătăţit cu precădere modul de funcţionare al A.G., de adoptare a rezoluţiilor şi hotărîrilor pentru ca acestea să întrunească adeziunea unanimă a statelor. în acest scop ţara noastră apreciază că trebuie extinsă practica ţinerii sesiunilor speciale care să analizeze cu regularitate probleme majore, ca dezarmarea, dezvoltarea, edificarea unei noi ordini internaţionale etc. Creşterea ponderii A.G. în sistemul organelor O.N.U. implică şi completarea prevederilor Cartei cu noi texte care să consfinţească dreptul acesteia de a cere Consiliului de Securitate rapoarte de fond asupra tuturor problemelor majore privind pacea 17 AH lIMVIf şi securitatea internaţională, precum şi dreptul său de a formula, în urma dezbaterii acestor rapoarte, recomandări concrete pentru Consiliu. Trebuie să-şi îmbunătăţească, de asemenea, «tivitatea consiliile şi organismele auxiliare ale Armării, în sensul dezbaterilor temeinice a punctelor de pe ordinea de zi cu participarea directă a tuturor statelor interesate, pentru a se ajunge la consens şi a se putea prezenta A.G. concluzii şi soluţii concrete. Includerea în Cartă a unor prevederi care să consacre regula consensului şi a regulii după care rezoluţiile adoptate prin consens sau în unanimitate de voturi constituie angajamente ferme pentru toate statele membre, precum şi a unor prevederi care să stabilească necesitatea ca atît A.G. cît şi Consiliul de Securitate să instituie, în fiecare caz în parte, pentru problemele importante, proceduri, mecanisme sau organisme corespunzătoare A.E.L.S. v. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. aeronavă, aparat de zbor mai greu decît aerul care poate fi utilizat ca mijloc de transport şi de comunicaţie, de explorare, de observaţie şi de luptă. După caracteristicile lor, a. sînt de două categorii: 1) aerostatele (dirijabile şi planoare); 2) aerodinele (avioane, hidroavioane, elicoptere, autogire etc.). Din punct de vedere al utilizării, a. se împart în două grupe: a. civile şi a. de stat. aeronavă civilă, vehicul aerian care nu este afectat unui serviciu de stat. Regimul juridic al a.c. este reglementat printr-o serie de convenţii adoptate la Conferinţa de la Chicago (1944), printre care: Convenţia privind aviaţia civilă internaţională; Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale şi Acordul cu privire la transportul aerian internaţional. în baza primei convenţii, transportul de material de război în interiorul sau deasupra unui stat pe o a.c. este interzis, în afară de cazul în care statul respectiv îl aprobă. De asemenea, statul poate, pentru raţiuni de securitate sau de ordine publică, să interzică transportul înăuntru sau deasupra teritoriului său şi a altor materiale decît cele enunţate mai sus. Statele sînt legate prin Convenţia de la Chicago numai în timp de pace, pe timp de război sau în perioade de criză, dispoziţiile sale nu aduc nici o atingere libertăţii de acţiune a statelor contractante, fie ele beligerante sau neutre. V. şi libertăţile aerului; Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (1970). aeronavă de stat, vehicul aerian afectat unui serviciu de stat, cum ar fi: a. militare. a. poştale, a. de poliţie etc. A. de s. sînt. în genere, sustrase aplicării dreptului aerian comun, lor neaplicîndu;li-se dispoziţiile Convenţiei de la Chicago (1944). în categoria a. militare intră a. din dotarea forţelor militare aeriene, terestre şi cele aflate la bordul navelor militare sau pe nave civile transformate în nave militare. în situaţii determinate, statele pot transforma a. civile în a. militare. A. militare trebuie să poarte semnul distinctiv pentru naţionalitatea şi caracterul militar. V. Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (1970). aeronavă militară v. aeronavă de stat. aeronavă sanitară, mijloc de transport aerian folosit exclusiv pentru evacuarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, precum şi pentru transportul personalului şi materialului sanitar. Pentru a beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva (1949) privitoare la protecţia persoanelor civile în caz de război, a.s. trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să respecte înălţimea, culoarele de zbor şi orele indicate de beligeranţi; să poarte în mod vizibil însemnele distinctive — culoarea albă şi semnul crucii roşii pe aripi, alaturi de culorile naţionale şi să aterizeze la somaţia inamicului. 1 ară o acceptare specială şi expresă, survolul liniei focului şi a liniilor situate în faţa posturilor medicale de triaj şi, în general, survolul oricărui teritoriu inamic sau ocupat de inamic era interzis. Întrucît in baza dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva (1949), aviaţia sanitară nu a putut să-şi îndeplinească misiunea pentru că trebuia h priori un acord între părţile în conflict. Protocolul adiţional (1977) la Convenţiile de la Geneva privind protecţia victimelor de război în conflicte armate internaţionale a încercat să îndepărteze această dificultate, dez-voltînd regulile din 1949. în primul rind a enunţat un principiu general referitor la respectarea şi protecţia a.s., apoi condiţia acordului prealabil a fost foarte mult nuanţată: pentru a.s. care survoleaza zonele nedominate de părţile adverse, notificarea este facultativă; pentru a.s. din zonele controlate ori dominate în fapt de trupe amice, precum şi în zonele în care nici o forţă nu stăpîneşte cu claritate este necesar un acord intre părţi. în absenţa unui asemenea acord, a.s. survoleaza pe riscul lor, însă ele vor trebui sa fie respectate cînd vor fi recunoscute ca atare. A.s. care survolează zonele dominate de partea adversă trebuie să obţină în prealabil acordul autorităţilor competente ale acesteia. în absenţa unui asemenea acord sau contravenind acestuia, ca urmare a unei erori de navigaţie sau a unei situaţii de urgenţă care afecteaza securitatea zborului, trebuie sa se facă tot posibilul pentru a permite identificarea sa. Din momentul în care a.s. a fost identificata, partea adversă trebuie să depună toate eforturile pentru a da ordin de aterizare sau amerizare ori sa ia alte masuri pentru a-şi salvgarda interesele, oferind, în ambele situaţii, posibilitatea navei să se supună ordinului înainte de a o ataca. Puterile neutre sînt în drept a permite sau interzice zborul a.s. pe teritoriul lor, în condiţii de egalitate pentru toate părţile beligerante. în caz că permit zborul acestor aeronave, in urma unei notificări, acestea pot ateriza sau ame-riza în aceste state, în caz de necesitate pentru a face escală. Piloţii a.s. au obligaţia de a asculta somaţia de aterizare sau amerizare. A.s. nu se bucură de protecţie faţă de atacurile din partea puterilor neutre decît în timpul zborului la înălţimile, la orele şi pe itinerarele convenite special între părţile în conflict şi părţile neutre. Bolnavii şi răniţii debarcaţi cu consimţămîntul autorităţilor locale ale statelor neutre vor trebui păziţi de acestea, astfel îneît ei sa nu poată lua parte din nou la operaţiile militare. Toate cheltuielile aferente vor fi suportate de puterea de care depind răniţii şi bolnavii astfel debarcaţi. affidavit (de la lat. affido „jur pe credinţa mea“). declaraţie scrisă făcută în faţa unei persoane autorizate în acest scop (notar, consul, funcţionar judiciar. ,,Commissioner“), semnata sub jurămînt de AFRICA DE SUD-VEST 18 persoana de la care emana actul; formă uzitată în dreptul englez. De asemenea, declaraţia dată în faţa unei instanţe judiciare şi întărită prin jurămînt a căpitanului unui vas, în sensul că în afara obiectelor desemnate în hîrtiile vasului nu se află la bord nici un alt obiect. Tehnica a. a stat la baza practicii inaugurate în timpul celui de-al doilea, război mondial, a „navicert"-ului. în general, a. se referă la anumite fapte, în special la autenticitatea unui document. Africa de Sud-Vest, cazul&v. Namibia, cazultv. Africa — zonă denuclearizată, acţiune menită să consolideze pacea şi securitatea internaţională, materializată într-o serie de rezoluţii ale Q.N.U., precum şi într-o declaraţie a Organizaţiei Unităţii Africane. în 1961, Adunarea Generală a adoptat Rezoluţia 1 652 (XVI) care făcea apel la toate statele să considere şi să respecte teritoriul Africii ca zonă denuclearizată; în 1965 a fost adoptată Rezoluţia^ 033 (XX) care, reafirmînd apelul anterior, adoptă Declaraţia (1964) cu privire la denucleari-zarea Africii, emisă de O.U.A. şi adoptată ulterior de Conferinţa (1964) statelor nealiniate, exprimînd speranţa că statele africane vor iniţia studii în scopul aducerii la îndeplinire a denuclearizării continentului. în 1974, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluţie 2 361 E (XXIX), care cerea secretarului general să sprijine O.U.A. în realizarea obiectivelor rezoluţiei. Iniţiativa statelor africane s-a izbit de opoziţia unor state ce deţineau colonii sau aveau interese neocolonialiste în Africa, şi nu a putut fi finalizată pînă în prezent într-un tratat internaţional. Agadîr, cazul situaţia rezultată din împărţirea Marocului în zone de dominaţie colonială. După ce Franţa şi apoi Spania au pătruns cu trupele în Maroc, la 1 iun. 1911, crucişătorul german „Pan-ther“ a intrat în portul A. de pe coastele de sud-vest ale acestui stat. Sub presiunea ameninţărilor germane, guvernul francez s-a înţeles cu Germania să-i cedeze un teritoriu colonial de 275 000 de kmp care lega Congo de Camerun (înţelegerea din 4 noiembrie 1911). Prin Tratatul de pace de la Versailles (1919), Germania a renunţat la „dreptu-rile“ rezultînd din această înţelegere. Cazul A. constituie un exemplu de împărţire a lumii în „zone de influenţă". agent (în dreptul internaţional) 1. Persoană însărcinată oficial de un stat sau de o organizaţie internaţională cu îndeplinirea unei funcţii permanente sau speciale. 2. Persoană acreditată de un stat în străinătate cu funcţii consulare sau diplomatice (a. consular, a. diplomatic). 3. Persoană însărcinată de un stat să-i apere interesele în faţa unui organ arbitrai sau jurisdicţional internaţional, ori pe lîngă o comisie internaţională de anchetă sau de conciliere. agent consular, şef de agenţie consulară. A.c. îşi exercită atribuţiile în centre secundare, îndeplinind funcţii de mai mică importanţă decît consulii generali şi consulii. în practică se întîlnesc situaţii cînd a.c. nu sînt şefi de post consular. în această situaţie: a) fiecare stat este liber de a decide dacă va stabili sau va admite agenţii consulare girate de către a.c. care nu sînt desemnaţi ca şefi de post consular de către statul de trimitere; b) condiţiile în care agenţiile consulare pot să-şi exercite activitatea, precum şi privilegiile şi imunităţile de care pot să se bucure a.c. care le girează sînt fixate prin acord între statul de trimitere şi statul de reşedinţă. agent diplomatic, expresie care defineşte pe şeful misiunii sau pe unul din membrii personalului diplomatic al misiunii. în regulamentul asupra rangului agenţilor diplomatici (1815) anexat la Actul final al Congresului de la Viena (1815) noţiunea de a.d. se referă numai la şefii misiunilor diplomatice. Ulterior, cînd în dreptul internaţional şi în practica diplomatică membrii personalului diplomatic nu mai sînt consideraţi doar o suită a şefului de misiune, ci colaboratori ai reprezentanţelor diplomatice, în noţiunea de a.d. au fost incluşi şi ceilalţi membri ai personalului diplomatic. în Convenţia de la Havana (1928) cu privire la funcţionarii diplomatici, în categoria a.d. sînt incluşi, în afară de personalul diplomatic al ambasadelor şi legaţiilor, şi reprezentanţii oficiali ai statelor la conferinţele internaţionale, precum şi membrii delegaţiei trimise de un stat, cu o misiune specială, într-un alt stat. Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (A.I.E.A.), organizaţie internaţională specializată, creată la 26 apr. 1957 prin intrarea în vigoare a statutului adoptat de Conferinţa de la New York, la 26 oct. 1956. Principalele obiective ale organizaţiei sînt: încurajarea şi înlesnirea folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice, favorizîndu-se schimbul de informaţii ştiinţifice şi tehnice; efectuarea unor operaţii de intermediere la cererea statelor nucleare; luarea de măsuri pentru ca produsele, serviciile, informaţiile şi aparatajul furnizate de agenţie să nu fie folosite în scopuri militare; stabilirea de norme de securitate pentru protecţia persoanelor şi bunurilor împotriva pericolelor radiaţiilor ş.a. Intre organele principale ale Agenţiei se numără: a) Adunarea generală, din care fac parte toate statele membre; b) Consiliul guvernatorilor, alcătuit din 25 de membri, reprezentanţi ai statelor celor mai avansate în domeniul nuclear; c) secretariatul, condus de un director general numit de Consiliul guvernatorilor. România, care este membru fondator al A.I.E.A., a ratificat statutul organizaţiei la 26 apr. 1957. Agenţia Naţiunilor Unite pentru Ajutor şi Reconstrucţie (United Nations Relief and Works Agency for Palestine Refugees in the Near East — U.N.R.W.A.), organism internaţional creat de Adunarea Generală a O.N.U. (1949) cu scopul de a asigura mijloace de existenţă populaţiei arabe refugiate din Palestina după crearea statului Israel. U.N.R.W.A. este condusă de un înalt comisar, numit de secretarul general al O.N.U. Personalul agenţiei este alcătuit din funcţionari internaţionali, care asigură administraţia generală, şi localnici, în general palestinieni, care* asigură funcţionarea serviciilor tehnice. agrement, asentimentul oficial dat sau cerut de un guvern, privind numirea în statul respectiv a unei persoane în calitate de reprezentant diplomatic. A. poate fi solicitat pe mai multe căi: a) Ministerul' Afacerilor Externe al statului acreditant invită în audienţă pe şeful misiunii diplomatice al ţării căreia i se solicită şi i se transmite verbal cererea de a. însoţită de un aide-memoire, care cuprinde scurte date biografice privind persoana indicată în vederea numirii (numele şi prenumele, anul naşterii, studii, titlurile ştiinţifice, funcţii sau rangurile 1¥ ALEGEREA JUDECĂTORILOR C.LJ. avute, decoraţii etc.); b) însărcinatul cu afaceri a.i. al ţării care urmează să acrediteze se prezintă la Ministerul de Externe al ţării de reşedinţă şi, printr-o notă verbală conţinînd datele biografice al viitorului şef de misiune, cere a. Curtoazia internaţională impune ca răspunsul să fie dat într-un termen cît mai scurt posibil. Acest răspuns se trimite Ministerului de Externe fie pe calea unei note verbale, fie prin însărcinatul cu afaceri a.i. Lăsarea cererii de a. fără răspuns un timp îndelungat echivalează cu refuzul a. Refuzul agrementului nu se motivează. în practică situaţiile de refuz al a. au fost foarte rare. A. se cere numai pentru şefii misiunilor diplomatice. Pentru numirea celorlalţi agenţi diplomatici se cere numai o viză de intrare în ţara respectivă. în unele state există practica potrivit căreia cu prilejul numirii ataşaţilor militari, navali şi ai aerului se trimite o notă la Ministerul de Externe al ţării acreditare cu o comunicare privind numirea, datele biografice şi cererea de a se aduce la cunoştinţă ministerelor de resort numirea, precum şi cererea de acordare a vizei. Odată cu primirea a., persoana respectivă devine persona grata — persoană agreată. Cu această ocazie, şeful statului acreditam semnează un decret de numire a diplomatului în cauză şi, totodată, scrisorile de rechemare a fostului şef al misiunii diplomatice. în România decretul de numire şi rechemare se semnează de către preşedintele Republicii, în cazul respingerii a. candidatul respectiv devine persona non grata, iar numirea nu mai are loc. agresiune v. definiţia agresiunii. agresiune economică, măsuri de presiune cu caracter economic luate de către un stat, cu încălcarea suveranităţii şi independenţei altui stat şi care periclitează bazele vieţii lui economice; măsuri care-1 împiedică să-şi exploateze bogăţiile naţionale sau să le naţionalizeze; instituirea blocadei economice asupra unui stat. agresiune ideologică, stimularea de către un stat a propagandei de război şi a propagandei pentru folosirea armelor de exterminare în masă; înlesnirea propagandei în favoarea ideilor fasciste, a exclusivismului rasial, a urii şi a dispreţului faţă de alte popoare. Aceste forme ale agresiunii nu pot constitui temei pentru măsuri în cadrul dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, prevăzut în art. 51 al cartei O.N.U., a cărui exercitare este permisă unui stat numai în caz de atac armat din partea altui stat împotriva sa. agresor (în dreptul internaţional), statul care săvîr-şeşte o agresiune. aide-m£moire, document diplomatic redactat în formă prescurtată, cu scopul de a înlesni fixarea faptelor în memoria celui care nu le ştie sau a le reaminti celui care le ştie. A.m. cuprinde date tehnice sau statistice în cazul unui protest, nume de persoane, date biografice etc. A.m. poate constitui, de asemenea, rezumatul unei convenţii diplomatice. El este foarte des folosit în cadrul unor audienţe şi în cererile de agrement. De obicei, a.m. nu are en-tete, nici semnătură sau ştampilă (unele misiuni diplomatice pun totuşi ştampila sub text). A.m. nu se expediază prin poştă sau curier, ci numai prin persoane primite în audienţă ori care cunosc problema respectivă. Alabama, cazulr*> , diferend între Marea Britanie şi S.U.A. ivit în perioada războiului de secesiune al statelor din sudul S.U.A. Guvernul britanic încâlcind regulile neutralităţii a recunoscut pe s£ce-sioniştii „sudişti** parte beligerantă şi a permis construirea şi înarmarea în paturile şi apele engleze a unor vase ce urmau să fie folosite în scopul exercitării cursei împotriva (lotei comerciale şi militare a statelor „nordista**; în acest scop a fost construit şi armat vasuK,Alabama** (1862). După numeroase acţiuni dexursă, „Alabama** a fost scufundată în 1864 de/un vas de război al statelor nordiste. La teripînarea războiului de secesiune, guvernul britanie a încheiat la Washington, la 8 mai 1871, o convenţie de arbitraj, care urma să judece reclamaţiile S.U.A. împotriva Marii Britanii pe baza „regulilor de la Washington**. Sentinţa ar-bitrală, dată la Geneva de un complet de arbitri care, conform înţelegerii de la Washington, se compunea dintr-un nord-american, un englez, un italian, un brazilian şi un elveţian — care a făcut oficiu de preşedinte — a condamnat (14 sept. 1872) Anglia la plata sumei de 15,5 milioane de dolari aur către Statele Unite ale Americii. Cazul Alabama prezintă interes nu numai pentru că a prilejuit o aplicare a principiului due diligence (care constituie în fond o aplicare a ideii că drepturile statelor nu trebuie absolutizate, ci trebuie folosite civiliter, fără abuz de drept), dar şi pentru că a contribuit la formularea unor reguli precise privind datoriile neutrului în caz de război maritim, formulare reluată în Convenţia de la Haga (1907) cu privire la drepturile şi îndatoririle neutrilor în caz de război maritim. V. şi regulile de Ia Washington; cursa; due diligence. â l’amiable, locuţiune adverbială franceză (de la lat. amicus—prieten) cu sensul „prieteneşte**. Se foloseşte pentru desemnarea reglementării unei probleme internaţionale pendinte nu prin forţă, nici pe calea judecăţii, ci prin bună înţelegere. România se pronunţă cu consecvenţă pentru acest mod de a rezolva problemele internaţionale moştenite cît şi a celor ce se mai pot ivi. alegerea judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, procedură ce comportă două faze distincte: prezentarea candidaţilor şi numirea lor. Prezentarea are loc prin intermediul Curţii Permanente de Arbitraj; fiecare stat desemnează, pe o durată de şase ani, patru persoane competente (care nu trebuie să fie neapărat cetăţenii lor), dispuse să accepte funcţiile de arbitru şi care constituie grupul naţional. înaintea fiecărei alegeri, grupurile naţionale sînt invitate să desemneze un număr de candidaţi, egal sau cel mult dublu locurilor vacante. Lista persoanelor desemnate de grupele naţionale, sistematizată în ordinea alfabetică de către secretarul general al O.N.U., este comunicată de acesta Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, care, separat, procedează la alegerea membrilor Curţii. Fiecare candidat trebuie să obţină, pentru a fi ales, majoritatea absolută de voturi a fiecărui organ. La alegeri participă şi statele nemembre ale O.N.U. însă părţi la statutul C.I.J. Scrutinele continuă în fiecare dintre cele două organe pînă ce locurile vacante au fost completate. După aceasta, şedinţa de alegeri se închide; candidaţii care au obţinut majoritatea de voturi pe ambele liste vor fi declaraţi aleşi. în cazul în care cele două liste nu coincid, pentru locurile încă neocupate se va proceda la o nouă şedinţă de alegeri. Dacă şi după cea de-a treia şedinţă de alegeri mai rămîn vacante AI.KAN'I A INIKRNAŢIONAI \ 20 unul sau mai multe locuri, se prevede o procedura speciala: o comisie de conciliere puritani, alcătuita din şase membri (3 desemnaţi de Adunare şi 3 de Consiliu) prezintă Adunării şi Consiliului, după ce a ales cu majoritatea absoluta de voturi, lista de candidaţi (cîte o persoana pentru fiecare loc). în cazul în care nici în acest mod candidaţii nu sînt aleşi, ultima tentativă este făcută de membrii Curţii deja aleşi: într-un termen stabilit de Consiliul de Securitate ei vor proceda la completarea locurilor vacante „prin alegerea membrilor Curţii dintre candidaţii care au obţinut voturi fie în Adunarea Generala, fie în Consiliul de Securitate". Votul judecătorului celui mai în vîrsta va fi hotărîtor în caz de paritate. alianţă internaţională, legătură intre doua sau mai multe state, de obicei consemnata în tratate, prin care acestea convin sa acţioneze în comun, în mod permanent sau temporar, şi să se ajute reciproc în cazul în care anumite interese comune ori anumite situaţii politice (de ex.: ivirea unui casus foederis) ar determina necesitatea sau utilitatea unei asemenea cooperări — după caz diplomatice, armate, generale. Unele a.i. aveau în vedere situaţia interna din ţările aliate (de ex.: „Sfinta Alianţă", încheiată la sfirşitul războaielor napoleoniene (1815) de către marile puteri feudale, împotriva mişcărilor revoluţionare din ţările lor). De obicei, alianţele privesc situaţii internaţionale, în primul rînd eventualitatea unui război, un atac armat îndreptat împotriva unuia dintre statele aliate — alianţa defensivă — sau chiar a unui război dezlănţuit de un stat aliat — alianţa agresivă, ofensivă. Dreptul internaţional condamnă agresiunea drept o gravă crima internaţională; alianţele agresive sînt astăzi nule de drept, întrucît au un obiect ilicit. Cel mai vechi tratat de alianţă, defensivă şi agresivă, este tratatul încheiat la 1278 î.e.n. între Egipt (Ramses II) şi Heta (Hatuşil III). Republica Socialistă România este parte la Tratatul de la Varşovia (1955), de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, alianţa defensivă prevăzînd obligaţia fiecărui stat aliat de a veni în ajutorul aceluia dintre ei care în Europa ar deveni obiectul unui atac armat din partea unei puteri imperialiste. în condiţiile interdependenţei crescînde a statelor, utilitatea a.i. tinde sa dispară. România militează pentru relaţii de colaborare, reciproc avantajoase, pe baza deplinei egalităţi în drepturi, cu respectul principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. aliat, stat aflat cu alt stat în legătură dc alianţă. în unele cazuri se foloseşte şi expresia „asociat", pentru a desemna un stat a., precum şi locuţiunea „aliat şi asociatfolosită între altele în tratatele de pace încheiate de statele învingătoare, denumite „Puterile aliate şi asociate" cu statele învinse în cel de-al doilea război mondial. alternat (de la termenul lat. alternare), instituţie de drept internaţional care exprimă egalitatea statelor suverane la încheierea tratatelor internaţionale. Locul de onoare într-un tratat variază în funcţie de natura acestuia (bilateral, multilateral), cît şi în funcţie de operaţiunea care se face. în cazul enumerării statelor, locul de onoare este ocupat de primul stat enumerat. Pentru semnarea tratatelor bilaterale, locul de onoare este cel de sub textul tratatului din stînga, iar în cazul tratatelor colective, în care semnăturile se pun una sub alta, locul de sus. Regula a. se aplică cu stricteţe numai în tratatele bilaterale; acestea se redactează în două exemplare originale; fiecare din cele două state contractante primeşte un exemplar redactat în ambele limbi; fiecare exemplar va purta la locul de onoare semnătura statului căruia îi este destinat. Regula a., cere ca fiecare stat să semneze în primul rînd exemplarele destinate lui şi apoi celelalte. Cele două exemplare se aşază în mapă, astfel încît textul redactat în limba ţarii respective să fie aşezat deasupra. Pînă la jumatatea secolului al XlX-lea, cînd pentru fiecare stat se pregătea un exemplar original al tratatului, această regulă se aplica şi la tratatele colective. După această dată, cînd tratatele multilaterale au început să fie redactate, de regulă, într-un singur exemplar original şi într-una sau două limbi, statele părţi sînt enumerate în ordinea alfabetică (de obicei se foloseşte alfabetul ţării în limba căreia este redactat tratatul). aluviune, mod originar de extindere a teritoriului unui stat care constă în retragerea unui curs de apă ca urmare a depozitării mîlului pe malurile sale. ambasadă 1. Reprezentanţă diplomatică permanentă cu cel mai înalt grad diplomatic, condusă de un ambasador. înfiinţarea de reprezentanţe diplomatice se face pe baza unei înţelegeri între state, în urma stabilirii relaţiilor diplomatice. Cele dintîi a. au fost înfiinţate în antichitate de Egipt, Persia, Grecia, Roma etc. Începînd din secolul al XVI-lea, apar misiuni diplomatice cu caracter permanent. Pînă la sfirşitul secolului al XlX-lea, misiuni cu rang de ambasadă nu se stabileau decît între marile puteri, statele mici şi mijlocii avînd dreptul numai la misiuni de rang inferior, ceea ce exprima caracterul de inegalitate al relaţiilor dintre state. Consacrarea prin Carta O.N.U. şi prin alte documente internaţionale a principiului egalităţii suverane a impus cu necesitate stabilirea unei practici echitabile şi în domeniul reprezentării diplomatice. Tendinţa de a ridica legaţiile, prin înţelegerea dintre statele interesate, la rang de ambasade a devenit în prezent predominantă. România întreţine relaţii diplomatice cu 140 (1 ian. 1982) de state la rang de ambasadă. 2. Localul în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţa diplomatică condusă de ambasador. 3. Termen care desemnează in colectiv pe ambasador şi personalul misiunii diplomatice. 4. Misiune temporară trimisă de şeful statului într-o ţară străină cu diferite ocazii. ambasador, reprezentantul diplomatic cu cel mai înalt rang, acreditat de către un stat pe lîngă alt stat, organizaţie internaţională sau organismele acesteia pentru a acţiona ca şef de misiune. Iniţial, în Europa toţi reprezentanţii diplomatici aveau rang de a. Prin Convenţia de la Viena (1815) au fost stabilite, pentru prima oară, rangurile reprezentanţilor diplomatici: a. extraordinari şi plenipotenţiari; trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari; însărcinaţi cu afaceri. Protocolul de la Aachen (1818) a mai creat o nouă clasă: ministrul rezident, care, în ordine de precădere, era situat înaintea însărcinatului cu afaceri. în Convenţia de la Viena (1961) asupra relaţiilor diplomatice, şefii de misiuni sînt repartizaţi în trei clase: a. şi nunţii papali; trimişi; miniştri sau inter-nunţii; însărcinaţi cu afaceri. în afară de ceea ce priveşte precâderea şi eticheta, nici o diferenţă nu 21 AMENDAMENTE EA CARTA O.N.U. est<' făcută între şefii de misiune în raport cu clasa lor. A. extraordinari şi miniştrii plenipotenţiari, sînt acreditaţi de şeful statului pe lîngă şeful statului acreditar. în România a. extraordinari şi plenipotenţiari, precum şi trimişii extraordinari şi miniştrii plenipotenţiari se acreditează şi se recheama prin decret prezidenţial. De asemenea, reprezentanţii sau delegaţii permanenţi pe lîngă organizaţiile internaţionale, cu grad de a. sau de trimişi extraordinari şi miniştrii plenipotenţiari, se numesc şi se recheamă tot prin decret prezidenţial. Şeful misiunii diplomatice este reprezentant unic al Republicii Socialiste România în statul in care este acreditat. în acest sens, el are o competenţă generală de reprezentare a Republicii Socialiste România ori de apărare a intereselor statului român, ale persoanelor juridice şi ale cetăţenilor români, în conformitate cu normele dreptului internaţional. în statul în care este acreditat, şeful misiunii diplomatice reprezintă statul român faţă de orice cetăţean român trimis în misiune permanentă sau temporară ori aflat în orice altă calitate în acest stat. Şeful misiunii diplomatice poartă răspunderea şi pentru înfăptuirea politicii economice a României in relaţiile cu ţara în care este acreditat. EI exercită in acest stat îndrumarea şi controlul activităţii secţiei economice şi a altor organe române de comerţ exterior, turism, navigaţie sau altele care îşi desfăşoară activitatea în acel stat. Un a. poate fi acreditat ca şef de misiune în mai multe state, sau pe lîngă un stat şi o organizaţie internaţionala. Uneori pe lîngă o misiune diplomatica pot funcţiona permanent mai mulţi reprezentanţi sau delegaţi permanenţi cu rang de a. în afara şefului de misiune, însă subordonaţi acestuia. într-un sens mai larg, termenul desemnează orice persoană însărcinată cu o misiune pe lîngă un stat străin. ambasador itinerant, reprezentant diplomatic cu misiune specială intr-un stat sau în mai multe state. Drepturile a.i. de a reprezenta statul său în aceste misiuni rezultă din deplinele puteri care i se dau. A.i. se bucură de imunităţile şi privilegiile diplomatice cuvenite rangului său în toate ţările prin care-1 duce executarea sarcinii sale. Ambatielos, cazule*, diferend între Marea Britanie şi Grecia ivit ca urmare a semnării, la 17 iul. 1919, de către armatorul grec A. cu guvernul britanic a unui contract de cumpărare a nouă nave comerciale. Şapte din aceste nave i-au fost predate cu în-tîrziere din care ciiuza A. pretindea că a suferit pierderi importante datorita carenţelor guvernului britanic în executarea contractului şi a unor hotă-rîri judiciare date contra lui de tribunalele engleze în circumstanţe pe care le considera ca fiind contrare dreptului. Guvernul grec a preluat cauza resortisantului său transformînd-o într-un diferend internaţional, susţinînd că guvernul britanic este obligat să accepte arbitrajul în virtutea tratatelor încheiate între cele două ţări în 1886 şi 1926. Astfel cauza a ajuns în faţa C.I.J. Marea Britanie a ridicat o excepţie preliminară de incompetenţă în acest sens. în hotărîrea sa din 1 iul. 1952, C.I.J. s-a declarat competentă să decidă dacă Marea Britanie e obligată să supună diferendul arbitrajului, însă pe de altă parte, ea s-a declarat inc9mpetentă pentru a statua asupra fondului cererii. într-o altă hotărîre, cea din 19 mai 1953, Curtea a decis că Marea Britanie e obligată să supună diferendul ar- bitrajului conform tratatelor din 1886 şi ^926. Grecia şi Marea Britanie au încheiat o înţelegere (24 febr. 1955) prin care a fost instituită o comisie arbitrală spre a judeca pricina. Comisia, care şi-a desfăşurat lucrările la Londra (ian.—mart. 1956) a respins acţiunea lui A., care cerea daune-interese de 8 milioane lire sterline pentru nerespectarea contractului de vînzare, îmbogăţirea fără cauza, violarea unor tratate comerciale şi denegare de dreptate. Sentinţa arbitrală, după ce a respins susţinerea Marii Britanii, că cererea ar fi prescrisă, arătînd că în dreptul internaţional nu ar exista o prescripţie a acţiunii, a precizat că invocarea clauzei naţiunii celei mai favorizate de către A. nu-i asigură acestuia decît un tratament identic cu al unui cetăţean englez. De asemenea, comisia, in majoritate, a fost de părere că A. nu epuizase căile de recurs la justiţia naţională (engleză). Ambroze Light, cazulspeţă de competenţa unui tribunal de prize maritime, apărută în anul 1885 cînd un vas de război al S.U.A. a capturat în Marea Caraibilor vasul A.L. în drum spre oraşul columbian Cartagena, avînd la bord soldaţi înarmaţi, un tun şi muniţii. Documentele de bord ale vasului atestau că era un vas de război al guvernatorului insurgent al unei provincii columbiene. Căpitanul vasului captor a considerat A.L. drept o na-vă-pirat şi a adus-o în portul New York, unde s-a deschis o procedură de captură pentru piraterie. Instanţa de prize maritime care a judecat cazul a luat în consideraţie o notă a secretarului de stat al S.U.A. către guvernul de jure al Columbiei, prin care guvernul S.U.A. refuza să recunoască blocada fictivă instituită de guvernul columbian împotriva insurgenţilor. Acest document a fost considerat ca temei pentru o recunoaştere indirectă a insurgenţilor drept parte beligerantă. în consecinţă, captura vasului A.L. a fost invalidată. amendament (în dreptul internaţional), text care se introduce într-un proiect de hotărîre ce se adopta în cadrul organizaţiilor internaţionale sau într-un proiect de tratat internaţional pentru a preciza, completa sau modifica unele dispoziţii. Procedura cu privire la introducerea a. în textele proiectelor de hotărîri ale organizaţiilor internaţionale este prevăzută, de regulă, în regulamentul de procedură al fiecărui organ internaţional. Ea este, în principiu, următoarea: în cazul a. suprimative, se pune îa vot întîi menţinerea dispoziţiilor pe care el urmăreşte să le suprime. Dacă menţinerea a fost respinsă se pune la vot a. în cazul a. aditive se votează direct a. A. sînt puse la vot înaintea propunerii de bază. Dacă sînt mai multe a. care se referă la aceeaşi problemă, ele sîrit puse la vot înce-pînd cu acela care se îndepărtează cel mai mult de propunerea iniţială şi aşa mai departe pînă la epuizarea tuturor a. Daca adoptarea unui a. implică necesarmente respingerea altuia, acesta nu mai este pus la vot. A. la textul unui tratat internaţional în vigoare are caracter de revizuire parţială a tratatului, putindu-se face pe baza acordului dintre statele părţi la tratat. în Carta O.N.U., art. 108, termenul a. are în vedere orice modificare a unor prevederi care nu au o însemnătate fundamentala. amendamente la Carta O.N.U., texte care pot intra în vigoare de la data adoptării lor cu majoritate de două treimi din membrii Adunării Generale şi ratificate de două treimi din membrii organizaţiei, AMENINŢARE LA ADRESA PĂCII 22 inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. Carta O.N.U. a fost amendată pînă în prezent, în vederea lărgirii componenţei a două din organele sale principale: Consiliul de Securitate şi Consiliul Economic şi Social. Amendamentele la art. 23 şi 27 ale Cartei Naţiunilor Unite, adoptate de Adunarea Generală în 1963, au intrat în vigoare în 1965. Amendamentul la art. 23 măreşte de la II la 15 numărul de membri ai Consiliului de Securitate. în forma modificată, art. 27 dispune: hotărîrile Consiliului de Securitate asupra problemelor de procedură vor fi luate cu un vot afirmativ de nouă (înainte de şapte) membri; hotărîrile sale asupra tuturor celorlalte probleme vor fi luate cu un vot afirmativ de nouă (înainte de şapte) din membrii săi, în care sînt cuprinse voturile celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Un amendament ia articolul 109, intrat în vigoare în 1968, măreşte de la şapte la nouă numărul voturilor cerute Consiliului de Securitate pentru a reuni o conferinţă generală în scopul revizuirii Cartei. Un amendament la articolul 61, intrat în vigoare în 1965, măreşte de la 18 la 27 numărul membrilor Consiliului Economic şi Social. în 1971, Adunarea Generală a adoptat un nou amendament, intrat în vigoare în 1973, care măreşte acest număr la 54. ameninţare la adresa păcii, acţiuni ale unui stat sau mai multor state de natură a pune în primejdie-raporturile normale dintre state şi a duce la o ruptură a păcii sau la un act de agresiune. A. la a.p. reprezintă o stare de lucruri virtuală, o simplă posibilitate, o situaţie pe cale de realizare. Atît timp cît o ruptură a păcii nu s-a realizat sau un act de agresiune nu s-a declanşat, însă ele se menţin ca o stare potenţială (pregătiri intense de război, mobilizarea totală sau parţială a armatei, declaraţii belicoase, o campanie de propagandă etc.) a. la a.p. are un caracter eventual, latent, însă cu un grad ridicat de pericol. amflcţionie, alianţă între oraşe-state ale Greciei antice, care avea drept obiectiv teoretic apărarea unui sanctuar comun (de ex. a. de la Termopile, cea mai importantă dintre a. al cărei sediu cu timpul a fost mutat la Delphi). în realitate, a. pe lîngă apărarea sanctuarului comun şi prăznuirea în comun a unor sărbători religioase — în special a celor ale Pythiei la Delphi — veghea la respectarea anumitor reguli de drept internaţional (de ex.: nici un oraş al a. nu, trebuia să fie distrus pînă în temelii; nici unuia din ele nu trebuia să i se taie alimentarea cu apă; nici unul nu putea fi exclus de la sacrificiile comune la sanctuarul a. A. organiza de două ori pe an — o dată la Delphi, primăvara, a doua oară toamna, la Termopile — jocuri şi reuniuni solemne, cu care ocazie se reglementau diferendele dintre oraşele aliate, se pedepseau delicte, în special cele comise împotriva templului comun; membrii a. se consultau în chestiunile de interes comun. Dacă un oraş nu achita suma la plata căreia fusese condamnat, a. putea să intervină cu forţa armată. De asemenea, adunarea generală a membrilor a. putea exclude din alianţă oraşe şi state întregi. Numele de a. s-ar datora lui Amfiction, fiu sau nepot de fiu al lui Deukalion şi al Pyrrhaei, care ar fi creat a. de la Delphi. amiabila compoziţie, formă a arbitrajului internaţional în care arbitrii sînt autorizaţi ca, în cazul în care nici una din părţi nu va stabili cu argumente juridice temeiul de drept al pretenţiei, să dea diferendului soluţia pe care o vor considera oportună. Intr-o atare situaţie arbitrajul se transformă într-un fel de mediaţiune. amiabil compozitor, arbitru care, din considerente de oportunitate sau de altă natură, este împuternicit de statele părţi la un diferend internaţional să judece cauza prin analogie sau praeter legem, adică îndepărtîndu-se sau neglijînd deliberat o regulă de drept. în această calitate, arbitrul poate primi dreptul de a stabili o reglementare pentru viitor sau de a tranşa, printr-o sentinţă arbitrală cu caracter obligatoriu, un diferend politic. amnistie v. clauză (de amnistie). analogie, interpretare prin**, denumire dată, uneori, în mod greşit metodei de a aplica unei situaţii concrete pentru care tratatul de interpretat nu cuprinde nici o reglementare concretă, reglementarea statornicită pentru o altă situaţie, cu care cea dintîi oferă similitudini esenţiale, aflate fie în acelaşi tratat, fie în alte tratate, anterioare sau ulterioare, fie în regulile generale ale dreptului internaţional. în primul caz avem de-a face cu interpretarea prin context \ în al doilea caz este vorba de o interpretare cu luarea în considerare a tratatelor anterioare sau ulterioare; în al treilea caz, tratatul nu reglementează cazul, iar rezolvarea lui urmează să se facă nu în temeiul interpretării tratatului, ci a aplicării principiilor generale ale dreptului internaţional. ancheta internaţională, mijloc diplomatic de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, care constă în verificarea de către persoane particulare sau de un organ desemnat în comun de părţile la un diferend ori de către o organizaţie internaţională a aserţiunilor părţilor şi în lămurirea unor probleme de fapt, uneori şi de drept, concluziile desprinse ca urmare a anchetei întreprinse avînd un caracter facultativ pentru părţile m litigiu. V. şi comisie internaţională de anchetă. Ancona, cazul diferend intervenit între S.U.A. şi Austro-Ungaria, ca urmare a torpilării, la 7 nov. 1915, de către un submarin austriac a vasului italian Ancona, între Sardinia şi coasta Tunisului, în drum spre America. Torpilarea vasului a avut loc după ce acesta fusese somat să se oprească pentru vizită, dar începuse să fugă. în urma torpilării au pierit toţi pasagerii de pe nava italiană, printre care se aflau numeroşi cetăţeni americani. Guvernul S.U.A a cerut guvernului austro-ungar pedepsirea comandantului submarinului, declararea scufundării vasului A. ca fiind ilicită şi iresponsabilă şi plata unor despăgubiri familiilor pasagerilor americani morţi sau răniţi. în schimbul de note diplomatice care a urmat, guvernul austro-ungar a recunoscut că vase particulare inamice care nu fug sau rezistă nu trebuie să fie scufundate mai înainte de a se fi pus în siguranţă persoanele aflate la bordul lor şi a anunţat (nota din 29 dec. 1915) că l-a pedepsit pe comandantul în cauză. V. şi vizită. anexă, denumirea unui document alăturat unui tratat internaţional, spre a-i completa sau preciza cuprinsul. A. face parte integrantă din tratatul în cauză, are aceeaşi forţă juridică ca acesta, intră în vigoare odată cu acesta. A. pot fi publice, sau secrete, dacă părţile contractante doresc ca ele să nu 23 ANIMUS DOMINI fie cunoscute de alte state. A. pot consta în harţi, liste de mărfuri, schimburi de note cuprin-zînd lămuriri, precizări, interpretări ale anumitor prevederi ale tratatului, declaraţii relative la probleme de care se ocupă tratatul, completări ale unora dintre prevederile lui, clauze politice, clauze preferenţiale sau acordînd anumite avantaje părţilor contractante, specificaţii etc. anexiune, încorporare violentă, totală sau parţială, a teritoriului unui stat la altul, împotriva voinţei populaţiei statului respectiv. Elementele constitutive ale a. au fost definite pentru prima oară în „Decretul asupra păcii* adoptat la cel de-al II-lea Congres general al Sovietelor, din 26 oct. (8 nov.) 1917: „orice alipire la un stat mare sau puternic a unui popor mic sau slab, fără acordul precis, clar şi de bună voie exprimat şi fără dorinţa acestui popor, indiferent de data cînd a fost sâvîrşită această alipire cu forţa, indiferent, de asemenea, de faptul cît de dezvoltată sau înapoiată este naţiunea alipită cu forţa sau ţinută cu forţa în limitele statului respectiv. în fine, indiferent de faptul că această naţiune trăieşte în Europa sau în ţări îndepărtate peste ocean“. A. poate fi totală,( v. de-bellatio) sau parţială. A. ca mijloc de expansiune şi cucerire a căpătat o largă răspîndire mai ales în perioada capitalistă, devenind în practica statelor imperialiste un mijloc de dobîndire de noi teritorii. A. era permisă, licită, în vechiul drept internaţional fiind considerată expresia „dreptului învingătorului". în dreptul internaţional contemporan, care interzice declanşarea războiului, ’jus ad bellum — a. ca instituţie juridică a fost abolită. O primă în-N cercare de a scoate această instituţie în afara dreptului internaţional a fost făcută prin art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor, care obliga statele să respecte integritatea teritorială şi independenţa politică a membrilor ei. Carta O.N.U., consacrînd în art. 2, par. 4 principiul integrităţii teritoriale şi obligaţia statelor de neagresiune, exclude legalitatea dobîndirii unui teritoriu prin a. V. şi agresiune; neagresiune; declaraţie asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite (1970). angajat consular, expresie care desemnează orice persoană angajată în serviciile administrative sau tehnice ale unui post consular. V. şi imunităţi consulare. angarie, termen folosit pentru a desemna rechiziţionarea, de către un stat, ce se află în stare de război sau în situaţii de urgenţă excepţională, a unor bunuri mobile (nave, automobile etc.), apar-ţinînd unui străin. A. acordă proprietarului dreptul la plata unei indemnizaţii. Anglo-Iranian Oii Company, cazul ^ diferend între Marea Britanie şi* Iran, apărut ca urmare a naţionalizării, în apr. 1951, de către guvernul iranian a industriei sale petroliere, împrejurare de natură a aduce atingere concesiunilor petroliere acordate companiei britanice. Guvernul britanic care încheiase în anul 1933 un acord cu guvernul iranian în legătură cu exploatarea petrolului a preluat cauza companiei şi a introdus în 1951 o acţiune în faţa C.I.J., cerînd Curţii să constate obligaţia Iranului de a supune acest caz litigios unei instanţe arbitrale, iar în subsidiar să declare acţiunea guvernului iranian contrară dreptului. Prin hotârîrea sa din 22 iul. 1952, Curtea s-a declarat incompetentă (Curtea a constatat că declaraţia Iranului de acceptare a clauzei facultative nu acoperea decît diferendele născute din tratatele încheiate de el posterior datei ratificării declaraţiei (1932), în timp ce cererea Marii Britanii se fonda pe tratatele anterioare datei respective). între altele, Curtea a respins teza britanică după care acordul din 1933 ar fi avut un caracter dublu — de contract de concesiune între Iran şi Companie şi de tratat internaţional între Iran şi Marea Britanie — pe mp-tiv că Marea Britanie nu era parte la contract. în 1954 Marea Britanie a încheiat cu Iranul un tratat nou, anglo-mexican, cazul**, speţă de competenţa tribunalelor de priză maritime judecată de o instanţă britanică. Bunuri aparţinînd firmei germane Reis fc,Co., din Friedrichsfeld, Baden, fuseseră încărcate pe vasul britanic „Anglo-Mexican“, iar apoi, dupa izbucnirea primului război mondial, confiscate, întrucît doi dintre proprietarii firmei erau cetăţeni germani, ceilalţi fiind cetăţeni americani, cu domiciliul în S.U.A. Aceştia din urmă au cerut să li se restituie acea parte a încărcăturii care li se cuvenea. Instanţele britanice care au judecat captura au hotărît că şi bunurile cuvenite cetăţenilor americani constituiau o priză britanică. în adevăr, după concepţia anglo-americană, calitatea de „caracter ostil“ se apreciază la o marfă după sediul întreprinderii, iar nu după cetăţepia proDrietarului bunului în cauză. animus belligerandi, expresie lat. însemnînd „intenţia de a purta război“, element esenţial în legătură cu stabilirea relaţiei de beligeranţă între două sau mai multe state. Actele de ostilitate armată să-vîrşite fără a.b. (de ex. incidentele de frontieră; ac-' ţiuni militare întreprinse de un stat spre a respinge atacurile armate săvîrşite de un alt stat) nu constituie acte de război .A.b. rezidă în intenţia de a să-vîrşi actele materiale constitutive ale agresiunii armate, enumerate exemplificativ în definiţia agresiunii din 14 dec. 1974, adoptată prin consens de Adunarea Generală a O.N.U. Un stat agresor nu s-ar putea dezvinovăţi de crima de agresiune susţi-nînd că deşi a săvîrşit actele materiale incriminate, nu a acţionat a.b., ci, de ex.,pentru a apăra interesele propriilor cetăţeni în statul care constituie obiectul agresiunii. V. şi act de ostilitate. animus debellandi, termen lat. însemnînd „intenţia de a pune capăt, prin război, existenţei statului inamic". în dreptul internaţional contemporan, care interzice războaiele de agresiune, precum şi toate actele de recurgere la forţă şi la ameninţarea cu forţa ca mijloace de rezolvare a neînţelegerilor internaţionale, şi care proclamă — ca instituţie centrală a legalităţii internaţionale — dreptul popoarelor la autodeterminare, rezultatele acţiunilor întreprinse cu a.d. sînt nule şi neavenite, fiind incompatibile cu principiile şi instituţiile generale, imperative — jus congens gentium — ale dreptului internaţional. animus domini, termen lat. însemnînd „intenţia de a fi (sau a deveni) stăpîn“. în dreptul internaţional termenul a.d. se foloseşte pentru a caracteriza intenţia statului care ocupă, fie un teritoriu fără sta-pîn, fie teritoriul inamic, de a dobîndi asupra în- ANIMUS OCCUPANDI 24 tinderilor ocupate suveranitatea teritorială. Cît timp ocupaţia are loc fără această intenţie, ea nu conferă statului ocupant suveranitatea teritorială. V. şi animus occupandi; ocupaţia militară. animus occupandi, termen lat. însemnînd „intenţia de a ocupa“. în dreptul internaţional clasic, a.o., chiar daca nu era însoţit decît de o luare în stăpî-nire simbolică a unui teritoriu, era socotit suficient spre a asigura statului ocupant suveranitatea teritorială asupra teritoriului în cauză. Actul general de la Berlin (1885) a cerut, pentru ca acest efect să se producă, acte efective de exercitare a stăpînirii asupra teritoriului ocupat. Astăzi principiile dreptului internaţional interzic ocuparea unui teritoriu străin, ceea ce este menit să întărească dreptul popoarelor la autodeterminare. în măsura în care părţi din planeta noastră mai constituie astăzi lucrul nimănui (res nullius), ocuparea de către un stat ar putea să asigure statului ocupant suveranitatea teritorială asupra acestora. ansamblu (în dreptul internaţional), expresie folosită de către C.I.J. prin care se indică anumite relaţii internaţionale din trecut, o reunire de teritorii şi populaţii, dintre care unele erau stabile, altele migratoare sau nomade şi care, aflîndu-se sub suveranităţi diferite, formau, totuşi, o entitate în devenire. De ex. a. „mauritanian“ (expresie folosita în avizul consultativ dat de C.I.J. în chestiunea Saharei Occidentale, în 1975). antantă. 1. Termen folosit pentru a desemna un acord intervenit între două sau mai multe state, cu privire la anumite probleme ce urmează să fie reglementate în viitor. 2. înţelegere între două sau mai multe state, referitoare la anumite probleme existente sau eventuale, fără a îmbrăca forma unei convenţii sau alianţe. 3. Acord sau tratat încheiat între anumit^ state, în vederea coordonării sau unificării politicii lor externe, asigurarea unei apărări comune, desemnînd, totodată, gruparea politică rezultata din acest acord (de ex.: Mica Antantă; Antanta Balcanică). V. şi antantă cordială; antantă regională. antantă cordială, înţelegere, prietenie, comunitate de aspiraţii şi de vederi politice existente între două state; acest sens se găseşte în expresia Antanta Cordială, pentru a caracteriza în diverse epoci legăturile dintre Anglia şi hranţa, fara a fi intervenit o alianţă între ele. V. şi antantă; antantă regională. antanta regională, termen folosit de Pactul Societăţii Naţiunilor (art. 24), pentru a desemna orice acord care ar fi intervenit între statele situate în diferite regiuni ale lumii sau, prin extindere, politică aplicabilă acestor state. V. şi antantă; antantă cordială. Antarctica, regiune polară din S Pămîntului, al cărei regim juridic a fost stabilit prin Tratatul încheiat la Washington (1959). Potrivit regimului stabilit, A. poate fi folosită de state numai în scopuri paşnice, fiind interzisă orice activitate cu caracter militar, inclusiv crearea bazelor militare şi fortificaţiilor. Libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea în acest scop trebuie să se realizeze în corcordanţă cu condiţiile convenite. Statele au obligaţia de a schimba informaţii cu privire la planurile de cercetare în A., de a face schimb de per- sonal ştiinţific şi de date ştiinţifice obţinute în baza cercetărilor făcute. A. are un statut de zona demilitarizată, experienţele militare de orice fel fiind interzise. Părţile contractante ale Tratatului de la Washington au dreptul să numească observatori pentru a face inspecţie cu privire la respectarea de către state a tratatului. Diferendele dintre părţi cu privire la aplicarea prevederilor tratatului trebuie să fie rezolvate prin tratative (anchetă, mediaţiune, conciliere, arbitraj, procedura judiciară) sau prin orice alte mijloace paşnice asupra cărora cad de acord .V. şi Tratatul cu privire la Antarctica (1959). Antarctica, cazul f*, diferend între Marea Britanie cu Argentina şi Chile, cu privire la suveranitatea asupra anumitor insule şi terenuri din A. în cererile introduse la 4 mai 1955 la Curtea Internaţională de Justiţie, Marea Britanie declară că se supune jurisdicţiei Curţii şi, cu toate că Argentina şi Chile nu acceptaseră încă jurisdicţia acestei instanţe, aceste ţări sînt din punct de vedere juridic abilitate să o accepte. Prin scrisoarea din 15 iul. 1955, Republica Chile face cunoscut Curţii că ea consideră cererea Marii Britanii lipsită de orice fundament, şi că nu aparţine Curţii să-şi exercite jurisdicţia. Prin nota din 1 aug. 1955, Argentina a avizat Curţii refuzul său de a accepta jurisdicţia acesteia de a statua asupra cazului. în aceste condiţii, Curtea a constatat că nici Chile şi nici Argentina n-au acceptat jurisdicţia şi, la 16 mart. 1956, a dat ordonanţe prin care au radiat afacerile de pe rol. anularea tratatelor internaţionale, modalitate juridică prin care un stat încetează, prin manifestarea sa unilaterală de voinţă, să mai fie parte la un tratat internaţional. în cazul tratatelor bilaterale, a.t.i. de către un stat duce la încetarea efectelor tratatului respectiv. Fiind un act unilateral de voinţă, anularea unui tratat de către un stat este întemeiată şi în concordanţă cu dreptul internaţional numai cînd este determinată de neîndeplinirea sau încălcarea obligaţiilor asumate de către celelalte state părţi, ori, în cazul tratatelor ilicite, cînd acestea au fost încheiate în condiţiile încălcării suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor părţi, în oct. 1951, Egiptul a anulat Tratatul anglo-egip-tean (1936) prin care Marea Britanie impusese Egiptului condiţii inegale, care-i încălcau suveranitatea cu privire la canalul Suez, inclusiv prin existenţa bazelor militare engleze în această zonă. ANZUS — Australian — New Zeeland United States — organizaţie politico-militară regională creată prin Tratatul de securitate, iniţiată de S.U.A. şi semnat la 1 sept. 1951 de Australia, Noua Zeelandă şi S.U.A., la San Francisco; a intrat în vigoare la 29 iun. 1952. Creată cu scopul de a acorda ajutor militar reciproc în cazul apariţiei unor situaţii încordate în bazinul Pacificului şi de a ridica potenţialul militar al ţărilor membre ANZUS a făcut parte din sistemul Pactului de securitate al Pacificului alături de S.E.A.T.O. creat în perioada „războiului rece“. ANZUS are următoarea structură organizatorică: Consiliul, organul de conducere, este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre; Comitetul permanent de coordonare, cu sediul la Washington, se reuneşte în sesiuni speciale, fiind alcătuit din adjuncţii miniştrilor de externe ai statelor membre; Comitetul militar. Statele membre ale ANZUS fac parte şi 25 APELE DE FRONTlIfRA din S.E.A.T.O. După intrarea în vigoare a S.E.A.T.O. şi mai ales după încetarea activităţii acesteia, rolul ANZUS s-a diminuat foarte mult. Are sediul la Canberra (Australia). apartheid, crimă împotriva umanităţii, care înglobează politicile şi practicile asemănătoare de segregaţie şi discriminările rasiale comise în vederea instituirii şi întreţinerii dominaţiei unui grup rasial asupra unui alt grup rasial şi al oprimării sistematice a acestuia. Printre actele inumane care alcătuiesc crima de a. se numără: i. Refuzul dreptului la viaţă şi la libertatea persoanei unui membru sau unui grup rasial prin: suprimarea vieţii membrilor unui grup sau mai multor grupuri rasiale; aducerea de grave atingeri integrităţii fizice sau mintale, libertăţii sau demnităţii membrilor unui grup rasial, sau supunerea la torturi sau la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante; arestarea arbitrară sau deţinerea ilegală a membrilor acestui grup; 2. Impunerea în mod deliberat pentru un grup rasial a unor condiţii de viaţă menite a provoca distrugerea lor fizică totală sau parţială; 3. Luarea de măsuri legislative sau de altă natură menite a împiedica grupul rasial de a participa la viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării şi de a crea deliberat condiţii care împiedică deplina dezvoltare a grupului rasial, în special privarea de drepturi fundamentale ale omului, mai ales de dreptul la muncă, dreptul de a forma sindicate, dreptul la educaţie, dreptul la o naţionalitate, dreptul de libertate de opinie şi de exprimare, dreptul la libertatea de reuniuni şi de asociaţie paşnică etc.; 4. Luarea de măsuri, inclusiv de măsuri legislative vizînd divizarea populaţiei pe criterii rasiale, creînd rezervaţii şi ghetouri separate pentru membrii unui grup rasial, interzicînd căsătoriile între persoane aparţinînd grupului rasial etc.; 5. Exploatarea muncii membrilor unui grup rasial, în special supunîndu-i la muncă forţată; 6. Persecutarea organizaţiilor sau persoanelor, privîn-du-le de libertate şi drepturile lor fundamentale pentru că acestea se opun unei asemenea politici. V. şi Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973). apatrid, termen de origine greacă („au — fără „pa-trisu, — patrie) ce desemnează o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisantul său în baza legislaţiei sale. Nu se includ în acest termen: a) persoanele care beneficiază de asistenţa sau protecţia unui organism sau instituţii a Naţiunilor Unite, altul decît înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi, atît timp cît beneficiază de protecţie sau asistenţa respectivă; b) persoanele considerate de autorităţile competente ale ţării în care ele şi-au stabilit reşedinţa, ca avînd drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de naţionali ai acestei ţări; c) persoanele cu privire la care sînt motive serioase să se creadă că au comis crime contra păcii, crime de război sau crime contra umanităţii; că au comis o crimă gravă de drept comun în afara ţarii de reşedinţă înainte de a se fi stabilit aici, sau ca sînt vinovate de acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite. Apatridia este o situaţie anormală care apare ca urmare a unor conflicte de legi negative. Astfel, copiii născuţi din părinţi cetăţeni ai unui stat, care in materia cetăţeniei aplică jus soli pe teritoriul unui stat ce aplică jus sanguinis, vor fi a. De ase- menea, vor deveni a. şi copiii născuţi fără cetăţenie. La apatridie se poate ajunge şi cu ocazia căsătoriei unei femei cu un străin (dacă aceasta pierde cetăţenia ţării sale fără să fi putut-o dobîndi pe cea a soţului), precum şi prin adopţiune, cînd legislaţia statului persoanei adoptate prevede pierderea cetăţeniei în această situaţie, iar aceea a statului adoptatorului nu-i acordă cetăţenia. în numeroase cazuri, apatridia poate apărea ca rezultat al unei condamnări sau al unui act al puterii supreme, prin care se retrage cetăţenia. V. şi Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie (1961); Convenţia relativă la statutul apatrizilor (1954). apatridie, situaţia juridică a apatridului. Regimul juridic al a. este diferit de acela al cetăţenilor. Persoanele aflate în starea de a. au obligaţia de a se conforma legilor şi regulamentelor statului în care domiciliază sau în care îşi au reşedinţa, precum şi măsurilor luate pentru menţinerea ordinii publice. A. creează o stare de inegalitate pentru persoanele aflate în această situaţie; lor nu li se recunosc nici un fel de drepturi politice, ei beneficiind, în general, de regimul care se acordă străinilor; pot dobîndi proprietăţi mobiliare şi imobiliare, acces în faţa tribunalelor, drept de exercitare a unei profesii, de a contracta căsătorii, acces la învăţămînt şi recunoaşterea diplomelor, la liberă circulaţie pe teritoriul ţârii, dreptul de a nu fi expulzaţi decît pentru motive de securitate naţională sau de ordine publică, dreptul de a fi naturalizaţi etc. în ce priveşte alte categorii de drepturi, lor li se recunoaşte acelaşi regim ca şi naţionalilor (protecţia proprietăţii intelectuale, repartizarea generală a produselor alimentare în caz de penurie, învăţâmîntul primar, asistenţă şi ajutor public, sarcini fiscale ş.a. V. şi Convenţia relativă la statutul apatridiei; Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie (1961). ape (regim juridic), fluvii, lacuri, mări, oceane sau părţi ale acestora au regimuri juridice diferite, după cum sînt sau nu supuse suveranităţii statelor. Astfel, sînt a. naţionale şi a. cu regim internaţional. Asupra a. naţionale statul din al cărui teritoriu fac parte îşi exercită suveranitatea sa deplină. Regimul lor juridic este reglementat de dreptul intern al statelor, iar în mod subsidiar au incidenţă şi unele prevederi ale dreptului internaţional public (de ex. asupra a. interioare maritime, mării teritoriale). A. cu regim internaţional sînt cele al căror regim juridic este stabilit, în primul rînd sau în mod exclusiv, de dreptul internaţional (de ex. marea liberă, fluviile internaţionale, strîmtori şi canale maritime cu regim internaţional). ape adiacente (sau de coastă), ape maritime cuprinse între ţărmul statelor riverane şi marea liberă, asupra cărora statele riverane îşi exercită suveranitatea deplină sau anumite drepturi (cum este cazul platoului continental). Din a. adiacente fac parte: a. interioare maritime, marea teritorială şi zona contiguă. apele de frontieră, apele care constituie frontiera între două state. în cazul apelor curgătoare folosite pentru stabilirea frontierei se face deosebire intre cele navigabile şi cele nenavigabile. în cazul a. navigabile, linia de frontieră urmează linia celor mai mari adîncimi (linia talvegului), iar în cazul a. nenavigabile, linia de frontieră este linia lor mediană. Dacă a. de f. este constituită din lacuri sau APE INTERIOARE 26 mări, linia de frontieră este tot linia mediană a acestor ape. De la aceste reguli se pot face derogări de către statele vecine, pe bază de acorduri internaţionale. Zona de apă cuprinsă între ţărmul statului şi linia de frontieră constituie „sectorul naţional*1 al statului riveran, asupra căruia el îşi exercită deplina suveranitate. Sectorul naţional de pe a. de f. face parte din teritoriul statului riveran. Regimul juridic al a. de f. este stabilit de legislaţia internă a statelor riverane, care iau în considerare şi prevederile unor acorduri încheiate de ele cu privire la regimul aplicat acestor ape. ape interioare, apele cuprinse între frontierele unui stat şi supuse suveranităţii sale. A.i. se împart în două categorii: a) A.i. nemaritime (rîuri, lacuri, canale etc.) şi b) A.i. maritime, definite de Convenţia de la Geneva (1958) asupra mării teritoriale şi zonei contigue ca fiind „Apele situate înăuntrul liniei de bază a mării teritoriale, în faţa uscatului...44 (art. 5, al. 1). Ele sînt formate din mări interioare, apele golfurilor, băilor şi porturilor. Regimul juridic al a.i. nemaritime este stabilit prin legislaţia internă a statelor. Şi regimul juridic al a.i. maritime este stabilit de statul riveran, dar trebuie să ia în considerare şi prevederile dreptului internaţional public referitoare la aceste ape. Statul riveran al a.i. maritime are competenţă jurisdicţională penală asupra navelor comerciale străine aflate în a. sale i. maritime şi competenţa jurisdicţională civilă asupra navelor comerciale străine. Navele comerciale străine care sînt proprietate de stat se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă, în temeiul egalităţii în drepturi a statelor. Prin convenţii de comerţ şi navigaţie, statele stabilesc regimul ce se va aplica navelor lor comerciale aflate în a.i. ale altui stat. Acest regim poate fi: regim naţional, asemănător regimului navelor naţionale ale statului riveran, cu excepţia dreptului de cabotaj, sau regimul naţiunii celei mai favorizate. Navele militare străine pot pătrunde în a.i. ale unui stat numai cu aprobarea acestuia. Statul riveran are dreptul de a stabili anumite restricţii privind numărul şi timpul de staţionare a navelor militare străine în a. sale i. maritime. Excepţie de la aceste reguli fac navele militare străine la bordul cărora se află şeful unui stat, un diplomat, sau în caz de forţă majoră (furtună, avarie). Navele militare străine aflate în a. i. ale unui stat se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi sechestrate, confiscate sau percheziţionate de autorităţile statului riveran. ape istorice, apele maritime care sînt considerate ca ape interioare maritime ale statului riveran, pe considerente de ordin istoric. în lipsa acestui considerent istoric, ele ar avea fie regim de mare liberă, fie regim de mare teritorială. A.i. prezintă importanţă economică şi de securitate pentru statul riveran. Sînt a.i.: Golful Biscaia (Franţa), Golful Mexic etc. apel v. vot. apel nominal v. vot. apel privind competenţa Consiliului O.A.C.I. — Or- ganisation de Taviation civile internaţionale, cazul o*, diferend între India şi Pakistan, survenit în februarie 1971, în urma unui incident relativ la deturnarea unui avion indian spre Pakistan. India a suspendat orice survolare a teritoriului său de către aparatele civile pakistaneze. Pakistanul a sesi- zat Consiliul O.A.C.I., considerînd că este vorba de o violare a Convenţiei relative la aviaţia civilă internaţională şi a acordului relativ la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale (1944). India a opus excepţii preliminare de incompetenţă, în timp ce Consiliul a decis să se declare competent. India face apel în faţa C.I.J. pentru revizuirea deciziei. Diferendul ajunge în faţa C.I.J. în cursul procedurilor scrise şi orale, Pakistanul a ridicat obiecţii în ce priveşte competenţa Curţii de a cunoaşte apelul. Prin hotărîrea din 18 aug. 1972, Curtea declară că este competentă să judece apelul Indiei, iar Consiliul O.A.C.I. este competent să judece plîngerea Pakistanului. ape naţionale, expresie folosită în unele acte internaţionale sau în doctrina de drept internaţional public pentru a indica apele interioare maritime şi marea teritorială. Ele se află sub deplină suveranitate a statului riveran. ape neutralizate, spaţii acvatice al căror regim internaţional de neutralizare interzice statelor să desfăşoare operaţiuni militare în aceste ape. A.n. sînt: 1) Apele statelor neutre. Convenţia a XlII-a de la Haga (1907) privind neutralitatea în războiul maritim prevede interdicţia pentru beligeranţi de a desfăşura ostilităţi în apele teritoriale ale statelor neutre (art. 2). 2). Apele canalelor maritime cu regim internaţional (ds ex.: Canalul de Suez). ape portuare, ape maritime cuprinse între ţărm şi linia care uneşte partea din port sau instalaţiile portuare cele mai avansate în larg. A.p. se află sub suveranitatea deplină a statului riveran. Ele fac parte din a. interioare maritime ale acestuia. în temeiul suveranităţii lor, statele riverane la a.p. pot admite sau nu pătrunderea navelor străine în aceste ape. Statul riveran stabileşte care din porturile sale vor fi deschise navigaţiei internaţionale. Regimul juridic al navelor comerciale străine aflate în a.p. ale unui stat este stabilit prin legislaţia internă a statului respectiv, care trebuie să ţină seama şi de prevederile dreptului internaţional public în această materie. Navele străine aflate în a.p. ale unui stat au obligaţia de a respecta legislaţia şi regulamentele acestuia. Ordinea pe navă este supusă „legii pavilionului44. Autorităţile statului riveran pot interveni dacă nava străină aflată în a.p. proprii încalcă ordinea sa juridică sau membrii echipajului au săvîrşit infracţiuni pe uscat. în cazul percheziţionării unei nave străine de autorităţile statului riveran este necesară comunicarea prealabilă a acestui fapt consulului statului al cărui pavilion îl arborează nava. aprobarea,în dreptul internaţional, actul prin care un stat stabileşte, pe plan internaţional, consimţă-mîntul său de a fi legat printr-un tratat. De regulă a., care constituie o procedură mai simplă decît aceea a ratificării sau a aderării (care se dă de către organul suprem al puterii de stat), se dă de către guvern şi se comunică celorlalte state contractante prin notă diplomatică. Sînt supuse a. acele categorii de înţelegeri internaţionale ce reglementează raporturile juridice care, potrivit constituţiei, intră în atribuţiile organelor administrative ale statului. în România, a. înţelegerilor internaţionale se face de către Consiliul de Miniştri. V. şi acceptare; aderare; ratificare. a quo, locuţiune lat. cu sensul „de la care44 (Dies a quo = „ziua de la care“), desemnînd începutul unui 27 ARBITRAJ INTERNAŢIONAL termen determinat, de natură să influenţeze relaţiile dintre părţi (de ex. termenul de la care un tratat intră în vigoare). aranjament (în dreptul internaţional), instrument diplomatic prin care se stabilesc măsurile de aplicare a unui tratat internaţional (de ex.: Aranjamentul de la Versailles (1919) încheiat de puterile aliate şi asociate cu Germania referitor la ocuparea militară a Renaniei). aranjament privind înregistrarea internaţională a mărcilor de fabrică, încheiat la Madrid, în 1891 şi revizuit cu prilejul conferinţelor diplomatice de la : Bruxelles (1900), Washington (1911), Haga (1925), Londra (1930), Stockholm (1967); instituie Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale — O.M.P.I., al cărui scop este de a proteja mărcile înregistrate în ţara de origine. Prin angajamentul de la Stockholm a fost modernizată structura administrativă a uniunilor instituite la sfirşitul secolului al XlX-lea în domeniul proprietăţii industriale şi al proprietăţii literare şi artistice. România a aderat la Aranjamentul de la Madrid la 26 octombrie 1920, ratificînd textul modificat în 1967 şi asigurîndu-i cadrul legislativ intern prin legea nr. 28 din 29 decembrie 1967 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. Legea română din 1967 a abrogat vechea legislaţie în materie adoptată în anul 1879, care nu mai corespundea principiilor din legislaţiile moderne. Pentru a asigura deplina concordanţă cu Aranjamentul de la Madrid, legea 28/1967 reglementează tratamentul naţional al străinilor, mărcilor de serviciu, mărcilor colective. arbitraj internaţional, mijloc de reglementare paşnică a diferendelor dintre state de către o persoa-nă-arbitru, numită prin acordul statelor părţi la diferend, sau o comisie de arbitraj, ai cărei membri sînt aleşi de statele litigante. Fiind prima formă de justiţie internaţională, a.i. este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Cunoaşte o destul de largă răspîndire în antichitate, la greci şi romani, însă în toată această perioadă avea un caracter sporadic. La sfirşitul secolului al XVIII-lea a.i. a început să ocupe un loc de-sine-stătător în practica statelor. Treptat, mecanismul său s-a perfecţionat, tipurile de diferende ce i-au fost supuse spre judecare s-au diversificat, s-au format reguli cutumiare şi chiar unele principii, în special, în ce priveşte situaţia părţilor în faţa tribunalului. Prima Conferinţă de la Haga (1899) a adoptat Convenţia pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, care, în titlul IV tratează „Despre arbitrajul internaţional44. Cea de-a doua Conferinţă de la Haga (1907) a adoptat o nouă convenţie ce reia, cu mici modificări, textele referitoare la procedura arbitrală care constituiau în mare măsură o codificare a regulilor practicate pînă atunci. După 1907 începe să-şi facă loc ideea arbitrajului obligatoriu. Actul general de arbitraj (1928) stipula că în ipoteza eşuării concilierii internaţionale, părţile vor fi obligate să recurgă la una din două proceduri — juridică sau arbitrală — pentru diferendele politice. Perfecţionarea şi adaptarea a.i. la specificul continentului american a făcut obiectul a numeroase conferinţe internaţionale. A fost adoptat Tratatul general de arbitraj interamerican, care supune acestei proceduri toate diferendele cu caracter internaţional şi de natură juridică, şi Protoco- lul de arbitraj progresiv, ce stabileşte o procedura prin care urmează să se abandoneze treptat rezervele şi excepţiile formulate în tratatul de arbitraj. Conferinţa de la Montevideo (1933) a adoptat Codul păcii, care prevedea crearea Curţii de justiţie interamericană şi cuprindea reglementări referitoare la a., iar Tratatul de la Bogota (1948) cuprinde un capitol despre procedura arbitrală. între 1949 şi 1958 problema a.i. a fost inclusă pe ordinea de zi a C.D.I., pentru domeniile ce trebuiau codificate, iar la cea de-a X-a sesiune a sa, C.D.I. a adoptat proiectul intitulat „Reguli model cu privire la procedura arbitrală44, care a fost supus spre dezbatere şi aprobare celei de-a XlII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U. Întrucît proiectul s-a izbit de opoziţia majorităţii statelor membre, ca-re-i reproşau că ar statua un a. obligatoriu, facili-tînd încălcarea suveranităţii lor. şi atribuind C.I.J. rolul de a-şi subordona un tribunal arbitrai, prin rezoluţia sa din 14 nov. 1958, Adunarea Generală a O.N.U. atrăgea atenţia statelor asupra „Regulilor model44 şi le recomanda ca, în măsura în care vor considera posibil, să le folosească în elaborarea tratatelor de arbitraj şi a compromisurilor. Problema includerii în tratatele multilaterale generale a unor clauze privind a. obligatoriu în vederea reglementării diferendelor izvorîte din interpretarea şi aplicarea acestora a făcut obiectul unor vii dispute la reuniunile şi conferinţele de codificare din ultimii ani. Majoritatea statelor au apreciat însă că a.i. este o procedură mult mai eficace dacă este lăsată să rămînă ceea ce este ea în realitate: o procedură facultativă la care statele pot să recurgă atunci cînd interesele lor reciproce o cer. Fundamentul juridic al a.i. nu ar fi influenţat dacă^în cazuri determinate, a.i. ar fi prevăzut dinainte printr-o clauză compromisorie. în ce o priveşte. România, care consideră a.i. unul din instrumentele la care statele pot recurge pentru reglementarea diferendelor lor internaţionale, a inserat în unele acorduri internaţionale clauze compromiso-rii. Fundamentul juridic al a.i. îl constituie acordul părţilor în conflict. Nici un diferend nu poate fi supus unui tribunal arbitrai fără consimţămîntul statelor litigante. Caracterul facultativ al procedurii arbitrale este o consecinţă firească a suveranităţii statelor care, în cazul eventualelor diferende, trebuie să-şi păstreze deplina libertate de a alege mijloacele de soluţionare paşnică în concordanţă cu voinţa şi interesele lor. Acordul dintre părţi cu privire la supunerea unor diferende procedurii arbitrale îmbracă trei forme: compromisul, clauza compromisorie şi tratatul de arbitraj permanent. Obiectul a.i. îl constituie diferendele dintre state susceptibile a fi rezolvate prin aplicarea dreptului, adică diferende legate de interpretarea tratatelor, de violarea lor, de pagubele cauzate prin aceste violări, de modul de a le repara. Numai statele sînt în drept de a-şi supune litigiile procedurii arbitrale. Competenţa arbitrilor se stabileşte prin compromis. Aceştia sînt obligaţi să respecte limitele impuse. în caz de dubiu asupra întinderii puterilor lor, arbitrii trebuie să sesizeze statele părţi. însă tribunalul arbitrai are plenitudinea de a se pro-' nunţa asupra întinderii competenţei sale. Interpre-tînd compromisul, precum şi celelalte tratate care pot fi invocate în materie, stabilind competenţa arbitrilor, părţile indică în compromis şi dreptul pe care-1 vor aplica aceştia: o regulă de drept, principiul echităţii, ambele combinate, sau pot să-i atri- ARBITRAJ PRIN COMIMI MIXTĂ buie puteri mai largi, autorizindu-1 sa statueze ca amiabil compozitor. De îndata ce părţile au convenit sa încredinţeze diferendul intervenit între ele unei proceduri arbitrale, ele .trebuie ca, pînă la pronunţarea sentinţei, sa se abţină de la săvîrşirea oricărui act de natura sa îngreuieze sau să compromită executarea sentinţei arbitrale. V. şi Che-vreau, cazul ^« arbitraj prin comisie mixtă, formă a arbitrajului internaţional apărută în practica internaţională către sfirşitul sec. al XVIil-lea, care se caracterizează prin faptul ca funcţia de judecare a unui diferend este îndeplinită de o comisie de tehnicieni şi experţi în drept, cîte unul din fiecare stat. în decursul existenţei sale, a. prin c.m. a cunoscut o interesantă evoluţie; la început colectivul de arbitri a îmbrăcat forma unor comisii mixte diplomatice, compuse dintr-un număr par de membri 2 (cîte unul pentru fiecare parte litigantă). Au urmat apoi comisiile mixte arbitrale, alcătuite dintr-un număr impar de membri (3-5), cîte unul, respectiv cîte doi, pentru fiecare parte, plus un supraarbitru. arbitraj prin şef de stat, formă a arbitrajului internaţional, denumita şi a. prin arbitru unic, caracteristică epocii feudale. Pînă în sec. al XVI-lea, rolul de arbitru era încredinţat împăraţilor şi papilor. După apariţia statelor naţionale, începînd cu sec. al XVI-lea, rolul de arbitri începe să fie încredinţat şefilor de stat. A. prin ş. de. s. se îndepărtează de formele tradiţionale ale justiţiei: judecarea se face, de regulă, în lipsa părţilor la diferend; hotărîrea arbitrului, formal motivată în drept, îşi bazează forţa pe autoritatea politică a şefului de stat-ar-bitru şi al statului pe care îl reprezintă. Acest procedeu prezintă o serie de inconveniente determinate de lipsa de competenţa a arbitrilor, de eventualitatea schimbării şefului statului în cursul arbitrajului şi, mai ales, de subiectivism ţhotârîrile date avantajind cel mai adesea statele mai puternice. De aceea, acest fel de a. a căzut aproape în desuetudine. arbitraj prin tribunal v. tribunal arbitrai. arbitru internaţional, persoană desemnată de părţile dintr-un diferend internaţional pentru a îndeplini o funcţie de arbitraj, fie singură (arbitru unic), fie ca membru al unui tribunal arbitrai. Arbitrul unic este, de regula, un şef de stat. Poate îndeplini aceasta funcţie şi o personalitate politica, papa sau chiar persoane particulare. V. şi arbitraj internaţional. Arctica (regim juridic), zonă polară nordică, împărţită în mai multe sectoare polare. Sectorul polar desemnează spaţiul polar delimitat la sud de frontiera nordica a fiecărui stat suveran, iar la est şi vest, de meridianele ce se întind de Ia polul nord pînă la frontierele estice şi vestice ale statului. Spaţiul terestru şi acvatic cuprins în limitele unui sector polar aparţine teritoriului statului riveran. Au sectoare în A. următoarele state: Canada, Danemarca, Norvegia, S.U.A. şi U.R.S.S. arendare de teritorii, mod de cesionare, pe termen limitat, de către statul cedent (arendator) în folosul statului cesionar (arendaş), a unui teritoriu aparţinînd statului cedent. în realitate, este vorba de o metodă colonialista de înstăpînire a statului arendaş asupra teritoriului în cauza. De obicei, arendarea se face pe termen de 20, 50 sau 99 de 2S ani. Scopul în care statul colonialist recurgea la tehnica arendării era de a menaja opinia publica din statul arendator, opinia publică mondială, uneori chiar şi opinia publică din propria ţară. Astăzi a. de t. se foloseşte mai ales pentru constituirea de baze militare ale statului arendaş pe teritoriul statului arendator. Prin convenţia, sau con- venţiile, care reglementează amănuntele arendării teritoriului în cauză se stabilesc drepturile fiecăruia dintre cele două state cît priveşte cetăţenia băştinaşilor, jurisdicţia civilă şi penală asupra lor, precum şi în cazul unor neînţelegeri între reprezentanţii statului arendaş şi locuitorii teritoriul arendat. Tehnica a. de t. este menită să fie definitiv părăsită, pe măsură ce lichidarea colonialismului — inclusiv a formelor sale neocolonialiste — a constituirii şi menţinerii de baze militare străine va fi impusă la scară mondială de progresul relaţiilor internaţionale. arhipelag, ansamblu de insule, inclusiv părţi de insule, apele înconjurătoare şi alte elemente naturale care au unele cu altele raporturi atît de strînse, incit constituie în mod organic un tot geografic, economic şi politic, sau au fost în mod istoric considerate astfel. Un stat constituit în întregime de unul sau mai multe a. şi eventual de alte insule poartă denumirea de stat a. Din punctul de vedere al dreptului internaţional interesează modul de calculare al mării teritoriale, zonei contigui, zonei economice exclusive şi a platoului continental al statelor a. (se măsoară începînd de la liniile de bază), regimul juridic al apelor arhipelagice, al spaţiului aerian de deasupra acestora, al fundurilor lor marine şi al subsolurilor lor, dreptul de pescuit în aceste ape, dreptul de trecere inofensivă etc. Toate aceste probleme sînt în curs de reglementare de către Conferinţa dreptului mării. (V. de ex. Text de negociere compozit neoficial revizuit, 28 aprilie 1979, partea a patra „State arhipe-lagice“, art. 46-54). arhivă 1. Totalitatea documentelor importante, a manuscriselor, imprimatelor — în original sau în copie — privind un stat, istoria sau funcţionarea actuală a acestuia, o regiune, o instituţie, o organizaţie internaţională. 2. Locul unde sînt depuse documentele unui stat sau ale unei organizaţii internaţionale. arhivă consulară 1. Totalitatea pieselor existente intr-un post consular şi care cuprind hîrtiile, documentele, corespondenţa, cărţile, filmele, benzile de magnetofon şi registrele postului consular, precum şi materialul cifrat, fişetele şi mobilele destinate a le proteja şi a le conserva. Arhivele şi documentele consulare sînt inviolabile, în orice moment şi în orice loc s-ar găsi. 2. într-un sens larg, noţiunea de a.c. desemnează şi localul special afectat depunerii acestor piese. arhivă diplomatică, totalitatea pieselor şi documentelor existente într-o reprezentanţă diplomatică: documente, cărţi, filme, registre, benzi de magnetofon, material cifrat, fişete, hărţi, corespondenţă oficială, inclusiv mobilierul destinat să le protejeze şi să le păstreze etc. şi care beneficiază ca atare de inviolabilitate. A. d. sînt inviolabile indiferent de locul unde se află, în cadrul misiunii sau în afara ei. AR.Mh l)t DISTRUGERI iN MASĂ Ari, cazul c». La 6 febr. 1954 vasul finlandez Ari a intrat pe rîul german Elba, avînd la bord o încărcătură de alcool, împrejurare pe care a încercat s-o ascundă organelor germane de inspecţie vamală şi sanitară. A intrat printr-o ecluza pe canalul Kiel, unde din cauza îngheţului nu a putut sa continue călătoria şi a trebuit să acosteze într-un port (Brunsbuttelkoog). Proprietarul a fost amendat, iar încărcătura de alcool confiscată, proprietarul condamnat la plata unei amenzi de 300 de mărci. Proprietarul a cerut instanţelor germane să se revizuiască aceste măsuri, întrucît canalul Kiel este o cale de apa internaţională, potrivit prevederilor Tratatului de pace de la Versailles, iar lui trebuia să i se aplice clauza cu privire la acostarea din cauză de pericol maritim. Instanţele germane au respins susţinerile proprietarului finlandez al A. pe motivul că Germania şi-a recîştigat drepturile asupra Elbei şi canalului Kiel prin nota guvernului german din 14 nov. 1936; la care guvernele celelalte au protestat, dar numai formal, adică au recunoscut de facto drepturile suverane ale Germanici asupra canalului de la Kiel, situaţie care nu s-a schimbat nici dupa anul 1945. A. nu putea invoca nici nevoia creata de un pericol maritim, întrucît nu asemenea nevoi l-au făcut să intre în apele teritoriale germane, ci intenţia de a-şi continua călătoria. V. şi Canalul Kiel. armator, persoana, fizică sau juridică, care angajează echipajul unui vas şi echipează vasul cu toate cele necesare călătoriei şi îl exploatează. A. închiriază vasul în vederea transportării de persoane sau de mărfuri, dacă nu preferă să efectueze asemenea transport direct. Depinde de legislaţia statului al cărui pavilion urmează să-l poarte vasul daca. şi în ce măsură, naţionalitatea a. joacă un rol in acordarea naţionalităţii vasului în cauză. Pe timpul cînd cursa era o instituţie recunoscută de dreptul războiului maritim, de obicei scrisoarea „de marcă" (lettre de marque) era redactată pe numele a., acest document atestînd că purtătorul lui nu era un brigand ci exercita cursa în serviciul statului emiţător al „scrisorii de marcă“. în Republica Socialistă România, flota comercială aparţine statului, care o administrează prin întreprinderea NAVROM. arme ale viitorului, dispozitive, mijloace, metode şi fenomene care n-au fost utilizate direct ca arme, dar care îşi pot găsi un larg cîmp de aplicare în domeniul militar. Cele mai înspăimîntâtoare sînt, în acest sens, mijloacele de război ecologic, care pot determina modificarea climei, declanşarea unor catastrofale cutremure de pămînt şi uragane, dînd naştere la schimbări imprevizibile de lungă durată ale mediului ambiant. Alte arme de acest gen sînt: laserii, care şi-au găsit deja aplicaţii militare în anumite sisteme telemetrice, ghidaje şi comunicaţii; dispozitivele cu microunde, care îşi pot gasi aplicaţii pentru perturbarea sau distrugerea circuitelor electronice, cum ar fi cele ale rachetelor teleghidate; dispozitivele cu infrasunete, ce pot fi folosite contra vehiculelor blindate; dispozitive cu fulgere luminoase, care pot fi utilizate în lupte de noapte pentru a neutraliza artileria antiaeriana; mijloace de luptă electronice, ce constau în diverse tipuri de detectoare pentru a culege informaţii destinate să faciliteze sau, în anumite cazuri, să declanşeze automat o acţiune militară contra zonei supravegheate, precum şi în diverse procese, cum ar fi bruiajul şi perturbarea comunicaţiilor electronice. Deşi în stadiul actual, utilizarea accstor fenomene ca arme de luptă are, în multe privinţe, un caracter de anticipaţie, elaborarea unor noi norme de drept internaţional care să interzică mijloacele de lupta ce se anunţa ameninţătoare pentru omenire capată o importanţă deosebită, ele avînd dubla menire de a preveni in stadiu incipient utilizarea tehnicii noi în scopul distrugerii şi a împiedica realizarea faptului împlinit. în acest sens, în dreptul internaţional contemporan a fost creata o normă juridică: prin Protocolul adiţional la Convenţia de la Geneva privind protecţia victimelor de război în conflictele armate internaţionale (1977), statele părţi s-au angajat ca „în studierea, punerea la punct, achiziţionarea sau adoptarea unei noi arme, de noi mijloace sau a unei noi metode de război, o înaltă Parte contractanta are obligaţia de a determina dacă folosirea acestora ar fi interzisa în anumite împrejurări sau in toate împrejurările, prin dispoziţiile prezentului Protocol sau prin orice alta regulă de drept internaţional aplicabil acestei înalte Părţi contractante . arme bacteriologice, mijloace de război bacteriologic folosite pe cîmpul de lupta. Agenţii bacteriologici (biologici) pot fi: organisme vii, indiferent de natura lor, sau substanţe infecţioasc derivate din aceste organisme, destinate a provoca moartea sau îmbolnăvirea oamenilor, animalelor sau plantelor, în afară de bacterii, se pot utili/a diverse organisme vii, ca viruşi, mycete sau rictuşi. Pentru fiecare boală, microorganismele contaminatoare prezintă varietăţi diferite. V. şi Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor (1971). arme chimice, mijloc de distrugere in masă al cărui efect se bazează pe folosirea proprietăţilor nocive ale substanţelor toxice. Oprobriul faţă de utilizarea otrăvurilor şi a armelor otrăvite s-a manifestat din cele mai îndepărtate timpuri. De asemenea, o serie de tratate şi convenţii internaţionale au interzis folosirea armelor chimice. Cel mai important dintre acestea este Protocolul de la Geneva (1925) privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice, document juridic care în decursul timpului a adus preţioase servicii umanităţii. Constituind un factor de descurajare a folosirii acestui tip de arme, protocolul îşi menţine şi în prezent valabilitatea, la el aderînd, pînă la această dată, aproape toate statelo. lumii, printre care şi puterile nucleare. Pornindu-se de la pericolul sporit pe care îl constituie în prezent armele chimice, datorită descoperirii şi fabricării unor compuşi foarte toxici, se depun mari eforturi pentru a se adopta o nouă convenţie internaţională care să completeze prevederile Protocolului de la Geneva (1925). arme de distrugere în masă, mijloace de luptă care, datorită caracteristicilor lor, produc pagube masive, distrugeri generalizate, fără distincţie intre beligeranţi şi neutri, între combatanţi şi populaţia civilă. Conceptul de a. de d. în m. implică două elemente, ambele cu valenţe juridice: rău superfluu şi efect nediscriminat. Primul element, care presupune ideea de eficacitate, include: proporţiile uriaşe ale ravagiilor materiale (provocarea de distrugeri masive, generalizate, modificări ale mediu- ARME ECOLOGICE 30 lui ambiant etc.); înmulţirea pierderilor de vieţi omeneşti (prin provocarea de suferinţe inutile), ca urmare a contaminărilor, otrăvirilor în masă. Al doilea element are în vedere raportul dintre obiectivul vizat iniţial şi zona asupra căreia se extind efectele după utilizare. Datorită caracterului in-controlabil în spaţiu şi în timp al efectelor biologice şi genetice ale acestor arme, folosirea lor în cazul unui conflict armat constituie un act îndrepţ-tat nu numai contra unui inamic sau unor inamici, dar şi contra omenirii în general. în consonanţă cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional se impune interzicerea utilizării a. de d. în m., ceea ce implică şi interzicerea perfecţionării de asemenea arme, a răspîndirii lor, precum şi distrugerea stocurilor existente. în categoria a. de d. în m. intră: arma chimică, bacteriologică, nucleară, precum şi alte diverse arme în curs de fabricare, denumite arme ale viitorului. La 12 aug. 1948, Comisia pentru armamente de tip clasic a adoptat o rezoluţie care defineşte a. de d. în m. ca fiind armele explozive, armele din materiale radioactive, armele chimice şi bacteriologice şi orice arme dezvoltate în viitor care, din punct de vedere al efectului distructiv, au caracteristici similare celor ale armelor atomice şi a altor arme menţionate mai sus. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o serie de rezoluţii care condamnă folosirea unor astfel de arme. De asemenea, există o serie de convenţii internaţionale care interzic folosirea, răspîndirea, experimentarea sau amplasarea în anumite zone a diferitelor categorii de astfel de arme. România se pronunţă şi acţionează pentru a se scoate în afara legii a. de d. în m. şi, în primul rînd, armele nucleare, pentru oprirea producţiei lor şi trecerea la lichidarea celor existente, propunînd în acest scop adoptarea de măsuri privind asumarea de către toate statele a angajamentului solemn de a nu folosi armele nucleare; interzicerea amplasării de noi arme nucleare pe teritoriul altor state; retragerea armamentului nuclear de pe teritoriul altor state; încetarea perfecţionării, experimentării şi producţiei armelor nucleare şi a mijloacelor de transportare a lor la ţintă; încetarea producţiei de materiale fisionabile cu destinaţie militară; trecerea materialelor existente spre folosirea în scopuri paşnice şi transferarea unei cote-părţi în vederea utilizării de către toate statele, în cadrul unei largi cooperări internaţionale; reducerea şi lichidarea completă a tuturor stocurilor de arme nucleare şi mijloace de transportare la ţintă existente; interzicerea armelor nucleare. Poziţia României în această problemă porneşte de la faptul că pentru traducerea în viaţă a acestui imperativ este necesar să se adopte instrumente internaţionale corespunzătoare, la care să subscrie toate statele lumii, pentru interzicerea folosirii, încetarea producţiei, eliminarea din arsenalele militare, scoaterea în afara legii a tuturor a. de d. în m., existente sau în stadiu de proiect. De asemenea, statele vor trebui să se oblige, sub un control internaţional strict şi eficace, să nu întreprindă în viitor cercetări pentru inventarea şi perfecţionarea unor asemenea arme. arme ecologice, mijloc de luptă de natură a modifica mediul înconjurător cu efecte larg răspîndite, de lungă durată sau grave. A.e. constau în tehnici, existente sau în curs de perfecţionare, care pot produce modificarea, printr-o manipulare deliberată, a proceselor naturale în dinamica, compozi- ţia sau structura globului pămîntesc, inclusiv biosferă, hidrosferă, atmosferă şi în spaţiul extraat-mosferic. Au fost identificate următoarele tehnici specifice care intră în categoria de a.e.: constituirea de nori pentru declanşarea ploilor; schimbări ale vremii, climei şi sistemului hidrologic; influenţarea fenomenelor electrice din atmosferă; perturbarea fenomenelor meteorologice, cum ar fi ciclo-nii, anticiclonii, plafonul de nori; modificarea parametrilor fizici şi chimici ai mărilor şi oceanelor, ce pot influenţa sistemul biologic, stimularea undelor seismice care ar putea produce cutremure de pămînt sau maree; acţiuni ce ar putea da naştere la perturbarea echilibrului între biosferă şi atmosferă; crearea de cîmpuri electromagnetice şi acustice artificiale în mări şi oceane; modificarea stării naturale a rîurilor şi lacurilor prin secare sau inundare, inclusiv distrugerea instalaţiilor hidrotehnice; perturbări ale suprafeţei Pămîntului prin descărcări electrice sau inundaţii, inclusiv afectarea sistemelor de îmbunătăţiri funciare; arderea vegetaţiei şi alte acţiuni ducînd la perturbarea ecologiei regnului animal şi vegetal; influenţarea straturilor de ozon din atmosferă şi alte acţiuni care pot duce la perturbări ale echilibrului tehnic şi de radiaţii ale sistemului pămînt—atmosferă—soare. Fiind considerate arme de distrugere în masă, a.e. sînt ilicite din punct de vedere juridic. Aceste arme sînt prohibite prin Convenţia de la Geneva (1977) cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau în alte scopuri ostile a mijloacelor de modificare a mediului înconjurător, precum şi prin Protocolul I de la Geneva (1977) care încriminează „utilizarea de metode sau mijloace de război concepute a cauza sau de la care se poate aştepta să cauzeze astfel de daune mediului ambiant natural şi sâ compromită, datorită acestui fapt, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei41 (art. 55, par. 1). arme incendiare, substanţe care distrug ţinta esen-ţialmente prin flacăra sau prin căldura provocată prin reacţiile exotermice ce se alimentează şi (sau) care şi le propagă ele însele. înglobează toate dispozitivele sau aparatele care conţin substanţe lichide, solide sau coloidale, capabile de a inflama materiile combustibile cu care intră în contact şi de a provoca la om arsuri şi înăbuşiri. Aceste mijloace de luptă se găsesc în dotarea tuturor armatelor. în dotarea armatelor terestre, de pildă, se găsesc proiectile incendiare, cum ar fi: grenade, rachete, obuze de mortiere, proiectile de artilerie, aruncătoare de flăcări, mine terestre ş.a.; în dotarea aviaţiei — bombe incendiare şi bombe cu foc. Ca agenţi incendiari se utilizează napalm, zirconiu, fosfor alb, petrol brut etc. Această categorie de arme, care pînă în prezent nu a fost supusă nici unei reglementări juridice, face obiect de preocupare pe plan internaţional. La O.N.U. au fost adoptate o serie de rezoluţii care condamnă folosirea napalmului şi a altor arme incendiare. Declaraţia politică, adoptată de Conferinţa la nivel înalt a ţărilor nealiniate de la Colombo (1976), cere „tuturor statelor să accelereze negocierile în vederea asigurării interzicerii anumitor arme convenţionale cu caracter de cruzime sau inumane, în special interzicerea folosirii armelor cu napalm sau a altor arme incendiare cît mai curînd posibil...44 în contextul preocupărilor pentru excluderea războiului din viaţa internaţională, tendinţa de a ilegaliza în mod expres folosirea acestor arme şi de a interzice 31 ASENTIMENT fabricarea şi stocarea lor apare pe deplin legitimă. arme nucleare, orice dispozitiv susceptibil de a elibera energia nucleară în mod necontrolat şi al cărui ansamblu de caracteristici îl fac apt pentru a fi folosit în scopuri de război. A.n. este cel mai puternic mijloc de nimicire în masă. Datorită distrugerilor masive, efectului termic şi al undei de şoc, a otrăvirilor masive provocate de radioactivitatea degajată, utilizarea a.n. este contrară legilor şi obiceiurilor aplicabile în caz de conflict armat. Ilegali-zarea a.n. rezultă în temeiul normelor statornicite de o serie de convenţii internaţionale: Declaraţia de la Petersburg (1868); Convenţiile de la Haga (1899) şi (1907); Protocolul de la Geneva (1925) etc. Mai recent, Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 1653/XV1 din 24 noiembrie 1961 prevede că „folosirea armei nucleare şi termonucleare este contrară spiritului literei şi scopurilor Cartei Naţiunilor Unite şi constituie ca atare o violare directă a Cartei44. Orice stat care foloseşte a.n., precizează Rezoluţia, este condamnat pentru dispreţuirea legilor umanităţii şi comite o crimă împotriva civilizaţiei. Conform poziţiei sale de principiu, România se pronunţă cu fermitate pentru interzicerea definitivă a armamentului nuclear şi înfăptuirea dezarmării nucleare, considerînd că astfel poate fi înlăturat spectrul incalculabilelor distrugeri ce ameninţă civilizaţia contemporană. armistiţiu(de la lat. armistitium: arma — „arme44; sistere — „a înceta44). 1. Instrument juridic încheiat de părţile beligerante în scopul suspendării temporare a operaţiunilor militare, fără a pune capăt stării de conflict armat. 2. Situaţia de fapt creată prin acordul de armistiţiu cuprinsă între momentul intrării în vigoare a acestui acord şi acela al încheierii păcii sau reluării ostilităţilor. A. s-a încetăţenit în practica internaţională în sec. al XVIII-lea şi este reglementat printr-o serie de norme cutumiare. Unele reguli succinte sînt cuprinse în cap. V al secţiei a Il-a a regulamentului anexă al Convenţiei de la Haga (1901) cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru (art. 36—41), în care se prevede: a. suspendă operaţiile militare de război printr-un acord mutual al părţilor beligerante. Dacă durata nu este determinată, părţile beligerante puteau, potrivit prevederilor acestui instrument (art. 36), să reia în orice timp operaţiile militare, cu obligaţia de a avertiza la timp inamicul, conform dispoziţiilor acordului de a. Potrivit Convenţiei, a. sînt de două feluri: generale sau locale, în raport de efectele pe care le produc. A. generale suspendă toate operaţiunile militare dintre statele beligerante; a. parţiale suspendă operaţiunile militare numai în anumite sectoare ale frontului şi numai între anumite fracţiuni ale armatelor (art. 37). A. trebuie să fie notificat în mod oficial şi în timp util autorităţilor competente şi trupelor. Ostilităţile sînt suspendate imediat după notificare şi în termenul fixat (art. 38); depinde de părţile contractante de a fixa în clauzele a. raporturile care pot să aibă loc cu privire la teatrul de operaţiuni, cu populaţie, între ele (art. 39); orice violare gravă a a. de către una din părţi dă celeilalte părţi dreptul de a-1 denunţa, iar în caz de ur genţă, de a relua imediat ostilităţile (art. 40); viola rea clauzelor a. de către participanţi, lucrînd dii propria lor iniţiativă, dă dreptul numai de a reclama pedepsirea vinovaţilor, şi, dacă este cazul, indemnizare pentru pierderile suferite (art. 41). în anii de după cel de-al doilea război mondial, instituţia a. a cunoscut cîteva inovaţii tehnice. A apărut a. capitulare, în baza căruia statul învingător a impus inamicului condiţii care-şi vor găsi materializarea şi în tratatul de pace (de ex.: Convenţia de armistiţiu de la Siracuza (1943), care a pus capăt ostilităţilor dintre Naţiunile Unite şi Italia, cuprinde dispoziţii adiţionale ce au fost prevăzute în Tratatul de pace (1947) de la Paris). Tehnica recentă a încetării ostilităţilor a mai relevat şi capitularea necondiţionată, în baza căreia statele învingătoare nu s-au mai considerat legate, la sfirşitul ostilităţilor, de nici o obligaţie contractuală faţă de statul învins. Astfel, s-a pus capăt ostilităţilor dintre Naţiunile Unite şi Germania hitleristă prin actul de capitulare necondiţionată de Ia 9 mai 1945, şi celor dintre Naţiunile Unite şi Japonia, prin actul de capitulare necondiţionată din 2 septembrie 1945. Valoare de a. au avut şi unele rezoluţii ale Consiliului de Securitate al O.N.U. (Rez. 338 şi 340 din 22 şi respectiv 25 sept. 1973 care cer încetarea focului în Orientul Mijlociu şi începerea negocierilor). După 1945 au mai fost încheiate a. între statele arabe şi Israel (la 24 febr. 1949 între Egipt şi Israel; la 24 mart. 1949 între Liban şi Israel; la 3 apr. între Iordania şi Israel; la 20 iul. între Siria şi Israel). în 1953 a fost încheiat a. cu privire la Coreea, iar în 1954 a. de la Geneva pentru încetarea ostilităţilor în Indochina. Indiferent de caracterul lor, a. au ca principale efecte juridice: încetarea ostilităţilor active între părţile în conflict; interzicerea oricăror mişcări de trupe în zonele de luptă: nu afectează existenţa stării de conflict armat care se menţine pînă la încheierea păcii. Armstrong, cazul eo, diferend între S.U.A şi Portugalia ivit ca urmare a faptului că la 26 sept. 1814, în timpul războiului dintre Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, au intrat în portul portughez al insulei din Azore Fayal vasul corsar american „General Armstrong44 şi trei nave de război engleze. Cîteva bărci engleze, care s-au apropiat de A., au fost luate sub focul corsarului, care s-a adresat şi autorităţilor portuare portugheze cu cererea de a fi apărat împotriva navelor de război engleze. Guvernatorul insulei nedispunînd de forţe armate necesare protecţiei s-a mărginit să adreseze un protest comandantului navelor engleze. A doua zi acestea au scufundat vasul corsar A. Guvernul S.U.A. a cerut Portugaliei daune pentru nerespec-tarea obligaţiei statului neutru de a împiedica pe teritoriul său acţiuni de război. Portugalia s-a declarat gata să se supună unui arbitraj, încheind în acest sens tratatul de la Washington din 26 febr. 1851. Louis Napoleon, pe atunci preşedintele Franţei, a fost desemnat arbitru. Prin sentinţa din 31 nov. 1852 acesta a respins reclamaţiile S.U.A. pe motiv că comandantul american pierduse dreptul la ocrotire din partea autorităţilor portugheze, deoarece se apa rase singur. asentiment 1. Sens general (de la cuvintele ad — „spre44 şi sentire — „a fi de părere4*), termenul semnifică aprobare, consimţâmînt. A. poate fi exprimat expres sau tacit, adică să reiasă din împrejurări în mod neechivoc care să nu permită altă interpretare de bună-credinţă decît acordul, aprobarea. Forme deosebit de uzitate în relaţiile internaţionale spre a-şi exprima a. este votul, declaraţia, aderarea la un tratat. 2. (în dreptul internaţional), asksok 32 clement esenţial al creării instituţiilor şi normelor dreptului internaţional. în principiu, statele nu sînt obligate decît în temeiul a. lor, ca membre ale colectivităţii internaţionale, înzestrate cu suveranitate. Cînd statul în cauză nu şi-a dat a. la o anumită normă, instituţie sau acţiune, sau cînd acest a. a fost smuls prin violenţa, ameninţări, surprins prin manopere dolosive ş.a.m.d. (v. consim\ămîn-lul), el este in drept sa acţioneze ca şi cum norma, instituţia, acţiunea nu-i este opozabila. A. poate rezulta însă uneori din acceptarea de către un stat a unei reglementari care îl supune rezultatului manifestării de voinţă a altor state: de ex. obligativitatea unor hotariri luate de majoritatea reuniunii sau organizaţiei din care face parte. România mili-tca/a pentru consacrarea in instrumentele internaţionale a unor proceduri care sa dea în toate cazurile expresie egalităţii suverane a statelor, a. fiind rezultatul efectiv al voinţei şi acceptării lor, a anumitor hotariri sau recomandări ale unor organisme. asesor (in dreptul internaţional), persoană pe care C urtea Internaţionala de Justiţie sau una din camerele acesteia o aleg pentru a participa, fără drept de vot, la judecarea unei cauze. Asia de Sud — zonă denuclearizată, iniţiativă a Pakistanului, care a înscris-o pe agenda celei de-a XXI X-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. India şi Pakistanul au prezentat în Comitetul nr. 1 al Adunării proiecte de rezoluţie separate în acest sens, ambele fiind adoptate de Adunarea Generala, primul devenind Rezoluţia 3265 A (XXIX), iar cel de-al doilea Rezoluţia 3265 (XXIX). Conform rezoluţiei indiene, iniţiativa creării unei zone denuclearizate in regiunea corespunzătoare din Asia trebuie sa porneasca de la statele din regiunea respectiva, ţinîndu-se seama de caracteristicile sale speciale şi de întinderea sa geografică. în baza rezoluţiei pakistaneze, Adunarea Generală a O.N.U. ar adopta, în principiu, concepţia unei zone denuclearizate in regiunea Asiei de Sud, iar statele vecine nenucleare interesate sînt invitate să iniţieze, fără intîrziere, consultaţiile necesare în scopul stabilirii unei zone denuclearizate, abţinîn-du-se, totodata, de la orice acţiune contrară realizării acestor obiective. Adunarea Generala îşi exprima speranţa ca toate statele, în special cele nucleare. îşi vor da întregul concurs pentru realizarea în fapt a obiectivelor rezoluţiei şi cere secretarului general sa convoace o întrunire în scopul consultărilor menţionate. asigurarea executării tratatelor internaţionale, măsuri adoptate de stat în vederea aducerii la îndeplinire a angajamentelor asumate prin înţelegeri internaţionale. în antichitate se practica tehnica ju-rămîntului religios ca mijloc de a.e.t.i. (de ex. Tratatele vestfalice de la Miinster şi Osnabriick din 1648). în epoca feudală s-a practicat sistemul ostaticilor. Domnitorii români au trebuit adeseori să-şi trimită fiii la Constantinopol, spre a garanta astfel îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de Poartă. Ultimul tratat garantat prin darea de ostatici datează din 1748 (Tratatul de Ia Aachen dintre Anglia şi Franţa). Un alt mijloc de a.e.t.i. a constat în darea in gaj a unor obiecte preţioase (giuvaeruri) sau a unor venituri (ex. Planul Dawes (1924), conform caruia Germania trebuia să garanteze cu anumite venituri plata reparaţiilor la care a fost obligata ca urmare a primului război mondial). în acelaşi scop s-a practicat şi ipotecarea unor anumite teritorii: Republica Genova a dat amanet insula Corsica Franţei, pentru a garanta plata unor datorii; cînd Ia scadenţă nu a putut plaţi, Corsica a fost anexată de Franţa (1768). Uneori s-a urmărit a.e.t.i. prin ocuparea temporară a unei regiuni a statului obligat. Prin Tratatul de la Versailles (1919) puterile Antantei au dobîndit dreptul de a ocupa malul stîng al Rinului pe termen de 15 ani. Pentru a.e.t.i. s-a folosit şi garanţia unor state terţe (de ex.: pentru plata unor sume de bani; pentru respectarea statutului de neutralitate a unui stat etc.). Conţinutul garanţiei acordate de alte state diferă după natura obligaţiilor a căror executare trebuie asigurată. Astfel obligaţiile asumate de statele participante la un tratat de denuclearizare a unei anumite regiuni (de ex.: Tratatul de la Tlatelolco (1967) cu privire la America Latină) trebuie garantate prin obligaţia asumată de puterile „nucleare" de a nu folosi arme nucleare împotriva statelor din acea regiune, de a nu ameninţa aceste state cu folosirea unor asemenea arme etc. V. şi garanţie internaţională. asistenţă (în dreptul internaţional), ajutor, sprijin acordat de un stat sau de o organizaţie internaţionala, de o persoană, fizica sau juridică, unui stat, unei organizaţii internaţionale sau unei persoane, fizice sau juridice. Potrivit Cartei O.N.U. (art. 2, pct. 5), statele membre trebuie sa dea a. deplină Organizaţiei în orice acţiune întreprinsă de aceasta în conformitate cu dispoziţiile Cartei şi să se abţină de a acorda a. unui stat împotriva căruia O.N.U. întreprinde o acţiune preventivă sau de constrîngere. asistenţa judiciară internaţională, formă de ajutor pe care statele şi-l acordă reciproc, pe bază de acord, pentru înlesnirea funcţiunii judiciare, în fiecare din ele şi spre a asigura eficacitatea acesteia (de ex.: extrădarea infractorilor; executarea sentinţelor pronunţate de tribunalele celuilalt stat; facilităţile; serviciile şi actele judiciare efectuate de un stat în folosul celuilalt stat; pentru buna administrare a justiţiei în cazurile în care sînt implicaţi resortisanţi ai unuia dintre state, în urmărirea penală, judecarea cauzei se face de instanţele judiciare ale celuilalt stat). A.j.i. are loc, de obicei, pe temeiul unor înţelegeri între state, în cauzele civile, penale, de familie. Pînă la 1 ian. 1980, România încheiase 18 asemenea tratate cu alte state. asistenţă mutuală, ajutor reciproc pe care statele, prin convenţii, se angajează să şi-l acorde, inclusiv sprijin militar, în condiţii şi în măsura pe care acordurile în cauză le specifică (de ex.: Tratatele de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiate de România cu statele socialiste). asistenţă ostilă, termen folosit pentru a desemna furnizarea sau prestarea directă sau indirectă de servicii, de către navele neutre, unui stat beligerant. E-a se mai numeşte şi contrabandă prin analogie. Sub raportul actelor comise şi, implicit, al tratamentului lor, asistenţa ostilă se divide în două categorii: a.o. directă şi a.o. indirectă. în prima categorie intră transportul de călători făcînd parte din forţele armate ale unui beligerant, transmiterea de ştiri în folosul acestuia, transportul de militari sau persoane care în timpul cursei participă direct 33 ATAC la operaţiuni militare în folosul unuia dintre beligeranţi etc. cu ştirea proprietarului vasului, al căpitanului sau a persoanei care a navlosit vasul. In cea de a doua categorie — a.o, indirectă — sînt cuprinse următoarele acte: participarea navei la ostilităţi, punerea ei sub controlul sau ordinele unui agent al guvernului beligerant, navlosirea vasului unui stat beligerant etc. Pentru a.o. directă sancţiunea constă în confiscarea navei şi supunerea ei unui tratament similar cu cel aplicat navelor neutre care efectuează contrabanda de război. Persoanele încorporate în armata unui stat beligerant, aflate pe bordul unei nave neutre, pot fi făcute prizonieri de război, chiar dacă nava nu este confiscată. asistenţă umanitară, măsuri de protecţie întreprinse în timp de conflict armat faţă de răniţi, bolnavi, naufragiaţi de război şi populaţia civilă în teritoriile ocupate, precum şi faţă de personalul sanitar, inclusiv ajutoarele care li se dau, cu agrementul părţilor în conflict. A.u. se acordă prin intermediul autorităţilor centrale ale statelor sau prin societăţile naţionale de cruce roşie. în baza convenţiilor internaţionale în vigoare, autoritatea militară va putea face apel la caritatea locuitorilor pentru ridicarea şi îngrijirea benevolă, sub controlul său, a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, acordînd persoanelor care au răspuns la acest apel protecţie şi înlesnirile necesare. De aceeaşi protecţie se bucură şi personalul societăţilor naţionale de cruce roşie şi acela al altor societăţi de ajutor voluntar, valabil recunoscute şi autorizate de guvernele lor, care este exclusiv afectat la căutarea, ridicarea, transportul sau tratamentul răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor, sau prevenirea bolilor. Autoritatea militară are obligaţia să autorizeze locuitorii şi societăţile de ajutor, chiar în regiunile cotropite sau ocupate, să ridice şi să îngrijească, în mod spontan, răniţii şi bolnavii de orice naţionalitate ar fi. asociat, stat expresie care defineşte fie un stat care s-a alăturat unor state beligerante (de ex.: în primul război mondial statele care s-au alăturat Angliei, Franţei, S.U.A. împotriva puterilor centrale s-au numit Puteri Aliate şi Asociate; în cel de-al doilea război mondial statele care s-au alăturat coaliţiei antihitleriste au purtat denumirea de state asociate), fie un stat care, deşi nu este membru cu drepturi depline al unei organizaţii internaţionale guvernamentale, are dreptul de a lua parte la activitatea organizaţiei în temeiul unui acord încheiat cu aceasta, autorizat prin statutul organizaţiei (de ex.: Grecia şi Turcia au obţinut, prima prin Acordul din 9 iul. 1961, a doua prin Acordul din 12 sept. 1963, calitatea de asociat al CE.ti. potrivit Tratatului de la Roma). Statele a. au mai multe drepturi în cadrul organizaţiei în cauza decît statele terţe, dar mai puţine decît statele membre. Asociaţia de drept internaţional (International Law Association — I.L.A.), organizaţie internaţională a juriştilor, creată la Bruxelles, în 1873. A purtat denumirea de Asociaţie pentru reforma şi codificarea dreptului ginţilor; a adoptat actuala denumire (1895) la Conferinţa de la Bruxelles. I.L.A. organizează la fiecare doi ani un congres al membrilor săi, care sînt organizaţii naţionale şi persoane individuale (jurişti, armatori, asigurători, personalităţi interesate în promovarea dreptului internaţional). Publică, în limba engleză, toate rapoartele comisii- lor sale adresate congreselor, precum şi un rezi*-mat al discuţiilor care au loc la congrese. în cadrul I.L.A. se studiază, se interpretează şi se elaborează propuneri de îmbunătăţire a dreptului internaţional public şi privat, a dreptului comparat. Are sediul la Londra. A.D.I.R.L, precum şi o serie de jurişti români sint membri ai I.L.A. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.), creată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ian. 1959 ca o reacţie la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene, a început să funcţioneze de la 1 iul. 1960. Iniţial, ea grupa şapte state: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. De la 1 iul. 1961 a devenit membru asociat şi Finlanda, iar în 1973 şi Liechten-stein. (La sfirşitul anului 1972 Marea Britanie şi Danemarca au părăsit A.E.L.S., aderînd la Comunitatea Economica Europeană.) Dispoziţiunile Convenţiei prevăd instituirea „libertăţii complete44 a schimburilor între statele membre, posibilitatea fiecăruia de a-şi stabili propriul său tarif vamal faţă de terţi, precum şi regulile de concurenţă. Liberalizarea schimburilor nu se face decît la produsele industriale. Pentru restul mărfurilor — cele agricole, de pildă, se propune dezvoltarea schimburilor pe baza unei „reciprocităţi rezonabile44. Liberalizarea schimburilor este strîns legată de suprimarea taxelor vamale. Convenţia prevede ca, încă de la înfiinţare, fiecare stat membru să-şi fixeze un contingent global de importuri din ţările Asociaţiei, care trebuie să fie cu 20 la sută superior celor bilaterale din 1959. Aceste contingente vor trebui sa creasca în fiecare an cu 20 la sută, astfel ca la 1 ian. 1970 să nu mai existe nici un fel de restricţie cantitativă. Abolirea restricţiilor vamale se extinde asupra tuturor produselor. Pentru aceasta, totuşi, Convenţia stabileşte cîteva condiţii: să fie integral produse în zonă; să fie transformate în zonă, prin procedeele prevăzute; să aibă un preţ la export format din maximum 50 la sută din materii prime ncoriginale din zonă sau să reprezinte o materie primă neprodusă în zonă sau produsă în cantităţi insuficiente. Pentru punctele doi şi patru au fost întocmite liste exhaustive anexate la Convenţie. A.E.L.S. are sediul la Geneva: asociaţie de state, termen folosit pentru a desemna două sau mai multe formaţiuni statale care, uneori, pot participa la relaţiile internaţionale ca subiecte de-sine-stătatoare ale dreptului internaţional. Au organe proprii şi organe comune, acestea din urmă avînd o anumită competenţă pe întreg teritoriul a. de s. Istoria relaţiilor internaţionale a consemnat următoarele forme ale a. de s.: a) uniunea personală; b) uniunea reală; c) confederaţia; d) federaţia. atac (in dreptul internaţional) 1. (în sens juridic) Act de violenţa cu caracter ofensiv sau defensiv, comis împotriva adversarului. A. este un act de agresiune, statul victimă a unui a. armat avînd dreptul de a se autoapăra prin toate mijloacele, inclusiv prin forţa armată. 2. Acţiunea de luptă, ofensivă sau defensiva, a unor unităţi militare aparţinind unui beligerant împotriva unui obiectiv inamic de interes militar sau a poziţiilor acestuia cu scopul a le ocupa sau distruge. în cazul în care se produce un a. armat, dreptul internaţional impune celui care întreprinde atacul o serie de inter- ATAŞAT 34 dic(ii şi obligaţii: de a nu ataca populaţia civilă sau persoanele civile, precum şi unele locuri şi bunuri protejate prin convenţii internaţionale (spitale, şcoli, edificii aparţinînd cultelor, bunuri culturale etc.); de a nu întreprinde a. cu scopul de a teroriza populaţia sau a. de natură să lovească, fără deosebire între persoanele civile şi obiective militare; de a nu comite a. cu caracter de represalii împotriva populaţiei civile sau persoanelor civile, înaintea oricărui a. împotriva unui obiectiv militar, cel care conduce atacul se obligă să facă cunoscut, prin mijloace adecvate, dar sigure, intenţia de a ataca obiectivul respectiv pentru a avertiza populaţia civilă să-l părăsească. 3. (în sens general) Acţiunea de lovire a inamicului prin unele categorii de arme — aviaţie, nave de luptă etc. V. şi bombardament aerian; bombardament naval; bombardament terestru. ataşat, diplomat cu cel mai mic rang. Pe lîngă a., care sînt membri obişnuiţi ai misiunii diplomatice, mai există şi ataşaţi speciali, trimişi în cadrul misiunii de către unele ministere ale statului acredi-tant cu scopul de a studia anumite probleme determinate sau a întreţine relaţii corespunzătoare cu statul acreditar. în practica diplomatică se foloseşte a. comerciali, a. culturali, a. militari, a. de presă. Unii dintre aceştia deţin un loc deosebit în ierarhia personalului diplomatic al misiunii (de ex.: ataşaţi militari, navali şi ai aerului urmează în rang imediat după consilierii misiunii). ataşat cultural, persoană cu rang diplomatic în sarcinile căreia intră dezvoltarea relaţiilor culturale dintre statul acreditant şi statul acreditar şi promovarea intereselor culturale ale statului său. ataşat de presă, persoană cu rang diplomatic în atribuţiile căruia intră: întocmirea de sinteze asupra situaţiei politice, tendinţelor în viaţa politică a statului acreditar; informarea statului acreditant asupra modului în care sînt reflectate în presa ţării de reşedinţă principalele evenimente interne, precum: problemele economice şi sociale; crizele politice; poziţia partidelor politice; poziţii exprimate în statul acreditar asupra unor probleme ale vieţii internaţionale; îndatorirea de a furniza presei locale informaţii asupra situaţiei interne sau poziţiei internaţionale ale statului acreditant; organizarea de conferinţe de presă; expunerea unor declaraţii în numele reprezentanţilor diplomatici; intervenţia pentru rectificarea unor ştiri false sau tendenţioase etc. Activitatea desfăşurată de a. de p. reflectă procesul de democratizare al diplomaţiei, creşterea rolului opiniei publice în orientarea politicii externe a statelor, creşterea rolului presei în orientarea opiniei publice. V. şi Convenţia referitoare la dreptul internaţional *de rectificare (1954). ataşat militar, persoană cu rang diplomatic care funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice ale statelor acreditante şi reprezintă Ministerul Forţelor Armate al statului său pe lîngă ministerul similar al statului de reşedinţă. Termenul desemnează, de asemenea, pe a.m. ai armatei de uscat, a.m. navali şi a.m. ai aerului şi pe adjuncţii lor. A.m. sînt subordonaţi ierarhic şefului misiunii diplomatice, ordinea lor de precădere fiind, de regulă, a treia treaptă, după şeful de misiune şi înlocuitorul acestuia. A.m. realizează legătura permanentă dintre Ministerul Forţelor Armate al celor două state, poartă negocieri în problemele militare şi supraveghează îndeplinirea hotărîrilor luate în cadrul acestor negocieri. în acelaşi timp, ei sînt consilieri ai misiunii diplomatice pentru probleme militare. O funcţie importantă a a. m. este aceea de observare şi informare, pe căi legale, asupra situaţiei militare din statul acreditar. Ei reprezintă forţele armate şi Ministerul Forţelor Armate al statului lor la pa-răzi şi manevre militare care au loc în statul de reşedinţă. în timp de conflict armat, statele aliate pot să numească a.m. speciali pe lîngă comandamentele lor militare, în scopul informării reciproce ' şi al coordonării operaţiunilor militare. A. aerului reprezintă forţele armate militare aeriene, iar a.m. navali, marina militară şi ministerele respective ale statului lor. V. şi corpul a.m.; decanul corpului a.m. atentat (de la lat. temptare, „a încerca4*), atac la viaţa sau integritatea unei persoane. în relaţiile internaţionale a. privesc persoane reprezentative — şefi de stat şi de guvern, miniştri, — sau magistraţi, conducători politici etc. A. constituie arma de predilecţie a terorismului. Socialismul condamnă atentatul, ca şi orice alte forme ale terorismului, străine luptei revoluţionare a maselor, stăruind totodată pentru rezolvarea politică a tuturor problemelor internaţionale. în viaţa internaţională, prin a. se urmăreşte împiedicarea soluţionării politice paşnice, pe calea tratativelor, a problemelor litigioase, crearea unei situaţii de alarmă, de tensiune, favorabilă înteţirii cursei înarmărilor, încercărilor de a provoca război. audienţă (de la lat. audienta, „acţiune de ascultare44) 1. Termen folosit pentru a desemna o reuniune a Curţii Internaţionale de Justiţie în care completul de judecată al acesteia ascultă dezbaterile orale sau pronunţă un aviz consultativ. 2. (în dreptul diplomatic) Admiterea de a fi ascultat de o autoritate. în practica diplomatică a. este cea mai importantă manifestare a ceremonialului diplomatic constînd în primirea de către şeful statului, şeful guvernului sau ministrul afacerilor externe a unui reprezentant diplomatic. Pot fi acordate a. şefilor de guvern, membrilor unei familii domnitoare, străinilor de foarte mare distincţie care se găsesc în trecere prin capitala ţării. în raport cu regulile protocolare locale, cu rangul reprezentantului diplomatic şi cu natura discuţiilor ce au loc, a. poate fi publică sau particulară, solemnă sau obişnuită. într-un cadru public şi solemn are loc primirea de către şeful statului a reprezentantului diplomatic atunci cînd acesta îşi prezintă scrisorile de acreditare. Prezentarea de către şeful misiunii acreditat a străinilor cu distincţie, care sînt în trecere în ţara acreditară, prezentarea soţiilor membrilor corpului diplomatic, a membrilor personalului diplomatic are loc, de obicei, în cadrul a. ordinare, particulare, fără ceremonii. auditor de nunciatură (auditor nunciaturae), titlu dat unui membru dintr-o nunciatură apostolică, analog cu secretarul de legaţie sau de ambasadă, secretar într-o nunciatură papală. aurul monetar, cazul**, diferend între Italia, pe de o parte, şi Franţa, Marea Britanie şi S.U.A. pe de altă parte, în legătură cu o anumită cantitate de aur monetar confiscat la Roma (1943) de către trupele germane şi care fusese jefuit din Albania. După recuperarea aurului s-a încheiat (1946) un 35 AUTOAPĂRARE acord privind obligaţiile de reparaţii ce-i reveneau Germaniei; s-a prevăzut ca a.m. respectiv să fie reunit într-o masă comună pentru a fi repartizat între cei în drept. Marea Britanie susţinea că aurul, care aparţinuse Albaniei, i se cuvine ei cu titlu de executare parţială a hotărîrii C.IJ. în afacerea strîmtorii Corfu. La rîndul său, Italia susţinea că aurul i s-ar cuveni ei cu titlu de reparaţii parţiale a pagubelor pe care pretindea că le-ar fi suferit ca urmare a decretului albanez (1945). Prin declaraţia de la Washington (1951), guvernele francez, britanic şi american, cărora li s-a încredinţat executarea dispoziţiilor acordului privind reparaţiile, au decis ca aurul să fie remis Marii Britanii, cel puţin dacă într-un anumit termen Italia sau Albania nu sesizează Curtea pentru a o invita să statueze asupra propriilor drepturi. Albania nu a intervenit, în schimb Italia a sesizat Curtea cu o cerere. în acelaşi timp, Italia a ridicat o excepţie preliminară de incompetenţă a Curţii. în hotărîrea sa din 15 iun. 1954 Curtea a declarat că nu este competentă să judece un diferend între Italia şi Albania fără con-simţămîntul Albaniei şi că ea nu poate, deci, să statueze în sDeîă autentic, text v. text autentic. autentificare, atestarea, de către un consul sau funcţionar consular, desemnat în acest scop, a faptului că un anumit înscris este realmente semnat de persoana a cărei semnătură este indicată în act; că a fost semnat la data indicată în procesul-ver-bal de autentificare; că semnatarii actului au purces la semnare în deplină libertate de voinţă şi cu-noscînd conţinutul actului. Asupra menţiunilor pe care agentul instrumentator le-a făcut în cadrul competenţei sale, actul autentic face dovadă pînă la înscrierea în fals. în vederea a., părţile trebuie să se prezinte personal în faţa agentului consular, la localul consular; în locul persoanei parte la act poate să se prezinte şi un mandatar împuternicit de aceasta în mod legal. Cererea de a. a actului de autentificat, cu eventualele sale anexe, se semnează de părţi în faţa consulului, respectiv a agentului consular, spre verificarea, în primul rînd, a capacităţii legale a părţilor de a încheia actul în cauză. Un exemplar al actului autentificat rămîne în arhiva consulară. Procesul-verbal de a. trebuie să menţioneze îndeplinirea condiţiilor legale cerute pentru a. Convenţiile consulare bilaterale încheiate de România cu alte state prevăd că un act a. în condiţiile de mai sus are aceeaşi forţă juridică pe teritoriul statului cocontractant ca şi cum ar fi fost a. de autorităţile competente ale statului pe teritoriul căruia se află consulatul. autoajutor (în dreptul internaţional), faptul pentru un stat, împotriva căruia are loc o acţiune ilicită din afara teritoriului său, de a lua măsuri de con-strîngere militară, economică sau de altă natură, spre a se apăra. Dacă acţiunea ilicită împotriva căreia statul în cauză se apără constituie o agresiune armată, a. se numeşte legitimă apărare individuală şi, în conformitate cu art. 51 din Carta O.N.U,este legitim. în toate celelalte cazuri, statul victimă a unei acţiuni ilicite are dreptul de a lua măsuri în vederea a. cu condiţia ca ele să nu constituie măsuri de utilizarea forţei sau de ameninţarea cu folosirea forţei. Interesul general al popoarelor de a vedea eliminîndu-se din viaţa internaţională recurgerea în folosirea forţei şi la ameninţarea cu forţa postu- lează ca în toate cazurile statele lezate sa nu fe-curgă la măsuri de a. decît în situaţia în care măsurile luate de O.N.U. nu ar fi de natură a da satisfacţie. V. şi autoapărare; autoprotecţie; represalii; retorsiuni. autoapărare (în dreptul internaţional), drept esenţial, inerent oricărui stat sau popor, de a se apăra, folosind forţa armată, în mod individual sau colectiv, în cazul existenţei unui atac armat săvîrşit împotriva sa sau împotriva unui alt stat, de către un stat sau grup de state. Conform dreptului internaţional contemporan, recurgerea la forţa armată se admite în următoarele cazuri: a) cînd un stat este victima unei agresiuni externe efective (art. 51 din Cartă); b) în cazul popoarelor care luptă pentru dobîndirea independenţei; c) pentru aplicarea măsurilor de constrîngere stabilite de Consiliul de Securitate, împotriva unor ameninţări contra păcii, violări ale păcii şi acte de agresiune (capitolul VII din Cartă). Fiind un răspuns la o agresiune armată, dreptul la a. urmăreşte obiective licite: a) apărarea dreptului statelor şi popoarelor la existenţă şi la pace; b) respectarea legalităţii internaţionale; c) apărarea principiilor suveranităţii şi independenţei statelor, al integrităţii teritoriale şi neamestecului în treburile interne ale altui stat. Folosirea licită a forţei în relaţiile internaţionale este expresia dreptului popoarelor asuprite la independenţă şi suveranitate statală. Acest drept a fost consacrat în mai multe documente internaţionale: Carta O.N.U. (art. 1); Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale (1960); Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. (2160/XXI) cu privire la interzicerea recurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi a dreptului popoarelor la autodeterminare (1960); Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare dintre state (1970) etc. Conţinutul dreptului la a. este, obiectiv determinat, de următoarele trei condiţii: a) existenţa unui act de agresiune cu folosirea forţei armate; b) anterioritatea actului de agresiune în raport cu a. şi c) gravitatea actului de agresiune. Totodată, acest drept este îngrădit de două limitări — una în timp şi alta în conţinut. în timp, dreptul la a. poate fi exercitat din momentul declanşării actului* de agresiune şi pînă în momentul în care intervine Consiliul de Securitate cu măsuri de natură a pune capăt agresiunii. în conţinut, legalitatea acestui drept este condiţionată de intensitatea atacului (principiul proporţionalităţii). Dincolo de aceste limitări, statul victimă îşi poate exercita dreptul său de legitimă apărare cum consideră de cuviinţă pentru a pune capăt agresiunii. A. colectivă se poate exercita, în principiu, la nivel regional şi bilateral. în sistemul a. colective rolul principal trebuie să-l aibă, conform art. 51 din Carta O.N.U., Consiliul de Securitate. în acest sens s-a prevăzut crearea pe lîngă acest organ principal al Naţiunilor Unite a unui Comitet de Stat Major şi a unor forţe armate care urmau să fie create special din efective ale celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Mutaţiile importante care au avut loc pe plan internaţional după adoptarea Cartei O.N.U., complexitatea cu care a fost confruntată omenirea în această perioadă, dar. mai ales analiza celor peste 140 de conflicte armate care au izbucnit în această pe- AUTOAPĂRARE PREVENTIVĂ 36 rioadă, au reliefat caracterul lacunar al instituţiei autoapărării, care, în ciuda dezvoltării ulterioare,, nu a reuşit să le prevină sau să le soluţioneze ci, ca atare, nu a putut oferi garanţia unei protecţii eficace pentru toate cazurile de încălcare a integrităţii teritoriale a statelor, a independenţei lor politice. încercarea de a se prezenta blocurile militare ca mecanisme menite a asigura a. colectivă nu a reuşit, ele fiind repudiate de plano. Crearea acestora în perioada „războiului rece44 de marile puteri, membre permanente în Consiliul de Securitate, în cu totul alte scopuri decît acelea de a realiza a. colectivă (unii membri ai acestor blocuri au fost atraşi în diverse agresiuni) a fost de la început o greşeală, ele dovedindu-se instrumente anacronice în lumea contemporană. în cadrul bilateral, modalităţile de exercitare a dreptului la a. sînt stipulate în tratate de alianţă, de asistenţă mutuală, iar în cazul statelor socialiste, în tratatele de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală. Cu excepţia Consiliului de Securitate al O.N.U. care, în declanşarea mecanismului de salvare a victimei unei agresiuni, poate interveni spontan, în celelalte cazuri este nevoie de un acord prealabil pentru a veni în ajutorul victimei. Dreptul la a., individuală şi colectivă, a ţării noastre este consacrat în cele mai importante documente de stat — Constituţia Republicii Socialiste România şi Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism — şi dezvoltat într-o serie de alte acte normative cu caracter intern: Legea apărării naţionale, Codul penal, alte acte normative referitoare la pregătirea populaţiei, a economiei şi teritoriului pentru apărare. Exprimînd ho-tărîrea poporului nostru de a lupta şi în cele mai vitrege condiţii pentru lichidarea definitivă a agresiunii, legislaţia română privind apărarea nu recunoaşte starea de ocupaţie străină şi capitularea şi determină situaţiile în care se poate face angajarea ţării în război, precum şi organele cărora le revine sarcina de a coordona şi soluţiona principalele probleme ale apărării, atît în timp de pace cît şi în timp de război. autoapărare preventivă v. război preventiv. autodeterminare, principiu fundamental al dreptului internaţional consacrat în Carta O.N.U. (art. 1/2), care prevede respectarea principiului egalităţii în drepturi şi al autodeterminării popoarelor ca bază a relaţiilor prieteneşti între naţiuni. Aceeaşi formulare este consacrată şi în art. 55. Conţinutul juridic al acestui principiu este dat de dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta. In baza lui toate popoarele sînt egale, statele avînd obligaţia ca în dezvoltarea cooperării lor internaţionale sa respecte şi să asigure acest drept. Orice acţiune de încălcare sau de limitare a acestui drept, orice amestec în treburile interne ale unui popor apar ca incompatibile cu exercitarea acestui drept. Rea-firmînd această idee, Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii (Rezoluţia 1514/XV, din 14 dec. 1960) proclamă „necesitatea de a se pune capăt imediat şi necondiţionat colonialismului, sub toate formele şi manifestările sale“, precum şi obligaţia statelor de a acorda neîntîrziat independenţa ţărilor şi popoarelor din colonii. Subiecte ale dreptului la autodeterminare sînt toate popoarele şi naţiunile. în baza dreptului la a. popoarele şi naţiunile au putinţa de a-şi dezvolta liber orînduirea socială, economică, politică, viata culturală, de a exploata liber bogăţiile şi resursele lor naturale. Dreptul la a. constituie premisa suveranităţii de stat, implicînd putinţa fiecărui popor de a-şi stabili propria sa organizare statală şi obligaţia statelor de a nu împiedica exercitarea acestui drept. Astfel, conceptul dreptului la a. a fost înscris într-o serie de acte internaţionale — tratate, rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. Printre cele mai cunoscute se numără cele două pacte referitoare la drepturile fundamentale ale omului. autonomie (de la cuvintele greceşti autes, „el însuşi44, şi nomos — „lege44), în dreptul internaţional, capacitatea unei entităţi naţionale sau teritoriale care face parte dintr-un stat suveran şi independent, de a reglementa anumite probleme de competenţă internă, edictînd dacă este cazul şi acte cu caracter normativ. Astfel, în unele state federative există un număr de republici, regiuni sau districte autonome beneficiind de anumite prerogative pe planul organizării interne. Instituţia a. a fost folosită în unele cazuri în procesul decolonizării, ca o fază de tranziţie spre dobîndirea independenţei depline. autoprotecţie (în dreptul internaţional clasic), drept natural recunoscut statelor de a recurge la forţă pentru a-şi proteja interesele. A., aşa cum era ea concepută în dreptul internaţional clasic, nu era supusă decît unei singure condiţii: existenta unui risc pentru interesele vitale ale unui stat, în absenţa oricărei violări a regulilor de drept internaţional de către statul ale cărei activităţi ar fi „afectat44 aceste- interese vitale. Principalul atribut al aşa-zisului drept la a. erau represaliile. în condiţiile în care nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa este un principiu fundamental de drept internaţional contemporan, a. este implicit un delict internaţional, o formă a agresiunii. V. şi autoapărare; definiţia agresiunii; autoajutor. autoritatea lucrului judecat v. puterea de lucru judecat. avenant, denumire dată unui act care modifică înţelegeri internaţionale anterioare, de obicei cu caracter comercial. în practica internaţională contemporană această categorie de tratat internaţional este foarte puţin folosită. avere inamică (în dreptul războiului), expresie care desemna: a) bunurile, mobile şi imobile, aparţi-nînd statului inamic; b) bunurile resortisanţilor statului inamic pe teritoriul unui stat beligerant; c) bunurile aparţinînd statului inamic sau resortisanţilor acestuia pe un teritoriu ocupat de forţele armate ale statului beligerant advers; d) bunurile membrilor forţelor armate ale statului inamic care au fost luaţi prizonieri sau au fost găsiţi decedaţi. Principiul care domină materia este că războiul se duce între state, iar nu de către particulari şi împotriva unor particulari. în conformitate cu prevederile Convenţiilor de la Haga (1899 şi 1907) şi ale Convenţiilor de la Geneva privind victimele de război (1949), rămîne proprietatea prizonierilor de război avutul lor personal, cu excepţia cailor, armelor şi documentelor cu conţinut militar; averea resortisanţilor inamici din teritoriile ocupate tre- 37 buie respectata, fiind însă supusă posibilităţii de a fi rechiziţionată, distrusă fără intenţie specială în cadrul bombardamentelor sau în legătură cu necesităţi militare. Căile ferate inamice, cablurile sale maritime pot fi confiscate sau distruse, în caz de necesitate. Instituţiile de binefacere, de învăţămînt, de cultură, de artă, de ştiinţă, documentele istorice, monumentele istorice etc., precum şi materialul sanitar se bucură de norme speciale de protecţie. Conform tratatelor de pace încheiate la sfirşitul celor două războaie mondiale, a.i. aflată pe teritoriul statelor învingătoare — în unele cazuri chiar şi a.i. aflată în state neutre — a fost folosita spre achitarea reparaţiilor de război datorate de statele învinse, acestea urmînd, la rîndul lor, să despăgubească pe resortisanţii lor astfel păgubiţi. V. şi priza maritimă. avion v. aeronavă. aviz consultativ (în dreptul internaţional), act al Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la interpretarea oricărei probleme juridice. A.c. se dau de C.I.J. în limitele competenţei sale, în orice problemă juridică, la cererea Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate ale O.N.U. Alte organe ale O.N.U. şi instituţiile specializate pot cere Curţii a.c., în problemele juridice ivite în sfera competenţei lor, cu aprobarea Adunării Generale a O.N.U. A.c. sînt lipsite de valoare obligatorie pentru aceste organizaţii ca şi pentru statele membre. Autoritatea unui a.c. se defineşte prin aceea că el reprezintă opinia colectivă a unui grup de jurişti, judecători ai Curţii, care au votat în favoarea adoptării a.c. Statele folosesc uneori opinia exprimată în a.c. ca argument juridic şi politic în formarea unei anumite poziţii sau propuneri manifestate în cadrul organizaţiei internaţionale. Din 1947 pînă în 1980, C.I.J. a adoptat 13 a.c., dintre care 11 la cererea Adunării Generale a O.N.U., unul la cererea Comitetului Executiv U.N.E.S.C.O. şi unul la cererea Adunării Interguvernamentale Consultative de Navigaţie Maritimă. Aceste avize se referă la o serie de probleme ca: admiterea de noi membri în O.N.U.; Statutul Internaţional al Namibiei (trei avize): dreptul statelor de a face rezerve la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid: competenţa Adunării Generale în legătură cu cheltuielile financiare pentru operaţiile forţelor O.N.U. de menţinerea păcii; caracterul obligatoriu al hotâririlor Tribunalului Administrativ al O.N.U. şi ale Tribunalului Administrativ al O.I.M.; competenţa Consiliului Organizaţiei Inter-guvernamentale consultative de navigaţie maritimă ş.a. Activitatea C.I.J. în legătură cu a.c. are un caracter contradictoriu. Unele a.c. cuprind o interpretare întemeiată, conformă dreptului internaţional (de ex.: a.c. din mart. 1950 cu privire la art. 4, par. 2 al Cartei O.N.U. despre necesitatea existenţei recomandării Consiliului de Securitate în admi- AZIL NLliTRli terea de noi membri în O.N.U.; a.c. din 16 rfov. 1950 asupra dreptului suveran al statelor de a face rezerve la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid). Alte a.c., însă, formulează interpretări eronate, contrare intereselor menţinerii păcii şi colaborării internaţionale. Din această categorie fac parte, de ex.: a.c. din 28 mai 1948 privitor la caracterul limitativ al condiţiilor de fond cerute de art. 4, par. 1 al Cartei O.N.U. pentru primirea de noi membri în organizaţie; a.c. din 20 iul. 1962 care atribuie, în mod neîntemeiat, Adunării Generale a O.N.U. dreptul de a discuta şi dispune cu privire la cheltuielile financiare prilejuite de operaţiile de menţinere a păcii etc. azil 1. (în dreptul internaţional) Drept suveran al statelor de a acorda cetăţenilor altui stat, urmăriţi în statul lor pentru anumite activităţi, posibilitatea de a intra pe teritoriul lor în vederea stabilirii acolo şi de a refuza extrădarea lor. Această formă de a. este cunoscută şi sub numele de a. teritorial, spre deosebire de a. diplomatic, practicat de unele state latino-americane şi nerecunoscut general pe plan internaţional şi care constă în acordarea azilului unor cetăţeni ai statelor de reşedinţă în localul unor misiuni diplomatice. în principiu a. se acorda numai persoanelor urmărite pentru activitate politică, nu şi pentru sâvîrşirea unei crime de drept comun sau de acţiuni contrare scopurilor şi ţelurilor Naţiunilor Unite. Reglementarea dreptului de a. este, în primul rînd, de competenţa fiecărui stat. în general, el este prevăzut în constituţiile statelor. In Constituţia R.S. România din 1965 se prevede: „Republica Socialistă România acordă drept de azil cetăţenilor străini urmăriţi pentru activitatea lor în apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru participarea la lupta de eliberare naţională sau de apărare a păcii“. Ca expresie a colaborării statelor în acest domeniu, sub egida O.N.U., a fost adoptată Declaraţia internaţională privind a. teritorial, după ce în prealabil dreptul de a. a fost recunoscut şi în art. 14 din Declaraţia universală a drepturilor omului în formularea: „1. în faţa persecuţiei, orice persoană are dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări. 2. Acest drept nu poate să fie invocat în caz de urmărire realmente fondată pe o crimă de drept comun sau pe acţiuni contrare scopului şi principiilor Naţiunilor Unite". Potrivit Constituţiei R.S. România, dreptul de a. se acordă de preşedintele statului. V. şi Declaraţie asupra azilului teritorial (1967); drept de azil. azil neutru, dreptul unur stat neutru de a permite unor unităţi militare terestre, navale sau aeriene ale altui stat beligerant să se refugieze pe teritoriul său pentru a scăpa de calamităţile războiului. Statul neutru are obligaţia de a împiedica aceste unităţi militare de a part’cipa din nou la ostilităţi, ceea ce presupune dezarmarea şi internarea lor. B Balcanii — zonă a păcii şi colaborării, fără arme nucleare, iniţiative şi propuneri vizînd crearea unui climat de pace şi colaborare în Balcani. La 10 sept. 1957, Guvernul român a adresat guvernelor Albaniei, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei mesaje în care se propunea convocarea unei conferinţe a şefilor de guvern ai ţărilor balcanice pentru a examina şi adopta hotărîri referitoare la problemele întăririi păcii, neagresiunii, rezolvarea prin mijloace paşnice a litigiilor dintre state, dezvoltarea relaţiilor lor economice, culturale etc. La 7 iun. 1959 propunerile româneşti au fost reluate şi dezvoltate într-un document intitulat: Declaraţia guvernului român cu privire la amplasarea în Grecia a rampelor de lansare a rachetelor teleghidate. Cu acest prilej, Guvernul român a făcut propunerea pentru încheierea unui tratat de înţelegere şi securitate colectivă în regiunea Balcanilor, ceea ce însemna, practic, transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii şi de bună vecinătate, fără arme nucleare. Aceste propuneri au continuat să fie în atenţia Guvernului român, care le-a reafirmat constant, pornind de la faptul că prin transformarea Balcanilor într-o zonă de pace şi colaborare s-ar asigura pacea şi securitatea popoarelor din regiunea respectivă. România a susţinut constant ideea lărgirii reuniunilor interbalcanice şi a contactelor la diferite niveluri, a instituţionalizării unor structuri de cooperare. O largă recunoaştere internaţională au întrunit propunerile româneşti elaborate din iniţiativa preşedintelui Nicolae Ceauşescu enunţate în cadrul reuniunii de la Atena din 1976, privind cooperarea economică şi tehnică multilaterală în Balcani. balizaj, ansamblu de mijloace de semnalizare optice, acustice sau radio, care marchează: a) limitele unor puncte terestre — aerodrom, punct de aterizare, obstacole pentru manevrele de decolare etc.; b) limitele apelor navigabile ale urior fluvii, pasele de navigaţie, obstacole sub apă sau alte pericole pentru navigaţie; c) culoarele de navigaţie prin marea teritorială şi în apele portuare, spaţiile de securitate din vecinătatea platformelor de foraj maritim etc. în baza Convenţiei de la Chicago (1944) privind aviaţia civilă internaţională, statele părţi au obligaţia de a adopta sisteme standard de b. balon, aparat de zbor mai uşor decît aerul folosit în trecut ca mijloc de luptă. Prima Conferinţă de pace de la Haga (1899) a adoptat „Declaraţia cu privire la interzicerea lansării de proiectile şi explozibile din balon", care prevedea: „Puterile con- tractante consimt, pe o durată de cinci ani, la interzicerea de a arunca proiectile şi explozibile din înălţimea baloanelor sau prin alte moduri ana-loage“. A doua Conferinţă de pace de la Haga (1907) a formulat din nou această interdicţie, însă numai „pentru o perioadă pînă la sfirşitul celei de-a treia Conferinţe de pace“, care nu a mai avut loc din cauza izbucnirii primului război mondial. Numărul statelor care au aderat la Declaraţia din 1907 a fost foarte redus. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.l.R.D.), instituţie specializată din sistemul Naţiunilor Unite înfiinţată la 27 dec. 1944, prin acordurile de la Bretton Woods, cu scopul iniţial de a finanţa construcţia şi dezvoltarea ţârilor membre (în număr de 27 atunci), de a ajuta la eliminarea urmărilor războiului. Ulterior, atribuţiile B.l.R.D. au fost lărgite: acordă credite şi asistenţă tehnică statelor membre pentru proiecte de dezvoltare economică. Creditele se acordă .pe termene între 10 şi 25 de ani, cu o dobîndă de 8—9%. Calitatea de membru în B.l.R.D. se dobîndeşte după ce statul respectiv a devenit membru în Fondul Monetar Internaţional. Structura organizatorică: Consiliul guvernatorilor, organ suprem în care este reprezentat fiecare stat cu cîte un guvernator; Consiliul directorilor, alcătuit din 20 de directori, cinci numiţi de statele cu cele mai mari subscripţii de capital (S.U.A., R.F. Germania, Marea Britanie, Franţa şi Japonia), iar ceilalţi 15 sînt aleşi pe perioade de doi ani. Numărul de voturi de care dispun directorii este în funcţie de capitalul subscris de ţara pe care o reprezintă (fiecare stat are 250 de voturi, plus cîte un vot pentru fiecare sută de mii de dolari subscrişi la bancă). Pe lîngă B.l.R.D. mai funcţionează şi alte instituţii specializate: Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.); Asociaţia Internaţională pentru dezvoltare (I.D.A.); Institutul de Dezvoltare Economică (I.D.E.). B.l.R.D. îşi are sediul la Washington. România a devenit membră a băncii Ia 15 dec. 1972. bastiment de război v. navă de război. bază militară, zonă teritorială amenajată şi dotată special pentru pregătirea şi efectuarea de operaţiuni cu caracter militar. Este constituită din: a) clădiri pentru adăpostirea trupelor şi comandamentelor; b) depozite pentru păstrarea muniţiilor, tehnicii de luptă şi armamentelor ca şi rezervelor alimentare şi tehnico-materiale; c) aerodromuri; d) căi de comunicaţii etc. Din punct de vedere al destinaţiei ele pot fi terestre, navale, aeriene sau 39 blocadă mixte. în aplicarea politicii militare, statele organizează b.m. ca importante verigi strategice şi tactice pe propriul teritoriu sau pe teritorii străine. B.m. organizate pe teritorii străine constituie instrumente ale politicii de forţă şi dictat, reminiscenţă a perioadei revolute a „războiului rece“. Ele joacă un rol important în lupta dintre diferite state şi grupări de state pentru zone de influenţă şi dominaţie. La ora actuală există peste 3 000 de baze şi facilităţi militare pe teritorii străine, care au un rol negativ, contribuind la menţinerea stării de tensiune şi încordare în viaţa internaţională. B.m. pe teritorii străine ştirbesc suveranitatea şi independenţa statelor pe care sînt situate, constituind astfel o sursă permanentă de fricţiuni şi neîncredere între state. România militează pentru desfiinţarea tuturor bazelor şi facilităţilor militare de pe teritoriile altor state, ca un pas important în realizarea securităţii şi păcii în întreaga lume. băi şi golfuri, configuraţii geografice de ape care pătrund adînc în teritoriul unuia sau mai multor state riverane. Convenţia de la Geneva (1958) privind marea teritorială şi zona contiguă defineşte băile ca fiind sinuozităţi bine marcate ale ţărmului, a căror pătrundere în uscat este atît de profundă faţă de lăţimea deschizăturii, încît cuprinde ape înconjurate de coastă, ce constituie mai mult decît simple inflexiuni ale acesteia; suprafaţa lor va fi egală sau mai mare decît un semicerc, avînd ca diametru linia trasă de-a curmezişul intrării crestăturii. Convenţia consideră apele b. şi g. ca ape interioare ale unui stat, în situaţiile în care distanţa dintre liniile refluxului, la punctele de intrare naturale ale unei băi, nu depăşeşte 24 de mile. Dacă această distanţă ar depăşi, totuşi, 24 de mile, se va trage o linie de bază dreaptă de 24 mile, apele cuprinse înăuntrul acestei linii fiind considerate ape interioare ale statului riveran. Cît priveşte b. şi g. la care sînt riverane mai multe state, regimul lor este stabilit prin acordul statelor riverane. Sînt exceptate de la această regulă b. şi g. „istorice44, cărora li se recunoaşte calitatea de ape interioare, chiar dacă lăţimea lor, la intrare, este mai mare de 24 de mile, ca urmare a existenţei unui uz secular sau a unor interese speciale ale statului riveran (de ex.: Golful Hudson în Canada; Bristol în Anglia; Granville în Franţa; golfurile Riga şi Petru cel Mare în U.R.S.S. etc.). bătaia tunului, regulă de drept internaţional conform căreia se stabilea în trecut lăţimea mării teritoriale. Ea era echivalentă cu trei mile marine (5 556 m), distanţă apreciată ca suficientă pentru a asigura securitatea statului în eventualitatea unui atac pe mare. Beagle, canalul, cazul */>, diferend între Argentina şi Chile, născut în urmă cu peste un secol şi nereglementat, în legătură cu graniţa din partea Anzi-lor şi în special frontiera în apele canalului Beagle. Este vorba de trei insuliţe — Pieton, Nueva şi Lennox —, situate la capătul Est al c.B., care se află la sudul continentului american, legînd Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. Un tratat de delimitare a frontierei dintre cele două state atribuia statului chilian teritoriile situate „la sud de canalul Beagle44. Pe vremuri c.B. era de mare însemnătate strategico-militară, acum interesează mai ales numai din punct de vedere al perspectivelor petroliere şi accesului la zonele antarctice. Prin Tratatul de la Santiago de Chile (1902) cele două state au desemnat drept arbitru al litigiului „guvernul Maiestăţii-Sale britanice44 pentru orice diferend ce s-ar putea ivi între ele. Sentinţa arbitrală din 22 apr. 1977, a reginei Angliei, a atribuit insulele în litigiu statului Chile. Argentina nu a acceptat sentinţa arbitrală şi cele două state au căzut de acord să ceară arbitrajul Papei. în prezent se aşteaptă sentinţa arbitrală a Papei. beligerant, titular al dreptului de a purta un conflict armat. Au calitatea de b., în primul rînd, statele care, în baza normelor dreptului internaţional în vigoare, pot recurge la forţa armată pentru a se apăra, individual sau în colectiv, în cazul în care devin victime ale unei agresiuni armate sau pentru a se elibera de o dominaţie străină. Codificînd o regulă cu caracter cutumiar, Protocolul de la Geneva (1977) conferă calitatea de b. popoarelor afîate sub dominaţie colonială, precum şi celor care luptă împotriva dominaţiei străine şi a regimurilor rasiste. beligeranţă, situaţia statului, a popoarelor care participă la un conflict armat. Berkelstroom, cazulw diferend între Germania şi Olanda în legătură cu drepturile neutrilor în caz de război. Cargoul olandez B. care era încărcat — mai puţin de jumătate din capacitatea sa totală — cu contrabandă de război a fost capturat la 24 apr. 1916 de un submarin german. La apariţia unor nave de război engleze, submarinul a scufundat cargoul B., după ce echipajul lui a fost îmbarcat în bărcile sale de salvare. Tribunalul superior de prize din Berlin a recunoscut dreptul Olandei la o despăgubire, întrucît contrabanda nu însuma jumătate din valoarea încărcăturii vasului B. Berlin, cazul'*, speţă de competenţa tribunalelor de priză survenită ca urmare a capturării la 5 aug. 1914 de către un crucişător englez a vasului pescăresc german „Berlin44 la o distanţă de aproximativ 500 mile marine de coasta germană. Instanţele judiciare engleze de priză, bazîndu-se pe dispoziţiile art. 3, al. 1 al Convenţiei XI de la Haga (1907), care excepteaza de la dreptul de captură vasele mici destinate în mod exclusiv pescuitului costalier, a confirmat validitatea capturii, întrucît scopul excepţiei menţionate este apărarea vaselor pescăreşti mici, care prin construcţia lor, dimensiuni, echipaj şi aparatură nu pot servi decît pentru pescuitul costalier. în speţă, distanţa de 500 mile marine de coasta germană, la care a fost capturat „Berlin44, excludea calificarea acestui vas ca un „vas pescăresc costalier44. bipatrid, persoană cu dublă cetăţenie. V. şi apatrid. bipatridie, situaţia juridică a persoanei care are două cetăţenii. V. şi apatridie; cetăţenie. B.l.R.D. v. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare. blocadă, termen care desemnează: 1) Acţiunile militare întreprinse, în caz de conflict armat, de un stat împotiiva altui stat beligerant, cu scopul de a împiedica accesul navelor militare ale inamicului la ţărmurile teritoriului său; 2) închiderea totală sau parţială a ţărmurilor şi porturilor statului inamic pentru a împiedica legăturile maritime interna- BLOCADA Dl RA/BOI 40 ţionale ale acestuia şi a-i slabi la maximum potenţialul militar şi economic, lipsindu-1 de posibilitatea de a avea relaţii comerciale cu statele neutre. B. constituie un mijloc de ducere a războiului, reglementat printr-o serie de acte, cum ar fi: Declaraţia de la Paris (1856) şi Declaraţia de la Londra (1909). Dreptul de a institui o b. era recunoscut prin aceste documente numai beligeranţilor. Condiţiile de realizare a b. erau: să fie efectivă, adică aplicată prin folosirea forţelor maritime militare necesare pentru a o realiza; să fie notificată statelor neutre, indicîndu-se coordonatele geografice, ziua începerii b. şi termenul acordat navelor neutre pentru a ieşi din zona supusă blocadei; comandantul forţelor armate care realizează b. era obligat să notifice aceasta autorităţilor locale ale statului inamic; nava care nu a avut cunoştinţă de b. nu putea fi capturată la intrarea în zona blocată, iar vasele statelor nu trebuiau să fie împiedicate a intra în porturile unui stat neutru; b. trebuia să fie aplicată în mod egal faţă de navele aparţinînd tuturor statelor, iar nava care încerca să treacă prin b. şi încărcătura sa erau supuse confiscării. Poate folosi b. ca mijloc de constrîngere împotriva unui stat care ameninţă sau încalcă pacea internaţionala. Consiliul de Securitate al O.N.U. V. şi indult. blocadă de război, măsura luată în timpul unui conflict armat de către un stat beligerant, împotriva statului beligerant inamic, cu scopul de a împiedica accesul navelor inamice sau neutre în porturile sau în zona care face obiectul blocadei şi a slăbi forţa economică şi militară a statului inamic. B. de r. trebuie să fie declarată de statul care o instituie sau de către autorităţile navale care acţionează în numele său şi adusă la cunoştinţa statelor neutre. Pentru a fi considerată conformă legilor şi obiceiurilor războiului, b. de r. trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: a) să fie efectivă şi b) să fie notificată statelor neutre. B. de r. nu are efecte juridice decît pentru navigaţia neutră, întrucît navigaţiei comerciale inamice i se aplică dreptul de prize marine. Sancţiunea pentru o navă care a străpuns b. de r. este confiscarea, ea putînd fi urmărită, în acest scop, şi în afara zonei care face obiectul b. în cursul ultimelor două războaie mondiale, b. şi-a pierdut din importanţă, fiind folosită mai ales ca măsură de reprimare a contrabandei de război. V. şi declaraţia de blocus; efectele blocu-sului; zonă de război maritim. blocadă în timp de pace, măsură de constrîngere ce poate fi luată de Consiliul de Securitate al O.N.U. în baza art. 42 din Cartă, împotriva unui stat care a comis o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune. Asemenea măsuri se realizează cu ajutorul forţelor armate ale statelor membre ale O.N.U. şi au ca scop să împiedice relaţiile comerciale ale statului violator, intrarea şi ieşirea navelor în porturile sau la ţărmurile acestuia pînă cînd pune capăt actelor care au justificat acţiunea. în cazul în care blocada este întreprinsa de către un stat împotriva altui stat, ea are caracterul unui act de agresiune. blocadă militară, acţiune întreprinsă de către un stat sau un grup de state, folosind forţele navale militare, cu scopul de a împiedica comunicaţiile cu porturile şi litoralul unui alt stat — spre a-i distruge comerţul — fără a se afla în stare de război cu acesta; este denumită şi „blocadă-comerciakT. B.m. a fost deseori folosită de puterile coloniale pentru a impune altor state condiţiile lor. Dreptul internaţional contemporan interzice folosirea b.m. în timp de pace, aceasta fiind apreciată ca un act de agresiune armată. Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul de Securitate, poate recurge la instituirea blocadelor militare colective, folosind forţe militare navale ale statelor membre (art. 42 din Carta O.N.U.) în cadrul acţiunilor menite să asigure menţinerea sau restabilirea păcii. bloc militar, alianţă cu caracter militar între două sau mai multe state urmărind sau apărînd interese comune prin mijloace militare. După cel de-al doilea război mondial, în perioada „războiului rece“, b.m. politice, economice sau de altă natură au căpătat o proliferare fără precedent în istoria umanităţii. Au luat astfel naştere N.A.T.O. (1949), ANZUS (1951), S.E.A.T.O. (1954), Pactul de la Bagdad (1955), şi prin succesiune C.E.N.T.O. (1959). Urmare a creării N.A.T.O., statele socialiste au înfiinţat (1955) Tratatul de la Varşovia de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, avînd un caracter strict defensiv, de asigurare a securităţii statelor membre împotriva unei agresiuni imperialiste în Europa. Luînd ca pretext art. 51 şi 52—54 din Carta O.N.U., iniţiatorii b.m. au înscris în actele constitutive ale acestora prevederi ale Cartei referitoare la autoapărarea colectivă şi individuală şi la organizaţiile regionale, încercînd să dea o aparenţă de legalitate unor alianţe ofensive, incriminate de dreptul internaţional contemporan. Produs al „războiului rece*4, b.m. sau de altă natură constituie factori tensionali, cu influenţă deosebit de negativa in viaţa internaţională. România se pronunţă cu consecvenţă pentru desfiinţarea N.A.T.O. şi, odată cu acesta, a Tratatului de la Varşovia, pentru desfiinţarea tuturor b.m. ca premisă pentru crearea unui sistem trainic de securitate în Europa şi în întreaga lume. boicot, mijloc de constrîngere executat de către un stat sau organizaţie internaţională împotriva unui alt stat ce încalcă normele dreptului internaţional contemporan, constînd în întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale, sportive etc. în practica internaţională, b. a fost consacrat la începutul sec. al XX-lea, fiind aplicat de China împotriva S.U.A., ca răspuns la hotărîrea acesteia din urmă de a interzice emigrarea cetăţenilor chinezi in Statele Unite, avînd ca rezultat reducerea comerţului american la jumătate. B. a fost prevăzut in art. 16 din Pactul Socictaţii Naţiunilor: „Daca un membru al Societăţii recurge la război, contra angajamentelor luate prin articolele 12, 13 sau 15, el este ipso facto considerat ca comiţînd un act de război contra tuturor membrilor societăţii. Aceştia se angajează să rupă imediat cu el toate relaţiile între naţionalii lor şi cei ai statului care a încălcat pactul, şi vor lua măsuri să înceteze toate comunicaţiile financiare, comerciale sau personale între naţionalii acestui stat şi cei ai oricărui alt stat, membru sau nu al Societăţii44. Măsurile de b. puteau fi întreprinse şi în cazurile prevăzute în art. 10, 11, 12 şi 17 din Pactul Societăţii, precum şi în art. 418—419 din Tratatul de la Versailles (1919). B. este prevăzut şi în Carta O.N.U. în baza art. 41 Consiliul de Securitate poate hotărî măsuri care „pot cuprinde întreruperea totală sau parţială a re- 41 lafnlor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, radio-elec-trice şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice44. Asemenea măsuri cu caracter selectiv au fost hotârîte de Consiliul de Securitate împotriva regimurilor rasiste din Rhode-sia şi Africa de Sud; de asemenea, numeroase state, în special cele africane, au luat măsuri de b., împotriva Republicii Africa de Sud. bolnavi şi rănifi (victime de război), termeni ce definesc persoanele militare sau civile, care, în situaţii de conflict armat, din cauza unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice ori mintale au nevoie de îngrijire medicală, abţinîndu-se de la orice act de ostilitate. Termenii vizează, de asemenea, femeile lehuze, nou născuţii şi alte persoane care ar putea avea nevoie de îngrijire medicală imediată; infirmii şi femeile însărcinate cu condiţia ca aceştia să se abţină de la orice act de ostilitate. B. şi r. se bucură de o protecţie specială, conferită prin convenţii internaţionale cu caracter umanitar. Ei au dreptul la tratament, ocrotire şi apărare în toate împrejurările, fără nici o deosebire de sex, rasă, religie etc. din partea beligerantului în puterea căruia se află. Este interzisă orice atingere la viaţa şi persoana b. şi r. şi, între altele, este interzis a-i ucide sau extermina, a-i supune la acte de tortură, a face asupra lor experienţe biologice, a-i lăsa cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijire, a-i expune la riscuri de contaminare sau infecţie, create în acest scop. B. şi r. unui stat beligerant capturaţi de inamic au dreptul la statutul prizonierilor de război. V. şi Convenţiile de la Geneva cu privire la protecţia victime-lor de război (1949); prizonieri de război; naufragiaţi; victime de război. bombardament, mijloc de luptă care constă în trimiterea asupra unui obiectiv determinat de proiectile sau bombe avînd o anumită putere de distrugere. Bombardamentele sînt de trei categorii: b. terestre; b. navale; b. aeriene, fiecare fiind reglementat în documente internaţionale distincte, care precizează atît modul de efectuare a b. cît şi obiectivele vizate şi măsurile de avertizare a autorităţilor din regiunea unde se află obiectivul vizat. O caracteristică generală a tuturor documentelor care reglementează b. este aceea că se cere ca ele să se limiteze numai la obiective militare. B. terestre sînt reglementate, în special, în anexa la Convenţia a IV-a de la Haga (1907) privind legile şi obiceiurile războiului terestru care, în art. 25 (aproape identic cu cel al Convenţiei din 1899), prevede: „Este interzis a ataca sau a bombarda, indiferent de mijloace, oraşe, sate, locuinţe, construcţii care nu sînt apărate44. O interdicţie specială se referă la b. „edificiilor consacrate cultelor, artelor, ştiinţei, a celor de binefacere, spitalelor şi locurilor de adunare a bolnavilor şi răniţilor...u, unde măsuri necesare vor trebui să fie luate pentru a le cruţa pe cît posibil cu condiţia „de a nu fi folosite în acelaşi timp într-un scop militar44 (art. 27 al anexei la Convenţia a IV-a din 1907). Ocrotirea acestor obiective este prevăzută şi în art. 18 din Convenţia de la Geneva (1949) privitoare la protecţia persoanelor civile în caz de război; în art. 1—3 şi 8—9 din Convenţia de la Haga (1954) pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, precum şi în art. 11 de aplicare a acesteia. Una din obliga- BOMBARDAMENT AERIAN ţiile comandantului unităţii care efectuează b. este aceea ca înainte de a întreprinde b. „să facă tot ceea ce depinde de el pentru a avertiza autorităţile44 (art. 26 al anexei Convenţiei a IV-a). Cîteva convenţii internaţionale limitează tipurile de arme cu care se efectuează b. Astfel, art. 23 al anexei la Convenţia a IV-a spune: „In afara interzicerilor stabilite prin convenţii speciale, este mai ales interzis: a) de a folosi otravă sau arme otrăvite; b) de a folosi arme, proiectile sau materii proprii de a „cauza rău superfluu44, iar Declaraţia de la St. Pe-tersburg (1868) interzice „folosirea proiectilelor avînd o greutate inferioară a 400 grame care ar fi explozibile sau încărcate cu materiale fulminante sau inflamabile44. De asemenea, Conferinţa de pace (1899) a interzis „folosirea gloanţelor care se ramifică sau se turtesc uşor în corpul omenesc, cum ar fi gloanţele cu înveliş dur al cărui înveliş n-ar acoperi în întregime nucleul sau ar fi lipsite de incizie44, precum şi „folosirea proiectilelor care au ca scop unic să răspîndească gaze toxice, asfixiante sau similare44. O nouă reglementare, mult mai completă, s-a adus b. prin Protocolul I de la Geneva din 1977, care stabileşte ca regulă generală că, în vederea asigurării respectării şi protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, părţile la conflict trebuie să facă în orice timp distincţie între populaţia civilă şi combatanţi, precum şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să nu-şi îndrepte operaţiunile decît contra obiectivelor militare. Această regulă se aplică la orice operaţiune-terestră, aeriană sau navală. Astfel, sînt interzise atacurile fără discriminare, adică atacurile care nu sînt îndreptate contra unui obiectiv determinat, cele în. care se utilizează metode sau mijloace de luptă care nu pot fi dirijate contra unui obiectiv militar determinat, precum atacurile în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate. în spiritul Protocolului sînt considerate, între altele, ca efectuate fără discriminare tipurile următoare de atacuri: atacurile prin bombardament, indiferent de metodele sau mijloacele folosite, care tratează ca obiectiv militar unic un număr de obiective net spaţiate şi distincte situate într-un oraş, sat sau în orice altă zonă care conţine o concentrare similară de persoane civile sau bunuri cu caracter civil; atacurile de la care se poate aştepta să cauzeze în mod nediscriminat pierderi de vieţi umane în rîndul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil. Atacurile dirijate cu titlu de represalii contra populaţiei civile sau persoanelor civile sînt interzise. V. şi atac; obiectiv militar; oraş deschis. bombardament aerian, mijloc de luptă care constă în lansarea din avion, asupra unui obiectiv militar determinat, a unor încărcături explozive sau incendiare, în scopul distrugerii acestora. Regulile adoptate de către cele două Conferinţe de nace de la Haga (1899 şi 1907) care interziceau b. a. n-au fost ratificate de către state. Normele de drept internaţional în această materie au fost formulate prin rezoluţia din 4 febr. 1922 (Codul de reguli referitoare la războiul aerian), adoptată de Conferinţa de la Washington din acelaşi an, însă şi acestea ne-ratificate. Art. 22 precizează: „Bombardamentul aerian în scop de a teroriza populaţia civilă sau a distruge ori deteriora proprietatea privată fără ca- BOMBARDAMENT NAVAL 42 racter militar sau de a răni necombatanţii este interzis*. B.a. nu este legitim, se spune în art. 24 (1), decît cînd este îndreptat contra unui obiectiv militar, adică a unui obiectiv a cărui distrugere totală sau parţială ar constitui pentru beligerant un avantaj militar net. Aceste obiective sînt: forţe militare, fortificaţii militare, stabilimente sau depozite militare, uzine pentru fabricarea armelor, armamentelor sau furniturilor militare, linii de comunicaţii sau de transport de care se face uz în scopuri militare (art. 24 (2)). în cazul în care aceste obiective „ar fi situate în aşa manieră că n-ar putea fi bombardate fără a antrena un bombardament fără discriminarea populaţiei civile, aeronavele trebuie să se abţină de a le bombarda** (art. 24 (3)). Codul prevedea reguli speciale pentru protecţia monumentelor de o valoare istorică — stabilirea unei arii de protecţie de circa 500 m etc. IJn principiu general formulat în aceste reguli postulează că războiul aerian trebuie supus aceloraşi norme cutu-miare şi convenţionale care guvernează războiul terestru şi maritim. Adunarea Societăţii Naţiunilor, prin rezoluţia sa din 30 sept. 1938 a elaborat principiile următoare „care ar trebui să servească drept bază oricărei reglementări ulterioare**: 1) bombardamentul intenţionat al populaţiei civile este contrar dreptului; 2) obiectivele vizate din aer trebuie să constituie obiective militare legitime şi să poată fi identificate; 3) orice atac contra obiectivelor militare legitime trebuie să fie executat de aşa manieră ca populaţia civilă din împrejurimi să nu fie bombardată, prin neglijenţă. Regulile războiului aerian au fost flagrant încălcate în timpul celui de-al doilea război mondial, folosindu-se b.a. pentru distrugerea a mii de sate şi oraşe (Varşovia, Belgrad etc. şi bombardarea Londrei cu avioa-nele-rachetă v.l şi v.2), uneori ca măsuri de represalii. Puterea de distrugere a bombelor atomice şi cu hidrogen, lansate din avioane speciale sau cu rachetele de mare putere şi distanţă, face imposibilă respectarea unor asemenea prevederi. Exemplul bombardării oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasachi este edificator. Dar bombele aflate acum în arsenalele unor armate sînt de sute şi mii de ori mai puternice decît cele lansate la Hiroshima şi Nagasachi. De aceea, nu există decît o soluţie: interzicerea folosirii acestor arme de distrugere în masă. bombardament naval, mijloc de luptă ce consta într-un ansamblu de acţiuni pe care le execută echipajul unei nave, pentru ochirea şi lansarea bombelor asupra unor obiective terestre sau maritime. B.n. este reglementat de Convenţia a IX-a de la Haga (1907) care în art. 1 prevede: „Este interzis a bombarda prin forţele navale porturi, oraşe; sate, locuinţe sau clădiri, care nu sînt apărate*4. Se stipulează, în continuare, că nu poate constitui motiv de bombardare faptul că în faţa portului s-ar găsi ancorate mine submarine automate de contact, precum nici acela că autorităţile locale refuză să plătească contribuţii în bani (art. 4). Sînt admise, conform art. 2 din Convenţie, bombardamentele asupra fortificaţiilor militare, stabilimentelor militare sau navale, depozitelor de arme sau material de război, ateliere şi instalaţii de natură a fi utilizate pentru nevoile flotei sau armatei inamice şi navele de război care se găsesc în port. în cazuri excepţionale, cînd autorităţile locale refuză să se supună somaţiei formale de a rechiziţiona alimente sau proviziile necesare forţelor navale inamice care se găsesc în faţa localităţii respective, şi numai în urma unei notificări exprese, se poate proceda la bombardarea porturilor, oraşelor, satelor neapărate (art.3). în cazul b.n. „toate măsurile necesare trebuie să fie luate de către comandant pentru a cruţa, pe cît posibil, edificiile istorice, spitalele şi locurile de adunare a bolnavilor sau răniţilor... “ (art.5), făcînd „tot ceea ce depinde de el pentru a avertiza autorităţile*4 (art.6). bombardament terestru, mijloc de luptă care consta într-un ansamblu de acţiuni pe care le execută o unitate de artilerie pentru ochirea şi lansarea bombelor asupra unor obiective militare. Legile şi obiceiurile războiului admiteau bombardamentele ca mijloc de purtare a războiului, ele interzicînd, însă, bombardarea, indiferent de mijloace, a unor oraşe, localităţi sau clădiri care nu sînt apărate şi deci nu constituie obiective militare. Dacă sînt şi obiective militare, comandantul unităţilor atacatoare va cere distrugerea lor şi numai dacă această cerere nu i-a fost îndeplinită bombardarea poate avea loc, luîndu-se toate măsurile de ocrotire a populaţiei paşnice, a spitalelor, a monumentelor culturale şi istorice, a clădirilor care slujesc scopuri ştiinţifice, artistice etc. Convenţia mai prevede că este interzisă bombardarea cu scopul de a pedepsi populaţia care a refuzat să plătească contribuţia inamicului. Convenţiile de la Geneva (1949) cu privire la victimele de război şi cea de la Haga (1954) privitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat interzic b.t. fără limite. V. şi atac. bona flde, expresie lat. cu sensul de „cu bună-cre-dinţă“. în sens juridic, b.f. semnifică loialitatea faţă de normele şi principiile dreptului internaţional, fidelitate în respectarea angajamentelor asumate. V. şi buna-credinţă. bornare v. demarcare. bulă papală, denumirea actelor oficiale emise de papă. îşi are denumirea după sfera mică (globul mic) (în limba franceză boule) de metal care uneşte cele două capete ale şnurului cu care este legat pergamentul sau hîrtia care cuprinde actul în cauză. Se redactează în latineşte şi se citează cu primele cuvinte cu care începe textul. buna-credinţă, expresie lat. cu sensul „bona fide", care semnifică loialitate în respectarea dreptului internaţional, fidelitate în respectarea obligaţiilor internaţionale. B.-c. reprezintă un element component al principiului pacta sunt servanda, potrivit căruia statele au obligaţia să respecte şi să aplice întocmai, cu b.-c., prevederile tratatelor la care sînt parte. „Toţi membrii organizaţiei... trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţâ obligaţiile ce şi-au asumat potrivit prezentei Carte**, se arată în art. 2, par. 2 al Cartei O.N.U. B.-c. este o regulă obligatorie consacrată în practica cutumiară şi convenţională a statelor, a cărei înfăptuire constă în îndeplinirea de către state, în general, a obligaţiilor internaţionale, decurgînd din tratate şi din alte izvoare de drept internaţional, constituind o condiţie importantă a dezvoltării relaţiilor de pace şi colaborare bazate pe încredere şi respect reciproc. buna vecinătate (în dreptul internaţional), termen 43 BUNE OFICII cu conţinut politico-juridic indicînd existenta între două sau mai multe state, indiferent dacă au sau nu graniţe comune, a unui tip de relaţii de colaborare, înţelegere mutuală şi consideraţie reciprocă, întemeiate pe respectul principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Cu această valenţă b.v. este consacrată în preambulul Cartei O.N.U., în formularea „să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini44, precum şi într-o serie de rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U.: 1236/XII, care confirmă principiile relaţiilor paşnice şi de b.v. dintre state şi 130l/XIII cu privire la măsurile necesare pentru aplicarea acestor principii. O nouă precizare a conţinutului acestui termen se găseşte în Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 2129/XX din 21 dec. 1965: „Acţiuni pe plan regional pentru îmbunătăţirea relaţiilor de bună vecinătate între state europene aparţinînd unor sisteme social-politice diferite44, iniţiată în 1960 de Republica Socialistă România, rezoluţia în care expresia „relaţy de b.v.u are sensul de relaţii paşnice, de colaborare multilaterală, bazate pe înţelegere şi respectul reciproc al principiilor.fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. In accepţie juridica, b.v. reprezintă un sistem de reiaţii între statele situate în diferitele zone geografice ale lumii în domeniile politic, economic, tehni-co-ştiinţific, cultural etc., avînd la bază principiile fundamentale ale dreptului internaţional — respectul suveranităţii, independenţei de stat şi al integrităţii teritoriale, neamestecul reciproc în treburile interne şi dreptul la autodeterminare, principiul egalităţii în drepturi şi avantajul reciproc. Printre mijloacele de realizare a unui sistem de relaţii de b.v. se numără negocierile diplomatice pentru reglementarea problemelor litigioase, tratatele de înţelegere şi colaborare multilaterală, precum şi alte instrumente, cum ar fi acorduri economice p>e termen lung, acorduri culturale, financiare, sanitare etc. Conţinutul juridic al conceptului de b.v. implică: obligaţia fiecărui stat de a presta anumite acte de asistenţă în favoarea unei victime a agresiunii, inclusiv asistenţă militară; obligaţia de a se recunoaşte reciproc, de jure; acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate. B.v. poate fi instaurată, din punct de vedere al dreptului internaţional, în raporturile dintre toate statele, indiferent de regiunea geografică unde se află situate, de orînduirea social-politică, de apartenenţa la anumite alianţe sau grupuri, organisme sau organizaţii internaţionale. în prezent conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în conceptul de b.v. nu este încă destul de precis conturat. De aceea, statele în cauză nu vor considera suficient să insereze într-un tratat bi- sau multilateral o simplă „clauză de b.v.u, ci vor prefera să precizeze îndatoririle ce înţeleg să ia asupra-şi, drepturile pe care înţeleg să şi le asigure în raporturile lor reciproce. Intenţia unui stat de a intra în legătură de b.v. cu un alt stat sau cu alte state nu trebuie să fie manifestată în mod expres, dar trebuie să rezulte, în cazul unui acord tacit, în mod indubitabil, căci obligaţiile decurgînd din b.v. sînt mai mari decît cele incumbînd statelor în temeiul dreptului internaţional general şi asumarea de obligaţii mai mari decît cele decurgînd din dreptul comun nu se poate presupune, nici deduce pe cale de silogisme. Funcţia principală a b.v. constă, în faza actuală, în realizarea securităţii internaţionale a statelor: nici un stat nu are voie să întreprindă acţiuni ostile îm- potriva vecinului său. România acţionează cu consecvenţă pentru dezvoltarea unor relaţii largi de b.v., înţelegere şi colaborare cu toate ţările balcanice, cu toate statele lumii, fără deosebire de orîn-duire socială. Din iniţiativa ţării noastre a fost promovată o rezoluţie privind b.v. la sesiunea Adunării Generale a O.N.U. din 1979 şi s-a decis înscrierea în continuare a acestei probleme în 1980. bune oficii, mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor internaţionale, care constă în demersul întreprins pe lîngă statele părţi la un litigiu de un terţ — stat sau organizaţie internaţională —, din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectivul b.o. îl constituie fie preîntîmpinarea unui conflict, fie aplanarea lui cînd acesta a izbucnit. Rolul lor este de a pregăti apropierea, a facilita negocierile, ajutînd părţile să înceapă convorbiri sau să le reia dacă le-au întrerupt, dîndu-le, totodată, sfaturi binevoitoare de natură a înlătura resentimentele. B.o. se caracterizează prin faptul că cel care le oferă nu participă la negocierile dintre statele în litigiu, funcţia sa încetînd imediat ce părţile litigante au început negocierile. Statul care oferă b.o. poate, totuşi, să presteze serviciul de transmitere a unor propuneri între cele două părţi, fără ca aceasta să impieteze asupra calităţii sale. B.o. au un caracter facultativ, atît pentru statele în litigiu, care sînt libere să le accepte ori să nu le accepte, cît şi pentru terţi, care au numai dreptul, nu şi obligaţia, de a le oferi. Reglementarea b.o. s-a făcut prin numeroase tratate internaţionale bi- şi multilaterale. Printre tratatele cu caracter multilateral care reglementează procedura b.o. se numără: Protocolul Congresului de la Paris (1856), Actul general al Conferinţei de la Berlin (1885) şi, mai ales, Convenţiile pentru leglementarea paşnică a conflictelor internaţionale de la Haga (1899 şi 1907), care cuprind cea mai amplă reglementare a acestei proceduri, „în caz de disentiment grav sau de conflict — se spune în art. 2 —, înainte de a recurge la arme, Puterile contractante convin să recurgă, atît cît împrejurările permit, la bunele oficii sau la mediaţiu-nea uneia sau mai multor Puteri prietene44. Iar în art. 3 se arată: „Independent de acest recurs, Puterile contractante consideră util şi de dorit ca una sau mai multe puteri străine conflictului să ofere din proprie iniţiativă, atît cît împrejurările permit, bunele lor oficii sau mediaţia lor statelor în conflict44. Dreptul de a oferi b.o. sau mediaţiunea aparţine puterilor străine conflictului, chiar şi în timpul desfăşurării conflictului. Exercitarea acestui drept nu poate fi niciodată considerată de către una din părţile în litigiu ca un act inamical. După cel de-al doilea război mondial, b.o. au fost reglementate şi în Tratatul american asupra soluţionării paşnice a conflictelor (cap. II, art. 9 şi 10). Termenul de b.o. desemnează şi acţiunea unui stat neutru care se însărcinează să reprezinte din punct de vedere diplomatic şi să protejeze interesele unui stat beligerant şi ale cetăţenilor acestuia pe lîngă un beligerant advers. B.o. pot fi oferite şi de o organizaţie internaţională. Consiliul de Securitate (art. 33, par. 2 din Carta O.N.U.), cînd socoteşte necesar, invită părţile să-şi rezolve diferendele prin mijloacele paşnice enumerate la par.l al aceluiaşi articol. El poate, de asemenea, în orice stadiu al BUNURI CU CARACTER CIVIL 44 unui diferend sau situaţie, a cărei continuare poate primejdui pacea şi securitatea internaţionala, „sa recomande procedura sau metodele de aplanare corespunzătoare44 (art. 36, par. 1). Adunarea Generală poate, de asemenea, îndeplini rolul de b.o. în condiţiile similare Consiliului de Securitate, ne-putînd însă să adopte recomandări într-un diferend aflat pe ordinea de zi a Consiliului (art.35 din Carta O.N.U.). Hotărîrile adoptate de cele două organe ale O.N.U. în îndeplinirea acestor atribuţii au valoarea unor recomandări cu caracter facultativ pentru state, care-şi păstrează dreptul de liberă apreciere în alegerea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor. B.o. pot fi oferite de state şi prin intermediul unor organizaţii sau acorduri internaţionale cu caracter regional, competenţa acestora limitîndu-se la diferendele cu caracter local. Datorita rolului şi funcţiilor pe care le au b.o., România a propus la cea de-a 34-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. (1979), crearea unei Comisii de b.o. şi conciliere, ca organ subsidiar al Adunării Generale. bunuri cu caracter civil, orice bun care nu este obiectiv militar şi nu poate fi utilizat pentru a aduce o contribuţie efectivă acţiunii militare, el fiind în mod normal afectat uzului civil. în baza reglementărilor în vigoare sînt considerate b.c. bunurile culturale şi locurile de cult, bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei, mediul ambiant, bunurile şi instalaţiile conţinînd forţe periculoase. Dreptul internaţional pozitiv consacră în acest sens două reguli noi: b. cu c.c. nu trebuie să facă obiectul nici al atacurilor, nici al represaliilor, şi atacurile trebuie îndreptate exclusiv asupra obiectivelor militare. V. şi protecţia bunurilor cu caracter civil; bunuri cu caracter cultural; bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei; obiectiv militar. bunuri cu caracter cultural, bunuri culturale, indiferent de originea sau proprietarul lor, precum: a) bunuri mobile sau imobile care prezintă o importanţă deosebită pentru patrimoniul cultural al popoarelor de ex.: monumentele de arhitectură, de artă sau istorice; terenuri arheologice; grupuri de construcţii care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic; opere de artă; manuscrise, cărţi şi alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice, colecţiile importante de cărţi, arhive sau reproduceri ale bunurilor enumerate mai sus; b) clădirile în care sînt conservate sau expuse bunurile culturale mobile (de ex.: clădiri mari; biblioteci; depozite de arhive, precum şi adăposturile în care sînt depozitate bunurile culturale în caz de conflict armat). Conform Convenţiei de la Haga (1954) pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, bunurile definite mai sus se bucură, în caz de conflict armat, de o protecţie specială. Ele trebuie ocrotite şi respectate de către beligeranţi. Ocrotirea b. cu c.c. trebuie pregătită din timp de pace, fiecare stat care le deţine avînd datoria de a le ocroti împotriva efectelor posibile ale conflictelor armate. Un număr restrîns de adăposturi destinate să protejeze bunurile culturale mobile în caz de conflict armat, centrele monumentale şi alte bunuri culturale mobile pot fi puse sub protecţie specială, cu condiţia să fie plasate la o distantă suficientă de obiectivele industriale sau de orice obiectiv militar important şi să nu fie utilizate în scopuri militare. Protecţia specială se acordă prin înscrierea lor în „Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţia specială44. Pentru distingere b. cu c.c. vor fi prevăzute cu un semn distinctiv, care constă dintr-un scut ascuţit în jos, împărţit în patru părţi cu liniile încrucişate oblic, în culorile albastru şi alb. Bunurile culturale imobile sub protecţia specială vor fi semnalizate cu semnul distinctiv repetat de trei ori. De aceeaşi protecţie se bucură şi personalul afectat păstrării b. cu c.c. Dacă personalul, împreună cu bunurile culturale, cade în puterea adversarului, acesta trebuie să-i permită continuarea executării funcţiilor sale. Prin Protocolul adiţional la Convenţia de la Geneva referitor la victimele de război în caz de conflict armat internaţioal b. cu c.c. le-au fost consacrate cîteva reguli noi. Astfel, se interzice comiterea oricărui act de ostilitate îndreptat împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau bunurilor de cult, care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor; de a utiliza aceste bunuri în sprijinul efortului militar; de a face din aceste bunuri obiect de represalii. bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei, mijloace de subzistenţa a populaţiei civile, constînd în produse alimentare şi zonele agricole care le produc, recoltele, vitele, instalaţiile şi rezervele de apa potabilă, lucrările de irigaţie. Normele dreptului internaţional aplicabil în caz de conflict armat interzic utilizarea contra civililor a foametei ca metodă de război. în acest scop este interzis a se ataca, distruge, ridica sau scoate în afara uzului această categorie de bunuri sau a le face obiectul represaliilor. Sînt exceptate de la această interdicţie bunurile care servesc exclusiv pentru subzistenţa membrilor forţelor armate sau ca sprijin direct a unei acţiuni militare, cu condiţia ca acţiunile întreprinse contra acestora sa nu aibă ca efect înfometarea populaţiei civile şi determinarea acesteia de a-şi părăsi căminele. Sînt protejate, de asemenea, bunurile a căror distrugere ar avea efecte catastrofale sau imprevizibile, cum ar fi lucrările şi instalaţiile care conţin forţe periculoase, baraje, diguri, centralele nucleare care produc energie electrică. Asemenea lucrări şi instalaţii nu pot face obiectul atacurilor sau al represaliilor nici în cazul în care ele constituie obiective militare şi nici obiectivele militare situate în imediata lor apropiere. Pentru protecţia unor asemenea categorii de bunuri, părţile beligerante sînt invitate să încheie între ele acorduri, iar pentru a facilita identificarea lor, ele trebuie să fie marcate printr-un semn special: un grup de trei cercuri de culoare oranj aprins, dispuse pe o axă. c cabluri submarine, fire metalice aşezate pe fundul marilor care servesc la comunicaţiile dintre două continente. Dreptul de a instala c.s. aparţine fiecărui stat şi el decurge din libertăţile mării. C.s. sînt proprietatea statului care le instalează, neputînd fi distruse sau deteriorate de alte state. Prima convenţie internaţională pentru protecţia cablurilor submarine, care legau Europa de America, a fost încheiată (1864) între Brazilia, Franţa, Haiti, Italia şi Portugalia. Ea avea un caracter limitat, întrucît nu se referea decît la porţiunile de cabluri aflate sub suveranitatea teritorială a părţilor. Ulterior, a fost semnată la Paris (1884) Convenţia pentru protecţia cablurilor submarine care, deşi se aplica numai în timp de pace, avea un caracter mai larg, protejînd c.s. situate în afara apelor teritoriale. Prin Convenţia asupra mării libere (1958) s-a dat o nouă reglementare c.s. Astfel: orice stat are dreptul de a instala cabluri şi conducte petroliere submarine pe fundul mării libere; statul riveran nu are voie să împiedice punerea sau întreţinerea acestora, excepţie fâcînd dreptul său de a lua măsuri pentru exploatarea platoului său continental şi resursele naturale; statul care instalează c.s. trebuie să aibă grijă să nu împiedice posibilităţile de reparare a celor existente. Protecţia c.s. în timp de război este reglementată prin art. 54 din Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru, anexat la Convenţia a IV-a de la Haga (1907). Potrivit acestui articol este interzisă distrugerea c.s. care leagă teritoriile a două state neutre; cele care leagă un teritoriu ocupat de unul neutru nu pot fi distruse decît în caz de absolută necesitate şi cu plata despăgubirilor la încheierea păcii. Regulamentul admite distrugerea c.s. care leagă teritoriile a două state beligerante inamice. cabotaj, transportul de pasageri şi/sau de mărfuri de la un punct la altul al teritoriului aceluiaşi stat cu mijloace maritime, fluviale ori aeriene. în principiu c. este rezervat resortisanţilor şi organelor statului despre teritoriul căruia este vorba. Micul c. este denumirea c. exercitat între două porturi ale aceleiaşi coaste maritime (de ex.: între Constanţa şi Mangalia), ale aceluiaşi fluviu (de ex.: între Turnu Severin şi Giurgiu). In dreptul aerian, c. este definit ca transportul de mărfuri, poştal sau de pasageri efectuat de o companie străină în interiorul teritoriului unui stat. V. şi Convenţia de la Chicago privind aviaţia civilă internaţională (1944). caducitate (de la lat. cădere — „a cădea“), situaţia de ineficacitate a unui act juridic datorită survenirii unui eveniment ulterior încheierii actului în cauză. Potrivit articolului 64 al Convenţiei de la Viena despre dreptul tratatelor (1969), dacă se iveşte o normă coercitivă (jus cogens gentium) a dreptului internaţional general, orice tratat în fiinţă care este în conflict cu această normă (jus cogens superveniens) devine c. şi ia sflrşit. Astfel au devenit c. toate înţelegerile internaţionale de natură colonialistă (de ex.: prevăzînd acordarea de concesiuni oneroase) de cînd dreptul internaţional interzice colonialismul. C.A.E.R. v. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. Calvo, doctrina ru v. doctrina Calvo. canal internaţional, cale de navigaţie creată de mîna omului în scopul unei mai rapide comunicaţii între mări şi oceane şi care prezintă o importanţă deosebită pentru navigaţia internaţională. Se admite, în general, că un canal prin care trec nave de mare tonaj şi care leagă două mări sau oceane, chiar dacă se află pe teritoriul unui singur stat, are un caracter internaţional şi, ca atare, trebuie să fie deschis, pe bază de convenţii şi cu respectarea anumitor condiţii, pentru navigaţia tuturor navelor în condiţii de egalitate. Regimul juridic al acestor c?nale nu are un caracter universal, ci este stabilit, de la caz la caz, prin convenţii internaţionale. Sînt considerate ca fiind internaţionale canalele: Suez, Panamâ şi Kiel. Canalul Kiel, cale de navigaţie construită de Germania (1896) pe teritoriul provinciilor Schles-wig-Holstein, unind Marea Baltică (închisă) cu Marea Nordului (deschisă). Prin construirea canalului s-au urmărit două obiective: unul milita-ro-strategic — deplasarea, pe ascuns, a flotei germane în Marea Baltică şi invers; şi unul comercial — scurtarea drumului. Pina lu 1919 C.K. a fost considerat apă interioară a Germaniei şi, ca atare, regimul său de navigaţie era reglementat de statul german. Prin Tratatul de la Versailles (1919) — art. 380—386 — C.K. a fost deschis pentru navele de război şi comerciale ale tuturor statelor care nu sînt în război cu Germania. în 1936, guvernul german a denunţat prevederile Tratatului de la Versailles, a interzis navigaţia vaselor străine şi a început construirea de fortificaţii subterane în zona canalului. După cel de-al doilea război mondial, regimul juridic al C.K. nu a mai fost stabilit, pe el fiind permisă, în fapt, navigaţia tuturor pavilioanelor. V. şi Ari, cazul**. Canalul Panamâ, cale artificială de navigaţie, le-gînd Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific şi scur-tînd considerabil distanţa dintre estul şi vestul CANALUL SUEZ 46 Americii. început a ti construit de către o societate franceză (1882), canalul a fost terminat de S.U.A. şi dat în exploatare în 1914. Regimul juridic al C.P. a cunoscut o evoluţie destul de sinuoasă. în 1903 a fost încheiat între S.U.A. şi Marea Britanie un tratat (cunoscut sub denumirea de tratatul Hay-Pauncefote), prin care se recunoaşte Statelor Unite dreptul exclusiv de a construi şi exploata canalul, precum şi dreptul de a-1 controla şi a-i asigura securitatea. Tratatul prevedea, în esenţă, că se vor aplica C.P. regulile conţinute în Convenţia de la Constantinopol (1888) pentru libera navigaţie pe Canalul Suez. Deoarece Columbia, pe teritoriul căreia urma să se construiască canalul, a refuzat să recunoască acest tratat, S.U.A. a pus la cale (1903) o răscoală în această ţară, în urma căreia a proclamat formarea „unei Republici independente — Panamâ“, cu care a încheiat, la 18 nov. 1903, un alt tratat — Hay-Varilla — prin care s-a cedat S.U.A., pe termen de 99 de ani, o fîşie de pămînt de 5 mile, de flecare parte a Canalului, precum şi dreptul de a construi şi exploata Canalul. Tratatul a stabilit şi a definit regimul Canalului. în termenii art. 23 al acestui tratat, S.U.A. au căpătat dreptul de a fortifica Canalul, drept pe care l-au exercitat efectiv, construind puternice baze navale şi aeriene şi menţinînd în zona canalului puternice forţe militare. în timpul celor două războaie mondiale, C.P. a rămas, pe baza unor reglementări unilaterale ale guvernului american, deschis beligeranţilor. Printre aceste reglementări se numără Proclamaţia preşedintelui Wilson din 13 nov. 1914, Actul din 21 aug. 1916 şi ordinul în Consiliul din 6 febr. 1917 privind exercitarea puterilor de poliţie în zona C.P. O nouă reglementare a fost edictată după intrarea S.U.A. în război, prin Proclamaţia din 23 mai 1917 şi prin Actul din 15 iul. 1917, care da guvernului american dreptul de a controla navele ce treceau prin Canal. După primul război mondial noi tratate cu privire la Canal au fost încheiate între S.U.A. şi Panamâ. Unul din 1926, respins ulterior de către Panamâ, altul din 1936, în virtutea căruia (art. 10) cele două guverne urmau să ia în comun măsuri de prevenire şi apărare în caz de conflict internaţional sau de ameninţare cu forţa, care ar fi pus în pericol statul Panamâ sau Canalul. în timpul celui de-al doilea război mondial regimul Canalului a fost stabilit în condiţii identice prin Proclamaţia preşedintelui Roosevelt din 5 sept. 1936. De la sfirşitul lunii iul. 1940, intrarea în Canal a fost minată, iar circulaţia prin el controlată de către marina americană. După 7 dec. 1941, data intrării S.U.A. în război, trecerea navelor a fost permisă numai între anumite ore în timpul zilei. La 18 mai 1942, Guvernul panamez a încheiat un nou tratat, prin care acorda S.U.A. 134 de baze militare, reînnoit la 10 dec. 1947. El a fost respins la 16 febr. 1948 de către Adunarea naţională panameză. Un alt element al statutului convenţional al Canalului a fost încorporat în „Tratatul de înţelegere şi de cooperare re-ciprocă“ (1955), prin care se sporea chiria plătită de S.U.A. pentru Canal: de la 430 000 de dolari în 1903 la aproape două milioane de dolari, adică 12,5 la sută din beneficiile încasate de S.U.A. Prevederile acestui tratat au fost apreciate ca nesatisfăcătoare de către Guvernul Panamâ, care revendica exercitarea deplină a suveranităţii în această zonă, precum şi o participare de 50 la sută la beneficiile realizate. Un nou tratat semnat între S.U.A. şi Panamâ (1977) abrogă toate convenţiile şi acordurile anterioare, inclusiv tratatul din 1903, şi recunoaşte statului panamez suveranitatea asupra zonei C.P. în schimb, statul Panamâ cedează Statelor Unite, pînă la 31 dec. 1999, „drepturile necesare pentru reglementarea tranzitului navelor prin C.P. şi pentru a administra, opera, întreţine, îmbunătăţi, proteja şi apăra Canalul". La aceeaşi dată a mai fost semnat şi Tratatul privind neutralitatea permanentă a C.P., care prevede că acest Canal va rămîne deschis transportului paşnic al navelor tuturor statelor pe bază de deplină egalitate, stabilind, totodată, regulile de navigaţie şi tranzit. Canalul Suez, cale de navigaţie, construită în întregime pe teritoriul Egiptului, legînd Marea Medite-rană cu Oceanul Indian prin Marea Roşie şi asigu-rînd drumul cel mai scurt dintre ţările Europei şi cele ale bazinului Oceanului Indian şi ale părţii vestice a Oceanului Pacific; prezintă o mare importanţă economică-strategică. A fost construit pe baza concesiunii acordate (1854) de Kedivul Egiptului, Said Paşa, pe termen de 99 de ani, consulului francez la Alexandria, Ferdinand de Lesseps, care, în acest scop, a creat Compania generală a C.S. Inaugurarea Canalului a avut loc la 17 nov. 1869. Construit în întregime pe teritoriul egiptean, Canalul constituie o parte integrantă a teritoriului său. De asemenea, Compania universală a Canalului maritim Suez, fiind egipteană, este condusă de legile şi obiceiurile Egiptului. La 26 iul. 1956 guvernul egiptean, exercitîndu-şi atributele suverane, a naţionalizat Compania C.S. Întrucît C.S. leagă două mări deschise şi constituie o importantă reţea de navigaţie, în conformitate cu normele dreptului internaţional el este deschis pentru navigaţia tuturor navelor. Iniţial, regimul juridic al C.S. a fost stabilit printr-o serie de acte unilaterale — firmane ale Porţii otomane. Astfel, prin firmanul kedivului Egiptului din 5 febr. 1856, „Canalul va fi întotdeauna deschis, pentru trecerea tuturor navelor de comerţ care traversează de la o mare la alta“. Principiul liberei navigaţii pentru vasele comerciale este confirmat şi prin firmanul sultanului turc din 19 mart. 1866. Declaraţia Porţii otomane din 1873 lărgeşte regimul de navigaţie pe C.S. şi pentru navele de război ale tuturor statelor, atît în timp de pace, cît şi în timp de război. Această declaraţie a stat la baza Convenţiei de la Constantinopol (1888), care este şi actualmente în vigoare. Potrivit Convenţiei de la Constantinopol, C.S. este deschis navigaţiei tuturor vaselor comerciale şi de război, fără distincţie de pavilion, atît în timp-de pace cît şi în timp de război; este interzisă construirea de fortificaţii de-a lungul Canalului şi nici un act de ostilitate sau vreo acţiune care urmăreşte împiedicarea navigaţiei pe Canal nu poate fi exercitată în cuprinsul său. Canalul maritim rămîne deschis liber navigaţiei, atît în timp de pace, cît şi în timp de război, chiar şi pentru navele militare ale inamicului. Această regulă este supusă la o serie de îngrădiri: în timp de război, navele militare ale inamicului pot trece prin Canal numai la un interval de 24 de ore una de alta; beligeranţii nu au voie să debarce* şi nici să ridice din porturile sale trupe, muniţii sau materiale de război. Puterile nebeligerante au, în schimb, dreptul de a staţiona două sau mai multe nave de război în porturile de acces de la Port Said şi Suez. 47 Canevaro, căzui /v> , diferend între Peru şi Italia, ivit datorită faptului că firma peruană Canevaro fiii din Lima dobîndise o creanţă de 57 000 lire sterline contra statului peruan, pentru care Peru îi cedase obligaţiuni (1880) ce purtau o dobîndă de 4%. în 1889 Peru a adoptat o lege care îndreptăţea guvernul să schimbe obligaţiile emise contra altora noi, purtătoare numai de 1% dobîndă. Noile obligaţii erau cotate în realitate numai cu 10—15% din valoarea lor nominală. Firma Canevaro a cerut guvernului peruan plata obligaţiilor în bani. S-a ivit un litigiu, continuat, după desfacerea firmei în 1900, de cei trei fraţi, Napoleon, Carlos şi Raphael Canevaro, ca moştenitori ai averii firmei şi indosatari ai obligaţiilor în cauză. Toţi trei fraţii erau cetăţeni italieni. Raphael era însă şi cetăţean peruan. După îndelungate negocieri între Italia şi Peru, cele două state au convenit (1910) ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga. Prin sentinţa din 1912, C.P.A. a respins cererile tuturor celor trei fraţi, întrucît Raphael ar fi optat pentru cetăţenia peruană, şi deci nu putea să se bucure de protecţia diplomatică a Italiei, iar ceilalţi doi fraţi Canevaro dobîndiseră drepturile lor prin moştenire şi andosament după ce acestea fuseseră modificate prin legea din 1900 adoptată de guvernul Perului. Sentinţa C.P.A. a admis astfel sistemul cetăţeniei efective. capacitate juridică, aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente. Statele au capacitatea deplină de a fi titulare ale tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de dreptul internaţional, precum şi de a face sau încheia actele juridice de natură şi menite să le creeze, modifice sau să le pună capăt, precum şi de a le transmite — tratate, declaraţii, rezoluţii ş.a.m.d.. Organizaţiile internaţionale au o capacitate de drept internaţional limitată, potrivit naturii şi scopurilor lor. Conform actelor lor constitutive şi practicii urmate de state, ele au capacitatea de a duce tratative şi a încheia acorduri cu state, membre şi nemembre, cu alte organizaţii internaţionale, precum şi de a încheia acte juridice de drept civil cu persoane, fizice sau juridice, de exemplu de a dobîndi, vinde, închiria ş.a.m.d. bunuri, mobile sau imobile, de a angaja persoane etc. De asemenea, popoarelor dreptul internaţional contemporan le recunoaşte egalitatea în drepturi şi dreptul de a-şi hotărî singure soarta. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor — constituind în ansamblul lor jus cogens gentium — au drept instituţie centrală dreptul popoarelor la autodeterminare. C.j. a statelor şi popoarelor există erga omnes, faţă de toţi, deplin drept, în temeiul dreptului internaţional. C.j. a organizaţiilor internaţionale există erga omnes, faţă de toate statele, inclusiv faţă de statele membre ale organizaţiei respective. O particularitate prezintă mişcările de eliberare naţională care, în calitatea lor de beligerante, se bucură de c.j. V. şi subiect de drept internaţional. capitulare (în dreptul internaţional), acţiunea voită de încetare a acţiunilor militare, determinată de împrejurări' care fac imposibilă sau lipsită de sens continuarea rezistenţei, din partea tuturor sau numai a unei părţi din forţele terestre, navale şi aeriene aparţinînd uneia dintre părţile beligerante. C. se poate produce într-un loc fortificat sau în cîmp CAPITULAŢII deschis, pe mare, sau în baze maritime. Fo/ţele care capitulează se predau în condiţiile impuse de învingător sau convenite între comandanţii militari. Intenţia de c. se manifestă prin ridicarea unui drapel alb şi ea se consemnează într-un acord. Formalităţile c. se reglementează printr-un document denumit act de c. care, de regulă, este scris, dar sînt şi situaţii cînd condiţiile c. se stabilesc verbal. C. fiind un act pur militar şi nu politic, efectele sale juridice se extind numai la trupe, muniţii şi armament, fără a implica cedarea teritoriului predat. La aceasta se limitează şi capacitatea comandantului care semnează actul de c. Din punct de vedere juridic c. este reglementată în art. 35, secţia a Il-a a Anexei la a IV-a Convenţie de la Haga (1907), în care se spune: „Capitulările fixate între Părţile contractante trebuie să ţină seama de regulile onorurilor militare. Odată fixate, ele trebuie să fie îndeplinite cu scrupulozitate de către cele două Părţi“. După c., militarii forţelor armate înfrînte sînt consideraţi prizonieri de război. în unele state au fost promulgate legi care interzic forţelor lor armate c. în cîmp deschis (ne-fortificat). Aceasta nu împiedică validitatea actului de c. condiţionată «au necondiţionată din punct de vedere al dreptului internaţional. capitulare necondiţionată, formă contemporană a capitulării care constă în faptul că forţele care încetează acţiunile militare şi rezistenţa se predau în condiţiile impuse de învingător, iar acestea le acceptă fără nici un fel de condiţii. Şi în cazul c.n. ca şi în situaţia celei condiţionate, comandantul care a primit c. trebuie să ţină seama de convenţiile privind tratarea prizonierilor de război ca şi de regulile onoarei militare. în cel de-al doilea război mondial, ostilităţile au încetat prin acte de c.n. Forţele armate ale Germaniei au capitulat necondiţionat pe întreg teatrul de operaţiuni, iar prin Actul de c.n. din 9 mai 1945 s-a pus capăt ostilităţilor în Europa; la 2 sept. 1945, forţele armate ale Japoniei au c.n., marcînd încetarea celui mai dezastruos război cunoscut de omenire. capitulaşi, acte internaţionale prin care un stat instituia în favoarea cetăţenilor altor state un regim de drepturi şi privilegii speciale (de ex.: scutiri de impozite, dreptul de a fi judecaţi numai de consulii statelor lor etc.). în sec. X—XII, c. au fost acordate de Bizanţ oraşelor italiene Veneţia, Genova, Pisa, Amalfi etc. Avînd caracter unilateral, c. puteau fi retrase sau modificate în raport de interesele statului care le acorda. Imperiul otoman a confirmat privilegiile acordate Veneţiei şi Genovei; în 1533, Soliman al III-lea Magnificul a acordat prin tratatul încheiat cu Francisc I, regele Franţei, privilegii asemănătoare negustorilor francezi. Ulterior, c. au fost extinse şi asupra altor ţări europene. în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, c. au început să fie prevăzute în tratatele impuse de puterile europene Turciei şi altor ţări din Orient, ne-maiputînd fi revocate în mod unilateral. La sfirşi-tul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea, tegimul c. a fost stabilit în Persia, iar la mijlocul sec. al XlX-lea, în China, Japonia, Coreea etc. Pînă la sfirşitul sec. al XlX-lea, astfel de tratate au fost impuse unor ţări din Asia şi din Africa. Prin aceste tratate ţările din Orient acordau consulilor din ţările europene şi din S.U.A. împuterniciri administrative, poliţieneşti şi judiciare (aşa-numita CAPTIVITATE 48 jurisdicţie consulară faţă de cetăţenii lor); garantarea exteritorialităţii supuşilor străini; dreptul de a se stabili în aceste ţâri; inviolabilitatea persoanei şi a bunurilor, nesupunerea faţa de instanţele judecătoreşti locale; stabilirea diferitelor privilegii în domeniul comerţului, al impozitelor şi taxelor. La sfirşitul sec. al XlX-lea, regimul c. a inceput să se destrame. în 1923 Turcia, in 1925 Siamul, in 1928 Persia, în 1937 Egiptul s-au eliberat din regimul c. Statele Unite ale Americii şi Anglia au continuat să beneficieze de c. în China, pinâ în 1943. în istoria României, regimul c. conceput într-un sens oarecum diferit, al unor documente juridice recunos-cînd autonomia internă şi dreptul de a se autoguverna al Principatelor a jucat un rol de seama. Istoriografia română consemnează presupusele acte de închinare ale lui Mircea cel Bâtrîn şi Laiotâ Vodâ din 1386, respectiv 1460. La tratativele de pace de la Focşani, dintre Rusia şi Turcia (1772), delegaţii români şi-au fondat revendicările pe c. Iui Mircea cel Bâtrîn şi ale lui Laiotâ Vodâ. Ele au fost recunoscute şi confirmate prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774). în timpul Revoluţiei de la 1848, Nicolae Bălcescu, în articolul „Drepturile românilor către înalta poartâ“, le-a acordat un rol important în lupta de emancipare a poporului român. Susţinătorii Unirii Principatelor au reluat această teză, iar pe plan internaţional, K. Marx, in scrierile sale, sintetiza astfel sensul acestor acte; „Principatele dunărene sînt două state suverane, sub suzeranitatea Porţii, căreia îi plătesc tribut, însă cu condiţia ca Poarta sâ le apere de toţi duşmanii din afară, oricare ar fi ei şi, totodată, sâ nu se amestece sub nici o formă în treburile lor interne". Din acest principiu, partizanii Unirii au tras concluzia că, de vreme ce Poarta n-a apărat integritatea teritorială a principatelor, care era condiţia esenţială a închinării, ea pierdea orice drept asupra lor. Această idee a constituit un argument permanent invocat de participanţii la lupta pentru unirea şi independenţa ţărilor române. captivitate v. prizonieri de război. captură 1. (în războiul terestru) Bunuri mobile de orice fel ale unui stat, intrate în proprietatea altui stat, în urma operaţiilor militare sau de pe un teritoriu ocupat; se numeşte şi pradă de război. în războiul terestru pot fi luate, ca pradă de război, bunuri mobile: arme, mijloace de transport, mijloace de subzistenţă, care se găsesc pe cîmpul de luptă. Beligerantul nu-şi poate însuşi bunurile imobile de pe teritoriul ocupat, ce aparţin statului inamic. Proprietatea cetăţenilor particulari trebuie respectată. 2. (în războiul maritim) Act militar prin care comandantul navei de război pune stâpî-nire pe o navă de comerţ, sub pavilion inamic, sau pe o navă neutră care acordă ajutor inamicului. Dreptul de c. se exercită numai faţă de nave. Pot fi capturate navele inamice proprietate privată, indiferent de categoria din care fac parte. Sînt exceptate de la dreptul de captură: navele afectate unui serviciu public; navele folosite pentru pescuitul în apropierea coastelor sau la serviciul de navigaţie locală; navele care au misiuni ştiinţifice, religioase, filantropice şi navele spital. Pentru a deveni obiect al dreptului de c. nava trebuie să întrunească următoarele condiţii: a) sâ nu fie exceptată de la acest drept printr-o normă prohibitivă; b) sâ aparţină inamicului; c) dacă aparţine unui stat aliat sau neutru, sâ fi sâvîrşit un act interzis sau ostil. Navele neutre fac obiect al dreptului de c.: a) dacă violează blocada maritimă; b) acordă sprijin unuia dintre beligeranţi; c) transportă mărfuri de contrabanda sau sînt neînregistrate; d) deviază de la ruta stabilită în jurnalul ei de bord, fârâ o motivare plauzibilă. Dreptul de c. se exercită şi asupra mărfurilor existente la bordul navelor inamice. Obiect al dreptului de c. îl constituie atît bunurile proprietate de stat, cît şi cele care sînt proprietate privată. Se exceptează de la dreptul de c. hrana şi obiectele personale ale echipajului navei capturate, precum şi corespondenţa poştală de la bordul ei. Pentru exercitarea dreptului de c. sînt necesare trei acţiuni succesive: a) capturarea (nava inamică este condusă într-un port al statului, căruia îi aparţine nava militară); b) vizitarea (stabilirea caracterului şi a încărcăturii navei); c) judecarea (legalitatea capturării navei). V. şi confiscare; sechestrare. Carolina, cazul />-> , diferend de competenţa tribunalului de prize maritime apărut în 1802, în timpul războiului dintre Franţa şi Marea Britanie ca urmare a capturării de câtre forţele armate engleze a vasului suedez C. întrucît tansportase trupe franceze. Apoi vasul a fost scufundat în timp ce se găsea în serviciul Angliei. Proprietarii vasului au cerut instanţelor de priză ale Angliei daune-interese, întrucît, atunci cînd vasul aparţinuse Suediei el fusese silit cu forţa de trupele franceze să efectueze transportul în cauză, fiind capturat după ce transportul incriminat avusese loc şi pentru că nu se procedase de instanţele engleze la validarea capturii. Tribunalul englez de prize a respins cererea de despăgubire sub motiv că vasul nu putea evita captura nici dacâ transportul trupelor inamice ar fi fost consecinţa folosirii violenţei din partea trupelor inamice. V. şi asistenţă ostilă. cartă 1. Termen folosit în relaţiile internaţionale pentru a desemna un instrument diplomatic, prin care două sau mai multe state afirmă anumite principii şi norme fundamentale ale dreptului internaţional, stabilind, totodată, modalităţile de respectare a lor, în vederea înfăptuirii unui obiectiv comun (de ex.: declaraţia Roosevelt-Chur-chill — 14 aug. 1941, denumită Carta Atlanticului). 2. Varietate a tratatului internaţional prin care se creează o organizaţie internaţională mondială sau regională, determinîndu-i atît competenţa cît şi modul de funcţionare (de ex.: Carta O.N.U.; Carta Organizaţiei Statelor Americane; Carta Organizaţiei Unităţii Africane). 3. Document prin care se recomandă părţilor contractante principiile şi normele generale ce trebuie respectate în relaţiile internaţionale, într-un anumit domeniu de activitate (de ex.: Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor; Carta de la Punta del Este). Carta Atlanticului, declaraţie de principii privind organizarea păcii după cel de-al doilea război mondial, semnată de primul ministru al Angliei şi de preşedintele S.U.A., la 14 aug. 1941. A fost confirmată prin Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ian. 1942, purtînd semnăturile Angliei, S.U.A., U.R.S.S. şi a altor 23 de state de pe toate continentele. Se referă la necesitatea instituirii unui sistem mai larg şi permanent de securitate generală. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, tratat internaţional cu vocaţie de universalitate semnat la 26 iun. 1945, la San Francisco, şi intrat în vigoare la 49 24 oct. 1945. Se compune dintr-un preambul şi 111 articole, dispuse în 19 capitole, privind scopurile şi principiile organizaţiei, membrii, organele de lucru, modurile de reglementare paşnică a diferendelor, acţiunile în cazul actelor de agresiune, cooperarea economică şi socială internaţională, acordurile regionale, regimul unor teritorii care nu se autoadministrează. De asemenea, Carta cuprinde prevederi referitoare la C.U., precum şi diverse dispoziţii privind procedura de semnare, ratificare şi modificare a Cartei etc. în esenţa Cartei este încorporat efortul raţiunii umane de a făuri un model pentru scoaterea relaţiilor dintre state de sub imperiul forţei şi arbitrarului, pentru aşezarea lor pe postulatele dreptului şi moralei, ale respectului existenţei, egalităţii şi libertăţii fiecărei naţiuni. Carta O.N.U. prevede următoarele scopuri ale organizaţiei: să menţină pacea şi securitatea internaţională; sâ dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni; sâ realizeze cooperarea internaţională; sâ fie un centru pentru coordonarea eforturilor naţiunilor în vederea atingerii scopurilor comune. Carta cuprinde principiile fundamentale ale dreptului internaţional: egalitatea suverană a tuturor membrilor; îndeplinirea cu bunâ-credinţâ a obligaţiilor asumate conform Cartei; rezolvarea diferendelor prin mijloace paşnice; abţinerea de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei; neintervenţia în treburile interne ale statelor. Apreciind Carta ca un document fundamental al relaţiilor dintre state şi ca un instrument deosebit de util al apărării păcii şi promovării progresului, R.S. România militează pentru ca acest instrument să fie pus în concordanţă cu realităţile lumii contemporane, cu tendinţele de progres şi aspiraţiile vitale ale popoarelor. România s-a pronunţat pentru eliminarea tuturor prevederilor depăşite din Cartă. în concepţia României, Carta trebuie să afirme cu tărie dreptul fundamental al fiecărui popor de a fi stăpîn pe destinele sale, să reflecte principiile de drept şi justiţie pe care le-a impus evoluţia relaţiilor internaţionale. România a formulat o serie de propuneri concrete de completare a Cartei cu prevederi privind: creşterea rolului Adunării Generale în examinarea problemelor majore ale păcii şi securităţii internaţionale; folosirea procedurii consensului în problemele esenţiale care vizează pacea şi securitatea; instituirea de proceduri şi mecanisme care sâ urmărească aducerea la îndeplinire a rezoluţiilor adoptate; lărgirea componenţei Consiliului de Securitate; aplicarea principiului rotaţiei periodice în ocuparea locurilor în toate organismele subsidiare cu componenţă restrînsă; precizarea prevederilor cu caracter militar ş.a. Carta de la Havana, instrument internaţional elaborat la conferinţa desfăşurată în capitala Republicii Cuba între nov. 1947 şi mart. 1948, cu scopul de a crea o organizaţie internaţională pentru comerţ şi utilizarea forţei de muncă. Principiile înscrise în Cartă au stat la baza actului constitutiv al G.A.T.T.-ului. V. şi Acordul general pentru tarife şi comerţ. Carta Organizaţiei Statelor Americane, act constitutiv adoptat la cea de-a IX-a Conferinţă internaţională de la Bogota, din 30 apr. — 2 mai 1948, care a pus bazele Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.). în esenţă, Carta O.S.A. a instituţionali-zat raporturile interamericane, consacrînd scopu- t ARTA ORGANIZAŢIEI UNITĂŢII AFRICANE rile urmărite de statele membre, normele carrf trebuie sâ guverneze relaţiile dintre ele, precum şi mijloacele pentru traducerea lor în viaţă. Statele americane au pus la baza Cartei lor un sistem de principii de drept internaţional, unele prevăzute şi în Carta O.N.U., altele specifice continentului, cum ar fi, de pildă, principiul solidarităţii. Un capitol din Cartă este consacrat drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale statelor: egalitatea în drepturi; dreptul la apărarea integrităţii şi independenţei; dreptul de a hotărî asupra propriei dezvoltări; dreptul de a-şi dezvolta liber viaţa economică, politică şi culturală; dreptul la inviolabilitate teritorială etc., iar altul, rezolvării paşnice a diferendelor dintre statele membre. Stabilind cadrul principial al acestei activităţi. Carta lasă pe seama Pactului de la Bogota stabilirea procedurilor şi determinarea mijloacelor corespunzătoare pentru aplicarea lor. Partea a 11-a a Cartei, care este cea mai cuprinzătoare, instituie organele O.S.A., care sînt: Conferinţa internaţionala; Conferinţa consultativă a miniştrilor de externe; Consiliul; Uniunea panamericană, Conferinţele şi Organizaţiile specializate. Prin Protocolul de la Buenos Aires, care a intrat în vigoare în febr. 1970, s-au adus unele modificări C.O.S.A. în sensul de a se imprima mai mult dinamism organismelor existente şi a le adapta mai bine relaţiilor de pe continent. Astfel, Conferinţa interamericană, care în Carta din 1948 era organul suprem al organizaţiei, a fost transformată în Adunare generală, ce se reuneşte, nu la cinci ani ca predecesoarea sa, ci anual. Consiliile, în număr de trei — Consiliul permanent al O.S.A., Consiliul interamerican economic şi social şi Consiliul interamerican pentru educaţie, ştiinţă şi cultură — au devenit autonome şi dependente direct de Adunare. Uniunea panamericană a fost transformată în secretariat general, în frunte cu un secretar general, al cărui mandat a fost redus de la zece la cinci ani. în Cartă au fost introduse două capitole noi, intitulate „norme economice14 şi „norme sociale44. Prin această reforma a Cartei s-a urmărit şi creşterea rolului statelor latino-ameri-cane în luarea deciziilor. Carta Organizaţiei Unităţii Africane, act constitutiv al O.U.A. adoptat la conferinţa şefilor de stat şi de guvern de la Addis-Abeba, la 23 mai 1963: este alcătuită dintr-un preambul şi 30 de articole. Carta consacră componenţa O.U.A. (care va trebui să cuprindă toate statele africane, Madagascarul şi toate insulele ce înconjoară continentul african), scopurile organizaţiei (întărirea unităţii şi solidarităţii, coordonarea şi intensificarea cooperării, apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei tuturor statelor membre, abolirea tuturor formelor de colonialism ş.a.) şi principiile care stau la baza organizaţiei (egalitatea suverană a statelor membre, neamestecul în treburile interne, respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale şi a dreptului la existenţă independentă, rezolvarea paşnică a tuturor diferendelor dintre statele membre şi promovarea unei politici de nealiniere). în baza Cartei, O.U.A. are următoarea structură organizatorică: Conferinţa şefilor de stat şi de guvern, care este organul suprem al organizaţiei; lucrează în sesiuni anuale ordinare şi are competenţa de a studia problemele de interes comun, de a organiza şi coordona politica generală a Organizaţiei; Consiliul miniştrilor, compus din miniştrii afacerilor ex- CARTA DE LA PUNTA DEL ESTE 50 teme şi orice alţi miniştri desemnaţi de statele membre, lucrează în sesiuni ordinare (cel puţin două pe an) şi extraordinare şi înaintează rapoarte de pregătirea conferinţei şefilor de stat şi de guvern; Secretariatul, organ administrativ, este alcătuit dintr-un secretar general, secretari generali adjuncţi şi membri ai secretariatului, toţi cu statut de funcţionari internaţionali; Comisiile specializate — economică şi socială; de educaţie culturală; de sănătate, igienă şi alimentaţie; de apărare şi comisia tehnică, ştiinţifică şi de cercetări — sînt alcătu^ ite din miniştri împuterniciţi sau din alţi miniştri sau plenipotenţiari desemnaţi de state. Carta prevede, de asemenea, crearea unei comisii de mediere, conciliere şi arbitraj, precum şi o serie de clauze finale. C.O.U.A. a intrat în vigoare la 26 mai 1963. Carta de la Punta del Este, instrument adoptat la 14 apr. 1967, la conferinţa internaţională la nivel înalt, care reglementează colaborarea economică a statelor membre ale Organizaţiei Statelor Americane. Carta conţine un program în 30 de puncte în care sînt enunţate: principiile solidarităţii economice; angajamentul statelor membre de a desfăşura un efort comun în vederea echilibrării bugetelor respective; stabilitatea preţurilor şi organizarea industriei pentru a fi competitivă; angajamentul de a-şi acorda reciproc ajutor; obligaţia de a desfiinţa barierele vamale etc. Carta prevede, de asemenea, crearea, pînă în 1985, a unei pieţe comune, precum şi a unui fond special care să servească la finanţarea obiectivelor comune. Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor v document adoptat la 12 dec. 1974 prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. A/ RES/3281, alcătuit dintr-un preambul şi patru capitole. în primul capitol, în care sînt expuse elementele fundamentale ale relaţiilor economice mondiale, consacră un număr de 15 principii menite a guverna raporturile economice interstatale, între care egalitatea suverană, neamestecul în treburile interne, dreptul la autodeterminare, nefolosirea forţei şi a ameninţării cu forţa, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state etc. Următorul capitol, care stabileşte drepturile şi îndatoririle economice ale statelor, cuprinde elementele-cheie ale Cartei: dreptul suveran al fiecărui stat de a-şi alege sistemul economic, politic, social-cultural, fără con-strîngere sau amestec din afară; suveranitatea permanentă, deplină, inclusiv posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra tuturor bogăţiilor, resurselor naturale şi activităţilor economice; dreptul fiecărui stat de a reglementa şi exercita autoritatea asupra instituţiilor străine în concordanţă cu legile şi reglementările sale, cu obiectivele şi priorităţile sale naţionale; dreptul fiecărui stat de a reglementa şi supraveghea activitatea societăţilor transnaţionale şi interdicţia acestora din urmă de a interveni în treburile statului gazdă; dreptul statului de a naţionaliza, expropria sau transfera proprietatea bunurilor străine; îndatorirea statelor de a contribui la dezvoltarea comerţului internaţional; dreptul tuturor statelor de a participa efectiv şi deplin la procesul internaţional de luare a deciziilor pentru soluţionarea problemelor mondiale economice, financiare şi monetare. Alte articole se referă la transferarea de tehnologii, tarife şi preferinţe, corelaţia dintre preţurile de import şi preţurile de ex- port. Capitolul al III-lea cuprinde prevederi referitoare la solul şi subsolul marin, precum şi la mediul înconjurător, iar capitolul al IV-lea prevede că această Cartă va fi reexaminată din cinci în cinci ani de către Adunarea Generală a O.N.U. Republica Socialistă România, care a făcut parte din grupul de elaborare al Cartei, a depus toate eforturile pentru ca acest document să reprezinte un instrument de bază în promovarea unor relaţii economice internaţionale echitabile. cartel 1. Convenţie încheiată, de regulă, între comandanţii militari ai statelor beligerante inamice care are ca obiect schimbul prizonierilor de război, tratamentul acestora, schimbul răniţilor, circulaţia persoanelor, relaţiile poştale etc. Carthage, cazul a* , diferend între Franţa şi Italia, ivit la 15 ian. 1912, cînd vasul de poştă francez C. a fost oprit şi vizitat de distrugătorul italian, abordat, în marea liberă, şi silit să-l urmeze în portul italian Cagliari, motivîndu-se că după informaţiile deţinute pe navă s-ar afla un avion destinat Turciei, aflată atunci în război cu Italia. Italia şi Franţa au convenit să supună litigiul unui tribunal arbitrai (6 mart. 1912), după ce autorităţile italiene au permis (la 21 ian. 1912) vasului C. să-şi continue călătoria spre Tunis. Sentinţa arbitrală (din 6 mai 1913) a condamnat Italia la plata unor însemnate despăgubiri (160 000 franci), întrucît autorităţile italiene nu dispuseseră de indicii serioase care să legitimeze sechestrarea vasului. casus belii, expresie lat. cu sensul „motiv de răz-boi“, utilizată pentru invocarea motivului formulat pentru declanşarea ostilităţilor de către un stat. C.b. îşi are fundamentul juridic în instituţia suveranităţii, concepută în trecut ca o suveranitate abr solută, în baza căreia statele, în realitate marile puteri, ori de cîte ori apreciau că suveranitatea le-a fost atinsă în vreun fel, puteau recurge în mod legal la război. în fapt, între c.b. şi adevăratele motive care determinau statele să recurgă la război exista o mare diferenţă. Războaiele de agresiune, violenţa, fenomene * specifice naturii orînduirilor bazate pe asuprire şi exploatare, îşi au rădăcinile în contradicţiile dintre aceste state, în tendinţele lor acaparatoare (de ex.: în războiul dintre Prusia şi Franţa din 1870—1871, c.b. invocat de Prusia a fost refuzul Franţei de a accepta candidatura prinţului prusian Leopold Hohenzollern de Sigmarin-gen la tronul Spaniei, în timp ce adevăratul motiv l-au constituit tendinţele acaparatoare ale Prusiei. De asemenea, în primul război mondial c.b. l-au constituit atentatul de la Sarajevo, în timp ce adevăratul motiv al războiului a fost lupta puterilor imperialiste pentru reîmpărţirea lumii). casus foederis, expresie lat. cu sensul „cazul alianţei" care desemnează împrejurările în care un stat are obligaţia de a intra în război alături de un aliat al său. C.f. reprezintă o clauză introdusă în textul unui tratat internaţional sau al unui act normativ intern. De exemplu art. 43, pct. 22 din Constituţia Republicii Socialiste România prevede că Marea Adunare Naţională declară stare de război „numai în cazul unei agresiuni armate împotriva Republicii Socialiste România sau împotriva unui alt stat faţă de care Republica Socialistă România are obligaţie de apărare mutuală asumată prin tratate internaţionale, dacă s-a produs situaţia pentru 51 care obligaţia de declarare a stării de război este statornicită". cauţiunea judicatum solvi, expresie lat. cu sensul „sumele judecate a fi datorate vor fi achitate", ce desemnează suma de bani pe care, după unele* legiuiri trebuie să o depună un străin pentru a putea figura drept reclamant — sau intervenient — într-o acţiune. Ea are darul să garanteze că dacă acţiunea va fi respinsă, iar străinul va fi condamnat să suporte cheltuielile de proces şi eventuale daune pricinuite pîrîtului, aceste cheltuieli şi daune vor fi plătite. C.j.s. se explică prin ideea că justiţia ar fi datorată numai naţionalilor şi că anumite măsuri discriminatorii pot fi luate faţă de un străin căruia i se face favoarea de a sesiza tribunalul statului pe teritoriul căruia se află. Pornind de la ideea egalităţii în drepturi, în principiu, a tuturor locuitorilor ţării, legislaţia română nu cere străinilor c.j.s., iar tratatele de asistenţă juridică încheiate de România preyăd scutirea de c.j.s. pentru cetăţenii statelor contractante în celălalt stat contractant. călătorie continuă, doctrină aplicată dc către curţile de prtee ale unor state începînd din secolul al XlX-lea, potrivit căreia în timp de război, mărfurile transportate pe o navă comercială neutră între două porturi neutre pot fi considerate ca avînd o destinaţie inamică şi deci tratate drept contrabandă de război, atunci cînd aceste mărfuri urmăresc să fie transmise inamicului ulterior pe calea unui transport pe mare sau pe uscat. C.D.I. v. Comisia de drept internaţional a O.N.U. C.E.C.O. v. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Otelului. C .E.D. v. Comisia Europeană a Dunării. C.E.E. v. Comunitatea Economică Europeană (Piaţa comună). CENTO v. Organizaţia Tratatului Central. ceremonial diplomatic, totalitate a regulilor protocolare şi de curtoazie referitoare la onorurile şi distincţiile ce se acordă, în raport de rangul lor, diplomaţilor în funcţiune. C.d. cuprinde reguli cu privire la: ordinea diplomaţilor la întîmpinarea lor la sosirea în ţară sau la plecare; locurile de onoare cu prilejul recepţiilor şi audienţelor solemne său particulare; vizite de etichetă; distincţiile acordate unui diplomat străin în anumite ocazii etc. C.d. este stabilit de fiecare stat în parte, pe baza uzanţelor internaţionale. ceremonial maritim, ansamblu de reguli izvorîte din principiul egalităţii în drepturi a statelor care reglementează manifestările exterioare de respect sau curtoazie efectuate de o navă: folosind sirena, pavilioanele, salvele de tun etc. faţă de o altă navă, personalitate, port sau fortăreaţă. C.m. este reglementat de reguli cu caracter cutumiar şi regulamentele elaborate de state. în regulamentul serviciului, la bordul navelor comerciale maritime se prevede că pavilionul naţional este ridicat în timpul zilei, cînd nava întîlneşte pe mare orice vas de război sau de comerţ de care urmează a se face cunoscută sau cu care urmează a schimba un salut ori semnale. Practica statelor maritime prevede un salut extraordinar cînd la bordul unei nave se află o personalitate — şef de stat, şef de guvern etc. CETATEA VATICANULUI care reclamă o deferenţă specială. Salutul intre navele militare şi naţionale diferite are la bază principiul deplinei egalităţi, fiind reglementat după rangul comandantului celor două nave (inferiorul în grad salută superiorul, care răspunde la salut). Există şi un c.m. reglementat de statul riveran pentru navele străine care navighează prin marea sa teritorială. Acest c.m. cere vasului străin arborarea la catargul din provă a pavilionului statului în a cărui mare teritorială navighează. cerere de agrement, act prin care un stat solicită agrementul (acceptarea lui prealabilă de către statul acreditar) unui alt stat, cu privire la persoana care urmează să fie acreditată ca şef al misiunii sale diplomatice. V. şi agrement. cerere reconvenţională 1. Act de procedură prin care un stat introduce o cerere de intervenţie într-o cauză pendinte în faţa C.I.J. sau a unui tri- bunal arbitrai instituit. Procedura c.r. este deschisă numai în cazul în care Curtea este sesizată prin cerere unilaterală, în baza art. 36, par. 2 din Statut. Se autorizează prezentarea unor astfel de cereri în concluziile contra-memoriului şi numai sub rezerva a două condiţii: consonanţa lor cu obiectul cererii reclamantului (pentru a nu deplasa obiectul diferendului) şi compatibilitatea cu competenţa Curţii. C.r. se alătură cererii primare, instanţa ur-mînd să statueze ulterior asupra ei. 2. Termen folosit în practica judiciară internaţională pentru a desemna actul de procedură prin care o autoritate competentă sesizează C.I.J. cu o cerere de aviz consultativ. cesiune de teritoriu, acţiunea de trecere a unui teritoriu aflat sub suveranitatea statului care îl cedează (cedent), sub suveranitatea altui stat care îl primeşte (cesionar). C. de t. s-a realizat în trecut prin vînzare, prin tehnica arendării (uneori pe o durată de 99 de ani), prin schimb, prin înzestrare ş.a. în mod curent c. d^ t. a avut loc în temeiul prevederilor tratatelor de pace. Dreptul internaţional contemporan nu admite c. de t. decît în măsura în care sînt conforme cu dreptul inalienabil şi imprescriptibil al popoarelor la autodeterminare şi sînt efectuate în cadrul şi ca efect al unor înţelegeri paşnice dintre state. Cetatea Vaticanului, poziţia faţă de dreptul internaţional. Statul papal, Vaticanul, situat în nordul Romei şi avînd o suprafaţă de 44 ha, circa 1 000 de locuitori, este reşedinţa papei, şeful bisericii catolice şi al Statului Vatican. C.V. este reprezentat în 99 de state prin misiuni diplomatice denumite nunciaturi apostolice sau prin delegaţii apostolice care nu au caracter diplomatic precum şi în 11 organizaţii internaţionale. în unele state cu populaţie proeminent catolică, nunţiul papal, rang echivalent cu cel de ambasador, are precăderea şi deseori este recunoscut ca decanul corpului diplomatic. C.V. este recunoscută şi drept centru al partidelor de-mocrat-creştin, al numeroaselor organizaţii religioase legate de catolicism. Pe lîngă C.V. este acreditat un corp diplomatic din 79 de ţări. Activitatea de politică externă a C.V. este înfăptuită de un secretariat de stat, condus de un cardinal, cu rang de secretar de stat. Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi pînă la 1870, papa întrunea în persoana sa o dublă calitate — şef al bisericii şi şef al statului. în această perioadă C.V. era subiect de CETĂŢENI fc 52 drept internaţional. în 1870 Statul Vatican a fost desfiinţat, fapt confirmat prin plebiscitul din 20 octombrie 1870. Legea garanţiilor din 13 mai 1871 nu-i mai recunoaşte papei calitatea de suveran de stat. Prin Tratatul de la Lateran (1929) încheiat între reprezentantul papei, de Gasperi, şi Mussolini s-a proclamat constituirea statului papal. în acest stat nu se desfăşoară nici un fel de activitate economică, cetăţenia vaticanâ se dobîndeşte prin exercitarea unei funcţii în Vatican şi se pierde prin concediere (membrii familiei respectivului nu do-bîndesc această cetăţenie). Diplomaţii străini acreditaţi pe lîngă papă se bucură de imunităţi diplomatice în întreaga Italie, chiar dacă statele lor nu întreţin relaţii diplomatice cu Italia. între România şi C.V. au fost stabilite relaţii diplomatice la rang de legaţie în 1928; în 1948, guvernul român a denunţat concordatul cu Vaticanul, iar în 1950 au fost rupte relaţiile diplomatice. în ultimii ani, între România şi Vatican au avut loc o serie de contacte, printre care întîlnirea şefului guvernului român cu Papa Paul al Vl-lea (1968) şi vizita oficială a unei delegaţii a bisericii ortodoxe române la Vatican (1972). în 1975 a avut loc întîlnirea preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, cu Papa Paul al Vl-lea. cetăţenie, legătură politica şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, exprimată printr-un ansamblu de drepturi şi îndatoriri faţă de acel stat. Raportul juridic între o persoană şi stat se întinde pe toată durata existenţei cetăţeniei şi este nelimitat în spaţiu; c. este păstrată peste tot unde se află titularul ei, în statul de origine şi peste graniţele sale, pe mare, în aer şi în cosmos. Din punct de vedere istoric, noţiunea de cetăţean, provenită din lat. civis romanus, apare încă din antichitate, pe timpul oraşelor-republici, ea denumind iniţial numai un grup restrîns de persoane care luau parte, în adunările populare, la rezolvarea treburilor publice, iar mai tîrziu, prin edictul lui Caracalla din anul 212, pe toţi locuitorii imperiului. în feudalism, c. îşi pierde conţinutul juridic fiind înlocuită cu instituţia supuşeniei care se caracteriza prin foarte multe obligaţii şi foarte puţine drepturi. Instituţia c. în accepţia clasică a fost fondată în timpul revoluţiilor burgheze şi reglementată într-o serie de documente: Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), care înscria noţiunea de cetăţean în accepţia dreptului de participare la viaţa politică a statului. în sec. al XlX-lea, noţiunea de c. capătă o largă râspîndire în legislaţiile statelor născute din revoluţiile burgheze. Statele burgheze au împărţit populaţia în cetăţeni activi — o parte restrînsă care participă la viaţa politică a statului fiind aleasă în organele conducătoare — şi cetăţeni pasivi — excluşi de la o asemenea activitate, lipsiţi în mare măsură de drepturi electorale pe baza censului de avere, vîr-stă, grad de instrucţie, sex, rasă etc. în socialism, noţiunea de c. a căpătat valenţe noi; drepturile şi îndatoririle c. sînt garantate de constituţia ţării şi de legi speciale indiferent de vîrstâ, sex şi naţionalitate. Toate problemele referitoare la c. ţinînd exclusiv de atributul suveran al fiecărui stat — acesta le reglementează prin legislaţia sa internă, în practica statelor există două moduri de dobîn-dire a c.: originar şi neoriginar. Modul originar (sau prin naştere) se face după două criterii: jus sanguinis (dreptul sîngelui); jus soli (dreptul solului). Potrivit legii române a cetăţeniei (Legea 24/1971), c. româna care, de regulă, se obţine prin naştere din părinţi cetăţeni români mai poate fi obţinută prin înfiere sau la cerere. C. română se pierde prin retragere, ca sancţiune pentru fapte grave, prin care cel care le-a savirsiî devine nedemn de a purta c. română (cetăţeanul român aflat oficial m strainatalc sau trccmd fraudulos frontiera se pune in slujba altui stat cu consecinţe dăunătoare R. S. România). C. se mai pierde prin înfierea unui cetăţean român, minor, de către un cetăţean aparţinînd altui stat, precum şi prin renunţarea la cetăţenie în condiţiile legii. Căsătoria nu are nici o influenţă asupra c. române. încheierea sau desfacerea căsătoriei între persoane de cetăţenii diferite, cît şi schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, nu produce ipso facto efecte asupra c. celuilalt soţ. Un mare număr de state au consemnat în legislaţia referitoare la c. că femeia, pentru a dobîndi c. soţului său, trebuie să-şi manifeste această opţiune şi să renunţe în mod expres la propria-i c. în legea c. române (24/1971) se precizează că încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra soţilor cum nu produce nici un efect asupra c. care a dobîndit-o în timpul căsătoriei, nici declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei. V. şi Convenţia asupra naţionalităţii femeii căsătorite (1957); Convenţia asupra reducerii cazurilor de apa-tridie (1959); Declaraţia drepturilor copilului (1959) Chevreau, cazul ro, diferend între Marea Britanie şi Franţa ivit în primăvara anului 1918 ca urmare a arestării de trupele britanice staţionate în Iran a cetăţeanului francez Julien Chevreau sub învinuirea de spionaj şi internat ulterior într-un lagăr de prizonieri turci de la Bagdad. După negocieri fran-co-engleze, C. a fost predat, la 7 mart. 1919, autorităţilor franceze. Franţa şi Anglia au încheiat la 4 mart. 1930 un compromis, numind pe Frederic W. Reichmann din cadrul Curţii Permanente de Arbitraj drept arbitru unic spre a decide dacă măsura adoptată de Marea Britanie o obligă la plata de daune şi dacă da, la cît? Sentinţa arbitrală, dată la 9 iun. 1931, a condamnat Marea Britanie la plata de daune întrucît motivele de a bănui pe un cetăţean străin trebuiesc verificate temeinic şi să se dea bănuitului posibilitatea de a lua contact cu consulul său. V. şi protecţia diplomatică; arbitraj prin arbitru unic. Chinn, cazul , diferend între Marea Britanie şi Belgia ivit în legătură cu falimentul unui cetăţean englez Oskar C. (care se oeupa cu navigaţia comerciala pe fluviul Congo), ca urmare a concurenţei făcute de societatea „Union naţionale des Trans^ ports fluviaux“ subvenţionată de guvernul Belgiei. (Belgia dipusese în prealabil reducerea drastică a tarifelor de transport.) Marea Britanie, exercitînd dreptul de protecţie, a cerut despăgubiri Belgiei în avantajul resortisantului său. La 13 apr. 1934, diferendul a fost supus C.PJ.I. care, în hotărîrea din 12 dec. 1934, a decis că măsurile luate de guvernul belgian nu încălcau regulile dreptului internaţional, întrucît nu făceau o distincţie după naţionalitatea celor ce exercitau navigaţia, iar avantajele acordate de un guvern conaţionalilor săi nu pot fi reclamate de străini. V. şi protecţia diplomatică. Chorzow, cazul *\>, diferend ivit între Germania şi Polonia în legătură cu transmiterea de către guvernul german (15 mart. 1915) a proprietăţii unor te- 53 CI.Ali/A DL AMNISTIE renuri situate în C., Silezia Superioara, uzinelor bavareze de azot din Trostberg. Polonia a declarat nule toate actele de natură să întemeieze vreun drept uzinelor bavareze şi autorităţile poloneze au trecut statul polonez în registrele respective drept proprietar. Germania s-a adresat pe de o parte tri bunalului arbitrai mixt germano-polonez, pe dc altă parte C.P.J.I. Această din urmă instanţă, prin patru sentinţe consecutive, a dat dreptate Germaniei. în 1928 Germania şi Polonia au ajuns la o înţelegere prin care Polonia se obliga sâ plătească o anumită sumă de bani Germaniei drept despăgubire. C.I.D. v. Comisia Internaţională a Dunării. cifru diplomatic, termen care desemnează ansamblul de caractere convenţionale utilizate pentru transmiterea corespondenţei diplomatice. Dreptul misiunilor diplomatice de a folosi c.d. este unanim recunoscut pe plan internaţional. Convenţia de la Viena (1961) stipulează dreptul misiunilor diplomatice de a folosi corespondenţa cifrată. C.I.J. v. Curtea Internaţională de Justitie. circulară, în dreptul internaţional, formă a corespondenţei diplomatice emanînd de la centrala Ministerului Afacerilor Externe către misiunile sale diplomatice. C. conţine instrucţiuni foarte variate, începînd de la probleme privind, de exemplu, organizarea unei expoziţii, a unei conferinţe de presă, a unei recepţii de ziua naţională etc. C. se poate expedia fie printr-o telegramă cifrată, printr-o telegramă în clar, fie prin curier diplomatic. V. şi corespondentă diplomatică. circumscripţie consulară, perimetru din teritoriul statului de reşedinţă atribuit unui post consular pentru exerciţiul funcţiunilor consulare. C.c. se stabileşte pe baza acordului între statele interesate. clasele şefilor de post consular, categorii în care sînt repartizaţi şefii de post consular. Potrivit Convenţiei de la Viena (1963) asupra relaţiilor consulare, şefii de post consular se împart în patru clase: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari. Şefii de post consular sînt numiţi de statul trimiţător şi sînt admişi pentru exercitarea funcţiilor lor de către statul de reşedinţă. Modalităţile de numire şi de admitere a acestora sînt stabilite prin legile, regulamentele şi uzanţele statului trimiţător şi respectiv ale statului de reşedinţă. clasele şefilor misiunilor diplomatice, ranguri în care sînt împărţiţi şefii misiunilor diplomatice. Conform Convenţiei de la Viena (1961) cu privire la relaţiile diplomatice, şefii de misiune se împart în trei clase: a) a ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lîngă şefi de stat şi a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent; b) a trimişilor, miniştrilor sau intemunţiilor, acreditaţi pe lîngă şefi de stat; c) a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lîngă ministerele Afacerilor Externe. între şefii misiunilor diplomatice nu se face nici o diferenţiere în raport cu clasa lor, în afară de precădere şi etichetă. Clasa căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor se convine între state. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care şi-au asumat funcţiile (şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a anunţat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată la Mi- nisterul Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit). clauza (în dreptul internaţional), dispoziţie speciala inserată într-o înţelegere intervenită între două sau mai multe state prin care se stabilesc prevederi în legătură cu întinderea drepturilor şi obligaţiilor stipulate, ori a condiţiilor de aplicare a înţelegerii respective — în tot sau în parte — a quo şi ad quem, posibilitate de prelungire, de denunţare ş.a.m.d. clauza amiabilei compoziţii, formă a arbitrajului internaţional în care arbitrii sînt autorizaţi ca, în cazul în care nici una din părţi nu va stabili cu argumente juridice temeiul de drept al pretenţiei sale, să dea diferendului soluţia pe care o vor considera oportună. clauza aur, dispoziţie specială inserată într-un acord internaţional, în baza căreia părţile contractante se obligă ca, în cazul modificării cursului valutei în care s-a contractat, plăţile sâ fie făcute în valuta prevăzută la paritatea aur precizată în contract. Clauza Calvo, prevedere inserată în unele contracte încheiate de un stat cu un resortisant străin, (persoană fizică sau juridică) prin care acesta renunţă, în tot sau în parte, la protecţia diplomatică din partea propriului stat în legătură cu executarea contractului în cauză. în măsura în care resortisantului străin nu-i mai este asigurată protecţia diplomatică a statului său, se va aplica în cauză legislaţia statului cu care a contractat. V. şi doctrina Calvo. clauza colonială, prevedere inserată în unele tratate încheiate de state-metropolâ, prevăzînd fie aplicarea dispoziţiilor unui tratat internaţional încheiat de statul-metropolă cu alte state şi asupra coloniilor sale (forma pozitivă a c.c.). fie neaplicarea tratatului respectiv la teritoriile sale coloniale (forma negativă a c.c.). în ambele forme c.c. este contrară dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Practica secretariatului O.N.U. în problema succesiunii statelor noi la tratatele încheiate de state-le-metropolâ respective este de a supune noului stat aceste tratate, spre a decide dacă înţeleg sâ se considere legate de ele în continuare sau nu. clauza compromisorie, prevedere stipulată într-un tratat internaţional prin care părţile se obligă sâ supună arbitrajului sau justiţiei diferendele eventuale care ar putea să apară între ele. C.c. se prezintă sub o dublă formă: specială (prevede recurgerea la arbitraj pentru reglementarea diferendelor izvorîte din interpretarea şi aplicarea dispoziţiuni-lor unui tratat) şi generală (extinde angajamentul de recurgere la arbitraj la toate diferendele care pot apărea între părţi). C.c. speciale au fost folosite mai ales în următoarele categorii de tratate: de comerţ, de navigaţie, în regulamente de împrumut încheiate între B.l.R.D. şi guverne, precum şi în convenţii referitoare la securitatea socială, în acorduri cu privire la asistenţa tehnică, în actele constitutive ale unor instituţii specializate şi ale unor organizaţii internaţionale cu caracter tehnic. C.c. generale sînt prevăzute, de regulă, în convenţii economice şi financiare. clauza de amnistie, prevedere inserată în trecut în tratate internaţionale care puneau capăt stării de CLAUZA DE ATENTAT 54 război în sensul de a nu supune judecăţii şi pedepsirii pe cei vinovaţi de săvîrşirea de fapte ilicite, în special de crime de război în cursul războiului. Tratatele de pace încheiate după primul şi al doilea război mondial nu mai conţin c. de a., ele stipulînd, dimpotrivă, tragerea la răspundere a celor vinovaţi pentru crime de război. clauza de atentat, prevedere inserată în legiuirile unor state care excludea de la aplicarea principiului neextrâdârii celor urmăriţi pentru crime politice atentatele săvîrşite împotriva şefului unui stat străin. în prezent c. de a., care contravine principiului neextradarii celor urmăriţi pentru săvîrşirea de infracţiuni politice, nu mai este inserată în legiuirile statelor. clauza de garanfie, dispoziţie specială care are drept scop asigurarea obligaţiilor asumate de părţi prin tratat. în antichitate tratatele invocau divinităţile, părţile invocînd mînia zeilor în cazul în care nu s-ar respecta obligaţiile asumate (de ex.: Tratatul încheiat de Egipt (Ramses II) şi Cheta (Hatuşil IV) la 1278 î.e.n.). Mai tîrziu se prevedea darea de ostatici, deţinerea prizonierilor de război dincolo de data încheierii păcii, continuarea ocupării teritoriului statului debitor (art. 428 din Tratatul de pace cu Germania de la Versailles, 28 iunie 1919). In sens mai larg poate fi considerat ca o c. de g. şi art. 51 din Carta O.N.U. care prevede dreptul sta-telor-membre ale Organizaţiei de a folosi forţa ar-mel6r, pentru autoapărare colectivă, în cazul cînd un stat — violînd prevederile Cartei — ar săvîrşi o agresiune armată. clauza de neresponsabilitate, dispoziţie specială inserată într-un acord internaţional, care prevede că, în caz de neexecutare sau executare cu întîrziere a obligaţiilor asumate de părţi, partea debitoare va fi exonerată, total sau numai într-o anumită măsură specificată, de obligaţia de a repara prejudiciul astfel cauzat celeilalte părţi. clauza de reexport, dispoziţie specială inserată într-un contract de vînzare-cumpărare de comerţ exterior care asigură cumpărătorului dreptul de a revinde marfa în cauză într-o ţară terţă. clauza de solidaritate v. clauza si omnes. clauza federală, prevedere care stabileşte, de regulă, în ce măsură şi sub ce condiţii dispoziţiile tratatului în cauză se aplică la statele federate (membre ale statului federal, de ex. cantoanelor Elveţiei). în principiu, potrivit Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor (1969) tratatul leagă fiecare parte pentru ansamblul teritoriului său, afară numai dacă în tratat se prevede altfel, sau din el rezultă o intenţie diferită (art. 29). In cele mai multe state federale sau unionale (U.R.S.S., S.U.A., toate statele federative latino-americane. Austria, India, R. S. F. Iugoslavia), statele unionale sau federate sînt legate de tratatele încheiate de statul federal. Reglementări speciale privesc Canada, Austria, Elveţia. clauza finală, prevedere de la sfirşitul unui tratat în care se precizează condiţiile de intrare în vigoare a tratatului, ratificarea, depozitarea şi păstrarea, durata, măsuri tranzitorii relative la aplicarea lui, modificarea, prorogarea, reînnoirea, înregistrarea, aderarea altor state, data şi locul semnării, caracterul autentic al versiunilor redactate în anumite limbi, numărul exemplarelor întocmite etc. clauza Martens, dispoziţie inserată în preambulul unor convenţii internaţionale aplicabile în caz de conflict armat enunţînd un principiu general de protecţie a persoanelor şi bunurilor. Iniţiată de juristul rus Charles Martens, clauza a fost pentru prima dată prevăzută în convenţiile de la Haga (1899 şi 1907) cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru în următoarea formulare: „Pînă la elaborarea unui corp mai complet al legilor războiului, înaltele Părţi Contractante declară că, în cazurile în care n-au fost prevăzute în reglementările adoptate de ele, populaţiile şi beligeranţii ră-mîn sub protecţia şi sub reglementarea principiilor dreptului ginţilor, aşa cum rezultă ele din obiceiurile stabilite de naţiunile civilizate, din legile umanităţii şi din imperativele conştiinţei publice*. C.M. a fost introdusă într-o nouă formulare, dar cu acelaşi conţinut, şi în convenţiile de la Geneva (1949) cu privire la victimele de război. Scopul c.M. este de a asigura aplicarea, şi în cazul lipsei unei reglementări prin acorduri obligatorii între statele în cauză, a principiilor de drept internaţional cu caracter umanitar. Actualitatea c.M. este evidentă în condiţiile apariţiei unor noi arme de distrugere în masă, cum este arma nucleară, şi a lipsei interzicerii producerii, stocării şi folosirii ei prin tratate obligatorii pentru toate statele. clauza naţiunii celei mai favorizate, prevedere ce poate fi inserată în convenţii internaţionale — de cele mai multe ori bilaterale — prin care părţile contractante îşi acordă aceleaşi avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le acorde în viitor unui stat terţ. Clauza se aplică în domeniile indicate în convenţia respectivă şi priveşte de obicei situaţia juridică a persoanelor — fizice sau juridice —, comerţul, navigaţia etc. C.n.c.m.f. se practică în două forme: a) forma necondiţionată şi fără compensare, care obligă fiecare parte contractantă să extindă asupra celeilalte părţi contractante toate avantajele, drepturile, înlesnirile, privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unei terţe ţări; b) forma condiţionată sau cu compensare, în care avantajele, drepturile, înlesnirile, privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unei terţe ţări se vor aplica ţării contractante numai în mod condiţionat sau în compensare. Această formă a fost mult aplicată în trecut, pînă pe la mijlocul secolului al XlX-lea; în prezent forma necondiţionată este cea mai uzitată, fiind de natură a favoriza dezvoltarea economică a statelor, ca şi a cooperării lor economice. clauza opţională, dispoziţie inserată în art. 36 alin. 2 din statutul C.I.J., conform căreia statele părţi la statut pot să declare că recunosc ca obligatorie ipso facto şi fără convenţie specială, pe bază de reciprocitate, jurisdicţia Curţii în toate diferendele de ordin juridic. Declaraţiile de acceptare a acestei clauze sînt făcute necondiţionat sau sub condiţia de reciprocitate, de regulă, pe o perioadă determinată. Ele se depun spre păstrare Secretarului general al O.N.U., care va comunica copii de pe ele părţilor la statut, precum şi grefierului Curţii. clauza rebus sic stantibus, expresie lat. însemnînd „cît timp lucrurile vor sta aşa“. Formula completă a clauzei este: omnis conventios intelligitur rebus sic stantibus (tratatele pot rămîne valabile atîta timp 55 COD DE CONDUITĂ cît se menţin condiţiile în care ele au fost încheiate). Clauza este o înţelegere presupusă, tacită, dintr-un tratat, în sensul că tratatul încetează să mai lege părţile dacă a intervenit o schimbare fundamentală a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui. Convenţia de la Viena (1969) cu privire la dreptul tratatelor prevede că schimbarea fundamentală a împrejurărilor în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat nu poate fi invocată ca motiv pentru a pune capăt unui tratat în afară de cazul cînd: a) existenţa acestor împrejurări a constituit o bază esenţială a consimţămîntului părţilor contractante de a se lega prin acel tratat; b) schimbarea survenită a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligaţiilor care râmîn de executat în virtutea tratatului. C.r.s.s. nu poate fi invocată: a) la tratatele prin care se stabilesc frontierele statelor; b) cînd schimbarea fundamentală a condiţiilor este rezultatul violării de către partea contractantă, care invocă această clauză, a unei obligaţii din tratatul respectiv sau a altor obligaţii faţă de celelalte părţi la tratat. în 1936, Turcia a revendicat revizuirea regimului demilitarizării strîmtorilor Mării Negre, stabilit prin Convenţia de la Lausanne (1923), invo-cînd c.r.s.s. Argumentele Turciei au fost următoarele: Liga Naţiunilor, sub a cărei autoritate trebuia să se asigure securitatea Turciei la Marea Neagră, pierduse mult din autoritatea ei internaţională; între marile puteri, mai ales între Franţa, Marea Britanie şi Japonia, ţări care trebuiau să garanteze Turciei securitatea, se iviseră puternice disensiuni; Japonia părăsise Liga Naţiunilor (1934), Italia se făcuse vinovată de agresiune împotriva Etiopiei şi se găsea în relaţii încordate cu Anglia şi Franţa. O asemenea schimbare a situaţiei internaţionale îndreptăţea Turcia să revendice revizuirea Tratatului de la Lausanne (1923). C.r.s.s. trebuie folosită cu respectarea strictă a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Ea nu trebuie să devină un mijloc abuziv şi arbitrar de nerespectare a tratatelor. Aplicarea c.r.s.s. constituie o excepţie de la principiul respectării întocmai a obligaţiilor internaţionale, fără de care nu poate fi asigurată legalitatea internaţională. Mijlocul licit de adaptare a tratatelor depăşite la realităţile noi ale vieţii internaţionale îl constituie tratativele, revizuirea tratatelor etc. V. şi pacta sunt servanda. clauza si omnes (în limba lat. „dacă toţi“), dispoziţie inserată într-un tratat internaţional multilateral în baza căruia statele-părţi se obligă să-i respecte prevederile, sau numai acele prevederi la care se referă clauza, numai dacă şi toate celelalte state contractante respectă prevederile tratatului (după caz, toate sau numai cele la care se referă clauza). Astfel, Tratatul (1867) încheiat între Anglia, Franţa, Rusia, Prusia, Olanda şi Belgia referitor la neutralitatea Luxemburgului conţinea c.s.o. prevă-zîndu-se că dacă una din aceste puteri nu ar respecta neutralitatea Luxemburgului, şi celelalte state contractante s-ar considera dezlegate de obligaţia de a-i respecta neutralitatea. Prin inserarea acestei clauze se urmăreşte de fapt să se împiedice obţinerea de avantaje unilaterale de către state terţe care, nefiind părţi la tratat, n-ar fi obligate să-i respecte prevederile. Prevăzută în mod curent în Convenţiile internaţionale care reglementau războiul, c.s.o. are tendinţa de a dispărea din practioa diplomatică. Astfel, Convenţia de la Geneva pri- vind victimele de război (1949) şi Convenţia tie la Haga (1954) pentru ocrotirea bunurilor culturale în caz de conflict armat au dispus, în esenţă, că prevederile convenţiilor în cauză rămîn în vigoare faţă de toate statele participante la ele, chiar şi faţă de o putere neparticipantă, dacă aceasta acceptă şi aplică aceste prevederi. V. şi clauza Martens. clauza valutară (în dreptul internaţional public), prevedere inserată într-un act încheiat între două state sau alte entităţi avînd capacitate de drept internaţional, urmărind asigurarea valorii unor pres-taţiuni statornicite în acel act în raport cu o anumită valută. Se recurge la această practică mai ales în timpuri de instabilitate a cursurilor valutare, a monedelor naţionale. C.v. stipulează că în cazul cînd între semnarea acordului şi efectuarea plăţii ar interveni modificări ale cursului valutei de plată, plata să se efectueze pe baza cursului valutei de plată faţă de o anumită altă valută, considerată de părţi ca mai stabilă şi precizată în contract. coaliţie (în dreptul internaţional), alianţa dintre două sau mai multe state tinzînd la realizarea unui anume scop, de natură temporară, general-politic sau militar. cobeligeranfă, situaţie în care se află un stat care participă la un conflict armat alături de alte state, împotriva unui inamic comun, fără a face parte din alianţa cu statele alături de care participă la lupte. în această situaţie se află, de regulă, statul care la începutul ostilităţilor luptă alături de un grup de state, iar apoi întoarce armele împotriva acestora. C. creează efecte pe planul răspunderii internaţionale, statul c. avînd dreptul să ia parte, alături de celelalte state beligerante, la încheierea păcii, să devină parte contractantă la tratatul de pace şi să beneficieze de reparaţii de război. în pofida efortului militar considerabil desfăşurat de România împotriva Germaniei hitleriste şi a aliaţilor săi după 23 aug. 1944, Conferinţa de pace de la Paris nu a recunoscut ţării noastre statutul de co-beligeranţă. cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii internaţionale, document elaborat de Comisia de drept internaţional a O.N.U. (1954) în care sînt dezvoltate principiile consacrate în statutul tribunalelor militare internaţionale de la Niirnberg şi Tokio. Nefiind aprobat de Adunarea Generală a O.N.U., din însărcinarea căreia a fost elaborat, codul a rămas în stadiu de proiect. cod de conduită, act internaţional care cuprinde principii şi norme de drept internaţional public, prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile state-îor în relaţiile lor reciproce. România socialistă a propus celei de-a XXX-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U. (1975) elaborarea şi adoptarea unui c. de c., care să cuprindă drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor, avînd un caracter universal. România propune ca în acest c. de c. să se prevadă următoarele drepturi fundamentale ale statelor: dreptul sacru aj fiecărui stat la existenţă liberă, la independenţă şi suveranitate naţională; dreptul inalienabil al fiecărui popor de a decide liber propria soartă, de a alege şi dezvolta liber sistemul său politic, economic şi social, conform voinţei şi intereselor sale, fără nici un amestec din exterior; egalitatea deplină în drepturi a tuturor COI) INTERNAŢIONAL statelor; dreptul fiecărui popor la dezvoltare şi progres, la exercitarea suveranităţii sale depline asupra resurselor sale naturale; dreptul inerent al fiecărui stat de a se apăra cu toate mijloacele împotriva oricărui atentat la adresa suveranităţii şi independenţei sale naţionale, inclusiv cu cele militare în cazul că este supus unei agresiuni armate; dreptul fiecărui stat de a participa, în condiţii de deplină egalitate, la examinarea şi rezolvarea problemelor internaţionale de interes comun; dreptul fiecărui stat de a avea acces deplin la cuceririle ştiinţei şi tehnicii; dreptul şi obligaţia statelor de a coopera între ele, în toate domeniile. Alături de aceste drepturi fundamentale. România a propus includerea în c. de c. şi a următoarelor obligaţii fundamentale ale statelor: obligaţia statelor de a nu interveni în treburile interne sau externe ale altor state, sub nici o formă, sub orice pretext şi în nici o circumstanţă; respectarea inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii teritoriale a fiecărui stat; obligaţia fiecărui stat de a milita pentru lichidarea totală a colonialismului; obligaţia statelor de a se abţine, în relaţiile internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei precum şi de la orice constrîngere de natură militară, politică, economică sau de altă natură, împotriva altui stat; obligaţia tuturor statelor de a reglementa toate diferendele dintre ele numai prin mijloace paşnice; obligaţia de a-şi îndeplini cu buna-credinţâ angajamentele internaţionale asumate în conformitate cu dreptul internaţional. Printre aceste obligaţii mai pot fi incluse în c. de c. următoarele: obligaţia statelor de a întări pacea şi securitatea internaţională; obligaţia statelor de a realiza dezarmarea generală şi totală a lor; obligaţia fiecărui stat de a promova progresul economic şi social propriu şi de a contribui la progresul celorlalte state. C. de c. propus de România ar contribui la o mai bună precizare a conţinutului principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public şi astfel ar fi o completare firească, organică a Cartei O.N.U., care enunţă doar în general aceste principii. De asemenea, el ar contribui la promovarea unor relaţii noi între state, cu adevărat democratice, şi la consolidarea securităţii statelor şi a legalităţii internaţionale. cod internaţional 1. Denumire atribuită fie în mod oficial, fie în practica elaborării unor convenţii internaţionale multilaterale, pentru a stabili un ansamblu complet şi sistematic de dispoziţii referitoare la o materie determinată (de ex.: Codul de drept internaţional privat adoptat la 20 febr. 1928, la Havana, de a IlI-a Conferinţă internaţională americană, denumit Codul lui Bustamante). 2. Titlu dat, uneori, unei culegeri de documente internaţionale referitoare la o materie determinată, prin care se sistematizează principalele reguli, principii şi proceduri referitoare la materia respectivă (de ex.: Codul internaţional al muncii, publicat de Biroul Internaţional al Muncii). 3. Denumire atribuită unui ansamblu de reguli stabilite prin acorduri internaţionale, în materie de comunicaţii (de ex.: Codul internaţional pentru transmiterea observaţiilor meteorologice — Codul Recca — pregătit de către O.M.M.). 4. Termen folosit în expresia: Cod de drept internaţional sau în expresii analoage, pentru a desemna expunerea sistematica, de obicei sub formă de articole, a unei anumite materii prezentată de specialisti în dreptul internaţional. 56 codificare, gruparea şi sistematizarea normelor privind o anumită materie a dreptului, în scopul asigurării unităţii acestor norme, a precizării conţinutului lor şi înlăturării eventualelor contradicţii dintre ele. C. dreptului internaţional are ca scop, pe lingă obiectivele arătate mai sus, şi crearea de norme noi, pe baza principiilor generale, fundamentale, promovînd astfel dezvoltarea progresistă a acestui drept. în timp ce în trecut normele dreptului internaţional erau stabilite mai ales de marile puteri, în prezent c. dreptului internaţional tinde să asigure participarea activă a tuturor statelor, mari, mijlocii şi mici, fără nici o deosebire, la opera de formulare si dezvoltare a instituţiilor şi normelor dreptului internaţional. C. este neoficială, ştiinţifica, atunci emu este opera jnoi savanţi sau institute ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, sau oficială, adică realizată de state de comun acord, în timp ce c. ştiinţifică nu este obligatorie pentru state şi pentru instanţele jurisdicţionale, c. oficială, făcîndu-se prin tratat, constituie o sursă a dreptului internaţional, cu toate efectele implicate de aceasta. C. poate fi parţiala, cînd cuprinde o ramură sau o parte a dreptului internaţional, sau generală, cînd cuprinde ansamblul acestui drept. în temeiul Cartei O.N.U. (art. 13, pct. 1, lit. a) Comisia de Drept Internaţional lucrează, începînd din 1947, la codificarea diferitelor părţi ale dreptului internaţional, scopul final urmărit fiind c. acestuia în ansamblul său. Sînt de semnalat cele patru convenţii privind codificarea dreptului mării, adoptate de Conferinţa de la Geneva (1958), actualmente în curs de a fi înlocuite prin Convenţia elaborată în cadrul Conferinţei O.N.U. asupra dreptului mării (UNCLOS III), care ar urma să-şi încheie activitatea în 1982: Convenţia cu privire la relaţiile şi imunităţile diplomatice, adoptată de Conferinţa de la Viena (1961); Convenţia cu privire la relaţiile consulare, adoptată de Conferinţa de la Viena (1963); Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, adoptată de Conferinţa de la Viena (1969); Convenţia cu privire la succesiunea statelor la tratate, adoptată la Viena (1978). Codificări parţiale ale dreptului internaţional au avut loc şi în secolul trecut: Congresul de la Viena (1815) a codificat regimul fluviilor internaţionale şi a realizat o codificare parţială a dreptului diplomatic: Congresul de la Paris (1856) a codificat unele norme ale războiului maritim; Conferinţa de la Geneva (1864) a codificat normele privind ajutorul datorat militarilor răniţi sau bolnavi; Convenţiile adoptate de Conferinţele de pace de la Haga (1899, 1907) au codificat legile şi obiceiurile războiului, precum şi mijloacele juridice de reglementare a diferendelor internaţionale; Protocolul de la Geneva (1925) a interzis folosirea în război a gazelor asfixiante şi a armelor bacteriologice; cele patru convenţii de la Geneva (1949) reglementează tratamentul prizonierilor de război, al răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, precum şi al populaţiei civile în caz de război. Carta Naţiunilor Unite (1945) codifică, în fond, principiile generale ale relaţiilor dintre state. Opera de c. a dreptului internaţional este abia la început. România militează pentru promovarea acestei opere, ia parte activă la înfăptuirea ei şi promovează numeroase iniţiative constructive in acest sens. coerciţiune (de la lat. coercere — „a ţine în li- 57 COMBATANT mite“). constrîngere. In dreptul internaţional c. poate fi: a) legitima (cînd are drept scop menţinerea activităţii statelor în limitele dreptului): b) ilicita (al cărui scop consta în silirea unui stat la o abdicare de la drepturile sale suverane, la o acţiune ilicita etc.). Actele consimţite de un stat sub acţiunea c. ilicite sînt nule — nu se mai aplica dictonul — coacta voluntas sed tamen voluntas (sau volenti non fit iniuria). Acţiunile făcute de un stat sub efectul unei c. licite (de ex.: ca rezultat al exercitării de către state a dreptului lor de autoapărare individuală sau colectivă) s"it licite, ca şi acţiunile licite de constrîngere (de ex.: actele de folosirea forţei de căţre Consiliul de Securitate al O.N.U. care sînt în conformitate cu Carta). coexistenta paşnică, concept elaborat în cadrul socialismului ştiinţific, ca expresie a realităţii lumii contemporane care este împărţită în state cu orîn-duiri sociale diferite, pentru a desemna menţinerea între ele a unor raporturi normale şi de respect reciproc. C.p. presupune eliminarea conflictelor armate dintre statele cu sisteme social-politice diferite şi cooperarea lor în diferite domenii, în condiţiile deplinei egalităţi în drepturi, a avantajului reciproc şi a respectării celorlalte principii fundamentale ale dreptului internaţional public. C. p. nu înseamnă încetarea luptei de clasa dintre proletariat şi burghezie şi nici a luptei ideologice dintre aceste clase, pe plan internaţional. C.p. are drept cîmp de aplicare relaţiile dintre statele cu sisteme social-politice deosebite. Principiile c.p. au fost afirmate în numeroase documente internaţionale, cum sînt: Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite; Declaraţia Conferinţei ţărilor Asiei şi Africii de la Bandung (1955): documentele Conferinţei statelor nealiniate de la Belgrad (1961); Carta Organizaţiei Unităţii Africane (1963) etc. în numeroase declaraţii bi- şi multilaterale ale statelor cu sisteme social-politice diferite sînt afirmate aceste principii (de ex.: declaraţiile comune încheiate la cel mai înalt nivel de R. S. România cu state nesocialiste). Un document internaţional important pentru realizarea c.p., a principiilor sale, este Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (1975). t'l reprezintă o bază politico-juridică a c.p. între statele cu sisteme social-politice diferite. semnatare ale acestui act. La de/\oltarea conceptului de c.p. o contribuţie remarcabilă şi-a adus Partidul Comunist Român, secretarul sau general şi preşedintele republicii, tovaraşul Nicolae Ceauşescu. In documentele de partid şi în cuvîntâ-rile secretarului general se subliniază că c.p. trebuie înţeleasa nu numai ca eliminarea războiului dintre statele cu sisteme sociale diferite şi reglementarea problemelor litigioase dintre ele pe cale paşnica, ci şi realizarea schimbului de valori materiale şi spirituale între aceste state. în raportul prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Congresul al XH-lea al P.C.R. se spune: „pornind de la realitatea împărţirii lumii în ţări cu orînduiri sociale diferite şi conştienta că această situaţie va continua să dăinuie o lungă perioadă de timp, România, acţionînd în spiritul coexistenţei paşnice, va lărgi raporturile economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale cu ţările capitaliste dezvoltate, cu toate statele lumii, fără deosebire de orînduire sociala, participînd activ la diviziunea internaţională a muncii, la schimbul mondial de valori”. în acest spirit, România socialistă dezvoltă raporturile sale economice cu ţările Pieţei comune, cu S.U.A., Japonia, cu ţările nealiniate şi neutre cu orînduiri diferite. Promovarea c.p. contribuie la consolidarea procesului de destindere din relaţiile internaţionale. coimperium, noţiune folosită uneori în doctrina dreptului internaţional spre a desemna situaţia în care două sau mai multe state exercită dominaţia lor asupra unui teritoriu străin. în acest sens s-a susţinut că între anii 1878 şi 1908 Bosnia şi Herţe-govina s-âr fi aflat sub c. Austro-Ungariei şi al Turciei. V. şi condominiu. colonie, teritoriu aflat sub dominaţia unui stat străin — metropola — care îi determină relaţiile internaţionale, îi impune legislaţia aplicabilă locuitorilor, de multe ori îl şi administrează direct, prin guvernatori şi funcţionari numiţi de conducerea metropolitană. După cel de-al doilea război mondial, majoritatea covîrşitoare a fostelor c. şi-a cucerit independenţa, actualmente avînd loc ultimele lupte pentru lichidarea completa a sistemului colonial al imperialismului. Dreptul internaţional contemporan, care consacră principiul autodeterminării popoarelor ca una din normele de bază ale legalităţii internaţionale, condamnă colonialismul, interzice statelor să dea ajutor statului colonialist, le cheamă să dea ajutor pe toate planurile poporului asuprit din colonie în lupta acestuia pentru cucerirea libertăţii şi independenţei naţionale. Poporul român, care a cunoscut multă vreme dominaţia străină şi a luptat secole de-a rîndul pentru cucerirea independenţei sale, este solidar cu lupta popoarelor pentru libertate şi independenţă, le ajută pe toate planurile, vâzînd în lichidarea completă şi definitivă a colonialismului o premisă indispensabilă a unei lumi mai bune, mai drepte. colonie naţională, expresie care defineşte persoanele de aceeaşi cetăţenie sau naţionalitate care locuiesc într-o ţară străină sau într-un oraş străin (de ex.: colonia română din S.U.A. sau din Viena). combatant (în dreptul internaţional), persoană care în timp de conflict armat participă la ostilităţi. C. se împart în două categorii: c. legali şi c. nelegali. Convenţia a IV-a de Ia Haga (1907) nu atribuia statut de c. legal decît la trei categorii de luptători: l)*ltoembrilor forţelor armate regulate care îndeplineau următoarele patru condiţii: a) de a avea în fruntea lor o persoană răspunzătoare pentru subordonaţii săi; b) a purta un semn distinctiv fix şi uşor de recunoscut de la distanţă; c) de a purta armele pe faţă; d) de a se conforma în operaţiile lor militare legilor şi obiceiurilor războiului; 2) Miliţiilor şi corpurilor de voluntari; 3) Populaţiei unui teritoriu neocupat care la apropierea inamicului lua spontan armele în mînă pentru a se apăra, fără să fi avut vreme sâ se organizeze. Convenţia a IlI-a de la Geneva (1949), reflectînd experienţa luptei de rezistenţa organizată de unităţile de partizani şi de forţele armate regulate care au luptat în cel de-al doilea război mondial sub ordinul unui guvern în exil sau cele ale unui guvern a cărui autoritate a fost redusă la o parte a teritoriului naţional, a conferit statut de c. legal şi altor categorii de luptători: membrilor forţelor armate care se reclamă că aparţin unui guvern sau autorităţi nerecunoscute de puterea deţinătoare şi membrii mişcărilor de rezistenţă organizată aparţinînd unei părţi în conflict şi acţionînd în afara sau în inte- COMERŢ CU COPII ŞI FEMEI 58 riorul propriului teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat. Tendinţa de a lărgi cercul c. s-a reflectat şi în Protocolul de la Geneva (1977) care a dat o nouă definiţie categoriei de c., pe care-1 identifică cu membrii forţelor armate, şi a stabilit cîteva reguli noi în acest sens. Elementele noi pe care le aduce Protocolul de la Geneva în reglementarea statutului c. sînt: a) autoriză statele să determine în mod independent această categorie, recu-noscîndu-le dreptul de a include aici întreaga populaţie activă a ţării; b) obligă c. să se distingă de populaţia civilă cînd iau parte la un atac sau la operaţii pregătitoare a unui atac. în condiţiile în care un c. înarmat, din cauza naturii ostilităţilor, nu poate să se distingă de populaţia civilă, el îşi conservă statutul de c. cu condiţia ca în astfel de situaţie să poarte armele deschis: a) în timpul fiecărui angajament militar; b) în timpul în care este expus vederii adversarului atunci cînd el ia parte la o desfăşurare militară ce precede lansarea unui atac la care trebuie să participe. C. legal căzut în puterea inamicului este prizonier de război. C. nelegali sînt persoane ce aparţin forţelor armate regulate şi care participă la război fără a purta uniformă sau poartă uniformă falsă. în această categorie se includ spionii, sabotorii şi mercenarii. Deşi c. ilegal este, în fapt, un instrument al statului beligerant, actele sale fiind imputabile statului în serviciul căruia se află, el este, în ce priveşte tratamentul aplicat de inamic, asimilat civilului. V. şi protecţia combatantului; mercenar; sabotor; spion» comerţ cu copii şi femei, delict de drept internaţional, care constă în recrutarea şi exportul de copii şi femei, acestea din urmă pentru a se îndeletnici cu prostituţia în alte ţări. în scopul combaterii c. cu c. şi f. au fost încheiate o serie de convenţii internaţionale (la traites des blanches). Primul act internaţional care interzice ademenirea şi exportarea femeilor şi copiilor sub 20 de ani a fost Aranjamentul internaţional în vederea asigurării unei protecţii eficace contra traficului criminal cunoscut sub numele de trafic cu albi (18 mai 1904). Ulterior au mai fost încheiate Convenţia internaţională relativă la reprimarea traficului cu albi (4 mai 1910), prin care statele semnatare se obligau să incrimineze acest gen de comerţ; Convenţia de la Geneva cu privire la reprimarea traficului cu femei şi copii (30 sept. 1921), statele angajîndu-se să ia măsurile legislative necesare pentru abolirea acestui gen de comerţ şi să-şi acorde reciproc asistenţă juridică; Convenţia de la Geneva pentru reprimarea traficului cu femei majore (11 oct. 1933), care extinde prevederile convenţiei din 1921 şi asupra comerţului cu femei majore, independent de faptul că ele şi-au dat ori nu consimţămîntul. După cel de-al doilea război mondial au mai fost semnate la Lake Succes (New York-1947) Protocolul amen-dînd Convenţia pentru reprimarea traficului cu femei şi copii şi protocolul din aceeaşi localitate (1949), amendînd Aranjamentul internaţional în vederea asigurării unei protecţii eficace contra traficului criminal, cunoscut sub numele de trafic cu albi. comerţ cu inamicul, activitate de vînzare-cumpă-rare interzisă în timp de conflict armat între statele beligerante şi cetăţenii Acestora; statelor neutre, în schimb, le este, în principiu, permis comerţul cu statele beligerante. Neutrilor le este interzisă vînzarea de arme sau materiale de război statului agresor, fiindu-le în schimb permisă vînzarea lor către statul victimă a agresiunii. Navele aparţinînd statelor neutre sau cetăţenilor acestor state pot transporta mărfuri destinate beligeranţilor cu condiţia ca acestea să nu fie susceptibile a fi utilizate în operaţiunile militare. V. şi contrabandă de război. comisar (în relaţiile internaţionale) 1. Persoană cu atribuţii administrative sau tehnice, de multe ori membru, în calitate de expert, în delegaţii pentru negocierea unor probleme speciale internaţionale (pregătirea unui tratat, delimitarea unei frontiere etc.). 2. Persoană învestită printr-un act internaţional cu o funcţie guvernamentală (de ex.: funcţia dc c. creată (1954) pentru teritoriul Sarre (Saar) prin Acordul franco-german). 3. Unii funcţionari internaţionali poartă titlul de „înalt comisar“ (de ex.: înaltul comisar al O.N.U. pentru refugiaţi). 4. Reprezentanţii diplomatici ai Commonwealth-ului britanic acreditaţi în ţările acestuia se numesc „înalţi comisari“ şi au rang de ambasador. Comisia de Drept International a O.N.U. (C.D.I.), organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. înfiinţat la 21 nov. 1947 prin rezoluţia 174/11 avînd drept atribuţii principale codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional. Activitatea Comisiei este reglementată printr-un statut adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. Cei 25 de membri ai C.D.I. aleşi pe o durată de cinci ani îşi îndeplinesc sarcinile în calitate de specialişti. Condiţiile de alegere a membrilor acestei comisii cer ca ei să fie personalităţi competente în materia dreptului internaţional, un stat neputînd avea decît un singur participant. Cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. a propus revizuirea programului de lucru al C.D.I., astfel ca accentul să se pună pe examinarea posibilităţilor de dezvoltare şi codificare a principiilor noi de drept internaţional. în sesiunea a XVI-a a Adunării Generale s-a fixat programul lucrărilor C.D.I. privind codificarea regulilor privitoare la tratate, la răspunderea statelor, examinarea problemelor referitoare la succesiunea statelor şi guvernelor, precum şi problema codificării principiilor coexistenţei paşnice, în sesiunile anuale ţinute începînd din anul 1949, Comisia a elaborat o serie de lucrări, printre care se numără: Proiectul de declaraţie asupra drepturilor şi obligaţiilor statelor pe plan internaţional; Proiectul de convenţie pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, pe baza căruia s-a elaborat Convenţia din 1948; principiile dreptului internaţional atestate de statutul Tribunalului internaţional de la Nurnberg; Proiectul de articole privind dreptul mării, pe baza căruia s-au elaborat patru convenţii (referitoare la: marea teritorială şi zona contiguă, marea liberă, platoul continental şi conservarea resurselor biologice în marea liberă), aprobate de Conferinţa de la Geneva (1958); Proiectul privitor la relaţiile şi imunităţile diplomatice, care a stat la baza Convenţiei de la Viena (1961) şi Proiectul privind responsabilitatea internaţională a statelor; Proiectul privind dreptul tratatelor, succesiunea statelor la tratate etc. O preocupare deosebită a C.D.I. a constituit-o, de asemenea, rezervele la convenţiile multilaterale, definiţia agresiunii, naţionalitatea, inclusiv apatridia. 59 în unele privinţe lucrările C.D.I. nu au putut trece de faza discuţiilor, alteori nu au reuşit să dea, prin formulările adoptate, o bază acceptabilă pentru deciziile Adunării Generale a O.N.U. şi ale statelor (de ex.: Codul crimelor împotriva păcii, procedura arbitrală ş.a.). Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj a O.U.A., organism creat în baza articolului 19 din Carta Organizaţiei Unităţii Africane în vederea reglementării paşnice a diferendelor dintre statele membre. Regulile de funcţionare a Comisiei au fost definite prin Protocolul aprobat (1964) de conferinţa şefilor de state şi guvern. Conform Protocolului, Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj este alcătuită din 21 de membri, aleşi pentru o perioadă de cinci ani de Adunarea şefilor de state şi de guverne la propunerea statelor membre. Comisia este condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, care alcătuiesc biroul. Biroul este singurul organ care funcţionează permanent, restul membrilor întru-nindu-se după necesităţi. Competenţa Comisiei se extinde numai la diferendele dintre statele membre ale O.U.A., sesizarea sa puţind fi facută atît de statele-părţi la diferend sau de cele interesate în diferend, cît şi de anumite organe ale O.U.A. Recursul la Comisie este facultativ, statele avînd libertatea să recurgă sau să nu recurgă la ea pentru soluţionarea diferendelor dintre ele, precum şi libertatea de a-şi alege oricare dintre cele trei mijloace preconizate — mediere, conciliere sau arbitraj. în cazul mediaţiunii, sarcina mediatorilor este de a reconcilia opiniile şi pretenţiile părţilor, prin propuneri (scrise) sugerate de ei. Acceptarea sugestiilor este facultativă; ea se consemnează într-un protocol de aranjamente încheiat între părţile în litigiu. Concilierea în sistemul O.U.A. se realizează de un consiliu de conciliatori, care funcţionează atît ca o comisie de anchetă, cît şi ca o comisie de conciliere, încercînd să realizeze un acord între părţi. Procedura arbitrală se realizează de un tribunal, care judecă diferendele supuse de părţi în baza unui compromis. Tribunalul judecă în baza tratatelor încheiate între părţi, a dreptului internaţional, a Cartei O.U.A., a Cartei O.N.U. şi, dacă părţile sînt de acord, ex aequo et bono. Comisia dezarmării a Naţiunilor Unite, organism creat de Adunarea Generală a O.N.U., constituit din membrii Consiliului de Securitate, inclusiv Canada. Principal organ de negocieri în domeniul dezarmării, Comisia pregătea propuneri vizînd realizarea unui tratat sau a unor tratate pentru reglementarea, limitarea şi reducerea echilibrată a tuturor armamentelor, eliminarea tuturor armamentelor care puteau fi folosite ca arme de distrugere în masă, interzicerea armelor atomice şi folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice. Comisia dezarmării urma sâ raporteze asupra activităţii sale atît Consiliului de Securitate cît şi Adunării Generale a O.N.U. Ulterior, dintre membrii Comisiei a fost desemnat un subcomitet din care făceau parte reprezentanţi ai Angliei, Canadei, Franţei, S.U.A. şi U.R.S.S. După cîţiva ani de negocieri sterile, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărît (1957) lărgirea numărului de membri ai Comisiei cu 14 state, iar în 1958 s-a hotărît ca din aceasta să facă parte toate statele membre ale O.N.U. Totuşi, rolul Comisiei s-a diminuat constant (între 1958 şi 1977 a ţinut doar două sesiuni). Adunarea Gene- COMISIA DUNĂRII i rală a O.N.U., întrunită în 1978 în sesiune specială pentru a examina problemele dezarmării, a hotărît înfiinţarea unui nou organism, purtînd aceeaşi denumire dar avînd o altă structură şi alte servicii. Noua comisie este un organ deliberativ al Adunării Generale a O.N.U. cu rolul de a examina diferite probleme vizînd dezarmarea şi de a face recomandări. în legătură cu acestea, de a da curs hotărîrilor şi recomandărilor sesiunii speciale a Adunării Generale a O.N.U. Comisia drepturilor omului, organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social al O.N.U., creat în baza art. 68 din Carta Naţiunilor Unite în iun. 1946, cu scopul „de a facilita tuturor, fără discriminare de rasă, sex, limbă sau religie, accesul la drepturile omului şi libertăţile fundamentale*4. C.d.o., compusă din reprezentanţii a 32 de state membre, aleasă de Consiliul Economic Social pe trei ani, se reuneşte în fiecare an timp de 4-5-6 săptămîni. Comisia efectuează studii, pregăteşte recomandări de proiecte de convenţii internaţionale privind drepturile omului; îndeplineşte, de asemenea, anumite sarcini speciale încredinţate de Consiliul Economic şi Social; anchetează reclamaţiile privind violările drepturilor omului şi examinează comunicările relative la aceste violări. Comisia cooperează strîns cu toate celelalte organe ale O.N.U. competente în domeniul drepturilor omului. C.d.o. a creat o serie de organe subsidiare, printre care subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii şi a protecţiei minorităţilor, Comitetul special de rapoarte periodice asupra drepturilor omului, grupul special de experţi din Africa Australă şi alte grupuri de lucru însărcinate cu misiuni speciale. Comisia Dunării, organism creat prin Convenţia de la Belgrad (1948), cu privire la regimul navigaţiei pe Dunăre. Este constituită din reprezentanţii următoarelor state dunărene: Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, Ungaria şi U.R.S.S. La sesiunile Comisiei sau la reuniunile de experţi ai statelor membre participă, fără drept de vot, experţi ai Ministerului de Transport al R. F. Germania. Sediul Comisiei este la Budapesta. Comisia adoptă recomandări sau, după caz, hotărîri care sînt puse în aplicare potrivit legislaţiei interne a fiecărui stat membru. Atribuţiile Comisiei sînt fixate de art. 8 al Convenţiei: 1) Supraveghează îndeplinirea prevederilor Convenţiei; întocmeşte, pe baza propunerilor şi proiectelor statelor riverane, planul general şi bugetele de cheltuieli pentru principalele lucrări legate de îmbunătăţirea navigaţiei; 2) Se consultă cu ţările dunărene în diferite probleme ale navigaţiei; 3) Stabileşte un sistem unitar de navigaţie; 4) Unifică drepturile de supraveghere şi control fluvial, coordonează serviciile hidro-me-teorologice pe Dunăre, publică îndrumări pentru navigaţie, hărţi de navigaţie, ghiduri etc. Comisia nu are putere legislativă sau jurisdicţională; infracţiunile cu privire la regulile de navigaţie sînt sancţionate de organele statelor riverane. Diferendele dintre statele semnatare ale Convenţiei cu privire la aplicarea sau interpretarea ei sînt supuse unei comisii de conciliere. Aceasta este formată din cîte un reprezentant al fiecărei părţi în litigiu şi un membru desemnat de preşedintele comisiei, dintre cetăţenii unui stat care nu este parte în diferend. Comisia are personalitate juridică, iar membrii şi COMISIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI funcţionarii ei se bucură de imunitate diplomatică. Comisia europeană a drepturilor omului, organism creat cu scopul de „a asigura respectul angajamentelor rezultînd pentru înaltele Părţi Contractante" din Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 19). Comisia se compune dintr-un număr egal de membri cu acela al Părţilor Contractante (21). Membrii Comisiei sînt aleşi de Comitetul Miniştrilor din Consiliul Europei de pe o listă întocmită de Biroul Adunării Consultative pe baza propunerilor făcute de fiecare grup de reprezentanţi ai Părţilor Contractante. Aleşi pentru o perioadă de şase ani, membrii Comisiei statuează cu titlu individual, ceea ce, principial, le asigură o independenţă faţă de ţările de origine. Comisia îşi are sediul la Strasbourg iar procedura sa se desfăşoară cu uşile închise. Competenţa Comisiei se apreciază după patru criterii: geografic, după obiectul unei cauze, în timp, şi în raport cu statul pus în cauză. Astfel, Comisia este competentă să judece: 1) Toate faptele survenite în sfera de jurisdicţie a Părţilor contractante (inclusiv în teritoriile dependente şi coloniale); 2) Orice violare a unuia din drepturile recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele adiţionale 1 şi IV; 3) Toate faptele posterioare intrării în vigoare a Convenţiei (adică după 1953). Comisia poate să judece atît cauzele introduse de statele membre, cît şi plîngerile ce provin de la o persoană fizică, de Ia o organizaţie neguvernamentală sau de la un grup de particulari, cu condiţia ca statul pus în cauză să fi recunoscut printr-o declaraţie expresă competenţa Comisiei de a putea judeca astfel de cereri individuale. (Din cele circa 400 de cauze judecate de Curte pînă la 31 dec. 1981, numai 12 au fost introduse de state.) Procedura în faţa Comisiei comportă două faze: examinarea admisibilităţii cererii şi examinarea în fond a unei cereri declarate admisă. în această ultimă fază Comisia încearcă reglementarea amiabilă a afacerii printr-o tentativă de conciliere. Dacă o asemenea tentativă eşuează, Comisia redactează un raport în care constată faptele şi formulează un aviz în sensul de a şti dacă faptele constatate constituie sau nu din partea statului incriminat o violare a Convenţiei. Raportul Comisiei, facultativ pentru părţi, are un caracter confidenţial; el poate fi publicat numai dacă afacerea este adusă în faţa Curţii europene a drepturilor omului, dacă Comitetul Miniştrilor decide astfel, sau, în ipoteza excepţională, cînd Comisia decide astfel după retragerea unei cereri declarată admisă. Raportul conţi-nînd avizul Comisiei constituie punctul de plecare a unei noi proceduri care, de astă dată, va duce la o decizie cu caracter obligatoriu. Raportul este prezentat Comitetului Miniştrilor din Consiliul Europei. Două situaţii pot apărea: I) Cauza poate fi deferită Curţii europene a drepturilor omului de către Comisie sau de către un stat interesat; 2) Dacă ea nu a fost deferită Curţii într-un termen de trei luni, Comitetul Miniştrilor este competent să decidă asupra cauzei. V. şi Curtea europeană a drepturilor omului; Convenţia europeană a drepturilor omului. Comisia Europeană a Dunării, organism creat prin Tratatul de la Paris (1856), alcătuit din reprezentanţii Angliei, Franţei, Prusiei şi Sardiniei (ţări neriverane), la care se adăugau şi reprezentanţii a 60 trei ţări riverane: Rusia, Turcia, Austria. Principala sarcină a comisiei consta în: proiectarea şi asigurarea executării lucrărilor de dragare a locurilor invadate de nisipuri; degajarea obstacolelor care impietau asupra navigaţiei; menţinerea în stare de navigaţie permanentă a Dunării maritime. Prin Tratatul de la Paris (1856) şi celelalte tratate ulterioare, C.E.D. i s-au conferit următoarele atribuţii: 1) Legislative: elaborarea regulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială la gurile Dunării (art. 7 al Actului Public din 1856), precum şi de la gurile Dunării pînă la Porţile de Fier (art. 55 al Tratatului de la Berlin din 1878); 2) Judecătoreşti (art. 153 şi 154 din Regulamentul de navigaţie): a) judecarea, în primă instanţă, a contravenţiilor săvîrşite pe Dunăre; b) judecarea apelului împotriva acestor hotărîri, fără drept de recurs; 3) Administrative: a) stabilirea şi perceperea taxelor de la vasele în trecere pe Dunăre, pentru acoperirea cheltuielilor de amenajare şi întreţinere a fluviului (art. 16 al Tratatului de la Paris din 1856); 4) Imunităţi şi privilegii: a) C.E.D. se bucura de neutralitate atît în timp de pace cît şi în timp de război (art. 21 al Actului Public din 1856); b) personalul tehnic şi administrativ al C.E.D. se bucura de imunitate (art. 70 al Tratatului de la Londra din 1871); c) C.E.D. avea pavilion propriu (art. 8 al Actului adiţional din 1881); d) C.E.D. se bucura de imunitate fiscală. După primul război mondial, regimul navigaţiei pe Dunăre a fost reglementat prin Convenţia de la Paris (1921). S-au înfiinţat două comisii internaţionale de supraveghere: Comisia Internaţională a Dunării şi Comisia Europeană a Dunării. C.E.D. a fost formată din reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi României, pentru Dunărea maritimă. Aşa-numitul „statut definitiv* al Dunării (1921) a suferit modificări în 1938, cînd a fost încheiată Convenţia de la Sinaia. Principalele atribuţii ale C.E.D. au fost transferate autorităţilor româneşti. Acordul de la Bucureşti (1939) a modificat componenţa C.E.D., prin includerea, în această comisie, a Germaniei. După al doilea război mondial, Conferinţa de la Paris (1946) a hotărît convocarea unei conferinţe internaţionale pentru reglementarea regimului de navigaţie pe Dunăre. Pe baza hotărîrii Conferinţei de pace de la Paris a fost convocată Conferinţa de la Belgrad (1948), care a adoptat Convenţia asupra regimului navigaţiei pe Dunăre. V. şi Comisia Internaţională a Dunării; Dunărea, regimul juridic. Comisia Internaţională a Dunării, organism creat prin Tratatul de la Versailles (1919) şi Convenţia de la Paris (1921), format din reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi ai ţărilor riverane, pentru Dunărea fluvială (de la Ulm la Brăila). ‘Comisia avea sediul la Bratislava. între sarcinile sale se numărau cele vizînd aplicarea prevederilor regimului de navigaţie pe Dunăre consacrat prin Tratatul de la Versailles (1919) şi prin Convenţia internaţională a Dunării (1921). Conferinţa de la Viena (1940) a hotărît dizolvarea C.I.D. şi înfiinţarea a două noi organisme: Consiliul Dunării fluviale şi Comitetul special al Consiliului Dunării fluviale. La Conferinţa de la Paris (1946) s-a hotărît convocarea unei conferinţe internaţionale pentru reglementarea regimului de navigaţie pe Dunăre. Tratatele de pace (1947) semnate de statele din Coaliţia antifascistă, cu Bulgaria, România şi Ungaria au 61 consacrat principiul libertăţii de navigaţie pe Dunăre, fără sâ prevadă restabilirea vechiului regim internaţional de navigaţie aplicat acestui fluviu. Pe baza hotărîrii Conferinţei de pace de la Paris (1946) a fost convocată Conferinţa de la Belgrad (1948) care a adoptat Convenţia asupra regimului navigaţiei pe Dunăre. V. şi Comisia Europeană a Dunării; Dunărea, regimul juridic. Comisia pentru armamente convenţionale a Naţiunilor Unite, organism creat la 13 febr. 1947 de Consiliul de Securitate al O.N.U. avînd ca sarcini elaborarea de propuneri privind reglementarea generală şi reducerea armamentului şi forţelor armate, precum şi măsuri practice şi efective de control. Din fuziunea sa cu Comisia pentru Energia Atomică a Naţiunilor Unite, în 1952 s-a născut Comisia dezarmării a Naţiunilor Unite. Comisia pentru energia atomică a Naţiunilor Unite (United Nations Atomic Energy Commission — U.N.A.E.C.), primul organism de negociere în problema dezarmării, creat de Adunarea Generală a O.N.U. la 24 ian. 1946. Sarcina principală a acestui organism era de a face recomandări şi propuneri în vederea eliminării armelor nucleare din arsenalele statelor. El trebuia sâ se ocupe, totodată, de toate problemele ce decurgeau din descoperirea energiei atomice. Proiectele de planuri prezentate în acest sens de S.U.A. şi U.R.S.S. (planul Baruch, planul GromîkQ ş.a.) în cadrul comisiei au fost succesiv respinse, aceasta ajungînd în impas. La 11 ian. 1952, Adunarea Generala a O.N.U. a hotărît dizolvarea U.N.A.E.C. comisie (în dreptul internaţional), denumire dată unui grup de oameni desemnat din membrii unui colectiv mai mare (de ex.: plenul unei conferinţe internaţionale; Adunarea Generală a O.N.U. etc.) spre a îndeplini anumite activităţi sau sarcini speciale. în unele cazuri c. poate fi constituită de reprezentanţii a numai două state, spre a răspunde unor sarcini speciale (de ex.: c. pentru bornarea, demarcarea sau redemarcarea frontierei; pentru examinarea împrejurărilor în care s-a produs un incident de frontieră etc.). De cele mai multe ori, activitatea c. este supusă, spre hotârîre sau spre luare de cunoştinţă, celor ce au desemnat-o. De regulă c. nu are de hotărît fondul problemelor. comisie internaţională de anchetă, mijloc auxiliar de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, care constă în verificarea de către persoane particulare sau de către organele desemnate în comun de părţile litigante ori de către o organizaţie internaţională a aserţiunilor părţilor şi în lămurirea unor probleme de fapt (uneori şi de drept), concluziile desprinse ca urmare a anchetei întreprinse avînd un caracter facultativ pentru părţile în litigiu. Obiectul c.i. de a. este limitat la litigii, de regulă minore, determinate de divergenţe de apreciere asupra unor chestiuni de fapt. Declanşarea mecanismului c.i. de a. este precedată de încheierea junei înţelegeri speciale, în cuprinsul căreia sînt stipulate categoriile de fapt ce urmează a fi lămurite, componenţa c.i. de a., termenul de alcătuire al acesteia, împuternicirile membrilor (de a efectua audieri, deplasări, expertize etc.), statutul membrilor c.i. de a., obligaţiile acestora, obligaţiile părţi- COMISIE INTERNAŢIONALĂ DE ANCHETĂ f lor aflate în litigiu (de a pune la dispoziţie materiale, date, de a înlesni deplasările membrilor c.i. de a., de a facilita audienţele, expertizele, consultările) etc. C.i. de a. sînt alcătuite din persoane particulare care acţionează cu titlu oficial (cîte unul din fiecare stat litigant, plus un terţ). în afară de comisari sau asesori, părţile litigante au dreptul să numească în c.i. de a. agenţi speciali, cu misiunea de a le reprezenta şi a servi drept mijlocitori între ele şi comisie, să însărcineze consilieri şi avocaţi, care să le apere interesele în faţa comisiei. Astfel constituite c.i. de a. au rolul de a stabili materialitatea faptelor pentru a crea premisele în vederea ajungerii la înţelegere, fără însă a fi împuternicite să se pronunţe în vreun fel asupra responsabilităţilor uneia din părţi, care se degajă din analiza obiectivă a faptelor. C.i. de a., ca mijloc paşnic de reglementare, au fost create pentru prima dată la sfirşitul secolului trecut, prin Convenţia de la Haga (1899). Datorită rezultatelor obţinute de această procedură în reglementarea unor diferende, prima Convenţie de la Haga (1907) îi consacră un spaţiu mult mai larg, perfecţionîndu-i, mai ales, procedura, care s-a impus în forma sa clasică, în practica internaţională şi în sistemul Societăţii Naţiunilor. în baza art. 12 şi 15, par. 1 şi 2, Consiliul Societăţii funcţiona în calitatea de c.i. de a. în cazul apariţiei unui diferend susceptibil a antrena o ruptură, ele (părţile) urmau a-1 supune fie procedurii arbitrale, fie examinării Consiliului (art. 12). în acest caz, Secretarul general putea lua, în numele Consiliului, orice dispoziţie „în vederea efectuării unei anchete şi a unei examinări complete" (art. 15 par. 2). C.i. de a. au fost incluse şi în sistemul Cartei Naţiunilor Unite (art. 33). Organul împuternicit de Cartă a efectua anchete este Consiliul de Securitate. El poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni între naţiuni sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă continuarea diferendului sau situaţiei ar putea primejdui menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 34 din Carta O.N.U.). Abia după constatările c.i. de a., şi în funcţie de acestea urmează să se recurgă la un mijloc de reglementare paşnică adecvat. Astfel, în' sistemul Cartei O.N.U. ancheta internaţională nu este decît o metodă pregătitoare, un preludiu al unei reglementări. Numeroase organizaţii internaţionale, instituţii specializate (O.I.M., O.M.S., I.M.C.O. ş.a.) şi organizaţiile regionale (O.U.A., O.S.A. etc.) au prevăzut, direct sau indirect, ancheta printre mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. Problema metodelor de stabilire a faptelor în cazul unor diferende între state a fost dezbătută şi la O.N.U. Statele occidentale, iniţiatoare a acestei dezbateri, preconizau crearea unui organ permanent, în atribuţiile căruia urma să intre lămurirea laturii faptice a diferendelor ce s-ar ivi între ele. Deşi lipsită pînă în prezent de o largă aplicare practică, ancheta internaţională este unul din instrumentele care poate avea un rol însemnat în pregătirea soluţionării diferendelor dintre state, în primul rînd, ea este un mijloc de întîrziere a declanşării conflictelor. în al doilea rînd, raportul anchetatorilor poate oferi elemente care să convingă părţile să-şi soluţioneze diferendul cu tact şi în condiţii de calm. Fiind limitată numai la examinarea faptelor şi la întocmirea unui raport, c.i. de a. a avut un rol limitat; ele nu furnizează părţilor decît materiile brute din care acestea trebuie să COMISIE INTERNAŢIONALA DE CONCILIERE 62 construiască edificiul înţelegerii comune. V. şi ancheta internaţională. comisie internaţională de conciliere, mijloc paşnic de reglementare a litigiilor dintre state ce constă în examinarea diferendului de către un organ prestabilit (sau stabilit după izbucnirea conflictului), alcătuit din particulari numiţi dintre persoanele agreate de state care, deliberînd după o procedură contradictorie, în absenţa părţilor, le propun o soluţie neobligatorie. C.i. de c. sînt alcătuite, de regulă, din cinci membri: cîte doi desemnaţi de fiecare parte (unul dintre naţionali, iar altul dintre cetăţenii unui stat terţ), al cincilea, preşedintele, este desemnat de cele două părţi de comun acord. Uneori, c.i. de c. cuprind numai trei membri. C.i. de c. se pot constitui fie imediat ce tratatul prin care s-a convenit recurgerea la conciliaţiune a intrat în vigoare, fie după ivirea unui litigiu concret. Procedura c.i. de c. cuprinde două faze: ascultarea părţilor şi administrarea de probe. în atribuţiile acestor comisii intră: examinarea probelor de fapt şi verificarea aserţiunilor părţilor (funcţionează în acelaşi timp ca o comisie internaţională de anchetă); deliberarea şi formularea concluziilor, fără participarea directă a părţilor în cauză; întocmirea raportului în care examinează şi apreciază faptele litigioase (poate da părţilor un sfat asupra modului în care ar putea fi tranşat diferendul). Recomandările sau avizele sale, adoptate cu majoritate de voturi, sînt facultative; ele nu constituie de-cît o propunere, a cărei acceptare sau respingere depinde exclusiv de voinţa părţilor. în forma sa clasică, procedura concilierii internaţionale impunea în sarcina statelor obligaţia de a nu recurge la forţă pînă cînd comisia nu şi-a depus raportul şi încă un timp după depunerea lui. Astfel, concilierea constituie un moratoriu de război, un procedeu prin care se cîştigă timp. în prezent, obligaţia statelor de a nu recurge la forţă izvorăşte din norme imperative de drept internaţional. Apărută în anii imediat următori Conferinţelor de la Haga (1899 şi 1907), concilierea internaţională a cunoscut o rapidă perfecţionare (printr-o detaşare din ancheta internaţională). Prima formă mai evoluată se găseşte în Tratatele Bryan şi Knox. Ulterior, ea a făcut obiectul a numeroase tratate bi- şi multilaterale. De o mare atenţie s-au bucurat c.i. de c. în cadrul Societăţii Naţiunilor, care dorea să facă din ele instituţii internaţionale de prim ordin. La 22 sept. 1922 o rezoluţie a Adunării recomanda statelor procedura concilierii, oferindu-le în acest scop un „Regulament model“. La cea de-a IX-a sesiune a sa (1938), Adunarea a adoptat Actul general privitor la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, al cărui capitol 3 reglementa c.i. de c. El prevedea două categorii de c.i. de c.: permanente (prestabilite) şi speciale (înfiinţate ad-hoc). Competenţa c.i. de c. era recunoscută, în principiu, pentru toate categoriile de diferende. Hotârîrile, neobligatorii pentru părţi, se adoptau cu votul a 2/3 din numărul membrilor săi. Actul general de conciliere, arbitraj şi reglementare judiciară semnat la 21 mai 1929 de statele Micii înţelegeri prevedea, ca şi Actul general din 1928, două categorii de c.i. de c.: permanente şi speciale, ambele avînd o largă competenţă. Ele puteau fi sesizate pentru o largă arie de diferende: juridice (pentru care părţile puteau, de comun acord, şi prealabil oricărei acţiuni judiciare sau arbitrale să recurgă la conciliere); ne- juridice (pentru care concilierea era obligatorie). în ciuda numeroaselor tratate de conciliere, procedura, ca atare, nu a avut în practică decît o aplicare mai puţin decît modestă, numărul diferendelor supuse c.i. de c. fiind foarte mic. Cauza constă în caracterul excesiv de tehnic al procedurii, în alunecarea sa. spre arbitraj. Neajunsul tehnicizării a fost accentuat şi de numeroasele rezerve pe care le conţineau tratatele de conciliere. Institutul de drept internaţional, în sesiunea sa de la Salzburg (1959—1961), a încercat să detehnicizeze această procedură, punînd accentul pe caracterul său de negocieri. O încercare de revitalizare a c.i. de c. a avut loc şi la Conferinţa de la Viena (1968—1969) privind dreptul tratatelor. Militînd pentru stingerea focarelor de încordare şi conflict, pentru soluţionarea pe cale paşnică, într-un cadru democratic a problemelor litigioase, România a iniţiat o serie de acţiuni, ce îşi au izvoarele în documentele noastre de partid şi care vizează consolidarea eficacităţii mijloacelor paşnice de reglementare, inclusiv a c.i. de c. Printre acestea se numără propunerea din 1975 privind crearea unei comisii permanente a Adunării Generale a O.N.U. care să îndeplinească funcţii de mediere şi conciliere. V. şi concilierea internaţională. comisie mixtă (în tehnica relaţiilor internaţionale), denumire dată unor colective formate din reprezentanţii celor două sau, după caz, mai multe state, avînd drept sarcină rezolvarea unor probleme concrete în cadrul şi pe baza prevederilor înţelegerii dintre statele în cauză. C.m. se compun dintr-un număr egal de reprezentanţi ai acestor state, se reunesc la cererea şi în modurile prevăzute în convenţia de bază, avînd, după caz, sarcina să investigheze faptele care au dus la anumite incidente (de ex.: c.m. de frontieră), să rezolve prin bună înţelegere litigiile şi diferendele, iar dacă aceasta s-ar dovedi a nu le fi cu putinţă, să refere statelor pe care le reprezintă, pentru ca problema respectivă să fie rezolvată pe cale diplomatică. De o deosebită utilitate sînt c.m. create în cadrul înţelegerilor de colaborare internaţională tehnică şi comercială. România, care militează cu consecvenţă pentru promovarea în relaţiile internaţionale a colaborării între state, promovează instituţia şi tehnica c.m. atît în problemele frontaliere, cît şi în cele privind colaborarea şi cooperarea comercială, tehnică, ştiinţifică etc. Un exemplu în această privinţă îl constituie C.m. româno-iugoslavă pentru Porţile de Fier, creată pe baza acordurilor încheiate între cele două state pentru realizarea şi menţinerea în funcţiune a sistemului hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier“ comisie mixtă de arbitraj, organ arbitrai alcătuit dintr-un număr impar de membri: 3—5, cîte unul, respectiv doi pentru fiecare parte în litigiu, plus un supraarbitru. Aceste comisii îşi au originea în Tratatul Jay dintre S.U.A. şi Marea Britanie (1794). Eficacitatea lor a fost relativ redusă, fiind înlocuite cu tribunale arbitrale. comisie rogatorie (de la cuvintele lat. committere — a da o însărcinare — şi rogare — a ruga), mandatul încredinţat sub formă de rugăminte de către un organ judiciar al unui stat, organului judiciar din alt stat sau unui organ de poliţie judiciară de a proceda la efectuarea unui act de investigaţie, de înştiinţare sau într-un alt mod legat de mersul 63 COMMON^VEALTH normal al activităţii judiciare. Pot face obiectul c.r., între altele: citarea sau audierea de martori; angajarea şi ascultarea unor experţi; interogarea unui învinuit; percheziţionarea şi ridicarea unor obiecte; cercetarea la faţa locului (descindere); remiterea unor obiecte, în special a unor documente; remiterea unui arestat; căutarea şi stabilirea identităţii unei persoane; informaţii asupra unor persoane (de ex.: adnotările din anumite registre de stare civilă, judiciare); executarea unei sentinţe penale. Cererea de c.r. poate fi transmisă pe cale diplomatică, consulară sau direct de la instanţa interesată către instanţa corespunzătoare din celălalt stat. R.S. România se pronunţă în principiu pentru calea diplomatică, întrucît este cea mai indicată de a preveni o nesocotire a principiilor fundamentale ale relaţiilor şi legalităţii internaţionale — respectul suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne ale statului etc. comitas gentium v. curtoazia internaţională. Comitetul celor zece state pentru dezarmare, organism creat în 1959 în urma hotărîrii miniştrilor de externe ai Marii Britanii, Franţei, S.U.A. şi U.R.S.S. pentru negocieri în domeniul dezarmării. A fost alcătuit în concepţia blocurilor din zece state: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, U.R.S.S., Marea Britanie, Canada, Franţa, Italia şi S.U.A. Scopul Comitetului era de a pune în aplicare rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 20 nov. 1959 cu privire la dezarmarea generală şi totală, elaborînd în acest sens măsuri concrete. In-terpretîndu-se în mod diferit sarcinile acestui organ de către statele sale membre, nu s-a putut ajunge la rezultatele scontate. La 27 iun. 1960 statele socialiste şi-au întrerupt participarea la lucrările Comitetului, aducînd problema dezarmării în dezbaterea Adunării Generale a O.N.U. Ulterior, printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. s-a creat Comitetul celor 18 state pentru dezarmare. Comitetul celor 18 state pentru dezarmare, organism de negocieri în problema dezarmării, creat în urma acordului realizat între U.R.S.S. şi S.U.A., în locul Comitetului celor 10 state pentru dezarmare, pe baza concepţiei de bloc. Din Comitet făceau parte state din N.A.T.O., din Tratatul de la Varşovia şi state nealiniate: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, U.R.S.S., Marea Britanie, Canada, Franţa, Italia, S.U.A., Birmania, Brazilia. Egipt, Etiopia, India, Mexic, Nigeria şi Suedia. Franţa a refuzat să participe la lucrările Comitetului. în 1969, Comitetul şi-a lărgit componenţa, în el fiind incluse şi alte state: Argentina, Iugoslavia, Japonia, Maroc, R.P. Mongolă, Pakistan, Olanda, Ungaria schimbîndu-şi, totodată, şi denumirea în Comitetul pentru dezarmare de la Geneva, care se va întruni pentru negocieri sub forma conferinţelor. în 1975, noi state au fost Incluse în Comitet: Iran, Peru, R.D. Germană, R.F. Germania şi Zair. Comitetul a lucrat, începînd din 1962, sub conducerea a doi copreşedinţi: reprezentanţii U.R.S.S. şi S.U.A. în prima perioadă a activităţii sale, Comitetul şi-a concentrat activitatea asupra sarcinii sale prioritare, ajungînd la un acord asupra dezarmării generale şi complete sub un strict control internaţional. Din păcate, cu timpul Comitetul şi-a orientat activitatea tot mai mult către o serie de măsuri colaterale dezarmării, punîndu-se pe primul plan neproliferarea armelor nucleare. In 1968 s-a ajuns la realizarea Tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare şi la încheierea altor cîteva convenţii în probleme colaterale. în ciuda recomandărilor din partea Adunării Generale a O.N.U. şi a voinţei majorităţii statelor lumii, în special a celor mici şi mijlocii, Comitetul pentru dezarmare de la Geneva nu şi-a orientat activitatea către problemele reale ale încetării cursei înarmărilor. Sesiunea specială a Adunării Generale a O.N.U. privind dezarmarea, care a avut loc în 1978, a hotărît crearea unui organ nou de negocieri în domeniul dezarmării în locul celui existent — Comitetul pentru dezarmare. Comitetul de decolonizare v. Comitetul special însărcinat cu studierea situaţiei în ceea ce priveşte aplicarea Declaraţiei asupra acordării independentei ţărilor şi popoarelor coloniale. Comitetul International al Crucii Roşii v. Crucea Roşie Internaţională. Comitetul pentru dezarmare, organism creat în urma sesiunii speciale a Adunării Generale a O.N.U. privind dezarmarea (1978), în vederea purtării negocierilor de dezarmare, odată cu desfiinţarea Conferinţei Comitetului pentru dezarmare de la Geneva. Comitetul cuprinde un număr de 40 de state membre, între care şi România. Comitetul special însărcinat cu studierea situaţiei în ceea ce priveşte aplicarea Declaraţiei asupra acordării independentei tarilor şi popoarelor coloniale, organism creat în 1961 de Adunarea Generală a O.N.U., alcătuit iniţial din 17 membri şi sporit în 1962 la 24 de membri (de aici şi denumirea de Comitetul celor 24 sau Comitetul de decolonizare). Comitetul are misiunea de a identifica mijloacele cele mai adecvate pentru a grăbi aplicarea Declaraţiei asupra acordării independenţei ţârilor şi popoarelor coloniale, de a propune măsuri concrete în acest sens, pe baza cărora Adunarea Generală adoptă hotărîri în problema lichidării colonialismului, întocmirea de rapoarte care sînt prezentate Adunării Generale. Comitetul întreţine relaţii cu O.U.A. şi cu mişcările de eliberare naţională. Commonwealth, expresie engleză însemnînd în mod literal „bogăţie comună", folosită pentru a desemna o uniune de state. (în timpul protectoratului lui Cromwel (1649—1660), statul englez s-a numit oficial C.) După 1926 denumirea de C. a fost folosită spre a desemna „Comunitatea Britanică de Naţiuni", din care făceau parte: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Canada, Uniunea Australiană (care, de asemenea, se numeşte C.), Noua Zeelandă, precum şi o serie de foste colonii britanice ce au căpătat statut de ţară independentă şi pe care Marea Britanie încerca să le menţină, şi prin participarea la „Comunitatea de Naţiuni", sub influenţa şi dominaţia sa. După cel de-al doilea război mondial denumirea C. a devenit „Comunitate de Naţiuni" (C. of Nation). Statele membre ale C. sînt independente, fiecare dintre ele este reprezentat în străinătate prin diplomaţii săi (ambasadorii Marii Britanii în diferite state membre ale C. şi ai acestora în relaţiile lor reciproce nu poartă titlul de ambasador, ci de înalt Comisar). Relaţiile dintre statele membre ale C. au fost reglementate prin Declaraţia Conferinţei Im- COMPETENŢA 64 periale (1926), apoi prin Statutul de la Westmin-ster (1931). între anii 1907 şi 1937, organul suprem al C. a fost Conferinţa Imperială a C. competenţa (în dreptul internaţional), capacitatea juridică conferită sau recunoscută unui stat, unei organizaţii internaţionale sau unui organ jurisdic-ţional de a face un act, a lua o decizie, sau a judeca o pricină. Se recunoaşte c. statelor de a adopta acte ce ţin de atributul lor suveran, sau c. unei organizaţii internaţionale, conferită de actul său constitutiv, de a dezbate şi a adopta hotărîri asupra anumitor probleme, precum şi c. C.l.J. sau a unui organ arbitrai de a judeca anumite pricini şi a le soluţiona. în practica C.l.J., termenul c. este uneori echivalent cu acela de jurisdicţie. competenţa C.I.J., capacitatea conferită C.l.J. prin Carta O.N.U. şi Statutul C.l.J. de a judeca în conformitate cu normele dreptului internaţional diferendele între state de care este sesizată (c. conten-cioasă) şi de a da, la cerere, avize consultative asupra problemelor juridice (c. consultativă). C. con-tencioasă se extinde numai la state, doar ele putînd fi părţi în litigiile judecate de C.l.J. C. consultativă, adică dreptul de a da avize consultative o are C.I.J., cît priveşte Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, precum şi alte organe ale O.N.U. şi instituţii specializate, autorizate în acest sens de Adunarea Generală. V. şi aviz consultativ. competenţa exclusivă, dreptul unui stat de a se ocupa de anumite probleme*, de a hotărî, de a îndeplini anumite acte sau acţiuni, fără ca vreun alt stat sau for din afara să se poată amesteca. în acest sens, Carta O.N.U., prin art. 2, alin. 7, exclude intervenţia O.N.U. „în afaceri care ţin în mod esenţial de competenţa naţională a statelor44. Cînd un alt stat sau o organizaţie internaţională intervine în chestiuni care intră în competenţa exclusivă a unui stat, aceasta constituie un amestec în treburile statului respectiv. competenţa facultativă şi competenţa obligatorie a C.l.J., puterea conferită C.l.J. de a judeca o cauză în anumite condiţii. Din cele două condiţii pe care se întemeiază competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie (care dealtfel sînt valabile pentru orice jurisdicţie internaţională) — existenţa unui diferend şi acordul de voinţă al părţilor pentru ca acesta să-i fie supus spre judecare — rezultă că aceasta are un caracter facultativ. Nimic în afară de propria lor voinţă nu poate obliga părţile să supună diferendele dintre ele spre judecarea Curţii Internaţionale de Justiţie. Părţile au libertatea de a încredinţa rezolvarea neînţelegerilor lor şi altor tribunale, în conformitate cu acordurile ce sînt în vigoare sau care pot fi încheiate în viitor. Rezultînd din voinţa expresă a părţilor,* caracterul facultativ al justiţiei internaţionale se poate transforma în opusul său — devenind obligatoriu — cînd această voinţă este exprimată înainte de naşterea diferendului. Deşi în practică jurisdicţia obligatorie cunoaşte în prezent o anumită dezvoltare în unele părţi ale globului — în Europa occidentală şi pe continentul american — întinderea acestei jurisdicţii este mult limitată de o serie de rezerve. Modul în care statele acceptă, dinainte, să supună diferendele lor Curţii Internaţionale de Justiţie îmbracă forme diverse. Acordul de voinţă poate interveni sub forma unei declaraţii de accep- tare a clauzei opţionale prevăzută în art. 36 alin. 2 din Statutul Curţii, poate fi dat printr-un tratat bisau multilateral de reglementare paşnică a diferendelor sau printr-o clauză compromisorie, în acest caz avînd un caracter accesoriu. compromis (în dreptul internaţional), act prin care părţile supun un diferend determinat — după apariţia Iui — judecătorilor, arbitrilor şi în ultimul caz organizează, în detaliu, de comun acord, procedura ce urmează a fi aplicată în soluţionare. Mult timp c. a constituit singurul document juridic pe care se funda arbitrajul. Apoi, el a început să completeze un angajament anterior, luat de părţi fie pe baza unui tratat multilateral, fie al unui act bilateral. C., fiind un tratat internaţional, este supus aceloraşi reguli de formă şi de fond ca oricare alt tratat internaţional; el poate avea un caracter special sau un caracter general, putînd să se refere la un anume diferend sau, dimpotrivă, la o categorie de diferende. Statele pot stabili în mod detaliat elementele c., sau pot să se limiteze numai la o reglementare de principiu. Ca formă, c. este totdeauna scris, fiind intitulat, după caz, c., convenţie de arbitraj, convenţie, acord etc. Totodată, c. poate rezulta şi dintr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. sau a Consiliului de Securitate, care recomandă recursul la arbitraj sau la justiţia internaţională, precum şi dintr-un schimb de scrisori sau note. Efectele juridice ale c. constau în aceea că el creează dreptul; părţile sînt obligate să-l respecte cu bună-credinţă. Odată cu executarea stipulaţiilor prevăzute în c., efectele acestuia încetează. comunicat comun, document de drept internaţional prin care reprezentanţii a două sau mai multe state ce au avut o întrevedere informează în mod oficial opinia publică cu privire la rezultatele negocierilor ce au avut loc. C.c. poartă uneori semnătura reprezentanţilor statelor care au luat parte la întîlnire şi la tratative. România foloseşte adeseori c.c. pentru a informa popoarele despre rezultatele întîlnirilor oficiale ale şefului statului, ale primului ministru al guvernului, ale ministrului afacerilor externe şi altor demnitari, cu omologii lor. Poziţia adoptată în comun cu privire la unele probleme internaţionale în care ţările respective sînt interesate are o înrîurire certă asupra modului cum privesc popoarele problemele de politică externă şi totodată comportă elementele utile de angajament moral, politic şi — într-o măsură crescîndâ şi juridic — al ţărilor de la ai cărui reprezentanţi emană c.c., cooperînd astfel la cauza dezvoltării progresiste a legalităţii şi eticii internaţionale contemporane. Comunitatea Economică Europeană (Piaţa comună) (C.E.E.), grupare economică închisă creată de statele membre ale C.E.C.O. (Franţa, R.F. Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) prin tratatul de la Roma din 25 mart. 1957. Scopul C.E.E., definit de tratat, este: crearea unei uniuni economice şi monetare la finele unei perioade de tranziţie de 12 ani, începînd de la 1 ian. 1958, data intrării în vigoare a tratatului de la Roma, în care se va realiza desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la comerţul dintre partenerii din C.E.E.; fixarea unui tarif comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi; libera circulaţie a forţei de muncă, serviciilor şi capitalurilor 65 CONCESIUNE stabilirea unei politici comune în domeniul agriculturii, energeticii, transportului etc. şi crearea unei uniuni vamale prin liberalizarea treptată a schimburilor comerciale reciproce şi aplicarea unui tarif vamal comun faţă de terţi începînd de la 1 iul. 1968. Tratatul de la Roma prevede două statute distincte pentru membrii C.E.E.: a) membrii cu drepturi depline. în afară de „cei 6“ care sînt membri originari ai Comunităţii pot adera la C.E.E. şi alte state europene prin consimţămîntul unanim al primilor (la 1 ian. 1973 au dobîndit acest statut Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca); b) membrii asociaţi. Acest statut l-au dobîndit în 1958 cele 18 state foste colonii franceze din Africa, Kenya, Uganda şi Tanzania în 1971, precum şi ţările europene — Grecia (1962), — care de la 1 ian. 1981 a devenit membru cu drepturi depline —; Turcia (1964) şi Malta (1971). De asemenea, C.E.E. a încheiat acorduri preferenţiale cu o serie de state — Maroc şi Tunisia (1969), Spania şi Israel (1971), Cipru, Egipt şi Liban (1972) — precum şi un acord nepreferenţial cu Iugoslavia (1973). Cu 46 de state in curs de dezvoltare din Africa, Marea Caraibilor şi Pacific a încheiat în 1975 Convenţia de la Lome, care prevede măsuri concrete de colaborare şi cooperare economică în domeniul schimburilor comerciale. Structura organizatorică. C.E.E. are patru organe: 1) Comisia executivă, alcătuită din nouă membri aleşi pe o perioadă de patru ani, ce se ocupă de conducerea executivă a organizaţiei; 2) Consiliul ministerial, în care fiecare stat membru este reprezentat de către un ministru, care se ocupă de problemele de politică economică curentă; 3) Parlamentul comunitar; 4) Curtea de Justiţie a C.E.E. Au mai fost înfiinţate: Comitetul economic şi social şi Comitetul monetar, ca organisme consultative; Banca Europeană de Investiţii; Fondul Social European. în 1967 a fost încheiat la Paris un tratat de fuziune în baza căruia C.E.C.O. şi Euratomul s-au contopit cu C.E.E., toate cele trei organisme avînd organe de conducere comune. în 1971 Consiliul ministerial al C.E.E. a adoptat un program vizînd înfiinţarea pînă în 1980 a Uniunii economice şi monetare; se urmăreşte integrarea economică şi politică prin concentrarea politicilor economice ale statelor membre la nivel comunitar, prin hotărîri adoptate în comun, crearea unei pieţe comune a capitalurilor şi înfăptuirea unei politici bugetare comune, transferarea centrelor de decizie de la nivel naţional pe plan comunitar şi dezvoltarea cooperării politice în vederea realizării unui suprastat vest-eu-ropean. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Otelului (C.E.C.O.), organizaţie monopolistă cu caracter suprastatal creată prin Tratatul de la Paris din 18 apr. 1951, semnat de următoarele şase state: Franţa, R.F. Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Scopul C.E.C.O. era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, repartizarea judicioasă a producţiei şi creşterea productivităţii muncii. Tratatul de creare a C.E.C.O. a intrat în vigoare în aug. 1952, şi pînă în 1954 au fost eliminate treptat contingentările, taxele vamale şi celelalte restricţii. Cei şase au instituit controlul practicilor restrictive în comerţul reciproc cu cărbune şi produse siderurgice, iar în 1958 au adoptat taxe vamale comune în schimburile comerciale cu aceste produse. Organele C.E.C.O. sînt: înalta Autoritate — organul suprem — are o competenţă foarte largă vizînd aprobarea de carteluri şi concerne, reglementarea producţiei, stabilirea preţurilor, acordarea de credite, problema salariilor etc. în 1967 a fost încheiat la Paris un tratat de fuziune în baza căruia organele de conducere ale C.E.C.O. — Adunarea, Consiliul ministerial şi Curtea de Justiţie — au fuzionat cu organele de conducere ale Comunităţii Economice din Europa şi cu cele ale Euratomului. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Com-munaute europeene de Penergie atomique — EU-RATOM), organizaţie creată la Roma, la 25 mart. 1957, odată cu Piaţa comună, printr-un tratat separat, de către aceleaşi state semnatare ale Comunităţii Economice Europene (R.F. Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg). Scopul Euratom-ului este înfiinţarea unei pieţe comune pentru materialele şi produsele nucleare ne-militare ale statelor membre, coordonarea cercetărilor ştiinţifice şi dezvoltării industriei nucleare, aprovizionarea cu materiale fisionabile. Eura-tom-ul are un caracter supranaţional dispunînd de dreptul de control asupra activităţii statelor membre în domeniul său de activitate precum şi asupra personalului şi întreprinderilor respective. Eura-tom-ul are o structură organizatorică identică cu a Comunităţii Economice Europene şi funcţionează pe baza aceloraşi principii. Din 1961, în cadrul Euratom-ului funcţionează un centru de informare şi documentare, care dispune, de asemenea, de un centru comun de pregătire a proiectelor de construcţie a centralelor atomoelectrice. concertul european, denumire folosită pentru a desemna unele înţelegeri între state europene în scopul de a reglementa anumite probleme de interes comun, împotriva intereselor altor state europene. Denumirea de c.e. era menită sâ evoce ideea de armonie. în decursul războaielor antinapoleoniene un asemenea c.e. a fost încheiat între Austria, Prusia, Rusia şi Anglia, constituind faza iniţială a ceea ce în 1815 trebuia să devină Sfînta Alianţă — la care a devenit parte şi Franţa —, faimoasa pen-tarhie („domnia celor cinci“) care a încercat să-şi supună toate celelalte state europene şi prin aceasta să-şi constituie o poziţie dominantă şi cu privire la restul lumii. Contradicţiile de interese pe care c.e. nu a fost în stare să le înlăture au dus la eşecul acestei politici. concesiune (în dreptul internaţional) 1. Denumire a unor teritorii în care puteri imperialiste îşi exercitau dominaţia (de ex.: Shanghai, Canton şi Tien-thin, în China, sau Settlements-urile, în Extremul Orient). Procesul decolonizării a pus capăt acestei forme â colonialismului. 2. Acţiunea de acordare unei persoane, fizice sau juridice, de către un stat, printr-o lege sau printr-un contract, a dreptului de a exercita pe teritoriul statului respectiv o activitate economică, în mod exclusiv (ex.: exploatarea unor bogăţii ale subsolului — petrol, uraniu etc.; exploatarea unor terenuri; exercitarea unei anume activităţi care tinde, de regulă, să asigure concesionarului o situaţie de monopol). C. constituie, în fapt, mijloace de realizare a asupririi şi exploatării coloniale, invocată adesea, în operaţiunile de suc- CONCILIEREA INTERNAŢIONALA 66 cesiune ca „drepturi cîştigate44. C. de tip colonial sînt incompatibile cu dreptul internaţional contemporan care a consacrat principiul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naţionale — element integrant al dreptului poporului de a-şi hotărî singur soarta. Nu pot exista şi nu există drepturi cîştigate împotriva dreptului poporului în cauză de a-şi hotărî singur destinele, de a fi stăpînul suveran al propriilor resurse. Rezolvarea problemelor de drept internaţional ce se pun în acest context face parte din sarcinile edificării unei noi ordini economice internaţionale, pentru care R.S. România militează neabătut. Interesele colonialiste şi neocolonialiste ale cercurilor de afaceri imperialiste explică numărul relativ mare al jurisprudenţelor internaţionale care privesc c. V. şi cazurile: Anglo-Iranian Oii Co. (Anglia-Iran); Abu Dhabi Petroleum (Anglia-Abu Dhabi); Mavromma-tis; CI Triunfo; Societatea de Electricitate de la Beyrut; Societatea de electricitate Sofia ş.a. concilierea internaţională, mijloc paşnic de reglementare a diferendelor dintre state, care se caracterizează prin examinarea diferendului de către un organ prestabilit, sau stabilit după ivirea disensiunilor, alcătuit din persoane particulare numite cu acordul statelor părţi la diferend: se deliberează după o procedură contradictorie, în absenţa părţilor, propunîndu-le o soluţie fără caracter obligatoriu. Născută din experienţa dobîndită în activitatea comisiilor internaţionale de anchetă şi a preocupării de a înlătura, în măsura posibilului, dificultăţile constatate în funcţionarea acestora, c.i. urmăreşte două obiective: rez^varea punctelor în litigiu şi împăcarea părţilor. în sistemul mijloacelor paşnice de reglementare a diferendelor dintre state, c.i. reprezintă o procedură distinctă de-sine-stătătoare, cu caracteristici specifice, care o situează la graniţa dintre procedurile diplomatice şi cele cu caracter jurisdicţional. în forma sa clasică, c.i., consacrată în anii premergători primului război mondial, crea în sarcina statelor obligaţia de a nu recurge la forţă pînă cînd comisia internaţională de conciliere nu şi-a depus raportul, şi încă un timp după depunerea lui. Astfel, c.i. constituie un moratoriu de război, un procedeu prin care se cîştigă timp. V. şi comisie internaţională de conciliere. concordat, înţelegere încheiată între guvernul unui stat şi Vatican, cu scopul de a reglementa: exercitarea cultului catolic; învăţămîntul confesional; statutul clerului; drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii; trimiterea unui nunţiu apostolic etc. încheierea c. este supusă normelor dreptului tratatelor, deşi, conform sistemului juridic contemporan, c. au ca obiect esenţial raporturi juridice ce aparţin dreptului intern al unui stat. La începutul sec. 12 au fost încheiate primele c.: la 1106, c. de la Londra; la 1122, c. de la Worms; autoritatea monarhului asupra populaţiei de pe teritoriul său era principial limitată de autoritatea bisericii. C. încheiate în sec. 19 şi 20 (începînd cu c. încheiat (1801) de Napoleon Bonaparte cu Papa Pius VII) au marcat, în general, despărţirea tot mai accentuată a statului de biserică. condiţia (în dreptul internaţional) i. Element indispensabil dobîndirii unei calităţi, a existenţei unei instituţii (ex.: un stat pentru a putea deveni mem- bru al unei organizaţii internaţionale cu caracter închis — C.E.E. — sau al O.N.U. trebuie să îndeplinească anumite c.: A) Poate deveni membru al Naţiunilor Unite orice stat paşnic care acceptă obligaţiile Cartei şi care, după aprecierea organizaţiei, este capabil şi dispus să le îndeplinească; B) Admiterea ca membru al Naţiunilor Unite a oricărui stat care îndeplineşte aceste c. se face prin ho-tărîrea Adunării Generale la recomandarea Consiliului de Securitate — art. 4 din Carta O.N.U.). 2. (la tratatele internaţionale) Element indispensabil validităţii unei înţelegeri internaţionale. Nerespec-tarea c. de către una din părţile contractante constituie o violare a principiului pacta sunt servanda. Dacă c. este interzisă de principiile fundamentale ale dreptului internaţional, ea nu obligă părţile. Dacă acea c. constituie scopul pentru care s-a încheiat tratatul, acesta din urmă este nul. Dacă c. în cauză a devenit contrară dreptului internaţional coercitiv (Jus cogens gentium) după încheierea tratatului, acesta devine caduc (exceptînd faptul că statele renunţă la c. respectivă). 3. Folosită la singular, expresia are sens de statut, regim (de ex.: c. străinilor; c. femeii etc.). condiţii de pace, prevederi care urmează să fie introduse în textul unui tratat de pace. Ele se pot formula mai înainte de începerea tratativelor de pace, cu scopul de a influenţa opinia publică a ţărilor aflate în război precum şi opinia publică mondială în favoarea statelor care susţin aceste c. de p. şi împotriva statelor care ar refuza acceptarea acestora. Uneori, statul sau statele învinse nu au dreptul de a discuta c. de p., ci trebuie să le accepte pur şi simplu. în cazul tratatelor de pace care au marcat sfirşitul celui de-al doilea război mondial, statele învinse fuseseră silite să capituleze necondiţionat — ceea ce implica obligaţia lor de a accepta toate c. de p. elaborate de statele învingătoare. Aceste c. de p. au fost precizate în decursul tratativelor care au avut loc în cadrul Consiliului miniştrilor de externe ai Angliei, Franţei, S.U.A. şi U.R.S.S. şi au intrat în vigoare prin semnarea respectivelor tratate de pace de la Paris (1946) urmată de ratificarea din partea tuturor statelor contractante (1947). condominiu (de la cuvintele lat. cum — „împreună44 şi dominium „stâpînire44), exercitare a suveranităţii asupra unuia şi aceluiaşi teritoriu de către două sau mai multe state străine. C. reprezintă astăzi o formă relativ rar folosită a colonialismului şi o aplicare a tehnicii împărţirii zonelor de dominaţie asupra unui teritoriu străin (de ex.: Noile Hebride, c. al Franţei şi Marii Britanii prin Tratatul din 20 oct. 1906 şi Protocolul din 6 aug. 1914; la 30 iul. 1980 Noile Hebride au devenit stat independent; insulele Canton şi Enderbury, c. an-glo-american instituit în 1939). O rămăşiţă de pe timpul feudalismului o constituie Andorra, c. al preşedintelui Republicii Franceze — ca succesor al contelui francez de Foix (1278), apoi al regelui Franţei (1589) — şi al episcopului (spaniol) de Ur-gel. confederaţie, formă de asociere a mai multor state, fiecare dintre ele rămînînd subiect distinct de drept internaţional. Statele membre ale c. au organe legislative şi executive proprii, organul comun fiind 67 o dietă sau un congres. C. este creată pe baza unui tratat internaţional încheiat între statele membre şi urmăreşte scopul apărării comune şi menţinerea păcii între ele. La relaţiile internaţionale, într-o anumita măsură, participă şi c. (de ex.: declară război, încheie pace în numele statelor membre, primeşte şi acreditează agenţi diplomatici). Astfel de c. au fost: pînă în 1848, Confederaţia elveţiană; între 1778 şi 1787, S.U.A.; între 1815—1866, Confederaţia germană. C. constituie, în general, o clapa de trecere spre constituirea unui stat federal şi chiar unitar. V. şi federale. conexitate (în dreptul internaţional), situaţia a două sau mai multe pricini (acţiuni judiciare), pre-zentînd legătură între ele, aşa încît grija pentru o bună administrare a justiţiei legitimează şi sugerează ca sâ fie judecate împreună, de aceeaşi instanţa. conferinţă internaţională I. Termen folosit în dreptul diplomatic pentru a desemna o reuniune internaţională cu caracter oficial, întrunită pentru a dezbate şi a reglementa anumite probleme internaţionale. Reuniunea poate fi: 1) A plenipotenţiarilor îndrituiţi sâ negocieze şi să semneze unul sau mai multe documente internaţionale. Reuniunea poate avea ca obiect: a) reglementarea unor probleme politice importante (de ex.: Conferinţa de la Berlin (1885); Conferinţele păcii de la Haga (1899 şi 1907); Conferinţa internaţională de la Alger (1906); Conferinţa preliminariilor de la Paris (1919 şi 1920); Conferinţa interamericană de la Ciudad de Mexico (1945); Conferinţa internaţională americană (1929) de la Ciudad de Mexico); b) reglementarea unor activităţi cu caracter administrativ, tehnic sau juridic (de ex.: Conferinţa antisclavagistă de la Bruxelles (1890); Conferinţa de la Haga (1930) pentru codificarea dreptului internaţional; Conferinţa panamericană de la Washington (1929), a mărcilor de fabrică; Conferinţa panamericană de la Buenos Aires (1935), pentru comerţ); 2) A ministrului afacerilor străine al unui stat, cu reprezentanţii diplomatici acreditaţi în statul respectiv, pentru a examina împreună anumite aspecte ale relaţiilor internaţionale. (De ex.: Conferinţa de la Londra cu privire la problemele Belgiei (1838—1839). O reuniune de acest fel, ţinută la Paris, unde au participat ministrul afacerilor străine al Franţei şi ambasadorii Principalelor Puteri Aliate şi Asociate, ce acţionau în virtutea puterilor conferite acestor state prin Tratatele de pace de la Paris (1919 şi 1920), a fost denumită Conferinţa ambasadorilor; 3) A delegaţilor guvernamentali, care — deşi nu au puterea de a semna un tratat, ei avînd îndatorirea de a întocmi studii şi a elabora proiecte — rezultatele activităţii lor sînt supuse aprobării guvernelor respective (ex.: Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga); 4) A experţilor desemnaţi fie de către guverne, fie de către un organ internaţional, cu scopul de a întocmi studii şi rapoarte asupra unor probleme internaţionale. II. Termen folosit în relaţiile internaţionale pentru a desemna un organ deliberativ al unei instituţii internaţionale, organ a cărui componenţă, mod de funcţionare şi atribuţii sînt determinate de normele care guvernează această instituţie (ex.: Conferinţa internaţională a muncii; Conferinţa generală a U.N.E.S.C.O.). III. CONFERINŢA DE LA HAGA Denumire folosită, uneori,pentru a desemna o Reuniune de reprezentanţi ai organizaţiilor private la care participă, eventual, delegaţi guvernamentali (de ex.: Conferinţa internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie). Regulile de organizare şi de desfăşurare a c.i. s-au dezvoltat treptat, începînd din sec. al XVII-lea. Bazele au fost puse de Congresele de la Miinster, Osnabriick (pacea de la Westphalia, 1648) şi cel de la Viena (1815). C.i. poate fi convocată de un grup de state sau de o organizaţie internaţională. Statul care nu ia parte la o c.i. are dreptul să nu recunoască hotărîrile adoptate. La şedinţa de deschidere se procedează la schimbul deplinelor puteri şi se adoptă regulamentul conferinţei. Regulamentul stabileşte: regulile de procedură; atribuţiile şi drepturile preşedintelui, vicepreşedinţilor, ale comisiilor şi subcomisiilor; publicitatea sau nepublicitatea lucrărilor; ordinea participării la discuţii; limba oficială şi de lucru a conferinţei; modul de scrutin pentru alegeri şi votări; ordinea de desfăşurare a discuţiilor, precum şi disciplina interioară a şedinţelor. Statele participante la c.i. sînt egale din punct de vedere juridic. Concluziile conferinţei referitoare la soluţionarea problemelor dezbătute se consemnează în actele ce se adoptă: tratat, convenţii, protocoale, pacte, acorduri, declaraţii, rezoluţii etc. conferinţă de pace, denumirea reuniunilor reprezentanţilor a două sau mai multe state aflate in război unele împotriva altora, menite sâ statornicească încetarea stării de război între ele şi restabilirea păcii. Statele participante la c. de p. pot să folosească prilejul terminării războiului spre a reglementa paşnic nu numai raporturile direct legate de starea de război, ci şi alte probleme internaţionale de interes comun. Nu arareori c. de p. a marcat progrese în istoria dreptului internaţional (de ex.: c. de p. de la Miinster şi Osnabriick (1648); c. de p. de la Paris 1815, 1918—1919 etc.). conferinţele ţărilor nealiniate, reuniuni ale şefilor de stat şi de guvern din Africa, America Latină şi Europa la care s-au pus bazele mişcării de nealiniere şi s-a stabilit programul de acţiune pînă la 1 ian. 1982. Au avut loc şase conferinţe: 1961 (Belgrad); 1964 (Cairo); 1970 (Lusaka); 1973 (Alger): 1976 (Colombo); 1979 (Havana). Conferinţa de Ia Haga, reuniune internaţională convocată din iniţiativa Rusiei, cu scopul de a reglementa războiul şi folosirea mijloacelor paşnice, ale cărei lucrări s-au desfăşurat între 18 mai şi 29 iul. 1899 în capitala Olandei. La dezbaterile conferinţei au participat 26 de state, dintre care 20 din Europa, două din America şi 4 din Asia. Lucrările conferinţei s-au desfăşurat în trei comisii: prima a dezbătut problemele dezarmării, a doua, legile şi obiceiurile războiului, şi ultima, mijloacele paşnice de reglementare a diferendelor internaţionale. în cadrul primei comisii au fost elaborate o declaraţie generală, care proclamă limitarea cheltuielilor militare şi trei declaraţii speciale: declaraţia privind interzicerea, pentru o perioadă de cinci ani, de a lansa proiectile şi explozive din baloane şau prin mijloace analoage; declaraţia interzicînd lansarea de proiectile care au ca scop râspîndirea de gaze asfixiante; declaraţia privind interdicţia folosirii gloanţelor care se turtesc sau se fragmentează în corpul uman. A doua comisie a adoptat Convenţia CONFERINŢA DE LA HAGA 68 referitoare la adaptarea războiului maritim la principiile cuprinse în Convenţia de la Geneva (1864) cu privire la protecţia victimelor de război şi Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru. Lucrările celei de-a treia comisii s-au încheiat prin adoptarea Convenţiei asupra aplanării pe cale paşnică a conflictelor internaţionale, cel mai important document al conferinţei. Această convenţie, alcătuită din 61 de articole, a reglementat procedurile de aplanare a neînţelegerilor dintre state — bunele oficii, mediaţiunea, a instituit comisiile internaţionale de anchetă şi a organizat arbitrajul internaţional, creînd Curtea Permanentă de Arbitraj. Fără a fi reuşit să găsească soluţiile cele mai potrivite marilor probleme care frămîntau omenirea în acea perioadă, Conferinţa de la Haga (1899) a constituit, prin rezultatele obţinute, un imbold pentru dezvoltarea, precizarea şi concretizarea pe mai departe a ideilor conturate în documentele adoptate. Astfel, o amplă mişcare în vederea promovării mijloacelor paşnice a luat naştere pe continentul american, deşi statele din această zonă, cu excepţia Mexicului şi a S.U.A., nu au participat la Conferinţa de la Haga. Numai în cîţiva ani după Conferinţa de la Haga, statele lati-no-americane au încheiat numeroase tratate de arbitraj şi au creat prima Curte Internaţională de Justiţie. Ideea reglementării paşnice a diferendelor a prins rădăcini şi pe continentul european, mai ales în urma succesului obţinut de Comisia internaţională de anchetă în soluţionarea diferendului anglo-rus de la Dogger-Bank. Conferinţa de la Haga, reuniune internaţională, ale cărei lucrări s-au desfăşurat între 15 ian.—18 oct. 1907, cu scopul de a continua opera începută de prima Conferinţă de la Haga (1899). Au participat 45 de state: 21 din Europa, 20 din America şi 4 din Asia. Conferinţa şi-a desfăşurat lucrările în cadrul a patru comisii: 1) Comisia I s-a preocupat de ameliorarea Convenţiei privitoare la mijloacele paşnice de aplanare a conflictelor internaţionale; 2) Comisia a Il-a, de Convenţia referitoare la războiul terestru şi cele trei declaraţii adoptate la Conferinţa de la Haga (1899), precum şi de adoptarea unei Convenţii privind drepturile şi datoriile neutrilor în războiul terestru; 3) Comisia a IlI-a, de probleme referitoare la războiul naval — bombardamentul naval, folosirea torpilelor şi minelor submarine, regimul navelor beligerante în porturile neutrilor etc.; 4) Comisia a IV-a, de transformarea navelor comerciale în nave de război, regimul proprietăţii private în războiul maritim, contrabanda de război, blocusul, distrugerea prizelor maritime neutre în caz de forţă majoră etc. La această conferinţă au fost elaborate 14 convenţii, care cuprindeau o gamă largă de reglementări privind folosirea forţei armate în relaţiile internaţionale, inclusiv obligativitatea declaraţiei de război, limitarea folosirii forţei pentru recuperarea creanţelor contractuale etc. Pentru prima dată, problema neutralităţii este codificată, iar iniţiativele cu caracter umanitar, cum ar fi interzicerea bombardării localităţilor neapărate, ameliorarea condiţiilor echipajelor capturate, au fost consacrate în documente internaţionale. Marea majoritate a reglementărilor adoptate la conferinţă se refereau la legile şi obiceiurile războiului — terestru şi naval —, 12 din cele 14 con- venţii adoptate abordînd această problemă. Conferinţa s-a pus de acord şi asupra unor principii referitoare la limitarea mijloacelor de vătămare a inamicului, la interzicerea tehnicii de luptă care ar produce distrugeri peste limitele necesităţilor militare, la distincţia între beligeranţi şi neutri, între populaţia civilă şi combatanţi, între obiective militare şi obiective nemilitare. Conferinţa de la Haga a codificat astfel în mare măsură legile şi obiceiurile războiului, însă, în prezent, multe din reglementările respective au căzut în desuetudine. V. şi Convenţiile de la Haga. Conferinţa asupra dreptului mării, reuniune internaţională convocată la iniţiativa Marii Britanii ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Londra între 4 dec. 1908—26 febr. 1909. La dezbateri au participat, în afară de ţara gazdă, Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Rusia, Spania şi S.U.A. Scopul conferinţei era de a elabora regulile universal recunoscute ale războiului maritim şi, în special, regulile după care să se ghideze Curtea Internaţională de Prize prevăzută a lua fiinţă prin convenţia a XlI-a adoptată (1907) de cea de-a doua Conferinţă pentru pace de la Haga. Conferinţa a adoptat, în unanimitate şi fără rezerve, „Declaraţia cu privire la dreptul de război maritim*". Conferinţa de la Barcelona asupra libertăţii comunicaţiilor şi tranzitului, reuniune internaţională convocată între 10 mart.—21 apr. 1921, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, care a adoptat următoarele documente de drept internaţional: Convenţie şi Statut asupra libertăţii tranzitului (1921); Convenţie şi Statut asupra regimului căilor navigabile de interes internaţional (1921); Protocol adiţional la Convenţie asupra regimului căilor navigabile de interes internaţional (1921); Declaraţia asupra recunoaşterii dreptului de pavilion al statelor lipsite de litoral maritim (1921). Conferinţa de la Washington, reuniune internaţională convocată din iniţiativa S.U.A., ale cărei lucrări s-au desfăşurat între 12 nov. 1921—6 febr. 1922, cu participarea Franţei, Italiei, Japoniei, Marii Britanii şi S.U.A. (la dezbaterea unor probleme au luat parte şi Belgia, Olanda, Portugalia şi China). Conferinţa avea la ordinea de zi: dezarmarea navală; problemele Extremului Orient şi Pacificului; statutul juridic al noilor mijloace de luptă etc. Conferinţa a adoptat următoarele documente de drept internaţional: 1) Tratatul de neagresiune pentru Pacific, denumit şi Tratatul celor patru puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa şi Japonia), care prevedea: respectarea reciprocă a drepturilor dobîndite de statele respective în zonă; organizarea de consultări în caz de diferend. Tratatul avea o valabilitate de 10 ani; 2) Tratatul cu privire la îngheţarea înarmărilor navale, denumit şi Tratatul celor cinci puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia). Tratatul prevedea: proporţiile între navele de linie; statu-quo în ceea ce priveşte fortificarea posesiunilor insulare ale S.U.A., Marii Britanii şi Japoniei în Pacific; 3) Tratatul celor nouă puteri (Belgia, China, Franţa, Japonia, Italia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi S.U.A.), care prevedea: respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Chinei: sprijinirea Chinei să-şi constituie un guvern stabil, care să 69 promoveze politica „porţilor deschise"; cedarea de către China a căii ferate de vest unui grup financiar internaţional; angajamentul Japoniei de a începe negocieri cu China şi în vederea retrocedării Shandungului. Conferinţa a mai adoptat şi alte documente: 1) Tratatul dintre S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia relativ la folosirea submarinelor şi a gazelor toxice în timp de război; 2) Patru rezoluţii privind necesitatea amendării legilor şi obiceiurilor războiului; 3) Crearea unui birou de informaţii pentru chestiunile Extremului Orient; 4) Diverse probleme referitoare la China, cum ar fi: extrateritorialitatea, agenţiile poştale străine, forţele armate străine staţionate în această ţară, staţiunile T.F.F., reducerea forţelor armate chineze etc. Conferinţa de la Haga pentru codificarea dreptului internaţional, reuniune internaţională convocată sub auspiciile Societăţii Naţiunilor (1927) cu scopul de a codifica dreptul internaţional în următoarele trei domenii: 1) Naţionalitatea (cetăţenia); 2) Marea teritorială; 3) Răspunderea statelor. Conferinţa, denumită „prima conferinţă pentru codificarea progresivă a dreptului internaţional", nu a dat rezultate. Documentele elaborate — un proiect de convenţie asupra statutului juridic al mării teritoriale şi mai multe protocoale cu privire la cetăţenie — nu au intrat în vigoare. Conferinţa panamericană de la Havana, reuniune internaţională care şi-a desfăşurat lucrările între 6 ian.—20 febr. 1928, la ea participînd toate statele continentului. Abordînd problemele păcii şi ale războiului, Conferinţa a adoptat următoarele documente de drept internaţional: 1) Convenţia asupra dreptului internaţional privat; 2) Convenţia relativă la aviaţia comercială; 3) Convenţia asupra constituirii Uniunii panamericane; 4) Convenţia asupra condiţiei străinilor; 5) Convenţia asupra regulilor privind încheierea tratatelor; 6) Convenţia cu privire la agenţii diplomatici; 7) Convenţia cu privire la agenţii consulari; 8) Convenţia asupra neutralităţii maritime; 9) Convenţia asupra dreptului la azil; 10) Convenţia asupra drepturilor şi datoriilor statelor în caz de război civil. Totodată, Conferinţa a adoptat o serie de rezoluţii, dintre care cele mai importante sînt cele ce se referă la arbitraj şi la condamnarea războiului. Conferinţa de la Montreux (22 iun.—20 iul. 1936), reuniune internaţională iniţiată de guvernul Turciei, la care au participat reprezentanţii următoarelor state: România, Bulgaria, Franţa, Grecia, Iugoslavia, Japonia, Marea Britanie, Turcia, U.R.S.S. Deschiderea Conferinţei a prilejuit delegaţilor să facă unele consideraţii privind examinarea revizuirii prevederilor Convenţiei de la Lausanne (1923) sub unghiul intereselor fiecărui stat reprezentat. După dezbateri prelungite, Conferinţa a revizuit prevederile Convenţiei de la Lausanne referitoare la strîmtori, care lezau suveranitatea Turciei şi ameninţau, totodată, securitatea statelor riverane. V. şi Convenţia internaţională privitoare la regimul strîmtorilor (1936). Conferinţa de Ia Dumbarton Oaks, întrunire internaţională (21 aug.—7 oct. 1944, în apropiere de Washington), cu scopul de a materializa hotărîrile CONFERINŢA DUNĂRII Conferinţei de la Moscova (1943), referitoare la crearea unei organizaţii internaţionale generale, pentru menţinerea păcii şi securităţii în relaţiile dintre state. Conferinţa s-a desfăşurat în două faze: 21 aug.—28 sept. 1944, discuţii între U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia; 29 sept.—9 oct., convorbiri între S.U.A., Anglia şi China. Ansamblul acestor negocieri a fost denumit „convorbirile de la Dumbarton Oaks", spre a se sublinia caracterul lor neformal, explorator. Documentul rezultat din negocieri a fost intitulat: „Propuneri pentru stabilirea unei organizaţii internaţionale generale" sau „Propunerile de la Dumbarton Oaks". Acestea erau simple recomandări ale grupurilor de experţi — tehnicieni şi diplomaţi — către guvernele statelor pe care le reprezentau. Redactate în termeni generali şi urmărind sâ pună în lumină principiile fundamentale ale structurii şi funcţionării noii organizaţii, propunerile de la Dumbarton Oaks evi-denţiau existenţa unei coordonări a concepţiilor marilor puteri cu privire la viitoarea organizaţie. Coordonarea s-a reflectat şi în forma, destul de amplă, a documentului, care conţinea 12 capitole privitoare la: scopuri; principii; calitatea de membru; organele principale; Adunarea Generală; Consiliul de Securitate; Curtea Internaţională de Justiţie; aranjamente pentru menţinerea păcii şi securităţii, inclusiv prevenirea şi reprimarea agresiunii; aranjamente pentru cooperarea economică şi socială; Secretariatul; amendamente; aranjamente pentru faza de tranziţie. Conferinţa de la San Francisco, reuniune internaţională, convocată în temeiul hotărîrii Conferinţei de la Ialta şi a lucrărilor pregătitoare ale Conferinţei de la Dumbarton Oaks (1944) care s-a desfăşurat de la 25 apr. la 26 iun. 1945, cu scopul de a adopta: a) propunerile premergătoare pentru constituirea unei organizaţii internaţionale de securitate; b) statutul organizaţiei respective. Au luat parte la lucrările conferinţei 50 de state, adoptînd la 26 iun. 1945 Carta Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 oct. 1945. Conferinţa a avut de examinat circa 1 250 de amendamente faţă de textele elaborate la Dumbarton Oaks. Nu s-au adus modificări de esenţă textelor de la Dumbarton Oaks, cu excepţia materiei regimului de tutelă, precizîndu-se că scopul acestui regim este „evoluţia progresivă" a teritoriilor supuse tutelei O.N.U. „spre autoguvernare sau independenţă". V. şi Carta O.N.U.; Organizaţia Naţiunilor Unite. Conferinţa Dunării (30 iul.—18 aug. 1948), reuniune internaţională ţinută la Belgrad, la care au participat: România, Bulgaria, Cehoslovacia. Franţa, Iugoslavia, Marea Britanie, Ungaria. U.R.S.S., S.U.A., R.S.S. Ucraineană. Austria a participat ca invitată, cu titlu consultativ, deoarece nu se semnase tratatul de pace cu acest stat. în prealabil, problema Dunării fusese ridicată atît la Conferinţa de la Potsdam (1945), cît şi la sesiunea de la Paris a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe şi la Conferinţa de pace de la Paris (1946). La aceste conferinţe, Puterile occidentale au cerut să se introducă în tratatele de pace cu România. Bulgaria şi Ungaria clauza cu privire la libertatea şi internaţionalizarea navigaţiei pe Dunăre. O atitudine similară a fost adoptată de puterile occidentale şi la Conferinţa de la Belgrad (1948). La CONFERINŢA DIPLOMATICA 70 conferinţă s-au manifestat divergenţe între statele occidentale, care continuau să susţină valabilitatea, în continuare a principiilor Convenţiei Dunării (1921), şi statele socialiste, care considerau caducă această convenţie. La 18 august, conferinţa a adoptat Convenţia despre regimul navigaţiei pe Dunăre, cu şapte voturi, unul împotrivă (S.U.A.), iar două state (Franţa şi Marea Britanie) nu au participat la vot. V. şi Convenţia despre regimul navigaţiei pe Dunăre (1948). Conferinţa diplomatică pentru elaborarea convenţiilor privind protecţia victimelor de război, reuniune internaţională ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Geneva (21 apr.—21 aug. 1949) cu participarea a 63 de state, inclusiv România. Conferinţa a adoptat patru convenţii, pregătite de reuniuni ale experţilor, convocate de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii: 1) Convenţia privind îmbunătăţirea soar-tei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie; 2) Convenţia privind îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor din forţele armate pe mare; 3) Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor de război; 4) Convenţia cu plivire la protecţia persoanelor civile în timp de război. V. şi Conferinţa asupra reafirmării şi dez-\oltării dreptului internaţional aplicabil in caz de conflict armat. Conferinţele O.N.U. asupra dreptului mării, reuniuni interguvernamentale iniţiate în vederea elaborării unor principii şi norme juridice şi instituţionale menite să reglementeze problemele legate de explorarea şi exploatarea mărilor şi oceanelor. Prima Conferinţă a avut loc la Geneva, între 26 febr. şi 29 apr. 1958, şi ea a adoptat cinci convenţii: asupra mării teritoriale şi zonei contigui; platoului continental; mării libere; pescuitului oceanic şi resurselor biologice ale mării libere, şi reglementarea obligatorie a diferendelor, urmărind: l) problematica zonelor naţionale, cu drepturile şi obligaţiile statelor riverane, ca şi a celorlalte state din zonă şi 2) ansamblul problemelor mării libere, în care se recunoaşte libertatea de navigaţie, libertatea de pescuit, libertatea de a pune cabluri şi conducte, libertatea de survol. A doua Conferinţă, care şi-a desfăşurat lucrările la Geneva, în 1960, a avut ca obiect stabilirea unei limite uniforme întinderii apelor teritoriale şi problema zonelor de pescuit. Dezbaterile conferinţei nu s-au soldat cu rezultate palpabile. A treia Conferinţă, convocată în baza unei rezoluţii a Adunării Generale a O.N.U. din 1970, îşi desfăşoară lucrările începînd din 1973 avînd următoarele obiective: stabilirea unui regim internaţional echitabil vizînd explorarea şi exploatarea resurselor existente pe fundul mărilor şi oceanelor ca şi în subsolul acestora dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale; stabilirea unei limite comune pentru apele teritoriale; conservarea resurselor biologice din largul mării; drepturile ţărilor riverane în materie de pescuit oceanic; drepturile şi interesele statelor cu platou continental restrîns sau cu litoral întins şi ale statelor fără litoral; protecţia mediului marin; probleme legate de cercetarea ştiinţifică în acest domeniu. Dezbaterile celei de-a treia conferinţe asupra acestor probleme au avut ca rezultat elaborarea şi publicarea la 7 sept. 1981 a proiectului de Convenţie asupra dreptului mării, care urmează să fie adoptat şi semnat în 1982. La elaborarea acestui document România a adus o valoroasă contribuţie. Documentul respectiv trebuie să constituie cadrul juridic şi instituţional al relaţiilor dintre state în acest domeniu şi, totodată, unul din documentele fundamentale ale unei noi ordini internaţionale maritime. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra relaţiilor şi imu-nităţilor diplomatice, reuniune internaţională ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Viena (2 mart.—14 apr. 1961), la dezbateri luînd parte 81 de state, inclusiv România. Conferinţa, în care s-au discutat numeroase probleme privind relaţiile şi imunităţile diplomatice, misiunile speciale etc., a adoptat Convenţia asupra relaţiilor diplomatice, precum şi două protocoale facultative privind obţinerea cetăţeniei şi reglementarea obligatorie a diferendelor. V. şi Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice. Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor nealiniate de la Belgrad, prima reuniune a mişcării de nealiniere, care s-a desfăşurat între 1—6 sept. 1961, la ea participînd 25 de state cu drepturi depline şi trei state cu statut de observator. Conferinţa a adoptat trei documente: 1) Primejdia de război şi apelul pentru pace; 2) Declaraţia şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor nealiniate; 3) Un mesaj adresat preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. şi preşedintelui S.U.A. Conferinţa cu privire la relaţiile consulare, reuniune internaţională convocată sub auspiciile Naţiunilor Unite, ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Viena (8 şi 24 apr. 1963), la ea luînd parte plenipotenţiari din 92 de state, inclusiv din România. Conferinţa a adoptat Convenţia cu privire la relaţiile consulare. împreună cu două protocoale facultative vizînd dobîndirea cetăţeniei şi reglementarea obligatorie a diferendelor internaţionale. V. şi Convenţia cu privire Ia relaţiile consulare. Conferinţa la nivel înalt a ţărilor africane, reuniune internaţională desfăşurată în capitala Etiopiei, Ad-dis Abeba (22—25 mai 1963), la care au luat parte şefi de state şi de guverne din 30 de ţări ale continentului. Conferinţa a creat Organizaţia Unităţii Africane şi a adoptat o serie de rezoluţii privind decolonizarea, apartheidul, discriminarea rasială, nealinierea, problemele economice, dezarmarea. Organizaţia Naţiunilor Unite etc. Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor nealiniate de la Cairo, a doua reuniune a mişcării de nealiniere care şi-a desfăşurat lucrările între 5—10 oct. 1964, la ea participînd 48 de state cu drepturi depline şi zece în calitate de invitate. Conferinţa a adoptat documentul intitulat „Programul de pace şi cooperare internaţională44. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (United Nations Conference on Trade and Development — U.N.C.T.A.D.), organ special permanent creat de Adunarea Generală a O.N.U. (1964) cu scopul de a defini principiile care trebuie să guverneze relaţiile şi politicile comerciale ale statelor şi a contribui la găsirea mijloacelor de apărare a lor în practică. Principalele direcţii de acţiune ale U.N.C.T.A.D. sînt: dezvoltarea comerţului internaţional şi, în special, accelerarea schim- 71 CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE burilor dintre ţările în curs de dezvoltare şi celelalte state; facilitarea coordonării activităţii altor instituţii din sistemul Naţiunilor Unite în domeniul comerţului internaţional şi al problemelor conexe dezvoltării economiei; adoptarea de măsuri, în colaborare cu organele competente ale O.N.U., în vederea negocierilor şi a adoptării instrumentelor juridice multilaterale în domeniul comerţului; utilizarea sa ca centru de armonizare a politicilor statelor şi grupărilor economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare etc. U.N.C.T.A.D. are următoarea structură organizatorică: 1) Conferinţa, ca organ suprem, în care sînt reprezentate toate statele membre, se întruneşte în sesiuni ordinare o dată la patru ani; 2) Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare, compus din 68 de state, printre care şi România, desemnate potrivit unor criterii geografice,, este organul permanent al U.N.C.T.A.D., avînd rolul de a urmări aplicarea recomandărilor şi a deciziilor Conferinţei, de a întreprinde studii şi a întocmi rapoarte în domeniul comerţului şi asupra problemelor conexe ale dezvoltării. în cadrul Consiliului au fost create comisii subsidiare — Comisia produselor de bază; Comisia transporturilor maritime; Comisia comerţului invizibil şi a finanţărilor legate de comerţ; Comisia articolelor manufacturate; 3) Secretariatul Conferinţei, cu sediul la Geneva (avînd şi un birou de legătură, cu sediul la O.N.U. — la New York), este condus de un secretar general, numit de Secretarul general al O.N.U. şi confirmat de Adunarea Generală. Secretariatul are ca principale atribuţii pregătirea de studii analitice şi date statistice necesare lucrărilor sesiunii, pregătirea, în ajutorul expertizelor, a unor rapoarte specializate, menţinerea de contacte de lucru cu autorităţile competente dintr-o serie de state în scopul facilitării lucrărilor sesiunii etc. Membră a U.N.C.T.A.D. încă de la crearea sa, România a militat neobosit pentru transpunerea în viaţa a obiectivelor stabilite printr-o serie de iniţiative şi contribuţii valoroase cum ar fi: la elaborarea principiilor fundamentale ale acordurilor economice şi comerciale vizînd efectuarea de lucrări de echipamente industriale pe credit rambursabil prin cote părţi din producţie realizată; la formarea de personal tehnic specializat în domeniul promovării exporturilor ţârilor în curs de dezvoltare etc. Ca membră a Grupului „celor 77“, a participat, începînd din 1976, la elaborarea şi promovarea iniţiativelor ţârilor în curs de dezvoltare. Conferinţa pentru codificarea dreptului tratatelor, reuniune internaţională convocată conform rezoluţiei 2166 (XXI) a Adunării Generale a O.N.U. din 5 dec. 1966 şi a rezoluţiei 2287 (XXII) din 6 dec. 1967. A ţinut două sesiuni la Viena, prima de la 26 mart.—24 mai 1968 şi a doua de la 9 apr.—22 mai 1969. Conferinţa a elaborat, pe baza unui proiect întocmit de Comisia de drept internaţional a O.N.U., Convenţia asupra dreptului tratatelor, precum şi Actul final al conferinţei şi o serie de rezoluţii şi declaraţii. V. şi Convenţia cu privire la dreptul tratatelor. Conferinţa internaţională a drepturilor omului, reuniune care şi-a desfăşurat lucrările la Teheran între 22 apr.—13 mai 1968, în cadrul celebrării Anului internaţional al drepturilor omului. A avut ca obiectiv: trecerea în revistă a realizărilor înregis- trate în domeniul drepturilor omului de la adaptarea Declaraţiei din 1948; evaluarea eficacităţii metodelor folosite de O.N.U. în domeniul drepturilor omului, formularea şi pregătirea unui program de noi măsuri. La lucrările Conferinţei au luat parte reprezentanţi din 84 de state, care au adoptat Proclamaţia de la Teheran, precum şi un număr de 26 de rezoluţii. V. şi Proclamaţia de la Teheran. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru explorarea şi fo-ţosirea paşnică a spaţiului extraatmosferic, reuniune internaţională care a avut loc la Viena între 14 şi 27 aug. 1968, la lucrările sale participînd 78 de state, inclusiv România. Obiectivul conferinţei a fost evaluarea beneficiilor efective în urma programelor spaţiale. In acest sens Conferinţa a examinat utilizările practice ale programelor spaţiale şi posibilităţile oferite diferitelor state, mai ales ţârilor în curs de dezvoltare de a participa la cooperarea spaţială internaţională. Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor nealiniate de la Lusaka, a treia întrunire a mişcării de nealiniere care şi-a desfăşurat lucrările între 8—10 sept. 1970, la ea participînd 53 de state cu drepturi depline şi 12 state în calitate de observatori. Conferinţa a adoptat „Declaraţia asupra păcii, independenţei, dezvoltării, colaborării şi democratizării relaţiilor internaţionale14 şi „Declaraţia privind nealinierea şi dezvoltarea economică“, precum şi un număr de rezoluţii privind discriminarea rasială şi apartheidul, nealinierea şi Naţiunile Unite, situaţia din Orientul Apropiat, decolonizarea, întărirea rolului ţârilor nealiniate etc. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător, reuniune internaţională care s-a desfăşurat la Stockholm, între 5—16 iun. 1972, cu participarea a 114 state, între care şi România. Este prima întrunire mondială care a examinat necesitatea adoptării unei concepţii şi a unor principii comune pentru ocrotirea şi îmbunătăţirea mediului ambiant. Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins între altele: planificarea şi gestiunea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător; gestiunea resurselor naturale din punct de vedere al mediului înconjurător; determinarea poluanţilor de importanţă internaţională; aspectele educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestor probleme; dezvoltarea şi mediul; incidenţele internaţionale ale acţiunilor în domeniul mediului. în final, Conferinţa a adoptat „Declaraţia asupra mediului înconjurător44, care cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în domeniul protecţiei mediului; căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale în acest domeniu. Printre aceste principii se înscriu: dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn; datoria sacră a sa de a proteja şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare; resursele naturale ale globului pămîntesc trebuie ocrotite în interesul generaţiilor prezente şi viitoare, printr-o gospodărire atentă; problemele internaţionale privind protecţia mediului înconjurător trebuie abordate în spirit de cooperare între toate statele, în condiţii de egalitate; omul şi me- CONFERINŢA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA 72 diul înconjurător trebuie cruţaţi de efectele armelor nucleare şi de toate celelalte mijloace de distrugere în masă. De asemenea, se subliniază legătura organică între protecţia mediului şi progresul economic şi social al popoarelor şi necesitatea eliminării efectelor negative ale subdezvoltării asupra mediului. Ştiinţa şi tehnica trebuie folosite numai pentru apărarea mediului înconjurător. Sub aspectul dreptului internaţional, se subliniază necesitatea dezvoltării normelor sale referitoare la răspunderea statelor pentru prejudiciile aduse mediului înconjurător, în special sub forma poluării şi obligaţia acestora de a despăgubi victima poluării. Astfel, se conturează un nou domeniu al dreptului internaţional public — dreptul mediului înconjurător, apărut ca urmare a importanţei şi actualităţii cooperării statelor pentru protejarea mediului. Conferinţa a adoptat şi un „Plan de acţiune privind mediul înconjurător4*, care cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului. Pe baza recomandării Conferinţei, Adunarea Generală a O.N.U. a creat un Consiliu de administraţie a programelor pentru mediul înconjurător, ca organ subsidiar al ei, format din 54 de membri. De asemenea, a fost creat un Secretariat al Conferinţei pe lîngă O.N.U. şi un Fond pentru protejarea mediului înconjurător. Ziua de 5 iunie a fost proclamată ca ziua mondială a mediului înconjurător. Lucrările Conferinţei ca şi documentele adoptate au o însemnătate deosebită întrucît au influenţat în mod hotărîtor atît legislaţiile naţionale privind mediul înconjurător cît şi conţinutul convenţiilor internaţionale încheiate după această reuniune mondiala. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), reuniune internaţională ale cărei lucrări s-au desfăşurat în perioada 1972—1975, constituind o etapă importantă pe calea edificării securităţii în Europa şi în lume. A fost convocată Ia iniţiativa statelor socialiste care în Declaraţia cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa, adoptată la Bucureşti la 6 iul. 1966, au propus organizarea unei asemenea întruniri. în urma unor consultări prealabile, guvernul Finlandei a adresat la 25 nov. 1970 tuturor guvernelor statelor europene, precum şi S.U.A. şi Canadei un aide-me-moire sugerînd organizarea unei reuniuni pregătitoare a C.S.C.E. Lucrările pregătitoare şi conferinţa propriu-zisă s-au desfăşurat în patru etape: 1) Consultările multilaterale, la Dipoli (Helsinki), Ia nivel de ambasadori, între 22 nov. 1972 şi 8 ian. 1973. Au participat reprezentanţi a 32 de state europene, ai S.U.A. şi Canadei; 2) Faza întîi, desfăşurată la Helsinki la nivelul miniştrilor de externe, între 3 şi 7 iul. 1973, la care s-au adoptat recomandările finale ale consultărilor multilaterale; 3) Faza a doua, care s-a desfăşurat la Geneva, între 29 aug. 1973 şi 20 iul. 1975, la nivel de experţi şi care a elaborat documentele conferinţei; 4) Faza a treia, desfăşurată la Helsinki, între 27 iul. şi 1 aug. 1975, la nivel de şefi de state sau guverne, participînd înalţi reprezentanţi a 33 de state europene, ai S.U.A. şi Canadei, care au semnat Actul final al C.S.C.E. La Conferinţă statele au participat ca'entităţi independente şi suverane, în condiţii de deplină egalitate, indiferent de sistemul lor social, de mărimea, de nivelul de dezvoltare ori de apartenenţa la diferite alianţe. Conferinţa a promovat noi forme democratice ale lucrărilor, între care rotaţia şi consensul la propunerea cărora România a adus o contribuţie importantă. Conferinţa şefilor de stat sau de guvern ai ţărilor nealiniate de Ia Alger, a patra reuniune a mişcării de nealiniere care şi-a desfăşurat lucrările între 5—9 sept. 1973. A adoptat „Declaraţia politică4', „Declaraţia economică*, „Programul de acţiune4* şi un număr de rezoluţii. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice, reuniune internaţională ale cărei lucrări s-au desfăşurat in două sesiuni: la Lucerna, 24 sept.—10 oct. 1974 şi Lugano — 28 ian.—29 febr. 1976. Lucrările Conferinţei au la bază principiile fundamentale conţinute în Declaraţia de la Petersburg (1868), în virtutea căreia armele trebuie astfel concepute încît efectele lor sâ se limiteze la scoaterea combatanţilor în afara luptei; armele trebuie să fie folosite împotriva inamicului, iar nu împotriva populaţiei civile. Conferinţa a urmărit interzicerea armelor clasice care cauzează răni şi suferinţe „excesive44, adică a acelor arme moderne ale căror efecte sînt nu numai de a scoate din luptă pe membrii forţelor armate inamice, ci din cauza suferinţei suplimentare, care de regulă generală provoacă un grad excesiv de invaliditate, o distrugere permanentă a elementelor tizice sau mentale ale victimei. Conferinţa a studiat, în vederea interzicerii sau limitării utilizării, următoarele categorii de arme: armele incendiare (în special napalmul), armele de fragmen-taţie (încărcături compuse din diferite materii care explodează deasupra obiectivului vizat, mărind considerabil efectul rănilor şi a suprafeţelor atinse), explozivele, aerosolii, armele şi muniţiile de mic calibru, muniţii cu efect întîrziat etc. Conferinţa, care îşi continuă lucrările şi în anii următori, urmează sâ adopte proiectele de convenţie pregătite de grupurile de lucru: proiectul de protocol asupra interdicţiei sau limitării folosirii minelor, capcanelor sau a altor dispozitive; proiectul de protocol asupra interzicerii sau limitării folosirii armelor incendiare şi proiectul de protocol asupra interzicerii armelor al căror efect primar este de a cauza răni prin fragmente care nu pot fi descoperite cu raze X în corpul uman. Conferinţa a studiat, de asemenea, proiectul unei convenţii generale care va trebui să comporte clauze generale şi la care vor fi anexate protocoalele menţionate. Conferinţa diplomatică asupra reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional aplicabil în caz de conflict armat, reuniune internaţională convocată de guvernul elveţian, ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Geneva între anii 1974—1977. Au participat la dezbateri peste 125 de state, inclusiv România, 10 mişcări de eliberare naţională recunoscute de O.U.A. şi Liga Statelor Arabe, precum şi observatori a 35 de organizaţii internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale. Lucrările au fost axate pe completarea dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva (1949) cu privire la victimele de război cu norme care sâ întregească protecţia beneficiarilor şi, în special, a populaţiei civile pînă la asigurarea unei imunităţi totale a vieţii şi bunurilor acesteia, precum şi protecţia ziariştilor aflaţi în misiuni periculoase. Conferinţa a fost precedată de două 73 reuniuni internaţionale de experţi, convocate la Geneva de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (1971 şi 1972), care au elaborat două proiecte de protocoale adiţionale. Conferinţa a adoptat la 10 iul. 1977 Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva (1949) relativ la protecţia victimelor şi conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva (1949) relativ la protecţia victimelor conflictelor armate neinternaţionale (Protocolul II). Conferinţa pentru codificarea succesiunii statelor la tratatele internaţionale, reuniune internaţională convocată în baza rezoluţiilor 3496 (XXX) din 15 dec. 1975 şi 31/18 din 24 nov. 1976 ale Adunării Generale a O.N.U. Ea şi-a desfăşurat lucrările la Viena, în două sesiuni, prima între 4 apr. şi 6 mai 1977, iar a doua între 31 iul. şi 23 aug. 1978. Conferinţa a dezbătut proiectul de articole adoptat în această materie de Comisia de drept internaţional şi a elaborat, cu participarea activă a reprezentanţilor statelor participante, o convenţie internaţională, prima în această materie. V. şi Convenţia cu privire la succesiunea statelor la tratate (1978). Conferinţa şefilor de stat sau de guvern ai ţărilor nealiniate de la Colombo, a cincea reuniune internaţională a mişcărilor de nealiniere care şi-a desfăşurat lucrările între 16—19 aug. 1976, la ea participînd 86 de state în calitate de membri, 21 ca observatori şi 7, între care şi România, ca invitaţi, precum şi 12 reprezentanţi ai mişcărilor de eliberare naţională şi ai unor organizaţii internaţionale şi regionale. Conferinţa a adoptat „Declaraţia politică", „Declaraţia economică", „Programul de acţiune", precum si un număr de 16 rezoluţii. Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor nealiniate de la Havana, a şasea reuniune internaţională la nivel înalt a ţârilor nealiniate, care şi-a desfăşurat lucrările între 3—10 sept. 1979, la ea participînd 95 de delegaţii, din care 55 conduse de şefi de stat sau de guvern, reprezentanţi ai unor organizaţii internaţionale şi mişcări de eliberare naţională. în actul final al Conferinţei sînt înscrise o serie de obiective ale mişcării de nealiniere, cum ar fi: înfăptuirea dezarmării generale şi totale şi, în primul rînd, a dezarmării nucleare; instaurarea unei noi ordini economice internaţionale; participarea, în condiţii de deplină egalitate, a tuturor naţiunilor la soluţionarea problemelor vieţii internaţionale; întărirea rolului O.N.U. ca instrument de menţinere a păcii şi securităţii; prevenirea şi soluţionarea prin negocieri diplomatice a tuturor conflictelor şi litigiilor internaţionale. în declaraţia politică adoptată de conferinţă se prevede că nealinierea îşi găseşte forţa de acţiune în principiile: apărării independenţei, libertăţii naţionale şi a dezvoltării sociale a tuturor statelor, asigurării securităţii şi autodeterminării popoarelor, intensificării luptei împotriva colonialismului, imperialismului, dominaţiei străine, politicii de forţă şi a sferelor de influenţă, eliminării sistemului perimat al relaţiilor bazate pe inegalitate şi spoliere. confiscare (în dreptul internaţional) 1. însuşirea, în timp de conflict armat, a unor bunuri proprietate inamică, fără despăgubire, în baza unei hotârîri judecătoreşti sau a unei dispoziţii administrative. 2. CONFLICT ARMAT NEINTERNAŢIONAL . i Transformarea posesiunii în proprietate, prin trecerea definitivă a unui bun inamic în patrimoniul statului care l-a sechestrat. Astfel în războiul naval, c. este actul prin care curtea de prize a statului captor validează prada de război. în războiul terestru, c. proprietăţii private este, în principiu, interzisă; în schimb, pot fi c. bunurile mobile aparţi-nînd statului inamic care pot servi necesităţilor militare (depozitele de arme, mijloacele de transport. magaziile de provizii, muniţiile ş.a.). V. şi sechestrare. conflict armat internaţional, forma de luptă armata între două sau mai multe entităţi cu personalitate internaţională — state, mişcări de eliberare naţională — care nu implică recunoaşterea formală a stării de război. Implicat în art. 2 şi 4 din Convenţiile de la Geneva (1949) privind victimele de război şi în primul articol din Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale din 10 iulie 1977, termenul c.a.i. este mult mai cuprinzător decît acela de „război** şi are un conţinut juridic diferit de acesta: dreptul de beligerantă a fost extins şi la entităţile nestatale şi, implicit, a fost lărgit şi cercul combatanţilor, inclu-zîndu-se în această categorie şi luptătorii din mişcările de eliberare naţională, cei care luptă împotriva dominaţiei străine şi rasiste. V. şi dreptul conflictelor armate; beligerant; combatant. conflict armat neinternational, lupta armată intervenită între guvernul legal al unui stat şi anumite forţe insurgente interne generată de cauze politice, economice, sociale, religioase etc. Criteriul avut în vedere în determinarea unui asemenea conflict este ca acţiunea ostilă dirijată împotriva unui guvern legal să prezinte un caracter colectiv şi un minim de organizare. Elementele care pot conduce la o asemenea apreciere sînt: durata conflictului, numărul şi încadrarea grupurilor rebele, instalarea sau acţiunea lor pe o parte a teritoriului, gradul de insecuritate, existenţa victimelor, a mijloacelor puse în mişcare de către guvernul legal pentru a restabili ordinea. Regulile juridice care guvernează asemenea conflicte sînt cuprinse în Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 aug. 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate neinternaţionale (Protocolul II) din 10 iul. 1977. Ra-tione materiae, regulile cuprinse în Protocol se aplică la toate conflictele armate neacoperite de Protocolul I adoptat la aceeaşi dată şi care se desfăşoară pe teritoriul uneia din părţile contractante, între forţele sale armate şi forţele armate dizidente sau grupurile armate organizate care, sub conducerea unui comandant responsabil, exercită pe o parte a teritoriului său un control care să le permită să ducă operaţiuni armate continue şi concentrate şi să aplice prevederile Protocolului. Ra-tione personae, ele se aplică tuturor persoanelor afectate de un conflict armat neinternaţional, fără nici o discriminare. Părţile implicate într-un astfel de conflict au obligaţia să respecte un minim de reguli de protecţie, care exclud excesul de violenţe, dezlănţuirea pasiunii oarbe etc. Asemenea reguli sînt prevăzute, în afară de protocolul sus-amintit, care dezvoltă dispoziţiile conţinute în art. 3 comun din cele 4 convenţii de la Geneva (1949) cu privire la protectia victimelor de război, în Pactele inter- CONFLICT INTERNAŢIONAL 74 naţionale ale drepturilor omului, precum şi în rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. 2444/XXIH şi 2675/XXV, ambele intitulate „Respectul drepturilor omului în perioada de conflict armat", în Rezoluţia Adunării Generale nr. 3452/XXX intitulată „Declaraţie asupra protecţiei tuturor persoanelor contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante". conflict internaţional (de la cuvîntul lat. conflictus — „a se ciocni") 1. Situaţie gravă apărută între state ca urmare a disputării unui drept pe care acestea şi-l contestă reciproc şi care riscă să dea naştere la folosirea forţei. în documentele de drept internaţional nu se face nici o distincţie între diferend, litigiu sau conflict internaţional. în cadrul aceluiaşi text ele se folosesc fie cumulativ, fie separat pentru a defini aceeaşi situaţie. Astfel, în Convenţia I de la Haga (1907) cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, după ce în preambul se enunţă hotărîrea părţilor „de a favoriza prin toate eforturile reglementarea amiabilă a conflictelor internaţionale", în art. 1 se dispune: „în vederea prevenirii pe cît posibil a recurgerii la forţă în raporturile între state, puterile contractante convin a depune toate eforturile pentru a asigura reglementarea paşnică a diferendelor". 2. Situaţie apărută între două sau mai multe state ca urmare a începerii ostilităţilor între ele. V. dreptul conflictelor armate. congres internaţional, reuniune internaţională multilaterală, de regulă cu caracter ştiinţific sau profesional (congresele mondiale ale păcii, populaţiei, petrolului, ale geologiei, de istorie etc.), organizată sub egida unei organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale. Procedura de desfăşurare a lucrărilor c.i. se stabileşte prin înţelegerea participanţilor, la propunerea şi iniţiativa, de obicei a delegaţiei statului gazdă. în trecut denumirea de c.i. era dată reuniunilor reprezentanţilor diplomatici, cele mai importante din punct de vedere al relaţiilor internaţionale (de ex.: C. de la Miinster şi Osna-briick (1648); C. de la Viena (1815); C. de la Paris (1856); C. de la Berlin (1878) ş.a.). Cu timpul a fost preferată pentru reuniunile diplomatice multilaterale denumirea de conferinţă. Congresul de la Viena, întrunire internaţională la nivel european, convocată în urma terminării victorioase a războaielor purtate de armatele unor puteri europene împotriva Franţei napoleoneene, care a avut loc între oct. 1814—ian. 1815. La lucrările Congresului au participat statele învingătoare — Austria, Marea Britanie, Prusia şi Rusia, precum şi statele invitate — Franţa, Portugalia şi Suedia. Scopul Congresului a fost restabilirea rîn-duielilor feudale, preîntîmpinarea unor noi mişcări revoluţionare burgheze, revenirea la configuraţia teritorială anterioară revoluţiei franceze. (Franţa a fost redusă la frontierele sale din 1792; dinastia Burbonilor a fost restaurată în Franţa, în Spania şi în regatul celor două Sicilii; alte dinastii, în statele în care domniseră înaintea războaielor napoleoneene; s-a recunoscut cucerirea de către Marea Britanie a unor colonii olandeze şi spaniole; s-a recunoscut anexarea Finlandei, Basarabiei şi Ducatului Varşoviei la Rusia; Austriei i s-a recunoscut suveranitatea asupra Triestului, Iliriei, Dalmaţiei, Tirolului, Galiţiei, Lombardiei şi Veneţiei, pierdute în timpul războaielor napoleoneene, precum şi asupra oraşului Salzburg; Prusiei i s-a atribuit partea de nord din Saxonia, Poznan-ul, Danzig-ul, Renania şi o parte din Westfalia; numărul stătuleţelor germane a fost redus— de la 360 Ia 38 — şi s-a format din statele germane Confederaţia germană, pusă sub conducerea Austriei; Belgia, atribuită Olandei, formîndu-se regatul Ţârilor de Jos; Regatului Danemarcii i s-a atribuit provincia germană Schleswig—Holstein; Piemontul, denumit regatul Sardiniei, a căpătat Savoia şi Nisa; s-a recunoscut independenta şi neutralitatea permanentă a Elveţiei.) Pentru permanentizarea noii configuraţii politice a Europei, Rusia, Austria şi Prusia au adoptat (26 sept. 1815) actul de constituire a „Sfintei Alianţe", la care au aderat cu timpul şi alte mari puteri. La 8 febr. 1815 a fost adoptată „Declaraţia cu privire la desfiinţarea comerţului cu negri", la 19 mart. 1815, „Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici"; la 9 iun. 1815 a fost semnat de marile puteri, Portugalia şi Suedia, Actul final al Conferinţei de la Viena care prevedea (art. 108—116) regulile de bază ale dreptului internaţional contemporan cu privire la navigaţia pe fluviile internaţionale pentru o serie de fluvii internaţionale, printre care nu figurează Dunărea, asupra căreia Austria intenţiona să-şi stabilească drepturi exclusive. Procesul de formare a statelor europene naţionale a distrus reglementările statornicite la C. de la V. Congresul de la Paris, reuniune internaţională desfăşurată între 25 febr. şi 30 mart. 1856, prin care s-a pus capăt războiului Crimeii. La lucrările congresului au participat: Rusia, Turcia, Anglia, Franţa, Austria, Piemont-Sardinia (Italia) şi Prusia. Dezbaterile s-au încheiat cu luarea următoarelor hotărîri: libertatea de navigaţie comercială pe Dunăre; crearea Comisiei Europene a Dunării; principiile Declaraţiei de la Paris cu privire la dreptul maritim; „închiderea" Dardanelelor; „neutralizarea", adică demilitarizarea Mării Negre; limitarea numărului şi puterii vaselor de război pe care Rusia şi Turcia erau în drept să le menţină în Marea Neagră; garantarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Turciei de către Austria, Anglia şi Franţa; demilitarizarea insulelor Aaland; asigurarea situaţiei locuitorilor creştini din Turcia. Rusia pierdea poziţia sa dominantă în Principatele române (Muntenia şi Moldova), care rămîneau sub suzeranitatea Turciei şi sub garanţia puterilor semnatare ale Tratatului de pace de la Paris. Principiile statornicite cu privire la libertatea navigaţiei comerciale a Dunării şi la războiul maritim continuă a fi în vigoare. Congresul de la Berlin, întrunire internaţională la nivel european, la care au luat parte cele şapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris (1856), ale cărei lucrări s-au desfăşurat între 13 iun.—13 iul. 1878, cu scopul de a reglementa situaţia creată prin înfrîngerea Turciei în războiul de la 1877. Congresul a atribuit Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), teritoriile Ardahan, Kars şi Batum — care urma să devină port franc. Austro-Ungariei i s-au admis ocuparea şi administrarea Bosniei şi Herţegovinei, precum şi a sandjacului Novibazar, district turcesc situat în- 75 CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC tre Serbia şi Muntenegru. S-a recunoscut independenta României, Serbiei şi Muntenegru lui, Dobro-gea, gurile Dunării şi Insula Şerpilor fiind recunoscute ca parte a României. Bulgaria a fost declarată principat autonom, tributar Turciei — ca stat suzeran, limitîndu-i-se întinderea spre sud la linia munţilor Balcani. La sud de Balcani a fost creată provincia Rumeliei Orientale, înzestrată cu autonomie administrativă şi condusă de un guvernator general creştin numit de către Poarta otomană pe cîte o durată de cîte cinci ani cu asentimentul celorlalte Puteri contractante, dar rămînînd sub autoritatea politică şi militară nemijlocită a sultanului. Macedonia era atribuită Turciei. Turcia a fost scutită de obligaţia de a plăti despăgubiri de război. S-a decis distrugerea tuturor fortificaţiilor de-a lungul Dunării de la Porţile de Fier şi pînă la vărsarea fluviului în Marea Neagră. S-au extins drepturile Comisiei Europene a Dunării pînă la Galaţi. La C. de la B. reprezentanţii României (I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu), Serbiei, Muntenescului şi Grcciei au fost primiţi numai în cîte o şedinţa, spre a expune cererile ţărilor lor, fără a avea drept de vot fiind, după expresia lui Bismarck, «audiaţi» dar nu «ascultaţi». Cu toată inegalitatea de tratament aplicat noilor state independente de către marile puteri, Congresul marchează o etapă pe drumul cuceririi de către popoarele balcanice a independenţei lor de stat, al realizării dreptului lor la autodeterminare. consens, mod de adoptare a deciziilor în forumuri internaţionale — conferinţe, congrese, reuniuni —, care se caracterizează prin absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezentant şi prezentate de el ca un obstacol la adoptarea deciziei în cauză. C., ca nouă modalitate de adoptare a hotâ-rîrilor, se înscrie în practica internaţională ca instrument al voinţei de cooperare între state de natură sâ ajungă la un acord general. în ultima vreme se constată în practica internaţională o tendinţă spre c. Repertoriul practicii Naţiunilor Unite evidenţiază frecvenţa crescîndă a adoptării unui document în unanimitate, fără vot sau prin aclamaţii. într-o serie de organisme internaţionale — în Comitetul pentru spaţiul extraatmosferic, în Comitetul O.N.U. pentru operaţiile de menţinere a păcii, în Comisia pentru dreptul comercial internaţional etc. — s-a hotărît ca lucrările sâ se desfăşoare în aşa fel încît să se obţină acordul general fără a mai fi nevoie să se voteze, iar în acordul din 16 nov. 1973 realizat la Conferinţa asupra dreptului mării s-a menţionat chiar obiectivul c. C. s-a adoptat la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa. în proiectul românesc de aranjament de procedură, depus la Dipoli, se prevedea că „deciziile privind toate chestiunile de fond şi toate chestiunile de procedură sînt adoptate prin c. C. se defineşte prin absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezentant cu privire la adoptarea deciziei respective4*. Consensul de la ViîTa del Mar, act juridic care consacra platforma politico-cconomica comună adoptată în mai 1969 de miniştrii de externe ai statelor latino-americane împotriva dependenţei economice faţă de statele industrializate şi care urmăreşte statornicirea unui nou tip de relaţii între statele respective şi S.U.A. Documentul consacră dreptul inalienabil al acestor state asupra bogăţiilor lor naţionale şi exprimă hotărîrea fermă a guvernelor respective de a aşeza relaţiile lor economice şi comerciale cu statele dezvoltate pe baza strictei respectări a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. El conţine poziţii de principiu şi propuneri concrete vizînd, în special, raporturile economice cu S.U.A.; controlul naţional asupra activităţii economice şi financiare a firmelor străine; degrevarea creditelor provenite din S.U.A. de condiţia cheltuirii în această ţară; revizuirea restricţiilor care limitează accesul produselor de provenienţă latino-americanâ pe piaţa S.U.A.; acordarea unor tarife vamale preferenţiale, care să compenseze, cel puţin parţial, deteriorarea preţurilor la materiile prime, principalul capitol al exporturilor ţârilor latino-americane. consilier (în dreptul internaţional) 1. Rangul şi denumirea unui membru al misiunii diplomatice, dupâ ambasador şi ministru extraordinar şi plenipotenţiar, în ordinea de precădere şi mai mare decît secretarul. C. de ambasadă trece înaintea c. unei legaţii. 2. Denumirea şi rangul unui funcţionar al centralei Ministerului Afacerilor Externe. Cîteodată, c. mai capătă şi rangul de ministru (ministru c.), ceea ce îi dă precădere faţă de ceilalţi c. ai Ministerului Afacerilor Externe. consiliu (în dreptul internaţional) 1. Denumirea unor organizaţii internaţionale guvernamentale (de ex.: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), sau neguvernamentale (de ex.: Consiliul Mondial al Păcii). 2. Organ al unei organizaţii internaţionale cu un număr redus de membri avînd atribuţiuni special determinate prin statutul organizaţiei (de ex.: Consiliul de Securitate; Consiliul Economic şi Social). 3. Denumirea unui organ internaţional creat prin acordul statelor care îşi trimit reprezentanţii în c. în vederea exercitării unor atribuţii speciale (de ex.: Consiliul Aliat de Control pentru Germania, creat la sfirşitul celui de-al doilea război mondial în temeiul Acordului din 5 iun. 1945 dintre U.R.S.S., S.U.A., Anglia şi Franţa). Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), organizaţie internaţională guvernamentală, deschisă tuturor statelor care acceptă statutul C.A.E.R., creat de Consfătuirea economică a statelor socialiste de la Moscova din 5—8 ian. 1949. Statele participante la consfătuire au fost: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. Ulterior, au fost primiţi ca membri: Albania (1949), R.D. Germană (1950), R. P. Mongolă (1962), Republica Cuba (1972), R.S. Vietnam (1978). Din anul 1961 Albania nu mai participă la activitatea C.A.E.R. Fiind organizaţie internaţională deschisă, la activitatea Consiliului mai participă la anumite organe şi Iugoslavia (din 1965), Finlanda (din 1973), Irak şi Mexic (din 1975). Membrii Consiliului se pot retrage din organizaţie, cu un preaviz de 6 luni. Statutul C.A.E.R. a fost adoptat la 14 dec. 1959 şi modificat prin Protocolul din 21 iun. 1974. Scopul organizaţiei este de a contribui, prin unirea şi coordonarea eforturilor ţărilor membre, la dezvoltarea planicâ a economiei lor naţionale, la accelerarea progresului economic şi tehnic în aceste ţări, la ridicarea nivelului de in- CONSILIUL DE SECURITATE 76 dustrializare a ţărilor cu industrie mai puţin dezvoltată, la creşterea continuă a productivităţii muncii şi la ridicarea neîncetată a bunăstării popoarelor din ţările membre (art. I, pct. 1 din Statut). Statutul C.A.E.R. proclamă următoarele principii de bază ale organizaţiei: egalitatea deplină în drepturi a statelor membre, al suveranităţii de stat, independenţei şi intereselor naţionale, al neamestecului în treburile interne ale altui stat, al avantajului reciproc şi întrajutorării tovărăşeşti (art. I, pct. 2). Statele membre ale organizaţiei au următoarele obligaţii prevăzute în Statut: să asigure îndeplinirea recomandărilor organelor Consiliului; să acorde Consiliului şi funcţionarilor săi sprijinul necesar îndeplinirii atribuţiunilor lor; să prezinte Consiliului materialele şi informaţiile necesare; să informeze Consiliul asupra modului în care se îndeplinesc recomandările sale. Principalele atribu-ţiuni ale C.A.E.R. sînt: organizarea colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice multilaterale a statelor membre pentru folosirea cît mai raţională a resurselor lor naturale şi accelerarea dezvoltării forţelor de producţie; să contribuie la perfecţionarea diviziunii internaţionale socialiste a muncii pe calea coordonării planurilor de dezvoltare a economiilor naţionale, specializării şi cooperării în producţie; să întreprindă măsuri pentru studierea problemelor economice şi tehnico-ştiinţifice care prezintă interes pentru ţările membre; să sprijine ţările membre în elaborarea, convenirea şi înfăptuirea de măsuri comune în domeniile dezvoltării industriei, agriculturii, transporturilor, schimburilor de mărfuri şi servicii, al schimbului de informaţii privind realizările tehnico-ştiinţifice şi în producţie; să contribuie la folosirea mai eficientă a investiţiilor alocate de ţările membre pentru construirea de obiective ce prezintă interes pentru două sau mai multe state membre (art. III, pct. 1). Organele principale ale C.A.E.R. sînt: a) Sesiunea Consiliului, organ suprem, care se întruneşte în sesiuni anuale şi este format din delegaţii tuturor statelor membre. La sesiunile ei pot participa şi alte state, în calitate de observatori (de ex., la şedinţa a XXIV-a a Sesiunii Consiliului din 1980 au participat ca observatori delegaţii din: R.D. Afghanistan, R.P. Angola, Ethiopia, R.D.P. Laos, R.P. Mozam-bic, R.D.P. Yemen); b) Comitetul executiv, format din reprezentanţii tuturor statelor membre (la nivel de locţiitori ai şefilor de guverne). Este principalul organ executiv al C.A.E.R. şi se întruneşte trimestrial. El conduce ansamblul lucrărilor legate de înfăptuirea sarcinilor care stau în faţa organizaţiei şi urmăreşte felul în care ţările membre îndeplinesc recomandările sau hotărîrile C.A.E.R.; c) Comitetele consiliului, create de Sesiunea Consiliului pentru examinarea şi soluţionarea celor mai importante probleme ale colaborării dintre statele membre. îşi desfăşoară activitatea pe baza propriilor lor regulamente de funcţionare. Astfel de comitete sînt: Comitetul pentru colaborarea în domeniul activităţii de planificare, Comitetul pentru colaborarea ştiinţifică şi tehnică etc.; d) Comisiile permanente sînt organe create tot de Sesiunea Consiliului pentru coordonarea colaborării statelor în diferite domenii (pe ramuri de activitate economică sau pe probleme); e) Secretariatul C.A.E.R. este organul executiv-administrativ al organizaţiei. Are sediul la Moscova şi este condus de secretarul consiliului. Organele C.A.E.R. pot adopta recomandări şi hotârîri şi să încheie convenţii internaţionale cu ţările membre ale Consiliului, cu alte state sau organizaţii internaţionale (art. III, pct. 2). Recomandările se adoptă în problemele privind colaborarea economică şi tehnico-ştiinţificâ, iar hotărîrile se adoptă în problemele organizatorice şi de procedură. Recomandările şi hotărîrile se adoptă numai cu acordul statelor interesate (art. IV, pct. 3). Recomandările Consiliului sînt transmise statelor membre pentru examinarea şi aprobarea lor de către organele competente ale fiecărui stat, conform cu legislaţia sa internă. Rezultatul examinării recomandărilor de organele naţionale ale statelor membre se comunică, în decurs de 60 de zile, Secretariatului C.A.E.R. Recomandările şi hotărîrile Consiliului nu se extind asupra ţărilor care nu şi-au declarat interesul în problemele respective. Aceste state pot însă să se alăture ulterior acestor recomandări sau hotârîri. C.A.E.R. are personalitate juridică internaţională, în limitele prevăzute în Statutul său şi în Convenţia privind capacitatea juridică, privilegiile şi imunităţile C.A.E.R., din 1959 (modificată în 1974). Principalele forme de colaborare în cadrul organizaţiei sînt: coordonarea planurilor economice naţionale ale statelor membre; specializarea şi cooperarea în producţie; dezvoltarea relaţiilor comerciale ale statelor membre. Un document important pentru activitatea C.A.E.R. este Programul complex al adîn-cirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltării integrării economice socialiste a ţărilor membre, adoptat de sesiunea a XXV-a a Consiliului de la Bucureşti din 1971. în acest document se precizează că procesul de integrare economică socialistă „se desfăşoară pe baza liberului consimţă-mînt deplin şi nu este însoţit de crearea de organe supranaţionale“. Programul complex favorizează extinderea colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice dintre ţările membre, contribuie la dezvoltarea economiei naţionale a fiecărei ţări, şi, astfel, la creşterea influenţei socialismului în lume. România socialistă participă în mod activ la cooperarea şi colaborarea din cadrul C.A.E.R., acţionînd pentru perfecţionarea acestei cooperări şi colaborări în domeniul economic şi tehnico-ştiinţific. Consiliul de Securitate, organ principal de acţiune al Organizaţiei Naţiunilor Unite a cărui funcţie primordială este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. C. de S. se compune din 15 membri ai Organizaţiei, cinci dintre ei fiind membri permanenţi (R.P. Chineză, Franţa, Marea Britanie, S.U.A. şi U.R.S.S.), ceilalţi 10 fiind membri nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani, după criteriul repartiţiei geografice. Fiecare membru al C. de S. dispune de un vot; hotărîrile sînt luate, în chestiuni de procedură, printr-un vot afirmativ a cel puţin 9 din 15 membri. în alte probleme decît cele de procedură, hotărîrile sînt luate de votul afirmativ a nouă membri, în care trebuie să figureze votul afirmativ al celor cinci membri permanenţi. (Aceasta este regula „unanimităţii marilor puteri*1, denumită curent „veto“.) Abţinerea unui membru permanent de la vot nu este considerată un veto. în baza Cartei toţi membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite au 77 convenit să accepte şi să respecte hotărîrile C. de S. Consiliul este singurul organ al Naţiunilor Unite care are puterea de a adopta hotărîri pe care membrii organizaţiei au obligaţia de a le aplica. Funcţiile şi puterile C. de S.: a) în domeniul reglementării paşnice a diferendelor dintre state: examinează orice diferend sau orice situaţie care riscă sâ ducă la fricţiuni între douâ sau mai multe state; anchetează orice diferend sau orice situaţie care ar putea să antreneze un dezacord între naţiuni; recomandă metodele de aplanare a unui astfel de diferend sau termenii unei reglementări; oferă bunele sale oficii sau mediaţiunea sa; b) în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale: constată existenţa unei ameninţări contra păcii sau a unui act de agresiune şi face recomandări sau ia măsuri pentru a stinge conflictul; invită părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le apreciază necesare; decide măsuri, fără folosirea forţei armate, împotriva statului agresor, cum ar fi întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, radioelectrice* şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice; poate întreprinde, prin forţe aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară, cum ar fi demonstraţii, măsuri de blocadă etc. Un stat membru împotriva căruia C. de S. a luat măsuri preventive sau măsuri executorii poate fi lipsit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului, de exercitarea drepturilor şi privilegiilor sale de membru al O.N.U. Orice stat membru care persistă în violarea principiilor enunţate în Cartă, poate, la recomandarea C. de S.jSâ fie exclus din O.N.U. de către Adunarea Generală. C. de S. acţionează în numele tuturor membrilor organizaţiei, care s-au angajat să accepte şi sâ aplice hotărîrile sale, să pună la dispoziţia Consiliului forţele armate, asistenţa şi facilităţile necesare menţinerii păcii şi securităţii internaţionale; c) alte funcţii şi puteri: elaborează planuri în vederea stabilirii unui sistem de reglementare a armamentelor; recomandă admiterea de noi membri în O.N.U. şi condiţiile în care statele pot deveni parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie; exercită funcţiile de tutelă ale O.N.U. în „Zonele strategice44; recomandă Adunării Generale numirea secretarului general şi alege, împreună cu Adunarea Generală, membrii Curţii Internaţionale de Justiţie; prezintă rapoarte anuale şi rapoarte speciale Adunării Generale. C. de S. este organizat astfel încît să-şi poată exercita funcţiile în permanenţă; fiecare din membrii săi trebuie să aibă un reprezentant tot timpul la sediul O.N.U. C. de S. se poate reuni, dacă consideră util, în orice alt loc decît la sediu (în 1972 el a ţinut o sesiune la Addis Abeba, iar în 1973 s-a reunit în Panamâ). Orice membru al O.N.U. care nu este membru al C. de S. poate să participe, fără drept de vot, la dezbaterile acestuia cînd apreciază că interesele acestui stat sînt în mod special afectate. Statele, atît cele membre cît şi cele nemembre ale Organizaţiei, sînt invitate să ia parte, fără drept de vot, la discuţiile C. de S. cînd sînt parte la un diferend examinat de Consiliu. C. de S. determină condiţiile de participare ale unui stat nemembru. în cunoscutele sale propuneri din 1975, România a apreciat necesitatea măririi numărului de membri ai C. de S., a CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIA1 < considerat necesară acordarea prin rotaţie a drepturilor de care se bucură membrii permanenţi şi altor state apartinînd diferitelor regiuni geografice, a sugerat# ca dreptul de veto să nu fie utilizat de membrii permanenţi ai C. de S. care sînt părţi la anumite conflicte şi a cerut sa se asigure participarea neîngrădită la şedinţele C. de S. a statelor interesate, nemembre ale Consiliului. Consiliul de Tutelă, organ principal al O.N.U. creat în vederea supravegherii teritoriilor sub tutelă. Se compune din două părţi numeric egale, şi anume: a) din membrii O.N.U., pe de o parte, care administrează teritorii sub tutelă, precum şi din membrii Consiliului de Securitate, care nu administrează asemenea teritorii; b) dintr-un număr egal de membri ai organizaţiei aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de trei ani, dintre statele care nu administrează asemenea teritorii. în atribuţiile acestui organ, care funcţionează sub autoritatea Adunării Generale, intră: examinarea rapoartelor prezentate de autoritatea administrantâ; primirea petiţiilor din teritoriile sub tutelă şi examinarea lor; organizarea de vizite periodice de inspecţie în teritoriile respective, precum şi alte acţiuni asemănătoare conforme cu prevederile din fiecare acord de tutelă. în afară de aceste atribu-ţiuni, C. de T. întocmeşte un chestionar privitor la progresul economic, politic, social şi al învăţămîn-tului locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutelă pe baza căruia redactează anual rapoarte către Adunarea Generală. Tot în acest organism se dezbat şi problemele referitoare la teritoriile neautonome, adică ale coloniilor. V. şi tutela internaţională. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), organ principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care coordonează activitatea economică şi socială a O.N.U., a instituţiilor sale specializate şi a altor organisme din sistemul Naţiunilor Unite. ECOSOC se compune din 54 de membri ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, aleşi de Adunarea Generală pentru un mandat de trei ani. Funcţiuni: asigură, sub autoritatea Adunării Generale, îndeplinirea sarcinilor de ordin economic şi social care incumbă Organizaţiei Naţiunilor Unite; face sau determină studii, rapoarte şi recomandări asupra problemelor internaţionale în domeniile economic (al dezvoltării comerţului mondial, industrializării, resurselor naturale), social (condiţiei femeii, problemelor demografice, prevenirii crimei), educativ, cultural, al sănătăţii publice şi în alte domenii conexe; face recomandări în scopul asigurării respectului efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi; convoacă conferinţe internaţionale asupra problemelor care ţin de competenţa sa şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a le supune Adunării Generale; încheie acorduri cu instituţiile specializate, stabilind condiţiile în care aceste instituţii vor fi legate de Organizaţia Naţiunilor Unite; face, cu aprobarea Adunării Generale, servicii care îi sînt cerute de membrii O.N.U. sau de instituţiile specializate; consultă organizaţiile neguvernamentale interesate asupra chestiunilor care intră în competenţa sa. ECOSOC ia hotărîri cu majoritate simplă; fiecare membru dispune de un vot. ECOSOC se reuneşte, de regulă, de două ori pe an pentru o lună, la New CONSILIUL NORDIC 78 York şi Geneva. în cursul anului, la sediul O.N.U. sau în altă parte au loc reuniuni ale comitetelor permanente, ii Ic comisiilor şi ale altor organe ale ECOSOC. ECOSOC are următoarea structură organizatorică: 1) Comitetele permanente: pentru organizaţii neguvernamentale; pentru negocieri cu instituţiile interguvernamentale; pentru locuinţe, construcţii şi planificare; pentru programe şi coordonare; pentru resurse naturale; pentru examinarea şi evaluarea lucrărilor; pentru ştiinţă şi tehnică în serviciul dezvoltării; pentru prevenirea şi lupta contra delincvenţei; pentru planificare şi dezvoltare şi pentru societăţile transnaţionale; 2) Comisii tehnice: Comisia de statistică; Comisia populaţiei; Comisia dezvoltării sociale; Comisia drepturilor omului; Comisia condiţiei femeii; Comisia stupefiantelor; Comisia societăţilor transnaţionale; 3) Comisiile economice regionale: Comisia Economică pentru Africa (Addis Abeba); Comisia economica şi socială pentru Asia şi Pacific (Bangkok); Comisia economică pentru Europa (Geneva); Comisia economică pentru America Latină (Santiago); Comisia economică pentru Asia occidentală (Beirut). Comisiile economice regionale studiază problemele din regiunile respective şi recomandă guvernelor membre precum şi instituţiilor specializate măsuri pe care le consideră necesare, participînd şi la executarea unor proiecte de dezvoltare. ECOSOC poate să consulte organizaţiile neguvernamentale asupra problemelor care le privesc şi care intră în competenţa Consiliului. România a fost aleasă în ECOSOC în anii 1965—1967; 1974—1976; 1978—1980. în vederea exercitării mai active a rolului O.N.U. în procesul instaurării unei noi ordini economice internaţionale, România a propus, între altele, ca ECOSOC să urmărească şi să coordoneze modul în care instituţiile ce compun sistemul O.N.U. transpun în practică obiectivele înscrise în programele economice privind instaurarea noii ordini economice, sprijinirea dezvoltării mai rapide a ţărilor în curs de dezvoltare, convocarea de către ECOSOC a unor sesiuni* ministeriale periodice consacrate examinării generale a situaţiei economice internaţionâle şi mai ales a problemelor comerciale, monetare şi financiare privind dezvoltarea. Consiliul Nordic, organizaţie internaţională de cooperare economică creată în febr. 1952 de Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia. Crearea C.N. a fost hotărîtâ în aug. 1951 la sesiunea delegaţiilor interparlamentare a ţârilor respective. Proiectul de statut al C.N. a fost supus în nov. 1951 parlamentelor ţârilor membre. El a fost adoptat astfel: de Parlamentul suedez la 17 mai 1952; de Folketingul danez la 28 mai 1952; de Stortingul norvegian la 25 iun. 1952; de Altingul islandez la 10 dec. 1952 şi de Parlamentul finlandez la 28 dec. 1956. în baza Statutului elaborat de statele membre, scopul C.N. este de a promova cooperarea în toate domeniile de activitate, cu excepţia relaţiilor externe şi apărarea. C.N. este format din reprezentanţi ai parlamentelor şi guvernelor. Recomandările adoptate la sesiunile Consiliului sînt adresate guvernelor statelor membre. în 1971, în cadrul C.N., a fost creat un organism nou, Consiliul ministerial, cu misiunea de a pregăti şi orienta adîncirea cooperării economice a ţârilor membre. consimtămînt (în dreptul internaţional), forma de manifestare a voinţei unui stat de a fi legat printr-un tratat internaţional. C. poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, ori prin oricare alt mijloc convenit. consimtămîntul la căsătorie, manifestarea de voinţă a viitorilor soţi, în vederea încheierii căsătoriei, precum şi — în cazul cînd unul dintre soţi, sau amîndoi ar fi minor(i), sau în alte cazuri excepţionale, din partea părinţilor, tutorelui etc. la căsătoria în cauză. în principiu, legile fiecărui stat determină regulile privitoare la c. la c., iar atunci cînd încheierea căsătoriei prezintă un element de extraneitate, se aplică regulile aferente ale dreptului internaţional privat. Pentru dreptul internaţional public, c. la c. prezintă interes în legătură cu incidenţele acestuia în materia combaterii colonialismului, a traficului cu femei, a încălcării drepturilor omului. Dovada liberului c. la c. se face prin înregistrarea lui de către autoritatea competentă potrivit legii locului căsătoriei. V. şi Convenţia asupra con-simţămîntului Ia căsătorie; vîrsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriilor (1962). Consolato del Mar v. Consulatul Mării. constrîngerea (în dreptul internaţional) 1. Acţiunea pe care o exercită un stat sau un grup de state asupra altui stat în vederea obţinerii unei anumite conduite din partea acestuia. C. joacă un rol important în asigurarea legalităţii internaţionale, în sancţionarea statului care o încalcă. Respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional public nu este asigurată de un aparat centralizat, aşa cum este cazul în interiorul statului care garantează respectarea dreptului său intern, ci prin acţiunea individuală sau colectivă, mai ales, a statelor sau şi a unor organizaţii internaţionale (de ex.: O.N.U.). în prezent, statele pot recurge, în mod individual, la c. numai în cazuri extreme şi conform prevederilor dreptului internaţional public. După cel de-al doilea război mondial, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost creat un organ principal — Consiliul de Securitate, împuternicit să aplice măsuri de c. împotriva statului care încalcă pacea, violează legalitatea internaţională. Conform Cartei O.N.U. (art. 41 şi 42), Consiliul de Securitate poate aplica măsuri de c. fără folosirea forţei (de ex.: întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale şi a altor mijloace de comunicaţie, sau ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat de către statele membre ale O.N.U.). El poate aplica şi măsuri de c. cu caracter militar, atunci cînd apreciază că măsurile de c. fără folosirea forţei ar fi inadecvate ori s-au dovedit ca atare. Măsurile de c., cu caracter militar, aplicabile de Consiliul de Securitate sînt: demonstraţii de forţă, măsuri de blocadă sau alte operaţiuni ale unor forţe aeriene, navale sau terestre ale O.N.U. 2. în practica relaţiilor internaţionale c. apare ca expresie a politicii imperialiste de dictat. Astfel de acţiuni sînt contrare dreptului internaţional, intereselor păcii şi colaborării democratice între state şi popoare. 79 CONTRABANDĂ DE RĂZBOI consul 1. Şef de post consular a cărui circumscripţie se limitează, de regulă, la un oraş sau regiune. C. sînt subordonaţi ierarhic consulilor generali. 2. (în evul mediu) Nume dat, în anumite oraşe, magistraţilor municipali. Judecători aleşi dintre negustori însărcinaţi cu soluţionarea unor cauze. V. şi funcţionar consular. consulat 1. Reprezentanţă oficială a unui stat într-un oraş sau regiune străină, a cărei misiune este de a asigura, pe lîngă autorităţile locale ale statului de reşedinţă, protecţia intereselor economice, administrative şi juridice ale statului trimiţâ-tor, precum şi pe acelea ale resortisanţilor acelui stat. 2. Localul unde îşi are birourile consulul. Consulatul Mării (în limba catalană „Consolato del Maru), lucrare editată la Barcelona pe la mijlocul sec. al XV-lea, probabil de către grefierul unui tribunal maritim, cuprinzînd o culegere de uzanţe şi vechi reguli de jurisprudenţă aplicabile în domeniile comercial şi maritim atît în timp de război cît şi în timp de pace. în această lucrare au fost cuprinse primele reguli ale războiului maritim. Fă-cînd o distincţie între navele şi bunurile inamice şi acelea ale neutrilor, C.M. a prevăzut regula că bunurile proprietate neutră capturate odată cu navele inamice trebuie predate proprietarilor lor, iar navele neutre care transportă bunuri inamice trebuie, de asemenea, restituite proprietarilor, dar bunurile pe care le transportă pot fi confiscate. Deşi regulile prevăzute în C.M. nu erau unanim acceptate, lucrarea depăşeşte în importanţă toate sursele de drept maritim ale evului mediu. Lucrarea a avut o largă circulaţie, fiind tradusă, începînd din 1949, în limba italiană, răspîndindu-se apoi în întreg bazinul Mediteranei, substituindu-se regulilor locale. consul general, şef de post consular care conduce un consulat general situat, de regulă, în regiunile cele mai importante ale statului de reşedinţă. C. g. îşi pot exercita funcţiile şi în mai multe circumscripţii consulare. V. şi funcţiuni consulare; circumscripţie consulară. consultare (de la cuvîntul lat. consultare — a lua sfatul, avizul cuiva) 1. (în viaţa internaţională), consfătuirea în comun, între organele de politică externă a două sau mai multe state ori alte entităţi dispunînd de capacitate juridică potrivit dreptului internaţional. C. poate avea drept obiect statornicirea unei politici comune sau a unei poziţii puse de acord între statele sau entităţile reprezentate faţă de alte state şi entităţi, înlesnirea rezolvării unor divergenţe de păreri sau conflicte etc. C. poate avea loc ori de cîte ori părţile în cauză hotărăsc aşa, de la caz la caz, sau poate să constituie obiectul unor obligaţii decurgînd din tratate bisau multilaterale. R.S. România este parte la numeroase asemenea tratate, menite să promoveze colaborarea paşnică între Părţi. Uneori obligaţia de consultare poate constitui un mijloc de întărire a predominării unei foarte mari puteri asupra altor state (de ex.: art. 4 din Tratatul Atlanticului de Nord — 4 apr. 1949). C. poate fi şi un mijloc de menţinere sau întărirea asupririi şi exploatării unui popor mai slab; statul care exercită realmente puterea organizează, de exemplu, un referendum sau un plebiscit care să-i asigure pretextul pentru men- ţinerea stăpînirii sale. C. poate fi efectuată în scris, prin schimb de note, sau oral, convorbiri bilaterale sau conferinţe internaţionale. Dacă în relaţiile dintre părţi există o înţelegere cu privire la c., neres-pectarea acesteia de către o parte într-un diferend dă părţii celeilalte dreptul de a se opune judecării unei acţiuni privind diferendul în faţa unei instanţe de judecată sau de arbitraj. Aceeaşi situaţie şi în cazul cînd înţelegerea prevede negocieri diplomatice spre a se rezolva anumite diferende. La baza c. trebuie sâ stea în mod neabătut respectul egalităţii depline în drepturi a tuturor statelor, fără condiţii, excepţii şi ştirbiri de nici un fel. 2. Cererea unui aviz juridic asupra unei probleme internaţionale în litigiu (adresată unui jurisconsult sau unei instanţe judiciare, de ex. cererea de aviz consultativ adresată C.I.J.). contencios internaţional 1. (în sens general) Totalitatea diferendelor, litigiilor şi conflictelor existente între două state. 2. (în accepţie strict juridică) Procedura în cadrul unei jurisdicţii internaţionale, a Curţii Internaţionale de Justiţie, în special, prin care se reglementează diferendele dintre state pe baza unei hotărîri obligatorii. Ca adjectiv calificativ, termenul defineşte materiile cuprinse în acest domeniu al jurisdicţiei. Astfel, în art. 68 din Statutul C.I.J. se spune: „în exerciţiul funcţiilor sale consultative, Curtea se va mai călăuzi şi după dispoziţiile prezentului Statut, care se aplică în materie contencioasă, în măsura în care le consideră aplicabile“. contiguitate (de la cuvintele lat. cum — „împreună" şi tangere — „a atinge“) (în dreptul internaţional), termen ce defineşte regimul zonelor contigue, care recunoaşte statului riveran anumite drepturi de pescuit, control vamal şi sanitar în această zonă. Problema c. în dreptul internaţional se pune şi în ce priveşte regimul în zonele limitrofe dintre spaţiul aerian şi spaţiul extraatmosferic şi se va pune, atunci cînd progresele tehnice vor actualiza problema, şi cu privire la spaţiile subterane în imediata apropiere a straturilor terestre asupra suveranităţii teritoriale a statelor. V. şi zonă contiguă. contrabandă de război, trecerea peste frontieră a unor obiecte şi mărfuri care, datorită utilităţii lor pentru război, nu pot fi transportate pe un vas inamic sau neutru (în contul unui beligerant), sancţiunea acestei interdicţii fiind confiscarea lor. Elementele c. de r. sînt: natura obiectelor şi a mărfurilor transportate (utilitatea lor pentru război); destinaţia lor — un stat inamic. Interdicţia pentru naţionalii unui stat aflat în război sau neutru de a transporta, în contul unui inamic, respectiv a unui beligerant, obiecte care ar contribui la sporirea potenţialului militar al acestuia constituie un obicei străvechi în practica statelor, el fiind consemnat pentru prima datâ în bulele papale şi în deciziile celor două Concilii de la Lateran (1179 şi 1215). lotuşi, ideea c. de r. nu a apărut decît în prima jumătate a sec. al XlV-lea odată cu apariţia noţiunii de neutralitate. Conferinţele şi tratatele internaţionale al căror scop era reglementarea acestei materii n-au reuşit decît să o complice. Tot în acest sens au acţionat actele legislative interne ale statelor care au încercat să incrimineze c. de r. De-abia în febr. 1909, prin cele 25 de articole ale Declara- CONTRA HONOS MORES 80 Viei navale de la Londra (art. 22 la 47) consacrate acestei probleme, s-a putut opera o reglementare a c. de r. în ce priveşte primul element al c. de r. — natura obiectelor şi mărfurilor transportate — Declaraţia de la Londra distinge: c. absolută; c. condiţională şi obiecte care nu pot avea niciodată caracterul de c. de r. Obiectele şi mărfurile de c. absolută se caracterizează prin faptul că se folosesc exclusiv şi necesarmente pentru război. Acestea sînt, după art. 22 al Declaraţiei, armele, muniţiile, aparatele de fabricat muniţii, materialele explozive, obiectivele de campanie, echipamentul militar, vase şi ambarcaţiuni de război, harnaşamente, animale, blindajele etc. Lista poate fi completată, conform art. 24 — pe cale de declaraţie notificată. Cînd sînt destinate teritoriilor inamice sau ocupate de inamic, aceste mărfuri pot face obiectul capturării şi confiscării. C. condiţională, denumită uneori şi relativă, adică obiectele „susceptibile de a servi atît în timp de pace cît şi în timp de război", cuprinde, în termenii art. 24 al Declaraţiei navale de Ia Londra din 1909: alimente, combustibili şi materiale lubrifiante, îmbrăcăminte, ţesături, metale preţioase, hîrtii monedă, nave, materiale pentru căile ferate, pulberi şi explozivi nemilitare etc. Ca şi în cazul c. absolute, această listă poate fi completată de state pe cale de declaraţie notificată (art. 25). Obiectele din această categorie pot fi capturate şi confiscate numai în cazul în care : a) sînt destinate nevoilor forţelor armate sau administraţiei inamicului (art. 33); b) dacă transportul este adresat autorităţilor inamice, unui furnizor „notoriu" al acestor autorităţi; c) dacă ele sînt „destinate unui Ioc fortificat sau servind drept bază forţelor armate inamice" (art. 34). în ce priveşte calificarea c. absolute, Declaraţia stabileşte drept criteriu destinaţia mărfurilor (la inamic), pe cîtă vreme în cazul c. condiţionale se are în vedere destinaţia navelor (art. 33). Mărfurile, articolele şi obiectele considerate de un stat drept c. de r. trebuie publicate în actele sale interne şi notificate pe cale diplomatică tuturor statelor. Mărfurile care nu pot face obiectul c. de r., aşa-zisa listă liberă, sînt: bumbacul brut, seminţele oleaginoase, piei, diverse minereuri, porţelanuri, sticlărie, maşini agricole, articole de modă, pietre preţioase, mobilă etc., precum şi obiectele şi mărfurile ce servesc la îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. Asemenea obiecte nu pot fi declarate c. de r. şi nici confiscate, ci numai rechiziţionate, în caz de imperioasă necesitate militară, în schimbul unei despăgubiri. contra bonos mores, locuţiune lat. însemnînd „împotriva bunelor moravuri", care se foloseşte în dreptul internaţional privat spre a justifica neapli-carea unei instituţii sau soluţii pe care ar comporta-o legea străină în principiu aplicabilă în speţă, sub cuvînt că aceasta ar fi împotriva bunelor moravuri ale statului pe teritoriul căruia ar urma să se aplice instituţia sau soluţia în cauză (de ex.: poligamia într-un stat care o interzice). După Revoluţia din Octombrie, justiţia multor state capitaliste refuza să recunoască dreptul statului sovietic asupra avutului naţionalizat al unor resortisanţi ruşi din aceste state, susţinînd că naţionalizarea ar fi c.b.m. în dreptul internaţional public, aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional face inutilă recurgerea la noţiunea c.b.m. pen- tru soluţionarea justă a oricărei probleme juridice internaţionale. contractant, stat^, expresie ce desemnează statul care a consimţit să devină parte la un tratat internaţional, indiferent dacă tratatul respectiv a intrat sau nu în vigoare. V. şi parte (la un tratat). contract de vinzare-cumpărare, înţelegere prin care o parte — vînzătorul — transferă proprietatea unui obiect celeilalte părţi — cumpărătorul — în schimbul unui preţ constînd într-o sumă de bani. C. de v.-c. intervenit între două state este cîrmuit, ca orice înţelegere interstatală, de regulile dreptului internaţional public. Cînd într-un c. de v.-c. prezentînd cel puţin un element de extraneitate, una din părţi nu este un stat, ci o persoană, fizică sau juridică, c. de v.-c. este reglementat de dispoziţiile dreptului internaţional privat. contra proferentem, formă prescurtată a regulii de interpretare in dubiis contra proferentem, adică în caz de îndoială, împotriva celui care a proferat, a formulat sau a impus clauza despre a cărei semnificaţie este vorba şi care este susceptibilă de două *sau mai multe interpretări. Buna-credinţă cere ca acea parte care formulează, propune, introduce sau impune anumiţi termeni, anumite clauze sau prevederi în textul unei înţelegeri, să arate clar ceea ce urmăreşte şi ceea ce partenerul acceptă. Dacă acesta din urmă ar fi ştiut că propunătorul are în vedere o interpretare mai dură, mai oneroasă pentru partenerul căruia i s-a propus sau impus clauza, poate că nu ar fi acceptat-o. contribuţie de război, sumă de bani impusă de un beligerant autorităţilor locale sau populaţiei unui teritoriu ocupat cu titlu de echivalent, total sau parţial, al unor rechiziţii neefectuate de ocupant, represalii, amenzi sau acoperirea cheltuielilor de întreţinere a trupelor de ocupaţie. Practica statornicirii şi încasării c. de r. a constituit un mijloc de spoliere a populaţiei teritoriului ocupat. în trecut, statul învingător impunea adeseori prin tratatul de pace statului învins şi plata unor c. de r., sub pretextul acoperirii cheltuielilor de purtare a războiului. Tratatele de pace încheiate după primul şi al doilea război mondial nu prevăd plata unor c. de r., dar au menţinut sistemul reparaţiilor pentru compensarea pagubelor provocate de război statelor învingătoare. V. şi reparaţii de război. convenţie consulară, înţelegere încheiată între state prin care se definesc obiectivele şi finalitatea activităţilor consulare asigurînd cadrul juridic adecvat pentru protecţia drepturilor şi intereselor statelor contractante şi ale cetăţenilor lor, precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor economice, comerciale, tehnice, ştiinţifice şi culturale dintre ele. C. c. reglementează, totodată, în mod detaliat condiţiile de înfiinţare a oficiilor consulare ale unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi, funcţiile şi îndeletnicirile consulare, facilităţile, privilegiile acordate oficiilor consulare şi personalului lor. Toate* c. c. conţin dispoziţii referitoare la asistenţa ce se acordă de către oficiul consular cetăţenilor statului trimiţător, exercitarea funcţiilor consulare în materie de stare civilă, notarială, succesiuni, navigaţie maritimă şi aeriană pe teritoriul statului de 81 CONVENŢIA PENTRU PROTECŢIA CABLURILOR SUBMARINE reşedinţă etc. C. c. este unul din izvoarele dreptului consular, care şi-a făcut apariţia în relaţiile internaţionale în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. R.S. România a încheiat c.c. cu toate ţările socialiste europene, precum şi cu Republica Cuba, R.P.D. Coreeană şi R.P. Mongolă. Consecventă politicii sale de colaborare cu toate statele, indiferent de orînduirea lor socială, România a încheiat c. c. şi cu alte peste 20 de state. Multe din prevederile cuprinse în c.c. ale României au un caracter novator, îndeosebi în privinţa funcţiilor, privilegiilor şi imunităţilor consulare (sînt amplificate funcţiile consulare în domeniul navigaţiei maritime, fluviale şi aeriene, activităţile de transporturi internaţionale, funcţiile în materie de succesiuni etc.). în cea mai mare parte c. c. încheiate cu ţările socialiste înscriu prevederi prin care funcţionarilor consulari li se acordă privilegiile şi facilităţile reprezentanţilor diplomatici, iar reglementările cu unele ţări occidentale — Austria, Belgia, Finlanda, Marea Britanie, S.U.A. — conferă şefului oficiului consular privilegiile şi imunităţile acordate şefului misiunii diplomatice. Relaţiile consulare sînt reglementate şi de Convenţia de la Viena (1963) care stipulează, în principal, modul de stabilire şi întreţinere a relaţiilor consulare, înfiinţarea oficiilor consulare, numirea, admiterea şi clasificarea şefilor acestor oficii, funcţiile consulare şi modalitatea de exercitare, privilegiile şi imunităţile consulare. V. şi Convenţia cu privire la relaţiile consulare (1963). convenţie de asistentă juridică, înţelegere bilaterală conţinînd, de regulă, două feluri de dispoziţii: a) generale, ce prevăd categoriile de persoane — fizice sau juridice — care se bucură pe teritoriul celeilalte părţi contractante de ocrotirea juridică; modul de acordare a asistenţei juridice; obiectivul acestei asistenţe; valabilitatea actelor etc.; b) speciale, în care sînt indicate asistenţa juridică în cauzele civile şi familiale (scutiri de cheltuieli de judecată, scutiri de garanţii procesuale etc.); statutul personal şi dreptul familiei (încheierea de căsătorii, divorţul, raporturile juridice dintre părinţi şi copii, tutela şi curatela etc.); transmiterea actelor de stare civilă şi a altor acte; dispoziţii cu privire la succesiuni; recunoaşterea şi exercitarea hotărîrilor patrimoniale; arestarea în vederea extrădării; dispoziţii finale. Uneori asemenea înţelegeri poartă denumirea de tratat privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale sau penale, alteori acord. România a încheiat convenţii în acest domeniu cu toate statele socialiste europene, cu R.P.D. Coreeană şi R.P. Mongolă, precum şi cu alte state: Austria, Grecia, Italia, Maroc, Tunisia, Turcia. convenţie de frontieră, înţelegere bilaterală încheiată între statele limitrofe care reglementează linia de frontieră şi modul de cercetare şi soluţionare a unor probleme de frontieră. România a încheiat c. de f. cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi U.R.S.S. convenţie internaţională 1. Termen prin care se desemnează o înţelegere intervenită între două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, pentru reglementarea anumitor probleme internaţionale, determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, stabilirea regulilor de conduită pe care părţile contractante se obligă sâ le respecte. 2. Termen folosit, uneori, într-un sens mai precis, echivalînd cu acela de tratat, pentru a desemna un acord internaţional încheiat într-o forma care comportă ratificarea sau adeziunea statelor contractante. Prin intermediul c. i. se reglementează diverse probleme: general-politice, economice, tehnico-ştiinţi-fice, sanitare, culturale etc. V. şi tratat internaţional. convenţie privind desfiinţarea vizelor, înţelegere bilaterala care are ca scop facilitarea reciprocă a călătoriilor cetăţenilor lor. în esenţă, în astfel de convenţii se prevede dreptul cetăţenilor fiecărui stat contractant de a tranzita sau intra în teritoriul celuilalt stat contractant pentru o şedere temporară, fără viza acestuia, categoriile de persoane scutite de vize, termenele maxime de şedere pe teritoriul statului respectiv fără viză, punctele de frontieră accesibile, libertatea de deplasare, procedura în caz de pierdere sau distrugere a paşaportului, condiţiile de suspendare temporară a prevederilor convenţiei, termene de valabilitate a convenţiei etc. România a încheiat convenţii de acest gen, care uneori sînt denumite acord pentru desfiinţarea vizelor, înţelegere prin schimb de note cu peste 30 de state, între care cu toate ţările socialiste din Europa, Asia şi America Latină. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie, semnată la Geneva la 22 aug. 1864. Convenţia a stabilit câ ambulanţele şi spitalele militare vor fi recunoscute neutre şi, în consecinţă, protejate şi respectate de către beligeranţi, atîta timp cît se vor găsi în ele bolnavi sau răniţi. Neutralitatea înceta în momentul în care ambulanţele sau spitalele erau păzite de către o forţă militară. Personalul spitalelor şi al ambulanţelor beneficia de statutul de neutru pe perioada exercitării funcţiilor. Aceste persoane puteau să-şi exercite atribuţiile lor în spitale sau ambulanţe, chiar după ocuparea de către inamic; ele se puteau retrage pentru a se reuni cu unităţile de care aparţineau. Art. 6 indrituia pe comandanţii trupelor de a remite imediat, cînd circumstanţele permiteau şi cu consimţâmîntul ambelor părţi, avanposturilor inamice, pe militarii răniţi în timpul luptelor. Un steag distinctiv şi uniform, însoţit de steagul naţional, era arborat pentru spitale şi ambulanţe. Convenţia cere, de asemenea, sâ se asigure protecţie şi respect ambulanţelor şi spitalelor militare, precum şi personalului şi materialului acestor formaţiuni şi creează o emblemă a Crucii Roşii, semnul protector al personalului şi materialelor. Convenţia a jucat un rol însemnat în formarea dreptului internaţional umanitar, constituind o inovaţie în practica diplomatică, prin faptul câ a introdus reguli noi care, spre deosebire de normele anterioare care apărau, în principal, interesele politice ale statelor, reglementează de astă dată protecţia persoanelor. V. şi Convenţiile de la Haga (1899 şi 1907). Convenţia pentru protecţia cablurilor submarine, adoptata la Paris, la 14 mart. 1884, de către 26 de state, inclusiv România. Convenţia, care nu se aplica decît în timp de pace şi numai în afara apelor teritoriale, angaja statele părţi sâ adopte măsuri de ordin legislativ care să incrimineze distru- CONVENŢIA DESTINATA A GARANTA LIBERA FOLOSIRE A CANALULUI MARITIM SUEZ 82 gerea sau deteriorarea cablurilor submarine şi autoriza navele de război să inspecteze vasele comerciale bănuite de săvîrşirea unor asemenea fapte. Convenţia a intrat în vigoare la 1 mai 1888, fiind încheiată pe o perioadă de cinci ani cu posibilitatea prelungirii prin tacita reconducţiune. Fiind suspendată pe timpul primului război mondial, Convenţia a fost repusă în vigoare prin art. 282 al Tratatului de la Versailles (1919). Conven(ia destinată a garanta libera folosire a Canalului maritim Suez, semnată la Constantinopol, la 29 oct. 1888 de Austro-Ungaria, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Prusia, Rusia, Spania şi Turcia, cu scopul de a consacra „printr-un act convenţional stabilirea unui regim definitiv destinat să garanteze în toate timpurile şi tuturor puterilor libera folosire a Canalului maritim Suez..." (Preambul). Convenţia are 17 articole şi în partea dispozitivă prevede: 1) Canalul va fi întotdeauna liber şi deschis, în timp de război ca şi în timp de pace, oricărei nave de comerţ sau de război, fără distincţie de pavilion; el nu va fi niciodată supus exercitării dreptului de blocadă; 2) Statele părţi se angajează să respecte materialul, stabilimentele, construcţiile şi lucrările Canalului maritim şi al canalului de apă dulce; 3) în timp de război, Canalul maritim este deschis pentru trecerea liberă şi a navelor militare ale beligeranţilor, părţilor fiindu-le interzisă comiterea vreunui act de ostilitate care ar avea ca scop împiedicarea liberei navigaţii pe Canal şi în porturile sale, precum şi pe o rază de trei mile marine ale acestor porturi; bastimentele de război ale beligeranţilor nu vor putea să se alimenteze sau să se aprovizioneze în Canal sau în porturile sale de acces decît în limita strict necesară; tranzitul acestor bastimente se va efectua în cel mai scurt termen, fără altă oprire decît cea rezultată din necesităţile serviciului; şederea lor la Port Said şi în raza Suezului nu va putea depăşi 24 de ore, în afară de forţă majoră; 4) în timp de război puterile beligerante nu vor debarca şi nu vor lua în Canal şi în porturile sale de acces nici trupe, nici muniţii, nici material de război; ele nu vor menţine în apele Canalului nici un bastiment de război, iar prizele vor fi supuse aceluiaşi regim ca şi navele de război ale beligeranţilor. V. şi Canalul Suez; prize maritime. Convenţiile de la Haga, denumire dată documentelor internaţionale adoptate de Conferinţa de la Haga (1899). La 17 iul. au fost semnate trei convenţii, trei declaraţii şi un act final, o rezoluţie şi şase recomandări. Convenţiile se refereau la: reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale; legile şi obiceiurile războiului pe uscat; aplicarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva (1864). Prima convenţie conţine angajamentul statelor semnatare de a depune toate eforturile pentru a asigura reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. în caz de neînţelegere gravă sau de conflict, înainte de a se fi ajuns la arme, puterile semnatare se obligau să recurgă „cît le vor permite circumstanţele" la bunele oficii sau la mediaţiunea uneia sau a mai multor puteri amice. Art. 3 stipulează posibilitatea pentru una sau mai multe puteri din afara conflictului de a-şi oferi bunele oficii sau mediaţiunea statelor în conflict. Acest drept aparţinea puterilor din afara con- flictului, chiar în timpul desfăşurării ostilităţilor. Rolul mediatorului este precizat de art. 4 din convenţie: a concilia pretenţiile şi a împăca neînţelegerile care s-ar fi putut ivi între statele în conflict. Bunele oficii şi mediaţiunea, precizează art. 6, au caracterul unui sfat şi nu au niciodată putere obligatorie. Art. 20 a prevăzut organizarea unei Curţi permanente de arbitraj, pentru soluţionarea cazurilor susceptibile de a fi supuse arbitrajului, cu excepţia situaţiilor cînd ar fi existat o înţelegere între părţi, pentru a stabili o jurisdicţie specială. Prin a doua convenţie Părţile contractante se obligau să dea instrucţiuni forţelor lor armate de uscat, care să fie conforme cu Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului pe uscat. Art. 2 stipulează că dispoziţiile conţinute în Regulament nu sînt obligatorii decît pentru Puterile contractante, în caz de război între două sau mai multe state. Aceste dispoziţii încetau să fie obligatorii de îndată ce într-un război, între Puterile contractante, o Putere necontractantă s-ar fi raliat la unul din beligeranţi. La Convenţie este anexat „Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului pe pă-mînt, care tratează despre calitatea de beligerant, statutul prizonierilor de război, modul de purtare a ostilităţilor, încheierea armistiţiului, autoritatea militară în teritoriul statului inamic etc. A treia convenţie conţine reglementări cu privire la basti-mentele-spitale militare. S-a stabilit ca acestea să fie respectate şi să nu poată fi capturate în timpul ostilităţilor. Ele urmau să fie anunţate la începerea sau în cursul desfăşurării ostilităţilor. V. şi Convenţiile de la Haga (1907). Convenţiile de la Haga, denumire sub care sînt cunoscute cele 13 convenţii, plus o declaraţie, adoptate de Conferinţa internaţională a păcii de la Haga (1907). La sfîrşitul conferinţei, reprezentanţii statelor participante au semnat următoarele acte internaţionale: 1) Convenţia pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale; 2) Convenţia relativă la deschiderea ostilităţilor; 3) Convenţia referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru; 4) Convenţia referitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru; 5) Convenţia relativă la regimul vaselor de comerţ inamice la începutul ostilităţilor; 6) Convenţia referitoare la transformarea vaselor de comerţ în vase de război; 1) Convenţia referitoare la punerea minelor submarine automate în timp de război; 8) Convenţia referitoare la adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva din 1864; 9) Convenţia relativă la anumite restricţii în exercitarea dreptului de priză în războiul maritim; 10) Convenţia referitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în caz de război maritim; 11) Convenţia referitoare la stabilirea unei Curţi internaţionale de prize; 12) Convenţia privind bombardarea prin forţe navale în timp de război; 13) Convenţia pentru delimitarea folosirii forţei în scopul recuperării creanţelor contractuale; 14) Declaraţia referitoare la interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din baloane. Dintre aceste convenţii, o însemnătate deosebită a avut-o Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru. Ea a reprezentat, în esenţă, dreptul cutumiar în vigoare în ceea ce priveşte dreptul aplicabil în timp de război, fiind parţial înlocuită după cel de-al doilea război mondial. CONVENŢIA PENTRU UNIFICAREA UNOR RECUU prin Convenţiile de la Geneva pentru ameliorarea soartei victimelor războiului (1949). V. şi Convenţiile de la Haga (1899). Convenţia şi Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes internaţional, încheiată la Barcelona, la 20 apr. 1921, în cadrul unei Conferinţe diplomatice convocată sub egida Societăţii Naţiunilor. Prin Convenţie, Părţile contractante se angajau sâ accepte Statutul referitor la regimul căilor navigabile de interes internaţional adoptat de Conferinţa de la Barcelona (1921). în primul articol, Statutul definea conceptul de „căi navigabile de interes internaţional" (toate părţile în mod natural navigabile către şi de la mare, a unei căi de apă care, în cursul său natural navigabil, înspre şi de la mare, separă sau străbate diferite state, precum şi orice parte a unei alte căi de apă natural navigabile, spre şi de la mare, legînd cu marea o cale de apâ naturală navigabilă care separă sau străbate diferite state), iar în art. 3 statele părţi se angajau sâ acorde pe părţile de căi navigabile supuse suveranităţii sau autorităţii lor liberul exerciţiu al navigaţiei pentru navele celorlalte state. Prin Convenţie, micul cabotaj era rezervat statului riveran, la fel şi dreptul de a edicta dispoziţii şi de a lua măsurile necesare privitoare la'poliţia generală a teritoriului şi la aplicarea legilor şi regulamentelor referitoare la vâmi, la sănătatea publică etc. în porturile situate pe o cale navigabilă de interes internaţional, supuşii, bunurile şi pavilioanele tuturor statelor părţi se bucură, în principiu, de un tratament egal cu al celor naţionali. Statutul nu se aplică decît navelor comerciale, nu şi bastimentelor de război, navelor de poliţie, de control etc. Un protocol adiţional anexat la Convenţie precizează câ, în afarâ de libertatea comunicaţiilor, statele acordau, sub rezerva reciprocităţii, în timp de p^ace, o egalitate perfectă de tratament pentru pavilioanele oricărui stat semnatar al Protocolului, cît priveşte transportul pentru import şi export, fârâ transbordare. Convenţia a intrat în vigoare la 31 oct. 1922. România a aderat la Convenţie şi Statut la 9 mai 1924. Convenţia şi Statutul asupra libertăţii de tranzit, încheiată la Barcelona, la 20 apr. 1921. Prin Convenţie Părţile se angajau să accepte Statutul referitor la libertatea tranzitului, adoptat la Conferinţa de la Barcelona (1921). în articolul prim Statutul definea conceptul de tranzit (sînt considerate în tranzit prin teritoriile de sub suveranitatea sau autoritatea unui stat contractant persoanele, bagajele, mărfurile, precum şi navale, vapoarele, vagoanele sau alte mijloace de transport al căror trafic prin aceste teritorii îndeplinit cu sau fără transbordare, cu sau fârâ depunere în antrepozit, cu sau fără schimbare de mod de transport, nu reprezintă decît fracţiunea unui trafic total conceput şi care trebuie sâ se sflrşeascâ în afară de frontierele statului pe teritoriul căruia se efectua tranzitul). Mărfurile în tranzit erau scutite de orice fel de drepturi sau taxe speciale, cu excepţia celor de supraveghere şi de administraţie pe care le necesită acest tranzit. Toate înţelegerile internaţionale în materie, anterioare Statutului, urmau sâ fie puse în concordanţă cu prevederile Statutului. Convenţia şi Statutul asupra libertăţii de tranzit au intrat în vi- v goare la 31 oct. 1922. România le-a ratificat la 5 sept. 1923. Convenţia şi Statutul privind regimul internaţional al Căilor ferate, adoptată la Geneva la 9 dec. 1923. Prin Convenţie statele părţi s-au angajat sâ accepte Statutul referitor la regimul internaţional al căilor ferate, adoptat de cea de-a doua Conferinţă generală a comunicaţiilor şi tranzitului de la Geneva (1923). Statutul anexat Convenţiei tratează despre: Partea I — Schimburi internaţionale pe căile ferate; Partea a Il-a — Utilizarea reciprocă a materialului rulant şi unitatea tehnică; Partea a 111-a — Legăturile dintre căile ferate şi cei care se folosesc de ele; Partea a IV-a — Tarife; Partea a V-a — înţelegeri financiare între administraţii în interesul traficului internaţional. Un protocol de semnătură anexat, de asemenea, Convenţiei precizează câ orice deosebire de tratament între naţiuni, întemeiată exclusiv pe consideraţii naţionale, trebuie privită ca o discriminare răuvoitoare. Convenţia a intrat în vigoare la 23 mart. 1926, iar România a ratificat-o la 7 dec. 1925. Convenţia generală de conciliaţiune interamericană, adoptată de Conferinţa extraordinară interameri-canâ de conciliere şi arbitraj de la Washington din 10 dec. 1928—5 ian. 1929. Convenţia prevede, în esenţă, condamnarea războiului ca instrument al politicii internaţionale, supunînd procedurii concilierii toate diferendele, de orice natură, ce apăreau intre statele semnatare şi care nu puteau fi rezolvate pe cale diplomatică. Prin Convenţie a fost creat, totodată, un organism pei.nanent de menţinere a păcii — Comisia de anchetă şi conciliere. Convenţia pentru represiunea falsificatorilor de monede, încheiată la Geneva, la 20 apr. 1929, la propunerea Franţei, pe baza unui proiect întocmit de juristul român Vespasian Pella. Convenţia incriminează următoarele fapte chiar în situaţiile în care ele sînt sâvîrşite în scopuri politice: a) manoperele frauduloase constînd în a fabrica sau altera monede, oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop; b) punerea în circulaţie frauduloasă de monedă falsificată; c) faptele sâvîrşite cu scopul de a pune in circulaţie, de a introduce în ţară, de a primi sau de a procura monedă falsă, ştiind câ aceasta este falsificată; d) tentativa şi participarea cu intenţie la aceste infracţiuni; e) faptele frauduloase de a fabrica, primi sau de a-şi procura instrumente sau alte obiecte destinate prin natura lor la fabricarea de monedă falsă. Convenţia a intrat în vigoare la 22 febr. 1931. Codul penal român interzice şi penalizează falsificarea de monedă naţională sau relativă la monede sau timbre ale altor state ori alte valori străine (art. 282—284). Tentativa se pedepseşte. Convenţia pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional, încheiată la Varşovia, la 12 oct. 1929. Prin această convenţie s-a urmărit sâ se dea o reglementare unitară condiţiilor pentru efectuarea transportului aerian internaţional, a documentelor utilizate în acest transport şi a răspunderii transportorului. România a ratificat Convenţia la 4 apr. 1931. A fost modificată prin Protocolul din 28 sept. 1955, ratificat de Prezidiul M.A.N. al României, în 1958. CONVENŢIILE PENTRU DEFINIREA AGRESIUNII 84 Convenţiile pentru definirea agresiunii, semnate la Londra, la 3 şi 4 iul. 1933. Prima Convenţie, sub forma unui pact regional de neagresiune, a fost semnată la 3 iul. 1933 de reprezentanţii României, U.R.S.S., Estoniei, Letoniei, Poloniei, Turciei, Iranului şi Afghanistanului. A doua Convenţie a fost semnată la 4 iul. de reprezentanţii U.R.S.S., Micii înţelegeri (România, Cehoslovacia şi Regatul sîrbi-lor, croaţilor şi slovenilor) şi Turciei care, fiind încheiată sub forma unui pact general de neagresiune, era deschisă spre aderare tuturor statelor. Avînd conţinut identic şi pornind de la recunoaşterea prevederilor Pactului Briand-Kellogg, care interziceau orice agresiune, convenţiile stabileau împrejurările şi actele care, comise de un stat, erau privite ca agresiune. Prin aceste convenţii era recunoscut ca agresor, într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor aflate în vigoare între părţile în conflict, statul care, cel dintîi, săvîrşise una din următoarele acţiuni: a) declaraţie de război făcută unui alt stat; b) invadarea cu forţe armate, chiar fără o declaraţie de război, a teritoriului unuj alt stat; c) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, în contra teritoriului, a navelor sau a aeronavelor unui alt stat; d) blocada navală a coastelor sau a porturilor unui alt stat; e) sprijin dat bandelor înarmate care, de pe teritoriul lor, ar fi năvălit pe teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe teritoriul propriu toate măsurile necesare, pentru a lipsi acele bande de orice ajutor sau ocrotire. Potrivit art. 3, nici o consideraţie de ordin politic, militar, economic sau alt fel nu putea justifica sau scuza actele de agresiune. După cel de-al doilea război mondial, în cadrul O.N.U., la 12 apr. 1974, Comitetul Special creat de Adunarea Generală a adoptat, prin consens, „Proiectul de definire a agresiunii*4. La 14 dec. 1974, proiectul a fost votat de cea de-a XXlX-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., sub formă de rezoluţie. Document de mare însemnătate, rezoluţia, care conţine numeroase prevederi ce reflectă puncte de vedere promovate şi de România, califică agresiunea drept „cea mai gravă şi periculoasă formă a folosirii ilegale a forţei44. Pe lîngă preambul, rezoluţia mai conţine o serie de articole cu privire la: definiţia agresiunii, dreptul Consiliului de Securitate de a determina şi alte acte care, în conformitate cu Carta O.N.U., intră în categoria de agresiune. Rezoluţia precizează câ „nici un considerent, de orice natură ar fi el, politică, economică, militară sau de alt fel, nu poate servi ca o justificare a agresiunii44 şi câ nici o achiziţie teritorială sau avantaj special, „rezultînd de pe urma unei agresiuni44, nu sînt şi nu trebuie sâ fie recunoscute ca fiind legale. V. şi definiţia agresiunii. Convenţia internaţională privitoare la regimul sţrîm-torilor, semnată la Montreux, la 20 iul. 1936. înlocuind Convenţia de la Lausanne (1923), Convenţia de la Montreux recunoaşte şi afirmă principiul libertăţii de trecere şi de navigaţie maritimă prin strîmtori. in timp de pace. Vasele de comerţ se bucură de deplina libertate de trecere şi de navigaţie în sjrimtori, ziua şi noaptea, oricare ar fi pavilionul şi încărcătura, fără nici o formalitate (art. 2), sub rezerva dispoziţiilor art. 3: „orice vas care pă- trunde în strîmtori, prin Marea Egee sau prin Marea Neagră, se va opri la un post sanitar, lîngă intrarea strîmtorilor, în vederea controlului sanitar stabilit de regulamentele turceşti, în cadrul prescripţiilor sanitare internaţionale44, in timp de război. In cazul în care Turcia nu este beligerantă, vasele de comerţ, oricare ar fi pavilionul şi încărcătura, se bucură de libertate de trecere şi de navigaţie în strîmtori, în condiţiile prevăzute la art. 2 şi 3. în cazul în care Turcia este beligerantă, vasele de comerţ, neaparţinînd unei ţări în război cu Turcia, se bucură de libertatea de trecere şi de navigaţia în strîmtori, cu condiţia de a nu ajuta în nici un fel pe inamic (art. 5). Vasele vor pătrunde în strîmtori în timpul zilei şi trecerea va avea loc, respectîndu-se indicaţiile date de autorităţile turceşti, pentru fiecare caz în parte. Dacă Turcia s-ar considera ameninţată de o primejdie iminentă de război, dispoziţiile art. 2 vor rămîne în vigoare, dar vasele vor pătrunde în strîmtori, în timpul zilei, trecerea fiind efectuată în conformitate cu dispoziţiile autorităţilor turceşti, pentru fiecare caz în parte (art. 6). in timp de pace. Vasele uşoare de suprafaţă, vasele mici de luptă şi vasele auxiliare, aparţinînd sau nu unor puteri riverane ale Mării Negre, se bucură de libertatea de trecere prin strîmtori, ziua, şi sub condiţiile prevăzute la art. 13 şi următoarele (art. 10). Vasele de război, altele decît cele vizate la alineatul precedent, nu au drept de trecere decît în condiţiile prevăzute prin art. 11 şi 12. Potrivit stipulaţiilor art. 11, puterile riverane ale Mării Negre sînt autorizate a-şi trece prin strîmtori vasele lor de linie, de un tonaj superior tonajului prevăzut prin alineatul 1 al art. 14, sub condiţia ca aceste vase să nu străbată strîmtorile decît unul cîte unul, însoţite, cel mult, de două torpiloare. Conform prevederilor art. 12, puterile riverane ale Mării Negre au dreptul de a-şi trece* prin strîmtori, în vederea reîntoarcerii la bază, submarinele lor, construite sau cumpărate în afara Mării Negre, dacă un aviz de punere în şantier sau de cumpărare a fost dat Turciei, în timp util. Submarinele aparţinînd acestor puteri pot, de asemenea, trece prin strîmtori pentru a fi reparate în şantiere situate în afara Mării Negre, sub condiţia ca Turciei sâ-i fie date explicaţiile necesare. în ambele cazuri, submarinele trebuie sâ navigheze în timpul zilei, la suprafaţă, şi sâ străbată strîmtorile în mod izolat. Articolul 13 precizează câ pentru trecerea prin strîmtori a vaselor de război, va trebui dat guvernului turc un preaviz, pe cale diplomatică. Durata normală a preavizului va fi de 8 zile; „este de preferat ca ea sâ fie ridicată la 15 zile, pentru puterile neriverane ale Mării Negre44. Intrarea în strîmtori, pentru trecerea la dus, trebuie sâ aibă loc într-un termen de cinci zile, cu începere de la data indicată în preavizul iniţial. La trecere, comandantul forţei navale va comunica, fârâ a fi nevoie sâ staţioneze, unei staţii de semnalizare la intrarea în Dardanele sau Bosfor, compunerea exactă a forţei ce se află în subordinele sale. Prin art. 14 s-a stabilit ca tonajul global maxim al tuturor forţelor navale străine, ce se pot afla în curs de tranzit prin strîmtori, sâ nu depăşească 15 000 tone, afară de cazurile prevăzute prin art. 11 şi anexa a IlI-a a Convenţiei. A fost ratificată de România la 23 iul. 1936. A intrat în vigoare, definitiv, la 9 nov. 1936. 85 CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU PESCUITUL ÎN NORD-VESTUL OCEANULUI ATLANTIC Convenţia asupra privilegiilor şi imunitătilor Naţiunilor Unite, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 13 febr. 1946 (Rezoluţia 22 AM). Convenţia invită membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite să adere la ea, conferind acesteia calitatea de persoană juridică, fapt ce implică pentru organizaţia mondială dreptul de a încheia contracte, a dobîndi şi vinde bunuri mobile, a sta în justiţie etc. Prin Convenţie i se conferă O.N.U. o serie de imunităţi şi privilegii: imunitatea şi jurisdicţia pentru bunurile şi activul său, inviolabilitatea sediilor şi a arhivelor, dreptul de a deţine fonduri, aur sau devize şi de a face operaţii în orice monedă, scutirea de impozite a activului, veniturilor şi proprietăţilor, scutirea de taxe vamale, de interdicţii şi restricţii a obiectelor importate sau exportate de organizaţie în scopuri oficiale, precum şi a publicaţiilor sale, facilitarea comunicărilor oficiale etc. Reprezentanţilor membrilor organizaţiei, funcţionarilor organizaţiei şi experţilor în misiuni pentru O.N.U. le sînt, de asemenea, recunoscute imunităţi de jurisdicţie penală şi civilă şi privilegii. România a aderat la Convenţie la 26 apr. 1956. Convenţia cu privire la privilegiile şi imunitătile instituţiilor specializate, aprobată de Adunarea Generală a O.N.U. la 21 nov. 1947 (Rezoluţia 179/11) cu scopul de a facilita activitatea acestor instituţii şi a funcţionarilor acestora. Convenţia reglementează pe de o parte statutul juridic al instituţiilor specializate (recunoaşterea personalităţii lor juridice, capacitatea acestora de a încheia contracte, de a poseda bunuri mobile *i imobile, imunitatea de jurisdicţie),» iar pe de altă parte consacră o serie de privilegii în favoarea lor (scutiri de impozite şi taxe vamale etc.), precum şi imunităţi recunoscute reprezentanţilor statelor membre acreditaţi pe lîngă instituţiile specializate sau participanţi la reuniunile acestora, funcţionarilor internaţionali etc. România, care şi-a diversificat şi amplificat activitatea în cadrul instituţiilor specializate şi a organizat o serie de reuniuni ale lor pe teritoriul ţării noastre, a aderat la Convenţie la 14 iul. 1970. Convenţia despre regimul navigaţiei pe Dunăre. A fost elaborată la Conferinţa Dunării de la Belgrad (30 iul.—18 aug. 1948), la care au participat reprezentanţii Bulgariei, Cehoslovaciei, Franţei, Iugoslaviei, Marii Britanii, României, Ungariei, U.R.S.S. şi R.S.S. Ucrainene. A fost semnată numai de reprezentanţii statelor socialiste; a intrat în vigoare la 11 mai 1949. Convenţia conţine următoarele prevederi: a) navigaţia pe Dunăre este liberă şi deschisă supuşilor, vapoarelor comerciale şi mărfurilor tuturor statelor, în condiţii de egalitate cu privire la drepturile portuare şi taxele asupra navigaţiei, precum şi condiţiile cărora este supusă navigaţia comercială. Aceste dispoziţii nu se aplică traficului între porturile aceluiaşi stat; b) navigaţia pe Dunăre este interzisă navelor de război ale statelor nedunărene. Navele de război ale statelor dunărene pot naviga numai pe porţiunea de fluviu inclusă în propriile graniţe, iar în afara acestora numai cu acordul statului respectiv; c) stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, precum şi supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească, împreună cu efectuarea lucrărilor hidrotehnice, necesare menţinerii Dunării în stare de navigaţie sînt de competenţa statelor limitrofe ale sectoarelor res- pective; d) pentru sectoarele unde navigaţia pVe-zintă dificultăţi, se instituie administraţii speciale, compuse din reprezentanţi ai statelor limitrofe, care funcţionează pe principiul deplinei egalităţi în drepturi a statelor membre în aceste administraţii: e) pentru unificarea regimului de navigaţie pe Dunăre şi pentru reglementarea unitară a problemelor legate de navigaţie, care interesează toate statele dunărene, se înfiinţează o Comisie a Dunării, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane, cîte unul din fiecare ţară. Comisia Dunării este însărcinată numai cu atribuţii de conducere, informare reciprocă şi de executare a unor lucrări de interes comun. Regimul consacrat prin Convenţia din 1948 se aplică părţii navigabile a Dunării, de la Ulm la Marea Neagră, prin braţul Sulina. Convenţia, împreună cu cele două anexe şi Protocolul adiţional, au fost ratificate de România prin Decretul 298, publicat în M. Of. nr. 253 din 30 oct. 1948. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 dec. 1948 (Rezoluţia 260/III), convenţia declară genocidul, comis în timp de pace sau de război, drept crimă internaţională. Este prima dintr-un număr de documente internaţionale elaborate de O.N.U. în scopul de a proteja drepturile omului în faţa actelor cu caracter rasist, şovin sau discriminatoriu. Prin genocid, în accepţia convenţiei, se înţeleg acţiunile săvîrşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, prin: a) omorîrea membrilor grupului respectiv; b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului; c) supunerea unei colectivităţi sau a unui grup la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lui fizică; d) luarea de măsuri care urmăresc împiedicarea naşterilor în sînul unui grup social; e) transferarea forţată a membrilor aparţi-nînd unui grup social, altui grup social. Toate statele participante la convenţie sînt obligate să prevadă, în legislaţia lor, măsuri eficace pentru pedepsirea celor care s-au făcut vinovaţi de crima de genocid şi de celelalte crime enumerate în convenţie. Convenţia stipulează că genocidul nu poate fi considerat ca infracţiune politică şi, în consecinţă, se aplică extrădarea. în ansamblul lor, prevederile acestei convenţii constituie un important act internaţional, de natură a contribui la triumful luptei împotriva crimelor de genocid. R. S. România, care este parte la convenţie, a prevăzut crima de genocid în Codul penal. Convenţia a intrat în vigoare la 12 ian. 1951. România a devenit parte la această convenţie prin decretul de aderare nr. 236 din 11 oct. 1951. Convenţia internaţională pentru pescuitul în Nord-Vestul Oceanului Atlantic, adoptată la 8 febr. 1949 (şi modificată ulterior prin Protocoalele din 25 iun. 1956, 15 iul. 1963 şi 29 nov. 1965) cu scopul de a studia, proteja şi conserva zonele de pescuit din această parte a Oceanului Atlantic în vederea menţinerii în mod constant a unei producţii maxime de pescuit. Convenţia se aplică tuturor apelor din N.-V. Oceanului Atlantic, cu excepţia apelor teritoriale, zona respectivă fiind împărţită în cinci subzone. în vederea aplicării Convenţiei statele au convenit să înfiinţeze Comisia interna- CONVENŢIILE DE LA GENEVA ţională pentru pescuit în N.-V. Oceanului Atlantic şi cîte o subcomisie pentru fiecare din cele cinci subzone. Comisia este alcătuită din cîte trei comisari, numiţi de fiecare stat şi din unul sau mai mulţi experţi şi consilieri. Comisia lucrează în sesiuni anuale şi adoptă hotărîri cu o majoritate de două treimi. în atribuţiile Comisiei intră efectuarea de cercetări asupra menţinerii rezervelor de peşte, a istoriei naturale sau ecologiei speciilor acvatice, a metodelor folosite pentru conservarea şi sporirea rezervelor de peşte şi publicarea de informaţii, statistice şi ştiinţifice, privind zonele de pescuit. Pentru asigurarea unei colaborări eficace şi a coordonării lucrărilor respective, Comisia stabileşte şi menţine legături cu alte organisme publice internaţionale, în special cu Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, cu Consiliul internaţional pentru exploatarea mării etc. România a aderat la Convenţie la 30 ian. 1967. Convenţiile de la Geneva cu privire la protecţia victimelor de război, semnate la 22 aug. 1949, sînt: Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie; Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare; Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război; Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război. Parte componentă a dreptului internaţional umanitar, convenţiile consacră ca principiu fundamental respectarea, protejarea şi tratarea cu umanism a populaţiei civile şi a persoanelor scoase din luptă, extinzînd protecţia dreptului internaţional la toate cazurile de conflict armat şi nu numai la războaiele internaţionale. Convenţiile analizează şi lărgesc statutul prizonierilor de război, incluzînd în categoria acestora şi pe membrii mişcărilor de rezistenţă şi consolidează, în acelaşi timp, măsurile de control asupra aplicării acestor convenţii. România, care a participat la toate fazele negocierilor aducînd contribuţii esenţiale la elaborarea lor, le-a ratificat Ia 14 mai 1954. Convenţia asupra circulaţiei rutiere, adoptată la Geneva la 19 sept. 1949. Scopul Convenţiei a fost de a înlesni dc/voltarea circulaţiei rutiere internaţionale şi de a-i asigura securitatea stabilind reguli uniforme. Convenţia, recunoscînd statelor dreptul de a reglementa folosirea drumurilor lor, stabileşte condiţii de folosire a acestor drumuri pentru circulaţia internaţională. Convenţia conţine reguli aplicabile circulaţiei rutiere, dispoziţii privind semnalizarea, reguli aplicabile automobilelor, remorcilor şi conducătorilor de automobile în circulaţie internaţională, condiţii ce trebuie îndeplinite de autovehicule şi conducătorii auto în circulaţia internaţională. La Convenţie este anexat un Protocol relativ la semnalizarea rutieră. România a aderat la Convenţie şi la Protocol la 5 dec. 1960, iar Convenţia modificată a fost ratificată de România la 20 oct. 1980. Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma la 4 nov. 1950 de toate statele membre ale Consiliului Europei, a fost concepută în perspectiva unificării statelor din Europa Occidentală, ea consacrînd anumite drepturi ale omului, multe 86 dintre acestea „putînd face obiectul limitărilor necesare pentru motive ca protecţia ordinii, securitatea publică sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia". Drepturile prevăzute de Convenţie sînt: dreptul la viaţă; dreptul la libertate şi la securitate şi interzicerea condamnării la închisoare pentru datorii; dreptul la o bună administrare a justiţiei; dreptul la respectarea vieţii particulare şi familiale; la domiciliu şi la corespondenţă; libertatea de exprimare a opiniei; libertatea de reuniune şi libertatea de asociaţie; dreptul de a se căsători şi a forma o familie; dreptul la recurs în faţa instanţelor naţionale în caz de violare a drepturilor recunoscute prin Convenţie; dreptul la proprietate; interdicţia de a exila propriii naţionali; interdicţia de expulzare colectivă a străinilor; interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea sclavajului, servituţii, a muncii forţate şi obligatorii; interzicerea oricărui fel de discriminare. Convenţia a instituit un mecanism judiciar de garantare internaţională a drepturilor şi libertăţilor consacrate, alcătuit dintr-o Comisie şi o Curte europeană a drepturilor omului (cu sediul la Strasbourg) şi un Comitet al miniştrilor din Consiliul Europei. Convenţia a fost completată cu cinci protocoale adiţionale (care atribuie Curţii europene a drepturilor omului competenţa de a da, în anumite împrejurări, avize consultative, modifică procedura în faţa Comisiei şi consacră anumite drepturi şi libertăţi neincluse în textele anterioare). Convenţia relativă la statutul refugiaţilor, adoptată la 28 iul. 1951 de Conferinţa plenipotenţiarilor asupra statutului refugiaţilor şi a apatrizilor, convocată de O.N.U. în aplicarea Rezoluţiei 429 (V) a Adunării Generale din 14 dec. 1950. Convenţia este alcătuită dintr-un preambul (care afirmă principiul că fiinţele umane, fără discriminare, trebuie să se bucure de drepturile omului şi libertăţile fundamentale) şi 46 de articole. Convenţia are la bază două principii: 1) Discriminarea trebuie sâ fie cît mai limitată posibil între naţionali şi refugiaţi; 2) Nici o discriminare întemeiată pe rasă, religie sau ţară de origine nu trebuie sâ fie făcută între refugiaţi. Statele părţi la Convenţie s-au angajat să acorde refugiaţilor, aşa cum sînt ei definiţi în primul articol, „tratamentul naţional11, adică un tratament asemănător cu al propriilor cetăţeni în ce priveşte anumite drepturi civile (dreptul de a sta în justiţie, învăţămînt elementar şi asistenţă publică). In ce priveşte alte drepturi (exercitarea unei activităţi profesionale salariate şi dreptul de asociaţie), refugiaţii vor beneficia de clauza naţiunii celei mai favorizate, adică de tratamentul cel mai favorabil acordat resortisanţilor unui stat străin. în ce priveşte alte categorii de drepturi (exercitarea unei profesii nesalariate şi alte categorii de drepturi de învăţămînt decît cel elementar) refugiaţii vor beneficia de un tratament cît mai favorabil cu putinţă şi în orice caz nu mai puţin favorabil decît cel acordat străinilor în general. Convenţia a intrat în vigoare la 22 apr. 1954 şi pînă în 1967 ea nu se aplica decît persoanelor care au dobîndit calitatea de refugiat înainte de 1 ian. 1951. La 4 oct. 1967 a intrat în vigoare Protocolul relativ la statutul refugiaţilor, în baza căruia noi grupuri de refugiaţi beneficiază de aceeaşi protecţie ca şi persoanele vizate în convenţia din 1951. V. şi refugiat. H7 CONVENŢIA PENTRU PROTECŢIA BUNURILOR CULTURALE Convenţia internaţională pentru facilitarea importului de mostre comerciale şi material publicitar. Elaborată de părţile contractante ale Acordului general pentru tarife şi comerţ (G.A.T.T.) la Geneva la 7 nov. 1952, Convenţia simplifică condiţiile de import ale mărfurilor şi scuteşte de taxe vamale unele produse ca: mostre, ambalajele mărfurilor transportate, materialul profesional, produsele prezentate la tîrguri internaţionale, expoziţii, congrese etc. Convenţia reglementează importul de mostre pe următoarele principii: mostrele de mică valoare se scutesc de taxe de import, celelalte putînd fi importate temporar cu scutirea plăţii taxelor de import, cu condiţia exportării lor. în baza Convenţiei, statele au dreptul de a impune anumite interdicţii, folosite în practica internaţională, cu scopul de a asigura protecţia moralităţii publice, securităţii statului, a sănătăţii şi vieţii oamenilor şi animalelor. Convenţia a intrat în vigoare la 20 nov. 1955. România i\ aderat la ea la 4 iul. 1968. Convenţia relativă la dreptul internaţional de rectificare, deschisă spre semnare şi ratificare de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia sa 630 (VII) din 16 dec. 1952. Este inspirată din dorinţa de a înlătura pericolul pe care-1 reprezintă pentru menţinerea relaţiilor prieteneşti între popoare şi pentru pace publicarea de informaţii inexacte. în acest sens Convenţia prevede că în cazul în care un stat contractant pretinde ca falsă sau deformată o ştire transmisă de un stat prin corespondenţii sau agenţiile sale de presă şi difuzată în străinătate şi care ar risca să înrăutăţească relaţiile sale cu alte state sau să aducă atingere prestigiului sau demnităţii sale naţionale, el poate să transmită spre publicare versiunea sa statelor pe teritoriul cărora informaţia a fost publicată sau difuzată. Statul căruia i-a fost transmisă această versiune este dator să o remită corespondenţilor şi agenţiilor de informaţii care-şi exercită activitatea pe teritoriul său. Convenţia nu impune nici presei, nici altui mijloc de informaţie obligaţia juridică de a publica aceasta versiune. Obligaţia de a face publică această versiune există totuşi pentru statul căruia i-a fost transmisă această versiune, indiferent de punctul de vedere al acestuia asupra faptelor evocate în versiunea destinată să rectifice informaţiile anterioare. Statul care se plînge are, între altele, dreptul de a sesiza Secretariatul general al O.N.U., acesta trebuind să dea publicităţii, prin mijloacele de care dispune, versiunea respectiva însoţită de informaţia pretins falsă sau deformată. Convenţia a intrat în vigoare la 24 aug. 1962, ea fiind semnată numai de un număr foarte restrîns de state (15). Convenţia privind drepturile politice ale femeii, deschisă spre semnare şi ratificare de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 640 (VII) din 20 dec. 1952, este alcătuită dintr-un preambul (în care se recunoaşte că orice persoană are dreptul să ia parte la conducerea afacerilor publice ale ţării sale fie direct, fie prin intermediul reprezentanţilor liber aleşi şi că statele contractante se angajează să egalizeze statutul femeilor şi bărbaţilor în exercitarea drepturilor politice) şi 11 articole. Dispozitivul Convenţiei precizează că femeile vor avea drept de vot în aceleaşi condiţii cu bărbaţii, fără discriminare, şi că femeile vor fi eligibile în toate funcţiile publice alese; ele vor avea dreptul să ocupe funcţii publice şi să exercite toate funcţiile publice fixate de dreptul intern, în aceleaşi condiţii cu bărbaţii, fără discriminare. Convenţia a intrat în vigoare la 7 iul. 1954. România a ratificat-o la 9 iun. 1954. Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor mării prin hidrocarburi, încheiată la Londra, la 12 mai 1954. Este prima convenţie internaţională încheiată sub egida Organizaţiei Interguverna-mentale Consultative pentru Navigaţia Maritimă — I.M.C.O., în scopul prevenirii poluării mărilor prin hidrocarburi. Convenţia se bazează pe un sistem de zone de interdicţie în interiorul cărora vasele nu au permisiunea să cureţe sau să golească balastul din cisterne, iar deşeurile trebuie eliminate în afara acestor perimetre. Iniţial, ca regulă generală, Convenţia a stabilit o zonă de interdicţie de 50 mile marine distanţă faţă de coastă, ce putea fi însă redusă, sau, dimpotrivă, extinsă pînă la maximum 100 mile. Convenţia consacră principiul răspunderii pentru degradarea mediului marin prin poluare, potrivit legislaţiei statului în care nava este înregistrată, cu excepţia situaţiilor constatate în marea teritorială în care este reafirmată competenţa statului riveran. Convenţia recomandă ca penalităţile aplicabile în apele teritoriale ale unui stat să nu fie superioare celor prevăzute în cazuri similare, produse în marea liberă, pentru a nu favoriza indirect deversările de hidrocarburi în zona internaţională. Orice stat interesat poate informa statul de pavilion despre diferite încălcări ale Convenţiei, comise de navele care îi aparţin. Convenţia mai prevede, printre altele, obligaţia montării pe nave a unor dispozitive în scopul de a evita anumite scurgeri de combustibil. Potrivit Convenţiei, s-a creat un registru de hidrocarburi în care se consemnează natura, motivul, locul şi ora deversărilor de hidrocarburi ce ar putea avea efect poluant. Registrul de hidrocarburi poate fi controlat de autorităţile oricărui stat contractant, dacă nava se găseşte într-un p diferend între Australia şi Noua Zeelandă, de o parte, şi Franţa pe de altă parte ,ca urmare a experienţelor nucleare în atmosferă pe care Franţa îşi propunea să le efectueze în Pacificul de Sud. La 9 mai 1973, Australia şi Noua Zeelandă au introdus, fiecare separat, o instanţă în faţa C.l.J. spre a declara continuarea experienţelor nucleare franceze în zona Pacificului de Sud drept contrare dreptului internaţional şi a ordona Franţei încetarea experienţelor sale. Prin ordonanţele din 22 iun. 1973, Curtea a indicat măsurile conservatorii cerînd ca, în aşteptarea hotărîrii definitive, Franţa să se abţină să efectueze experienţe nucleare care ar provoca căderi radioactive pe teritoriul australian şi neozeelandez. Prin două hotârîri, la 20 dec. 1974, Curtea a zis că cererile Australiei şi Noii Zeelande sînt de acum feră obiect şi că nu mai este cazul să statueze. Curtea s-a fondat pe faptul că obiectivul Australiei şi Noii Zeelande a fost atins întrucît Franţa a anunţat, prin mai multe declaraţii publice, că va înceta să mai efectueze experienţe nucleare după seria din 1974. expertiză, lucrare efectuată de un expert, singur sau în colaborare cu alţii, şi al cărui rezultat poate servi ca mijloc de probă în faţa unei instanţe internaţionale. ex post facto, locuţiune lat. însemnînd „din ce s-a făcut după aceea". De multe ori interpretarea unei declaraţii unilaterale, a unui tratat bi- sau multilateral poate fi determinată din fapte ulterioare, de natură a arăta, a învedera care a fost înţelesul pe care partea sau părţile l-au avut în vedere rostind sau folosind anumite cuvinte, expresii sau prevederi. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969) prevede în acest sens (art. 31, par. 3): „Se va ţine seamă, odată cu contextul: a) de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale; b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului". Juris-prudenţa internaţională este de mult statornicită în acest sens. De asemenea, un fapt ulterior încheierii unui tratat internaţional poate avea drept urmare de a-i afecta validitatea, în tot sau în parte. Astfel, dacă prevederile tratatului, licite la data încheierii lui, ajung să fie incompatibile cu un principiu nou, general, imperativ al dreptului internaţional, aceste 13# prevederi — şi dacă ele sînt esenţiale pentru tratat —Jjitreg tratatul încetează de a mai produce efecte juridice. expressio unius est exclusio alterius, expresie lat. exprimînd o regulă de interpretare restrictivă a tratatelor internaţionale, după care afirmarea unui lucru exclude celălalt lucru: qui dicit de uno negat de altero. Acest concept este aplicabil numai în cazul cînd ideea formulată exprimă o excepţie, iar nu regula. expropriere, actul unui stat prin care preia de la unul sau mai mulţi proprietari bunurile acestora. E. poate fi efectuată cu sau fără plata unor despăgubiri. E. hotărîtâ de un stat îşi poate produce efectele şi cu privire la bunuri aflate pe teritoriul altor state care aparţin cetăţenilor vizaţi de actul de expropriere. De asemenea e. poate să se aplice bunurilor cetăţenilor străini sau aparţinînd unor state străine dacă aceste bunuri se află pe teritoriul statului expropriator. expulzare (în dreptul internaţional), act prin care un stat obligă un străin să părăsească, într-un timp determinat sau imediat, teritoriul său, cu interdicţia de a reveni. Dreptul de e. al statelor decurge din suveranitatea lor şi se aplică numai străinilor nu şi propriilor cetăţeni. Acest drept nu se aplică străinului căruia statul respectiv i-a acordat azil. E. este un act administrativ, reglementat de legislaţia internă a statelor. Ea nu trebuie motivată. Pot fi e. şi diplomaţii sau consulii care au fost declaraţi, în prealabil, persona non grata şi dacă refuză să părăsească teritoriul statului de reşedinţă în timpul definit în acest scop. exteritorialitate, ficţiune admisă în vechiul drept internaţional public prin care se încerca explicarea naturii juridice a imunităţilor diplomatice şi consulare, precum şi a celor de care se bucură şefii de state, guverne, miniştrii de externe etc. atunci cînd se află pe teritoriul altui stat, în vizită ofi- cială. Tot prin e. se încerca explicarea imunităţii de jurisdicţie penală şi civilă de care se bucură navele de război ale statelor, sau unele persoane cetăţeni ai altui stat ( în cazul regimului capitulaţii-lor). Conform acestei ficţiuni, cei care beneficiau de e., deşi se află în mod obiectiv pe teritoriul unui stat, juridiceşte sînt consideraţi în afara lui. în realitate imunităţile pe care statele le acordă anumitor persoane, nave etc. au la baza lor acordul dintre statele suverane şi dorinţa lor ca prin aceste statute speciale să favorizeze îndeplinirea în condiţii cît mai bune a funcţiilor lor. De asemenea, aceste statute speciale, în cazul navelor proprietate de stat, comerciale sau militare sînt expresia egalităţii în drepturi a statelor. extrădare, actul prin care un stat remite altui stat un individ urmărit sau condamnat pentru o infracţiune la legile ţării reclamante. Spre deosebire de expulzare e. presupune în mod necesar existenţa unui delict sau act criminal, precum şi o convenţie prealabilă între statul reclamant şi cel căruia i se solicită transferarea. în dreptul internaţional nu 139 există norme unanim recunoscute privind regulile de fond şi de formă ale e. în lipsa lor, problema este rezolvată de unele acorduri speciale încheiate între statele interesate. Instituţia extrădării intră în practica generală a statelor în sec. XVIII, sfera sa de cuprindere fiind limitată la transferarea condamnaţilor la muncă silnică şi a dezertorilor. Conform unei practici consacrate, statele nu extrădează o persoană refugiată pe teritoriul lor decît numai în cazul în care infracţiunea respectivă este prevăzută în convenţiile de e. sau în legislaţia statului şi numai dacă infracţiunea în legătură cu care s-a făcut cererea este penalizată potrivit legilor ambelor state. După cel de-al doilea război mondial au fost încheiate o serie de convenţii internaţionale care prevăd obligativitatea e. criminalilor de război şi a celor vinovaţi de crime contra umanităţii, printre care genocidul, crima de apartheid, precum şi a persoanelor care au comis infracţiuni contra securităţii aviaţiei civile, a agenţilor diplomatici etc. Infractorul extrădat poate fi judecat numai pentru infracţiunea prevăzută în cererea de extrădare şi el nu poate fi supus la executarea unei alte pedepse decît cea pentru care a fost obţinută, în România este reglementată în secţiunea a Vil-a din Titlul II al Codului penal. în conformitate cu Codul penal român, e. unei persoane nu este admisă dacă: a) fapta pentru care a fost cerută extrădarea nu este prevăzută ca infracţiune şi de către legea română şi b) dacă pedeapsa prevăzută pentru acea infracţiune, potrivit legilor ambelor state, ar EX TUNC f fi o pedeapsă privativă de libertate mai mică de un an. De asemenea, nu se acordă e. în cazul cînd infractorul a fost deja judecat, condamnat şi şi-a executat pedeapsa pentru infracţiunea respectivă, sau în cazul în care a fost amnistiat sau judecat şi achitat. în baza legii nr. 4 din 18 mart. 1971 privind e. nu pot fi extrădate persoanele care au obti-nut dreptul de azil în România şi nici persoanele fără cetăţenie domiciliate pe teritoriul român. Dispoziţii cu privire la e. sînt cuprinse şi în unele tratate de asistenţă juridică încheiate în România cu alte state. V. şi Crime de război; crime contra umanităţii; Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii (1968); Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (1970); Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile (1971). ex tune, expresie lat. însemnînd „cu începere de atunci", folosită în dreptul internaţional spre a arăta că o anumită prevedere a unei convenţii sau a dreptului internaţional urmează a se aplica încă din momentul în care a luat naştere raportul juridic la care convenţia sau norma de drept se referă, în mod normal normele dreptului internaţional şi prevederile convenţionale se aplică nu ex tune, ci din momentul intrării în vigoare a convenţiei sau a naşterii normei de drept; de aceea aplicarea e.t. este admisibilă numai în cazul cînd ea este prevăzută expres în convenţie sau de norma în cauză. F falsificare de monedă, infracţiune internaţională care constă din contrafacerea sau alterarea, în orice mod, a monedelor sau a altor titluri pentru efectuarea de plăţi sau punerea lor în circulaţie, în mod fraudulos. F. de m. fiind o infracţiune care interesează toate statele, ele cooperează pe plan internaţional în reprimarea ei. Astfel, a fost încheiată „Convenţia pentru reprimarea falsificatorilor de monede", de la Geneva din 1929. Ea obligă statele să sancţioneze, prin dreptul lor penal, pe falsificatorii de monede. Convenţia incriminează: a) manoperele frauduloase de a fabrica sau altera monede; b) punerea în circulaţie frauduloasă de monedă falsă; c) faptele sâvîrşite cu scopul de a pune în circulaţie, de a introduce în ţară, de a primi sau procura monedă falsă; d) tentativa şi participarea intenţionată; e) fabricarea, primirea sau procurarea instrumentelor sau a altor obiecte destinate fabricării de monedă falsă. F. de m. este infracţiune chiar şi atunci cînd ea se sâvîrşeşte în scopuri politice. Potrivit Convenţiei de la Geneva (1929) autorii infracţiunii de f. de m. pot fi extrădaţi. Statele au obligaţia de a informa reciproc asupra acţiunilor întreprinse de ele pentru reprimarea acestei infracţiuni. România a ratificat Convenţia de la Geneva la 17 mart. 1939. Infracţiunea de f. de m. este incriminată în Codul penal al ţării noastre (art. 282, 283 şi 284). Codul penal al R.S. România extinde această infracţiune şi asupra falsificării de timbre sau altor valori circulatorii, proprii sau ale altor state. fals pavilion, în dreptul de război maritim, termen care desemnează pavilionul străin arborat de o navă de război pentru a-şi ascunde identitatea. în baza normelor de drept internaţional navele de război pot naviga în timp de război sub f.p., însă nu au dreptul să comită acte de beligeranţi sub un asemenea pavilion. V. şi perfidia; şiretenii de război. F.A.O. v. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură. farurile, cazurile , diferend între Grecia şi Franţa, născut ca urmare a preluării de către Grecia a unor teritorii turceşti afectate de unele servi-tuţi. în 1860 guvernul Turciei a dat firmei franceze Collas ^ Michel o concesiune spre a exploata sistemul de faruri de pe coastele Imperiului otoman şi spre a percepe taxe de far de la toate vasele comerciale în trecere. Concesiunea a fost prelungită în repetate rinduri, ultima oară la 14 apr. 1923 pentru perioada 1924—1949. După războaiele balcanice şi primul război mondial, Turcia a cedat prin Tratatele de pace de la Atena (1913) şi de la Lausanne (1923) anumite teritorii Greciei, care s-a obligat sâ respecte concesiunile acordate de guvernul turc. Grecia nu a recunoscut însă prelungirea mai sus-menţionată a concesiunii farurilor, întrucît în momentul prelungirii trupele greceşti se aflau deja în stăpînirea teritoriilor în cauză, iar parlamentul turc aprobase cedarea lor mai înainte de prelungire. în 1931, Franţa şi Grecia s-au înţeles ca să supună litigiul C.P.J.I., care, prin sentinţa sa din 17 mart. 1934, a dat cîştig de cauză Franţei. Motivul sentinţei a fost câ Protocolul XII recunoaşte validitatea tuturor concesiunilor acordate de Turcia înaintea unor anumite termene, ceea ce în fapt acoperea şi prelungirile concesiunilor referitoare la farurile litigioase. în 1936, Franţa şi Grecia s-au înţeles sâ supună C.P.J.I. şi problema de a se şti dacă considerentele determinante ale sentinţei din 17 mart. 1934 se aplică şi în cazul farurilor din Creta şi Samos. Grecia susţinea câ aceste faruri aparţineau de teritorii autonome la data ultimelor prelungiri ale concesiunilor în cauză. C.P.J.I., prin sentinţa din 8 oct. 1937, a ho-târît câ aceste insule nu încetaseră să facă parte din Imperiul otoman, aşa încît, prelungirile concesiunilor le priveau şi pe ele. După exprimarea ultimelor prelungiri ale concesiunilor un tribunal arbitrai franco-grec urma sâ hotărască unele probleme litigioase legate de aceste concesiuni, statornicind, în special, câ scutirea de taxa farurilor acordată de insula Creta unei societăţi de navigaţie greceşti a fost ilicită şi obliga Grecia la daune. fazele încheierii tratatelor, etape succesive avînd ca finalitate semnarea tratatului internaţional. Fazele care preced semnarea tratatului se clasifică în: A) Negocierea tratatului. Cuprinde activitatea reprezentanţilor statelor la stabilirea clauzelor tratatului, inclusiv elaborarea textului. Negocierile se poartă între guverne, prin organe de stat externe şi interne ale relaţiilor internaţionale. în practica internaţională a statelor, negocierile se poartă pe următoarele căi: 1) diplomatice obişnuite; 2) persoane special împuternicite în acest scop; 3) conferinţe şi congrese internaţionale; 4) organizaţiile internaţionale. B) Redactarea textului tratatului. Elaborarea textului tratatului cuprinde: 1) părţile textului unui tratat (preambul, partea principală, conţinutul sau fondul tratatului, partea finală sau clauze finale, încheierea sau partea protocolară); 141 FLUVIU INTERNAŢIONAL 2) anexele la tratat; 3) limba tratatelor. C) Semnarea tratatului Din acest punct de vedere distingem: 1) tratate care, potrivit voinţei părţilor, urmează să dobîndească forţa juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară distinctă de semnare, cum ar fi ratificarea; 2) tratate care, potrivit voinţei părţilor, dobîndesc forţă juridică prin semnarea lor. D) Ratificarea. Se realizează printr-un instrument scris, denumit instrument de ratificare, a cărui formă este reglementată prin dreptul intern. Prin ratificare un stat devine parte la tratat dacă acesta este în vigoare ori intră în vigoare, ca efect al ratificării. E) Acceptarea şi aderarea. în practica internaţională aceste două termene se folosesc, în general, în mod analog cu ratificarea. Intervin îndeosebi atunci cînd statele participante la elaborarea unui tratat nu au semnat sau au semnat numai ad referendum tratatul sau se alătură unui tratat deschis pentru semnare. F) Rezervele la tratat. Această problemă se pune numai în cazul tratatelor multilaterale. O rezervă în privinţa unui tratat bilateral echivalează cu o nouă propunere de negocieri între cele două state. V. şi tratat internaţional. federaţie, formă de organizare statală constituită prin asocierea mai multor state, în care fiecare păstrează o organizare proprie. Are şi organe permanente ale puterii şi administraţiei de stat, ce aparţin uniunii, putînd să emită norme obligatorii pentru toate statele care o compun. Subiect de drept internaţional poate fi atît federaţia, cît şi statele membre, într-o măsură limitată sau deplină. Statele Unite ale Americii, federaţie (1787), este singurul subiect de drept internaţional, statele membre neputînd participa la relaţiile internaţionale. Cantoanele Elveţiei, federaţie (1848), au dreptul de a încheia tratate, atît între ele, cît şi cu state străine, în probleme de interes limitat. în federaţiile constituite după al doilea război mondial (India, 1949; Pakistan, 1949; Uniunea Birmană, 1947), singurul subiect de drept internaţional este federaţia, statele membre nu au dreptul de a participa la relaţiile internaţionale. Există tipuri de federaţii: socialiste (U.R.S.S.; R.S.F. Iugoslavia; R.S. Cehoslovacă) şi federaţii burgheze (S.U.A.; Elveţia; Australia; R.F. Germania etc.). Din punctul de vedere al calităţii de subiect de drept internaţional, f. se prezintă, în general, ca fiind subiect unic al acestui drept. Prin modificarea Constituţiei U.R.S.S. din 1936, republicile unionale au primit dreptul să întreţină relaţii cu alte state, să încheie tratate internaţionale, să participe la activitatea organizaţiilor internaţionale. în practică, numai republicile unionale, Ucraina şi Bielorusia, exercită unele din aceste drepturi. Ele au participat la Conferinţa de pace de la Paris (1946) şi sînt membre fondatoare ale O.N.U. Totuşi, ca subiect deplin al dreptului internaţional rămîne federaţia sovietică — U.R.S.S. V. şi confederaţie. F.I.D.A. v. Fondul International de Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.). fideicomis (în dreptul internaţional), denumire dată, foarte rar, situaţiei unui teritoriu, încredinţat spre administrare din partea unui stat, unei organizaţii sau unei persoane străine. Astfel, în Tratatul de la Versailles (1919) se vorbeşte despre un f. al Societăţii Naţiunilor cu privire la bazinul Saar, arătîndu-se că acesta nu se bucură de suveranitate şi nu se autoguvernează. în Carta O.N.U. sistemul de administrare a teritoriilor neautonome sau care nu se autoguvernează se numeşte sistemul internaţional de tutelă. Cu realizarea principiului după care popoarele au dreptul să-şi hotărască singure destinele, libere de orice amestec din afară, f. va dispărea atît ca denumire cit şi ca realitate. fine de neprimire (în dreptul diplomatic), expresie de origine franceză „fin de non recevoir" cu sensul de „raţiuni pentru a refuza pur şi simplu de a se ocupa de problemă“, care defineşte refuzul unui organ, al unei instituţii (de ex. Ministerul Afacerilor Externe) căruia i s-a adresat un demers diplomatic de a lua în consideraţie chestiunea supusa, atenţiei. fluviu internaţional, curs navigabil al unei căi naturale de apă pînă la vărsarea în mare, care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi, în temeiul unei convenţii internaţionale, este deschis navigaţiei navelor comerciale ale tuturor statelor. Statele sînt suverane asupra porţiunii din aceste fluvii care-1 traversează sau formează frontiera fluvială. Tratatul de la Osnabriick (1648) a enunţat pentru prima dată principiul libertăţii navigaţiei pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe anumite fluvii. Aplicarea acestui principiu s-a făcut prin mai multe documente internaţionale: Tratatul de pace de la Paris (1814), care a stipulat libertatea de navigaţie pe Rin; Tratatul de la Paris (1856), care a stabilit regimul internaţional de navigaţie pe Dunăre; Tratatul de la Versailles (1919), care a formulat libertatea de navigaţie pe fluviile Escaut şi Meuse (Maas). Prin „Actul general" de la Berlin (1885) s-a stabilit libertatea de navigaţie pe fluviile africane Congo şi Niger. O importanţă deosebită prezintă Actul final al Congresului de la Viena (1815); el a proclamat libertatea de navigaţie pe unele fluvii europene; reglementarea concretă a regimului internaţional de navigaţie pe aceste fluvii este de competenţa statelor riverane. Documentele elaborate de Conferinţa de la Barcelona (1921) recomandă libertatea de navigaţie pentru navele comerciale ale tuturor statelor, în condiţii de egalitate de tratament, pe fluvii cu regim internaţional. Actul final al Congresului de la Viena (1815) şi celelalte convenţii menţionate au stabilit reguli, în general, asemănătoare, cu privire la navigaţia pe cele 21 de fluvii internaţionale existente. Ele pot fi rezumate astfel: a) statele riverane îşi exercită suveranitatea asupra porţiunii de fluviu situată între frontierele lor. Prin acordul lor, statele riverane reglementează navigaţia pe fluviile internaţionale; b) libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale, în timp de pace, pentru toate navele comerciale, indiferent de pavilionul lor. Navele militare ale statelor riverane au drept de navigaţie numai în limitele sectorului lor naţional; în sectoarele ce aparţin altor state pot naviga numai cu permisiunea acestora. Navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul de a naviga pe aceste fluvii; c) statele riverane au obligaţia de a asigura fluviului o permanentă stare de navigabilitate, cu dreptul de a percepe, în acest scop, taxe, în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare; d) pentru fluviile europene cu regim internaţional au fost create comisii internaţionale de supraveghere. ( F.M.I. 142 Principiul suveranităţii statelor riverane şi al cooperării între ele trebuie să stea la baza tuturor reglementărilor de drept internaţional, privind folosirea multilaterală a fluviilor internaţionale. V. şi Dunărea, regimul juridic; Convenţia şi Statutul asupra căilor navigabile de interes internaţional (1921). F.M.I. v. Fondul Monetar International. Fondul International de Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.), instituţie specializată a O.N.U. înfiinţată în ian. 1976 cu scopul de a mobiliza şi furniza resurse suplimentare pentru finanţarea dezvoltării agriculturii ţărilor în curs de dezvoltare. Formele sub care F.I.D.A. furnizează mijloace financiare în vederea realizării scopului său sînt programele privind crearea şi dezvoltarea sistemelor de producţie alimentară; ameliorarea sistemului nutriţional şi al condiţiilor de viaţă a celor mai dezavantajate ţări; stimularea politicilor naţionale ale statelor în acest domeniu. F.I.D.A., care întreţine relaţii cu O.N.U., cu instituţiile sale specializate şi cu unele organizaţii internaţionale neguvemamentale, are sediul la Roma. România, care de la început a sprijinit ideea creării F.I.D.A. sprijinind-o ca o iniţiativă menită să contribuie la soluţionarea problemei alimentaţiei în lume, este membră a sa de la înfiinţare. Fondul Monetar International (F.M.I.), instituţie specializată a O.N.U. care a început să fiinţeze de la 27 dec. 1945, creată cu scopul de: a favoriza cooperarea monetară internaţională şi expansiunea comerţului internaţional; a favoriza stabilitatea schimburilor; a menţine aranjamentele de schimb ordonate între membri şi a evita cursa deprecierii schimburilor; a ajuta la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ce priveşte operaţiunile curente între membrii săi şi la eliminarea restricţiilor de schimb care împiedică dezvoltarea comerţului mondial. în aceste scopuri, F.M.I. vinde aur sau devize membrilor săi pentru a facilita astfel comerţul lor internaţional şi acordă consultaţii guvernelor cu privire la problemele lor financiare, propune măsuri de luptă contra inflaţiei. în 1976, printr-o rezoluţie a consiliului guvernatorilor, au fost aduse o serie de amendamente statutului F.M.I. Amendamentele vizează adaptarea Fondului şi a operaţiunilor sale la condiţiile actuale. F.M.I. dispune de un capital, constituit de statele membre (25 la sută în aur şi 75 la sută în monedă naţională), după o serie de criterii (venitul naţional, rezervele valutare, situaţia balanţei comerciale etc.). Numărul de voturi ale unui stat şi drepturile sale de tragere sînt în raport direct cu mărimea cotei sale la fond. Tranzacţiile cu F.M.I. iau forma cumpărărilor (tragerilor) valutelor altor ţări membre pentru volumul echivalent al propriilor lor contribuţii în valute. Statul care primeşte asistenţă financiară plăteşte F.M.I. echivalentul în moneda sa naţională, la paritatea stabilită, pentru volumul de valută străină pe care doreşte să-l cumpere (tragă). în acelaşi timp, se angajează ca într-un interval de 3—5 ani să-şi răscumpere propria sa monedă, plătind în aur sau într-o valută liber convertibilă acceptată de Fond. F.M.I. are următoarea structură: Consiliul guvernatorilor, compus dintr-un guvernator şi un supleant, numiţi de fie- care din statele membre. El este învestit cu toate puterile Fondului; administratorii. în număr de 20 din care cinci sînt numiţi de membrii ale căror co-te-părţi sînt cele mai ridicate, şi 15 sînt aleşi de guvernele reprezentînd alţi membri. Ei au sarcina de a conduce operaţiunile generale ale F.M.I.; directorul general, ales de administratori, ale căror reuniuni le prezidează. El este şeful personalului. Fondul are sediul la Washington. România a aderat la F.M.I. la 15 dec. 1972. Fondul Naţiunilor Unite pentru copii (United Na-tions Children’s Fund — UNICEF), organizaţie internaţională creată Ia 11 dec. .1946 în baza Rezoluţiei nr. 57/1 a Adunării Generale a O.N.U. cu scopul de a ajuta copiii, în special pe cei din ţările lovite de război, furnizîndu-le alimente, îmbrăcăminte şi medicamente (în baza acestei rezoluţii s-a acordat ajutor copiilor din 14 state, inclusiv România). La 1 dec. 1950, prin Rezoluţia 417/V, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărît transformarea Fondului într-un program de lungă durată, menit a ajuta guvernele, în special pe cele ale statelor în curs de dezvoltare, să îmbunătăţească condiţiile de viaţă ale copiilor şi adolescenţilor, iar prin Rezoluţia 802/VIII din 6 oct. 1953 programul dobîndeşte un caracter de permanenţă. UNICEF este un organism cu statut semiautonom în sistemul Naţiunilor Unite, care nu posedă membri par se. Resursele sale provin din contribuţia guvernelor, precum şi din diverse donaţii din partea unor organizaţii şi persoane particulare. Organele UNICEF sînt: Consiliul executiv, secretariatul şi birourile. Consiliul executiv este organul de conducere, alcătuit din reprezentanţii a 30 de state aleşi de Consiliul Economic şi Social al O.N.U. (ECOSOC). El se reuneşte o dată pe an şi hotărăşte politica Fondului, examinează stadiul lucrărilor, cererile de asistenţă etc. în fruntea Secretariatului este un director general, numit de secretarul general al O.N.U. UNICEF are, de asemenea, 8 birouri regionale, 26 de birouri de zonă şi 10 birouri auxiliare. Fondul acordă asistenţă în domeniile alimentaţiei, sănătăţii, situaţiei sociale, educaţiei, participînd la proiecte răspîndite în peste 110 ţări sau teritorii în care trăiesc peste 800 de milioane de copii în vîrstă pînă la 15 ani. Pentru contribuţia adusă la ameliorarea condiţiilor de viaţă a copiilor, UNICEF a fost distins, în 1956, cu Premiul Nobel pentru pace. în România a fost înfiinţat, din seDt. 1971. Comitetul Naţional Român pentru UNICEF ca organ cu caracter consultativ menit a contribui la dezvoltarea colaborării dintre România şi UNICEF şi comitetele naţionale similare din alte ţări. în anii 1972—1974 România a fost membră a Consiliului executiv al UNICEF. forcluziune (în dreptul internaţional), termen de procedură care defineşte imposibilitatea unui stat de a invoca un drept în faţa unei instanţe internaţionale, fie din cauză că acest drept nu a fost invocat la momentul oportun, fie că titularul acestui drept a renunţat la el. V. şi estopel. forţă majoră, termen împrumutat din dreptul intern care defineşte un obstacol invizibil, rezultînd din împrejurări exterioare ce fac imposibilă executarea unei obligaţii internaţionale asumate sau respectarea unei reguli de drept internaţional. Acest 143 FORŢE ARMATE MARITIME obstacol poate fi invocat de state pentru a fi scutite de răspunderi ce le-ar reveni pe plan internaţional. în dreptul intern, noţiunea f.m. este bine precizată şi desemnează imposibilitatea absolută care ar rezulta dintr-un obstacol de netrecut, neprevăzut şi imprevizibil, cum ar fi cutremurele de pămînt, războaiele, furtunile, trăznetul etc. în dreptul internaţional, aprecierea condiţiilor care caracterizează o situaţie de f.m. constituie o problemă extrem de dificilă. în practică statele invocă cel mai des argumentul că îndeplinirea obligaţiei respective ar pune în pericol însăşi existenţa lor. forţă probantă, termen de procedură care desemnează valoarea unui document sau a unei mărturii pentru dovedirea unei situaţii de fapt. forţe armate (în dreptul internaţional aplicabil în caz de conflict armat), termen care defineşte toate forţele, toate grupele şi toate unităţile armate şi organizate care sînt supuse unui comandant responsabil de conduita subordonaţilor săi; faţă de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau autoritate nerecunoscută de partea adversă. Aceste f.a. trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care asigură, inter alia, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate. Membrii f.a. ale unei părţi în conflict (alţii decît personalul sanitar şi religios) sînt combatanţi, adică au dreptul de a participa direct la ostilităţi. Statul, parte la un conflict armat, care încorporează în forţele sale armate o organizaţie paramilitară sau un serviciu armat însărcinat cu respectarea ordinii, trebuie să notifice acest fapt celorlalte părţi la conflict. V. şi combatant. forţe armate aeriene (în dreptul internaţional), termen care defineşte aeronavele militare, precum şi personalul care le deserveşte. în categoria aeronavelor militare intră atît cele din dotarea forţelor armate, cît şi aeronavele aflate la bordul navelor de război sau pe nave militare. Normele dreptului internaţional aplicabile transformării navelor comerciale în nave militare se aplică şi aeronavelor civile transformate în aeronave militare. Din punct de vedere al dreptului internaţional, aeronavele militare trebuie să poarte semnul distinctiv pentru naţionalitate şi caracter militar. Aeronavele militare inamice pot fi atacate în zbor, cît şi pe sol. O regulă nouă în această materie a fost înscrisă în Protocolul de la Geneva din 1977, în sensul că, nici o persoană care sare cu paraşuta dintr-o aeronavă avariată nu trebuie să facă obiectul unui atac în timpul coborîrii. Atingînd solul unui teritoriu controlat de o parte adversă, persoana care a sărit cu paraşuta dintr-o aeronavă avariată trebuie să aibă posibilitatea să se predea înainte de a face obiectul unui atac, în afară de cazul în care ea manifestă intenţia de a se deda la un act de ostilitate, în schimb, trupele aeropurtate nu se bucură de protecţie. Aeronavele militare au dreptul de a ataca numai obiective militare, fie că se află pe front sau în spatele frontului, pe acestea din urmă cu rezerva de a proteja populaţia civilă. în timp de război, navele de stat pot fi confiscate, iar pentru cele particulare captura trebuie validată de un tribunal de prize. Personalul militar navigant este protejat de legile şi obiceiurile războiului întocmai ca şi combatanţii din forţele armate terestre şi maritime. Regulile dreptului internaţional umanitar referitoare la regimul prizonierilor de război şi la tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor se aplică şi în războiul aerian. V. şi aeronavă de stat; aeronavă sanitară; bombardament aerian. forţe armate maritime, regim juridic, parte componentă a forţelor armate alcătuită din navele de război ale unui stat şi echipajele acestora. în această categorie intră toate unităţile marinei militare aparţinînd statului, indiferent de construcţie sau dimensiuni, armament sau destinaţie în luptă, precum: portavioanele, cuirasatele, crucişătoarele, torpiloarele, vedetele, fregatele, distrugătoarele, dragoarele de mine, submarinele etc., cu echipaj de marinari instruiţi şi supuşi disciplinei militare, sub conducerea unui comandant, nava purtînd pavilionul respectiv al statului naţional. Regimul juridic al f.a.m. este în funcţie de locul în care îşi desfăşoară acţiunile, precum şi de momentul în care acţionează — în timp de pace sau în timp de război. 1. în timp de pace: a) în mare liberă. F.a.m. ale unui stat se bucură de imunitate completă de jurisdicţie faţă de orice stat, cu excepţia, fireşte, a statului al cărui pavilion îl poartă nava. Ele au dreptul de a naviga liber în apele internaţionale, nefi-ind supuse decît legilor statului naţional. F.a.m. au, de asemenea, dreptul de a controla navele comerciale care poartă acelaşi pavilion ca şi ele. Cînd întîlneşte în marea liberă o navă comercială străină, nava militară o supune controlului numai dacă există motive întemeiate a bănui că această navă: a) se ocupă cu pirateria; b) se ocupă cu vînzarea de sclavi şi c) că este de aceeaşi naţionalitate cu nava de război, însă arborează un pavilion străin sau refuză să arboreze pavilionul naţional. De asemenea, dacă există motive să se creadă că o navă comercială străină a contravenit legilor şi regulamentelor unui stat în apele căruia se află, navele de război ale acestuia au dreptul să o urmărească (cu condiţia ca urmărirea să înceapă cînd nava bănuită se află în apele interioare, în marea teritorială sau în zona contiguă ale statului care întreprinde urmărirea). Dreptul de urmărire încetează cînd nava urmărită intră în apele teritoriale ale ţării căreia îi aparţine, sau ale unui stat terţ. b) în porturi. Condiţiile de intrare, şedere şi ieşire a f.a.m. în porturile unui stat străin sînt determinate prin legislaţia internă a fiecărui stat. în principiu, ele pot intra în porturile unui stat străin numai în următoarele situaţii: a) dacă au obţinut o autorizaţie în acest sens; b) dacă au făcut o notificare (în cazul în care legislaţia statului gazdă nu prevede o autorizaţie); c) cînd au fost surprinse de furtună sau au fost avariate. Nu au nevoie de autorizaţie sau de notificare navele de război la bordul cărora se află şeful statului sau reprezentantul diplomatic care se prezintă la post în statul acredi-tar. în porturile R.S. România f.a.m. străine pot pătrunde numai pe baza unei aprobări obţinute de la guvernul român pe cale diplomatică. La sosirea în port, aceste nave sînt obligate să ancoreze la locul indicat, să se supună pilotajului, iar debarcarea echipajului să se facă numai cu aprobarea organelor portuare. Persoanele înarmate care sînt invitate la diferite solemnităţi sau ceremonii oficiale pot debarca numai cu aprobarea comandantului FORŢE DE URGENŢĂ ALE NAŢIUNILOR UNITE 144 garnizoanei. F.a.m. găzduite în porturile R.S. România le sînt interzise manevrele, instrucţia, fotografierea, să facă hărţi ori măsurători etc. Cele care nu respectă legislaţia statului român pot fi invitate sâ părăsească portul, putîndu-se solicita statului pavilionului să aplice sancţiuni vinovaţilor sau, dacă este cazul, sâ repare pagubele pricinuite, c) în marea teritoriala. în baza Convenţiei de la Geneva (1958) cu privire la marea teritorială şi zona contiguă, navele de război se bucură, în general, de dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială, cu condiţia de a respecta regulile statului riveran. Navele submarine sînt obligate sâ navigheze numai la suprafaţă şi sâ arboreze pavilionul lor naţional. în cazul în care nu respectă regulile statului riveran, pot fi invitate sâ părăsească apele teritoriale. România, precum şi alte state, au făcut o rezervă la această regulă în sensul câ statul riveran are dreptul de a stabili câ trecerea navelor de război străine prin apele sale teritoriale sâ fie subordonată unei aprobări speciale, d) în strîmtorile internaţionale. Strîmtorile internaţionale fiind considerate prelungiri ale mării libere, f.a.m. se bucură de libertate de navigat ic în condiţii de egalitate atît m luup dc p;uv. rîi şi iii timp de ră/boi. în ca/ul strimtorilor care fac legătură între o mare deschisa şi una închisă, navele de război ale riveranilor se bucură, în principiu, de libertate de navigaţie, e) în canalele internaţionale. Navele de război ale tuturor statelor au dreptul de navigaţie, în condiţii de egalitate, atît în timp de pace, cît şi în timp de război, cu condiţia ca trecerea sâ se facă fără oprire, fârâ debarcare de trupe sau de materiale de război. f) în fluviile internaţionale. Navigaţia forţelor armate maritime ale neriveranilor este, în principiu, interzisă pe porţiunile de fluvii aparţinînd statelor riverane. Cele ale riveranilor pot naviga numai pe porţiunile de fluviu incluse în graniţele statelor respective, iar în afara acestora numai cu aprobarea statelor respective. 2 Statutul f.a.m. în timp de război. F.a.m. au dreptul de a duce lupta, uzînd de toate mijloacele admise de legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat. Astfel, lor le este permis de a naviga sub pavilion fals, adică de a folosi pavilionul inamic pentru a se apropia şi a se depărta de navele acestuia, de a folosi nave capcană (nave camuflate în scopul de a provoca apropierea navelor inamice şi a le captura sau scufunda), atacurile simulate, folosirea însemnelor inamicului ş.a. Ele au dreptul, de asemenea, de a efectua bombardamentul naval, de a lansa mine marine, de a efectua blocusul, de a institui zone maritime de război, de a exercita dreptul de priză. Legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat impun beligeranţilor obligaţia ca, în desfăşurarea operaţiunilor lor militare, sâ nu împiedice libertatea de navigaţie a neutrilor. în acest sens, le este interzis sâ mineze sau să întreprindă orice alt fel de acţiune care ar împiedica libertatea de navigaţie pe mări şi oceane. In marea liberă, f.a.m. ale unui stat beligerant au dreptul de a captura, iar în anumite condiţii, de a scufunda navele comerciale ate inamicului. De asemenea, ele pot distruge sau demonta conductele şi cablurile submarine care leagă două state beligerante sau un stat beligerant de unul neutru. F.a.m. ale beligeranţilor le este interzis de a comite acte de ostilitate în apele neutre, de a viola apele acestora şi de a captura nave inamice în aceste ape. Statutul f.a.m. ale beligeranţilor în apele statelor neutre este determinat de aceste din urmă state. Dacă statele neutre admit f.a.m. ale beligeranţilor, acestea beneficiază, în condiţii de egalitate, de dreptul de trecere inofensivă prin apele lor teritoriale. Statele neutre au dreptul de a admite şederea f.a.m. beligerante în porturile lor, durata şederii fiind limitată în principiu la 24 de ore, şi la trei nave pentru un stat. Prelungirea şederii peste această limita poate fi determinată numai de reaua stare a mării sau de necesitatea reparării unei avarii. F.a.m. ale beligeranţilor pot staţiona în porturile neutrilor şi pentru a se aproviziona; ele pot lua combustibil numai atît cît le este necesar pentru a ajunge în cel mai apropiat port al ţării lor sau pentru a-şi completa hrana. Reîmprospătarea aprovizionării într-un port al aceleiaşi ţări nu se poate face decît dupâ trei luni. Navele beligerante care nu respectă indicaţiile puterilor neutre sau încalcă neutralitatea acestora pot fi reţinute împreună cu întregul lor echipaj. V. şi echipaj; navă de război; perfidie; şiretenie de război. forte de urgentă ale Naţiunilor Unite, forţe militare puse la dispoziţia O.N.U. sau plasate sub autoritatea sa de statele membre cu scopul de a asigura şi supraveghea încetarea ostilităţilor, într-o zonă de conflict şi de a contribui la stabilizarea situaţiei. După rapoartele secretarului general al O.N.U.. A/3289 din 4 nov. 1956; A/3308 din 6 nov. 1956 şi A/3943 din 9 oct. 1958 intitulate „Studiu sumar asupra experienţei dobîndite în crearea şi funcţionarea Forţei“, regulile de constituire şi utilizare a acestor forţe sînt: forţele de urgenţă ale O.N.U. pot fi trimise într-o ţară numai cu acordul acesteia; sînt furnizate numai de statele care nu sînt membre ale Consiliului de Securitate; sînt recrutate de secretarul general al O.N.U. din statele care nu sînt implicate direct în conflict. Forţele de urgenţă trebuie recrutate din state reprezentînd toate zonele geografice şi sînt constituite prin contribuţia voluntară de contingente şi mijloace financiare ale unor state membre, operînd numai cu consimţâmîntul acestora. Pînă în prezent, cazurile în care s-a hotărît constituirea unor forţe militare ale O.N.U., statutul lor s-a determinat pentru fiecare situaţie în parte de câtre Consiliul de Securitate, fără a exista criterii precise adoptate de Adunarea Generală. Prin rezoluţia 2006/X1X din 18 febr. 1965, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărît crearea unui Comitet special alcătuit din 33 de state — printre care şi România — a cărui misiune este de a studia, sub toate aspectele, operaţiile de menţinere a păcii. Comitetul a adoptat o serie de rezoluţii: 2053/XX din 15 dec. 1965; 2249-SV din 23 mai 1967; 2308/XXII din 13 dec. 1967; 245l/XXIII din 19 dec. 1068; 2670/XXV din 8 dec. 1970; 2835/XXVI din 17 dec. 1971 ş. a. fără a ajunge la o soluţie finală. Faţă de această situaţie şi ţinînd seama de rolul care revine O.N.U. în apărarea păcii şi securităţii internaţionale, România consideră câ acest Comitet pentru forţele de menţinere a păcii trebuie sâ accelereze elaborarea de propuneri concrete cu privire la modul de constituire, atribuţiile şi cadrul juridic de funcţionare a acestor forţe; să se consacre dreptul ca în conformitate cu principiul rotaţiei, toţi membrii O.N.U. să participe la alcătuirea forţelor militare ale organizaţiei. Sâ se recunoască prin Cartă drep- 145 I UNCŢII CONSULARfc tul Adunării Generale de a da îndrumări cu privire la utilizarea forţelor militare aflate sub egida O.N.U.; să se prevadă, de asemenea, în Cartă necesitatea acordului prealabil al statelor aflate în conflict faţă de compoziţia naţională a forţelor O.N.U. fosfaţi, cazul diferend franco-italian născut ca urmare a însuşirii de către Franţa a unor zăcăminte miniere de fosfaţi din Maroc, descoperite de cetăţeni italieni. La 30 mart. 1936, Italia a introdus o instanţă la C.P.J.I. contra Franţei. Franţa a ridicat o excepţie preliminară de incompetenţă a C.P.J.I. de a statua, motivată pe faptul că declaraţia sa de a se supune jurisdicţiei acestei instanţe, din 25 apr. 1931, privea numai litigiile ivite cu privire la evenimente ulterioare acestei date. C.P.J.I. şi-a însuşit excepţia de incompetenţă ridicată de Franţa şi, prin hotârîrea din 14 iun. 1938, a respins cererea Italiei. franchiză, termen utilizat în unele convenţii internaţionale cu sensul de exceptare de impozite şi taxe a unor organizaţii internaţionale şi instituţii specializate, a bunurilor şi veniturilor acestora şi a funcţionarilor lor, precum şi exonerarea de anumite formalităţi vamale, de poliţie etc. Frontiera din Anzi, cazul diferend între Argentina şi Chile privind traseul frontierei lor comune în Anzi între bornele 16 şi 17, alcătuită de rîul'Rio Palena. Diferendul a fost soluţionat la 9 dec. 1966 prin sentinţa dată de regina Elisabeta a Il-a a Marii Britanii. O sentinţă arbitrală dată în aceeaşi cauză de regele Eduard VII, la 20 nov. 1902, se bizuise pe confuzii privind denumirea unor rîuri curgînd din Anzi în apropiere. Compromisul pe baza căruia regina Elisabeta a statuat fusese stabilit de Anglia în temeiul consimţămîntului ambelor state, care au acceptat, în esenţă, sentinţa, dar continuă să fie în dezacord cu privire la canalul Beagle. frontieră de stat, linie reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaţa terestră, prin care se delimitează teritoriul statelor între ele sau faţă de marea liberă şi spaţiul extraatmosferic şi în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunea dreptul său la autodeterminare. Frontierele dintre statele vecine se stabilesc prin tratate, iar frontiera mării teritoriale prin declaraţii unilaterale ale statelor. Dreptul internaţional clasifică frontierele în: a) naturale (linia lor urmează particularităţile reliefului); b) geometrice (linii convenţionale drepte care despart teritoriile celor două state). Există şi categoria frontierelor astronomice, care coincid, după direcţia lor, cu paralela sau meridianul geografic (de ex.: frontiera dintre S.U.A. şi Canada-sau dintre sectoarele polare arctice). După elementele componente ale teritoriului de stat, frontierele se împart în: terestre, fluviale, maritime şi aeriene. Pentru linia de frontieră stabilită cu ajutorul apelor curgătoare, se face deosebirea între apele navigabile şi cele nenavigabile. La apele navigabile, linia de frontieră urmează linia celor mai mari adîncimi (talvegul); cînd apa nu este navigabilă, frontiera urmează linia mediană (mijlocul apei); cînd frontiera este de- limitată printr-un lanţ de munţi, în general finia ei urmează linia crestelor munţilor. Dreptul internaţional contemporan consacră regula inviolabilităţii frontierelor statelor. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (1975) precizează că „Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa şi, în consecinţă, ele se voi abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere14. Statele participante consideră că „frontierele lor pot fi modificate în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord". Frontierele stabilite prin convenţii internaţionale nu pot fi modificate, în mod unilateral, de către statele vecine. V. şi delimitarea frontierei; demarcarea frontierei; regim de frontieră. frontieră vamală, linia unde începe sau se termina teritoriul a două state vecine, inclusiv punctele vamale situate în porturi, oraşe, autostrăzi şi alte locuri ale frontierei terestre, unde se exercită controlul mărfurilor de import, export şi în tranzit, al bunurilor, mijloacelor de transport etc. şi se percep taxele stabilite prin legile fiecărui stat. F.v. se confundă, de regulă, cu cea de stat, fiind mai largă decît aceasta din urmă în sensul că în locuri (puncte) precis determinate prin legile statului sau prin convenţii bilaterale pe unde tranzitează, ori sînt depozitate o mare cantitate de mărfuri se exercită controlul vamal şi se percep taxele corespunzătoare. funcţii ale misiunilor diplomatice, atribuţii îndeplinite de agenţii diplomatici care constau, în esenţa, în: a) reprezentarea statului acreditant în statul acreditar; b) ocrotirea în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi ale resortisanţilor acestuia, în limitele prevăzute de dreptul internaţional: c) purtarea de tratative cu guvernul statului acreditar; d) informarea prin toate mijloacele legale, adică licite, a guvernului statului acreditant despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar; e) promovarea relaţiilor de prietenie şi dezvoltarea raporturilor economice, culturale, ştiinţifice ş.a.m.d. între statul acreditant şi statul acreditar. Aceste funcţii trebuie exercitate cu respectarea legilor şi dispoziţiilor statului acreditar, fără amestec în treburile acestui din urmă stat. Reprezentanţele diplomatice pot îndeplini şi funcţii consulare şi în acest caz să întreţină relaţii directe cu organe locale ale statului acreditar. V. şi misiune diplomatică; ambasadă; legaţie; consulat. funcţii consulare, atribuţii îndeplinite de funcţionarii consulari în statul de reşedinţă şi care constau în reprezentarea şi ocrotirea unor interese cu caracter economic, cultural şi ştiinţific ale statului reprezentat, precum şi ale cetăţenilor acestuia aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă, în limitele admise de dreptul internaţional. F.c. referitoare la ocrotirea intereselor statului sînt: favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între statul de trimitere şi statul de reşedinţă şi promovarea în orice alt mod a relaţiilor prieteneşti între ele; informarea prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă; exercitarea drepturilor de control FUNCŢIONAR CONSULAR 146 şi inspecţie, prevăzute de către legile şi regulamentele statului de trimitere, asupra navelor maritime şi a vaselor fluviale avînd naţionalitatea statului de trimitere şi asupra avioanelor înmatriculate în acest stat, precum şi asupra echipajelor lor, cu respectarea legilor statului de reşedinţă; acordarea de asistenţă navelor şi avioanelor sus-menţionate, precum şi echipajelor lor, şi primirea de declaraţii asupra voiajului acestor nave şi aeronave, şi examinarea şi vizarea hîrtiilor de bord; exercitarea a oricăror altor funcţii încredinţate unui post consular de către statul de trimitere care nu sînt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu se opune sau care sînt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul de trimitere şi statul de reşedinţă. Printre f.c. referitoare la protecţia unor interese ale resortisanţilor statului reprezentat se numără: eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor acestui stat; acordarea de vize persoanelor care doresc să viziteze statul de trimitere; acordarea de ajutor şi asistenţă cetăţenilor statului de trimitere; îndeplinirea unor atribuţii de notar şi ofiţer de stare civilă, precum şi anumite atribuţii de ordin administrativ pentru cetăţenii statului reprezentat; protejarea intereselor cetăţenilor statului în succesiunile deschise pe teritoriul statului de reşedinţă; reprezentarea lor în justiţie; ocrotirea intereselor minorilor şi incapabililor şi, în sfîrşit, transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau executarea de comisii rogatorii conform acordurilor internaţionale în vigoare. Funcţionarii consulari exercită aceste funcţii în circumscripţiile lor consulare; în situaţii speciale, ei pot, cu consimţămîntul statului de reşedinţă, să-şi exercite f.c. şi în exteriorul circumscripţiei lor consulare chiar şi într-un stat terţ. Un post consular poate exercita f.c. în statul de reşedinţă, dacă acesta nu se opune, şi în contul unui stat terţ. în exercitarea acestor f.c., funcţionarii consulari se pot adresa atît autorităţilor locale competente, cît şi autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă, dacă şi în măsura în care acest lucru este permis în statul respectiv. F.c. pot fi exercitate şi de către o misiune diplomatică, în acest caz numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi secţiunii consulare trebuie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de către acest minister. în exercitarea acestor f.c., misiunea diplomatică se poate adresa autorităţilor locale ale circumscripţiei consulare şi autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă. funcţionar consular, persoană oficială numită de guvernul unui stat ca reprezentant permanent în anumite regiuni, oraşe sau porturi, ale altui stat pentru a îndeplini funcţiuni consulare potrivit regulilor şi instrucţiunilor stabilite în ţara respectivă. Expresia f.c. se referă la orice persoană, inclusiv şeful postului consular, însărcinat în această calitate cu exercitarea funcţiilor consulare. Dreptul de a numi f.c., rangul acestora, precum şi procedura de numire ţine de legislaţia internă a statului care trimite. F.c. trebuie să aibă, în principiu, naţionalitatea statului trimiţător. Recrutarea lor din rîndul cetăţenilor statului de reşedinţă nu se poate face decît cu consimţămîntul expres al acestui din urmă stat, care şi-l poate retrage în orice moment. De asemenea, el are dreptul de a nu admite ca f.c. cetăţeni ai unui stat terţ. Două sau mai multe state pot numi, cu consimţămîntul statului de reşedinţă, aceeaşi persoană în calitate de f.c. în acest stat. în afară de îndeplinirea funcţiilor consulare, f.c. pot, în situaţia în care statul de trimitere nu este reprezentat de o misiune diplomatică, şi cu consimţămîntul statului de reşedinţă, să fie însărcinaţi să îndeplinească acte diplomatice, fără ca statutul lor să fie afectat şi fără să i se confere dreptul la imunităţi şi privilegii diplomatice. De asemenea, ei pot, după notificarea statului de reşedinţă, să fie însărcinaţi să reprezinte statul lor pe lîngă orice organizaţie guvernamentală, acordîndu-li-se în acest caz toate privilegiile şi imunităţile corespunzătoare. F.c. sînt de două categorii: f.c. de carieră — numiţi de statul trimiţător dintre cetăţenii săi, şi f.c. onorifici — de obicei cetăţeni ai statului de reşedinţă care exercită sau pot exercita aici altă profesie. Numirea şi primirea de f.c. onorifici este facultativă. în Republica Socialistă România nu sînt admişi consulii onorifici. în general în cadrul consulatelor ţărilor socialiste din străinătate, cît şi în consulatele străine din aceste ţări funcţionează numai f.c. de carieră. F.c., la fel ca şi orice alt membru al personalului consular, pot fi declaraţi în orice moment de către statul de reşedinţă per-sone non gratae, respectiv neacceptabile, fără ca statul să fie obligat să comunice motivele hotărîrii sale. în această situaţie, statul de trimitere va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în acest post consular. V. şi funcţii consulare; imunităţi consulare. funcţionar diplomatic v. agent diplomatic. funcţionar internaţional, termen introdus în epoca contemporană pentru a desemna persoana care exercită în mod permanent şi exclusiv o funcţie oficială în aparatul unei organizaţii internaţionale, în interesul ansamblului statelor care compun organizaţia (de ex.: funcţionarii Secretariatului O.N.U., ai instituţiilor specializate ale O.N.U.). Sînt numiţi dintre persoanele care au calitate corespunzătoare funcţiei ce o îndeplinesc, cetăţeni ai statelor membre ale organizaţiei, conform prevederilor statutului acesteia. Pentru exercitarea atribuţiilor lor de serviciu, f.i. nu trebuie să primească instrucţiuni de la nici un guvern sau autoritate exterioară organizaţiei; trebuie să manifeste o atitudine imparţială, fiind răspunzători numai faţă de organizaţia în care activează. F.i. nu pot ocupa alte posturi în afara organizaţiei. Ei trebuie să se abţină de la orice manifestare incompatibilă cu calitatea pe care o au şi sînt obligaţi sâ respecte secretul informaţiilor ce le deţin în calitatea lor oficială. F.i. beneficiază, în timpul îndeplinirii atribuţiilor lor, de anumite imunităţi şi privilegii, precum: imunitate de jurisdicţie pentru actele sâvîrşite în calitatea lor oficială, scutiri de impozit pentru salariul primit din partea organizaţiei, scutiri de taxe vamale pentru efectele personale etc. Imunităţi şi privilegii similare cu cele ale agenţilor diplomatici se acordă funcţionarilor internaţionali cu sarcini de mare răspundere, cum sînt conducătorii organizaţiilor internaţionale. Drepturile şi privilegiile funcţionarilor internaţionali din Secretariatul 147 FUZIUNEA STATELOR O.N.U. sînt precizate în Convenţia privind privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. (1946). fuziunea statelor, modalitate de unificare a două sau mai multe state, avînd ca rezultat fie formarea unui alt stat unitar, fie a unui stat compus (uniune reală, confederaţie de state sau federaţie). în cazul formării unui stat unitar avem de-a face cu un nou subiect de drept internaţional, pe cînd la apariţia unui stat compus, statele componente îşi păstrează uneori calitatea de subiecte distincte ale dreptului internaţional. Este cazul statelor fuzionate care au dat naştere unei confederaţii. în situaţia creării unei federaţii, există cazuri cînd statele fuzionate se menţin în comunitatea internaţională ca subiecte distincte şi altele în care ele pot fi reprezentate numai de către statul federal. De pildă, în cazul U.R.S.S., prima federaţie socialistă constituită în anul 1922, fiecare republică unională putea avea calitatea de subiect de drept internaţional. Exemple contrare oferă R.S.F. Iugoslavia şi S.U.A., unde singurul subiect de drept internaţional este statul federal. F.s. a dat naştere, în practica internaţională, la următoarele reguli: tratatele politice legate de existenţa politică a statului anterior îşi încetează aplicarea, odată cu dispariţia Statului care le-a încheiat; tratatele de comerţ, de extrădare, ca şi tratatele multilaterale generale, îşi continuă, în general, aplicarea şi pentru noul stat, afară de cazul cînd el îşi manifestă expres voinţa de a le denunţa; tratatele de aplicare teritorială, precum convenţiile de frontieră, privind navigaţia pe un anumit fluviu etc. se aplică, în continuare, de către statul succesor; bunurile statului anterior, indiferent dacă se găsesc pe teritoriul său sau în străinătate, se transmit automat noului stat; în privinţa datoriilor statului anterior, faţă de state sau creditori străini, nu există norme de drept internaţional unanim acceptate. Dacă statul anterior continuă să existe, va fi, în principiu, mai departe debitor, în contractele încheiate de el cu state sau cetăţeni străini. Dacă statul anterior dispare, statul sau statele succesoare au fost obligate, uneori, prin tratatele de pace, să plătească datoriile contractate de acesta, fără a se putea deduce, din aceste tratate, că ar exista vreun principiu general. Pentru datorii locale, contractate de autorităţi locale sau de autorităţile centrale în folosul unei părţi anumite de teritorii, ele trec, în general, pentru „motive de echitate**, asupra statului succesor. V. şi succesiunea statelor. G gaj, instituţie veche a dreptului internaţional public, preluată din dreptul civil, care constă din afectarea unui bun al unui stat către alt stat drept garanţie a menţinerii unei situaţii sau a îndeplinirii unei obligaţii internaţionale de către primul stat. 1) G. asupra unor bunuri mobile ale unui stat drept garanţie a îndeplinirii de către el a unor obligaţii faţă de un alt stat (de ex.: în sec. al XVIII-lea, diamantele Coroanei Poloniei au fost date Rusiei în gaj pentru garantarea unor datorii). 2) G. financiar, formă specială a g., care constă în afectarea unor venituri ale statului debitor (de ex.: Germania a gajat o serie de venituri ale ei drept garanţie a plăţii reparaţiilor de război, datorate după primul război mondial aliaţilor). 3) Afectarea unei zone teritoriale a unui stat drept garanţie pentru executarea de către acel stat a unei obligaţii internaţionale. (de ex.: ocuparea temporară de puterile Antantei a malului stîng al Rinului, pe baza prevederilor Tratatului de pace de la Versailles (1919). garant (în dreptul internaţional), stat obligat sâ garanteze alt stat împotriva unor eventualităţi contrare prevederilor dreptului internaţional. în trecut g. era adeseori în realitate protectorul statului garantat, situaţie incompatibilă cu principiul egalităţii în drepturi, al egalităţii suverane a statelor. V. şi garantarea unui tratat. garantarea unui tratat, asigurarea de către părţile contractante a obligaţiilor care decurg pentru ele dintr-un tratat internaţional. G.t. poate fi făcută de statele care l-au încheiat sau de un stat terţ, care nu este parte la acel tratat internaţional. în evoluţia relaţiilor internaţionale, g.t. s-a făcut prin diferite mijloace cum sînt: jurămîntul, luarea de ostatici, instituirea gajului, ipotecarea unui oraş sau a unei regiuni, ocuparea unei zone din terito-* riul unui stat. în prezent, se foloseşte sistemul g. mutuale dată de statele garante. Sînt şi cazuri cînd statele părţi la un tratat (de ex.: Tratatul de la Tlatelolco din 1967, privind denuclearizarea Americii Latine) cer altor state sâ garanteze câ vor respecta prevederile tratatului. Astfel, Protocolul adiţional II al Tratatului de la Tlatelolco cere statelor care deţin arma nucleară să respecte denuclearizarea Americii Latine. în aplicarea măsurilor de g. unui t. trebuie să se respecte principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. garanţie (în dreptul internaţional), mijloc de asigurare a unei situaţii, a unui regim juridic sau a îndeplinirii unei obligaţii internaţionale. garanţie colectivă, formă a g. la care participă mai multe state şi care trebuie sâ acţioneze împreună în vederea asigurării unei situaţii sau a îndeplinirii unei obligaţii internaţionale. Această cerinţă de solidaritate a statelor garante poate, în anumite condiţii, să devină o piedică în îndeplinirea îndatoririi lor (de ex.: dacă unul dintre statele garante refuză să acţioneze). De aceea, s-a formulat g. comună şi individuală prin care se înţelege că, în principiu, statele garante trebuie să acţioneze împreună, dar faptul că unul dintre aceste state refuză să acţioneze nu absolvă de aceste obligaţii pe celelalte părţi la g.c. (de ex.: în 1914 Germania a violat neutralitatea Belgiei. Austria, unul dintre statele garante ale neutralităţii Belgiei, a refuzat să acţioneze. fapt care n-a împiedicat acţiunea celorlalte state garante). O g.c. este cea acordată Elveţiei de către statele semnatare ale Actului final al Congresului de la Viena din 20 nov. 1815, privind neutralitatea sa permanentă şi integritatea şi inviolabilitatea teritoriului ei. garanţie internaţională, angajamentul asumat de un stat sau mai multe state sau de o organizaţie internaţională, în temeiul unui act internaţional, de a asigura menţinerea unei situaţii în relaţiile internaţionale sau a îndeplinirii unei obligaţii internaţionale de către un alt stat (de ex.: g. dată de Societatea Naţiunilor privind Danzigul ca avînd statutul de oraş liber). G.i. dată de anumite state privind statutul de neutralitate permanentă a unui stat. G.i. poate fi: 1) Unilaterală, cînd este acordată de un stat altuia în mod unilateral (de ex.: g. acordate de Anglia şi Franţa în 1939 Poloniei, României şi Greciei); 2) Bilaterală, cînd este reciprocă între două state (de ex.: printr-un tratat de neagresiune); 3) Multilaterală (colectivă), cînd la realizarea ei participă mai multe state sau organizaţii internaţionale (respectiv membrii lor). Statul care acordă g.i. are obligaţia de a acorda statului garantat ajutorul prevăzut în actul de garanţie. La rîndul său, statul garantat are dreptul să ceară acest ajutor din partea garantului. Ajutorul garantului (stat sau organizaţie internaţională) trebuie sâ se desfăşoare cu respectarea principiilor funda* mentale ale dreptului internaţional public. garanţie mutuală (în dreptul internaţional), angajament luat de două sau mai multe state, pe bază de reciprocitate, de a respecta în relaţiile dintre ele sau faţă de state terţe anumite situaţii (de ex.: frontierele existente), sau anumite principii (de ex.: principiile Cartei O.N.U.), sau de a acţiona într-un 149 anumit mod (de ex.: să asigure securitatea şi cooperarea în Europa). G.m. sînt consacrate în diferite acte internaţionale (tratate, declaraţii comune, acte finale, etc.). O formă specială a g.m. este cea din tratatele de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiate de statele socialiste referitoare la securitatea acestor state. garanţii de securitate, ansamblu de masuri pe care statele posesoare de arme nucleare le acordă statelor ce nu deţin aceste arme, părţi la Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare. Printre aceste măsuri se numără, în primul rînd, acţiunea Consiliului de Securitate şi a tuturor membrilor permanenţi ai Consiliului în cazul în care s-ar comite o agresiune cu folosirea armelor nucleare sau o ameninţare cu o atare agresiune la adresa unui stat nedotat cu arme nucleare. Pînă în prezent o serie de state, printre care U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, şi-au exprimat intenţia de a acorda sau a sprijini o asistenţă imediată oricărui stat neposesor de arme nucleare, parte la Tratatul de neprolife-rare, care ar fi victima unui atac ori ar fi obiectul unei ameninţări cu folosirea armelor nucleare. G.A.T.T. v. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade — G.A.T.T.). gaz de luptă, substanţă chimică folosită ca mijloc de luptă de către beligeranţi. El se întrebuinţează, mai ales, sub formă gazoasă, gazele de luptă fiind cunoscute şi sub denumirea de gaze asfixiante, datorită efectelor lor. O declaraţie semnată la Haga (1899) interzice folosirea proiectilelor, care au ca scop unic de a răspîndi gaze asfixiante sau distrugătoare. Este interzisă, de asemenea, folosirea în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare, precum şi a oricăror lichide, materii sau procedee similare, prin Tratatul de la Washington (1922) şi prin Protocolul de la Geneva (1925). O rezoluţie a Conferinţei pentru reducerea şi limitarea armamentelor, din 23 iul. 1932, enunţă interzicerea războiului chimic. într-o rezoluţie asemănătoare, Adunarea Societăţii Naţiunilor din sept. 1938 afirmă din nou că folosirea mijloacelor chimice în purtarea războiului este contrară dreptului internaţional. Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 2162 B (XXI) invită toate statele să se conformeze cu stricteţe principiilor Protocolului de la Geneva, condamnînd, în acelaşi timp, orice act contrar obiectivelor sale. Ca urmare, numeroase state au aderat la Protocol. Printr-o altă rezoluţie, din 19 dec. 1968, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite face un nou apel la statele care n-au făcut-o încă, să devină părţi la Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, la Protocolul de la Geneva din 1925 şi la Convenţiile de la Geneva din 1949. V. şi arme chimice; Convenţiile cu privire la protecţia victimelor de război (1949). genocid, crimă de drept internaţional, comisă atît în timp de pace, cît şi în timp de conflict armat, care constă în comiterea unuia din următoarele acte, cu intenţia de a distruge, parţial sau în întregime, un grup naţional, etnic, rasial sau religios: exterminarea membrilor grupului; atingeri grave aduse integrităţii fizice sau mentale membrilor grupului; crearea, cu premeditare, a unor condiţii de viaţă care sînt menite să antreneze distrugerea fi- CiRfcFĂ » zică totală sau parţială; măsuri vizînd împiedicarea naşterilor în sînul grupului; transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul. Complotul pentru săvîrşirea g., tentativa şi instigarea directă la comiterea g., indiferent de funcţia pe care o ocupă făptaşii — persoane cu posturi de răspundere, funcţionari publici sau persoane particulare — sînt interzise. Interzicerea crimei de g. este prevăzută atît în statutul Tribunalelor militare internaţionale de la Niirnberg şi Tokio, cît şi în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de g. din 1948. Codul penal al Republicii Socialiste România a incriminat g., prevăzînd pentru săvîrşirea acestuia pedeapsa capitală. V. şi Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1949). gentlemeni agreement, formă a tratatului internaţional care constă într-o înţelegere pe cuvînt de onoare, de obicei nescrisă, ce se încheie între şefii statelor, primii miniştri sau miniştrii afacerilor externe asupra unei probleme internaţionale. în practică au existat situaţii în care g.a. a fost expus în scris: spre exemplu cel încheiat în 1937 între Italia şi Anglia referitor la statutul Mării Medite-rane. Motivele pentru care se preferă uneori forma verbală sînt multiple. în special se recurge la ea atunci cînd părţile socotesc necesar, din considerente de oportunitate, să păstreze secret pentru moment conţinutul înţelegerii. Cazurile cînd se recurge la g.a. sînt foarte rare. în concepţia modernă a dreptului internaţional g.a. are aceeaşi valoare juridică şi produce aceleaşi efecte ca şi tratatele scrise. Principiul unanim recunoscut al dreptului internaţional — pacta sunt servanda — se aplică în egală măsură şi g.a. Validitatea juridică a tratatelor internaţionale nu depinde de forma lor, întrucît nu există o formă obligatorie a tratatelor internaţionale. Singurul inconvenient este că acestea nu pot fi înregistrate — conform art. 102 din Carta O.N.U. — la Secretariatul Naţiunilor Unite şi ca atare, în caz de litigiu, ele nu pot fi invocate în faţa organelor O.N.U. Datorită formei sale nescrise, interpretarea şi executarea g.a. prezintă unele greutăţi practice, facilitînd încălcarea lui. golf v. băi şi golfuri. golf istoric, spaţiul marin cuprins în adîncitura unui litoral avînd o întindere prea mare (peste 24 mile marine) pentru a putea constitui, potrivit normelor de drept internaţional, o parte a apelor interioare şi care, deşi ar trebui să aibă regim de mare teritorială sau mare liberă, este totuşi considerat, prin uz imemorial, ca aparţinînd statului riveran, care invocă în acest sens rriotive de securitate economică şi strategică (de exemplu golfurile Bristol în Marea Britanie, Granville în Franţa, Riga şi Petru cel Mare în U.R.S.S.). grad diplomatic v. clasele şefilor misiunilor diplomatice. grefă 1. Termen care defineşte secretariatul unei jurisdicţii internaţionale — C.I.J., C.P.A. — şi care serveşte ca intermediar între această jurisdicţie şi părţi şi păstrează arhivele şi administrează activităţile acesteia. 2. Secretariatul unei comisii internaţionale de anchetă, prevăzute în Convenţia de la Haga cu privire la reglementarea paşnica a diferendelor internaţionale (1907). GREFIER 150 grefier, funcţionar internaţional însărcinat să conducă o grefă în cadrul unui organism judiciar — C.I.J., C.P.A. —, sau a oricărei instituţii juris-dicţionale internaţionale. Funcţia de g. este prevăzută expres în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (art. 21 par. 2). Groenlanda, cazul a», litigiu între Danemarca şi Norvegia privind stăpînirea Groenlandei de Est. Danemarca susţinea că acest ţinut se găseşte sub suveranitatea sa şi că, în consecinţă, declaraţia Norvegiei din 10 iul. 1931 de luarea în stăpînire a acelei regiuni, precum şi toate măsurile luate în acest sens trebuiau declarate drept nule şi neavenite. Norvegia susţinea că regiunea litigioasă ar fi fost o terra nullius. Sentinţa C.P.J.I. din 5 apr. 1933 a dat dreptate Danemarcei, pentru motive de fapt pe larg dezvoltate, precum şi în temeiul declaraţiei orale din 22 iul. 1919 a ministrului afacerilor de externe norvegian făcută ambasadorului Danemarcei, în sensul că Norvegia se obliga să nu conteste suveranitatea teritorială a Danemarcei asupra integralităţii Groenlandei şi să nu ia în posesie vreo parte a Groenlandei. grup naţional al Curţii Permanente de Arbitraj, persoane numite de un stat ca membri ai C.P.A. în baza art. 44 al Convenţiei de la Haga cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale (1907). Fiecare stat are dreptul să-şi desemneze patru persoane pentru o perioadă de şase ani, din rîndul cărora statele părţi la un diferend internaţional pot să-şi aleagă arbitrii. Pe lista C.P.A. figurează şi g.n. român. guvern, organul central suprem al administraţiei de stat. G. joacă un rol precumpănitor în conducerea relaţiilor internaţionale ale statului său, adoptă cele mai multe şi însemnate hotărîri în această privinţă, dă directive departamentului însărcinat cu asigurarea legăturilor diplomatice cu celelalte state (de obicei denumit Ministerul Afacerilor Externe), reprezentanţilor diplomatici din străinătate. în Republica Socialistă România g. îi revine numirea delegaţiilor însărcinate cu ducerea tratativelor şi încheierea acordurilor internaţionale nesupuse ratificării, precum şi semnarea acestor acorduri. Primul ministru al g. participă deseori la reuniuni internaţionale guvernamentale, face şi primeşte vizite spre a duce tratative diplomatice, poate încheia acorduri internaţionale, fără să aibă nevoie de depline puteri. Declaraţiile de politică externă a unui g. au mare însemnătate în configurarea relaţiilor internaţionale ale statului respectiv şi al comunităţii internaţionale în general, exercitînd o înrîurire care tinde să crească pe măsura influenţei şi acţiunii crescînde a mijloacelor de informare în masă (mass-media) asupra climatului internaţional, fie în sensul pozitiv, contribuind la micşorarea şi, în cele din urmă, lichidarea unor încordări în relaţiile dintre state, la crearea şi promovarea de relaţii de încredere, cooperare şi bună vecinătate între state, fie în sensul negativ, urmărind sau contribuind la tulburarea relaţiilor internaţionale, la crearea sau agravarea încordării raporturilor interstatale. însemnătatea g. pentru reprezentarea statelor în relaţiile lor internaţionale explică rolul g. în recunoaşterea statelor, care în fapt porneşte întotdeauna de la existenţa şi recunoaşterea existenţei unui g. al statului în cauză. Practica internaţională deosebeşte între guverne de drept (de jure) şi g. de fapt (de facto)}g. în exil. G. de drept poate fi un guvern definitiv sau un guvern provizoriu, adică avînd caracter temporar, de ex. g. unui stat nou format înainte de adoptarea constituţiei etc. G. provizoriu poate acţiona în ceea ce priveşte raporturile internaţionale ca orice g. de drept, poate încheia tratate, acredita reprezentanţi diplomatici şi primi pe reprezentanţii diplomatici străini ş.a.m.d. G. de drept este cel constituit conform prevederilor constituţiei — scrise sau nescrise —, de ex. constituţia engleză. De obicei nu există dificultăţi în a determina caracterul unui g. de a fi g. de drept, pentru că nu există o altă formaţiune politică de natură a reclama titlul şi a exercita funcţiile unui g. Cînd însă un asemenea caz există, trebuie deosebit între g. de drept şi un g. de fapt, ceea ce pune problema obligaţiei statelor de a nu se amesteca în treburile interne ale altui stat şi de a evita ca, in-vocînd necesitatea de a deosebi între g. de drept şi g. de fapt al unui anumit stat, sâ stabilească natura actelor prin care g. în cauză a ajuns şi se menţine la putere. G. de fapt este un guvern, de regulă insurecţional, care, deşi a fost constituit în mod neconstituţional, în fapt exercită în statul respectiv funcţiile guvernamentale şi este recunoscut de alte state spre a reprezenta statul în cauză. De obicei g. de fapt se constituie printr-o lovitură de stat, o insurecţie ş.a.m.d. G. militar este condus şi format din personalităţi provenite din cadrele armatei. G. militar poate fi de drept sau de fapt, după cum a fost constituit în conformitate sau cu nesocotirea prevederilor constituţionale. G. în exil este cel stabilit pe teritoriul unui stat străin din cauza ocupării teritoriului naţional de către un alt stat. Funcţiile g. în exil se referă în special la problemele privind desfăşurarea războiului. Statul ocupant nu poate constitui un guvern în teritoriul ocupat. V. şi doctrina Estrada; doctrina Tobar. H Harmon, doctrina v. doctrina Harmon. Haya de la Torre, cazul ^, diferend între Peru şi Columbia asupra dreptului de azil diplomatic. Peruanul Victor Râul Haya de la Torre, unul din conducătorii unei rebeliuni neizbutite împotriva guvernului peruan (3 oct. 1948), pus sub acuzare de autorităţile peruane, s-a ascuns şi apoi a cerut şi primit azil (la 3 ian. 1949) la ambasada Columbiei din Lima (Convenţia panamericană de la Havana din 1928 asupra dreptului de azil prevede că, în anumite condiţii, azilul poate fi acordat în ambasadele străine unui delincvent politic resortisant al statului teritorial). Peru şi Columbia s-au înţeles, la 31 aug. 1949, să supună C.l.J. chestiunea de a se şti dacă în speţă se aplică dreptul de azil diplomatic, dacă da, cînd ia acesta sfîrşit, precum şi cum trebuie interpretate regulile convenţiei semnate la 20 febr. 1928 la Conferinţa internaţională a statelor americane, la Havana, cu privire la regulile de aplicare în cazul acordării azilului. Columbia a sesizat C.l.J. la 15 oct. 1949, susţinînd că este în drept să decidă unilateral şi în mod obligatoriu dacă cel ce cere azil este urmărit pentru un delict politic sau de drept comun şi cerînd ca Peru să garanteze libertatea plecării din Peru a lui Haya de la Torre. C.I.J., prin sentinţa din 20 nov. 1950, a respins cererea Columbiei, motivînd că numai în cazul azilului de drept comun statul pe teritoriul căruia se află cel urmărit dispune de suveranitate teritorială, în timp ce în cazul azilului diplomatic statul care acordă azilul nu este stăpînul teritoriului unde se găseşte cel urmărit şi deci nu dispune de supremaţia teritorială. Curtea a precizat, totodată, că Peru n-a dovedit că Haya de la Torre a fost un delincvent de drept comun. în legătură cu cererea reconvenţională a Perului, care aprecia că azilul acordat lui Haya de la Torre s-a fâcut cu încălcarea Convenţiei de la Havana, C.l.J. a decis că în speţă era vorba de un delict politic, dar că Columbia nu trebuia să acorde azil în cazul dat, deoarece nu era vorba de un caz „urgent" — aşa cum prevede art. 2 din convenţia panamericană aplicabilă. Columbia a cerut imediat o interpretare a sentinţei de către C.l.J., în special clarificarea chestiunii de a se şti dacă Haya de la Torre trebuie predat autorităţilor peruane. C.l.J. a respins cererea ca inadmisibilă, la 27 nov. 1950. La 13 dec. 1950 Columbia a supus C.l.J. o nouă cerere în sensul că nu era obligată să-l predea pe refugiat autorităţilor peruane. Peru a cerut C.l.J. să statueze că azilul ar fi trebuit să fie terminat imediat după prima sentinţă a C.l.J. Prin sentinţa sa din 13 iun. 1951 C.l.J. a hotărît că nu există o obligaţie în sarcina Columbiei pentru a-1 preda pe Haya de la Torre Perului, dar a solicitat să se pună capăt azilului. C.l.J., care admisese cu acest prilej şi o cerere de intervenţie a Cubei care cerea interpretarea Convenţiei respective de la Havana, a subliniat că o ieşire din situaţia creată ar promova o înţelegere politică a Părţilor, în spiritul bunei vecinătăţi. hegemonie (în relaţiile internaţionale), acţiune a unui stat sau grup de state de a-şi impune rolul de conducător în raport cu celelalte state. H. este expresia politicii de dominaţie şi dictat, de inegalitate în drepturi şi de forţă practicată de anumite state în relaţiile internaţionale, în condiţiile împărţirii lumii în blocuri militare şi în sfere de influenţă. Sesiunea a XXXIV-a a Adunării Generale a O.N.U. a adoptat rezoluţia 34/103 din 14 dec. 1979, intitulată: „Inadmisibilitatea politicii de h. în relaţiile internaţionale". Rezoluţia condamnă politica de h. mondială, regională sau subregională ca fiind o gravă ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională. H. este contrară principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, fiind o încălcare a acestora, în special a egalităţii în drepturi a statelor, precum şi a libertăţii lor. Rezoluţia O.N.U. cere statelor să respecte principiile Cartei O.N.U. în relaţiile internaţionale. De asemenea, ea cere retragerea tuturor forţelor militare de pe teritoriul altor state, să se permită popoarelor să-şi hotărască liber propriul destin. Rezoluţia O.N.U. cheamă statele să respecte cu stricteţe dreptul tuturor ţărilor de a hotărî singure asupra sistemului lor social-economic şi de a-şi urma politica lor naţională economică, socială etc. fără opoziţie, amestec sau intimidări externe. Eliminarea h. din viaţa internaţională presupune realizarea unei noi ordini internaţionale şi a unor relaţii între state şi popoare cu adevărat democratice, de egalitate în drepturi şi respect reciproc. heimathos, termen de origine germană cu sensul „fără patrie", desemnează persoana care nu este cetăţean al nici unui stat. V. şi apatrid. hotărîrile C.I.J., acte prin care C.l.J. soluţionează diferendele supuse de statele-părţi. H.C.I.J. trebuie IIOVERING ACTS 152 să cuprindă următoarele elemente: menţiunea că sînt date de Curte sau de Camera acesteia; data la care au fost pronunţate; numele judecătorilor care au compus Curtea; indicarea părţilor; numele agenţilor; expunerea procedurii; concluziile părţi-lor; împrejurările de fapt; motivarea în drept; dispozitivul; hotărîrea referitoare la cheltuieli; numele judecătorilor majoritari. Ele sînt citite în şedinţă publică după ce agenţii părţilor au fost înştiinţaţi în modul cuvenit. Originalul h., care poartă semnătura preşedintelui, se păstrează în arhivele Curţii, în timp ce copii după acestea sînt comunicate de grefier fiecăreia din părţi, statelor membre ale O.N.U., prin intermediul secretarului general al Naţiunilor Unite, precum şi statelor care au calitatea de a se judeca la Curte. H.C.I.J. au întotdeauna forţă obligatorie faţă de părţi. Forţa obligatorie a acestora are un caracter relativ în sensul câ ele nu sînt obligatorii decît pentru părţile la dilc-rend şi numai cu privire la cauza care a fost soluţionată. H.C.I.J. este considerată ca avînd forţa obligatorie din ziua în care a fost citită în şedinţă publică. Din acel moment h. este definitivă şi nu mai poate fi atacată. Curtea fiind desesizată nu mai poate reveni asupra h. sale nici din oficiu, nici la cererea părţilor. Fiind definitivă h. pronunţată de Curte posedă puterea de lucru judecat V. şi deciziile C.I.J. hovering acts, termen englez utilizat în practica maritimă internaţională pentru a desemna măsurile de poliţie adoptate de către statele riverane faţă de navele străine care circulă în apropierea coastelor lor, dar în afara apelor teritoriale şi care prin comportamentul lor suscită bănuiala că urmăresc sa efectueze operaţiuni de contrabandă. I I.D.I. v Institutul de Drept Internaţional. I.I.S.L. v. Institutul Internaţional de Drept Spaţial (I.I.S.L.). ilegalitate (în dreptul internaţional), termen folosit, prin analogie cu dreptul intern, spre a desemna un act contrar prevederilor principiilor dreptului internaţional. Termenul de ilicit este mai corect. ilicit, termen de origine lat. (illicitus), care desemnează un fapt sau un act contrar normelor şi principiilor dreptului sau angajamentelor asumate. în dreptul internaţional i. este sinonim cu delictul internaţional. Calificativul de delict internaţional se aplică unei încălcări care constituie violarea unor norme deosebit de importante sau contrare sentimentelor de umanitate şi care, spre deosebire de actul i., atrag în mod necesar răspunderea penală a autorilor. V. şi delict internaţional. I.M.C.O. v. Organizaţia Maritimă Consultativă In-terguvernamentală (I.M.C.O.). imigrare, acţiunea unei persoane care îşi părăseşte ţara proprie, intrînd într-o ţară străină cu intenţia de a se stabili acolo. Intrarea într-o ţară cu intenţia de a se stabili acolo este reglementată de legislaţia acestei ţări, ca o problemă internă a sa. în unele cazuri statele au căutat să atragă imigranţi, avînd nevoie de braţe de muncă pentru a exploata vaste teritorii nelocuite sau puţin locuite, alteori legislaţia statului de imigrare caută să îngreuieze i. (de ex. pentru a nu crea sau mări şomajul) sau, pentru motive rasiste, creează anumite limite imigrării străinilor „de culoare". V. şi emigraţie. imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, principiu de drept internaţional conform căruia indivizii care comit crime de război şi crime contra umanităţii nu pot beneficia de prescripţie, indiferent de timpul scurs de la data comiterii acestor crime. Principiul imprescriptibilităţii acestor crime a fost consacrat într-o serie de documente politico-juridice: acordurile interaliate încheiate de statele coaliţiei antifasciste (între 1941 şi 1945), legea nr. 10 a Consiliului de Control din Germania (20 dec. 1945), Statutul Tribunalului militar internaţional de la Niirnberg ş.a.'De asemenea, de la crearea sa Organizaţia Naţiunilor Unite a acţionat în vederea urmăririi şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii, recomandînd statelor să adopte măsuri corespunzătoare în acest sens (de ex.: rezo- luţiile Adunării Generale nr. 3 (I) şi 170 (II), din 13 febr. 1946 şi, respectiv, 31 oct. 1947 privind extrădarea şi pedepsirea criminalilor de război; Rezoluţia 95 (I) din 11 dec. 1946, care confirmă principiile dreptului internaţional consacrate prin Statutul Tribunalului militar internaţional de la Niirnberg, precum şi Rezoluţia 2164 (XXI)' din 12 dec. 1966 şi 2202 (XXI) din 16 dec. 1966, prin care Adunarea Generală a condamnat violarea drepturilor economice şi politice ale populaţiei indigene şi politica de apartheid, pe care le-a calificat drept crime contra umanităţii. La 26 nov. 1968 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi deschis spre ratificare sau aderare Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii care stipulează că astfel de crime sînt imprescriptibile; în 1973, considerînd că este necesar să intensifice acţiunea internaţională în vederea asigurării şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de astfel de crime, Adunarea Generală a adoptat şi proclamat nouă principii ale cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii. Semnificaţia largă, politică şi umană a acestor instrumente juridice, care resping ideea de prescripţie a crimelor de război naziste nu constă numai în faptul că statele de pretutindeni au adoptat prin hotărîrea lor comună diverse mijloace pentru combaterea şi reprimarea crimelor de război, dar şi în aceea că exprimă cu claritate rolul lor activ, poziţia fermă de a nu lăsa nesancţionate asemenea fapte. Existenţa în dreptul internaţional a unor numeroase acte învestite cu autoritatea naţiunilor lumii, unite în lupta pentru pace — prin care se condamnă săvîrşirea crimelor de război — creează un cadru legal eficient pentru urmărirea şi pedepsirea tuturor criminalilor nazişti, pentru împiedicarea acestora de a se sustrage de la dreapta judecată a umanităţii. Prin adoptarea acestor documente, forţele progresiste au mai cîştigat o poziţie în lupta împotriva forţelor negre ale trecutului, împotriva celor care se opun şi în prezent unei evoluţii sănătoase a relaţiilor internaţionale. Potrivit prevederilor Codului penal român, crimele de război sînt imprescriptibile. V. şi crime de război; crime contra umanităţii; Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii (1968); principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi contra umanităţii (1973). imunitate 154 imunitate, exceptare a persoanelor care exercită activitate diplomatică şi a bunurilor lor de jurisdicţia penală şi civilă a statului pe teritoriul căruia se găsesc. V. şi imunităţi şi privilegii diplomatice. imunitate de jurisdicţie, principiu potrivit căruia un stat străin nu poate fi chemat — împotriva voinţei sale — într-un proces civil, în calitate de pîrît. Fundamentul acestui principiu se găseşte în principiile suveranităţii şi egalităţii suverane a statelor. Egalul asupra egalului nu are autoritate (par in părem non habet imperium, non habet iurisdictionen). în literatura juridică burgheză, unii autori susţin teoria imunităţii funcţionale, potrivit căreia ar trebui să se distingă două categorii de acte pe care le poate săvîrşi statul: acte jure imperii, adică cele făcute în virtutea puterii sale de stat suveran; acte jure gestionis, adică cele cu caracter economic, de exemplu comerciale, în care statul ar apărea ca o persoană particulară, ca un comerciant. Actele juridice încheiate de agenţiile economice sau de reprezentanţele comerciale ar fi acte făcute de stat în calitate de comerciant. imunităţi şi privilegii consulare, totalitatea drepturilor şi avantajelor speciale acordate de către state oficiilor consulare şi membrilor acestora, pentru a-şi îndeplini funcţiile proprii în condiţii cît mai bune. Convenţia de la Viena (1963) cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare împarte i. şi p.c. în două categorii: 1) Privilegiile şi imunităţile oficiului consular (de ex.: folosirea drapelelor şi a stemelor naţionale; inviolabilitatea localurilor consulare; scutirea de taxe fiscale şi impozite; inviolabilitatea arhivelor şi a documentelor consulare; libertatea de comunicare; inviolabilitatea corespondenţei şi a valizei consulare etc.); 2) Privilegiile şi imunităţile personalului consular (de ex.: inviolabilitatea personală; imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor consulare; scutirea de obligaţii ce decurg din legislaţia statului acreditar în materia înregistrării străinilor; scutirea de prestaţii personale şi de alte obligaţii; scutirea de taxe vamale şi control vamal; scutire fiscală limitată etc.). Membrii oficiului consular au următoarele obligaţii: de a depune ca martor (dar nu în probleme care privesc activitatea lor oficială); respectarea legilor şi obiceiurilor statului acreditar; neamestec în treburile interne ale statului acreditar. Membrii oficiului consular beneficiază de aceste i. şi p.c. din momentul intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă, iar cînd se găsesc deja pe acest teritoriu, din momentul intrării lor în funcţie. I. şi p.c. agentului consular încetează în momentul cînd el părăseşte teritoriul statului acreditar, sau după scurgerea unui anumit termen. imunităţi şi privilegii diplomatice, totalitatea drepturilor, înlesnirilor şi avantajelor acordate diplomaţilor şi misiunii diplomatice pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea. (Deşi între cele două noţiuni — imunitate şi privilegiu — nu există o delimitare juridică precisă, din punct de vedere al sensului curent ele diferă. Astfel, termenul imunitate desemnează o exceptare a persoanei diplomatului şi a bunurilor sale de la jurisdicţia civilă şi penală a statului acreditar, în timp ce termenul privilegiu se referă la diverse avantaje acor- date agenţilor şi misiunilor diplomatice). Este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului internaţional. Convenţia de la Viena (1961) cu privire la relaţiile diplomatice împarte i. şi p.d. în două categorii: 1) I. şi p. ale misiunii diplomatice: a) inviolabilitatea misiunii diplomatice (obligaţia statului acreditar de a se abţine de la orice acţiune de constrîngere faţă de misiunea diplomatică; obligaţia de a acorda o protecţie specială, materială şi juridică celor care beneficiază de această imunitate). Din inviolabilitatea misiunii diplomatice se desprinde inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice; aceasta se referă atît la birourile misiunii cît şi la locuinţele agenţilor diplomatici. Autorităţile statului acreditar nu pot pătrunde în aceste clădiri, fără aprobarea şefului misiunii diplomatice. Această imunitate se aplică din momentul ocupării sediului misiunii de către oficiul diplomatic pînă în momentul evacuării sale complete. Imunitatea misiunii diplomatice se menţine şi în cazul: ruperii relaţiilor diplomatice între state; rechemării temporare sau definitive a personalului misiunii diplomatice de către statul acreditant; izbucnirii unui conflict armat între statul acreditant şi statul acreditar; b) inviolabilitatea arhivei şi a documentelor diplomatice. Convenţia consacră o inviolabilitate absolută a arhivei diplomatice (obligaţia statului acreditar de a apăra arhiva şi documentele misiunii diplomatice împotriva oricăror atentate); c) inviolabilitatea corespondenţei diplomatice (obligaţia pentru statul acreditar de a facilita comunicaţiile misiunii diplomatice cu guvernul său); d) inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice — mobilă, conturi la bancă, mijloace de transport etc.; e) scutirea de plata impozitelor şi a taxelor, cu excepţia acelora privind prestarea unor servicii concrete, precum şi scutirea de taxele vamale pentru obiectele necesare îndeplinirii sarcinilor oficiale ale misiunii; f) dreptul de a purta permanent stema naţională şi de a arbora drapelul naţional; g) dreptul la liberă comunicare cu guvernul său prin orice mijloace. 2) P. şi i. ale personalului misiunii diplomatice: a) inviolabilitatea persoanei diplomatice (statul acreditar trebuie să se abţină de la orice acţiune de constrîngere împotriva unui diplomat). De inviolabilitatea personală se bucură şi curierii diplomatici. Statul acreditar are datoria sâ protejeze pe diplomaţi împotriva oricăror acţiuni ale unor persoane particulare, precum şi împotriva violenţelor morale; b) imunitatea de jurisdicţie a personalului diplomatic (diplomatul nu poate fi urmărit în faţa tribunalelor statului acreditar şi nici anchetat de vreo autoritate judecătorească sau poliţienească a statului respectiv). Convenţia de la Viena prevede imunitatea de jurisdicţie penală a agentului diplomatic. Ea este absolută, se aplică atît pentru actele oficiale ale diplomatului, cît şi pentru actele sale particulare. Diplomaţii beneficiază şi de imunitatea de jurisdicţie civilă (un diplomat nu poate fi acţionat în faţa unui tribunal al statului acreditar pentru cauze de drept civil; diplomatul nu este obligat să depună ca martor într-un proces civil). La imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă, Convenţia de la Viena din 1961 prevede următoarele excepţii: în acţiunile reale, în acţiunile succesorale, precum şi în acţiunile referitoare la orice activitate profesională exercitată de agentul diplomatic; c) scutire de impozite şi taxe personale şi asupra bunurilor. în 155 INDEMNIZAŢIE această categorie nu intră impozitele indirecte, taxele şi impozitele pe bunuri imobile particulare, impozitele pe succesiuni şi cele pe venituri particulare, taxele judiciare etc.; d) scutirea de taxe vamale asupra obiectelor destinate uzului personal al diplomatului şi a familiei sale. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii diplomatice şi familiile lor beneficiază de privilegiile şi imunită-ţile prevăzute pentru agenţii diplomatici, cu excepţia imunităţii de jurisdicţie civilă şi administrativă pentru actele îndeplinite în afara funcţiilor lor. Personalul de serviciu al misiunii diplomatice se bucură de imunitate numai pentru actele efectuate în exercitarea funcţiilor lor; sînt scutiţi de impozite şi taxe pe venit, dacă nu sînt cetăţeni ai statului acreditar sau nu au reşedinţa permanentă pe teritoriul acestuia. Orice persoană care beneficiază de privilegii şi imunităţi diplomatice se bucură de ele din momentul intrării pe teritoriul statului acreditar. La încetarea activităţii unui diplomat, el beneficiază de statutul său special pînă în momentul cînd părăseşte teritoriul statului acreditar. Diplomatul beneficiază de i. şi p.d. în timp ce traversează state terţe pentru a se prezenta la postul său; de asemenea, cînd se reîntoarce în statul său. inamic (în dreptul internaţional) X. Statul cu care un alt stat se află în stare de război şi împotriva căruia desfăşoară operaţiuni militare. Situaţia aceasta se naşte în momentul în care se face o declaraţie de război sau se declanşează operaţiunile militare şi încetează odată cu încheierea păcii sau a altui act similar; 2. Forţele armate ale unui stat adversar; 3. Cetăţenii statului cu care se află în stare de război. incident, eveniment ivit între două sau mai multe state, ca urmare a încălcării de către unul dintre state a unei norme a dreptului internaţional public, sau a intereselor celuilalt stat (de ex.: încălcarea de către un stat a imunităţilor diplomatice ale misiunii diplomatice a altui stat). I. duce la înrăutăţirea relaţiilor dintre statele implicate. incident aerian (S.U.A. contra Ungariei; S.U.A. contra U.R.S.S.), cazul^j , diferend între S.U.A., pe de o parte şi Ungaria şi U.R.S.S. pe de altă parte, născut ca urmare a faptului că, la 19 ian. 1951, un avion sovietic a silit un avion al S.U.A. să aterizeze pe teritoriul ungar (cei patru membri ai echipajului au fost condamnaţi de un tribunal ungar la amenzi, iar avionul a fost confiscat. S.U.A. au obţinut eliberarea echipajului contra sumei de 123 000 dolari). La 3 martie 1954 S.U.A. au introdus două instanţe contra Ungariei şi U.R.S.S. fondînd jurisdicţia Curţii pe art. 36 par. 1 din Statutul C.l.J. care prevede că competenţa Curţii se extinde la toate cauzele pe care părţile i le supun. S.U.A. declarau că acceptă jurisdicţia Curţii în cele două cauze. Prin scrisoarea din 30 apr. 1954, U.R.S.S. a informat Curtea că ea consideră S.U.A. ca responsabile de incident şi apreciază ca inacceptabilă propunerea de a se judeca la Curte. Prin scrisoarea din 14 ian. 1954, Ungaria a informat Curtea că nici ea nu acceptă competenţa Curţii. în aceste condiţii, Curtea a constatat că nu este competentă să judece cele două cazuri şi, prin ordonanţa din 12 iul. 1954, ele au fost radiate de pe rol. incident de frontieră, violarea frontierei unui stat si a regimului ei. I. de f. sînt: trecerea ilegală de persoane sau bunuri peste frontiera unui stat; trecerea ilegală a frontierei unui stat de către un avion străin; distrugerea semnelor de frontieră etc. I. de f. sînt acte prin care se încalcă principiul inviolabilităţii frontierelor statelor. Ele pot duce la înrăutăţirea relaţiilor dintre statele vecine, mai ales cînd i. de f. sînt consecinţa folosirii forţei armate. România se pronunţă pentru rezolvarea tuturor i. de f. ivite pe cale paşnică. Expresie a acestei preocupări a României este şi rezoluţia iniţiată de ea în cadrul sesiunii a XXXIV-a a Adunării Generale a O.N.U. din 1979 privind „Dezvoltarea şi întărirea bunei vecinătăţi între state". Pentru rezolvarea eventualelor i. de f., România a încheiat cu statele vecine acorduri speciale, în temeiul cărora acţionează, ca primă instanţă, instituţia „împuterniciţilor de frontieră". Aceşti împuterniciţi sînt numiţi de statele vecine, pentru fiecare sector de frontieră. Dacă împuterniciţii de frontieră nu reuşesc să soluţioneze un i. de f., ei transmit acest caz organelor centrale ale statelor lor, pentru soluţionarea lui pe cale diplomatică. în practica relaţiilor internaţionale se constată numeroase i. de f. ca urmare a politicii imperialiste de presiuni sau chiar de folosire a forţei în relaţiile dintre state. incognito, expresie lat. cu sensul „fâră a fi cunoscut", folosită pentru a desemna că un şef de stat sau o personalitate de rang înalt călătoreşte în străinătate, fără a face cunoscută sau a invoca poziţia sa oficială şi astfel, fără a pretinde să i se facă onorurile ce i se cuvin. Secretul călătoriei şi al identităţii persoanei poate fi păstrat din curtoazie, în mod obişnuit, şeful de stat sau persoana de rang înalt, care călătoreşte i., foloseşte un titlu temporar, care poate fi foarte îndepărtat de adevărata sa calitate. Chiar atunci cînd călătoreşte i., şeful de stat se bucură de imunităţile cuvenite funcţiei ce o deţine. incompetenţa (în dreptul internaţional) 1. Lipsa puterii juridice a unui stat, organizaţii sau instituţii internaţionale sau a vreunuia dintre organele acestora de a îndeplini un anumit act juridic. 2. Lipsa puterii (calificării) unui organ jurisdicţional internaţional de a judeca anumite diferende sau categorii de diferende. Actele îndeplinite fără competenţă, ca şi hotărîrile pronunţate fără competenţă, nu sînt valabile. Partea interesată poate obţine înlăturarea unor asemenea acte şi hotărîri în modul prevăzut, după caz, de legile statului în cauză, de tratatele internaţionale sau de principiile dreptului internaţional. V. şi excepţii preliminare. indemnizaţie 1. Formă a reparaţiei des uzitată în trecut, care consta într-o compensaţie pecuniară pentru daunele pe care cetăţenii unui stat le-au suferit ca urmare a unui act contrar dreptului internaţional. 2. Compensaţie pecuniară pentru despăgubirea unor cetăţeni în caz de însuşire ilegală a bunurilor lor. 3. Retribuţie pe care o primeşte un judecător ad-hoc al C.l.J. (art. 32, par. 4 din Statutul C.I.J.). 4. Suma, de regulă forfetară, plătită funcţionarilor internaţionali pentru unele cheltuieli de reprezentare, plata locuinţei, întreţinerea familiei etc. 5. (dreptul războiului) Compensaţie bănească pe care un stat era obligat să o plătească la sfîrşitul războiului pentru bunurile rechiziţionate de pe un teritoriu inamic ocupat sau pentru distru- INDEMNIZAŢIE DE RĂZBOI 156 gerea unor bunuri, cum ar fi cablurile submarine care leagă un stat neutru de unul beligerant. indemnizaţie de război, sume percepute, în trecut, de la unul sau mai multe state la sfirşitul unui război de către statul învingător sub pretextul despăgubirii totale sau parţiale pentru cheltuielile ocazionate de conflict. Obligaţia de a plăti i. de r. rezulta din „dreptul" învingătorului şi constituia un mijloc de spoliere a statului învins. Practica perceperii i. de r., care este foarte veche, ea găsindu-se şi în antichitate sub forma tributului, a fost pentru ultima oară prevăzută în tratatele de pace de la Paris din 1919—1920. V. şi contribuţii de război. independentă (în dreptul internaţional), situaţia unui stat sau a unui popor de a nu depinde de altul. Respectarea i. de stat este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, aplicarea cea mai importantă a principiului autodeterminării popoarelor în viaţa internaţională. Mişcarea de eliberare naţională urmăreşte sâ asigure fiecărui popor i. sa într-un stat propriu, suveran. Respectul i. constituie o condiţie esenţială a legalităţii oricărei politici şi acţiuni internaţionale. Art. 14 din Constituţia R.S. România enumerâ i. printre principiile de bază ale politicii externe a statului nostru, iar acţiunile acestei politici au drept esenţă comună promovarea acestui principiu. indult, termen de origine lat. — indultum — care desemnează răgazul ce poate fi acordat unei nave de comerţ aparţinînd unui stat beligerant surprins la începutul ostilităţilor într-un port inamic sau în apele teritoriale ale acestuia spre a le părăsi pentru a scăpa de captură sau de confiscare. Această regulă, care îşi are sorgintea în Tratatul de la Utrecht (1713) a fost prevăzută în cea de-a Vl-a Convenţie de la Haga cu privire la statutul navelor de comerţ inamice la izbucnirea ostilităţilor (1907), ca o îngăduinţă, o posibilitate ce poate fi acordată navelor respective care se presupune că nu cunoşteau izbucnirea stării de război. infestare ostilă 1. Termen care, după doctrina tradiţională în materie de prize maritime consacrată în Declaraţia de la Londra din 1909 (art. 42), defineşte articolele de contrabandă de război şi alte mărfuri aparţinînd aceluiaşi proprietar şi transportate pe aceeaşi navă. 2. Termen care defineşte extinderea caracterului confiscabil de la nava inamică la mărfurile neutre pe care le transportă şi de la mărfurile inamice la nava neutră care le transportă. informator, persoană care dă informaţii, îmbrăcată in uniformă militară, şi care, în caz de conflict armat, pătrunde în spatele frontului inamic cu misiunea de cercetare pentru a culege informaţii, spre a le transmite forţelor sale armate, in cazul în care cade în puterea inamicului, i. se bucură de regimul prizonierului de război (art. 29 al Regulamentului celei de-a IV-a Convenţii de la Haga cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru). infracţiune internaţională, faptâ contrară principiilor şi normelor dreptului internaţional public să-virşită de către state (organe centrale sau locale), organizaţii internaţionale sau persoane particulare. Sâvîrşirea unei i.i. atrage răspunderea internaţio- nală a celui vinovat. I.i. se împart în: 1) Crime internaţionale, care sînt fapte internaţionale ilicite rezultate din violarea unor obligaţii internaţionale esenţiale pentru apărarea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale şi care sînt recunoscute, ca atare, de dreptul internaţional public; 2) Delicte internaţionale, i.i. mai puţin grave, neîncadrate în categoria crimelor internaţionale, in proiectul de articole al Comisiei O.N.U. de drept internaţional privind răspunderea internaţională a fost introdusă o noţiune nouă cu privire la temeiul existenţei unei i.i. şi anume aceea de „obligaţie in-ternaţionalâ“. Violarea unei obligaţii internaţionale înseamnă sâvîrşirea unei i.i. Conform proiectului Comisiei de drept internaţional a O.N.U., obligaţia internaţională este concepută într-un sens larg. Ea cuprinde obligaţiile statelor, organizaţiilor internaţionale sau a persoanelor particulare care decurg din principiile şi normele dreptului internaţional public, dintr-un act juridic al unui stat, dintr-o hotărîre a unei instanţe de judecată internaţională sau dintr-o hotărîre a unei organizaţii internaţionale, competentă să adopte hotărîri. încălcarea oricăreia dintre aceste obligaţii constituie o i.i. in limine litis, locuţiune lat. care înseamnă „pe pragul procesului*4, adică la începutul lui. în interesul desfăşurării procesului judiciar internaţional s-a stabilit practica de a se cere părţii pîrîte ca anumite motive de a refuza judecata de către instanţa în faţa căreia a fost citată să Ic invocc i.l.l. sub sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca aceste motive. Astfel de motive sînt litispendenţa, conexitatea, lipsa de obligaţie de a accepta să se judece cu reclamantul în cauza la care se refera procesul, lipsă de interes a reclamantului ş.a.m.d. Mijloacele de apărare care privesc fondul pricinii pot să nu fie invocate i.l.l. Institutul de drept internaţional (I.D.I.), creat la Ciand (Belgia) în 1873, ca asociaţie ştiinţifică, cu caracter neguvernamental. Institutul este format din membri deplini (în număr de 60) şi membri asociaţi (în număr de 72). Membrii I.D.I. sînt aleşi dintre specialiştii de drept internaţional, care au adus o contribuţie deosebită la dezvoltarea acestei ramuri de drept, a doctrinei sale şi la aplicarea lui. Activitatea I.D.I. este orientată spre dezvoltarea şi consolidarea dreptului internaţional, ca mijloc juridic care poate contribui la asigurarea păcii. în activitatea sa el acordă atenţie codificării progresive a dreptului internaţional, asigurării triumfului principiilor de dreptate şi umanitate în relaţiile dintre state şi popoare. Institutul elaborează rezoluţii care contribuie la elucidarea conţinutului anumitor principii, norme sau instituţii ale dreptului internaţional şi cuprind elemente de „lege feren-da“. I.D.I. îşi desfaşoară activitatea în sesiuni, caro se ţin o dată pe an. Institutul internaţional de drept spaţial (I.I.S.L.), creat în cadrul Federaţiei Internaţionale de Astro-nautică, în 1960, înlocuind Comisia juridică permanentă a Federaţiei, înfiinţată în 1958. în cele peste două decenii de activitate, I.I.S.L. şi-a perfecţionat formele şi metodele de lucru. Principala formă de activitate a Institutului sînt colocviile organizate anual. La aceste colocvii internaţionale 157 participă membrii institutului cu comunicări asupra celor mai importante probleme ale dreptului cosmic. I.I.S.L. urmăreşte şi modul în care se predă dreptul cosmic în învăţămîntul superior din diferite state şi organizează, în mod periodic, simpozioane internaţionale pe această temă. Institutul e format din membri individuali aleşi din peste 40 de state, printre care şi România. Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare (U.N.I.T.A.R.), organism autonom în sistemul Naţiunilor Unite creat în mart. 1965, în baza Rez. Adunării Generale a O.N.U. nr. 1 827 (XVII) din 1962 vii nr. 1934 (XVIII) din 1963. Obiectul U.N.I.T.A.R. este de a ajuta Organizaţia Naţiunilor Unite în înfăptuirea obiectivelor sale fundamentale: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi promovării bunăstării economice şi sociale. Mijloacele de acţiune ale institutului sînt formarea şi cercetarea. Obiectivul esenţial al programelor de formare al institutului este de a ajuta la pregătirea de funcţionari naţionali şi funcţionari de afaceri externe la toate nivelele, în special la nivel mediu şi de a-i familiariza cu activităţile Naţiunilor Unite. O atenţie deosebită se acordă problemelor legate de instaurarea unei noi ordini economice internaţionale. U.N.I.T.A.R. facilitează posibilitatea unor schimburi de experienţă între funcţionarii superiori ai diferitelor organizaţii internaţionale în cadrul seminariilor, cursurilor şi al burselor. Programul de cercetare este fondat pe probleme care interesează direct comunitatea internaţională şi Organizaţia Naţiunilor Unite. El ia, mai ales, forma de studii asupra reglementării paşnice a diferendelor, a structurilor şi funcţiilor organismelor Naţiunilor Unite, a rolului organizaţiilor neguvernamentale în cooperarea internaţională pentru dezvoltarea cooperării între state cu sisteme sociale diferite, a problemei statelor fără litoral, a cooperării regionale şi a funcţiei publice internaţionale. U.N.I.T.A.R. este condus de un consiliu de administraţie alcătuit din 28 de membri în frunte cu un director executiv. Institutul îşi are sediul la New York şi un birou la Geneva. instituţii specializate, expresie folosită in Carta O.N.U. (art. 57 şi 63) pentru a desemna diverse organizaţii create prin acordul dintre state ce funcţionează în baza statutelor proprii şi care îşi exercită atribuţiile internaţionale în domeniul economic, social, cultural, educativ, al sănătăţii şi în alte domenii conexe acestora, avînd raporturi de coordonare cu O.N.U., precum şi între ele. Colaborarea dintre Organizaţia Naţiunilor Unite şi i.s. este reglementată printr-un „acord de colaborare4* încheiat de Consiliul Economic şi Social al O.N.U. cu oricare dintre instituţiile definite mai sus. în baza acestui acord şi după aprobarea lui de Adunarea Generală a O.N.U., se conferă organizaţiei respective statut de i.s. în anumite condiţii, prevăzute în „acordul de colaborare**, Consiliul Economic şi Social poate coordona activitatea i.s. con-sultindu-se cu ele şi făcîndu-Ie recomandări. Totodată, în „acordurile de colaborare44 se prevede şi procedura de colaborare dintre Consiliul Economic şi Social şi i.s. Această procedură se referă, în esenţă, la dreptul reciproc de reprezentare la sesiuni ale organismelor respective; de participare la INSTRUMENT DE RATIFICARE deliberări; de consultarea i.s. de către C.E.S. *prin secretarul general, asupra problemelor referitoare la obiectul activităţii acestora etc. în baza acordului de colaborare i.s. pot participa, fără drept de vot, la anumite lucrări ale C.E.S. şi ale comitetelor şi comisiilor sale tehnice, au dreptul să facă propuneri şi invers, reprezentanţii O.N.U. pot participa, în aceleaşi condiţii, la şedinţele, conferinţele generale şi reuniunile i.s. în sfirşit, i.s. pot cere înscrierea pe ordinea de zi a C.E.S. a unor anumite probleme, iar C.E.S. primeşte, anual, dările de seamă ale i.s., precum şi rapoarte privind măsurile întreprinse în executarea recomandărilor sale şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului. în prezent există următoarele i.s.: Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.); Uniunea Poştală Universală (U.P.U.); Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.); Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.); Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.); Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (U.I.T.); Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.); Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (I.C.A.O.); Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.); Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.); Organizaţia Intergu-vernamentală Consultativă pentru Navigaţia Maritimă (I.M.C.O.); Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.); Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.); Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.); Organizaţia Mondială a Proprietăţii Industriale (O.M.P.I.); Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.). I.s. au structură organizatorică asemănătoare, alcătuită dintr-o conferinţă generală, un comitet executiv şi un secretariat. Prin convenţia adoptată la 21 nov. 1947 de Adunarea Generală a O.N.U., i.s. se bucură de imunităţile şi privilegiile diplomatice acordate O.N.U. instrucţiune (în dreptul internaţional) 1. Procedura menită a încunoştinţa un arbitru sau judecător internaţional asupra unor fapte şi consideraţii referitoare la o speţă care-i este supusă. Convenţia I de la Haga (1907) referitoare la reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale stipulează în art. 63: „Procedura arbitrală cuprinde, de regulă generală, două faze distincte: instrucţiunea scrisă şi dezbaterile. Instrucţiunea scrisă constă în comunicarea făcută de către agenţii respectivi membrilor Tribunalului şi Părţii adverse, memorii, contramemorii şi la nevoie replici...44 2. în Carta O.N.U. termenul este folosit în accepţie de dispoziţie. „în îndeplinirea îndatoririlor lor, se spune în art. 100, secretarul general şi personalul Secretariatului nu trebuie să ceară sau să primească instrucţiuni de la vreun guvern sau vreo autoritate exterioară organizaţiei...44 instrument de ratificare, document prin care se confirmă ratificarea unui tratat bi- sau multilateral de către statul care l-a încheiat. I. de r. se compune din trei părţi: preambulul, în care se specifică organul care a făcut ratificarea şi se face cunoscut că tratatul a fost ratificat- dispozitivul, care constituie însuşi textul tratatului ratificat; partea finală, ce conţine declaraţia prin care organul ce ratifică INSULE ARTIFICIALE 158 face cunoscut, în numele statului respectiv, că tratatul va fi pus în aplicare şi îndeplinit, precum locul şi data ratificării şi semnăturile celor în drept. I. de r. este destinat să fie remis fie guvernului celuilalt stat contractant, fie unui alt guvern anume indicat în tratat. în practica internaţională remiterea se face pe două căi: prin schimbul i. de r. în cazul tratatelor bilaterale şi prin depunerea i. de r. in cazul tratatelor multilaterale. insule artificiale, termen nou în dreptul internaţional maritim ce desemnează instalaţii şi dispozitive ce pot fi construite şi plasate de statul riveran pe platoul său continental şi în zona economică exclusivă în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii resurselor naturale ale fundului mării, ale subsolului acestuia şi ale apelor de deasupra, pentru explorarea şi exploatarea zonei în scopuri economice (de ex.: pentru producerea energiei cu ajutorul apei, al curenţilor şi al vîntului ş.a.m.d.). Statul riveran are jurisdicţia exclusivă asupra insulelor sale artificiale, inclusiv în ceea ce priveşte reglementarea în materie vamală, fiscală, sanitară, de securitate şi de imigrare. Statul riveran poate, dacă consideră necesar, să creeze în jurul i.a. o zonă de securitate ce nu poate depăşi o distanţă de 500 metri, măsurată de la fiecare punct al marginilor exterioare. Toate navele sînt obligate să respecte aceste zone de securitate create în jurul 1.a. De reţinut că statul riveran poate crea i.a. şi zone de securitate în jurul lor numai dacă prin aceasta nu împiedică folosirea culoarelor de navigaţie recunoscute ca esenţiale pentru navigaţia internaţională. I.a. nu au mare teritorială proprie şi prezenţa lor nu influenţează delimitarea mării teritoriale, a zonei economice exclusive sau a platoului continental. integrare, proces de apropiere economică, politică sau militară între state, concretizat în rezolvarea pe o bază comună acceptată a unor probleme şi apariţia unor organe şi organisme care îndeplinesc atribuţiuni stabilite de participanţi. 1. (în capitalism) Fuziunea unor state şi organizaţii suprana-ţionale care preiau atribute de suveranitate ale statelor componente, în vederea atingerii scopurilor pe care acele organizaţii îşi propun să le realizeze. 2. Integrarea economică socialistă şi organizaţia exponentă a acesteia (C.A.E.R.) îşi propune extinderea colaborării între statele membre pornind de la deplina egalitate în drepturi, respectarea suveranităţii şi intereselor naţionale, avantajul reciproc şi întrajutorarea tovărăşească. Aşa cum se arată în „Programul complex*4: „Integrarea economică socialistă se desfăşoară pe baza liberului consimţămînt deplin şi nu este însoţită de crearea de organe supranaţionale, nu afectează problemele planificării interne, ale activităţii financiare şi de gestiune economică a organizaţiilor“. Spre deosebire de integrarea de tip capitalist şi organizaţiile sale cu caracter închis, integrarea socialistă preconizează un caracter deschis pentru organizaţiile de acest tip şi o largă cooperare cu toate ţările lumii, indiferent de orînduirea lor socială. integritate teritorială, principiu de bază, cu caracter imperativ, al dreptului internaţional public, care decurge din principiul suveranităţii statelor. Implică atributul suveran al statului de a exercita, în limitele frontierelor sale, supremaţia deplină şi exclusivă în ceea ce priveşte organizarea politi-co-administrativă a teritoriului, exploatarea liberă a bogăţiilor şi resurselor naturale, stabilirea statutului juridic al persoanelor aflate în cuprinsul jurisdicţiei sale. Corelativ, el determină şi obligaţia celorlalte state de a se abţine în relaţiile lor cu alte state, de la orice acţiune care ar constitui o încălcare a inviolabilităţii teritoriale şi, înainte de toate, de a nu folosi forţa împotriva teritoriului altui stat. Respectarea i.t. este o condiţie importantă a menţinerii păcii, a unor relaţii normale între state. Principiul i.t. este consacrat în numeroase acte internaţionale, cum sînt: Carta O.N.U.; Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei; Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, din 1975. în acest ultim act se afirmă obligaţia statelor de a „respecta i.t. a fiecăruia dintre statele participante* şi de a se abţine de la acţiuni îndreptate împotriva i.t., independenţei politice sau unităţii celorlalte state. Dreptul internaţional contemporan nu mai recunoaşte statelor dreptul de a ocupa, în primul rînd prin forţă, teritoriul altui stat. în Actul final de la Helsinki se precizează: „Nici o ocupaţie sau dobîn-dire de această natură nu va fi recunoscută ca le-gală“. în promovarea principiului i.t. a statelor şi în elucidarea conţinutului său, un rol important îl joacă declaraţiile solemne comune încheiate de România cu alte state, precum şi tratatele ei bilaterale. intercesiune, acţiune fără caracter de constrîngere a unui guvern, a unei organizaţii internaţionale sau a unui agent diplomatic pe lîngă un alt guvern pentru a-1 convinge să adopte o anumită atitudine în favoarea unei persoane, partid politic etc. I. care se manifestă prin solicitare, sfaturi amicale, discrete şi respectuoase, nu trebuie să încalce dreptul guvernului respectiv de a hotărî liber în problema politicii sale interne şi externe. interese (în dreptul internaţional), denumirea ţelurilor şi mobilurilor care determină comportarea statului în relaţiile sale internaţionale, a uniunilor, organizaţiilor, alianţelor de state în raporturile lor reciproce, a popoarelor, a oamenilor. I. pot fi: legitime, atunci cînd ele sînt conforme cu principiile dreptului internaţional, ale eticii şi echităţii; ilegitime, cînd contravin acestor principii. Printre principalele i. pot fi enumerate: promovarea păcii şi securităţii internaţionale, apărarea existenţei, independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale, bunăstării economice, apărarea personalităţii. I. fiecăruia pot şi trebuie să fie armonizate cu interesele întregii omeniri, în condiţiile respectătii normelor legalităţii internaţionale. Cînd se ivesc divergenţe între diferitele i., ele pot şi trebuie să fie rezolvate prin mijloace politice, paşnice, nu pe calea recurgerii la folosirea armelor — prin metode diplomatice, negocieri, prin acţiunea de mediere şi conciliere etc. a organizaţiilor internaţionale, în primul rînd O.N.U. — pe baza principiilor dreptului internaţional. Interhandel (Elveţia contra Statelor Unite) cazul diferend între Elveţia şi S.U.A. apărut ca urmare a faptului că în 1942 după ce au intrat în război 159 INTKR NARKA PRIZONIKRII.OR S.U.A. au pus sud secnestru acţiunile societăţii General Aniline and Film Corporation (înregistrată în S.U.A.) pe motiv că aceste acţiuni, care aparţineau societăţii Interhandel (înregistrată la Bale, în Elveţia) erau în realitate sub proprietate^ sau controlul societăţii germane l.G. Farben Industrie cu sediul la Frankfurt. La 1 oct. 1957, Elveţia a introdus o instanţă în faţa C.l.J. cerînd Curţii să decidă că S.U.A. sînt obligate să restituie societăţii I. bunurile sechestrate sau subsidiar, că diferendul dintre Elveţia şi Statele Unite asupra acestui subiect trebuie să fie supus jurisdicţiei, ar-bitrajulului sau concilierii. La 3 oct. 1957, Elveţia cere Curţii să dispună, cu titlu de măsură conservatorie, că Statele Unite nu pot să dispună de aceste bunuri atîta timp cît instanţa în faţa C.l.J. nu s-a terminat. La 24 oct. 1957, Curtea a dat o ordonanţă prin care constată că, în lumina informaţiilor furnizate Curţii, nu este necesar să dispună măsuri conservatorii. S.U.A. au ridicat o excepţie de incompetenţă a Curţii. Prin hotărirea sa din 21 mart. 1959, Curtea a declarat că cererea Elveţiei este inacceptabilă, pe motiv că I. nu a epuizat căile de recurs interne. internare, termen folosit în dreptul conflictelor armate pentru a desemna o măsură luată de autorităţile unui stat în baza căreia o persoană este con-strînsă de a nu părăsi o anumită ţară, localitate sau lagăr. Măsura de i. se aplică în următoarele cazuri: 1. Prizonerilor de război. Convenţiile internaţionale în vigoare, la care este parte şi ţara noastră, prevăd că prizonierii de război urmează să fie internaţi în lagăre situate în afara zonei de luptă. Prizonierilor li se poate impune obligaţia de a nu se îndepărta peste o anumită limită de lagărul în care sînt internaţi, iar dacă lagărul este îngrădit, să nu treacă peste îngrădire. Clădirile în care sînt internaţi prizonierii să fie situate pe uscat şi să prezinte toate garanţiile în igienă şi de salubritate. In genere, prizonierii vor fi grupaţi în lagăre sau secţiuni de lagăre ţinînd seama de naţionalitate, de limbă şi de obiceiurile lor. Ei nu pot fi trimişi sau reţinuţi în regiuni în care să fie expuşi focului din zonele de luptă. Prizonierii vor folosi, la fel ca şi populaţia civilă, adăposturi contra bombardamentelor aeriene sau a altor pericole de război. Situaţia geografică a lagărelor de prizonieri de război va fi comunicată părţii adverse, prin intermediul puterii protectoare, acestea urmărind a fi semnalizate în timpul zilei prin literele P.G sau P.W., în aşa fel îneît să poată fi identificate de la înălţime. 2. Cetăţenilor statului inamic aflaţi pe teritoriul unui stat beligerant sau pe un teritoriu ocupat de acesta. în prima situaţie, autorităţile statului respectiv pot aplica civililor măsura i., asimilîndu-i prizonierilor de război. I. cetăţenilor unui teritoriu ocupat de inamic nu se poate face decît în anumite condiţii: dacă este reclamată de necesităţi imperioase militare sau faţă de persoane care au comis anumite acte ostile faţă de puterea de ocupaţie. Măsura i. trebuie ordonată de autorităţile competente ale puterii de ocupaţie şi să permită persoanei împotriva căreia a fost luată să facă recurs împotriva ei. 3. Elementele unei armate beligerante care s-a refugiat pe teritoriul unui alt stat neutru. Dreptul statului neutru de a recurge la i. forţelor armate ale unui stat beligerant care au căutat adăpost pe teritoriul său este prevăzut în art. 11 al celei <îe-a V-a Convenţii de la Haga (1907) cu privire la drepturile şi îndatoririle puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru. 4. Navelor de război beligerante care refuză să părăsească portul unui stat neutru în care nu au dreptul de a rămîne (art. 24 al Convenţiei de la Haga (1907) privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul pe mare). internarea prizonierilor de război, operaţiune de cazare a prizonierilor de război, care are loc imediat după capturarea lor. Convenţia de la Geneva din 1949, cu privire la tratamentul prizonierilor de război, la care şi România este parte, prevede ca după capturare, prizonierii vor fi internaţi în lagăre situate în afara zonei de luptă, în regiuni cu climat mai sănătos, ţinîndu-se seama de regiunile climaterice din care provin prizonierii. Evacuarea să se facă cu omenie şi în condiţii asemănătoare celor create trupelor proprii. Deplasările pe jos se vor face în etape şi în limita a 20 km pe zi, excep-tînd cazul cînd necesitatea ajungerii la depozitele de hrană sau surse de apă impune etape mai lungi, în timpul internării, puterea deţinătoare poate impune prizonierilor de război obligaţia de a nu se îndepărta de lagăr peste o anumită limită. Locurile de detenţie, precum şi clădirile sau baracamentele trebuie să ofere toate condiţiile de igienă şi salubritate. în ce priveşte dormitoarele — suprafaţa, cubajul aerului, amenajarea şi materialul de culcat — condiţiile vor fi egale cu acelea ale trupelor statului ce i-a capturat şi care se găsesc cantonate în regiunea în care sînt lagărele de prizonieri. în timpul internării, autorităţile lagărelor de prizonieri trebuie să se ocupe şi de nevoile intelectuale ale prizonierilor, să încurajeze organizarea distracţiilor culturale şi sportive, primirea de cărţi pentru lectură. (Regimul prizonierilor de război este conceput ca un domiciliu forţat în limitele căruia ei au o anumită libertate de mişcare.) Condiţiile de hrană şi îmbrăcăminte trebuie să fie satisfăcătoare. Raţia zilnică de hrană trebuie să fie calitativ şi ca variaţie în măsură să menţină starea de sănătate şi să împiedice pierderea în greutate. Cei care lucrează vor primi raţii suplimentare. Apa potabilă le va fi furnizată în cantităţi suficiente, li se va permite folosirea tutunului. Se interzice orice fel de măsuri disciplinare colective asupra hranei. în lagăr pot fi instalate cantine de la care prizonierii îşi pot procura, la preţ de comerţ local, produse alimentare sau obiecte de uz personal. Beneficiile obţinute de cantină vor fi folosite în profitul prizonierilor. îmbrăcămintea prizonierilor va fi asigurată în principal din capturile de uniforme inclusiv încălţămintea şi lenjeria, ale armatei inamice, dacă aceasta corespunde anotimpului şi climei în care se află lagărul de prizonieri. Prizonierilor li se vor asigura instalaţii conforme cu regulile de igienă şi care vor fi menţinute în permanenţă în stare de curăţenie. Ei vor primi apă şi săpun în cantităţi suficiente, inclusiv instalaţiile şi timpul necesar pentru spălatul lor zilnic şi pentru spălatul rufelor. Fiecare lagăr va dispune de o infirmerie, iar bolnavii de maladii contagioase sau mentale vor fi izolaţi în pavilioane speciale. Toţi prizonierii se vor bucura de un tratament medical corespunzător cu starea sănătăţii fiecăruia. Lunar se vor organiza INTERNAŢIONALIZAM 160 inspecţii medicale ale prizonierilor pentru a se constata starea lor generală de sănătate, depistarea bolilor contagioase, curăţenia, nutriţia. Disciplina în lagăr se bazează pe următoarele principii: prizonierii, exceptînd pe ofiţeri, sînt obligaţi la salut şi la semnele exterioare de respect, prevăzute în regulamentele militare din propria armată. Ofiţerii prizonieri nu sînt obligaţi sâ salute decît pe ofiţerii de grad superior şi pe comandantul lagărului. Ordinele, regulamentele, avertismentele vor fi comunicate prizonierilor într-o limbă pe care aceştia o înţeleg, aceleaşi reguli fiind valabile şi la interogatorii. Textele convenţiei referitoare la regimul prizonierilor de război vor fi afişate, în limba prizonierilor şi în locuri vizibile. Reguli privind prizonierii ofiţeri: la începutul ostilităţilor, beligeranţii îşi vor comunica titlurile şi gradele în uz în armatele lor pentru a asigura egalitatea de tratament între ofiţerii de grad echivalent, şi vor fi trataţi cu toată consideraţia gradului şi vîrstei lor. Pentru deservirea lagărelor de ofiţeri, vor fi detaşaţi soldaţi prizonieri aparţinători aceleiaşi armate. internaţionalizare, regim juridic de drept internaţional public stabilit prin încheierea unor tratate internaţionale. El presupune anumite drepturi şi obligaţii pe seama statelor şi a altor subiecte de drept internaţional public. 1) I. unor spaţii: a) oraşe (de ex.: Tanger. Dan/ig. Triest. etc.); b) tiu vii (de ex.: Dunărea, Rin, etc.); c) spaţiile submarine dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale a statelor; d) canale maritime (de ex.: Canalul de Suez sau Canalul Panama); e) spaţiul cosmic şi corpurile cereşti; 0 Antarctica. 2) Regim stabilit pentru anumite resurse sau servicii, care sînt folosite în comun de anumite state sau organizaţii internaţionale. 3) K. unui război intern (civil) prin intervenţia unui alt stat. 4) I. unei probleme interesînd o ţară prin intervenţia unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, pentru soluţionarea ei. inter partes, expresie lat. care înseamnă „între părţi“. Tratatele internaţionale produc, în principiu, efecte i.p. (principiul relativităţii efectelor tratatelor internaţionale). Ideea este exprimată şi în fraza res inter alios acta alios nec nocet nec prodesi (lucrul convenit sau făcut între alţii nici nu dăunează nici nu foloseşte celui de-al treilea). în mod excepţional, tratatele pot prevedea efecte favorabile terţilor — de exemplu stipulaţia pentru altul — dar numai sub condiţia ca statul terţ sâ-şi manifeste acordul cu aplicarea tratatului în cauză şi în ceea ce îl priveşte. Un caz frecvent de aplicare a acestei excepţii la ideea efectului tratatelor numai i.p. îl constituie clauza naţiunii celei mai favorizate. interpretarea tratatelor, precizarea sensului, şi deci a cuprinsului tratatelor. I.t. este ’meflită să asigure menţinerea relaţiilor între statele contractante în conformitate cu prevederile tratatului de interpretat. Cînd înseşi statele contractante încheie o înţelegere cu privire la înţelesul tratatului, în tot sau în parte, această interpretare autentică leagă părţile, ca orice tratat, chiar dacă, sub pretextul interpretării, statele în cauză ar fi modificat prevederile tratatului. I. judiciară este cea dată într-un caz supus aprecierii instanţei respective, tratatului sau anumitor părţi ale acestuia. I.t. doctrinală este aceea dată tratatului de către oamenii de ştiinţă. Ea este de mare însemnătate întrucît, de cele mai multe ori, premerge interpretării judiciare a tratatelor, este ţinută în seamă de instanţele judiciare internaţionale şi de obicei determină conţinutul i.t. judiciare. Importanţa unei juste interpretări a tratatelor a făcut să se cristalizeze o serie de reguli în această privinţă. Cea mai însemnată este aceea a bunei credinţe, potrivit sensului obişnuit ce urmează să fie atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său. în acest scop pot şi trebuie folosite toate metodele utile, anume regulile gramaticale, logica, luarea în considerare a scopului tratatului (aşa-zisa i. teleologică), istoria încheierii tratatului şi a raporturilor dintre statele contractante, precum şi a termenilor folosiţi în tratat. Numai cu titlu subsidiar, dacă altfel nu este cu putinţă a se desluşi i.t. în cauzăjse poate recurge şi la lucrările pregătitoare ale tratatului. Cînd există texte autentice în mai multe limbi, fiecare din ele poate fi folosit în scopul interpretării, iar în caz de neconcordanţă a textelor, trebuie preferat textul indicat de statele contractante în acest scop, iar în lipsa unei asemenea indicaţii, textul al cărui sens se potriveşte cel mai bine ambelor versiuni, avîndu-se în vedere obiectul şi scopul tratatului. Dintre numeroasele reguli de i.t. elaborate in decursul secolelor poate h amintită m special prelermţa data sensului obişnuit al cuvintelor, afară numai dacă este vorba de termeni de specialitate; interpretarea cuvintelor după sensul lor la data încheierii tratatului; interpretarea lor gramaticală; interpretarea prin „context” (adică în legătură cu fraza din care face parte cuvîntul de interpretat, cu alte alineate ale aceluiaşi articol, cu partea din tratat din care articolul face parte, cu preambulul, cu ansamblul tratatului); scopul tratatului; efectul util — ut res magis valeat quam pe-reat; tratatele anterioare şi ulterioare etc., precum şi regulile auxiliare sau subsidiare de interpretare, cum sînt cele autorizînd, în anumite împrejurări şi sub anumite condiţii, interpretarea extensivă, respectiv restrictivă, interpretarea per a contrario, interpretarea prin analogie, interpretarea contra pro-ferentem, interpretarea după regula in dubio quod minimum in dubio quod mitius. Sarcina celor ce au de redactat tratate internaţionale este de a veghea nu numai la o reglementare de fond acceptabilă pentru toate părţile, conform principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, dar şi la o redactare de o desăvîrşită claritate a celor stipulate, astfel îneît tratatele încheiate să nu fie un izvor de neînţelegeri, ci tot atîtea instrumente utile pentru dezvoltarea unor relaţii internaţionale trainice, de încredere reciprocă şi prietenie, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea cu bună-cre-dinţă a prevederilor asupra cărora părţile au căzut de acord. interpretare prin context, metodă de interpretare a tratatelor internaţionale care constă în interpretarea unei anumite prevederi cu referire la cuprinsul întregului tratat. Metoda i.p.c. se foloseşte în situaţia cînd în textul unui tratat există termeni sau expresii cu mai multe sensuri uzuale sau mai multe sensuri tehnice ale acestor termeni sau expresii. în utilizarea i.p.c. nu trebuie să se ia cuvîntul sau ex- 161 INTRAREA ÎN VKiOARE A TRATATKI«(#R presia în cauză în mod izolat, ci trebuie să se tină seama de contextul în care a fost folosit. Dacă un termen, exprimat într-un loc în mod obscur a fost spus în altă parte clar, termenul exprimat obscur trebuie interpretat în aşa fel încît să concorde cu termenii clari. Fireşte, nu se poate exclude posibilitatea ca acelaşi termen să fie folosit în acelaşi tratat, de exemplu, în înţelesuri diferite. Nu există o prezumţie în favoarea identităţii de semnificaţie a aceloraşi expresii în acelaşi tratat; dar se poate admite, afară numai dacă o clauză cuprinde o definiţie a expresiilor folosite în cuprinsul tratatului, că, cu cît un termen are o semnificaţie mai limitată, tehnică, particulară, cu atît mai puţin este probabil să fi fost folosit în acelaşi tratat în înţelesuri diferite. în general, în i.p.c. trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente: a) fraza din care face parte cuvîntul sau expresia în cauză; b) elementele articolului din care cuvîntul de interpretare face parte; c) partea din text în care se află termenul de interpretat; d) preambulul; e) ansamblul supus interpretării (tratat). Regulile i.p.c. sînt unanim acceptate de doctrină şi urmate de juris-prudenţa instanţelor internaţionale, ele fiind consacrate şi în Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, în care se prevede: „1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său. 2. în vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambulul precum şi: a) orice acord în legătură cu tratatul şi care a intervenit între toate părţile cu prilejul încheierii tratatului; b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument avînd legătură cu tratatul. 3. Se va ţine seama, odată cu contextul: a) de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale; b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului; c) de orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabil relaţiilor dintre părţi. Un termen va fi înţeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor'1 (art. 31). intervenţie (în dreptul internaţional), acţiunea unui stat de a lua parte la examinarea şi soluţionarea unei probleme cu caracter internaţional. în raport cu forma pe care o îmbracă i. este de două feluri: legală, cînd are loc în limitele dreptului internaţional, şi ilicita, cînd are loc cu încălcarea normelor acestui drept. I. licită este acţiunea unui stat care propune bunele sale oficii sau medierea unor state în conflict sau cînd intervine într-un proces internaţional — în faţa C.l.J. sau a unui organ arbitrai. I. unui stat într-o instanţă arbitrală sau judiciară prevăzută în art. 84 par. 2 din Convenţia I de la Haga (1907) şi art. 62 şi 63 din Statutul C.I.J. este un incident de procedură, i. ilegală constă în ingerinţa executată, direct sau indirect fie prin intermediul reprezentanţelor diplomatice, fie prin forţa armată sau prin orice alt mijloc coercitiv cu scopul de a face să prevaleze voinţa sa asupra voinţei altui stat. în această ultimă accepţie, i. reprezintă o călcare a normelor şi principiilor Car- tei O.N.U., în special a principiului neamestecului, prevăzute în art. 2 par. 7 din Carta O.N.U. în următoarea formulare: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu autorizează Organizaţia Naţiunilor Unite să intervină în afaceri care ţin în mod esenţial de competenţa naţională a unui statu. intervenţie armată, acţiune întreprinsă la unul sau mai multe state prin folosirea forţei armate cu scopul de a-şi impune voinţa sau punctul de vedere asupra altui stat într-o chestiune de ordin intern a acestuia. I.a. implică invazia unei ţări asupra unui teritoriu, o demonstraţie de forţă navală sau aeriană, blocadă, ameninţare cu folosirea forţei etc. Dreptul internaţional contemporan interzice intervenţia în treburile altui stat şi deci şi a i.a., violarea frontierelor internaţionale ale unui stat, încălcarea liniilor internaţionale de demarcaţie stabilite într-o înţelegere internaţională, recurgerea la represalii care implică folosirea forţei armate. Totodată, statelor le este interzis de a organiza sau a încuraja organizarea de forţe neregulate sau de bande înarmate, de bande de mercenari în scopul săvîrşirii de incursiuni pe teritoriul unui alt stat. Ele trebuie să se abţină de a organiza şi încuraja acte de război civil sau acte de terorism pe teritoriul altui stat, de a sprijini sau de a participa la ele sau de a tolera pe teritoriul lor activităţi organizate în scopul comiterii unor astfel de acte, cînd acestea implică o ameninţare cu forţa sau folosirea forţei. Folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţională este, de asemenea, interzisă. Toate statele trebuie să se abţină de a organiza, ajuta, incita, finanţa, încuraja sau tolera activităţi armate subversive sau teroriste destinate să schimbe prin violenţă regimul unui alt stat, precum şi de a interveni în luptele interne ale unui alt stat. I.a.,semni-ficînd un război de agresiune, constituie o crimă internaţională şi angajează răspunderea în virtutea dreptului internaţional. România condamnă cu ho-tărîre i.a. în practica internaţională a statelor ca o gravă infracţiune internaţională, care pune în pericol pacea şi securitatea statelor. intervenţie diplomatică, formă a intervenţiei unui stat sau grup de state în treburile altui stat. Specificul i.d. este că ea se realizează prin intermediul misiunilor diplomatice ale statelor. Ea poate îmbrăca forma presiunilor exercitate de şeful unei misiuni diplomatice pe lîngă organele conducătoare ale statului acreditar, pentru a impune voinţa şi interesele statului său, sau amestecul direct al unui diplomat în viaţa politică, socială a statului acreditar (mai ales în timpul campaniei electorale dintr-un stat, al unei insurecţii, revolte etc.). I.d. este contrară dreptului internaţional public, principiilor sale fundamentale şi constituie o infracţiune internaţională. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961) prevede ca o obligaţie principală a misiunilor diplomatice ale statelor de a nu se amesteca în treburile interne ale statului acreditar (art. 41). intrarea în vigoare a tratatelor, momentul de la care drepturile şi obligaţiile stipulate în tratat devin obligatorii pentru părţile contractante în raporturile lor reciproce. Dreptul internaţional lasă părţilor libertatea de a stabili momentul de la care INVAZII 162 tratatul intră în vigoare. în majoritatea cazurilor, modul şi data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzut în însuşi textul tratatului. Practica convenţională a statelor cunoaşte diferite metode de a stabili data intrării în vigoare a tratatelor: a) data prevăzută în textul tratatului sau într-un acord separat; b) momentul semnării pentru tratatele nesupuse ratificării; c) momentul schimbului instrumentelor de ratificare, în cazul tratatelor bilaterale; d) momentul primirii de către depozitar a ultimului document de ratificare, în cazul tratatelor multilaterale; e) momentul cînd un număr determinat de state au depus documentele de ratificare. Dacă tratatul nu reglementează data intrării lui în vigoare, această dată va fi, la tratatele bilaterale, semnarea sau, după caz, schimbul instrumentelor de ratificare; la tratatele multilaterale, momentul cînd toate statele participante la negocieri au depus documente de ratificare, acceptare sau aprobare la depozitar. Convenţia de la Viena prevede că în lipsa unei prevederi în tratat sau alt acord „un tratat intră în vigoare, de îndată ce consimţă-mîntul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au participat la negociere", în cazul aderării, tratatul intră în vigoare pentru statul care aderă în momentul comunicării documentului de aderare. Uneori, statul care aderă indică o dată ulterioară de la care consimţămîntul său va produce efecte juridice. Tratatele, în special cele multilaterale, cuprind unele dispoziţii cu privire la diferite măsuri ce trebuie luate de părţi, înainte de intrarea în vigoare a tratatului, cum sînt: cele ce reglementează autentificarea textului, modul prin care se va stabili consimţămîntul părţilor de a fi legate de tratat, apoi modalitatea sau data intrării în vigoare, rezervele, funcţiile depozitarului sau altele. Aceste prevederi vor fi aplicabile din momentul adoptării textelor respective. V. şi tratat internaţional. invazie, pătrunderea, fără voia statului căruia îi aparţine teritoriul, a forţelor armate ale altui stat fie în timp de război fie în timp de pace, o asemenea acţiune constituind o agresiune armată, cu toate consecinţele juridice, politice şi morale ale acestei crime internaţionale. I. se deosebeşte de un simplu atac prin proporţiile considerabile ale forţelor armate invadatoare. Statul vinovat de i. îşi angajează răspunderea internaţională în calitate de agresor. Potrivit definiţiei agresiunii cuprinsă în Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 14 dec. 1974, ocuparea temporară a teritoriului în cauză constituie o agresiune armată. inviolabilitate 1. Imunitate conferită de dreptul internaţional anumitor categorii de persoane — şefi de stat, şefi de guvern, membrii misiunilor diplomatice, membrii forţelor armate şi bunurilor aflate în străinătate şi care scapă oricărui act de jurisdicţie din partea autorităţilor statului pe care se află. Localurile misiunii sînt i. — dispune art. 22 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961). Nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decît cu consimţămîntul şefului misiunii. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia. Localurile misiunii, mobilierul şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii. Art. 22 din aceeaşi convenţie prevede: Persoana agentului diplomatic este i. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii sau demnităţii sale. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de acc-eaşi i. şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii (art. 30). Documentele, corespondenţa şi, sub rezerva paragrafului 3 al art. 31, bunurile sale se bucură, de asemenea, de i. 2. Protecţia specială de care se bucură, din partea dreptului internaţional, suveranitatea de stat, supremaţia teritorială şi frontierele de stat. în această accepţie termenul i. apare circumstanţiat de adjectivele „teritorială'1, „frontierelor**, şi are valoarea de normă imperativă (jus cogens gentium). Cu această valoare de normă imperativă, termenul este prevăzut ca un caz de nulitate în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969). Este nul orice tratat a cărui încheiere a fost obţinută prin ameninţarea sau folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept internaţional prevăzute în Carta Naţiunilor Unite (art. 52). 3. (In dreptul războiului). Protecţia specială a unor categorii de combatanţi sau bunuri. Art. 32 din anexa la cea de-a IV-a Convenţie de la Haga din 1907 cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru prevede i. parlamentarului, împreună cu trompetistul, toboşarul, port-drapelul şi interpretul care l-ar întovărăşi. Cu valoare cu normă cutumiară, termenul desemnează obligaţia beligeranţilor de a respecta proprietatea privată în războiul terestru (proprietatea privată este i.). Prin anologie, i. se poate referi şi la protecţia anumitor bunuri şi obiective în caz de conflict armat — a spitalelor, şcolilor, bunurilor culturale, populaţiei civile etc. ipotecă, expresie folosită în trecut în dreptul internaţional pentru a indica cedarea temporară de către un stat a unui teritoriu drept garanţie pentru plata unui împrumut pe care l-a contractat. izvoarele dreptului internaţional public, forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor. I.d.i.p. sînt: tratatul internaţional şi cutuma internaţională. Tratatul şi cutuma au valoare egală cu i.d.i.p. Cu toate acestea, în prezent, tratatul internaţional a dobîndit o importanţă majoră în crearea şi precizarea normelor dreptului internaţional public. El este instrumentul cel mai adecvat de realizare şi exprimare a voinţei statelor în făurirea normelor juridice internaţionale. Tratatul — sub forme şi denumiri diferite — îndeplineşte acest rol prin crearea de noi norme ale dreptului internaţional public, sau de adaptare a unor norme ale acestui drept la noile condiţii din viaţa internaţională sau prin precizarea normelor apărute pe cale cutumiară. în doctrina de drept internaţional public se confruntă două opinii cu privire la tratatul internaţional ca izvor al acestui drept. Una consideră 163 toate tratatele internaţionale ca fiind izvoare ale dreptului internaţional public, cealaltă opinie împarte tratatele în: tratate-legi (normative), prin care se creează noi norme ale dreptului internaţional public, considerînd că numai aceste tratate sînt i.d.i.p., şi tratate-contracte (nenormative), care nu creează norme noi şi nu sînt i.d.i.p. Cutuma internaţională este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional public, care, timp îndelungat, a dominat procesul de formare a normelor sale şi care îndeplineşte şi în prezent un rol important în procesul de elaborare a normelor dreptului internaţional public. în doctrina dreptului internaţional public se discută dacă alături de i.d.i.p. (considerate izvoare principale) n-ar putea fi admise şi alte i.d.i.p. (ca izvoare auxiliare). Această discuţie porneşte, de obicei, de la prevederile articolului 38, al. 1 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, în acest articol se prevede că în soluţionarea diferendelor internaţionale Curtea va aplica şi principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, hotărîrile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti. Toate aceste categorii nu constituie i.d.i.p. De asemenea, se discută şi valoarea hotărîrilor organizaţiilor internaţionale, în special ale Adunării Generale a O.N.U., ca i.d.i.p. Cu toată importanţa rezoluţiilor Adunării Generale a IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL O.N.U., în prefigurarea de noi principii şi norme ale dreptului internaţional public, ele nu pot fi considerate ca un izvor propriu-zis al acestuia, deoarece au doar un caracter de recomandare către statele membre. Ori de cîte ori Adunarea Generală a O.N.U. a urmărit transformarea regulilor proclamate în actele sale în norme obligatorii pentru state, ea a iniţiat încheierea unor tratate internaţionale care să le consacre ca norme ale dreptului internaţional public. România a propus în 1975 la O.N.U. introducerea în Cartă a unor prevederi speciale care să stabilească că rezoluţiile Adunării Generale adoptate prin consens sau în unanimitate de voturi constituie angajamente obligatorii pentru statele membre şi în consecinţă i.d.i.p. Este un fapt cert însă că în actualul sistem, rezoluţiile O.N.U. pot aduce o contribuţie însemnată la formularea unor norme ale dreptului internaţional cutumiar. în ceea ce priveşte legile naţionale ale statelor, care se referă la chestiuni internaţionale (de ex.: stabilirea întinderii mării teritoriale, sau adoptarea statutului de neutralitate permanentă), în anumite condiţii, acestea pot exercita o influenţă în formarea unor norme de drept internaţional public, dacă regula de conduită consacrată în ele este transpusă într-un tratat internaţional, sau consacrată pe cale de obicei internaţional. I Î.C.R. v. înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. împuternicire v. depline puteri. înalt comisar, denumire acordată în practica internaţională unor funcţionari cu rang înalt, însărcinaţi de o instituţie internaţională, de un stat sau de mai multe state cu atribuţii politice (de ex.: înaltul comisar al Societăţii Naţiunilor pentru oraşul Danzig; înaltul comisar britanic în Egipt, sub regimul ocupaţiei engleze; înaltul comisar al O.N.U. pentru refugiaţi etc.). Termenul este folosit şi în relaţiile dintre unele state care fac parte din Comunitatea britanică (British Commonwealth), reprezentantul unui stat acreditat pe lîngă guvernul altui stat membru al Comunităţii, fiind numit î.c. Avînd rang de ambasadori, î.c. se bucură de imunităţi şi privilegii. înaltul ( omisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi (Haut Commissariat des Nations Unies pour Ies refugies — H.C.R.) a fost înfiinţat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. şi şi-a început activitatea la 1 ian. 1951, înlocuind Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi. în materie de protecţie internaţională, H.C.R. are misiunea de a promova şi apăra drepturile fundamentale ale refugiaţilor. El ajută guvernele, la cererea acestora, să soluţioneze problemele refugiaţilor participînd la finanţarea, pregătirea şi coordonarea măsurilor de asistenţă. Sub ocrotirea juridică a înaltului Comisariat se află aproximativ 2,5 milioane de refugiaţi: 1 milion în Africa; 160 de mii în Asia; 750 de mii în Europa şi 665 de mii pe alte continente. Mandatul său, fixat de Adunarea Generală, se extinde asupra persoanelor situate în afara fostei lor patrii, ca urmare a unor temeiuri justificate de persecuţie, pentru motive de rasă, religie, naţionalitate, opinie politică, sau apartenenţă la un anumit grup social; aceste persoane nu pot sau nu doresc să se folosească de protecţia guvernului ţării lor sau să se reîntoarcă în patrie. Urmărind asigurarea protecţiei internaţionale, înaltul Comisariat consultă statele membre ale O.N.U. în toate problemele care privesc emigrarea, stabilirea refugiaţilor într-o altă ţară şi sprijinirea acelora care doresc să se repatrieze. Sediul H.C.R. este la Geneva. încălcare a păcii v. violare a păcii. începerea ostilităţilor, expresie care desemneaza în- ceperea stării de război între două sau mai multe state. Această expresie este folosită în titlul celei de-a IlI-a Convenţii de la Haga (1907) cu privire la începerea ostilităţilor. încetarea captivităţii prizonierilor de război, momentul în care prizonierii de război sînt puşi în libertate. în baza normelor de drept internaţional în vigoare, captivitatea prizonierilor de război încetează în două situaţii: în timpul ostilităţilor şi la sfîrşitul acestora. în raport cu gradul de invaliditate fizica sau mentală, prizonierii de război pot fi repatriaţi în ţările lor sau spitalizaţi în state neutre şi în timpul ostilităţilor. Astfel, pot fi repatriaţi direct în ţările lor: a) prizonierii răniţi sau bolnavi incurabil; b) prizonierii răniţi şi bolnavi care, după aprecierea medicilor, nu sînt susceptibili de însănătoşire în decurs de un an; c) prizonierii răniţi şi bolnavi ale căror facultăţi intelectuale şi fizice par a suferi o scădere importantă şi permanentă. Pot beneficia de spitalizare în state neutre: a) prizonierii răniţi şi bolnavi apţi a fi vindecaţi în anul următor, prin tratamente aplicate în ţara neutră; b) prizonierii a căror sănătate mentală şi fizică ar fi serios ameninţată prin menţinerea în captivitate. Pot beneficia, de asemenea, de repatriere directă sau de spitalizare într-o ţară neutră prizonierii de război victime ale unor accidente, precum şi prizonierii propuşi de consiliile medicale. La încetarea ostilităţilor active între părţile în conflict toţi prizonierii de război trebuie repatriaţi în ţările lor. încetare a efectelor tratatelor, curmare a obligaţiei de respectare a prevederilor unui tratat, datorită expirării termenului sau a executării sale complete, a voinţei părţilor contractante, a denunţării tratatului, a intervenţiei unor evenimente, a anulării tratatului. De asemenea, un tratat internaţional poate fi suspendat în ceea ce priveşte aplicarea lui. Convenţia de la Viena (1969) stipulează că stingerea unui tratat sau retragerea unei părţi contractante dintr-un tratat poate avea loc, în conformitate cu prevederile sale, sau cu consimţămîntul părţilor contractante. încetare a funcţiilor agenţilor consulari, curmare a atribuţiilor consemnate în Convenţia de la Viena (1963) cu privire la relaţiile consulare. î.f.a.c. intervine: a) prin demisie; b) prin deces; c) prin înlăturarea din funcţie de către organul care i-a numit: d) prin retragerea exequaturului; e) prin ruperea 165 relaţiilor consulare între statul trimiţător şi statul de reşedinţă; 0 uneori, în caz de conflict armat intre aceste state. încetare a ostilităţilor, operaţiune care poate interveni în orice moment al desfăşurării luptelor, du-cind la încetarea temporară şi locală a ostilităţilor sau la suspendarea lor, sau la încetarea lor definitivă şi generala. î.o. între beligeranţi nu înseamnă încetarea stării de război, însă, în anumite condiţii, ea pregăteşte acest lucru. î.o. se înfăptuieşte pe următoarele căi: a) cartelul (înţelegere de scurtă durata între combatanţii unităţilor beligerante din anumite sectoare ale frontului, in vederea suspendării temporare a ostilităţilor). Se încheie pentru ridicarea răniţilor, îngroparea morţilor sau efectuarea unui schimb de prizonieri. Cartelul nu reglementează probleme politice: b) capitularea (actul prin care se pune capat, cu sau fără condiţii, ostilităţilor dintre beligeranţi). Celor care capitulează li se aplica regimul prizonierilor de război. Capitularea poate fi locală şi generală. Se face deosebire între capitularea statului agresor şi capitularea statului victima a agresiunii. In ultimul caz, capitularea este un act nul >1 neavenit. Capitularea condiţionată este rezultatul unor tratative purtate între beligeranţi. Capitularea necondiţionata a fost practicata pentru încetarea ostilităţilor din timpul celui de-al doilea război mondial; c) armistiţiul (înţelegere mai generală care intervine între beligeranţi, cu privire la suspendarea sau încetarea ostilităţilor dintre ei). în conţinutul armistiţiului intră şi unele probleme politice. Regulamentul de la Haga (1907) prevede câ armistiţiul suspendă operaţiile militare de război, printr-un acord mutual al părţilor beligerante. Armistiţiul nu pune capăt stării de război, dar poate pregăti sfirşitul ei. încetare a stării de război, curmarea ostilităţilor pentru totalitatea forţelor lor armate şi pentru întreaga zona de desfăşurare a războiului. Starea de război încetează, de regulă, prin încheierea tratatului de pace. Ca o excepţie de la această regulă avem şi situaţia încetării stării de război prin acte unilaterale ale statelor beligerante. Acest mod de a pune capăt stării de război a fost folosit după cel de-al doilea război mondial. Efectul principal şi general al unui tratat de pace constă în restabilirea stării de pace între foştii beligeranţi. Din momentul în care tratatul este ratificat sau intră în vigoare pe altă cale, toate drepturile şi obligaţiile existente în timp de pace între state sînt restabilite, ipso facto, între statele participante la război. Tratatul de pace este o convenţie bi- sau multilaterală, prin care statele beligerante declară în mod solemn încetarea stării de război dintre ele şi fixează condiţiile de restabilire a relaţiilor paşnice. Tratatul de pace este supus ratificării părţilor contractante; poate fi precedat de o convenţie de armistiţiu general. Ostilităţile dintre beligeranţi încetează în momentul încheierii armistiţiului. Cînd nu există o convenţie de armistiţiu, atunci ostilităţile dintre beligeranţi încetează în momentul încheierii sale. Unele tratate de pace sînt precedate de preliminarii ale păcii, în care se stabilesc anumite clauze din tratatele de pace. Tratatul de pace cuprinde, de obicei, două categorii de clauze: a) clauze ordinare; b) clauze speciale. Primele se referă la încetarea războiului, la renunţarea de către una dintre ÎNREGISTRAREA TRATAŢELOR \ părţile beligerante la pretenţiile sale anterioare, la eliberarea şi repatrierea prizonierilor de război, repunerea în vigoare a tratatelor internaţionale etc. Clauzele speciale sînt cele referitoare la problemele teritoriale, de frontieră, de despăgubiri etc. Tratatele de pace pot avea şi unele anexe. în literatura juridică occidentală este menţionată şi subjugarea (debellatio) ca mod de încetare a războiului. Este un mod contrar principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, care nu admite cucerirea de teritorii străine. Desfiin(înd dreptul statelor la război, dreptul internaţional contemporan a desfiinţat ipso facto „dreptul învingătorului*4. Astfel, terminarea războiului prin subjugarea statului învins, adică prin desfiinţarea lui ca stat, nu poate fi licită. încheierea tratatelor internaţionale v. fazele încheierii tratatelor. închiriere de teritorii v. arendare de teritorii. înregistrarea tratatelor, operaţie care urmează fazelor negocierii, semnării şi ratificării tratatelor sau acordurilor internaţionale, concretizat în obligaţia de înscriere a acestora la Secretariatul O.N.U. Elementele de identificarea unui tratat înscrise în registru sînt: titlul, numele părţilor, data semnării, ratificării, aderării sau aprobării tratatului, a intrării în vigoare, durata tratatului. Ideea î.t. a apărut imediat după primul război mondial ca o reacţie împotriva tratatelor secrete, diplomaţia secretă fiind considerată drept cauzâ a războaielor. între cele două războaie mondiale, tratatele se înregistrau la Secretariatul Societăţii Naţiunilor. Pactul Societăţii Naţiunilor a prevăzut sancţiunea nulităţii tratatelor neînregistrate. Articolul 18 al Pactului prevedea că „orice tratat ori angajament internaţional încheiat în viitor de către un membru al Societăţii va trebui înregistrat imediat prin Secretariat şi publicat de îndată ce aceasta este posibil. Nici unul din aceste tratate sau angajamente internaţionale nu va fi obligatoriu îninte de a fi înregistrat44. într-o formulare nouă instituţia î.t. a fost înscrisă şi în art. 102 din Carta O.N.U., în care se spune: „1. Orice tratat sau orice acord internaţional, încheiat de orice membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, dupâ intrarea în vigoare a prezentei Carte, trebuie cît mai curînd posibil sâ fie înregistrat la Secretariat şi publicat de acesta. 2. Nici una din părţile la un tratat sau acord internaţional, care nu a fost înregistrat în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 1 din prezentul articol, nu va putea invoca numitul tratat sau acord în faţa vreunui organ al Organizaţiei44. Pot înregistra tratate şi acorduri internaţionale toate statele membre ale O.N.U., cele nemembre, cînd încheie acorduri cu primele, precum şi unele organizaţii internaţionale. Printre acestea se numără Organizaţia Naţiunilor Unite, care a căpătat facultatea de a-şi înregistra tratatele prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 10 februarie 1946 şi instituţiile specializate, în cazul în care constituţiile lor prevăd acest lucru sau dacă au fost autorizate de Organizaţia Naţiunilor Unite. Sancţiunea neînregistrârii tratatelor este inopozabilitatea lor în faţa organelor O.N.U.; tratatele neînregistrate pot fi însă invocate in faţa tribunalelor arbitrale sau jurisdictionale. în practică, nu au existat situaţii de respingere a unor ÎNSĂRCINAT CU AFACERI 166 tratate de către Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie sau de Curtea Internaţională de Justiţie pe motivul neînregistrării (de ex.: afacerea concesiunilor Mavromatis (C.P.J.I.), afacerile referitoare la compromisul cu privire la Strîmtoarea Corfu şi la cel privitor la dreptul de azil (C.l.J.)). însărcinat cu afaceri, şef al unei misiuni diplomatice acreditat pe lîngă ministrul afacerilor externe al ţării de reşedinţă şi care intră în cea de-a treia clasă prevăzută în Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961). Numirea î. cu a. se face de către ministrul afacerilor externe al statului acreditant printr-o scrisoare de cabinet. El este numit şi î. cu a. en pied. însărcinat cu afaceri ad-interim, membru al unei misiuni diplomatice pe care şeful misiunii respective îl desemnează, printr-o comunicare făcută ministrului afacerilor externe al ţârii de reşedinţă pentru a conduce în absenţa sa misiunea diplomatică şi reprezenta statul său în numele şefului misiunii. Numirea unui î. cu a.a.-i. are loc, de regulă, cînd şeful misiunii părăseşte, în interes de serviciu, ţara de reşedinţă, cînd pleacă în concediu de odihnă sau într-o excursie mai îndelungată sau în caz de deces. De asemenea, în caz de acreditare multiplă, statul acreditant poate numi în fiecare dintre aceste misiuni, cu excepţia aceleia în care .şeful de misiune îşi are reşedinţa un î. cu a.a.-i. în asemenea situaţii, şeful de misiune transmite ministrului afacerilor externe al ţării de reşedinţă o scrisoare prin care-i comunică numele colaboratorului ce-i va ţine locul pe timpul absenţei sale. Această practică a fost consacrată în par. 1 al art. 19 al C onvenţiei de la Viena (1961) unde se spune: Numele î. cu a. a.-i. va ti notificat fie de şeful misiunii, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să o facă, de către ministrul afacerilor externe al statului acreditant, ministrului afacerilor externe al statului acreditar, sau unui alt minister la care s-a convenit. In situaţia in care î. cu a.a.-i. este nevoit să-şi părăsească postul în virtutea principiului de-legatus non potesî delegare el nu mai are dreptul să delege alt î. cu a.a.-i. In acest caz, Ministerul Afacerilor Externe al ţării râmase fără reprezentant diplomatic deleagă un alt î. cu a.a.-i. în timpul absenţei şefului de misiune, î. cu a.a.-i. se bucură de aceleaşi drepturi ca şi. acesta, cu excepţia ordinii de precădere (urmează după însărcinaţii cu afaceri permanenţi), iar între î. cu a.a.-i.: ordinea sa de precădere este determinată de gradul său diplomatic, iar la rang egal, de vechimea în funcţia de î. cu a.a.-i. însărcinat cu afaceri curente, persoană fără rang diplomatic însărcinată a rezolva, în absenţa şefului misiunii diplomatice şi a altor membri ai personalului diplomatic şi cu consimţămîntul statului acreditar, problemele curente ale misiunii, cum ar fi corespondenţa cu ministerul de externe din statul acreditar, primirea curierului diplomatic, acordarea de vize etc. întreruperea relaţiilor diplomatice v. suspendarea relaţiilor diplomatice. înţelegere (în dreptul internaţional), denumirea dată uneori unor tratate internaţionale. Pentru interpretarea şi realizarea unei î. se aplică toate regulile în vigoare cu privire la tratatele în general. înţelegere regională v. acord regional. înzestrare (în dreptul internaţional), practica medievală care se caracteriza prin faptul că o porţiune din teritoriul unui stat era dată drept zestre cu ocazia căsătoriei, în familiile domnitorilor. Ca-rol al II-lea al Spaniei, de pildă, a primit zestre Tangerul de la soţia sa, prinţesa Portugaliei. S-a făcut, la adresa Habsburgilor, care îşi măreau imperiul prin zestrea dată soţiilor arhiducilor, zicala Bella gerant alii tu felix Austria nube. J Japonia, impozit asupra străinilor, cazul**, diferend între Japonia, pe de o parte, şi Franţa, Germania, Marea Britanie, pe de altă parte, în legătură cu anumite drepturi reale acordate de Japonia acestor state. Astfel, după 1854 Japonia a deschis o serie de porturi şi localităţi unor cetăţeni străini, prin tratate de pace, prietenie şi comerţ care porneau de la ideea că terenul aparţine împăratului, dar că anumite drepturi reale, practic echivalente, pot fi acordate străinilor, aceste drepturi întinzîndu-se atît asupra terenului cît şi asupra construcţiilor ridicate pe ele. între anii 1894 şi 1899 Japonia a încheiat noi tratate cu Germania, Marea Britanie, Franţa care foloseau cuvintele „terenuri41, „pro-prietate“. Japonia susţinea că termenii folosiţi nu cuprindeau şi construcţiile aflate sau care urmau a fi construite în viitor; în schimb, statele străine susţineau că nu se schimbase sensul cuvintelor uzitate în vechile tratate şi deci drepturile lor, care implicau imposibilitatea pentru Japonia de a cere arenzi etc. pentru clădirile ridicate pe terenurile în cauză — nu fuseseră modificate, adică micşorate. Cazul a fost supus C.P.J.I. care a decis, la 22 mai 1925, că tratatele în cauză trebuie interpretate conform cu vederile statelor europene. judecător ad-hoc, judecător ales de către un stat, parte într-o cauză judecată în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, pentru a statua în acea cauză în conformitate cu art. 31 din Statutul C.I.J. Numirea unui j.a.-h. este permisă în situaţia în care în completul de judecată nu figurează nici un judecător naţional al părţii respective. J.a.-h, ales de partea respectivă poate avea sau nu cetăţenia statului care l-a ales. judecător internaţional, persoană care îndeplineşte atribuţiile de judecată ce revin instanţelor judecătoreşti internaţionale. Criteriile care guvernează alegerea j.i. sînt: a) să fie aleşi dintre persoane cu înalte calităţi morale, care îndeplinesc condiţiile cerute în ţările lor pentru a fi numiţi în funcţiile judiciare cele mai înalte sau sînt jurişti de o înaltă competenţă recunoscută în dreptul internaţional; b) atît individual cît şi în totalitate, corpul magistraţilor dintr-o instanţă judiciară internaţională trebuie să reprezinte principalele sisteme juridice ale lumii. Statutul j.i. prevede: independenţa acestora (să-şi exercite atribuţiile imparţial şi conştiincios, interdicţia de a participa la judecarea unor cauze în care sînt implicate interese ale statelor ai căror cetăţeni sînt etc.); inamovibilitatea j.i. (nu pot fi înlăturaţi din funcţie decît în cazuri excepţionale — cînd încetează de a mai îndeplini condiţiile cerute pentru alegerea lor); acordarea de largi imunităţi şi privilegii (în principiu, j.i. le este recunoscut statutul şefilor misiunilor diplomatice). Junghans, cazulrdiferend între România şi Germania născut ca urmare a faptului că prin Tratatul din 10 nov. 1928 România s-a obligat faţă de Germania să nu facă uz de drepturile sale decurgînd din art. 297 b. al Tratatului de pace de la Versail- leş (1919) privind lichidarea drepturilor germane in România, în schimbul plăţii unei sume forfetare de către Germania. Unul din bunurile în chestiune era o pădure aparţinînd cetăţeanului german Junghans, în valoare de 15 milioane lei. Dat fiind că această pădure fusese naţionalizată în temeiul legiuirii române pentru reforma agrară (30 iul. 1921), România a ţinut seamă de valoarea pădurii rezul-tînd din operaţia aferentă, anume un milion de lei. Tratatul româno-german din 10 nov. 1928 a instituit un tribunal arbitrai româno-german, care la 7 iul. 1939 a obligat România să plătească „valoarea reală “ a pădurii reclamantului J. Pentru precizarea cuantumului de plată a fost constituit un alt tribunal arbitrai care a decis, la 29 oct. 1940, că România trebuia să plătească o sumă de bani care să corespundă valorii pădurii în lei, ţinîndu-se seama de faptul că pădurea era supusă exproprierii, şi a obligat România la plata unei sume de bani corespunzătoare la cinci optimi din valoarea ei antebelică. Evident, această sentinţă este ne-justă, ea avînd un caracter părtinitor. jurămînt (în dreptul internaţional), mijloc folosit în antichitate pentru garantarea obligaţiilor internaţionale asumate de state, care constă într-o făgă-duială solemnă pentru respectarea unor angajamente făcute într-o anumită formulă. Către sfîrşi-tul secolului al XVIII-lea, j. a dispărut din practica internaţională; ultima oară el a fost folosit în 1777, pentru garantarea unui tratat încheiat între Elveţia şi Franţa. jurisdicţie consulară, competenţă recunoscută în trecut prin unele tratate, în special sub regimul ca-pitulaţiilor, de a judeca pricinile dintre proprii lor cetăţeni, iar în anumite cazuri, şi pe cele dintre aceştia şi resortisanţii statului de reşedinţă. J.c. era o formă de ştirbire a suveranităţii statului în care se aplica, ea dispărînd odată cu capitulaţiile al cărui atribut au fost.’ JURISDICŢIE INTERNAŢIONALA 168 jurisdicţie internaţională, expresie care desemnează un organ instituit prin acordul dintre state în scopul de a tranşa în drept un diferend apărut între ele. Organele care intră în accepţia acestei expresii sînt: Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Internaţională de Prize, Tribunalul Administrativ al O.N.U., Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii ş.a. Expresia mai are şi sensul de împuternicire acordată de state unui tribunal internaţional de a judeca un litigiu existent între ele: de a desemna un organ cu caracter instituţional, adică prestabilit şi permanent etc. jurisdicţie obligatorie (în dreptul internaţional), dreptul unei instanţe preconstituite de a judeca diferende internaţionale ale unor state chiar dacă în legătură cu cazul concret ce urmează a fi judecat amîndouă statele litigante sau unul din ele nu şi-a manifestat voinţa de a se supune judecăţii instanţei în cauză, sau în genere unei instanţe judiciare. în principiu statele, fiind suverane, au dreptul de a decide, pentru fiecare caz în parte, dacă înţeleg să fie judecate de instanţa judiciară în cauză, instanţă care atunci nu are decît un drept de jurisdicţie facultativă. In articolul 36 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie se prevede modul în care sta-tele-părţi la Statut pot investi, în ce le priveşte C.l.J. cu j.o. y jurisdicţie penală internaţională, competenţa unei instanţe penale internaţionale de a judeca şi sancţiona autorii unor infracţiuni deosebit de grave (de regulă crime împotriva păcii, crime împotriva umanităţii şi crime de război), ale căror efecte nimicitoare nu pot fi localizate într-o anumită zonă geografică şi sînt resimţite de întreaga comunitate internaţională. Ideea înfiinţării unei j.p.i. este veche. Materializarea ei s-a făcut însă abia prin Tratatul de pace de la Versailles (1919), cînd s-a instituit un tribunal interaliat pentru judecarea kaise-rului Wilhelm II (art. 227 din Tratatul de pace). 1 ostul împărat al Germaniei n-a compărut însă niciodată în faţa acestui tribunal întrucît Olanda, pe teritoriul căreia se refugiase, a refuzat extrădarea sa. Singurele exemple de realizare a unei jurisdicţii penale internaţionale sînt Tribunalele militare internaţionale de la Niirnberg şi Tokio, înfiinţate ad-hoc şi cu caracter temporar, cu competenţa de a judeca pe principalii criminali de război pentru crime săvîrşite în al doilea război mondial împotriva păcii, umanităţii şi de război. Adunarea Generală a O.N.U. şi-a însuşit ideea creării unui tribunal internaţional penal cu caracter permanent şi de-sine-stătător şi a decis, în dec. 1950, instituirea unui comitet special (denumit comitetul de la Geneva) compus din reprezentanţii a 17 state în vederea elaborării unor propuneri de texte. Deşi s-au elaborat mai multe proiecte de statut, pînă în prezent nu s-a obţinut însă nici un rezultat concret. Constituirea unor „ tribunale internaţionale ad-hoc pentru judecarea anumitor crime este posibilă ori-cînd, pe baza acordului dintre state. Lipsa unei jurisdicţii penale internaţionale permanente n-a împiedicat tragerea la răspundere a principalilor criminali de război după cel de-al doilea război mondial. jurisprudenţă (în dreptul internaţional) 1. Termen provenit din lat. jurisprudentia (de la jus, jurio, şi prudentia, cunoaştere), care desemnează totalitatea hotărîrilor date de către o instanţă judiciară internaţională. 2. într-un alt sens prin j. se înţeleg regulile de drept care se desprind din hotărîrile instanţelor judiciare internaţionale. 3. Hotărîrea rostită într-un anumit proces de o anumită instanţă. V. şi izvoarele dreptului internaţional. jus ad bellum v. jus belii. jus belii, expresie lat. cu sensul „dreptul statului de a porni război44, care desemna, în dreptul internaţional clasic, competenţa primară, generală şi abstractă a unui stat de a recurge la forţă în raporturile internaţionale. J.b. era astfel considerat ca un atribut al suveranităţii. Dreptul internaţional contemporan, care a consacrat principiul nefolosirii forţei şi a ameninţării cu forţa a repudiat dreptul statelor de a porni război — j.b. —, recunoscîn-du-le, în schimb, un drept la pace. Termenul este sinonim cu jus ad bellum, care, din punct de vedere lingvistic^ este mai corect, jus belii" însemnînd, în traducerea fidelă, dreptul războiului adică totalitatea regulilor care trebuie respectate în caz de război. V. şi jus in bello. jus cogens gentium, expresie lat. însemnînd „dreptul internaţional imperativ", desemnînd totalitatea principiilor şi normelor de drept internaţional universal valabile, obligatorii pentru toate statele, în aşa fel încît prin convenţiile lor nu pot deroga de la ele. Fac parte din j.c.g. principiile fundamentale ale dreptului internaţional, cum sînt respectul suveranităţii şi independenţei statelor, egalitatea în drepturi a statelor, interzicerea recurgerii la folosirea forţei şi la ameninţarea cu forţa ca instrumente ale politicii externe, neamestecul în treburile care ţin de exerciţiul suveranităţii statului independent, dreptul popoarelor de a dispune ele însele de ele, fără amestec din afară, regula pacta sunt servanda, principiul bunei credinţe. Fac parte, de asemenea, din j.c.g. normele dreptului internaţional menite să apere valori sociale şi umane unanim recunoscute de state, interzicerea genocidului, a sclavajului, a pirateriei, a violării legilor şi obiceiurilor războiului. Un rol însemnat în formarea normelor j.c.g. revine tratatelor internaţionale multilaterale, în special celor cu vocaţie de universalitate, precum şi codificării dreptului internaţional prin Carta O.N.U., Convenţia de la Geneva privind dreptul tratatelor (1969), Convenţiile de la Haga privind soarta victimelor războiului (1899 şi 1907), Convenţiile de la Geneva (1949) etc. Pe măsură ce sub înrîurirea crescîndâ a socialismului, a acţiunii statelor noi independente, a acţiunii tuturor celorlalte forţe progresiste dreptul internaţional îşi însuşeşte tot mai multe comandamente ale echităţii şi eticii, conţinutul şi influenţa normelor lui j.c.g. se măresc. jus dispozitivum, totalitatea normelor de drept internaţional care sînt de natură supletivă, lăsînd părţilor libertatea de a decide ele despre consecinţele actelor şi înţelegerilor lor. Numai normele care fac parte din jus cogens gentium se impun părţilor, statelor, în mod coercitiv, în sensul că acestea nu pot, prin înţelegerile lor, să deroge de la aceste norme. 169 JUSTIŢIA INTERNAŢIONALĂ jus in bello, expresie lat. cu sensul „dreptul aplicabil în război“. Termenul se mai foloseşte şi în prezent, avîndu-se în vedere posibilitatea ca, în condiţiile cînd mai există state imperialiste, deşi agresiunea armată este interzisă, un război să fie dezlănţuit şi pentru această eventualitate este necesar să se statornicească norme pe care beligeranţii să le respecte în purtarea ostilităţilor. De asemenea, dreptul internaţional contemporan recunoaşte statelor dreptul de autoapărare, individuală şi colectivă, în caz de agresiune armată, iar popoarelor, dreptul de a lupta cu arma în mînă în exercitarea dreptului lor la autodeterminare. V. şi dreptul războiului; dreptul conflictelor armate. jus naturalismul, curent juridic, reprezentat de Louis le Fur, J.T. Delos, J. Kosters, G. Salvioli, James Brown Scott, care susţine că dreptul internaţional ar avea un fundament obiectiv, în afara voinţei şi intereselor statelor suverane. Dreptul natural, susţin adepţii j.n, este fundamentul acestui drept, întemeiat pe filozofia aşa-zisului bine comun, pe care dreptul internaţional l-ar stabili şi concretiza în formule juridice adecvate. jus repraesentationis omnimodae, expresie lat. cu sensul de „dreptul de reprezentare generală**, care se foloseşte, de regulă, în legătură cu şeful statului care, pe baza prerogativelor constituţionale, reprezintă statul pe arena internaţională în cele mai importante probleme. jus sanguinis, expresie lat. cu sensul „dreptul sînge-lui“; mod de dobîndire a cetăţeniei după criteriul sîngelui. Potrivit regulii j.s., noul născut va primi cetăţenia părinţilor săi, indiferent de locul şi ţara unde se va naşte. Legea cetăţeniei române (Legea 24/1971) prevede că sînt cetăţeni români, copiii născuţi din părinţi de cetăţenie română pe teritoriul României, precum şi copiii care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, ori cei care s-au născut în afara ţării şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română. De obicei, în legislaţia statelor se aplică sisteme mixte, care îmbină cele două criterii. V. şi jus soli. jus soli, expresie lat. cu sensul „dreptul pâmîntului*1, mod de dobîndire a cetăţeniei după criteriul „dreptul solului**. Conform regulii statornicite prin j.s., noul născut va primi cetăţenia în funcţie de locul naşterii, oricare ar fi cetăţenia părinţilor. în virtutea „dreptului solului** sînt cetăţeni ai unui stat toate persoanele care se nasc pe teritoriul acelui stat. în legislaţiile statelor se aplică sisteme mixte, care îmbină cele două crite- rii. în general, acest mod de dobîndire a cetăţeniei şi-a găsit aplicarea în sistemele de drept ale statelor anglo-saxone, precum şi ale unor state din America Latină. Potrivit legii române a cetăţeniei (Legea 24/1971) este cetăţean român şi copilul născut pe teritoriul României din părinţi necunoscuţi. V. şi jus sanguinis. justiţia internaţională, mijloc paşnic de reglementare a diferendelor internaţionale care constă în existenţa unui organism permanent, în care judecători independenţi aleşi după o procedură specială pentru o anumită perioadă de timp, pronunţă o hotărîre cu forţă juridică obligatorie pentru părţi. J.i. este reprezentată de o serie de organe de această natură, în cadrul cărora rolul principal îl deţine Curtea Internaţională de Justiţie. în afară de aceasta, în practica internaţională mai fiinţează: tribunalele administrative internaţionale, Curtea europeană a drepturilor omului, Comisia europeană a drepturilor omului, Comisia internaţională a drepturilor omului ş.a. Reglementările internaţionale în vigoare conferă j.i. statutul unui mijloc paşnic cu caracter facultativ. O serie de state occidentale încearcă să confere acestui mijloc un caracter obligatoriu. Lupta principală pentru impunerea acestei idei s-a dus pentru a conferi împuterniciri largi Curţii Internaţionale de Justiţie, mult peste limitele stabilite de statut şi de a face din aceasta un organ situat deasupra statelor. Mijloacele preconizate pentru atingerea acestor ţeluri se pot împărţi în două categorii: o primă categorie care are în vedere solicitarea Curţii pentru sarcini ce depăşesc competenţa sa şi, o a doua, care preconizează extinderea automată a jurisdicţiei obligatorii a C.I.J. şi la statele care n-au subscris la clauza opţională a art. 36 din Statut. Apreciind că negocierile diplomatice constituie mijlocul cel mai eficace de soluţionare a diferendelor şi disensiunilor dintre state, România consideră, totodată, că toate mijloacele şi procedurile prevăzute în art. 33 din Carta O.N.U. sînt instrumente utile, statele putînd conveni să recurgă la oricare dintre ele, pe care le apreciază potrivit împrejurărilor şi intereselor lor. Aceste mijloace şi proceduri, inclusiv cele jurisdicţionale, pot fi. avute în vedere şi acceptate, în funcţie de natura litigiilor, de voinţa şi interesele părţilor. în consonanţă cu aceste poziţii de principiu, România consideră câ modalităţile optime de recurs la j.i. sînt determinate de acordul părţilor la un diferend concret. Această poziţie corespunde practicii generale a statelor, egalităţii lor în drepturi. L largul mării v. marea liberă. legalitate internaţională 1. Raportarea atitudinii şi acţiunilor statelor şi organizaţiilor internaţionale la normele şi principiile dreptului internaţional. 2. Totalitatea normelor şi principiilor dreptului internaţional. Respectarea obligaţiilor asumate în relaţiile dintre state constituie un principiu de bază al dreptului internaţional. în relaţiile dintre state, l.i. semnifică o anumită ordine, bazată pe respectarea dreptului internaţional şi, în primul rînd, a principiilor sale fundamentale: suveranitatea şi independenţa naţională, egalitatea în drepturi, nerecurge-rea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, neamestecul în treburile interne. legat, reprezentant al bisericii catolice, trimis al papei. Legaţii sînt de trei feluri: a) legatus a latere (sau lateralis), cardinal care reprezintă personal pe papă, însărcinat cu anumite misiuni temporare; b) legatus missus, reprezentant care îndeplineşte funcţii analoage ambasadorilor; astăzi poartă denumirea de „nunţiu apostolic44; c) legatus natus, prelat catolic care primeşte în mod tradiţional acest titlu onorific, în virtutea funcţiei sale, ca, de pildă, arhiepiscopul Coloniei sau al Salzburgului. legaţie, termen de origine lat., legatio, care desemnează o misiune diplomatică, de rang inferior ambasadei, acreditată într-un stat străin. Primele I. modeme au fost înfiinţate în secolul al XVI-lea. Ele sînt organizate la fel ca şi ambasadele. L. sînt conduse de un trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar sau de un însărcinat cu afaceri. Celelalte ranguri diplomatice au aceleaşi denumiri ca în cazul ambasadei. Personalul I. este de obicei mai redus decît cel al ambasadelor. legaţie activă, drept al statului de a întreţine relaţii diplomatice sau consulare cu un alt stat sau organizaţie internaţională. El se realizează prin trimiterea de misiuni diplomatice (ambasade sau legaţii) în alte state, sau misiuni permanente pe lîngă organizaţiile internaţionale, sau de a înfiinţa oficii consulare pe teritoriul altor state. în temeiul dreptului de I.a., statele pot trimite şi diplomaţi ad-hoc în celelalte state. legaţie pasivă, drept al statului sau al unor organizaţii internaţionale de a primi misiuni diplomatice permanente sau ad-hoc ale altor state. legile lui Mânu, cel mai important cod de legi al Indiei antice, atribuit de tradiţia hindusă lui Manu. S-au păstrat într-o versiune datînd din sec. II î.e.n.—II e.n. Conţin unele reguli care interzic folosirea armelor otrăvite şi atacarea celor lipsiţi de apărare, precum şi numeroase precepte eti-co-religioase, avînd autoritatea unor norme juridice. Conform acestor legi, arta diplomaţiei constă în iscusinţa de a împiedica războiul şi a consolida pacea. Potrivit regulilor din 1. lui M., cele mai complicate probleme ale vieţii internaţionale pot şi trebuie să fie rezolvate pe cale diplomatică, forţa fiind numai un mijloc subsidiar de soluţionare a disputelor dintre state. Codul a contribuit la consolidarea sistemului social bazat pe caste. legile şi obiceiurile războiului, expresie care desemnează normele cutumiare şi convenţionale ce trebuie respectate de beligeranţi în desfăşurarea operaţiunilor militare. încă din cele mai vechi timpuri au apărut anumite reguli cu privire la modul de purtare a războiului, reguli a căror principală caracteristică era interzicerea folosirii de către beligeranţi a acelor arme care ar produce distrugeri masive şi suferinţe inutile: „Legile lui Manu“, monument indian din primul mileniu al erei noastre şi epopeile lui Ramayana şi Mahabharataj conţin unele reguli privind mijloacele interzise în purtarea războiului: folosirea armelor otrăvite, atacarea celor lipsiţi de apărare, distrugerea recoltelor, a arborilor etc. în practicile de război ale evreilor antici erau interzise uciderea femeilor şi distrugerea pomilor fructiferi. în Grecia antică — sec. III — I î.e.n. au apărut unele reguli de purtare a războiului, cum ar fi interzicerea folosirii armelor otrăvite, a atacării vecinilor fără o declaraţie de război ş.â., a căror încălcare era considerată drept barbarie. Chiar şi romanii, ale căror reguli de război se caracterizau printr-o mare cruzime, considerau inadmisibil să se recurgă, în caz de ostilităţi militare, la substanţe otrăvitoare şi acordau inamicului un armistiţiu pentru îngroparea morţilor. Unii gînditori greci din această perioadă au formulat diferite păreri despre umanizarea războiului. De pildă, istoricul Polibius arăta că scopul războiului este restabilirea dreptului, iar învingătorul trebuie să aibă o atitudine moderată şi să nu recurgă la cruzimi. în cursul evului mediu au continuat să apară asemenea reguli, dintre care mai importante sînt cele elaborate de consiliul de la Late- 171 ran (1139), prin care s-a interzis folosirea armelor de foc, a arcurilor şi a arbaletelor. Deşi cu aplica-ţiune restrînsă — numai între feudali — apare în această perioadă principiul cavalerismului, care introduce un anumit respect reciproc şi corectitudine în luptă în scopul de a se împiedica manifestările de cruzime faţă de răniţi, prizonieri şi populaţia civilă. în epoca modernă 1. şi o.r. se îmbogăţesc cu noi principii, cum ar fi principiul necesităţii şi cel al umanitarismului. Potrivit primului, beligeranţii nu au dreptul să folosească forţa peste limitele necesare realizării scopului războiului care este numai obţinerea victoriei asupra inamicului şi nu completa lui nimicire. în conformitate cu principiul umanitarismului, beligeranţilor le este interzisă comiterea acelor acte de violenţă care nu sînt necesare pentru obţinerea victoriei. Asemenea reguli şi principii au fost, în ultimii 100 de ani, consacrate într-o serie de documente juridico-diplo-matice: Declaraţia de la St. Petersburg (1868) stabileşte anumite limite în utilizarea unor mijloace de luptă. Părţile semnatare se angajează să nu fo-losescă proiectile explozive (sau încărcate cu substanţe inflamabile, precum şi proiectile cîntărind mai puţin de 400 gr); Declaraţia Conferinţelor de la Haga (1899 şi 1909), care limitează beligeranţilor posibilitatea alegerii mijloacelor de vătămare a inamicului şi interzice utilizarea anumitor arme şi metode de luptă; Declaraţia de la Haga (1899) şi Convenţia de la Washington (1922), care interzic folosirea de gaze asfixiante, otrăvitoare şi a unor substanţe toxice asemănătoare; Protocolul de la Geneva (1925), care prohibeşte folosirea de gaze asfixiante, toxice şi a altor substanţe asemănătoare, precum şi armele bacteriologice. între cele două războaie mondiale au mai fost adoptate încă trei documente în acest sens: două la Geneva (1929), privind îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele din campanie şi alta referitoare la tratamentul prizonierilor de război, iar cel de-al treilea, Protocolul de la Londra (1936) cu privire la folosirea submarinelor împotriva navelor comerciale. După cel de-al doilea război mondial au mai fost adoptate următoarele patru Convenţii la Geneva (1949): Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate din campanie (I); Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate marine (II); Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor de război (III); Convenţia cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV); o convenţie şi un protocol la Haga (1954) cu privire la protecţia valorilor culturale în caz de conflict armat. Întrucît aceste convenţii nu pot cuprinde întreaga materie vizată, iar tehnica militară se dezvoltă rapid, dînd naştere la noi situaţii, în preambulul Convenţiilor de la Haga a fost introdusă o clauză, „clauza Martens“, după numele autorului ei, juristul rus F. Martens, în care se prevede că pînă la elaborarea unui corp mai complet al legilor războiului, înaltele părţi contractante declară că, în cazurile în care n-au fost prevăzute în reglementările adoptate de ele, locuitorii şi beligeranţii rămîn sub protecţia şi sub reglementarea principiilor dreptului ginţilor, aşa cum rezultă ele din obiceiurile stabilite de popoarele civilizate, din legile umanităţii şi din imperativele conştiinţei publice. într-o altă formulare această clauză a fost cuprinsă şi în Convenţiile de la Ge- leticia neva din 1949 (art. 63 din prima convenţie şi art. 158 din cea de-a IV-a). în condiţiile de după cel de-al doilea război mondial, cînd folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa au fost interzise prin Carta O.N.U., devenind unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan şi cînd, datorită revoluţiei ştiinţifice şi tehnice metodele şi mijloacele de război devin prin natura şi efectele lor din ce în ce mai crude şi mai distrugătoare, 1. şi o.r. au dobîndit noi dimensiuni şi valenţe: ele se află într-o strînsă interdependenţă cu normele şi principiile dreptului internaţional contemporan, cu regulile dreptului internaţional umanitar şi cu lupta pentru dezarmarea generală. Astfel, în prezent, I. şi o.r. au ca finalitate, ca şi dreptul internaţional contemporan, excluderea conflictelor din viaţa omenirii şi înfăptuirea dezarmării, în primul rînd a dezarmării nucleare, iar în cazul izbucnirii unui conflict armat, prevalenţa normelor şi principiilor cu caracter umanitar. în această idee, I. şi o.r. se află în prezent într-un proces de codificare, de dezvoltare şi reafirmare, astfel ca în final ele să constituie un instrument eficace de întărire a păcii şi securităţii* internaţionale. V. şi dreptul internaţional aplicabil în caz de conflict armat. legi şi obiceiuri aplicabile în caz de conflict armat v. reguli de drept internaţional aplicabil în conflictele armate. legitimă apărare, principiu juridic care postulează dreptul unui stat de a reacţiona imediat şi spontan cu forţele armate în cazul unei agresiuni. Este înscris în art. 51 din Carta O.N.U. în următoarea formulare: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul unui atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, pînă cînd Consiliul de Securitate nu va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale11. Acest drept se aplică pentru identitate de motive şi în cazul cînd statul împotriva căruia se execută atacul armat nu este membru al O.N.U. L.a., care este o acţiune licită şi necesară, înlătură răspunderea internaţională a statului care reacţionează cu forţa armată la o agresiune armată. V. şi autoapărare. legitimismul, curent juridic din perioada evului mediu ce considera ca nelegitime guvernele care înlăturaseră de la putere dinastiile şi rînduielile monarhice, refuzînd, totodată, să recunoască schimbările teritoriale sau de altă natură intervenite în perioada războaielor revoluţionare. Leticia, cazul os, diferend între Columbia şi Peru născut ca urmare a invadării, la 2 sept. 1932, a portului fluvial Leticia, capitala districtului columbian al Amazonului, de indivizi veniţi din Peni. Pentru soluţionarea incidentului, Peru a propus Columbiei să recurgă la o comisie de conciliere. Motivînd că este vorba de o problemă internă, Columbia a respins propunerea. Brazilia şi-a oferit bunele oficii, pe care Columbia le acceptă, însă cu o condiţie: teritoriul ocupat să-i fie retrocedat în maximum două săptămîni. Peru se opune, propu-nînd, în schimb, ca teritoriul, după ce va fi eliberat, să fie reţinut de Brazilia pînă ce o conferinţă LEX POSTERIOR 172 a statelor riverane Amazonului va hotărî cui să-i fie atribuit. La 26 ian. 1933 Columbia sesizează Consiliul Societăţii Naţiunilor, iar acesta adreseaza Perului o notă solicitîndu-i să se abţină de la orice act de ostilitate. Diferendului i s-a pus capăt în 1934 pe cale paşnică prin retragerea trupelor peruane. lex posterior derogat de legi priori, regulă de drept internaţional de origine lat. cu sensul „legea din urmă derogă de la cea anterioară“, care se aplică în cazul în care două tratate conţin dispoziţii incompatibile între ele. în dreptul internaţional se aplică în acest sens regula I.p.d.l.p. cînd două tratate apar ca fiind, în principiu, aplicabile într-o anumită situaţie, spre a se da curs prevederilor tratatului nou, afară numai dacă anumite prevederi din tratatul vechi, avînd o sferă de aplicare mai restrînsă, trebuie considerate ca menţinute în temeiul regulii lex specialis derogat legi generali. lex specialis derogat legi generali, regulă de drept internaţional de origine lat. cu sensul „legea specială derogă de la cea generală “, în baza căreia atunci cînd dispoziţia mai veche are un caracter special, iar dispoziţia nouă un caracter general, să se menţină aplicarea dispoziţiei vechi, concomitent cu aplicarea, în general, a dispoziţiei noi. libertatea aerului, teorie dominantă pînă la începutul secolului al XX-lea, privind regimul juridic al spaţiului aerian, potrivit căreia statele subiacente ar avea asupra spaţiului lor aerian drepturi strict necesare autoapărării. La baza acestei teorii stătea vechea concepţie din dreptul roman, care privea spaţiul aerian ca res communnis omnium (lucru care aparţine tuturor). Odată cu apariţia şi dezvoltarea navigaţiei aeriene, teoria I.a. îşi pierde din adepţii săi şi cedează locul principiului suveranităţii statelor asupra spaţiului aflat deasupra teritoriului lor. Acest principiu şi-a găsit consacrarea şi reglementarea în Convenţia de la Paris din 13 oct. 1919 (art. 1), Convenţia panamericană de la Havana din 28 febr. 1928 şi în Convenţia asupra aviaţiei civile internaţionale de la Chicago, din 7 dec. 1944 (art. 1). în acest ultim document, la care este parte şi România, se stipulează următoarele cinci libertăţi ale aerului: 1. Dreptul de survol, adică dreptul unei nave străine de a străbate spaţiul aerian al unui stal. lăiii să aterizeze; 2. Libertatea pentru o aeronavă străină de a ateriza, în scopuri necomerciale, pe teritoriul unui stat: 3. Dreptul de trafic, adică dreptul unei aeronave străine de a debarca pasageri şi mărfuri pe teritoriul unui stat, provenind din statul a cărui naţionalitate o are aeronava; 4. Dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri şi mărfuri dintr-un stat cu destinaţia statului a cărui naţionalitate o are aeronava; 5. Dreptul unei aeronave de a face transporturi între statul care acordă această libertate şi state terţe. Admiterea acestor libertăţi ale aerului nu înseamnă desfiinţarea sau negarea suveranităţii statului asupra spaţiului său aerian. Cu toate acestea, nu toate statele recunosc, în totalitatea lor, cele cinci libertăţi ale aerului. Întrucît spaţiul aerian face parte din teritoriul de stat, statul exerci-tîndu-şi suveranitatea deplină asupra lui, reglementarea juridică generală a acestei zone se găseşte în legislaţiile interne ale statelor. libertatea de a instala cabluri şi conducte petroliere, dreptul statelor, inclusiv al celor lipsite de litoral, ce decurge din principiul libertăţii mării de a instala asemenea obiective pe fundul mărilor şi oceanelor, dincolo de jurisdicţia lor naţională. Cablurile şi conductele submarine sînt proprietatea statului sau a statelor care le instalează, iar în exercitarea acestor libertăţi statul respectiv trebuie să aibă în vedere interesele celorlalte state în marea liberă. Statelor le revine obligaţia de a nu împiedica instalarea şi întreţinerea acestor cabluri şi conducte, după cum le este interzis să le înlăture sau să le cauzeze daune. Prin convenţia de la Paris (1884), statele contractante s-au obligat să incrimineze şi să pedepsească acţiunile de distrugere sau deteriorare a cablurilor telegrafice submarine şi au acordat navelor lor de război dreptul de a opri şi a inspecta navele comerciale bănuite a fi săvîrşit asemenea fapte. V. şi cabluri şi conducte petroliere. libertatea de comunicare a misiunii diplomatice, privilegiu al reprezentanţelor diplomatice şi al misiunilor permanente de pe lîngă organizaţiile internaţionale. Libertatea de comunicare dintre misiuni şi guvernele care le acreditează este deplină. Pentru asigurarea libertăţii de comunicare, corespondenţa diplomatică şi valiza diplomatică se bucură de inviolabilitate. Persoanele care transportă corespondenţa diplomatică, curierii diplomatici nu pot fi reţinuţi şi nici percheziţionaţi. Misiunile diplomatice pot folosi scrisori, telegrame sau radiograme cifrate. Instalarea posturilor de radioemisie la misiunile diplomatice presupune însă autorizaţia statului de reşedinţă. libertatea de navigaţie 1. Drept al statelor riverane şi neriverane ce decurge din principiul libertăţii mării, în virtutea căruia navele aflate în largul mării sînt supuse jurisdicţiei exclusive a statului sub al cărui pavilion navighează, avînd naţionalitatea statului care le-a autorizat sâ-i poarte pavilionul. L. de n. se exercită de către state în condiţii de egalitate şi de aceea navele unui stat nu au dreptul să oprească, să inspecteze ori sa aplice măsuri de constrîngere decît asupra navelor de naţionalitate proprie. Convenţiile internaţionale prevăd şi unele excepţii de la principiul I. de n. Acestea se referă la comerţul cu sclavi, pirateria, traficul ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope, difuzarea emisiunilor neautorizate de pe marea liberă. 2. Libertatea de navigaţie pe diferite fluvii internaţionale a fost proclamată pentru prima oară de burghezia în ascensiune şi a fost recunoscută într-o serie de acte internaţionale multilaterale încă din secolul al XlX-lea, dintre care: Tratatul de la Paris (1814) cu privire la navigaţia pe Rin; Actul final al Congresului de la Viena (1815), prin care s-a extins libertatea de navigaţie la o serie de fluvii europene; Tratatul de la Paris (1856) asupra navigaţiei pe Dunăre; Actul general de la Berlin (1885) cu privire la navigaţia pe fluviile Congo şi Niger. în secolul al XX-lea principiul a fost reafirmat in mai multe convenţii internaţionale ca: Tratatul de la Versailles (1919) cu privire la navigaţia pe Elba. Oder, Nieman, Dunăre; Convenţia Dunării (1921); Convenţia şi Statutul privind regimul căilor navigabile de interes internaţional, adoptate la Conferinţa de la Barcelona (1921); Convenţia cu privire m LIMBA TRATATULUI v la regimul navigaţiei pe Dunăre, încheiată la Bei-grad (1948) etc. Tot prin convenţii a fost consacrată libertatea de navigaţie pe fluviile Zair, Niger, Senegal, Rio Uruguay, Amazon şi altele. De precizat că 1. de n. pe fluvii a fost recunoscută numai pe cale convenţională, adică cu acordul expres al statelor riverane, întrucît în acest caz navigaţia se realizează prin teritorii naţionale, supuse jurisdicţiei statelor riverane. Raţiunea 1. de n. fluvială constă în servirea unor interese paşnice, legate de necesitatea şi obligativitatea cooperării internaţionale. De aceea I. de n. pe fluvii internaţionale se referă numai la navele comerciale, nu şi la cele de război. Exercitarea acestei libertăţi în condiţiile respectării principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, îndeosebi a principiilor suveranităţii, integrităţii teritoriale şi egalităţii în drepturi a statelor suverane, nu privează statul riveran de suveranitatea sa asupra domeniului fluvial ce constituie o parte integrantă a teritoriului său de stat. Liga Naţiunilor v. Societatea Naţiunilor. Liga Statelor Arabe, organizaţie interguvemamen-tală cu caracter regional înfiinţată la 22 mart. 1945 în baza art. 52—54 din Carta O.N.U. cu scopul de a favoriza dezvoltarea relaţiilor şi a cooperării dintre statele arabe membre, pe plan politic, economic, militar, social, cultural etc. şi a reglementa eventualele diferende dintre ele, de a promova conlucrarea pe planul vieţii internaţionale în lupta împotriva imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului, pentru alcătuirea unei lumi a păcii şi securităţii. L.S.A. transpune în viaţă aceste obiective printr-o serie de mijloace: adoptarea de rezoluţii, prin convocarea de congrese, conferinţe, colocvii, seminarii etc., prin crearea de organe specializate şi încheierea de convenţii cu caracter tehnic. La crearea sa, Liga cuprindea, potrivit Statutului, trei categorii de organe: Consiliul, format din reprezentanţii tuturor statelor membre; Comisiile permanente, pentru fiecare din domeniile de cooperare prevăzute de Pactul Ligii, şi Secretariatul General, format dintr-un secretar general, mai mulţi secretari adjuncţi şi un număr de funcţionari numiţi de secretarul general al Ligii cu aprobarea Consiliului. Evenimentele desfăşurate în regiunea de care se ocupă Liga au determinat o multiplicare şi diversificare a organelor sale. Astfel, în 1964 a fost instituită Conferinţa regilor şi şefilor de state arabi, ca organ suprem, care se reuneşte anual în sesiune ordinară şi la cererea de 2/3 a membrilor Ligii, în sesiune extraordinară. Ca organ de execuţie a fost creat Comitetul de control, cuprinzînd reprezentanţii personali ai regilor *i şefilor de stat. întrunit la nivel dc prim-mini.ştri sau adjuncţi :u acestora, acest comitet se transformă în superco-mitet şi are puteri de decizie. în 1946 a fost creată comisia politică, compusă din miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre, subordonată Consiliului Ligii. în 1950 a fost adoptat Tratatul de apărare comună şi cooperare economică care prevede crearea următoarelor organe: Consiliul economic format din miniştrii economiei statelor membre sau reprezentanţii acestora; Consiliul comun al apărării; Comitetul militar permanent; organismul militar consultativ şi secretariatul militar permanent. Sediul L.S.A. a fost la Cairo, iar din 1979 s-a mutat la Tunis. limba de lucru, limba diplomatică în care se poartă discuţiile în cadrul unei conferinţe internaţionale. V. şi limba diplomatică. limba diplomatică, limba în care se fac comunicările şi se poartă convorbiri în practica diplomatică. Limba diplomatică poate fi limbă oficială sau limbă de lucru. în evul mediu, în Europa de apus, limba diplomatică obligatorie era limba latină; cu trecerea timpului, a fost înlocuită cu limba franceză, devenită de la jumătatea sec. al XVIII-lea, limbă diplomatică unanim recunoscută. La Congresul de la Viena (1815) şi la Congresul de la Paris (1856), în întreaga activitate diplomatică s-a folosit limba franceză. în sec. al XX-lea, alături de limba franceză a început să fie folosită, ca l.d. şi limba engleză, apoi şi limbile spaniolă şi rusă. La Conferinţa de pace de la Paris (1946) au fost folosite ca l.d., engleza, franceza şi rusa. în toate organele O.N.U., în afară de Curtea Internaţională de Justiţie, sînt recunoscute ca l.d.: engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba. Egalitatea suverană a statelor impune în prezent ca, în cadrul discuţiilor, negocierilor sau comunicărilor, limba folosită de oricare dintre părţi să fie considerată l.d. Fiecare diplomat are dreptul de a se exprima în limba ţârii sale, fiind obligat, dacă această limbă nu este limba oficială sau de lucru, să asigure traducerea. Notele diplomatice se pot redacta în limba naţională, dar pentru considerente de curtoazie, se alătură traducerea lor neoficială. Aplicarea acestui principiu nu este posibilă în cazul unor conferinţe internaţionale ţinute cu participarea unui mare număr de state. In astfel de ocazii se stabilesc anumite limbi de lucru şi limbi oficiale. în prezent, nu există o limbă unanim admisă pentru purtarea contactelor diplomatice oficiale şi pentru redactarea tratatelor internaţionale. V. şi limba de lucru. limba tratatului, termen pentru a desemna limba în care se redactează textul unui tratat internaţional. Dreptul internaţional nu conţine norme obligatorii cu privire la limba de redactare a tratatului. El poate fi încheiat în orice limbă acceptată de părţile contractante. Tratatele bilaterale se redactează, de regulă, în două versiuni, conform limbilor naţionale ale părţilor contractante. Uneori, însă, părţile, de comun acord, pot stabili ca ele sâ fie redactate într-o altă limbă. Tratatele internaţionale multilaterale se redactează în una sau mai multe limbi de mare circulaţie. Tratatele multilaterale de interes general se redactează, de obicei, în toate cele şase limbi oficiale folosite la O.N.U.: chineză, engleză, franceză, rusă, spaniolă şi arabă. Cînd un tratat este redactat în mai multe limbi, el prevede ce text şi ce limbă vor fi considerate autentice. Dacă o asemenea prevedere lipseşte sînt considerate ca autentice textele redactate în limba părţilor contractante, în special în cazul tratatelor bilaterale. Cînd tratatul este redactat într-o singură limbă, alta decît aceea a statelor participante, textul în această limbă este socotit ca fiind cel autentic. Tratatele încheiate în evul mediu, între statele europene occidentale, erau redactate în limba latină, considerată limbă diplomatică oficială (de ex.: Tratatele de la Westfalia din 1648). La sfirşitul sec. al XVII-lea, locul limbii latine a fost luat de limba franceză, recunoscută ca limbă a diplomaţiei pînâ UNIE DE BAZĂ 174 în sec. al XX-lea (de ex.: lucrările Congreselor de la Viena, din 1815 şi de la Paris, din 1856). La începutul sec. al XX-lea, limba engleză a fost recunoscută ca limbă internaţională, alături de limba franceză (de ex.: Tratatul de la Versailles a fost redactat în limbile franceză şi engleză). V. şi tratat internaţional. linie de bază, linie normală sau închipuită de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. L. de b. normală este linia refluxului de-a lungul coastei aşa cum este indicată pe hărţile marine la scară mare, recunoscute oficial de statul riveran. Dacă linia coastei maritime a unui stat prezintă crestături şi sinuozităţi adînci sau dacă există grupuri de insule de-a lungul coastei şi în imediata apropiere a acesteia, 1. de b. poate fi considerată aceea formată din mai multe linii drepte ce unesc între ele puncte apropiate de pe coastă sau de pe ţărmurile insulelor respective. Traseul 1. de b. nu trebuie să se depărteze în mod apreciabil de direcţia generală a coastei. linie de demarcaţie (în dreptul internaţional) 1. Traseul de teren al frontierei între două state, marcat prin borne, repere sau anumite semne, pe uscat şi pe apă. 2. (în caz de conflict armat) Linie care separă forţele beligerante în momentul cînd au acceptat încetarea ostilităţilor. De ex. în Convenţia de la Geneva din 1954 privitoare la încetarea operaţiunilor miliare în peninsula Indochineză 1. de d. dintre R.D. Vietnam şi Vietnamul de Sud a fost stabilită paralela 17°. De asemenea, în Convenţia de armistiţiu general între Egipt şi Israel a fost stabilită, conform rezoluţiilor Consiliului de Securitate din 4 şi 16 nov. 1948 I. de d. a armistiţiului. în această ipoteză, ea nu are semnificaţia unei frontiere politice sau teritoriale şi nu aduce prejudicii drepturilor teritoriale ale părţilor, ur-mînd ca acestea să fie valorificate cu ocazia reglementării definitive a raporturilor dintre părţile beligerante. 3. în tratate mai vechi, termenul era utilizat pentru a delimita zonele de influenţă dintre două state. De ex. în preambulul Aranjamentului din 1891 dintre Franţa şi Anglia se prevedea „...stabilirea 1. de d. a zonelor de influenţă respective ale celor două puteri în regiunea care se întinde la Vest şi la Sud de Nigerul Superior". V. şi demarcare. linie de frontieră, linie care delimitează teritoriul unui stat. Delimitarea 1. de f. se face, de regulă, prin tratate de pace sau prin tratate speciale care au ca obiect modificări teritoriale. L. de f. se trasează în funcţie de particularităţile terenului. în cazul frontierelor terestre, care trec prin lanţuri de munţi, I. de f. urmează, de regulă, linia crestelor. Frontierele care trec prin păduri, stepe, mlaştini sînt determinate cu ajutorul coordonatelor geografice printr-un sistem combinat — coordonate geografice şi forme de relief. Pentru frontierele fluviale, în practica internaţională s-au folosit două sisteme: sistemul liniei mediane, adică mijlocul geometric al fluviului, după care suprafaţa apei este împărţită în două părţi egale şi sistemul talvegului (mediana şenalului). După acest sistem, linia de frontieră se determină în funcţie de cea mai mare adîncime a apei (acest ultim sistem a fost utilizat si în practica statelor socialiste). în cazul unui flu- viu cu două talveguri, I. de f. se stabileşte pe cel cu adîncimea cea mai mare, iar în cazul în care ambele talveguri au aceeaşi adîncime, pe linia mediană a fluviului. Criteriul medienal se aplică şi în cazul apelor stătătoare — lacuri, mări închise, strîmtori etc. în cazul în care un fluviu este traversat de un pod (podul prieteniei româno-bulgare care leagă Giurgiu şi Ruse) 1. de f. este stabilită la jumătatea distanţei dintre capetele podului. în cazul frontierelor maritime, fiecare stat are libertatea de a-şi fixa I. de f. la 3 sau 12 mile marine, înce-pînd de la linia celui mai mare reflux de-a lungul coastei, iar în cazul frontierelor aeriene, I. de f. marchează limita inferioară a spaţiului cosmic, determinarea în fapt a acestora nefiind precizată pînă în prezent. lista de contrabandă, în dreptul războiului, tabel întocmit de un stat sau conţinut într-un document internaţional în care sînt enunţate obiectele şi imaterialele considerate de acel stat drept contrabandă de război (fie absolută, fie condiţională). L. de c. se notifică tuturor statelor neutre. V. şi contrabandă de război. lista liberă, în dreptul războiului, tabel întocmit de un stat care cuprinde o enumerare a obiectelor şi materialelor care nu sînt considerate de acesta drept contrabandă de război. V. şi contrabandă de război. litigiu internaţional, termen provenit din limba lat. (litigium), care desemnează contestaţia supusă spre soluţionare unei instanţe internaţionale — arbitrale sau judiciare — asupra unei probleme de fond sau de procedură, referitoare la neînţelegerile intervenite între state ivite în cursul aplicării tratatelor internaţionale sau cu alt prilej. litispendenţa (în dreptul internaţional), termen de procedură desemnînd situaţia cînd diferendul adus în faţa unei instanţe arbitrale sau judiciare competente este în acelaşi timp înaintat sau în curs de soluţionare în faţa altei instanţe, de asemenea, competente. Prin extensiune, termenul poate fi aplicat situaţiei cînd un diferend internaţional este adus sau susceptibil de a fi adus: a) înaintea unei comisii internaţionale de conciliere, unui tribunal arbitrai sau C.I.J.; b) înaintea unei comisii de conciliere sau C.l.J., sau unui tribunal arbitrai. localităţi neapărate, suprafeţe locuite care se găsesc în apropierea sau în interiorul unei zone unde forţele armate sînt în contact şi care sînt deschise ocupaţiei de către partea adversă. L.n. pot fi declarate ca atare de către autorităţile competente ale unei părţi în conflict sau prin acord între beligeranţi, şi ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: toţi combatanţii, precum şi armele şi materialul militar mobil vor trebui să fie evacuaţi; nu trebuie să se facă uz ostil de stabilimentele sau aşezămintele militare fixe; nici o activitate în sprijinul operaţiilor militare nu trebuie să fie întreprinsă. L.n. se bucură de protecţie, atacarea lor, prin indiferent ce mijloc, fiind interzisă. O localitate îşi pierde statutul de l.n. cînd nu mai îndeplineşte condiţiile sus-menţionate sau pe cele prevăzute în acordul între beligeranţi. localuri ale misiunii diplomatice, expresie care desemnează clădirile sau părţile din clădiri şi din te- 175 LUPTĂTORI FĂRĂ UNIFORMĂ renul aferent care, indiferent de proprietar, sînt folosite în scopurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune. Statul acreditar are îndatorirea de a înlesni achiziţionarea pe teritoriul său, de către statul acreditant, a localurilor necesare misiunii sale, sau să-i procure localuri în alt fel, precum şi de a obţine locuinţe pentru membrii misiunii. L.m.d. sînt inviolabile. Autorităţilor statului acreditar nu le este permis să pătrundă în ele decît cu consimţămîntul şefului misiunii. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile adecvate pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia. L.m.d., mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii. localuri consulare, expresie care desemnează clădirile sau părţile de clădiri şi terenul aferent care, indiferent în a cărui proprietate se află, sînt folosite exclusiv pentru postul consular. Statul de reşedinţă are îndatorirea de a facilita dobîndirea pe teritoriul său, în cadrul legilor şi regulamentelor sale, de către statul trimiţător, a localurilor necesare postului consular sau să-l ajute să le dobîndească în alt mod, precum şi obţinerea de locuinţe pentru membrii postului. L.c. se bucură de inviolabilitate. Autorităţile statului de reşedinţă nu pot pătrunde în partea l.c. pe care postul consular o foloseşte exclusiv pentru nevoile muncii sale, decît cu con-simţămîntul şefului postului consular sau al şefului misiunii diplomatice. L.c., împreună cu mobilierul lor şi bunurile postului consular, ca şi mijloacele sale de transport nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziţii în scopuri de apărare naţională sau de utilitate publică. locus regit actum, expresie lat. însemnînd că legislaţia locului unde este încheiat un act juridic îi reglementează condiţiile de formă şi efectele. Făcînd parte din jus dipositivum, părţile pot deroga de la această regulă şi să stabilească aplicabilitatea legislaţiei altei ţări, fie condiţiile de formă ale actului în cauză, fie efectele sale juridice. Regula l.r.a. este consacrată, cu anumite excepţii, şi de dreptul internaţional privat român. Astfel, contractele de export şi import încheiate de organizaţiile socialiste româneşti care desfăşoară activitate de comerţ exterior trebuie întocmite, sub sancţiunea nulităţii, în formă scrisă, chiar şi în cazul cînd actul a fost încheiat într-o ţară a cărei legislaţie admite încheierea verbală a înţelegerii în cauză. Regula locus regit formam actus restrînge aplicabilitatea regulii l.r.a. numai la problemele formei încheierii actului, lăsînd nerezolvată problema legii care urmează a guverna efectele juridice ale actului. Lotus, cazuist, diferend între Franţa şi Turcia în legătură cu abordajul dintre nava franceză Lotus cu vasul turc, de transport de cărbuni, Boz-Kourt, la 2 aug. 1926 în apropiere de Cap Mytilene, în marea liberă. Boz-Kourt s-a scufundat şi 8 resorti-sanţi turci au murit cu acest prilej. în ziua următoare, L. a ancorat la Istanbul, unde autorităţile turceşti l-au condamnat pe căpitanul vasului turc, Hassan Bey şi pe ofiţerul francez de cart, Demons, la pedepse privative de libertate şi la amenzi rela- tiv reduse, prin sentinţa din 15 sept. 1926. âuver-nul francez a apreciat că instanţele turceşti nu erau competente să-l judece pe Demons, întrucît ciocnirea avusese loc în (narea liberă — lucru necontestat — şi ca atare membrii echipajului unui vas purtînd pavilion francez nu ar putea fi traşi la răspundere decît în faţa tribunalelor statului pavilionului, adică a instanţelor franceze. Compromisul franco-turc din 12 aug. 1926 a dus la introducerea unei instanţe la C.P.J.I. în ziua de 4 ian. 1927. C.P.J.I., prin sentinţa din 7 sept. 1927, a decis că Turcia nu nesocotise principiile dreptului internaţional, întrucît dacă este adevărat că delictele sâvîrşite pe bordul unui vas în marea liberă sînt justiţiabile de legile şi instanţele judecătoreşti ale statului pavilionului, nu este mai puţin adevărat că un stat suveran poate judeca în faţa propriilor sale instanţe delicte sâvîrşite pe teritoriul altui stat — în speţâ vasul străin în marea liberă — împotriva unor cetăţeni ai săi. (Hotărîrea dată de şase judecători „pentru“ şi şase „contra*4, preşedintele Max Huber decizînd prin votul său afirmativ, potrivit regulamentului de procedură a C.P.J.I.) Cazul L. a dus la iniţierea mai multor acţiuni de codificare a dreptului internaţional maritim cu privire la chestiunea de a se şti cum se poate reglementa cel mai bine concurenţa de jurisdicţii între statul pavilionului şi statul victimei delictului. Louisiana, cazul/v. în mart. 1915 mai multe firme americane au trimis pe vase neutre nutreţ spre porturi suedeze. Conosamentele indicau numele unor negustori suedezi, dar au fost trimise de încărcătorii americani direct pe numele unei firme daneze din Copenhaga. Patru din aceste vase, printre care şi Louisiana, au fost oprite şi duse în porturi engleze, unde nutreţul a fost declarat capturat, ca fiind contrabandă relativă. Instanţele engleze de priză maritimă au decis că era vorba de contrabandă relativă destinată, după toate circumstanţele concrete, Germaniei (sentinţa din prima instanţă la 9 iun. 1916 şi a instanţei superioare — Judicial Committee al lui Privy Council din 1 febr. 1918). Instanţele engleze au hotărît — şi au creat 0 jurisprudenţă care s-a menţinut — că o contrabandă relativă este susceptibilă de captură deşi pe bordul unui vas neutru, dacă marfa este trimisă „la ordin", sau dacă hîrtiile de bord nu arată cine este consignatarul mărfii sau arată că acesta se află pe teritoriul aparţinînd unui inamic sau ocupat de acesta. în practică s-a instaurat uzul navi-cert-ului, adică al unui certificat emis de reprezentantul beligerantului în statul neutru exportator, arătînd câ este vorba realmente de o marfă neutră, adică redestinată inamicului sau cuiva rezident pe teritoriul inamic sau ocupat de inamic. V. şi contrabandă de război; navicert luptători fără uniformă, combatanţi voluntari constituiţi în detaşamente cvasimilitare organizate, care acţionează, în timp de război, în spatele frontului inamic sau pe un teritoriu ocupat de inamic. Ei nu fac parte din rîndurile armatei regulate, însă au statut de combatanţi, aplicîndu-li-se legile şi obiceiurile războiului dacă respectă prevederile art. 1 din Regulamentul de la Haga aplicabil miliţiilor şi corpurilor de voluntari. Noţiunea l.f.u. cuprinde mai multe categorii de luptători: partizanii sau LUPTĂTORI FArA uniforma 176 luptătorii de guerilă, luptătorii din mişcările de eliberare naţională ş.a. Cunoaşterea regulilor referitoare la activitatea acestora, l.f.u., prezintă o importanţă deosebită, dat fiind că reprezintă astăzi cele mai caracteristice tipuri de combatanţi în războaiele susţinute de unele popoare pentru eliberarea naţională. Mişcarea de partizani ca formă a luptei împotriva asupritorilor maselor populare de către regimurile corupte dictatoriale (exemplu detaşamentele de partizani cubaneze împotriva regimului dictatorial al lui Batista) sau teritoriului ocupat de forţele armate ale unui alt stat sau grup de state, face parte din categoria războaielor juste. Pe teritoriul României sorgintea ei o găsim în rezistenţa populaţiei băştinaşe din Dacia, continuînd pe filiera haiducilor, îmbrăcînd forme superioare (partizani) de luptă în spatele liniei frontului, în primul şi cel de-al doilea război mondial. Această formă de luptă a fost cunoscută aproape în toate ţările, intensificîndu-se mai ales începînd cu sec. al XlX-lea. între anii 1804—1814, este cunoscut aşa-numitul „război mic“ sau „guerilla“, purtat de partizanii spanioli împotriva trupelor napoleo- niene. In campania din Rusia (1812) armatele franceze au întîmpinat, în spatele frontului, rezistenţa puternică a detaşamentelor de partizani. în cel de-al doilea război mondial, mişcarea de partizani a cunoscut cea mai largă dezvoltare, detaşamentele de partizani transformîndu-se în unele ţâri ca Iugoslavia, Albania, U.R.S.S. etc. în armate regulate, instaurîndu-şi puterea şi administraţia în spaţii vaste din teritoriile ocupate de inamic. L.f.u., trebuie să poarte armele pe faţă, să poarte semne distinctive şi vizibile de la distanţă, să aibă în fruntea lor un comandant pentru a putea fi trataţi ca prizonieri de război în cazul căderii lor în captivitate. Cu toate aceste reglementări. Marele Stat-Major german, în timpul celui de-al doilea război mondial, a emis ordonanţe prin care nu recunoştea ca licită mişcarea de partizani din ţările ocupate, pre-vâzînd pedeapsa cu moartea pentru orice persoană care, fără a face parte din forţele armate inamice, se deda la acte de ostilitate împotriva armatei germane de ocupaţie. Pe această bază, contrară legilor şi obiceiurilor războiului, au fost executaţi zeci de mii de partizani. M Maas, căzuta, diferend între Belgia şi Olanda, născut din interpretarea Tratatului din 12 mai 1863 cu privire la folosirea apelor rîului Maas, pentru alimentarea canalelor de navigaţie şi de irigaţie, ale cărei prevederi odată cu progresul tehnologic, au devenit insuficiente. La 1 aug. 1936, Olanda a cerut C.P.J.I. să declare inadmisibilă din punct vedere al dreptului internaţional anumite lucrări,de canalizare şi irigaţie începute de Belgia, la care aceasta a făcut la 28 ian. 1937 o cerere re-convenţionalâ simetric opusă celor susţinute prin acţiunea Olandei. C.P.J.I. prin hotărîrea din 28 iun.% 1937 a respins ambele cereri, întemeindu-se nu pe principiile generale ale dreptului internaţional (drept de vecinătate), ci strict numai pe prevederile tratatului din 1863. Hotărîrea caută să aplice ideea egalităţii în drepturi a statelor contractante, a reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante, cerinţele echităţii. majoritate, în practica diplomatică, numărul de voturi necesar, potrivit regulilor de procedură ale unei organizaţii internaţionale sau ale unei reuniuni diplomatice internaţionale, pentru adoptarea unei hotărîri într-un colectiv de lucru al unei organizaţii sau conferinţe internaţionale (adunare generală sau plenară, comitet, comisie, subcomisie, consiliu ş.a.m.d.). Aceste reguli pot face parte din actele constitutive ale organizaţiei internaţionale în cauză sau să fie adoptate în mod special. Sînt practicate următoarele sisteme de m.: 1) M. absolută, numărul voturilor fiind raportat la totalul membrilor forului; uneori — de ex. în cadrul O.N.U. — calculul se face pe baza majorităţii celor prezenţi şi votanţi, cei ce se abţin neintrînd în calcul; 2) M. relativă, constituită din cel mai mare număr de voturi exprimat în acelaşi sens; acest sistem permite să se ajungă la o hotârîre chiar dacă propunerea votată nu întruneşte majoritatea absolută a membrilor prezenţi şi votanţi; 3) M. simplă, hotărîrea considerîndu-se adoptată dacă a întrunit votul „pentru44 al majorităţii voturilor exprimate şi luate în consideraţie la calculul majorităţii absolute sau relative; 4) M. calificată, o m. mai mare decît cea simplă. M. calificată trebuie să fie prevăzută în mod expres în regulile de procedură aplicabile votării. Astfel, art. 18, pct.2 din Carta O.N.U. dispune câ hotărîrile Adunării Generale se vor lua cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi în probleme importante, printre care nominalizează problemele bugetare, admiterea de noi membri, excluderea unui membru, anumite alegeri etc. Consiliul de Securitate al O.N.U. îşi adoptă rezoluţiile în probleme procedurale cu majoritatea de 9 voturi (din totalul de 15 membri), iar în problemele neprocedurale — de fond, „politice44 — din cele 9 voturi trebuie să facă parte voturile celor cinci membri permanenţi (art.27 din Cartă). V. şi vot. mala fides, expresie lat. care înseamnă „rea-cre-dinţă“. Dat fiind că statele sînt obligate ca în relaţiile lor reciproce să se comporte cu bună-credinţâ — de exemplu, în aplicarea acestei obligaţii — în articolul 2 punctul 2 al Cartei O.N.U. se prevede câ „Toţi membrii Organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie sâ-şi îndeplinească cu bună-credinţâ obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte44 — actele de rea-credinţâ ale statelor constituie delicte ale acestora şi atrag răspunderea celor vinovaţi faţă de cei vătămaţi. mandat internaţional, formă de dependenţă în relaţiile internaţionale, aplicată de puterile învingătoare din primul război mondial, coloniilor şi teritoriilor care au aparţinut ţărilor învinse şi instituită prin intermediul Societăţii Naţiunilor. Pactul Societăţii Naţiunilor, prin art. 22, a stabilit următoarele principii pentru m.i.: a) mandatul se aplică teritoriilor care, după primul război mondial, au încetat să mai fie sub autoritatea statelor ce le-au guvernat; b) Societatea Naţiunilor trebuie să asigure bunăstarea şi dezvoltarea acestor popoare; c) puterile mandatare sînt responsabile de activitatea lor faţă de Societate; d) conţinutul mandatului diferă după gradul de dezvoltare a populaţiei respective. Teritoriile puse sub m.i. au fost împărţite în trei categorii: mandatele tip A (Siria şi Liban, mandat fancez; Palestina, Irak şi Transiordania, mandat englez); mandat de tip B (Camerun şi Togo, mandat francez şi englez; Tanganica, mandat englez; Ruanda-Burundi, mandat belgian); mandate de tip C (insula Nauru, Marea Britanie; Africa de Sud-Vest, Uniunea Sud-Africană; Noua Guinee şi fostele colonii germane la sudul ecuatorului, Australia; Insula Samoa, Noua Zeelandă şi Insulele Mariane, Marshall şi Caroline, Japonia). Mandatele de tip B şi C nu făceau nici o referire formală la independenţă; teritoriile sub mandatele de tip B erau puse sub administrarea statului man- MANIFEST 178 datar; teritoriile sub mandatele de tip C erau integrate în teritoriul statului mandatar. Statele mandatare erau stâpîni deplini în aceste teritorii, iar controlul exercitat de Liga Naţiunilor asupra lor era pur formal. Pînă la sfirşitul celui de-al doilea război mondial, ca urmare a luptei de eliberare naţională, teritoriile care făceau parte din categoria mandatelor de tip A şi-au cucerit independenţa; celelalte teritorii au fost incluse sub regimul tutelei internaţionale, organizate dc O.N.U. Teritoriile încadrate în categoria mandatelor de tip B şi-au obţinut independenţa în decursul celor două decenii care au urmat celui de-al doilea război mondial. V. şi Carta O.N.U.; Organizaţia Naţiunilor Unite; Tutela internaţională. manifest 1. Document diplomatic, redactat pe un ton înflăcărat, energic, adresat de şeful statului, şeful guvernului sau ministrul afacerilor externe, unui stat cu care este în conflict ori opiniei publice mondiale prin care îşi expun poziţia în legătură cu anumite evenimente sau măsuri adoptate. 2. Document care atestă starea generală a încărcăturii unui vas. Marea Baltică (regimul juridic), mare continentală în N. Europei, ce comunică cu Marea Nordului şi scaldă coastele următoarelor state: U.R.S.S., Finlanda, Polonia, R.D. Germană, R.F. Germania, Suedia şi Danemarca. Pînă la jumătatea sec. 17 Danemarca avea dreptul, exclusiv, de a îngădui sau nu accesul navelor străine în M.B., percepînd taxe speciale de navigaţie. Prin Convenţia încheiată între Rusia şi Suedia (1759), la care a aderat şi Danemarca (1760), M.B. a fost declarată mare închisă. Vasele comerciale ale acestor ţări aveau libertate deplină de navigaţie. Convenţia încheiată la Copenhaga (1857) a desfiinţat taxele de navigaţie pentru trecerea prin strîmtori (Skagerrak şi Kattegat), fiind declarate libere pentru navigaţia internaţională, atît a navelor comerciale, cît şi a navelor de război. în timpul primului război mondial, Danemarca a amplasat baraje de mine în strîmtori şi a interzis accesul navelor în M.B. Tratatul de la Versailles (1919) a confirmat principiul libertăţii de navigaţie în M.B. Conferinţa de la Londra (1973) cu privire la poluarea apelor mărilor şi oceanelor a adoptat două documente cu privire la preîntîmpinarea poluării apelor mărilor şi oceanelor: „Convenţia pentru prevenirea poluării apelor de către nave14 şi „Protocolul privind intervenţia în marea liberă în caz de poluare11. Conferinţa a hotărît interzicerea deversării de substanţe toxice de pe nave în cinci zone maritime, şi anume: Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Roşie şi Golful Persic. Toate aceste cinci mări au fost declarate zone speciale, în care navele nu au dreptul să deverseze hidrocarburi sau alte substanţe dăunătoare mediului marin şi ţărmurilor statelor riverane. Un alt tratat special este „Convenţia privind protecţia apelor Mării Baltice" (1974). Principala ei prevedere se referă la obligaţia părţilor contractante de a controla şi reduce poluarea apelor acestei mări. V. şi Convenţia pentru protecţia mediului marin în zona Mării Baltice (1974). Marea Neagră (regimul juridic), mare cu regim special stabilit prin tratate internaţionale, mărginită cu ţărmurile României, U.R.S.S., Turciei şi Bulgariei; comunică cu Marea Egee prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele. A fost recunoscută ca mare închisă prin Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (1774). Convenţia de la Montreux (1936), la care România este parte, a stabilit un regim special de navigaţie pentru M.N.: libertatea de navigaţie comercială în favoarea tuturor pavilioanelor; vasele de război ale puterilor riverane pot staţiona în M.N. atît în timp de pace, cît şi în timp de război; pentru celelalte puteri, acest drept este limitat la 30 000 de tone, greutate care poate fi majorată, în anumite condiţii, pînă la cel mult 45 000 de tone; nici o putere neriverană nu poate menţine în M.N. vase de război de un tonaj mai mare de două treimi din tonajul mai sus indicat. Vasele de război ale unei puteri neriverane nu pot staţiona mai mult de 21 de zile în M.N. Dacă Turcia este parte beligerantă, trecerea vaselor de război prin strîmtori, din sau spre M.N., este lăsată la discreţia guvernului turc. Statele riverane la M.N. au încheiat unele tratate internaţionale, care reglementează colaborarea dintre ele în domeniul bogăţiilor naturale ale acestei mări. M.N. a fost declarată de Convenţia LM.C.O. (1973), referitoare la combaterea poluării mediului marin, drept mare cu regim special. V. şi Convenţia între guvernele României, Bulgariei şi U.R.S.S. privind pescuitul în Marea Neagră (1958); strîmtorile Mării Negre. mare cu regim special (închisă), golf, bazin sau o mare înconjurată de ţărmuri care aparţin unuia sau cîtorva state, comunicînd cu restul mărilor printr-o strîmtoare sau canal (de ex.: Marea Neagră şi Marea Baltică), sau care nu comunică (de ex.: Marea Caspică). Mările închise care nu comunică cu alte mări se află în folosinţa statelor riverane; lor li se aplică regimul apelor de frontieră reglementat prin convenţii încheiate între statele riverane. Cele care au comunicaţii cu alte mări sînt libere pentru navigaţia comercială; regimul lor este influenţat de acela al strîmtorii sau canalului prin care se face această comunicare. în cazul mărilor închise se admite, în general, libertatea de navigaţie pentru navele comerciale ale tuturor statelor şi se aplică anumite restricţii pentru navigaţia navelor militare ale statelor neriverane. La a IlI-a Conferinţa O.N.U. asupra dreptului mării s-a evidenţiat necesitatea dezvoltării cooperării statelor riverane, în ce priveşte explorarea şi conservarea resurselor biologice, apărarea mediului marin, cercetarea ştiinţifică, cît şi a acestor ţări cu alte state, pe baza unor înţelegeri, pentru efectuarea de activităţi şi programe concrete, prin aplicarea, la condiţiile specifice mărilor respective, a regulilor generale ce vor fi stipulate în viitoarea convenţie. mare deschisă v. mare liberă. mare interioară, un bazin sau o mare înconjurată complet de teritoriul terestru al unui stat, sau al cărui ţărm şi ieşire spre altă apă este cuprinsă în teritoriul unui singur stat (de ex.: Marea Arai, Marea de Azov, Marea Albă). Conform reglementărilor existente, explorarea şi exploatarea bogăţiilor biologice şi minerale, cercetarea ştiinţifică, navigaţia etc. se organizează de către statul pe al cărui teritoriu se aflâ m.i. 179 \l W ROMM ATIS. ( ON< KSIIINI mare liberă, parte a mărilor şi oceanelor care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare maritime şi se află în folosinţa tuturor statelor, nefi-ind supusă suveranităţii lor. Regimul juridic al m.i. este guvernat de principiul libertăţii mării pentru navele comerciale şi militare ale tuturor statelor, in timp de pace şi de război. A fost formulat de Hugo Grotius în lucrarea Mare liberum (1609), consacrat ca principiu de drept internaţional în sec. al XVIII-lea, menţionat în Convenţia de la Barcelona (1921), afirmat în Carta Atlanticului (1941) şi în Convenţia de la Geneva (1958) privind marea liberă. Principalele drepturi ale statelor, de-curgînd din principiul libertăţii mării, enumerate de Convenţia de la Geneva, sînt: a) libertatea de navigaţie; b) libertatea pescuitului; c) libertatea de a instala cabluri şi conducte petroliere submarine; d) libertatea de survol pentru aeronavele tuturor statelor în spaţiul aerian de deasupra mării libere. Aceste libertăţi sînt stipulate şi în beneficiul statelor lipsite de litoral. în acest sens, Tratatul de la Versailles (1919), Convenţia de la Barcelona (1921) şi Avizul consultativ al C.l.J. (1949) precizează că fiecare stat posedă drepturile şi obligaţiile internaţionale, în totalitatea lor. Principalele probleme pe care le ridică libertatea de navigaţie se referă la statutul juridic al navelor în largul mării şi asigurarea securităţii navigaţiei. Regula care guvernează această materie postulează câ navele aflate în largul mării sînt supuse exclusiv puterii statului al cărui pavilion îl arborează. în acest sens, Convenţia de la Geneva face următoarea precizare: „navele navighează sub pavilionul unui singur stat şi sînt supuse jurisdicţiei exclusive a acestuia în marea liberă, în afara cazurilor excepţionale prevăzute în mod expres de tratatele internaţionale sau prin prezentele articole". De asemenea, Convenţia precizează că navele militare ale statelor se bucură în marea liberă de imunitatea completă de jurisdicţie faţă de orice stat străin. în virtutea Convenţiei, navele comerciale proprietate de stat s-ar bucura de o imunitate completă de jurisdicţie faţă de celelalte state numai în cazul cînd sînt afectate serviciului guvernamental necomercial. Această formulare este în contradicţie cu principiul egalităţii în drepturi a tuturor statelor. Cu ocazia ratificării, R.S. România a făcut următoarea rezervă la ea: „principiul de drept internaţional după care o navă este supusă în marea liberă numai jurisdicţiei statului sub al cărui pavilion navighează se aplică la toate navele de stat, indiferent de scopul pentru care sînt folosite". Pavilionul navei indică naţionalitatea ei. Fiecare navă are dreptul la un singur pavilion, la o singură naţionalitate. Navele au naţionalitatea statului care le-a autorizat să poarte pavilionul său. De la principiul libertăţii de navigaţie în marea liberă, Convenţia de la Geneva admite următoarele derogări: a) Pe baza unui tratat internaţional special, se poate da dreptul navelor militare ale statelor contractante să oprească navele comerciale ale acestor state în marea liberă; b) Cînd o navă comercială străină să vîn>eşte o infracţiune în apele interioare maritime ale unui stat sau în marea teritorială. în acest caz, ea poate fi urmărită de navele militare ale statului riveran şi în marea liberă, cu condiţia ca urmărirea să înceapă în apele interioare sau marea teritorială, sau din zona contiguă a statului riveran şi să fie neîntreruptă. Dreptul de urmărire şi oprire a navei străine încetează în momentul în care ea pătrunde în marea teritorială a statului propriu sau a unui stat terţ. Pot fi oprite, reţinute sau chiar scufundate navele care au săvîrşit acte de piraterie, chiar dacă se află în marea liberă. V. şi Convenţia cu privire la marea liberă (1958); forţele armate maritime. mare patrimonială v. zona economică. mare teritorială, parte a apelor mării sau oceanului adiacentă ţărmului unui stat şi aflată, pe o anumită lăţime în larg, împreună cu spaţiul său aerian, cu solul şi subsolul său, sub suveranitatea statului riveran. Lăţimea mării teritoriale se stabileşte prin acte unilaterale, între 3 şi 12 mile marine. Tendinţa este ca un număr tot mai mare de state să fixeze limita la 12 mile marine, ceea ce îndreptăţeşte constatarea că este pe cale a se forma o normă cutumiară generală care stabileşte lăţimea de 12 mile ca limită a mării teritoriale. R.S. România a stabilit la 12 mile lăţimea mării sale teritoriale. Lăţimea mării teritoriale se măsoară de la o linie de bază determinată de linia celui mai mare reflux, cînd ţărmul este lin. Cînd ţărmul prezintă crestături şi sinuozităţi adînci, cu stînci şi insule în larg, se adoptă metoda liniilor de bază drepte care uneşte punctele apropiate, aflate în suficientă legătură cu uscatul. în dreptul portului, lăţimea apelor teritoriale se măsoară pornind de la o linie determinată de instalaţiile portuare ale mării avansate în larg. în cadrul suveranităţii sale, statul riveran exercită drepturi depline privitoare la supraveghere, vamă şi control, pescuit, cercetare, navigaţie şi cabotaj. Dreptul internaţional consacră, pentru navele străine, cu excepţia navelor militare, dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială a oricărui stat. Navele militare străine nu pot intra în apele teritoriale ale unui stat decît în baza unei permisiuni acordate de statul riveran. Regimul juridic al mării teritoriale este cuprins în Convenţia de la Geneva din 1958 asupra mării teritoriale şi zonei contigui. Mavrommatis, concesiune, cazuldiferend între Grecia şi Marea Britanie în legătură cu un contract de concesiune încheiat la 27 ian. 1914 de cetăţeanul grec Mavrommatis cu oraşul Ierusalim, care-i acorda acestuia dreptul de a construi şi exploata instalaţii pentru alimentarea populaţiei cu energie electrică şi apă. După ce Marea Britanie a devenit mandatara Societăţii Naţiunilor pentru administrarea Palestinei, M. a cerut să-şi înceapă lucrările conform concesiunii (Ia 16 apr. 1921), însă guvernul englez a încheiat cu un alt întreprinzător, Rutenherg, la 21 sept. 1921, contracte de concesiune avînd acelaşi obiect ca şi cele ale lui M. Guvernul grec, preluînd cauza resortisantului său, a sesizat, 4a 13 mai 1924, C.P.J.I. cu o acţiune împotriva Angliei. Excepţia de incompetenţă a Curţii, ridicată de Anglia, a fost respinsă de C.P.J.I. prin hotărîrea din 30 aug. 1924, care a făcut jurispru-denţa în sensul că statul naţional poate valorifica nesocotirea drepturilor unui resortisant al său pc calea exercitării dreptului de protecţie diplomatică ca o lezare a propriilor sale drepturi în faţa instanţelor judiciare, naţionale şi internaţionale. C.P.J.I. a respins apoi, prin hotărîrea din 26 mart. 1925, MĂSURĂ CONSERVATORIE 180 cererea Greciei pe motiv că s-ar fi cauzat lui M. pagube. Grecia a cerut la 28 mai 1927 C.P.J.I. sâ condamne Anglia la plata unor despăgubiri în sumă de peste 200 000 lire sterline, pentru că nu rezolvase noi cereri ale lui M. referitoare la noi planuri de lucrări. C.P.J.I., la cererea Angliei, s-a declarat de astă dată incompetentă, prin hotărîrea din 10 oct. 1927, întrucît nu ar exista o obligaţie generală a C.P.J.I. de a supraveghea executarea concesiunilor. măsură conservatorie (în dreptul internaţional), mijloc adoptat de C.I.J. >din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi, pentru a proteja drepturile sale litigioase în condiţiile în care se iveşte o iminentă ameninţare a acestora. Cererea de m.c. cuprinde, de regulă, drepturile a câror conservare se cere a fi asigurată. Dreptul C.I.J. de a hotărî m.c. este independent de procedura de fond. M.c. adoptate se comunică părţilor şi Consiliului de Securitate. Ele au un caracter provizoriu, durînd pînâ la terminarea procesului. măsuri de constrîngere v. constrîngerea. mediator (de la lat. mediator, a se interpune), stat, organizaţie internaţională sau persoană oficială care conduc în mod direct tratativele dintre statele în litigiu, pe baza soluţiilor propuse de el. V. *i mediaţiune. media)iune, mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor internaţionale ce se caracterizează prin acţiunea un stat terţ, organizaţie internaţională sau persoană oficială care urmăreşte, prin crearea unui cadru adecvat, sâ ajute părţile la examinarea în profunzime a diferendului dintre ele în vederea găsirii unei soluţii echitabile şi reciproc avantajoase. M. este o procedură autonomă de reglementare paşnică, cu un obiect clar definit: examinarea fondului diferendului; un scop precis: descoperirea unei formule de înţelegere necesarmente tranzacţională şi un mijloc adecvat pentru atingerea acestui scop: terţul cu prerogativele lui (de a conduce negocierile dintre părţi, de a sugera baza de soluţionare). M. poate avea loc în orice fază a litigiului, atît înainte de izbucnirea ostilităţilor, cît şi după aceea. De regulă m. are un triplu caracter facultativ: în ce priveşte iniţiativa celui care îşi oferă m. Convenţia I de la Haga (1907)) consacră „dreptul pentru puterile străine conflictului de a oferi bunele oficii şi m.“; în ce priveşte atitudinea părţilor, în orice moment ele pot respinge oferta (semnatarii Convenţiei I de la Haga (1907) se angajează să recurgă la m. numai „dacă împrejurările permit“) şi, în sfîrşit, în ce priveşte rezultatul, niciodată m. nu are forţă obligatorie. M. este de două feluri: m. cerută, care are loc la cererea părţilor în litigiu şi m. oferită, care se declanşează din iniţiativa uneia sau mai multor puteri neparticipante la conflict. Dreptul internaţional nu impune nici un fel de reguli de procedură m. Reglementarea procedurii are deseori un caracter ad-hoc. Detaliile de desfăşurare, locul, termenele, data şedinţelor, participanţii etc., se stabilesc de părţi, cu concursul mediatorului, nu întotdeauna în prealabil, ci şi pe parcurs. în acest mod se asigură un foarte larg cîmp de acţiune pentru găsirea soluţiei. Mediatorul discută uneori cu ambele părţi aflate în prezenţă, el conducînd discuţiile, alteori separat cu fiecare. El poate să-şi prezinte propunerile oral, însă nimeni nu-1 împiedică să le enunţe în scris. Se poate începe prin a negocia verbal cu reprezentanţii statelor, după care se recurge la note scrise. Propunerile mediatorului trebuie, în principiu, să fie scrise şi comunicate simultan părţilor în cauză. Sub raportul efectelor juridice, m. are în mod exclusiv însemnătatea unui sfat; soluţia mediatorului nu poate fi impusă părţilor, care îşi conservă întreaga libertate de a o accepta sau refuza. M. ia sfîrşit fie în momentul în care părţile reuşesc să ajungă la un acord în baza propunerilor mediatorului, fie în momentul în care impasul constatat în discuţiile dintre părţi vădeşte că prin continuarea acţiunii de m. nu s-ar ajunge la soluţionarea diferendului. M. este cunoscută şi în practica O.N.U. (în 1948, Adunarea Generală a numit un mediator în problema‘palestiniană; Consiliul de Securitate a însărcinat un mediator cu soluţionarea problemei cipriote, iar secretarul general al O.N.U. a delegat un mediator pentru conflictul din Orientul Apropiat). în 1979 România a propus crearea în cadrul O.N.U. a unei Comisii permanente de mediere, bune oficii şi conciliere, ca organism permanent al Adunării Generale a O.N.U. membri ai personalului consular, expresie care desemnează funcţionarii consulari, cu excepţia şefului postului consular, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu. membri ai personalului de serviciu (în dreptul internaţional), expresie care desemnează orice persoană afectată serviciilor casnice ale unui post consular. membri ai postului consular, expresie care desemnează funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu. membru al O.N.U., stat admis să facă parte din Organizaţia Naţiunilor Unite. Poate deveni m. al O.N.U. orice stat paşnic care acceptă obligaţiile înscrise în Cartă, şi care, după aprecierea organizaţiei, este capabil şi dispus să le îndeplinească. Admiterea unui stat la O.N.U. se face prin hotărîrea Adunării Generale la recomandarea Consiliului de Securitate. Un m. al O.N.U. împotriva căruia Consiliul de Securitate a întreprins o acţiune preventivă sau coercitivă poate fi suspendat din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor inerente calităţii de membru de către Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. Exerciţiul acestor drepturi şi privilegii poate fi restabilit de Consiliul de Securitate. în cazul în care un stat încalcă sistematic principiile Cartei poate fi exclus din Organizaţie la recomandarea Consiliului de Securitate. La 31 dec. 1981 Organizaţia Naţiunilor Unite număra 157 membri. membru al personalului particular (în dreptul internaţional), expresie care desemnează o persoană folosită în mod exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular. memorandum 1. Act de corespondenţă diplomatică cu caracter confidenţial adresat, de regulă, de şeful unui stat, în care sînt expuse fapte sau argumente juridice privind o problemă internaţională. El poate fi prezentat de un agent diplomatic guvernului statului acreditar, fiind adesea însoţit şi de o 181 MIJLOACE DIPLOMATICE justificare adresată de un guvern unui alt guvern, cu privire la actul ce face obiectul m. M. se poate prezenta atît ca document de-sine-stătător, cît şi ca anexă la o notă personală sau verbală. 2. Expozeu de motive în cadrul unei organizaţii internaţionale. memoriu 1. Act de corespondenţă diplomatică, cu redactare precisă, clară, concisă, menit a justifica conduita unui guvern, a motiva măsurile adoptate de acesta, ori a preciza atitudinea faţă de o problemă controversată. M. nu sînt, de regulă, semnate, ele putînd fi conţinute într-o notă diplomatică. M. pot fi remise în cadrul unei audienţe. 2. Document care conţine o expunere de fapt şi de drept făcută de părţile la un diferend şi care se prezintă după depunerea actului introductiv într-o instanţă arbitrală sau jurisdicţională. La instanţele introduse prin compromis în faţa C.I.J., fiecare parte în litigiu poate depune un m. în termenul fixat de Curte. In cazul instanţelor introduse prin cerere unilaterală, reclamantul prezintă un m. care conţine expunerea faptelor pe care este fondată plîngerea, susţinerile de drept şi concluziile, iar partea pîrîtă depune un contramemoriu. mercenar, persoană care, în baza art. 47 din Protocolul adiţional al Convenţiei de la Geneva (1949) relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, este special recrutată în ţară sau străinătate pentru a lupta într-un conflict armat; ia parte direct la ostilităţi; urmăreşte un avantaj personal şi care îi este efectiv promis de către o parte în conflict sau în numele acesteia; remuneraţia primită sau promisă este mult superioară aceleia plătite sau promise combatanţilor care au un rang şi o funcţie asemănătoare în forţele armate ale acelei părţi; nu este resortisant al unei părţi în conflict, nici rezident pe teritoriul controlat de către o parte în conflict; nu este membru al forţelor armate a unei părţi în conflict; nu este trimis de un stat, altul decît partea în conflict, în misiune oficială în calitate de membru al forţelor armate ale acelui stat. IM. nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război, lui fiindu-i asigurate numai unele condiţii minime de protecţie prevăzute în art. 6 din Protocolul sus-menţionat, cum ar fi: să nu fie condamnat fără judecată prealabilă făcută de un tribunal competent; pedeapsa capitală să nu fie pronunţată împotriva minorilor şi a femeilor însărcinate; să i se asigure dreptul la recurs etc. mijloace de înşelare a inamicului v. şiretenie de război. mijloace “de luptă (în dreptul internaţional), procedee, modalităţi şi metode de care uzează beligeranţii pentru a obţine victoria asupra adversarului. In baza legilor şi obiceiurilor aplicabile în caz de conflict armat, consacrate în convenţiile de la Haga şi Geneva, utilizarea m. de I. este guvernată de două principii: 1. Beligeranţii n-au un drept nelimitat în folosirea mijloacelor de vătămare a inamicului, şi 2. Beligeranţilor le este interzis să folosească arme, proiectile sau materii apte a cauza suferinţe inutile. Aceste limitări, care postulează interzicerea mijloacelor barbare şi perfide de luptă, au o dublă origine: mai întîi rezultă din reglementări stabilite prin convenţii speciale şi, în al doilea rînd, din normele şi principiile dreptului internaţionaf contemporan. Printre interdicţiile rezultate din convenţii speciale se numără: folosirea proiectilelor explozibile sau încărcate cu materii fulminante sau inflamabile mai uşoare de 400 g (prohibite prin Declaraţia de la Petersburg din 1868); folosirea proiectilelor încărcate cu gaz asfixiant sau vătămător (Convenţia a IV-a de la Haga din 1907), folosirea gloanţelor explozive (Convenţia a IV-a de la Haga din 1899); interzicerea generală a oricăror produse toxice (Convenţia de la Washington din 1922); interzicerea războiului chimic (Protocolul de la Geneva din 1925) şi bacteriologic (Convenţia de la Geneva din 1972); interzicerea armelor noi, a perfidiei şi a mijloacelor de război ecologic (Protocolul adiţional de la Geneva din 1977). După art. 23 al Convenţiei de la Haga (1907) este interzis: a) a întrebuinţa otrăvuri şi arme otrăvite: a ucide sau a răni prin perfidie persoane aparţinînd naţiunii sau armatei inamice; a ucide sau a răni un inamic care, predînd armele sau nemaiavînd mijloace de apărare, s-a predat fără condiţii; a declara că nimeni nu va fi cruţat; a folosi arme, proiectile sau materiale destinate a cauza suferiţe inutile; a folosi fără drept pavilionul parlamentarilor, insignele militare, uniforma inamicului sau semnul distinctiv al Crucii Roşii; a distruge sau sechestra proprietatea inamică fără o necesitate imperioasă de război; a declara stinse, suspendate sau neprimite în justiţie drepturile şi acţiunile naţiunilor adverse. De asemenea, este interzis unui beligerant de a forţa cetăţenii inamici să ia parte la operaţii de război contra ţării lor, chiar cînd angajamentul în armată este anterior declanşării războiului. Este interzisă, totodată, bombardarea oraşelor, satelor, locuinţelor neapărate, jefuirea localităţilor. în baza normelor şi principiului dreptului internaţional contemporan este interzisă folosirea mijloacelor de nimicire în masă (arme nucleare, chimice, bacteriologice, napalm etc.). în războiul naval este interzisă: beligeranţa sub fals pavilion (a deschide ostilităţile sau a exercita dreptul de vizită sub pavilionul inamicului), a bombarda cu forţele navale porturi, oraşe, sate, locuinţe sau clădiri neapărate. Se interzice beligeranţilor să folosească mine marine de contact plutitoare, dacă după o oră de la lansare nu devin inofensive, iar submarinelor le este interzisă lupta contra navelor comerciale. Este interzisă, de asemenea, crearea. zonelor maritime de război. în războiul aerian, beligeranţilor le este interzis să atace localităţile neapărate, clădiri şi locuinţe, să bombardeze obiective nemilitare, să efectueze bombardamente asupra populaţiei civile în scopul de ^ o teroriza. mijloace diplomatice de reglementare paşnică a diferendelor, proceduri care cuprind negocierile diplomatice, bunele oficii, mediaţiunea, ancheta internaţională şi concilierea internaţională. Aceste mijloace se caracterizează prin faptul că toate îşi au originea în tratativele diplomatice, fiind ele însele mijloace diplomatice, iar, pe de altă parte, hotărîrile adoptate în cadrul lor nu sînt obligatorii pentru părţi. Mijloacele diplomatice, avînd ca principal scop facilitarea unui contact între părţile în conflict, permit acestora să ajungă, direct sau prin intermediari, la un compromis negociat. între aceste mijloace există şi unele diferenţieri: în timp ce în cazul negocierilor diplomatice şi al bunelor MIJLOACE PAŞNICE oficii părţile litigante sînt cele care caută de comun acord soluţia, în cazul mediaţiunii şi al concilierii internaţionale, sfatul pe care-1 dau terţii, deşi neo-bligatoriu pentru părţi, are caracterul unei analize prealabile, al unei judecăţi prealabile. mijloace paşnice cu caracter jurisdicţional, proceduri care se caracterizează prin soluţionarea diferendelor de către o instanţă de arbitraj sau judecătorească pe baza normelor de drept în vigoare, printr-o hotărîre juridiceşte obligatorie. în această categorie de mijloace paşnice se includ arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională. Decizia pronunţată are autoritatea de lucru judecat; ea pune capăt definitiv diferendului. Atît arbitrajul internaţional, cît şi justiţia internaţională sînt instituţii cu caracter convenţional. Fără convenţie între părţi ele nu pot exista. mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale, instituţii de drept internaţional la care statele au obligaţia să recurgă pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, fără a folosi forţa sau ameninţarea cu forţa. Ele sînt consacrate într-o serie de documente juridico-diplomatice: Carta O.N.U.; Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa; Carta O.U.A.; Pactul Ligii Statelor Arabe; Carta O.S.A. etc. Unele dintre ele (tratativele diplomatice, arbitrajul) sînt cunoscute din cele mai vechi timpuri. Reglementarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, ca unica modalitate legală de a le pune capăt, constituie unul din principalele obiective ale dreptului internaţional contemporan. Chiar şi atunci cînd în sprijinul războiului de agresiune se utiliza o bogată argumentare juridică, încercînd să se acrediteze ideea că el ar fi un mijloc legal de apărare a drepturilor statelor şi singurul eficace în soluţionarea diferendelor, credinţa în utilitatea soluţiilor paşnice era destul de puternică. Ideea de reglementare paşnică, opusă aceleia de violenţă, a apărut din cele mai îndepărtate timpuri, ca o statornică năzuinţă a oamenilor. Dacă la început s-a aplicat în mod sporadic, treptat ea a cîştigat teren, luînd forma convingerii generalizate, materializate, pe de o parte în convenţii şi tratate internaţionale, iar pe de altă parte, într-un principiu fundamental cu valoare universal obligatorie. în decursul istoriei, înainte de elaborarea unor documente internaţionale — tratate, convenţii, acorduri — în care să se fi stabilit modalităţi şi mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, oameni luminaţi le-au gîndit, preconizîndu-le în diverse planuri. Odată cu sfirşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea, ca urmare a progreselor tehnice, a dezvoltării căilor de comunicaţie etc., relaţiile dintre state s-au intensificat, au început să se afirme o serie de principii de drept internaţional (respectarea suveranităţii, egalitatea în drepturi, neintervenţia în treburile interne etc.), creîndu-se astfel o bază pentru promovarea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale. Ideea de reglementare paşnică începe astfel să se afirme pe un plan superior, apărînd într-o serie de tratate şi convenţii internaţionale ca personificare a voinţei statelor. Omenirea se afla, aşadar, cu evoluţia reglementării paşnice la hotarul dintre două perioade: prima, în care mecanismele 182 şi mijloacele de reglementare intrau în acţiune sporadic, numai dacă serveau interesele uneia dintre părţi, a celei mai puternice şi, o a doua, evident superioară, în care posibilitatea recurgerii la mijloacele paşnice începe să fie prevăzută dinainte în convenţii şi acorduri internaţionale. Transformarea acestei posibilităţi de folosire a mijloacelor paşnice într-o obligaţie generală şi exclusivă, în virtutea căreia numai mijloacele paşnice vor trebui utilizate în soluţionarea diferendelor între state, va antrena nu numai modificarea radicală a instituţiei reglementării paşnice, dar şi a însuşi dreptului internaţional. Aceasta se va produce în special după cel de-al doilea război mondial, odată cu consacrarea definitivă a principiului reglementării paşnice a diferendelor internaţionale în Carta O.N.U. Prin Tratatul de pace de la Paris (1856), care a pus capăt războiului Crimeii şi a adus Turciei „beneficiile dreptului public european44 (art.7), a fost consacrat un nou mijloc paşnic de reglementare — mediaţiunea obligatorie („a tuturor puterilor semnatare în cazul oricărei neînţelegeri ce s-ar ivi pe viitor, între vreuna dintre aceste puteri şi Sublima Poartă44, art. 8). Un pas înainte pe calea afirmării ideii de reglementare paşnică s-a făcut la cele două Conferinţe de pace de la Haga din 1899 şi 1907. Unul din rezultatele cele mai însemnate ale Conferinţei de la Haga (1899) l-a constituit Convenţia pentru aplanarea conflictelor internaţionale, care a reuşit să codifice procedurile sporadic practicate pînă atunci. Nu mai puţin important a fost şi faptul că mediaţiunea, metodă obligatorie potrivit Tratatului de la Paris (1856), a devenit facultativă prin introducerea amendamentului conform căruia părţile vor recurge la ea „atît cît vor îngădui împrejurările44 (art. 8). Totodată, convenţia a consacrat un nou mijloc de reglementare paşnică: ancheta internaţională. Rezultatele obţinute la prima Conferinţă de la Haga (1899) în domeniul reglementării paşnice a diferendelor a constituit un puternic imbold pentru dezvoltarea, precizarea şi concretizarea pe mai departe a ideilor conturate, O amplă mişcare în vederea promovării lor a luat naştere pe continentul latino-american. Dintre ideile enunţate la Haga, pe Noul Continent, rădăcini mai puternice au prins cele referitoare la arbitraj, ele fiind favorizate şi de tradiţiile acestui mijloc în această zonă. După prima Conferinţă de la. Haga, statele latino-americane au încheiat numeroase tratate de arbitraj şi au creat prima curte internaţională de justiţie din lume. Cea de-a doua Conferinţă de la Haga a avut în centrul atenţiei sale problema anchetei internaţionale, a cărei procedură a cunoscut o reglementare mult mai detaliată: în loc de numai cinci articole, cîte îi fuseseră rezervate în convenţia anterioară, s-a ajuns acum la 28 de articole. Discuţii ample s-au purtat în jurul problemei arbitrajului obligatoriu, preconizat de unele delegaţii, teza arbitrajului facultativ fiind apărată de statele mici şi fiind consacrată în convenţie. Fără a crea o normă obligatorie de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, cele două Conferinţe de pace de la Haga au un merit incontestabil în promovarea acestei instituţii, merit care-şi găseşte reflectarea îndeosebi în codificarea unor reguli în uz pînă atunci şi în crearea unor noi mijloace de reglementare, care au cunoscut o largă dezvoltare în anii imediat următori. După cea de-a 183 doua Conferinţă de pace de la Haga, ancheta internaţională a luat o mare amploare în tratatele Knox, evoluînd în mod imperceptibil şi dînd naştere astfel, prin diferenţiere, unui nou mijloc de reglementare paşnică: concilierea internaţională. Odată cu adoptarea Pactului Societăţii Naţiunilor a luat naştere un alt mijloc de reglementare paşnică a diferendelor: justiţia internaţională. împreună cu arbitrajul, reglementarea judiciară a constituit principala cale de reglementare paşnică în sistemul Societăţii Naţiunilor. Pînă la sfîrşitul deceniului trei al secolului nostru asistăm, aşadar, la o proliferare a ideilor de reglementare paşnică şi a tentativelor de a stabili proceduri corespunzătoare. Dar, în ciuda acestei evoluţii, rolul mijloacelor paşnice în reglementarea diferendelor rămîne limitat, recurgerea la ele fiind, juridiceşte, facultativă, iar principala garanţie a protejării intereselor contestate rămînînd în continuare recurgerea la forţă. Evoluţia anevoioasă a impunerii în practica statelor a mijloacelor paşnice se datoreşte faptului că în acea perioadă forţele politice şi sociale care se opuneau efectiv violenţei în viaţa internaţională erau încă slabe. Totodată, recurgerea frecventă la folosirea forţei era înlesnită şi de faptul că dreptul internaţional nu conţinea norme care să interzică efectiv războiul. Primul document internaţional care condamnă în mod solemn folosirea războiului pentru soluţionarea diferendelor şi impune statelor obligaţia ca în asemenea situaţii să se apeleze numai la mijloace paşnice a fost Tratatul general de renunţare la război, cunoscut şi sub numele de Pactul Briand-Kellogg, sau Pactul de la Paris (1928). Pactul Briand-Kellogg a procedat la o separare a mijloacelor violente de cele paşnice, creînd o normă nouă de drept internaţional— interzicerea războiului de agresiune — şi enunţînd un principiu cu valoare universală — principiul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale. Dar simplul enunţ al acestui principiu,'neînsoţit de un sistem de garanţii care să-i asigure eficacitatea aplicării nu putea constitui o stavilă efectivă în calea războiului, în calea agresiunii dezlănţuite de statele fasciste. Consacrarea şi punerea în valoare a acestui principiu au devenit posibile abia odată cu adoptarea Cartei O.N.U., care l-a plasat în centrul unui ansamblu de principii eficiente, bineînţeles, doar în condiţiile respectării lor întocmai de către toate statele. Consacrînd principiul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, Carta O.N.U. şi alte documente juridico-diplomatice au pus la dispoziţia statelor o varietate de mijloace paşnice, unele cu caracter nejurisdicţional — tratativele diplomatice, bunele oficii, mediaţiunea, ancheta, concilierea — altele cu caracter jurisdic-ţional — arbitrajul şi justiţia internaţională, consacrînd totodată şi posibilitatea reglementării paşnice a diferendelor în sistemul O.N.U. şi în cadrul organizaţiilor regionale. Concepţia României despre rolul mijloacelor paşnice în soluţionarea diferendelor internaţionale se materializează în efortul constant de a conferi eficacitate principiului care guvernează acest domeniu* în acţiunea de consolidare a mecanismelor şi mijloacelor de reglementare a disensiunilor dintre state, în preocuparea de a găsi soluţii juste şi echitabile marilor probleme ale umanităţii prin proceduri şi modalităţi inspirate din respectul necondiţionat al normelor impe- M1JLOACE PAŞNICE rative ale dreptului internaţional contemporarf. Începuturile afirmării pe plan internaţional a poziţiei ţării noastre în domeniul reglementării paşnice a diferendelor se identifică din primul moment al dobîndirii independenţei de stat, România mani-festînd un viu interes şi avînd un rol activ în cadrul căutărilor menite să dea substanţă recurgerii la mijloacele paşnice. Din asemenea raţiuni a fost inspirată poziţia delegaţiilor române la cele două Conferinţe de la Haga (1899 şi 1907), unde s-a pronunţat cu hotărîre pentru promovarea principiului arbitrajului şi anchetei facultative şi împotriva unor reglementări contrare acestui principiu, în condiţiile de după primul război mondial, cînd atenţia generală a omenirii era îndreptată spre interzicerea războiului de agresiune şi căutarea de noi mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor, România a participat activ la crearea Societăţii Naţiunilor şi la elaborarea noului mijloc de reglementare paşnică creat odată cu aceasta — Curtea Parmanentă de Justiţie Internaţională. Eminentul reprezentant al diplomaţiei româneşti din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, susţinător activ al ideii de justiţie internaţională, avea aprecieri pozitive la. adresa C.P.J.I., fiind totodată de părere că jurisdicţia acesteia nu poate fi acceptată în toate cazurile, în special atunci cînt statele, în virtutea suveranităţii lor, refuză să participe la o asemenea formă de soluţionare a litigiilor (de exemplu, în cunoscuta afacere a „optanţilor1). în această perioadă România a contribuit, dealtfel, la consacrarea şi încorporarea principiului reglementării paşnice în instrumente internaţionale bi- şi multilaterale şi a militat pentru transpunerea lui în viaţă, în condiţiile de după cel de-al doilea război mondial, şi cînd în practica internaţională a început să se degaje o tendinţă generală de găsire a unor instrumente şi de elaborare a unor mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor, România s-a numărat printre acele state care au participat la toate conferinţele şi reuniunile, unde s-au dezbătut asemenea probleme şi şi-a adus o contribuţie nemijlocită la aceste acţiuni. O contribuţie de o deosebită importanţă, teoretică şi practică, în această direcţie au constituit-o dezvoltările de politică externă din cadrul Congreselor (al IX-lea, al X-lea, al Xl-lea şi al XU-lea) şi al Conferinţelor Naţionale ale Partidului Comunist Român, care au evidenţiat şi fundamentat cu o deosebită forţă şi claritate poziţia de principiu a partidului nostru privind excluderea definitivă din viaţa internaţională a forţei şi ameninţării cu forţa, astfel încît toate problemele relaţiilor dintre state să se rezolve exclusiv prin mijloace paşnice. Rolul important ce se acordă în aceste documente soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale constituie un element deosebit de preţios în promovarea folosirii mijloacelor paşnice, atît sub raportul înscrierii şi concretizărilor în instrumente internaţionale la care ţara noastră este parte, cît şi în ce priveşte alegerea şi recurgerea la aceste mijloace. Valoroase iniţiative ale României, între care cea promovată la sesiunea a XXXIV-a a Adunării Generale a O.N.U. în 1979 privind „Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state“, îşi au sediul în aceste documente. O contribuţie nemijlocită a partidului şi statului la promovarea unor raporturi noi, democratice şi a unui nou spirit în viaţa internaţională o constituie consecvenţa cu MIJLOC DE TRANSPORT SANITAR care au acţionat şi acţionează pentru stingerea focarelor de încordare şi conflict, pentru soluţionarea pe cale paşnică, într-un cadru democratic a problemelor litigioase, pentru instaurarea unui climat de pace şi cooperare. Poziţia României izvorăşte din convingerea nestrămutată a poporului român că reglementarea paşnică a tuturor diferendelor dintre state, abordarea problemelor complexe ale lumii contemporane prin negocieri şi discuţii constituie singura cale ce corespunde intereselor reale ale omenirii, cauzei înţelegerii şi prieteniei între popoare. mijloc de transport sanitar, expresie care defineşte orice mijloc de transport, militar sau civil, permanent sau temporar, afectat exclusiv transportului sanitar sau plasat sub conducerea unei autorităţi competente a unei părţi în conflict. V. şi transport sanitar. miliţii şi corpuri de voluntari, unităţi combatante care, deşi nu fac parte din armata regulată, sprijină pe unul dintre beligeranţi şi desfăşoară acţiuni de luptă independente sau în cooperare cu unităţile armatei regulate; Membrii m. şi c. de v. sînt supuşi legilor şi obiceiurilor războiului. Conform articolului 1 din Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga (1907) şi articolului 12 din Convenţia I de la Geneva (1949), sînt asimilate combatanţilor miliţiile şi corpurile de voluntari. „Legile şi obiceiurile războiului — dispune documentul citat — nu se aplică numai armatei, ci şi miliţiilor şi corpurilor de voluntari care îndeplinesc condiţiile următoare; 1) să aibă în fruntea lor o persoană responsabilă pentru subordonaţii ei; 2) să aibă un semn distinctiv fix şi vizibil de la distanţă; 3) să poarte armele pe faţă şi 4) să se conformeze în operaţiile lor legilor şi obiceiurilor războiului. în ţările unde miliţiile sau voluntarii formează armata ori fac parte din ea, ele se cuprind în denumirea de „armată". Mişcarea organizată de rezistenţă consacrată în dreptul internaţional sub denumirea de „miliţii şi corpuri de voluntari" a apărut, în forma sa clasică, în Franţa, în 1870, în timpul războiului franco-prusian (franc-tirorii). Printr-o declaraţie a cancelarului Bismarck şi proclamaţia generalului von Werden, lor le-a fost refuzată recunoaşterea calităţii de combatant. în cel de-al doilea război mondial această mişcare ’ purta în Franţa numele de „Forţele franceze libere“ (F.F.L.). Deşi regimul lor era reglementat de astă dată printr-o normă de drept internaţional (prevăzută în Regulamentul de la Haga, art. 1), în fapt el a fost anulat în mod ilegal prin art. 10 al Convenţiei de armistiţiu franco-german (1940), care stipula că resortisant» francezi care vor continua lupta contra Germaniei vor fi trataţi ca „franc-ti-rori“, ceea ce în interpretarea germană însemna tîl-hari. Aceasta constituia o încălcare flagrantă a unei norme unanim recunoscute a dreptului internaţional, şi, din nefericire, ea nu avea să fie nici singura şi nici cea mai gravă încălcare. în afară de militarii forţelor armate regulate, ai miliţiilor şi corpurilor de voluntari pot participa licit la operaţiuni militare şi alte categorii de persoane: populaţia civilă şi partizanii. V. şi combatant; populaţia civilă. mină marină (regim juridic), armă de luptă, cu încărcătură explozivă, destinată, de regulă, acţiunilor 18-1 defensive, folosite de către un beligerant împotriva acţiunilor de luptă ale celuilalt beligerant pentru a 'loca intrarea navelor inamice în porturile proprii, sau aflate sub ocupaţie, a face impracticabilă o porţiune din cîmpul de luptă etc. După destinaţia lor, m.m. se împart în mai multe subdiviziuni: m.m. de contact; m.m. ancorate; m.m. plutitoare; m.m. magnetice etc. Prevederile Convenţiei a VlII-a de la Haga (1907), intitulată „Convenţie privind instalarea de mine ancorate de contact”, distinge două subcategorii: mine fixfc şi mine plutitoare. în principiu, folosirea m.m. ancorate de contact este licită, însă numai cu condiţia ca imediat ce s-au smuls din baraj să devină inofensive. Folosirea m.m. plutitoare este interzisă; însă tot în principiu, deoarece, dacă ele sînt construite astfel îneît după o oră să devină inactive, folosirea lor este admisă. Totodată, convenţia interzice folosirea torpilelor care nu devin inactive după ce n-au lovit ţinta, precum şi lansarea minelor în faţa litoralului şi a porturilor inamice numai cu singurul scop de a împiedica navigaţia comercială. Convenţia impune beligeranţilor ca, în momentul în care exigenţele militare permit, să întreprindă tot ce este posibil pentru a face inofensive minele într-un termen scurt şi a indica guvernelor, pe cale diplomatică, zonele de pericol. La sfirşitul războiului, m.m. vor fi dragate, iar foştii beligeranţi trebuie să-şi comunice reciproc locurile unde au lansat mine ancorate. Dacă prin lansarea de m.m. se urmăreşte distrugerea forţelor navale inamice, instituirea embargoului are drept ţel distrugerea comerţului inamic. în acest scop, lansarea m.m. este permisă în apele proprii ale beligeranţilor (pentru a împiedica apropierea navelor inamice de coastă) şi în apele neutrilor de către aceştia pentru a-şi apăra neutralitatea. Convenţia are un caracter limitat, perimat, întrucît ea reglementează numai lansarea minelor în marea teritorială a statelor, nu şi în marea liberă, şi se referă numai la minele ancorate de contact, nu şi la celelalte categorii, mai perfecţionate, care au apărut în dotarea armatelor. Această reglementare a apărut ca o ripostă la adresa Japoniei care, în timpul războiului purtat cu Rusia, în 1904—1905, a uzat pe scară largă de acest mijloc de luptă, fapt ce a pus în pericol navigaţia comercială, în special a neutrilor. Dar cea de-a VlII-a Convenţie (1907) şi-a pierdut în mare măsură eficacitatea, ea reclamînd o completare şi o precizare pentru a fi în consonanţă cu starea tehnică în acest domeniu şi cu noile principii ale dreptului internaţional. ministru consilier, rang sau funcţie diplomatică, în cadrul unei misiuni diplomatice sau în centrala Ministerului Afacerilor Externe. Are rang dupa miniştrii plenipotenţiari şi înaintea consilierilor. ministru plenipotenţiar, agent diplomatic care, potrivit Regulamentului de la Viena (1815) şi Protocolului de la Aachen (1818), referitoare la rangurile diplomatice, era considerat ca făcînd parte din clasa a Il-a, imediat după ambasador. Convenţia de la Viena (1961) cu privire la relaţiile diplomatice a menţinut rangul de ministru, situîndu-1, imediat, după ambasador. El este numit de şeful statului acreditant, pe lîngă şeful statului acreditar. M.p. îndeplineşte, în mod permanent, funcţia de şef al unei misiuni diplomatice cu rang de legaţie. 185 MISIUNE DIPLOMATICA în R.S. România, gradul diplomatic de m.p. se acordă prin decret prezidenţial. ministru rezident, rang diplomatic, al treilea în ierarhia claselor de şefi ai misiunilor diplomatice, prevăzut în Convenţiile de la Viena (1815) şi Aix la Chapelle (1818). în prezent, acest rang nu mai figurează în Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961). minorităţi naţionale, comunicate sau grupare din populaţia unui stat ai cărei membri se diferenţiază de majoritatea populaţiei prin anumite particularităţi de limbă şi cultură, religie, rasă sau origine etnică. Pe plan internaţional nu s-a ajuns încă la o concepţie unanim acceptată, deşi s-au făcut mai multe încercări, chiar şi în Comitetul pentru drepturile omului din cadrul O.N.U. Originea şi conceptul m.n. în ţările Europei centrale sînt diferite de cele din ţările occidentale sau din statele recent eliberate, unde^ poate fi vorba cel mult de o minoritate tribală. în cazul S.U.A. sau al Braziliei nici nu se vorbeşte de m.n., întrucît aici ar exista un proces de asimilare în naţiunea unică nord-ameri-cană sau braziliană. Chiar dacă nu există un concept unitar pentru definirea acelei părţi a populaţiei unui stat care se diferenţiază de majoritatea populaţiei prin anumite particularităţi de rasă, origine etnică, limbă sau religie, pe plan internaţional există o preocupare pentru asigurarea protecţiei lor. O astfel de preocupare în vederea asigurării protecţiei m.n. a fost înscrisă în Tratatele de pace de la Paris (1919) şi reafirmată printr-o serie de alte acte internaţionale cum sînt: Convenţia pentru reprimarea şi prevenirea crimei de genocid (1948); Convenţia UNESCO cu privre la lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului (1960); Convenţia O.l.M. privind populaţiile aborigene şi tribale (1957) etc. în cadrul Comitetului pentru drepturile omului funcţionează, începînd din anul 1949, o subcomisie pentru apărarea drepturilor minorităţilor naţionale. în R.S. România, unde legea fundamentală a ţării — Constituţia — garantează egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără excepţie, prescriind câ nu este permisă nici o îngrădire a acestor drepturi şi nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei s-a renunţat la termenul de m.n. în favoarea celui de naţionalităţi conlocuitoare, concept ce reflectă mai fidel condiţiile de egalitate, garanţiile economice, politice, sociale şi culturale reale în care trăiesc şi muncesc naţionalităţile conlocuitoare laolaltă cu poporul român. Minquiers şi Ecrehous, cazul^ diferend între Franţa şi Marea Britanie asupra suveranităţii celor două insule britanice (situate între Jersey şi coasta franceză). Prin compromisul din 22 dec. 1950, cele două state au introdus o instanţă în faţa C.l.J., in-vitînd-o să decidă care din ele deţine un titlu juridic asupra M. şi E. (Ins. au fost cucerite de Anglia în 1066, fiind incluse în ducatul de Normandia pînă în 1204 cînd acesta a fost desfiinţat. Apoi, ele au fost cucerite de Franţa). Marea Britanie susţinea că insulele au rămas unite cu ea şi după cucerirea lor de francezi, acest fapt fiind consacrat din punct de vedere juridic prin tratate încheiate ulterior de cele două state. Franţa, la rîndul său, susţinea că cele două insule îi aparţin după 1204 şi in- i voca aceleaşi tratate încheiate în Evul Mediu cu Anglia. în hotărîrea sa din 12 nov. 1953, Curtea a constatat câ nici unul din tratatele invocate nu precizează cui aparţin aceste insule. Pe de altă parte, Curtea precizează că nu presupunerile indirecte fondate pe date din Evul Mediu, ci probele directe privind posesiunea şi exercitarea efectivă a suveranităţii asupra insulelor contează. în concluzie, Curtea a hotărît câ suveranitatea asupra M. şi E. aparţine Marii Britanii. misiune consulară, denumire dată uneori unui post consular. M.c. are sarcina de a îndeplini, în limitele circumscripţiei consulare în cauză, funcţiile consulare, definite prin Convenţia de la Viena (1963) cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare. misiune de bunăvoinţă (în dreptul internaţional), misiune specială cu caracter temporar, trimisă de un stat în alt stat cu scopul de a strînge relaţiile dintre cele două ţări. De obicei m. de b. implică vizita unor înalţi demnitari ai statului care întreprinde misiunea la demnitarii de rang sau funcţie corespunzător ai statului vizitat (şefi de stat, de guvern, miniştri ş.a.m.d.), ceea ce constituie, totodată, şi un gest de curtoazie. Nu arareori tehnica m. de b. se foloseşte şi în vederea ducerii de tratative privind probleme de relaţii ale celor două ţări. misiune diplomatică, organ de stat cu caracter permanent instituit într-un alt stat sau pe lîngă o organizaţie internaţională în vederea menţinerii relaţiilor diplomatice dintre acestea. M.d. se creează pe baza acordului dintre state ca urmare a stabilirii relaţiilor diplomatice între ele. Aceste acorduri prevăd, de regulă generală, rangurile m.d., efectivul acestora, categoriile de funcţionari care fac parte din ele, facilităţi speciale etc. M.d. sînt de două categorii: ambasade şi legaţii. în ultima vreme acestora li s-au adăugat oficiile permanente (misiunile permanente pe lîngă organizaţiile internaţionale) şi misiunile unei organizaţii internaţionale pe lîngă state. Rangul sau clasa m.d. se stabileşte, de regulă, de statul care constituie misiunea, pe principiul reciprocităţii. Structura m.d. se stabileşte, de asemenea, de state, în funcţie de interesele lor. Şeful m.d. este numit într-un mod special prin acreditare. Colaboratorii m.d. formează personalul misiunii. M.d. cuprinde mai multe secţii sau birouri, împărţite după natura problemelor care intră în competenţa lor. Ea se bucură de imunitate diplomatică. Funcţiile unei m.d. sînt reglementate de dreptul diplomatic, îndeosebi în Convenţia de la Viena (1961) asupra relaţiilor diplomatice şi ele constau în: reprezentarea statelor acreditante pe lîngă statul acreditar; protejarea, în statul acreditar, a intereselor statului acreditant; informarea, prin toate mijloacele legale, asupra tuturor condiţiilor şi evoluţiei evenimentelor în statul acreditar şi raportarea în acest sens guvernului statului acreditant; promovarea de relaţii amicale şi dezvoltarea relaţiilor economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar. O particularitate a m.d. ale ţărilor socialiste constă în faptul că ele includ, din punct de vedere juridic, ca o parte componentă a lor, reprezentanţa sau agenţia comercială. Activitatea m.d. are un caracter bidirecţional: cu statul acreditant şi cu statul acreditar. MISIUNE DIPLOMATICA TEMPORARA 186 Ea se realizează prin următoarele mijloace: prin instrucţiunile primite din partea guvernului statului acreditant; prin demersurile făcute pe lîngă statul acreditar şi prin rapoartele întocmite pentru guvernul statului acreditant. în cursul existenţei lor, m.d. pot suferi diverse modificări: se pot transforma dintr-o m.d. de rang inferior într-una de rang superior (mai rar invers) pe baza acordului dintre cele două state interesate; pot fi suspendate şi îşi pot înceta existenţa. încetarea m.d. poate avea loc în următoarele situaţii: în caz de rupere a relaţiilor diplomatice, dispariţiei calităţii de subiect de drept internaţional a unuia dintre cele două state. misiune diplomatică temporară, activitate desfăşurată de o misiune diplomatică specială, trimisă de un stat pe lîngă un alt stat, cu consimţămîntul acestuia din urmă, pentru a trata cu el probleme determinate sau pentru a îndeplini, pe lîngă el, o anumită sarcină. Drepturile şi obligaţiile m.d.t. sînt reglementate de Convenţia privind statutul misiunilor speciale, adoptată de O.N.U. (1969). Din categoria m.d.t. tac parte: a) delegaţiile la conferinţe $i organizaţii internaţionale. Acestea au un statut apropiat de cel al diplomaţilor. Beneficiază de imunitatea locului unde se ţine conferinţa, de facilitări în domeniul comunicării cu guvernul lor, de inviolabilitatea persoanei, a reşedinţei şi a arhivei, de imunitatea de jurisdicţie penală absolută şi de cea civilă pentru actele oficiale; b) misiunea specială. Reprezintă forma cea mai importantă a diplomaţiei temporare. Este trimisă de un stat pe lîngă un alt stat, cu consimţămîntul acestuia din urmă, pentru a îndeplini, pe lîngă el, o sarcină determinată. Atribuţiile misiunii speciale se stabilesc de către statele interesate. Misiuni speciale pot fi trimise şi între state care nu au relaţii diplomatice sau consulare. Convenţia cu privire la misiunile speciale consacră posibilitatea ca două sau mai multe state să trimită o singură misiune diplomatică ad-hoc într-un alt stat, pentru a le reprezenta. Numirea personalului misiunii speciale aparţine statului care o trimite. Statul trimiţător are datoria să informeze statul de primire asupra efectivului misiunii şi a persoanelor care o compun. Statul care primeşte misiunea specială are dreptul să declare, în orice moment, şi pe oricare dintre membrii ei, persona non grata; trimisul itinerant este un diplomat ad-hoc trimis de un stat, în mai multe state, cu o misiune specială, fără să fie acreditat în vreunul din aceste state; birouri temporare. Sînt deschise de un stat într-un alt stat, în scopuri diferite: comerciale, organizarea unor expoziţii, în scopuri culturale etc. misiune permanentă, reprezentanţa unui stat pe lîngă o organizaţie internaţională, asigurînd o legătură permanentă între acel stat şi organizaţia respectivă. M.p. a apărut în perioada Societăţii Naţiunilor, statutul lor fiind asimilat cu acela al misiunilor diplomatice. Numărul m.p. a crescut după al doilea război mondial ca urmare a sporirii numărului organizaţiilor internaţionale şi a creşterii rolului acestora în realizarea diferitelor forme de colaborare dintre state. Pe lîngă O.N.U. îşi desfăşoară activitatea peste 150 de m.p. Membrii m.p. au un statut asemănător cu cel acordat agenţilor diplomatici, beneficiind de aceleaşi privilegii şi imunităţi diplomatice. misiune specială, misiune temporară, avînd caracter de reprezentare, trimisă de un stat pe lîngă un alt stat, cu consimţămîntul acestuia din urmă, pentru a îndeplini pe lîngă el o sarcină determinată. Statutul m.s. este guvernat de Convenţia, cu acelaşi nume, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. (1969). M.s. s-a dezvoltat în practica vieţii internaţionale, alături de reprezentanţele diplomatice permanente. Trimiterea m.s. nu este condiţionată de existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare între statele respective. Două sau mai multe state pot trimite o singură misiune diplomatică, ad-hoc, într-un alt stat, pentru a le reprezenta; de asemenea, două sau mai multe state pot trimite fiecare, în acelaşi timp, m.s. într-un anumit stat. Numirea personalului m.s. aparţine statului care o trimite; el are datoria să informeze statul primitor despre efectivul misiunii al personalului care o compun. Statul care primeşte misiunea are dreptul să declare persona non grata pe oricare dintre membrii ei. M.s. este formată din a) personal diplomatic; b) personal tehnico-administrativ; c) personal de serviciu. Convenţia reglementează imuni-tăţilc şi privilegiile m.s. ale personalului care o compun. Clădirile m.s. sînt scutite de impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale. M.s. beneficiază de inviolabilitatea clădirii, a arhivei, de libertatea de comunicare cu statul ei. Convenţia stipulează următoarele imunităţi şi privilegii pentru personalul misiunii: libertatea de circulaţie, în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă; imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă. Cînd din m.s. face parte şeful statului trimiţător, el se bucură atît în statul primitor, cît şi în statele terţe de imunităţi şi privilegii aşa cum sînt recunoscute de dreptul internaţional în cazul vizitelor oficiale ale şefilor de state. La fel, mutatis mutandis, în cazul şefului guvernului, ministrului afacerilor externe şi altor oficialităţi de rang înalt, făcînd parte din m.s. Personalul m.s. are obligaţia de a cespecta legile şi regulamentele statului de reşedinţă şi de a nu se amesteca în treburile sale interne. Activitatea m.s. încetează în următoarele cazuri: a) ca urmare a unei înţelegeri intervenite între statele interesate; b) prin îndeplinirea sarcinii pentru care a fost trimisă; c) în urma notificării din partea statului ce trimite adresată statului de reşedinţă; d) în urma notificării statului de reşedinţă către statul m.s. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare între două state nu duce în mod automat la încetarea activităţii m.s. mişcarea de eliberare naţională (în dreptul internaţional), ansamblu de acţiuni (sociale, politice, economice, diplomatice, militare etc.) organizate de popoarele şi naţiunile din colonii şi semicolonii, îndreptate împotriva dominaţiei colonialiste şi neocolonialiste, pentru cucerirea suveranităţii şi independenţei de stat. Apariţia mişcării de eliberare naţională coincide cu apariţia unor forţe sociale înaintate pe teritoriile aflate sub dominaţie colonială. M. de e.n. a dus la prăbuşirea sistemului colonialist al imperialismului, la apariţia unui mare număr de state independente şi suverane. M. de e.n. reprezintă azi una din marile forţe ale frontului antiimperialist, un factor activ al procesului re- 187 MODUS VIVJlNDI voluţionar mondial, al democratizării lumii contemporane. în dreptul internaţional, naţiunile sau popoarele care luptă pentru eliberarea lor se bucură de anumite drepturi chiar şi înainte de a se constitui în state independente, cum ar fi de pildă: dreptul la autodeterminare, dreptul la protecţie internaţională împotriva crimei de genocid şi a regulilor de purtare a războiului prevăzute în Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în Protocolul de la Geneva (1977). Dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta este nelimitat şi indivizibil. în dreptul internaţional contemporan, statele au obligaţia de a asigura respectarea universală a acestui drept şi să se abţină de la orice măsură de constrîngere împotriva altui popor prin care s-ar împiedica exercitarea dreptului său la autodeterminare, precum şi obligaţia să sprijine mişcările de eliberare naţională. Dreptul internaţional dă, totodată, dreptul m. de e.n. să recurgă şi la forţă, în situaţia în care statul asupritor se opune cu forţa realizării dreptului lor la autodeterminare. Din momentul în care lupta de eliberare cunoaşte un anumit grad de organizare, adică de cînd este condusă de un organ reprezentativ propriu (guvern provizoriu, comitet naţional etc.), m. de e.n. este considerată ca subiect de drept internaţional, avînd aptitudinea de a fi parte la raporturi juridice internaţionale, de a contribui la crearea şi apărarea normelor acestui drept. în prezent îşi desfăşoară activitatea următoarele m. de e.n.: în Africa de Sud — Congresul National African (A.N.C.), înfiinţat încă în anul 1912, în Namibia — Organizaţia Poporului din Africa de Sud-Vest (S.W.A.P.O.); în Orientul Mijlociu, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), toate aceste organizaţii fiind considerate din punctul de vedere al dreptului internaţional reprezentanţi unici, avînd deci capacitatea nelimitată de a-şi asuma anumite obligaţii şi de a-şi exercita drepturile ce revin pe plan internaţional popoarelor respective. V. şi autodeterminare. mişcarea nealiniaţilor, gruparea unui mare număr de state (peste 100), în special a ţărilor în curs de dezvoltare, care urmăresc o politică externă de nealiniere. Iniţial, m.n. a avut drept scop repudierea blocurilor militare şi politice, promovarea coexistenţei paşnice, a destinderii şi cooperării internaţionale. Astăzi, conceptul de nealiniere, în esenţa sa, reprezintă opoziţia faţă de blocurile militare şi politice, urmărind totodată întărirea independenţei şi securităţii statelor, lichidarea colonialismului şi a relaţiilor economice inechitabile, asigurarea păcii şi securităţii internaţionale, dezarmarea generală şi completă, dezvoltarea colaborării pe bază de egalitate în spiritul coexistenţei paşnice active între state, indiferent de orînduirea lor socială. Specific mişcării ţărilor nealiniate este ne-constituirea lor într-un grup închis de state sau într-o organizaţie internaţională cu forme institu-ţionalizate, rigide şi impermeabile. Mişcarea este deosebit de eterogenă, întrucît din ea fac parte o mare diversitate de state (ţări socialiste ca Iugoslavia, R.P.D. Coreeană, Cuba; monarhii ca: Arabia Saudită sau Iordania; ţări sărace ca: Bangladesh, Benin ş.a. şi ţări bogate ca Kuweitul, care are cel mai mare venit naţional pe cap de locuitor din lume ş.a.m.d.). Datorită acestei diversităţi, statele care fac parte din mişcare deşi aderă la unele prin- cipii cu caracter general au o concepţie, o interpretare proprie despre politica de nealiniere. în funcţie de relaţiile, concepţiile ideologice, politice şi sociale respective. Prima conferinţă a ţărilor nealiniate a avut loc în anul 1961 la Belgrad, iar următoarele conferinţe la nivel înalt la Cairo (1964), Lusaka (1970), Alger (1973), Lima (1975), Colombo (1976) şi Havana (1979). Din documentele adoptate menţionăm Declaraţia politică a Conferinţei la nivel înalt a ţărilor nealiniate de la Colombo în care se subliniază că „nealinierea simbolizează năzuinţa omenirii spre pace şi securitate între ţări şi hotărîrea sa de a instaura o nouă ordine economică, socială şi politică internaţională echitabilă. Ea este o forţă vitală în lupta împotriva imperialismului în toate formele şi manifestările lui şi a tuturor celorlalte forme de dominaţie străină". Conţinutul politicii de nealiniere, adică drepturile şi obligaţiile statelor nealiniate însă nu şi-a găsit încă o reglementare deplină în dreptul internaţional contemporan. România, avînd numeroase puncte de contact şi zone de interferenţă între politicile, preocupările sale şi cele ale ţărilor nealiniate, a stabilit şi a dezvoltat constant relaţii bilaterale de strînsă prietenie şi colaborare multilaterală cu aproape toate ţările participante la mişcarea nealiniaţilor. Datorită acestei politici, Conferinţa miniştrilor afacerilor externe ai statelor nealiniate, desfăşurată la Lima (1975), a aprobat participarea ţării noastre ca invitat la lucrările sale, iar Conferinţa la nivel înalt de la Colombo (1976) a acordat, prin consens, României statutul de invitat la activitatea mişcării de nealiniere. modificarea Cartei O.N.U., modalitate de punere în concordanţă a prevederilor Cartei cu realităţile internaţionale. Potrivit articolelor 108 şi 109 din Carta O.N.U., modificarea Cartei poate fi efectuată fie prin amendamente adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. cu o majoritate de două treimi din statele membre, fie prin revizuirea Cartei, ho-tărîtă cu aceeaşi majoritate, convocarea Conferinţei de revizuire trebuind să fie hotărîtă de o majoritate a două treimi din membrii Adunării Generale, în care să intre şi nouă membri ai Consiliului de Securitate. Modificările hotărîte astfel intră în vigoare numai după ratificarea lor de către două treimi dintre statele membre, care trebuie să includă şi pe toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. Pînă în prezent modificările Cartei O.N.U. au constat în mărirea numărului membrilor Consiliului de Securitate de la 11 la 15 (1965), ai ECOSOC de la 18 la 27 (1965) şi apoi de la 27 la 54 (1973). modus procedendi, expresie lat. cu sensul „mod de a proceda14, folosită în relaţiile diplomatice pentru a indica modul şi ordinea în care trebuie îndeplinite anumite angajamente juridice sau acţiuni. modus vivendi, expresie lat. cu sensul „mod de existenţă", folosită pentru a desemna un acord temporar, cu intenţia de a-I înlocui ulterior printr-un tratat sau convenţie, conţinînd clauze mai detaliate şi încheiat pe o durată mai lungă (de ex.: m.v. din 13 mart. 1932 cu privire la competenţa Comisiei Europene a Dunării; m.v. din 15 iun. 1949 încheiat la sesiunea de la Paris a Consiliului miniştrilor afacerilor externe ai U.R.S.S., MONDIALISM 188 Marii Britanii şi S.U.A. cu privire la situaţia din Germania). în general, statele recurg la m.v. atunci cînd: a) nu au ajuns decît la o soluţionare parţială a problemelor negociate; b) problemele care fac obiectul tratativelor impun ca, pînă la realizarea unui acord complet sau de lungă durată, să existe o reglementare, chiar şi provizorie. M.v. are aceeaşi forţă juridică, ca oricare alt acord internaţional. Efectele juridice ale m.v. încetează odată cu intrarea în vigoare a înţelegerii menite să reglementeze definitiv problema respectivă. mondialism (în dreptul internaţional), teorie care neagă realitatea statelor, afirmînd că în fapt fiinţează numai oamenii, care alcătuiesc anumite co-lective-societăţi, organizaţii, state, că orice normă sau instituţie de drept, inclusiv de drept internaţional, are drept făuritori şi destinatari în ultima analiză omul, că in consecinţă omul este singurul subiect de drept, intern sau internaţional. M. tinde să servească interesele imperialismului, sâ justifice nesocotirea drepturilor suverane ale statelor independente, amestecul statelor puternice în treburile interne ale statelor mici şi mijlocii. în epoca noastră, cînd naţiunea şi statul naţional mai au de jucat un rol progresist foarte însemnat, m. constituie o încercare de a răpi popoarelor arma patriotismului, de a insufla omului credinţa că nu este şi nu trebuie sâ acţioneze ca un cetăţean al patriei sale, ci ca un cosmopolit, ca un „cetăţean al lu-mii“. Socialismul respinge m. ca o unealtă ideologică a imperialismului. monism (de la cuvîntul grec „monos44 — unul), în dreptul internaţional, teorie doctrinală care susţine câ dreptul internaţional şi dreptul intern alcătuiesc un singur drept. M. are două variante: 1) După unii autori, ca H. Kelsen, dreptul internaţional care ar avea o forţă juridică superioară stabileşte competenţa statelor de a legifera, deci determina dreptul intern; 2) După alţi autori, de ex. Zorn, Lasson, Kaufmann, dreptul internaţional ar fi o simplă ramură a dreptului intern, un drept extern de stat (ăusseres Staatsrecht). în ambele variante, m. constituie o expresie a nihilismului în dreptul internaţional, întrucît porneşte de la „incompatibilitatea44 suveranităţii de stat cu dreptul internaţional. în timp ce în prima variantă m. neagă suveranitatea de stat, instituţia fundamentală a dreptului internaţional, în a doua variantă m. afirmă atotputernicia statului, incompatibilă cu existenţa unui drept internaţional. în ambele sale variante m. serveşte în ultima analiză interesele imperialismului, ale politicii de forţâ şi dictat. Monroe, doctrina r^v. doctrina Monroe. morala internaţională, ansamblul regulilor de comportare în relaţiile dintre state care, potrivit sentimentelor de dreptate şi echitate ale popoarelor, ar trebui sâ fie respectate de acestea, de fiecare din ele faţă de toate statele. Potrivit dreptului internaţional tradiţional, regulile m.i. nu sînt obligatorii, ca atare, din punct de vedere juridic. Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede câ această Curte poate rezolva o pricină după regulile m.i. „ex aequo et bono“, ceea ce în sensul acestui text înseamnă altfel decît conform dreptului internaţional, „dacă părţile sînt de acord cu aceasta41. Această despărţire între drept şi morală tinde să dispară sub influenţa crescîndă a opiniei publice mondiale, a acţiunii forţelor progresiste de pretutindeni, a tendinţei promovate de aceste forţe, ca dreptul internaţional sâ-şi integreze tot mai multe din cerinţele m.i. moratoriu (de la cuvîntul lat. mora—întîrzicrc). amînare a îndeplinirii unei obligaţii. M. se referâ de multe ori la plata obligaţiilor financiare ale unui stat, în urma unor evenimente de forţâ majoră (război, catastrofe naturale etc.) şi se declară printr-o lege sau o hotărîre a guvernului statului în cauză, indicîndu-se durata m., obligaţiile la care se referă, teritoriul la care se aplică. M. de război se declară deseori, privind obligaţiile interne sau externe ale statului, din cauza situaţiei excepţionale datorită războiului. Expresia m. de război a fost folosită în legătură cu prevederile Pactului Societăţii Naţiunilor care interziceau recurgerea la război timp de trei luni începînd de la data la care într-un diferend internaţional intervenise o sentinţă arbitrală sau un raport al Consiliului Societăţii. munca prizonierilor de război (în dreptul internaţional), activitatea practică la care sînt obligaţi prizonierii de război în cadrul regimului stabilit prin Convenţia de la Geneva (1949) privitoare la tratamentul prizonierilor de război. In principiu, prizonierii de război valizi pot fi folosiţi ca muncitori cu condiţia de a fi menţinuţi într-o bunâ stare fizică şi mintală. Nu pot fi constrînşi la muncă decît soldaţii, subofiţerii pot fi folosiţi numai pentru supraveghere, iar ofiţerii şi persoanele asimilate pot primi, numai la cerere, o muncă care le convine. Prizonierii de război nu pot fi supuşi decît la anumite munci: în administraţie, amenajarea sau întreţinerea lagărului în care sînt internaţi, in agricultură, în industria legată de producerea sau extragerea materiilor prime, în industria prelucrătoare (cu excepţia industriei metalurgice, mecanice şi chimice, a lucrărilor de construcţii cu caracter militar sau cu destinaţie militară). Prizonierii nu pot fi obligaţi la munci cu caracter nesănătos sau periculos sau la munci umilitoare. Pe timpul prestării acestor munci, prizonierii de război vor beneficia de condiţii similare cu ale cetăţenilor puterii deţinătoare folosiţi în munci similare; ei vor beneficia de ocrotirea legilor statului de deţinere cu privire la protecţia muncii. Pentru munca prestată, prizonierii vor primi indemnizaţii. Lunar ei vor fi supuşi unor examene medicale pentru a li se verifica capacitatea de muncă. mutatis mutandis, expresie lat. cu sensul „schim-bînd ceea ce trebuie schimbat44, care desemnează preluarea unui proiect de lege, a unui articol, a unui text etc. cu efectuarea schimbărilor de rigoare. Spre exemplu, art. 20 din Convenţia referitoare la misiunile speciale (Arhivele şi documentele misiunii speciale 'sînt inviolabile în orice moment şi în orice loc se găsesc) este reprodus m.m. din art. 24 al Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor diplomatice (Arhivele şi documentele misiunii sînt inviolabile în orice moment şi în orice loc se găsesc) şi din art. 33 al Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor consulare (Arhivele şi documentele consulare sînt inviolabile în orice moment şi orice loc se găsesc). N Namibia, cazulc* , diferend între Liberia şi Etiopia, pe de o parte, şi Republica Sud-Africană, pe de altă parte, în legătură cu mandatul acesteia din urmă asupra Sud-Vestului African, azi Namibia. Această ţară a fost colonizată de Germania in 1874. Marea Britanie a anexat în 1878 regiunea de la Walwis Bay pe care a pus-o sub conducerea coloniei Capului. Potrivit art. 119 din Tratatul de pace de la Versailles (1919), Germania a trebuit să renunţe la Africa de Sud-Vest, adică la Namibia, care a fost pusă sub mandatul coroanei britanice, reprezentată de Africa de Sud (fosta colonie a Capului) ca un mandat al Societăţii Naţiunilor. După desfiinţarea Societăţii Naţiunilor Namibia a trecut de drept sub mandatul O.N.U., care ar fi trebuit s-o transforme într-un teritoriu supus tutelei sale. Dar Republica Sud-Africană a încercat în mod constant să transforme mandatul asupra Namibiei într-o adevărată anexiune şi în consecinţă a refuzat şi refuză să recunoască drepturile O.N.U. cu privire la Namibia, şi, cu atît mai mult, drepturile poporului namibian la independenţă. Avizul consultativ al C.l.J. din 17 iul. 1950 a constatat că mandatul asupra Namibiei continuă să existe, că Republica Sud-Africană are obligaţia să o administreze în interesul locuitorilor şi să raporteze anual Adunării Generale a O.N.U., să încheie un tratat de tutelă cu O.N.U. cu privire la Namibia, dreptul de control al O.N.U. netrecînd dincolo de drepturile Societăţii Naţiunilor. Avizele consultative din 7 iun. 1955 şi 1 iun. 1956 ale C.l.J. au confirmat avizul din 1950. La 4 nov. 1960 Etiopia şi Liberia au introdus, în mod separat, o instanţă la C.l.J. contra Republicii Sud-Africane. Curtea era invitată să decidă că Namibia rămîne un teritoriu sub mandat, că Africa de Sud a violat obligaţiile impuse prin mandat şi câ acest mandat, implicit autoritatea mandatarului, erau supuse supravegherii Naţiunilor Unite. La 20 mai 1961 Curtea a dat o ordonanţă prin care a constatat că Etiopia şi Liberia făceau cauză comună şi a unit plîngerile formulate de cele două guverne. Africa de Sud a ridicat patru excepţii preliminare de incompetenţă a Curţii şi la 21 dec. 1962 Curtea a dat o hotârîre respingînd excepţiile R.S.A. şi s-a declarat competentă. După ce piesele procedurii scrise asupra fondului au fost depuse în termenele cerute de părţi, s-au ţinut audienţe publice între 15 mart. şi 29 nov. 1965 pentru audierea pledoariilor şi martorilor. Hotărîrea a fost dată de Curte la 18 iul. 1966. C.l.J. a respins plîngerile Etiopiei şi Liberiei împotriva Republicii Sud-Africane (cu 6 voturi pentru, 6 voturi contra, votul „pentru44 al preşedintelui Curţii, australianul Percy Spender, fiind decisiv), apreciindu-se că reclamantele n-au putut dovedi existenţa în profitul lor a unui drept sau interes juridic cu privire la obiectul cererilor lor. Această hotărî re a determinat vii critici şi a adus serioase prejudicii prestigiului C.I.J., în special în rîndul tinerelor state independente. Ca urmare a largului curent de opinii ce s-a formulat, Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia din 27 oct. 1966 a retras Republicii Sud-Africane mandatul ce-i fusese conferit de Societatea Naţiunilor. Lupta poporului namibian pentru libertate şi independenţă, ca şi rezistenţa opusă de puterile imperialiste — fără sprijinul cărora este evident că de mult ocupaţia Namibiei de către Republica Sud-Africană ar fi luat sfîrşit — ilustrează tenacitatea cercurilor colonialiste în încercarea lor, al cărei eşec este totuşi inevitabil, de a menţine dominaţia şi exploatarea lor în Africa australă. naşterea statelor v. stat. N.A.T.O. v. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. naturalizafe, modalitate de dobîndire a cetăţeniei, condiţionată de voinţa expresă a viitorului cetăţean şi de îndeplinirea anumitor condiţii prevăzute de legislaţia statului a cărui cetăţenie este solicitată. Cazurile de dobindire a cetăţeniei prin naturalizare — într-un sens larg — sînt următoarele: a) prin căsătoria unui cetăţean al unui stat cu o ce-tăţeană a altui stat sau viceversa; b) prin înfierea unui copil fără cetăţenie sau de cetăţenie străină; c) prin redobîndire sau reintegrare; d) prin opţiune (în cazul modificărilor teritoriale prin transferarea de teritorii de la un stat la altul); e) prin transfer de populaţie; f) prin acordarea cetăţeniei (naturalizare în sens restrîns) la cererea persoanei interesate. V. şi schimbarea cetăţeniei. naţionalizare, trecerea unor bunuri şi, în primul rînd, a mijloacelor de producţie în proprietatea statului. în ţările socialiste, n. a fost una din primele acţiuni întreprinse pe calea construirii socialismului. în ţările în curs de dezvoltare n. resurselor naturale, a bunurilor aparţinînd unor firme străine şi societăţilor multinaţionale reprezintă pu- naţiune 190 ternice afirmări ale independentei naţionale. Dreptul statelor de a n. bunurile aflate pe teritoriul lor, inclusiv cele aparţinînd unor străini, a fost recunoscut de Adunarea Generală a O.N.U. naţiune v. subiect de drept internaţional. nautragiaţi (în dreptul internaţional), termen caic defineşte persoanele militare sau civile ce se găsesc într-o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape ca urmare a unei nenorociri care s-a abătut asupra lor sau asupra navei sau aeronavei care-i transporta şi care se abţin de la orice act de ostilitate. N. fac parte din categoria victimelor de război. Aceste persoane, cu condiţia de a se abţine de la orice act de ostilitate, vor continua să fie considerate n. din momentul salvării pînă cînd au dobîn-dit alt statut în virtutea Convenţiilor de la Geneva (1949) cu privire la victimele de război, sau a Protocolului adiţional de la Geneva (1977). Ei se bucură de o protecţie specială în temeiul Convenţiilor internaţionale cu caracter umanitar. Protecţia de care se bucură este aceeaşi cu a bolnavilor şi răniţilor.V. şi bolnavi şi răniţi; Convenţiile de la Geneva cu privire la victimele de război (1949); victime de război. navă, vehicul construit, amenajat şi echipat pentru a pluti şi a se deplasa pe apă sau sub apă. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, navele se clasifică în mai multe categorii: a) navă corsar, vas înarmat de particulari în timp de război, cu aprobarea guvernului unui stat beligerant, participînd pe riscul şi profitul său la operaţiuni navale. Chiar dacă acţionau sub controlul unui stat, pe baza unei autorizaţii denumite „scrisoare de marcă“ sau „comision în cursă“, n.c. rămîneau particulare acţionînd pe propriile cheltuieli, în schimbul unei părţi de pradă. Membrii echipajului erau consideraţi beligeranţi, avînd dreptul de a fl trataţi ca prizonieri de război. Instituţia a fost abolită definitiv prin Declaraţia de la Paris (1856). Totuşi, unele state au continuat, sub diferite forme, acţiunile de corsari; b) navă comercială, navă destinată transportului de mărfuri sau de pasageri, aparţinînd fie unui stat, fie unor resorti-sanţi, persoane juridice sau fizice; c) navă de linie, denumire dată celor mai puternice nave de luptă din punctul de vedere al artileriei şi al protecţiei prin cuirasă; d) navă poştală, navă destinată transportului poştei şi căreia, pe baza acordurilor internaţionale, statele îi recunosc diferite imunităţi (interzicerea dreptului de a fi reţinute, confiscate etc.), uneori şi în timp de conflict armat; e) navă spital, vase construite sau amenajate în mod special în scopul de a da ajutor răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, a-i trata şi transporta. N.s. se bucură de o protecţie specială, ele neputînd fi atacate sau capturate, cu condiţia ca denumirea şi caracteristicile lor (tonajul brut, lungimea, numărul catargelor şi coşurilor) să fi fost comunicate părţilor beligerante cu cel puţin 10 zile înaintea folosirii lor. Sînt trei categorii de n.s. a) militare; b) particulare din statele beligerante, şi c) neutre. Primele sînt construite de beligeranţi cu scopul exclusiv de a asista, trata şi transporta răniţi, bolnavi şi naufragiaţi. N.s. inamice particulare sînt cele folosite de societăţile naţionale de Cruce Roşie şi de alte societăţi ajutătoare recunoscute oficial, precum şi de persoanele particulare. Pentru a se bucura de protecţia specială, navele din această categorie trebuie să fi primit o însărcinare oficială de la guvernul de care depind sau să fie puse sub conducerea uneia din părţile beligerante, cu asentimentul propriului guvern (dacă sînt neutre), în ambele situaţii cerîn-du-se condiţia de notificare. N.s. se bucură de imunitate de captură şi atac, fiind supuse numai dreptului de vizită şi control. Pentru a fi recunoscute ele trebuie sâ aibă toată suprafaţa exterioară vopsită în alb, gravate pe părţile laterale, precum şi pe partea orizontală cu una sau mai multe cruci roşii ca să poată fi uşor distinse de la distanţă din aer sau de pe mal. N.s. particulare se disting printr-o pictură exterioară albă sau o bandă orizontală roşie. N.s. nu trebuie să jeneze acţiunile militare. Personalul care deserveşte n.s. nu va putea fi făcut prizonier. Navele comerciale, iahturile şi ambarcaţiunile neutre care iau la bord răniţi, bolnavi şi naufragiaţi ai părţilor beligerante nu vor putea fi capturate* f) navă de război, vas care face parte din forţele armate ale unui stat, este manevrat de un echipaj militar aflat sub comanda unui ofiţer de marină, şi care arborează pavilionul marinei militare. Sub rezerVa unor condiţii inserate în Convenţia a Vil-a de la Haga (1907), statele au dreptul de a transforma navele comerciale în vase de război. Aceste condiţii sînt: să fie puse sub autoritatea şi răspunderea statului al cărui pavilion îl poartă; să arboreze insemnele exterioare distinctive ale vaselor de război purtate de statul pavilionului; comandantul vasului să fie în serviciul statului, iar numele său să figureze pe tabelul ofiţerilor flotei militare; să respecte legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat, iar echipajul să fie supus regulilor disciplinei militare; g) navă de stat (navă cu destinaţie specială), navă destinată unor scopuri necomerciale (pentru salvarea naufragiaţilor, controlul vamal, efectuarea de cercetări ştiinţifice etc.). Navele militare şi celelalte nave proprietate de stat (necomerciale) se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă şi penală cînd se află în apele interioare şi teritoriale ale unui stat terţ; ele trebuie să respecte însă legile statului riveran privind navigaţia în apele sale teritoriale. Navele de stat comerciale se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă. Navele proprietate particulară se supun jurisdicţiei statului străin în ale cărui ape se găsesc. Ordinea de pe bordul tuturor navelor este reglementată de legile statului al cărui pavilion îl poartă nava. V. şi echipaj; forţe armate maritime. navă de ambarcaţiune sanitară (în dreptul internaţional), expresie care defineşte orice mijloc de transport sanitar pe apă. V. şi navă-spital; transport sanitar. navă de comerţ înarmată v. navă de război. nave fluviale, maritime, nave care se deosebesc după destinaţie, de a efectua transporturi pe mare sau pe fluvii. în raport de destinaţia navei se aplică şi regulile de navigaţie, al căror suport îi constituie fie dreptul intern, fie convenţiile internaţionale. navicert (de la cuvintele engleze „navy“, vas, şi „certificate", certificat), document utilizat de către Puterile aliate, începînd din primul război mon- 191 dial, pentru a înlesni comerţul maritim al neutrilor în condiţiile războiului. N. (numit iniţial şi „Let-ters of Assurance44 — scrisori de asigurare) este un certificat emanînd de la reprezentanţa unui stat beligerant în ţara neutră şi specificând că mărfurile expediate din anumite porturi neutre au realmente o destinaţie „neutră", adică nu vor fi transmise de către destinatarul încărcăturii — un neutru — unei puteri ostile Puterilor aliate. V. şi affidavit. neagresiune, principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan, formulat pentru prima dată în 1928, în Pactul Briand-Kellogg şi consacrat în Carta O.N.U. în următoarea redactare: „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, atît împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, cît şi în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite41 (art. 2/4). Avînd ca finalitate ocrotirea acelor elemente care prezintă cea mai mare importanţă pentru suveranitatea statului — integritatea teritorială şi independenţa politică — principiul neagresiunii interzice nu numai folosirea forţei armate, ci toate formele de presiune sau constrîngere economică, politică sau de altă natură care, sub o formă sau alta, pot aduce atingeri suveranităţii teritoriale sau independenţei politice. El interzice deopotrivă actele directe şi cele indirecte de folosire a forţei şi a ameninţării cu forţa. Actul fiind al C.S.C.E. precizează: „Nici o consideraţie nu poate fi invocată drept justificare pentru a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în contradicţie cu acest prin-cipiu44. Interzicerea forţei şi a celorlalte forme de constrîngere, ca parte componentă a principiului neagresiunii, prezintă o mare importanţă, deoarece, în relaţiile internaţionale actuale, asigurarea unei independenţe reale a statelor este indispensabil legată de deplina independenţă economică, de înfăptuirea dreptului exclusiv al fiecărui stat de a-şi dezvolta viaţa politică, economică, culturală, a exploata resursele şi bogăţiile naturale ale propriului teritoriu, în conformitate cu interesele sale. Principiul neagresiunii include, totodată, şi interzicerea propagandei de război, ca una din formele ameninţării cu forţa şi de pregătire a războiului de agresiune. De asemenea, el impune statelor obligaţia de a se abţine de la folosirea forţei, sub orice formă, împotriva popoarelor care luptă pentru cucerirea independenţei naţionale, pentru eliberarea de sub jugul colonial. Interzicînd folosirea forţei în scopuri de agresiune, de cotropire, dreptul internaţional contemporan permite, totodată, statelor folosirea, individual sau colectiv, cf. art. 51 al Cartei O.N.U., a forţei armate în cadrul dreptului lor la autoapărare, împotriva unui atac armat, precum şi cu caracter de sancţiuni colective, întreprinse de Consiliul de Securitate, în conformitate cu articolele 41 şi 42 din Carta O.N.U. Apariţia şi consacrarea acestui principiu a însemnat transformarea dreptului internaţional dintr-un drept al războiului şi păcii (jure belii ac pacis) într-un drept al păcii (jus ad pacem). Actul final al C.S.C.E. este primul document internaţional care prevede unele măsuri de natură să garanteze aplicarea acestui principiu. Printre acestea se numără: obligaţia statelor de a face efectiv acest principiu; de a se abţine de la orice manifestare de forţă; de a se abţine de la NEAMESTECUL ÎN TREBURILE INTERNE orice acte de constrîngere economică; de a adopta măsuri efective de dezarmare generală şi completă; de a promova un climat de încredere şi respect între popoare; de a rezolva toate diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice. Principiul neagresiunii a determinat eliminarea unor norme şi instituţii retrograde din dreptul internaţional şi transformarea în sens democratic a altora. De asemenea, el favorizează apariţia de noi norme şi instituţii ale acestui drept. A luat statelor dreptul la beligeranţă, a interzis „dreptul învingătorului44 şi odată cu el dreptul la cuceriri teritoriale, conferă protecţie victimei agresiunii etc. încălcarea principiului neagresiunii constituie cea mai gravă crimă internaţională, care angajează răspunderea statului vinovat. R.S. România, care a consemnat acest principiu în documentele sale de stat şi în acorduri încheiate cu alte state, militează neabătut pentru transpunerea sa în viaţă, aducîndu-şi contribuţia la cristalizarea lui. V. şi autoapărare. nealiniere, obiectiv de politică externă urmărit de un număr însemnat de state — în special ţâri în curs de dezvoltare — care în esenţa sa reprezintă opoziţia faţă de blocurile militare şi politice, care urmăreşte întărirea independenţei şi suveranităţii statelor, sprijinirea mişcărilor de eliberare naţională, lichidarea colonialismului şi a relaţiilor economice inechitabile şi împărţirea lumii în ţări bogate şi ţări sărace, asigurarea păcii şi securităţii internaţionale, dezarmarea generală şi completă, dezvoltarea colaborării internaţionale pe bază de egalitate între state indiferent de orînduirea lor socială. în cadrul acestor jaloane generale, fiecare ţară nealiniată îşi defineşte politica sa de nealiniere pornind de la propriile realităţi sociale şi de la concepţiile ideologice, politice, filozofice proprii. Datorită acestei diversităţi, politica de nealiniere nu şi-a găsit încă o reglementare deplină în dreptul internaţional contemporan. Politica de nealiniere este urmată de peste 100 de state care formează cunoscuta mişcare de nealiniere, adevărată forţă progresistă pentru democratizarea vieţii internaţionale, pentru instaurarea unei noi ordini economice şi politice internaţionale, pentru legalitatea internaţională. V. şi mişcarea nealiniaţilor. neamestecul în treburile interne, principiu fundamental al dreptului internaţional care constă în obligaţia de a nu se amesteca în treburile care ţin de suveranitatea altor state, precum şi în obligaţia de a nu întreprinde nici o acţiune care ar ameninţa sau ar împiedica exercitarea de către fiecare popor a dreptului său la autodeterminare. Principiul neintervenţiei asigură, aşadar, protecţia suveranităţii statului şi a dreptului la autodeterminare de orice amestec din afară, fie că este vorba de o intervenţie armată, fie că este vorba de orice altă formă de amestec — politic, economic, direct sau indirect. Avînd o funcţie de protecţie a suveranităţii de stat împotriva oricărei încălcări a acesteia, principiul neintervenţiei implică, totodată, şi obligaţia statelor de a nu întreprinde nici o acţiune care ar ameninţa sau ar împiedica exercitarea de către fiecare popor a dreptului său la autodeterminare. Cu această accepţie largă, absolută, principiul neamestecului a fost consacrat într-o serie de documente de drept internaţional cum ar fi: Carta O.N.U. (art.2/7); Carta O.S.A. (art. 15); Carta nebeljgeranţA O.U.A., precum şi în Declaraţiile unor conferinţe internaţionale: Declaraţia de la Bandung (1955); Declaraţia de la Belgrad (1961); Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale (1960) ş.a. Principiul neamestecului în treburile interne şi externe, al interzicerii oricăror imixtiuni sau inge-. rinţe în treburile interne ale statelor şi popoarelor este consacrat fără excepţie în toate tratatele de prietenie şi declaraţiile solemne semnate de România la nivelul cel mai înalt. nebeligeranţă, termen care defineşte situaţia unui stat ce nu ia parte directă la ostilităţi, dar care susţine — diplomatic, politic şi chiar militar — una din părţi. N. este o instituţie mai nouă a dreptului internaţional, fiind creată la începutul celui de-al doilea război mondial, pentru a desemna regimul juridic al unor state — Spania, Italia, S.U.A., ce rămăseseră temporar în afara războiului, dar care nu-şi asumaseră obligaţiile ce decurg din starea de neutralitate. Dealtfel, Italia şi S.U.A. au devenit ulterior beligerante, numai Spania (prin Decretul din 12 iun. 1940) şi-a menţinut statut de n. pe toată durata războiului, însă ea a furnizat Germaniei materii prime strategice şi a înarmat şi trimis pe frontul de răsărit „Divizia albastră". Nu există norme unanim recunoscute ale n. necesitate militară, în dreptul războiului, principiu care postulează exonerarea de răspundere a persoanei care, în îndeplinirea unei misiuni sau în exercitarea atribuţiilor încredinţate, comite acte incompatibile cu legile şi obiceiurile războiului. Fiind de strictă interpretare, n.m. trebuie să fie justificată de cauze imperioase care impuneau a se lua asemenea măsuri, acţiunea abuzivă constituind o infracţiune. Astfel, art. 359 din Codul penal al României pedepseşte cu închisoarea de la 5—15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii, însuşirea, sub orice formă, nejustificată de necesitate militară, a mijloacelor sau materialelor destinate ajutorării sau îngrijirii bolnavilor căzuţi în puterea adversarului, precum şi distrugerea ori însuşirea oricăror altor bunuri. La conferinţe de codificare din ultima vreme s-a încercat înlăturarea n.m. din sfera dreptului, apreciindu-se că în condiţiile actuale cînd dreptul internaţional îşi propune menţinerea păcii şi securităţii internaţionale acest principiu ar avea o funcţie contrară, constituind o scuză pentru încălcarea normelor de purtare a războiului consacrate în dreptul internaţional. necombatanţi (în dreptul internaţional), subdiviziune a forţelor armate stabilită prin Regulamentul anexă a celei de-a IV-a Convenţii de la Haga (1907) care cuprinde persoanele ce fac parte din serviciile armatei, dar care nu participă Ia operaţiunile militare (de ex.: personalul din serviciile administrative, de aprovizionare ale armatei, personalul medical, confesorii etc.).în rîndul n. mai intră şi persoanele care însoţesc armata, dar nu aparţin cadrelor ei, precum: corespondenţii de presă, furnizorii etc. Atunci cînd sînt capturaţi de inamic ei au dreptul să fie trataţi ca prizonieri de război. în sens larg, denumirea de n. se foloseşte pentru populaţia civilă. V. şi combatant. I‘>2 negocieri diplomatice (în dreptul internaţional), principalul mijloc paşnic de reglementare a diferendelor dintre state, care constă în dezbateri directe între membri egali ai comunităţii internaţionale, purtate pe căi diferite şi în forme variate în vederea găsirii unei noi soluţii reciproc acceptabile. Din complexitatea funcţiilor pe care le îndeplinesc în practica internaţională n.d. se degajă cele de mijloc, de reglementare paşnică a diferendelor, de latură fundamentală a diplomaţiei prin care se realizează colaborarea dintre state, procedeu de creare a normelor dreptului internaţional şi a organizaţiilor internaţionale şi, în sfîrşit, de fază a elaborării tratatelor internaţionale. N.d. constituie mijlocul cel mai lesnicios, mai suplu şi mai eficace de soluţionare a problemelor internaţionale litigioase. Datorită multiplelor posibilităţi pe care le oferă, precum şi supleţei lor, n.d. au devenit un mijloc adecvat de aplanare a neînţelegerilor, repre-zentînd în prezent cea mai importantă cale de reglementare a diferendelor internaţionale: el corespunde cel mai bine necesităţilor impuse de cerinţele principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, şi în special de principiile suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor. Metodă prin excelenţă paşnică, n.d. constituie, prin supleţea şi caracteristicile lor, o cale universală de reglementare a oricăror diferende dintre state, de evitare a soluţiilor violente, esenţa lor constînd în dezbaterea pe bază de argumente a tuturor problemelor în cauză. Prin natura lor specifică, n.d. satisfac necesităţile unei reglementări prompte şi flexibile; statele pot recurge în orice moment la ele, atît în timp de pace, cît şi în timp de război, pentru aceasta nefi-ind necesar decît acordul lor asupra oportunităţii, obiectului, nivelului şi caracterului negocierii. Totodată, n.d. au un caracter universal, toate diferendele, de orice natură, pretîndu-se la această procedură. Importanţa procedurii n.d. este sporită şi de faptul că ea pune faţă în faţă părţile litigante care, exprimîndu-şi nemijlocit poziţiile şi pretenţiile, exclud contactul cu elementele străine diferendului şi, implicit, influenţele pe care acestea le-ar putea exercita. Voinţa părţilor se manifestă suveran, iar prin excluderea terţilor, secretul negocierilor poate fi, la nevoie, păstrat mai uşor. Acest aspect Conferă posibilitatea de a adopta o poziţie mai suplă, mai maleabilă. De asemenea, prin confruntarea nemijlocită, în timpul negocierilor, a argumentelor, a punctelor de vedere, a poziţiilor care separă părţile în litigiu, devin posibile determinarea mai exactă a conţinutului diferendului, înlăturarea treptată a exagerărilor, evidenţierea eventualelor erori de interpretare, precum şi a elementelor constructive menite să concure la elaborarea unei rezolvări. Sub raport procedural, n.d. reprezintă mijlocul cel mai lesnicios şi mai economicos de reglementare paşnică a diferendelor. Procedura n.d. creează cadrul adecvat soluţionării: pune faţă în faţă părţile interesate, le oferă posibilitatea de a analiza realist şi cu bună credinţă problemele divergente. Pentru aceasta este necesar ca părţile să fie animate de dorinţa de a înlătura neîncrederea reciprocă, de a găsi soluţii eficace şi echitabile. Ele trebuie să dea dovadă de elasticitate, receptivitate, spirit de conciliere şi iniţiativă. Succesul negocierilor depinde, în mare măsură, de răbdarea, perseverenţa, atmosfera de respect în care sînt purtate, de 193 NEUTRALITATE grija ca posibilităţile de reglementare paşnică a problemelor controversate să nu fie epuizate. N.d. pot fi cu adevărat rodnice şi, mai ales, echitabile dacă se bazează pe deplina egalitate în drepturi a statelor participante, pe respectarea strictă a suveranităţii şi independentei acestora, pe avantajul reciproc şi neamestecul în treburile interne. Impunerea n.d. prin forţa armelor sau exercitarea unor presiuni de orice natură în cadrul unor tratative începute la buna înţelegere depăşeşte cadrul instituţiei, înscriindu-se în acţiunile cunoscute sub denumirea de dictat. Metoda n.d. a ocupat dintotdeauna un loc central în politica externă a Partidului Comunist Român. Militînd activ pentru creşterea eficienţei practice a oricăror căi sau mijloace de natură a facilita instaurarea unui climat real de pace şi securitate, a stimula conlucrarea rodnică între popoare, în spiritul respectului şi înţelegerii reciproce, România consideră că schimburile de vederi, contactele bi- şi multilaterale, îndeosebi cele la nivel înalt, pot şi trebuie să joace un rol esenţial în rezolvarea acelor probleme arzătoare care condiţionează în prezent progresul umanităţii, viitorul ei paşnic. neintervenţie v. neamestecul în treburile interne. neocolonialism, politica, precum şi totalitatea metodelor folosite în promovarea acesteia, de a adapta esenţa politicii colonialiste, de asuprire şi exploatare a unor popoare străine, condiţiilor epocii postbelice caracterizate prin prăbuşirea sistemului colonial al imperialismului. N. tinde spre menţinerea dominaţiei asupra fostelor ţâri coloniale, spre menţinerea sau reînvierea poziţiilor colonialiste în aceste ţâri în forme noi, mai rafinate, mascate — pe tărîm militar, economic, social, ideologic. Printre aceste metode sînt folosite mai des amestecul militar sau şi economic, odată cu ingerinţe politice; politica sferelor de influenţă, includerea noilor state independente în zona monetară a fostei metropole; „ajutorul" militar sau şi economic sub forma exportului de capital „în participa-ţie“, în vederea acaparării de poziţii economice şi strategice-cheie; impunerea de acorduri economice în condiţii inechitabile; preţuri inechitabile — reduse la materiile prime provenite din ţara fostă colonie şi ipari la produsele importate de aceasta din fosta metropolă; impunerea unor „planuri de dezvoltare" care să permită presiuni politice şi economice; obţinerea de concesii pe termen îndelungat şi în condiţii oneroase pentru ţara care „acordă" concesia; instaurarea de guverne-marionetâ, de regimuri dictatoriale manevrate de fosta metropolă; crearea unor „federaţii" sau „comunităţi" artificiale prin fârîmiţarea noilor state, pentru cultivarea disensiunilor în legăturile dintre unităţile componente; menţinerea sau instalarea de baze militare pe teritoriile fostei colonii, menţinerea sau introducerea acesteia în blocuri militare dirijate de fosta metropolă; corupţia, comploturi, conspiraţii etc. Prin metodele n., imperialismul tinde să controleze pîrghiile economiei, resursele ţărilor în curs de dezvoltare, să mărească decalajul dintre aceste ţări şi statele dezvoltate economic şi astfel să menţină stăpînirea asupra resurselor fostelor colonii. nerecurgere la forţă şi la ameninţarea cu forţa. v. neagresiune. neretroactivitatea legii penale, principiu al drepţi*-lui penal, a cărui respectare face parte din drepturile omului. Potrivit art. 15 pct. 1 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. (1966), la care România a devenit parte, „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional în clipa cînd au fost săvîrşite. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai mare decît aceea care era aplicabilă în momentul cînd infracţiunea a fost săvîrşită...". V. şi principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. neutralitate (in dreptul internaţional), situaţia statului care nu participă la război, ci continuă să întreţină relaţii paşnice cu toate statele, inclusiv cu cele beligerante. N. este fondată pe suveranitate: orice stat suveran are dreptul de a hotărî să ră-mînă neutru într-un război purtat de alte state, cel puţin dacă el nu este legat printr-un angajament convenţional contrar. în accepţia sa clasică n. presupune o stare de război între state sau grupuri de state, în care statutul juridic al statelor neutre, pe de o parte, şi obligaţiile şi drepturile statelor nebeligerante, pe de altă parte, erau definite de dreptul internaţional. N. începea la deschiderea ostilităţilor şi se termina cu încheierea lor. O astfel de n. admitea războiul. N. era de cele mai multe ori rezultată din dorinţa micilor state de a rămîne în afara politicii marilor puteri şi de a nu fi antrenate în conflict. Termenul n. apărea uneori circumstanţiat de adjectivele „convenţională", „temporară" sau „provizorie", „armată" etc., adjective care exprimau mai degrabă un colorit politic decît un conţinut juridic. Născută odată cu războiul, n. a evoluat împreună cu evoluţia acestuia. în condiţiile actuale, un război cu folosirea întregii game a tehnicii de luptă, inclusiv a armelor nucleare, prezintă pericolul nu numai al distrugerii statelor participante la ostilităţi, ci şi a celor neutre. Ideea care se conturează în această situaţie este aceea că securitatea în faţa războiului nuclear nu mai poate fi asigurată printr-o poziţie de imparţialitate, ci numai prin angajarea tuturor statelor pentru a împiedica dezlănţuirea agresiunii. Conceptul de n. creat de dreptul internaţional pentru timpul de război s-a extins şi la perioada de pace. Noţiunile de „abţinere" şi de „imparţialitate", pe care le implica n., se opun noţiunii de securitate internaţională. N. reprezintă acum statutul sau poziţia unui stat care preconizează pacea, se opune oricărei politici de agresiune şi care refuză orice alianţă militară. Acest proces de transformare a instituţiei neutralităţii a început imediat după primul război mondial. Pactul Societăţii Naţiunilor prevedea chiar în preambul obligaţia părţilor de a nu recurge la război. Orice stat care ar fi încălcat această obligaţie era considerat câ a consimţit la adoptarea împotriva lui a măsurilor prevăzute în art. 16 (sancţiuni economice, în primul rînd, care aveau un caracter •obligatoriu). în ce priveşte ajutorul militar acordat victimei agresiunii, Consiliul Societăţii avea datoria să-l recomande, insă statele membre nu aveau nici o obligaţie de a-1 furniza. Astfel, fiecare membru putea rămîne n. Era vorba de o n. sui generis, întrucît statele neutre erau obligate să aplice sancţiuni economice. N. absolută, care îşi avea funda- NEUTRALITATE ABSOLUTA 194 mentul juridic în dreptul absolut al unui stat suveran de a recurge la război, a fost înlocuită în siste-* mul Societăţii Naţiunilor cu o n. care îşi avea fundamentul în dreptul statelor de a face război, drept limitat la cele patru situaţii prevăzute în Pact. După introducerea în dreptul internaţional a Pactului de la Paris (Pactul Briand-Kellogg), prin care cele 63 de state-părţi se angajau în mod solemn să renunţe la război şi să caute soluţionarea oricărui conflict între ele pe căi exclusiv paşnice, conceptul de n. a suferit schimbări importante. O serie de autori au apreciat că acest pact ar fi distrus fundamentul noţiunii de neutralitate absolută întrucît, în caz de război, o discriminare din partea unui stat membru în defavoarea agresorului şi acordarea de asistenţă victimei agresiunii s-ar fi încadrat în scopurile tratatului. Dar, în practică numeroase state şi-au menţinut neutralitatea chiar în timpul ultimului război mondial. Dacă instrumentele sus-menţionate au adus unele amendamente conceptului de n., Carta Naţiunilor Unite l-a transformat radical. Sancţionînd recursul la folosirea forţei sau la ameninţarea păcii şi a securităţii internaţionale, Carta Naţiunilor Unite a repus în cauză însăşi instituţia n. Carta O.N.U. prevede că în caz de conflict între obligaţiile impuse statelor neutre de Cartă şi cele care decurg din orice alt acord internaţional vor prevala primele. în timp ce Convenţiile de la Haga cu privire la n. impun abţinerea şi imparţialitate Carta O.N.U., dimpotrivă, creează în sarcina statelor datoria de a acorda asistenţă Organizaţiei Naţiunilor Unite în orice acţiune întreprinsă de aceasta pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Cu toate acestea, participarea unui stat neutru la O.N.U., nu numai că nu antrenează abolirea statutului său de n., ci, dimpotrivă, ea contribuie la întărirea n. sale, precum şi a organizaţiei, asigurîn-du-i îndeplinirea scopurilor de către toate statele. Practica a demonstrat, dealtfel, câ nu există o incompatibilitate între statutul de neutralitate şi calitatea de membru al Organizaţiei. Pe de altă parte, acţiunile militare întreprinse împotriva unui agresor, conform art. 42 din Cartă, nu constituie decît măsuri de sancţiune împotriva celor care violează pace£. Mai mult, participarea la sancţiuni militare nu este obligatorie pentru statele neutre. Consiliul de Securitate desemnează, printr-o rezoluţie specială, statele care trebuie să participe la acţiunile întreprinse cu care el încheie, cf. art. 25, acorduri speciale. Date fiind schimbările radicale ale conceptului de n., condiţiile specifice în care acţionează ea în prezent impun cu necesitate reevaluarea prevederilor Convenţiilor a V-a şi a XlII-a de la Haga care în mare măsură au căzut în desuetudine. In primul rînd, ar fi de neconceput să se mai pretindă statelor neutre să observe o strictă imparţialitate faţă de toţi beligeranţii, ştiut fiind câ în prezent datoria menţinerii păcii şi securităţii internaţionale reclamă acţiuni comune din partea tuturor statelor lumii. Ca atare, neutrilor le revine datoria de a distinge pe agresori de victime şi de a sprijini, prin toate mijloacele de care dispun, victimele agresiunii, fără ca prin aceasta statutul lor juridic să sufere vreo modificare. V. şi neutralitate diferenţiată. neutralitate absolută v. neutralitate. neutralitate armată, expresie folosită în trecut pentru a defini situaţia unui stat care, fiiră a participa direct la război, adopta măsuri cu caracter militar pentru a-şi apăra neutralitatea. Expresia a căzut în desuetudine, întrucît construcţia gramaticală era pleonasmică (neutralitatea trebuia să fie totdeauna armată, deoarece statul neutru are obligaţia să-şi apere statutul de neutralitate, la nevoie cu forţa armelor, în caz contrar un asemenea stat riscînd să-şi piardă statutul). neutralitate condiţionată, termen care defineşte avertismentul dat beligeranţilor de un stat neutru prin care li se atrage atenţia asupra condiţiilor în care înţelege să-şi menţină poziţia de n. adoptată iniţial faţă de ei. N.c. era, totodată, şi temporară, întrucît ea se menţinea numai atîta vreme cît condiţiile prevăzute ar fi fost respectate de beligeranţi. neutralitate diferenţiată, regim juridic conform căruia statele care promovează o politică de neutralitate nu mai sînt obligate sâ respecte principiile imparţialităţii şi neamestecului în conflictul dintre părţile beligerante, ci au datoria de a face deosebire între statul agresor şi victima agresiunii şi de a sprijini pe aceasta din urmă. Astfel, statul neutru are dreptul şi datoria, totodată, de a acorda ajutor victimei agresiunii prin orice mijloace, care nu implică participarea directă la conflict (de a permite vînzarea de arme şi alte materiale militare, şi, implicit, să interzică furnizarea unor asemenea materiale statului agresor, de a accepta tranzitarea teritoriului său de trupe care vin în ajutorul victimei agresiunii etc.). V. şi neutralitate. neutralitate în timp de război, situaţie născută din starea de război, care implică anumite drepturi şi datorii pentru neutri, proprii stării de neutralitate şi care apare ca un reflex faţă de drepturile beligeranţilor. Statutul n. în t. de r. era guvernat de două principii: datoria statelor neutre de a fi imparţiale faţă de beligeranţi şi obligaţia de neamestec în ostilităţile dintre ei. Aceste principii au fost consacrate în Convenţiile de la Haga, a V-a şi a XlII-a (1907), în care neutralitatea apărea ca un act de liberă decizie şi ca un regim juridic ce comportă un ansamblu de drepturi şi obligaţii. în baza convenţiilor, drepturile neutrilor vizau două planuri: inviolabilitatea teritorială (care priveşte în special războiul terestru) şi libertatea relaţiilor comerciale şi de altă natură (care vizează, în special, războiul maritim), iar drepturile lor au la bază un dublu principiu: al abţinerii — de a acorda orice fel de ajutor vreuneia din părţile beligerante şi al imparţialităţii, care implică o strictă egalitate de tratament. N. în t. de r. este reglementată în raport de anumite medii în care se desfăşoară ostilităţile — terestru, maritim, aerian. 1. Neutralitatea în războiul terestru, reglementată în Convenţia de la Hâga (1907) privind drepturile şi obligaţiile puterilor şi persoanelor în războiul terestru, este guvernată de următoarele principii: a) libertatea neutrilor de a menţine relaţii cu toate statele; b) dreptul neutrilor la inviolabilitatea teritoriului; c) obligaţia de a se abţine de la orice amestec în acţiunile militare ale beligeranţilor; d) observarea unei stricte imparţialităţi faţă de beligeranţi; e) obligaţia de apărare a propriei neutralităţi, la nevoie cu forţa armelor. Puterea neutră care primeşte pe teritoriul 195 NE VARIETUR său trupe aparţinînd armatelor beligerante le va interna în lagăr sau în locuri potrivite, iar tratamentul aplicat internaţilor este asemănător cu acela al prizonierilor de război. în ce priveşte cetăţenii unui stat neutru, aceştia sînt beneficiarii drepturilor şi avantajelor care decurg din statutul ţării lor, ei fiind, în schimb, obligaţi să menţină o atitudine de rezervă şi imparţialitate faţă de statele beligerante. (Un neutru nu se poate prevala de neutralitatea sa: a) dacă comite acte ostile contra unui beligerant; b) dacă comite acte în favoarea unui beligerant, mai ales dacă primeşte voluntar un serviciu în rîndul forţelor armate ale uneia din părţile aflate în luptă.) 2. Neutralitatea în războiul maritim are, după Convenţia de la Haga (1907), privind drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în războiul maritim (XIII), următoarele aspecte principale: a) în ce priveşte neutrii: libertatea de navigaţie şi comerţ; obligaţia de a respecta o strictă egalitate faţă.de toate părţile beligerante; obligaţia de a nu se amesteca în acţiunile militare ale beligeranţilor; b) în ce priveşte beligeranţii: interdicţia de a comite acte de ostilitate în apele neutre (captura, dreptul de vizită, constituirea de tribunale de prize, folosirea porturilor şi a apelor neutre pentru operaţiuni navale, instalarea de mijloace de comunicaţie), obligaţia de a respecta reglementările interne ale neutrilor, precum şi pe cele internaţionale (privind şederea navelor beligerante în apele şi porturile statelor neutre, aprovizionarea cu combustibil şi alimente). 3. Neutralitatea în războiul aerian nu este reglementată pe cale convenţională, însă din practica internaţională se degajă următoarele principii: inviolabilitatea teritoriului neutru cu toate părţile sale componente (interzicerea survolării teritoriului statului neutru), obligaţia statelor neutre de a-şi apăra neutralitatea împotriva aeronavelor beligerante care le-ar sur^ voia teritoriul; internarea aviatorilor care au violat teritoriul neutru şi confiscarea navei. Regulamentul de la Haga, elaborat de un comitet de jurişti în 1922, care codifică regulile cutumiare în materie, dar care nu a fost ratificat de state, reglementează şi problema rechiziţiei aeronavelor neutre de către beligeranţi, contrabanda de război, opoziţia la control, asistenţa ostilă, folosirea de insemne ori acte de bord false, nerespectarea, fără motive întemeiate, a rutelor de mers stabilite, încercarea de forţare a blocadei, efectuarea schimbului de naţionalitate etc. (Pentru toate aceste situaţii regulamentul prevede capturarea navei neutre în culpă cînd a fost interceptată de un beligerant, însă înainte de a ajunge la destinaţie). De la adoptarea acestor reguli şi pînă în prezent, tehnica şi, implicit, mijloacele de luptă au evoluat, a evoluat totodată şi dreptul internaţional în ansamblul său, re-punînd în cauză nu numai compatibilitatea regulilor adoptate la Haga cu starea actuală de fapt, ci şi neutralitatea ca instituţie a dreptului internaţional. V. şi neutralitatea. neutralitate limitată v. neutralitate. neutralitate permanentă, situaţia statelor care, prin acte oficiale, consacrate prin legislaţia lor internă (ex. Austria, 1955), ori hotărîrile unor conferinţe internaţionale (Elveţia, 1815, Belgia, 1831 şi 1937, Luxemburg, 1867 etc.) şi-au asumat obligaţia de a nu lua parte niciodată la un război. N.p. s-a format şi s-a dezvoltat ca o instituţie caracteristică exclusiv perioadei războiului. Pe lîngă obligaţia de a nu participa la război, statele cu statut de n.p. au şi pe aceea de a se abţine, în timp de pace, de la acte care, în cazul izbucnirii unui conflict armat, le-ar putea atrage la lupte. Astfel, n.p. presupune neparticiparea la alianţe militare, refuzul de a accepta instalarea pe teritoriul lor de baze militare străine. N.p. nu este limitată în timp şi nu este legată de vreun anumit război. Un stat cu statut de n.p. are dreptul de a menţine forţe armate, construcţii de apărare etc., iar în caz de încălcare a neutralităţii sale el este obligat să folosească forţa în scop de autoapărare. Conţinutul n.p. a suferit modificări în decursul timpului. Astfel, cînd normele dreptului internaţional recunoşteau statelor un jus ad bellum (dreptul de a face război), n.p. s-a cristalizat ca o instituţie corespunzătoare exclusiv perioadei războiului, pentru ca în momentul cînd normele imperative ale dreptului internaţional au interzis statelor dreptul de a declanşa războiul de agresiune, fizionomia sa să se modifice; a apărut instituţia n.p. diferenţiate, iar conţinutul n.p. s-a extins de la situaţia de război şi la perioada de pace. Paralel cu acestea a apărut o nouă instituţie, cu un conţinut deosebit — neutralitatea pozitivă. V. şi neutralitate. neutralitate temporară, v. neutralitate condiţionată. neutralizare, regim juridic statornicit prin acorduri internaţionale unui spaţiu geografic, potrivit căruia statele semnatare se obligă ca în timp de război să nu desfăşoare în acest spaţiu operaţiuni militare şi să nu-1 transforme într-o bază militară. N. s-a aplicat, începînd din sec. al XlX-lea, în special unor căi de navigaţie maritime de interes internaţional. Au fost astfel n. Canalul de Suez (prin Convenţia de la Constantinopol din 1888), Canalul Panama (prin Tratatul dintre S.U.A. şi Panama din 1903), Strîmtoarea Magellan (prin Tratatul dintre Argentina şi Chile din 1881). De obicei n. este însoţită de demilitarizarea teritoriului respectiv. De ex. Antarctica, prin Tratatul din 1959 este n., demilitarizată şi denuclearizată. în prezent se tinde spre n. spaţiului extraatmosferic. neutralizarea cosmosului, una din sarcinile şi problemele noi ale dreptului internaţional şi ale relaţiilor internaţionale care urmează a se înfăptui. Unele convenţii internaţionale, elaborate sub egida O.N.U., marchează un moment de evoluţie, în direcţia formulării şi consacrării unui principiu nou de drept internaţional, prevăzînd şi impunînd folosirea cosmosului exclusiv în scopuri paşnice. O convenţie internaţională prevede în acest sens interzicerea instalării în spaţiul extraatmosferic, pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti de baze şi arme nucleare (1967). Dar încă nu este interzisă lansarea de bombe, rachete etc. de pe suprafaţa Terrei spre un alt punct al acestei suprafeţe prin spaţiul extraatmosferic. ne varietur, expresie lat. cu sensul „cu condiţia ca nimic să nu fie schimbat41, care se referă în dreptul internaţional la textul unui tratat care, încă înainte de a intra în vigoare, a primit o redactare definitivă şi a fost înzestrat cu menţiunea n.v. pentru ca statele în cauză să poată să hotărască dacă înţeleg NIHILISMUL 196 să încheie tratatul cu textarea astfel definitivată. nihilismul (de la cuvîntul lat. „nihil", nimic), în doctrina occidentală a dreptului internaţional, curent şi teorie care neagă existenţa dreptului internaţional. Privit în evoluţie istorică, n. a susţinut: a) statele nu se găsesc unele faţă de altele în relaţii juridice; totul între ele se rezolvă exclusiv prin forţă; b) dreptul internaţional este un drept în sens juridic, numai în cazul şi în măsura în care este un drept de stat. Reluată de ideologia fascistă, teoria nihilistă a susţinut câ ordinea de drept a relaţiilor externe poate fi înţeleasă numai dacâ este considerată ca fiind dreptul de stat extern al unui stat. După al doilea război mondial, n. a fost susţinut, în special, de două curente: „sociologic" şi „realist". Primul afirmă că singura garanţie împotriva războiului ar constitui-o „statul mondial", în care ar trebui să se transforme în viitor „actuala comunitate a statelor suverane". Al doilea curent înlătură dreptul internaţional din reglementarea relaţiilor dintre state, considerîndu-1 ca inadecvat condiţiilor actuale ale vieţii internaţionale; este înlocuit printr-o politică ce nu trebuie să se conformeze nici unui principiu de drept şi care, în cele din urmă, trebuie sâ ducă la crearea unei organizaţii internaţionale suprastatale. non liquet, expresie lat. cu sensul „nu e limpede", care se referă la faptul câ arbitrul sau judecătorul internaţional nu sînt suficient informaţi în speţa ce o judecă, sau câ dreptul în vigoare intre pârţi nu-i furnizează suficiente elemente pentru a lua o hotâ-rîre. în prezent se apreciază câ judecătorul sau arbitrul nu au dreptul sâ pronunţe n.L, decizia sau sentinţa urmînd a fi motivate în temeiul principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. V. şi denegare de dreptate. normativism, curent juridic, reprezentat de adepţii „şcolii de la Viena", in frunte cu Hans Kelsen şi avînd ca principali adepţi pe A. Verdross, J. Kunz ş.a., care susţineau că izvorul dreptului internaţional trebuie căutat în afara vieţii sociale, într-o normă juridică ipotetică (grundnorm), unică atît pentru dreptul intern, cît şi pentru dreptul internaţional. Această teorie neagă suveranitatea, conside-rînd-o o dogmă perimată; afirmă câ individul este subiect de drept internaţional; admite războiul de agresiune ca „sancţiune împotriva unui delict". normă 1. Regulă generală şi impersonală de conduită obligatorie, susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin constrîngerea de stat. Norma juridică în dreptul intern exprimă întotdeauna voinţa de stat a clasei dominante, iar în orînduirea socialistă, voinţa clasei muncitoare şi a tuturor oamenilor muncii, a întregului popor muncitor. Norma juridică reglementează raporturi sociale, adică relaţii între oameni, stabilind drepturile şi obligaţiile participanţilor la categoria de relaţii pe care le reglementează şi care devin astfel raporturi juridice. 2. Norma de drept internaţional ia naştere însă prin acordul de voinţă dintre state, exprimat în tratate şi cutume pentru a reglementa relaţiile dintre înşişi creatorii ei, adică statele naţionale, suverane. Normele dreptului internaţional care prescriu conduita statelor participante la un raport internaţional exprmă nu numai voinţa unui singur stat, ci a diferitelor state, putînd avea în ca- zul participării unor state de tip diferit un conţinut de clasă complex. Norma de drept internaţional este, de asemenea, susceptibilă, în caz de nevoie, să fie adusă la îndeplinire prin constrîngerea colectivă sau individuală exercitată de state. Normele de drept internaţional pot fi norme imperative, cunoscute şi sub denumirea de jus cogens şi su-pletive. normă conflictuală, normă juridică de drept internaţional privat care indică statul a cărui legislaţie este competentă a cîrmui nemijlocit un raport juridic, prezentînd un element de extraneitate pentru a cărui rezolvare ar putea fi aplicate, virtual, legile a două sau mai multe state. N.c. este deci o normă de trimitere sau de fixare care se mărgineşte să determine, dintre legislaţiile interne aflate în conflict, legislaţia aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate. După soluţionarea conflictului de legi, rolul n.c. încetează şi intră în acţiune norma de drept intern a ţării care va cîrmui direct, nemijlocit, drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic în cauză. N.c. poate exista numai în acele raporturi în care apar conflicte de legi, întrucît ea presupune luarea în considerare şi aplicarea legii străine. în materia penală, administrativă, fiscală etc., întrucît raporturile juridice respective sînt cîrmuite în exclusivitate de legea forului, nu pot apărea conflicte de legi şi nu este cazul să se aplice legea străină. în funcţie de conţinutul lor, n.c. se pot referi: la persoane (lex patriae); la proprietate (lex rei sitae); la forma actelor juridice (locus regit actum); la condiţiile lor de fond (lex loci contractus şi lex loci executionis); la procedura judiciară şi arbitrară (lex fori); la moştenire; la raporturile de familie etc. N.c. sînt create fie prin dispoziţii ale legislaţiei naţionale, fie prin tratate internaţionale, cu scopul de a contribui la îmbunătăţirea şi dezvoltarea relaţiilor economice, tehni-co-ştiinţifice, culturale şi de altâ natură dintre state. norme de procedură (în dreptul internaţional) 1. Reguli după care statele şi organizaţiile internaţionale, precum*şi organele acestora se conduc în vederea exercitării atribuţiilor ce le sînt conferite prin voinţa statelor. N. de p. pot fi prestabilite pentru o activitate permanentă (ex.: Carta O.N.U., Statutul C.I.J.) sau pot fi elaborate în vederea anumitor acţiuni sau reuniuni internaţionale (de ex.: Conferinţa mondială a populaţiei; Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa). 2. In relaţiile lor, statele se conduc după anumite uzanţe internaţionale, inclusiv n. de p. Tratatele internaţionale bi- sau multilaterale cuprind de cele mai multe ori şi unele n. de p. North-Eastern Boundary, cazul^ , diferend între S.U.A. şi Marea Britanie în legătură cu stabilirea graniţei de nord-est a Canadei (la data conflictului sub dominaţia britanică). Pentru soluţionarea diferendului a fost instituită mai întîi o comisie mixtă, care şi-a încetat lucrările în 1822, fârâ a fi ajuns la rezultat. Anglia şi S.U.A. au încheiat atunci un compromis, la 29 sept. 1827, hotărînd ca un suveran prieten sâ fixeze graniţa de nord-est a S.U.A., în executarea Tratatului de pace de la Paris din 1783 dintre cele douâ state. Părţile l-au desemnat drept arbitru pe regele Olandei, Wilhelm I, care 197 NOTTEBOHM ţi-a pronunţat sentinţa la 10 ian. 1831. Apreciind că nu există documente de natură să precizeze traseul liniei de frontieră în zona disputată, arbitrul propunea o nouă trasare a frontierei, care ar fi urmat să lase două treimi din teritoriul litigios S.U.A., iar o treime Angliei. Reprezentantul diplomatic al S.U.A. la Haga a protestat împotriva acestei sentinţe la 12 ian. 1831, considerind că arbitrul îşi depăşise împuternicirile ce i se dăduseră prin compromis. Guvernul american susţinea că regele Olandei a acţionat nu ca un arbitru, ci în calitate de conciliator, de sfatul căruia părţile sînt libere să nu ţină seamă. Au urmat o serie de ciocniri armate în teritoriul aflat în litigiu, in cele din urmă Anglia a consimţit să participe la noi negocieri, care au dus la încheierea convenţiei Webster- Ashburton din 9 aug. 1842 (North Eastem Boundary Convention), prin care graniţa a fost definitiv statornicită. notă circulară v. circulară. notă colectivă, act de corespondenţă diplomatică adresat de reprezentanţii mai multor guverne unui alt guvern pentru a sublinia astfel poziţiile concordante ale semnatarilor şi a exercita presiuni asupra guvernului căruia îi este adresată (de ex.: n.c. adresată la 14 nov. 1818 de plenipotenţiarii Austriei, Marii Britanii, Prusiei şi Rusiei guvernului francez pentru a-1 informa de încetarea ocupaţiei militare a teritoriului francez prevăzută în Tratatul din 20 nov. 1815). La n.c. se răspunde printr-o notă scrisă a Ministerului de Externe al guvernului care a primit n.c. V. şi corespondentă diplomatică. notă confidenţială, act de corespondenţă diplomatică care prin caracterul său urmează să rămînă secretă. N.c. poate să îmbrace forma unui aide-me-moire, a unei note diplomatice sau a notei verbale şi este transmisă, de regulă, în cadrul unei audienţe. N.c. se foloseşte rar şi numai în probleme cu caracter secret (de ex.: cereri de agrement pentru acreditarea unui şef de misiune). V. şi corespondentă diplomatică. notă de audientă, document care se întocmeşte după audienţe şi în care se consemnează conţinutul convorbirii avută de agentul diplomatic, autor al notei, cu autorităţile ţării de reşedinţă, cu alte personalităţi din această ţară, precum şi cu reprezentanţii altor state sau ai organizaţiilor internaţionale etc. notă diplomatică, document de corespondenţă diplomatică utilizat pentru comunicări între Ministerul de Externe al unui stat şi o misiune diplomatică străină şi invers. N.d. este adresată, de regulă, de ministrul de externe sau de şeful de misiune, sc redactează la persoana a IlI-a şi se semnează. V. şi corespondentă diplomatică. notă identică, document de corespondenţă diplomatică cu conţinut similar pe care îl trimit, separat, reprezentanţii mai multor guverne unui destinatar comun, pentru a exercita o influenţă mai mare, prin repetare. N.i. se notifică separat de fiecare reprezentant diplomatic al statelor care semnează n.i. V. şi corespondenţă diplomatică. notă verbală, document de corespondenţă diploma- tică scrisă, dar nesemnată, foarte uzitată în relaţiile dintre ministrul de externe şi misiunile diplomatice străine. N.v. se redactează la persoana a IlI-a, pe hîrtie mare cu en-tete şi începe cu o for- mulă de politeţe (Ministerul Afacerilor Externe al... prezintă salutul său Ambasadei... şi are onoarea a-i face cunoscut următoarele...), după care urmează conţinutul (care cuprinde obiectul cererii sau notificării), data emiterii şi sigiliul. N.v. poate avea ca obiect o varietate de probleme — cerere de vize, prezentarea de felicitări, anunţarea sosirii unui diplomat în cadrul misiunii, o problemă consulară, de repatriere, o problemă de relaţii etc. V. şi corespondentă diplomatică. notificare (în dreptul internaţional), comunicare cu caracter oficial, făcută sub forma notei diplomatice, prin care se aduc la cunoştinţa unui stat terţ diferite situaţii, propuneri, informaţii, conţinutul unui document, aderarea la un tratat multilateral etc., astfel ca conţinutul acestei comunicări să fie considerat ca juridiceşte cunoscut de destinatar. N. este un act producător de efecte juridice. O serie de convenţii internaţionale prevăd obligativitatea n. (Convenţia de la Haga din 18 oct. 1907 cu privire la începerea ostilităţilor prevede: „Starea de război va trebui să fie notificată fără întîrziere puterilor neutre şi nu va produce efecte faţă de ele decît după primirea unei notificări care va putea să fie făcută chiar pe cale telegrafică44). Este, de asemenea, obligatorie n. blocadei etc. Nottebohm, cazul diferend între Liechtenstein şi Guatemala în legătură cu internarea şi confiscarea de către guvernul guatemalez a averii lui Friedrich Nottebohm (N. era cetăţean german, născut în 1881 în Germania), in 1905 s-a stabilit în Guatemala, menţinîndu-şi în continuare relaţiile de familie şi de afaceri cu Germania. Puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, cu prilejul unui voiaj în Europa, el a obţinut cetăţenia Liechtensteinului pe cale de naturalizare (13 oct. 1939). După izbucnirea, la 11 dec. 1941, a războiului între Guatemala şi Germania, N. a fost arestat (21 nov. 1943), transferat în S.U.A. şi internat, unde a stat pînă în 1946 cînd a fost eliberat. Pe baza decretului din 25 mai 1949 averea lui N. în Guatemala a fost confiscată sub pretext câ aparţine unei persoane care, la 7 oct. 1938, era cetăţean al unui stat cu care Guatemala a fost în stare de război. La 17 dec. 1951 Liechtensteinul a introdus o instanţă în faţa C.l.J. împotriva Guate-malei cerînd restituiri şi reparaţii pentru măsuri contrare dreptului internaţional, pe care acest guvern le-ar fi luat contra lui Nottebohm. Guatemala a ridicat o excepţie de incompetenţă, însă Curtea a respins-o prin hotărîrea din 18 nov. 1953. intr-o a doua hotârîre (fond) din 6 apr. 1955 Curtea a declarat inacceptabilă cererea Liechtensteinului, considerind câ interesatul nu era legat de Liechtenstein printr-o legătură suficientă, efectivă pentru ca naturalizarea sa să poată produce efecte în dreptul internaţional şi ca Liechtensteinul să fie calificat să-i acorde protecţie diplomatică; hotârî-rea Curţii prezintă interes doctrinal, întrucît principiul efectivităţii a avut prioritate în acest caz faţă de principiul, conform căruia nimeni nu are dreptul să cenzureze actele unui stat suveran de acordarea cetăţeniei unei persoane străine. NOUA ORDINE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ 198 noua ordine economică internaţională, sistem de relaţii internaţionale destinat să soluţioneze treptat problema lichidării fenomenului subdezvoltării şi a decalajelor în dezvoltarea economică a statelor lumii. înfăptuirea unei noi ordini internaţionale are loc în cadrul unor adinei transformări ale actualelor relaţii internaţionale, cu implicaţii vaste nu numai pe plan economic, ci şi pe acela al relaţiilor politice, culturale, umanitare care se constituie într-un proces de durată, încetinit însă prin opoziţia acelor state care doresc să păstreze neschimbată structura actuală a relaţiilor economice internaţionale. în mod firesc, noua ordine presupune o altă fundamentare juridică a schimbărilor intervenite în relaţiile internaţionale odată cu instaurarea noii ordini. Pentru prima oară, termenul a apărut în documentele celei de-a Vl-a sesiuni extraordinare a Adunării Generale a O.N.U. (9 apr.-2 mai 1974): Declaraţia privitoare la instaurarea unei noi ordini economice internaţionale şi Programul de acţiune privitor la instaurarea unei noi ordini economice internaţionale (Rezoluţiile 3201/S.VI şi 3202/S.VI). După adoptarea prin consens a acelor documente, n.o.e.i. a continuat sâ constituie unul din subiectele principale ale dezbaterilor din Adunarea Generală şi altor organisme ale O.N.U. Astfel, căile de realizare a noii ordini au format obiectul celei de-a VIi-a sesiuni extraordinare a Adunării Generale a O.N.U. (sept. 1975), iar între cele două sesiuni extraordinare, Adunarea Generală a adoptat la sesiunea a XXI X-a ordinară „Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor", document de cea mai mare însemnătate pentru o nouă fundamentare juridică a orînduirii economice a lumii (Rezoluţia A.1.R.E.S./3281 din 12 dec. 1974). Necesitatea, principiile şi mijloacele înfăptuirii noii ordini sînt necontenit ridicate, for-mînd una din cele mai importante preocupări din dezbaterile şi reuniunile internaţionale din anii ’80 şi începutul actualului deceniu. Printre acestea, se amintesc acelea organizate în cadrul „Deceniului dezvoltării*4 şi tratativele Nord-Sud. în toamna anului 1980 a avut loc o sesiune specială a Adunării Generale a O.N.U. consacrată n.o.e.i. Trebuie spus câ, deşi ideea unor transformări a actualului sistem de relaţii internaţionale, pornind de la relaţiile economice, este declarativ aprobată de toate statele, progresele înregistrate în această direcţie nu sînt pe măsura aşteptărilor ţărilor în curs de dezvoltare, care promovează necesitatea instaurării unei noi ordini economice în relaţiile dintre statele lumii contemporane. Mai multe state capitaliste dezvoltate exprimă rezerve faţă de doleanţele statelor subdezvoltate în legătură cu instituirea unei noi ordini economice. Pe de altă parte,,chiar unele state socialiste au rămas în afara preocupării de schimbare a actualelor relaţii economice internaţionale pe motiv că problemele subdezvoltării şi ale noii ordini trebuie să stea mai ales în preocuparea ţârilor ce au avut colonii, care în deceniile trecute şi-au recăpătat independenţa şi care astăzi formează marea majoritate a statelor în curs de dezvoltare. Cu toate aceste opoziţii sau rezerve, declarate sau tacite, principiile noii ordini economice internaţionale au pătruns şi pătrund din ce în ce mai accentuat în numeroase documente internaţionale bi- şi multilaterale, prefigurînd astfel viitoarea aşezare juridică a relaţiilor dintre state, în primul rînd în domeniul economic. Principiile de bază ale noii ordini se referă în esenţă la lichidarea fenomenului subdezvoltării, ale cărei consecinţe conţin o gravă şi permanentă ameninţare pentru pacea lumii. Aceste noi principii tind să guverneze relaţiile economice dintre toate statele, iar reprezentanţii acestora le înscriu în tratate şi convenţii ca o motivare firească a acţiunilor asupra cărora cad de acord în vederea dezvoltării relaţiilor economice şi politice interstatale, precum şi în scopul propriei lor dezvoltări. Se poate spune astfel câ principiile noii ordini au intrat în patrimoniul dreptului internaţional, fiind recunoscute ca atare şi din ce în ce mai larg aplicate în relaţiile ce se stabilesc între statele lumii de azi. Lichidarea stării de subdezvoltare şi a decalajelor existente între statele şi popoarele lumii formează scopul final, raţiunea instaurării unei noi ordini economice internaţionale. Normele enunţate în documentele amintite, repetate ulterior constant în numeroase reuniuni şi care sînt instituite treptat în universalitatea relaţiilor internaţionale, prevăd astfel respectarea dreptului fiecărui popor de a fi stâpîn pe bogăţiile ţării sale, de a decide suveran şi independent asupra folosirii acestora potrivit intereselor proprii şi cu cerinţele cooperării internaţionale. Aşadar, suveranitatea asupra resurselor naţionale este un principiu component al noii ordini, principiu de drept internaţional universal recunoscut, încălcările care pot fi aduse acestui principiu, prin însuşirea de către alte state fie direct, fie acoperit, de pildă prin activitatea societăţilor multinaţionale, reprezintă implicit violări aduse dreptului internaţional contemporan. în acelaşi sens, respectarea unor raporturi juste în ceea ce priveşte preţurile de pe pieţele mondiale, cu referire specială la raportul care trebuie stabilit între preţurile materiilor prime şi acelea ale produselor industriale reprezintă un alt principiu al noii ordini internaţionale. Favorizarea dezvoltării ţârilor producătoare de materii prime trebuie corelată cu asigurarea unor venituri raţionale pentru ţările producătoare industriale, stimulînd totodată activitatea productivă în toate statele. Nerespectarea acestui principiu, inclusiv prin stabilirea unor preţuri exorbitante pentru anumite materii prime de producătorii acestora, împiedică sau îngreuiază stabilirea noii ordini, reprezintă totodată o încălcare a dreptului internaţional, a principiilor şi idealurilor acesteia. Dealtminteri, în contemporaneitate are loc un vast proces de elaborare a unor noi principii şi norme de drept internaţional, corespunzătoare schimbărilor ce se produc în lume şi care tind să asigure cadrul juridic al unei noi ordini economice şi politice internaţionale. Un principiu fundamental al noii ordini este acela al dreptului de larg succes, fără discriminări sau bariere al tuturor statelor la cuceririle ştiinţei şi tehnicii contemporane. Transferul de tehnologie şi mijloace tehnice către statele slab dezvoltate, potrivit nevoilor acestora şi în scopul valorificării resurselor de care dispun, asistenţa tehnică în toate domeniile de dezvoltare, promovarea şi stimularea cercetării ştiinţifice în ţările în curs de dezvoltare reprezintă tot atîtea cerinţe de bază ale noii ordini. Dimpotrivă, împiedicarea acelor transferuri, monopolizarea în interese speculative sau de exclusivitate ale unor mijloace, descoperiri, invenţii destinate sâ 199 NUNŢIU ajute sau să grăbească dezvoltarea aduc prejudicii instaurării unei noi ordini internaţionale, principiilor acesteia. Colaborarea largă pe tărîm economic şi tehnico-ştiinţifîc între toate ţările, atragerea în această activitate a ţărilor subdezvoltate şi în curs de dezvoltare sînt factori esenţiali, cu caracter principial, ai instaurării noii ordini, ai progresului întregii civilizaţii. Cooperarea economică internaţională, promovarea unor relaţii cît mai largi în domeniul schimburilor economice şi comerciale este unul din scopurile expres înscrise în Carta Naţiunilor Unite. Apariţia în lume a unui mare număr de state prin recîştigarea, în ultimele decenii, a independenţei politice de către popoarele acestora şi totodată starea de subdezvoltare în care se zbat cele mai multe dintre acele ţări dă o dimensiune mult sporită necesităţii de rezolvare prin cooperare internaţională problemelor interne cu caracter economic ce se pun în prezent comunităţii mondiale. Cooperarea internaţională este un principiu al noii ordini, principiu călăuzitor, care trebuie să conducă statele pe calea lichidării subdezvoltării şi a decalajelor. Promovarea unor iaporturi cît mai largi de schimburi comerciale şi cooperare economică internaţională trebuie să se înfăptuiască în spiritul unei depline echităţi şi egalităţi în drepturi şi al avantajului reciproc. Eliminarea restricţiilor şi a barierelor artificiale, a oricăror forme de discriminări şi obstacole tarifare şi netarifare, desfăşurarea pe baze stabile a relaţiilor financiar-valutare, excluderea oricăror presiuni şi amestec al unor ţări în treburile interne ale altora sînt condiţii de primă importanţă pentru dezvoltarea unor relaţii de cooperare economică internaţională cu rezultate practice pentru realizarea noii ordini. între principiile noii ordini internaţionale există o legătură strînsă de interdependenţă. Pentru respectarea lor în practică, statele lumii vor trebui să adopte noi reguli de conduită, organizaţiile internaţionale avînd obligaţia ca, în cadrul competenţei lor prestabilite, să asigure controlul aplicării hotărîrilor, acordurilor şi înţelegerilor dintre state. Una din condiţiile de importanţă primordială a noii ordini este înfăptuirea dezarmării generale şi totale, problemă esenţială a timpurilor noastre. Limitarea bugetelor de război, secuiţitatea pe continentul european, continent în care există state şi blocuri de state cu sisteme sociale diferite, precum şi concentrări de arme cu o forţă de distrugere fără precedent, continuarea destinderii ca factor necesar al întăririi păcii şi securităţii în lume, reprezintă tot atîtea condiţii de înfăptuire a unei noi ordini internaţionale bazate pe echitate şi justiţie. nulitate, în dreptul internaţional, termen care desemnează lipsa de valoare juridică a unui document internaţional — tratat, convenţie, act etc. — sau a unei decizii dată de o organizaţie sau organ internaţional. Sînt lovite de h. actele care conţin angajamente, obligaţii, prevederi contrare principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. Anumite acte internaţionale încheiate în condiţii anormale, lovite de vicii de consimţămînt (eroare, doi, violenţă) pot fi declarat nule, la cererea părţii a cărei voinţă a fost astfel viciată. Pot deveni nule şi acte care au fost considerate valabile atunci cînd au fost încheiate (de ex.: Convenţii cu caracter colonialist, imperialist), dar care în prezent sînt nule de drept. Art. 64 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969) prevede: „Dacă o normă coercitivă nouă de drept internaţional general apare, orice tratat în fiinţă care este în conflict cu această normă devine nul şi încetează să existe“. în caz de contestaţie cu privire la n. unui tratat, a unui angajament, a unei obligaţii internaţionale, părţile în conflict sînt datoare să rezolve diferendul prin mijloace paşnice. nulla poena sine lege v. principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. nullum crimen sine lege v. principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. nunţiu, reprezentant diplomatic al Vaticanului de rang superior. N. fac parte, împreună cu ambasadorii, din prima clasă a şefilor de misiune diplomatică. în ţările catolice n. este, de regulă, decşn al corpului diplomatic, indiferent de vechimea în grad o O.A.C.I. v. Organizaţia Aviaţiei Civile Internationale (O.A.C.I.). . obiective militare (în dreptul internaţional), bunuri care, prin natura, amplasamentul, destinaţia sau utilizarea lor aduc o contribuţie efectivă acţiunii militare şi a căror distrugere totală sau parţială, capturare sau neutralizare oferă un avantaj militar precis. Din punct de vedere juridic, o.m. se caracterizează prin trei elemente esenţiale: a) natura bunurilor, amplasarea lor şi destinaţia eminamente militară; b) contribuţia efectivă, directă şi imediată pe care acestea o aduc la acţiunea militară şi c.) avantajul militar precis. Potrivit legilor şi obiceiurilor aplicabile în ca^ de conflict armat, numai o.m. pot fi atacate de beligeranţi. în caz de dubiu asupra caracterului unui bun care este în mod normal afectat uzului civil este prezumat a nu fi utilizat pentru a aduce o contribuţie efectivă acţiunii militare. V. şi bunuri cu caracter civil. obiective nemilitare v. bunuri cu caracter civil. obiectul dreptului internaţional, principalele domenii sau direcţii ale colaborării statelor în legătură cu care se desfăşoară acţiunea de influenţă şi de reglementare pe care o exercită dreptul internaţional. Reglementarea urmăreşte: a) dezvoltarea legăturilor paşnice, de colaborare între state şi popoare; b) apărarea statelor şi popoarelor împotriva agresiunii sau ameninţării cu forţa; c) asigurarea condiţiilor pe plan internaţional pentru dezvoltarea fiecărei naţiuni sau popor, în conformitate cu aspiraţiile sale naţionale. Nu constituie obiect al reglementării internaţionale acele probleme care, potrivit art. 2, alin. 7 al Cartei „aparţin în mod esenţial competenţei interne a unui stat“. Prin acordul lor de voinţă, două sau mai multe state pot să reglementeze aspecte de interes comun ale cooperării lor în domenii care, prin natura şi esenţa lor, sînt ori rămîn în sfera drepturilor lor suverane (de ex.: determinarea regimului juridic al străinilor, a regimului vamal etc.). în condiţiile şi limitele determinate de state, în sfera reglementării juridice intră şi raporturile altor entităţi cu statut de drept internaţional. Formează o.d.i. poziţia şi raporturile pe plan internaţional ale popoarelor care luptă pentru eliberarea lor. Sub incidenţa dreptului internaţional public cad şi relaţiile organizaţiilor internaţionale cu alte organizaţii sau cu state. Raporturile externe ale acestor entităţi for- mează obiectul reglementării internaţionale numai în măsura în care statele recunosc, prin acordul lor de voinţă, acestor entităţi un statut juridic determinat de subiecte ale dreptului internaţional (unele organizaţii internaţionale, popoarele care luptă pentru eliberare), fie anumite atribute ale acestui statut în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor funcţionale. obiectul tratatului internaţional, denumire prin care se consacră raporturile internaţionale pe care prevederile tratatului le reglementează în conformitate cu voinţa liber exprimată a părţilor contractante. O.t.i. trebuie să îndeplinească două condiţii: a) să fie posibil (realizabil); b) să fie licit (să respecte principiile şi normele unanim admise ale dreptului internaţional). Obiectul trebuie să exprime concordanţa cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional: respectarea suveranităţii şi a integrităţii teritoriale, a egalităţii în drepturi şi a avantajului reciproc, a neamestecului în treburile interne. V. şi tratat internaţional. obiter dictum, expresie lat. însemnînd „spus în treacăt", folosită spre a desemna un pasaj dintr-o motivare a unei hotărîri judecătoreşti, care nu este în legătură directă cu sentinţa dată: considerentul în cauză ar putea să şi lipsească din motivarea ho-tărîrii, fără ca aceasta să ducă la schimbarea soluţiei. Spre deosebire de considerentele pe care se sprijină soluţionarea speţei, şi care constituie cu adevărat „motivarea" sentinţei, un o.d. nu are forţă obligatorie faţă de părţile în cauză, nu constituie „lucru judecat". O.d. are însă importanţă întrucît exprimă vederile forului judiciar respectiv şi ca atare consemnează starea jurisprudenţei cu privire la o problemă a dreptului. obligaţie internaţională, legătură juridică, guvernată de normele dreptului internaţional, prin care un stat sau organizaţie internaţională sînt obligate faţă de alte state sau organizaţii internaţionale la anumite prestaţii, acţiuni sau abţineri. Nerespecta-rea de către un stat a o.i. atrage după sine răspunderea internaţională, inclusiv obligaţia de a repara eventualele daune produse. în cazul unor contradicţii între diferite o.i. ale aceluiaşi stat sau organizaţie internaţională trebuie dată întîietate celor iz-vorîte din principiile dreptului internaţional coercitiv, jus cogens gentium, idee conţinută în art. 103 din Carta O.N.U., după care în caz de conflict în- 201 OCUPAŢIA MILITARĂ tre obligaţiile statelor membre, asumate prin alte acorduri internaţionale şi cele rezultînd din Cartă, acestea din urmă trebuie să aibă precădere. observator 1. Persoană împuternicită oficial de un stat sau de o organizaţie internaţională de a le reprezenta la o reuniune internaţională. O. nu au drept de vot şi nici calitatea de a-şi asuma vreun angajament sau semna actele adoptate. Ei pot, în schimb, dacă membrii reuniunii respective sînt de acord, sâ ia parte la discuţii. Statele trimit de regulă o. la acele reuniuni care dezbat probleme ce interesează statul respectiv sau la conferinţele din care fac parte cu drepturi depline, însă la care nu doresc să-şi asume vreun angajament. Organizaţiile internaţionale, în special cele neguvernamentale şi instituţiile specializate, trimit o. la unele organisme ale O.N.U. (Art. 70 din Carta O.N.U. împuterniceşte Consiliul Economic şi Social să ia măsuri pentru participarea, fără drept de vot, a reprezentanţilor instituţiilor specializate, la dezbaterile sale sau ale comisiilor înfiinţate de el, precum şi pentru participarea reprezentanţilor Consiliului la dezbaterile instituţiilor specializate.) 2. Reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite în anumite regiuni unde există tulburări internaţionale pentru a culege informaţii, sau în teritoriile coloniale pentru a urmări desfăşurarea unei acţiuni (referendum, alegeri etc.), O.C.D.E. v. Organizaţia Pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Oceanul Indian — zonă a păcii. Iniţiativa declarării Oceanului Indian ca zonă a păcii aparţine statului Sri Lanka, căreia i s-a alăturat ulterior Republica Tanzania, care a propus înscrierea pe agenda de lucru a celei de-a XXVI-a sesiuni a Adunării Generale a unui punct în acest sens. Un proiect de rezoluţie, avînd ca obiect declararea Oceanului Indian ca zonă a păcii, a fost supus Adunării Generale de 13 state nealiniate. El prevedea în esenţă: a) Declararea Oceanului Indian, în cadrul unor limite ce urmau a fi hotărîte, ca zonă a păcii; b) Cererea adresată marilor puteri să înceapă consultări cu statele ce au ieşire la Oceanul Indian, în vederea stopării prezenţei lor militare în acest ocean şi a eliminării din zonă a tuturor bazelor, instalaţiilor militare, armelor clasice şi de distrugere în masă; c) Cererea statelor riverane şi interioare Oceanului Indian adresată membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate şi altor state care utilizează căile maritime din acest ocean tinzînd să asigure câ: vasele de război şi aviaţia militară nu vor utiliza Oceanul Indian pentru menţinerea sau folosirea forţei împotriva vreunuia din statele sale riverane; dreptul de liberă şi nestînjenită utilizare a zonei; realizarea unor demersuri pentru a se ajunge la un acord internaţional asupra acestei probleme. La 17 dec. 1971, Adunarea Generală a adoptat proiectul de rezoluţie cu majoritatea de voturi, sub formă de declaraţie. Problema a fost dezbătută şi la sesiunea următoare a Adunării Generale a O.N.U, creîndu-se un comitet ad-hoc însărcinat să studieze implicaţiile propunerilor respective, fără a se reuşi să se convoace o conferinţă mondială care să adopte documentul prin care să se declare Oceanul Indian zonă a păcii. ocuparea teritoriului 1. Mod de garantare a executării obligaţiilor internaţionale. Această formă de garantare a fost frecvent folosită în practica internaţională. „Ca garanţie a îndeplinirii de către Germania a prezentului tratat — se prevede în art. 428 al Tratatului de pace de la Versailles (1919) — teritoriile germane aflate la apus de Rin vor fi ocupate de armatele puterilor aliate şi asociate în decursul unei perioade de 15 ani, socotite de la data intrării în vigoare a prezentului tratat". După cel de-al doilea război mondial, în baza actului de capitulare necondiţionată a forţelor armate germane din 9 mai 1945, teritoriul Germaniei a fost ocupat de către puterile aliate. 2. Mod de dobîndire a teritoriului de stat conturat în practica statelor şi în doctrina dreptului internaţional în perioada trecerii de la feudalism la capitalism. într-o primă perioadă o.t. era fundamentată pe teoria primului descoperitor, stabilirea, chiar formală sau simbolică, a puterii statului ocupant fiind recunoscută ca temei juridic pentru dobîndirea teritoriului respectiv. Această concepţie pornea de la faptul că teritoriile în cauză erau considerate „fără stâpîn“ (res nullius), ceea ce nu corespundea realităţii, deoarece stăpînul lor legitim era populaţia autohtonă, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, teoria ocupaţiei fictive a fost revizuită. Astfel, Actul general de la Berlin (1885) stabilea, în art. 34 şi 35, ca una din condiţiile esenţiale ale o.t., efectivitatea acesteia, constînd în luarea în posesie a teritoriului şi stabilirea unor autorităţi responsabile. Concepţia efectivităţii o.t. a apărut ca o reacţie faţă de practica interioară, a ocupaţiei „fictive" sau „oculare44, ca o cerinţă a tinerelor state capitaliste care năzuiau să dobîndească colonii asupra unor teritorii aflate sub ocupaţia fictivă a altor state, ca Portugalia şi Spania. în dreptul internaţional contemporan, care consacră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ocupaţia fictivă sau efectivă nu mai poate servi drept titlu valabil de dobîndire de teritorii. ocupaţia militară (în limba latină „ocupatio bel-lica44), situaţia unui teritoriu aflat sub puterea armatei inamice (după încetarea operaţiunilor militare), care exercită asupra lui, în mod efectiv, o autoritate temporară. Regimul o.m. este reglementat prin anexa din Convenţia a IV-a de la Haga (1907) şi prin Convenţia a IV-a de la Geneva (1949) cu privire la protecţia populaţiei civile în timp de război (94 de articole din această Convenţie — între 47—141 reglementează în detaliu situaţia populaţiei civile în teritoriul ocupat). Pînâ în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, între o.m. şi anexarea unui teritoriu nu se făcea nici o distincţie. Orice teritoriu ocupat în timpul operaţiunilor militare era considerat ca aparţinînd ocupantului, care-1 putea folosi cum credea de cuviinţă. în aceeaşi măsură el dispunea şi de soarta locuitorilor acestui teritoriu. Ulterior, o asemenea concepţie a căzut în desuetudine, dreptul internaţional clasic conferind un alt statut o.m. Astfel, o.m. producea, sub raport juridic, numai efecte temporare asupra populaţiei şi a teritoriului respectiv. Regimul o.m. presupunea, pe de o parte anumite drepturi pentru ocupant, iar pe de altă parte şi anumite restricţii pentru acesta. Dreptul puterii ocupante se concretiza într-o serie de măsuri pe care aceasta le putea lua în vederea asigurării securităţii trupelor sale şi OCUPAŢIA STRĂINA 202 a realizării scopurilor sale de război. Printre aceste măsuri se număra: edictarea unor legi penale a căror aplicare (neretroactivă) putea fi încredinţată unor tribunale militare proprii înfiinţate în teritoriul ocupat; modificarea legilor penale existente în acest teritoriu care i-ar fi ameninţat securitatea; obligarea populaţiei din teritoriul ocupat la prestarea anumitor munci (remunerate echitabil) în folosul armatei de ocupaţie sau pentru serviciile de utilitate publică; destituirea unor funcţionari consideraţi indezirabili; dreptul de a percepe impozite şi taxe, de a ridica unele contribuţii pentru nevoile armatei, de a face unele rechiziţii în natură (în raport cu resursele ţării), de a-şi însuşi fonduri, depozite de muniţii, mijloace de transport, magazine, rezerve alimentare şi orice proprietate a statului ce putea fi folosită în scopuri militare; dreptul de a prelua şi distruge, în caz de strictă necesitate, cablurile submarine ce legau teritoriul statului beligerant cu un stat neutru etc. Puterea ocupantă nu avea dreptul de a anexa sau de a proclama independenţa teritoriului ocupat şi nici de a deporta în masă populaţia civilă de pe acest teritoriu; ea trebuia să asigure ordinea şi securitatea teritoriului ce-1 administra şi să respecte drepturile de familie, onoarea şi convingerile religioase ale populaţiei de pe acest teritoriu. Normele dreptului internaţional clasic interziceau, de asemenea, puterii adminis-trante de a forţa populaţia din teritoriul ocupat să dea informaţii asupra forţelor armate ale statului respectiv sau asupra mijloacelor sale de apărare ori de a servi în forţele armate sau auxiliare ale acestuia; de asemenea, el nu putea constrînge populaţia din acest teritoriu de a-i depune jură-mînt de fidelitate, nu putea ordona împotriva populaţiei civile nici o pedeapsă colectivă pecuniară sau de altă natură pentru fapte individuale, trebuia să ia măsuri pentru a interzice săvîrşirea de jafuri etc. Aceste reguli sînt depăşite în condiţiile actuale, cînd populaţia unui stat care este obiectul unei agresiuni armate are dreptul şi datoria să ducă războiul întregului popor pînă la eliberarea completă a teritoriului cotropit. Dreptul internaţional contemporan interzice o.m. sub orice formă s-ar manifesta. Astfel, Declaraţia din 24 oct. 1970 asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state stipulează că: „Teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei o.m. rezultînd din folosirea forţei contrar Cartei“. De asemenea, rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 3314/XXIX din 14 dec. 1974 asupra definiţiei agresiunii prevede că „teritoriul unui stat nu poate fi încălcat şi nu poate constitui, fie chiar şi temporar, obiectul unei o.m. sau al altor măsuri de forţă". Acest document include în termenul de agresiune „orice ocupaţie militară chiar temporară", rezultînd dintr-o invazie sau atac sau orice anexiune, prin folosirea forţei, a teritoriului sau unei părţi a teritoriului altui stat. V. şi efectele juridice ale ocupaţiei militare; efectivitatea ocupaţiei. ocupaţia oculară v. res nullius. ocupaţia străină, concept nou de drept internaţional introdus în Protocolul I de la Geneva din 1977 şi în unele rezoluţii ale O.N.U., care defineşte modalităţile posibile de pătrundere cu trupe străine pe teritoriul unui stat fie, de exemplu, la invitaţia unor autorităţi în cazul unui conflict intern, fie sub forma unei pretinse invitaţii, fie chiar în baza unui acord sau tratat impus cu forţa. O.s. este, indiferent de forma pe care o îmbracă şi de motivele invocate, un act ilegal, incriminat de normele şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Oder, comisia, cazul ro, diferend între Polonia, pe de o parte, şi Cehoslovacia, Danemarca, Franţa, Marea Britanie, Prusia şi Suedia, pe de altă parte, ivit ca urmare a interpretării art. 341 al Tratatului de pace de la Versailles (1919) în baza căruia fluviul Oder a fost supus administraţiei unei Comisii Internaţionale (Cehoslovacia, Danemarca, Franţa, Anglia, Polonia, Prusia, Suedia). Comisia trebuia, între altele, să delimiteze porţiunile fluviului, precum şi afluenţii lui care erau supuşi administraţiei internaţionale. în 1920 Comisia a încercat să delimiteze sectoarele afluenţilor Warthe şi Netze, însă Polonia s-a opus susţinînd că acestea nu pot fi internaţionalizate decît de la confluenţa lor cu Oder şi pînă la graniţa Poloniei; celelalte delegaţii au susţinut că şi sectoarele acestor afluenţi situate în Polonia fac parte din sistemul fluvial internaţionalizat. Statele membre ale Comisiei, în temeiul unui compromis, au sesizat C.P.J.I. cu această problemă. C.PJJ., prin hotărîrea din 10 sept. 1923, a recunoscut câ competenţa C.O. se întinde asupra întregii reţele internaţionalizate. Regula in dubiis quod minimum trebuie aplicată numai în subsidiar, cînd lipsesc argumente deduse din scopul convenţiei de interpretat pentru a hotărî că intenţia statelor contractante a fost să organizeze cooperarea lor cu o oarecare restrîngere a drepturilor cuvenite lor, în principiu, în temeiul suveranităţii teritoriale. O.E.C.E. v. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică. O.I.M. v. Organizaţia Internaţională a Muncii. O.M.M. v. Organizaţia Meteorologică Mondială. O.M.P.I. v. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Industriale. Onassis, cazul diferend între Peni, pe de o parte, şi Marea Britanie, S.U.A. şi Panamâ, pe de altă parte, în legătură cu regimul mării teritoriale (la 1 aug. 1947, un decret prezidenţial peruan a proclamat că platoul continental al acestei ţări se întinde pînă la 200 mile marine de la ţărm, zonă în care îşi rezervă dreptul de a ocroti resursele piscicole maritime. La 18 aug. 1952 Chile, Peru şi Ecuador şi-au proclamat suveranitatea şi jurisdicţia exclusivă asupra unei zone avînd o întindere de 200 mile marine de la ţărm). Danemarca, Anglia, S.U.A., Olanda, Suedia şi alte state au protestat împotriva acestei acţiuni; unele state latino-ameri-cane au sprijinit-o. în nov. 1954 cinci baleniere ale armatorului Onassis şi-au făcut apariţia la circa 110 mile marine depărtare de coasta peruană. Vasele au fost oprite şi cu folosirea forţei armate duse în portul peruan Paita. Prin sentinţa autorităţii portuare din 26 nov. 1954, căpitanii celor cinci baleniere, armatorii şi proprietarii lor au fost condamnaţi la plata în total a 3 milioane dolari 203 OPTANŢII UNGURI S.U.A., vasele fiind confiscate pînă la achitarea sumei. Panamâ, sub al cărei pavilion balenierele na-vigau, precum şi Anglia şi S.U.A., unde vasele erau asigurate împotriva confiscării, au protestat şi au propus un arbitraj. Peru a respins atît protestele, cît şi ideea unui arbitraj, întrucît i s-ar fi încălcat drepturi inerente suveranităţii. La 13 dec. 1954 s-a plătit întreaga sumă fixată de Peru, la dispoziţia lui Onassis şi a firmei de asigurare din Anglia, după care balenierele au fost eliberate. O.N.U. v. Organizaţia Naţiunilor Unite. O.N.U.D.I. v. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială. Opanal, organism pentru interzicerea armelor nucleare în America Latină creat prin Tratatul de la Tlatelolco (1967). Scopul Opanal este de a organiza consultările periodice sau extraordinare între statele membre pe tema propunerilor, măsurilor şi procedurilor enunţate în tratat şi a controlului executării obligaţiilor decurgînd din tratat, să încheie acorduri cu statele membre, precum şi cu alte organizaţii şi organisme internaţionale. în cadrul Opanal a fost creată o Conferinţă generală ca organ suprem, care va examina şi rezolva toate problemele prevăzute în tratat şi va stabili modalităţile sistemului de control; un Consiliu, organ cu acţiune permanentă alcătuit din cinci membri, aleşi de conferinţa generală pentru o perioadă de patru ani, şi un secretariat, compus dintr-un secretar general ales pentru patru ani, care este cel mai înalt funcţionar al Opanal-ului, şi din personalul aferent, desemnat de secretarul general. O.P.E.C. v. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol. operaţiuni O.N.U. de menţinere a păcii, acţiuni autorizate de Consiliul de Securitate sau, în mod excepţional, de Adunarea Generală de comun acord cu părţile, pentru a permite Organizaţiei Naţiunilor Unite să obţină încetarea ostilităţilor, evitarea reluării lor şi normalizarea situaţiei în anumite zone conflictuale. Asemenea operaţiuni îmbracă două forme: a) forţe armate însărcinate cu menţinerea păcii; b) misiuni de observatori militari. Forţele însărcinate cu menţinerea păcii sînt alcătuite din trupe armate furnizate de statele membre, care ajută la evitarea reluării luptelor, restabilirea şi menţinerea ordinii, facilitarea reîntoarcerii la .o situaţie normală. Mijloacele lor de acţiune sînt: negocierile, convingerea, observarea şi examinarea faptelor. La nevoie, ele pot interveni între părţile aflate pe punctul de a se confrunta. N-au însă dreptul de a recurge la forţă decît în caz de legitimă apărare. Ele trebuie să păstreze o strictă imparţialitate şi să se abţină de la orice acţiune de natură a influenţa revendicările sau atitudinea politică a părţilor în conflict. Asemenea forţe au fost trimise în Orientul Mijlociu, în Congo şi în Cipru. Misiunile de observatori militari se compun din funcţionari neînarmaţi puşi la dispoziţia O.N.U., la cererea secretarului general, de către statele membre. Sarcinile acestor misiuni sînt de a face observaţii asupra situaţiei de natură a ameninţa menţinerea păcii şi a prezenta un raport secretarului general (care informează la rîndul său Consiliul de Securitate) în ceea ce priveşte menţinerea păcii, a examina violările eventuale şi a contribui la ameliorarea situaţiei. Asemenea misiuni de observatori au fost trimise în Orientul Mijlociu, Kash-mir etc. Operaţiunile pentru menţinerea păcii nu au fost prevăzute în Carta O.N.U., ci ele sînt instituite ad-hoc. Pentru instituţionalizarea acestor acţiuni şi crearea unui regim juridic unitar, în 1965 a fost creat Comitetul special pentru operaţiunile de menţinerea păcii, alcătuit din 33 de state, inclusiv România. opinie dizidentă, expresie utilizată în practica C.I.J. şi a unor tribunale internaţionale care desemnează expunerea oficială a votului negativ al unuia din membrii acestor jurisdicţii faţă de o soluţie adoptată cu majoritate, precum şi motivele pe care el îşi fondează votul. „Orice judecător poate, dacă doreşte — prevede Regulamentul C.I.J. art. 74 par. 2. — să alăture la hotărîre fie expunerea opiniei sale individuale sau dizidente, fie simpla constatare a disentimentului său". O.d. se publică în culegerile de hotărîri ale Curţii Internaţionale de Justiţie. opinie individuală, expresie utilizată în practica C.I.J. şi a unor tribunale internaţionale care desemnează expunerea oficială prezentată de unul din membrii acestor jurisdicţii în care, fiind de acord cu hotărîrea pronunţată de Curte însă nu şi cu motivarea acesteia, prezintă raţiunile care l-au determinat să voteze pentru adoptarea soluţiei respective. Posibilitatea exprimării o.i. este prevăzută în art. 57 din Statutul C.I.J., care dispune: „Dacă hotărîrea nu exprimă, în întregime sau în parte, opinia unanimă a judecătorilor, fiecare judecător va avea dreptul să-şi formuleze opinia sa individuală". opt an ţii unguri, cazul r^, diferend între România şi Ungaria în legătură cu efectele reformei agrare făcute de autorităţile române imediat după primul război mondial. După realizarea statului naţional unitar român, s-a purces la legiferarea împroprietăririi ţăranilor, ceea ce a implicat şi exproprierea moşierilor, în schimbul unei indemnizaţii. Această legiuire a fost aplicată în mod uniform în toate părţile statului român, tuturor moşierilor, fără deosebire de naţionalitate. O serie de locuitori unguri ai Transilvaniei, care potrivit prevederilor art. 63 din Tratatul de pace de la Trianon (1920) îşi păstraseră cetăţenia ungară, au sesizat Tribunalul arbitrai mixt româno-maghiar, constituit în temeiul art. 239 al menţionatului tratat de pace, cu cererea de a se constata că exproprierea moşiilor lor ar contraveni prevederilor art. 250 din tratatul de pace, care interzicea exproprierea bunurilor optan-ţilor. Guvernul român a invocat incompetenţa tribunalului de a statua în materie, întrucît nu era vorba de a se expropria bunuri ale optanţilor, adică de a se lua o măsură îndreptată împotriva acestora ca atare, ci de o măsură generală aplicată în acelaşi mod şi proprietarilor de naţionalitate română. La 10 ian. 1927 tribunalul şi-a declinat competenţa, România şi-a rechemat judecătorul şi a supus problema Consiliului Societăţii Naţiunilor, potrivit art. 11, punctul 2 din Pactul Societăţii, poziţia României fiind susţinută în faţa Consiliului de Nicolae Titulescu. Prin Convenţia din 28 apr. 1930, „procesul optanţilor unguri" a fost lichidat OPŢIUNE A CETĂŢENIEI 204 în cadrul reglementării generale a datoriei de reparaţie incumbînd Ungariei. Tribunalul arbitrai mixt săvîrşise un exces calificat de putere. opţiune a cetăţeniei, manifestare de voinţă a persoanelor care locuiesc pe un teritoriu transferat unui alt stat, prin care acestea, într-un anumit termen, indică cetăţenia pe care şi-au ales-o. în vechiul drept internaţional, în cazul anexării de teritorii, domina regula, potrivit căreia, persoanele aflate pe teritoriul cucerit sau anexat deveneau ipso facto cetăţeni ai statului anexant, pierzînd vechea cetăţenie. Dreptul de opţiune a fost recunoscut în numeroase tratate internaţionale, stabilind cesiuni teritoriale, precum şi în tratatele de pace din 1919—1920 şi 1947. Potrivit prevederilor majorităţii acestor tratate, alegerea uneia dintre cele două cetăţenii atrage obligaţia persoanei optante de a-şi fixa domiciliul în statul a cărui cetăţenie a ales-o. în cazul transferului unei populaţii dintr-un stat în altul, tratatele care reglementează aceste operaţii stabilesc, de obicei, că populaţia transferată primeşte cetăţenia statului pe al cărui teritoriu este deplasată (de ex.: Convenţia de la Lausanne (1925) cu privire la schimbul de populaţii între Turcia şi Grecia; hotărîrea Conferinţei de la Po-tsdam (1945), referitoare la transferul populaţiei germane din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria în Germania). oraş deschis (în dreptul internaţional), localitatea asupra căreia, în caz de conflict armat, inamicul trebuie să se abţină de la orice atac, precum şi de la orice operaţiune militară care are ca obiect ocuparea acestuia. O.d. pentru a se putea bucura de protecţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să nu fie apărat şi să nu aibă în teritoriul său nici o forţă armată; să înceteze orice raporturi cu forţele armate naţionale sau aliate; să înceteze orice activitate cu caracter sau cu destinaţie militară în instalaţiile sau industriile sale, care ar putea fi considerate ca obiective militare; să interzică orice tranzit pe teritoriul său. Stabilirea de o.d. se face prin înţelegere între părţile beligerante. oraş liber, formaţiune politico-administrativâ independentă cu un regim internaţional special. O.I. iau naştere pe baza unor acorduri internaţionale încheiate între părţile interesate în aplanarea conflictului intervenit cu privire la aceste teritorii. Primele o.i. au fost create în Evul Mediu, cînd o serie de localităţi germane — Hamburg, Bremen, Lu-beck, Regensburg, Frankfurt-pe-Main — pentru a sublinia situaţia lor de independenţă faţă de principatele feudale, erau denumite „oraşe libere*. Sensul acestei noţiuni era diferit de cel actual, statutul lor nefiind rezultatul unei reglementări internaţionale. Primele o.i., în accepţia modernă a cu-vîntului, au apărut prin secolele XIX-XX. Istoria consemnează, în ordinea apariţiei lor, următoarele o.i.: Cracovia, al cărui regim a fost stabilit prin Tratatul de la Viena (1815). El a fiinţat timp de aproape 30 de ani; Danzigul (Gdansk), care a primit statut de „stat liber“ în urma primului război mondial, prin Tratatul de la Versailles. în această calitate, el avea propria sa constituţie, organe legislative şi administrative proprii, precum şi cetăţenia sa, el depinzînd însă, într-o mare măsură, de Polonia, pe teritoriul căreia se află. Polonia avea mandat de a reprezenta Gdansk-ul în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, Danzigul se afla şi sub ocrotirea Societăţii Naţiunilor. Cu regimul stabilit de oraş liber, Danzigul s-a menţinut pînă în toamna anului 1939, cînd oraşul a fost ocupat de Germania hitleristă. în 1945 Danzigul a fost eliberat şi a revenit adevăratei sale patrii, R. P. Polonă. Numele său este azi Gdaiisk; Triestul, prin Tratatul de pace cu Italia, din 1947 (anexa a VI-a), trebuia să primească statutul permanent de „teritoriu liber". în această calitate, el trebuia să stabilească singur relaţiile externe, să bată monedă etc. Prin acelaşi tratat s-a interzis orice activitate militară pe teritoriul său. în calitate de girant fusese desemnat Consiliul de Securitate al O.N.U. Acest statut nu a intrat niciodată în vigoare. Diferendul privind acest teritoriu a fost rezolvat printr-un tratat bilateral între Iugoslavia şi Italia. Regimuri de o.i. au mai avut: oraşul marocan Tanger, între 1923 şi 1940; Saar-ul, între 1919 şi 1935 şi 1945 şi 1955. O rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. (care însă nu a fost pusă în aplicare) stabilea un regim asemănător pentru oraşul Ierusalim. în 1958, U.R.S.S. şi R. D. Germană au propus acordarea statutului de o.i. Berlinului occidental. ordine de drept (în dreptul internaţional), expresie care desemnează un sistem juridic aplicabil înlăun-trul unui stat sau al comunităţii de state. O. de d. presupune că nu există impunitate pentru acte samavolnice, arbitrare, impunerea voinţei celui mai puternic — din punct de vedere al forţei militare, sau al forţei fizice, ori al forţei economice etc. Cu excepţia cazului în care o. de d. a unui stat este incompatibilă cu prevederile dreptului internaţional (de ex.: practica genocidului în Reichul hitlerist), amestecul din afară în o. de d. a unui stat suveran este interzis de principiul neintervenţiei. ordinul ierarhic, principiu de drept penal conform căruia persoana ce acţionează la ordinul unui superior poate fi absolvită de răspundere penală. Acest principiu a fost invocat de apărare şi de acuzaţii la procesele criminalilor de război, după al doilea război mondial. Tribunalele militare de la Niirnberg şi Tokio au dat următoarea interpretare principiului o.i.: „faptul că acuzatul a acţionat conform dispoziţiilor guvernului sau ordinului comandantului nu-1 exonerează de răspundere, dar poate fi privit numai ca un argument pentru atenuarea pedepsei, dacă tribunalul recunoaşte că o cer interesele justiţiei*4 (art. 8 din statut). Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., îndepărtîndu-se de la regula înscrisă în articolul 8 al statutului Tribunalului militar internaţional, consideră ordinul superior o cauză ce absolvă de răspundere dacă, în împrejurările concrete, executantul nu a avut posibilitatea să evite traducerea în fapt a ordinului respectiv. ordonanţă, decizie luată în cursul procesului în faţa C.l.J. (sau a altor organe de jurisdicţie internaţională) în probleme procedurale ca: fixarea termenului pentru depunerea memoriilor, contramemorii-lor, replicilor şi duplicilor, încuviinţarea probelor cu martori sau înscrisuri. „Curtea dă ordonanţe — prevede art. 48 din statutul C.l.J. — pentru conducerea procesului, determinarea formelor şi a termenelor în care fiecare parte trebuie, în fine, să le încheie". O. au importanţă pentru 205 ORCÎANIZAŢIA EUROPEANĂ DE COOPERARE ECONOMICĂ crearea unei practici constante în procedura instanţelor judecătoreşti internaţionale. organe arbitrale, forme ale arbitrajului internaţional create de state, prin acordul lor de voinţă, pentru a judeca eventualele diferende care se ivesc între ele. în evoluţia sa istorică, arbitrajul internaţional, ca formă a justiţiei internaţionale, a trecut, sub raportul organizării, prin trei etape: arbitraj prin şef de stat, arbitraj prin comisie mixtă şi arbitraj prin tribunal. Indiferent de forma pe care o îmbracă, o.a. prezintă cîteva caracteristici comune: inexistenţa permanenţei (instanţele arbitrale sînt organisme ad-hoc cu durată limitată; arbitrajul fiind facultativ, iar judecătorul fiind ales de părţi pentru o durată determinată, după pronunţarea sentinţei, menţinerea tribunalului este fără obiect); stabilirea o.a. se face, de regulă, prin compromis, iar în cazuri mai rare, printr-o clauză compromisorie sau tratat de arbitraj permanent. organele O.N.U., denumire sub care sînt cunoscute cele şase organe principale ale O.N.U.: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Potrivit art. 7, par. 2 din Cartă, organele principale pot înfiinţa, după necesităţi, organe subsidiare; ele ajută organele principale la îndeplinirea atribuţiilor lor; nu au competenţă proprie, ci o competenţă delegată de organul principal. Pot fi compuse fie din reprezentanţi ai statelor membre — ca şi organele principale — fie din persoane care participă cu titlu personal (de ex.: Comisia de Drept Internaţional). Carta O.N.U. reglementează, pentru fiecare organ principal în parte, compunerea, funcţiile şi puterile, procedura şi votul. Pe baza Cartei, fiecare organ principal şi-a elaborat un regulament de funcţionare (reguli de procedură) şi şi-a creat numeroase organe. organe (interne, externe) pentru relaţii internaţionale, autorităţi care, potrivit normelor constituţionale ale unui stat, îndeplinesc atribuţiile legate de relaţiile externe cu alte state sau cu organizaţii internaţionale. Organe interne de regulă sînt: şeful statului, care poate fi un organ unipersonal (preşedinte al republicii sau monarh) sau un organ colegial (prezidiu) şi care are drept de reprezentare generală a statului în relaţiile internaţionale (jus re-presentationis omnimodae); parlamentul, care de regulă aprobă cele mai importante tratate, declară starea de război şi încheie pacea etc.; guvernul, care de fapt realizează conducerea şi coordonarea generală a relaţiilor externe ale unui stat cu alte state şi organizaţii internaţionale. Şeful guvernului are atribuţii de reprezentare şi deci poate negocia şi încheia acorduri, angajînd statul său fără vreo împuternicire specială. Organizarea şi înfăptuirea directă a relaţiilor externe ale unui stat îi revine Ministerului Afacerilor Externe, care are următoarele atribuţii principale: reprezintă statul fără a avea nevoie de împuterniciri speciale; transmite instrucţiuni reprezentanţilor diplomatici aflaţi în străinătate; supraveghează şi controlează activitatea misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare în străinătate; eliberează depline puteri pentru încheierea de acorduri (în unele cazuri contrasemnează deplinele puteri semnate de şeful statului); menţine legătura cu reprezentanţii diplorhatici străini acreditaţi în ţara sa; poartă negocieri cu ei, întocmeşte proiecte de acorduri şi participă activ la negocierea acordurilor internaţionale. In multe ţări — în special în ţările socialiste — şi alte ministere de profil economic pot negocia şi aplica acorduri internaţionale, organiza şi îndruma reprezentanţele comerciale, stabili relaţii directe cu misiunile diplomatice şi oficiile consulare străine. Astfel, în R.S. România, Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale îndeplineşte un rol deosebit în înfăptuirea politicii partidului şi statului în domeniul comerţului exterior şi cooperării economice şi tehnice internaţionale. Organe externe pentru relaţii internaţionale sînt: misiunile, reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare. V. şi şef de stat; guvern. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), instituţie specializată a O.N.U. care urmăreşte dezvoltarea principiilor şi tehnicilor navigaţiei aeriene internaţionale, promovarea planificării şi dezvoltării transporturilor aeriene internaţionale, asigurarea condiţiilor de securitate a zborurilor, crearea şi exploatarea aeronavelor în scopuri paşnice etc. O.A.C.I. şi-a început activitatea la 4 apr. 1947, dată la care a intrat în vigoare Convenţia pentru Aviaţia Civilă Internaţională, semnată la Chicago la 7 dec. 1944. Organele principale ale O.A.C.I. sînt: Adunarea, alcătuită din toate statele membre şi care se reuneşte în sesiuni ordinare din trei în trei ani, fiecare stat avînd dreptul la un vot, iar hotărîrile fiind luate cu majoritate de voturi exprimate; Consiliul, este de fapt organul permanent al organizaţiei, compus din reprezentanţii a 30 de state, numiţi pe o perioadă de trei ani. Activitatea O.A.C.I. este coordonată de secretarul general. O.A.C.I. are 134 de state membre (1977). R. S. România este membră în O.A.C.I. din anul 1966. Are sediul la Montreal (Canada). Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), organizaţie interguvernamentală cu caracter economic, creată la 16 apr. 1948 cu scopul de a înfăptui planul de „ajutorare economică a Europei*4 (Planul Marshall). Din O.E.C.E. au făcut parte Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Turcia. în 1949 în organizaţie au intrat şi R. F. Germania, iar în 1959 Spania. Obiectivul O.E.C.E. era de a promova dezvoltarea producţiei şi a schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii, reducerea taxelor vamale şi a altor obstacole în calea comerţului, menţinerea stabilităţii valutelor naţionale şi echilibrului balanţelor de plăţi. în cadrul O.E.C.E. a fost creat Acordul de plăţi intraeuropean care, în 1950, s-a transformat în Uniunea Europeană de Plăţi. O.E.C.E. era alcătuită din următoarele organe: Consiliul, organ suprem, în care erau reprezentate toate statele membre. El putea adopta hotărîri obligatorii pentru toţi membrii organizaţiei cu majoritatea simplă de voturi; Comitetul executiv, alcătuit dintr-un număr de şapte membri aleşi de Consiliu pe timp de un an, şi Secretariatul, condus de un secretar general. A avut sediul la Paris. în sept. 1961, statele membre ale O.E.C.E., împreună cu S.U.A. şi Canada, au încheiat un acord privind crearea Organizaţiei ORGANIZAŢIA INTERGUVERNAMENTALĂ CONSULTATIVĂ A pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), care a preluat funcţiile O.E.C.E. Organizaţia Interguvernamentală Consultativă a Navigaţiei Maritime (Interguvernamental Maritime Consultative Organisation — I.M.C.O.), organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată a O.N.U., creată în 1948 pe baza Convenţiei adoptate de Conferinţa maritimă a O.N.U. de la Londra. Practic, ea nu funcţionează însă decît din 17 mart. 1959. Se ocupă de probleme maritime, îndeosebi cu cele referitoare la navigaţia comercială internaţională. Scopurile principale ale organizaţiei sînt: instituirea unui sistem de colaborare interguvernamentală în domeniile tehnice ale navigaţiei maritime comerciale; adoptarea de către state a unor norme generale privind securitatea maritimă, eficacitatea navigaţiei în problemele salvării vieţii omeneşti pe mare, în privinţa protecţiei mediului marin şi în prevenirea poluării acestuia de către nave. I.M.C.O. se ocupă, totodată, şi de unele probleme juridice referitoare la transporturile maritime internaţionale şi acordă asistenţă tehnică în acest domeniu ţărilor în curs de dezvoltare. Fiind o organizaţie deschisă, statele membre ale 0.N.U. pot deveni membre ale I.M.C.O. prin semnarea fără rezervă privind aderarea, prin semnarea sub rezerva aderării urmată de aderare, prin aderare. Structura organizaţiei este următoarea: Adu-narea, principalul organ deliberativ care se întruneşte în sesiuni ordinare la un interval de doi ani şi în care sînt reprezentate toate statele membre, avînd dreptul fiecare la un vot; Consiliul, compus din 24 de state membre alese de Adunare pe o perioadă de doi ani. Consiliul controlează executarea programului de lucru al organizaţiei şi îndeplineşte între sesiunile Adunării rolul de organ executiv; Comitetul securităţii maritime, organ tehnic compus din reprezentanţii tuturor statelor membre, ce se întruneşte, de regulă, de două ori pe an; Comitetul juridic, ce funcţionează ca un organ subsidiar permanent al Consiliului; Comitetul pentru protecţia mediului marin, organ subsidiar al Adunării, deschis participării tuturor statelor membre ale 1.M.C.O., precum şi statelor-părţi la Convenţiile adoptate de organizaţie în scopul protejării mediului marin împotriva poluării şi potrivit cărora Comitetul ar exercita anumite funcţii; Comitetul pentru simplificarea formalităţilor, organ subsidiar al Consiliului cu sarcina de a oferi acestuia soluţii referitoare la simplificarea transporturilor maritime; Comitetul cooperării tehnice, deschis participării tuturor statelor membre ale organizaţiei, care exercită funcţii consultative în cadrul programului de asistenţă tehnică ale I.M.C.O pentru ţările în curs de dezvoltare; Secretariatul, compus din: secretarul general, adjunctul acestuia, directorul cabinetului şi dintr-un anumit număr de funcţionari internaţionali. I.M.C.O. are sediul la Londra. România este membră a organizaţiei din 1965. Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată a O.N.U. (din 1946) înfiinţată la 11 apr. 1919 cu scopul de a ocroti demnitatea muncitorilor, a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor lor de muncă şi la ridicarea nivelului de trai, a realiza bunăstarea economică şi folosirea deplină a forţei NAVIGAŢIEI MARITIME 206 de muncă, a ocroti sănătatea muncitorilor, protecţia mamei şi a copilului, a asigura posibilităţi egale în domeniul învăţămîntului şi pregătirii profesionale etc. în O.I.M. poate deveni membru orice stat membru al O.N.U. care acceptă prevederile Convenţiei, precum şi state nemembre, în temeiul unei hotărîri a Conferinţei internaţionale a muncii adoptată cu o majoritate de 2/3, inclusiv 2/3 din delegaţii guvernamentali. O.I.M. desfăşoară următoarele activităţi: elaborează convenţii şi recomandări care stabilesc normele internaţionale ale muncii (pînă în prezent O.I.M. a adoptat circa 150 de convenţii şi cam tot atîtea recomandări, care împreună formează Codul internaţional al muncii); formulează principii şi programe internaţionale în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de trai, sporirii posibilităţilor de plasament şi promovării drepturilor fundamentale ale omului; stabileşte norme internaţionale de muncă pentru orientarea autorităţilor naţionale în vederea realizării acestor obiective; organizează un program de cooperare tehnică internaţională pentru sprijinirea guvernelor în aplicarea practică a acestor principii; desfăşoară activitate de instruire, învăţămînt şi de cercetare pentru sprijinirea celorlalte acţiuni; elaborează un program mondial pentru asigurarea posibilităţilor de muncă, în vederea sprijinirii eforturilor naţionale şi internaţionale pentru a asigura populaţiei mondiale apte de muncă un plasament în producţie; cooperează cu alte instituţii, în vederea sprijinirii ţărilor membre de a-şi formula o politică de ansamblu pentru utilizarea forţei de muncă. Funcţionarea O.I.M. Organele şi organismele O.I.M. funcţionează după principiul tripartismu-lui — reprezentanţi ai muncitorilor, reprezentanţi guvernamentali şi reprezentanţi ai celor care angajează după formula 1-2-1. Astfel, Conferinţa internaţională a muncii, care este organul suprem al organizaţiei, este alcătuită din cîte patru delegaţi din fiecare ţară — unul din partea muncitorilor, doi din partea guvernului şi unul din partea celor care angajează, fiecare avînd dreptul la vot. Conferinţa este forul internaţional ce dezbate problemele de muncă şi sociale şi stabileşte normele internaţional# minime şi obiectivele generale ale organizaţiei. Conferinţa adoptă, din doi în doi ani, programele de lucru ale O.I.M. şi bugetul bienal care este finanţat de statele membre. între conferinţe, activitatea O.I.M. este dirijată de Consiliul de Administraţie, ce cuprinde 24 de delegaţi guvernamentali, 12 delegaţi ai muncitorilor şi 12 ai celor care angajează. El este organul de execuţie care se întruneşte în trei sesiuni ordinare anuale. întocmeşte şi execută programele tehnice şi se ocupă cu problemele relaţiilor cu O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale. Biroul Internaţional al Muncii este secretariatul organizaţiei. El coordonează activitatea de cooperare tehnică, centrul de cercetări şi editura organizaţiei. Consiliul de Administraţie şi B.I.M. sînt ajutate de comisii tripartite reprezentînd principalele sectoare ale industriei şi de comisii de experţi în următoarele probleme: învăţămîntul profesional, perfecţionarea cadrelor de conducere, protecţia şi îngrijirea muncii, educaţia muncitorilor şi problemele speciale privind munca femeilor şi a tinerilor. în vederea examinării problemelor de interes deosebit pentru ţările din diferite regiuni ale lumii au loc periodic conferinţe regionale ale statelor 207 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE membre ale O.I.M. şi întruniri ale comisiilor consultative regionale. Pentru meritele recunoscute, O.I.M. i-a fost acordat Premiul Nobel pentru pace, în 1969. Are sediul la Geneva. România este membră în O.I.M. de la înfiinţarea acesteia (între 1942 şi 1955 ea nu a participat la activitatea organizaţiei), aducînd contribuţii importante la lucrările ei. Printre iniţiativele României la O.I.M. se numără: Comerţul internaţional şi utilizarea forţei de muncă (1963); Anul internaţional al cooperării internaţionale (1964); punerea în valoare a resurselor umane (1965) etc. Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi v. înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.), organizaţie interguvemamentală cu statut de instituţie specializată, creată la 14 iul. 1967 (succedînd Birourilor internaţionale reunite pentru protecţia proprietăţii intelectuale (B.I.R.P.I.), înfiinţată în 1893). Scopuri: promovarea protecţiei proprietăţii intelectuale pe plan mondial; asigurarea cooperării administrative între state pentru punerea în vigoare a diverselor acorduri internaţionale privind mărcile de fabrică, invenţiile industriale, clasificarea mărfurilor şi serviciilor, protecţia denumirilor de origine, a operelor literare şi artistice, a producătorilor de discuri şi a organismelor de radiodifuziune, protecţia noilor varietăţi de plante etc. Funcţia O.M.P.I. încurajează încheierea de noi convenţii şi tratate internaţionale şi facilitează armonizarea legislaţiei existente. Ea furnizează asistenţă juridică şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, vizînd ameliorarea industrializării şi modernizarea sistemelor de proprietate industrială şi drepturile rezervate; redactează modele de legi pentru ţările în curs de dezvoltare; oferă burse; organizează cicluri de studii; le oferă documentaţie ştiinţifică. O.M.P.I. adună şi difuzează informaţii şi întreţine servicii pentru înregistrarea internaţională sau alte forme de cooperare administrativă internaţională între statele membre. Structura: Conferinţa, care grupează toate statele membre, este organul suprem; Adunarea generală compusă din statele membre ale Uniunilor de la Paris sau Berna; Biroul internaţional, care este secretariatul organizaţiei. O.M.P.I. a început să funcţioneze în noua structură la 26 apr. 1970; are sediul la Geneva. La 17 dec. 1974 a devenit instituţie specializată a O.N.U. România este semnatară a Convenţiei de constituire a O.M.P.I. şi unul dintre primele state care au ratificat-o; a devenit membră a organizaţiei la 26 apr. 1970, însă activitatea sa în domeniul protecţiei creaţiei intelectuale în cadrul unei convenţii internaţionale multilaterale datează din 1920 (la 6 oct. 1920 România a aderat la Convenţia de la Paris, iar la 1 ian. 1927 la Convenţia de la Berna). Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), organizaţie interguvemamentală cu statut de instituţie specializată a O.N.U., creată prin semnarea Constituţiei de înfiinţare la 22 iul. 1946, dată la care s-au încheiat la New York lucrările Conferinţei internaţionale a sănătăţii. întrunind la 7 apr. 1948, 26 de ratificări ale Constituţiei, O.M.S. şi-a început efectiv activitatea. Ţelul O.M.S. constă în promovarea cooperării internaţionale în vederea ridi- cării tuturor popoarelor la cel mai înalt grâd de sănătate. Pentru realizarea acestor deziderate O.M.S. acţionează ca o autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, în lucrările cu caracter sanitar internaţional, acordă ajutor guvernelor pentru întărirea serviciilor lor de sănătate, înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice, servicii epidemiologice şi de statistică, contribuie la desfăşurarea acţiunilor vizînd eradicarea bolilor epidemice, endemice şi a oricăror altor boli, propune convenţii, acorduri şi regulamente referitoare la diferite probleme internaţionale privind sănătatea, facilitează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care contribuie la progresul sănătăţii etc. Sînt membre ale O.M.S. statele care au semnat, aderat sau acceptat în orice alt mod actul constitutiv al organizaţiei — Constituţia — precugn şi cele care au solicitat admiterea în organizaţie, iar cererea lor a fost aprobată cu majoritatea simplă de către Adunarea mondială a sănătăţii. O.M.S. are 150 de membri plini şi doi membri asociaţi. Structura O.M.S. este următoarea: Adunarea mondială a sănătăţii, reunind reprezentanţi calificaţi ai tuturor statelor membre şi care se întruneşte anual în sesiuni ordinare şi, după caz, în sesiuni extraordinare; Consiliul executiv, alcătuit din 30 de persoane desemnate pe o perioadă de trei ani şi condus de un preşedinte, se întruneşte ceLpuţin de două ori pe an; Secretariatul cuprinde personalul tehnic şi administrativ al organizaţiei, avînd în frunte pe directorul general numit de Adunarea mondială a sănătăţii. O.M.S. are sediul la Geneva şi dispune totodată de o reţea de şase birouri regionale: pentru Europa, inclusiv Algeria şi Maroc, cu sediul la Copenhaga; pentru Africa fără Algeria, Maroc, Libia şi Egipt, cu sediul la Brazzaville; pentru Mediterana orientală, inclusiv Libia şi Egipt, cu sediul la Alexandria; pentru Asia de sud-est, cu sediul la New Delhi; pentru Pacificul occidental, inclusiv R.P. Chineză şi ţările insulare dintre Australia şi Japonia, cu sediul la Manila; pentru America de Nord şi de Sud, cu sediul la Washington. România este membră a O.M.S. de la 8 iun. 1948. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), organizaţie interguvemamentală cu vocaţie de universalitate, cel mai reprezentativ forum al popoarelor în epoca contemporană, creată la 25 iun. 1945, cînd a fost semnată Carta organizaţiei. I. Origini. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Actul constitutiv al Organizaţiei a fost elaborat la Conferinţa de la San Francisco, pe baza lucrărilor pregătitoare ale reprezentanţilor Chinei, Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi U.R.S.S. de la Dumbarton Oaks (1944). Carta a fost semnată la 25 iun. 1945 şi a intrat în vigoare la 24 oct. 1945, cînd O.N.U. a început să funcţioneze oficial. La 24 oct. este sărbătorită în fiecare an „Ziua Naţiunilor Unite11. II. Scop şi principii. Scopurile O.N.U. sînt: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; dezvoltarea de relaţii amicale între naţiuni; realizarea cooperării internaţionale, rezolvînd problemele internaţionale de ordin economic, social, cultural sau umanitar, şi dezvoltînd respectarea drepturilor omului şi libertăţilor cetăţeneşti; organizaţia să devină un centru unde se armonizează eforturile naţiunilor spre aceste scopuri comune. O.N.U. acţionează con- ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE 208 form principiilor următoare: egalităţii suverane a tuturor membrilor săi; îndeplinirii cu bună-cre-dinţâ a obligaţiilor asumate conform Cartei; reglementării tuturor diferendelor internaţionale pe cale paşnică, astfel ca pacea şi securitatea internaţională să nu fie puse în pericol, iar justiţia să fie respectată; nefolosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile internaţionale; neamestecului în treburile care relevă esenţialmente de competenţa naţională a unui stat. Statele membre au obligaţia să acorde asistenţă Organizaţiei în orice acţiune întreprinsă de ea conform dispoziţiilor Cartei, şi să se abţină să acorde asistenţă unui stat contra căruia Organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau coercitivă. III. Calitatea de membru în O.N.U. Pot deveni membre ale Organizaţiei toate statele iubitoare de pace care acceptă obligaţia Cartei şi care, după aprecierea Organizaţiei, sînt capabile şi dispuse să le aducă la îndeplinire. IV. Limbi. Limbile oficiale ale O.N.U. sînt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. V. Organele principale ale O.N.U. sînt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. VI. Natura juridică a O.N.U. Organizaţia Naţiunilor Unite este un instrument al colaborării multilaterale dintre state. Ea este un subiect de drept internaţional derivat, cu capacitate juridică limitată. O.N.U. are personalitate juridică internaţională cu caracter funcţional, calitate în care dispune de anumite drepturi. VII. Funcţii şi atribuţii. 1. Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Scopul primordial al O.N.U., enunţat încă din preambulul Cartei, îl constituie ferirea generaţiilor viitoare de flagelul războiului, care a provocat omenirii suferinţe nespuse. în acest scop, semnatarii Cartei s-au angajat să practice toleranţa, să trăiască în pace şi securitate şi să acţioneze astfel incît forţa armată să nu fie folosită altfel decît în interesul comun. Sarcina menţinerii păcii şi securităţii internaţionale revine, în primul rînd, Consiliului de Securitate. Datorită mecanismului său de funcţionare şi a condiţiilor în care a acţionat, Consiliul nu a reuşit sâ constituie întotdeauna un instrument eficace în calea numeroaselor conflicte armate cu care omenirea a fost confruntată în perioada postbelică. Adunării Generale i s-a încredinţat misiunea să studieze principiile generale de cooperare în acest domeniu, să discute toate problemele relative la menţinerea păcii internaţionale şi sâ facă în acest sens recomandările necesare. Exercitîndu-şi misiunea încredinţată, Adunarea Generală a reafirmat şi precizat principiile Cartei privind menţinerea păcii, a condamnat propaganda de război (1947), a invitat statele să se abţină de la ameninţarea cu războiul şi folosirea forţei, contrar Cartei şi de la orice ameninţare privind încălcarea independenţei unui stat sau incitarea la conflicte civile (1949), a condamnat orice ingerinţă în afacerile interne ale unui stat (1950), a invitat statele să dezvolte între ele relaţii amicale de cooperare şi să-şi soluţioneze diferendele pe cale paşnică (1957). în 1965 a adoptat Declaraţia cu privire la inadmi-sibilitatea intervenţiei în treburile interne ale statelor în care se insistă asupra protecţiei independenţei şi suveranităţii lor, iar în 1970 Adunarea Generală adoptă Declaraţia asupra întăririi securităţii internaţionale. în dorinţa de a perfecta legislaţia internaţională privind relaţiile paşnice, Adunarea Generală a adoptat în 1970 Declaraţia relativă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între state conform Cartei, iar în 1974 definiţia agresiunii. 2. Reglementarea paşnică a diferendelor dintre state. în Carta O.N.U. a fost consacrat un principiu fundamental de drept internaţional — principiul reglementării paşnice a diferendelor — şi a fost instituit un mecanism în acest sens. Patru dintre organele principale ale Organizaţiei — Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Secretariatul şi Curtea Internaţională de Justiţie — au fost învestite cu atribuţii în acest sens. Mecanismele prevăzute în Cartă au un caracter complementar, fapt prevăzut în art. 33 care stipulează: „Părţile la orice diferend a cărui prelungire este susceptibilă de ameninţare a păcii şi securităţii internaţionale trebuie să-i caute soluţionarea, înainte de toate, prin negocieri, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, reglementare judiciară, recursul la organizaţii şi acorduri regionale, sau la alte mijloace paşnice la alegerea lor". în decursul existenţei sale, Organizaţia a fost deseori sesizată cu o serie de diferende pe care a încercat să le soluţioneze prin cele patru organe principale împuternicite în acest sens — Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Secretariatul şi Curtea Internaţională de Justiţie. Diferendele care afectează pacea şi securitatea internaţională sînt, în principiu, de competenţa Consiliului de Securitate. 3. Dezarmarea. Organizaţia Naţiunilor Unite are o responsabilitate specială în domeniul dezarmării. Carta învederează un sistem de reglementare a armamentelor care să nu permită „deturnarea spre armamente decît a unui minim din resursele umane şi economice ale lumii". încă de la crearea sa, O.N.U. s-a preocupat de eliminarea armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă şi să pună stavilă cursei înarmărilor, ea fiind în acest sens o tribună de discuţii şi negocieri şi o sursă de recomandări. în cadrul O.N.U. au fost create şi o serie de organe — Comisia de energie atomică şi Comisia armamentelor de tip clasic, care, în 1952, au fost înlocuite prin Comisia dezarmării, însărcinată să pregătească propuneri pentru reglementarea, limitarea şi reducerea echilibrată a tuturor forţelor armate şi a tuturor armamentelor; eliminarea principalelor arme de distrugere în masă, controlul efectiv al energiei nucleare etc. în 1954 Comisia a creat un subcomitet, alcătuit din Canada, Franţa, Marea Britanie, S.U.A. şi U.R.S.S. în 1959 Adunarea Generală a declarat că dezarmarea generală şi completă este problema cea mai importantă căreia omenirea trebuie să-i facă faţă. în 1961, ea a sprijinit crearea de către S.U.A. şi U.R.S.S. a unui organism de negociere — Comitetul. celor 18 state pentru dezarmare, în care, în 1969 şi 1974, au fost cooptate noi state. Eforturile desfăşurate în cadrul O.N.U. s-au materializat în cîteva rezultate, limitate, sub forma unor acorduri internaţionale; Tratat privind interzicerea de experienţe nucleare în atmosferă, în spaţiul extraatmos-feric şi sub apă (1963); Tratatul privind interzicerea de arme nucleare în America Latină (1967); Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare (1968); Tratatul privind interzicerea plasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul aces- 209 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNIŢI tora (1971); Convenţia privind interzicerea perfecţionării, fabricării şi stocării de arme bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi distrugerea lor (1971); Convenţia asupra interzicerii utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (1976). în 1969 Adunarea Generală a declarat perioada 1970—1980 — Deceniul dezarmării. Cu toate eforturile desfăşurate, O.N.U. nu a reuşit să pună capăt cursei înarmărilor, cheltuielile consacrate în acest scop ridicîndu-se, la sfîrşitul anului 1980, la peste 550 de miliarde de dolari. 4. Progresul economic şi social. Una dintre cele mai importante funcţii ale O.N.U. vizează cooperarea economică internaţională şi ameliorarea condiţiilor de viată pentru toate popoarele. Principiul acestei activităţi este enunţat în art. 55 din Carta O.N.U., conform căruia stabilitatea şi bunăstarea sînt condiţii indispensabile relaţiilor paşnice amicale între naţiuni. In baza acestui articol, O.N.U. favorizează creşterea nivelului de trai, deplina folosire a forţei de muncă şi condiţiile de progres şi dezvoltare în domeniul economic şi social, al sănătăţii publice şi cooperarea internaţională în domeniul culturii şi educaţiei. Pentru realizarea acestor obiective, O.N.U. a creat un sistem diversificat de organisme şi organizaţii, ce acţionează împreună cu Consiliul Economic şi Social, care are rolul unui organ de legătură între Naţiunile Unite şi celelalte organizaţii care urmăresc scopuri similare. Printre acestea se numără: instituţiile specializate şi unele organizaţii neguvemamentale. In acest scop a fost creată, ca organ subsidiar al Adunării Generale, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.), Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Institutul pentru Formare şi Cercetare (U.N.I.T.A.R.), Universitatea O.N.U. ş.a. în 1961, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat anii 1961—1971 „Deceniul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare4* şi a invitat statele membre să-şi intensifice eforturile, printr-o acţiune concertată, în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. De asemenea. O.N.U. a elaborat o strategie internaţională a dezvoltării pentru „al doilea Deceniu al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (1970—1980)“, ale cărui scopuri şi obiective erau: ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare pentru a atinge o creştere a produsului naţional brut de cel puţin 6%; procentul mediu de creştere anuală pe locuitor urmînd să fie de 3,5%; repartiţia mai echitabilă a veniturilor şi a bogăţiei; întinderea şi ameliorarea învăţămîntului, a sănătăţii publice, alimentaţiei, locuinţelor, protecţiei sociale ş.a. în 1974, Adunarea Generală a ţinut prima sesiune extraordinară consacrată problemelor economice şi, în special, problemei materiilor prime şi dezvoltării şi a adoptat Declaraţia şi „Programul de acţiune pentru instaurarea unei noi ordini economice internaţionale". în 1975, o nouă sesiune extraordinară a aceluiaşi organ, consacrată dezvoltării şi cooperării economice internaţionale, s-a încheiat cu o rezoluţie care recomandă măsurile ce trebuie adoptate în acest domeniu. în 1974, Adunarea Generală a adoptat „Carta drepturilor şi îndatoririlor economice a statelor". O.N.U. se preocupă de problemele mediului, ale populaţiei, de stupefiante şi substanţe psihotrofe ş.a. O serie de activităţi ale O.N.U. privesc protecţia cdpiilor (în care scop a fost creat U.N.I.C.E.l \-ul). a refugiaţilor (înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi), catastrofele naturale (U.N.D.R.O.). Ea se preocupă, de asemenea, de problema drepturilor omului, elaborind o seric de documente internaţionale (Declaraţia drepturilor omului — 1948, Pactul relativ al drepturilor civile şi politice, Pactul relativ la drepturile economice, sociale şi culturale — 1966, şi multe altele). 5. Decolonizare. Organizaţiei Naţiunilor Unite i s-a încredinţat un rol important în încurajarea aspiraţiilor popoarelor dependente, în fixarea scopurilor şi obiectivelor pentru a grăbi accesiunea lor la independenţă. Funcţiile O.N.U. în procesul de decolonizare sînt inspirate din Cartă, care enunţă principiul „egalităţii în drepturi şi autodeterminarea popoarelor", precum şi din capitolele XI, XII, XIII referitoare la teritoriile neautonome, regimul internaţional al tutelei şi, respectiv, la organul creat în acest scop — Consiliul de Tutelă. în acest domeniu, O.N.U. a adoptat o serie de acte internaţio nale, între care un loc important îl ocupă „Declaraţia asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale" (1960) considerată „Carta decolonizării", precum şi o serie de rezoluţii conţi-nînd recomandări şi măsuri de natură să ducă la eliberarea popoarelor de sub dominaţia colonială, precum şi de sancţiuni împotriva statelor coloniale. Totodată, O.N.U. a creat unele organisme, printre care, Comitetul special de decolonizare (1961), din care face parte şi România, şi a recunoscut o serie de mişcări de eliberare naţională — O.E.P., S.W.A.P.O., A.C.N., ş.a. — pe care le-a invitat să participe la lucrările sale. De la crearea O.N.U, în 1945, peste 100 de ţări ale căror popoare erau supuse dominaţiei coloniale au devenit membre ale O.N.U. ca state suverane şi independente. Dar cu toate succesele obţinute în acest domeniu, circa 10 milioane de persoane din diferite regiuni ale globului mai trăiesc încă sub dominaţie străină. 6. Necesitatea adaptării O.N.U. la realităţile lumii contemporane. într-o evaluare globală a activităţii O.N.U. se poale aprecia că în decursul celor peste trei decenii şi jumătate de existenţă, Organizaţia şi-a manifestat constant vocaţia spre o lume mai bună şi a desfăşurat eforturi permanente pentru a se adapta la cerinţele lumii contemporane. Problemele fundamentale au fost nelipsite de pe agenda Organizaţiei; ea a fost tribuna de afirmare a voinţei popoarelor de a fi stâpîne pe destinele lor, a fost forul de dezbatere a marilor probleme politice (pacea, securitatea, dezarmarea ş.a.) şi economico-sociale, în acest ultim caz fă-cînd operă de pionierat: a fost punctul de convergenţă a o serie de transformări revoluţionare — în domeniile tehnologiei şi tehnicilor de informare şi comunicaţii, a schimbărilor în fizionomia politi-co-socială mondială — care a afectat într-o măsură sau alta întreaga omenire. O.N.U. a contribuit la perimarea raporturilor de subordonare şi inegalitate şi naşterea conceptului de responsabilitate colectivă pentru destinele umanităţii. Dar, în acelaşi timp, Organizaţia a înregistrat şi o serie de neîmpliniri: principiile generoase înscrise în actul său fundamental nu s-au statornicit pe deplin în relaţiile dintre state; multe din hotărîrile sale nu au fost realizate sau au fost înfăptuite doar în ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAŢIE Şl AGRICULTURĂ 210 parte; în unele cazuri, mai ales în acelea ale unor conflicte, ea a adoptat hotărîri nejuste, care i-au ştirbit prestigiul şi au avut repercusiuni negative asupra dezvoltării vieţii internaţionale. Organizaţia nu a reuşit să ţină pasul cu ritmul viguros al schimbărilor care au avut loc pe plan mondial. Cauzele sînt atît de ordin obiectiv cît şi subiectiv. Astfel, multe din prevederile Cartei, elaborată în urmă cu trei decenii, sînt, după cum se ştie, în contradicţie cu evoluţiile contemporane. Carta cuprinde formulări în care se porneşte de la acceptarea şi recunoaşterea drepturilor unor ţări de a domina pe altele, de a avea colonii şi a ţine sub tutelă alte popoare, precum şi formulări căzute azi în desuetudine, cum sînt, de pildă, cele conţinute în art. 73—74, care lasă să se înţeleagă că ar exista popoare ce nu-şi pot rezolva singure problemele de conducere, şi art. 107, în care se vorbeşte de „state inamice14. Menţinerea unor asemenea prevederi în cel mai important document al erei noastre este de natură a favoriza recunoaşterea şi perpetuarea relaţiilor de dominaţie, de inegalitate şi amestec în treburile interne. Guvernul român a propus de aceea ca în Cartă să se înscrie fără echivoc abolirea deplină şi definitivă a colonialismului, neocolonialismului şi rasismului, hotărîrea comunităţii internaţionale de a eradica toate practicile generate de acestea, astfel ca ea să devină o Cartă a lichidării colonialismului, rasismului şi neocolonialismului, a oricăror forme de dominaţie şi asuprire, de inechitate şi inegalitate în raporturile dintre state. Ţara noastră a apreciat câ este necesar ca astăzi Carta O.N.U. să devină, o Cartă a drepturilor naţiunilor şi statelor, a drepturilor fundamentale ale omului, un document care să asigure afirmarea multilaterală şi nestingherită a fiecărui popor, să deschidă o perspectivă măreaţă de progres şi pace pentru întreaga lume. De asemenea, România a propus elaborarea unui cod de conduită cu caracter de universalitate care să stipuleze drepturile şi îndatoririle fundamentale ale statelor, măsuri de intensificare a eforturilor organizaţiei pentru sporirea rolului O.N.U. şi instaurarea unei noi ordini internaţionale, crearea, în cadrul Adunării Generale, a unei Comisii permanente de mediere, bune oficii şi conciliere, includerea în atribuţiile şi competenţele Organizaţiei a problemelor dezarmării. Creşterea rolului O.N.U. în viaţa internaţională, întărirea prestigiului şi a autorităţii sale sînt intim legate de desăvîrşirea universalităţii, de îmbunătăţirea structurii, organizării şi funcţionării acesteia. In primul rînd se impune reevaluarea competenţei diverselor sale organe, pentru a le pune de acord cu sarcinile ce stau în faţa Organizaţiei, cu imperativele proceselor ce au loc pe plan mondial. în acest context, un rol sporit trebuie să dobîndească Adunarea Generală, organul cel mai reprezentativ al popoarelor, care trebuie să asigure participarea, în condiţii de deplină egalitate, a tuturor statelor la activităţile sale şi să creeze condiţii celorlalte state membre şi mişcărilor de eliberare naţională să-şi exprime punctele de vedere în problemele care le interesează. De asemenea, Consiliul de Securitate, organul de acţiune cu importante atribuţii în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, trebuie să-şi lărgească competenţa, să-şi sporească operativitatea, să-şi perfecţioneze modul de elaborare şi adoptare a deciziilor, astfel ca acestea să ţină seama de poziţiile exprimate de statele membre. Faptul că una din carenţele manifestate constant în activitatea O.N.U. priveşte nerespectarea rezoluţiilor adoptate de Adunarea Generală impune, aşa cum s-a cerut deseori în acest for, adoptarea unor măsuri de natură a spori autoritatea acestora, cum ar fi instituţionalizarea consultărilor dintre state în toate fazele elaborării documentelor, consacrarea regulii consensului în adoptarea deciziilor, crearea unui mecanism de urmărire a aplicării rezoluţiilor ş.a. Pentru a se putea aborda cu succes marile probleme pe care interdependenţa le pune în faţa naţiunilor se impune, de asemenea, o anumită reevaluare a sistemului organismelor subsidiare şi o mai echitabilă reprezentare a statelor în Secretariatul O.N.U. Republica Socialistă România, membră în O.N.U. de la 15 dec. 1955, îşi manifestă în mod constant încrederea în această organizaţie, avînd ferma convingere că ea este o instituţie necesară şi utilă, că se cuvine să se depună eforturi sporite de către toate statele în vederea unei şi mai depline realizări a ţelurilor şi principiilor Cartei. Sînt binecunoscute şi apreciate în acest sens iniţiativele ţării noastre, printre care: „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate dintre state europene aparţinînd unor sisteme social-politice diferite44 (19 aug. 1960 şi 25 sept. 1963); „Măsuri pentru promovarea în rîndurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi înţelegere între popoare44 (19 aug. 1960); „Rolul ştiinţei şi tehnologiei moderne în dezvoltarea naţiunilor şi necesitatea de a întări cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică dintre state44 (13 iul. 1970); „Consecinţele economice ale cursei înarmărilor şi efectele sale profund dăunătoare asupra păcii şi securităţii în lume44 (13 iul. 1970); „Creşterea rolului Organizaţiei Naţiunilor Unite în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în dezvoltarea cooperării între toate naţiunile în promovarea normelor dreptului internaţional în relaţiile dintre state44 (27 nov. 1972) ş.a. La 12 nov. 1975, România a prezentat Adunării Generale a O.N.U. documentul intitulat „Poziţia României cu privire la îmbunătăţirea şi democratizarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite, la întărirea rolului său în realizarea colaborării între toate statele, fără deosebire de orînduire socială, a unei lumi mai bune şi mai drepte, a unei păci trainice44, iar la 1 iul. 1979, cererea de înscriere pe ordinea de zi a celei de-a 34-a sesiuni a Adunării Generale a punctului intitulat „Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state44, care s-a materializat în rezoluţia cu acelaşi titlu din 14 dec. 1979, precum şi în rezoluţii similare în 1980 şi 1981. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (Food and Agriculture Organization of the United Nations — F.A.O.), instituţie specializată a O.N.U. înfiinţată la 16 oct. 1945; are un caracter preponderent tehnic, urmărind ridicarea condiţiilor de trai ale popoarelor statelor membre, sporirea randamentului producţiei şi repartiţiei tuturor produselor alimentare şi agricole, îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a populaţiilor rurale, expansiunea economiei mondiale şi rezolvarea problemei subnutriţiei de pe Terra. Pentru îndeplinirea funcţiilor sale F.A.O. desfăşoară o serie de ac- 211 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU EDUCAŢIE, ŞTIINŢĂ ŞI CULTURĂ tivităţi, dintre care: culege, analizează, interpretează şi difuzează membrilor săi date privind hrana, alimentaţia şi agricultura; acordă asistenţă tehnică în vederea realizării unor programe naţionale; promovează şi, acolo unde este indicat, recomandă întreprinderea unor acţiuni pe plan naţional şi internaţional (de ex.: în legătură cu cercetări ştiinţifice, tehnologice, sociale şi economice privind hrana, alimentaţia şi agricultura); facilitează conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă; asigură adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol pe plan naţional şi internaţional etc.; răspunde de campania mondială lansată în 1960 împotriva foametei; încheie acorduri cu instituţiile de dezvoltare guvernamentale cu privire la crearea unor fonduri cu destinaţie specială. F.A.O. are legături strînse şi programe comune cu celelalte instituţii specializate ale O.N.U. (B.I.R.D.; O.M.S.; O.I.M.; U.N.C.T.A.D.; UNESCO; P.N.U.D. etc.). F.A.O. organizează Congresele alimentare mondiale, îndeplineşte o activitate de documentare şi de informare dispunînd de o bibliotecă de specialitate agrară, cea mai cuprinzătoare din lume. Principalele organe ale F.A.O. sînt: Conferinţa (compusă din toate statele membre), care se reuneşte din doi în doi ani; Consiliul (alcătuit din 34 de state), ca organ executiv de conducere a activităţii între două conferinţe; Directorul general, numit de Conferinţă. Pe lîngă consiliul F.A.O. activează şapte comitete specializate, organizate pe domenii specifice. Pe lîngă aceste organe principale, F.A.O. dispune de numeroase organe subsidiare (comisii, comitete, grupuri de lucru, liste şi grupuri de experţi) constituite independent sau în colaborare cu diferite organizaţii internaţionale. Sediul F.A.O. este la Roma şi are birouri regionale pentru Africa, Asia şi Orientul îndepărtat, Orientul Apropiat, America Latină şi birouri de legătură pentru America de Nord şi Naţiunile Unite. R.S. România a devenit membră a F.A.O. în anul 1962. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.), organizaţie interguverna-mentală cu statut de instituţie specializată creată de Adunarea Generală a O.N.U. la 1 ian. 1967 cu scopul de a promova dezvoltarea industrială şi a ajuta ţările în curs de dezvoltare în accelerarea industrializării lor. O.N.U.D.I. coordonează toate activităţile organismelor O.N.U. în acest domeniu, în calitate de organizaţie participantă şi agent de execuţie a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), O.N.U.D.I. furnizează asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare care doresc să-şi elaboreze politici industriale, să-şi creeze noi industrii sau să-şi perfecţioneze industriile existente. O.N.U.D.I. acţionează pe două planuri: a) al activităţilor operaţionale şi b) al organizării de studii şi cercetări. Printre activităţile operaţionale se numără Programul serviciilor industriale speciale (S.I.S.), al cărui scop este de a completa alte forme de asistenţă menite a rezolva problemele industriale urgente. Pînă în prezent, peste 1 000 de cereri de asistenţă au fost primite de O.N.U.D.I., serviciile solicitate mergînd de la sfaturi pentru modernizarea industriei siderurgice, pînă la ajutor pentru crearea de zone industriale (de ex.: întreţinerea instalaţiilor de rafinare a trestiei de zahăr; ameliorarea muncii în industria cuprului din ţările Americii Latine; fabricarea de maşini agricole în Iordania; fabricarea săpunului şi a glicerinei în Iran; industria de materii plastice în Filipine şi Malaysia). O.N.U.D.I. a ajutat la repararea uzinelor după cutremurele de pămînt şi inundaţiile din România şi Iugoslavia. Programul de studii şi cercetări ale O.N.U.D.I., orientat spre practică, constă în organizarea de colocvii, seminarii şi programe de formare în domeniul anumitor industrii şi tehnici industriale. Reuniunile cu caracter tehnic organizate de O.N.U.D.I., la care au participat deopotrivă reprezentanţi ai ţărilor în curs de dezvoltare şi ai statelor dispuse să promoveze anumite proiecte industriale, au abordat întreaga gamă de probleme industriale privind atît industriile mecanice speciale, cît şi tehnicile industriale în general, anumite reuniuni constînd în seminarii consacrate administrării şi programării industriei, dezvoltării industriei destinate exportului, finanţării şi investiţiilor. Organul suprem al O.N.U.D.I. este Conferinţa internaţională, care examinează programul organizaţiei şi face recomandări asupra finanţării şi activităţilor viitoare. Prima conferinţă internaţională a avut loc în 1971, la Viena, la ea participînd 108 state membre. A doua Conferinţă, reunită la Lima (Peru) în mart. 1975, a adoptat Declaraţia şi „Planul de acţiune", prevăzînd ca obiectiv atingerea în anul 2000 de către statele în curs de dezvoltare a unei producţii industriale reprezen-tînd 25% din producţia mondială faţă de 7% cît era la acea dată. Conferinţa a propus să se acorde O.N.U.D.I. statut de instituţie specializată şi să se creeze un fond de dezvoltare industrială. O.N.U.D.I. are în structura sa organizatorică şi un Consiliu de dezvoltare industrială, compus din 45 de membri, aleşi de Adunarea Generală a O.N.U. pe criteriul reprezentării geografice echitabile, care are sarcina de a elabora politica O.N.U.D.I., şi un Secretariat, în frunte cu un director executiv, care este responsabil de ansamblul administraţiei şi activităţilor organizaţiei. O.N.U.D.I. are sediul la Viena. Republica Socialistă România, care este membră a organizaţiei de la crearea acesteia, sprijină activităţile sale, aducîndu-şi contribuţia la realizarea obiectivelor O.N.U.D.I. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (United Nations Educaţional, Scien-tific and Cultural Organization — UNESCO), organizaţie interguvemamentală cu statut de instituţie specializată, creată la 4 nov. 1946. Scopul organizaţiei: de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie; de a dezvolta colaborarea între naţiuni pentru a asigura respectul universal al justiţiei şi legii, precum şi drepturile omului şi libertăţile fundamentale pe care Carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor popoarelor fără discriminare de rasă, sex, limbă sau religie. Pentru atingerea acestui scop, UNESCO îşi desfăşoară activitatea pe mai multe planuri: a) Prin acţiuni cu caracter normativ — elaborarea de proiecte de convenţii internaţionale şi rezoluţii pe care le propune statelor spre adoptare. Printre acestea se numără Convenţia privind dreptul de autor (1952); Convenţia cu privire la bunurile culturale în caz de conflict armat (1954); Convenţia privind schimbul de pu- ORGANIZAŢIA PACTULUI BALCANIC 212 blicaţii (1958); Convenţia referitoare la lupta împotriva discriminărilor în învăţămînt (1960); Rezoluţia privind problemele păcii şi responsabilităţile organizaţiei în acest domeniu (1966); Rezoluţia privind sarcinile UNESCO în promovarea şi apărarea păcii etc.; b) prin repunerea în funcţiune a sistemelor de învăţămînt dezorganizate în urma ostilităţilor, redeschiderea instituţiilor culturale — muzee, biblioteci — şi restabilirea legăturilor ştiinţifice şi culturale; c) prin organizarea de acţiuni pilot, cum ar fî trimiterea de misiuni de experţi, furnizarea de materiale şi credite, acordarea de burse; d) prin difuzarea de directive în domeniul educaţiei, care să permită popoarelor din fiecare ţară să se ocupe de propria dezvoltare într-un mod mai eficace, să le ajute la stabilirea bazelor ştiinţifice şi tehnice, să încurajeze valorile cultmrale naţionale şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea comunicaţiilor pentru a promova un schimb echilibrat de informaţii etc. Membrii: orice membru al O.N.U. devine automat membru al UNESCO. Ne-membrii O.N.U. pot deveni membri ai UNESCO prin votul a 2/3 din membrii organizaţiei. Structura organizatorică. UNESCO cuprinde: Conferinţa generală, compusă din reprezentanţii statelor membre. Ea se reuneşte o dată la doi ani şi determină orientarea, fixează programele şi votează bugetul organizaţiei; Consiliul executiv, compus din 41 de membri aleşi de Conferinţa generală. Consiliul se întruneşte de cel puţin trei ori pe an şi are ca sarcină de a controla executarea programului adoptat de conferinţă; Secretariatul, compus dintr-un director general şi personal internaţional. Secretariatul este însărcinat cu executarea programului. Sediul UNESCO este la Paris. România a devenit membră în UNESCO în 1956. Din 1964 în România se înfiinţează Comisia naţională pentru UNESCO. Ţara noastră a iniţiat în cadrul UNESCO o serie de acţiuni, printre care: activităţi generale în problema tineretului (1964); cooperarea cultural-ştiinţifică pe plan european (1966); formarea şi utilizarea resurselor umane (1966); cooperarea europeană în domeniul ştiinţei; valorificarea resurselor umane (1968); cooperarea europeană (1969, 1970, 1972) etc. Totodată, România a fost gazda a numeroase reuniuni organizate sub egida UNESCO Organizaţia pactului balcanic, alianţă cu caracter militar-politic prin care statele membre procedează la consultări reciproce în problemele ce prezintă un interes comun şi analizează periodic aspectele care privesc securitatea lor, inclusiv cele legate de pregătirea şi luarea unor măsuri militare comune în caz de război. Din organizaţie fac parte Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în urma încheierii între ele a Tratatului de prietenie şi colaborare (Ankara, 28 febr. 1953) şi a Tratatului de alianţă, colaborare politică şi ajutor reciproc (Bled, 9 aug. 1945). Organismele create prin aceste tratate nu s-au întrunit însă niciodată. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), organizaţie interguvernamentală cu caracter economic înfiinţată la 30 sept. 1961, care a înlocuit Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (O.E.C.E.). Scopul organizaţiei este dezvoltarea economică a ţărilor membre, utili- zarea forţei de muncă şi ridicarea nivelului de trai, dezvoltarea comerţului pe bază multilaterală şi nediscriminatorie, menţinerea stabilităţii monetare şi prin aceasta crearea unui climat economic sănătos, atît în statele membre, cît şi în ţările în curs de dezvoltare. Are o structură organizatorică asemănătoare predecesoarei sale, la care s-au adăugat unele comisii, la activitatea cărora participă şi alte state nemembre. Hotărîrile şi recomandările se adoptă prin acordul mutual al tuturor membrilor. Abţinerea unui membru face ca hotărîrea respectivă sâ nu-i fie opozabilă. Din O.C.D.E. fac parte 24 de state membre. Are sediul la Paris. Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), organizaţie interguvernamentală cu caracter regional înfiinţată la 2 mai 1948, la cea de-a IX-a Conferinţă internaţională americană de la Bogota. Scopuri: a garanta pacea şi securitatea continentului; a preveni cauzele posibile de criză şi a asigura rezolvarea paşnică a diferendelor care s-ar ivi între statele membre; a organiza o acţiune solidară în caz de agresiune; a găsi soluţii problemelor politice, juridice şi economice care ar apărea între ele şi a promova, printr-o acţiune de cooperare, dezvoltarea economică, socială şi culturală. Principii: dreptul internaţional este norma călăuzitoare a statelor în relaţiile lor reciproce; ordinea internaţională este bazată în principal pe respectarea personalităţii, suveranităţii şi independenţei statelor şi pe îndeplinirea întocmai a obligaţiilor ce rezultă din tratate sau alte izvoare ale dreptului internaţional; bu-na-credinţâ trebuie sâ guverneze relaţiile dintre ele; solidaritatea statelor americane şi înaltele scopuri urmărite prin aceasta reclamă organizarea lor politică pe baza exercitării efective a democraţiei reprezentative: statele americane condamnă războiul de agresiune; agresiunea faţâ de un stat american constituie o agresiune faţă de toate celelalte state americane; diferendele cu caracter internaţional care se ivesc între două sau mai multe state americane trebuie rezolvate prin mijloace paşnice; justiţia şi securitatea socială constituie baza unei păci trainice; cooperarea economică este esenţială pentru bunăstarea şi prosperitatea comună a popoarelor continentului; statele americane proclamă drepturile fundamentale ale omului, fârâ deosebire de rasă, naţionalitate, religie sau sex; unitatea spirituală a continentului se bazează pe respectarea personalităţii culturale a ţârilor americane şi cere o strînsâ cooperare în înaltele idealuri ale culturii umane; educaţia popoarelor trebuie să fie îndreptată spre justiţie, libertate şi pace. Membrii O.S.A. Poate deveni membru al organizaţiei orice stat american care ratifică Carta, în baza unei comunicări adresate secretarului general, în care se specifică dorinţa de a semna şi a ratifica Carta organizaţiei, precum şi acceptarea obligaţiilor pe care le presupune calitatea de membru, în special cele privind securitatea colectivă (art. 27 şi 28 ale Cartei). Admiterea în organizaţie se face prin votul a 2/3 a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului permanent. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor membre. Statele membre ale O.S.A. sînt din punct de vedere juridic egale şi se bucură de drepturi egale şi de o egală capacitate în exerciţiul lor; ele au obligaţii egale. Redate succint, drepturile şi obligaţiile statelor membre sînt: de a res- 213 ORGANIZAŢIA TRATATULUI ASIEI DE SUD-EST pecta drepturile celorlalte state, conform dreptului internaţional; drepturile fundamentale ale statelor membre nu sînt susceptibile de vreo diminuare; existenta politică a unui stat este independentă de recunoaşterea sa de către alte state; jurisdicţia sta* telor, în limitele teritoriului naţional, se exercită în mod egal asupra tuturor locuitorilor naţionali sau străini; fiecare stat are dreptul să-şi desfăşoare liber viaţa sa culturală, politică şi economică; tratatele şi acordurile dintre state, a căror respectare şi aplicare întocmai constituie norme în dezvoltarea relaţiilor paşnice între state, trebuie să fie publice; nici un stat sau grup de state nu are dreptul să intervină direct sau indirect, indiferent de motiv, în afacerile interne sau externe ale altui stat; nici un stat nu va aplica măsuri de constrîngere cu caracter economic sau politic spre a influenta voinţa suverană a altui stat sau a obţine astfel avantaje de orice natură; teritoriul unui stat este inviolabil; nu poate fi obiect de ocupaţie militară şi nici al altor măsuri de forţă luate de alt stat, direct sau indirect; statele americane se obligă să nu recurgă în relaţiile internaţionale la utilizarea forţei afară de cazul legitimei apărări. Rezolvarea paşnică a diferendelor. Toate diferendele ivite între statele americane vor fi soluţionate pe cale paşnică prin tratative directe; bune oficii; mediere; anchetă şi conciliere; procedură juridică; arbitraj, precum şi prin alte mijloace asupra cărora statele vor cădea de acord. Mecanismul de reglementare a diferendelor este prevăzut în Tratatul cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor interamericane (1948). Securitatea colectivă. Orice agresiune a unui stat împotriva integrităţii sau inviolabilităţii teritoriului sau împotriva suveranităţii sau independenţei poli-ticc a altui stat american va fi coasiderată ca un act de agresiune împotriva tuturor statelor americane, în cazul în care inviolabilitatea sau integritatea teritorială ori suveranitatea sau independenţa politică a oricărui stat american vor fi afectate de un atac armat sau de agresiune, de un conflict extra-continental sau de un conflict între două sau mai multe state americane, de oricare alt fapt sau situaţie care ar pune în pericol pacea Americii, statele americane vor aplica măsurile şi procedurile stabilite în tratatele speciale existente în materie. Norme economice. Acest capitol a fost introdus în Carta O.S.A. după reforma acesteia din 1967 şi cuprinde: angajamentul statelor americane de a-şi uni eforturile pentru a promova dreptatea socială pe continent, a atinge, pentru popoarele lor, o dezvoltare economică dinamică şi armonioasă; angajamentul statelor americane de a-şi mobiliza resursele proprii naţionale, umane şi materiale, şi a asi-gura o cooperare interamericană eficace; a depune eforturi maxime pentru realizarea următoarelor obiective: creşterea substanţială şi susţinută a produsului naţional pe cap de locuitor; distribuirea egală a venitului naţional; sisteme de impunere adecvate şi egale; modernizarea vieţii rurale şi reforme; dezvoltarea accelerată şi diversificată a industriei; salarii juste, posibilităţi de lucru şi condiţii de muncă adecvate pentru toţi; lichidarea rapidă a analfabetismului; alimentaţie şi locuinţe adecvate pentru toate categoriile populaţiei. Totodată, statele americane se angajează să contribuie împreună la rezolvarea problemelor urgente sau grave, beneficiind în acest scop de ştiinţă şi tehnologie, promovînd schimbul şi avantajul cunoştinţelor de acest gen; să acţioneze spre a lichida barierele economice de orice fel în comerţul interamerican. Statele cu o mare dezvoltare economică, care în acorduri internaţionale de comerţ efectuează concesii în beneficiul ţărilor în curs de dezvoltare, nu trebuie să solicite din partea acestor ţări concesii economice. Statele membre recunosc câ integrarea ţărilor în curs de dezvoltare ale continentului este unul din obiectivele sistemului in-teramerican şi, ca urmare, îşi vor orienta eforturile şi vor lua măsurile necesare pentru accelerarea procesului de integrare. în Carta O.S.A. au fosi consacrate atît norme sociale (dreptul la bunăstarea materială şi dezvoltarea socială; munca este un drept şi o datorie socială etc.), cît şi norme privitoare la educaţie, ştiinţă şi cultură. Structura organizatorică. O.S.A. este dotată cu următoarele organe: Adunarea generală, organ suprem, care stabileşte politica generală a Organizaţiei şi coordonează activitatea acesteia; Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe, organism a cărui principală misiune este de a analiza problemele cu caracter urgent şi de interes comun, funcţionînd ca organ de consultare; Consiliul O.S.A., în care sînt reprezentate toate statele membre ale O.S.A.; Consiliul permanent al Organizaţiei, compus din cîte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit de guvernul respectiv cu grad de ambasador şi care se ocupă de orice problemă transmisă de Adunarea Generală sau Consfătuirea consultativă a miniştrilor de externe; Consiliul interamerican economic şi social, avînd ca scop promovarea cooperării economice interamericane, propune programe şi măsuri de acţiune, promovează şi coordonează activităţile de resort ale O.S.A., precum şi activităţile acesteia cu alte organizaţii internaţionale etc.; Consiliul interamerican pentru educaţie, ştiinţă şi cultură. Are ca scop promovarea relaţiilor de prietenie şi înţelegere mutuală între popoarele americane, prin cooperare şi schimburi între statele membre. în cadrul O.S.A. mai funcţionează Comitetul juridic interamerican; Comisia interamericană a drepturilor omului; Secretariatul general, precum şi conferinţele specializate, organismele specializate. Anii scurşi de la crearea O.S.A. au dovedit că Organizaţia nu s-a dovedit organismul viabil, apt a soluţiona marile probleme cu care au fost confruntate statele membre, iar intervenţia S.U.A. în Republica Dominicană, afacerea guatemaleză, deprecierea situaţiei interne din statele continentului la-tino-american au demonstrat lacunele existente în activitatea acestei organizaţii, pe care statele lati-no-americane doresc s-o îmbunătăţească. în ultimii ani se manifestă însă cu tot mai multă putere tendinţele realiste şi novatoare în cadrul acestei organizaţii (admiterea „pluralismului ideologici opoziţia faţă de tendinţele de dominaţie nord-ameri-cană, extinderea schimburilor economice, ideea „securităţii economice colective" ş.a.). Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est (South-East Asia Treaty Organization) S.E.A.T.O., organizaţie interguvemamentală cu caracter militar creată pe baza Tratatului de la Manila din 8 sept. 1954, avînd ca membri originari: Australia, Filipine, Franţa, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Pakistan, S.U.A şi Thailanda. Produs al „războiului rece“, ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD 214 S.E.A.T.O. avea în concepţia cercurilor imperialiste, care au iniţiat-o, menirea de a umple „vidul" creat prin înfrîngerea colonialismului francez în Indochina. S.E.A.T.O. a fost creată ca o organizaţie regională în baza art. 51* şi 52 din Carta O.N.U. în realitate era o organizaţie militară a cărei înfiinţare a însemnat o violare a prevederilor Cartei. Printre membrii săi figurau state care nu făceau parte din regiunea Asiei de Sud-Est — S.U.A., Marea Britanie, Australia şi Noua Zee-landă; sfera sa de acţiune s-a extins şi la alte state nemembre ale organizaţiei — Laos şi Kampuchia, la teritoriul administrat atunci de autorităţile de la Saigon; în timp ce Carta O.N.U. legitimează au-toapărarea, colectivă şi individuală, exclusiv în caz de conflict armat, Tratatul de la Manila prevedea că statele membre pot interveni „pentru a preveni*4 activităţile subversive din afară. Cinci din cele şase membre şi-au trimis trupe în Vietnamul de Sud: S.U.A., Thailanda, Noua Zeelandă, Filipinele şi Australia; Otganizaţia s-a amestecat, direct sau indirect, în treburile interne ale Kampuchiei şi Lao-sului; a militarizat cele mai importante poziţii din Asia de Sud-Est. Confruntată încă de la crearea sa cu puternice divergenţe între membrii săi, S.E.A.T.O. a fost supusă unui puternic proces de erodare de-a lungul timpului, accentuat după anii ’70. Astfel, după retragerea, în 1972, din organizaţie a Australiei, Noii Zeelande şi Thailandei, după schimbarea orientării politice a Pakistanului şi a schimbării atitudinii Franţei faţă de S.E.A.T.O., în 1975 Consiliul miniştrilor de externe al Pactului, organul său suprem, a hotărît desfiinţarea acesteia. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organization— N.A.T.O.), organizaţia politico-militară a alianţei atlantice, creată în baza Tratatului de la Washington din 4 apr. 1949, avînd ca membri fondatori: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia şi S.U.A., la care au mai aderat ulterior Turcia şi Grecia (25 febr. 1952), iar la 6 mai 1955, R.F. Germania. în baza actului său constitutiv, N.A.T.O. îşi desfăşoară activitatea pe două planuri: politic şi militar. Pe plan politic, organizaţia îşi propune „dezvoltarea relaţiilor atît între membrii săi, cît şi pe arena mondială, precum şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale". Pe plan militar, ea declară că „urmăreşte întărirea capacităţii de apărare a membrilor organizaţiei pentru a rezista unui atac armat". Creaţie şi, în acelaşi timp, instrument al „războiului rece", organizaţia a avut şi continuă să aibă un rol nefast în perpetuarea împărţirii Europei în Est şi Vest, în întreţinerea cursei înarmărilor, susţinînd şi stimulînd totodată tendinţele contrare destinderii şi cooperării internaţionale. în contrasens cu imperativele internaţionale, S.U.A. urmăresc în prezent extinderea N.A.T.O. prin includerea Spaniei în organizaţie. Structura organizatorică a N.A.T.O. tinde să-i dea în mai multe privinţe un caracter suprastatal, ceea ce are drept urmare încălcarea suveranităţii şi independenţei naţionale a statelor membre. Tendinţa unor state, în special a S.U.A., de a-şi asigura o situaţie privilegiată rezultă dintr-o serie de prevederi ale Tratatului, precum şi din activităţile desfăşurate de organizaţie. Inegalitatea dintre membrii N.A.T.O. se deduce şi din faptul că majoritatea posturilor de comandă din organizaţie sînt deţinute de S.U.A., iar în majoritatea statelor membre au fost create baze militare nord-americane. în iun. 1966, Franţa, iar în 1974, Grecia, s-au retras din organele militare integrate ale N.A.T.O. Consecventă politicii sale de destindere şi colaborare, România se pronunţă pentru desfiinţarea tuturor blocurilor politico-mili-tare, ca una din căile cele mai importante de stimulare a colaborării dintre state, de aşezarea relaţiilor internaţionale pe baze noi. democratice, de consolidare a păcii. Organizaţia Tratatului Central (Central Treaty Organization) CENTO, organizaţie interguvemamen-tală cu caracter politico-militar, care a succedat Pactului de la Bagdad (încheiat în 1955). CENTO a debutat prin încheierea unor acorduri bilaterale: la 2 apr. 1954, Turcia şi Pakistanul au semnat Tratatul de apărare mutuală; la 24 febr. 1955, Turcia şi Irakul semnează la Bagdad un pact similar. La acest nucleu a aderat Marea Britanie (la 4 apr. 1955), Pakistanul (la 23 sept. 1955) şi Irakul (în nov. 1955), el luînd denumirea de pactul de la Bagdad (The Bagdad Pact). S.U.A., care au inspirat Pactul, concepîndu-1 ca o filială a N.A.T.O. în Orientul Apropiat, nu făceau parte nominal din el, ci au aderat numai la anumite comitete. în plus, S.U.A. au încheiat acorduri militare separate cu Iranul, Turcia şi Pakistanul. La 21 aug. 1959, după retragerea Irakului din acest pact, s-a hotărît şi schimbarea numelui Organizaţiei în CENTO. Marile mutaţii care au avut loc în ultimul timp în lume, inclusiv în zona Orientului Apropiat, schimbarea orientării politice a unor state membre au transformat CENTO într-un organism inoperant, ceea ce a dus, în 1979, la desfiinţarea sa. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (Organization of the petroleum Exporting Countries — O.P.E.C.), organizaţie interguvernamentală, înfiinţată în sept. 1960 de unele ţări în curs de dezvoltare, exportatoare de petrol, care urmăreşte unificarea politicilor petroliere ale ţărilor membre şi stabileşte căile de apărare a intereselor lor individuale sau colective. Obiectivele hotărîrilor luate de O.P.E.C. constau în: a) sporirea veniturilor realizate din exploatarea şi comercializarea ţiţeiului, prin majorări ale preţului afişat, a redevenţelor şi a impozitelor cuvenite statelor producătoare de petrol etc.; b) preluarea controlului asupra propriilor resurse şi valorificarea lor în interesul naţional, prin acţiuni de naţionalizare, înlăturarea treptată a sistemului concesiunilor acordate companiilor petroliere şi prin introducerea „preţului unic" etc. în prezent O.P.E.C. reuneşte 13 ţări în curs de dezvoltare exportatoare de ţiţei (ţările fondatoare: Arabia Saudită, Kuwait, Irak, Iran, Venezuela, la care s-au alăturat Indonezia, Libia, Algeria, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Nigeria, Ecuador şi Ga-bon). Aceste ţări dispun de 74% din rezervele de petrol ale lumii capitaliste. Structura: Conferinţa O.P.E.C., ce se întruneşte de două ori pe an cu participarea tuturor membrilor. Hotărîrile sînt luate în unanimitate; Comitetul de direcţie, care se reuneşte tot de două ori pe an şi este condus de un preşedinte numit de Conferinţa O.P.E.C. Organul său permanent este Secretariatul, condus de un 215 secretar general numit de Conferinţă — într-o anumită ordine prestabilită — dintre reprezentanţii ţărilor membre. Sediul O.P.E.C. se află la Viena. Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), organizaţie interguvemamentală cu caracter regional, creată la 25 mai 1963 de Conferinţa la nivel înalt de la Ad-dis Abeba (Etiopia), în baza art. 52—54 din Carta O.N.U. O.U.A., la care sînt membri toate statele independente din Africa, are ca scop promovarea unităţii şi solidarităţii tuturor statelor membre; coordonarea şi intensificarea eforturilor şi cooperarea în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale tuturor popoarelor africane; apărarea suveranităţii teritoriale; abolirea tuturor formelor de colonialism de pe continentul african; promovarea cooperării internaţionale. în atingerea obiectivelor propuse, O.U.A. va acţiona pe baza următoarelor principii, inspirate de Carta O.N.U. şi Declaraţia drepturilor omului: principiul egalităţii suverane, neamestecul în treburile interne, respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale şi a dreptului inalienabil la existenţa liberă, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, prin negocieri diplomatice, mediere, conciliere şi arbitraj. Asocierea statelor africane în O.U.A. s-a făcut pe principiul, inter alia a vecinătăţii, comunităţii de interese şi afinităţi. Ca structură organizatorică, O.U.A. are: Adunarea şefilor de state şi de guverne, ca organ suprem; Consiliul organizaţiei; Secretariatul permanent şi comisii speciale pe diverse probleme. în decursul existenţei sale, O.U.A. s-a înscris ca un instrument util în unirea eforturilor statelor membre în lupta pentru înfăptuirea aspiraţiilor popoarelor africane — abolirea definitivă' a colonialismului, a politicii neocolonialiste şi de discriminare rasială, pentru cucerirea şi apărarea dreptului fiecărui popor de a-şi hotărî de sine stătător soarta. O.U.A. a acordat sprijin multilateral — politic, diplomatic şi material — mişcărilor de eliberare naţională, a promovat o serie de instrumente politico-juridice, între care: „Noua strategie a eliberării depline a Africii* (în 1973), „Declaraţia asupra denuclearizării Africii* (1964), „Declaraţia privind cooperarea, dezvoltarea şi independenţa economică a Africii* (1963) şi a jucat un rol important în soluţionarea unor conflicte apărute între statele continentului, precum şi în problemele dezarmării şi a instituirii unei noi ordini internaţionale. O.U.A. întreţine relaţii de cooperare cu O.N.U. şi cu alte organizaţii internaţionale. Are sediul la Addis Abeba. V. şi Carta O.U.A.; Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj a O.U.A. organizaţie internaţională, formă de coordonare a colaborării internaţionale între state în diferite domenii de activitate, avînd un cadru juridico-organi-zatoric (instituţional) permanent, creat printr-un statut elaborat de comun acord, în care se prevăd obiectul şi scopurile organizaţiei, organele şi funcţiile lor. Privite în evoluţie istorică, formele organizatorice cu caracter temporar ale colaborării dintre state se înfăţişeaza astfel* în sec. 19, congresele şi conferinţele internaţionale; la sfîrşitul sec. al XlX-lea, uniunile administrative, organizaţii internaţionale cu caracter permanent, avînd ca scop asigurarea unor interese economice sau tehnice, în ORIENTUL MIJLOCIU — ZONĂ DENUCLEARIZATĂ < anumite domenii speciale [de ex.: Uniunea Poştală Universală (1875); Uniunea de Comunicaţii Telegrafice (1865); Institutul Internaţional de Agricultură (1905); Oficiul Internaţional de Statistică Internaţională (1913)]; după primul război mondial a fost creată Societatea Naţiunilor, prima organizaţie internaţională cu caracter general; concomitent au funcţionat şi alte organizaţii internaţionale, cu un caracter specializat în anumite probleme (de ex.: Organizaţia Internaţională a Muncii; Institutul Internaţional de Colaborare Intelectuală; Biroul Internaţional de Educaţie etc.). După al doilea război mondial, organizaţiile internaţionale au căpătat o amploare deosebită, mareîndu-se, totodată, 0 nouă etapă în dezvoltarea lor. Numărul organizaţiilor internaţionale a crescut; amploarea, importanţa şi varietatea problemelor care intră în activitatea acestora s-au dezvoltat. Astăzi există circa 1 900 de organizaţii internaţionale, dintre care 410 sînt organizaţii guvernamentale, iar restul organizaţii neguvemamentale sau mixte. Membrii organizaţiilor guvernamentale (sau interstatale) pot fi numai state suverane, care participă la lucrări prin reprezentanţi împuterniciţi (de ex.: O.N.U.; instituţiile specializate). Membri ai organizaţiilor neguvemamentale sînt diverse organizaţii, asociaţii sau persoane particulare din diferite ţări (de ex.: Federaţia Sindicală Mondială; Uniunea Interparlamentară etc.). în componenţa organizaţiilor mixte pot intra state cît şi asociaţii sau persoane particulare. Asemenea organizaţii se creează, în special, în domenii tehnice, transporturi etc. (de ex.: Asociaţia Internaţională a Congreselor de Cale Ferată; Asociaţia Internaţională Permanentă a Congreselor de Navigaţie etc.)» O.I. au un rol important în dezvoltarea colaborării internaţionale, contribuind, într-o măsură însemnată, la întărirea relaţiilor paşnice, a progresului cultural şi tehnic al popoarelor. România este membră în peste 70 de organizaţii internaţionale guvernamentale. Ea face parte din toate organizaţiile ce compun sistemul O.N.U. organizaţie regională, formă de coordonare a colaborării internaţionale dintre state în diferite domenii de activitate, cu acţiune limitată la o anumită regiune geografică (de ex.: Liga Statelor Arabe; Organizaţia Unităţii Africane; Organizaţia Statelor Americane; o.r. poate avea un obiect general (de ex.: Organizaţia Unităţii Africane), sau un obiect special (de ex.: organizaţiile interstatale de colaborare economică). Orientul Mijlociu — zonă denuclearizată. Iniţiativă a Iranului care, la 16 sept. 1974, adresează secretarului general al O.N.U. o scrisoare în care s-a referit la primejdiile unei răspîndiri rapide a tehnologiei nucleare în zonă şi cere înscrierea pe agenda Adunării Generale a punctului intitulat „Crearea unei zone denuclearizate în regiunea Orientului Mijlociu*. împreună cu Egiptul, Iranul a supus Adunării Generale un proiect de rezoluţie care a fost adoptat la 9 dec. 1974, devenind Rezoluţia 3 263 (XXIX). în baza rezoluţiei, Adunarea Generală ia în considerare ideea creării unei zone denuclearizate în regiunea Orientului Mijlociu; face apel la statele interesate din regiune să-şi proclame imediat intenţia lor de a se abţine, pe bază reciprocă, să producă sau să obţină pe alte căi arme nucleare şi să adere la Tratatul de neproliferare a ORIGINAL 216 armelor nucleare; Adunarea cere secretarului general să confirme punctele de vedere ale pârtilor interesate cu privire la punerea în aplicare a rezoluţiei şi să raporteze Consiliului de Securitate şi Adunării Generale, la a XXX-a sesiune a acesteia. original (autentic) text r*, înscris elaborat şi semnat de autor sau autori. El este textul de pe care se pot elibera copii. Practica actuală a statelor cunoaşte sistemul redactării unor tratate într-un singur exemplar, semnat de părţile contractante, care se depune la depozitar şi de pe care depozitarul eliberează părţilor copii certificate. T.o. (autentic) prezintă importantă pentru interpretarea tratatelor internaţionale, în special, a tratatelor plurilingve. Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor (1969) prevede că în cazul interpretării unui tratat plurilingv, el trebuie să se facă pe baza t.o. (autentic). T.o. are prioritate în fata tuturor celorlalte texte ale tratatului. Orinoco Steamship, cazul?*, diferend între S.U.A. şi Venezuela care au încheiat la 17 febr. 1903 un compromis spre a judeca o serie de pretenţii ale firmei nord-americane The Orinoco Steamship Company împotriva guvernului Venezuelei, totali-zînd 1,4 milioane dolari. Arbitrul olandez Barge, prin sentinţa din 22 febr. 1904, a nemulţumit guvernul S.U.A., care a susţinut că arbitrul nu a judecat după echitate şi a săvîrşit erori esenţiale în drept şi în fapt. Un nou compromis, încheiat la 13 febr. 1909, a supus Curţii Permanente de Arbitraj examinarea sentinţei arbitrale de mai sus. Sentinţa Curţii din 25 oct. 1910 a anulat unele puncte din sentinţa anterioară şi a condamnat S.U.A. la plata a 53 000 dolari despăgubiri, mai mult decît cei 28 000 recunoscuţi prin sentinţa lui Barge. Pentru a ajunge la acest rezultat, C.P.A. a decis că dacă sentinţele arbitrale sînt în principiu definitive, ele pot fi reexaminate dacă părţile sînt de acord; dacă sentinţa a tranşat mai multe puncte de sine stătătoare, anularea sentinţei cu privire la unele puncte nu influenţează validitatea celorlalte părţi ale sentinţei; printre cauzele care pot duce la anularea unei sentinţe arbitrale se găseşte excesul de putere; în schimb o eroare esenţială nu reprezintă o cauză de nulitate a sentinţei arbitrale: este riscul litiganţi-lor ca judecătorul arbitrai să greşească în fapt. O.S.A. v. Organizaţia Statelor Americane. ostatic (în dreptul internaţional) 1. Persoana care face parte din populaţia civilă a unui teritoriu ocupat de inamic, reţinută cu forţa de autorităţile de ocupaţie sau transferată în ţările lor cu scopul de a exercita presiuni, a obţine unele garanţii sau a realizării altor interese. Normele dreptului internaţional interzic luarea de o. de către ocupanţii unui teritoriu străin sub orice pretext. 2. Persoana reţinută sub pază de către un stat drept garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de către ţara căreia îi aparţine persoana respectivă. Practica luării o. era foarte larg răspîndită în Evul Mediu, ea fiind urmată şi de Ţările Române: domnitorii români garantau îndeplinirea obligaţiilor faţă de Poarta otomană prin trimiterea fiilor lor ca o. la Constantinopol. Această practică a căzut în desuetudine către sfirşitul sec. al XVIII-lea. ostaticii din Iran, cazul „Afacerea cu privire la personalul diplomatic şi consular al S.U.A. din Teheran", cum este denumită de C.I.J., a venit spre soluţionare la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, ca urmare a unei plîngeri a guvernului nord-american, îndreptată la 29 nov. 1979 împotriva Republicii Islamice Iran, în legătură cu luarea la 4 nov. 1979 şi deţinerea în continuare ca ostatici a membrilor personalului diplomatic şi consular aflaţi în Iran. La 15 dec. 1979, C.I.J. a dat, la cererea S.U.A, o ordonanţă prin care a indicat ca măsuri conservatorii eliberarea ostaticilor, repunerea în posesia autorităţilor S.U.A. a localurilor ambasadei şi consulatelor din Iran ale acestei ţâri, plenitudinea protecţiei, privilegiilor şi imuni-tăţilor la care personalul amintit avea dreptul potrivit tratatelor în vigoare dintre cele două state şi dreptului internaţional, cerînd totodată celor două guverne sâ se abţină de la orice măsură de natură să agraveze tensiunea dintre ţările lor. Guvernul iranian nu a dat nici o urmare ordonanţei menţionate. Printr-o scrisoare din 9 dec. 1979, guvernul Iranului ceruse însă Curţii să nu examineze „aşa-numita problemă a ostaticilor de la ambasada americană de la Teheran", susţinînd că această chestiune nu reprezintă decît un element marginal şi secundar al unei probleme de ansamblu, care cuprinde mai bine de 25 ani de ingerinţe continui ale S.U.A. în afacerile interne ale Iranului, exploatarea ţării şi multiple crime sâvîrşite împotriva poporului iranian. Nici un reprezentant al Iranului nu s-a prezentat la vreun termen în faţa Curţii, dar la 16 mart. 1980, printr-o nouă scrisoare, guvernul Iranului, invocînd aceleaşi motive din scrisoarea precedentă, a cerut Curţii să se desisteze de la judecarea cauzei. La 24 mai 1980, Curtea Internaţională de Justiţie a pronunţat decizia de fond. în prealabil, Curtea se declarase competentă să judece diferendul, întemeindu-şi competenţa pe convenţiile de la Viena, din 1961, asupra relaţiilor diplomatice şi pe aceea din 1963 asupra relaţiilor consulare, precum şi pe protocoalele aferente celor două convenţii care prevăd acceptarea prealabilă a jurisdicţiei C.I.J. pentru diferendele ivite în legătură cu conţinutul celor două convenţii, protocoalele fiind semnate de reprezentanţii ambelor state, în unanimitate, Curtea Internaţională de Justiţie a decis că guvernul Iranului trebuie să ia imediat toate măsurile necesare pentru eliberarea personalului diplomatic şi consular al S.U.A. în majoritate, C.I.J. a decis că guvernul iranian trebuie să răspundă materialiceşte faţă de S.U.A. pentru prejudiciile cauzate prin faptele care au avut loo la 4 nov. 1979 şi urmările acestora. în cuprinsul hotărî-rii se relevă câ acele fapte constituie încălcări ale convenţiilor amintite, a altor convenţii bilaterale, precum şi ale dreptului internaţional. ostilităţi, în dreptul războiului, termen de origine lat. (hostilis — duşmănos), care defineşte starea de fapt, ce indică un ansamblu de acţiuni militare pornite de unul sau mai multe state împotriva unuia (unor) state. O. presupun operaţii militare organizate, precedate cel mai adesea de o stare de tensiune politico-diplomatică. Incidentele de frontieră, chiar daca sînt însoţite de acţiuni militare locale, nu pot fi considerate drept deschidere de o. De cele mai multe ori începerea, deschiderea o., a 217 ORGANIZAŢIA UNITĂŢII AFRICANE acţiunilor militare, semnifică în fapt trecerea de la pace la o stare de război, care, în drept, trebuie precedată de declaraţia de război. Potrivit Convenţiei de la Haga (1907), o. dintre state nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil şi neîndoielnic, care va avea fie forma unei declaraţii de război motivată, fie pe aceea a ultimatumului cu declaraţie de război condiţionată. Această regulă a fost încălcată de conducerea statului fascist german, agresor în al doilea război mondial, împotriva altor state europene. Declaraţiile de război ale acelui stat au fost înniînate statelor atacate după deschiderea o. în mod similar a procedat şi Japonia militaristă cînd a dezlănţuit fără declaraţie de război ostilităţile în Pacific. Acţiunile militare, o. pot fi oprite printr-o suspendare temporară sau prin încetarea lor. Suspendarea temporară a o. poate să aibă loc într-un spaţiu limitat, poate să fie rezultatul unui acord valabil penttu o perioadă scurtă, precis determinată, de pildă, pentru ridicarea morţilor şi răniţilor dintr-o anumită zonă a frontului sau pentru efectuarea unor măsuri de protejare, retragere etc. a populaţiei civile din zona frontului. Această zonă este denumită uneori şi teatru al o. Suspendarea o. poate să fie şi consecinţa unui acord de armistiţiu, ale cărei condiţii şi durată sînt stabilite de părţile în conflict sau, mai rar, prin arbitrajul unei terţe puteri sau al unei organizaţii internaţionale. Suspendarea o. poate fi stabilită şi printr-un acord, care să preceadă tratative de pace şi revenire la relaţii normale între statele-părţi în conflict. în acest din urmă caz, suspendarea echivalează cu încetarea o., nefiind condiţionată de o durată anumită. O.U.A. v. Organizaţia Unităţii Africane. p pact, termen de origine lat. — pactum — care desemnează o înţelegere internaţională cu caracter deosebit de solemn menită, în special, să asigure pacea şi securitatea internaţională. P. este cel mai vechi tratat internaţional. Printre cele mai cunoscute pacte se numără Pactul Societăţii Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg, Pactul Ligii Statelor Arabe, Pactul de la Bogota etc. în ultimuLtimp sensul p. a fost lărgit, el definind şi instrumente internaţionale referitoare la drepturile omului (de ex.: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale). Uneori prin această denumire se desemnează înţelegeri care nu au nimic comun cu menţinerea păcii, cum ar fi Pactul N.A.T.O., Pactul S.E.A.T.O. etc. pacta sunt servanda, expresie latină cu sensul „tratatele trebuie să fie respectate”, care defineşte un principiu fundamental al dreptului internaţional". Este consacrat în documentele internaţionale adoptate după primul şi cel de-al doilea război mondial, însă el a apărut încă din antichitate, fiind cel mai vechi principiu de drept internaţional. Preambulul Pactului Societăţii Naţiunilor prevede că, în scopul promovării cooperării internaţionale şi al realizării păcii şi securităţii internaţionale, este necesar un respect strict pentru toate obligaţiile decurgînd din tratate. Carta O.N.U. formulează acest principiu, prevăzînd că „toţi membrii organizaţiei, în scopul de a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membri, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte41 (art. 2 pct. 2). Convenţia de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor prevede expres că „orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bu-nă-credinţă44. Convenţia precizează că părţile la un tratat internaţional nu pot invoca prevederile legilor interne ca justificare a neîndeplinirii tratatului. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa dă o formulare mai completă a principiului cînd precizează: „Statele participante îşi vor îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile ce le revin în conformitate cu dreptul internaţional, atît obligaţiile care decurg din principiile şi normele generale recunoscute ale dreptului internaţional, cît şi obligaţiile care decurg din tratate sau alte acorduri, în conformitate cu dreptul internaţional, la care ele sînt părţi44. Declaraţia O.N.U. (1970) menţionează următoarele obligaţii care rezultă din acest principiu pentru state: a) de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile care incumbă statelor în virtutea principiilor şi regulilor generale recunoscute ale dreptului internaţional; b) de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile care rezultă din acordurile internaţionale încheiate de state, în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Declaraţia mai precizează că în situaţia unui conflict între obligaţiile statelor care rezultă din tratate internaţionale şi cele ce decurg din Carta O.N.U., acestea din urmă prevalează. Respectarea cu bună-credinţă a unui tratat internaţional trebuie înţeleasă în sensul că nu poate fi denunţat în mod unilateral, că nu i se poate înceta aplicarea decît în baza prevederilor sale sau potrivit normelor dreptului internaţional general. P.s.s. se referă la tratate, în sens larg, cuprinzînd toate instrumentele internaţionale care exprimă acordul de voinţă al statelor de a crea raporturi juridice între ele şi care au intrat în vigoare îndeplinind condiţiile de validitate cerute de dreptul internaţional. Principiul p.s.s. nu are, însă, un caracter absolut. Nu orice tratat trebuie respectat, ci numai acelea încheiate în mod licit, în conformitate cu dreptul internaţional. Tratatele inegale, înrobitoare, care stabilesc condiţii de subordonare a unui stat faţă de altul, care încalcă principiile fundamentale ale dreptului internaţional, pot fi anulate de statele care au fost silite să le încheie. V. şi regula rebus sic stantibus. pacta tertiis nec nocet nec prosunt, regulă de drept internaţional de origine lat. cu sensul „terţilor, tratatele nu le pot aduce nici prejudicii, nici foloase44, după care înţelegerile internaţionale, producînd efecte numai între statele-părţi nu trebuie să afecteze interesele, drepturile sau obligaţiile terţilor. Această regulă este stipulată şi în Convenţia de la Viena cu privire la drepturile tratatelor (1969) în următoarea formulare: „un tratat nu creează nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ, fără consimţămîntul său44. Rolul acestei reguli este de a proteja suveranitatea statelor, egalitatea lor în dreptul de a-şi asuma angajamente internaţionale. Pactul Briand-Kellogg v. Tratatul general de renunţare la război (1928). Pactul de apărare al Pacificului v. A.N.Z.U.S. Pactul de la Bogota v. Tratatul interamerican cu 219 PACTUL INTERNATIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE POLITICE ŞI CIVILE privire la reglementarea paşnică a conflictelor (1948). Pactul de la Saadabad v. Tratatul de neagresiune între Afghanistan, Irak, Iran şi Turcia (1937). Pactul de neagresiune şi conciliatiune de la Rio de Janeiro (Pactul Saavedra-Lamas), tratat internaţional încheiat la 10 oct. 1933, între Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay şi Uruguay. Pactul condamnă războiul de agresiune şi achiziţia de teritorii prin forţa armelor şi prevede, totodată, soluţionarea diferendelor de orice natură prin mijloace paşnice, consacrate de dreptul internaţional. Pactul a prevăzut modalitatea constituirii şi funcţionării unei comisii de conciliere, căreia trebuiau să-i fie supuse, în mod obligatoriu, toate diferendele care nu puteau fi rezolvate într-un termen rezonabil pe căi diplomatice. Pactul era conceput ca o completare a Pactului Briand-Kellogg, stabilind o procedură de conciliere în concordanţă cu recomandările făcute în sept. 1928 de Adunarea Societăţii Naţiunilor. Fiind deschis aderării tuturor statelor (pînă în 1936 au devenit părţi la Pact 32 de state din America şi Europa, printre care România şi celelalte state ale Micii înţelegeri), P.S.-L. s-a numărat printre instrumentele cu caracter antire-vizionist. România a aderat la Pact prin nota din 12 dec. 1934, adresată de Nicolae Titulescu ambasadorului argentinian la Roma. Pactul Ligii Statelor Arabe, tratat internaţional semnat la Cairo la 22 mart. 1945 de şapte state arabe (Siria, Iordania, Irak, Arabia Saudită, Liban, Egipt şi Yemen) prin care a fost creată Liga Statelor Arabe. Pactul enunţă crearea Ligii, obiectul acesteia (asigurarea de relaţii mai strînse între statele membre, coordonarea acţiunilor lor politice în vederea salvgardării independenţei şi suveranităţii lor, a preocupării faţă de problemele statelor arabe şi de interesele lor), structura Ligii şi funcţiile organelor create în cadrul acesteia, principiile care guvernează activitatea statelor membre în cadrul organizaţiei lor regionale, sediul organizaţiei (Cairo) şi clauze finale. La Pact au mai fost ataşate ca anexe: a) Rezoluţia relativă la Palestina, în care se arată că „de la sfirşitul ultimului război mondial Palestina a fost, la fel ca şi alte state arabe, detaşată de Imperiul otoman, eliberată de dominaţia otomană. Devenită autonomă ea nu mai depinde de nici un alt stat. însă, dacă Palestina n-a putut să dispună de destinele sale, nu este mai puţin adevărat că numai pe baza recunoaşterii independenţei sale Pactul Societăţii Naţiunilor din 1919 a reglementat statutul său. Existenţa şi independenţa sa internaţională nu pot fi deci puse în cauză clc jure. ai atît mai mult nu ar putea fi pusă in cauză independenţa faţă de alte state arabe. Dacă pentru motive independente de voinţa sa această existenţă nu s-a putut exterioriza, această împrejurare nu constituie un obstacol la participarea Palestinei la lucrările Consiliului Ligii". în aceste circumstanţe statele membre ale Ligii Statelor Arabe hotărăsc ca Consiliul Ligii să desemneze un reprezentant pentru Palestina, care să participe la lucrările sale; b) Rezoluţia relativă la cooperarea cu statele nemembre ale Ligii, prin care statele membre ale Ligii împuternicesc Consiliul Ligii sâ aibă în vedere cea mai strînsă coope- rare posibilă si să invite, cînd este cazul, stâtele nemembre să participe la lucrările sale. Prin rezoluţie a fost numit secretarul general al Ligii. După intrarea în vigoare a Pactului, statele membre au încheiat „Pactul de apărare comună" (1950), prin care s-a instituit un sistem militar de securitate colectiva. Pactul internaţional cu privire Ia drepturile economice, sociale şi culturale, tratat internaţional multilateral cu vocaţie de universalitate în care este înscris dreptul tuturor popoarelor de a dispune de ele însele, de bogăţiile şi de resursele lor naturale, şi de a-şi determina, în virtutea acestui drept, în mod liber, statutul politic şi dezvoltarea economică, socială şi culturală. Pactul prevede obligaţia statelor-părţi de a recunoaşte şi garanta, prin legislaţia lor internă, cît şi prin cooperare internaţională, drepturile menţionate în document, fără nici un fel de discriminare întemeiată pe rasă, sex, limbă, religie, opinie politică, originea naţională sau socială ş.a.m.d. Dintre drepturile economice, sociale şi culturale recunoscute de statele-părţi menţionăm: dreptul la muncă şi la o remuneraţie corespunzătoare activităţii defâşurate, asigurarea securităţii şi igienei muncii, dreptul la asociere în organizaţii sindicale, dreptul la asigurări sociale, ocrotirea familiei, a mamelor şi a copiilor, dreptul la învăţătură, dreptul de a participa la viaţa culturală etc. Statele-părţi s-au obligat totodată sâ prezinte periodic secretarului general al O.N.U. rapoarte despre progresele obţinute în aplicarea şi garantarea drepturilor enunţate, raportul urmează sâ fie trimis spre examinare Consiliului Economic şi Social. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale a fost elaborat de Comisia drepturilor omului şi apoi a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 dec. 1968. împreună cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice — ambele fiind cunoscute sub denumirea de Pactele drepturilor omului. România a semnat Pactul la 27 iun. 1968 şi l-a ratificat prin Decretul nr. 212 din 31 oct. 1974. Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, tratat internaţional multilateral cu vocaţie de universalitate care prevede principii şi norme importante pentru dezvoltarea dreptului internaţional, consacrarea pe plan internaţional a drepturilor omului şi care declară câ respectarea dreptului omului, fără nici o discriminare, constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume. Pactul conţine prevederi cu privire la dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta, la obligaţia statelor de a recunoaşte şi garanta, prin legislaţia lor internă, drepturile înscrise în acest document cum ar fi: dreptul la viaţă, interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane, a sclaviei, a muncii forţate, dreptul la libertate şi securitate personală, interzicerea arestării şi deţinerii ilegale, libertatea de gîn-dire şi a conştiinţei, interzicerea propagandei de război, dreptul de participare la viaţa politică a ţârii, de a alege şi a fi ales prin vot universal, egal şi secret, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, dreptul pentru minorităţile naţionale de a folosi limba maternă, dreptul la apărare, interzicerea oricăror imixtiuni arbitrare în viaţa particulară a unei persoane, dreptul de asociere etc. Pactul a instituit şi un Comitet al drepturilor omului şi a prevăzut PACTUL SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR 220 obligaţia statelor-părţi de a prezenta rapoarte secretarului general al O.N.U. despre modul de aplicare a convenţiei semnate. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost elaborat de Comisia drepturilor omului şi apoi adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 dec. 1968, împreună cu Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale — ambele fiind cunoscute sub denumirea de Pactele drepturilor omului. R. S. România a semnat Pactul la 27 iun. 1968 şi l-a ratificat prin Decretul nr. 212 din 31 oct. 1974. Pactul Societăţii Naţiunilor, act fundamental pe baza căruia a fost creată şi a desfaşurat activitatea Societatea Naţiunilor. A fost elaborat la Conferinţa de pace de la Paris (1919—1920). Pactul a constituit partea I din Tratatele de pace de la Versailles (cu Germania), de la Saint Germain (cu Austria), de la Neuilly-sur Seine (cu Bulgaria), de la Trianon (cu Ungaria) şi de la Sevres (cu Turcia). Membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor au fost 32 de state, printre care şi România. Totodată, potrivit prevederilor Pactului putea fi admis orice alt stat, prin votul de 2/3 al Adunării, dacă îşi declara în mod efectiv dorinţa de a accepta obligaţiile decurgînd din Pact. Scopurile Societăţii Naţiunilor erau astfel proclamate în preambulul Pactului: promovarea colaborării internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii internaţionale, prin acceptarea de obligaţii de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relaţii juste între naţiuni, prin respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgînd din tratate şi prin menţinerea justiţiei. Organele principale ale Societăţii Naţiunilor au fost: Adunarea şi Consiliul asistate de un Secretariat cu caracter permanent. Pe lîngă Societate, ca instituţii distincte, dar strîns legate de ea, a funcţionat Organizaţia Internaţională a Muncii şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Adunarea era alcătuită din reprezentanţii tuturor statelor membre. Era competentă să examineze orice problemă ce intra în sfera de activitate a Societăţii sau care afecta pacea lumii. Consiliul constituia organul executiv al Societăţii. Era alcătuit din reprezentanţii principalelor puteri aliate şi asociate (Anglia, Franţa, Italia, Japonia) şi din 4 membri nepermanenţi, aleşi pe termen între 1 şi 3 ani de către Adunare, in Pact nu se face o delimitare între funcţiile Adunării şi cele ale Consiliului, care era, de asemenea, competent să examineze orice probleme ce intrau în sfera de activitate a organizaţiei. Consiliul avea atribuţii exclusive în formularea de planuri privind reducerea armamentelor, în rezolvarea paşnică a diferendelor, ca şi în aplicarea sancţiunilor. Atît în Adunare cît şi în Consiliu, deciziile de fond erau luate cu unanimitatea statelor membre. Secretariatul cuprindea secretarul general, precum şi secretarii şi personalul necesar. Aceştia erau numiţi de către secretarul general. Primul secretar general a fost desemnat chiar într-o anexă la Pact, următorul fiind numit de Consiliu, cu aprobarea Adunării. Secretariatul îndeplinea numai funcţii de ordin administrativ. Pactul Societăţii nu interzicea recursul la război, care putea fi declarat, în anumite termene, daca procedura de rezolvare paşnică a diferendelor eşua; iar garanţia colectivă contra agresiunii n-a fost aplicată niciodată în practică, deşi, in 1932, China, şi, în 1935, Abisinia, victime ale agresiunii japoneze şi italiene, au cerut aplicarea art. 10 care prevedea această garanţie colectivă. Se observă, totuşi, un progres faţă de dreptul internaţional anterior creării Societăţii, prin faptul că în Pact se stabilea o distincţie între agresor şi victima agresiunii. Această distincţie reieşea şi din prevederile art. 16, în legătură cu sancţiunile cu caracter economic şi financiar, constînd în ruperea relaţiilor de această natură dintre statele membre, şi statele care recurgeau la război cu încălcarea dispoziţiilor Pactului. Retine şi obligaţia Consiliului de a fixa contingente ale forţelor armate, aeriene şi navale, pe care statele membre să le pună la dispoziţie pentru a asigura respectarea obligaţiilor Societăţii Naţiunilor. Deşi necesitatea recurgerii la sancţiunile militare a fost evidentă în multe cazuri, problema aplicării lor nu a figurat pe ordinea de zi a Societăţii Naţiunilor, in ajunul celui de-al doilea război mondial, majoritatea statelor membre interpretau art. 16 în sensul că aplicarea sancţiunilor depindea de hotărîrea fiecărui stat în parte. V. şi Societatea Naţiunilor. pactum de contrahendo, expresie de origine lat. cu sensul „pact de a contracta*4, defineşte o înţelegere internaţională a statelor de a încheia un tratat pentru reglementarea unor probleme în suspensie, în temeiul p. de c. statele respective se obligă să nu întreprindă nimic de natură a îngreuia sau a face cu neputinţă încheierea tratatului în cauză. P. de c. se deosebeşte de pactum de negotiando prin aceea câ statele în cauză recunosc câ este cazul ca problema în suspensie să fie rezolvată prin încheierea unui tratat, în timp ce în cazul pactului de a negocia, ele recunosc numai obligativitatea de a rezolva pe cale paşnică, anume pe calea tratativelor directe, greutăţile care le despart. Se poate spune că un pact de a negocia implică obligaţia pentru statele în cauză de a face totul pentru încheierea unui tratat care să reglementeze de comun acord pricina. pactum de negotiando, înţelegere internaţională a statelor de a începe negocieri în vederea reglementării unei probleme în suspensie între ele. State-le-părţi la acest pact sînt obligate să se abţină de la orice acţiune de natură a îngreuia sau a face inutile sau lără obiect negocierile în cauza. Se poate aprecia că în unele cazuri obligaţia de a negocia implică, atunci cînd posibilitatea încheierii unui tratat este evidentă, şi obligaţiile esenţiale unui pactum de contrahendo. Astfel, prevederile Tratatului pentru neproliferarea armelor nucleare (1968), care impun pârtilor „nucleare* obligaţia de a negocia cu bună-credinţă dezarmarea nucleară, nu admite altă interpretare decît în sensul iniţierii şi ducerii la bun sfîrşit de bună-credinţă a unor negocieri încununate de încheierea unui tratat de dezarmare nucleară. Pajsz-Csaky-Eszterhaz — cazul diferend între Ungaria şi Iugoslavia, născut ca urmare a exproprierii de către autorităţile iugoslave a pămîmurilor aparţinînd moşierilor unguri pajsz-Csaky-Esz-terhăzy. Guvernul ungur, preluînd cazul cetăţenilor săi, a chemat în judecată statul iugoslav în faţa Tribunalului Arbitrai Mixt ungaro-iugoslav. Prin 221 I»ARI.I MIM Bl Mii sentinţa din 21 apr. 1933, tribunalul a respins acţiunile ca fiind intentate prea tîrziu. Cererile de despăgubire intentate de cei trei moşieri au fost respinse de acelaşi tribunal la 22 iul. 1935, întrucît convenţiile speciale din 21 ian. 1930 relative la obligaţiile rezultind din Tratatul de la Trianon, intrate în vigoare la 9 apr. 193 \} excludeau asemenea acţiuni. Ungaria a dat în judecată Iugoslavia la 6 dec. 1935 în faţa C.P.J.I. C.P.J.I. a respins acţiunea Ungariei, consfinţindu-se cele hotârîte anterior de Tribunalul Arbitrai Mixt. Palmas, cazul diferend între Olanda şi S.U.A. în legătură cu posesiunea insulei Palmas care, în baza Tratatului de pace de la Paris (1898) încheiat de S.U.A. cu Spania în urma războiului dintre ele, părea inclusă în teritoriul cedat Statelor Unite. în 1906, P. este revendicată de Olanda ca parte a imperiului său colonial. în urma unui schimb de note diplomatice, cele două state au încheiat (1925) un compromis privind supunerea diferendului procedurii arbitrale, arbitru fiind ales preşedintele de atunci al Curţii Permanente de Arbitraj, Max Huber. Prin şedinţa din 4 apr. 1928, arbitrul a decis că insula P. aparţine în întregime Olandei. Soluţia a fost motivată pe considerentul că de la sfirşitul secolului 17, Compania Olandeză a Indii-lor de est, lucrînd pentru coroana olandeză, apoi guvernul olandez, a întreţinut cu P. acţiuni de stat, exteriorizînd autoritatea statală continuu şi paşnic un timp îndelungat, în timp ce Spania nu putea invoca decît faptul descoperirii insulei P., precum şi continuitatea geografică a insulei cu arhipelagul fi-lipinez. Iar tratatul de pace din 1898 nu a putut transfera P. Statelor Unite, întrucît nimeni nu poate da ceea ce nu are, şi, în orice caz, un tratat încheiat între două state nu poate modifica drepturile unui al treilea stat, chiar dacă i s-a modificat statutul. Sentinţa în afacerea P. a creat jurispru-denţă, în sensul cerinţei efectivităţii posesiunii ca bază a drepturilor teritoriale cîştigate de puterile coloniale. parafare, etapă intermediară, premergătoare semnării unui tratat internaţional, care constă în semnarea de către plenipotenţiarii statelor a tratatnlui sau a unor părţi ale acestuia numai cu iniţiale, re-zervînd guvernelor respective libertatea de a le mai examina înainte de semnarea definitivă. P. are rolul de a certifica conţinutul proiectului de tratat negociat şi de a garanta că textul negociat nu va fi modificat de către împuterniciţi, fapt ce nu exclude dreptul guvernelor respective de a-i aduce modificări. P. poate avea valoarea unei semnături definitive: a) cînd părţile au convenit în prealabil în acest sens; b) în cazul p. anexelor unui tratat (acest ultim gen de parafare intervine atunci cînd tratatul are numeroase anexe şi procedura semnării fiecărei anexe devine extrem de greoaie). paralelă geografică 1. linie imaginară alcătuind un cerc in jurul Pămîntului. Cea mai lungă p.g., numerotată 0,este Ecuatorul. Pămîntul este împărţit in 90 de p.g. la S şi 90 p.g. la N de Ecuator, ele servind Ia determinarea latitudinii pe glob şi a frontierelor astronomice. 2. Metodă folosită pentru delimitarea spaţiilor maritime şi a platoului continental. par in părem non habet imperium, dicton lat. care înseamnă „egalul nu are drept de a porunci egalului său“. Se citează de obicei împreună cu dictonul par in părem non habet jurisdictionem. în dreptul internaţional ideea exprimată în dicton impune imunitatea de jurisdicţie a statului, a organelor sale, a bunurilor sale pe teritoriul oricărui alt stat. par in părem non habet jurisdictionem, dicton lat. care înseamnă „egalul nu are drept de jurisdicţie asupra egalului său". Se citează de obicei împreună cu dictonul par in părem non habet imperium. în dreptul internaţional ideea exprimată în dicton impune imunitatea de jurisdicţie a statului pe teritoriul oricărui alt stat, imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor săi diplomatici, imunitatea de jurisdicţie a navelor şi a celorlalte bunuri aparţinînd statului. Convenţia de la Bruxelles (1926), precum şi Convenţia de la Geneva (1958) asupra mării teritoriale şi zonei contigui exceptează (nesocotind dictonul) vasele comerciale ale statului de la aplicarea lui, deosebind actele făcute de state jure imperii şi cele făcute jure gestionis. România, parte la Convenţia din 1958, a făcut rezerve asupra acestei părţi a Convenţiei. parlamentar (în dreptul internaţional), persoană împuternicită să facă comunicări, sâ ducă tratative de armistiţiu, de pace etc., cu inamicul. El primeşte împuternicirea de la comandantul unui sector de luptă (subunitate, unitate, mare unitate), de la statul major al armatei sau de la guvernul uneia dintre ţările beligerante. P. poate fi un militar — de regulă un ofiţer — sau o persoană civilă (de exemplu, reprezentanţii unui oraş, ai unor forţe politice etc.). El este obligat să aibă ca semn distinctiv un drapel alb şi sâ nu poarte arme; are dreptul la imunitate la fel ca şi trompetistul, gornistul sau toboşarul, purtătorul drapelului şi interpretul însoţitor. P. nu are dreptul să culeagă informaţii din tabăra inamică; ei pot fi legaţi la ochi după ce trec linia inamică, pînă la întoarcerea lor peste această linie. Atacarea, şi cu atît mai mult uciderea p., constituie o crimă de război. Potrivit mandatului, p. au dreptul să facă comunicări, să poarte negocieri, sâ înmîneze o somaţie sau un ultimatum. P. poate fi reţinut dacă se constată că a încercat sâ obţină informaţii spre a le transmite comandamentului forţelor sale armate, potrivit art. 32—34 din Regulamentul la Convenţia a IV-a de la Haga (1907). Parlement Belge, cazul La 14 februarie 1878 s-au ciocnit în portul englez Dover vasul de poştă belgian Parlement Belge — proprietatea statului belgian — cu remorcherul englez Daring, care a fost grav avariat. P.B., cu un echipaj de marinari militari belgieni, asigura serviciul poştal pe ruta Ostende-Dover. Proprietarii remorcherului englez au cerut despăgubiri. Guvernul belgian a invocat imunitatea vaselor de stat şi a cerut respingerea cererii. Cererea a fost totuşi admisă în prima instanţă, dar la apelul guvernului englez, Court of Appeal a respins cererea, în 1880, arătînd că de vreme ce vasul este proprietatea unui stat şi folosit de acesta ca un vas de stat, P.B. se bucură de imunitatea de jurisdicţie a statului. Sentinţa a făcut ju-risprudenţâ. Trebuie observat că practica Angliei şi a statelor capitaliste este de a respecta imunitatea numai a vaselor de stat cu funcţii necomerciale PARTE 222 (art. 21 şi 22 din Convenţia de la Geneva (1958) cu privire la marea teritorială şi zona contiguă). România, printr-o rezervă la această convenţie, militează pentru respectarea imunităţii de jurisdicţie a tuturor vaselor de stat. parte 1. (la un tratat internaţional) Expresie care desemnează statul care a consimţit să se lege printr-un tratat internaţional şi faţă de care tratatul a intrat în vigoare. 2. (la un diferend) Statul sau organizaţia internaţională care se găseşte în divergenţă asupra unei probleme internaţionale cu un alt stat sau cu o organizaţie internaţională. Persoanele fizice sau juridice care pot fi interesate în diferendele internaţionale nu au această calitate. Cînd un stat, care nu este p. la un diferend, are interes să-şi susţină poziţia într-un proces judiciar deschis între alte state, el poate, potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, să fie Autorizat să intervină în cauza respectivă şi Curtea va aviza asupra acestei cereri. V. şi contractant (stat). partizani (în dreptul internaţional), combatanţi voluntari constituiţi în detaşamente organizate care acţionează, în timp de război, în spatele frontului inamic (însă în propria lor ţară); ei nu fac parte din rîndurile armatei regulate, însă li se aplică legile şi obiceiurile războiului dacă, în conformitate cu art. 1 din Regulamentul-anexă la Convenţia a IV-a de la Haga şi art. 12 din Convenţia I de la Geneva (1949), îndeplinesc următoarele condiţii: să fie organizaţi, adică să aibă în frunte un comandant care să răspundă de ei; să poarte semne distinctive (nu uniformă) pentru a putea fi recunoscuţi; armele să le poarte în mod vizibil; să respecte legile şi obiceiurile războiului (să nu ucidă prizonieri etc.). Aceste condiţii impuse formaţiilor de partizani le crea acestora o situaţie de inferioritate faţă de armata regulată. Prin Protocolul I de la Geneva (1977) statutul lor s-a modificat, ei fiind incluşi în categoria de combatanţi legali, bucurîn-du-se de protecţia deplină a dreptului conflictelor internaţionale şi a dreptului internaţional umanitar. Mişcarea de partizani, ca formă de rezistenţă a poporului invadat, constituie un fenomen care caracterizează războaiele juste. Începînd din secolul al XlX-lea, acţiunile partizanilor se intensifică, ele culminînd în timpul celui de-al doilea război mondial. Astfel, între 1808 şi 1814 este cunoscut aşa-numitul „război mic“ sau „guerilla44, purtat de partizanii spanioli împotriva trupelor napoleoniene; în campania din Rusia, din 1812, Napoleon a întîmpinat în spatele frontului rezistenţa puternică a detaşamentelor de partizani; poporul mexican, între 1861—1867, a purtat un război de partizani, pentru a împiedica impunerea la tronul Mexicului, de către Napoleon al III-lea, a împăratului Maximilian de Habsburg; de asemenea, au desfăşurat operaţii de partizani şi franctirorii francezi, între 1870 şi 1871, în timpul războiului franco-pru-sian. în cursul celui de-al doilea război mondial mişcarea de partizani a fost folosită pe scară largă într-o serie de ţâri, cum ar fi U.R.S.S., Franţa (aici mişcarea de partizani este cunoscută sub numele de maquis), Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia etc. Acţiunile partizanilor vizează, în primul rînd, căderea potenţialului armatei invadatoare prin dezorganizarea şi distrugerea acesteia, prin împiedicarea aprovizionării, distrugerea căilor de comunica- ţii etc. Principala caracteristică a operaţiunilor desfăşurate de partizani o constituie atacul prin surprindere. V. şi combatant; forţe armate. paşaport, document de călătorie internaţională, eliberat unui cetăţean de către autoritatea competentă a statului său, prin care se certifică identitatea şi cetăţenia posesorului. Datele şi menţiunile din p. sînt scrise în limba naţională şi într-una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională. Conform legislaţiei R. S. România, se eliberează: a) paşapoarte diplomatice (personalului cu grad diplomaţie sau consular, funcţionarilor Ministerului Afacerilor Externe trimişi în misiuni oficiale temporare, înalţilor demnitari ţ'\ membrilor de familie); b) paşapoarte de serviciu (delegaţilor ministerelor şi ai altor organe centrale care călătoresc în interes de serviciu); c) paşapoarte simple (persoanelor care călătoresc pentru studii, tratamente speciale, ca turişti sau pentru alte interese personale). Persoanelor fără cetăţenie (apatrizi) li se eliberează un document de călătorie denumit „certificat de călătorie41. paşaport Nansen, paşaport creat sub auspiciile Societăţii Naţiunilor (1922) pentru a se dovedi identitatea refugiaţilor care nu mai puteau recurge la serviciile statului pe care-1 părăsiseră. Recunoscut de cele mai multe state, p.N. acorda titularului său dreptul de a rămîne în ţara care l-a emis, avînd deplina libertate de circulaţie. Oficiul internaţional Nansen pentru refugiaţi a fost dizolvat în 1936. patenta consulară, document oficial semnat de şeful statului sau de ministrul afacerilor externe în care se indică numele statului de reşedinţă, circumscripţia consulară, gradul, precum şi titlul şi puterile conferite persoanei abilitate a îndeplini funcţia de şef de post consular pe lîngă autorităţile locale ale statului emiţător al p.c. Cu acordul statului de reşedinţă, numirea unui şef de post consular poate fi făcută şi printr-o procedură mai simplă — notificarea — care conţine indicaţiile prevăzute în par. 1, art. 11 din Convenţia de la Viena (1963). „1. Şeful postului consular — se spune în art. citat — primeşte de la statul trimiţător un document sub formă de patentă sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestînd calitatea sa şi indicînd, ca regulă generală, numele şi prenumele, categoria şi clasa, circumscripţia consulară şi sediul postului consular“. P.c., care îndeplineşte aproximativ funcţii similare cu scrisorile de acreditare a reprezentantului diplomatic, se trimite statului de reşedinţă fie pe cale diplomatică, fie personal de către şeful postului consular. Acceptarea de către statul de reşedinţă a persoanei respective de a funcţiona în calitate de şef de post consular se face printr-un act numit exequatur consular. Refuzul de a accepta numirea reprezentantului consular nu se motivează. V. şi exequatur consular. patrimoniul comun al omenirii 1. Instituţie nouă în dreptul internaţional contemporan, ce se referă la zona internaţională a teritoriilor submarine, cu-prinzînd fundul mărilor şi al oceanelor, precum şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale. Această instituţie are în vedere numai teritoriile submarine, coloana de apă de deasupra ur-mînd a avea în continuare regim de mare liberă. 223 PERFIDIE Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, preocuparea pentru descoperirea a noi surse de materii prime şi energie, au dus la posibilitatea reală a explorării şi exploatării imenselor bogăţii aflate pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor. Răspunzînd acestui interes general al comunităţii internaţionale, Adunarea Generală a O.N.U. a declarat prin rezoluţia nr. 2749 (XXV) din 17 dec. 1970 că teritoriile submarine, inclusiv subsolul lor, aflate sub marea liberă, dincolo de limitele prezente ale jurisdicţiei naţionale, sînt rezervate exclusiv scopurilor paşnice, iar resursele lor urmează a fi utilizate în folosul întregii umanităţi. Tot prin această rezoluţie s-a hotărît ca zona respectivă sâ fie supusă unui regim internaţional de administrare pentru care urmează să se creeze un mecanism adecvat, denumit Autoritate internaţională. în acest sens au fost elaborate mai multe proiecte. Rolul, atribuţiile şi funcţiile noii autorităţi, ca şi ale întreprinderii internaţionale ce urmează a fi creată, sînt însă chestiuni deosebit de controversate. în concepţia României, împărtăşită de majoritatea statelor, noul mecanism trebuie să aibă un caracter consecvent democratic, prin asigurarea reprezentării tuturor statelor ca entităţi suverane şi egale în drepturi şi să funcţioneze astfel încît, luîndu-se în considerare interesele tuturor ţărilor, în primul rînd ale celor în curs de dezvoltare, să se garanteze gospodărirea p.c. al o. în folosul tuturor popoarelor. Definitivarea regimului juridic internaţional al p.c. al o. urmează sâ se facă în cadrul celei de a IlI-a Conferinţe a dreptului mării. 2. Spaţiul cosmic este, de asemenea, considerat ca patrimoniu comun al omenirii, zonă ce nu este supusă suveranităţii statelor şi este deschisă, în condiţii de egalitate, explorării şi exploatării din partea tuturor statelor, fără nici o discriminare, în condiţii de egalitate şi conform cu dreptul internaţional. Prin Tratatul asupra principiilor care guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti (1967), s-a consacrat principiul de bază conform căruia statele şi organizaţiile internaţionale au dreptul să desfăşoare în cosmos numai activităţi paşnice, civile spre binele întregii omeniri şi pentru asigurarea păcii şi colaborării internaţionale. La sesiunea sa din 1979, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Acordul guvemînd activitatea statelor în legătură cu Luna şi alte corpuri cereşti, care prevede că explorarea şi folosirea Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti constituie „domeniul întregii omeniri14 şi vor fi desfăşurate în beneficiul şi interesul tuturor statelor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică şi ştiinţifică (rezoluţia 34/36 din 5 dec. 1979). pavilion 1. Drapel, steag, care poartă semnele distinctive ale unui stat. Potrivit uzanţelor internaţionale, drapelul unui stat se arborează cu ocazia vizitelor şefilor de state, organizării de manifestări internaţionale etc. 2. Semn distinctiv, avînd forma unui steag, arborat în anumite împrejurări (de ex. drapelul alb arborat de parlamentari). 3. Drapel arborat pe navele militare şi de comerţ, atestînd apartenenţa lor la un anumit stat. Fiecare stat fixează condiţiile în care acordă vaselor naţionalitatea şi dreptul de a purta p. său. Un vas are dreptul să arboreze un singur p.; de asemenea, el are dreptul la o singură naţionalitate. pavilion de complezentă, pavilion arborat de un vas spre a arăta că se găseşte sub suveranitatea statului pavilionului, deşi în realitate nu are calităţile cerute, potrivit legislaţiei acelui stat şi a normelor generale ale dreptului maritim, spre a putea naviga în mod legitim sub acest p. Scopul acestei practici este, în ceea ce priveşte statul care permite armatorului în cauză arborarea pe vas a p. de c., încasarea unor sume de bani, iar în ceea ce priveşte pe armator sau proprietarul vasului, neplata impozitelor către statul de care ţine realmente vasul, eludarea regulilor cu privire Ia salarizarea şi tratamentul salariaţilor de pe bord, neluarea măsurilor — uneori foarte costisitoare — de prevenire a anumitor avarii sau chiar a naufragiului etc. păr(ile unui tratat, elementele componente ale unui tratat care, în totalitatea lor, definesc structura acestuia. Un tratat internaţional se compune din trei părţi: a) preambulul sau partea introductivă, care indică părţile contractante, numele reprezentanţilor ce au semnat tratatul şi scopurile urmărite prin încheierea lui; b) cuprinsul, structurat în capitole şi pe articole; c) clauze finale, conţinînd prevederi referitoare la intrarea în vigoare, prelungirea, ratificarea etc. Pot exista şi anexe la tratat. V. şi tratat internaţional. Peleus, cazuist. Vasul comercial grec Peleus a fost scufundat în noaptea de 13/14 mart. 1944 de submarinul german U 852, care a deschis focul — ră-mînînd la faţa locului încă 5 ore după scufundarea lui P. — asupra echipajului ce încerca să se salveze pe plute şi resturi ale vasului. Comandantul submarinului, Eck, şi cîţiva membri ai echipajului german au fost judecaţi ca criminali de război şi condamnaţi de un tribunal militar englez, întrucît prezenţa îndelungată la locul scufundării dovedea că nu exista nici o primejdie pentru submarin, şi în orice caz nu era permisă scufundarea vasului dacă nu exista posibilitatea de a i se salva echipa-jul. perfidie (în dreptul internaţional), acte constînd în apeluri făcute, cu intenţia de a înşela buna-cre-dinţă a unui adversar, lăsîndu-1 să creadă că are dreptul de a primi sau obligaţia de a acorda protecţia prevăzută de regulile dreptului internaţional aplicabil în caz de conflict armat. Sînt considerate acte de p.: a) simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea pavilionului parlamentar, sau simularea predării; b) simularea unei incapacităţi datorate rănirii sau îmbolnăvirii; c) simularea de a avea un statut de civil sau de necombatant; d) simularea de a avea un statut de protejat folosind semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state neparticipante la conflict. Normele dreptului internaţional în vigoare interzic, în timp de conflict armat: să se ucidă, rănească sau captureze un adversar recurgînd la p.; să se folosească, tară drept, de semnul distinctiv al Crucii Roşii sau alte embleme, semne sau semnale protectoare recunoscute pe plan internaţional, inclusiv emblema O.N.U., de pavilionul de parlamentar şi de emblema protectoare a bunurilor culturale; să se utilizeze drapelele sau pavilioanele, simbolurile sau uniformele militare ale statelor ne- PERSOANĂ CIVILĂ utre sau ale altor state neparticipante la conflict; utilizarea drapelelor sau pavilioanelor, simbolurilor, insignelor sau uniformelor militare ale părţilor adverse în timpul atacurilor pentru a disimula, favoriza, proteja sau împiedica operaţiunile-militare. persoană civilă, orice persoană aflată pe teritoriul părţilor în conflict care nu face parte din forţele armate şi nu participă direct la ostilităţi. Urntă-rind cu precădere un scop umanitar, de a ţine la adăpost de efectele ostilităţilor p.c., actele normative de drept internaţional au căutat să depăşească dificultăţile ivite în practică de a distinge un combatant de un civil, prezumînd civil orice persoană asupra căreia există un dubiu, şi a-1 trata ca atare. persoană fizică (în dreptul internaţional), normele dreptului internaţional public reglementează raporturi sociale, iar varietatea raporturilor reglementate de aceste norme şi amănunţimea reglementării sporeşte necontenit datorită interdependenţei cres-cînde pe care revoluţia tehnico-ştiinţifică şi cooperarea internaţională o creează între locuitorii globului. Potrivit specificului lor, normele amintite nu atribuie direct p.f. calitatea de subiect al dreptului internaţional, ci instituie între state suverane anumite obligaţii reciproce referitoare la tratamentul pe care îl vor acorda p.f. sau juridice care sînt subiecte ale respectivelor sisteme de drept intern. Acest fapt iese în evidenţă mai ales în domenii ca: regimul juridic al străinilor; colaborarea internaţională pentru protecţia drepturilor omului; dreptul umanitar; răspunderea penală internaţională; statutul juridic al funcţionarilor internaţionali etc. în asemenea domenii p.f. este, în mod vădit, destinatara normei de drept internaţional, fără ca aceasta să implice calitatea de subiect al dreptului internaţional. Unele tratate internaţionale acordă p.f. un drept de petiţionare individuală sau colectivă (de ex.: dreptul de petiţionare al locuitorilor din teritoriile sub regim internaţional de tutelă prevăzut în art. 87 (b) al Cartei O.N.U.; reclamaţiile şi plîngerile pe care au dreptul să le înainteze puterii deţinătoare sau puterii protectoare prizonierii de război, în virtutea art. 78 al Convenţiei de la Geneva (1949), la care România este parte). Dobîndirea însă a unor drepturi, precum şi protecţia lor juridică sînt acordate de state persoanelor pe baza unor convenţii internaţionale şi deci iau naştere din raporturile juridice dintre state. Normele dreptului internaţional referitoare la p.f. nu creează drepturi şi obligaţii în mod direct pentru aceasta, ci pentru statele sub a căror jurisdicţie ea se află. Nici situaţia de autor al unor crime internaţionale nu conferă p.f. calitatea de subiecte de drept internaţional, întrucît răspunderea penală în acest caz este o consecinţă a răspunderii statelor care au săvîrşit acte ilicite. în astfel de cazuri p.f. răspund şi sînt judecate în calitate de subiecte de drept intern, nu de drept internaţional. Teoriile care încearcă să confere p.f. calitatea de subiect de drept internaţional sînt îndreptate împotriva suveranităţii statelor şi tind să justifice amestecul în treburile interne ale altor state. persoană juridică (în dreptul internaţional), formaţiune colectivă căreia i se recunoaşte, de o ordine juridică dată — internă sau internaţională — ap- 224 titudinea de a fi titulară de drepturi şi de obligaţii. Pentru a deveni p.j., o formaţiune colectivă trebuie să întrunească anumite condiţii de fond (o structură organizatorică adecvată, care să permită formarea şi exteriorizarea unei voinţe proprii; un patrimoniu de sine stătător, servind la desfăşurarea iihtfi «activităţi specifice; o finalitate determinată, in concordanţă cu interesul obştesc) şi anumite cerinţe formal-juridice, adică o anumită procedură de constituire — care ar consta după caz în obţinerea unei hotârîri judecătoreşti, în solicitarea unei autorizaţii prealabile, în încheierea unui tratat — procedură ce diferă în funcţie de specificul p.j. P.j. poartă denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut. Ea îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile — corespunzătoare scopului în vederea căruia a fost înfiinţată — prin organele sale. Deosebim p.j. care tin: a) de o ordine de drept intern (adică p.j. română, franceza, bulgară ş.a.m.d.) cum sînt, de pildă, organizaţiile economice, instituţiile, societăţile comerciale etc.; b) cele care se încadrează în ordinea de drept internaţională. Dintre p.j. aparţinînd ordinii juridice internaţionale pot fi menţionate, în primul rînd, statele suverane, apoi O.N.U. şi instituţiile sale specializate şi alte organizaţii internaţionale. Aparţin ordinii juridice internaţionale p.j. înfiinţate printr-un tratat internaţional prin care statele fondatoare le-au înzestrat pentru realizarea unui scop internaţional, cu anumite drepturi şi obligaţii, pentru a putea participa la raporturile de drept internaţional ca entităţi distincte. P.j. care se încadrează în ordinea de drept internaţională se îirpart în subiecte de drept originare, directe şi nemijlocite — însuşire ce o au numai statele suverane — şi subiecte de drept derivate (secundare), categorie în care se includ organizaţiile internaţionale ce întrunesc condiţiile de a fi p.j. şi urmăresc înfăptuirea unor scopuri compatibile cu legalitatea internaţională. Statele avînd voinţă suverană se constituie prin putere proprie, pe cînd organizaţiile internaţionale sînt create de către state, pe baza voinţei lor concordante, întruchipată în statutul organizaţiei respective. P.j. aparţinînd ordinii de drept internaţionale sînt instrumente în mîinile statelor, drepturile lor şi autonomia lor funcţională fiind determinată de statele fondatoare prin funcţiile atribuite organizaţiei. Din punct de vedere al personalităţii juridice, orice stat este subiect de drept, pe cînd numeroase organizaţii internaţionale pot fi lipsite de o asemenea însuşire (de ex.: Comitetul internaţional al Crucii Roşii cu sediul la Geneva, Societatea de căi ferate din Luxemburg etc.). O organizaţie internaţională are calitatea de subiect de drept internaţional, adică are p.j., dacă ea întruneşte următoarele condiţii: a) este o organizaţie in-terguvernamentală creată pe baza unui tratat internaţional; b) scopurile şi conţinutul statutului ei şi activitatea desfăşurată de ea sînt în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan; c) prin actul ei constitutiv statele fondatoare i-au conferit împuterniciri care să-i permită să acţioneze, în relaţiile internaţionale, în nume propriu, dobîndind anumite drepturi şi asumînd anumite obligaţii. Subiectele de drept internaţional au capacitatea de a participa la raporturi juridice de drept civil (în sens larg), care include următoarele: a) dreptul de a angaja salariaţi; b) dreptul de a încheia contracte cu persoane 225 PERSONAL SANITAR fizice şi juridice în vederea întreţinerii sediului, cumpărării de furnituri etc.; c) dreptul de a do-bîndi şi de a înstrăina bunuri mobile şi imobile; d) dreptul de a sta în justiţie. Potrivit art. 1 al Convenţiei (1946) privind privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite, în calitatea sa de p.j., O.N.U. are dreptul: a) sâ încheie contracte; b) sâ dobîndească şi sâ vîndâ bunuri mobile şi imobile; c) sâ stea în justiţie. Prevederi asemănătoare conţin şi statutele celorlalte organizaţii internaţionale cu p.j. însemnătatea p.j. în cadrul relaţiilor internaţionale contemporane este în creştere, întrucît multe din relaţiile internaţionale, şi din raporturile politice, economice, culturale, sociale ori umanitare se realizează prin ele. V. şi subiecte ale dreptului internaţional. persoană strămutată (în dreptul internaţional), cetăţean al unui stat deportat într-o altă ţară sau regiune de autorităţile sau de armatele străine de ocupaţie. Cauzele strămutării pot fi: operaţiunile de război, munca forţată, persecutarea persoanelor de o anumită rasă, religie sau convingeri politice etc. în cursul celui de-al doilea război mondial armatele hitleriste au deportat milioane de oameni din teritoriile ţărilor ocupate ducîndu-i în Germania, sau în alte ţări, unde au fost supuşi la un regim de muncă forţată şi de exterminare. Deportarea diferă în mod esenţial de celelalte forme de mi-graţiuni de popoare, cum sînt invaziile, emigrările sezoniere, exoduri etc. Convenţia de la Geneva (1949) relativă la protecţia persoanelor civile în timp de război şi Protocolul de la Geneva (1977) interzic cu desăvîrşire deportările şi transferurile de populaţie din teritoriile ocupate. persoane dispărute (în dreptul internaţional), indivizi care au participat la un conflict armat sau care s-au aflat pe un teritoriu ocupat de inamic şi despre a căror soartă nu se mai cunoaşte nimic. După normele în vigoare ale dreptului internaţional umanitar, în momentul în care împrejurările permit şi cel mai tîrziu la sfirşitul ostilităţilor active, fiecare parte în conflict trebuie să caute persoanele a căror dispariţie a fost semnalată de o putere adversă şi să comunice orice informaţie utilă asupra acestor persoane. persona grata, expresie lat. cu sensul „persoană agreată", folosită în practica diplomatică, prin care se desemnează o persoană pentru a cărei numire, în calitate de şef al misiunii diplomatice, statul de reşedinţă şi-a dat agrementul. Orice alt membru, care face parte din personalul diplomatic al misiunii, devine p.g. după obţinerea vizei diplomatice de intrare pe teritoriul statului de reşedinţă, sau după ce numirea sa a fost adusă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă şi acesta nu a manifestat opunere într-un termen rezonabil. Devenind p.g., diplomatul este numit şi poate pleca la post, pentru a-şi exercita funcţiile încredinţate în statul de reşedinţă al misiunii diplomatice. Statul de reşedinţă poate ori-cînd să declare că un diplomat a devenit persona non grata. V. şi acreditare; persona non grata. personal al misiunii diplomatice, expresie care cuprinde membrii personalului diplomatic, membrii personalului administrativ şi tehnic şi membrii personalului de serviciu al misiunii. în categoria personalului diplomatic intră membrii misiunii care au calitatea de diplomaţi — şeful misiunii diplomatice, consilierii, secretarii şi ataşaţii. Consilierii, care sînt de două grade — gr.I şi gr. II — sînt colaboratorii cei mai apropiaţi ai şefului de misiune, ei conducînd activitatea cîtorva secretari. Secretarii: secretar I, secretar II şi secretar III (cu cîte două grade fiecare — gradul I şi gradul II) au în competenţa lor anumite domenii din cadrul misiunii — probleme de cancelarie, consulare, culturale, de presă, de protocol etc. în cadrul misiunilor diplomatice cu un personal numeros, secretarii II şi III îndeplinesc sarcini de mai mică importanţă, ei ajutînd pe primii secretari. Ataşatul diplomatic, este membru cu cel mai mic grad diplomatic. Ierarhia personalului diplomatic al misiunilor diplomatice a statelor socialiste este, în regulă generală, următoarea: şeful misiunii, consilierul, ataşatul militar, ataşatul naval, ataşatul aeronautic, reprezentantul comercial, primul secretar, locţiitorul reprezentantului comercial, secretar II, secretar III, ataşatul. în cadrul misiunilor diplomatice ale unor state socialiste ordinea de precădere a ataşaţilor militari, naval şi al aerului urmează după reprezentantul comercial. Expresia membri ai personalului administrativ şi tehnic se referă la membrii personalului misiunii folosiţi în serviciul administrativ şi tehnic al misiunii. Printre aceştia se numără: şeful cancelariei, contabili, casieri, cifrori, dactilografi, translatori, secretari tehnici etc. Categoria membri ai personalului de serviciu cuprinde membrii personalului misiunii folosiţi în serviciul casnic al misiunii. în această grupă intră portarii, curierii, intendenţii, lucrătorii, grădinarii, şoferii, mecanicii, liftierii, oameni de serviciu etc. Ultimele două categorii — personalul administrativ şi tehnic şi personalul de serviciu — alcătuiesc personalul neoficial al misiunii. personal sanitar (în dreptul internaţional), persoane efectiv afectate de către una din părţile în conflict fie scopurilor sanitare, fie administrării unităţilor sanitare, fie funcţionării sau administrării mijloacelor de transport sanitar. Aceste afectări pot fi permanente sau temporare. Expresia defineşte: p.s. militar sau civil ai unei părţi în conflict, inclusiv cel care este menţionat în Convenţiile I şi a Il-a de la Geneva (1949) cu privire la victimele de război şi cel care este afectat organismelor de protecţie civilă; p.s. al societăţilor naţionale de Cruce Roşie şi altor societăţi naţionale de ajutor voluntar valabil recunoscute şi autorizate de o parte în conflict; p.s. al unităţilor sau mijloacelor de transport sanitar. P.s. exercită atribuţii cu caracter umanitar şi se bucură de o protecţie specială în temeiul convenţiilor internaţionale. în caz de captură, p.s. nu va fi repatriat şi va putea fi reţinut pentru îngrijirea prizonierilor de război, fără ca membrii p.s. să fie consideraţi prizonieri de război. Pentru a fi identificat, p.s. trebuie să poarte pe braţul stîng o brasardă pe care se află semnul distinctiv, eliberat de autoritatea militară de care aparţin; vor avea asupra lor un act de identitate constînd fie dintr-o inscripţie pe livretul militar, fie dintr-un document special. Sanitarii civili vor purta asupra lor un certificat de identitate cu fotografie. PERSONALUL DE SERVICIU AL MISIUNII DIPLOMATICE 226 personalul de serviciu al misiunii diplomatice v. personalul misiunii diplomatice. personalul tehnic şi administrativ al misiunii diplomatice v. personal al misiunii diplomatice. persona non grata, expresie lat. cu sensul „persoană neagreatâ“, folosită în relaţiile diplomatice prin care se desemnează o persoană pentru a cărei numire, în calitate de şef al misiunii diplomatice, nu s-a primit agrementul statului de reşedinţă al misiunii. Este considerat p.n.g. şi diplomatul căruia statul de reşedinţă al misiunii i-a cerut să părăsească teritoriul său, fie ca urmare a comportării ofensatoare la adresa guvernului, a intervenţiei în afacerile interne ale acestei ţări, a nerespectării legilor şi obiceiurilor locale, a folosirii abuzive a privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, a încălcării normelor generale de comportare a diplomaţilor, fie ca o retorsiune împotriva declarării ca p.n.g. a unui diplomat al statului de reşedinţă de către statul acreditant. Declararea unui agent diplomatic p.n.g. nu trebuie motivată de către statul acreditar. In urma declarării ca p.n.g., diplomatul trebuie să părăsească în cel mai scurt timp posibil teritoriul statului străin. Declararea unui agent diplomatic străin pe teritoriul unui stat ca indizerabil, adică p.n.g. este o măsură de natură a înrăutăţi relaţiile diplomatice dintre state, şi de aceea, nu se recurge la aplicarea ei decît în împrejurări excepţionale. V. şi persona grata. pescăriile islandeze, cazul ro , diferend între Islanda, pe de o parte, şi Marea Britanie şi R.F. Germania, pe de altă parte, avînd ca obiect extinderea, de la 12 la 50 de mile marine a limitei zonei de competenţă exclusivă, hotărîtă de Islanda în 1972 şi considerată de celelalte două state ca contrară dreptului internaţional. Marea Britanie (la 14 apr. 1972) şi R.F. Germania (la 5 iun. 1972) au introdus o instanţă în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cerîndu-i să declare măsura de extindere a limitelor teritoriale incompatibilă cu normele dreptului internaţional. Islanda a ridicat o excepţie de incompetenţă a Curţii şi s-a abţinut să fie reprezentată la audienţe şi să producă probele de procedură. La cererea celor două state reclamante, Curtea a stabilit, în 1972 şi confirmat în 1973, măsuri conservatorii, indicînd ca Islanda să nu aplice noul regulament la navele de pescuit britanice şi vest-germane, stabilind pentru acestea un anumit plafon de peşte în zona contestată. Prin hotărîrea din 2 febr. 1973, Curtea s-a declarat competentă în cele două cauze, iar prin hotărîrea din 25 iul. 1974, după ce a subliniat că întrucît au început lucrările unei noi conferinţe a dreptului mării şi că nu poate să enunţe dreptul pe care legislatorul l-a edictat, urmînd să ţină seamă de regulile actuale ale dreptului internaţional, Curtea a declarat că regulamentul islandez privind extinderea unilaterală a dreptului de pescuit exclusiv al Islandei pînă la 50 de mile marine nu este opozabil celor două state; că Islanda nu era în drept să excludă în mod unilateral din zona contestată navele de pescuit ale celor două state; că părţile au obligaţia reciprocă de a începe negocieri cu bună-credinţă pentru a ajunge la o soluţie echitabilă a divergenţelor lor, ţinînd seamă de gradul lor de dependenţă de pescuit şi de necesităţile de conservare. pescăriile norvegiene, cazul/V', diferend între Norvegia şi Marea Britanie cu privire la anumite bancuri de peşte situate în partea septentrională a Norvegiei. La 12 iul. 1935 guvernul norvegian a adoptat un decret prin care îşi rezerva drepturi exclusive de pescuit într-o zonă maritimă situată în dreptul coastei sale din interiorul cercului polar şi determinată prin linii de bază drepte — ca bază de pornire a unei lărgimi de patru mile a mării sale teritoriale, măsurate de la anumite stînci, insule şi puncte înaintate ale coastei, cea mai lungă dintre ele fiind de 44 de mile marine. La 28 sept. 1949, Marea Britanie s-a adresat Curţii Internaţionale de Justiţie cerîndu-i să declare câ metoda adoptată de decretul norvegian pentru delimitarea mării teritoriale este incompatibilă cu dreptul internaţional. Prin hotărîrea din 18 dec. 1951, C.l.J. a respins cererea Marii Britanii. în motivarea ho-tărîrii sale, Curtea a apreciat câ nici metoda de delimitare, nici liniile fixate nu contravin dreptului internaţional. Ea a stabilit în acest sens trei criterii: a) traseul liniilor de bază nu trebuie să se îndepărteze în mod apreciabil de direcţia generală a coastei; b) întinderile de mare situate în interiorul acestor linii trebuie sâ fie suficient de legate cu domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor interioare; c) ele pot fi trasate ţinînd cont de interesele economice specifice ale regiunii considerate şi a cărei realitate şi importanţă sînt clar atestate de o folosinţă îndelungată. C.l.J. a respins, de asemenea, opinia după care, în dreptul internaţional, bazinele care au o deschizătură de mai mult de zece mile marine n-ar putea fi considerate ca ape interioare. V. şi golf istoric. pescuit, dreptul de/^J, drept al statelor de a practica pescuitul în ape interne şi internaţionale. Acest drept este exercitat în raport de regimul juridic al apelor respective. Astfel: în apele sale fluviale, în cele maritime interne sau teritoriale, statul riveran reglementează dreptul de a practica p. în marea liberă, p. este reglementat prin convenţii încheiate între statele interesate, acesta fiind unul din principalele drepturi ce decurg pentru toate statele din principiul libertăţii mărilor. Prin Convenţia de la Geneva (1958) cu privire la exploatarea şi protejarea resurselor vii ale mării libere se prevede câ fiecare stat are dreptul să permită cetăţenilor săi şi practicarea pescuitului în marea liberă, cu condiţia respectării drepturilor legitime ale celorlalte state. Prin această convenţie statele şi-au asumat obligaţia de a lua măsuri pentru apărarea resurselor vii ale mării libere. Convenţia de la Washington cu privire la vînătoarea de balene (1946), la care sînt părţi 15 state, stabileşte o anumită cotă pentru vînătoarea anuală de balene, se-zoanele de vînătoare şi ocroteşte unele specii de balene. în 1949 a fost încheiată Convenţia de la Roma cu privire la crearea unui consiliu general pentru reglementarea pescuitului în nord-vestul Oceanului Atlantic, la care România a aderat în 1967. în 1952, Chile, Peru şi Ecuador au creat o comisie permanentă pentru exploatarea şi apărarea resurselor maritime ale Pacificului de Sud. La 28 iul. 1962 a fost încheiat acordul de colaborare în domeniul pescuitului maritim între Bulgaria, R.D. Germană, Polonia şi U.R.S.S., la care a aderat şi România. 227 PLATOU CONTINENTAL Peter Pâzmâny — universitate — cazul rv. Universitatea ungară Peter Pâzmâny era, între altele, proprietara mai multor terenuri în acea parte a Ungariei, care, conform Tratatului de pace de la Trianon, trecuse sub jurisdicţia Cehoslovaciei. Cehoslovacia a expropriat aceste terenuri. U.P.P. a dat în judecată Cehoslovacia cerînd, în temeiul art. 250, par. 2 din tratat, restituirea terenurilor în cauză. Acţiunea a fost admisa de Tribunalul arbitrai mixt la 3 febr. 1933. Cehoslovacia a făcut recurs împotriva acestei sentinţe la C.P.J.I. care, prin sentinţa din 15 dec. 1933, a respins recursul, considerînd câ terenurile aparţinuseră U.P.P., iar nu statului ungar. Piaţa comună v. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.). piraterie aeriană, act ilicit de violenţă, săvîrşit în aer, în scop de a prăda, captura sau doborî aeronave, în interes personal sau pentru realizarea unor interese politice. P.a., fiind o crimă de drept internaţional deosebit de gravă, putînd cauza încordare în relaţiile internaţionale, aeronavele oricărui stat sînt în drept a urmări pe piraţii aerului indiferent de naţionalitatea acestora, spre a-i supune justiţiei statului captor. Pe calea convenţiilor încheiate între state se poate atribui dreptul de a-i judeca şi statului ai cărui naţionali sînt piraţii în cauză. România a incriminat p.a. în art. 212 din Codul penal. V. şi Convenţia de la Tokio referitoare la infracţiuni şi la anumite alte acte sâvîrşite la bordul aeronavelor (1963); Convenţia de la Haga pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (1970). piraterie maritimă, termen care desemnează actele ilicite de violenţă sâvîrşite pe mare fie de persoane particulare, fie de navele unor state, în scopul de a prăda, captura şi scufunda navele capturate. P. este considerată, printr-o serie de documente internaţionale (Tratatul de la Nyon (1937), Convenţia de la Geneva (1958) cu privire la marea liberă etc.), o crimă de drept internaţional. Navele sau aeronavele de război ale fiecărui stat au dreptul de a urmări navele pirat în marea liberă şi a-i traduce pe piraţi în faţa instanţelor de judecată ale statului captor. Convenţia de la Nyon a încadrat între actele de p. şi atacul navelor submarine, de suprafaţă şi al aeronavelor militare împotriva vaselor comerciale ale beligeranţilor. Deşi Convenţia de la Geneva (1958) cu privire la marea liberă reglementează, în art. 14—21, numai p. comisă de navele particulare, doctrina în marea ei majoritate, iar cea din ţările socialiste, in unanimitate, include în această categorie şi p. săvîrşită de navele de stat. în acest mod trebuie menţionată rezerva făcută de România cu prilejul ratificării acestei convenţii. „România consideră că definiţia pirateriei, astfel cum este formulată în art. 15 din Convenţia asupra mării libere, nu cuprinde unele acţiuni care, potrivit dreptului internaţional contemporan, trebuie să fie socotite ca fiind acte de piraterie*4. în legislaţia română p.m. incriminată încă din 1907, in legea pentru organizarea marinei comerciale, este pedepsită, ca infracţiune, de Codul penal. platou continental, porţiune de teritoriu situată în continuarea solului de sub apele teritoriale şi care constituie parte componentă a teritoriului naţional al statului riveran. Din punct de vedere juridic, regimul solului şi subsolului marin din apropierea coastelor statelor ridică două probleme: a) delimitarea întinderii jurisdicţiei naţionale a statelor asupra acestui spaţiu; b) stabilirea regimului juridic al teritoriilor submarine care se află dincolo de jurisdicţia naţională a statelor. Potrivit Convenţiei de la Geneva (1958) asupra platoului Continental, limita exterioară a acestuia ar fi izolată de 200 m sau adîncimea pînă la care este posibilă exploatarea resurselor naturale. întinderea spre larg a p.c. face obiect de negociere la Conferinţa O.N.U. pentru dreptul mării. Regimul juridic al p.c. a fost guvernat la început de legislaţia internă a statelor. Convenţia de la Geneva (1958) asupra p.c. a dat o primă reglementare internaţională acestui regim. Delimitarea p.c. se face prin convenţii internaţionale încheiate de către statele riverane vecine (limitrofe) sau de cele care se aflâ faţă în faţă la aceeaşi mare (de ex.: Tratatul privind delimitarea p.c. în Golful Gdansk şi sud-estul Balticii, semnat de U.R.S.S. şi R.P. Polonă, la 29 aug. 1969; Tratatul de delimitare a p.c. dintre R.F. Germania, Olanda şi Danemarca, din 21 ian. 1971). Aceste convenţii trebuie sâ se întemeieze pe dreptul internaţional, şi să ia în considerare toate împrejurările şi toţi factorii pertinenţi, în scopul ajungerii la soluţii echitabile. Delimitarea se rculi/ca/â prin folosirea mai multor metode, între care: echidistanţa şi mediana (art. 6 alin. 1 din Convenţia de la Geneva asupra p.c.), coordonate geografice (de ex. Acordul de delimitare a p.c. încheiat de Republica Indonezia şi Malaysia la 7 oct. 1972) etc. Linia prin care se delimitează p.c. nu constituie o frontieră propriu-zisă între statele respective. Potrivit Convenţiei de la Geneva (1958) asupra p.c., statul riveran are obligaţia ca prin activitatea sa de exploatare a p.c. să nu aducă atingere libertăţii în apele de deasupra, el nu poate împiedica alte state să plaseze cabluri submarine pe solul platoului său continental (art. 4). Statul riveran nu exercită o suveranitate deplină asupra platoului său continental; el exercită numai anumite drepturi suverane cu scopul exploatării lui (art. 2, al. 1). Drepturile suverane ale statului riveran asupra platoului său continental sînt următoarele: dreptul de jurisdicţie; de a elabora acte normative cu privire la platoul său continental; de explorare şi folosire exclusivă a bogăţiilor p.c. Statul riveran poate să admită participarea şi a altor state sau a cetăţenilor lor la activitatea sa de exploatare a p.c. Statul riveran are drept de control şi de reprimare a infracţiunilor în acest domeniu. Drepturile statului riveran asupra platoului său continental au un caracter exclusiv, sînt independente de ocuparea efectivă sau fictivă a p.c. şi nu sînt condiţionate de vreo proclamare expresă a lor (art. 2, al. 2 şi 3). Statul riveran are în proprietatea sa bogăţiile p.c. Convenţia de la Geneva consacră dreptul statului riveran de a construi, întreţine şi folosi în p.c. instalaţii şi alte dispozitive necesare pentru explorarea resurselor sale naturale, precum şi să stabilească în jurul acestor instalaţii „zone de securitate44 (art. 5, al. 2). Zonele de securitate pot avea o întindere de 500 m în jurul instalaţiilor. Navele străine au obligaţia de a respecta aceste zone de securitate despre care statul riveran are obligaţia de a informa toate cele- PLATOUL CONTINENTAL AL CANALULUI MÎNECII 228 lalte state. Zonele de securitate nu trebuie să fie instituite în regiunile pe unde trec căile maritime obişnuite (art. 5, al. 5 şi 6). Instalaţiile construite de statul riveran pentru exploatarea platoului său continental nu pot fi considerate ca insule; în consecinţă, statul riveran nu are dreptul de a crea în jurul lor o mare teritorială (art. 5, al. 4). V. şi platoul continental al Mării Nordului, cazul ^. platoul continental al Canalului Mînecii, cazul diferend între Franţa şi Marea Britanie ^referitor la delimitarea platoului continental din vestul Canalului Mînecii. Prin compromisul de la* Paris, din 10 iul. 1975, cele două state s-au înţeles să supună arbitrajului acest diferend. Sentinţa tribunalului arbitrai, din 30 iun. 1977, a dat satisfacţie în mare măsură Franţei, continuînd practica inaugurată prin sentinţa C.l.J. în problema delimitării platoului continental în raporturile dintre R.F.G., Danemarca şi Olanda, cu privire la aplicarea conceptului de echitate. platoul continental al Mării Nordului, cazul diferend între R.F. Germania, pe de o parte, şi Danemarca şi Olanda, pe de altă parte, privind delimitarea acestui platou. Cele trei state au înaintat Curţii Internaţionale de Justiţie o instanţă, pe cale* de compromis, cerîndu-i să decidă care sînt principiile şi regulile de drept internaţional aplicabile, angajîndu-se să procedeze apoi la delimitări pe această bază. Prin ordonanţa din 26 apr. 1968 Curtea, constatînd că Danemarca şi Olanda fac cauză comună, a unit cele două instanţe. Prin ho-târîrea din 20 febr. 1969, Curtea a hotărît că delimitările în cauză trebuie să se opereze prin acord între părţi, conform principiilor echitabile şi a indicat factorii ce trebuie luaţi în considerare. Curtea a subliniat astfel că noţiunea fundamentală după care statul riveran posedă drepturi asupra zonelor platoului său continental o constituie prelungirea naturală a teritoriului său sub mare. Principiile dreptului internaţional care guvernează delimitarea platoului continental sînt acelea conform cărora această delimitare trebuie să facă obiectul unui acord între statele interesate şi că acordul trebuie să se realizeze după principiile echitabile. Curtea a conchis că delimitarea în cauză trebuie să se opereze după aceste principii, ţinînd cont de toate circumstanţele pertinente şi de manieră a atribui fiecărei părţi, în măsura posibilului, totalitatea zonelor platoului continental constituind prelungirea naturală a teritoriului său sub mare. V. şi platou continental. plebiscit, modalitate de consultare directă şi liberă, prin vot, a unui popor, pentru rezolvarea problemei independenţei şi organizării statale a unei naţiuni, a apartenenţei unor anumite părţi dintr-un teritoriu de stat, sau a altor probleme ale relaţiilor internaţionale. Ca instituţie a dreptului internaţional, p. a apărut ca o reacţie împotriva anexiunilor forţate şi a subjugării unor naţiuni, devenind una din formele de exprimare a dreptului popoarelor şi naţiunilor la autodeterminare. In practica internaţională p. a fost folosit în multe situaţii; pentru prima dată, în 1791, cînd, pe baza consultării libere a populaţiei, regiunea Avignon a fost alipită Franţei. Tot p. stă la baza creării statului Italian unitar (1859—1870) ş.a.m.d. Uneori însă aşa-zise p. au fost efectuate sub teroare, alterînd vădit voinţa populaţiei respective. Un astfel de p. e organizat de Germania hitleristă în anul 1938, pentru anexarea Austriei. Asemenea practici constituie însă o încălcare gravă a dreptului internaţional şi îndeosebi a principiului autodeterminării popoarelor. Pentru evitarea unor încălcări ale legalităţii internaţionale, la organizarea p. tind să fie respectate următoarele reguli: a) p. nu trebuie să fie o ratificare a cesiunii de teritoriu, ci el trebuie să premeargă acestui act; b) p. să fie organizat pe baza votului secret şi nu a votului deschis; c) p. trebuie efectuat sub un control internaţional îndeplinit fie de o comisie internaţională, fie de un stat neutru, fie de către observatori internaţionali. plenipotenţă 1. împuternicire dată unei persoane — plenipotenţiar — de a reprezenta un stat la o conferinţă sau reuniune internaţională, la negocierea unui acord internaţional etc. 2. Documentul care atestă această împuternicire. V. şi depline puteri. plenipotenţiar 1. Persoană împuternicită printr-un document denumit „depline puteri44, de a duce tratative, a reprezenta un stat, a participa la reuniuni internaţionale, a semna un act internaţional (tratat, convenţie etc.), a depune instrumente de ratificare ş.a. în „depline puteri* se indică cu exactitate cine este plenipotenţiarul (numele şi pronumele, gradul), pentru ce este împuternicit, numele organizaţiei internaţionale sau al tratatului. Depăşirea mandatului încredinţat unui p. duce la lipsirea de valoare juridică a actului în cauză. în mod curent, la semnarea tratatelor internaţionale, şefii de state sau guverne, precum şi miniştrii de externe sînt p. fără a avea nevoie de „depline puteri4*. 2. Rang diplomatic recunoscut prin Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961) şefilor de misiuni diplomatice. Această calitate este înscrisă în rangul lor: „ambasador extraordinar şi plenipoten-ţiar4* sau „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar44. pod fluvial, în dreptul internaţional, pod peste un fluviu care desparte teritoriile a două state. Regimul juridic al podurilor care traversează un curs de apă formînd frontiera între două state este, de obicei, stabilit prin acordul statelor respective. în lipsă de altă înţelegere, frontiera p.f. care traversează un fluviu nenavigabil trece de-a lungul mijlocului geometric al fluviului (linia mediană). în cazul unui pod peste fluviu navigabil, frontiera pe pod, în lipsă de altă înţelegere, trece de-a lungul mijlocului şenalului navigabil. Fiecare stat este considerat proprietar al porţiunii de pod ce-i revine, pînă la punctul de frontieră. întreţinerea şi repararea podului se efectuează de către fiecare stat, pe porţiunea sa. în caz de necesitate, coordonarea lucrărilor se stabileşte prin intermediul organelor de frontieră. poluare (în dreptul internaţional), modificare a calităţii mediului ambiant natural datorită intervenţiei directe sau indirecte a omului, a cărui acţiune asupra uscatului, aerului sau apei constituie o ameninţare pentru echilibrul ecologic al mediului unei ţări, regiuni geografice sau Terrei. în funcţie de sfera în care intervine, p. poate fi terestră, marină, atmosferică ş.a.m.d. In dreptul internaţional 229 PORT nu există încă o definiţie unanim acceptată în privinţa noţiunii de p. Problema este deosebit de complexă datorită varietăţii surselor de poluare şi a multiplelor funcţiuni ale mediului deoarece, în ultima instanţă, orice utilizare a mediului (a apei de ex.) implică o oarecare modificare a calităţii lui. Conflictul de interese este foarte direct şi aplicarea regulii de drept nu ar fi, desigur, pe deplin pe placul oricărui stat interesat, motiv pentru care pe plan internaţional statele sînt precaute în acceptarea unei definiţii a noţiunii de p., ceea ce fireşte ar însemna şi asumarea unor obligaţii pe plan internaţional. Cu toate acestea s-au formulat unele definiţii. Astfel, Regulile de la Helsinki, adoptate de I.L.A. la cea de-a 52-a sesiune a sa, înţeleg prin p. apelor orice modificare dăunătoare a structurii naturale, a conţinutului ori a calităţii apelor datorate unei activităţi umane. în proiectul de convenţie elaborat la cea de-a treia Conferinţă a O.N.U. asupra dreptului mării p. mediului marin este definită ca „introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediul marin (inclusiv estuarele) care au sau ar putea avea efecte dăunătoare, cum sînt afectarea resurselor biologice, a faunei şi a florei marine, riscuri pentru sănătatea umană, obstacole pentru activităţile marine, inclusiv pescuitul sau alte folosiri legitime ale mării, diminuarea calităţii de întrebuinţare a apei marine şi reducerea binefacerilor acesteia". Aşa cum s-a evidenţiat cu prilejul Conferinţei de la Stockholm (1972) asupra mediului înconjurător, poluarea a devenit o problemă majoră a timpului nostru cu implicaţii şi consecinţe asupra întregului mediu al Terrei. Din punct de vedere al dreptului internaţional, se consideră p. numai acea modificare a proprietăţii şi calităţii mediului ambiant natural care se datorează unei activităţi umane imputabile statului şi prin care s-a produs o pagubă substanţială altui stat sau state ori într-o zonă internaţională. în virtutea principiului bunei vecinătăţi şi a suveranităţii teritoriale, statele pot folosi liber resursele lor, dar atunci cînd o activitate ar produce daune statului sau statelor vecine ori unei zone internaţionale, ele au obligaţia să negocieze cu cei interesaţi şi să contribuie la prevenirea şi, la nevoie, înlăturarea efectelor negative asupra mediului ambiant, produse de activitatea lor. Printr-o serie de convenţii internaţionale s-au adoptat măsuri de natură a împiedica p. mediului. popor (în dreptul internaţional), totalitatea cetăţenilor unui stat. Preambulul Cartei O.N.U. începe cu cuvintele „Noi, popoarele Naţiunilor Unite...". Potrivit principiului care defineşte dreptul popoarelor la autodeterminare orice popor, indiferent de numărul persoanelor care îl alcătuiesc, de aşezare geografică, de stadiul de dezvoltare — stadiul de naţiune independentă care şi-a alcătuit o organizare proprie de stat sau stadiul supunerii la o formă de stăpînire străină, de ex. dominaţia colonială — sau orice alt criteriu de diferenţiere, are dreptul de a-şi hotărî singur destinele, fără nici un amestec din afară. populaţia civilă (în dreptul internaţional), expresie care defineşte, în genere, persoanele care nu fac parte din forţele armate şi nu participă direct şi imediat la operaţiile militare. Protocolul de la Ge- neva din 1977 defineşte populaţia civilă porrfind de la două criterii: un criteriu umanitar şi unul funcţional. Art. 50 din Protocol este astfel formulat: „Definiţia persoanelor civile şi a populaţiei civile. 1. Este considerată civilă orice persoană care nu aparţine unei categorii vizate în art. 4 A. 1, 2, 3 şi 6 din cea de-a IlI-a Convenţie (de la Geneva din 1949) şi art. 43 din prezentul Protocol. în caz de dubiu, respectiva persoană va fi considerată civilă. 2. Populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile. Prezenţa în sînul populaţiei civile a persoanelor izolate care nu corespund definiţiei persoanei civile nu privează această populaţie de calitatea sa". Protocolul defineşte astfel, atît persoanele civile luate individual, cît şi populaţia civilă în colectiv. în categoria de „civil", Protocolul include toate persoanele aflate pe teritoriul părţilor în conflict care nu fac parte din forţele armate. Acest fapt rezultă din trimiterea la art. 4 A din cea de-a IlI-a Convenţie de la Geneva din 12 aug. 1949 privind statutul prizonierilor de război, care nu se referă decît la categoriile de persoane protejate contra arbi-trariului puterii de ocupaţie şi nu la populaţia civilă considerată ca un tot, şi la implicarea art. 43 din Protocol, care defineşte conceptul de forţe armate. Deci toate persoanele care beneficiază de protecţie în baza art. 4 A din Convenţia a IlI-a de la Geneva, precum şi acelea care nu sînt cuprinse în categoria de forţe armate în baza art. 43 din Protocol sînt persoane civile. Toate acestea laolaltă alcătuiesc p.c. Urmărind cu precădere un scop umanitar, de a pune la adăpost persoanele civile din efectele ostilităţilor, Protocolul a încercat să înlăture dificultăţile ce se pot ivi în practică de a distinge un combatant de un civil, prezumînd civil orice persoană asupra căreia există un dubiu, şi a-1 trata ca persoană civilă. Cel de-al treilea paragraf este inspirat din considerentul că este practic inevitabil, într-o situaţie de conflict armat, ca elemente izolate din rîndul forţelor armate să fie amestecate printre civili. într-o asemenea situaţie, statutul p.c. rămîne neschimbat, menţinîndu-se dreptul la protecţie. în cazul însă cînd în mijlocul p.c. se aflâ unităţi şi formaţiuni militare complete protecţia p.c. încetează. V. şi protecţia (în dreptul internaţional). populaţia civilă ca parte combatantă, expresie care defineşte acea categorie de persoane civile, ce nu fac parte din forţele armate, dar care, în anumite împrejurări, recurg spontan la arme pentru a respinge o agresiune. „Populaţia unui teritoriu neocupat, stipulează art. 2 din Anexa la cea de-a IV-a Convenţie de la Haga (1907) cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru care, la apropierea inamicului, ia spontan armele pentru a lupta împotriva trupelor năvălitoare fără a fi avut timpul să se organizeze potrivit articolului întîi, va fi socotită ca beligerantă, dacă poartă armele pe faţă şi respectă legile şi obiceiurile războiului". Persoanele din această categorie, cînd sînt capturate de inamic, au statut de prizonier de război. Cînd pericolul de invazie a trecut sau cînd teritoriul apărat a fost ocupat, civilii care au luat armele în mînă nu mai beneficiază de statutul de combatant. port (în dreptul internaţional), partea unui mal de fluviu sau a ţărmului maritim, destinată staţionării vaselor şi operaţiilor de încărcare şi descărcare pe PORT MILITAR 230 acestea de pasageri şi/sau mărfuri. în incinta p. pot fi instalate depozite, căi ferate, ateliere de reparaţie a vaselor, dane, instalaţii în vederea încărcării şi descărcării etc. P. de refugiu este denumirea tehnico-juridică a p. în care intră un vas spre a se adăposti de furtună sau, dacă a suferit avarii, spre a fi reparat. P. liber sau porto franco este acea parte a unui port unde nu se aplică legislaţia vamală a statului teritorial şi în limitele căruia mărfurile intrate pot fi înmagazinate, păstrate — fără limită în timp —, prelucrate, reambalate şi reexpediate, suportînd cheltuielile ocazionate de efectuarea operaţiilor în cauză, nu însă şi taxe vamale. P. liber poate cuprinde bazinele cu apă, cheiurile şi porţiunile malului pe care se găsesc depozitele, atelierele, fabricile etc. Apele p. fac parte din apele interioare (naţionale) pînă la linia unind instalaţiile permanente cele mai înaintate în larg ale sistemului portuar. port militar, loc situat pe malul unei ape navigabile amenajat pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter militar. Accesul navelor străine în p.m. este permis numai cu aprobare specială şi prealabilă. In R.S. România este p.m. portul Mangalia. Delimitarea şi reglementarea accesului, pe apă şi pe uscat, la acest port se stabileşte prin hotârîri ale guvernului. Navele străine pot pătrunde aici numai cu aprobarea prealabilă a autorităţilor militare române, respectiv a ministrului Apărării Naţionale, în baza legislaţiei în vigoare, accesul străinilor în jurul acestui port — Arsa, Albeşti, Limam şi Ha-gieni — este interzis. posesiune (în dreptul internaţional), termen ce caracterizează autoritatea pe care un stat o exercită asupra unui teritoriu situat în afara metropolei. Această autoritate are de cele mai multe ori un specific colonial. Termenul este adesea folosit în loc de colonie. post consular, expresie care desemnează orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenţie consulară. Stabilirea unui p.c. pe teritoriul statului de reşedinţă se face numai cu consimţâmîntul acestui stat, consimţâmîntul fiind necesar şi pentru stabilirea sediului p.c., a rangului şi circumscripţiei fixate de câtre statul trimiţâtor. Consimţâmîntul statului de reşedinţă se cere, de asemenea, în cazul în care statul trimiţâtor doreşte sâ aducă modificări sediului p.c., în situaţia în care un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară într-o altă localitate decît aceea în care este stabilit el însuşi, precum şi pentru deschiderea unui birou fâcînd parte dintr-un consulat existent. post liminium 1. în dreptul roman, ficţiune juridică, potrivit căreia un cetăţean roman, întorcîn-du-se din prizonierat pe teritoriul Romei, era considerat că nu-şi pierduse niciodată drepturile sale şi în consecinţă îşi relua toate drepturile pe care le avusese mai înainte de a cădea prizonier. 2. în dreptul internaţional, instituţie potrivit căreia toate raporturile juridice, de stat şi particulare, a căror stare fusese modificată ca urmare a ocupării teritoriului de către un stat inamic — ocupatio bel-lica — sînt repuse de plin drept în starea anterioară ocupaţiei. Prin analogie, instituţia p. se aplică şi în cazul în care un stat fusese anexat de altul, iar această stare, de anexiune şi ocupaţie, a încetat. Statul şi resortisanţii săi care fuseseră lipsiţi în timpul duratei anexiunii (ocupaţiei) de drepturile lor, le reiau integral, aşa cum existaseră mai înainte de anexare. pradă de război 1. Termen care defineşte însuşirea de către o parte beligerantă a bunurilor aparţinînd inamicului. 2. în războiul maritim, actul prin care un stat îşi însuşeşte, fără judecata unui tribunal de prize, navele şi încărcătura aparţinînd navelor inamice. Sînt supuse acestui regim, în special, navele de război, care, după ce sînt capturate, sînt încredinţate unui ofiţer pentru conducerea lor în cel mai apropiat port. V. şi priză maritimă. preambul (în dreptul internaţional), partea introductivă a unui document internaţional (tratat, declaraţie etc.). De obicei, p. cuprinde menţiuni relative ia identificarea statelor participante la documentul în cauză, numele reprezentanţilor lor care l-au încheiat, precizarea obiectului la care se referă, motivele sau scopul urmărit prin încheierea lui. P., fâcînd parte din document, este obligatoriu pentru părţi ca şi prevederile „de fond“. De obicei, atunci cînd documentul în cauză este de o deosebită însemnătate, p. este mai dezvoltat. întotdeauna p. este de natură a indica însemnătatea morală, juridică şi politică a documentului în cauză. preaviz (în dreptul internaţional), notificare făcută partenerului la un tratat de câtre alt partener de a pune capăt valabilităţii acestui tratat. Cînd tratatul a fost încheiat fârâ indicarea unui termen dincolo de care îşi încetează valabilitatea, acesta iese din vigoare de la data înştiinţării, a avizării. P. este un act unilateral şi ca atare îşi produce efectele independent de împrejurarea câ cealaltă parte îl acceptă sau nu. Dacă tratatul cuprinde o clauză care reglementează problema p., părţile contractante se obligă reciproc sâ accepte denunţarea făcută de către partea cealaltă prin p. precădere diplomatică, instituţie a dreptului diplomatic, conform căreia se stabilesc ordinea sau locul aşezării diplomaţilor cu ocazia primirilor oficiale, a festivităţilor şi solemnităţilor. Astfel: 1) La adunări sau festivităţi publice, corpului diplomatic i se asigură un loc de onoare, în imediata apropiere a şefului statului sau guvernului statului acreditar, acelaşi pentru toţi membrii corpului diplomatic; 2) Precâderea între şefii misiunilor diplomatice se stabileşte conform rangului lor, iar în cadrul fiecărui rang după vechimea în acreditare în acest rang. Prin excepţie, în unele ţâri catolice, nunţiul papal are p.d. faţă de ceilalţi şefi de misiune; 3) Ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului lor, urmează imediat după şeful statului acreditar, dar cedează din curtoazie acest loc primului ministru al statului acreditar; 4) Precăde-rea diplomaţilor din cadrul unei misiuni diplomatice străine se stabileşte de statul reprezentat de această misiune şi este comunicată statului acreditar (direcţiei protocolului al Ministerului Afacerilor Externe). precedent, modul cum s-a rezolvat o problemă asemănătoare celei care se pune în prezent. P. se poate invoca, dar nu este neapărat obligatoriu, pentru rezolvarea unor situaţii sau probleme ase- 231 PRINCIPIILE COOPERĂRII INTERNAŢIONALE manâtoare. Cînd p. respectiv a fost repetat, fără ca intre soluţiile care s-au succedat să se ivească şi rezolvări în sens contrar, el poate fi considerat ca re-prezentînd o uzanţă, un uz, o cutumă, şi atunci devine exponentul unei obligaţii internaţionale — după caz diplomatice, consulare, general-juridice. Cînd p. nu a ajuns pînâ la acest grad de importanţă, poate constitui un prilej de manifestare a curtoaziei internaţionale. precedent diplomatic, modul cum a mai fost rezolvat, în trecut, o dată sau de mai multe ori, o problemă, o situaţie, o dificultate în legătură cu raporturile diplomatice. P.d. nu este obligatoriu nici între statele care au fost parte la el, nici, cu atît mai puţin, faţă de alte state. Totuşi p.d. poate fi invocat, ca un element al practicii diplomatice, în vederea soluţionării unor situaţii, probleme sau dificultăţi asemănătoare. prelungirea tratatului, menţinerea în vigoare a prevederilor unui tratat după ce termenul statornicit în acesta a expirat, precum şi măsurile luate de părţile contractante în acest scop. P.t. poate fi convenită printr-o înţelegere specială, sau prin efectul unei clauze de prelungire — dacă ea este prevăzută în tratat sau în mod tacit prin acte ale părţilor contractante de natură a învedera consensul lor de a menţine tratatul în cauză în vigoare. V. şi tacita reconductiune. prerogativă (în dreptul internaţional), avantaj special legat de calitatea persoanei care se bucură de acesta, de a fi diplomat, consul, şef al statului, şef al guvernului etc. Termenul cuprinde imunităţile, privilegiile şi facilităţile cuvenite membrilor misiunilor diplomatice, ai oficiilor consulare, unor reprezentanţi şi funcţionari internaţionali. prescripţie, mijloc de dobîndire sau pierdere a unui drept prin trecerea timpului. P. este o instituţie a dreptului intern. Doctrinarii burghezi enumerâ p. printre modurile de dobîndire de teritorii străine, transpunînd prescripţia din dreptul civil în dreptul internaţional. Condiţiile p., după aceşti autori, sînt cele din dreptul intern, cu deosebire însă câ în dreptul internaţional burghez nu s-a stabilit durata ei. Acest „mod de dobîndire44 de teritorii a fost deseori invocat de colonialişti spre a-şi justifica opoziţia lor faţă de mişcarea naţională de eliberare şi fireşte este în totală contradicţie cu dreptul popoarelor la autodeterminare şi incompatibil cu legalitatea internaţională. Dreptul popoarelor la autodeterminare este un drept inalienabil şi imprescriptibil. prescripţie achizitivă, mod de dobîndire a proprietăţii în dreptul civil intern în cazul în care se întrunesc următoarele condiţii: posesia sâ fie utilâ, adică lipsită de vicii; posesorul sâ posede pentru sine în cursul intervalului de timp cerut de lege. S-a încercat transpunerea şi în ordinea de drept internaţional a teoriei p.a. Dar în această sferă se aplică principiul autodeterminării popoarelor, ceea ce face inadmisibilă aplicarea p.a. în relaţiile internaţionale. prescripţie extinctivă, mod de stingere a obligaţiei prin pierderea dreptului la acţiune ori la executare prin neexecutarea acestuia in termenul stabilit de lege. P.e. este o instituţie a dreptului intern. Unii teoreticieni au încercat însă să transpună instituţia p.e. şi în dreptul internaţional, afirmînd că pîha şi suveranitatea teritorială poate fi prescrisă. Spre deosebire insă de prescripţia din dreptul civil, bazată pe o posesiune legitimă, aceşti doctrinari consideră ca valabilă prescripţia de drept internaţional, chiar daca, „luarea în posesie44, iniţial s-a făcut cu încălcarea dreptului internaţional, avînd ca „punct de plecare44 un act ilicit (război de agresiune, anexări forţate etc.). Un astfel de raţionament urmăreşte justificarea atitudinii statelor colonialiste faţă de mişcările de eliberare naţională. Se ştie câ p.e. are aplicabilitate şi în dreptul penal naţional, unde înlătură, după caz, răspunderea penală sau executarea pedepsei. în dreptul internaţional penal însă p.e. nu-şi găseşte aplicabilitate în cazul crimelor contra păcii, contra umanităţii şi pentru crimele de război. V. şi imprescriptibilitatea crimelor de război. prima facie, expresie lat. cu sensul „la prima vedere44, folosită în legătură cu citările sau probele care, sub rezerva demonstraţiilor contrare, par la prima vedere întemeiate. principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii, document adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 3 dec. 1973, prin Rezoluţia 3074/XXVIII. Inspirîndu-se din principiile şi scopurile enunţate în Carta O.N.U., în ceea ce priveşte dezvoltarea cooperării între popoare şi menţinerea pâcii şi securităţii internaţionale, Adunarea Generală proclamă următoarele principii: 1. Crimele de război şi crimele contra umanităţii, indiferent de locul sau momentul unde şi cînd au fost comise, trebuie sâ facă obiectul unei anchete şi indivizii contra cărora există probe că ar fi comis astfel de crime trebuie să fie căutaţi, arestaţi, traduşi în justiţie şi, dacă sînt recunoscuţi culpabili, pedepsiţi; 2. Orice stat are dreptul să judece propriii resortisanţi pentru astfel de crime; 3. Statele vor coopera pe o bază bi- şi multilaterală pentru a face sâ înceteze şi să prevină crimele de război şi crimele contra umanităţii şi să ia în acest scop măsuri naţionale şi internaţionale indispensabile; 4. Statele îşi vor acorda reciproc concursul în vederea depistării, arestării şi judecării indivizilor bănuiţi a fi comis astfel de crime; 5. Indivizii împotriva cărora există probe câ ar fi comis crime de război şi crime contra umanităţii trebuie sâ fie traduşi în justiţie şi dacă sînt recunoscuţi vinovaţi, pedepsiţi, de regulă generală, în statele în care au comis crimele; 6. Statele vor coopera în vederea strîngerii de informaţii şi documente care sâ faciliteze judecarea făptaşilor; 7. Statele nu vor acorda azil indivizilor asupra cărora există bănuieli temeinice că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii; 8. Statele nu vor lua nici o măsură legislativă sau de altă natură care ar putea sâ aducă atingere obligaţiilor lor internaţionale asumate, în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii. V. şi Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii (1968); imprescriptibilitatea crimelor de război PRINCIPIILE FUNDAMENTALE şi a crimelor contra umanităţii; crime de război; crime contra păcii; crime contra umanităţii. principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, reguli de maximă generalitate, recunoscute, tacit sau expres, de toate statele lumii ca obligatorii pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele. Principiile fundamentale au apărat în diferite perioade istorice, generate de necesităţile dezvoltării colaborării dintre state pe baza unor reguli care, devenind generale şi universale, constituie cadrul juridic de ansamblu al oricăror relaţii de cooperare a statelor. Aceste principii formează, totodată, temelia întregului sistem de norme şi instituţii ale dreptului internaţional contemporan, toate statele fiind obligate să acţioneze în sfera vieţii internaţionale pe baza respectării stricte a principiilor fundamentale. Principiile fundamentale formează un sistem organic închegat de reguli de conduită care reclamă din partea fiecărui stat respectarea lor în ansamblu. încălcarea unuia din aceste principii duce la violarea tuturor celorlalte, generînd prejudicii păcii şi cooperării internaţionale. în centrul acestui sistem se află principiul gu-veranităţii, dreptul popoarelor la autodeterminare, toate celelalte principii constituind consacrarea în dreptul internaţional a unor aspecte esenţiale sau forme de proteguire a acestora, creînd condiţiile necesare exercitării drepturilor esenţiale ale statelor, ale popoarelor în relaţiile lor reciproce. în documentele de stat ale Republicii Socialiste România sînt evocate în acest sens respectarea suveranităţii de stat şi a independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat, cooperarea, egalitatea în drepturi a tuturor statelor, avantajul reciproc, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei ca instrument al politicii externe, rezolvarea politică, prin mijloace paşnice, pe calea tratativelor, a diferendelor dintre state, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure, fără nici un amestec din afară, destinele, respectarea tratatelor internaţionale, bu-na-credinţă în relaţiile dintre state. Printre actele internaţionale multilaterale care tind să precizeze conţinutul principiilor fundamentale se impun Carta O.N.U. (art. 2.), Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 24 oct. 1970 cu privire la principiile dreptului internaţional privind relaţiile internaţionale şi cooperarea între state, Actul final al conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (1 aug. 1975) care a consacrat „decalogul44 principiilor fundamentale. Principiile fundamentale nu sînt imuabile, date odată pentru totdeauna. Pe măsură ce relaţiile internaţionale evoluează, sub influenţa acţiunii forţelor progresiste, aceste principii se îmbogăţesc, se adîncesc, se dezvoltă necontenit în direcţia făuririi acelui sistem de principii care vor cpnstitui cadrul legalităţii internaţionale de mîine. între timp, şi în relaţiile dintre statele socialiste se aplică, pe lîngă principii specifice naturii statelor în cauză — de ex. principiul întrajutorării frăţeşti — toate principiile fundamentale. Respectarea neclintită în relaţiile lor reciproce de către statele socialiste a acestor principii este de natură a constitui un element de deosebită însemnătate în promovarea socialismului la scară mondială. Prin întreaga sa activitate România militează neabătut pentru a contribui la promovarea 232 principiilor fundamentale în relaţiile dintre state, precum şi la dezvoltarea lor progresistă. Un exemplu în această direcţie îl constituie cele peste 40 de declaraţii solemne comune, acte bilaterale încheiate la cel mai înalt nivel între România şi alte state, în care aceste principii sînt enumerate şi puse la baza legalităţii internaţionale, precum şi tratatele de prietenie şi colaborare. principiile generale de drept (recunoscute de naţiunile civilizate), expresie folosită de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie în art. 38, care indică dreptul pe care urmează să-1 aplice Curtea în rezolvarea diferendelor ce îi sînt supuse. După nlftjo-ritatea doctrinei occidentale, această formulă s-ar referi la principii de drept „intern44 cuprinse în principalele sisteme juridice existente în lume. Ţinînd însă seama de faptul că însuşi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prescrie ca aceasta să soluţioneze diferendele în conformitate cu dreptul internaţional, trebuie adoptată concluzia că regula de mai sus, fără să o spună în mod explicit, se referă la principiile generale ale dreptului internaţional, cum sînt de pildă: principiul suveranităţii statelor, regula „pacta sunt servanda44, principiul neintervenţiei etc. Cuvintele „recunoscute de popoarele civilizate44 constituie o rămăşiţă preluată din Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, înfiinţată după primul război mondial pe lîngă Societatea Naţiunilor. Această expresie a fost folosită în trecut în literatura juridică occidentală care făcea distincţie între naţiunile „civilizate44, prin care se înţelegeau statele capitaliste occidentale, şi popoarele „primitive44, „înapoiate44, pentru a se justifica exploatarea colonialistă a celor din urmă de către cele dintîi. în dreptul internaţional contemporan, care consacră egalitatea în drepturi a statelor şi popoarelor, cuvîntul „civilizate44 trebuie considerat ca prescris; principiile generale de drept sînt cele recunoscute prin consensul popoarelor, al statelor. principiile relaţiilor dintre ţările socialiste, regulile de bază ale colaborării multilaterale dintre aceste state şi care determină aspectul juridic nou al relaţiilor dintre ele. în tratatele de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, în tratatele bi- sau multilaterale încheiate de statele socialiste, în Statutul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (art. 2, pct. 2) şi în declaraţiile comune semnate de ţările socialiste se proclamă următoarele principii: principiul suveranităţii şi independenţei naţionale, al deplinei egalităţi în drepturi a statelor, neamestecului în treburile altui stat, avantajului reciproc şi întrajutorării tovărăşeşti. Afirmarea cu precădere a acestor principii în relaţiile dintre statele socialiste nu înseamnă câ aceste state nu respectă şi celelalte principii fundamentale ale dreptului internaţional public, ale Cartei O.N.U. in preambulul tratatelor internaţionale încheiate de statele socialiste şi în declaraţiile comune se afirmă cu toată claritatea ataşamentul lor faţă de principiile Cartei O.N.U. P.r. dintre ţ.s. sînt aplicate şi promovate cu consecvenţă de România în relaţiile sale cu toate celelalte state socialiste. Pe baza lor se dezvoltă continuu relaţiile de prietenie şi colaborare multilaterală dintre România şi celelalte state socialiste. Aceste relaţii au fost şi sînt centrul activităţii ex- 233 terne a Partidului Comunist Român şi a Republicii Socialiste România. principiul cavalerismului v. legile şi obiceiurile războiului. principiul cooperării internaţionale, principiu fundamental, nou al dreptului internaţional public, apărut ca urmare a interzicerii războiului de agresiune şi a dezvoltării interdependentei statelor. El exprimă, în prezent, o necesitate obiectivă determinată de participarea tuturor statelor şi popoarelor la diviziunea mondială a muncii. P.c.i. a fost consacrat în Carta O.N.U., care stabileşte că unul dintre scopurile organizaţiei este realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic, social, cultural şi umanitar (art. 1, pct. 3). în Declaraţia O.N.U. referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state, din 1970, p.c.i. este definit astfel: „statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale, pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi a favoriza progresul şi stabilitatea economică internaţională, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor şi o cooperare internaţională care să fie lipsită de discriminare... Cooperarea multilaterală a statelor trebuie să se realizeze cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, în special cu cel al egalităţii suverane a statelor şi al neamestecului în treburile altui stat. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, din 1975, reafirmă p.c.i. Cooperarea dintre state se realizează în diferite domenii: economic, politic, social-cultural, tehnico-ştiinţifîc etc. în ce priveşte conţinutul p.c.i. în domeniul economic, o precizare importantă o aduce Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor, în care sînt precizate drepturile şi obligaţiile economice ale statelor de natură să contribuie la promovarea cooperării internaţionale şi la realizarea unei noi ordini economice internaţionale. România socialistă apără şi promovează p.c.i., militînd cu consecvenţă pentru amplificarea continuă a raporturilor politice, economice, tehnico-ştiinţifice şi în alte domenii cu toate ţările, fără deosebire de orînduire socială, aceasta corespunzînd, în concepţia ţării noastre, intereselor progresului economic şi social multilateral al poporului român, cît şi propăşirii celorlalte popoare, cauzei generale a progresului şi păcii în întreaga lume. principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî singure soarta v. autodeterminare. principiul egalităţii suverane a statelor v. egalitatea suverană. principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, principiu de bază în dreptul penal, potrivit căruia nu există o infracţiune cît timp nu există o lege, în clipa săvîrşirii acesteia, care să interzică fapta şi să edicteze o sancţiune pentru săvîrşirea ei — nullum crimen sine lege — nimeni nu poate fi pedepsit fără ca pedeapsa — pentru fapta săvîrşitâ — să existe în lege — nulla poena sine lege. Principiul face parte şi din dreptul internaţional (de ex.: De- PRINCIPIUL RECIPROCITĂŢII v claraţia universală a drepturilor omului din 10 dec. 1948, art. II, par. 2, precum şi Pactul cu privire la drepturile politice şi civile ale omului (1966), art. 15, pct. I). Infracţiunile internaţionale sînt incriminate în convenţiile internaţionale — de ex. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului (Geneva, 1937), Convenţia asupra mării libere (Geneva 1958), care califică drept crimă internaţională pirateria, Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga 1970) etc. Tribunalele internaţionale militare de la Niirnberg şi Tokio au respins susţinerile apărărilor principalilor criminali de război hitlerişti şi japonezi, în sensul că la data săvîrşirii infracţiunilor de care erau acuzaţi aceşti criminali, crimele împotriva păcii, umanităţii şi crimele de război prevăzute de art. 6 din Statutul Tribunalelor militare internaţionale citate nu erau încă incriminate. în realitate, la data săvîrşirii crimelor în cauză, acestea erau incriminate prin numeroase documente internaţionale care incriminau războiul de agresiune. principiul neintervenţiei în afacerile interne v. neamestecul în treburile interne. principiul nerecurgerii la forţă şi Ia ameninţarea cu forţa v. neagresiune. principiul reciprocităţii, regulă imperativă de drept internaţional, implicată în toate principiile fundamentale ale dreptului internaţional, care postulează respectarea mutuală a suveranităţii şi independenţei naţionale, a integrităţii teritoriale, renunţarea reciprocă la amestecul în treburile interne, în temeiul relaţiilor internaţionale bi- şi multilaterale de egalitate în drepturi şi avantaj reciproc. P.r. tinde să asigure că în relaţiile dintre state fiecare stat trebuie să recunoască celuilalt stat un tratament egal sau echivalent celui pe care acesta din urmă i-1 acordă. P.r. nu poate fi invocat pentru a justifica încălcări ale dreptului internaţional; acţiunea ilicită a unui stat nu duce la justificarea unor acţiuni ilicite sub pretextul aplicării p.r. Considerat vreme îndelungată ca fiind norma fundamentală, cu aplicabilitate în materia legilor şi obiceiurilor războiului, p.r. începe să-şi restrîngă sfera de acţiune. Convenţiile de la Geneva (1949) privind protecţia victimelor de război şi Convenţia de la Haga (1954) referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat nu admit încălcarea prevederilor lor sub pretextul aplicării p.r. că aceste convenţii vizează salvgardarea drepturilor cu caracter umanitar. P.r. nu exclude posibilitatea de a se acorda unui stat avantaje care nu sînt acordate cocontractanţilor; este cazul preferinţelor nereciproce, nediscriminatorii în favoarea statelor contractante în curs de dezvoltare în relaţiile lor cu statele partenere industrializate. Preferinţele nereciproce vor constitui un element însemnat al edificării noi ordini economice internaţionale. P.r. cunoaşte o largă răspîndire în dreptul internaţional privat unde cîrmuieşte, de regulă, situaţia juridică a străinilor. în această materie, regimul r. poate fi, după izvoarele sale, diplomatic sau legislativ. Este diplomatic atunci cînd acordarea reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor pentru cetăţenii aflaţi pe teritoriile statelor contractante se face în baza unor tratate internaţionale, iar legislativ, atunci cînd în legea sa internă PRINCIPIUL REGLEMENTARII PRIN MIJLOACE PAŞNICE se prevede că străinii se vor bucura pe teritoriul statului respectiv de aceleaşi drepturi de care se vor bucura naţionalii acelui stat pe teritoriul statului ai cărui resortisant sînt străinii respectivi. Din punct de vedere al conţinutului, r. — atît cea diplomatică, cît şi cea legislativă — se împarte in două categorii: materială, cînd se acordă persoanelor (fizice şi juridice) aparţinînd statului străin aceleaşi drepturi de care se bucură resortisanţii acestuia pe teritoriul statului în cauză, şi formală, cînd se acordă resortisantilor străini unele drepturi care decurg din legislaţia statului de reşedinţă, cu condiţia ca cetăţenii statului care acordă acest regim să se bucure în statul contractant de drepturile care decurg din legislaţia acestuia din urmă. Practica Republicii Socialiste România, cu privire la regimul juridic al străinilor, are la bază regimul r. formale. Principiul r. are o largă arie de aplicaţie şi în dreptul internaţional public, în special în dreptul diplomatic, precum şi în acea parte a dreptului care reglementează regulile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat. V. şi regimul străinilor. principiul reglementării prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state v. reglementarea paşnică a diferendelor dintre state. principiul respectării cu bună-credin(ă a obligaţiilor internaţionale v. pacta sunt servanda. principiul 'suveranităţii, principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan ale cărui funcţii sînt materializate în dreptul pentru toate statele de a-şi exercita, în mod liber, drepturile lor suverane (dreptul de a-şi manifesta personalitatea internaţională), putinţa de a-şi exercita pe deplin şi exclusiv supremaţia asupra teritoriului său şi a populaţiei, dreptul de a-şi stabili independent politica internă şi externă etc. Totodată, în virtutea p.s., statul are dreptul de a lua toate măsurile pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei politice. în componenţa suveranităţii de stat intră şi dreptul fiecărui stat de a dispune în mod liber de bogăţiile şi resursele sale naturale. Corelativ, statul este obligat să respecte personalitatea, integritatea teritorială şi independenţa politică a altor state, să-şi îndeplinească cu bună-credinţă angajamentele internaţionale asumate în mod liber. P.s., apărut încă în relaţiile dintre statele feudale şi recunoscut în fapt doar pentru statele mai puternice, şi-a îmbogăţit conţinutul în sens democratic sub influenţa forţelor sociale şi politice progresiste, că-pătînd în zilele noastre caracterul unui principiu unanim recunoscut al dreptului internaţional de nedespărţit de dreptul popoarelor la autodeterminare. P.s. corespunde cerinţelor obiective ale epocii contemporane de dezvoltare a popoarelor şi statelor. El îşi găseşte consacrarea convenţională, împreună cu alte principii fundamentale, în formula egalităţii suverane, din Carta O.N.U. (art. 2 şi art. 78) şi în alte acte de drept internaţional. Aceasta reflectă evoluţia suveranităţii în condiţiile contemporane, cînd statele, indiferent de mărimea populaţiei, de potenţialul economic şi militar, de sistemul lor social-politic sînt în mod egal suverane, avînd dreptul sâ se manifeste în relaţiile internaţionale ca entităţi suverane, ca subiecte egale ale dreptului internaţional. România a adus şi aduce o contribuţie importantă la promovarea şi 234 respectarea de către toate statele a acestui principiu. Statul socialist român promovează cu consecvenţă principiul suveranităţii în relaţiile de colaborare şi întrajutorare tovărăşească cu toate statele socialiste şi, totodată, cu statele avînd alt sistem social-politic. V. şi suveranitate. prior tempore potior jure, principiu în dreptul roman, potrivit căruia „cel ce a venit întîi în timp, trece înainte în drept44. Aplicat mai ales în dreptul cu privire la gajuri, ipoteci etc., principiul este invocat, uneori fără temei, de regulă de puterile colonialiste, spre a justifica pretenţii teritoriale prin faptul câ cel ce le susţine ar fi stâpînit — el sau strămoşii săi — teritoriul în cauza mai înaintea actualului posesor (sau a înaintaşilor acestuia). privilegii (în dreptul internaţional), termen folosit pentru a desemna anumite avantaje juridice acordate agenţilor şi reprezentanţilor diplomatici pe teritoriul şi din partea statului unde îşi desfăşoara activitatea (de ex.: scutiri de impozite şi taxe vamale, dreptul de a folosi drapelul, anumite mijloace de comunicaţie etc.). V. şi imunităti diplomatice. privilegii consulare v. imunităţi şi privilegii consulare. privilegii diplomatice v. imunităţi şi privilegii diplomatice. privilegii vamale ale diplomatului v. imunităţi şi privilegii diplomatice. privilegii vamale ale misiunii diplomatice v. imunităţi şi privilegii diplomatice. priză maritimă (în dreptul internaţional), metodă de război care constă în capturarea, în timpul unui conflict armat, a unei nave de comerţ inamice sau neutre, care a încălcat legile neutralităţii. Din punct de vedere al conţinutului, p.m. presupune următoarele operaţiuni: oprirea şi vizitarea navei, captura acesteia mânu militari, întocmirea actelor de captură şi judecată. Ratione temporis, p.m. se poate exercita exclusiv în timp de război, din momentul declaraţiei de război sau începerii ostilităţilor pînă la încheierea păcii. Sînt supuse regimului p.m. şi navele de comerţ care se opun la vizită şi nu prezintă la cerere documentele de bord (Convenţia a Xlll-a de la Haga 1907). P.m. se pot exercita în marea liberă (de către forţele navale ale adversarului), în porturi (de către autorităţile maritime), în apele teritoriale ale beligeranţilor, precum şi pe uscat — docuri, cheiuri, antrepozitele —, în apele interioare deschise navigaţiei maritime, în porturi şi bazine fluviale. Nave supuse p.m. Regula cutumiarâ este aceea că sînt supuse p.m. orice navă inamică, inclusiv epavele şi corpurile navelor în construcţie. în unele situaţii pot fi supuse p.m. şi navele neutre: a) dacă violează blocada; b) dacă acordă asistenţă ostilă unui beligerant; c) dacă transportă mărfuri de contrabandă; d) dacă transportă mărfuri neînregistrate în documentele de bord; e) daca deviază de la ruta prevăzută în jurnalul de bord fără un motiv plauzibil. Convenţia a Xl-a de la Haga (1907) relativă la anumite restricţii în exercitarea dreptului de captură în războiul maritim exceptează de la priză: navele inamice afectate exclusiv pescuitului de coastă şi micii na- 235 PRIZONIER DE RĂZBOI vigaţii locale, inclusiv armele, aparatele şi încărcătura aflată pe ele; navele cu misiuni ştiinţifice, filantropice sau religioase; navele-spital; navele care transportă prizonieri de război; navele care au la bord parlamentari sau personal diplomatic. Sînt exceptate de la captură şi navele inamice care transportă încărcături în contul statului captor în baza unui angajament anterior începerii ostilităţilor; navele naufragiate sau adăpostite la ţărm din cauză de forţă majoră (avarii, lipsă de provizii, de combustibil, epidemii etc); navele proprietarilor inamici care navighează sub pavilion neutru, sau sub pavilionul statului captor; navele rechiziţionate sau închiriate de statul captor înainte de începerea ostilităţilor. Mărfurile supuse dreptului de priză. După o veche normă cutumiarâ, sînt supuse p.m. mărfurile inamice aparţinînd statului sau particularilor (de regulă caracterul inamic sau neutru al unei mărfi se determină după naţionalitatea proprietarului). Sînt exceptate de la p.m. hrana şi obiectele personale ale echipajului (dacă nu au caracter de marfă şi nu fac parte din inventarul navei). Efectuarea p.m. implică trei operaţiuni: vizita, captura şi judecarea prizei. Vizita este operaţiunea prin care agentul captor somează o navă sâ oprească şi sâ cerceteze caracterul navei şi al încărcăturii acesteia. Captura este o consecinţă a vizitei în cazul în care se constată caracterul inamic al navei. Judecata are efectul de a transforma confiscarea, care nu are decît valoarea unei posesiuni forţate, fârâ titlu juridic, în proprietate. Dreptul de a judeca p.m. aparţine exclusiv statului captor. V. şi asistenţă ostilă; blocadă; contrabandă de război. prizonier de război, combatant căzut în puterea unei părţi adverse. Un combatant căzut în puterea adversarului pentru a fi considerat p. de r. trebuie ca în situaţii de conflict armat în care, din cauza naturii ostilităţilor nu se poate distinge de populaţia civilă să poarte armele pe faţă: a) în timpul fiecărui angajament militar şi b) în timpul în care este expus vederii adversarului atunci cînd ia parte la o desfăşurare militară care precede lansarea unui atac la care el participă. Dacă nu îndeplineşte aceste condiţii, combatantul respectiv cînd cade în puterea adversarului pierde statutul de p. de r., însă beneficiază de protecţii echivalente celor acordate de Convenţia de la Geneva din 12 aug. 1949 cu privire la tratamentul p. de r. (el putînd să fie condamnat pentru infracţiunile comise). Tratamentul p. de r. a cunoscut, în decursul istoriei, un proces evolutiv de îmbunătăţire. în orînduirea sclavagistă, de pildă, prizonierii de război aflaţi în puterea personală a armatei care i-a capturat depindeau exclusiv de voinţa acesteia, care-i putea ucide sau transforma în sclavi. Acest tratament discreţionar a dăinuit pînâ câtre sfirşitul evului mediu, cînd p. de r. în mod legal nu mai puteau fi ucişi. Dealtfel, în această perioadă începe sâ se producă şi unele schimbări în concepţia privitoare la regimul lor; mai întîi în sensul câ p. de r. nu mai sînt consideraţi ca aparţinînd armatei care i-a făcut prizonieri, ci aflîndu-se în puterea suveranului acesteia, iar ceva mai tîrziu, prin sec. al XVIII-lea, prizonieratul începe sâ fie considerat ca avînd numai un caracter preventiv, adică de a împiedica alăturarea prizonierilor de război la armatele de care au aparţinut. Din această perioadă da- tează şi primul tratat internaţional care reglementează tratamentul p. de r. Este vorba de Tratatul de prietenie dintre S.U.A. şi Prusia din 1875, care prevede, printre altele, că p. de r. trebuie trataţi cu omenie, în care să se bucure de condiţii sănătoase de viaţă etc. Secolul al XlX-lea este dominat de o nouă idee în această materie: p. de r. trebuie să beneficieze de un tratament similar cu cel al trupelor care i-a capturat. Aceasta şi-a găsit materializarea în cea de-a IV-a Convenţie de la Haga (1907). După fiecare din cele două războaie mondiale a fost adoptată cîte o convenţie specială consacrată tratamentului p. de r. — prima, la Geneva, în 1929, iar cea de-a doua, tot la Geneva, în 1949. în cele 143 de articole, Convenţia de la Geneva (1949) cuprinde, pe de o parte, principii cu caracter general, iar pe de altă parte o reglementare amănunţită privitoare la protecţia p. de r. Principiile enunţate de Convenţie sînt: p. de r. se află sub autoritatea puterii inamice care răspunde de tratamentul lor (acest principiu general este rezultatul unui alt principiu după care războiul se duce între state); atenuarea suferinţelor cauzate de război; persoana făcută p. de r. este garantată de orice atingere, ea bucurîndu-se de protecţie şi respect; asistenţă şi îngrijire p. de r. bolnavi fără nici o discriminare pe considerente de rasă, naţionalitate, religie etc.; sancţionarea infracţiunilor comise împotriva principiilor sus-menţionate. în protecţia generală a p. de r. se porneşte de la principiul că acesta se află în puterea autorităţii statului inamic şi nu a armatelor care l-au capturat. Convenţia din 1949 cuprinde o serie de prevederi referitoare la obligaţiile statelor în acest sens. Printre acestea se numără obligaţia statelor de a respecta persoana şi onoarea p. de r., a capacităţii sale civile. Mutilările fizice, experienţele medicale şi ştiinţifice, nejustificate de necesitatea tratamentului medical, sînt interzise. De asemenea, sînt interzise omuciderea intenţionată, torturile şi tratamentele inumane. Convenţia prevede, totodată că p. de r. nu vor putea renunţa la drepturile conferite de aceasta sau de acordurile speciale. Această prevedere are la bază două idei: prima, câ voinţa acestora poate fi uşor influenţată prin presiuni şi măsuri coercitive; şi a doua, că acest drept aparţine statului şi nu prizonierilor. Statul care a capturat p. de r. are dreptul de a-i interna într-un lagăr de prizonieri. Acest lagăr, care trebuie să fie situat în afara zonelor de luptă, trebuie să ofere toate condiţiile de igienă şi sănătate. Lagărul trebuie pus sub autoritatea unui ofiţer din forţele armate regalate proprii care răspunde de disciplina prizonierilor internaţi. El va aplica convenţia sub controlul direct al guvernului său. Art. 17 din Convenţie prevede că informaţiile pe care sînt obligaţi să le dea p. de r. sînt limitate la indicarea numelui şi prenumelui, la data naşterii, la numărul purtat în armată şi la rangul său. în tot timpul captivităţii p. de r. vor beneficia de un tratament similar cu al trupelor statului captiv (art. 21-28). Pe perioada cît se află în captivitate p. de r. pot fi puşi să presteze anumite munci. Insă aici convenţia prevede anumite restricţii: munca prestată de ei sâ nu aibă legătură directă cu operaţiile de război; nu trebuie să fie folosiţi la munci umilitoare sau periculoase etc. Statul respectiv este obligat sâ le asigure condiţii egale de muncă cu ale cetăţenilor proprii care prestează PROBK munci asemănătoare. O parte din retribuţia corespunzătoare este reţinută pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor de trai. Convenţia de la Geneva (1949) conţine şi o serie de prevederi referitoare la dreptul p. de r. de a comunica cu familiile lor (prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale), precum şi cu oficiul central al p. de r.; la dreptul de a se adresa autorităţilor în legătură cu condiţiile prizonieratului (alimentaţie, îmbrăcăminte, localuri de cazare); la procedura de urmat în cazul judecării sau aplicării de sancţiuni disciplinare. Spre deosebire de reglementările anterioare care prevedeau eliberarea şi repatrierea p. de r. după încheierea păcii, Convenţia de la Geneva (1949) prevede că eliberarea şi repatrierea vor avea loc după încetarea ostilităţilor active (persoanele grav rănite şi bolnave pot fi repatriate chiar în timpul ostilităţilor). Repatrierea este un drept, dar şi o obligaţie a tuturor prizonierilor faţă de patria lor, în ale căror forţe armate au luptat şi din care continuă, chiar în prizonierat, sâ facă parte. Statele pot reţine p.de r., urmăriţi pe cale judiciară pentru crimele săvîrşite pînă la încheierea procedurii şi pînă la expirarea pedepsei. O serie de dispoziţii ale Convenţiei se referă la evadarea sau moartea p. de r., la obligaţia statelor părţi la Convenţie de a înfiinţa, pe teritoriul lor la începutul ostilităţilor, birouri oficiale de informaţii pentru p. de r., precum şi la raspunderea statului deţinător pentru tratamentul aplicat acestora. în sfîrşit, Convenţia cere statelor părţi să-şi completeze legislaţiile naţionale cu măsuri de reprimare a acţiunilor contrare prevederile acesteia. In afară de meritul pe care-1 are această Convenţie prin faptul că reglementează în detaliu toate problemele legate de regimul prizonierilor de război, reprezentînd astfel un progres faţă de toate reglementările anterioare, trebuie subliniat două inovaţii ale acesteia care prezintă o importanţă deosebită. Prima, că include în cadrul persoanelor protejate de aceasta pe membrii „mişcărilor de rezistenţă organizată*, adică pe partizani, şi a doua, că regulile stipulate în dispozitivul său se aplică nu numai conflictelor cu caracter internaţional, ci şi conflictelor cu caracter civil, colonial etc. O serie de îmbunătăţiri ale regimului p. de r. au fost aduse şi prin Protocolul de la Geneva din 1977. Astfel, a fost lărgit cercul persoanelor care beneficiază de acest regim şi s-a prevăzut că orice persoană care, luînd parte la ostilităţi, nu are dreptul la statutul p. de r. şi nu beneficiază de un tratament mai favorabil conform Convenţiei a IV-a de la Geneva din 1949, are dreptul la protecţia art. 75 din Protocol. Articolul interzice atingerile aduse vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale, uciderea, tortura, fizică şi mintală, pedepsele corporale, mutilările, tratamentele umilitoare şi degradante, luarea de ostateci, asigurarea unei judecăţi echitabile ş.a. probe (în dreptul internaţional) 1. Termen care defineşte dovezile de natură a stabili adevărul unei aserţiuni, realitatea unui fapt. De ex., un abuz de drept nu se prezumă, ci acela care-1 invocă trebuie sâ furnizeze p. existenţei lui. 2. Procedeu prin care se face această demonstraţie. Regulamentul Curţii Internaţionale de Justiţie (art. 49) prevede că fiecare parte face cunoscut mijloacele de probă pe care le înţelege să le invoce. 3. Elemente utilizate pentru a face această demonstraţie şi a clarifica 236 Curtea. P. documentară, scrisă, literală, în scris, este demonstrarea celor susţinute prin prezentarea unui document care face credinţă despre ele. P. testimonială, prin martori, este demonstrarea unui fapt susţinut prin declaraţiile celor care au asistat la ele. P. circumstanţială, prin prezumţie, este demonstrarea realităţii unui fapt prin deducerea lui din circumstanţe cunoscute. procedură arbitrală, ansamblu de reguli elaborate de state în scopul bunei desfăşurări a procesului arbitrai. în forma lor clasică, regulile de procedură sînt stipulate în cap. III al primei Convenţii de la Haga (1907), intitulat „Despre procedura arbitrală14. Printre regulile de procedură se numără: egalitatea părţilor în proces; reprezentarea lor echitabilă; deplina libertate în prezentarea cazului etc. Părţile pot să însărcineze cu apărarea intereselor lor înaintea tribunalului agenţi speciali, ca reprezentanţi oficiali, şi consilieri sau avocaţi, care servesc drept intermediari între tribunal şi părţi. P.a. se compune dintr-o fază scrisă (în cadrul căreia se depun piesele de procedură) şi din dezbateri. procedură diplomatică, totalitatea practicilor diplomatice uzuale în raporturile dintre misiunile diplomatice, între diplomaţi, între misiunile diplomatice şi autorităţile statului de reşedinţă. în cea mai mare parte această procedură este rezumată în anumite reguli cutumiare — de ex. cu privire la vizite, la recepţii, la depunerea cărţilor de vizită — sau chiar convenţionale — de ex. precă-derea diplomatică. A recurge, în cazul unor divergenţe internaţionale, mai întîi la p.d., iar nu la cea judiciară (arbitraj sau justiţie) constituie un procedeu deosebit de util spre a împiedica aceste divergenţe să ia proporţii, sâ îngreuieze atmosfera internaţională şi prin aceasta şi rezolvarea reciproc acceptabilă a greutăţilor ivite. procedură internaţională, ansamblul normelor şi instituţiilor menite să cîrmuiască relaţiile dintre state din punct de vedere procedural, adică tehnic-for-mal. Conţinutul p.i. este esenţialmente politic. în condiţiile epocii postbelice se vădeşte necesitatea de a asigura p.i. un conţinut democratic. România, stat socialist în curs de dezvoltare, promovează activ democratizarea p.i. prin propunerile privind creşterea rolului O.N.U. în relaţiile internaţionale, prin acţiunea sa în vederea consacrării în practica statelor a unor metode democratice de lucru, cum sînt excluderea abordării problemelor de la bloc la bloc, aplicarea sistemului rotaţiei în compunerea organelor de conducere a lucrărilor, luarea deciziilor nu prin vot, ci prin consens — metode pe care a reuşit să le vadă instaurate în procedura Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa şi care constituie o contribuţie de seamă la democratizarea p.i. procedură în organizaţiile internaţionale, ansamblul normelor şi instituţiilor care cîrmuiesc modul de funcţionare a acestor organizaţii, în esenţă constituirea şi modificarea, convocarea, întrunirea şi desfăşurarea reuniunilor organelor acestor organizaţii, activitatea lor ca forme de cooperare internaţională multilaterală. Urmînd să asigure aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţio- 237 PROCESUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI PAKISTANEZI nai contemporan, în primul rînd egalitatea în drepturi a statelor membre — direct în cazul organizaţiilor internaţionale guvernamentale, indirect în cazul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale — regulile de p. în o.i. stabilesc modul în care delegaţiile iau cuvîntul, fac propuneri, prezintă şi adoptă propuneri, constată adoptarea propunerilor sau respingerea lor, propun, adoptă sau resping amendamente şi subamendamente şi constată admiterea sau respingerea lor, folosesc dreptul la răspuns etc. in diferitele organizaţii internaţionale, normele de procedură pot fi şi de multe ori sînt diferite. De asemenea, procedura aplicabilă în diferite organe ale aceleiaşi organizaţii internaţionale se poate deosebi una de alta. Astfel, in Adunarea Generală a O.N.U. hotărîrile se adoptă în principiu cu o majoritate de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi; în Consiliul de Securitate cu majoritatea de 9 membri din totalul de 15, în probleme politice („neprocedurale") din majoritatea de 9 trebuind să facă parte voturile concordante ale celor cinci membri permanenţi ai Consiliului. România, în rînd cu alte state, depune eforturi ca în Adunarea Generală şi în Consiliul de Securitate hotărîrile să fie adoptate prin consens, asigurîndu-li-se astfel eficienţa. în unele organe ad-hoc al O.N.U. a fost adoptată metoda consensului ca mod de formare a voinţei colectivului în cauză. P. în o.i. mai reglementează şi modul de verificare a deplinelor puteri ale delegaţilor (de la cine emană, cine le verifică, cum se constată situaţia constatată); modul de primire a noilor membri; organizarea reuniunilor diferitelor organe colective (data, loc, notificare), sesiuni extraordinare, alegerea şi atribuţiile preşedintelui, vicepreşedinţilor, compunerea şi atribuţiile biroului, limbile oficiale şi limbile de lucru, procesele-verbale, caracterul public sau secret al şedinţelor, alcătuirea şi păstrarea proceselor-verbaJe de şedinţă, alegerea în organele cu compunere restrînsă ale organizaţiei, durata mandatelor, reeligibilitatea, numirea secretarului general sau al directorului, angajarea de cheltuieli, examinarea şi stabilirea bugetului organizaţiei etc. procesul de la Niirnberg, desfăşurat între 20. nov. 1945 şi 1. oct. 1946 în faţa Tribunalului internaţional — primul de acest fel în istorie — constituit la Niirnberg pentru judecarea şi condamnarea principalilor criminali de război nazişti. Iniţiativa tragerii la răspundere penală a principalilor vinovaţi de declanşarea războiului de agresiune, de antrenarea lumii în cea de-a doua conflagraţie mondială, ca şi de exterminarea populaţiei civile din considerente politice, rasiale, religioase, s-a conturat încă de la începutul războiului. Numeroase documente internaţionale au consfinţit dreptul şi obligaţia puterilor aliate de a chema în faţa justiţiei pe criminalii nazişti. Dintre acestea amintim: Declaraţia comună adoptată la Londra în 18 dec. 1942 de reprezentanţii guvernelor a 12 state; Declaraţia de la Moscova a guvernelor U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, dată publicităţii la 2 nov. 1943; Hotărîrile Conferinţei de Ia Yalta, din febr. 1945, ale aceloraşi trei puteri; Declaraţia comună, făcută în numele Naţiunilor Unite la 23 apr. 1945 de guvernele U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, adusă la cunoştinţă comandamentului german; Hotărîrile Conferinţei de la Potsdam din iul.-aug. 1945. Tribunalul militar internaţional, în faţa căruia s-a desfăşurat procesul de la Numberg a fost constituit prin Acordul încheiat la Londra la 8 aug. 1945, de cele patru puteri, „Cu privire la judecarea şi pedepsirea principalilor criminali de război din ţările europene ale Axei". Tot prin acest acord s-a înfiinţat şi Comitetul pentru anchetarea cauzelor şi pentru inculparea principalilor criminali de război. Tribunalul a fost alcătuit din patru membri şi locţiitorii lor, desemnaţi de cele patru puteri semnatare ale Acordului. Ei nu puteau fi recuzaţi, dar guvernele ce i-au numit aveau dreptul de a-i rechema şi înlocui. Completul de judecată putea funcţiona legal numai cu participarea tuturor celor patru membri sau a locţiitorilor titulari. Preşedintele completului era ales dintre membrii înaintea fiecărei şedinţe a procesului, iar ulterior s-a introdus principiul rotaţiei. Hotărîrile se adoptau cu majoritate de voturi, iar cînd voturile erau egal împărţite, preşedintele avea votul decisiv. Excepţie de la această regulă se făcea în privinţa recunoaşterii vinovăţiei şi stabilirii pedepsei, pentru care statutul cerea o majoritate de cel puţin trei voturi. Tribunalul, potrivit art. 6 din statut, era chemat să judece şi să pedepsească persoanele care, activînd în interesul ţărilor europene ale Axei, au săvîrşit individual sau ca membri ai unor organizaţii, una dintre următoarele fapte: a) crime împotriva păcii; b) crime de război; c) crime împotriva umanităţii. Potrivit statutului, tribunalul avea dreptul să judece în lipsa acuzaţilor, cînd aceştia n-au fost descoperiţi şi să-i condamne la pedeapsa cu moartea sau la orice altă pedeapsă considerată corespunzătoare. în intervalul cît a avut loc procesul s-au ţinut 403 şedinţe publice, au fost audiate 116 martori, 19 acuzaţi şi pledoariile apărătorilor. La 1 oct. 1946 s-a pronunţat sentinţa prin care 12 dintre criminali au fost condamnaţi la moarte prin spînzurare (Goering, Ribbentrop, Keitel, Kalten-brunner, Rosemberg, Frank, Frick, Streicher, Sanckel, Jodl, Seiss-Inquart şi Bormann, ultimul în contumacie); trei acuzaţi (Funk, Hess şi Redel) la închisoare pe viaţă; patru (Doenitz, Schirach, Speer şi Neurath) la închisoare pe termen de 10-12 ani, iar trei (Schacht, Papen şi Fritsche) au fost achitaţi. Sentinţa, în urma respingerii cererilor de graţiere, a fost executată la 16 oct. 1946. procesul de la Tokio, desfăşurat în capitala Japoniei între anii 1946-1948, la care au fost judecaţi 28 dintre principalii criminali de război japonezi. Procesul a fost judecat de un tribunal internaţional, alcătuit în baza declaraţiei de la Londra din 1946, în a cărui componenţă au intrat militari reprezentanţi ai Australiei, Canadei, Chinei, Filipi-nelor, Franţei, Indiei, Marii Britanii, Noii Zee-lande, Olandei, S.U.A. şi U.R.S.S. Acuzaţiile s-au referit la pregătirea agresiunii Japoniei în cel de-al doilea război mondial şi la grave încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului. 25 de acuzaţi au fost condamnaţi, dintre care 7 la moarte, iar 18 la detenţiune pe diverse termene. procesul prizonierilor de război pakistanezi, cazul diferend între Pakistan şi India supus de Pakistan spre judecarea Curţii Internaţionale de Justiţie. în mai 1973, printr-o cerere unilaterală, Pakis- I’KOCKS-VKKBAI. 238 tanul acuza India câ ar fi cerut Bangladeshului sâ-i predea 195 de prizonieri de râzboi pakistanezi cu intenţia de a-i judeca pentru acte de genocid şi crime contra umanităţii. India a ridicat o excepţie de incompetenţă a Curţii, apreciind că cererea este lipsită de fundament juridic. Pakistanul a depus, de asemenea, o cerere de măsuri conservatorii şi a facilitat negocieri. înainte ca Curtea să treacă la instrucţiunea scrisă, Pakistanul a informat-o că a început negocierile între cele două părţi şi o roagă sâ ia notă de desistarea sa. Afacerea a fost radiată de pe rol prin ordonanţa din 15 dec. 1973. proces-verbal (în dreptul internaţional), document încheiat de o autoritate competentă de a constata oficial un fapt al vieţii internaţionale. Astfel, in practica conferinţelor internaţionale se încheie un p.-v. pentru a consemna dezbaterile reuniunilor sau sesiunilor organizaţiilor internaţionale. P.-v. respectiv poate conţine fie reproducerea stenogra-ficâ a dezbaterilor, fie numai un rezumat al acestora. Cînd p.-v. poartă semnătura participanţilor la conferinţă, sau a celor ce atestă îndeplinirea unor anumite acţiuni, interesînd relaţiile internaţionale, ca depunerea instrumentelor de ratificare a unui tratat, el poartă, de obicei, denumirea de protocol. P.-v. de semnătură consemnează iscâlirea unui acord internaţional de câtre reprezentanţii statelor contractante, inclusiv diferitele declaraţii, rezerve etc. făcute cu acest prilej. proclamaţia (în dreptul internaţional), document al organului competent al unui stat prin care se aduce la cunoştinţă o măsură importantă sau o poziţie a statului respectiv. Scopul p. este de a da o explicaţie publică asupra unui act înfăptuit de şeful statului. P. poate privi lărgimea mării teritoriale a statului, starea de necesitate (cauzată, de ex.: de catastrofe naturale în anumite regiuni ale ţării), încetarea acestei stări, schimbarea de regim, armistiţiul, mobilizarea, declaraţia de război ş.a.m.d. Prin p. un stat poate adresa chemări, propuneri altui stat sau altor state, folosind mijloacele moderne de comunicare a ştirilor spre a le aduce la cunoştinţă altor popoare. Ca orice act unilateral, p. atrage răspunderea internaţională a statului de la care emană faţă de celelalte state. proclamaţia de la Teheran, document adoptat la Conferinţa internaţională a drepturilor omului din capitala Iranului, la 13 mai 1968, care proclamă solemn: 1. Toţi membrii comunităţii internaţionale au datoria imperioasă de a se achita de obligaţia solemn acceptată de a promova şi încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără nici o discriminare; 2. Constituie o obligaţie pentru toţi membrii comunităţii internaţionale de a respecta principiul conform căruia popoarele din lumea întreagă au drepturi inerente şi inalienabile; 3. Toate naţiunile trebuie să se conformeze normelor şi obligaţiilor prevăzute în Pactele drepturilor omului, în Declaraţia asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, în Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială şi în alte documente internaţionale adoptate de O.N.U.; 4. Toate statele trebuie sâ acorde cetăţenilor lor drepturi şi libertăţi fundamentale pentru ca obiectivul fundamental al O.N.U. sâ fie realizat, anume de a atinge maximum de libertate şi demnitate; 5. Comunitatea internaţională sâ folosească toate mijloacele pentru a stîrpi flagelul apartheidului (lupta contra apartheidului este o luptă legitimă): 6. Toate popoarele lumii sâ fie informate asupra râului pe care-1 produce discriminarea rasială şi sa se unească pentru a lupta contra ei; 7. Toate statele să coopereze cu organele competente ale O.N.U. pentru a aplica in practică Declaraţia asupra acordării independenţei ţârilor şi popoarelor coloniale; 8. întreaga comunitate internaţională să coopereze pentru a elimina agresiunea şi conflictele armate din viaţa societăţii; 9. Trebuie sâ se depună un maximum de eforturi pentru a înlătura decalajele din viaţa internaţională: 10. Sâ se iniţieze de urgenţă o acţiune internaţională pentru a elimina analfabetismul şi a promova învăţâmîntul la toate nivelurile; 11. Sâ se pună capât discriminării faţă de femei; 12. Sâ se încurajeze la maximum tinerii în aspiraţiile lor la o lume mai bunâ, dezarmarea generală şi completă fiind una din cele mai înalte aspiraţii ale popoarelor. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), organizaţie interguvemamentală cu statut de instituţie specializată, creată în nov. 1965 în urma fuzionării Programului lărgit de asistenţă tehnică (E.P.T.A.) cu Fondul special al Naţiunilor Unite. P.N.U.D., care este cel mai vast mecanism de asistenţă tehnică multilaterală şi de preinvestiţii în ţările cu venit naţional redus, acţionează, practic, în toate sectoarele economice şi sociale: agricultură şi creşterea vitelor, pescuit, silvicultură, industriile minieră şi manufacturieră, producţia de energie, transporturi şi comunicaţii, construcţii, comerţ, turism, sănătate, mediu înconjurător, în-vâţâmînt şi pregătire profesională, planificare, administraţie etc. Cele peste 8 000 de proiecte de preinvestiţii şi asistenţă tehnică executate cu sprijinul P.N.D.U. au ca obiectiv principal ajutorarea ţărilor cu venit naţional redus să creeze condiţii de natură a mobiliza mijloacele materiale şi umane necesare dezvoltării, sâ faciliteze folosirea eficace a acestor investiţii şi a altor resurse disponibile în vederea dezvoltării economiei şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. Pentru atingerea acestor obiective P.N.U.D. desfăşoară următoarele activităţi: efectuează anchete şi studii pentru a determina potenţialul resurselor naturale de care dispun ţările cu venit naţional redus, în vederea descoperirii de posibilităţi pentru obţinerea unei producţii sporite; urmăreşte dezvoltarea şi consolidarea sistemelor de invâţâmînt, de la şcoala primară pînă la universităţi, a învâţâmîntuiui tehnic şi profesional, acordarea de burse de studii, alfabetizare etc.; furnizează echipamente care sâ permită aplicarea de metode de cercetare a tehnologiei moderne la problemele dezvoltării; desfăşoară activităţi de natură a ameliora condiţiile de viaţă şi a favoriza crearea de locuri de muncă noi; înfiinţează servicii consultative şi de formare, specializate în domeniul planificării şi a altor sarcini guvernamentele esenţiale. Ajutorul P.N.U.D., care este furnizat la cererea guvernelor interesate în conformitate cu urgenţa nevoilor acestora, se integrează în eforturile de dezvoltare făcute la nivel naţional sau regional. Acest ajutor este asigurat prin O.N.U. şi prin cele 24 de instituţii din sistemul acesteia. La activitatea P.N.U.D. România participă intens, prin furnizarea de ex- 23*> perţi ţârilor în curs de dezvoltare, prin specializarea în ţara noastră a bursierilor proveniţi din aceste ţâri, prin executarea de lucrări pe baza sub-contractelor încheiate cu agenţiile de execuţie ale P.N.U.D. etc. La rindul său, România, ţarâ în curs de dezvoltare, beneficiază de asistenţă tehnică din partea P.N.U.D. în realizarea unor proiecte. P.N.U.D. este finanţat prin contribuţii benevole furnizate de aproape toate statele membre ale O.N.U. sau ale instituţiilor specializate. Sediul programului este la New York. în România funcţionează un centru comun P.N.U.D./România. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător (United Nation Environment Programme — U.N.E.P.), organism specializat al O.N.U. care urmăreşte dezvoltarea cooperării între state în vederea ameliorării mediului ambiant. U.N.E.P. a fost creat ca urmare a Conferinţei de la Stockholm privind mediul înconjurător (iun. 1972), cînd statele participante au pus bazele unui ansamblu de măsuri şi acţiuni de cooperare din care amintim: Declaraţia asupra mediului uman, care cuprinde principiile şi responsabilităţile statelor în privinţa protecţiei mediului; Planul de acţiune cu cele 109 de recomandări etc. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la 15 dec. 1972 structura organizatorică a programului. Astfel, activitatea U.N.E.P. este coordonată de un Consiliu directorial şi de un Secretariat. Datorită activităţii desfăşurate de U.N.E.P. şi a caracterului său mondial, problemele mediului ambiant sînt înscrise pe agenda fiecărei sesiuni a Adunării Generale a O.N.U. prohibire (în dreptul internaţional), acţiunea unui stat care interzice producţia, circulaţia sau comercializarea unor bunuri, din motive de natură economică, sanitară, socială sau politică. Cînd p. se referă la importuri, ea se mai numeşte şi interdicţia de import. pro memoria, în practica relaţiilor diplomatice, document cuprinzînd expunerea faptelor sau redarea unor texte care privesc obiectul unei convorbiri diplomatice, fără semnătură, fărâ formule de politeţe şi care se înmînează de un diplomat celeilalte părţi „pentru memorie". promulgare, act prin care organul de stat competent potrivit Constituţiei statului în cauză face cunoscut în modul prescris de lege publicului câ o lege a fost adoptată de câtre forul legislativ (Parlament, Mare Adunare Naţională etc.). Prin p. legea devine executorie. propagandă de război, crimă împotriva păcii, constituind un act pregătitor în vederea dezlănţuirii unui război de agresiune sau a continuării unui asemenea război. P. de r. este incriminată în legislaţiile penale ale diferitelor state. Rezoluţia 110 (II) din 3 nov. 1947 a Adunării Generale a O.N.U. condamnă „propaganda de război în orice formă şi în orice ţară, care are ca scop sau care poate crea sau mări o ameninţare a păcii, o violare a ei sau un act de agresiune". Prevederi analoage sînt înscrise şi în Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (1 aug. 1975). Codul penal al României pedepseşte p. de r. ca o infracţiune împotriva păcii şi umanităţii. PROTECŢIA ţ prorogare (în dreptul internaţional) 1. Menţinerea în vigoare a unui tratat internaţional peste termenul convenit iniţial. P. este prevăzută, de regulă, chiar în textul tratatului respectiv. 2. Termenul are şi sensul de „amînare", „prelungire". De ex., amî-narea datei fixate pentru convocarea unei conferinţe internaţionale ori pentru încheierea unui act internaţional, prelungirea lucrărilor unei reuniuni internaţionale peste datele stabilite. prorogare de competentă, acordarea către o instanţă de jurisdicţie a dreptului de a rezolva cereri sau litigii pe care în cadrul competenţei sale normale nu le-ar putea soluţiona. P. de c. este numită legală, cînd operează în temeiul unei dispoziţii normative (de ex., în caz de conexitate sau de cereri accesorii sau incidentale); voluntară, cînd este consecinţa convenţiei intervenite între părţi de a învesti instanţa cu o competenţă pe care în principiu nu ar avea-o; judiciară, cînd competenţa instanţei este consecinţa hotârîrii altei instanţe (de ex., comisia rogatorie sau casarea cu trimitere la o altă instanţă decît aceea care judecase iniţial fondul pricinii). protectorat, formă de dependenţă colonială în cadrul căreia un stat era constrîns să cedeze altui stat, în temeiul unui tratat, conducerea afacerilor sale externe, menţinîndu-şi în afacerile interne o anumită autonomie. Scopul declarat al tratatului de p. era apărarea şi asigurarea intereselor statului protejat. în fapt, însă, prin el se urmărea sâ se dea o bază juridică asupririi statelor mici şi slabe de către ţările mai puternice. Deseori p. a constituit o formă tranzitorie câtre anexarea statului protejat (de ex., anexarea de către Franţa a Madagascarului în 1896 şi a Coreei de către Japonia în 1910). P. a dus, de regulă, la ocuparea riiilitară a statului protejat şi la amestecul în treburile sale interne, atît prin supravegherea organelor administrative, cît şi prin desfiinţarea unor organe statale. în prezent, p. este pe cale de dispariţie. Cîteva rămăşiţe de p. se mai menţin şi în Europa (sub. p. Italiei se găseşte, din 1862, San Marino, sub p. Franţei — Monaco, din 1861, iar sub p. Elveţiei — Liechten-steinul). Pînă în 1956 Franţa avea sub p. Tunisia (prin Tratatul de la Bardo din 21 mai 1881) şi Marocul (prin Tratatul de la Algesiras, din 1812). P. este în contradicţie cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, deoarece el nesocoteşte dreptul popoarelor la autodeterminare. protecţia (în dreptul internaţional contemporan), funcţie primordială a d.i.c., înfăptuită printr-un ansamblu de norme, principii fundamentale şi instituţii, care au ca scop ocrotirea: a) marilor valori ale umanităţii — pacea, securitatea, progresul economic şi social, demnitatea umană ş.a.; b) fiinţei naţionale a statelor; c) dreptului popoarelor de a dispune de ele însele; d) anumitor categorii de persoane — agenţi diplomatici, funcţionari consulari, funcţionari internaţionali; e) celor care au nevoie specială de ajutor — copii, femei şi refugiaţi; 0 mediului înconjurător etc. Protecţia, în această accepţie, exprimă esenţa d.i.c., care este pus în slujba păcii, progresului şi umanităţii. în trecut se materializa într-o relaţie de tip colonialist între o metropolă, care îşi asuma rolul de „protector", şi ţara supusă exploatării colonialiste, denumită pro- PROTECŢIA BUNURILOR CU CARACTER CIVIL 24» lectorat. Protecţia în caz de conflict armat. Urmărind evitarea exceselor de violenţă în caz de conflict armat, d.i.c. a instituit o protecţie specială a anumitor persoane, locuri şi bunuri. 1. Regulile generale ale protecţiei în caz de conflict armat. Au ca principal obiectiv protecţia persoanelor civile, ca atare, şi populaţia civilă în ansamblu, precum şi a bunurilor acestora în situaţiile determinate de toate tipurile de conflicte armate, atît împotriva efectelor directe ale ostilităţilor, cît şi împotriva abuzurilor posibile ale puterii de ocupaţie. A fost înscrisă astfel, pentru prima dată în dreptul internaţional pozitiv, o regula fundamentala cu valoare de principiu, în baza căreia beligeranţii au obligaţia de a face, în toate împrejurările, o distincţie între populaţia civilă şi combatanţi, precum şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare, şi de a nu-şi îndrepta atacurile decît împotriva acestora din urmă. 2. Protecţia populaţiei civile în caz de conflict armat. în reglementarea protecţiei populaţiei civile s-a pornit de la situaţiile specifice în care se pot afla civilii în condiţiile unui conflict armat, şi anume: a) pe teritoriul naţional, situaţie în care sînt expuşi direct operaţiunilor militare — bombardamente, atacuri etc.; b) pe teritoriul naţional ocupat de inamic, cînd pot fi expuşi abuzurilor puterii de ocupaţie — deportări, internări, luare de ostatici etc. şi c) pe teritoriul inamic, la începutul ostilităţilor — turişti, persoane în misiune etc. — sau rezidenţi. Protecţia populaţiei civile pe teritoriul naţional. Dreptul internaţional umanitar conferă o protecţie generală populaţiei civile şi persoanelor civile contra pericolelor care rezultă din operaţiunile militare (persoanele civile care participă direct la ostilităţi nu beneficiază de protecţie pe durata acestei participări). Astfel, în Protocolul I de la Geneva 1977 au fost incluse cî-teva reguli noi care interzic atacarea în mod intenţionat a populaţiei civile, actele de violenţă sau ameninţarea cu violenţa al căror principal scop este de a răspîndi teroarea în rîndul populaţiei, atacurile fără discriminare şi cele cu titlu de represalii. Se interzice, totodată, folosirea populaţiei civile sau a persoanelor civile pentru a pune la adăpost de operaţiunile militare anumite puncte sau zone ori pentru a acoperi, favoriza sau jena operaţiunile militare. înfometarea civililor ca metodă de război este cu desăvîrşire interzisă. Una din reguli se referă la operaţiunile militare maritime şi aeriene. în baza acestora, părţile în conflict vor trebui să ia toate precauţiunile rezonabile pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti în rîndul populaţiei civile şi daune în bunurile cu caracter civil. Multe din prevederile noi menţionate au preluat, în mare măsură, formulările propuse de delegaţia română la prima conferinţă a experţilor guvernamentali, asupra reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional aplicabil în caz de conflict armat (1974). Protecţia populaţiei civile pe teritoriul naţional ocupat de inamic. Statutul persoanelor civile pe un teritoriu ocupat de inamic a făcut obiectul Regulamentului de ia Haga din 1907 (secţiunea a IlI-a), a celei de-a IV-a Convenţii de la Geneva din 12 aug. 1949 privitoare la protecţia persoanelor civile în caz de război, precum şi a Protocolului 1 de la Geneva din 1977. Acest ultim document cuprinde două secţiuni în cap. al IV-lea, secţiunea a Il-a intitulată „Ajutoare în favoarea populaţiei civile44, care completează, în principiu, art. 23, 55, 60, 61 şi 62 din Convenţia a IV-a, şi secţiunea a IlI-a, intitulată „Tratamentul persoanelor în puterea unei părţi în conflict”, care completează, în special, titlurile I şi III ale convenţiei sus-amintite. Protecţia populaţiei civile pe teritoriul inamic. (V. efectele juridice ale războiului). 3. Protecţia bunurilor cu caracter civil. Inspirate din ideea umanitară de a proteja tot ceea ce nu are o legătură directă şi imediată cu ostilităţile, Protocolul I de la Geneva a consacrat o normă, conform căreia „bunurile cu caracter civil nu trebuie sâ facă obiectul nici al atacurilor, nici al represaliilor44. Măsurile de protecţie reglementate sînt diferenţiate, în raport cu natura categoriei de bunuri protejate şi de rolul acestora în viaţa spirituală a popoarelor, unele bu-curîndu-se de o protecţie generală, altele de una specială. V. bunuri cu caracter cultural, bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, bunuri cu caracter civil. 4. Protecţia unor bunuri şi localităţi special amenajate. Urmărind să confere o reală imunitate populaţiei civile împotriva efectelor războiului, Protocolul I de la Geneva a consacrat două articole protecţiei localităţilor populate sau a celora care reprezintă o importanţă specială din punct de vedere economic, cultural, istoric, ştiinţific. Reconfirmînd prevederile Regulamentului de la Haga (1907) care interzice atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace a oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor care nu sînt apărate, precum şi ale Convenţiei de la , Haga (1907) referitoare la bombardarea de către nave în timp de război, Protocolul I reglementează modalitatea de constituire a localităţilor neapărate şi a zonelor denucleari-zate. V. şi ocupaţia militară, persoane civile, populaţia civilă, protecţia femeilor şi a copiilor în caz de conflict armat. protecţia bunurilor cu caracter civil, ansamblul de principii şi norme menite să protejeze bunurile persoanelor civile, ca atare, şi ale populaţiei civile, în ansamblu, în situaţiile determinate de toate tipurile de conflicte armate, atît împotriva efectelor directe ale ostilităţilor, cît şi împotriva abuzurilor posibile ale puterii de ocupaţie. Măsurile de protecţie reglementate prin Protocolul de la Geneva din (1977) sînt diferenţiate în raport cu natura categoriei de bunuri protejate şi de rolul acestora în viaţa materială şi spirituală a popoarelor, unele bucurîndu-se de o protecţie generală, altele, de una specială. Astfel este interzisă: comiterea oricărui act de ostilitate îndreptat împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau a bunurilor de cult, care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor; de a utiliza aceste bunuri în sprijinul efortului militar; de a face din ele obiecte de represalii. Sînt interzise metodele de război economice, care constau în distrugerea bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile cu scopul de a o înfometa. De asemenea, se bucură de o protecţie specială, neputînd face obiectul atacurilor directe sau al represaliilor (nici în cazul în care ele constituie obiective militare), bunurile a căror distrugere ar putea avea efecte catastrofale sau imprevizibile, cum ar fi lucrările şi instalaţiile care conţin forţe periculoase, barajele, digurile şi centralele nucleare care produc energie electrică. P. b. cu c. c. este asigurată numai contra atacurilor directe, nu însă şi 241 l'ROTKCŢIA DIPLOMATICA împotriva riscurilor indirecte rezultate din atacurile dirijate asupra obiectivelor militare. protecţia combatanţilor, ansamblu de măsuri cu caracter juridic menit să ferească combatanţii de excese de violenţă. Combatanţii fiind principalele victime ale conflictelor armate, dreptul internaţional umanitar consacră o serie de măsuri de protecţie în favoarea acestora. O primă serie de măsuri garantează statutul lor de luptători în propriile armate, în timp ce o altă serie se referă la statutul lor cînd se află în puterea inamicului. Astfel, Protocolul de la Geneva (1977) stipulează că deşi combatanţii au obligaţia să respecte normele aplicabile în caz de conflict armat, violarea acestor norme nu-i lipseşte de dreptul lor de combatanţi sau dacă cad în puterea inamicului, de statutul de prizonier de război în afară de cazul în care ar comite crime de război, crime împotriva păcii şi umanităţii şi ar încălca cu premeditare legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat. O persoană care ia parte la ostilităţi şi cade în puterea inamicului este prezumată prizonier de război şi în consecinţă se află protejată de cea de-a treia Convenţie de la Geneva (1949) cînd revendică statutul de prizonier de război sau cînd partea de care depinde revendică pentru ea acest statut. Dacă o persoană căzută în puterea unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracţiune legată de ostilităţi, ea este împuternicită să facă dovada drepturilor sale de prizonier de război în faţa unui tribunal judiciar. Orice persoană care luînd parte la ostilităţi nu are dreptul la statutul de prizonier de război şi nu beneficiază de un tratament mai favorabil conform celei de-a IV-a Convenţii, are dreptul la o protecţie stipulată în art. 75 din Protocolul de la Geneva din 10 iul. 1977. în teritoriul ocupat de inamic, o asemenea persoană beneficiază, de asemenea, de dreptul de comunicaţie cu familia, în afară de cazul cînd este bănuită de spionaj. protecţia consulară, funcţie esenţială a consulatelor, care constă în acţiunea consulului pe lîngă autorităţile locale ale statului de reşedinţă pentru apărarea intereselor statului reprezentat sau ale cetăţenilor acestui stat (persoane fizice sau juridice). P.c. este una dintre cele mai vechi instituţii de drept internaţional şi exprimă dorinţa statelor de a-şi asigura protecţia cetăţenilor lor care se aflâ în străinătate. Ea a fost consacrată în Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare (1963), care prevede printre funcţiile consulatelor: a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional (art. 5, lit. a). Ca aspecte ale p.c. şi asistenţei pe care o poate acorda consulul, Convenţia de la Viena mai prevede: „a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice sau juridice, ai statului trimiţător*4 (art. 5, lit. e); „a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în succesiunile pe teritoriul statului de reşedinţă. (art. 5, lit. g); „a apăra în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă interesele minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător..." (art. 5, lit. h) şi „a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor..., precum şi echipajelor lor...“ (art. 5, lit. 1). P.c. se materializează în demersurile funcţionarilor consulari pe lîngă autorităţile locale, pentru a se plînge împotriva încălcării drepturilor cetăţenilor statului trimiţător aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă, drepturi consacrate în tratatele internaţionale ale celor două state, sau în legislaţia internă a statului de reşedinţă. Funcţionarii consulari au dreptul să acorde şi asistenta consulară, care este un complex de acţiuni de natură să faciliteze şederea pe teritoriul statului de reşedinţă a cetăţenilor statului trimiţător. Activitatea de asistenţă are un conţinut bogat şi se realizează sub două forme: a) contactele pe care le poate stabili funcţionarul consular cu conaţionalii săi aflaţi în circumscripţia consulară, b) acţiunea acestuia pe lîngă autorităţile locale în vederea obţinerii cooperării lor pentru apărarea conaţionalilor săi. Convenţiile consulare încheiate de către state consacră p.c. ca una dintre primele prerogative ale funcţionarilor consulari (de ex.: convenţia consulară româno-belgianâ, articolul 12 prevede: „1. Funcţionarii consulari au dreptul să acorde cetăţenilor statului trimiţător asistenţă şi protecţia consulară necesară; ei pot să comunice cu cetăţenii statului trimiţător; să-i viziteze, sâ-i îndrume şi, atunci cînd este necesar, să le acorde sprijin în apărarea drepturilor recunoscute acestora de legile statului de reşedinţă sau decurgînd din acordurile în vigoare între înaltele părţi contractante"). protecţia diplomatică, expresie ce desemnează capacitatea statului de a proteja interesele cetăţenilor săi aflaţi în străinătate, şi pe care acesta şi-o exercită, de regulă, prin misiunile sale diplomatice P.d. constă mai ales în a proteja în statul acreditai interesele statului acreditant şi ale resortisanţiloi sâi, în limitele admise de dreptul internaţional. în practică, p.d. se realizează astfel: cetăţenii unui stat, aflaţi în străinătate, ale căror interese au fost lezate prin acţiunile sau omisiunile imputabile autorităţilor sau agenţilor statului străin se pot adresa, după ce au epuizat toate mijloacele legale oferite de legislaţia statului de reşedinţă fără a obţine satisfacţie, statului lor cerînd protecţie. în măsura în care consideră această cerere îndreptăţită, şi cu respectarea a o serie de condiţii — cei lezaţi să fie cetăţeni ai statului care intervine: să fi avut o conduită corectă etc. — acesta este în drept a iniţia o serie de demersuri pe lîngă statul pe al cărui teritoriu se află cetăţenii săi lezaţi, determinîn-du-1 sâ ia măsurile necesare în vederea reparării prejudiciilor suferite de aceştia, demersuri care în fond constituie conţinutul material al p.d. Statul care face demersurile trebuie să aibă grijă ca protecţia pe care o acordă cetăţenilor săi să nu constituie un mijloc de intervenţie în treburile interne ale celuilalt stat şi sâ respecte cu stricteţe suveranitatea statului străin şi legile acestuia. Deşi, de regulă generală, p.d. se acordă numai propriilor cetăţeni, există şi situaţii particulare cînd aceasta se poate acorda şi altor persoane. De pildă, cînd între statul de reşedinţă şi acela ai cărui cetăţeni se află pe teritoriul său nu există relaţii diplomatice (fie din cauză că nu au fost încă stabilite, fie că au fost rupte ca urmare a războiului sau a altor cauze, fie că, de regulă, nu au reprezentanţi diplomatici în alte state, cum este situaţia ministatelor), acesta din urmă poate încredinţa protecţia cetăţenilor săi unui stat terţ care întreţine relaţii diplo- PROTECŢIA DREPTURILOR OMIJLl-'l 242 matice cu primul. De menţionat că în caz de război între două state, puterii protectoare îi revine, în afară de ocrotirea intereselor prizonierilor, de război şi ale cetăţenilor statului protejat, şi obligaţia de a oferi, ori de cîte ori consideră necesar, bunele sale oficii. Printr-un aviz al Curţii Internaţionale de Justiţie (1949) s-a conferit Organizaţiei Naţiunilor Unite dreptul de a exercita dreptul de protecţie al funcţionarilor săi în situaţia cînd aceştia suferă pagube în interesul Naţiunilor Unite. P.d. transformă astfel un litigiu intern, între un cetăţean străin şi statul de reşedinţă, într-un diferend internaţional între două state. protecţia drepturilor omului, ansamblu de măsuri (sociale, politice, economice, juridice etc.), naţionale şi internaţionale, ce au ca obiect dezvoltarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Colaborarea internaţională pentru protecţia drepturilor unor grupuri sociale a apărut în Europa încă în sec. al XVIII-lea (de ex.: Tratatul de pace de la Ku-ciuk-Kainardgi dintre Rusia şi Turcia din 1774 cuprindea şi unele clauze referitoare la apărarea creştinilor aflaţi în Imperiul otoman). Apoi, în sec. următor s-au încheiat o serie de tratate referitoare la protecţia pe plan internaţional a anumitor minorităţi (de ex.: Tratatul de la Viena din 1815 stabilea libertatea de conştiinţă a minorităţilor; Tratatul de la Paris din 1856 prevedea interzicerea deosebirilor între grupurile sociale pe baza unor criterii rasiale; Congresul de la Berlin din 1878 s-a ocupat de garantarea drepturilor personale, patrimoniale, politice şi a libertăţii conştiinţei popoarelor din Imperiul otoman etc.). După primul război mondial s-au încheiat tratate speciale privind garantarea drepturilor egale ale minorităţilor naţionale cu naţiunea majoritară din 13 state (Albania, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Finlanda, Grecia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România, Turcia şi Ungaria), iar garantarea executării prevederilor acestor tratate a fost încredinţată Societăţii Naţiunilor, dar procedura stabilită a transformat această garanţie într-un element formal. Naţiunile Unite constatînd în timpul celui de-al doilea război mondial faptul că nesocotirea flagrantă şi sistematică a drepturilor omului pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională au statuat în Carta O.N.U., printre scopurile de bază ale organizaţiei, obligativitatea cooperării internaţionale în vederea p.d.o. în baza acestei prevederi a Cartei s-au elaborat mai multe documente internaţionale, ca de pildă: Declaraţia universală a drepturilor omului, din 10 dec. 1948; Pactul relativ la drepturile economice, sociale şi culturale (1966); Pactul relativ la drepturile civile şi politice (1966) şi alte 47 de documente internaţionale prin care s-a proclamat interzicerea discriminării rasiale, a sclaviei, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, drepturile copilului etc. în p.d.o. un rol important revine şi instituţiilor specializate ale O.N.U., cum ar fi O.M.M., UNESCO etc., care au întocmit numeroase proiecte de convenţii în acest domeniu. Se fac încercări şi pentru încheierea unor convenţii regionale, ca de pildă: Convenţia europeană încheiată la Roma (1952) şi cea americană de la San Jose (1969). Cu toate acestea apărarea internaţio- nală a drepturilor omului progresează lent. Dreptul internaţional nu poate crea drepturi şi obligaţii în mod direct în favoarea persoanelor fizice, deoarece acestea nu sînt considerate subiecte ale dreptului internaţional, ci ale dreptului intern, colaborarea dintre state, în acest domeniu, se limitează la formularea şi consacrarea internaţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în cursul colaborării lor în acest domeniu statele îşi asumă obligaţia recunoaşterii şi garantării acestor drepturi şi libertăţi prin legislaţia lor internă, precum şi obligaţia informării periodice a diferitelor organisme internaţionale, în special O.N.U., despre progresele obţinute pe plan naţional în privinţa drepturilor omului. In situaţia nerespectării flagrante şi a încălcării sistematice a drepturilor omului, cazul dobîndeşte un caracter internaţional, ameninţînd pacea şi securitatea internaţională, iar O.N.U. poate şi trebuie să întreprindă măsurile prevăzute în art. 41 şi 42 din Cartă. protecţia femeilor şi copiilor în caz de conflict armat, statutul de drept internaţional al acestor categorii de persoane aflate în puterea inamicului. O serie de reguli referitoare la protecţia femeilor şi copiilor se găsesc în dispoziţiile celei de-a IV-a Convenţii de la Haga din 1949, precum şi în art. 76 al Protocolului I de la Geneva din 1977 privind „protecţia femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă sau în timp de război, în perioada de luptă pentru pace, eliberare naţională şi independenţă". A. Protecţia femeilor. Protocolul de la Geneva consacră trei reguli speciale femeilor aflate în puterea inamicului sau pe un teritoriu ocupat de inamic: 1. Femeile vor face obiectul unui respect special şi vor fi protejate mai ales contra violului, constrîngerii la prostituţie şi a oricărei alte forme de atentat la pudoare. 2. Femeile însărcinate sau mame cu copii de vîrstă fragedă care sînt arestate, deţinute sau internate pentru motive legate de conflictul armat vor fi examinate cu prioritate absolută. 3. Părţile la conflict se vor strădui, în măsura posibilului, să evite pronunţarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici, pentru o infracţiune comisă în legătură cu conflictul armat. Condamnarea la moarte contra acestor femei pentru o astfel de infracţiune nu va fi executată. B. Protecţia copiilor. în soluţionarea protecţiei copilului în caz de conflict armat, Conferinţa diplomatică de la Geneva, (1974—1977), pornind de la mandatul încredinţat secretarului general al O.N.U. prin rezoluţia Consiliului Economic şi Social XLVIII din aprilie 1970 şi de la o propunere a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, inspirată din art. 16 a celei de-a IV-a Convenţii de la Geneva din 1949, a înscris în Protocolul I de la Geneva din 1977 două articole — 77 şi 78 — care consacră cîteva reguli promovînd protecţia specială a copilului. Acestea sînt: 1. Copiii trebuie să facă obiectul unui respect special şi trebuie să fie protejaţi contra oricărei forme de atentat la pudoare. Părţile în conflict le vor acorda şi ajutorul de care au nevoie datorită vîrstei lor sau pentru orice alt considerent (această regulă reglementează nu numai protecţia copiilor aflaţi pe teritoriul ocupat de o parte adversă, ci protecţia tuturor copiilor de pe teritoriul părţilor în conflict, fără deosebire). 2. Părţile în conflict au obligaţia 243 de a adopta toate măsurile posibile pentru ca copiii sub vîrsta de 15 ani să nu participe direct la ostilităţi şi mai ales să nu fie recrutaţi în forţele armate. 3. Dacă în mod excepţional, şi încâlcind interdicţia sus-amintită, copiii care n-au împlinit vîrsta de 15 ani cad în puterea adversarului, ei voi continua să beneficieze de protecţia specială acordată, indiferent dacă sînt sau nu prizonieri de război. 4. Dacă sînt arestaţi, deţinuţi sau internaţi pentru motive legate de conflictul armat, copiii vor fi separaţi de adulţi, iar dacă împotriva lor s-a pronunţat pedeapsa cu moartea pentru o infracţiune legată de conflict, ea nu va fi executată dacă nu au împlinit vîrsta de 18 ani în momentul comiterii acesteia. 5. Se interzice evacuarea spre o ţară străină a copiilor, alţii decît resortisanţi, cel puţin cînd nu este vorba de o evacuare temporară motivată de o necesitate de ordin medical sau de securitate. în acest ultim caz, evacuarea este condiţionată de consimţămîntul părţilor sau al tutorilor. Regulile privitoare la protecţia copilului în caz de conflict armat consacrate în Protocolul I de la Geneva din 1977 vin să completeze dispoziţiile celei de-a IV-a Convenţii de la Geneva din 1949 (art. 14, alin. 1 — crearea de zone şi localităţi sanitare şi de securitate; art. 23, alin. 1 şi art. 68, alin. 4). V. şi Declaraţia drepturilor copilului. protecţia internaţională a minorităţilor naţionale, termen care desemnează preocuparea societăţii internaţionale sau a unora dintre membrii săi faţă de situaţia grupurilor sociale care diferă de majoritatea populaţiei unui stat prin rasă, naţionalitate, limbâ, religie etc. P. i. a m. n. urmăreşte realizarea unui statut de egalitate în drepturi a minorităţilor naţionale, religioase etc. cu populaţia majoritară dintr-o ţarâ şi a proteja aceste minorităţi împotriva unor acte dicriminatorii din partea statelor ai căror cetăţeni sînt. Astfel de preocupări au fost înscrise, în special, în tratatele de pace. De ex., Tratatul de la Paris (1856) prevedea câ nu trebuie să se facă distincţie între grupuri de cetăţeni pe motivul rasei. Actul Congresului de la Berlin (1878) stipula egalitatea în drepturi civile şi politice indiferent de rasă, religie sau limbă, posibilitatea de a folosi limba naţională, de a crea şcoli etc. în Tratatele de la Paris (1919-1920) s-au prevăzut, pentru minorităţi, drepturi egale cu cele ale majorităţii populaţiei, folosirea limbii materne, şcoli etc. Totodată, statele semnatare s-au obligat să înscrie astfel de dispoziţii în legislaţia lor, iar Societatea Naţiunilor avea atribuţia de garant al executării clauzelor respective. Dupâ primul război mondial au fost încheiate tratate internaţionale speciale privind garantarea drepturilor minorităţilor naţionale majoritare din 14 state europene, printre care şi România. în Carta O.N.U. şi în Tratatele de pace din 1947 p. i. a m. n. face parte din complexul mai larg de măsuri pentru asigurarea drepturilor omului. Tratatele de pace încheiate în 1947 se ocupă doar în mod subsidiar de p. i. a. m. n. (de ex.: Tratatul de pace cu Italia (1947) cuprinde unele prevederi referitoare la minorităţile din Tirolul tic Sud — Anexa IV). De asemenea, în Tratatul de stat cu Austria (1955) sînt prevăzute drepturile minorităţilor, croată şi slovenă, din această ţară (art. 7). Au fost încheiate şi unele tratate internaţionale speciale referitoare la p. i. a m. n. (de ex.: Acordul in-diano-pakistanez (1950) privind drepturile minori- PROTECTIA INTERNAŢIONALA A PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE i tâţilor hindusă şi pakistaneză din cele douâ state). Declaraţia universală a drepturilor fundamentale ale omului (1948), precum şi cele două pacte internaţionale în această materie cuprind prevederi referitoare la p. i. a m. n. Comisia drepturilor omului din cadrul O.N.U. cuprinde o subcomisie pentru lupta împotriva discriminărilor şi protecţia minorităţilor. protecţia internaţională a plantelor (în dreptul internaţional), ansamblu de norme juridice menite a proteja plantele şi produsele de bază de boli şi dăunători care păgubesc statele. Astfel, în cadrul F.A.O. (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură) a fost încheiată Convenţia pentru ocrotirea internaţională a plantelor (1951). Convenţia este deschisă aderării tuturor statelor. O organizaţie regională în cadrul F.A.O. a fost creată la 18 apr. 1951 pentru Europa şi Marea Mediterană cu sediul la Paris. Scopul statutar al Convenţiei şi al organelor menite să o aplice este „de a obţine o acţiune comună şi eficientă în lupta contra introducerii şi râspîndirii de boli şi dăunători, cît priveşte plantele şi produsele din plante, şi de a promova introducerea de măsuri tinzînd spre realizarea acestui scop“ (art. 41 al Convenţiei din 6 dec. 1-951). protecţia internaţională a proprietăţii industriale, ansamblu de măsuri prevăzute de Convenţia Uniunii de la Paris (1883), revizuită la Bruxelles (1900), la Washington (1911), la Haga (1925), la Londra (1934), la Lisabona (1958) şi la Stockholm (1967). Convenţia de la Paris asigură protecţia proprietăţii industriale în favoarea naţionalilor fiecărui stat membru al Uniunii, cît şi a persoanelor care sînt asimilate cu naţionalii, datorită faptului câ îşi au domiciliul sau posedă întreprinderi industriale sau comerciale pe teritoriul unuia dintre statele membre ale Uniunii. Protecţia constă, în principiu, în acordarea tratamentului naţional persoanelor arătate, în orice stat unional. Ele se bucură în acest stat de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor propriilor cetăţeni, de aceeaşi protecţie ca şi ei, precum şi de aceleaşi mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor impuse propriilor cetăţeni. Dispoziţiile de drept uniform ale Convenţiei de la Paris (aşa-numitul „regim unional") instituie unele măsuri adiţionale de protecţie. Persoanele care beneficiază de prevederile acestei Convenţii se bucură de un drept de prioritate, în limitele unor termene fixate de Convenţie, spre a putea efectua depozitul în oricare dintre celelalte state unioniste. Un asemenea depozit ulterior, efectuat în termenul de prioritate, nu poate fi invalidat de fapte petrecute între timp, precum un alt depozit, publicarea invenţiei sau exploatarea ei, punerea în vînzare a unor exemplare ale desenului sau modelului ori folosirea mărcii. Atari fapte nu pot sâ dea naştere nici unui drept în favoarea terţilor şi nici unei posesiuni personale. în domeniul mărcilor de fabrică s-a instituit un sistem de înregistrare internaţională a acestora prin aranjamentul de la Madrid (1891), revizuit la Bruxelles (1900), la Washington (1911), la Haga (1925), la Londra (1934), la Nisa (1957) şi Ia Stockholm (1967). înregistrarea internaţională PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR 244 a mărcii, care trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de o înregistrare naţională a statului de origine al depunătorului, îi asigură protecţia în toate statele membre ale Aranjamentului de la Madrid, producînd în fiecare dintre ele efectele unui depozit naţional. în raporturile dintre ţările socialiste se aplică în materie Acordul încheiat la Moscova (1973), privind protecţia juridică a invenţiilor, modelelor industriale, metodelor de utilizare şi a mărcilor de fabrică realizate în cadrul colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice (aprobat prin H.C.M. nr. 804 din 11 iulie 1973). România a devenit membră a Uniunii la 6 dec. 1920, păstrînd de atunci această calitate. protecţia mediului înconjurător, ansamblu de măsuri întreprinse la nivel naţional, regional şi mondial, avînd ca obiect menţinerea echilibrului ecologic, îmbunătăţirea factorilor naturali, crearea unor condiţii de viaţă şi muncă mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare. Întrucît p.m.î. este o problemă internaţională cu caracter mondial, statele au lărgit colaborarea şi cooperarea în acest dome-diu. Problema p.m.î. are implicaţii internaţionale atunci cînd o activitate desfăşurată pe teritoriul unui stat produce efecte şi pe teritoriul altui stat sau într-o zonă internaţională (în marea liberă sau în cosmos). Prevederi internaţionale privind p.m.î. pot conţine hotărîrile unor organizaţii internaţionale, tratate bi- şi multilaterale, acte care, în genere, se completează în mod reciproc. Începînd din anii ’60 O.N.U. acordă o atenţie deosebită aspectelor mediului ambiant. Din iniţiativa ei s-a convocat la Stockholm (1972) Conferinţa interguvemamentală a Naţiunilor Unite privind mediul înconjurător. În Declaraţia adoptată cu acest prilej se atrage atenţia opiniei mondiale asupra consecinţelor degradării mediului. Ca urmare a acestei conferinţe s-a creat Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător (U.N.E.P.), organism specializat al O.N.U. pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul p.m.î. Celelalte instituţii specializate ale O.N.U. acordă, de asemenea, o atenţie deosebită p.m.î. Astfel, UNESCO, în 1970, a elaborat un program de cercetare prioritară — „Omul şi biosfera4*; F.A.O. a întreprins măsuri importante în privinţa protecţiei apelor, a solului, a florei şi faunei, a pădurilor şi parcurilor naţionale etc.; O.M.S. participă la diferite programe de constatare a consecinţelor poluării mediului; Comitetul de dezarmare s-a ocupat de problema interzicerii schimbării, în scopuri militare, a mediului. Sarcini importante au şi o serie de organisme cum sînt: O.C.E.D. şi instituţiile Uniunii Europene Occidentale, în primul rînd Consiliul Europei, precum şi C.A.E.R. Printre tratate multilaterale amintim Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor cu hidrocarburi; Convenţia pentru prevenirea poluării marine prin operaţiuni de imersiuni efectuate de către nave; Convenţia pentru protecţia mediului marin în zona Mării Baltice; Convenţiile referitoare la protecţia apelor Rinului şi ale Dunării etc., precum şi nenumăratele convenţii bilaterale privind apele de frontieră, ca şi cele referitoare la combaterea poluării atmosferice, în Protocolul I de la Geneva (1977) a fost consacrată o normă de p.m.î., în care se prevede: „Art. 55. Protecţia mediului natural. 1. Războiul va fi dus veghind la protejarea mediului naţional contra pagubelor extinse, durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia utilizării de metode sau mijloace de război concepute pentru o cauză sau de la care se poate aştepta să cauzeze astfel de daune mediului natural şi să compromită, datorită acestui fapt, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. 2. Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sînt interzise44. Cu toate că dreptul internaţional al mediului se află în curs de formare, de cristalizare, s-a evidenţiat deja că principiile de bază ale dreptului internaţional contemporan îşi găsesc aplicare şi în acest domeniu. protecţia prizonierilor de război v. prizonier de război. protecţia resortisanţilor şi protejaţilor francezi în Egipt, cazul r>s, diferend între Franţa şi Egipt în legătură cu măsurile luate de guvernul egiptean împotriva bunurilor şi persoanelor unor resortisanţi francezi. Guvernul francez a introdus o instanţă în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie invocînd Convenţia de la Montreux (1935) asupra abrogării capitulaţiilor în Egipt. Cazul nu s-a judecat. Prin ordonanţa din 29 mart. 1950, în urma acordului dintre părţi, cauza a fost radiată de pe rol. protecţionism, politică comercială caracterizată prin impunerea de taxe vamale mari asupra importului de mărfuri în scopul protejării industriei naţionale şi asigurării unei balanţe comerciale excedentare. O astfel de politică este practicată de ţările capitaliste dezvoltate pentru apărarea intereselor grupurilor monopoliste. Practicarea unei politici discriminatorii, de introducerea de suprataxe vamale de import, folosirea sistemului contingentelor de import ca şi recurgerea la alte obstacole ne-tarifare prin încălcarea principiilor de bază ale G.A.T.T. contravine normelor şi principiilor de drept internaţional. protest (în dreptul internaţional), formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor altui stat care încalcă drepturile şi interesele sale legitime, atrăgîndu-i atenţia asupra responsabilităţii care îi revine pentru aceste acte sau îi pretinde şi reparaţii, restituţie sau satisfacţie. P. poate fi oral sau să facă obiectul unei note diplomatice. P. poate fi adresat deopotrivă statelor şi organizaţiilor internaţionale, destinatarul trebuie să fie cel considerat a purta vina de a fi încălcat sau primejduit drepturile sau interesele protestatarului. De obicei, p. este însoţit şi de alte manifestări de voinţă ale protestatarului, cînd acesta intenţionează să capete reparaţii, restituiri, sau alte satisfacţii. protocol (în dreptul internaţional) 1. Denumire dată, de regulă, unui act suplimentar, prin care se stabileşte modul de aderare la un tratat preexistent, formularea de rezerve şi acceptarea lor, prelungirea, interpretarea tratatului respectiv etc. Caracterul accesoriu al p. este subliniat atunci cînd acesta este circumstanţiat de adjectivele: adiţional, final (de ex.: Protocolul adiţional la Convenţia de la Geneva (1949) relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale). 2. Denumirea de p. se poate da şi unui tratat internaţional de 245 sine stătător: Protocolul de la Geneva (1925) pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice sau altele asemănătoare, ori a mijloacelor bacteriologice. 3. De asemenea, tot p. se numesc şi unele procese-verbale privind dezbaterile de la conferinţele internaţionale, precum şi documentele în care se consemnează schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare (uneori acestea sînt denumite şi procese-verbale). 4. Intr-un alt sens, termenul p. se referă la ansamblul de reguli privind ceremonialul şi eticheta diplomatică. protocol diplomatic, totalitate a regulilor care stabilesc modul de desfăşurare a diferitelor reuniuni diplomatice, precum şi formele ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţii şi funcţionarii ţării de reşedinţă. Congresul de la Viena (1815) a stabilit o serie de reguli protocolare, printre care ordinea de precădere a diplomaţilor la festivităţi sau primiri oficiale. în epoca contemporană, regulile de protocol au caracter de uzanţe internaţionale şi manifestă respectul pe care şi-l datorează statele în relaţiile lor reciproce. în diferite state există reguli de comportare, mai mult sau mai pu(in solemne, specifice statului respectiv. Ele reglementează: acordarea onorurilor diplomaţilor care sosesc în ţara respectivă, ceremonialul înmînării scrisorilor de acreditare şi de rechemare, participarea diplomaţilor la diverse solemnităţi, parade, banchete, recepţii, audienţe diplomatice, transmiterea de felicitări, condoleanţe etc., precum şi formele legăturilor dintre diplomaţi şi autorităţile tării de reşedinţă; desfăşurarea vizitelor, folosirea formulelor de politeţe în conversaţii sau în scris, ţinuta diplomaţilor la diverse ocazii etc. P.d. este dominat, pe de o parte, de principiul egalităţii suverane a statelor, pe de altă parte de principiul reciprocităţii. Protocolul privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale (Protocolul de la Geneva), document adoptat de Adunarea Societăţii Naţiunilor (1924) al cărui principiu fundamental postula că nici un stat nu-şi putea face dreptate singur, războiul fiind calificat drept crimă internaţională. Avînd menirea de a întregi prevederile Pactului Societăţii Naţiunilor, protocolul preciza ca obligatorie procedura de rezolvare paşnică a conflictelor internaţionale, califica agresorul, impunea sancţiunile necesare şi fixa cadrul general al unui program de reducere a înarmărilor. Intrarea în vigoare a prevederilor Protocolului urma a se face imediat ce era declanşată agresiunea. Un loc central în dispozitivul Protocolului îl ocupau mijloacele juridice de soluţionare a conflictelor, statele angajîndu-se să recunoască drept obligatorie jurisdicţia C.P.J.I. şi să accepte instituirea unui sistem de arbitraj obligatoriu pentru cazurile care erau de competenţa Curţii, România a adus, mai ales prin Nicolae Titulescu, o contribuţie importantă la elaborarea şi adoptarea Protocolului, propunînd, la cea de-a V-a sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor, care dezbătea conţinutul acestuia, modificarea unui paragraf al art. 4, reformulîndu-1 astfel încît să reiasă că revizuirea tratatelor internaţionale şi integritatea teritorială a statelor semnatare ale Protocolului nu puteau fi supuse arbitrajului. în ciuda adoptării sale de către Adunarea Societăţii Naţiunilor, Protocolul de la Geneva nu a intrat în vigoare, fiind respins de Anglia şi de alte state. PROTOCOLUL ADIŢIONAI^ I Protocolul de la Geneva cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice, document internaţional încheiat la Conferinţa internaţională de la Geneva (1925) convocată sub auspiciile Societăţii Naţiunilor la care au participat 30 de state, între care şi România. Protocolul este alcătuit dintr-o parte preambulară (precizează că folosirea în război a unor astfel de gaze ca mijloace de luptă a fost condamnată de opinia generală a lumii; că interdicţia acestei folosiri a fost deja înscrisă în tratate) şi o parte dispozitivă (în care părţile contractante recunosc această interzicere, acceptă să o extindă la mijloacele de război bacteriologic şi se angajează să depună toate eforturile pentru a face sâ adere la acest Protocol şi celelalte state nesemnatare). Protocolul are valabilitate perpetuă. El a intrat în vigoare la 8 febr. 1928, România ratificîndu-1 la 25 aug. 1929. în timpul scurs de la adoptarea sa, Protocolul de la Geneva a adus importante servicii umanităţii, constituind un factor de descurajare a folosirii unor astfel de arme. Cu timpul, valoarea şi eficacitatea Protocolului a sporit, pe de o parte, pentru câ un număr din ce în ce mai mare de state, printre care toate puterile nucleare, au devenit părţi la el, iar pe de altă parte, pentru că Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în unanimitate o serie de rezoluţii — 2162 b (XXI) din 5 dec. 1966, 2454 A (XXIII) din 20 dec. 1968 ş.a. — prin care invită toate statele să se conformeze strict principiilor şi obiectivelor sale. în prezent se depun eforturi pentru a se adopta un nou document internaţional care să completeze Protocolul de la Geneva în sensul de a ilegaliza, pe lîngă utilizarea armelor chimice şi compuşii acestora, şi producerea şi stocarea lor. Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 aug. 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I), document adoptat în cadrul unei conferinţe diplomatice (1977), la care au luat parte 125 de state, inclusiv România. Protocolul este alcătuit din şase părţi (titluri) şi 106 articole. Partea 1, intitulată Dispoziţii generale, conţine principiile fundamentale, cele care asimilează conflictelor armate internaţionale conflictele armate ale popoarelor care luptă contra dominaţiei coloniale, ocupaţiei străine şi discriminării rasiale. Aceste dispoziţii generale sînt aplicabile tuturor victimelor conflictelor armate menţionate, ceea ce reprezintă o contribuţie importantă la evoluţia dreptului internaţional umanitar. Dispoziţii speciale sînt consacrate în celelalte titluri şi ele vizează protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, precum şi protecţia ansamblului serviciilor sanitare, militare şi civile. Dispoziţia referitoare la respectul şi protecţia populaţiei civile şi a bunurilor civile este adoptată ca regulă fundamentală, părţile la un conflict armat fiind obligate să-şi îndrepte operaţiunile numai contra obiectivelor militare. în condiţii determinate, protecţia se extinde şi asupra instalaţiilor con(inînd energii periculoase, cum ar fi diguri, baraje şi centrale nucleare, care nu pot fi ţinte ale atacurilor. Cea mai mare lacună a Protocolului constă în faptul că el nu interzice nici una din armele de natură a produce efecte traumatizante excesive. Aceasta priveşte, în special, arma nucleară şi celelalte arme de distrugere PROTOCOLUL ADIŢIONAL II 246 în masă. (La semnarea Protocolului, S.U.A. şi Marea Britanie au declarat că ele nu consideră că regulile adoptate ar privi utilizarea armei nucleare.) Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 aug* 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate neinternaţionale (Protocolul H), document adoptat la Geneva (1977) care reglementează in detaliu şi completează articolele 3, comun din cele patru convenţii de la Geneva, cu privire la protecţia victimelor de război. Protocolul prevede un tratament uman pentru toate persoanele angajate în conflictele de acest gen, protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, precum şi protecţia civililor contra pericolelor care rezultă din operaţiuni militare. Dispoziţiile Protocolului II nu se aplică tulburărilor interne, actelor de violenţă izolate şi sporadice, dat fiind câ acestea intră în competenţa exclusivă a fiecărui stat. publicarea tratatelor, măsuri tehnico-organizatorice adoptate la nivel guvernamental, atît pe plan intern cît şi internaţional, pentru ca tratatele încheiate de un stat sâ fie aduse la cunoştinţa generală. Pe plan intern, p.t. are loc, în general, prin inserarea textului lor în Buletinul oficial al statului respectiv. Ea nu semnifică data intrării în vigoare (ca în cazul unei legi interne); tratatul intră în vigoare la termenul stabilit prin prevederile sale, de obicei la data efectuării schimbului instrumentelor de ratificare. în R.S. România, tratatele se publică în „Buletinul oficial“ odată cu decretul Consiliului de Stat prin care se ratifică ori se aderă la ele sau, după caz, odată cu hotărîrea Consiliului de Miniştri pentru aprobarea lor. Pe plan internaţional, p.t. este reglementată încă din timpul Societăţii Naţiunilor, în prezent fiind consacrată în Carta O.N.U., care prevede că tratatele încheiate de membrii O.N.U. trebuie înregistrate la Secretariatul O.N.U. Convenţia de la Viena (1969) cu privire la dreptul tratatelor prevede p.t. după intrarea lor în vigoare. V. şi înregistrarea tratatelor; tratat internaţional. putere de lucru judecat, principiu de drept conform căruia o cauză o datâ judecată în faţa unei instanţe arbitrale sau jurisdicţionale care a pronunţat o sentinţă sau o hotârîre nu mai poate fi judecată şi de altă instanţă internaţională. Excepţie p. de l.j. se poate ridica fie de părţi, fie din oficiu, în tot timpul cursului instanţei de fond şi a instanţei de recurs. Prin p. de l.j. hotârîrile definitive capătă putere de lege, devenind obligatorii pentru părţile în proces. putere protectoare 1. Stat terţ căruia i se încredinţează, de către un alt stat, ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul unui alt stat (cu asentimentul acestuia din urmă), cu care el a rupt relaţiile diplomatice sau din care şi-a rechemat, definitiv sau temporar, o misiune. 2. Expresie care defineşte un stat neutru sau un alt stat ce nu ia parte la un conflict armat şi care este acceptat de partea adversă, care este dispus să exercite funcţiile conferite de Convenţia de la Geneva (1949) cu privire la protecţia victimelor de război şi prin Protocolul adiţional la aceste convenţii din 10 iul. 1977. Funcţiile p.p. pot fi încredinţate şi unui organism imparţial, ca substitut al p.p., cum ar fi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. P.p. funcţionează pe baza unui acord tripartit — al părţii pe care o reprezintă, al aceleia pe lîngă care este reprezentată şi al puterii care exercită misiunea — şi el îndeplineşte o triplă funcţie: de legătură între părţile în conflict (cu privire la aplicarea convenţiilor care acţionează în caz de conflict armat şi a asigurării protecţiei conferite de acestea); de ajutorare a victimelor de război; de control asupra modului de aplicare a convenţiilor. Cu aceste valenţe, sistemul p.p. a fost consacrat în Convenţiile de la Geneva (1949) cu privire la protecţia victimelor de război, însă el s-a dovedit foarte ineficient (în fapt nici nu a funcţionat în conflictele care au izbucnit în perioada postbelică). Prin Protocolul adiţional de la Geneva (1977) instituţia p.p. a fost consolidată, astfel: încă de la începutul conflictului, părţile beligerante sînt chemate a aplica sistemul p.p., inclusiv desemnarea şi acceptarea acestor puteri. Ele vor desemna fără în-tîrziere o p.p. şi vor autoriza, de asemenea, autoritatea unei p.p. desemnată de partea adversă. în cazul în care părţile nu reuşesc sâ numească o p.p., Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau o altă organizaţie internaţională umanitară îşi va oferi bunele oficii părţilor în conflict în vederea desemnării p.p. Protocolul de la Geneva (1977) a prevăzut două reguli noi: a) desemnarea şi acceptarea p.p. nu vor avea nici un efect asupra statutului juridic al părţilor în conflict, nici asupra statutului vreunui teritoriu, inclusiv al unui teritoriu ocupat; b) menţinerea relaţiilor diplomatice între părţile în conflict sau faptul de a încredinţa unui stat terţ protecţia intereselor unei părţi şi a resortisanţilor acesteia în conformitate cu regulile dreptului internaţional privind relaţiile diplomatice nu constituie un obstacol pentru desemnarea unei p.p. în scopul aplicării convenţiilor cu caracter umanitar. V. şi protecţie diplomatică. puteri implicate, puteri care deşi nu sînt expres formulate, sînt, totuşi, în mod firesc, cuprinse în acele puteri care au fost desemnate în mod expres. Principiul interpretării de bună-credinţă a manifestărilor părţilor în viaţa internaţională impune recunoaşterea şi respectarea puterilor nu numai acordate în mod expres unei persoane — de ex. unui plenipotenţiar — sau unei organizaţii, guvernamentale sau neguvernamentale, dar şi toate acele drepturi fără de care în mod normal puterile acordate expres nu ar fi practic realizabile. Astfel, în Avizul consultativ (1949) în problema „Reparării daunelor suferite în serviciul O.N.U.C.l.J. a recunoscut O.N.U. dreptul de a sta în instanţă ca reclamantă spre a reclama despăgubiri în legătură cu asasinarea reprezentantului său, Bernadotte, socotind câ faptul constituirii O.N.U. implică acordul statelor-membre de a i se asigura toate drepturile necesare îndeplinirii acţiunii în vederea căreia a fost creată. Q quid pro quo, expresie lat. cu sensul „ce pentru ce“ care se foloseşte în discuţiile diplomatice şi în scrisorile consacrate relaţiilor internaţionale spre a desemna ce anume concesii face — sau propune sa facă — una din părţile la tratativele în vederea încheierii tratatului sau în general la soluţia problemei în suspensie, în schimbul concesiei — sau concesiilor — oferite de partea cealaltă, în vederea realizării înţelegerii. Quirin, cazul oj. în timpul celui de-al doilea război mondial, Quirin şi alţi 7 militari germani au fost aduşi pe submarine pe teritoriul statelor nord-americane New York şi Florida spre a sabota întreprinderi de război americane. După ce au intrat pe teritoriul american, ei au îngropat uniformele lor şi s-au îmbrăcat în haine civile. Au fost arestaţi, mai înainte de a-şi începe actele de spionaj şi sabotajele, la Chicago şi New York, şi judecaţi, în temeiul unei dispoziţii a preşedintelui S.U.A., de o instanţă militară. Q. şi alţi „colegi“ ai acestuia s-au adresat justiţiei americane civile sus-ţinînd câ preşedintele S.U.A. nu-i putea sustrage instanţelor ordinare. Recursurile lor au fost respinse de Curtea Supremă prin sentinţa din 31 iul. 1942, socotind că activitatea unor spioni-sabotori poate fi judecată şi pedepsită de instanţele militare. Q. şi alţi 6 au fost executaţi. Al optulea, care îi trădase serviciului american de contraspionaj, a căpătat o pedeapsă privativă de libertate. V. şi spion. qui suo jure utitur neminem laedit, dicton juridic lat. însemnînd câ „cine foloseşte dreptul său nu. lezează pe nimeni", concepţie care neagă ideea abuzului de drept. Formula dură şi cinică aici reprodusă este respinsă astăzi de popoare, iar dreptul internaţional tinde să se dezvolte în direcţia întoarcerii — desigur pe un plan superior — spre concepţia umanitară a celor mai mari jurisconsulţi romani care prescriau: sic utere tuo ut alienum non laedas („să te foloseşti de ce-i al tău în aşa fel, în-cît să nu lezezi pe altcineva14). Practica internă şi externă a statelor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, pe exploatarea omului de către om a dat naştere constatării amare summum ius summa iniuria („dreptul cel mai înalt, nedreptatea cea mai mare44). quorum 1. (în organizaţii şi reuniuni internaţionale), numărul de membri a căror prezenţă este necesară şi suficientă pentru a se începe valabil dezbaterile şi să procedeze la vot. 2. (în cadrul unui organ judiciar internaţional), numărul de membri a căror prezenţă este necesară şi suficientă, pentru ca organul respectiv să poată, în mod valabil, să asculte părţile, sâ delibereze şi sâ ia decizii. R radă, zonă de apă din jurul unui port, de obicei pînă la cel mult două mile de acesta, unde ancorează navele care aşteaptă să intre în port sau să iasă din acesta. R. sînt considerate ca ferind parte din marea teritorială a statului, chiar dacă se găsesc, total sau în parte, dincolo de limitele mării teritoriale, întrucît servesc în mod normal încărcării, descărcării şi ancorării navelor. Statele riverane au obligaţia de a delimita precis asemenea r. şi sâ le însemneze pe hărţile marine cu delimitarea lor. ranguri consulare, clasele din care fac parte şefii de post consular. Convenţia de la Viena (1963) cu privire la relaţiile consulare stabileşte următoarele clase ale funcţionarilor consulari: a) consul general (conducătorul unui consulat general sau al mai multor circumscripţii consulare); b) consul (fiind subordonat consulului general, desfăşoară activitatea într-un oraş sau circumscripţie consulară; el conduce un consulat); c) viceconsul (conduce un viceconsulat sau este ajutorul unui consul general sau al unui consul); d) agent consular (funcţionar inferior, care îndeplineşte funcţii de mai mică importanţă în cadrul oficiului consular). Rangul (clasa) şefului unui post consular se stabileşte prin acordul statului care îl numeşte şi al statului de reşedinţă. ranguri diplomatice, trepte în ierarhia diplomatică în cadrul administraţiei centrale a Ministerului Afacerilor Externe şi în cadrul misiunii diplomatice în străinătate. Stabilite pentru prima dată de Congresul de la Viena (1815), rangurile agenţilor diplomatici au fost clasificate astfel: a) ambasador extraordinar şi plenipotenţiar; b) trimis extraordinar şi plenipotenţiar; c) însărcinat cu afaceri. Protocolul de la Aachen (1818) a adăugat o clasă nouă: ministru rezident, situat între clasa ministrului plenipotenţiar şi clasa însărcinatului cu afaceri. Convenţia de la Viena (1961) cu privire la relaţiile diplomatice a modificat rangurile şefilor misiunilor diplomatice, prin eliminarea ministrului rezident. Articolul 14 al Convenţiei prevede următoarele ranguri ale şefilor misiunilor diplomatice: ambasador (sau nunţiu papal), acreditat pe lîngă şeful statului străin; ministru (sau internunţiu), acreditat pe lîngă şeful statului străin; însărcinat cu afaceri, acreditat pe lîngă ministrul afacerilor externe al statului acreditar; consilier, secretar I, secretar II, secretar III, ataşat. Clasele sau rangurile şefilor de misiuni diplomatice interesează, în special, cere- monialul şi precăderea diplomatică. La rang egal are precădere diplomatul unei ambasade faţă de diplomatul unei legaţii şi în cadrul fiecărei instituţii, diplomatul cu vechime mai mare în acest rang în ţara de reşedinţă. Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al unei misiuni se notifică de către şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar, ori, conform indicaţiilor acestuia, altui minister. Rangurile sau clasele diplomatice se determină în acordul dintre cele două state, cu prilejul stabilirii relaţiilor diplomatice, putîndu-se modifica, însă, ulterior. Ierarhia între rangurile diplomatice instituită în trecut exprima, de fapt, ierarhia statelor după mărimea şi forţa lor; schimbul de ambasadori se făcea numai între marile puteri. în prezent se stabilesc tot mai des relaţii diplomatice la rangul ambasadelor, indiferent de puterea statelor, în temeiul egalităţii suverane şi a dezvoltării colaborării dintre state. V. şi precădere diplomatică. Rann de Kurch, cazul r*/, diferend între India şi Pakistan în legătură cu suveranitatea asupra unor teritorii situate la graniţa dintre cele două state. Diferendul a izbucnit în momentul în care parlamentul englez a stabilit existenţa, cu începere de la 18 iul. 1947, a două state independente — India şi Pakistanul. La 4 mai 1948 statul Kurch s-a unit cu India. Acest din urmă stat pretindea câ Rann îi aparţine, în timp ce Sind, stat ce s-a unit cu Pakistanul, considera că Rann îi aparţine lui. Diferendul a fost supus, prin acordul celor două state, unui tribunal arbitrai, care, în sentinţa dată la 16 febr. 1968, a stabilit că teritoriul Rann, fiind în întregime înconjurat de teritorii aparţinînd Pakistanului, aparţine acestui stat. India şi Pakistanul au executat sentinţa cu privire la R. de K., care măsoară circa 9 000 de kmp. ratificare, termen provenit din 1. latină — ratum facere, care înseamnă „aprobare4*, „confirmare44 şi, în special, de a face valabil, care desemnează acţiunea juridică prin care un stat îşi exprimă con-simţămîntul, prin intermediul organelor sale competente, de a fi legat de un tratat internaţional, semnat de plenipotenţiarii săi. R. este cunoscuta din epoca medievală, cînd constituia o prerogativa exclusivă a monarhului. Odată cu apariţia parlamentarismului, r. a constituit un mijloc de îngrădire şi control asupra acţiunilor întreprinse de monarhi în domeniul relaţiilor internaţionale. Sensul 249 contemporan al r. implică activitatea a două organe: legislativ — parlamentul, şi executiv — şeful statului. în prezent, instituţia r. este folosită ca mijloc de exercitare a unui control de către organul suprem al puterii de stat asupra acţiunilor întreprinse în domeniul politicii externe de organele executive — şeful statului, guvernul etc. Supunerea unui tratat spre r. creează, totodată, posibilitatea ca opinia publică să ia atitudine faţă de scopurile urmărite prin acel tratat. Categoriile de tratate supuse r. se stabilesc prin legislaţia internă a fiecărui stat. De regulă, sînt supuse r. acele tratate care privesc interesele majore ale statelor — tratatele de pace, de neagresiune, de asistenţă mutuală, cele care privesc modificări teritoriale etc. in Republica Socialistă România, conform art. 43, pct. 9 din Constituţie, Marea Adunare Naţională „ratifică şi denunţă tratatele internaţionale care implică modificarea legilor44, iar Consiliul de Stat „ratifică şi denunţă tratatele internaţionale, cu excepţia acelora a căror ratificare sau denunţare este de competenţa Marii Adunări Naţionale44 (art. 63, pct. 8 din Constituţia Republicii Socialiste România). Pentru aceste categorii de tratate, r. este o condiţie a existenţei lor. in lipsa ei, tratatul nu are nici un fel de putere juridică şi, ca atare, nu produce nici un fel de efecte faţă de statul care nu l-a ratificat. R., o dată efectuată nu mai poate fi retrasă. Ea nu poate fi dată, în principiu, decît în mod necondiţionat. în afară de cazul în care în tratat ar prevede o asemenea posibilitate, sau dacă celelalte părţi acceptă, r. nu poate fi parţială. Constituind un act de suveranitate a statului, r. unui tratat poate fi refuzată, fără a fi necesară motivarea acestui act. Cu prilejul ratificării, statele pot face rezerve la tratatul respectiv. R. se face printr-un instrument de r., a cărui formă este reglementată de dreptul intern. V. şi instrumente de ratificare. rafiune de stat, expresie care desemnează teoria politică şi diplomatică după care interesele de stat — „raison d’Etat44 — primează asupra oricăror considerente de drept şi morală. răniţi v. bolnavi şi răniţi. răspunderea internaţională a statelor, instituţie a dreptului internaţional public în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internaţional, care săvîrşeşte fapte internaţionale ilicite, este răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de toate statele lumii, în cazul crimelor internaţionale. Instituţia răspunderii internaţionale s-a dezvoltat odată cu progresul dreptului internaţional public, ca drept al păcii şi colaborării. în vechiul drept internaţional, răspunderea statelor era considerată în general o răspundere de drept civil. Statul, ale cărui organe provocau prejudiciul, era obligat să-l repare prin plata unei despăgubiri; nu exista o răspundere a statelor pentru dezlănţuirea războiului. In dreptul internaţional contemporan, răspunderea statelor are o sferă mai largă, ea cuprinde răspunderea pentru războiul de agresiune, declarat ca cea mai gravă crimă internaţională; de asemenea, cuprinde răspunderea pentru alte acte care constituie o ameninţare sau o violare a păcii, atrăgînd, astfel, diferite sancţiuni. Temeiul răspunderii internaţionale îmbracă un aspect dublu: a) faptele internaţionale ilicite sâvîrşite de subiectele RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANELOR FIZICE v dreptului internaţional; b) unele activităţi licite ale statelor, însă întemeiate pe risc (de ex.: activitatea nucleară, cosmică etc.). Orice conduită a unui stat, calificată de dreptul internaţional ca faptă ilicită, angajează răspunderea sa internaţională. Fapta internaţională ilicită este nu numai agresiunea, ci oricare altă violare a unui principiu sau normă a dreptului internaţional public. Fapta ilicită a unui subiect de drept internaţional se poate manifesta fie ca o acţiune (delicta commissiva) sau ca o inacţiune (delicta omissiva). Angajarea răspunderii internaţionale a unui subiect de drept internaţional reclamă întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) fapta internaţională ilicită sâ fie săvîrşită de un subiect de drept internaţional în mod liber; b) să producă daune materiale sau de altă natură unui alt subiect de drept internaţional; prin fapta respectivă să se încalce principiile sau normele acestui drept; c) să existe un raport de cauzalitate între fapta internaţională ilicită şi prejudiciul cauzat. Statul, ca principalul subiect al râpunderii internaţionale, răspunde atît pentru activitatea funcţionarilor săi, cît şi pentru acţiunile persoanelor particulare. Răspunderea internaţională a statelor suferă anumite limitări în cazul războiului civil, dacă insurgenţii au fost recunoscuţi de către state terţe. Pentru faptele internaţionale ilicite, îndeosebi pentru crimele internaţionale, răspund atît statele cît şi persoanele fizice. în general, răspunderea internaţională poate fi angajată sub trei forme: morală, politică şi materială. Răspunderea politică cuprinde toate formele răspunderii internaţionale, cu excepţia celei materiale. în funcţie de gravitatea faptei ilicite, statului vinovat i se pot aplica diferite sancţiuni: ruperea relaţiilor diplomatice, economice sau de altă natură între el şi statul (statele) lezat. în caz de agresiune, statului vinovat i se pot aplica sancţiuni cu caracter militar, precum şi limitarea temporară a suveranităţii sale. Răspunderea materială presupune obligarea pentru statul vinovat de a repara daunele materiale provocate de faptele sale ilicite altui subiect de drept internaţional. Această reparare îmbracă un aspect dublu: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparaţia) şi restabilirea drepturilor încălcate (restituţie). răspunderea penală a persoanelor fizice (în dreptul internaţional), consecinţă directă a răspunderii statelor pentru săvîrşirea unor crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii. Răspunderea penală fiind un atribut al individului, al persoanei fizice, în cazul săvîrşirii unor infracţiuni internaţionale de către organele sau agenţii statului, răspunderea penală nu incumbă acestuia, ci persoanelor care le-au comis în numele ori cu toleranţa lui. Deci persoanele fizice răspund ca organe ale statului, dar sînt judecate de instanţe internaţionale în calitate de subiecte de drept intern al statelor vinovate de săvîrşirea unor crime de război împotriva păcii şi umanităţii. Pentru infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare (terorism internaţional, piraterie, trafic ilicit de stupefiante, trafic de femei şi copii etc.), răspunderea penală a persoanelor fizice îşi are temeiul în legile penale naţionale, adoptate de state ca urmare a obligaţiilor asumate prin convenţii internaţionale. RĂZBOIUL 2>0 războiul (în dreptul internaţional), luptă armată între două sau mai multe state pentru a-şi realiza, prin forţa armelor, scopurile lor politice, economice sau de altă natură. Fenomen social-istoric, războiul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, odată cu împărţirea ei în clase antagoniste, cu naşterea proprietăţii private şi cu formarea statului; el va dispărea din viaţa societăţii atunci cînd nu vor mai exista cauzele sociale care îi dau naştere. Războiul este: a) drept, legitim, cînd urmăreşte: apărarea individuală sau colectivă împotriva unei agresiuni externe; eliberarea naţională de sub dominaţia străină; eliberarea de sub exploatare şi asuprire socială; b) nedrept, cînd urmăreşte: cotropirea unor teritorii străine; anexiunea prin forţa armelor; subjugarea altor popoare; înăbuşirea mişcărilor de eliberare naţională sau socială. Pactul Briand-Kellogg (1928) este primul document internaţional care a interzis războiul ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale. Carta O.N.U. a consacrat, ca un principiu fundamental al dreptului internaţional, obligaţia statelor de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre ele şi de a rezolva diferendele care se pot ivi numai prin mijloace paşnice. Dreptul internaţional nu exclude însă cu totul orice folosire a forţei armate. Statele au dreptul sâ recurgă la războiul de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat din partea unui agresor. Este admisă şi lupta armată a unui popor împotriva dominaţiei coloniale, dacă realizarea dreptului său la autodeterminare este împiedicată prin mijloace violente. Dreptul internaţional contemporan obligă părţile în conflict sâ respecte regulile de purtare a războiului, consacrate prin legile şi obiceiurile războiului. O codificare amplă a regulilor de purtare a războiului a fost întreprinsă de cele două Conferinţe de la Haga (1899 şi 1907); au fost încheiate, în această materie, mai multe convenţii internaţionale. în perioada dintre cele două războaie mondiale şi după cel de-al doilea război mondial au fost încheiate şi alte convenţii ce conţin reguli obligatorii cu privire la modul de purtare a războiului: Convenţiile de la Geneva (1949) privind victimele de război; Convenţia de la Haga (1954) cu privire la protejarea valorilor culturale în caz de conflict armat. Legile şi obiceiurile de purtare a războiului trebuie aplicate şi respectate de către toate statele, indiferent dacă sînt sau nu părţi contractante la convenţiile respective, aceasta datorită faptului câ în esenţă convenţiile respective codifică reguli ale dreptului internaţional cutumiar. V. şi legile şi obiceiurile războiului; dreptul internaţional aplicabil în caz de conflict armat; dreptul internaţional umanitar. rebus sic stantibus, expresie lat. cu sensul „cît timp lucrurile vor sta aşa“, folosită în dreptul internaţional pentru a desemna o regulă, conform căreia schimbările esenţiale a împrejurărilor existente la încheierea unui tratat pot constitui motive pentru încetarea aplicării tratatului sau pentru revizuirea tratatului respectiv. Clauza r.s.s. constituie o derogare de la principiul pacta sunt servanda, ea fiind în corelaţie cu necesitatea punerii de acord a prevederilor tratatelor internaţionale (în special a celor încheiate fârâ termen sau pe termen lung) cu noile condiţii survenite în situaţia părţilor. în decursul istoriei, clauza r.s.s. a fost deseori folosita în mod abuziv de unele state. Câutînd sâ scape de obligaţiile asumate prin tratate internaţionale, acestea au dat o interpretare foarte largă clauzei respective, în sensul câ orice schimbare intervenită în relaţiile internaţionale le-ar da dreptul sâ anuleze unilateral tratatul. Germania hitleristâ, de pildă, a violat la 7 mart. 1936 Tratatul de la Lo-carno din 1925 şi a remilitarizat zona renană pe motivul câ Franţa ar fi schimbat în mod esenţial situaţia existentă la semnala acordului de la Lo-carno prin încheierea, la 2 mai 1935, a pactului de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. Acelaşi stat a violat apoi pactul de neagresiune cu Polonia, sub pretextul că aceasta din urmă ar fi schimbat împrejurările prin semnarea unui tratat de alianţă cu Anglia. Practica internaţională a consacrat concepţia după care o modificare fundamentală a împrejurărilor existente la încheierea unui tratat ca element obiectiv, justifică, pentru motive de echitate şi dreptate, invocarea sa de câtre o parte pentru a pune capăt tratatului. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatului (1969) evită formularea r.s.s., folosind denumirea „schimbarea fundamentală a împrejurărilor*1. Ea prevede câ: 1. Schimbarea fundamentală a circumstanţelor, în raport cu cele care existau în momentul încheierii tratatului, nu poate fi invocată ca motiv pentru a se pune capăt tratatului, afară de cazul în care: a) existenţa acestor circumstanţe a constituit o bază esenţială a consimţămîntului părţilor de a fi legate prin tratat; b) această schimbare a circumstanţelor are ca efect transformarea în mod radical a conţinutului obligaţiilor c re mai trebuie executate în baza tratatului. 2. Schimbarea fundamentală a circumstanţelor nu poate fi invocată: a) ca motiv pentru a pune capăt unui tratat care stabileşte o frontieră; b) dacă schimbarea circumstanţelor rezultă dintr-o violare, de către partea care o invocă, fie a tratatului, fie a unei alte obligaţii internaţionale faţă de celelalte părţi la tratat. O modificare fundamentală a împrejurărilor poate fi invocată în aceleaşi condiţii şi pentru a suspenda aplicarea unui tratat. Consacrarea regulii r.s.s., în această formă, este însoţită de garanţii de procedură, care să evite pe cit posibil abuzurile; astfel, orice parte care doreşte să invoce o modificare fundamentală a împrejurărilor trebuie sâ notifice celorlalte părţi pretenţia sa şi măsura pe care înţelege sâ o ia, cu trei luni înainte. Dacă alte state părţi au obiecţii, părţile trebuie sâ caute o soluţie conform mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor prevăzute de art. 33 al Cartei O.N.U. Dacă în termen de 12 luni de la data ridicării obiecţiei nu se ajunge la o soluţie, orice parte poate iniţia procedura de conciliere, în cadrul unei comisii de conciliere constituită de secretarul general al O.N.U. rechemare (în dreptul internaţional), mod de a pune capăt funcţiei unui agent diplomatic în statul acreditar. Convenţia de la Viena (1961) cu privire la relaţiile diplomatice reglementează cazurile de r. a agenţilor diplomatici. R. diplomatului poate avea loc fie la iniţiativa statului acreditant, fie la cererea statului acreditar. în cazul r. unui şef de misiune, acesta face, de regulă, anumite vizite oficiale de rămas bun şi îşi prezintă scrisorile de r. şefului statului acreditar într-o audienţă specială. Dacă 251 RECUNOAŞTEREA lN DREPTUL INTERNATIONAL şeful de misiune lipseşte in momentul r. sau şi-a luat rămas bun de la şeful statului acreditar, mai înainte de a fi primit scrisorile de r., acestea se prezintă de către succesorul său. în ceea ce priveşte pe ceilalţi membri ai personalului diplomatic ai misiunii, în caz de r. misiunea informează Ministerul Afacerilor Externe al statului de reşedinţă că guvernul său a hotărît r. diplomatului în cauză. rechiziţii, actul prin care autorităţile puterii care au ocupat un teritoriu străin pretind să le fie furnizate, în natură, pentru necesităţile armatei, unele bunuri, cum ar fi: hrana, îmbrăcăminte, mijloace de transport ş.a. Reglementările în vigoare pînă la finele celui de-al doilea război mondial autorizau r. cu condiţia de a fi efectuate exclusiv pentru nevoile trupelor de ocupaţie şi, pe cît posibil, contra cost sau pe bază de chitanţă. în condiţiile actuale, cînd cotropirea de teritorii străine este interzisă prin norme imperative de drept internaţional, r. făcute de autorităţile de ocupaţie prezintă caracterul unui jaf. Protocolul de la Geneva (1977) interzice expres rechiziţionarea de către puterea de ocupaţie a unui teritoriu a unităţilor sanitare civile, a echipamentului, materialului sau personalului atît timp cît acestea sînt necesare pentru satisfacerea necesităţilor medicale ale populaţiei civile şi pentru a asigura continuitatea îngrijirilor răniţilor şi bolnavilor deja sub tratament. rectificare (în dreptul internaţional), îndreptarea unei erori strecurate într-un act unilateral sau bilateral, ori multilateral cu incidenţe pe plan internaţional. R. unui act bi- sau multilateral cere concursul tuturor statelor părţi. R. unei erori dintr-un act unilateral poate fi ficută de statul de la care actul emană, ţinîndu-se însă seamă de răspunderea acestuia faţă de cei care, bizuindu-se pe conţinutul iniţial al actului, s-ar vedea expuşi la anumite pagube sau alte inconveniente. R. frontierei, acţiune comună celor două state vecine în cauză şi constînd dintr-o modificare limitată a traseului unei frontiere de stat, fie spre a se remedia o eroare săvîr-şită cu ocazia delimitării frontierei, fie spre a înlătura unele neajunsuri cauzate între timp de pe urma unor evenimente naturale (apariţia unei insule într-o apă frontalieră, schimbarea şenalului navigabil al unei ape care alcătuieşte frontiera, prăbuşirea unei porţiuni de teren etc.). Modificările de traseu implicate nu se consideră ca o cesiune de teritoriu, ele constituind operaţii normale, impuse de faptele vecinătăţii. De regulă, r.f. se realizează printr-un acord bilateral al celor două state vecine, în temeiul constatărilor făcute la faţa locului de împuterniciţi speciali, care împreună formează o comisie mixtă paritară, care nu poate lua decizii decît în unanimitate. V. şi Convenţia cu privire la dreptul de rectificare (1952). recunoaşterea în dreptul internaţional, act unilateral al unui stat prin care constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru independenţă sau insurgenţii într-un război civil), manifes-tîndu-şi dorinţa de a stabili cu ele relaţii oficiale. Actul recunoaşterii precizează, de regulă, caracterul şi întinderea relaţiilor pe care le stabileşte cu statul recunoscut. Schimbarea tipului istoric de stat nu înseamnă, în general, apariţia unui nou su- biect de drept internaţional; recunoaşterea rămfne definitivă, independent de schimbările de guvern care pot interveni în acel stat. întreruperea relaţiilor diplomatice între statul care a recunoscut şi statul recunoscut, iar apoi reluarea lor, nu necesită o recunoaştere nouă. Recunoaşterea emană numai de la state, ca un atribut al suveranităţii lor; este cerută de existenţa şi dezvoltarea cooperării internaţionale. Recunoaşterea are efect declarativ, nu constitutiv; ea nu creează drepturile statului, pe care acesta le exercită în virtutea suveranităţii sale, independent de recunoaşterea sa. în raport de volumul şi întinderea efectelor, recunoaşterea poate fi: de fapt (de facto) şi de drept (de jure). Recunoaşterea de jure este deplină şi definitivă; ea nu poate fi revocată; efectele ei încetează numai dacă statul recunoscut dispare ca subiect de drept. Actul recunoaşterii poate îmbrăca forma unei note diplomatice, a unei notificări directe, a unor mesaje, declaraţii oficiale în presă sau chiar telegrame de felicitare. Recunoaşterea statului nou se poate face şi prin încheierea unui tratat cu el (de ex.: Tratatul din 8 ian. 1826, prin care Franţa a recunoscut Brazilia; Tratatele din 22 mart. 1946 şi 17 oct. 1947, prin care Marea Britanie a recunoscut Transiordania şi Birmania; Tratatul de pace din 8 sept. 1951, prin care Japonia a recunoscut Coreea). în relaţiile internaţionale recunoaşterea colectivă apare ca o excepţie (de ex. Grecia, prin Tratatul de la Londra din 1830; Belgia, prin Tratatul de la Londra din 1831; România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, prin Tratatul de la Berlin din 1878). Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu; se stabilesc relaţii comerciale şi unele relaţii politice şi diplomatice limitate; poate fi revocată oricînd. Recunoaşterea de facto reprezintă, în general, o fază pregătitoare pentru recunoaşterea de jure. După forma de exprimare recunoaşterea poate fi: a) expresă (are loc printr-o declaraţie specială făcută de statul care a luat iniţiativa); b) tacită (se produce prin acte materiale: semnarea unui tratat cu statul nou; efectuarea schimbului de reprezentanţi diplomatici sau consulari între cele două state). în dreptul internaţional, pe lîngă recunoaşterea statelor există şi recunoaşterea guvernelor, a calităţii de răsculaţi sau de beligeranţi, a naţiunii care luptă pentru eliberare. Recunoaşterea guvernelor unor state recunoscute este actul liber prin care unul sau mai multe state constată că o persoană sau un grup de persoane sînt în măsură să angajeze statul pe care pretind câ îl reprezintă şi manifestă voinţa lor de a întreţine cu el relaţii. Recunoaşterea guvernelor intervine numai atunci cînd, într-un stat existent, puterea este preluată de guvern prin alte mijloace decît pe cale constituţională, ori se schimbă forma de guvernă-mînt (lovitură de stat, revoluţia socială etc.). Cînd schimbările în conducerea statului se fac cu respectarea formelor constituţionale, nu este necesară recunoaşterea guvernelor sau a şefilor statelor. Acordarea sau refuzul recunoaşterii unui guvern ori a unei forme noi de guvernămînt nu privesc recunoaşterea statului, care continuă sâ existe. Recunoaşterea unui stat implică însă şi recunoaşterea guvernului. în epoca postbelică, recunoaşterea guvernelor a jucat un rol important, în special în legătură cu participarea la viaţa internaţională a unor guverne revoluţionare formate ca urmare a RECURS INTERNAŢIONAL sprijinului popoarelor în opoziţie cu vechile autorităţi ce invocau criteriul „legitimităţii14 (ex. guvernul R.P. Chineze, guvernul de unitate naţională al Kampuchiei Democrate ş.a.). Recunoaşterea calităţii de răsculaţi sau de beligeranţi, intervine cînd cei care s-au răsculat împotriva guvernului unui stat au dobîndit o parte din teritoriul statului, au organe de conducere proprii reprezentative, desfăşoară operaţii militare în formă organizată. Recunoaşterea poate sâ fie făcută de guvernul împotriva căruia luptă insurgenţii sau de câtre statele străine. Recunoaşterea insurgenţilor ca parte răsculată are următoarele consecinţe: a) insurgenţii nu vor mai fi trataţi ca infractori de drept comun în cazul capturării; se aplică regimul prizonierilor de război; b) guvernul este absolvit de răspundere pentru daunele provocate de insurgenţi statelor terţe sau cetăţenilor acestora; c) recunoaşterea insurgenţilor ca parte răsculată de către un stat terţ obligă pe acesta sâ adopte o poziţie de neutralitate faţă de ei şi dreptul de a pretinde insurgenţilor respectarea persoanei şi bunurilor cetăţenilor săi sau a propriilor bunuri aflate pe teritoriul controlat de insurgenţi. Recunoaşterea ca parte beligerantă a insurgenţilor generează efecte juridice mai întinse: ei beneficiază de toate drepturile pe care le are o parte beligerantă în caz de război, aplicîndu-li-se legile de purtare a războiului. Cînd state terţe recunosc calitatea de beligeranţi răsculaţilor, aceştia sînt puşi pe picior de egalitate cu guvernul împotriva căruia luptă, dobîndind drepturile şi obligaţiile asemănătoare cu ale unui stat beligerant. Această recunoaştere echivalează cu o declaraţie de neutralitate fiind, în fapt, folosită, deseori, în locul unei recunoaşteri directe, cu care este asimilată. Pot fi recunoscute nu numai statele şi guvernele, dar şi naţiunile care luptă pentru eliberarea lor. Recunoaşterea are ca obiect organele conducătoare ale poporului sau naţiunii care luptă pentru indepedenţă (de ex.: recunoaşterea, în timpul primului război mondial, a Comitetului naţional polonez; recunoaşterea Comitetului naţional ceh din străinătate). După al doilea război mondial au fost recunoscute: guvernul revoluţionar popular alge-rian (G.R.P.A.); guvernul revoluţionar provizoriu din Vietnamul de Sud; organele conducătoare ale luptei de eliberare a popoarelor din coloniile portugheze etc. recurs internaţional (în dreptul internaţional) 1. Demersul făcut de o parte — stat sau organizaţie internaţională — la o instanţă activînd în afara statului. 2. Procedura prin care o decizie este supusă unei autorităţi superioare, de regulă judiciare — arbitraj sau justiţie — pentru a o înfrînge sau modifica. 3. Sesizarea unei instanţe nejurisdicţio-nale, de ex. a Consiliului de Securitate. recurs la forţă (în dreptul internaţional), faptul pentru o parte într-un conflict internaţional de a încerca să-şi impună voinţa, poziţia, interesele, nu în mod paşnic, ci prin folosirea forţei militare, economice etc. Dreptul internaţional contemporan şi morala internaţională interzic r. la f. altfel decît în cadrul autoapărării individuale sau colective (art. 51 din Carta O.N.U.). Statele sînt obligate (art. 2, pct. 3 şi art. 33 din Carta O.N.U.), sâ-şi rezolve diferendele internaţionale prin mijloace paşnice, astfel îneît pacea şi securitatea internaţională, 252 precum şi justiţia sâ nu fie puse în primejdie şi sa se abţină, în relaţiile lor internaţionale (art. 2, pct. 4 din Cartă), de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U. recuzare, obiecţia ridicată de statele părţi la un proces faţă de participarea unui arbitru sau judecător internaţional la judecarea acestuia. redemarcarea frontierei, operaţie tehnică constînd în restabilirea demarcării frontierei după ce, indiferent de motiv, demarcarea iniţială nu mai există sau nu mai dă satisfacţie. R.f. presupune existenţa unei înţelegeri între statele frontaliere cu privire la traseul general al frontierei, precum şi a lucrărilor de demarcarea frontierei (procesul-verbal de descrierea traseului frontierei, hărţi la scară mare in-dicînd frontiera stabilită, semne sau fotografii ale unor părţi sau semne de frontieră). R.f. se efectuează de câtre comisii mixte, alcătuite din reprezentanţii statelor părţi, prin fixarea de semne de demarcaţie (stîlpi de beton sau de lemn, piloni de lemn, borne principale şi ajutătoare, eventual — în cazul unui triplex confinium — piramide de beton), iar pentru r. unor frontiere maritime — geamandure. R.f. se hotărăşte prin acordul statelor frontaliere şi are drept scop, prin evidenţierea traseului în amănunt al frontierei, evitarea unor incidente de frontieră, asigurarea bunelor relaţii între statele în cauză. reextrădare, act prin care un stat căruia i-a fost predat un individ de către un stat în vederea unei urmăriri penale sau pentru executarea unei condamnări penale în primul stat, predă acest individ unui stat terţ în vederea urmăririi penale sau executării unei condamnări penale în acesta din urmă stat. referendum v. plebiscit. refugiat (în dreptul internaţional), persoană fizică care, ca urmare a evenimentelor de război sau a regimului instaurat în unele state, a fost obligată să părăsească teritoriul statului pe care îşi avea domiciliu permanent, fără a fi renunţat la cetăţenie sau să o fi pierdut. în baza reglementărilor în vigoare pe plan internaţional are statut de r. persoana: a) care a fost considerată r. în aplicarea Aranjamentelor din 12 mai 1926 şi 30 iun. 1928 sau în aplicarea Convenţiilor din 28 oct. 1933 şi febr. 1938 şi a Protocolului din 14 sep. 1939, precum şi a Constituţiei Organizaţiei Internaţionale pentru refugiaţi; b) care, ca urmare a evenimentelor survenite înainte de ian. 1951, apreciindu-se cu temei câ sînt persecutate pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anume grup social sau* pentru opiniile politice, se găsesc în afara ţârii a cărei naţionalitate o au. Asemenea persoane nu pot sau nu doresc să reclame protecţia acestei ţări, sau dacă nu au naţionalitatea respectivă şi se găsesc în afara ţârii în care îşi au reşedinţa obişnuită ca urmare a acestor evenimente, nu pot sau nu doresc să se reîntoarcă în ţară. De reglementarea statutului r. s-a ocupat Societatea Naţiunilor Unite, între cele două războaie mondiale. în cadrul ei au fost adoptate mai multe documente internaţionale: Acordurile din 1922, 1924, 1926 şi Convenţia de la Geneva asupra statutului 253 REGIMUL JURIDIC AL SPAŢIULUI AERIAN internaţional al refugiaţilor (1933). După al doilea război mondial, O.N.U. a înfiinţat (1946) Organizaţia internaţională a refugiaţilor. A fost înlocuită cu înaltul comisariat pentru refugiaţi (1951), ales de Adunarea Generală a O.N.U. şi răspunzător în faţa ei şi a Consiliului Economic şi Social. în 1950, O.N.U. a adoptat Convenţia privind statutul juridic al r., prin care se stabilea obligativitatea de a se acorda acestora drepturi elementare în materia raporturilor civile ca şi străinilor. Această Convenţie a intrat în vigoare în 1959 şi a înlocuit convenţiile anterioare. V. şi «Convenţia relativă la statutul refugiaţilor (1950); înaltul Comisariat pentru refugiaţi. regim de frontieră, totalitate a regulilor stabilite prin legile interne ale statului şi prin convenţii internaţionale cu privire la demarcarea frontierei de stat, întreţinerea semnelor de frontieră şi paza ei, trecerea frontierei, prevenirea şi rezolvarea incidentelor ce se pot produce pe linia graniţei. Prin legite interne sînt reglementate reguli cu privire la: a) paza frontierei; b) limitarea libertăţilor de intrare şi şedere în localităţile de frontieră; c) folosirea pămîntului şi apoi a activităţii economice a localităţilor din anumite porţiuni ale frontierei etc. Regimul juridic stabilit prin convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe se referă la: a) reglementarea întreţinerii frontierei; b) utilizarea drumurilor de frontieră; c) trecerea frontierei de către autorităţile grănicereşti, vameşi, însoţitori de vagoane de căi ferate sau de câtre muncitorii care posedă loturi de pămînt pe teritoriul celuilalt stat, în scopul cultivării pămîntului. V. şi delimitarea frontierei; demarcarea frontierei. regim naţional, statut juridic prevăzut în acordurile şi convenţiile economice şi comerciale, în virtutea căruia persoanele fizice şi juridice ale unui stat străin beneficiază, pe teritoriul unui alt stat, de aceleaşi drepturi civile, privilegii, reguli etc. care se aplică şi naţionalilor. R.n. poate fi acordat unilateral, bilateral, reciproc, limitat, nelimitat. Aplicarea poate fi limitată la unele drepturi şi înlesniri, sau în timp. Fiind folosit la început pentru a impune statelor mici să acorde firmelor din ţările puternice condiţii egale cu societăţile naţionale, punîndu-le pe acestea din urmă în situaţii de inegalitate, în ultima perioadă se acordă mai curînd regimul naţiunii celei mai favorizate, statele cu o economie în curs de dezvoltare rezervîndu-şi dreptul de a crea, pentru firmele şi cetăţenii proprii, un regim mai avantajos, care să favorizeze dezvoltarea economiei naţionale. regim preferenţial, formă de regim juridic stipulată în acorduri internaţionale prin care se atribuie cetăţenilor străini, ce aparţin unui anumit stat, drepturi speciale, mai mari decît cele de care se bucură cetăţenii altor state sau chiar naţionalii statului teritorial. regimul de frontieră al R. S. România, totalitate a regulilor stabilite prin legislaţia internă a ţării cu privire la frontiera de stat a R. S. România. R. de f. al R. S. România a fost stabilit prin Decretul nr. 678 din 7 oct. 1969. „Paza frontierei de stat a Republicii Socialiste România se asigură, potrivit legii, de trupele de grăniceri sub conducerea Ministerului Forţelor Armate** (art.l). Conform prevede- rilor decretului este stabilită: o „zonă de frontieră** alcătuită din teritoriul comunelor, oraşelor şi municipiilor care au limita comună cu frontiera, mai puţin teritoriul Constanţa; o „fîşie a trupelor de grăniceri** de-a lungul frontierei, cu excepţia litoralului Mării Negre şi a porturilor la Dunăre situate la frontieră, lată de 20 m. Prevederile decretului mai reglementează: accesul, şederea, circulaţia, se-mănarea culturilor înalte, vînătoarea, păşunatul, lucrările de construcţii pe o adîncime de 500 m de la linia de frontieră, modul de folosire a apelor, pescuitul, excursii în „zona de frontieră4*, stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la regimul de frontieră. Decretul stabileşte că accesul în incinta frontierelor, ca şi la bordul navelor sub pavilion străin este permis numai în baza unor acte speciale. Trecerea frontierei de stat se face, de asemenea, în baza unor acte speciale (paşapoarte) şi prin anumite puncte denumite „puncte de control**, care pot fi rutiere, feroviare, portuare sau aeriene. R. S. România a încheiat cu statele vecine o serie de tratate şi convenţii bilaterale, referitoare la: regimul de frontieră, delimitarea şi demarcarea frontierei, trecerea frontierei de către autorităţile de grăniceri, vameşi, însoţitori de vagoane de cale ferată, de către persoane care posedă loturi de pămînt pe teritoriul celuilalt stat, în vederea cultivării, rezolvarea litigiilor de frontieră etc. Convenţiile speciale încheiate de statele socialiste cuprind clauze referitoare şi la soluţionarea conflictelor de frontieră cu ajutorul instituţiei „împuterniciţilor de frontieră*. Potrivit acestor prevederi, frontiera dintre statele socialiste este împărţită în sectoare. Pentru fiecare sector sînt numiţi împuterniciţi de către statele vecine. Aceşti împuterniciţi de frontieră au, în competenţa lor, soluţionarea conflictelor de frontieră ivite în sectorul lor. regimul juridic al Dunării v. Dunărea, regim juridic. regimul juridic al Mării Baltice v. Marea Baltică. regimul juridic al Mării Negre v. Marea Neagră. regimul juridic al spaţiului aerian, totalitatea regulilor stabilite prin convenţii internaţionale cu privire la spaţiul aerian. Ca urmare a progreselor rapide ale aviaţiei după anul 1900, a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene şi creării unor norme de drept internaţional menite să guverneze activitatea statelor în acest mediu. A luat naştere astfel şi s-a dezvoltat rapid o nouă ramură a dreptului internaţional, respectiv dreptul aerian. In doctrina burgheză au fost formulate două teorii principale cu privire la problema suveranităţii asupra spaţiului aerian: teoria libertăţii aerului şi teoria suveranităţii statului asupra spaţiului aerian. în final a fost consacrat principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian (Convenţia de la Paris din 1919, de la Havana din 1928, de la Chicago din 1944 etc.). Convenţia de la Paris din 1919 stipula că fiecare parte are suveranitate completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său. Spaţiul aerian de deasupra largului mării este liber. Statele contractante admit în relaţiile dintre ele şi în condiţii de egalitate şi reciprocitate, libertatea de trecere în timp de pace pentru aeronavele civile ale celorlalte părţi contractante pe deasupra teritoriului lor. Convenţia de la Paris (1919) a fost înlocuită de prima Convenţie de la REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR 254 Chicago (1944) cu privire la aviaţia civilă internaţională. Conform acestei Convenţii avioanele civile, particulare, care nu sînt folosite pentru servicii aeriene internaţionale regulate, au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părţi contractante, precum şi dreptul de a face escale în scopuri neco-merciale, fără autorizaţie prealabilă. Alte convenţii adoptate la Chicago în anul 1944 au fost: Convenţia cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale şi Convenţia cu privire la transportul aerian internaţional, la care a aderat şi R. S. România. Pe lîngă convenţiile multilaterale, există numeroase convenţii bilaterale privind navigaţia şi transportul aerian civil. Regimul aeronavelor militare este similar cu regimul navelor maritime de război. V. şi spaţiul aerian; libertatea aerului. regimul juridic al străinilor v. străini, regim juridic. regimul spaţiului aerian al R. S. România, totalitate a regulilor stabilite prin legile interne ale statului român, care consacră suveranitatea completă şi exclusivă a R. S. România asupra spaţiului ei aerian. R.s.a. al României este reglementat prin Codul aerian din 1953 (aprobat prin decretul nr. 516 din 5 decembrie 1953 şi modificat prin decretele: nr. 204 din 1956; 212 din 1959 şi 342 din 1970). Codul afirmă suveranitatea României asupra spaţiului ei aerian. Conform codului, spaţiul aerian al R. S. România este împărţit în trei zone: a) spaţiul de circulaţie aeriană (reprezintă porţiunea din spaţiul aerian unde este permisă, în condiţiile regimului de zbor în aer şi pe terenurile destinate decolărilor şi aterizărilor, circulaţia tuturor aeronavelor, indiferent de apartenenţa şi natura activităţii lor de zbor): b) zone rezervate pentru lucrul aerian (reprezintă acele porţiuni destinate special unor activităţi aeronautice determinate, precum zone de şcoală, de sport aeronautic, de încercare a navelor etc.); c) zone interzise (reprezintă porţiunile în care circulaţia aeronavelor nu este permisă). Actele şi faptele juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în R. S. România, precum şi condiţia juridică a încărcăturii în timpul unui zbor internaţional, dincolo de graniţele ţării sînt reglementate de legile R. S. România. Prevederile legilor române se aplică şi aeronavelor civile neînmatriculate în R. S. România, precum şi echipajelor şi celor aflate pe bordul lor, în timpul zborului în spaţiul aerian al ţării noastre, cu unele derogări stabilite prin acordurile şi convenţiile aeriene internaţionale, încheiate de R. S. România cu alte state. Aeronavele străine pot pătrunde în spaţiul aerian al R. S. România numai pe baza unei autorizaţii prealabile şi au obligaţia sâ zboare doar prin anumite culoare aeriene deschise lor. Aceste probleme sînt reglementate prin acorduri speciale încheiate de către România cu celelalte state privind navigaţia aeriană. regimul spaţiului cosmic, ansamblul principiilor şi normelor dreptului internaţional care reglementează statutul spaţiului cosmic şi al corpurilor cereşti. Regimul juridic al spaţiului cosmic este comun, în general, cu cel al corpurilor cereşti. Legătura organică dintre regimul juridic al spaţiului cosmic şi al corpurilor cereşti rezultă din documentele internaţionale, în primul rînd din „Tratatul cu privire la principiile care guvernează activi- tatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti", din 27 ian. 1967, la care România este parte. La baza regimului juridic al spaţiului cosmic, ca şi al corpurilor cereşti, stau principiile fundamentale ale dreptului cosmic, şi anume: folosirea spaţiului cosmic şi a corpurilor cereşti exclusiv în scopuri paşnice spre binele şi interesul tuturor statelor; libertatea de explorare şi folosire a spaţiului cosmic şi a corpurilor cereşti de către toate statele; spaţiul cosmic şi corpurile cereşti nu sînt susceptibile de apropriaţie din partea statelor; statele îşi păstrează jurisdicţia asupra obiectelor, instalaţiilor lansate în cosmos şi asupra personalului; libertatea de acces a statelor, pe bază de reciprocitate, la instalaţiile sau staţiile create de ele pe corpurile cereşti; răspunderea internaţională a statelor pentru activitatea lor cosmică, indiferent de cine este ea înfăptuită. între aceste principii de bază ale regimului juridic al spaţiului cosmic există o legătură de determinare reciprocă, iar principiul cel mai important pentru determinarea acestui regim este folosirea spaţiului cosmic exclusiv în scopuri paşnice. V. şi spaţiul cosmic. regimul străinilor în R.S.R., totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au străinii aflaţi pe teritoriul R. S. România. R.s. în R.S.R. este reglementat prin lege (Legea nr. 25 din 17 dec. 1969 privind regimul străinilor în România publicată în Bul. of. nr. 146 din 17 dec. 1969 şi republicată în Bul. of. nr. 57 din 18 mai 1972). Potrivit legii noastre sînt străini persoanele care nu au cetăţenia română fie avînd o cetăţenie străină, fie neavînd nici o cetăţenie. în R.S.R. străinii se bucură de drepturile fundamentale ale cetăţenilor români — cu excepţia celor politice — de drepturile civile, precum şi de orice alte drepturi prevăzute în legea română sau în tratate internaţionale la care România este parte. Intrarea, şederea sau trecerea străinilor prin ţara noastră sînt libere, cu respectarea anumitor dispoziţii legale. Ei pot părăsi teritoriul român ori-cînd, în limita vizei de şedere. Străinii sînt obligaţi sâ respecte Constituţia şi legile române. Cei stabiliţi definitiv în R.S.R. trebuie sâ se prezinte anual la organele de miliţie din localitatea de domiciliu pentru viza carnetului de identitate. Sînt exceptaţi de la obligaţiile şi formalităţile impuse străinilor posesorii de paşapoarte diplomatice şi de serviciu, care urmează regimul stabilit de Ministerul Afacerilor Externe. Străinii care prejudiciază interesele statului român îşi pot pierde dreptul de şedere în R. S. România. reglementarea paşnică a diferendelor dintre state, principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan care implică obligaţia statelor de a-şi soluţiona toate diferendele dintre ele numai prin mijloace paşnice. Prevăzut pentru prima dată în Pactul Briand-Kellogg (1928), principiul reglementării paşnice a fost consacrat în Carta O.N.U., în formularea: „Toţi membrii organizaţiei îşi vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încît pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie primejduite" (art. 2/3). Corolar al obligaţiei statelor de a se abţine în relaţiile lor internaţionale să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, principiul reglementării paşnice răspunde, totodată, şi altui 255 comandament al vieţii internaţionale: necesităţii ca statele să dezvolte cooperarea paşnică între ele şi sâ asigure menţinerea păcii şi securităţii intemaţio-nale. Tn afară de obligaţia ca toate diferendele sâ fie reglementate pe cale paşnică, acest principiu implică şi pe aceea de a le reglementa efectiv, astfel încît nici un diferend internaţional să nu ră-mînă nesoluţionat. Totodată, el presupune şi obligaţia ca părţile la un diferend sâ nu întreprindă nici un act de natură a agrava diferendul respectiv, astfel încît pacea şi securitatea internaţională să nu fie puse în pericol, iar reglementarea diferendelor sâ se facă în conformitate cu principiile egalităţii suverane şi al liberei alegeri a mijloacelor permise de dreptul internaţional. Numeroase instrumente internaţionale — statute ale unor organizaţii regionale, tratate, acorduri bi- şi multilaterale, declaraţii etc. — l-au consfinţit sau l-au recunoscut, consacrîndu-1 ca principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan. Printre acestea se numără: Pactul Ligii Arabe (art. 5); Carta Organizaţiei Unităţii Africane (art. 3/4); Declaraţia de la Bandung, din 1955; Declaraţia statelor nealiniate de la Belgrad, din 1961; Programul pentru pace şi cooperare internaţională adoptat de Conferinţa de la Cairo, din 1964; Carta O.S.A.; Carta Organizaţiei statelor din America Centrală; Protocolul de mediere, conciliere şi arbitraj, adoptat la 21 iul. 1964 de O.U.A. etc. reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul O.N.U., ansamblul mecanismelor şi procedurilor stabilite pentru soluţionarea disensiunilor dintre state. Obiectivul lor esenţial, înscris în actele constitutive, îl constituie reprimarea conflictelor armate şi diminuarea posibilităţilor materiale de izbucnire a lor prin intermediul unor proceduri specifice. Fiecare procedură menţionată în articolele Cartei urmăreşte aceste obiective. Orice agresiune, potenţială sau reală, este incriminată, pentru reprimarea sa fiind preconizate măsuri preventive şi obligatorii, in afară de procedurile specifice instituite de aceste organizaţii ele folosesc şi mijloacele clasice de reglementare a diferendelor internaţionale — negocieri diplomatice, bune oficii, ancheta, concilierea. Procedurile de reglementare a diferendelor internaţionale prevăzute în Cartă sînt în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional menţionate în art. 2. în primul rînd, ele au un caracter complementar, nesub-stituindu-se mijloacelor consacrate, la care statele pot recurge liber şi facultativ (în sensul că nu se poate impune statelor să recurgă la anumite mijloace de reglementare sau sâ adopte anumite soluţii). In al doilea rînd, pentru a răspunde principiului nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, ele ţin seama de specificul diferendelor. Marea însemnătate pe care o are reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale rezultă şi din faptul că patru din cele şase organe principale ale O.N.U. — Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Secretariatul General şi Curtea Internaţională de Justiţie — au fost învestite şi cu funcţii de reglementare paşnică evident, în mod diferenţiat şi în raport de specificul lor. Totodată, instituind în forme juridice mecanismele procedurilor de reglementare paşnică a diferendelor structurate gradual în funcţie de gravitatea şi de faza pe care o par- REGULAMENT DE PROCEDURA curge diferendul, în sistemul Naţiunilor Unite au fost integrate şi funcţiile organizaţiilor cu caracter regional în acest domeniu, Consiliul de Securitate fiind invitat să încurajeze „dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale cu ajutorul unor asemenea acorduri sau organizaţii regionale fie din iniţiativa statelor interesate, fie din propria sa iniţiativă44 (art. 52, par. 3 din Carta O.N.U.). reglementarea paşnică a diferendelor în organizaţiile regionale, ansamblul mecanismelor şi procedurilor prevăzute pentru rezolvarea acestor diferende. Pentru reglementarea paşnică a unui diferend, art. 33 din Carta O.N.U. enumeră printre alte mijloace şi recursul la acordurile sau organismele regionale; art. 52 recomandă, pe de o parte statelor membre „să depună toate eforturile pentru a rezolva pe cale paşnică diferendele locale cu ajutorul unor astfel de acorduri sau organizaţii regionale, înainte de a supune acele diferende Consiliului de Securitate44; pe de altă parte, acelaşi text recomandă Consiliului de Securitate „să încurajeze dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale, cu ajutorul unor asemenea acorduri sau organizaţii regionale fie din iniţiativa statelor interesate, fie din propria sa iniţiativă44. în principiu, diferendele cu caracter local sînt supuse aceluiaşi regim de soluţionare ca oricare diferend internaţional. în primul rînd, părţile la un asemenea diferend vor căuta ele însele soluţia lui prin mijloacele prevăzute în art. 33 din Carta O.N.U.: prin negocieri diplomatice, mediaţiunea, ancheta, concilierea, C.I.J. sau prin mecanismele instituite în cadrul organizaţiilor internaţionale sau regionale (această obligaţie fiindu-le impusă prin art. 2, alin. 3 din Cartă). Dacă o asemenea tentativă eşuează, fără a se aduce atingere prerogativelor Adunării Generale şi, mai ales Consiliului de Securitate — întrucît acestea dispun de un drept de prioritate în examinarea şi soluţionarea diferendelor care constituie o ameninţare directă a păcii sau o ruptură a ei, se poate recurge la mecanismele prevăzute în actele constitutive sau special elaborate în acest sens ale organizaţiilor cu caracter regional. regulament de procedură (în dreptul internaţional), document cuprinzînd principii, norme şi reguli care stau la baza activităţii organizaţiilor şi reuniunilor internaţionale. Fiecare organizaţie şi reuniune internaţională elaborează şi adoptă propriul său regulament de procedură, pornind de la obiectivele pe care şi le-a fixat, aria participării, nivelul de reprezentare, caracterul, guvernamental sau neguvernamental, al acestora. Problemele de care se ocupă în mod normal r. de p. sînt: data, locul şi periodicitatea reuniunilor, modul de întocmire şi adoptare a ordinii de zi, participanţii, componenta delegaţiilor, deplinele puteri; biroul sesiunii; secretariatul; limbile de lucru şi limbile oficiale; proce-sele-verbale; conducerea dezbaterilor; votul; caracterul, public sau privat, al şedinţelor, eventuale particularităţi de lucru în comisii, înfiinţarea de organe subsidiare etc. în sistemul O.N.U. există mai multe r. de p. în afară de regulamentul interior al Adunării Generale, care este, de regulă, modelul r. de p. ale conferinţelor internaţionale convocate sub auspiciile O.N.U., mai există r. de p. ale: Consiliului de Securitate; Consiliului Economic şi Social; U.N.C.T.A.D.; O.N.U.D.I.; REGULA UMANITĂŢII P.N.U.D.; C.IJ. etc. Conferinţele speciale convocate pe probleme speciale îşi elaborează şi adoptă r. de p. propriu sau se conduce după un regulament existent care corespunde obiectivelor şi profilului conferinţei. regula unanimităţii v. unanimitate. reguli de drept internaţional aplicabil în caz de conflict armat, expresie care defineşte regulile enunţate în acordurile internaţionale la care participă părţile în conflict, precum şi principiile şi regulile de drept internaţional generalmente recunoscute care sînt aplicabile conflictelor armate. V. şi dreptul internaţional aplicabil în caz de conflict armat. regulile de Ia Washington, expresie devenită comună în dreptul internaţional, prin care au fost consacrate trei reguli fundamentale, privind datoriile statelor neutre în caz de război maritim. Ele au fost formulate în Tratatul între S.U.A. şi Marea Britanie, încheiat la Washington (1871), ca principii de drept aplicabile în procedura arbitrală pentru a lichida pretenţiile Statelor Unite în legătură cu cazul Alabama privitor la daunele cauzate acestui stat de crucişătorul Alabama ş.a. în cadrul războiului de secesiune. Conţinutul acestor reguli, preluat din Convenţia a XlII-a de la Haga (1907) privind drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în caz de război maritim, este următorul: un guvern neutru este obligat: 1. Sâ acţioneze cu grija cuvenită („due diligence") pentru a împiedica ambarca-rea echipamentului sau armamentului oricărei nave cît timp există motive temeinice să se creadă că el este destinat supravegherii navigaţiei sau războiului contra unei puteri cu care întreţine relaţii paşnice, sau, de asemenea, să folosească aceeaşi diligenţa pentru a împiedica o asemenea navă să părăsească apele, aflate sub jurisdicţia sa. 2. Să nu permită şi să nu accepte ca unul din beligeranţi să folosească porturile şi apele sale teritoriale drept bază de operaţiuni navale contra celuilalt stat sau să se folosească dfe ele pentru a spori sau reînnoi proviziile sau armele, ori pentru a recruta oameni. 3. Să exercite orice diligenţă (grijă) în porturile şi apele sale teritoriale şi faţă de orice persoană care se găseşte sub jurisdicţia sa pentru a împiedica orice violare a obligaţiilor şi datoriilor enunţate mai sus. Pe baza r. de la W. a fost dată sentinţa arbitrală de la Geneva din 14* sept. 1872. Aceste reguli constituie în prezent dreptul aplicabil în războiul maritim şi, dincolo de acest cadru, în general pentru precizarea conţinutului şi obligaţiei statelor ca în relaţiile lor cu alte state sâ dea dovadă de „cuvenita grijă“, de „diligenţa obligatorie*4. V. şi Alabama, cazul r*; due diligence. relafii consulare, raporturi oficiale, cu caracter permanent pe care două state le întreţin prin intermediul posturilor (oficiilor) consulare. R.c. au ca obiect principal ocrotirea intereselor economice şi juridice ale statului în cauză, ale cetăţenilor acestuia aflaţi în mod permanent sau temporar în străinătate, precum şi exercitarea unor atribuţii administrative şi judiciare (de ex.: atribuţii notariale). R.c. s-au stabilit între popoare într-o epocă îndepărtată. Consulatele au apărut, din punct de vedere istoric, ca urmare a dezvoltării schimburilor comerciale între state şi a necesităţii de a acorda ocrotire persoanelor fizice şi juridice ale unui stat aflate pe teritoriul altui stat. Spre deosebire de misiunile diplomatice, misiunile consulare nu îndeplinesc funcţii de reprezentare politică şi nu sînt acreditate pe lîngă guvernul statului de reşedinţă. Consulii stabilesc legături directe numai cu autorităţile locale; funcţionarii consulari beneficiază de imunităţi şi privilegii mai restrînse, iar în activitatea lor sînt subordonaţi şefului misiunii diplomatice din ţara de reşedinţă. Principalele aspecte ale r.c. sînt reglementate de Convenţia de la Viena (1961). Potrivit convenţiei, stabilirea r.c. între state se face pe baza consimţămîntului reciproc. Consimţâmîntul dat pentru stabilirea relaţiilor diplomatice implică, dacă nu există o indicaţie contrară, acordul pentru stabilirea de r.c. Ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage după sine, automat, ruperea r.c. înfiinţarea unui consulat presupune în mod obligatoriu existenţa unui acord între cele două state interesate, referitor Ia locul unde acestea urmează sâ funcţioneze. relaţii diplomatice, raporturi politice, oficiale şi cu caracter permanent între state, stabilite pe baza acordului dintre statele care întreţin r.d. reciproce. Scopul r.d. este dezvoltarea colaborării internaţionale, apărarea intereselor fiecăruia dintre statele participante la r.d., precum şi ale resortisanţilor acestuia pe teritoriul celuilalt stat. R.d. sînt menite să contribuie la lărgirea şi promovarea multilaterală a raporturilor bilaterale dintre state în domeniile politic, economic, cultural-ştiinţific, consular etc. R.d. trebuie să se bazeze pe respectul reciproc al suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi, a principiului neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, al renunţării la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa etc. Pornind de la însemnătatea r.d. pentru promovarea păcii şi securităţii internaţionale, a colaborării popoarelor, România promovează activ r.d. cu alte state — participă la asemenea relaţii cu 140 de state — şi nu procedează, din proprie iniţiativă, la ruperea r.d. chiar atunci cînd se găseşte în profund dezacord cu celălalt stat şi a condamnat anumite acte ale acestuia. întreţinerea de r.d. nu înseamnă acceptarea politicii şi punctelor de vedere contrare propriei politici, dar poate contribui la rezolvarea prin mijloace paşnice, în primul rînd, prin tratative, a diferendelor ivite între state, în interesul cauzei păcii şi înţelegerii între popoare. remilitarizare, ansamblul măsurilor prin care o regiune aflată în stare de demilitarizare sau de dezarmare este adusă în stare de înarmare (forţe armate, fortificaţii, instalaţii militare etc.). renunţare, act unilateral prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe care le dobîndise pe baza unor tratate internaţionale. în cazul tratatelor multilaterale r. poate avea loc numai cu condiţia de a nu prejudicia interesele vreunui cocontractant. R. poate fi expresă, cînd statul face o declaraţie în acest sens, sau tacită, cînd abandonarea dreptului rezultă din atitudinea statului care nu mai înţelege să se prevaleze de acest drept, deşi ar putea s-o facă. R. este parţială sau totală. reparaţii (în dreptul internaţional) 1. Compensaţia datorată de un stat pentru prejudiciile cauzate unui alt stat, unei organizaţii internaţionale (guver- 257 RES COMfrAlIMIS lumcntale sau neguvernamentale), unei persoane (fizice sau juridice) printr-un act (acţiune sau omisiune) contrar dreptului internaţional. Scopul instituţiei r. este ca cel ce a suferit paguba să fie pus în situaţia în care s-ar fi aflat dacă actul cauzator al prejudiciului nu ar fi avut loc (în integrum restitu-tio). Reparaţia bănească trebuie deci să acopere atît damnum emergens (paguba directă), cît şi lu-crum cessans (cîştigul de care a fost lipsit păgubitul). în ultima vreme devine evident câ r. pot ajunge sâ fie datorate şi atunci cînd o pagubă a fost cauzată fără intenţie, din neglijenţă, dar prin folosirea, de ex., a unei tehnici noi, comportînd riscuri şi pentru alţii decît statul direct în cauză sau resortisanţii acestuia (de ex.: Convenţiile de la Bruxelles (1962) şi Viena (1963), precum şi Convenţia din 1972 adoptata de Adunarea Generală a O.N.U. asupra răspunderii internaţionale pentru pagubele cauzate de obiecte spaţiale, convenţii care prevăd obligaţia de a repara daunele cauzate prin acţiuni comportînd riscuri pentru alţii). Pe măsură ce se dezvoltă tehnica şi ştiinţa modernă, este de aşteptat ca, pe lîngă repararea daunelor cauzate, statele sâ prevadă şi anumite proceduri internaţionale spre a preveni nenorociri ireparabile datorită, de ex., răspîndirii unor deşeuri distrugătoare la distanţe uriaşe etc. 2. R. de război, răspunderea materială pentru pagubele cauzate unui stat în caz de război. Plata r.de r. se stabilea în sarcina statului (statelor) care a pierdut războiul. După al doilea război mondial, r. de r. este considerată drept o formă a răspunderii pentru agresiunea să-vîrşitâ, avînd drept scop acoperirea pagubelor cauzate de agresor (i). întinderea r. de r., modul lor de achitare, măsurile impuse spre a se asigura plata lor se stabilesc prin tratatele de pace sau prin alte documente internaţionale. repatriere, întoarcere în patrie a cetăţenilor sau foştilor cetăţeni, a prizonierilor de război, a persoanelor strămutate, a refugiaţilor etc. represalii, acte de constrîngere adoptate de un stat, prin derogare de la normele dreptului internaţional, împotriva altui stat, în scopul de a-1 constrînge sâ reintre în legalitate şi să-i repare prejudiciul cauzat. R. pot constitui fie o masurâ de răspuns la acţiunile ilegale ale unui stat (r. pozitive), fie o reacţie la refuzul de a îndeplini un angajament asumat anterior ( r. negative). R. sînt o instituţie veche a dreptului internaţional. La început ele aveau un caracter privat; pînă în secolul al XVII-lea monarhii împuterniceau, prin nişte scrisori, numite Jettres de marques" pe cetăţenii proprii să exercite r. faţa de străinii aflaţi pe teritoriul lor, iar intre sec. XVII şi XVIII se recurgea la piraţi în acest scop. Din secolul al XVIII-lea, r. private dispar, locul lor fiind luat de r. exercitate de state cu caracteristicile pe care i le recunosc practica contemporană. Aceste caracteristici sînt: a) sâ fie aplicate numai de state împotriva altor state; b) sâ constituie o mâsurâ de răspuns la actele ilegale comise de un stat; c) prin ele sâ se urmărească constrîngerea statului violator al ordinii de drept sâ repună lucrurile în situaţia în care au fost înainte de comiterea actelor sale. Dreptul internaţional nu recunoaşte statelor dreptul de a folosi forţa ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale. Dupâ interzicerea războiului de agresiune prin Pactul Briand-Kellogg (1928) şi, mai ales, dupâ interzicerea ameninţării cu forţa şi a folosirii forţei prin Carta O.N.U., r. sînt, în principiu, interzise. Pot recomanda aplicarea de r. împotriva unui stat care a violat ordinea internaţională numai Consiliul de Securitate al O.N.U. şi instanţele jurisdicţionale internaţionale. R. constituie actul extrem la care se poate recurge, şi atunci numai în anumite condiţii: dacă statul care formează obiectul r. este autorul unui delict internaţional; dacă readucerea statului respectiv la legalitate este imposibil de realizat pe alte căi; dacă se respectă principiul proporţionalităţii (între gravitatea actului comis şi măsurile de represalii). R. trebuie sâ fie exercitate, pe cît posibil, în domeniul în care a avut loc încălcarea şi să se păstreze proporţia între prejudiciul produs şi contra-mâsurile de r. luate. R. sînt interzise în domeniile protejate de Convenţiile de la Geneva (1949) privind victimele de război, precum şi în cele protejate de Convenţia de la Haga (1954) referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat. reprezentant consular v. funcţionar consular. reprezentanţă diplomatică v. misiune diplomatică. reprezentare, drept der^j 1. Acţiune de a reprezenta, de a ţine locul cuiva, de a vorbi în numele său, de a avea calitatea de a primi comunicări care îi sînt adresate şi, în acelaşi timp, de a efectua acte juridice, în numele său, care îi angajează valabil în raporturile cu alte persoane. 2. Funcţie principală a misiunilor diplomatice. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961) stabileşte ca prima funcţie a unei misiuni diplomatice reprezentarea statului acreditant pe lîngă statul acreditar (art. 3, al. 1, pct. a). Reprezentarea statului acreditant pe lîngă statul acreditar se face prin participarea şefului misiunii diplomatice (sau a altor diplomaţi) a statului acreditant la diferite ceremonii din statul acreditar, prin ducerea de tratative cu organele statului acreditar etc. Dreptul de r. constituie una dintre cele mai vechi şi importante funcţii diplomatice. Deoarece în exercitarea acestui drept misiunea diplomatică acţionează în numele statului ei, ea angajează răspunderea acestuia pentru actele întreprinse. 3. Folosit la plural, termenul desemnează observaţiile adresate de un stat altui stat, şi care au un conţinut mai slab decît protestul. repudiere, act unilateral prin care un stat încetează ;>« nai recunoască şi sâ respecte sau sâ mai execute o obligaţie asumată anterior. De ex., guvernul german a repudiat la 7 mart. 1936 Pactul renan. R. constituie o încălcare a egalităţii în drepturi a statelor. res communis, expresie latină — preluată din dreptul roman — ce desemnează un bun destinat folosinţei comune a tuturor oamenilor (cum era considerat aerul, apa etc.). în dreptul internaţional contemporan conceptul de r.c. este sinonim cu patrimoniul comun al omenirii, adică desemnează acele zone ce nu pot fi supuse suveranităţii statelor şi care sînt deschise, în condiţii de egalitate, explorării şi exploatării paşnice din partea tuturor statelor, fără nici o discriminare, conform cu dreptul internaţional (aceste zone sînt: zona internaţionala a teritoriilor submarine, cuprinzînd fundul mărilor RES EXTRA COMMERCIUM - 258 şi oceanelor, precum şi subsolul lor dincolo de limitele jurisdicţiilor naţionale şi spaţiul cosmic). Zonele considerate r.c. sînt unice şi indivizibile, exploatarea lor trebuie să aibă loc în mod democratic cu participarea tuturor statelor, iar beneficiile urmînd să se împartă în mod echitabil. res extra commercium, locuţiune lat. însemnînd „lucru în afara comerţului44, adică nesusceptibil de apropriaţie privativă. în dreptul internaţional se foloseşte spre a desemna acele părţi ale planetei care nu sînt susceptibile de apropriaţie din partea unui stat, cum ar fi mai ales spaţiului cosmic, „patrimoniul comun al omenirii44 (the common heri-tage of mankind) care ar cuprinde actualmente solul şi subsolul mărilor şi oceanelor dincolo de limitele jurisdicţiei teritoriale, Luna şi celelalte astre, precum şi spaţiul extraatmosferic. res nullius (în dreptul internaţional), expresie împrumutată din dreptul roman cu sensul „bunul nimănui", după care anumite teritorii „nou descoperite44, adică pe care nu s-ar exercita nici un fel de suveranitate, pot fi însuşite de primii ocupanţi. Odinioară, pentru a-şi confirma drepturile asupra teritoriilor „nou descoperite44 (care în realitate erau populate de indigeni), statele au practicat aşa-numita ocupaţie oculară. Ea consta în marcarea pe hartă a teritoriului, iar apoi instalarea pe acesta a unor semne materiale ale „descoperitorului44 — arborarea stemei de stat, ridicarea drapelului naţional etc. După Conferinţa de la Berlin din 1885, acestui gen de ocupaţie simbolică, considerat insuficient, i s-a adăugat o condiţie suplimentară: efectivitatea resortisant, termen folosit în dreptul internaţional, de obicei în sens larg, pentru a desemna atît persoanele fizice, cetăţeni sau supuşi ai statului, cît şi persoanele juridice care au naţionalitatea acestui stat. respectarea obligaţiilor internaţionale v. pacta sunt servanda. res perit domino, locuţiune lat. de drept civil, însemnînd „lucrul piere pentru stăpînul acestuia44, adică dacă piere un bun, păgubaşul este cel ce în momentul pieirii lucrului era proprietarul lui. în dreptul internaţional privat acest principiu se aplică în special în cazul comerţului internaţional: dacă vînzarea opera, conform regulilor aplicabile în speţă, mutaţia de proprietate în favoarea cumpărătorului din momentul încheierii vînzării, riscurile pierderii îl privesc pe cumpărător; în celălalt caz, riscurile îl privesc pe vînzător, care va trebui să-şi procure un alt lucru, echivalent, spre utea constata că acestea nu se pretează unor aplicaţii cu caracter militar; unificarea evidenţei contabile a tuturor instalaţiilor şi materialelor fisionabile aflate sub control; prezentarea de către state a unor rapoarte de rutină şi a unor rapoarte speciale solicitate de A.I.E.A.; efectuarea de inspecţii la faţa locului. încălcarea dispoziţiilor cuprinse în sistemul de garanţii de către un stat se aduce la cunoştinţă Consiliului guvernatorilor al A.I.E.A., care cere statului respectiv încetarea imediată a unei asemenea stări de lucruri. El poate sesiza despre aceasta şi Consiliul de Securitate ori Adunarea Generală a O.N.U. în ultimul timp, mai ales după încheierea Tratatului cu privire la neproliferarea nucleară (1968) care, în art. III, conţine noi sarcini în do- SISTEMUL NAŢIUNILOR UNITK 272 meniul controlului pentru A.I.E.A., activitatea Agenţiei pe această linie a proliferat intr-un mod considerabil, ceea ce poate dăuna obiectului principal al organizaţiei, de a sprijini eforturile statelor, evident, în special a celor neposesoare de arme nucleare, de a dezvolta aplicaţiile paşnice ale energiei nucleare. Sistemul nu oferă suficiente garanţii împotriva proliferării armelor nucleare, iar unele din prevederi sînt eludate de o serie de state. sistemul Naţiunilor Unite, totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite de Cartă şi create pe baza ei, inclusiv organizaţiile conexe. V. şi Carta O.N.U.; Organizaţia Naţiunilor Unite. sistemul repartiţiei geografice a locurilor şi posturilor în organizaţiile internaţionale, modalitate menită a face ca toate statele membre ale unei organizaţii internaţionale să fie egal reprezentate atît la conducerea reuniunilor, cît şi în organismele permanente ale organizaţiilor internaţionale. situaţie internaţională, stare de lucruri care nu a dobîndit caracterul unui conflict între părţi, dar poate produce fricţiuni între state şi se poate transforma într-un diferend. Se admite în general că ne aflăm în faţa unui diferend cînd există o contestaţie precisă în care nu se poate face abstracţie de individualitatea părţilor în cauză, ci în fata unei s.i. cînd, dimpotrivă, starea de fapt internaţională are un caracter obiectiv, ea putînd fi considerată independent de statele direct interesate. Distincţia tehnică operată de Carta O.N.U. între diferend internaţional şi s.i. poate fi interpretată ca exprimînd o deosebire de grad, nu de esenţă; în cazul diferendului, pretenţiile contradictorii dintre părţi sînt net definite, în timp ce în cazul s.i. ele nu au ajuns încă sâ se cristalizeze. si vis pacem para bellum, dicton lat. însemnînd „dacă vrei pace pregăteşte(-te) războiul (de răz-boi)“ şi care a fost folosit şi continuă sâ fie folosit spre a opune cerinţei de a se realiza dezarmarea pretinsele imperative ale înarmării statelor. Dat fiind câ în condiţiile postbelice, caracterizate prin înmulţirea şi creşterea puterii de distrugere a armelor moderne — a celor nucleare, în general a armelor de distrugere în masâ — cursa înarmărilor, care stă sub semnul dictonului s.v.p.p.b., se vădeşte tot mai mult a fi o cursâ spre sinucidere şi spre distrugerea omenirii întregi, ar trebui sâ se acţioneze potrivit ideii si vis pacem para pacem — dacă vrei pacea, pregăteşte pacea —, idee consecvent promovată de România, în conformitate cu dorinţele de pace ale tuturor popoarelor. Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.), organizaţie financiară interguvernamentală, creată în iul. 1956 ca filială a Băncii internaţionale de reconstrucţie şi dezvoltare; a devenit la 20 febr. 1957 instituţie specializată. S.F.I. are ca obiect stimularea dezvoltării economice şi favorizarea progresului întreprinderilor particulare cu caracter productiv din statele membre, în special din cele în curs de dezvoltare. în acest scop, S.F.I. recurge la investiţii directe în domeniul creării de întreprinderi industriale, comerciale, al modernizării sau diversificării activităţilor existente. Totodată, S.F.I. încearcă sâ asocieze la activităţile sale alte surse de investiţii, locale sau străine (fără garanţii guverna- mentale de rambursare), şi sâ asigure servicii tehnice şi administrative necesare executării unui proiect. Structura S.F.I. Consiliul guvernatorilor, compus din guvernatorii şi supleanţii numiţi la B.l.R.D. de statele care sînt şi membre ale S.F.I. El este învestit cu toate puterile necesare desfăşurării activităţii; Consiliul de administraţie, compus <4in administratorii B.l.R.D. ce reprezintă statele care sînt în acelaşi timp şi membre ale S.F.I. El este împuternicit cu gestiunea generală a afacerilor. Sediul S.F.I. este la Washington. Societatea Naţiunilor, organizaţie internaţionala guvernamentală creată dupa primul război mondial. Pactul Societăţii Naţiunilor, adoptat la Conferinţa de pacc de la Versailles (1919), a fost inclus ca primă parte în Tratatele de pace. Conform Pactului, printre scopurile S.N. figurau menţinerea păcii, reglementarea armamentelor, dezvoltarea colaborării între popoare, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgînd din tratate etc. Membrii fondatori ai S.N. au fost 32 de state, printre care şi România. Deşi într-un anumit moment al existenţei sale S.N. a numarat 61 de state membre, universalitatea nu a fost niciodată realizată. Organele principale ale S.N. au fost: a) Adunarea, organ principal, alcătuită din reprezentanţii tuturor statelor membre, în care fiecare stat membru dispunea de un singur vot. Ea era competentă să examineze toate problemele aflate în sfera de activitate a Societăţii sau referitoare la pacea mondială. Adunarea ţinea sesiuni in fiecare an, în luna septembrie, la Geneva; lua hotărîri pe baza unanimităţii. Admiterea de noi membri în Societate se făcea cu o majoritate de două treimi; problemele de procedură se adoptau prin majoritate simplă; b) Consiliul, organul executiv al Societăţii, era compus din reprezentanţii principalelor puteri aliate şi asociate (Anglia, hranţa, Italia, Japonia) şi din 4 membri nepermanenţi, aleşi pe termene fixe. Adunarea, avînd dreptul de a modifica compunerea Consiliului, a ridicat numărul membrilor nepermanenţi prin hotărîri succesive, la 6, apoi la 9 şi, în sfîrşit, la 11. Ţinea sesiuni de 3—4 ori pe an, şedinţele putînd fi publice sau închise. Hotâri-rile Consiliului erau adoptate cu unanimitate de voturi. Competenţa sa era asemănătoare cu cea a Adunării. Totuşi, Consiliului i se confereau atribuţii exclusive în formularea de planuri privind reducerea armamentelor, în rezolvarea paşnică a diferendelor, ca şi în aplicarea sancţiunilor; c) Secretariatul, condus de secretarul general şi alcătuit din 600 de funcţionari. Primul secretar general a fost indicat într-o anexă la Pact, următorul fiind ales de Consiliu, cu aprobarea Adunării. Secretariatul îndeplinea numai funcţii de ordin administrativ. Ca organ independent, dar avînd unele legături cu S.N., a fost înfiinţată Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, pentru rezolvarea diferendelor cu caracter internaţional supuse de părţi, putînd da avize consultative asupra oricărui diferend ori probleme ce-i erau trimise de Adunare sau Consiliu. Organizaţia Internaţională a Muncii, creată tot prin Tratatul de la Versailles (partea a XII I-a), ca organizaţie de sine stătătoare, a cooperat strîns cu S.N., devenind, dupâ cel de-al doilea război mondial, instituţie specializată a O.N.U. în sistemul S.N. şi-au desfăşurat activitatea şi o serie de orga- 273 soc in aii: mixta nizaţii tehnice, comitete şi comisii, funcţionînd în domeniul cooperării economice, financiare, so-cial-umanitare şi intelectuale, ale comunicaţiilor şi transporturilor, al sănătăţii. Pactul a instituit un sistem de securitate colectivă, destinat sâ garanteze statu-quo-ul, fiind întemeiat pe obligaţia statelor membre de a respecta şi menţine, împotriva oricărei agresiuni din afară, „integritatea teritorială şi independenţa politică prezentă a tuturor membrilor Societăţii4'. Pîrghiile sistemului de securitate constau în recurgerea la proceduri de rezolvare paşnică a diferendelor şi în aplicarea de sancţiuni statelor care ar fi recurs la război, contrar prevederilor Pactului. Statele membre se obligau să supună diferendele fie arbitrajului şi unei proceduri judiciare, fie examinării Consiliului. în cazul cînd diferendul era susceptibil sâ antreneze o ruptură — deci prezenta o gravitate deosebită — şi nu fusese supus procedurii arbitrajului şi celei judiciare, statele membre erau obligate să-l aducă în faţa Consiliului. Dacă diferendul nu putea fi rezolvat, Consiliul întocmea un raport. Adoptarea raportului cu unanimitatea statelor reprezentate în Consiliu (fără a se calcula voturile părţilor la diferend) obliga statele membre ale S.N. sâ se angajeze sâ nu recurgă la război împotriva părţii ce s-ar fi conformat raportului. în lipsa unanimităţii şi în cazul respingerii raportului Consiliului de către ambele părţi, statelor membre le era rezervat dreptul de a acţiona cum vor socoti necesar pentru menţinerea dreptului şi justiţiei. în toate cazurile, statele membre nu puteau sâ recurgă la război înainte de expirarea a trei luni după pronunţarea deciziei arbitrale ori judiciare sau după expunerea raportului de către Consiliu. Deci Pactul S.N. nu conţinea decît unele prevederi tinzînd sâ limiteze „dreptul la râzboi‘k al statelor. Acest drept era recunoscut in principiu, putînd fi exercitat într-o serie de cazuri. Sancţiunile constau în ruperea imediată de câtre membrii Societăţii a relaţiilor comerciale şi financiare cu statul care recurgea la război, fără a fi folosită, în prealabil, procedura de rezolvare paşnică a diferendelor instituită în Pact. Consiliul era obligat sâ adreseze recomandări guvernelor interesate pentru a lua măsuri de ordin militar împotriva statului care a recurs la război cu încălcarea Pactului, urmînd ca statele sâ decidă dacă vor da sau nu urmare acestei recomandări, de a întreprinde o acţiune militară comună. Prevederile Pactului cu privire la sancţiuni şi la dezarmare reprezentau, în realitate, declaraţii de principiu, aplicarea lor fiind lăsată la aprecierea statelor membre. Pactul conţinea şi reglementări privind instituirea unui sistem de mandate pentru coloniile şi teritoriile ce au aparţinut statelor învinse. în ansamblu, Pactul S.N. prezintă imperfecţiuni, ambiguităţi şi imprecizii atît în reglementarea sistemului funcţional al organizaţiei, cît şi a mecanismelor securităţii colective. Prin activitatea ei, care a durat formal pînă in aprilie 1946, dar a încetat practic odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, S.N. nu a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării pâcii şi securităţii internaţionale. S.N. n-a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în deceniul al 4-lea. Astfel, in cazul agresiunilor japoneze împo- triva Chinei, în 1931 şi 1937, S.N. nu a luat nici o măsură împotriva agresorului. Dacă in urma invaziei Italiei în Etiopia (1935) s-a decis aplicarea de sancţiuni Italiei, ca stat agresor, acestea au avut un caracter limitat. în 1936, cind cotropirea Etiopiei s-a încheiat, ele au fost ridicate. S.N. nu a reacţionat faţă de violările Tratatului de pace de la Versailles de către Germania (în 1935 şi 1936) şi intervenţia Germaniei şi Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea şi anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938—1939) şi Anschlussul impus de aceasta Austriei (1939) au marcat definitiva pierdere a autorităţii şi prestigiului ei. Aflîn-du-se printre membrii fondatori ai S.N., România a manifestat o atitudine constantă in activitatea de organizare a securităţii colective, de apărare şi consolidare a ordinii internaţionale, pe baza respectării tratatelor şi a integrităţii teritoriale a statelor. Mai tîrziu, alegerea lui N. Titulescu de două ori consecutiv ca preşedinte al Adunării Naţiunilor a însemnat un omagiu adus meritelor excepţionale ale diplomatului român, in domeniul acţiunii pătrunderii principiilor Societăţii in realitatea vieţii internaţionale. Titulescu a acţionat consecvent pentru folosirea tuturor patentelor instituţiei de la Geneva, în serviciul pâcii şi securităţii, conside-rînd-o un instrument utilizabil in încercarea de a preîntîmpina o nouă conflagraţie mondială. El vedea in dobîndirea universalităţii S.N., prin mărirea numărului statelor membre şi prin colaborarea mai intensă şi mai continuă cu statele care nu sînt membre, o modalitate care i-ar spori autoritatea şi eficienţa. Experienţa S.N. a oferit posibilitatea de a trage învăţăminte în elaborarea actului constitutiv al unei organizaţii noi şi fundamental diferite — Organizaţia Naţiunilor Unite. V. şi Pactul Societăţii Naţiunilor. societate mixtă (în dreptul internaţional), formă nouă a societăţii comerciale pentru cooperare economică şi tehnico-ştiinţificâ ce se caracterizează prin aceea câ include — pe lingă participarea naţională la capitalul social — şi la conducerea societăţii şi participarea străină. S.m. are o reglementare specială, coordonatele sale fiind determinate prin lege, dar cu largi posibilităţi acordate partenerilor ca, prin contractul de societate şi statut, să-şi organizeze concret întreaga activitate. în România, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea s.m. sînt reglementate prin Legile nr. I şi nr. 11 din 1971, Decretul 424 1972 şi Decretul 52 1973. Potrivit acestor reglementări, s.m. pot lua naştere atît pe teritoriul roman, cît şi în străinătate; ele au naţionalitatea ţării în care se înfiinţează şi sînt supuse legislaţiei ţării unde funcţionează în România pot fi constituite s.m. în următoarele domenii: industrie, agricultura, construcţii, turism, transporturi, cercetare ştiinţifica şi tehnologica. S.m. urmăresc realizarea unor obiective menite sâ contribuie la dezvoltarea economiei naţionale, extinderea, modernizarea şi reutilarea unor obiective existente, introducerea unor tehnologii moderne, ridicarea nivelului tehnico-calitativ al producţiei şi serviciilor, promovarea exporturilor, diversificarea produselor pentru export şi dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică; introducerea metodelor moderne de organizare a producţiei şi a conducerii întreprinderilor; formarea de cadre etc. La consti- SOCIETATE MULTINAŢIONALA 274 tuirea unor s.m. pot participa din partea română unităţi economice cu personalitate juridică avînd atribuţii de comerţ exterior şi de cooperare economică cu străinătatea, iar din partea străină — atît persoane juridice, cît şi persoane fizice. în toate cazurile cînd se constituie s.m. în România capitalul social trebuie să aibă o participare română de cel puţin 51%. După naţionalitatea lor, distingem: s.m. române (cu participare străină) şi societăţi străine (cu participare română). După forma lor întîlnim: societatea cu răspundere limitată, preferată de parteneri datorită unor facilităţi de constituire (numărul asociaţilor în acest caz poate fi redus la numai doi parteneri, capitalul minim de înfiinţare este mai mic etc.), şi societatea anonimă pe acţiuni, care presupune formalităţi de înfiinţare mai complicate (plafonul capitalului iniţial mai ridicat, negociabilitatea acţiunilor cu riscurile ce decurg de aici etc.), dar oferă în schimb posibilitatea unor operaţii variate. S.m. ia fiinţă printr-un act constitutiv, care este contractul de societate şi în care se include, ca parte integrantă, şi statutul ei. Constituirea societăţii urmează să fie aprobată prin decret al Consiliului de Stat, iar, în urma înregistrării (înmatriculării), s.m. la Ministerul Finanţelor şi Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale, societatea do-bîndeşte personalitate juridică (art. 18 din Decretul nr. 424/1972). Organul suprem al societăţii este adunarea generală, formată din totalitatea asociaţilor sau al acţionarilor (în cazul unei societăţi pe acţiuni), iar conducerea operativă este asigurată, după caz, fie de un consiliu de administraţie, de un comitet de direcţie, de administratori sau de directori generali. Modalitatea dizolvării şi lichidării societăţii se face potrivit voinţei libere a părţilor, exprimate prin statutul societăţii. societate multinaţională, organizaţie de drept comercial de tip capitalist, ale cărei investiţii de capital pot proveni din una sau mai multe ţări şi ca-re-şi desfăşoară activitatea în scop lucrativ. S.m. au mari posibilităţi de adaptare, nu sînt legate de o ţară anumită şi activează în acelaşi timp în statele în care găsesc condiţiile prielnice scopurilor pe care şi le propun. Ele obţin mari beneficii din operaţii economico-financiare şi din achiziţionarea, exploatarea şi transferarea resurselor naturale, îndeosebi ale statelor în curs de dezvoltare. Aceste state opun s.m. dreptul lor de a legifera, de a le reglementa activitatea în interiorul ţării mergînd pînă la naţionalizare. Adunarea Generală a O.N.U. a recunoscut dreptul statelor de a naţionaliza bunurile s.m., cu despăgubiri stabilite de dreptul intern al fiecărei ţări. S.m. au caracter suprana-ţional; ele sînt cunoscute şi sub denumirea de societăţi transnaţionale. Activităţile s.m. pot afecta negativ însăşi economia statelor din care-şi trag capitalurile, ceea ce uneori generează conflicte cu guvernele statelor de origine. Creşterea rolului s.m. are o influenţă negativă asupra independenţei multor state. Dat fiind complexitatea şi implicaţiile activităţilor s.m., în cadrul O.N.U. a fost înfiinţat un grup de lucru pentru a elabora un cod de conduită al s.m. Soerfareren, cazul Vasul cu pînze norvegian Soerfareren a plecat în iun. 1914 din Noua Cale-donie avînd la bord o încărcătură de crom, desti- nată unei societăţi germane. Căpitanul vasului S. a aflat la 6 sept. 1914 despre izbucnirea războiului dintre Marea Britanie şi Germania. La 29 oct. 1914 guvernul englez a declarat cromul drept contrabandă absolută. La 2 nov. crucişătoare britanice au capturat S., instalînd un echipaj de priză la bordul său. Instanţa engleză de prize a validat priza prin sentinţa din 8 nov. 1915, interpretînd Declaraţia de la Londra despre dreptul maritim (1909) în sensul că numai contrabanda absolută cuvenită unui neutru, cînd vasul la plecare nu cunoştea izbucnirea războiului, scapă de confiscare (adică dă drept la restituirea valorii prizei). în speţă, contrabanda era destinată inamicului. V. şi prize maritime; contrabandă de război. solidarismul, curent juridic, susţinut de adepţii şcolii sociologice, în frunte cu L. Duguit, G. Scelle, N. Politis, Reglade, Bourquin ş.a. care consideră că dreptul internaţional nu este expresia acordului de voinţă al statelor, ci izvorăşte din faptele vieţii sociale, din „solidaritatea socială4*. în concepţia solidariştilor, dreptul ar fi anterior şi deasupra statelor, iar suveranitatea de stat, în contradicţie cu noţiunea de drept, în timp ce indivizii şi statele sînt subordonate regulilor impuse de solidaritatea socială. S. susţine că dreptul internaţional progresează numai dacă devine un drept suprastatal, prin lichidarea suveranităţii statelor. solul şi subsolul marin 1. Zonă reprezentînd fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială pînă la o anumită linie spre larg (care face obiect de negociere la cea de-a IlI-a Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării), asupra cărora statul riveran exercită drepturile suverane legate de explorarea şi exploatarea resurselor naturale. 2. Zona internaţională a teritoriilor submarine cuprinzînd fundul mărilor şi al oceanelor, precum şi subsolul lor aflat dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, zonă ce a fost declarată de Adunarea Generală a O.N.U. la 17 dec. 1970, patrimoniu comun al întregii umanităţi. Patrimoniul acestei zone este unic şi indivizibil, iar statele nu pot în acest perimetru să-şi revendice sau să-şi exercite suveranitatea sau drepturi suverane. Nici zona şi nici o parte oarecare a patrimoniului comun al umanităţii nu pot să facă obiectul însuşirii de către state sau de persoane juridice sau fizice. S. şi s.m. aflate dincolo de limitele de jurisdicţie naţională urmează să fie utilizate exclusiv în scopuri paşnice şi în avantajul întregii umanităţi, independent de situaţia geografică a statelor (riverane sau neriverane), ţinînd cont în mod deosebit de interesele şi nevoile ţărilor în curs de dezvoltare. Regimul juridic internaţional, precum şi crearea unui mecanism internaţional corespunzător în vederea administrării s. şi s.m. aflat dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale formează obiectul celei de-a treia Conferinţe pentru dreptul mării V. şi platou continental, patrimoniu comun al întregii umanităţi; teritoriu submarin. spaţiu aerian (în dreptul internaţional), coloana de aer situată deasupra teritoriului statelor, sau deasupra unor zone terestre şi acvatice care nu se găsesc sub suveranitatea unui stat. în altitudine, spaţiul aerian se întinde pînă la limita de unde începe spaţiul cosmic. S.a. de deasupra teritoriului unui 275 stat face parte din teritoriul său de stat şi se află sub suveranitatea deplină şi exclusivă a statului. Suveranitatea statului se aplică şi asupra s.a. situat deasupra mării teritoriale. S.a. situat deasupra mării libere constituie un spaţiu asupra căruia nu se exercită suveranitatea nici unui stat. în dreptul roman, s.a. era privit ca res communis omnium (lucru care aparţine tuturor). în feudalism, s.a. a fost privit ca aparţinînd proprietarului pămîntului (cuius est solum, ejus est usque ad caelum). Principiul suveranităţii statului asupra s.a. a fost consacrat prin mai multe convenţii internaţionale: Convenţia de la Paris (1919); Convenţia de la Havana (1928); Convenţia de la Chicago (1944). Prin Convenţia de la Paris (1919) „înaltele părţi contractante recunosc că fiecare putere are suveranitatea completă şi exclusivă asupra s.a. de deasupra teritoriului sâu“. Convenţia nu se aplica decît în timp de pace. în caz de război, ea se mărginea să proclame „libertatea de acţiune" a statelor beligerante. Convenţia de la Havana (1928) cuprindea numeroase dispoziţii care coincid cu prevederile Convenţiei de la Paris Conferinţa de la Chicago (1944) a adoptat mai multe convenţii privind s.a.: a) Prima convenţie, cu privire la aviaţia civilă internaţională, a înlocuit regimul stabilit prin Convenţia din 1919. Convenţia a proclamat suveranitatea deplină şi exclusivă a statului asupra s.a. de deasupra teritoriului său; b) Convenţia cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale, prin care statele contractante recunosc dreptul de survol, fără escală, aeronavelor civile folosite în servicii aeriene internaţionale regulate, precum şi escale în scopuri necomerciale; c) Convenţia cu privire la transportul aeriaţi internaţional cuprinde, pe lîngă drepturile stabilite de Convenţia privind tranzitul şi drepturi de escală pentru scopuri comerciale, în favoarea aeronavelor civile ale statelor contractante, folosite pe liniile internaţionale. Numeroase alte convenţii bilaterale privind navigaţia şi transporturile aeriene stabilesc condiţiile în care aeronavele civile pot survola teritoriile lor, efectua transportul de pasageri şi mărfuri. Cît priveşte aeronavele militare, regimul lor este asimilat cu cel al navelor maritime de război. S.a., făcînd parte din teritoriul de stat, regimul juridic căruia îi este supus este reglementat, în primul rînd, prin legislaţia internă a fiecărui stat. V. şi>regimul spaţiului aerian al R.S. România; libertatea aerului. spa(iul cosmic (în dreptul internaţional), termen folosit pentru a desemna spaţiul situat dincolo de atmosfera terestră. S.c. nu este supus suveranităţii vreunui stat şi nici nu este susceptibil de apropriere naţională. Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti (1967) reprezintă primul document internaţional de drept cosmic. Ulterior, au mai fost încheiate următoarele documente internaţionale: a) Acordul cu privire la salvarea as-tronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1968); b) Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele provocate de obiectele spaţiale (1972); c) Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1974). Unele acorduri bilaterale încheiate de către state, spioni cu privire la activitatea cosmică, fac aplicare ^concretă a principiilor de bază ale dreptului cosmic. Consacrate, în special, prin Tratatul spaţial (1967), aceste principii se referă la: a) folosirea exclusivă, în scopuri paşnice, a spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti; b) folosirea cosmosului spre binele şi interesul tuturor ţărilor; c) libertatea de explorare şi folosire a cosmosului de către toate statele terestre; d) cooperarea în acest domeniu; e) interzicerea contaminării cosmosului şi de a produce schimbări nocive, în mediul terestru, ca urmare a activităţii spaţiale a statelor; f) considerarea astro-nauţilor ca trimişi ai omenirii întregi. Adunarea Generală a O.N.U. a hotărît elaborarea şi adoptarea următoarelor convenţii internaţionale, pentru concretizarea acestor principii: a) Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1968). Acordul reglementează îndatoririle concrete ce revin statelor, sub aspectul cooperării internaţionale, pentru salvarea astronauţilor aflaţi în primejdie sau care au fost obligaţi să aterizeze pe teritoriul altui stat, decît cel de lansare, sau în zone teritoriale nesupuse suveranităţii statelor; b) Convenţia privind răspunderea internaţională a statelor pentru daunele provocate de obiectele spaţiale (1971). Convenţia consacră, în general, răspunderea absolută pentru daunele provocate de obiectele spaţiale la suprafaţa pămîntului sau aeronavelor aflate în zbor; ea stabileşte, de asemenea, răspunderea solidară a statelor care participă, sub o formă sau alta, la lansarea unui obiect spaţial folosit de către state în acţiuni contrare principiilor dreptului internaţional şi ale Tratatului spaţial din 1967. Ansamblul principiilor şi normelor dreptului internaţional, care reglementează statutul spaţiului extraatmosferic şi al corpurilor cereşti, definesc regimul juridic al cosmosului. spa(iu maritim (în dreptul internaţional), termen folosit pentru a desemna spaţiul cuprinzînd apele mărilor şi oceanelor, solul şi subsolul acestora. Regimul de drept internaţional al zonelor s.m. este reglementat de Convenţiile de la Geneva din 1958, actualmente fiind în curs negocieri, sub egida O.N.U., în vederea rezolvării ansamblului problemelor ce se ridică în legătură cu folosirea, explorarea şi exploatarea apelor, solului şi subsolului mărilor şi oceanelor. S.m. se împarte, după regimul juridic aplicabil, în mai multe zone: marea teritorială, zona contiguă, zona economică, marea liberă, platoul continental, zona internaţională a teritoriilor submarine. Convenţii internaţionale multilaterale reglementează anumite utilizări ale s.m., de ex. în domeniul navigaţiei, pescuitului, cercetării oceanografice, evitării abordajului, salvării vieţii pe mare, combaterii poluării. spioni, categorie de oameni special instruiţi, folosiţi în timp de conflict armat, pentru a culege clandestin date privitoare la planurile inamicului, la potenţialul său militar, la obiectivele militare etc. Ei fac parte din forţele armate, însă nu au statut de combatant legal. Regulamentul celei de-a IV-a Convenţii de la Haga (1907) privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru a reţinut pentru definirea s. trei elemente: clandestinitatea, pretextul fals şi intenţia de a comunica informaţii părţii adverse. „Nu poate fi socotit spion — prevede art. SFONSIO 276 29 al sus-numitului Regulament — decît individul care, lucrînd pe ascuns sau sub pretexte mincinoase — adună ori încearcă sâ adune informaţii în zona de operaţii a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse41. în baza acestei reglementări nu sînt consideraţi s. militarii nedeghizaţi care pătrund în zona de operaţii a armatei inamice pentru a culege informaţii şi nici militarii sau civilii care îşi îndeplinesc pe faţă misiunea. Ne-recunoscîndu-i-se calitatea de combatant, s., cînd este prins, nu se bucură de protecţia legilor şi obiceiurilor aplicabile în caz de conflict armat, singura garanţie care i se conferă fiind aceea de a beneficia de o judecată prealabilă cînd este prins în flagrant delict. S. care a reuşit sâ culeagă informaţii fârâ a fi prins sau cel care a fost prins, dar a reuşit sa evadeze şi să se integreze în forţele sale armate, dacâ ulterior cade în puterea inamicului nu i se pot imputa actele comise anterior ca s., ci urmează a fi tratat ca prizonier de război, cu statut de combatant legitim. Protocolul de la Geneva (1977) introduce unele elemente noi în reglementarea categoriei de s. Astfel, reţinînd elementul de clandestinitate şi excluzînd aprioric din definiţie pe militarul îmbrăcat în uniforma forţelor sale armate, art. 46 din Protocol prevede, în par. 3, o idee nouă, care constă în faptul că militarul ce locuieşte pe un teritoriu ocupat de inamic şi care culege sau încearcă să culeagă, pentru partea căreia îi aparţine, informaţii de interes militar de pe acest teritoriu, nu va fi considerat s., cel puţin dacâ nu acţionează sub pretexte false sau în mod deliberat clandestin. Cel de-al patrulea paragraf al articolului sus-menţionat reglementează situaţia militarului care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de partea adversă, şi care se dedă la activităţi de spionaj în acest teritoriu; el nu poate fi considerat spion decît în cazul în care este capturat înainte de a se alătura forţelor armate cărora aparţine. sponsio, termen de origine lat. folosit în trecut pentru a desemna un tratat internaţional încheiat de plenipotenţiari care nu aveau împuterniciri în acest sens. stabilirea relaţiilor diplomatice, actul de politică externă, avînd caracter juridic, prin care două state hotărăsc, pe baza consimţămîntului reciproc, sâ promoveze relaţii politico-diplomatice potrivit normelor şi principiilor dreptului internaţional, proce-dînd la schimburi de misiuni diplomatice. Face obiectul reglementărilor cuprinse în prevederile Convenţiei de la Viena (1961) cu privire la relaţiile diplomatice. S.r.d. decurge din suveranitatea statelor şi corespunde principiului cooperării internaţionale. Pot fi stabilite relaţii de reprezentare speciale între state şi unele organizaţii internaţionale, precum şi între organizaţii internaţionale; de asemenea, între state şi organele conducătoare ale popoarelor sau naţiunilor care luptă pentru independenţă. S.r.d. şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente sînt două acte diferite. S.r.d. între state nu implică în mod automat înfiinţarea de misiuni diplomatice pe teritoriul lor. Uneori relaţiile diplomatice stabilite între state sînt întreţinute prin intermediul misiunilor lor diplomatice din state terţe sau prin contacte directe. S.r.d. presupune cu necesitate consimţămîntul reciproc al statelor interesate. ceea ce înseamnă şi recunoaşterea reciprocă a lor ca subiecte de drept internaţional. Misiunea diplomatică poate fi creată pe baza unui tratat special, sau în virtutea unui tratat general. Tratatele pot fixa data înfiinţării misiunii diplomatice; de asemenea, ele pot stabili rangul şefului misiunii diplomatice. Misiunile diplomatice fac parte din categoria organelor externe ale statelor pentru desfăşurarea activităţii diplomatice. V. şi relaţii diplomatice. stare de război (în dreptul internaţional), expresie care defineşte perioada cuprinsa intre momentul în care s-a făcut o declaraţie de război sau, în absenţa acesteia, de la începutul ostilităţilor şi pîna la încheierea păcii care are loc fie printr-un tratat de pace, fie printr-o declaraţie guvernamentală (de ex., Belgia a pus capăt s. de r. cu Germania la 12 iul. 1951 printr-o declaraţie guvernamentală făcuta în faţa camerelor legislative). în perioada s. de r. se creează o situaţie juridică nouă, guvernată de legile şi obiceiurile războiului, şi normele dreptului umanitar. Constituţia R.S. România (art. 43, pct. 23 şi 63, pct. 8) determină organele de stat în drept de a declara stare de război (Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat) în cazul unei agresiuni armate împotriva R.S. România sau împotriva unui alt stat faţă de care R.S. România are obligaţii de apărare mutuală asumate prin tratate internaţionale, dacă s-a produs situaţia pentru care obligaţia de declarare a stării de război este statornicită. V. şi efectele juridice ale războiului. stat (subiect de drept internaţional), titular universal şi originar al drepturilor şi obligaţiilor internaţionale. Statele nu sînt numai purtători de drepturi şi obligaţii, ci ele apar şi în calitatea de creatori şi apărători ai normelor şi principiilor dreptului internaţional contemporan. Calitatea de subiect al dreptului internaţional statul o dobîndeşte din momentul creării sale, adicâ prin simpla sa înfiinţare, fără a fi nevoie de vreo recunoaştere. Calitatea de subiect de drept internaţional al s. este originară, deplină şi generală. Statele au deplină capacitate juridică de la înfiinţarea lor — aptitudinea de a fi parte în orice raport juridic internaţional, de a crea şi apăra normele acestui drept. Statul reprezintă cadrul exercitării dreptului fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta. Relaţiile interstatale trebuie sâ se bazeze pe o deplină egalitate juridică, s. beneficiind de totalitatea atributelor ce izvorăsc din dreptul lor de completă independenţă faţă de celelalte subiecte de drept internaţional. Rezolvarea problemelor internaţionale actuale şi complexe, menţinerea păcii şi securităţii în lume sînt de neconceput fără cooperarea dintre s., fără acordul liber consimţit al s., ca bază a găsirii unor soluţii reciproc avantajoase în relaţiile dintre acestea, întemeiate pe respectul drepturilor suverane şi al egalităţii depline a tuturor părţilor interesate, indiferent de mărime, de potenţialul economic şi militar, de influenţă politică, indiferent de sistemul social. Dreptul internaţional contemporan apare, astfel, însăşi expresia, în sfera relaţiilor internaţionale, a voinţei suverane a s. stat compus, stat alcătuit din două sau mai multe formaţiuni statale, caracterizat prin aceea că formaţiunile statale respective au, pe lîngă organele proprii distincte, şi anumite organe comune, cu 277 STAT SUB PROTECTORAT competenţă pentru întregul teritoriu. Istoria a cunoscut următoarele tipuri de state compuse: uniunea reală, uniunea personală, confederaţia de state — toate cele trei forme fiind în prezent depăşite — şi statul federal, care a rămas, dealtfel, in zilele noastre singura formă de stat compus. De regulă, în acest caz, nu statele componente, ci federaţia apare ca subiect de drept internaţional. în acest sens cităm: R.S.F. Iugoslavia, R.S. Cehoslovacă, S.U.A., Elveţia, Australia, R.F. Germania etc. Unica excepţie o constituie federaţia sovietică — U.R.S.S. — în care republicile unionale au dreptul sâ întreţină relaţii cu alic >me, sâ încheie tratate, sâ participe la organizaţii internaţionale, deci sâ figureze în comuniţatea internaţională ca subiecte distincte de drept. în practică însă, numai Ucraina şi Bieloruşii işi exercită aceste atribute. stat cu caracteristici geografice deosebite, stat riveran, inclusiv stat riveran la o mare închisă sau se-miînchisâ, a cărui situaţie geografică îl face tributar exploatării resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state din subregiune sau regiune a acesteia. în această categorie intrâ şi statele riverane care nu-şi pot stabili o zonâ economică proprie. Potrivit proiectului de Convenţie asupra dreptului mării (1981) elaborat la cea de-a treia Conferinţă asupra dreptului mării, s. cu c.g.d. au dreptul de a participa, pe o bază echitabilă, la exploatarea unei părţi corespunzătoare a resurselor biologice excedentare din zonele economice exclusive ale statelor riverane din aceeaşi regiune sau subregiune, ţinînd seamă de caracteristicile economice şi geografice pertinente, ale tuturor statelor interesate. Acest drept, însă, nu se poate exercita în situaţia în care economia statului sau statelor riverane este în mod covirşitor dependentă de exploatarea resurselor biologice din zona sa economică exclusivă. Conceptul de s. cu c.g.d. nu a fost însă definitivat întrucît nici un stat nu se consideră avantajat. stat fără litoral, statul care nu posedă litoral maritim. Potrivit proiectului de Convenţie asupra dreptului mării (28 aug. 1981) al celei de-a treia Conferinţe asupra dreptului mării s. fără I. au dreptul de a participa pe bază echitabilă la exploatarea unei părţi corespunzătoare a resurselor biologice excedentare din zonele economice exclusive ale statelor riverane din aceeaşi regiune sau subregiune. S. fără I. se bucură de drepturile decurgînd din principiul mării libere şi din conceptul patrimoniului comun al întregii omeniri. în acest scop, dreptul internaţional le recunoaşte dreptul de acces spre şi de la mare. Exercitarea acestui drept se realizează pe baza acordurilor bilaterale sau regionale încheiate intre s. fără I. şi cele de tranzit. stat federal, stat compus din mai multe formaţiuni statale care îşi păstrează o organizare proprie, dar care au şi organe permanente ale puterii şi administraţiei ce aparţin s.f., fiind competente sâ emitâ norme obligatorii pentru toate statele asociate în s.f. Subiect de drept internaţional poate fi atît federaţia, participînd numai ea la relaţiile internaţionale, cît şi statele membre. Astfel, în cazul S.U.A. (federaţie din 1787), singurul subiect de drept internaţional este s.f., în schimb, cantoanele Elveţiei (federaţie din 1848) au dreptul de a încheia tratate internaţionale, în domenii limitate, între ele sau c(i state terţe. în cazul R.S.F. Iugoslavia — singurul subiect de drept internaţional este federaţia, republicile federative neavînd această calitate. stat neutru permanent, statutul politic şi juridic al unui stat care adoptă o poziţie de neutralitate nelimitată în timp, situîndu-se în afara conflictelor de orice fel a alianţelor sau pactelor militare, iar în caz de război întreţinînd relaţii diplomatice cu fiecare beligerant. Concepţia asupra neutralităţii a suferit modificări după scoaterea războiului de agresiune în afara legii internaţionale. Fiind legată de instituţia dreptului la pace, ea cere statului neutru să facă deosebire între victima agresiunii şi agresor. în lumina acestei concepţii, statul neutru are datoria sâ ajute victima agresiunii; faţă de agresor, el trebuie sâ adopte o poziţie de neutralitate absolută. Statutul de neutralitate permanentă este instituit, fie printr-un tratat internaţional, cu acordul statului interesat, fie printr-o declaraţie a statului respectiv. Statutul de neutralitate permanentă este garantat, de regulă, pe plan internaţional, de câtre alte state. Garantarea nu constituie o condiţie esenţială pentru existenţa şi valabilitatea statutului respectiv, primordială fiind manifestarea de voinţă a statului de a se considera s.n.p. în prezent, state cu statut de neutralitate permanentă sînt: Elveţia (neutralitatea permanentă a acestei ţări a fost proclamată printr-un tratat încheiat la Viena în 1815); Austria (neutralitatea permanentă a fost stabilită printr-o lege internă din 1955 şi recunoscută de majoritatea celorlalte state); Laos (s-a proclamat stat neutru permanent în 1962). S.n.p. beneficiază de toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa, inclusiv dreptul de autoapărare în cazul cînd este victima unei agresiuni din partea altui stat. în acelaşi timp, el are următoarele obligaţii: a) sâ promoveze, în timp de pace, o politică de neutralitate activă; b) sâ întreţină bune relaţii cu toate statele; c) sâ contribuie la micşorarea pericolului de conflicte armate în relaţiile internaţionale. în timp de război s.n.p. trebuie să adopte o neutralitate diferenţiată. Statul neutru mai are obligaţia de a nu participa la alianţe militare sau la alte acţiuni de pregătire a unui război; să împiedice folosirea teritoriului său de către alte state, în scopuri militare. S.n.p. poate fi membru al organizaţiilor internaţionale ale căror scopuri şi principii nu contravin statutului său. Austria este membră a O.N.U., iar Elveţia a fost membră a Societăţii Naţiunilor. După cel de-al doilea război mondial, Elveţia, pînă în prezent, nu a devenit membră a O.N.U., însă în 1979 a început procedura pentru a deveni membră a acestei organizaţii. V şi neutralitate permanentă. stat sub protectorat, statul care, printr-un tratat, transmite statului protector conducerea generală a relaţiilor sale externe. Statul protector reprezintă statul protejat în relaţiile externe, încheind în numele lui tratate internaţionale, primind şi acredi-tînd agenţi diplomatici şi consulari, sau stabileşte un control strict asupra relaţiilor externe ale acestuia, ceea ce în fapt îl lipseşte de drepturi privind întreţinerea de relaţii internaţionale. Sînt state protejate, de exemplu, Republica Andorra — sub dublul protectorat al Franţei şi al episcopului de Ur-gel, principatul de Liechtenstein — sub protecto- STAT UNITAR 278 râtul Elveţiei; principatul de Monaco — sub protectoratul Franţei. V. şi protectorat. stat unitar, subiect unic de drept internaţional, avînd următoarele caracteristici: a) o singură formaţie statală; b) un singur sistem de organe supreme ale puterii şi administraţiei de stat, chiar dacă o anumită regiune a sa beneficiază de autonomie (de ex.: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord). statu-quo, expresie lat. cu sensul „situaţie în care“, ce defineşte în dreptul internaţional o stare de fapt sau de drept ce există sau a existat la un anumit moment şi pe care părţile vor s-o menţină. Foarte frecvent este folosită expresia în legătură cu restabilirea unei situaţii care a existat înainte de izbucnirea unui război — statu-quo ante bellum sau sta-tu-quo ante (in situaţia dinainte de război). Spre exemplu, cu ocazia încheierii păcii, părţile pot încheia un acord referitor la revenirea la situaţia ce a existat înaintea evenimentelor care au determinat schimbarea respectivă: restituirea reciprocă a teritoriilor ocupate, restabilirea frontierelor anterioare ostilităţilor, reconstituirea unui stat inclus cu forţa în graniţele altuia etc. Cu privire la ultima situaţie, un exemplu este oferit de Conferinţa de la Moscova din 1943 a miniştrilor de externe ai Angliei, S.U.A. şi U.R.S.S., care a ajuns la un acord referitor la restabilirea „Austriei eliberate ca stat independent*. Noţiunea statu-quo se mai folosea şi în legătură cu restituirea averii capturate cu ocazia unei incursiuni pe teritoriul altui stat sau confiscate ca măsură de represalii, ca un act care nu convine guvernului respectiv. Astfel, la Conferinţa de la Potsdam (iulie-august 1945), puterile aliate au stabilit că Germania va fi obligată să restituie integral toate bunurile capturate de pe teritoriile ţărilor ocupate de ea. statut 1. Denumire care se dă actelor consultative ale unei organizaţii internaţionale sau celor care pun baza unui regim de drept. Spre exemplu, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Statutul de la Geneva din 9 dec. 1923 care organizează regimul de drept internaţional al porturilor maritime etc. 2. Situaţia juridică, inclusiv drepturile şi obligaţiile fundamentale, specifice ale unui subiect de drept internaţional, ale unor categorii de persoane (refugiaţi, prizonieri de război etc.), ale unor teritorii (Antarctica, zone denuclearizate) etc. statut consultativ (în dreptul internaţional) 1. Facultate conferită unor organizaţii internaţionale neguvernamentale de a fi consultate asupra problemelor care formează obiectul acestora. „Consiliul Economic şi Social — se spune în art. 71 din Carta O.N.U. — poate lua orice măsuri utile pentru consultări cu organizaţii neguvemamentale care se ocupă cu probleme de competenţa lui. Asemenea măsuri pot fi stabilite cu organizaţiile internaţionale, şi dacă este cazul, cu organizaţii naţionale, după consultarea cu membrul Naţiunilor Unite interesat în aceasta". 2. Regimul care poate fl instituit în relaţiile unor organizaţii internaţionale cu anumite state, care nu vor să aibă sau cărora nu doreşte să li se recunoască calitatea de membru al. organizaţiei. statut personal, regimul juridic de care se bucură o persoană sau care îi este impus de statul pe teritoriul căruia se află. în dreptul internaţional privat se distinge statutul personal, ca totalitatea legilor care îl urmăresc pe individ în orice stat s-ar afla (de ex.: dispoziţiile cu privire la majorat, la posibilitatea de a încheia căsătorie, la nume) — de statutul real, totalitatea normelor juridice ce se aplică persoanelor, indiferent de naţionalitatea lor, pe teritoriul unui stat, pentru că acesta socoteşte ca aceste norme trebuie să se aplice atît resortisanţi* lor săi proprii cît şi străinilor. statutul Antarcticii v. Antarctica. statutul ziariştilor în zone de conflict armat, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unui corespondent de presă care îşi exercită profesia în zone de operaţiuni militare. Statutul profesiei de ziarist era guvernat pînă după cel de-al doilea război mondial de prevederile art. 13 din Regulamentul-anexă la Convenţia de la Haga cu privire la regulile şi obiceiurile războiului terestru (1907), conform căruia corespondenţii şi reporterii de ziare erau acreditaţi pe lîngă armată, fiind obligaţi să urmeze ordinele comandanţilor militari atît în ce priveşte locurile de dislocare, cît şi informaţiile pe care le transmiteau; cînd cădeau în puterea inamicului aveau dreptul la tratamentul prizonierilor de război. în faţa pericolelor mult sporite la care sînt expuşi ziariştii în noile tipuri de conflicte izbucnite după 1945, protecţia asigurată acestora de dreptul internaţional s-a dovedit insuficientă. Datorită acestui fapt, mai multe forumuri internaţionale au dezbătut această problemă. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o serie de rezoluţii în această materie (Rez. 2673/XXV, Rez. 2854/XXVI ş.a.), fiind elaborate cu aceste prilejuri şi unele documente. Ideile avansate erau foarte ambiţioase; se preconiza pentru ziarişti, uniforme speciale, însemne distinctive (cască, brasardă, insignă distinctivă), documente de identitate care să ateste calitatea de ziarist bona fide. Totodată, se prevedea obligativitatea respectării de către ziarişti a unor reguli deontologice, care implicau interdicţia de a participa direct sau indirect la ostilităţi, de a transmite, de la o parte beligerantă la alta, informaţii cu caracter militar, limitarea la o informare pură, fără a se pronunţa asupra justeţei sau injusteţei cauzei părţilor beligerante etc. Datorită obstacolelor care s-au ivit, aceste idei nu au fost realizate. Prin art. 79 din Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva (1949) relativ la protecţia victimelor de război în conflictele armate internaţionale, adoptat la 10 iul. 1977, s-a prevăzut un statut al ziariştilor în caz de conflict armat, guvernat de trei idei: a) ziarişti care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict armat sînt consideraţi persoane civile; b) ziariştii se vor bucura de protecţia asigurată populaţiei civile, cu condiţia ca nici direct, nici indirect să nu ia parte la ostilităţi; c) o carte de identitate eliberată de guvernele respective va atesta calitatea de ziarist. V. şi persoane civile; populaţia civilă. statut unional, totalitatea legilor aplicabile în cadrul unui stat unional indiferent de apartenenţa persoanei sau persoanelor în cauză la un anumit stat al uniunii: pe măsura unificării dreptului penal, civil etc. aplicabil în diferitele state compo- 279 STRÎMTORILE MÂRII BALTICE nente ale uniunii — de ex., Statele Unite ale Ame-ricii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste — se va diminua utilitatea de a mai distinge dispoziţiile s.u. de dispoziţiile aplicabile pe teritoriul diferitelor state componente ale uniunii. Stimson, doctrina ^ v. doctrina Stimson. stipulaţie (în dreptul internaţional), prevedere dintr-o înţelegere internaţională prin care se reglementează diferite probleme ce fac obiectul înţelegerii în cauză, ca, de exemplu, stabilirea unor anumite norme de conduită, drepturi, obligaţii etc. stipulaţie pentru altul, clauză inserată într-un tratat internaţional, care cuprinde dispoziţii în beneficiul unuia sau mai multor state terţe. Un tratat nu creează nici drepturi, nici obligaţii în favoarea statelor terţe fără consimţâmîntul lor. străini, regimul juridic, persoane fizice care se află pe teritoriul unui stat fără sâ aibă cetăţenia acestuia, însă posedă cetăţenia altui stat sau este fără cetăţenie. S. beneficiază de anumite drepturi şi obligaţii pe timpul cît se află pe teritoriul unui stat. Totalitatea acestor drepturi şi obligaţii prevăzute de legislaţia unui stat pentru s. aflaţi pe teritoriul său alcătuiesc condiţia (regimul) juridică a străinului. Practica internaţională cunoaşte următoarele forme de regimuri juridice aplicabile străinilor: a) regimul naţional, potrivit căruia se acorda s. drepturile civile de care se bucură cetăţeanul statului respectiv; b) regimul special, potrivit căruia se acordă s. drepturile prevăzute în legi sau într-un tratat internaţional; c) regimul clauzei na-ţiunii celei mai favorizate, prin care se acordă s., cetăţeni ai unui stat, drepturi cel puţin egale cu acelea acordate cetăţenilor oricărui stat terţ; d) regimul reciprocităţii în temeiul căruia cetăţenii unui stat (A) se bucură pe teritoriul statului B de regimul aplicat de statul A cetăţenilor statului B. Adoptarea unuia dintre aceste regimuri se face prin convenţii internaţionale între state. Indiferent de forma regimului juridic adoptat, s. nu poate avea drepturi mai mari decît cele recunoscute prin lege cetăţenilor statului de reşedinţă, situaţie caracteristică relaţiilor colonialiste. S. se bucură, în general, de drepturile elementare ale persoanei, drepturile civile, de un tratament egal cu al cetăţenilor statului pe teritoriul căruia se află în faţa organelor de justiţie etc. Aceste drepturi însă pot fi limitate de stat, din motive de securitate. S. nu li se acordă, de regulă, drepturi politice sau dreptul de a ocupa funcţii publice, întrucît ei păstrează legăturile şi obligaţia de fidelitate faţă de statul ai cărui cetăţeni sînt. Tot din acest motiv ei nu pot fi obligaţi să satisfacă serviciul militar pe teritoriul statului în care se află. S. au obligaţia de a respecta legile şi regulamentele statului în care se găsesc şi de a nu întreprinde nici o acţiune ostilă împotriva acestuia, adică ei trebuie să aibă respect şi loialitate faţă de statul de reşedinţă. Statul de reşedinţă poate impune s. anumite obligaţii sau restricţii speciale, din motive de securitate, de sănătate, de interes general (de pildă, obligaţia înregistrării la organele de miliţie, obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile pentru efectuarea unor activităţi etc.). S. sînt supuşi jurisdicţiei statului de reşedinţă. Regimul capitulaţiilor, care permitea ca ce- tăţenii anumitor puteri, aflaţi pe teritoriul uftui stat străin, să fie scoşi de sub jurisdicţia statului de reşedinţă sub pretextul că acesta ar avea o civilizaţie inferioară — constituia o ştirbire gravă a suveranităţii statelor, în prezent acest regim a fost abandonat. S., cetăţeni ai unui stat, se bucură de protecţia diplomatică a statului lor pe timpul cît se află în străinătate. Acest drept la protecţie diplomatică — reglementat de Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) — poate fi invocat numai atunci cînd partea lezată a epuizat toate mijloacele oferite de legislaţia statului străin fără a obţine restabilirea dreptului încălcat. în temeiul suveranităţii sale, fiecare stat are dreptul de a expulza s. aflaţi pe teritoriul său. strfmtoarea Corfu, cazul ~, diferend între Marea Britanie şi Albania, care a avut la origine exploziile survenite la 22 oct. 1946 la bordul navelor de război britanice care treceau, fără autorizaţie şi împotriva avertismentelor, prin apele teritoriale albaneze (strîmtoarea Corfu). Incidentul s-a soldat cu avarierea gravă a navelor respective şi cu pierderi de vieţi omeneşti în rîndul echipajelor. Marina de război britanică, după o prealabilă avertizare şi în ciuda protestului guvernului albanez, a curăţat la 13 nov. 1946 s.C. de mine. Diferendul a fost adus, la 22 mai 1947, în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, în urma unei recomandări a Consiliului de Securitate, a fost deferit Curţii Internaţionale de Justiţie, fâcînd obiectul a trei hotărîri ale acesteia. Prima hotărîre, din 25 mart. 1948, care a fost contestată de Albania privea problemele competenţei Curţii. A doua hotărîre, din 9 apr. 1949, privea fondul problemei. Curtea, în ciuda realităţii, a hotărît că Albania este responsabilă, după normele dreptului internaţional, de exploziile care au avut loc în apele teritoriale albaneze şi de daunele şi pierderile de vieţi omeneşti. Ea nu a reţinut ipoteza că Albania ar fi lansat minele, în schimb a reţinut faptul câ lansarea minelor nu ar fi putut fi efectuată foră cunoştinţa guvernului albanez. Albania, la rîndul său, a prezentat o cerere reconven-ţională contra Marii Britanii, în care-i reproşa acesteia că i-a violat suveranitatea, trimiţînd flota de război în apele sale teritoriale şi procedînd, ulterior, la operaţiuni de deminare în aceste ape. Curtea n-a reţinut prima reclamaţie, apreciind că ea se găsea în prezenţa unei treceri inofensive într-o strîmtoare internaţională. Totuşi, întrucît operaţiunea de deminare a fost efectuată împotriva voinţei guvernului albanez, Curtea a apreciat că ea constituie o violare a suveranităţii albaneze, într-o a treia hotărîre (15 dec. 1949), Curtea, de-păşindu-şi evident competenţa, a fixat suma reparaţiilor datorate de Albania Marii Britanii (844 000 lire sterline). V. şi aurul monetar, cazul strîmtorile Mării Baltice, regim juridic al unor strîmtori care leagă Marea Nordului — o mare liberă, cu Marea Baltică — o mare cu regim special (în literatura Uniunii Sovietice şi a Republicii Democrate Germane caracterizată ca o mare închisă). S.M.B. sînt: Sund, Marele Belt şi Micul Belt. Sun-dul sau Ore-Sund desparte Danemarca de Suedia pe o lungime de 107 km, avînd o lăţime variind între 3,75 km (la Helsingoer) şi 30 km (între Copenhaga şi Malmoe); Marele Belt si Micul Belt STRÎMTORILK MĂRII NF.CiRK 280 străbat teritoriul danez, Marele Belt avînd o lărgime maximă de 15 km, iar Micul Belt o lăţime minimă de 0,625 km. în anii anteriori războiului Crimeii, Danemarca stăpînea toate aceste strîmtori şi percepea taxe de trecere — aşa-zisele Sund-Zolle (taxele Sundului). în 1857 Danemarca a renunţat printr-un tratat încheiat cu alte 15 state, printre care Anglia, Franţa şi Rusia, la dreptul acesta în schimbul unei despăgubiri (60 952 650 coroane daneze). Potrivit normelor dreptului internaţional privind navigaţia prin strîmtorile maritime — ele urmează să fie recodificate prin lucrările celei de-a treia Conferinţe internaţionale de sub egida O.N.U. pentru dreptul mării (UNCLOS III) (1972—1982) — Danemarca poate reglementa trecerea vaselor de război străine prin Marele şi Micul Belt. Danemarca şi Suedia au acest drept, fiecare pînă la linia mediană a Sund-ului. Trecerea tuturor celorlalte vase, indiferent de pavilion, prin cele trei strîmtori este liberă. în 1961, la iniţiativa Republicii Federale Germania a fost constituit un comandament de marină militară „Acces la Marea Baltică", la care participă Danemarca şi Republica Federală Germania, menit să asigure forţelor N.A.T.O. intrarea „în caz de nevoie“ spre Marea Baltică. în primul război mondial Danemarca amplasase baraje de mine care închideau liberul acces la Marea Nordului şi la Marea Baltică prin s.M.B., dar, după caz, îngăduia pilotarea de vase comerciale prin aceste strîmtori. în al doilea război mondial, Danemarca, fiind ocupată de Germania nazistă, numai vasele aparţinînd coaliţiei conduse de Germania au putut trece prin s.M.B. strîmtorile Mării Negre, regim juridic, totalitatea normelor care guvernează statutul de drept internaţional al strîmtorilor Bosfor şi Dardanele. Regimul juridic al s.M.N. este guvernat de prevederile Convenţiei dc la Montreux (1936), care consacră principiul libertăţii de trecere şi navigaţie pentru navele comerciale ale tuturor statelor. In caz că Turcia este beligerantă, de acest drept beneficiază numai navele statului neutru, cu condiţia de a nu colabora cu inamicul. Pentru navele de război, regimul juridic este diferit, un statut au navele de război ale riveranilor şi un alt regim cele ale statelor neriverane. în principiu, navele de război au dreptul de trecere prin strîmtori, distingîndu-se două situaţii: 1) în timp de pace. Navele militare de linie ale riveranilor, altele decît cele uşoare de suprafaţă, navele mici de luptă şi cele auxiliare se bucură de dreptul de trecere cu condiţia obţinerii de la guvernul turc a unui preaviz pe cale diplomatică cu o durată normală de opt zile. Aceste nave pot pătrunde prin strîmtori, una cîte una, însoţite de cel mult două torpiloare şi numai în timpul zilei. De asemenea, puterile riverane au dreptul de a-şi trece prin strîmtori, în vederea reîntoarcerii la bază, submarinele construite sau cumpărate în afară de această mare, dacă un aviz de punere în şantier sau de cumpărare a fost dat Turciei în timp util, precum şi submarinele care urmează a fi reparate în şantiere situate în*afara Mării Negre, cu condiţia ca lămuriri să fie date Turciei în timp util, în această privinţă. în ambele cazuri, submarinele trebuie să navigheze la suprafaţă şi în mod izolat. Pentru navele de război ale statului neriveran, condiţiile de preaviz, tonaj şi şedere sînt dife- rite. Durata normală a preavizului pentru puterile neriverane este de 15 zile. în el trebuie să se specifice destinaţia, tipul şi numărul navelor, precum şi data trecerii pentru dus şi întors. La întors, comandantul forţei navale va comunica, fără a trebui sâ se oprească, unei staţiuni de semnalizare la in-tarea în Dardanele sau Bosfor, compunerea exactă a forţei aflate sub ordinele sale. Tonajul global pe care puterile neriverane îl pot avea în această mare este limitat la 30 000, cu putinţa de a-1 spori proporţional pînă la 45 000, în cazul cînd flota riverană cea mai puternică existentă în Marea Neagră în momentul semnării convenţiei va fi sporit cu cel puţin 10 000 t. Nici un stat neriveran nu poate depăşi 2/3 din tonajul global de mai sus. Durata de şedere, indiferent de scopul prezenţei lor în Marea Neagră, este de 21 de zile. S-a stabilit un plafon maxim de 15 000 de tone, ce se poate afla în tranzit prin strîmtori (acesta echivala, în condiţiile de atunci, cu jumătatea forţelor navale turceşti). Excepţii la această regulă s-au admis numai: a) pentru statele riverane, care-şi puteau trimite spre Me-diterana una cîte una, însoţite de cel mult două torpiloare, navele de linie avînd un tonaj de 15 000; b) pentru navele şcoală ale marinei japoneze care călătoresc împreună, două cîte două; c) pentru navele care efectuau vizite de curtoazie la invitaţia guvernului turc, precum şi d) pentru cele care au suferit o avarie în timpul trecerii (o anexă specială — a Il-a — care face parte integrantă din convenţie, conţine definiţia navelor de război, cu specificarea lor pe categorii sau clase şi calculul trupelor, volumul tip). 2) In timp de război. Se prevăd mai multe situaţii: a) Turcia este nebeligerantă. Navigaţia prin strîmtori a navelor de război ale beligeranţilor este interzisă. Navele de război ale neutrilor pot trece liber; b) Turcia este beligeranta. Aceasta va proceda cum crede de cuviinţă. Aceeaşi regulă este prevăzută şi pentru situaţia în care Turcia apreciază câ este ameninţată de un pericol iminent de război. V. şi Marea Neagră. strîmtori maritime, regim juridic, fîşie îngustă de apă ce leagă două întinderi maritime sau care se află între două porţiuni de uscat. Aceste căi naturale de comunicaţie, de o mare importanţă economică şi strategică (datorită faptului câ constituie puncte de cea mai mare apropiere dintre douâ continente, sau dintre un continent şi o insulă), nu au, din punct de vedere juridic, un regim unitar de navigaţie. Regimul lor convenţional este determinat de locul pe care-1 ocupă în sistemul căilor maritime internaţionale şi de importanţa ce o prezintă pentru navigaţie. în practica internaţională se disting trei categorii de strîmtori, şi anume: 1. Strîmtori care nu prezintă interes pentru navigaţia internaţională. în această categorie intră strîmtoa-rea Kerci, care face legătura între Marea Neagră şi Marea de Azov, şi este situată pe teritoriul U.R.S.S., şi strîmtoarea Linschoteh, care permite comunicaţii între marea internă japoneză cu Oceanul Pacific. Statutul lor juridic, întrucît se află în limitele teritoriale ale unuia şi aceluiaşi stat şi nu constituie câi obligatorii de trecere spre sau dintr-o mare deschisă, se stabileşte, întocmai ca şi regimul apelor interioare, prin legislaţia internă a statului limitrof. Statul respectiv este suveran să admita sau nu trecerea navelor străine prin strîmtoarea 281 STUPEFIANTE respectivă. Aceste strîmtori nu prezintă importanţă din punct de vedere al dreptului internaţional. 2. Strîmtori care sînt mai înguste decît dublul mării teritoriale a statului stăpîn pe ambele maluri, sau mai înguste decît totalitatea lărgimii mărilor teritoriale ale statelor limitrofe la strîmtoarea respectivă. Aceste strîmtori sînt asimilate mării teritoriale, însă regimul lor juridic este oarecum diferit; el nu poate fi în nici un caz stabilit pe cale normativa internă. Mai există o categorie de strîmtori care, deşi leagă douâ mări deschisa, nu constituie treceri obligatorii pentru vase (exemplu, strîmtoarea Corfu care face legătura între Marea Mediterană şi Marea Adriaticâ, douâ mări deschise). Întrucît acestea nu constituie o cale obligatorie de legătură, regimul lor juridic este oarecum diferit: dacâ ambele ţărmuri ale strîmtorii aparţin aceluiaşi stat, iar strîmtoarea este mai îngustă decît dublul mării teritoriale, ea se va afla sub jurisdicţia statului respectiv, iar dacâ malurile aparţin la două state diferite, marea teritorială a statelor riverane se va întinde pînă la mediana strîmtorii. Şi într-un caz şi în altul strîmtorile vor fi supuse regimului maritim de drept comun. 3. Strîmtori care fac legătura între două mări deschise. Principalele strîmtori care fac parte din această categorie sînt: Strîmtoarea Gi-braltar şi Strîmtoarea Magellan. în sistemul căilor maritime mondiale acestea au o situaţie juridică deosebită din cauza uriaşei lor însemnătăţi pentru navigaţie, fiind drum unic de legătură maritimă. Întrucît aceste strîmtori, din punct de vedere al dreptului internaţional, sînt considerate prelungiri ale mării libere, la baza regimului lor trebuie sâ stea principiul libertăţii de navigaţie pentru toate navele comerciale şi militare, atît în timp de pace, cît şi în timp de război. Regimul juridic al acestor strîmtori trebuie sâ fie o expresie a acordurilor tuturor ţârilor interesate în navigaţia prin ele, indiferent dacâ sînt sau nu sînt riverane. Aceasta este o cerinţă a principiului egalităţii suverane a statelor. Regimul de navigaţie prin Strîmtoarea Gibraltar a fost stabilit prin acordurile dintre Spania, Anglia şi Franţa (din 1904—19p7), iar cel al Strîmtorii Magellan, prin acordul dintre Chile şi Argentina (1881). 4. Strîmtori care fac legătura între o marc deschisă şi o mare închisă. Această categorie de strîmtori, care constituie unicele ieşiri din mări închise in bazine cu apă deschisă — exemplu strirn-torile Mării Negre (Bosfor şi Dardancle), Marii Baltice (Belt-ul mare, Belt-ul mic), strîmtorile Coreeană şi Sangar avînd o importanţă doar regională — regimul lor juridic ar trebui stabilit prin convenţii multilaterale încheiate între statele riverane mării închise la care duce strîmtoarea repec-tivâ. La baza regimului unor astfel de strîmtori trebuie sâ stea următoarele principii: libertatea de navigaţie — în condiţii de egalitate — pentru vasele comerciale ale tuturor statelor (riverane şi ne-riverane); libertatea de navigaţie pentru navele de război ale statelor riverane şi interdicţia ei pentru navele de război ale celor neriverane; controlul şi apărarea securităţii acestor strîmtori sâ fie exercitată de câtre toate statele riverane la marea închisă. V. şi strîmtorile Mării Negre; strîmtorile Mării Baltice. structura C.l.J., modul de organizare al Curţii Internaţionale de Justiţie. Curtea este o jurisdicţie permanentă cu sediul la Haga, putînd să-şi exercite funcţiile şi în alte localităţi, dacă consideră necesar. Ea îşi exercită, în mod normal, atribuţiile în şedinţe plenare, statuînd cu 11 judecători, cvorumul fiind de 9. Curtea poate statua şi cu 13 judecători, cînd statele părţi nu sînt prezente la Curte şi trebuie să-şi numească judecători ad-hoc. în fruntea Curţii se află un preşedinte, asistat de un vicepreşedinte. Ei sînt aleşi pe o durată de trei ani, fiind reeligibili. Preşedintele, care trebuie să-şi aibă reşedinţa la sediul Curţii, îndeplineşte şi o funcţie de reprezentare (el reprezentînd Curtea în relaţiile internaţionale). Statutul şi Regulamentul impun în sarcina lui o serie de atribuţii: conducerea lucrărilor şi serviciilor Curţii, prezidarea şedinţelor şi conducerea dezbaterilor. El este membru de drept al comitetului însărcinat cu redactarea finală a ho-tărîrilor şi ordonanţelor. Preşedintele Curţii poate fi însărcinat şi cu funcţii extrajudiciare, cum ar fi desemnarea arbitrilor, supraarbitrilor sau membrilor unei comisii de conciliere. Curtea poate constitui una sau mai multe camere, compuse din trei sau mai mulţi judecători, după aprecierea sa. Ea poate, de asemenea, să constituie o cameră pentru o afacere determinată, al cărei număr de judecători va fi fixat de Curte cu acordul părţilor. De asemenea, Curtea poate crea anual o cameră compusă din 5 judecători care, la cererea părţilor, să judece şi să rezolve cauzele după o procedură sumară. Procedura sumară poate sâ intervină şi în cursul procedurii contencioase, dacă părţile sînt de acord, în orice moment, pînă la încheierea procedurii scrise. Hotărîrile pronunţate de aceste camere au aceeaşi forţă obligatorie ca acelea pronunţate de Curte. în cadrul Curţii Internaţionale de Justiţie funcţionează o grefă, care are în frunte un grefier şi un grefier adjunct, numiţi de aceasta pentru o perioadă de 7 ani. Principala atribuţie a grefei este aceea de a asigura serviciile Curţii; ea intermediază comunicaţiile dintre Curte şi părţi; păstrează lista cauzelor supuse Curţii; pregăteşte publicaţiile acesteia; administrează conturile; asigură traducerile etc. Grefierul, la fel ca şi preşedintele, îşi are reşedinţa la sediul Curţii. stupefiante (în dreptul internaţional), substanţe toxice (opium, heroină, cocaină, morfină, codeinâ, L.S.D., marihuana etc.), care acţionează asupra centrilor nervoşi, producînd halucinaţii, stări de inerţie fizică sau morală, decădere, descompunere. Toxicomania şi traficul de stupefiante constituie una din principalele probleme de igienă socială ale epocii noastre, motiv pentru care statele au trecut la intensificarea măsurilor naţionale şi internaţionale menite să combată traficul ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope. Prin Convenţia semnată la Haga (1912), statele semnatare s-au obligat sâ controleze producţia de opium brut, sâ reglementeze importul şi exportul de opium manufacturat, sâ supravegheze comerţul cu opium medicinal şi derivatele acestuia. La 13 iul. 1931, şi apoi în completare, la 26 iun. 1936, s-a încheiat o altă Convenţie cu privire la limitarea fabricării şi reglementarea distribuirii stupefiantelor. Sub egida O.N.U., în cadrul Consiliului Economic şi Social s-a creat Comisia de stupefiante la iniţiativa căreia, în 1961, a fost adoptată, la New York, Convenţia unică. Convenţia unică a urmărit, în princi- SUBCOMITET pal, unificarea reglementărilor internaţionale privind sistemul de control asupra stupefiantelor, extinderea controlului asupra culturilor de plante din care sînt extrase stupefiantele „naturale44, ca opiumul, haşişul şi frunzele de cocaină, precum şi simplificarea mecanismului de control internaţional. In 1971, la Viena, Conferinţa O.N.U. a adoptat Convenţia asupra substanţelor psihotrope, avînd ca scop să prevină fabricarea şi distribuirea substanţelor psihotrope (stimulatoare, tranchilizante şi halucinogene). Această Convenţie nu face de fapt altceva decît să completeze şi să adapteze la noile condiţii Convenţia unica din 1961. România, fiind parte atît la Convenţia unică, cît şi la celelalte 17 instrumente internaţionale, a adoptat o serie de măsuri interne. Astfel, potrivit art. 312 din Codul penal, este sancţionată ca infracţiune producerea, deţinerea sau orice operaţie servind circulaţiei produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe, ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice fără drept. Prescrierea de către medic, fără a fi necesar, a produselor sau substanţelor stupefiante, precum şi organizarea ori îngăduirea consumului de asemenea produse sau substanţe, în locuri anumite, constituie, de asemenea, infracţiune. subcomitet, grup restrîns de persoane desemnate dintre membrii unui comitet, care are ca sarcină pregătirea unor documente în probleme ce urmează a fi supuse dezbaterii în plenul Comitetului. De ex., Subcomitetul juridic al Comitetului pentru problemele spaţiului extraatmosferic. subiecte ale dreptului internaţional, entităţi participante la viaţa internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe. Subiectul de drept internaţional cel mai important este statul suveran şi independent. Relaţiile internaţionale se întemeiază pe raporturile dintre state, pe interesele acestora, pe înţelegerile dintre acestea. Un alt subiect al dreptului internaţional este poporul, care este purtătorul dreptului inalienabil şi imprescriptibil de a-şi hotărî singur destinele, fără nici un amestec din afară (dreptul la autodeterminare). De asemenea, sînt subiecte de drept internaţional naţiunile, în procesul luptei de eliberare naţională, această calitate concretizîn-du-se prin crearea unor organe care conduc lupta antiimperialistă şi anticolonialistă. Nu sînt s. ale d.i. persoanele, fizice sau juridice, deoarece chiar şi atunci cînd ele sînt afectate direct de anumite reglementări, interne sau internaţionale, de ex. colaborarea în vederea asigurării drepturilor fundamentale ale omului, statutul străinilor, reglementarea cetăţeniei — persoanele în cauză îşi pot valorifica drepturile şi interesele numai prin intermediul statului lor. Dreptul internaţional recunoaşte calitatea de subiect „derivat** de drept internaţional şi organizaţiilor internaţionale, însă numai în limitele competenţei lor, definite prin actul constitutiv şi limitată prin obiectivele lor statutare — de ex. O.N.U. şi instituţiile specializate — în raport de scopurile lor şi de activităţile pe care le îndeplinesc. S. ale d.i. sînt în principal statele suverane care negociază, încheie şi execută angajamente internaţionale, acceptate în baza liberului consimţămînt şi perfectate potrivit prevederilor constituţio- 282 nale. Nu sînt s. ale d.i. acele state în favoarea cărora tratatul prevede anumite drepturi (stipulaţia pentru altul). In mod excepţional pot fi s. ale d.i. organizaţiile internaţionale pentru acordurile pe care le încheie potrivit competenţei lor (de ex. acorduri de sediu) sau mişcările de eliberare naţională. Faptul pentru un stat de a fi devenit parte la un tratat, cu rezerye, nu îi ia sau micşorează calitatea de s. ale d.i. în principiu, drepturile s. ale d.i. sînt egale. Excepţiile de la acest principiu — de ex., drepturile speciale ale celor cinci membri permanenţi în Consiliul de Securitate al O.N.U. — sînt de restrictivă interpretare. V. şi stipulaţie. submarin (în dreptul internaţional), unul din mijloacele importante ale războiului naval, al cărui regim juridic a fost reglementat în cadrul Conferinţelor de la Washington şi Londra pentru limitarea armelor navale, întrunite în 1922 şi, respectiv, 1930. La prima din aceste conferinţe s-a discutat principiul interzicerii folosirii s. pentru distrugerea navelor de comerţ. Convenţia respectivă nu a fost ratificată şi ea nu a intrat în vigoare. Prin Convenţia de la Londra din 1930 s. au fost asimilate navelor de suprafaţă în acţiunile lor de luptă. Astfel, Convenţia recunoaşte dreptul de acostare şi de vizită şi limitează dreptul s. de a distruge navele comerciale la refuzul persistent de a se opri sau la rezistenţa activă la vizită, după asigurarea securităţii echipajelor şi a documentelor de bord. Prin Protocolul de la Londra (1936), cunoscut şi sub denumirea de protocol pentru umanizarea războiului submarin, s-a permis aderarea la acest instrument şi a statelor terţe, neparticipante la Conferinţa de la Londra. Astfel, la începutul celui de-al doilea război mondial erau părţi la acest tratat 36 de state, printre care toate puterile navale, precum şi România. sub spe rati, expresie lat. cu sensul „în speranţa41 sau „sub rezerva ratificării*4, care indică rezerva pe care o face un agent diplomatic participant la anumite tratative, în situaţia cînd nu este împuternicit să accepte definitiv, în numele guvernului său, anumite propuneri, cărora el le dă asentimentul personal. subversiune (în dreptul internaţional), activitatea unui stat urmărind răsturnarea ordinii publice, juridice sau sociale a altui stat, prin incitarea la dezordini, propagarea de ştiri tendenţioase, organizarea şi încurajarea de acte de război civil sau acte de terorism pe teritoriul acestui din urmă stat, tolerarea pe teritoriul propriu de activităţi organizate în scopul săvîrşirii unor asemenea acte, finanţarea activităţii armate subversive sau teroriste, precum şi intervenţia în luptele interne ale celuilalt stat. S. ameninţă independenţa statelor, subminează securitatea lor, poate duce la izbucnirea unor conflicte internaţionale armate şi este, ca atare, contrară normelor dreptului internaţional. V. şi nefolosirea forţei şi a ameninţării cu forţa. succesiune, practică feudală care constă în lăsarea unor porţiuni din teritoriul de stat, prin testament, drept moştenire urmaşilor (la 2 aug. 1889, regele Leopold II „lasă şi transmite după moartea sa Belgiei toate drepturile sale suverane asupra statului independent al Congo-ului“). în prezent, această practică este incompatibilă cu normele şi principi- 28 3 ile dreptului internaţional contemporan. succesiunea statelor (în dreptul internaţional), expresie care, în accepţie clasică, desemnează transmiterea de drepturi şi obligaţii între două state suverane, subiecte de drept internaţional. Transmiterea de drepturi şi obligaţii de la un stat la altul poate avea loc fie atunci cînd un subiect de drept internaţional este înlocuit cu altul, fie ca urmare a unei modificări teritoriale (de ex.: cesiunea unui teritoriu). Apariţia pe harta politică a statelor lumii a peste 100 de state noi, constituite prin decolonizare, a determinat reevaluarea instituţiei s.s. Nu toate cazurile de succesiune îşi găsesc rezolvarea prin norme generale de drept internaţional, însă atît din practica statelor, cît şi din tratatele încheiate pentru reglementarea unor situaţii concrete se desprind o serie de reguli aplicabile acestei materii, majoritatea lor fiind incluse dealtfel şi în Convenţia încheiată la Viena în 1978. Astfel, se consideră ca norme generalmente acceptate în practica internaţională regula „mobilităţii frontierelor tratatului44. De asemenea, practica se pronunţă pentru încetarea aplicării tratatelor statului dispărut, a tratatelor încheiate în folosul anumitor dinastii, monarhii sau regim politic, menţinerea tratatelor localizate, prin consimţămîntul noului stat suveran, pe bază de reciprocitate ş.a. Întrucît aceste regului au valabilitate în raporturile juridice interne, aplicarea lor solicită manifestarea de voinţă a statelor suverane respective. Regula generală care guvernează relaţiile statelor în materia succesiunii este aceea că, deşi între statul vechi şi cel nou există o continuitate sub raportul calităţii de subiect de drept internaţional, drepturile şi obligaţiile primului nu se transmit automat şi integral celui de-al doilea: măsura în care are loc această transmitere este în funcţie, pe de o parte, de natura acestor drepturi şi obligaţiuni, iar, pe de altă parte, de modul de formare a statelor. în principiu statul succesor are dreptul de a refuza transmisiunea, iar în caz de acceptare, acesta arc dreptul de a examina vechiul angajament şi de a înceta aplicarea obligaţiilor care nu sînt conforme dreptului internaţional contemporan, care contravin suveranităţii ori dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure destinele. Astfel, s.s. nu operează desfiinţarea deplin drept a tuturor tratatelor anterioare încheiate, dar nici nu implica o prezumţie de continuitate între vechiul şi noul stat, ca participant al tratatelor anterior încheiate. Această regulă se aplică şi în ce priveşte împrumuturile contractate de statul anterior. Probleme cu totul speciale de succesiune se pun în cazul tinerelor state afro-asiatice. Atunci cînd noile state au accedat la independenţă, una din problemele fundamentale pe care le-au avut de rezolvat a fost aceea de a-şi moderniza economia, de a determina o formă de societate în măsură să asigure înfăptuirea aspiraţiilor de libertate, dar şi menţinerea unor raporturi juridice avantajoase. In cazul formării unor state noi prin fuziune sau dezmembrare, angajamentele contrare principiilor politice ale noului stat dispar odată cu personalitatea statului contractant. Acest principiu se aplică în special la raporturile izvorîte din tratatele cu caracter politic (ex.: tratate de alianţă, de garanţie etc.). în practica internaţională s-a încetăţenit principiul transmiterii către statul succesor a obligaţiunilor care rezultau, pentru statul dispărut, din delimitarea sa teritorială, cum ar fi acordurile privind navigaţia pe un anumit fluviu, comunicaţii feroviare, utilizarea energiei hidroenergetice, convenţiile de frontieră etc., ca şi orice alte acorduri compatibile cu noua situaţie şi interesele statului succesor. în ce priveşte bunurile statului anterior, la fel ca şi în situaţia statelor foste colonii, acestea se transmit automat noului stat. în schimb, în problema datoriilor statului anterior nu există reguli de drept sau o practică unanim acceptată, problema fiind încă în studiul Comisiei de drept internaţional. în practica internaţională au existat numeroase situaţii cînd o parte din teritoriul unui stat a trecut în suveranitateâ altuia. în această situaţie, pe acel teritoriu, tratatele încheiate de statul cedant îşi pierd efectele, iar bunurile aflate pe teritoriul cedat trec în proprietatea statului succesor. în ce priveşte s.s. noi la calitatea de membru al unor organizaţii internaţionale, se observă faptul că dacă predecesorul său avusese calitatea de membru al organizaţiei, noul stat nu moşteneşte în mod direct calitatea de membru al organizaţiei, ci mai curînd vocaţia de a dobîndi această calitate, vocaţie ce nu se tansformă în drept decît cu condiţia ca celelalte state să-şi fl dat acordul (expres sau tacit) şi cu îndeplinirea de către statul succesor a condiţiilor prevăzute de statutul organizaţiei. în cazul statelor socialiste, identitatea subiectului de drept internaţional păstrîn-du-se nu are loc de fapt o succesiune de stat, ci o revoluţie socială profundă cu urmări pe planul relaţiilor internaţionale de natură a duce la încetarea aplicaţiunii unor tratate incompatibile fie cu principiile generale ale dreptului internaţional, fie cu principiile de bază ale noii orînduiri. România a rezolvat, de regulă, de la caz la caz, problema înlocuirii vechilor tratate bilaterale cu altele, corespunzi nd mai bine cerinţelor cooperării internaţionale, în afara ideii de succesiune. V. şi Convenţia cu privire la succesiunea statelor (1978). supraarbitru, persoană desemnată a face parte dintr-un tribunal arbitrai sau dintr-o comisie mixtă de arbitraj, aleasă fie de comun acord de către părţi, fie de către arbitrii deja aleşi de către aceştia, fie după o procedură convenită, şi care va asigura preşedinţia Comisiei sau a tribunalului. supus, sau sudit (de la lat. subditus), în limba germană Untertan, resortisantul unui stat care nu se bucură de cetăţenia acestuia, adică nu are dreptul de a participa la exercitarea puterii de stat. Situaţia de supus contravine principiului egalităţii în drepturi a oamenilor şi poate să fie revelatorie pentru lipsirea unui popor de dreptul la autodeterminare. Astfel băştinaşii dintr-o colonie sînt supuşi ai statului-metropolă, dar nu se bucură de cetăţenia acestuia. supuşenie, apartenenţa unei persoane — numită supus (sudit, de la lat. subditus, în limba germană Untertan) — la un stat. S. se deosebeşte de cetăţenie prin aceea că nu implică şi dreptul de a participa lâ exercitarea puterii în stat. Exemplul extrem al s. îl constituie situaţia băştinaşului din colonie sau protectorat. Astfel, resortisanţii unei colonii sau unui protectorat britanic erau supuşi britanici — călătoreau în străinătate cu paşaport brita- SlISPKN DAR F.A OSTIMT Ai 11 OK 2X4 nic — dar nu erau cetăţeni britanici. V. şi supus. suspendarea ostilităţilor (în dreptul internaţional), măsură adoptată de comandanţii militari ai unor sectoare ale frontului care constă în încetarea pentru o perioadă de timp a luptelor în sectorul respectiv. Ea are ca scop evacuarea răniţilor de pe cîmpul de luptă, îngroparea morţilor, refugierea persoanelor civile din zona frontului, capitularea unei localităţi, încheierea unui armistiţiu. De asemenea, se mai poate conveni asupra s.o. cu prilejul unor sărbători tradiţionale. S.o. se poate face fie prin încheierea unei convenţii scrise între comandanţii militari (cartel), sau printr-o înţelegere orală. suspendarea relaţiilor diplomatice, încetarea temporară a relaţiilor diplomatice. Provocată de o atitudine a unuia dintre cele două state parte la aceste relaţii, s.r.d. nu este nici precedată, nici însoţită de vreo declaraţie oficială. Aceasta uşurează reluarea relaţiilor diplomatice normale şi deosebeşte s.r.d. de ruperea acestor relaţii sau de întreruperea acestora. In timpul s.r.d., corpul diplomatic al misiunii diplomatice nu se află prezent în ţara-gazdă. Cînd relaţiile diplomatice normale sînt reluate, personalul diplomatic âl celor două misiuni diplomatice se întoarce la post, fără ca să se publice vreo declaraţie sau altă informaţie oficială în acest sens. suveranitate, însuşire specifică esenţială a puterii de stat în virtutea căreia acesta exercită o autoritate necontestată în limitele frontierelor statului şi o independenţă deplină în relaţiile sale externe, fapt ce se exprimă în dreptul fiecărui stat de a stabili şi duce o politică internă şi externă de sine stătătoare, respectînd suveranitatea celorlalte state. S. constituie temeiul politico-juridic al manifestării acestuia ca participant independent la relaţiile internaţionale şi subiect al dreptului internaţional, în supremaţia şi independenţa puterii de stat şi-au găsit expresie, în diferite perioade istorice interesele claselor conducătoare, dar şi interesele fiecărui popor de a exista în mod independent, în cadrul unei societăţi organizate politiceşte. în virtutea supremaţiei sale, puterea de stat poate acţiona în mod deplin şi exclusiv în limitele teritoriului de stat cu privire la populaţia de pe acest teritoriu, dar şi în orice domeniu al vieţii sociale, politice, economice, culturale, naţionale etc. Supremaţia puterii de stat se manifestă în dreptul statului, ca organizare suverană şi unitară a puterii, de a stabili politica internă şi externă în concordanţă cu interesele naţionale de a înfăptui această politică prin măsurile practice elaborate şi aplicate de organele de stat. Independenţa statului înseamnă neatîmarea acestuia faţă de orice alt stat, dreptul său de a stabili organizarea vieţii sociale interne şi a relaţiilor sale externe în mod liber, fără amestec din afară. Independenţa nu înseamnă dreptul statului de a se comporta anarhic, arbitrar in relaţiile sale cu alte state, dar, totodată, ea nu poate face obiectul nici unei „limitări" sau „restrîngeri41 în cadrul cooperării internaţionale. Independenţa statului se manifestă pe baza respectului reciproc al suveranităţii în relaţiile de cooperare dintre state şi a promovării principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. Trăsăturile fundamentale ale s. sînt inalienabilitatea şi indivizibilitatea. Inalienabilitatea s. înseamnă câ statul nu trebuie sâ cedeze sau sâ transfere vreuna din funcţiile sale de bază altor state, sau organizaţii internaţionale, în caz contrariu se ştirbeşte propria s. S. este indivizibilă, în sensul câ ea este exercitată numai de statele respective. în evoluţia relaţiilor internaţionale se cunosc diferite forme de limitare a s. în vederea dominării şi exploatării lor. între cele douâ războaie mondiale, forme de limitare a s. au fost: regimul cplonial, protectoratul şi mandatul internaţional. în perioada postbelică o astfel de formă instituţionalizatâ este tutela internaţională, şi sferele de dominaţie şi influenţă ale unor mari puteri, în teoria generală a statului, alături de noţiunea de s. de stat, există şi aceea de s. naţională a popoarelor, care este expresia dreptului popoarelor la autodeterminare, fie câ poporul respectiv s-a constituit sau nu în stat propriu. în cazul în care un popor îşi organizează un stat propriu, s. sa naţională se desâvîrşeşte împletindu-se cu cea de stat. S. de stat are nu numai o latură politico-juridicâ, ci şi una economică, care îşi găseşte expresia în dreptul fiecărui popor şi stat de a stăpîni şi exploata, în mod liber, bogăţiile naturale ale ţârii sale şi de a conduce liber întreaga activitate economică a ţârii. S. apare pe plan juridic nu numai ca o însuşire specifică a puterii de stat, ci şi ca unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. V. şi principiul suveranităţii; suveranitate permanentă asupra resurselor naturale. suveranitatea asupra anumitor parcele de frontieră, cazul r^, diferend între Belgia şi Olanda în ce priveşte suveranitatea asupra a douâ parcele teritoriale situate într-o regiune unde frontiera dintre cele două state prezintă un aspect particular din cauza existenţei unui număr de enclave formate de foarte multă vreme de autorităţile locale belgiene din Baerle-Duc şi cele olandeze din Baerle-Nassau. Un proces-verbal comunal întocmit intre 1836 şi 1841 atribuie cele două parcele litigioase comunei olandeze Baerle-Nassau, în timp ce un proces-ver-bal descriptiv şi o hartă anexată la convenţia de delimitare a frontierelor din 1843 le atribuiau comunei belgiene Baerle-Duc. Olanda susţine câ convenţia de delimitare a recunoscut existenţa sta-tu-quo-ului, aşa cum a fost el determinat de proce-sul-verbal comunal, câ dispoziţiile prin care se atribuia Danemarcei cele douâ parcele erau lovite de viciul erorii şi câ suveranitatea Olandei asupra acestor parcele a fost stabilită după 1843 prin exercitarea diverselor acte de suveranitate. Diferendul a fost supus Curţii Internaţionale de Justiţie spre judecare. Prin hotărîrea din 29 iun. 1959, Curtea a apreciat câ suveranitatea asupra celor douâ parcele litigioase aparţin Belgiei, întrucît nici o eroare nu a fost dovedită, iar convenţia de delimitare a determinat în mod efectiv cărui stat aparţin parcelele litigioase, iar actele invocate de Olanda erau în esenţă acte curente cu caracter administrativ. suveranitate aeriană, suveranitatea statului asupra coloanei de aer care se întinde deasupra teritoriului său, inclusiv apele sale teritoriale, fiind ţârmu-rită, lateral de verticalele asupra frontierelor sale (teritoriale, fluviale şi maritime), iar în sus de suprafaţa care desparte spaţiul aerian de spaţiul extraatmosferic. Convenţia de la Chicago (1944) a 2H5 SUVERANITATE TERITORIALĂ f recunoscut câ asupra spaţiului său aerian fiecare stat este suveran, „aer liber“ existînd numai deasupra mării libere. Totodată, Convenţia de la Chicago a consemnat şi întărit dreptul statelor de a acorda anumite libertăţi — cele cinci libertăţi — şi anume: 1. Dreptul de survol fârâ oprire; 2. Dreptul de a ateriza în scopuri civile necomerciale; 3. Dreptul aeronavei străine de a debarca pasageri, încărca poştă şi mărfuri provenind din statul său de origine; 4. Dreptul de a îmbarca pasageri, mărfuri şi poştă spre a-i transporta spre statul său de origine; 5. Dreptul de a îmbarca şi debarca pasageri, mărfuri şi poştâ din şi spre orice stat. S.a. implică dreptul statului de a acorda sau refuza dreptul de survol şi aterizare avioanelor militare, vamale şi de poliţie străine. Statul exercită în spaţiul său aerian, în temeiul s.a., în principiu în mod exclusiv dreptul de poliţie, de jurisdicţie, în general toate drepturile inerente suveranităţii de stat. Se discută încă în ce măsură este conformă respectului datorat s.a., practica statelor de a lansa rachete spaţiale prin spaţiul aerian al altui stat, precum şi de a le face sâ se întoarcă, fâră autorizaţia prealabilă a statului prin al cărui spaţiu aerian racheta trece. Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în spaţiul extraatmosfe-ric, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti (1967), la care România este parte, poate fi considerat ca au-torizînd asemenea măsuri — fără autorizaţie — şi ca privind această precizare a s.a. ca fiind de drept comun, adică aplicîndu-se şi faţă de state neparticipante la tratat. V. şi spaţiul aerian; regimul spaţiului aerian; libertăţile aerului. suveranitate limitată, doctrină, prezentată de unii oameni politici şi jurişti, potrivit căreia, în condiţiile actuale ale relaţiilor internaţionale, supremaţia unică, deplină şi indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor şi independenţa în politica internă şi externă, adică elementele fundamentale ale suveranităţii se restrîng datorită unor împrejurări diverse, de natură naţională sau internaţională. Astfel, pe plan intern, se susţine câ suveranitatea poate să fie limitată prin însuşi caracterul unor anume orînduiri social-politice existente în perioada actuală, prin adoptarea obligatorie de pildă a unor norme de drept comunitar impuse ca urmare a unor angajamente ale statului, care este astfel împiedicat să exercite toate atributele suveranităţii în graniţele sale. în acest mod, dreptul naţional ar reflecta obligatoriu o anumită limitare a suveranităţii. Pe plan extern, se susţine câ limitarea suveranităţii este o consecinţă firească a apartenenţei la anumite organizaţii, câ statele participă în multe cazuri la organisme internaţionale, renun-ţînd prin voinţa lor proprie la prerogative ale suveranităţii, acceptînd deci ca acestea sâ fie exercitate de organizaţii suprastatale. Acceptarea edictâ-rii, pe baza unei decizii luate cu majoritate într-o anumită organizaţie internaţională, a unor norme juridice aplicabile pe teritoriul statelor membre, ar fi deci rezultatul unei autolimitări a suveranităţii din partea acelor state. Este aici vorba de forme ale integrării politice sau economice, care se întîl-nesc îndeosebi în relaţiile dintre anumite state occidentale. Desigur, este dreptul fiecărui stat de a stabili cît de largă sâ-i fie suveranitatea sau la ce poate renunţa din suveranitatea sa. Colaborarea internaţională, în cadrul căreia statele, naţiunile îşi fac reciproc anumite concesii, nesilit, în deplină libertate, sînt în esenţă tocmai manifestări ale independenţei şi suveranităţii. Forţa lor juridică rezidă însă tocmai în respectarea principiilor de drept internaţional, a dreptului la autodeterminare, la independenţă în politica internă şi externă. Dealt-minteri, sînt numeroase exemplele ultimelor decenii, în care statele membre ale unor organizaţii aşa-numite suprastatale, integrate politiceşte sau economic şi-au reluat libertatea de acţiune, au luat hotărîri proprii în cazurile în care au apreciat câ deciziile organismelor suprastatale le-au prejudiciat în mod grav interesele. Se poate spune că modelul european al integrării nu a înregistat în ultima perioadă mari progrese în direcţia contopirii exercitării atributelor de suveranitate de organizaţia suprastatală, înregistrînd dimpotrivă notabile tendinţe centrifuge. în condiţiile lumii de astăzi, susţinătorii teoriei suveranităţii limitate, transferului atributelor acesteia, mai mult sau mai puţin parţial către organisme suprastatale, justifică voit sau nevoit acele fenomene negative ce se ivesc sau se pot ivi în relaţiile internaţionale, cum sînt zonele de influenţă, existenţa unor forţe militare străine pe teritoriul altor state membre, diverse forme de intervenţie sau imixtiune politică sau economică în viaţa altor state şi popoare. Aşadar, teoria suveranităţii limitate justifică crearea de avantaje unilaterale în favoarea unor state şi în dauna altora. suveranitate permanentă asupra resurselor naturale, element component al conţinutului principiului s., care se cristalizează ca un principiu fundamental al dreptului internaţional ce postulează dreptul de suveranitate al fiecărui stat asupra bogăţiilor sale naturale, dreptul statelor de a folosi, în mod liber, pentru realizarea progresului lor economic şi social, aceste resurse şi bogăţii naturale şi dreptul statului de a conduce, sub toate aspectele şi în mod liber, întreaga activitate economică de pe teritoriul său. Acest principiu reliefează caracterul ilicit al colonialismului şi neocolonialismului care aveau scopul de a lipsi popoarele de dreptul lor inalienabil la suveranitate asupra bogăţiilor şi resurselor naturale. Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (1974) prevede dreptul suveran deplin şi permanent al fiecărui stat asupra bogăţiilor, resurselor naturale şi activităţii economice, inclusiv dreptul de proprietate, de folosinţă şi dispoziţie asupra lor (art. 2, pct. 1). De asemenea, se mai prevede şi dreptul statelor „de a reglementa investiţiile străine din cadrul jurisdicţiei sale naţionale în conformitate cu legile şi reglementările sale, cu obiectivele şi priorităţile naţionale, şi de a-şi exercita autoritatea asupra lor“. România socialistă a adus o contribuţie substanţială la afirmarea acestei laturi principale a principiului s. Numeroase rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. cer respectarea dreptului suveran al fiecărui stat de a dispune de bogăţiile şi resursele sale naturale. Acest drept nu exclude, ci, dimpotrivă, promovează colaborarea reciproc avantajoasă a tuturor statelor, tară deosebire de stadiul de dezvoltare, de orice alte criterii de diferenţiere. suveranitate teritorială, principiu de drept internaţional care defineşte caracterul exclusiv al exercitării suveranităţii de câtre un stat asupra teritoriului pe care este constituit. S.t. cuprinzînd ansamblul SUVERANITATE TERITORIALĂ drepturilor suverane ale unui stai asupra teritoriului său este parte integrantă a suveranităţii şi îşi găseşte aplicarea în limitele frontierelor statului respectiv, reglementînd situaţia persoanelor şi bunurile aflate pe acest teritoriu. S.t. presupune, în special, respectarea teritoriului fiecărui stat, acesta neputînd face obiectul unei ocupaţii militare, al unei dobîndiri de către alt stat prin forţă sau ameninţarea cu forţa. Potrivit normelor dreptului internaţional contemporan, fiecare stat are obligaţia de a se abţine de la orice acţiune avînd ca scop distrugerea unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a altui stat. Este interzisă, de asemenea, dezmembrarea sau ameninţarea cu dezmembrarea a unităţii politice sau integrităţii teritoriale a unui stat. O dezvoltare importantă a cunoscut această instituţie a dreptului internaţional în Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (1975), unde s.t. este consacrată ca principiu, de sine stătător. în baza acestui principiu, statele participante la C.S.C.E. se angajează să respecte integritatea teritorială a fiecăruia din statele parti- 286 cipante, in consecinţă, să se abţină de la orice acţiune incompatibilă cu scopul şi principiile Cartei O.N.U., împotriva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant. Totodată statele semnatare ale acestui document s-au angajat să se abţină de a face din teritoriul altui stat obiectul unei ocupaţii militare sau a altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional. Dis-punînd de dreptul exclusiv de a-şi exercita suveranitatea pe teritoriul său, statul poate, fără a în-frînge acest principiu, să acorde, prin convenţii internaţionale şi altor state sau organizaţii internaţionale, dreptul să desfăşoare activităţi pe teritoriul său. în Republica Socialistă România, statul, ca exponent autentic al întregului popor, îşi exercită suveranitatea sa exclusivă asupra întregului teritoriu, care, în accepţia articolului 142 din Codul penal, este definit ca „întinderea de pdmînt şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia Ş şef de guvern, persoană aflată la conducerea guvernului unui stat. Ş. de g. are un rol important în reprezentarea statului său pe plan internaţional. Atribuţiile mai importante ale ş. de g. în acest domeniu sînt următoarele: să invite şi să primească pe reprezentanţii altor state; să încheie acorduri internaţionale; să participe la conferinţe sau la activitatea organizaţiilor internaţionale, fără să aibă nevoie de împuterniciri speciale. Pe teritoriul altor state ş. de g. beneficiază, în general, de privilegiile şi imunităţile care se acordă şefilor de state. V. şi guvern. şef de stat, expresie care desemnează fie un organ unipersonal — preşedinte de republică sau monarh fie un organ colegial — Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. în calitatea sa de cel mai înalt reprezentat al statului în relaţiile internaţionale, ş. de s. se bucură, în limita dispoziţiilor constituţionale, de dreptul de reprezentare generală jus repre-aesentationis omnimodae. Printre atribuţiile sale pe plan extern, se numără: dreptul de a încheia tratate internaţionale şi a emite depline puteri pentru încheierea celor mai importante acorduri internaţionale, de a le ratifica şi denunţa; dreptul de a acredita şi rechema pe reprezentanţii diplomatici ai ţării sale şi de a primi scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici străini; dreptul de a declara război şi a încheia pacea. în timpul cît se află în străinătate, ş. de s. se bucură de imunităţi diplomatice speciale. Constituţia Republicii Socialiste România înscrie pentru ş. de s., care reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale României, următoarele atribuţii principale, în domeniul relaţiilor externe, pe care le exercită în mod permanent: acordă dreptul de azil; stabileşte rangurile misiunilor diplomatice; acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai R.S. România; primeşte scrisorile de acreditare şi rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state; încheie tratate internaţionale în numele R.S. România; poate da împuterniciri, în acest scop, primului ministru ori unor membri ai Consiliului de Miniştri sau unor reprezentanţi diplomatici. în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, Consiliului de Stat îi revine atribuţia de a declara în caz de urgenţă, stare de război. Starea de război poate fi declarată numai în cazul unei agresiuni armate împotriva Republicii Socialiste România sau împotriva unui alt stat faţă de care Republica Socialistă România are obligaţii de apărare mutuală asumate prin tratate internaţionale, dacă *s-a produs situaţia pentru care obligaţia de declarare a stării de război este stator- nică. V. şi guvern; organe (interne, externe, de relaţii internaţionale). şenal, parte a albiei fluviale permiţînd, datorită adîncimii apei, navigaţia unor vase. în ş. este cuprins şi talwegul. Statele riverane au obligaţia să menţină navigabilitatea pe ş. fluviilor internaţionale şi în acest scop să efectueze lucrările curente de curăţire şi întreţinere a navigabilităţii ş. Obligaţia aceasta incumbă reciproc tuturor statelor riverane. Un stat riveran poate să întreprindă lucrări de îmbunătăţire a navigabilităţii ş. sau a ameliorării condiţiilor sale naturale de navigabilitate, în care caz cheltuielile respective urmează a fi suportate de cei ce beneficiază de pe urma acestor lucrări, navigînd pe ş. De obicei, participarea celorlalte state la acoperirea cheltuielilor făcute cu asemenea lucrări se asigură prin perceperea de taxe asupra navelor care navighează prin ş. V. şi Convenţia asupra regimului Dunării (1948). şiretenie de război (în dreptul internaţional), acte care au ca scop inducerea unui adversar în eroare şi a-1 face să comită imprudenţe, însă care nu conţin încălcări ale unei reguli de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care, nefăcînd apel la buna-credinţă a adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept, nu sînt perfidii. Sînt considerate ş. de r. folosirea camuflajului, a momelilor, a operaţiunilor simulate, a ştirilor false etc. Ş. de r. nu sînt interzise în caz de conflict armat. V. şi perfidia. şcolile minoritare din Silezia Superioară, cazul ^, diferend între Polonia şi Germania în legătură cu practica autorităţilor poloneze în Silezia Superioară, care, în anul 1926, examinînd declaraţiile părinţilor pentru participarea copiilor lor la şcolile minorităţii germane, au respins peste 7 000 din aceste declaraţii-cereri, pe motiv că în fapt copiii în cauză nu făceau parte din minoritatea germană. Guvernul german susţinea că fiecare persoană are dreptul, necontrolabil de statul pe teritoriul căruia persoana se află, de a declara după propria sa conştiinţă că aparţine, după rasă, limbă sau religie de o anumită minoritate şi de a alege, în consecinţă, pentru copiii săi şcoala. Cazul a fost supus C.P.J.I. care, în hotărîrea din 26. apr. 1928, deşi porneşte de la teza „polonezăw, după care apartenenţa la o minoritate depinde nu numai de voinţa persoanei în cauză, ci de situaţia reală, conchide apoi că potrivit înţelegerii germano-poloneze în cauză, din 15 mai 1922, apartenenţa la o minoritate naţională nu poate fi contestată sau verificată. T tacita reconducjiune, expresie care defineşte prelungirea duratei unui acord internaţional prin simplul fapt că la data expirării termenului pentru care a fost încheiat nici una din părţile contractante nu-şi manifestă în vreun fel voinţa de a-i pune capăt. Tacna şi Arica, cazul diferend de frontieră între republicile americane Chile şi Peru, ce îşi are originea în Tratatul de la Ancon din 1883 care prevedea ca cele două teritorii — Tacna şi Arica — vor rămîne sub administraţia chiliană timp de zece ani, la capătul cărora urma sâ se organizeze un plebiscit care sa decidă soarta teritoriilor. Întrucît cele două părţi nu au reuşit sâ se pună de acord asupra modului de organizare al plebiscitului au supus diferendul spre soluţionare preşedintelui Statelor Unite ale Americii, în calitate de arbitru unic. Prin sentinţa arbitrală pronunţată la 8 mart. 1925, preşedintele S.U.A. a delimitat zona supusă plebiscitului, precum şi condiţiile participării la vot. întimpinind greutăţi în stabilirea datei plebiscitului, cele două părţi au apelat din nou la serviciile preşedintelui S.U.A., de astă dată pentru a presta bune oficii. Acesta a reuşit sâ aducă statele respective la masa negocierilor care, la 3 ian. 1929, au ajuns la o înţelegere materializată în Tratatul de la Lima ce prevedea atribuirea teritoriului Arica statului Chile, iar a teritoriului Tacna, Perului. tăcerea (în dreptul internaţional), absenţa unei atitudini exprese a unei părţi asupra unor fapte juridice care apar în procesul raporturilor juridice. T. nu produce, în principiu, efecte juridice decît în situaţia în care normele de drept prevăd expres acest lucru. Totuşi ea poate să fie interpretată drept o recunoaştere a pretenţiilor formulate în public de câtre un alt stat, dacâ o luare de poziţie negativă ar fi fost necesară spre a marca dezaprobarea acestor pretenţii de câtre statul care „tace“. Qui tacet, dum loqui potuit ac debuit consentire vi-detur (cine tace cînd putea şi trebuia sâ vorbească se consideră a fi de acord). Tăcerea generală a statelor faţă de activităţi noi ale unora dintre ele — de exemplu faţă de trimiterea în spaţiul extraat-mosferic de rachete care trebuie să treacă prin spaţiul aerian al unor alte state — poate fi interpretată ca o recunoaştere a unor noi norme de drept internaţional. De asemenea, Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969) consideră acceptată rezerva la un tratat în cazul în care statul căruia îi este comunicată nu formulează obiecţii intr-un termen de 12 luni începînd de la data comunicării. în general decăderea din drepturi nu poate fi presupusă şi de aceea t. unui stat faţă de poziţii, declaraţii şi chiar aserţiuni de drepturi din partea altor state nu poate fi interpretată ca o achiesare, ca o renunţare la propriile pretenţii, drepturi sau poziţii decît cu foarte multă prudenţă. Renunţările la drepturi şi interese sînt de restrictivă interpretare. teatru de operaţiuni militare (sau cîmpul de luptă), zona, terenul pe care se desfăşoară acţiuni militare de luptă armată. Mai multe t. de o. m. sînt cuprinse într-un teatru de război. într-un sens larg, t. de o.m. cuprinde teritoriul beligeranţilor cu toate forţele sale componente. Această noţiune este luată în opoziţie cu teritoriile statelor neutre sau cu teritoriile neutralizate asupra cărora orice act de beligeranţă este interzis. O serie de autori divid, din acest unghi de vedere, teritoriul în două: zona de război (teritoriul în care se fac pregătirile pentru declanşarea ostilităţilor) şi teatru de război (teritorii în care luptele au loc efectiv). Avînd în vedere mijloacele moderne de luptă şi în primul rînd a celor de transportare la mare distanţă a materialelor explozibile (rachetele intercontinentale), împărţirea aceasta pare câ şi-a pierdut sensul întrucît în caz de conflict întregul teritoriu al beligeranţi tor se transformă in teatru de operaţiuni militare. în practică însă ea poate sâ corespundă unei stări de fapt. Astfel, noţiunea de zonă de război poate avea o accepţie mai largă decît cea de t. de o.m. dacâ luăm ca bază un anumit moment al desfăşurării operaţiunilor. în plus, statele beligerante pot conveni sâ excludă din sfera ostilităţilor anumite porţiuni din teritoriile ţârilor lor. Convenţia de la Geneva (1949) specifică in Anexa 1 posibilitatea delimitării unor zone neutre şi a unor zone sanitare. Această tezâ are valoare mai mult teoretică, întrucît în practică s-a manifestat in mod constant tendinţa de a extinde ostilităţile chiar peste limita licită. în 1904—1905, războiul ruso-japonez s-a desfăşurat pe teritoriile Manciuriei şi Coreei, pe atunci neutre. La 1 oct. 1915, trupele aliate au ocupat Salonicul, transformindu-1 în t. de o.m., deşi Grecia era neutră. De asemenea, cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat prin extinderea ostilităţilor la statele neutre ca Belgia, Luxemburg, Egipt, şi neutralizate, fostele teritorii japoneze, aflate sub mandat. într-un sens restrîns dreptul internaţional defineşte t. de o.m. ca spaţiul terestru, 289 aflate sub mandat. într-un sens restrîns dreptul internaţional defineşte t de o.m. ca spaţiul terestru, maritim, fluvial şi aerian în limitele căruia forţele armate ale beligeranţilor duc operaţiuni militare la un moment dat. Acest aspect al noţiunii învederează caracterul dinamic, în continuă mişcare al t. de o.m. Distincţia între cele două accepţii — largă şi restrînsă — a t. de o.m. a prezentat o importanţă mai mare în trecut. Normele dreptului internaţional au variaţii în aplicarea lor în funcţie de loc: cîmpul de luptă sau spatele frontului, pe teritoriul inamicului. Cu apariţia armelor nucleare şi a mijloacelor de transportare la ţintă a acestora, noţiunea de t. de o.m. a căpătat noi valenţe, ea ex-tinzîndu-se şi la spaţiul cosmic. în condiţiile actuale, cînd mijloacele şi tehnica de luptă cunoaşte o dezvoltare importantă şi mai ales după apariţia aviaţiei de bombardament şi a rachetelor, distincţia dintre zona de operaţiuni şi spatele frontului s-a estompat. telegramă cifrată, act de corespondenţă diplomatică folosită în raporturile dintre ministerul de externe al unui stat şi misiunile sale diplomatice, pentru cazuri foarte urgente sau pentru problemele cu caracter confidenţial. Prin t.c. se poate solicita, de exemplu, unui şef de misiune diplomatică să sondeze oportunitatea începerii unor negocieri într-o problemă delicată, să studieze condiţiile încheierii unei înţelegeri într-un domeniu al colaborării reciproce. T.c. poate fi, de asemenea, folosită pentru solicitarea unor informaţii privind ţara de reşedinţă sau în cazul cînd guvernul unui stat cere agrementul pentru numirea unui şef de misiune etc. O astfel de telegramă este, de regulă, astfel formulată. „Ambasada din... Prezentaţi-vă de urgenţă la Ministerul de Externe şi cereţi agrementul din partea guvernului nostru pentru numirea ca ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar . Urmează datele biografice ale persoanei pentru care se solicită agrementul şi semnătura. telegramă Sn clar, act de corespondenţă diplomatică folosită în relaţiile dintre ministerul de externe al unui stat şi misiunile sale din străinătate prin care se pot cere relaţii, trimite instrucţiuni care au caracter de urgenţă însă nu sînt confidenţiale. în mod curent se folosec t. in c. în materie consulară, pentru acordarea de aprobări de vize, ca răspuns la telegramele de cerere de vize pentru străini, transmise prin misiunile diplomatice. Tot prin t. în c. se pot transmite instrucţiuni pentru trimiterea unei expoziţii în cadrul acordului cultural etc. templul PreahVihear, cazuldiferend între Kampuchia şi Thailanda în legătură cu ocuparea, in 1954, de către aceasta din urmă a unei părţi din teritoriul kampuchian unde sînt situate ruinele templului P.V., lăcaş de cult şi de pelerinaj pentru populaţiile kampuchiene. Diferendul a fost deferit Curţii Internaţionale de Justiţie spre soluţionare de către Kampuchia, cerîndu-i acesteia să declare că suveranitatea teritorială asupra templului îi aparţine şi că Thailanda este obligată să-şi retragă forţele armate din teritoriul respectiv. Totodată, Kampuchia a cerut Curţii să ţină seamă de negocierile frontaliere franco-thailandeze de la începutul secolului şi de un tratat din 1904 (hărţile care indicau traseul frontierei şi situarea templului pe TEORIA HINTERLANDULUI t teritoriul kampuchian au fost comunicate autorităţilor thailandeze). Thailanda a ridicat două excepţii de incompetenţă a Curţii, care, prin hotărîrea din 26 mai 1961, s-a declarat competentă. în hotărîrea sa de fond, din 15 iun. 1962, Curtea a apreciat că templul P.V. este situat pe teritoriul kampuchian şi, în consecinţă, Thailanda este obligată să-şi retragă forţele armate şi de poliţie şi să restituie Kampuchiei obiectele care i-au fost luate în 1954. în motivarea hotărîrii, C.l.J. aprecia câ Thailanda, care luase oficial la cunoştinţă conţinutul hărţilor, a continuat să le folosească fără a le contesta exactitatea, ceea ce echivalează cu o recunoaştere tacită. Curtea a considerat dificil de admis că anumite acte cu caracter administrativ invocate de Thailanda ar fi putut să neutralizeze atitudinea uniformă şi constantă a autorităţilor thailandeze şi valabilitatea tratatului încheiat între Franţa şi Kampuchia cu privire la traseul frontierei. teoria competenţei, concepţie reacţionară menită să justifice încercările de diminuare a rolului suveranităţii în relaţiile internaţionale, subordonarea unor teritorii străine prin crearea aşa-ziselor sfere de influenţă, prin încheierea pe termen lung şi prin administrare. T.c. a fost formulată pentru prima oară de Radnitzky, iar într-o formă dezvoltată a fost transpusă în dreptul internaţional de H. Kel-sen, A. Verdross, G. Scelle, P. Guggenheim şi alţii, în esenţă, această teorie caută să reducă suveranitatea teritorială a statului la o competenţă locală, la o ordine juridică derivată şi delimitată spaţial de o altă ordine juridică superioară, ordinea juridică internaţională. Deci, t.c. tinde spre negarea suveranităţii ca realitate social-politică şi juridică, ca însuşire fundamentală a statului. T.c. constituie o construcţie logică formalistă, bazată pe premise lipsite de temei juridic şi politic şi are un caracter profund neştiinţific. Cunoscutul diplomat român N. Titolescu a fost unul dintre cei mai fermi adversari a acestei teorii, afirmînd că „legea internaţională apare în ochii tuturor nu ca o lege de «subordonare», ci drept o lege de «coordonare» şi situaţia fiecărui stat în raport cu celelalte nu drept o situaţie de «dependenţă», ci drept o situaţie de «independenţă»41. T.c. nu a fost abandonată nici în prezent în lucrările unor autori burghezi ca: Ch. Rousseau, P. Vellas, J. Kunz etc., cărora le serveşte ca argument în fundamentarea necesităţii creării aşa-zisului „stat mondial" şi „drept mon-dial“, care să determine şi să delimiteze „compe-tenţa“ statelor. Astfel de încercări caută, evident, să nege, în ultimă instanţă, însuşi fundamentul principiilor şi normelor dreptului internaţional contemporan. teoria continuităţii, concepţie colonialistă potrivit căreia se admite ocuparea teritoriilor situate de o parte şi de alta sau în prelungirea teritoriului ocupat efectiv, cum ar fi de ex. luarea în stăpînire a unui fluviu pînă la izvor, dacă sînt deţinute gurile fluviului sau ocuparea întregului arhipeleag după ocuparea unei insule din şirul acestuia etc. T.c. este contrară dreptului popoarelor la autodeterminare şi, fireşte, incompatibilă cu normele dreptului internaţional contemporan. teoria hinterlandului, concepţie burgheză potrivit TEORIA PLURALITĂŢII 290 căreia se justifică ocuparea de fapt a teritoriului aflat în spatele teritoriului ocupat efectiv. Teritoriul astfel dobîndit este denumit „zonă rezervată influenţei politice" a statului ocupat. Un astfel de mod de dobîndire a unui teritoriu este incompatibil cu normele dreptului internaţional contemporan. teoria pluralităţii subiectelor dreptului internaţional, concepţie potrivit căreia alături de state şi pe acelaşi plan cu ele ar exista şi alte subiecte ale dreptului internaţional (persoanele fizice, diferite organizaţii internaţionale, comunităţi religioase). O astfel de concepţie urmăreşte să submineze principiul suveranităţii de stat şi sâ ofere diferite pretexte pentru amestecul în treburile interne ale altor state. In ordinea de drept internaţional numai statefe sînt subiecte originare, directe şi nemijlocite, iar organizaţiile internaţionale au numai capacitatea de a fi subiecte derivate, capacitate ce le este conferită de către state şi deci ele nu pot fi puse pe acelaşi plan cu statul, care dispune de voinţă proprie şi suverană. Organizaţiile religioase sînt supuse normelor dreptului intern şi nu dreptului internaţional, statele fiind acelea care stabilesc statutul juridic al bisericii şi, fireşte, raportul dintre biserică şi stat. Persoanele fizice sînt subiecte ale dreptului intern; dreptul internaţional nu creează drepturi sau obligaţii în mod direct în favoarea lor, ceea ce însă nu exclude colaborarea internaţională între state în vederea dezvoltării şi încurajării respectării drepturilor omului. V. şi persoană fizică. teoria proximităţii, concepţie colonialistă construită pentru justificarea unor acţiuni de cotropire şi de creare a unor sfere de influenţă, potrivit căreia teritoriile vecine şi despărţite de teritoriul aflat sub ocupaţie efectivă printr-o mare îngustă poate fi şi el ocupat. Asemenea teorie şi mod de dobîndire a unui teritoriu este contrară dreptului popoarelor la autodeterminare şi incompatibilă cu principiile dreptului internaţional contemporan. teritoriu, spaţiu geografic determinat, reprezentînd o unitate fizică sau politică. Din punct de vedere al dreptului internaţional t. desemnează, de obicei, porţiunea de glob aflată sub suveranitatea deplină şi exclusivă a unui stat, incluzînd uscatul, subsolul său, apele teritoriale, coloana aeriană de deasupra lor sau zona geografică care nu aparţine nici unui stat avînd un regim internaţional (de ex.: solul şi subsolul marin aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale a statelor, Antarctica, spaţiul aerian de deasupra mării libere, spaţiul extraatmosferic etc.).V. şi teritoriul de stat. teritoriu autonom, zonă geografică dotată cu un statut internaţional, dar lipsită de suveranitate. T.a. comportă o organizare guvernamentală sau administrativă fără a constitui însă un stat independent (de ex.: spaţiul bazinului Sarre potrivit Tratatului de pace de la Versailles din 1919). teritoriu demilitarizat v. demilitarizare. teritoriu de stat, spaţiul geografic supus suveranităţii unui stat. T. de s. constituie cadrul natural în care un popor sau o naţiune îşi exercită dreptul la autodeterminare. T. de s. constituie una din premisele materiale, naturale şi indispensabile ale existenţei statului. T. de s. este stabil în sensul că este locuit de o colectivitate socială permanentă şi este limitat, fiind cuprins între limite precise şi fixe, între frontierele statului. Teritoriul unui stat cu toate părţile sale componente (solul, subsolul, apele şi spaţiul aerian deasupra solului şi apelor, iar în cazul statelor învecinate cu Arctica şi sectoarele polare ale acestui continent), se află sub puterea exclusivă a acelui stat ce exercită prerogativele supremaţiei (suveranităţii), teritoriale. Statele au obligaţia de a respecta teritoriul celorlalte state, adică tocmai principiul integrităţii teritoriale a statelor. teritoriu neautonom, spaţiul geografic care nu se autoguvernează. Potrivit art. 73 din Cartă, membrii Naţiunilor Unite şi-au asumat răspunderea administrării unor teritorii ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare. Evoluţia vieţii internaţionale tinde să asigure tuturor popoarelor realizarea dreptului lor la autodeterminare şi deci să pună capăt fenomenelor legate de existenţa unor t.n. teritoriu sub mandat, spaţiu geografic supus, conform art. 22 al Pactului Societăţii Naţiunilor, administrării uneia dintre puterile învingătoare în primul război mondial. Prin această instituţie a „dreptului celui mai puternic**, Societatea Naţiunilor a „consfinţit** supunerea coloniilor şi teritoriilor statelor învinse în primul război mondial sistemului mandatului, în loc să le proclame independenţa. Instituţia sistemului mandatelor a fost reluată sub forma tutelei O.N.U. în Carta Naţiunilor Unite. Mandatul conferit puterii colonialiste mandatare de Pactul Societăţii Naţiunilor pretexta incapacitatea unor popoare de a se guverna singure. In realitate, toate popoarele au dreptul la autodeterminare, de a se conduce singure, fără nici un amestec străin. V. şi mandatul internaţional. teritoriu submarin, spaţiu geografic reprezentînd fundul şi subsolul mărilor şi oceanelor. Din punct de vedere al dreptului internaţional acest spaţiu se împarte în platoul continental, ce se află sub suveranitatea statului riveran, fiind o prelungire a uscatului sub mare pînă la o anumită linie spre larg, precum şi în solul şi subsolul marin aflate dincolo de jurisdicţia naţională a statelor, zonă ce a fost declarată patrimoniu comun al umanităţii. teritoriu sub tutelă, spaţiu geografic supus unui regim internaţional pe baza unui acord intervenit între statul administrant şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Sistemul de tutelă a avut un caracter tranzitoriu, reprezentînd o fază preliminară acordării independenţei. în prezent, instituţia tutelei este pe cale de dispariţie. termen, eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în vigoare sau încetarea unui act juridic. T. este suspensiv, dacă de împlinirea lui depinde realizarea unui act juridic (de ex.: intrarea în vigoare a unui tratat internaţional) şi rezolutoriu, dacă de împlinirea lui depinde încetarea acestuia. V. şi ad quem, a quo. terorism internaţional, forme diverse ale unor acte de violenţă prin care persoane sau grupuri de persoane a) atentează la viaţa, integritatea corporală sau bunurile unor demnitari, personalităţi politice, a membrilor de familie a acestora, b) îndreaptă 291 TIMOR asemenea acte împotriva unor grupări politice, unor organizaţii cu caracter obştesc, unor instituţii, unor grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întîmplător în locuri sau localuri publice sau private. Scopul acestor grave manifestări de violenţă poate fi diferit: ele se pot îndrepta împotriva ordinii internaţionale sau a regimului social-politic din interiorul statelor. Asemenea acte de violenţă pun în pericol relaţiile internaţionale, constituie o ameninţare directă pentru pace, pot înrăutăţi relaţiile dintre state, dintre popoare, prejudiciază climatul internaţional. Actele de teroare sînt mai ales metode tipice ale grupărilor neofasciste care, lipsite de aderenţă politică de masă, caută să atragă atenţia lumii asupra existenţei lor, încercînd să creeze impresia falsă a unei forţe politice prezente în viaţa internaţională sau în cadrul propriului stat. Un alt scop posibil al unor astfel de acte de teroare, urmărit de autori, de grupuri de indivizi sau de organizaţii criminale dintre care unele pot avea ramificaţii în mai multe state este acela al unor foloase materiale: ucideri, răpiri de persoane în vederea răscumpărării, răzbunări care pot merge pînă la schingiuiri sau ucideri, incendieri, explozii sau distrugeri de bunuri valoroase etc. în cazul în care actele de teroare sînt îndreptate împotriva unor conducători politici ai unor state, a unor persoane refugiate pe teritoriul unor state străine, a unor bunuri extrateritoriale, cu ajutorul, aprobarea sau ştiinţa altor state, acestea din urmă poartă răspunderea pentru acele acte de terorism internaţional. în afara suferinţelor fizice sau pagu belor materiale pe care le cauzează direct, consecinţele actelor de violenţă considerate drept acte de t.i. sînt multiple. Asemenea acte de teroare pot crea o anumită neîncredere între state, o stare de nesiguranţă cu consecinţe negative pentru continuarea şi dezvoltarea normală a relaţiilor politice, economice, de turism etc., precum şi pentru climatul intern din orice stat în care actele de teroare se repetă şi nu pot fi frînate de puterea de stat. Pe de altă parte, conducerile statelor care-şi bazează activitatea din viaţa internă pe mijloace teroriste poartă o gravă răspundere nu numai faţă de propriile lor popoare, ci se fac vinovate şi de violarea dreptului internaţional. De menţionat în acest sens că terorismul este considerat de mulţi jurişti nu numai ca un fapt penal îndreptat împotriva legilor naţionale, ci şi ca o infracţiune internaţională. în ceea ce priveşte legea română, Codul penal sancţionează infracţiunile de atentate care pun în pericol securitatea statului sau contra unor colectivităţi cu pedeapsa maximă (art. 160, 161 C.p.). Sînt, de asemenea, sever sancţionate infracţiunile de piraterie, actele de diversiune etc. Există deci un cadru legal prin care sînt prevăzute pedepse corespunzătoare pentru săvîrşirea unor fapte atît de grave, cum sînt acelea de terorism. Poziţia României faţă de terorismul internaţional a fost dintotdeauna o atitudine de hotărîtă condamnare. La întocmirea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, încheiată în 1937 la Geneva, România a desfăşurat o activitate susţinută. După cel de-al doilea război mondial, în condiţiile unei recrudescenţe în lume a terorismului internaţional, problema a fost şi continuă să fie dezbătută în repetate rînduri în diferitele organe principale şi organisme ale O.N.U. Astfel, Comisia de drept in- ternaţional a O.N.U. a examinat chestiunea îrtfr-un proiect de cod în 1954, considerind drept crimă contra păcii şi securităţii întreprinderea sau încurajarea activităţii teroriste de către un stat împotriva altuia. Ulterior, Adunarea Generală a O.N.U. a condamnat t.i. (Rezoluţia nr. 3034/XXVII din 18 dec. 1972). Prin acea rezoluţie se atrage atenţia asupra distincţiei care trebuie făcută între actele condamnabile de terorism internaţional şi lupta popoarelor pentru autodeterminare, luptă îndreptată împotriva unor agresori sau cotropitori, pentru independenţă şi libertate. în prezent, majoritatea statelor lumii sînt pentru încheierea unei convenţii internaţionale, căutîndu-se un text unanim acceptat, în care să se prevadă îndatoriri şi garanţii cît mai precise pentru o strînsă colaborare în vederea eliminării t.i. încheierea unei asemenea convenţii şi problema t.i. sînt dezbătute în numeroase reuniuni internaţionale, aflîndu-se de mulţi ani pe agenda sesiunilor Adunării Generale a O.N.U. In legătură cu încheierea unei convenţii multilaterale, la 16 aug. 1973 a fost transmis secretarului general al O.N.U. răspunsul guvernului român în problema t.i., răspuns amănunţit care defineşte poziţia ţării noastre faţă de unul din fenomenele îngrijorătoare care pot conduce la tensiune în relaţiile dintre state. Dezaprobînd şi condamnînd actele de teroare sub orice formă s-ar manifesta, în răspunsul guvernului român sînt cuprinse mai multe propuneri concrete tinzînd nu numai la combaterea t.i., ci şi la înlăturarea cauzelor profunde care îl generează, existente în lumea contemporană. terţ 1. Expresie ce defineşte un stat care nu este parte la un tratat, la un raport juridic internaţional sau la un proces jurisdicţional (arbitrai sau judiciar). în principiu, faţă de t. se aplică regula res inter alios acta, aliis nec prodest nec nocet (lucrul petrecut între unii, nici nu foloseşte nici nu va-tamă altora). în realitate însă, şi mai ales în condiţiile interdependenţei mereu mai intense ale relaţiilor internaţionale contemporane, interesele t. pot fi foarte sensibil puse în joc prin înţelegerile sau judecata între alte părţi. De această realitate ţine seamă instituţia intervenţiei în proces — care recunoaşte dreptul unui stat ca în anumite condiţii să devină parte într-un proces intentat altui stat, precum şi liceitatea luării de poziţii a statelor în probleme care la prima vedere privesc în mod direct anumite alte state (de ex.: alianţe ofensive ale acestora din urmă; agresiunea unui stat împotriva altuia etc.). 2. Stat, organizaţie internaţională sau persoană oficială (secretarul general al O.N.U., preşedintele C.l.J. etc.) implicaţi într-o procedură diplomatică de reglementare paşnică a unui diferend — bune oficii, mediere etc. text autentic, text oficial al unui document. în dreptul internaţional, t.a. al tratatului este declarat de părţile contractante ca text de bază, obligatoriu. Cînd tratatul se redactează în mai multe limbi, în el se prevede, de obicei, care text va fi considerat cel autentic. De ex., textele Cartei O.N.U., redactate în cele cinci limbi oficiale, sînt t.a. ale acestui document internaţional. Timor, cazul ~, diferend între Portugalia şi Olanda cu privire la frontiera dintre cele două TOBAR 292 state coloniale în Timor. (Timor este insula cea mai răsăriteană din arhipelagul Sunda. A fost descoperită de portughezi în 1526 şi colonizată în 1613 de către olandezi.) Portugalia şi Olanda şi-au împărţit insula T. printr-un tratat încheiat la 20 apr. 1859, partea de V. a insulei devenind olandeză, cealaltă — portugheză. Cînd s-a trecut la precizarea traseului frontierei, s-au ivit divergenţe, pentru lichidarea cărora s-a numit, printr-un compromis, un arbitru din cadrul C.P.A. (3 apr. 1913), care şi-a pronunţat sentinţa la 25 iun. 1914. Arbitrul a decis că graniţa în cazul unui fluviu de frontieră trebuie să fie constituită de talweg, iar acolo unde frontiera trece prin munţi, de linia celor mai înalte înălţimi. Tobar, doctrina v. doctrina Tobar. tortura (în dreptul internaţional), expresie care defineşte orice act prin care o durere sau suferinţă mare, fizice sau mentale, sînt cauzate deliberat unei persoane prin agenţi ai statului sau la instigarea lor, cu scopul, mai ales, de a obţine de la aceasta sau de la un terţ informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea l-a comis sau se bănuieşte că l-ar fi comis, sau de a intimida ori a intimida alte persoane. T. constituie o formă agravată şi deliberată a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. Constituind un act inuman şi degradant, t. este contrară scopurilor Naţiunilor Unite, constituind o violare a drepturilor omului. Nici un fel de împrejurare excepţională, cum ar fi starea de război sau ameninţarea cu războiul, instabilitatea politică internă sau orice stare de excepţie nu poate fi invocată de un stat pentru a autoriza sau tolera t. sau alte pedepse crude, inumane sau degradante. Normele dreptului internaţional impun statelor obligaţia de a adopta măsuri efective pentru a împiedica câ t. să fie practicată în jurisdicţia lor. V. şi Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor contra torturei şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1975). trafic cu femei şi copii, crimă de drept internaţional, constînd în orice act de recrutare, antrenare sau influenţare — prin folosirea fraudei, violenţei, ameninţării, abuzului de autoritate — femei sau fete minore spre a se deda prostituţiei. De asemenea, se consideră t. cu f. şi c. şi fapta aceluia care exploatează prostituarea unei persoane, chiar dacă ea se face cu consimţămîntul acesteia. T. cu f. şi c. este incompatibil cu demnitatea umană şi lezează profund moralitatea internaţională. Primul act internaţional care urmărea prevenirea comerţului cu femei a fost Aranjamentul de la Paris (1904), în vederea asigurării unei protecţii eficace contra traficului criminal cunoscut sub numele de traficul cu albi, intervenit între 16 guverne. Prima convenţie internaţională relativă la reprimarea traficului cu albi a fost semnată, tot la Paris (1910). Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, în anul 1921 s-a încheiat Convenţia internaţională pentru suprimarea traficului cu femei şi copii de la Geneva, prin care statele semnatare s-au obligat să aplice sancţiuni penale persoanelor care practică cdmerţul cu femei şi copii, să-şi acorde asistenţă juridică şi să între- prindă măsurile necesare pentru abolirea acestui comerţ, incompatibil cu demnitatea umană. în anul 1933, la Geneva s-a semnat o nouă Convenţie asupra reprimării traficului cu femei majore, prescriind pedepsirea aceluia care, pentru a satisface pasiunile altuia, instigă, antrenează, aduce o femeie sau o fată majoră, chiar cu consimţămîntul ei, în vederea prostituţiei în altă ţară. In anul 1949, sub auspiciile O.N.U., s-a încheiat o nouă Convenţie pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia. Această convenţie asigură o protecţie de ordin penal tuturor fiinţelor umane, fără deosebire de sex, rasă şi vîrstă, inclusiv persoanelor care vor fi consimţit la practica traficului. trafic de sclavi (în dreptul internaţional), expresie care defineşte orice act de captură, de achiziţie sau de cedare a unei persoane cu scopul de a o reduce la sclavie; orice act de achiziţie a urnii sclav pentru a-1 vinde sau a-1 schimba; orice act de cedare prin vînzare sau schimb a unei persoane dobîndită cu scopul de a fi vîndută sau schimbată, precum şi, în general, orice act de comerţ sau de transport de sclavi. T. de s., ca şi sclavia, este considerat ca o infracţiune internaţională săvîrşită de o persoană particulară. Deşi sclavia a fost condamnată încă prin Declaraţia semnată la Viena (1815), prima convenţie internaţională prin care se interzice comerţul cu sclavi a fost adoptată în 1841, prin acordul intervenit între Marea Britanie, Austria, Franţa, Prusia şi Rusia. Transferul în masă al negrilor sclavi, de pe continentul african pe cel american devenise neavantajos pentru ţările coloniale europene; ele au adoptat (1885), la Congresul de la Berlin, Actul general cu privire la Congo, iar apoi (1890) au încheiat o convenţie specială — Actul general al Conferinţei de la Bruxelles — prin care s-a interzis comerţul cu sclavi. Prin această convenţie s-a interzis t. de s., dar nu şi slavia. Abia în anul 1956, sub egida O.N.U., se organizează Conferinţa de la Geneva privind lupta împotriva sclavajului, cu care prilej s-a semnat o convenţie suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, convenţie la care este parte şi România. Sclavia, alături de t. de s., este incriminată de Codul penal român (art. 190). V. şi sclavia; sclavaj; Convenţia relativă la abolirea sclavajului, a traficului de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor anoloage sclavajului. trafic de stupefiante (în- dreptul internaţional), expresie care defineşte comerţul ilicit cu substanţe toxice (opium, heroină, morfină, cocaină, marijuana, L.S.D. etc.), ce acţionează asupra centrilor nervoşi, producînd inerţie fizică şi morală, decădere, descompunere. în 1912, la Haga, a fost semnată prima convenţie internaţională a opiumului, prin care statele s-au obligat să controleze producţia de opium brut şi să reglementeze importul şi exportul de opium manufacturat, să supravegheze comerţul cu opium medicinal şi cu derivatele acestuia. După ce la 11 febr. 1925 s-a încheiat Acordul relativ la suprimarea fabricării, comerţului interior şi folosirea opiumului preparat, la 13 iul. 1931 s-a încheiat o nouă Convenţie cu privire la limitarea fabricării şi reglementarea distribuirii stupefiantelor, completată apoi cu o altă convenţie semnată la Geneva cu privire la reprimarea traficului ilicit 293 tratat de ALIANŢA de droguri vătămătoare, la 26 iun. 1936. Sub auspiciile O.N.U., în cadrul Consiliului Economic şi Social s-a constituit Comisia de stupefiante prin iniţiativa căreia a fost adoptată în 1961 Convenţia unică asupra stupefiantelor. Prin această convenţie, statele contractante, ţinînd seama de regimurile lor constituţionale, juridice şi administrative urmează să asigure pe plan naţional o coordonare a acţiunii preventive şi represive contra traficului de stupefiante; îşi vor acorda reciproc asistenţă în lupta contra lui; vor coopera îndeaproape între ele şi cu organizaţiile internaţionale competente ale căror membre sînt, în scopul de a duce o luptă coordonată contra acestui trafic. Statele s-au obligat totodată să ia măsuri interne pentru incriminarea şi pedepsirea tuturor actelor şi faptelor care contravin dispoziţiilor Convenţiei, indiferent dacă au fost comise de naţionali sau de străini. T. de s. însă nu a putut fi stăvilit. Conferinţa O.N.U. ţinută la Viena în 1971 a aprobat adoptarea unei noi convenţii, avînd scopul de a împiedica fabricarea şi distribuirea substanţelor psihotrope (stimulatoare, tranchilizante şi halucinogene). Acest nou document adaptează de fapt Convenţia unică din 1961 la noile condiţii. România, preocupată permanent de sănătatea şi de igiena socială a populaţiei, este parte la Convenţia unică din 1961 şi îşi îndeplineşte cu stricteţe obligaţiile asumate în privinţa prevenirii şi reprimării traficului ilicit de stupefiante. V. şi Convenţia unică asupra stupefiantelor (1961). transfer de populaţie, strămutarea unei colectivităţi de oameni avînd o anumită naţionalitate de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat, în temeiul unei înţelegeri intervenite între cele două state. T. de p. se deosebeşte de schimbul de populaţie, care se bazează pe reciprocitate, prin faptul că are un caracter unilateral. în temeiul prevederilor Conferinţei de la Potsdam (1945), un t. de p. de naţionalitate germană din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria a avut loc spre Germania. T. de p. poate fi obligatoriu sau facultativ. în primul caz voinţa persoanelor transferate nu produce efecte juridice; în al doilea caz fiecare persoană are libertatea de opţiune. Persoanele transferate pierd cetăţenia statului pe care îl părăsesc şi dobîndesc cetăţenia statului în care se transferă. De obicei, t. de p. duce la lichidarea bunurilor aparţinînd persoanelor strămutate pe teritoriul statului din care pleacă. Modalităţile de efectuare a t. de p. se stabilesc de către statele în cauză. transfer de tehnologie (în dreptul internaţional), transmiterea de la o ţară dezvoltata din punct de vedere economic către o ţară în curs de dezvoltare sau mai slab dezvoltată tehnic de cunoştinţe ştiinţifice sau de altă natură în scopul dezvoltării. T. de t. cuprinde şi pregătirea adecvată a cadrelor naţionale din ţara beneficiară şi se cere realizată în condiţii neoneroase, fără amestec în treburile interne, asigurîndu-se protecţia proprietăţii industriale şi transferul unei tehnici utile şi potrivite cu condiţiile din ţara primitoare. T. de t. către ţările în curs de dezvoltare constituie un element de bază al realizării noii ordini economice internaţionale, după cum se proclamă şi în documentele din 1 mai şi 12 dec. 1974 (Declaraţia privind noua ordine economică internaţională şi Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor). In câdrul U.N.C.T.A.D. se elaborează un cod de conduită în privinţa t. de t., care să ţină seamă, îndeosebi, de nevoile specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare. transfer de teritoriu, modalitate paşnică de modificare teritorială, admisă de dreptul internaţional, ce are la bază voinţa suverană a poporului care locuieşte pe acel teritoriu. T. de t. este o modalitate de exercitare a dreptului la autodeterminare, în condiţiile exprimării voinţei paşnice, clare şi libere a populaţiei în cauză. T. de t. se poate realiza în două feluri: a) prin adoptarea unui act corespunzător de către organele legislative supreme, act care exprimă voinţa liberă a poporului şi b) prin consultarea directă a întregului popor, efectuată fără presiuni sau constrîngeri, adică prin plebiscit. T. de t. ce are loc în urma încălcării brutale a voinţei populaţiei (prin exercitarea făţişă a unor acte de violenţă, prin presiuni, corupţii etc.) reprezintă o gravă încălcare a principiului autodeterminării popoarelor şi naţiunilor, ca şi a principiilor egalităţii suverane, integrităţii teritoriale, interzicerii agresiunii şi recunoaşterea rezultatelor ei. Deci în lumina dreptului internaţional contemporan, t. de t., ca modalitate paşnică de modificare teritorială, este admisă numai dacă se bazează pe voinţa liber exprimată a populaţiei care locuieşte pe teritoriul respectiv. T. de t. efectuat cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional constituie un mijloc paşnic de reglementare a eventualelor probleme teritoriale ce se pot ivi între state, putînd contribui astfel la consolidarea păcii şi colaborării internaţionale. transport sanitar (în dreptul internaţional), expresie care desemnează transportul terestru, pe apă sau prin aer al răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, a personalului sanitar sau religios şi a materialului sanitar protejate prin convenţiile internaţionale cu caracter umanitar. Vehiculele amenajate pentru transportul răniţilor, bolnavilor — auto, aeriene, navale — care circulă izolat sau în convoi se bucură de protecţie, cu următoarele excepţii: a) dacă necesităţile militare impun, aceste vehicule vor putea fi oprite şi se va disloca convoiul, asigurîndu-se, în toate împrejurările, securitatea răniţilor şi bolnavilor ocupanţi ai acestora; vehiculele respective nu vor putea fi utilizate decît în sectorul în care au fost interceptate şi exclusiv pentru necesităţile sanitare; după terminarea misiunii locale ele vor trebui restituite. Celelalte mijloace de transport militar, altele decît din serviciul sanitar, vor putea fi capturate, împreună cu atelajul lor. V. şi aeronavă sanitară; mijloc de transport sanitar; navă şi ambarcaţiune sanitară; vehicul sanitar. traseu paralel (în dreptul internaţional), metodă utilizată în delimitarea mării teritoriale, care constă în trasarea limitei exterioare a apelor teritoriale urmînd toate sinuozităţile coastei. Metoda t.p. se poate aplica deopotrivă unui litoral foarte accidentat şi unuia mai puţin accidentat. tratat de alianţă, înţelegere cu caracter politico-mi-litar prin care statele părţi se angajează să se apere în comun împotriva pericolului de agresiune din exterior şi care cuprinde, în esenţă, angajamentul semnatarilor de a acţiona în comun, condiţiile în TRATAT DE ARBITRAJ PERMANENT 2