DICŢIONAR DE DREPT PROCESUAL CIVIL n Editura sfiinfificâ şi enciclopedicei Control ştiinţific: Prof. univ. dr. VIRGIL CÂMPIANU Redactor coordonator: dr. GHEORGHE GHEORGHE coordonator dr. MIRCEA N. COSTIN dr. MIRCEA N. COSTIN • dr. ION LEŞ dr. MIRCEA ST. MINEA • dr. DUMITRU RADU DICŢIONAR DE DREPT PROCESUAL CIVIL liliiiiii 797009 CD EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ Bucureşti, 1983 Coperta de GHEORGHE MOTORA CUV1NT ÎNAINTE Dreptul procesual civil este expresia dreptului civil în acţiune. Fundat pe aceasta premisa, dicţionarul de drept procesual civil constituie o continuare a dicţionarului de drept civil apărut în anul 1980; ni se pare firesc şi necesar sa fie aşay de vreme ce materiile tratate în aceste dicţionare au dtîtea puncte de interferenţă, sînt atît de strîns legate între ele încît o riguroasă delimitare a domeniilor lor este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Dar instituţiile dreptului civil îşi extind ramificaţiile şi în perimetrele ramurilor învecinate (cum ar fa dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul comercial internaţional etc.), determinînd o extindere corespunzătoare şi a instituţiilor dreptului procesual civil în dcele perimetre. Unele' dintre conceptele juridice prQprii dreptului civil (de exemplu* bunurile, interdicţia, tutela'etc.} devin astfel comune mai multor ramuri ale sistemului juridic, între care şi dreptul procesual civil; conţinutul lor se nuanţează însă în cadrul fiecărei ramuri de drept prin note şi trăsături particulare reflectînd specificul acelei ramuri. Fiind create pentru a exprima elemente ale conţinuturiior comune mai multor ramuri de drept*, atare concepte avi fost preluate şi integrate armonios în terminologia fiecăreia dintre ramurile respective. Ele au încetat astfel să aparţină în exclusivitate terminologiei materiei în care s-au format; acum aparţin în egală măsură materiilor unde îşi extind ramificaţii instituţiile de care sînt legate. Tocmai de aceea1 în cuprinsul lucrării de faţă au fost trataţi3 pe lîngcl termenii specifici în exclusivitate dreptului procesual civil şi cei mai utilizaţi termeni dintre aceia împrumutaţi din materiile în care normele acestuia primesc, direct sau indirect, vocaţie de aplicare. Marea majoritate a conflictelor de interese de factură juridică ce se ivesc între membrii societăţii sînt circumscrise raporturilor juridice civile la care aceştia participă; şi e firesc să fie aşa deoarece o bună parte din coordonatele vieţii noastre sînt determinate, sau cel puţin influenţate, de normele dreptului civil. De aici nevoia stringentă pentru noi toţi de a cunoaşte atît conţinutul esenţial al conceptelor juridice cu care operează aceste norme, cît şi al acelora utilizate de normele dreptului cuvtnt înainte procesual civil. O atare cunoaştere este de natură să ne faciliteze corecta evaluare a legitimităţii intereselor noastre existente în planul raporturilor juridice la care participăm vizavi de interesele celorlalţi participanţi la raporturile respective şi, totodată, să ne asigure posibilitatea utilizării eficiente a mijloacelor juridice adecvate pentru afirmarea şi protejarea lor. Domeniul larg de cuprindere a dreptului procesual civil, multitudinea conceptelor ce-i sînt specifice, diversitatea semnificaţiilor lor au făcut de multă vreme stringentă nevoia elaborării unei lucrări ştiinţifice care să explice conţinutul acestor concepte şi să înlesnească marelui public înţelegerea lui. Dicţionarul de drept procesual civil se vrea a fi o asemenea lucrare; el este o elaborare fundamentală care sintetizează esenţialul din textele de lege, din lucrările teoretice mai valoroase ale literaturii noastre juridice, precvim şi din soluţiile contri-butive ale instanţelor judecătoreşti. Am conceput şi elaborat acest dicţionar pentru a fi util în egală măsură juriştilor (teoreticieni şi practicieni), ca şi celorlalte categorii de cititori: celor dintîi el urmează să servească ca instrument de lucru, iar acestora din urmă ca instrument de cunoaştere. Am încercat să-i asigurăm această dublă funcţionalitate redactînd articolele pe care le cuprinde, în majoritatea cazurilor, ca micromonografii, împrejurare graţie căreia el dobîndeşte, oarecum caracter de compendiu. Desigur, majoritatea definiţiilor şi formulărilor din cuprinsul dicţionarului de faţă aparţin autorilor lui; în intenţia de a reda cît mai fidel ceea ce a fost cîştigat pînă în prezent pentru ştiinţa dreptului procesual civil din ţara noastră, ei au preluat însă şi unele definiţii şi formulări deja consacrate, din lucrările de referinţă existente în această materie. Dicţionarul ie drept procesual civil este prima lucrare de acest gen din literatura noastră juridică; îl oferim publicului cititor cu convingerea că îi va fi util, şi totodată, cu speranţa că îi vom putea aduce, îmbunătăţiri în viitor. octombrie 1982 DR. MIRCEA N. COSTIN A abitaţie (drept de), drept real principal de tip clasic, care fiind legat de persoana titularului nu poate fi cedat şi nici ipotecat altor persoane şi, ca atare, nu este susceptibil de executare silită imobiliară. Devreme ce el nu poate fi înstrăinat de către debitor, nu poate fi pus nici în vînzare la licitaţie publică de către creditorii titularului. [M.C.] abţinere, obligaţia judecătorului, care cunoaşte că într-o anumită cauză există un motiv de recuzare împotriva sa, de a se retrage de la judecarea acelei cauze. A. se bazează pe aceleaşi motive ca şi recuzarea. A. poate fi solicitată de judecător înainte ca părţile să formuleze vreo cerere de recuzare; dacă recuzarea s-a solicitat totuşi mai înainte, judecătorul poate declara că se abţine. A. are aceeaşi procedură de realizare ca şi recuzarea. Asupra cererii de a. instanţa se pronunţă printr-o încheiere care nu este susceptibilă de nici o cale de atac. V. şi recuzare. [I.L.] abuz de drept procesual, varietate a abuzului de drept concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credinţă, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. A. de d.p. comportă două aspecte şi anume: unul de natură subiectivă con-stînd în exercitarea dreptului cu răutate fie în scopul de a-1 şicana pe adversar, fie de- liberat în vederea constrîn-gerii acestuia la anumite concesii sau chiar la abandonarea dreptului său; altul de natură obiectivă exprimat în deturnarea dreptului de la finalitatea social-economică pentru care a fost recunoscut şi garantat juridiceşte titularului său. A. de d.p. se poate manifesta sub multiple forme, cum ar fi: efectuarea unui act procedural în scopul tergiversării judecării procesului sau numai pentru a pune în dificultate partea adversă în probarea unor situaţii; cererea de măsuri asigurătorii excesive, care prin numărul şi importanţa lor depăşesc sfera interesului legitim, privind conservarea creanţei deduse în faţa instanţei; introducerea contestaţiei la executare exclusiv în scopul şicanării creditorului şi întîrzierii punerii în executare a unei hotărîri judecătoreşti; promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii făcută în scopul şantajăm pîrîtului care, în eventualitatea admiterii acţiunii respective, ar fi pus într-o situaţie neplăcută în propria-i familie sau la locul de muncă; promovarea cu rea-credinţă a unei acţiuni în pretenţii de către un creditor a cărui creanţă a fost onorată, dar care încearcă pe această cale să obţină o nouă plată; exercitarea cu întîrziere a căii recursului ordinar de către cel care cere reintegrarea în muncă — profitînd de întîr- acceptarea plăţii în rate 8 zierea comunicării instanţei de fond — dacă aceasta este făcută în mod deliberat cu scopul de a obţine despăgubiri cît mai mari în cazul admiterii cererii de reintegrare în muncă etc. De asemenea, există a. de d.p. chiar atunci cînd titularul unui drept subiectiv promovează o acţiune în justiţie, aparent întemeiată, dar care prin referire la comportamentul pîrîtului se relevă a fi inutilă. A. de d.p. se sancţionează, în principiu, cu obligarea la despăgubiri a celui vinovat de săvîrşirea lui; în cazurile expres prevăzute de lege cel care a săvîrşit abuzul este sancţionat şi cu obligarea la plata unei amenzi civile. Atrag sancţiunea amenzii civile următoarele acte procedurale făcute cu rea-credinţă de către una din părţile procesului: introducerea unei contestaţii în scopul de a întîrzia punerea în executare a unei hotărîri judecătoreşti; cererea de strămutare a pricinii; cererea de recuzare; cererea privind verificarea unui înscris despre care partea potrivnică nu recunoaşte să-i fi semnat sau redactat; citarea pîrîtului prin publicitate. [M.C.] acceptarea plăţii în rate, înlesnire de plată a datoriei care poate fi acordată debitorului urmărit de către organul de executare silită, cu consimţă-mîntul organizaţiei socialiste creditoare şi respectînd condiţiile cerute de lege, în acest scop, şi care se concretizează în eşaionarea executării obligaţiei de plată în mai multe rate. A.p. în r. poate surveni fie în timpul executării silite, fie chiar mai înainte de începerea acesteia; indiferent de momentul în care se produce, ea urmăreşte ca finalitate stimularea plăţii voluntare, pre- cum şi crearea unor facilităţi de plată pentru debitor. 1) In timpul executării, a.p. în r. poate fi acordată numai în prezenţa următoarelor condiţii cumulative: debitorul sau orice altă persoană să ofere plata datoriei în rate; această modalitate de plată să fie mai avantajoasă pentru organizaţia socialistă creditoare decît alte modalităţi prin care şi-ar putea recupera creanţa; credi-toarea să consimită la plata în rate oferită de debitor; plata eşalonată să se facă integral în cel mult 12 luni; odată cu propunerea de plată, să se verse o sumă care să reprezinte cel puţin procentul minim stabilit de lege pentru atari situaţii, iar restul creanţei să se plătească în rate a căror valoare să nu fie mai mică decît procentul minim prevăzut de lege în acest scop. încuviinţarea înlesnirii de plată în rate a datoriei este de competenţa organului de executare; oferta de plată în rate a datoriei poate fi făcută atît de către creditor, cît şi de către orice altă persoană: ultima ipoteză se întîlneşte în practică atunci cînd anumite bunuri din cele urmărite sînt folosite de o altă persoană, singură sau în comun cu mai multe persoane, iar beneficiarii folosinţei au interesul să continuie folosirea bunurilor respective. în caz de acceptare a plăţii în rate, debitorul ofertant trebuie să semneze un angajament de plată care constituie titlu executoriu; cînd plata urmează să fie făcută de o persoană încadrată în muncă, înscrisul constatator al angajamentului de plată va trebui să conţină şi consimţă-mîntul acesteia ca ratele să-i fie reţinute din retribuţia lunară. Odată cu acceptarea şi accesonum sequitur principale c_;> SO feemnarea angajamentului, pro-fcedura executării silite se feuspendă pe cale voluntară; î«ţ în eventualitatea nerespectării * kngajamentului de plată în ^ f*ate, această procedură îşi va rJ- fc-elua cursul firesc, împotriva fcelor ţinuţi la plata pe baza —"—'titlului pus în executare şi al înscrisului constatator al angajamentului luat. Ratele reţinute din retribuţie în virtutea angajamentului se consemnează la C.E.C.: cînd urmărirea se face la cererea unui singur creditor, consemnarea se face la dispoziţia acestuia şi i se predă recipisa d.e consemnare, urmînd ca executorului judecătoresc să i se comunice numai numărul acestei recipise şi data consemnării sumei; atunci cînd urmărirea se face la cererea mai multor creditori, consemnarea sumelor la C.E.C. la dispoziţia organului de executare, căruia i se vor preda şi recipisele respective, urmînd ca acesta să procedeze la distribuirea sumelor între creditori, în condiţiile legii. 2) A.p. în r. poate fi făcută şi mai înainte de începerea executării silite dacă sînt îndeplinite următoarele condiţii cumulative: a) acceptarea se face de către organizaţia socialistă creditoare, dar numai cu aprobarea forului tutelar; b) în situaţia în care între părţi există proces în curs cu privire la datorie, învoiala părţilor cu privire la eşalonarea plăţii în rate trebuie constatată printr-o hotă-rîre de expedient; în celelalte cazuri (cînd a.p. în r. se face înainte de intentarea acţiunii sau în cazul în care ea are loc după pronunţarea hotărîrii, dar înainte de săvîrşirea actului începător de executare silită), învoiala de plată în rate se face în scris: actul de în- voială semnat de părţi şi aprobat de forul tutelar al organizaţiei creditoare constituie titlul executoriu. în ambele ipoteze, organizaţia socialistă creditoare are îndatorirea să ia, în armonie cu dispoziţiile legale incidente, măsurile asigurătorii necesare, dacă asemenea măsuri nu fuseseră luate anterior. Ratele scadente se plătesc, conform clauzei de plată din cuprinsul învoielii, fie direct creditoarei, la casieria acesteia, fie prin mandat poştal expediat pe adresa acesteia, fie prin depunere la C.E.C. pe numele organizaţiei creditoare şi la dispoziţia ei, operaţie despre care aceasta va fi înştiinţată prin scrisoare recomandată. [M.C.] accesorium sequitur principale, adagiu latin folosit în legea procesuală civilă pentru a exprima ideea de principiu că orice instanţă competentă, învestită ou judecarea unei cereri principale, are căderea de a judeca şi toate cererile accesorii şi incidente care, dacă ar fi judecate separat, ar putea atrage competenţa unei alte instanţe. Prin interpretare, regulei a.s.p. i s-a recunoscut în determinarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti un cîmp mai larg de aplicare. Astfel, dacă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unor cereri strict accesorii cum sînt cheltuielile de judecată, dobînzi, majorări legale sau penalităţi, instanţa de recurs devine ea competentă să se pronunţe asupra acestora, direct şi nemijlocit, deoarece rezolvarea unor astfel de cereri este consecinţa soluţionării problemelor de fond şi deci, în consecinţă, nu se poate pretinde că părţile sînt lipsite de dreptul pe care-1 au la cele două grade achiesare 19 de jurisdicţie. V. şi prorogare de competenţă; casare cu trimitere. [D.R.] achiesare, act juridic prin care una din părţile litigante recunoaşte fie pretenţiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, fie hotărîrea pronunţată de prima instanţă împotriva sa. Ca manifestare de voinţă a. presupune întrunirea principalelor condiţii impuse de lege pentru efectuarea actelor juridice procesuale de dispoziţie: capacitate, calitate procesuală, libertatea de a dispune de drepturi şi de a se obliga, exprimarea liberă a consimţămîntului şi urmărirea unui scop licit. 1. A. pîrîtului la pretenţiile reclamantului poate fi făcută în tot cursul, judecăţii, pînă la începerea discuţiilor asupra fondului; ea poate fi totală sau parţială. A. pîrîtului la pretenţiile reclamantului are valoarea şi produce efectele unui act de dispoziţie. Cu alte cuvinte, pîrîtul care a. la pretenţiile reclamantului nu-i uşurează acestuia din urmă sarcina probei, ci el renunţă să-şi mai apere poziţia sa procesuală. A. pîrîtului la pretenţiile reclamantului nu poate avea loc în procesele în care sînt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune (de e.x., în procesele de divorţ). A. pîrîtului la pretenţiile reclamantului pune, în măsura în care aceasta a fost făcută, capăt judecăţii deoarece continuarea procesului nu mai prezintă interes pentru niciuna din părţi. 2. A. părţii care a pierdut procesul în faţa primei instanţe la hotărîrea pronunţată în defavoarea sa poate fi făcută atît expres (de ex. oral î-n instanţă după pronunţarea hotărîrii sau ulterior prin înscris autentic), cît şi tacit (de ex. prin executarea voluntară a hotărîrii). Această a., indiferent de forma în care este făcută, trebuie să aibă loc mai înainte de expirarea termenului de recurs. Partea care lasă ca termenul să expire, fără a face recurs, este presupusă că s-a folosit de acel termen pînă la ultimul moment fără a se decide asupra oportunităţii de a ataca hotărîrea pronunţată în defavoarea sa. Procedînd astfel, partea nu a. la hotărîre, ci este sancţionată (decăzută din drept) pentru că a lăsat termenul să expire fără a se folosi de el. A. expresă la hotărîre, ca mod de a pune capăt unui litigiu, în care nu a intervenit încă o hotărîre definitivă, nu este permisă în materie de divorţ, părţile ne-putînd renunţa la termenul de recurs. V. şi mărturisire; termen de recurs. [D.R.] acordarea cuvîntului părţilor, încuviinţarea dată de preşedintele completului de judecată ca părţile, în ordinea stabilită de lege, să pună concluzii în cadrul şedinţei de judecată. De regulă, cuvîntul se acordă mai întîi reclamantului, care îşi susţine pretenţiile, şi apoi pîrîtului care îşi susţine apărarea. Ordinea ax.p. se poate inversa. Astfel, dacă pîrîtul are de ridicat vreo excepţie sau de formulat vreo cerere incidenţă, preşedintele va acorda cuvîntul mai întîi pîrîtului, iar apoi reclamantului, pentru ca acesta să răspundă asupra chestiunii pusă în discuţie pe această cale. Dacă instanţa consideră că chestiunea discutată sau pricina în întregul ei nu este suficient lămurită, preşedintele va putea a.c.p. din nou, în replică şi în duplică, chiar de mai multe ori, avînd însă grijă ca întotdeauna pîrîtul să aibă II act începător de executare ultimul cuvîntul în fond. Dacă părţilor nu li se acordă cuvîntul în fond, pentru ca să-şi expună temeiurile de fapt şi drept ale acţiunii sau pentru combaterea lor, se încalcă principiul oralităţii dezbaterilor şi dreptului la apărare, iar soluţia astfel pronunţată trebuie considerată a fi nelegală şi netemeinică. în interesul unei desfăşurări operative a şedinţei de judecată, preşedintele poate să limiteze, de fiecare dată, cuvîntul părţilor pentru expunerile lor. V. şi concluzii In fond; închiderea dezbaterilor. [D.R.] act confirmativ v. înscris confirmativ act de învoială cu titlu executoriu, convenţie intervenită înaintea începerii executării silite — fie anterior intentării acţiunii în justiţie, fie după pronunţarea hotărîrii, dar mai înaintea săvîrşirii actului începător de executare silită —1 între debitor şi organizaţia socialistă creditoare prin care cel dintîi se angajează faţă de aceasta din urmă să-i onoreze creanţa plătind în rate suma datorată. Pentru ca o asemenea învoială să fie eficientă din punct de vedere juridic se cere ca organizaţia creditoare să fi acceptat în prealabil, eşalonarea plăţii datoriei în rate. Totodată, este necesar ca a-ceastă organizaţie să ia, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, măsurile asigurătorii necesare dacă asemenea măsuri nu fusese luate în prealabil. învoiala trebuie consemnată într-un înscris şi aprobată de forul tutelar al creditoarei; dacă întocmirea sa a avut loc cu respectarea condiţiilor arătate, ea dobîndeşte valoare de titlu executoriu. V. şi acceptarea plăţii în rate. [M.C.] act începător de executare, actul juridic a cărui săvîrşire marchează declanşarea procedurii de urmărire silită, în vederea realizării efective a drepturilor creditorului stabilite în titlul executoriu obţinut. Acest act diferă la diferite moduri şi forme de executare silită. în procedura executării silite i-mobiliare, a.î. de e. este comandamentul; legea dispune în acest sens că orice urmărire a unui imobil începe printr-un comandament făcut de către creditor datornicului. în cadrul procedurii de predare silită a bunurilor mobile şi a celor imobile un asemenea act este considerată somaţia, deoarece între somaţie şi deposedare nu se mai îndeplineşte vreun alt act de executare. Constituie, de asemenea, a.î. de e.: poprirea înfiinţată pe bază de titlu executoriu (în cazul procedurii de urmărire prin poprire); sechestrul aplicat în procedura executării silite a bunurilor mişcătoare aflate în posesia datornicului, precum şi acela care are loc în urmărirea veniturilor unui imobil; procesul verbal de instituire a administratorului-sechestru (în procedura de urmărire silită reglementată de legea specială cu privire la recuperarea creanţelor organizaţiilor socialiste). A.î. de e. determină, în cadrul procedurii de executare în care a fost săvîrşit, întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită; în materia executării silite acest efect are caracter special: legea dispune că în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-un a.î. de e., noua prescripţie nu începe să curgă pînă la îndeplinirea ultimului act de executare. O nouă prescripţie va în- act jurisdicţional cepe să curgă numai dacă urmărirea a fost infructuoasă, iar executarea a fost închisă fără ca drepturile creditorului să fi fost satisfăcute, precum şi în cazul în care titlul executoriu a fost restituit creditorului; această prescripţie va putea fi şi ea întreruptă prin să-vîrşirea unui nou a.î. de e. Dacă a.î. de e. este anulat sau perimat se consideră că întreruperea n-a avut niciodată loc, deoarece toate actele ulterioare cererii de executare nu mai au suport juridic. Unele a.î. de e., cum ar fi: sechestrul sau procesul-verbal de instituire a administratorului-sechestru produc ca efect şi indisponibilizarea bunurilor urmărite. V. şi: comandament administrator sechestru; sechestru. [M.C.] act jurisdicţional, act prin care un organ de stat sau obştesc, în exercitarea atribuţiilor ce-i sînt conferite prin lege, soluţionează un litigiu între două părţi cu interese contrarii. Caracteristicile a.j., comparativ cu cele ale actului administrativ, sînt următoarele: a) orice a.j. trebuie să conţină răspunsuri la pretenţiile şi apărările părţilor; b) darea a.j. se face pe baza desfăşurării unor dezbateri judiciare cu participarea directă a persoanelor interesate şi respectarea riguroasă a formelor şi regulelor procedurale prestabilite de lege; între altele, acestea avînd şi menirea de a asigura egalitatea de tratament a părţilor în faţa organului în atribuţia căruia este dată rezolvarea litigiului; c) pentru a se asigura calitatea a.j., membri ce intră în compunerea completelor de judecată se află, în ceea ce priveşte activitatea pe care o desfăşoară, la adăpostul principiului constituţional al inde- pendenţei şi supunerii lor numai legii; d) pentru a se asigura stabilitatea a ceea ce s-a hotărît asupra a.j. nu se mai poate reveni; judex semel sen-tentia dicta, desinit esse judex (judecătorul, odată ce a pronunţat sentinţa, încetează de a mai fi judecător în acea cauză; se desezisează); e) interesul social deosebit pe care îl prezintă stabilitatea a.j. face ca acestea să se caracterizeze, dacă au rămas definitive, şi prin autoritate de lucru judecat care interzice contrazicerea lor de către alte a.j. ulterioare, pronunţate de acelaşi organ sau chiar de organe diferite; f) în caz de nelegalitate sau netemeinicie a.j. pot fi anulate sau reformate, dacă s-a exercitat împotriva lor căile de atac prevăzute de lege, numai de către organele competente şi cu respectarea strictă a procedurii instituite în acest scop. V. şi jurisdicţie; jurisdicţii speciale; cele de atac. [D.R.] act notarial, activitate desfăşurată de notariatele de stat, comitetele (birourile) executive ale consiliilor populare, reprezentanţele diplomatice sau consulare ale R. S. României, precum şi de organizaţiile socialiste, avînd, potrivit legii, scopul de a înlesni persoanelor fizice şi juridice din ţara noastră constatarea raporturilor lor juridice şi de a le asigura, astfel, ocrotirea intereselor lor şi exerciţiul drepturilor civile. V. şi notariat de stat; acţiune în anularea actelor notariale; autentificarea înscrisurilor. [M.M.] act original v. înscris original act recognitiv v. înscris recog-nitiv acte de procedură, orice manifestare de voinţă şi orice 13 actor incubit probatio operaţie juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale. 1. Sînt a. de p.: a) actele părţilor: cererea de chemare în judecată a reclamantului; întîmpinarea şi cererea reconvenţională a pîrîtului; cererile prin care se exercită căile de atac; cererile prin care se solicită încuviinţarea şi efectuarea executării silite etc.; b) actele instanţei: citarea şi comunicarea hotărî-rilor; încheierile de şedinţă; hotărîrile prin care se pune capăt judecăţii etc.; c) actele celorlalţi participanţi: depoziţiile martorilor; rapoartele de expertiză; procesele verbale de înmînare a citaţiilor; procesele verbale de luare a măsurilor asigurătorii etc. 2. A. de p. pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel: a) după locul îndeplinirii în: acte judiciare şi acte extrajudiciare. Sînt acte judiciare: interogatorul, ascultarea martorilor, darea şi pronunţarea hotărî-rilor; iar acte extrajudiciare: efectuarea expertizelor, procesele verbale de înmînarea citaţiilor, încunoştiinţarea debitorului etc.; b) după caracterul lor, în: acte preparatorii şi acte jurisdicţionale. Sînt acte preparatorii: cererile părţilor, primirea cererilor părţilor, administrarea probelor; iar acte jurisdicţionale: încheierile interlocutorilor, hotărîrile prin care se soluţionează fondul cauzei sau căilor de atac etc.; c) după modul de efectuare, în: acte care trebuie întocmite în mod obligatoriu în formă scrisă, cum sînt: cererile părţilor, citaţiile, hotărîrile; şi acte care, în mod obligatoriu, se admi- nistrează în formă orală şi se consemnează apoi în scris, cum sînt: depoziţiile martorilor, luarea interogatoriului etc. 3. Pentru a fi valabile, a. de p. trebuie să fie întocmite în condiţiile, de fond şi formă, prevăzute de lege. Condiţiile de fond privesc capacitatea organului sau a persoanei, respectarea limitelor în care trebuie să acţioneze sau să-şi manifeste voinţa, inserarea în cuprins a tuturor elementelor pe care legea le enunţă, etc.; iar condiţiile de formă, redactarea lor în limba română, arătarea locului unde a. fost întocmit şi a datei, respectarea formalităţilor premergătoare întocmirii, depunerea în numărul de exemplare prevăzut de lege etc. Condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege pentru întocmirea sau aducerea la îndeplinire a a. de p. constituie importante garanţii de ordine şi echilibru în rezolvarea litigiilor, în sensul că prin intermediul lor se realizează, în practica judiciară, principiile de bază ale procesului civil, se preîntîmpină abuzul, şicana şi se sancţionează, dacă este cazul, orice încălcare sau nesocotire a dispoziţiilor legii referitoare la activitatea procesuală pe care a. de p. o consemnează şi fixează ca atare. 4. în general, a. de p. prezintă următoarele caracteristici: a) sînt acte complexe, în sensul că la întocmirea sau aducerea lor la îndeplinire participă mai multe organe şi persoane; b) se întocmesc în mod succesiv şi ca urmare valabilitatea unora depinde de valabilitatea altora. V. şi: citaţie; sancţiuni procedurale. [D.R.] actor incubit probatio, adagiu latin potrivit căruia cel care face o propunere (afirmaţie) actor segiiitttr forum rei 14 înaintea instanţei trebuie s-o dovedească. Regula a. i. p. se adresează, în primul rînd, reclamantului, deoarece el este primul care face afirmaţii în faţa instanţei şi, ca atare, este ţinut să probeze ceea ce afirmă. Regula a.i.p. este însoţită în practica judiciară de altă regulă — care formează un adagiu distinct — denumită reus în excipiendo fit actor, care se adresează pîrîtului în sensul că acesta, la rîndul său, trebuie să probeze ceea ce afirmă cînd ridică (opune) în favoarea sa o excepţie. V. şi: sarcina probei. [D.R.] actor sequitur forum rei, regulă tradiţională potrivit căreia fiecare instanţă este competentă, din punct de vedere teritorial, -să judece acţiunile îndreptate împotriva pîrîţilor care domiciliază în raza lor de activitate. Potrivit regulei a.s.f.r., reclamantul trebuie să introducă acţiunea sa, dacă legea nu dispune altfel, la instanţa în raza căreia domiciliază pîrîtul. Justificarea regulei a.s.f.r. se bazează pe faptul că orice pîrît este considerat, a priori, că nu datorează nimic reclamantului; dacă totuşi este angajat un proces împotriva sa, el trebuie să fie deranjat cît mai puţin; în consecinţă, pentru comoditatea şi protecţia sa (timp de cheltuieli de deplasare) el trebuie să fie chemat în judecată la instanţa domiciliului său. Regula a.s.f.r. este însă relativă; drept urmare, pîrîtul este liber să consimtă, expres sau tacit, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, să fie judecat şi de către o altă instanţă de acelaşi grad, decît aceea a domiciliului său, dacă acţiunea a fost introdusă fără a se ţine seama de regula instituită în favoarea sa. V. şi: competenţă teritorială generală; prorogare de competenţă. [D.R.] actualitatea dreptului, condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii civile şi care poate fi dedusă din starea în care se află dreptul a cărui proteguire se urmăreşte. Legea nu impune cerinţa existenţei unui drept subiectiv în scopul promovării şi exercitării acţiunii civile, ci doar afirmarea lui; valorificarea pretenţiilor invocate de reclamant implică însă a.d. subiectiv afirmat. Nu întrunesc această condiţie acţiunile afectate de modalităţi: termen şi condiţie suspensivă. Dacă acţiunea este promovată pentru apărarea unui drept afectat de modalităţi, aceasta poate fi paralizată prin excepţia de prematuritate invocată de pîrît. A.d. reprezintă o condiţie necesară numai pentru exercitarea acţiunilor în realizare. Legea consacră următoarele excepţii de la regula â.d.: 1) în materie de locaţiune imobiliară, acţiunea pentru predarea bunului poate fi promovată şi înainte de împlinirea termenului; hotărîrea urmează să fie executată într-o asemenea împrejurare doar pe data împlinirii termenului prevăzut în contract. 2) In materia obligaţiilor de întreţinere sau a altor prestaţii periodice, ipoteză în care acţiunea poate fi promovată şi exercitată chiar înainte de împlinirea termenului; instanţa va pronunţa însă condamnarea debitorului pe data împlinirii termenului. 3) în materia obligaţiilor. civile, instanţa de judecată are facultatea de a încuviinţa executarea lor înainte de împlinirea termenului; o asemenea măsură se va dispune doar dacă instanţa apreciază că împlinirea termenului este de natură să conducă la păgubi- 15 acţiune civilă rea creditorului. în toate cazurile menţionate se creează un avantaj pentru creditor, în-trucît el obţine anticipat o hotărîre pe care o poate valorifica, prin executare silită, la împlinirea termenului, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte de bunăvoie obligaţiile sale. Drepturile subiective supuse unui termen sau condiţii (suspensive) nu sînt lipsite însă de orice protecţie juridică; ele pot constitui, în anumite condiţii, temeiul promovării şi exercitării acţiunii în constatare. Aşa numitele „drepturi even-tuale“ pot justifica şi o cerere pentru luarea de măsuri asigurătorii ori conservatorii. [I.L.] acţiune arbitrală, v. cerere de arbitrare acţiune cambială, mijloc juridic prin care posesorul unei cambii îşi realizează dreptul său de creanţă izvorît din a-ceasta, urmărind în cazul în care plata este refuzată, pe debitorul principal ori pe debitorii de regres. A.c. este: a) directă şi serveşte creditorului cambial la urmărirea trasului •şi a avaliştilor acestuia, în cazul în care debitorul principal a acceptat cambia, dar refuză plata; exercitarea ei nu este supusă unor formalităţi deosebite, urmărirea datornicului pe cale judiciară putînd fi făcută oricînd, pînă la împlinirea termenului de prescripţie; b) indirectă (sau de regres) şi serveşte creditorului cambial la urmărirea debitorilor de regres, în caz de refuz de acceptare al trasului neurmat de o intervenţie (pentru acceptare şi plată); exercitarea acestei acţiuni este posibilă atît la împlinirea scadenţei cît şi, în anumite condiţii, mai înainte de scadenţă, în ambele ipoteze fiind însă supusă unor formalităţi deosebite. V. şi regres cambial. [M.C.] acţiune civilă, mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrîngere judiciară a, drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea a.c. un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie (instanţei judecătoreşti ori altui organ de stat cu atribuţii jurisdicţionale) fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata unei despăgubiri atunci cînd instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv. A.c, include în conţinutul ei: cererea de chemare în judecată, precum şi orice alte activităţi şi posibilităţi procesuale care au ca finalitate realizarea ori recunoaşterea dreptului, ca de exemplu: cererea pentru măsuri asigurătorii, atacarea hotărîrii pe căile legale de atac, cererea de executare silită a hotărîrii etc. A.c. este susceptibilă de două accepţiuni: a) în sens procesual, ea exprimă posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza organul de jurisdicţie competent, cerîn-du-i să hotărască asupra cererii sale; b) în sens material, ea este cererea adresată pîrîtului, prin intermediul organului de jurisdicţie, de a-şi executa obligaţia corelativă dreptului subiectiv al reclamantului". A.c. se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale: este un mijloc juridic graţie căruia subiectul de drept poate soli- acţiune civilă 16 cita instanţei să hotărască a-supra cererii sale; presupune recurgerea de către titularul dreptului la organul jurisdic-ţional competent; urmăreşte ca scop protejarea unui drept subiectiv conferind titularului acestuia posibilitatea de a se folosi de constrîngerea judiciară în asigurarea exercitării nestînjenite a acelui drept; izvorăşte din conflictul de interese care opune părţile în proces; poate servi numai la valorificarea drepturilor actuale. A.c. se află într-o strînsă legătură cu dreptul subiectiv pe care-1 protejează; ca o consecinţă a acestei legături ea împrumută din natura şi caracteristicile dreptului respectiv. Potrivit cu natura dreptului ce se valorifică, a.c. poate fi personală sau reală, mobiliară sau imobiliară (după cum bunul ce formează obiectul dreptului este mobil sau imobil), prescriptibilă sau imprescriptibilă, transmisibilă sau netransmisibilă (la fel ca dreptul protejat). A.c. presupune trei elemente: unul de natură subiectivă, părţile, iar două de natură obiectivă, obiectul şi cauza. Cu referire la părţi legea precizează că acestea sînt persoane (fizice sau juridice) care îndeplinesc următoarele condiţii: au capacitate procesuală, au calitate de a acţiona în justiţie, pot formula o pretenţie legată de un drept subiectiv şi au un interes. Obiectul poate consta în plata unei sume de bani, predarea unui bun, anularea sau rezoluţiunea unui contract, constatarea unui drept etc.; din sfera obiectului a.c. face parte şi dreptul subiectiv invocat şi care priveşte acest obiect, cum ar fi: dreptul de proprietate, dreptul de super-ficie, de uzufruct, un drept de creanţă etc. Legea cere ca obiectul a.c. să fie licit, posibil şi determinat. în fine, cauza constă în temeiul juridic al cererii, în fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl invocă împotriva celeilalte. Cauza nu se identifică cu motivele acţiunii în înţelesul de mijloace de probă, nefiind permisă introducerea unei acţiuni noi fondată pe aceeaşi cauză, dar invocîndu-se probe noi. Cauza se cere să fie licită şi să nu contravină ordinii politice, sociale şi economice, ori regulilor de convieţuire socială. Părţile, obiectul şi cauza determină cadrul procedural indispensabil necesar a.c., servind la individualizarea acesteia în fiecare caz în parte; el se fixează încă de la început neputînd fi modificat sau extins decît în anumite condiţiuni. Astfel, Codul de procedură civilă îngăduie reclamantului să-şi completeze sau să-şi modifice acţiunea, dar numai pînă la prima zi de înfăţişare, dată ce marchează cristalizarea raportului procesual. Tot astfel, pînă la prima zi de înfăţişare, pîrîtul poate extinde — sub aspectul obiectului sau persoanelor — litigiul iniţiat de reclamant, fie depunînd o cerere reconven-ţională, fie introducînd în proces un terţ sau invocînd excepţia de conexitate. în principiu, după prima zi de înfăţişare cadrul procesual rămî-ne neschimbat, urmînd ca activitatea de judecată să se desfăşoare în acest cadru. De asemenea, în aceste limite va o-pera şi autoritatea de lucru judecat a hotărîrii ce se va pronunţa. A.c. se poate prezenta în mai multe variante oare sînt susceptibile de clasificare după mai multe criterii: 1) în funcţie de scopul 17 acţiune civilă în procesul penal material urmărit de reclamant, acţiunile pot fi: acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni în constituire de drepturi; 2) potrivit naturii drepturilor subiective pe care le valorifică, acţiunile se împart în: acţiuni personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte; 3) după obiectul dreptului subiectiv protejat se disting: acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare; 4) în funcţie de împrejurarea că tind la apărarea unui drept real principal sau a posesiei (unui bun imobil), acţiunile reale se subclasifică în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii; 5) dacă se are în vedere calea procedurală aleasă de reclamant, se disting: acţiuni principale şi acţiuni accesorii ori incidentale. Indiferent de forma sub care se prezintă, a.c. constituie un instrument juridic eficient de apărare prin constrîngere judiciară a legalităţii şi ordinii de drept, precum şi de întărire a disciplinei sociale. [M.C.] acţiune civilă în procesul penal, mijlocul de drept procesual prin care se urmăreşte repararea pagubei cauzată prin săvîrşirea unei infracţiuni. A.c. în p.p. are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii civilmente responsabile, în vederea obligării lor la repararea justă şi integrală a pagubei cauzate prin infracţiune. Repararea pagubei se poate obţine prin restituirea lucrurilor, prin restabilirea situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau printr-o despăgubire bănească ce reprezintă valoarea pagubei cauzate; atît a pierderii suferite (damnum emergens) cît şi a folosului de care partea civilă a fost lipsită (lucrum cessans). Regimul juridic al acţiunii civile rezultată din săvîrşirea unei infracţiuni, faţă de acţiunea civilă în răspunderea delictuală rezultată din săvîrşirea unei fapte ilicite civile, prezintă următoarele particularităţi: a) punerea în mişcare se face, în faţa organelor judiciare penale, prin constituirea de parte civilă a persoanei vătămate în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente; b) cînd persoana vătămată este o organizaţie socialistă sau o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate restrînsă poate fi pornită şi exercitată din oficiu; c) fiind supusă dispoziţiilor de fond ale răspunderii civile, extra-procesual, părţile pot să tran-zacţioneze asupra drepturilor şi obligaţiilor lor, fie înainte de angajarea procesului, fie în cursul acestuia, cu condiţia însă de a nu urmări realizarea unui scop ilicit; în caz de neîndeplinire a obligaţiilor pe care debitorul (învinuitul sau inculpatul ori persoana responsabilă civilmente) şi le-a asumat, prin actul de tranzacţie, partea vătămată nu se mai poate reîntoarce la procesul penal chiar dacă acesta se mai află încă în curs de desfăşurare, întrucît acţiunea civilă a fost stinsă prin împăcarea părţilor. Faţă de acţiunea penală, a.c. în p.p. are caracter subsidiar, în sensul că urmează a fi soluţionată numai după ce a fost soluţionată, în prealabil, această acţiune; caracteristica aceasta fiind concentrată în formula: „penalul ţine în loc civilul41. Cu excepţia cazurilor menţionate la pct. b, persoana vătămată 2 — Dicţionar de drept procesual civil acţiune confesorie 18 are dreptul de a alege, pentru valorificarea pretenţiilor civile decurglnd dintr-o infracţiune, calea procesuală penală sau civilă. Acest drept poartă denumirea de drept de opţiune. V. şi autoritatea de lucru judecat a hotărîrilor penale în procesele civile; electa una via... [D.R.] acţiune confesorie, acţiune reală prin care se ocroteşte sau se valorifică dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, de uz sau de abitaţie, ori dreptul de servitute şi care serveşte la apărarea oricăruia dintre aceste drepturi reale. A.c. se promovează de către titularul dreptului real principal vizat. [M.C.] acţiune declaratorie, varietate a acţiunii în constatare prin care se cere instanţei să declare că un anumit raport juridic există sau nu. Are un asemenea caracter, spre exemplu, acţiunea prin care unul dintre soţi solicită instanţei de judecată să constate că un anumit bun este comun, sau dimpotrivă, că face parte din categoria bunurilor proprii; tot astfel este a.d. şi aceea prin care părţile unui contract se adresează instanţei cerîndu-i să interpreteze o clauză îndoielnică a acelui contract, pe care o înţeleg în mod diferit. V. si acţiune in constatare. [M.C.] acţiune de in rem verso, v. acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză; acţiune în restituirea plăţii nedatorate. acţiune de raport succesoral, acţiune civilă prin care moştenitorul sau moştenitorii îndreptăţiţi (descendenţii sau soţul supravieţuitor cînd vine în concurs cu aceştia) pot cere obligarea celorlalţi descendenţi sau a soţului supravieţuitor de a readuce (raporta) la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, bunurile şi sumele de bani primite cu titlul gratuit de la defunct. A. de r.s. are caracter personal, întrucît: a) poate fi intentată numai împotriva donatarilor, nu şi împotriva celor care ar fi dobîndit cu orice titlu, ulterior, bunurile donate unui moştenitor obligat la raport; b) moştenitorul sau moştenitorii reclamanţi nu au dreptul la acţiunea în revendicare a acestor bunuri (deoarece nu sînt proprietarii bunurilor donate) şi deci, nici dreptul de urmărire şi de preferinţă corespunzător unui asemenea drept real. Corelativ, şi obligaţia de raport succesoral are caracter personal, în sensul că pîrîtul va putea fi ţinut să raporteze bunurile donate numai în măsura în care le-a primit el personal de la decujus (cu excepţia cazului cînd vine la moştenire prin reprezentare, situaţie în care raportul va avea ca o-biect şi donaţiile primite de reprezentant, chiar dacă reprezentantul ar fi renunţat la moştenire, ar fi fost declarat nevrednic sau ar fi fost dezmoştenit). Fiind o acţiune personală, a. de r.s. se prescrie în termenul general de 3 ani. Potrivit legii, pe calea acestei acţiuni pot fi readuse (raportate) la masa succesorală: 1) donaţiile şi 2) datoriile. Donaţiile a căror raportare se poate cere sînt acelea cu care au fost gratificaţi unii descendenţi sau soţul supravieţuitor, de către cel care lasă moştenirea, în timpul vieţii sale. Datoriile supuse raportului succesoral sînt cele pe care le au moştenitorii faţă de succe- 19 acţiune interogatorie siune, adică faţă de defunct. V. şi raport succesoral. [M.M.] acţiune de stat (a. de statut; a. de stare), varietate a acţiunii civile servind ca mijloc procesual pentru stabilirea sau modificarea unui sau mai multor elemente ale stării civile a unei persoane. A. de s. se clasifică, în funcţie de scopul concret urmărit în: a) A. în reclamaţie de stat prin care reclamantul solicită să i se stabilească sau să i se modifice starea civilă; are acest caracter, spre exemplu, a. în stabilirea maternităţii; a. în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei etc.; b) A. în contestare de stat, prin care reclamantul cere modificarea stării civile a altei persoane fac parte din această categorie; de ex.: a. în tăgăduirea paternităţii; a. în contestarea filiaţiei faţă de mamă; a. în contestarea recunoaşterii filiaţiei etc. [M.C.] acţiune directă, acţiunea civilă pe care, în unele cazuri expres prevăzute de lege, este îndreptăţit să o promoveze creditorul pretinzînd executarea creanţei sale direct de la debitorul debitorului său, deşi reclamantul nu este parte în contractul încheiat de propriul lui debitor cu pîrîtul. Au dreptul să intenteze o atare acţiune, spre exemplu: muncitorii angajaţi de antreprenor spre a executa o lucrare la care el s-a obligat prin contractul de antrepriză (aceştia îl pot acţiona în justiţie direct pe beneficiar în măsura în care el mai este dator faţă de antreprenor); mandatul al cărui mandatar şi-a substituit o altă persoană (poate acţiona direct pe submandatar, deşi convenţia de substituire s-a încheiat numai între mandatar şi submandatar); submandatarul poate exercita la rîndul său o a.d. împotriva mandantului (pentru cheltuielile făcute), deşi are calitatea de terţ faţă de contractul dintre mandant şi mandatar. A.d. constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului; ea conferă creditorului o situaţie juridică oarecum privilegiată, asemănătoare celei pe care o are terţul beneficiar al unei stipulaţii pentru altul, în sensul că dreptul la acţiune se naşte în puterea legii, direct în persoana creditorului, fără să fi trecut în prealabil prin patrimoniul debitorului său, astfel încît titularul a.d. nu va intra în concurs cu ceilalţi creditori (fie ei privilegiaţi) ai debitorului său. împrejurarea face ca a.d. să se deosebească de acţiunea oblică prin efectul căreia se sporeşte patrimoniul debitorului în profitul general al tuturor creditorilor lui. [M.C.] acţiune imobiliară, acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun imobil (prin natura lui, prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică). A.i. este de competenţa instanţei locului unde este situat imobilul. Are caracter de a.i. spre exemplu: acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea posesorie generală, acţiunea posesorie specială etc. [M.C.] acţiune indirectă, v. acţiune oblică. acţiune interogatorie, varietate a acţiunii în constatare prin care titularul dreptului cheamă în judecată, în mod preventiv, o persoană ce ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru ca aceasta să se pronunţe dacă îi recunoaşte sau nu dreptul, iar instanţa acţiune ipotecară de judecată să ia act de răspunsul dat de pîrît în această problemă. Are un atare caracter, bunăoară, cererea moştenitorilor legali care cheamă în judecată pe cel ce se pretinde legatar universal spre a-şi justifica, pe baza testamentului, pe care îl invocă, această calitate. V. şi acţiune în constatare. fM.C.J acţiune ipotecară, acţiune reală ce se naşte din ipotecă şi care serveşte creditorului ipotecar la recuperarea creanţei sale ajunsă la scadenţă, prin urmărirea bunului ipotecat. O atare acţiune se promovează de către creditorul ipotecar. fM.C.] acţiune în anulare, varietate a acţiunii în nulitate servind ca mijloc procedural părţii interesate de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate relativă. Poate intenta a. în a. numai partea ocrotită prin dispoziţia legală care a fost nesocotită cu prilejul încheierii actului respectiv; legea acordă această îndreptăţire persoanei care a încheiat un act juridic avînd consimţământul viciat, fiind lipsită la aceea dată de capacitatea necesară pentru încheierea acelui act, precum şi persoana care a contractat nesocotind prohibiţia legală de a contracta instituită de legiuitor în scopul ocrotirii ei. în vederea apărării intereselor •statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii, a. în a. poate fi intentată si de către procuror; fac excepţie drepturile ce au un caracter strict personal în privinţa cărora îndreptăţirea de a promova a. în a. revine în exclusivitate titularului lor. A. în a. este supusă prescripţiei extinctive; ea trebuie să fie introdusă numai în limita termenului general al prescripţiei extinctive. Această acţiune nu mai poate fi introdusă după ce partea îndreptăţită a confirmat (expres sau tacit) ca fiind valabil actul lovit de nulitate relativă. V. şi acţiune în nulitate. [M.C.] acţiune în anularea actelor notariale, varietate a acţiunii în anulare prin care se urmăreşte desfiinţarea acelor acte (îndeplinite de organele notariale) care sînt lovite de nulitatea relativă. A. poate fi promovată numai de persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată cu prilejul întocmirii actului. A. în a.a.n. se înaintează judecătoriei competente, potrivit regulilor de competenţă teritorială privind introducerea oricărei acţiuni civile. Pînă la anularea prin hotărîre judecătorească a actului atacat, acesta se socoteşte valabil îndeplinit. In temeiul a. în a.a.n. introdusă de debitor* instanţa va putea suspenda executarea silită a actului notarial. A. în a.a.n. privind încheierea prin care s-a investit cu formiulă executorie o cambie sau un bilet la ordin este supusă prevederilor legale referitoare la cambie şi biletul de ordin, care reglementează opoziţia la executare. A. în a. împotriva unei încheieri date de notariatul de stat cu privire la o carte funciară se va nota, potrivit legii, din oficiu în cartea funciară. înscrisurile notariale îndeplinite de consiliile populare pot fi anulate prin hotărîre judecătorească, dar pînă la anulare, acestea se socotesc valabii îndeplinite. V. şi opoziţie la executare* [M.M.] 21 acţiune în anularea • • acţiune în anularea înfierii, varietate a acţiunii în anulare prin care se cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unei înfieri lovită de nulitate relativă. Poate fi introdusă la instanţele judecătoreşti, în termenul general de prescripţie, numai de persoanele ocrotite prin dispoziţia legală încălcată (persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau persoanele al căror consimţămînt la înfiere a lipsit sau a fost viciat). A. în a.î. nu mai poate fi introdusă după ce partea îndreptăţită a confirmat valabil (expres sau tacit) actul anulabil. V. şi acţiunea în a-nulare; desfiinţarea înfierii. [M.M.] acţiune în anularea titlului executoriu notarial, varietate a acţiunii în anulare prin care debitorul urmărit pe cale notarială cere instanţei judecătoreşti competente anularea titlului executoriu notarial. Această acţiune nu constituie o cale de atac propriu zisă şi nici o instituţie specifică procedurii executării silite pe cale notarială; ea este o aplicare, în materia urmăririi notariale a acţiunii civile ca mijloc legal pus la dispoziţia celor interesaţi pentru ocrotirea pe cale judiciară a drepturilor şi intereselor lor legitime. Raţiunea ce legitimează posibilitatea utilizării acţiunii în anulare pentru desfiinţarea titlului executor notarial rezidă pe de o parte în faptul că plîn-gerea, ca mijloc procedural de contestare, este susceptibilă de a fi utilizată numai de către creditor, iar pe de altă parte, în aceea că debitorul nefiind citat în faţa notarului de stat nu-şi poate face apărările necesare cu ocazia rezolvării cererii cu privire la eliberarea titlului executor notarial. A. în a.t.e.n. are ca obiect titlul executor emis de notariatul de stat; subiectul ei poate fi numai debitorul urmărit pe cale notarială, adică persoana împotriva căreia s-a emis titlul executoriu. Creditorul nu poate utiliza această acţiune pentru că legea o pune exclusiv la dispoziţia debitorului şi totodată, pentru că titlul executoriu fiind emis ca urmare a încuviinţării cererii lui, el nu mai justifică un interes legitim privind desfiinţarea acelui titlu. Ca temei al a. în a.t.e.n. debitorul poate invoca fie lipsa condiţiilor legale cerute pentru emiterea titlului executoriu (spre exemplu, că nu a fost somat în prealabil, sau că la data sesizării organului notarial era împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege etc.), fie inexistenţa raportului juridic, stingerea datoriei prin plată, prin compensaţie etc. Soluţionarea acestei acţiuni este dată în competenţa judecătoriei; numai instanţa competentă sesizată cu a. în a.t.e.n. are îndreptăţirea să verifice legalitatea titlului executoriu notarial, iar nu şi instanţa de executare care trebuie să se conformeze titlului respectiv, ea nefiind îndrituită nici să-l modifice şi nici să-l anuleze. Legea nu stabileşte un termen limită pentru intentarea a. în a.t.e.n.; această acţiune poate fi promovată chiar şi după efectuarea executării silite pe baza titlului executoriu în discuţie, în termenul prevăzut de lege pentru prescrierea dreptului la acţiune, adică în 3 ani. Dreptul la acţiune se naşte din momentul emiterii titlului executoriu de către notarul de stat; din acelaşi moment începe să curgă şi prescripţia acestui drept. Punerea în mişcare a a. în a.t.e.n. se face acţiune în cercetarea paternităţii 22 printr-o cerere de chemare în judecată al cărui obiect principal este pretenţia debitorului reclamant de a se anula titlul executoriu, ca fiind nelegal sau neîntemeiat; cererea se va introduce nu la organul notarial emitent al titlului, ci direct la instanţa competentă. Intentarea a. în a.t.e.n. nu antrenează prin ea însăşi pierderea valabilităţii titlului executoriu atacat; pînă la anularea Iui prin hotărîre, acesta se socoteşte valabil îndeplinit. Ca urmare, creditorul poate cere punerea în executare a titlului notarial sau să continue urmărirea silită începută pe temeiul lui, chiar după intentarea a. în a.t.e.n., o atare acţiune neavînd prin ea însăşi efect suspensiv de executare. Odată ce a fost sesizată, instanţa de judecată va putea însă, la cererea debitorului, dispune suspendarea executării; în această materie legea nu condiţionează posibilitatea încuviinţării suspendării executării silite de depunerea, unei cauţiuni, aşa cum de regulă se cere în dreptul comun. în cazul în care instanţa admite a. în a.t.e.n. ea desfiinţează, în tot sau în parte, titlul executor notarial; atunci cînd la momentul pronunţării hotărîrii de admitere a acţiunii executarea silită a fost deja să-vîrşită, prin hotărîrea sa instanţa va dispune: a) restituirea bunurilor debitorului, în eventualitatea în care ele au fost numai ridicate; sau b) restituirea contravalorii acestora, în cazul în care ele au fost vîndute anterior pronunţării hotărîrii. Hotărîrea dată asupra a. în a.t.e.n., în eventualitatea admiterii acestei acţiuni, va constitui astfel şi titlul executoriu pentru debitorul executat, în vederea restabili- rii situaţiei lui anterioare executării. Sentinţa judecătoriei este susceptibilă de recurs în condiţiile prevăzute de dreptul comun; introducerea recursului însă împotriva hotărîrii prin care s-a dispus întoarcerea executării nu produce de drept suspendarea executării acelei părţi din hotărîrea re-curată, care se referă la măsurile privind repunerea debitorului în situaţia anterioară. Creditorul recurent poate să ceară suspendarea măsurilor referitoare la întoarcerea executării. V. şi acţiune în anulare; acţiune în anularea actelor notariale. [M.C.] acţiune în cercetarea paternităţii, mijlocul procesual prin care copilul născut în afara căsătoriei, în nume propriu sau prin reprezentantul său legal, urmăreşte să-şi stabilească paternitatea faţă de pretinsul său tată pe cale judecătorească. 1. Poate cere să i se stabilească paternitatea pe cale judecătorească copilul care, în mod legal, nu se bucură de o asemenea situaţie faţă de un anumit bărbat, care este — presupus sau în mod firesc — tatăl său. Se află în această situaţie: copilul născut în afara căsătoriei şi nerecunoscut, copilul recunoscut care şi-a pierdut paternitatea în urma contestării recunoaşterii prin hotărîre judecătorească definitivă, copilul din căsătorie a cărui paternitate i-a fost tăgăduită şi acţiunea în tăgadă admisă prin hotărîre definitivă ş.a. Spre deosebire de recunoaşterea de paternitate care poate avea loc şi în privinţa copilului doar conceput şi a celui decedat — condiţionat — numai dacă a lăsat descendenţi fireşti, cercetarea paternităţii pe cale judecătorească priveşte numai pe co- acţiune în cercetarea paternităţii pilul născut şi aflat în viaţă, deoarece acţiunea aparţine a-cestuia în exclusivitate şi ca atare ea poate fi pornită numai după naşterea sa şi numai atîta timp cît el se află în viaţă. Dreptul de a porni a. în c.p. nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot să continue acţiunea începută, în afară de cazul cînd autorul lor nu s-a desistat sau cererea introdusă nu s-a perimat. A. In c.p. se introduce împotriva pretinsului tată, iar dacă a-cesta a decedat, ea poate fi introdusă împotriva moştenitorilor acestuia. 2. Pentru admiterea a. în c.p. este necesar să se dovedească: naşterea copilului; legăturile intime dintre mama copilului şi pretinsul tată în epoca concepţiei; stabilirea în mod cert că bărbatul cu care a avut asemenea legături este tatăl copilului. în dovedirea acestor situaţii pot fi folosite orice mijloace de probă. Judecătorul trebuie să-şi facă cpnvingerea asupra stabilirii paternităţii copilului din ansamblul probelor ce trebuie să fie administrate. Astfel, dovada că un bărbat a convieţuit cu mama copilului în epoca legală a concepţiei acestuia, chiar dacă rezultă şi din recunoaşterea bărbatului, nu este suficientă pentru determinarea paternităţii. Indiciul de paternitate probabilă ce rezultă dintr-o asemenea recunoaştere trebuie completat şi cu alte probe (în principal expertiza medico-legală — serologică, dactiloscopică etc.), din care să rezulte că acea concepţie este consecinţa respectivei convieţuiri. Dacă pretinsul tată a recunoscut pe copil prin interogatoriul ce i s-a luat, a. în c.p. nu mai este necesar să se judece; în acest caz, instanţa urmînd a se măr- gini numai să constate recunoaşterea. Ca şi în cazul contestării prezumţiei de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, a pari ratione, pretinsul^ tată în a. de c.p. se poate apăra şi cere respingerea ei, prin aceleaşi mijloace de probă, dacă este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului (v. tăgada paternităţii). 3. Termenul pentru introducerea a. în c.p. este de un an. în ceea ce priveşte data de la care acest termen începe să curgă (dies a qua) legea face distincţie între cazul regulă şi cazurile de excepţie. în cazul regulă, termenul începe să curgă de la data naşterii copilului. în cazurile de excepţie, termenul începe să curgă după cum urmează: a) cînd copilul a fost născut în timpul căsătoriei şi paternitatea i-a fost tăgăduită, de la data rămînerii definitive a hotărîrii prin care acţiunea în tăgăduirea paternităţii a fost admisă; b) cînd mama a convieţuit — în concubinaj — cu pretinsul tată, de la data încetării convieţuirii; c) cînd pretinsul tată a prestat întreţinere copilului — ceea ce în fapt echivalează cu o recunoaştere — de la data încetării întreţinerii. în baza rolului ei activ, instanţa de judecată este obligată — ca şi în cazul acţiunii în tăgadă — să invoce din oficiu împlinirea termenului de prescripţie a a. în c.p., precum tot astfel, dacă este cazul, să dispună repunerea în termen, în cazuri temeinic motivate. 4. Dacă a. în c.p. este admisă, hotărîrea are efect declarativ, astfel că persoana faţă de care s-a stabilit paternitatea este considerată tată a copilului, chiar de la naşterea acestuia. V. şi decesul uneia din părţile procesului. [D.R.] acţiune în constatare acţiune în constatare, acţiune civilă prin care se cere ca instanţa de judecată să constate, prin hotărîrea sa, fie existenţa unui drept (atunci cînd nu este posibilă promovarea unei acţiuni în realizarea acelui drept), fie inexistenţa unui pretins drept al pîrîtului. A. în c. este pozitivă cînd urmăreşte constatarea existenţei unui drept sau a unui raport juridic şi este negativă cînd se cere constatarea inexistenţei unui drept sau a unui raport juridic. în ambele cazuri, ea este imprescriptibilă. Hotărîrea judecătorească pronunţată în cazul unei a. în c. nu este susceptibilă de executare silită; de îndată ce a rămas definitivă, ea consfinţeşte cu puterea lucrului judecat existenţa sau inexistenţa dreptului ori al raportului juridic. în raport cu acţiunea în realizare, a. în c. are, în dreptul nostru, un caracter subsidiar: cît timp reclamantul are la dispoziţie un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului — acţiune în realizare, contestaţie la executare etc.) — el nu poate utiliza a. în c. Instituind a-ceastă regulă, legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci cînd s-a încălcat un drept să se restabilească ordinea de drept ştirbită prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă prin acţiunea în realizare. Pe baza criteriului obiectului lor, a. în c. se împart în: acţiuni declaratorii, acţiune interogatorie şi acţiune provocatorie. V. şi acţiune declaratorie; acţiune interogatorie şi acţiune provocatorie. [M.C.l acţiune în constatarea nulităţii absolute, varietate a acţiunii în nulitate servind ca mijloc procesual celui interesat de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate absolută. Această acţiune poate fi intentată de oricare dintre părţi, de către procuror, precum şi de către orice persoană interesată; însăşi instanţa de judecată, ca şi organul arbitrai pot constata chiar din oficiu nulitatea absolută a oinui act juridic cu prilejul soluţionării unor acţiuni avînd alt obiect. A. în c.n.a. este imprescriptibilă; ea poate fi intentată oricând, nulitatea absolută ope-rînd de plin drept, în puterea legii. Cu toate acestea, atunci cînd constatarea nulităţii absolute se face ulterior executării actului, acţiunea civilă a-vînd ca obiect restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului nul poate fi promovată numai înlăuntrul termenului de prescripţie; o asemenea acţiune se prescrie în termenul general prevăzut de lege pentru prescripţia extinctivă. V. acţiune în nulitate. [M.C.] acţiune în constatarea înstrăinării bunurilor imobile prin hotărîre judecătorească, formă a acţiunii în constatare prin exercitarea căreia una din părţile semnatare ale unui an-tecontract de vînzare-cumpă-rare imobiliară poate cere instanţei judecătoreşti competente să dea o hotărîre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare, în cazul în care cealaltă parte refuză să se prezinte la notariatul de stat în vederea autentificării vînzării. 1. Pentru exercitarea a. în c.î.b.i. se cer a fi întrunite, a-lături de elementele constitutive ale oricărei acţiuni civile, următoarele condiţii specifice: a) existenţa unui înscris sub semnătură privată din care să rezulte acordul de voinţă intervenit între părţi cu privire 25 acţiune în declararea simulaţiei Ia înstrăinarea unui imobil — cu sau fără construcţii — şi preţul convenit; b) obţinerea autorizaţiei administrative de înstrăinare de la comitetul executiv al consiliului popular competent; c) respectarea modalităţilor de înstrăinare; în special plata integrală a preţului şi, eventual, predarea imobilului către cumpărător; d) respectarea termenului de prescripţie în care instanţa trebuie sesizată, respectiv după trei luni de la data eliberării autorizaţiei de înstrăinare; e) somarea, în acest interval de timp, de către partea interesată a celeilalte părţi sau pe succesorii acesteia, urmată de refuzul de a se prezenta la notariat pentru autentificarea actului de înstrăinare. 2. Judecata a. în c.î.b.i. se face după normele obişnuite ale dreptului comun. Fiind vorba de un litigiu ce priveşte un bun imobil, competenţa va reveni instanţei în a cărei rază teritorială se află acel bun. Proba condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite trebuie făcută, în general, numai pe bază de acte scrise. Astfel, în final, pe baza înscrisului sub semnătură privată din care rezultă acordul de voinţă al părţilor şi pe baza constatării că, deşi s-a obţinut autorizaţia de înstrăinare tsi s-au respectat modalităţile de plată preţului, partea pîrîtă refuză să se prezinte la notariatul de stat în vederea autentificării vînzării, instanţa va pronunţa o hotărîre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare. în perimetrul con-struibil al localităţilor urbane şi rurale, obiect al înstrăinării pot fi numai construcţiile, iar terenul aferent acestora va fi trecut de instanţă în proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri faţă de cumpără- tor stabilită în condiţiile legii. 3. Dreptul de a recurge la a. în c.î.b.i. este facultativ. A-ceasta în sensul că nimic nu o împiedică pe partea îndreptăţită să renunţe la folosirea acestei acţiuni şi să ceară rezoluţiunea antecontractului, caz în care urmează a se restabili situaţia anterioară încheierii sale. [D.R.] acţiune în constituire de drepturi, acţiune civilă prin care se cere instanţei de judecată să creeze situaţii noi, cu implicaţii juridice noi între părţile litigante. Hotărîrea judecătorească prin care se soluţionează o astfel de acţiune are efect constitutiv, ex nune, cre-înd un raport juridic nou. Sînt a. în c. de d., spre exemplu: acţiunile tinzînd la stabilirea fiiiaţiei copiilor din afara căsătoriei, cele de divorţ, precum şi acelea prin care se cere punerea sub interdicţie, declarare a dispariţiei, declararea judecătorească a morţii etc. [M.C.] acţiune în declararea simulaţiei, acţiunea civilă prin care persoana interesată (parte sau terţ) cere instanţei de judecată să stabilească existenţa şi conţinutul actului real, secret şi, totodată, să înlăture un act aparent simulat ce nu exprimă adevărata voinţă juridică a părţilor. Reclamantul, la fel ca în orice altă acţiune, trebuie să justifice un interes legitim; are un atare interes partea care doreşte să beneficieze de efectele actului secret (spre exemplu: în cazul unei înstrăinări fictive, vînzătorul este interesat să dezvăluie existenţa şi conţinutul actului ocult, pentru ca astfel să demonstreze că a rămas proprietarul lucrului înstrăinat), pre- acţiune în declararea simulaţiei cum şi orice terţ pentru amăgirea căruia s-a recurs la simulaţie (de ex., cumpărătorul unui imobil interesat închiriat are interesul să ceară să se constate? că prin actul secret încheiat de vînzător şi chiriaş s-a convenit o chirie mai mare decît aceea precizată prin actul aparent şi că, deci, este vorba de o simulaţie ce priveşte un element al locaţi-unii). A. în d.s. se aseamănă cu acţiunea oblică şi cu cea pauliană iprin faptul că reprezintă şi ea un mijloc juridic pus la dispoziţia creditorilor pentru apărarea gajului general. Se deosebeşte însă de ambele aceste acţiuni sub următoarele aspecte: creditorul reclamant în a. în d.s. exercită un, drept propriu, iar reuşita sa în justiţie îi profită numai lui, spre deosebire de acţiunea oblică prin care reclamantul exercită drepturile debitorului său, iar rezultatul acţiunii profitând tuturor creditorilor; a. în d.s. se deosebeşte de acţiunea pauliană prin aceea că nu este condiţionată în toate cazurile de existenţa unei fraude: prin ea se atacă actul pentru că este nereal, chiar dacă nu este şi fraudulos, în vreme ce prin acţiunea pauliană se atacă un act real, deoarece a fost săvîrşit în frauda drepturilor creditorilor; a. în d.s. şi acţiunea pauliană se deosebesc şi sub aspectul condiţiilor de admisibilitate: pentru admisibilitatea celei dintîi este suficient să se probeze existenţa actului secret şi interesul legitim de a porni acţiunea, chiar dacă naşterea dreptului de creanţă al reclamantului s-a produs ulterior simulaţiei, în vreme ce pentru intentarea celei de a doua este necesar să se probeze frauda, anterioritatea crean- ţei faţă de actul fraudulos şi crearea ori sporirea insolvabilităţii debitorului ca rezultat al acelui act; a. în d.s. fiind supusă unor condiţii mai puţin /riguroase decît acţiunea pauliană, poate fi intentată şi în situaţii în care aceasta din urmă este inadmisibilă. A. în d.s. este o acţiune în constatare: ea tinde să stabilească, pe de5 o parte, existenţa actului real, secret, iar pe de altă parte, inexistenţa (sub aspect juridic) actului public, aparent. Această acţiune are caracter imprescriptibil. A. în d.s. constituie numai rareori un scop în sine; în mod frecvent ea se asociază cu o acţiune în restituirea unei prestaţii ori pentru schimbarea situaţiei de fapt creată în virtutea simulaţiei. în asemenea situaţii, acţiunile cu care se asociază fiind în realizare, primeşte aplicare prescripţia ex-tinctivă; totodată acţiunile respective pot fi paralizate şi prin invocarea de către pîrît a prescripţiei achizitive (care a operat în beneficiul său), ceea ce face ca, finalmente, şi sub acest aspect a. în d.s. să se vădească lipsită de interes practic. Consecinţa directă a admiterii a. în d.s. se concretizează în restabilirea situaţiei juridice reale prin înlăturarea clandestinităţii actului juridic real; această acţiune duce la nulitate numai dacă legea prevede expres această sancţiune pentru simulaţie în sine (cum este, spre exemplu, cazul donaţiei deghizate între soţi) sau dacă actul este fictiv (caz în care lipseşte consimţământul părţilor). Întrucît adeseori actul aparent este menit să servească la ascunderea ilici-tăţii sau neregularităţii întocmirii actului secret, a. în d.s. se asociază frecvent cu o ac- acţiune în nulitate ţiune în nulitate, în reduc-ţiune, în executarea raportului etc., care pune în evidenţă finalitatea urmărită de reclamant. [M.C.] acţiune în desfacerea înfierii, acţiune civilă prin care se cere încetarea pentru viitor a efectelor unei înfieri valabil încheiate. Este admisibilă, dacă: 1) desfacerea înfierii este în interesul înfiatului; 2) înfierea s-a încheiat fără consimţămîn-tul părinţilor fireşti ai înfiatului, dar cu îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii prevăzute de lege. A. în d.î. se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul pîrîtul (înfietorul) şi poate fi promovată de: înfiat, părinţii săi fireşti, autoritatea tutelară, instituţiile de ocrotire şi alte organe ale administraţiei de stat, precum şi de către procuror; fiind instituită exclusiv în interesul înfiatului, această acţiune nu poate fi promovată de către înfietor. A. în d.î. este imprescriptibilă, putînd fi introdusă chiar şi după decesul înfieto-rului. V. şi procedura desfacerii înfierii. [M.M.] acţiune în împărţeală succesorală, acţiune civilă, servind moştenitorilor unei persoane, prin care se solicită împărţirea moştenirii atunci cînd ea nu s-a putut realiza prin bună învoială sau cînd, potrivit legii, împărţeala moştenirii pe cale judecătorească este obligatorie. Competenţa soluţionării acestei acţiuni revine instanţei de la locul deschiderii succesiunii sau aceleia în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul pîrîtul. A. în î.s. fiind imprescriptibilă, poate fi intentată oricînd de către: a) moştenitorii universali sau cu titlu universal; b) creditorii personali ai acestora; c) succesorii lor în drepturi; d) de procuror, cînd prezenţa sa în proces este justificată de necesitatea apărării unor interese generale. Acţiunea nu poate fi însă introdusă de legatarii sau donatorii de bunuri viitoare cu titlu particular. Persoanele care cer împărţeala pe cale judecătorească trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina. Procedînd la judecarea acţiunii, instanţa are obligaţia de a soluţiona toate pretenţiile şi neînţelegerile dintre moştenitori cu privire la succesiune. [M.M.] acţiune în nulitate, acţiunea civilă prin care cel ce are interes în desfiinţarea unui act juridic neregulat întocmit cere instanţei de judecată să constate nulitatea acelui act. Promovarea a. în n. devine necesară atunci cînd părţile nu vor sau nu pot conform legii să desfiinţeze pe cale amiabilă actul lovit de nulitate. Se recurge la această acţiune ori de cîte ori în temeiul actului (nul sa;* anula-bil) părţile — sau cel puţin una dintre ele — au executat prestaţii; în asemenea cazuri, restituirea prestaţiilor respective se poate obţine numai în baza unei hotărîri judecătoreşti definitive, deoarece ori-cît de evident ar fi viciul actului respectiv, nu este îngăduit nimănui să-şi facă dreptate singur. Intentarea unei asemenea acţiuni se impune şi atunci cînd, prin natura sa, actul juridic lovit de nulitate — deşi nu generează obligaţii privind prestaţii cu caracter patrimonial — statorniceşte pentru părţi o anumită condiţie juridică (în virtutea căreia se nasc drepturi şi obligaţii pentru o perioadă de timp) susceptibilă să-şi extindă efec- acţiune în nulitatea înfierii 28 tele şi asupra unor terţe persoane (este vorba de căsătorie şi înfiere). A. în n. prezintă linele particularităţi după cum nulitatea care loveşte actul este absolută sau relativă. V. acţiune în anulare; acţiune în constatarea nulitătii absolute. [M.C.] acţiune în nulitatea înfierii, varietate a acţiunii în constatarea nulităţii absolute prin care se cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unei înfieri încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative. Poate fi intentată la instanţele judecătoreşti de către orice persoană interesată (părţile participante la încheierea actului înfierii sau succesorii acestora, autoritatea tutelară, celelalte instituţii sau organe de stat cu atribuţii privind ocrotirea minorilor, precum şi de procuror). A. în n.î. este imprescriptibilă, putînd fi promovată oricînd (regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea. actului lovit de o a-semenea ineficacitate fiind a-plicabilă). V. şi acţiune în constatarea nulităţii absolute; desfiinţarea înfierii. [M.M.] acţiune în prestaţie tabulară, acţiune reală, prin care cel îndreptăţit să-şi intabuleze în cartea funciară un drept real imobiliar poate cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea acelui drept în cartea funciară, dacă cel obligat refuză să predea înscrisul necesar pentru strămutarea sau constituirea dreptului respectiv în favoarea sa. A. în p.t. urmăreşte ca scop obţinerea unei hotărîri judecătoreşti care să constituie sau să strămute prin întabulareun drept real imobiliar. In sistemul de carte funciară, o asemenea hotărîre judecătorească nu este un titlu de proprietate, deoarece ea nu consfinţeşte o obligaţie de a da — transferul de proprietate producîndu-se abia prin efectul înscrierii în cartea funciară — şi nici nu sancţionează o obligaţie de a face, a cărei executare să marcheze momentul transferului dreptului real; în esenţă, printr-o atare hotărîre se dispune numai înscrierea în cartea funciară a unui drept real pe care-1 recunoaşte în favoarea reclamantului. [M.C.] acţiune în realizare, acţiunea civilă prin care reclamantul pretinde obligarea pîrîtului la respectarea dreptului subiectiv ce i-a fost încălcat, iar dacă aceasta nu mai este posibil, obligarea lui la despăgubiri. Sînt a. în r.: acţiunea în revendicare, acţiunea în pretenţii băneşti, acţiunea pentru predarea unui legat etc. Specific a. în r. este că hotărîrea judecătorească poate fi pusă în executare pe cale silită. [M.C.] acţiune în rectificarea cărţii funciare, acţiune civilă prin care se urmăreşte înlăturarea înscrierilor neîntemeiate efectuate în cartea funciară. [M.C.] acţiune în regres, acţiunea civilă prin care cel obligat împreună cu alţii sau pentru alţii printr-o hotărîre judecătorească definitivă poate cere în justiţie obligarea aceluia sau a acelor pentru care a plătit, la înapoierea plăţii făcute pe seama lor, fie subro-gîndu-se în drepturile creditorului plătit (pentru a putea beneficia de garanţiile acestuia), fie întemeindu-se pe raporturi juridice directe (rezultate din mandat, îmbogăţire fără justă cauză, gestiune de afaceri etc.), pentru a putea 29 acţiune în rectificarea cărţii funciare obţine atît suma plătită creditorului, cît şi dobînzi, cheltuieli sau alte daune-interese. A. In r. primeşte utilizare în raporturile dintre codebitorii solidari, în acelea dintre fide-jusor şi debitorul garantat, precum şi în raporturile dintre cei care răspund pentru fapta altuia, pe de o parte, şi autorul faptei ilicite, pe de altă parte. în acest ultim domeniu trebuie distinse următoarele situaţii: a) Regresul împotriva copilului: părintele sau părinţii care au plătit victimei se pot întoarce împotriva copilului; situaţia este deosebit de rară, pe de o parte pentru că, în mod obişnuit, copilul este insolvabil, iar pe de altă parte, datorită dificultăţii morale a părinţilor de a-şi acţiona în justiţie pe propriul copil. Părinţii care promovează a. în r. împotriva copilului lor trebuie să dovedească culpa acestuia; copilul datorează părinţilor înapoierea despăgubirii plătită de a-ceştia numai dacă, la data să-vîrşirii faptei ilicite, el avea capacitatea delictuală. Dovada culpei implică proba că minorul a lucrat cu discernămînt; pîrîtul se poate apăra invocînd lipsa discernămîntului, în momentul săvîrşirii faptei ilicite, împrejurare care-1 exonerează de răspundere, precum şi culpa părinţilor în supravegherea sa, împrejurare care-i atenuează răspunderea, deoarece în această situaţie, el şi părinţii răspund împreună pentru culpă comună. Sarcina responsabilităţii se împarte între părinţi şi copil şi în eventualitatea că însăşi victima ar fi dovedit anterior culpa părinţilor. în toate cazurile de culpă comună, obligaţia de despăgubire se distribuie între cei vizaţi după criteriul gravităţii culpei fiecăruia dintre ei. b) în cazul în care ambii părinţi sînt obligaţi solidar să despăgubească victima, iar aceasta urmăreşte pentru întreaga despăgubire numai pe unul dintre ei, care plăteşte din bunurile sale proprii, cel ce a plătit singur se va putea întoarce împotriva celuilalt părinte pentru jumătate din despăgubirea achitată, fiind necesar în acest scop să facă dovada plăţii; el poate pretinde şi mai mult dacă probează că culpa pîrîtului a fost mai gravă decît a sa. c) O altă situaţie în care poate fi promovată a. în r. este fundată pe dreptul copilului de a se întoarce împotriva părinţilor, în eventualitatea că victima l-ar fi acţionat pe el însuşi pentru întreaga despăgubire pe care a şi plătit-o. Părinţii împotriva cărora s-a întors copilul obligat la despăgubire faţă de victimă trebuie să-i restituie acestuia parţial suma pe care el a plătit-o victimei cu titlu de reparaţiune; copilul trebuie să dovedească însă culpa părinţilor în supravegherea sa. d) Atunci cînd minorul a cauzat prejudiciul împreună cu alţii, iar părinţii lui au plătit victimei întreaga despăgubire, ei vor putea pe calea a. în r. să pretindă fiecărui coautor al faptei ilicite partea sa con-tributivă; în acest scop, părinţilor le revine sarcina probei culpei tuturor coparticipanţi-lor la producerea pagubei. Soluţia este identică tşi în ce priveşte regresul împotriva părinţilor coautorului minor. e) Institutorii şi artizanii pot promova a. în r. împotriva elevului sau respectiv ucenicului pentru care au fost obligaţi să plătească despăgubiri victimei prejudiciate prin fapta lui ilicită, în aceleaşi con- acţiune tn tresciziune 30 diţii ca şi părinţii, f) Comitentul are îndreptăţirea să promoveze a. în r. împotriva prepusului pentru a recupera despăgubirea plătită victimei faptei ilicite săvîrşite de către acesta. El este îndreptăţit să recupereze integral suma plătită cu titlu de despăgubire; împrejurarea că faţă de victimă comitentul şi prepusul au fost solidar responsabili nu este de natură să ducă la o divizare a a. în r. a comitentului în raporturile cu acest prepus, corespunzător regulilor privind recursul contra codebitorilor solidari instituite de lege: comitentului nu-i sînt aplicabile aceste reguli, poziţia lui nefiind aceea a unui codebitor solidar pur şi simplu. Solidaritatea comitentului apare numai în raporturile cu victima şi decurge dintr-o răspunderea pentru prepus, iar nu dintr-o răspundere împreună cu prepusul; el este un garant al prepusului şi în a-ceastă calitate poziţia sa întru totul similară cu aceea a fi-dejusorului, adică în poziţia codebitorului solidar care plăteşte o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt debitor solidar. împotriva regresului comitentului, prepusul nu se poate apăra invo-cînd prezumţia de responsabilitate a acestuia prevăzută de lege; el se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, ce prin natura ei ar fi determinat integral sau parţial producerea prejudiciului (spre exemplu: prepusul ar putea dovedi că fapta ilicită pe care a săvîrşit-o a fost determinată, total sau parţial, de ordinele sau instrucţiunile primite de la comitent). Dacă sînt mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent care au cauzat împreună prejudiciul, în cazul promovării de către comitent a a. în r., aceştia sînt ţinuţi solidar la restituirea despăgubirii plătite de reclamant. [M.C.J acţiune în resciziune, varietate a acţiunii în anulare prin care cel îndreptăţit să invoce leziunea ca viciu de consimţă-mînt poate cere instanţei judecătoreşti desfiinţarea cu e-fect retroactiv a actului juridic lezional. în dreptul nostru, a. în r. poate fi intentată numai de minorul între 14 şi 18 ani care a încheiat, fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, actul juridic lezional (pentru a cărui validitate nu era necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare); în ipoteza cînd actul lezional a fost încheiat de o persoană majoră, aceasta nu este îndreptăţită să promoveze a. în r., ci va putea intenta eventual o acţiune în anularea acelui act, invocînd caracterul ilicit sau imoral al cauzei acestuia. [M.C.] acţiune în responsabilitate civilă, acţiunea civilă prin care cel ce a suferit, în persoana sau în bunurile sale, un prejudiciu, ca urmare a săvîrşirii unei fapte ilicite de către o altă persoană poate pretinde organului de jurisdicţie competent (după caz: instanţă judecătorească, comisie de judecată, organ de arbitraj) obligarea lai reparaţiune a celui sau a celor chemaţi să răspundă pentru consecinţele negative ale faptei respective. A. în r.c. se poate prezenta sub două forme şi anume: 1) a. în r.c. contractuală ce are ca domeniu daunele suferite de creditorul unei obligaţii contractuale, ca urmare a neexecută-rii, executării necorespunzătoare sau executării cu întîr- 31 acţiune în responsabilitate civilă ziere a acelei obligaţii de către debitorul ei. Posibilitatea promovării acestei acţiuni este condiţionată, pe de o parte, de existenţa unei relaţii contractuale între cel îndreptăţit la dezdăunare şi cel ţinut responsabil pentru plata daunelor, relaţie din care să fi izvorît obligaţia neexecutată, executată necorespunzător sau cu întîr-ziere, iar pe de altă parte de împrejurarea ca debitorul să fi fost pus în întîrziere căci în lipsa acestei formalităţi operează prezumţia potrivit căreia creditorul nu a fost păgubit prin neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau îndeplinirea cu întîrziere a obligaţiei de către debitor; 2) a. in r.c. delictuală, al cărei domeniu cuprinde prejudiciile cauzate prin încălcarea obligaţiilor izvorî te direct din lege. Această acţiune poate fi promovată de către acela care a fost nemijlocit prejudiciat printr-un delict civil, ca de exemplu: victima unei agresiuni, soţia, descendenţii sau ascendenţii celui omorît etc.; cînd prin fapta ilicită s-a cauzat un prejudiciu colectiv, îndreptăţirea de a promova a. în r.c. delictuală aparţine persoanei juridice în care s-a organizat colectivul de persoane fizice lezate (cum ar fi sindicatele, uniunile de creatori, uniunile de cooperative agricole etc.). Dreptul la a. în r.c. delictuală nefăcînd parte din categoria drepturilor intim legate de persoană (chiar dacă se naşte ca urmare a vătămării persoanei) poate fi exercitat şi de către creditorii celui prejudiciat, în numele acestuia din urmă prin acţiunea obligă, ori de cîte ori păgubitul s-ar abţine să-l valorifice el însuşi. In cazul în care prejudiciul patrimonial reprezintă consecinţa vătămării personalităţii morale a celui păgubit, exercitarea dreptului la a. In r.c. delictuală implicînd apreciere etică din partea victimei, aparţine în exclusivitate acesteia şi sub nici o formă şi în nici o împrejurare şi creditorilor ei. Dreptul la a. în r.c. delictuală constituie un element al activului patrimoniului victimei; el poate fi cesionat prin act juridic dacă prejudiciul patrimonial nu provine din vătămarea personalităţii morale a acesteia. în a-ceastă ipoteză, exercitarea a. în r.c. delictuală va aparţine cesionarului, iar debitorul o-bligaţiei de responsabilitate va fi ţinut faţă de acesta la plata reparaţiunii integrale şi nu la restituirea preţului cesiunii: el poate paraliza însă acţiunea cesionarului prevalîndu-se de retractul litigios în condiţiile stabilite de lege. Dreptul la a. în r.c. delictuală este transmisibil şi prin moştenire legală sau prin act juridic pentru cauză de moarte; pe această cale el poate fi dobîndit de moştenitorii, legatarii ori donatorii de bunuri viitoare, universali sau cu titlu universal, fără nici o deosebire după cum pagubele au fost pricinuite bunurilor ori au fost cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei, ori prin atingerea adusă unui drept personal nepatrimonial al ei. în cazul în care totuşi copiii, părinţii, bunicii, fraţii şi surorile sau alte persoane apropiate victimei suferă un prejudiciu direct în propriul lor patrimoniu, ca urmare a decesului acesteia, devin ei înşişi victime ale faptei ilicite şi dobîndesc, pe lingă dreptul la a. în r.c. delictuală moştenit, un drept similar propriu. Pa- acţiune in restituirea îmbogăţirii. 3 2 guba încercată de succesor a-vînd caracter de pagubă prin ricoşeu, culpa victimei decedată va putea fi opusă acestuia, indiferent dacă ©1 exercită dreptul la acţiune moştenit sau dreptul propriu la acţiune. A. în r.c. delictuală poate fi exercitată şi din oficiu, în cazul în care cel păgubit este o organizaţie socialistă de stat sau o organizaţie 'obştească ce funcţionează potrivit legii, dacă paguba a fost cauzată printr-o infracţiune, precum şi atunci cînd păgubitul este o persoană fizică lipsită, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu. A. în r.c. delictuală este îndreptată împotriva autorului faptei păgubitoare sau a persoanei care, potrivit legii, răspunde pentru acesta (comitent, părinte, institutor sau artizan); în cazul, în care pîrîtul persoană fizică încetează din viaţă, acţiunea va continua, după caz, faţă de moştenitorii, legatarii sau donatorii de bunuri viitoare, universali ori cu titlul universal, ai acestuia. Dacă decesul celui chemat să răspundă survine mai înainte ca acesta din urmă să fi fost acţionat în justiţie pentru recuperarea prejudiciului, a. în r.c. delictuală va fi introdusă împotriva succesorilor lui (moştenitori, legatari sau donatori de bunuri viitoare, universali sau cu titlul universal) asupra cărora trece, prin efectul moştenirii, obligaţia de responsabilitate; în caz de moştenire vacantă, această acţiune se va porni împotriva statului sau a organizaţiei socialiste de stat ce a primit în administrare directă bunurile succesorale de la care se poate pretinde despăgubirea datorată de făptuitor numai pînă la concurenţa valorică a ace- lor bunuri. Dacă cel chemat să răspundă este o persoană juridică, a. în r.c. delictuală poate fi îndreptată atît împotriva acelei persoane cît şi împotriva persoanei fizice care a săvîrşit fapta păgubitoare, iar dacă este o unitate fără personalitate juridică, această acţiune se porneşte împotriva persoanei juridice căreia îi este subordonată acea unitate. Regimul juridic al a. în r.c. prezintă unele particularităţi după cum ea tinde la realizarea unei obligaţii în responsabilitate contractuală sau delictuală: a) astfel, pe planul răspunderii delictuale, făptuitorul este de drept pus în întîrziere din chiar momentul săvîrşirii faptei ilicite, în timp ce pe planul răspunderii contractuale, cel puţin în privinţa daunelor moratorii, este necesară punerea prealabilă în întîrziere a debitorului; b) sarcina probei culpei făptuitorului, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, revine întotdeauna victimei, în timp ce pe planul răspunderii contractuale această sarcină incumbă păgubitului numai cînd este vorba de obligaţii de mijloace; c) momentul începerii prescripţiei extinctive în materie delictuală este diferit de acela din materia contractuală. [M.C.] acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, acţiunea civilă prin care persoana ce a suferit o diminuare a patrimoniului său, ca urmare a îmbogăţirii fără justă cauză a patrimoniului altei persoane se adresează justiţiei cerînd obligarea acesteia din urmă la restituirea valorii îmbogăţirii realizată în detrimentul ei. Acţiunea are caracter subsidiar; admisibilitatea sa este condiţionată de împrejurarea 33 acţiune In revendicare ca însărăcitul să nu aibă împotriva îmbogăţitului o altă acţiune (spre exemplu, ea nu poate fi promovată de victima unui furt, aceasta avînd împotriva hoţului fie acţiunea în revendicare, fie acţiunea în responsabilitate civilă). Dreptul însărăcitului de a intenta acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză nu este dependent de vreo cerinţă referitoare la capacitatea de exerciţiu a acesteia, după cum el nu este dependent de vreo condiţie privind capacitatea de exerciţiu a îmbogăţitului; dreptul şi obligaţia la despăgubire nu decurg ca efecte ale unui act juridic, ci îşi trag geneza din faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză. întinderea obligaţiei îmbogăţitului la restituire este însă restrînsă, în eventualitatea că acesta ar fi lipsit de capacitate de exerciţiu, la valoarea îmbogăţirii existentă încă în patrimoniul său. A-ceastă acţiune este supusă prescripţiei extinctive, în condiţiile dreptului comun. .[M.C.] acţiune în restituirea plăţii nedatorate, acţiunea civilă servind ca mijloc procedural celui care a făcut o plată nedatorată (numit solvens) unei alte persoane (numită acci-piens), pentru a reclama înapoierea plăţii de la aceasta din urmă. Este o acţiune personală supusă prescripţiei extinctive din dreptul comun; termenul de prescripţie îşi începe curgerea din momentul în care solvens-ul a cunoscut sau trebuia să cunoască împrejurarea că plata făcută era nedatorată, precum şi persoana de la care urmează să ceară restituirea. în cazul în care ac-cepiens-ul fiind creditorul altei persoane decît solvens-ul a primit plata făcută de aces- ta din urmă cu convingerea că este făcută de propriul său debitor şi ca urmare şi-a distrus titlul de creanţă, acţiunea în restituirea plăţii va fi paralizată; solvens-ul va putea recupera însă de la adevăratul debitor plata făcută promovînd împotriva lui o acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză. Soluţia este valabilă şi pentru ipoteza în care acci-piens-ul primind plata de la solvens-ul care se credea debitor a renunţat la întreruperea prescripţiei extinctive faţă de adevăratul debitor; a renunţat şi a pierdut astfel posibilitatea valorificării în justiţie a creanţei sale. A. în r.p.n. dobîndeşte caracter real, fiind asimilată cu acţiunea în revendicare ori de cîte ori o-biectul plăţii a fost un lucru cert; într-o atare situaţie acci-piens-ul va putea invoca însă dobîndirea dreptului de proprietate asupra lucrului mobil obiect al plăţii prin posesia de bună-credinţă: drept urmare, acţiunea solvens-ului va redo-bîndi un caracter personal, iar accipie.ns-ul va putea fi obligat la plata echivalentului bănesc al lucrului respectiv. în aceeaşi situaţie se va afla şi tertul dobînditor al lucrului. i[M.C.] acţiune în revendicare, acţiunea civilă prin care proprietarul ce a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, a. în r. are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească direct existenţa a-cestui drept în patrimoniul reclamantului; ea are totodată caracter real întrucît însoţeşte, apără şi se întemeiază pe cel mai important dintre drepturile reale. Fiind o acţiune pe- 3 — Dicţionar de drept procesual civil 34 acţiune în revendicare _______________________________. titorie, revendicarea se deosebeşte de acţiunile posesorii prin finalitatea sa: pe cînd a-cestea din urmă au ca obiectiv numai să asigure păstrarea sau redobîndirea posesiei sub aspectul elementului său material, fără a se preocupa de existenţa dreptului de proprietate al posesorului, a. în. r. tinde să stabilească direct existenţa acestui drept în patrimoniul reclamantului; ea conduce implicit şi la redobîndirea posesiei de către reclamant, dar un atare efect al ei are caracter accesoriu. Ca acţiune reală, revendicarea se deosebeşte de orice acţiune contractuală vizînd restituirea unui bun încredinţat unei persoane: acţiunea în restituirea bunului se fondează pe un drept de creanţă decurgînd din contractul preexistent între părţi, ceea ce face ca ea să se situeze nu în categoria acţiunilor reale, ci în aceea a acţiunilor personale. A. în r. aparţine prin excelenţă titularului dreptului de proprietate; ea nu poate fi promovată de către coproprietar sau de către codevălmaş al cărui drept este determinat numai sub forma unei cote ideale sau, după caz, nici nu este determinat, bunul respectiv aparţi-nînd concomitent mai multor persoane. Calitatea procesuală a reclamantului în cazul a. în r. se fondează nemijlocit pe calitatea lui de proprietar singular al bunului în litigiu; ori de cîte ori bunul revendicat este obiectul unui drept de proprietate comună (pe cote-părţi sau în devălmăşie) se cere ca a. în r. să fie promovată de toţi coproprietarii sau de toţi codevălmaşii, ori pe baza împuternicirii date de către toţi aceştia. Calitatea de moştenitor legitimează promovarea acestei acţiuni cu privire la bunurile succesorale, întocmai ca şi calitatea de proprietar. Reclamantul re-vendicant trebuie să dovedească, în toate cazurile, dreptul său de proprietate, nefiind suficient doar să pretindă că pîrîtul deţine bunul fără temei legal: proba deplină, absolută a dreptului de proprietate o fac numai modurile originare de dobmdire ale acestui drept, cum ar fi: uzucapiunea şi ocupaţia, iar nu titlurile care constituie mijloace relative de probă; indiferent dacă sînt translative sau declarative, a-ceste titluri au caracterul unor simple prezumţii ale dreptului de proprietate, deduse din însăşi existenţa lor şi care nu împiedică proba contrară, la stăruinţa posesorului pîrît sau din oficiu, în exercitarea rolului activ al instanţei de judecată pentru stabilirea adevărului obiectiv. Prin derogare de la regula că numai proprietarul poate avea calitate procesuală activă într-un proces de revendicare, în cazul bunurilor proprietate socialistă de stat, exercitarea a. în r. se face de către stat prin intermediul organizaţiei socialiste căreia îi repartizase bunurile respective în administrare directă. Cît priveşte a. în r. întemeiată pe dreptul de proprietate cooperatist-obştească, aceasta poate fi exercitată fie de către organizaţia cooperatistă sau obştească titulară a dreptului, fie de către instituţia sau întreprinderea anexă căreia organizaţia proprietară i-a repartizat în administrare directă bunurile ce ulterior au ieşit pe căi ilegale din patrimoniul ei. A. în r., cu excepţia cazurilor expres prevăzute 35 acţiune în revendicare a bunurilor. de lege, este imprescriptibilă. Admiterea a. în r. produce ca efect principal restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului ieşit pe căi ilegale din posesia sa; pîrîtul va fi obligat să-i înapoieze acel bun şi să se abţină în viitor de la orice acţiune care ar putea stînjeni exerciţiul normal al prerogativelor decurgînd din dreptul de proprietate pe seama proprietarului. Pe lîngă acest efect principal, admiterea a. în r. mai produce şi unele efecte cu caracter oarecum secundar, constînd în obligarea pîrîtului la restituirea fructelor, precum şi la plata de despăgubiri, în eventualitatea că pe timpul cît bunul s-a aflat în posesia lui acesta ar fi suferit anumite deteriorări. Posesorul de bună credinţă fiind îndreptăţit să culeagă fructele, proprietarul nu va putea reclama de la el nici înapoierea fructelor culese şi neconsumate şi nici contravaloarea celor consumate. Posesorul de rea credinţă neavînd vreun drept la fructe, va fi obligat să le restituie proprietarului; un asemenea posesor poate reţine însă o parte din fructe, cu titlul de compensaţie pentru cheltuielile necesare pe care le-a făcut în vederea obţinerii fructelor. A. în r. prezintă particularităţi diferite atunci cînd are ca obiect bunurile mobile faţă de situaţia în care obiectul său îl formează bunuri imobile. V. şi acţiune în revendicare mobiliară; acţiune în revendicare imobiliară; acţiune în revendicare a bunurilor aparţinînd statului. JM.C.] acţiune în revendicare a bunurilor aparţinînd organizaţiilor cooperatiste sau obşteşti (regim preferenţial), varietate a acţiunii în revendicare avînd ca obiect bunuri aflate în proprietatea organizaţiilor cooperatiste sau a altor organizaţii obşteşti şi beneficiind de un regim preferenţial în raport cu regimul stabilit prin normele dreptului comun. Regimul preferenţial ăl acestei acţiuni — ca specific, deosebit de acela rezervat acţiunii în revendicare a bunurilor făcînd parte din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat — se distinge prin următoarele particularităţi: a) acţiunea în revendicare fondată pe dreptul de proprietate cooperatist obştească este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, atît cu privire la bunurile mijloace fixe, cît şi referitor la bunurile mijloace circulante; imprescriptibilitatea ei decurge din caracterul inalienabil şi insesizabil al bunurilor respective. Cît priveşte produsele, acestea fiind aiienabile, acţiunea în revendicare a lor urmează regimul de drept comun; b) legea dispune că bunurile imobile mijloace fixe, obiecte ale dreptului de proprietate cooperatist obştească nu pot fi dobîndite de terţi, cu excepţia statului, prin prescripţia achizitivă; iar bunurile mobile mijloace fixe, obiecte ale aceluiaşi drept de proprietate, nu pot fi dobîndite de terţi prin posesia Vde bună credinţă; ca urmare, acţiunea în revendicare a unor asemenea bunuri nu poate fi paralizată prin invocarea de către pîrît — cu excepţia statului — a dobîndi-rii prin uzucapiune (în cazul imobilelor) sau prin posesie de bună credinţă (în cazul mobilelor) a bunurilor în litigiu. Soluţia este valabilă şi pentru mijloacele circulante. Produsele rămîn şi sub acest aspect acţiune în revendicare a bunurilor . supuse dreptului comun; c) sarcina probei dreptului aparţine reclamantului; sub acest aspect primesc aplicare regulile dreptului comun în materie. In beneficiul cooperativei reclamante nu fiinţează o prezumţie de proprietate, de felul celei care fiinţează în folosul statului, cu privire la bunurile ce-i aparţin. [M.C.] acţiune în revendicare a bunurilor aparţinînd statului (regim preferenţial), varietate a acţiunii în revendicare avînd ca obiect bunuri din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat şi fiind supusă unui regim juridic preferenţial. A. în r. a b.a.s. este supusă unui ansamblu de reguli speciale în ce priveşte prescripţia ei, proba dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, precum şi excepţiile care pot fi opuse acesteia atunci cînd ea se promovează pentru apărarea proprietăţii socialiste. Cînd bunul revendicat este obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat, acţiunea în revendicare va fi promovată, de regulă, de către organizaţia socialistă de stat care a avut în administrare directă acel bun; statul va apare ca reclamant el însuşi, prin Ministerul de Finanţe, numai a-tunci cînd bunul revendicat nu fusese încă repartizat în administrarea directă a vreunei asemenea organizaţii. Cînd nu se cunoaşte exact organizaţia la care fusese repartizat bunul ajuns, pe căi ilegale, în posesia unei terţe persoane, revendicarea lui poate fi făcută de către o organizaţie socialistă de stat care are în patrimoniul său bunuri asemănătoare sau chiar din oficiu, de către procuror. Regimul preferenţial al a. în r. a b.a.s. se caracterizează prin următoarele parti- cularităţi : imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv a acestei acţiuni; inadmisibilitatea invocării împotriva statului a dobîndirii prin uzucapiune a bunurilor imobile ori prin posesie de bună credinţă a bunurilor mobile; prezumţia de proprietate în beneficiul statului revendicant. în principiu, acest regim nu este aplicabil atunci cînd o organizaţie socialistă de stat revendică de la o altă organizaţie socialistă de stat numai dreptul său de administrare directă asupra unor bunuri ieşite ilegal din patrimoniul său şi intrate în stăpînirea nelegitimă a organizaţiei pîrîte; într-o asemenea ipoteză, dreptul de proprietate socialistă de stat nu este pus în discuţie, bunurile revendicate neieşind practic din posesia statului. Cînd revendicarea se fondează pe dreptul de administrare directă şi are ca obiect bunuri din categoria mijloacelor circulante, acţiunea este prescriptibilă în termenul prevăzut de lege pentru raporturile dintre organizaţiile socialiste; soluţia este valabilă şi pentru ipoteza cînd .bunul revendicat face parte din categoria fondurilor fixe. Nici acţiunea întemeiată pe dreptul de administrare directă nu poate fi paralizată prin invocarea de către organizaţia pî-rîtă a uzucapiunii sau a posesiei de bună credinţă, deoarece posesia de fapt, fie ea de bună sau rea credinţă, nu poate să conducă la dobîndi-rea dreptului de administrare directă. Organizaţia -socialistă reclamantă este obligată să probeze dreptul său de administrare directă asupra bunului revendicat. Şi titularii drepturilor de folosinţă derivate din dreptul de proprietate socialistă de stat pot utiliza 3? / acţiune în revendicare. această acţiune pentru a cere restituirea în folosinţă a bunului ce le-a fost atribuit şi care este deţinut fără drept de o altă persoană; ei pot utiliza această acţiune atît timp cît dreptul lor nu a fost revocat potrivit legii prin decizia administrativă de către organele de stat competente. în cazul în care pîrîtul contestă însuşi dreptul de proprietate al statului, în proces trebuie să fie introdus şi statul, iar acţiunea dobîndeşte un caracter complex, avînd ca obiect nu numai revendicarea dreptului de folosinţă al reclamantului iniţial, ci şi revendicarea dreptului de proprietate socialistă de stat; regimul juridic aplicabil unei asemenea acţiuni este acela propriu acţiunii prin care se revendică dreptul de proprietate socialistă de stat. în cazul în care pîrîtul contestă numai dreptul de folosinţă al reclamantului, nu şi dreptul de proprietate al statului, acţiunea în revendicare a dreptului contestat este imprescriptibilă, nu va putea fi paralizată de către pîrît prin invocarea uzuca-piunii ori a posesiei de bună credinţă, iar sarcina probei incumbă reclamantului. [M.C.] acţiune în revendicare avînd ca obiect dreptul de administrare directă corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat, varietate a acţiunii în revendicare servind ca mijloc juridic de readucere în patrimoniul organizaţiei socialiste de stat titulară a dreptului de administrare directă a bunului ieşit, pe căi ilegale, din stăpînirea acesteia şi intrat, tot astfel, în patrimoniul altei asemenea organizaţii. A-ceastă acţiune se promovează nu pentru apărarea dreptului de proprietate socialistă de stat care, prin ipoteză, rămîne neştirbit — bunul continuînd să rămînă în stăpînirea statului, dar ieşind ilegal din patrimoniul organizaţiei care-1 a-vea în administrare pentru a intra, tot ilegal, în patrimoniul altei organizaţii socialiste de stat — ci pentru protejarea dreptului de administrare directă care a fost nesocotit. Termenul „revendicare44 nu este luat aici în sensul său propriu, ci primeşte un înţeles mai larg, anume de „vindica-tio possessionis“. în cazul acţiunii în revendicare fondată pe dreptul de administrare directă, atît reclamantul cît şi pîrîtul sînt organizaţii socialiste de stat; ori de cîte ori bunul revendicat s-ar afla in posesia altui subiect de drept decît o organizaţie socialistă de stat, nu este posibilă o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul de administrare directă, ci numai o acţiune în revendicare stricto sensu, fondată pe dreptul de proprietate socialistă de stat. Revendicarea fondată pe dreptul de administrare directă nu se bucură de regimul preferenţial rezervat acţiunii în revendicare a dreptului de proprietate socialistă de stat. Acţiunea în revendicare fondată pe dreptul de administrare directă — indiferent dacă are ca obiect bunuri mijloace circulante sau bunuri fonduri fixe — se prescrie în termenul de prescripţie prevăzut pentru raporturile dintre organizaţiile socialiste (care în actualul stadiu al legislaţiei este de 18 luni). în cazul în care, într-un asemenea litigiu, se constată că, deşi reclamantul şi-a dovedit dreptul său, bunul nu este trebuitor reclamantului pentru îndeplinirea sarcinilor de plan, dar este necesar pîrîtului în acest acţiune fn revendicare . 38 scop, organul arbitrai va suspenda rezolvarea litigiului şi va aduce de îndată cazul la cunoştinţa organului de stat competent, spre a decide dacă urmează să se facă o nouă repartizare a acelui bun. Acţiunea în revendicare fondată pe dreptul de administrare directă nu poate fi paralizată prin invocarea de către organizaţia pîrîtă a uzucapiunii (în cazul imobilelor) sau a posesiei de bună credinţă (în cazul mobilelor); întrucît circulaţia bunurilor între organizaţiile socialiste de stat poate avea loc numai în contextul repartizării planificate — care poate lua fie forma repartizării directe prin act administrativ, fie forma unor contracte a căror încheiere se face pe baza unor sarcini de plan — posesiunea de fapt a acestora, indiferent că este de bună credinţă sau de rea credinţă, nu este susceptibilă să conducă la dobîndirea dreptului de administrare directă. Sarcina probei dreptului — în cadrul unei asemenea acţiuni — îi revine reclamantului; această sarcină este, în general, lesnicioasă, ţinînd seama de faptul că repartizarea planificată a bunurilor între organizaţiile socialiste se efectuează pe baza u-nor titluri scrise. Organul arbitrai sesizat are îndatorirea de a încunoştinţa organul de stat competent, ori de cîte ori n-a fost făcută o probă concludentă cu privire la titlul dreptului de administrare, pentru ca acel organ să decidă repartizarea planificată a bunului în litigiu. {M.C.] acţiune în revendicare avînd ca obiect drepturile reale de folosinţă corespunzătoare dreptului de proprietate socialistă de stat, varietate a acţiunii în revendicare conferind titularu- lui oricărui drept real de folosinţă fondat pe proprietatea socialistă de stat — fie el o organizaţie cooperatistă sau obştească ori o persoană fizică— posibilitatea să ceară înapoierea bunului ce i-a fost atribuit în folosinţă şi care este deţinut fără drept de o altă persoană. Această varietate corespunde sensului mai larg al acţiunii în revendicare, accepţiunii de „vindicatio possessionis“. Promovarea acţiunii este posibilă numai dacă, la data intentării ei, dreptul de folosinţă nu fusese revocat în condiţiile legii, prin decizia administrativă a organului competent sau ca urmare a desfiinţării contractului prin care a fost constituit. Regimul juridic al acţiunii în revendicare fondată pe un drept real de folosinţă corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat diferă în funcţie de împrejurarea dacă ceea ce se pune în discuţie, cu prilejul soluţionării ei, este însuşi dreptul de proprietate al statului sau numai dreptul real de folosinţă, a) In cazul în care pîrîtul posesor contestă însuşi dreptul de proprietate al statului — sus-ţinînd că, devreme ce statul nu este proprietarul bunului litigios, nu avea îndreptăţirea să constituie un drept real de folosinţă referitor la acel bun — este necesar să fie introdus în proces şi organul de stat care a emis decizia administrativă de constituire a dreptului de folosinţă reclamat sau care este parte în contractul ce a generat acel drept. Prin această acţiune în revendicare dobîndeşte un caracter complex: pe de o parte ea se va înfăţişa ca o acţiune întemeiată pe dreptul de proprietate 39 acţiune în revendicare imobiliar& socialistă de stat, iar pe de altă parte îşi va păstra caracterul de acţiune întemeiată pe dreptul real de folosinţă al reclamantului. Pe cale de consecinţă, o asemenea acţiune va fi supusă regimului juridic al acţiunii în revendicare fondată pe dreptul de proprietate socialistă de stat. b) Atunci cînd este contestat dreptul de folosinţă, fără a fi contestat însuşi dreptul de proprietate al statului — spre exemplu, pîrîtul posesor pretinde că el este beneficiarul atribuirii de către stat în folosinţă a bunului în legătură cu care s-a născut litigiul — regimul juridic al acţiunii în revendicare se distinge prin următoarele aspecte: acţiunea este imprescriptibilă şi deci nu poate fi paralizată prin invocarea de către pîrît a excepţiei că a dobîndit bunul respectiv prin uzucapiune sau prin posesie de bună credinţă; reclamantul trebuie să-şi dovedească prin titlu dreptul ce pretinde, în a-ceastă materie titlul fiind decizia administrativă de atribuire a bunului în folosinţă sau, după caz, contractul din care s-a născut dreptul respectiv; în prezenţa unei atari probe, pîrîtului îi revine sarcina să înfăţişeze un titlu similar de natură a-1 combate pe cel invocat de reclamant. Ori de cîte ori într-un litigiu avînd ca obiect numai dreptul real de folosinţă nici reclamantul şi nici pîrîtul nu înfăţişează titlul constitutiv al dreptului lor, instanţa sesizată are îndatorirea să înştiinţeze despre a-ceasta organul administrativ competent, pentru ca el să decidă în conformitate cu legea. [M.C.] acţiune In revendicare avînd ca obiect drepturile reale principale corespunzătoare drep- tului de proprietate cooperatist-obştească, varietate a acţiunii în revendicare conferind titularului oricărui drept real principal fondat pe proprietate cooperatist-obştească — fie el o instituţie sau o întreprindere anexă, o persoană fizică sau o organizaţie economică socialistă la care unitatea titulară a dreptului de proprietate participă în calitate de a-sociat — posibilitatea să ceară înapoierea bunului ce i-a fost atribuit în folosinţă, ori în administrare directă şi care este deţinut fără temei legal de către o altă persoană. Regimul juridic al unei asemenea acţiuni este identic cu acela rezervat apărării prin revendicare a însuşi dreptului de proprietate cooperatist-obştească. Drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate cooperatist-obştească fiind constituite în cadrul unor raporturi interne ce ţin de organizarea statutară a cooperativei şi nu pe baza unor raporturi de drept civil, nu sînt opozabile organizaţiei care le-a creat; ca urmare, titularii acestor drepturi nu au posibilitatea să promoveze acţiunea în revendicare împotriva cooperativei ce are în proprietate bunurile în privinţa cărora ele au fost constituite. Orice litigiu între organizaţia titulară a dreptului de proprietate şi titularii drepturilor reale principale corespunzătoare acestuia se va rezolva prin mijloacele prevăzute în statutul de organizare al acelei organizaţii. j[M.C.] acţiune în revendicare imobiliară, varietate a acţiunii în revendicare avînd ca obiect bunuri imobile. A. în r.i. prezintă unele aspecte specifice după cum imobilul revendicat acţiune în revendicare imobiliară 4Q este situat în perimetrul de a-plicare al sistemului de trans-cripţiuni şi inscripţiuni sau al sistemului de carte funciară; totodată, prin efectul scoaterii terenurilor de orice fel din circuitul civil general, admisibilitatea acestei acţiuni, în cazul în care are ca obiect asemenea terenuri, este condiţionată de dovedirea de către reclamant că terenul revendicat a fost dobîndit de el, fie în temeiul unui act juridic valabil încheiat înaintea punerii în aplicare a acestor dispoziţii legale ce au scos terenurile din circuitul civil general, fie în temeiul uzucapiunii împlinite anterior acelei date. 1) Specific sistemului de trans-cripţiuni şi inscripţiuni este faptul că transcripţiunea sau inscripţiunea actului de dobîn-dire nu curăţă actul transcris sau înscris de viciile a,ctelor de dobîndire anterioară, ceea ce face extrem de anevoioasă dovada prin titluri a dreptului de proprietate. O atare dovadă ar presupune — în cazul unei a. în r.i. — ca reclamantul să probeze valabilitatea tuturor transmisiunilor anterioare din autor în autor, ceea ce este imposibil de realizat în practică şi, totodată, şi insuficient, dat fiind efectul relativ şi deci restrîns al actelor juridice. Pentru acest motiv, în acest sistem de publicitate singura dovadă absolută a dreptului de proprietate o constituie dobîn-direa lui pe cale de uzucapiune; orice alt act — fie el declarativ sau constitutiv de drept — constituie doar sursa unei prezumţii de proprietate care poate fi răsturnată prin proba contrară administrată din iniţiativa pîrîtului sau chiar din oficiu de către instanţa de judecată în exercitarea rolului ei activ. A. în r.i. este supusă următoarelor reguli, în sistemul de publicitate al registrelor de transcrip-ţiuni şi inscripţiuni: a) ori de cîte ori, atît reclamantul cît şi pîrîtul, invocă titluri de proprietate distincte ce emană de la autori diferiţi, instanţa va stabili care dintre ele este preferabil; criteriile de apreciere la care va recurge în acest scop sînt: datele certe ale titlurilor respective, autorii de la care emană acele titluri şi drepturile ce ei le aveau; b) atunci cînd atît reclamantul cît şi pîrîtul invocă fiecare un titlu emanînd de la acelaşi autor, în principiu este de preferat acela dintre ei care şi-a transcris mai întîi titlul, dacă pentru opozabilitatea titlurilor respective faţă de terţi este necesară transcrierea lor; în situaţiile în care formalitatea înscrierii nu este cerută pentru ca titlul să devină opozabil faţă de terţi, se va da preferinţă acelui al cărui titlu are dată certă anterioară; c) dacă revendicantul prezintă un titlu, iar pîrîtul nu poate înfăţişa un titlu, cel dintîi va reuşi în acţiunea de revendicare, cu condiţia ca titlul său să emane de la un terţ şi că acest titlu (ori titlul autorului său juridic) să aibă dată certă anterioară posesiei pîrîtului; d) ori de cîte ori nici reclamantul şi nici pîrîtul nu pot înfăţişa vreun titlu, se va lua în considerare posesia actuală a pîrîtului, cu excepţia cazului în care reclamantul face dovada că el a dobîndit dreptul de proprietate referitor la bunul revendicat prin uzucapiune, anterior posesiei actuale a pîrîtului sau că posesia actuală a lui are un caracter mai pregnant de bună credinţă şi este mai clar lipsită de vicii decît aceea a pîrîtului, care prezin- 4t acţiune în revendicare mobiliară tă unele vicii. Pîrîtul poate o-pune reclamantului, cu efect paralizant asupra a. în r.i. promovată de acesta, una din următoarele excepţii peremptorii: prescripţia instituită de Codul de procedură civilă privind eventualele cereri de e-vicţiune, în ipoteza adjudecării; dobîndirea dreptului de proprietate de către pîrît prin efectul uzucapiunii. 2) în sistemul de carte funciară, a. în r.i. primeşte aplicare numai în următoarele cazuri: a) atunci cînd dreptul de proprietate se dobîndeşte în deplinătatea lui, chiar fără o prealabilă înscriere în cartea funciară; o astfel de situaţie se întîlneşte în materie succesorală unde moştenitorul adevărat poate să revendice bunurile aflate în posesia nelegitimă a unui moştenitor aparent; b) în cazurile în care legea permite să se ceară pe cale de prestaţie tabulară înscrierea dreptului de proprietate chiar şi împotriva unui terţ dobînditor al cărui drept a fost intabulat în cartea funciară; c) cînd revendi-cant este statul sau o organizaţie cooperatistă, iar bunul revendicat este un imobil aflat în posesia nelegitimă a altuia, în care caz sub rezerva interferenţei unor reguli ce asigură ocrotirea sporită a proprietăţii socialiste, a unor reguli de carte funciară şi, după caz, a unor prevederi statutare primesc aplicare principiile de drept comun în materie de revendicare. Caracterul restrîns al revendicării în sistemul de carte funciară se explică prin aceea că acest sistem asigură o publicitate integrală, vizînd toate operaţiunile juridice prin care se strămută, se constituie, se modifică un drept real. [M.C.] acţiune în revendicare mobiliară, varietate a acţiunii în revendicare avînd ca obiect bunuri mobile. A. în r.m. se circumscrie principiului consacrat de Codul civil, potrivit căruia, în materie de bunuri mobile, posesiunea de bună credinţă valorează titlul de proprietate; în lumina acestui principiu, valoarea oricăror probe ce ar putea fi invocate de către reclamantul revendi-cant privitoare la dreptul său de proprietate devine nulă, de îndată ce pîrîtul reuşeşte să facă dovada că posedă cu bună credinţă bunurile reclamate. Principiul arătat se aplică numai bunurilor mobile corporale, deoarece numai ele sînt susceptibile de a fi posedate sau, mai exact, numai în privinţa lor poate fi exercitată o detenţie materială; bunurile incorporale, cu excepţia titlurilor la purtător, neputînd forma obiectul posesiei, nu intră în aria de incidenţă a acestui principiu. Principiul menţionat se aplică numai bunurilor corporale considerate în individualitatea lor, nu şi bunurilor mobile corporale constituite într-o universalitate, cum este de exemplu o succesiune mobiliară. De asemenea, el nu se aplică nici bunurilor mobile corporale ce formează obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatist-obştească), nici bunurilor mobile care sînt accesorii ale unor imobile (cum este, de exemplu, mobilierul din-tr-un apartament) şi nici bunurilor mobile prin natura lor, dar care, prin destinaţie, servesc unui imobil. Principiul că în materie mobiliară posesiunea de bună credinţă valorează titlul de proprietate profită numai terţului care a do- acţiune In reziliere 48 bîndit cu bună credinţă bunul, de la un detentor precar căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună voie; acest principiu nu primeşte a-plicare în cazul în care bunul a fost pierdut de către adevăratul proprietar sau i-a fost furat. Aplicarea lui devine posibilă numai dacă posesia e-xercitată de terţul dobînditor al bunului mobil întruneşte următoarele condiţii cumulative: terţul dobînditor trebuie să posede efectiv bunul, întrunind în posesia sa ambele elemente ale posesiei (animus şi corpus), stăpînirea lucrului de către terţul dobînditor numai corpore alieno nu constituie o posesie efectivă; posesia exercitată de terţul dobînditor se cere să fie utilă, adică regulată şi neviciată şi neechivocă; terţul dobînditor să fie de bună credinţă. Legea creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunurilor mobile, graţie căreia acesta nu este obligat să facă dovada proprietăţii, ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei; devreme ce s-a făcut o atare vindere publică, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decît plătind acestuia preţul ce l-a costat. Legea nu echivalează cu titlul de proprietate posesia de rea credinţă a celui care cunoştea că dobîndeşte bunul de la un neproprietar, a găsitorului şi a hoţului; adevăratul proprietar îşi va putea revendica bunul de la oricare dintre aceştia în termenul general de prescripţie care, în privinţa acţiunilor reale — a. în r.m. are un asemenea caracter — este de 30 de ani. CM.C.] acţiune în reziliere, acţiunea civilă prin care se valorifică în justiţie, în caz de neînţelegere între părţile contractului sinalagmatic cu executare succesivă în timp, a dreptului părţii care a executat contractul, de a obţine desfiinţarea acestuia pentru viitor, invo-cînd neexecutarea culpabilă a obligaţiilor celeilalte părţi. Domeniul de aplicare al acestei acţiuni este restrîns la contractele sinalagmatice cu execuţie succesivă în timp. în virtutea hotărîrii judecătoreşti prin care se admite o atare acţiune, încetează efectele contractului numai pentru viitor, rămînînd neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii. Aşa, spre exemplu, în cazul contractului de închiriere — prin natura sa sinalagmatic şi cu executare succesivă în timp — dacă la un moment dat chiriaşul refuză să plătească chiria, locatorul este îndreptăţit să ceară în justiţie rezilierea contractului; tot ce s-a executat pînă la introducerea a. în r. rămîne valabil executat, urmînd ca numai efectele pentru viitor ale contractului să înceteze. Pentru admiterea a. în r. se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin: neexecutarea poate să fie integrală sau parţială; în cazul neexecutării parţiale, partea din obligaţie rămasă neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Măsura în care neexecutarea parţială justifică rezilierea contractului se apreciază de către instanţa de judecată în raport cu circumstanţele concrete ale litigiului; b) neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală; a. înr. este inadmisibilă dacă neexecutarea se datorează unei cauze mai presus de voinţa contractantului debitor; 43 acţiune în rezoluţie c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus in întîrziere, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. In prezenţa acestor condiţii, instanţa va pronunţa rezilierea contractului care devine însă operantă numai ca urmare a ră-mînerii definitive a hotărîrii respective. [M.C.] acţiune în rezoluţie, acţiunea civilă prin care se valorifică în justiţie, în caz de neînţelegere între părţile contractului sinalagmatic, a dreptului părţii care a executat contractul de a obţine rezoluţia acestuia pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor celeilalte părţi. A. în r. poate fi promovată numai de către partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul. Legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiei, putînd, în funcţie de împrejurări, să a-corde un termen de graţie părţii pîrîte. Pentru admiterea a. în r. se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin: în principiu, se cere ca neexecutarea să fie integrală; neexecutarea poate fi însă şi parţială, dar în acest caz partea din obligaţie rămasă neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Instanţa judecătorească are libertate de apreciere în ce priveşte măsura în care neexecutarea parţială legitimează rezoluţia contractului; b) neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală; în cazul în care neexecutarea se datorează cazului fortuit sau de forţă majoră, deci unei cauze mai presus de voinţa debitorului, a. în r. este inadmisibilă. într-o atare ipoteză, problema care se pune este aceea a riscului contractului; c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întîrziere, în condiţiile prevăzute de lege. Constatînd îndeplinirea acestor condiţii, instanţa va pronunţa rezoluţia contractului; aceasta va produce însă efecte numai dacă hotărîrea judecătorească respectivă va rămîne definitivă. în tot cursul procesului, inclusiv în faza recursului, partea în culpă are posibilitatea să execute prestaţiile datorate, evitînd astfel rezoluţia contractului. Legea conferă instanţei de judecată libertatea să aprecieze, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, dacă nu este cazul să acorde pîrîtului un termen de graţie în vederea îndeplinirii de către acesta a obligaţiilor neexecutate; în ipoteza neexecutării parţiale, ea are libertatea să aprecieze că nu este cazul să pronunţe rezoluţia contractului, obligînd pe pîrît la executarea acestuia într-un anumit termen. Efectul esenţial al hotărîrii judecătoreşti prin care a fost pronunţată rezoluţia este desfiinţarea retroactivă a contractului. El se concretizează în următoarele aspecte: părţile sînt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului şi obligate să-şi restituie una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul acestuia; în virtutea principiului resolute iure dan-tis, resolvitur ius accipientis se desfiinţează, ca o consecinţă a desfiinţării titlului autorului lor şi titlul prin care terţii au dobîndit bunul în cauză, dar ei se pot opune la restituire, invocînd un drept propriu pe care eventual l-ar fi dobîndit prin uzucapiune (în cazul imobilelor) sau prin posesie de acţiune mixtă 44 bună credinţă (în cazul mobilelor); partea care şi-a executat, ori s-a declarat gata să-şi execute obligaţiile are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării prestaţiei de către partea în culpă. [M.C.] acţiune mixtă, acţiunea civilă prin care se exercită concomitent un drept real şi un drept personal (de creanţă), care au luat naştere din aceeaşi operaţiune juridică. Poate fi utilizată în scopul obţinerii executării unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil, dînd naştere concomitent unor obligaţii personale (este cazul acţiunii în predarea unui imobil, întemeiată pe vînzare, în sistemul actelor consensuale) precum şi pentru anularea sau rezoluţiunea' unui contract prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar (este cazul acţiunii în revocarea donaţiei pentru neîn-deplinirea sarcinii etc.). [M.C.] acţiune mobiliară, acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun mobil prin natura sa (spre exemplu, un bun corporal), prin determinarea legii (cum ar fi: un drept de creanţă ori o obligaţie de a face sau de a nu face ceva) sau prin anticipaţie (de ex., o recoltă nedesprinsă de sol). Au un asemenea caracter, de pildă, acţiunea în revendicare mobiliară, acţiunea prin care cumpărătorul unui bun mobil solicită obligarea vînză-torului la predarea acelui bun etc. A.m. este de competenţa instantei domiciliului pîrîtului. {M.C.] acţiune negatorie, acţiune reală prin care reclamantul con- testă că pîrîtul ar avea un drept de superficie, un drept de uzufruct, de uz sau de abi-taţie ori de servitute. în principiu, o atare acţiune poate fi intentată numai de către titularul dreptului de proprietate al bunului cu privire la care se exercită dreptul real principal contestat. {M.C.j acţiune oblică, acţiune civilă prin care creditorul chirogra-far exercită în numele debitorului său, subrogîndu-se lui, drepturile şi acţiunile patrimoniale a căror exercitare acesta o neglijează sau o refuză. A.o. se fondează pe dreptul de gaj general al creditorului, constituie un mijloc preventiv de apărare al lui împotriva neglijenţei sau dolului debitorului şi urmăreşte ca scop conservarea patrimoniului acesteia din urmă. Domeniul de aplicare al a.o. cuprinde numai drepturile şi acţiunile patrimoniale care sînt în pericol de a se pierde datorită pasivităţii debitorului; creditorului nu-i este îngăduit să exercite drepturile şi acţiunile strict personale ale debitorului, ca de ex.: acţiunile ce se referă la starea şi capacitatea persoanei, acţiunile care implică o apreciere etică din partea titularului (cum este cazul acţiunii de revocare a unei donaţii) şi nici acţiunile ce privesc bunurile neurmări-bile ale acestuia; de asemenea, creditorul nu este îndreptăţit să se substituie debitorului în, administrarea patrimoniului a-cestuia, căci o astfel de imixtiune a creditorului ar răpi debitorului libertatea de acţiuni, punîndu-1 într-o situaţie asemănătoare cu aceea a incapabilului. Pentru exercitare a.o. se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) debitorul să fi neglijat sau refuzat a-şi 45 acţiune pauliană exercita el însuşi dreptul în care se subrogă debitorul; b) să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin pierderea dreptului neexercitat de el; c) creanţa creditorului să fie certă şi lichidă; nu se cere ca ea să fie şi exigibilă şi, cu atît mai puţin, ca să existe un titlu executor, deoarece a.o. constituie numai un mijloc de evitare a diminuării gajului general şi nu un mijloc de executare silită. Exercitarea a.o. nu reclamă ca debitorul să fi fost pus în întîr-ziere de a-şi valorifica dreptul neglijat şi nici ca creanţa să fie anterioară dreptului pe care creditorul voieşte să-l valorifice în numele debitorului. Creditorul promovează această acţiune îmjpotriva terţului căruia îi este opozabil dreptul debitorului; nu este necesar ca acesta din urmă să fie introdus în proces, dar introducerea sa în cauză este totuşi utilă pentru a-i face hotărîrea judecătorească opozabilă şi pentru a-1 împiedica să tranzac-ţioneze fraudulos cu pîrîtul. Terţul pîrît are dreptul să o-pună creditorului reclamant toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului. A.o. nu antrenează indisponibiliza-rea drepturilor debitorului; a-cesta poate dispune de ele chiar după intentarea acţiunii, actele sale fiind opozabile creditorului, dacă nu sînt frauduloase. A.o. profită tuturor creditorilor chiar atunci cînd au fost exercitate numai de către unul din ei, căci orice valoare ce se adaugă patrimoniului debitorului sporeşte gajul general al tuturor creditorilor. Utilizarea în practică a a.o. este destul de rar întîlnită, împrejurare explicabilă prin aceea că, în majoritatea cazurilor, debitorul are împotriva terţilor drepturi de creanţe privind sume de bani, ceea ce conferă creditorilor posibilitatea de a înfiinţa o poprire în mîinile terţilor pentru sumele respective. (Sinonim: acţiune indirectă; acţiune subro-gatorie). [M.C.] acţiune pauliană, acţiune civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Vizînd existenţa acelor acte, a.p. este îndreptată atît împotriva debitorului cît şi a terţului care a beneficiat de pe urma lor; fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă pe de o parte în dreptul de gaj general al creditorului asupra patrimoniului acesteia, iar pe de altă parte în ideea că prin actele sale frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva creditorului ale cărui consecinţe negative este obligat ale repara; în ce-1 priveşte pe terţul beneficiar, dacă acesta a fost complice la fraudă (deci, de rea-credinţă) faţă de el, a.p. se fondează pe principiul responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de bună credinţă, în măsura în care a tras foloasele de pe urma actului ce a prejudiciat pe creditor, este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act, pe baza principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia. Pentru promovarea a.p. sînt necesare următoarele condiţii: a) să e-xiste o fraudă din partea debitorului; b) să se fi cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului care să constea în micşorarea gajului general de natură să determine insolvabilitatea totală sau parţială a debitorului; c) actul atacat să nu constituie exerciţiul unui acţiune pentru stabilirea obligaţiei de întreţinere 46 drept strict personal al debitorului; astfel, nu poate fi atacat actul prin care debitorul renunţă la revocarea unei donaţii pentru ingratitudine şi nici actul de recunoaştere a copilului din afara căsătoriei etc.; d) creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, căci dacă este posterioară acel act nu poate fi nici prejudi-ciabil şi nici fraudulos pentru creditor; e) creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă; f) în cazul actelor cu titlul oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudă, în principiu, orice act încheiat de către debitor în prezenţa acestor condiţii poate fi atacat prin a.p.; actele cu titlul gratuit sînt atacabile chiar dacă terţul achizitor a fost de bună credinţă. Prin excepţie, unele acte care întrunesc condiţiile necesare pentru promovarea a.c. nu pot fi atacate pe această cale. Astfel de acte sînt: plata unei datorii; contractarea unor noi obligaţii; opţiunile legale; partajul, dacă creditorul n-a intervenit la partaj tşi nu s-a opus ca a-cesta să se facă în lipsa lui. A.p. este o acţiune personală, revocatorie; efectul ei revocator este relativ, limitat la raportul dintre creditor şi terţ. Faţă de terţul dobînditor, a.p. are ca efect revocarea actului, dar numai în măsura în care aceasta este necesară pentru îndestularea creditorului; terţul poate opri această acţiune şi să păstreze bunul plătind pe creditor. Actul revocat .rămîne valabil în raporturile dintre debitor şi terţi; ca urmare, valoarea lucrului care exce-de plata creditorului aparţine nu debitorului, ci terţului dobînditor. Cînd terţul a dobîndit cu titlu oneros, el are un recurs împotriva debitorului pentru întreaga valoare de care a fost lipsit prin acţiunea creditorului urmăritor. Revocarea profită numai creditorului care a cerut-o şi creditorilor care au intervenit în instanţă; aceştia vor putea urmări pe cale silită bunul chiar în mîinile terţului, ca şi cum el n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului. Faţă de creditorii care n-au intervenit în acţiune, actul a-tacat rămîne valabil, iar bunul înstrăinat rămîne în patrimoniul debînditorului nepu-tînd fi urmărit de ei. [M.C.] acţiune pentru stabilirea obligaţiei de întreţinere, mijlocul procesual prin care persoana îndreptăţită solicită instanţei de judecată să oblige persoana pîrîtă, în baza îndatoririi ce-i revine prin lege, să-i presteze întreţinere. 1. Pentru ca obligaţia de întreţinere să poată fi valorificată pe cale de acţiune în justiţie trebuie îndeplinite două condiţii şi anume: condiţia ca persoana îndreptăţită la întreţinere să fie în nevoie din cauza incapacităţii de a munci şi condiţia ca persoana îndatorată să aibă mijloacele necesare pentru a putea presta întreţinerea. Dovada acestor condiţii poate fi făcută atît în-tr-un sens cît şi în celălalt — pretenţie şi apărare — prin orice mijloc de dovadă. 2. De regulă, obligaţia de întreţinere este reciprocă. în consecinţă, a. pentru s.o. de î. poate fi exercitată — în raport de grupările pe care legea le enunţă — de: un soţ împotriva altui soţ; copiii împotriva părinţilor; fraţii şi surorile împotriva altor fraţi şi surori; bunicii împotriva nepoţilor ş.a. Dacă mai multe 47 ac(iune pentru stabilire.. persoane sînt obligate în acelaşi grad (de ex., copiii majori faţă de părinţii lor), cererea se îndreaptă împotriva tuturor, urmînd ca pentru fiecare să se stabilească o cotă — din totalul cheltuielilor — ţinîndu-se seama de raportul dintre posibilităţile fiecăruia dintre debitori şi nevoile celui îndreptăţit. Prin excepţie, în caz de urgenţă, părintele poate cere întreţinerea în întregime numai de la unul dintre copii, iar acesta, la rîndul său, se poate întoarce şi recupera de la ceilalţi partea lor contributivă. Calitatea procesuală de a exercita a. pentru s.o. de î., în cazul în care cel îndreptăţit este un copil minor, o poate avea şi autoritatea tutelară, precum şi procurorul. 3. Instanţa competentă se determină în funcţie de anumite situaţii ce trebuie avute în vedere. Astfel: a) A. pentru s.o. de î. făcută separat — independent de alte pretenţii — i se aplică dispoziţiile generale privitoare la determinarea competenţei teritoriale ale instanţelor potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pîrîtului. Prin excepţie, în situaţia în care obligaţia de întreţinere decurge din raporturile dintre ascendenţi şi descendenţi, competenţa este alternativă; persoana îndreptăţită avînd a alege între instanţa propriului domiciliu şi instanţa domiciliului persoanei (lor) pîrîte. b) A. pentru s.o. de I. care are caracter accesoriu — de exemplu, cînd se cere şi stabilirea paternităţii sau şi încredinţarea copiilor în caz de divorţ — urmează să fie soluţionată de instanţa competentă să judece cererea principală, c) A. pentru s.o. de î. îndreptată împotriva mai multor persoane pîrîte, cu domicilii diferite, potrivit legii, poate fi introdusă la instanţa competentă pentru fiecare dintre persoanele pîrîte, urmînd ca pentru celelalte să opereze prorogarea legală de competenţă. 4. Judecata a. pentru s.o. de î. se face, în general, potrivit procedurii de drept comun. Există şi unele aspecte particulare. Astfel: a) de regulă, obligaţia de întreţinere se stabileşte de la data cînd ea a fost cerută, adică de la înregistrarea cererii de chemare în judecată, iar în cazul în care se cere încredinţarea şi respectiv schimbarea domiciliului minorului de la un părinte la altul — separat sau prin acţiunea de divorţ — obligaţia de întreţinere este datorată de la data rămînerii definitive a hotărîrii prin care s-a dispus sau revenit asupra încredinţării şi schimbării domiciliului minorului; b) executarea obligaţiei de întreţinere poate fi făcută şi prin consemnarea unei sume globale — în urma înţelegerii părţilor — care să reprezinte prestaţiile periodice pe tot timpul stabilit de instanţă; c) hotărîrile judecătoreşti date în materia obligaţiei de întreţinere sînt executorii de drept şi de provizorii — în sensul că se poate reveni asupra lor dacă survin schimbări în structura condiţiilor în baza cărora au fost pronunţate — ceea ce evidenţiază actualitatea permanentă a obligaţiei de întreţinere; d) cînd executarea hotărîrilor privind obligaţia de întreţinere se face asupra retribuţiei sau asupra altor venituri din muncă, insta.nţa care a emis titlul executor va dispune din oficiu efectuarea po- acţiune personală 48 pririi, fără ca aceasta să mai fie supusă validării. {D.R.] acţiune personală, acţiune civilă prin care se valorifică drepturile de creanţă izvo-rîte din contracte sau din alte acte juridice, precum şi a acelora care îşi au sursa în lege, fapte cauzatoare de prejudicii etc. A.p. sînt multiple şi variate, astfel încît o enumerare completă a lor, practic, nu este cu putinţă. ([M.C.] acţiune petitorie, acţiune reală imobiliară care tinde la a-părarea dreptului de proprietate sau a altui drept real i-mobiliar. A.p. priveşte însuşi fondul dreptului şi ca atare aparţine numai titularului dreptului real contestat sau încălcat. Au acest caracter: acţiunea în revendicare (în toate variantele ei), acţiunea confesorie şi cea negatorie. [M.C.] acţiune posesorie generală (sau în complîngere), acţiune posesorie folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei de natură a împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale posesiei. Posibilitatea utilizării ei este legată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii şi anume: a) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; b) reclamantul să facă dovada că înainte de data tulburării sau a deposedării a posedat bunul, cel puţin un an; c) posesiunea reclamantului să întrunească cerinţele prevăzute de lege pentru a fi caracterizată ca posesie utilă. în principiu, a.p.g. poate fi. intentată numai de către posesor; prin excepţie, legea admite în anumite condiţii posibilitatea promovării acestei acţiuni şi de către detentorul precar. Asemenea condiţii sînt: deten- torul să deţină lucrul în inte- resul său propriu (cel ce deţine în interesul altuia nu este îndreptăţit să utilizeze o atare acţiune pentru apărarea dreptului său); tulburător să nu fie însuşi posesorul, deoarece faţă de acesta detentorul precar (cum este, de exemplu, chiriaşul) se poate prevala, în apărarea dreptului său, de o acţiune izvorîtă din contract. Sarcina probei privind îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru promovarea a.p.g. incumbă reclamantului. [M.C.] acţiune posesorie specială (în reintegrare sau reintegranda), acţiune posesorie specifică pentru apărarea posesiei în cazul în care deposedarea sau tulburarea au fost făcute prin violenţă, fără justificare în drept. Utilizarea violenţei nefiind permisă nici împotriva posesorului de rea credinţă, a-ceastă acţiune poate fi folosită şi de către un asemenea posesor, căruia legea îi recunoaşte îndreptăţirea de a cere restabilirea situaţiei ce a precedat violenţa. Posibilitatea e-xercitării a.p.s. este condiţionată numai de împrejurarea de a nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare. Legea permite ca această acţiune să fie exercitată şi de către detentorul precar, dar numai dacă şi deposedarea lui s-a făcut prin violenţă. Prin violenţă, ca mijloc de tulburare sau deposedare, se înţelege orice act de conduită săvîrşit de o persoană împotriva posesorului, de natură a stîrni rezistenţa acestuia şi care este săvîrşit în scopul deposedării lui. Pentru realizarea tulburării prin violenţă nu este neapărat necesar ca posesorul să opună rezistenţă fizică; există o asemenea tulburare şi atunci cînd — datorită disproporţiei dintre for- 49 acţiuni posesorii ţa şi mijloacele de apărare ale posesorului, pe de o parte şi forţa şi mijloacele de violenţă cu care este dotat tulburătorul, pe de altă parte — cel dintîi, dîndu-şi seama că se află în inferioritate, nu opune rezistenţă fizică la actul deposedării. [M.C.] acţiune provocatorie, varietate a acţiunii în constatare prin care este chemată în judecată persoana ce ridică în mod public şi serios pretenţii asupra dreptului reclamantului, tul-burîndu-i astfel exerciţiul liber al dreptului său (spre pildă, îl împiedică pe reclamant să-şi vîndă bunul). Prin promovarea a.p., pîrîtul este provocat să-şi valorifice pretenţiile: în cazul admiterii acţiunii, dreptul contestat se consolidează, redobîndindu-şi întreaga valoare economică; în cazul respingerii acţiunii, acel drept devine, practic, inexistent. V. si acţiune in constatare. [M.C.] acţiune reală, acţiune civilă prin care) se urmăreşte o-crotirea sau valorificarea unui drept real. A.r. sînt limitate la număr, ca şi drepturile reale la apărarea cărora servesc. Au acest caracter: acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate (sub toate formele sale: socialistă de stat, cooperatist-obştească, personală, particulară, societară), precum şi drepturile reale principale de tip nou, corespunzătoare dreptului de proprietate socialistă (de stat şi cooperatist-obştească); acţiunea confesorie care serveşte la apărarea drepturilor reale principale de tip clasic: uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie, precum şi acţiunea negatorie prin care se contestă de către reclamant un aseme- nea drept al pîrîtului; acţiunea în valorificarea drepturilor reale accesorii, precum: acţiunea ipotecară, cea aparţinînd creditorului gajist şi, în anumite condiţii, cea de care beneficiază creditorul a cărui creanţă este garantată printr-un privilegiu special. [M.C.] acţiune reconvenţională, v. cerere reconvenţională. acţiune subrogatorie, v. acţiune oblică. acţiuni posesorii, acţiuni reale imobiliare prin care se urmăreşte apărarea posesiunii ca o stare de fapt împotriva oricărei tulburări, asigurînd menţinerea acestei stări sau, după caz, redobîndirea posesiei, în eventualitatea că ea a fost pierdută. Prin a.p. se protejează doar starea de fapt numită posesie, fără a se pune în discuţie starea de drept, existenţa dreptului de proprietate cu privire la; lucrul în legătură cu care s-a creat acea stare de fapt; ca urmare, posesorul poate să se pllngă împotriva proprietarului pe această cale, deoarece pentru el nu prezintă importanţă cum şi de cine a fost tulburat în posesie, ci doar faptul tulburării în sine. Justificarea a.p. rezidă pe de o parte în faptul că, de regulă, posesia corespunzînd dreptului real, prin apărarea ei se asigură implicit şi apărarea acestui drept, iar pe de altă parte, în nevoia de a se combate cu fermitate orice tentativă din partea oricărui membru al societăţii de a-şi face dreptate singur atunci cînd dreptul său real asupra unui bun imobila fost nesocotit de către altcineva. Comparativ cu acţiunile petitorii, a.p. prezintă importante avantaje. Astfel, pe cînd cele dintîi necesită dovedirea 4 — Dicţionar de drept procesual civil adagii juridice procesuale 50 dreptului real — care, în general, este destul de dificil de realizat — ultimele comportă doar dovedirea, unei stări de fapt, ceea ce prin specificul său este mult mai uşor de făcut. Legiuitorul distinge două a.p. şi anume: acţiunea posesorie generală, denumită în complîngere şi acţiunea posesorie specială, denumită în reintegrare (reintegranda). A.p., fiind condiţionate numai de dovedirea faptului posesiunii şi nu de proba titlului de proprietate, sînt deseori utilizate chiar de către proprietar pentru apărarea, pe cale ocolită, a dreptului său. De asemenea, ele pot fi utilizate şi de către titularii drepturilor reale principale de tip nou corespunzătoare dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatist-obştească), precum şi de către titularii dezmembrămin-telor dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, super-ficie, servituţi continue şi a-parente). A.p. se disting prin următoarele caractere juridice: sînt acţiuni reale; au caracter imobiliar. Ca urmare, aplicabilitatea lor priveşte numai posesia bunurilor imobile; în materie mobiliară, posesia valorînd titlul de proprietate, posesorul se confundă cu proprietarul, iar ocrotirea dreptului său este asigurată prin acţiuni petitorii. (M.C.] adagii juridice procesuale, formulări generale care, prin con-ciziunea lor, exprimă axiomatic anumite reguli de drept. A.j.p. rezumă un mare număr de idei particulare rezultate din experienţă şi tradiţie. Cea mai mare parte a a.j.p. provine din dreptul roman; în dreptul nostru procesual civil, unele a.j.p. au dobîndit forţă obligatorie, fiind inserate în cuprinsul diferitelor texte de lege, iar altele se impun prin tăria raţionamentului logic pe care îl conţin şi determină ca atare. Ca reguli generale de drept sau de gîndire logică, a.j.p. devin inaplicabile în cazurile de excepţie. Sin. maxime. V. şi argumentare judiciară; principii generale. [D.R.] adevăr obiectiv, v. principiul adevărului. adjudecare, mod de dobîndire a dreptului de proprietate constînd în atribuirea, prin hotărîre judecătorească, a u-nui bun scos la licitaţie publică, persoanei (numită adjude-catar) care oferă preţul cel mai mare. [M.C.] adjudecatar, persoana care, participînd la o licitaţie publică şi oferind preţul cel mai mare pentru bunul supus vîn-zării, dobîndeşte dreptul de proprietate în privinţa acelui bun. înainte de a i se elibera ordonanţa de adjudecare, a. trebuie să plătească în întregime preţul şi, dacă este necesar, să obţină autorizaţia prevăzută de lege pentru înstrăinarea imobilului dobîndit. a) Legea dispune că a. este obligat să depună întregul preţ la C.E.C., la dispoziţia instanţei, în termen de o lună de la adjudecarea definitivă. în cazul în care a. este un creditor i-potecar sau privilegiat cu rang util, el poate depune drept preţ creanţa sa, dobîndind astfel imobilul In contul creanţei; persoanele care se împotrivesc depunerii creanţei ca preţ pot face contestaţie, în termen de 5 zile de da depunere, iar contestaţia lor se va judeca de urgenţă, cu citarea părţilor. In cazul respingerii contestaţiei şi admiterii creanţei, hotărîrea instanţei este de- administrator-sechestru finitivă, dacă, dimpotrivă, contestaţia se admite, sentinţa este susceptibilă de atacare cu recurs, în 10 zile de la pronunţare. Atunci cînd a. nu depune ia termen preţul, instanţa — fie la cerere, fie din oficiu — va dispune o nouă licitaţie a bunului respectiv, dar de data aceasta în contul falsului a.: ea fixează un nou termen de vînzare care se anunţă prin noi publicaţii şi pentru care vor fi citate părţile interesate şi a.; licitaţia poate avea loc numai după 20 de zile de la emiterea publicaţiilor, iar în cuprinsul acestora se va menţiona şi numele a., precum şi preţul pe care trebuie el să-l plătească, preţ de la care va porni noua licitaţie. Dacă, la noul termen, preţul oferit nu este mai mare decît cel pentru care s-a făcut prima vînzare, iar a. depune preţul integral în instanţă, plătind totodată şi toate cheltuielile de executare, el rămîne a.; în i-poteza contrară, bunul se vinde la preţul cel mai mare oferit, iar a. va fi ţinut răspunzător pentru diferenţa dintre preţul obţinut şi cel pe care se obligase să-l plătească. Garanţia depusă de a. se reţine şi se impută asupra diferenţei ce are de plătit. Dacă la noua licitaţie nu se face nici o o-fertă, falsul a. urmează să răspundă cu titlu de daune pentru întreaga sumă ce trebuie să o plătească, dar aceasta numai în cazul în care el nu-şi exprimă dorinţa de a respecta angajamentul de a cumpăra i-mobilul. b) A. este obligat să depună, în vederea dobîndirii imobilului, autorizaţia de înstrăinare; îndeplinirea acestei obligaţii trebuie făcută înaintea emiterii ordonanţei de adjudecare. Legea dispune că în- străinarea imobilelor (care se mai află în circuitul civil) poate fi făcută în mod valabil numai pe baza autorizaţiei prealabile emise de organul administrativ competent; lipsa unei atari autorizaţii atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare. Vînzarea silită, fiind şi ea o transmitere (forţată) de proprietate imobiliară, este valabilă numai cînd a fost autorizată de organul administrativ competent; instanţa nu poate încuviinţa transmiterea proprietăţii mai înainte ca autorizaţia de înstrăinare să fi fost obţinută. In cazul în care organul administrativ refuză emiterea autorizaţiei, adjudecarea devine caducă, iar imobilul respectiv trebuie pus din nou în vînzare. V. şi ordonanţă de adjudecare. [M.C.] administrarea falimentului, activitate procedurală care începe după pronunţarea hotărîrii judecătoreşti declarativă de faliment şi care are ca scop constatarea, conservarea şi întregirea activului patrimoniului falitului, stabilirea pasivului acelui patrimoniu, precum şi a masei credale, găsirea u-nei soluţii amiabile de natură să dea satisfacţie intereselor creditorilor, iar dacă o asemenea soluţie nu este posibilă, valorificarea activului şi plata creditorilor în mod egal şi, totodată, proporţional cu creanţa fiecăruia dintre ei. A.f. se înfăptuieşte cu concursul judecătorului sindic., a masei credale şi a instanţei judecătoreşti. V. şi faliment. [M.C.f administrator-sechestru, persoana (juridică sau fizică) căreia organul de executare îi încredinţează spre păstrare şi conservare, pe durata procedurii executării silite imobiliare, imobilul supus urmăririi. Insti- administrator-sechestru 53 tuirea a.s. este prima măsură pe care trebuie să o ia organul de executare, înainte de a trece la întocmirea formelor de valorificare a imobilelor urmărite; ea poate privi numai imobilele pentru care s-au luat inscripţii ipotecare în cadrul măsurilor asigurătorii care au fost menţionate şi în cuprinsul înştiinţării de plată. De regulă, ca a.-s. este instituită organizaţia socialistă creditoare; dacă însă imobilul urmărit este situat în altă localitate decît aceea în care îşi are sediul această organizaţie, organul de executare poate institui ca a.s. orice unitate socialistă făcînd parte din acelaşi sistem cu creditoarea urmăritoare, care îşi are sediul în localitatea unde se află acel imobil; în situaţia în care, în localitatea respectivă, nu există nici o organizaţie socialistă din. acelaşi sistem organizatoric cu urmăritoarea, va fi numit a.s. organizaţia socialistă desemnată în acest scop de comitetul (respectiv biroul) executiv al consiliului popular al acelei localităţi. Atunci cînd urmărirea se face de către organele financiare ale comitetelor (respectiv ale birourilor) e-xecutive ale consiliilor populare se instituie ca a.s. proprietarul imobilului, adică debitorul urmărit sau unul dintre locatari. Instituirea a.s. se consemnează într-un proces verbal semnat de organul de executare şi delegatul organizaţiei socialiste, respectiv persoana fizică numită în această calitate; executorul judecătoresc predă imobilul urmărit a.s. fă-cind menţiune în procesul verbal despre starea sa în momentul predării. In esenţă, a.s. are rolul să păstreze imobilul urmărit pe durata procedurii de executare silită. Pe data numirii acestuia, debitorul pierde dreptul de a-şi administra bunul supus urmăririi şi de a percepe fructele lui. A.s. este un mandatar legal căruia îi revin următoarele sarcini: să asigure păstrarea în bune condiţii a imobilului, sens în care îi revine îndatorirea să ia toate măsurile necesare pentru conservarea lui; să adune chiriile şi alte venituri ale imobilului, terţii debitori (locatarii) fiind înştiinţaţi despre numirea a.s. pentru a face plata valabilă înmiinile acestuia; din sumele încasate, a.s. va plăti cheltuielile curente aferente întreţinerii imobilului, precum şi impozitele •— restul sumelor vor fi consemnate la C.E.C. în vederea distribuirii preţului. Atribuţiile, ca şi mandatul a.s., încetează la data e-fectuării ultimului act de executare, care se apreciază prin referire la forma în care s-a făcut valorificarea imobilului urmărit. La expirarea mandatului, a.s. trebuie să dea socoteală cu privire la veniturile încasate şi la cheltuielile făcute; socotelile respective vor fi făcute în cadrul operaţiunii de distribuire a preţului. Pe plan juridic, instituirea a.s. produce următoarele efecte în ce priveşte situaţia bunului vizat: procesul verbal de instituire a a.s. produce în mod necesar e-fectul de indisponibilizare a i-mobilului urmărit; acest act procedural constituie totodată şi un sechestru definitiv prin efectul căruia, indisponibiliza-rea se converteşte dintr-o măsură asiguratorie într-o măsură definitivă, cu efecte pe toată durata procedurii executării silite. O copie a procesu-lui-verbal de instituire a a.s. trebuie comunicată notariatului de stat pentru a fi notată în registrele de publicitate; 53 admiterea acţiunii formalitatea este necesară pentru ca actul de instituire să dobîndească opozabilitate şi faţă de terţi. Prin efectul instituirii a.s. se produce şi întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. {M.C.J administrarea probelor, activitate procesuală desfăşurată de către instanţă în strînsă colaborare cu părţile, constînd în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi preluarea ca piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele şi totodată să fie soluţionat iitigiul. Instanţa are dreptul şi obligaţia să ordone orice probă necesară aflării adevărului; totodată părţile, care cunosc faptele procesului şi mijloacele prin care pot fi dovedite, au drepturi şi obligaţii procedurale precise în legătură cu procurarea probelor. Caracteristic dreptului probator socialist este îmbinarea facultăţii de dispoziţie şi iniţiativă a părţilor cu iniţiativa judecătorului, pentru ca prin această colaborare să se poată stabili cu certitudine faptele, aşa cum ele s-au în-tîmplat în realitate, şi să se dea o soluţie justă litigiului. Legea consacră regula că a.p. se face în faţa instanţei, întreg completul de judecată trebuind să participe nemijlocit la această operaţiune (care poate consta în audiere de martori, cercetare la faţa locului, luare de interogator oricăreia dintre părţi etc.). Dacă administrarea unei probe urmează a se face în altă localitate, ea va fi înfăptuită prin comisie rogatorie de o altă instanţă avînd acelaşi grad cu aceea care a fost in- vestită cu soluţionarea litigiului. în împrejurări excepţionale, care legitimează punerea în mişcare a procedurii asigurării dovezilor, a.p. poate fi făcută înainte chiar ca procesul să fi fost declanşat, şi de către o altă instanţă decît a-ceea care, potrivit legii, este competentă să soluţioneze un atare proces. V. şi asigurarea dovezilor. [M.C.] admiterea acţiunii, soluţie prin care instanţa de fond, apreciind asupra conţinutului raportului juridic litigios, dedus judecăţii, îi dă cîştig de cauză reclamantului. Soluţia a.a. — solicitată de reclamant şi reţinută cu ocazia deliberării de instanţa de judecată — corespunde nevoii de apărare pe cale judiciară a dreptului subiectiv încălcat sau nerecunoscut şi rea,ducerii lui din nou în starea de a-i asigura titularului său avantajele materiale sau morale pe care i le recunoaşte legea. Prin a.a., titularul obligaţiei este constrîns să dea, să fa,că sau să nu facă ceva, în raport de pretenţiile pe care titularul dreptului le-a dedus şi dovedit în faţa instanţei de judecată împotriva sa. A.a. poate fi: a) totală, adică aşa cum a fost formulată şi determinată prin obiectul ei, dacă reclamantul şi-a dovedit pretenţiile în întregime; b) în parte, atunci cînd reclamantul nu şi-a putut dovedi decît parţial pretenţiile sale. Datorită faptului că soluţia a.a. priveşte în mod direct conţinutul raportului juridic litigios dedus judecăţii, în caz de admitere a recursului pe motiv că hotărîrea este netemeinică, cum ar fi, de exemplu, insuficienţa probelor administrate, casarea se va face cu reţinere pentru o nouă rejudecare asupra fon- admiterea recursului 54 dului de către instanţa de recurs. Această instanţă poate dispune, la rîndul ei, în urma întregirii probaţiunii judiciare, a.a., la fel ca şi instanţa de fond. V. şi judecata în fond; respingerea acţiunii. [D.R.] admiterea recursului, soluţie pronunţată de instanţa de control judiciar atunci cînd constată că hotărîrea atacată este netemeinică sau nelegală. A.r. este urmată de una din următoarele două măsuri: 1) Modificarea hotărîrii atacate, ipoteză în care instanţa de control judiciar rezolvă ea însăşi fondul cauzei; decizia de modificare se înfăţişează ca o hotărîre în fond; ea este definitivă, executorie şi dobîn-deşte autoritate de lucru judecat; hotărîrea urmează să fie pusă în executare în conformitate cu modul de admitere a acţiunii în faţa instanţei de recurs. 2) Casarea hotărîrii atacate, situaţie în care efectele sentinţei pronunţate de prima instanţă sînt desfiinţate în totul (casare totală) sau în parte (casare parţială). Hotărîrea casată nu are nici o putere, părţile fiind repuse în situaţia anterioară judecării fondului; problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sînt însă obligatorii pentru instanţa care va re judeca fondul după casare; sînt deopotrivă obligatorii şi indicaţiile date de instanţa de casare cu privire la necesitatea lămuririi unor împrejurări de fapt sau pentru administrarea anumitor dovezi. Legiuitorul a urmărit astfel să realizeze şi o îndrumare a instanţelor judecătoreşti cu privire la modul de realizare a rejude-cării după casare. V. şi reju-decarea fondului după casare. [I.L.] admitere în principiu, fază facultativă pentru instanţă, a procesului de partaj ca şi a procedurii de revizuire, finalizată printr-o încheiere inter-locutorie, care, în prima ipoteză, constată calitatea de coproprietari a părţilor/ cota-parte ce li se cuvine, bunurile supuse împărţelii, datoriile şi creanţele faţă de defunct, iar în cea de-a doua ipoteză confirmă regularitatea introducerii cererii de revizuire precum şi existenţa, în cazul dat, a cel puţin unui motiv dintre acelea ce potrivit legii fac posibilă revizuirea. Instanţa este legată de această încheiere, astfel că nu mai poate reveni asupra ei si respinge acţiunea sau, respectiv, cererea de revizuire. Avînd caracter interlocutoriu şi rezolvînd probleme esenţiale ale fondului procesului (cel puţin în cazul împărţelii j udiciare), încheierea de a. in p. trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să fie semnată de toţi judecătorii din completul de judecată, precum şi de grefier; de asemenea, ca orice hotărîre judecătorească, ea trebuie să fie motivată. Pentru valabilitatea acestei încheieri nu este însă necesar să se întocmească o minută, formalitate necesară numai la hotărîrea de admitere în fond a acţiunii, respectiv a cererii de revizuire. Perimarea acţiunii de partaj atrage şi caducitatea încheierii de a. în p. încheierea de a. în p. trebuie dată de instanţa competentă să soluţioneze pricina; declinarea de competenţă are drept consecinţă că instanţa investită prin declinare cu judecarea cauzei trebuie să; dea o încheiere proprie, iar nu să continue judecata pe baza încheierii de a. în p. dată de instanţa necompetentă care 55 afinitate s-a desesizat. Instanţa de fond nu poate include, cu ocazia soluţionării acţiunii de partaj, în masa de bunuri supusă împărţelii şi alte bunuri decît cele reţinute prin încheierea de a. în p., chiar dacă existenţa, lor ar fi fost semnalată prin raportul de expertiză întocmit în cauză pentru definitivarea împărţelii; în cazul în care pîrîtul a cerut prin acţiune separată întregirea masei cu bunuri neindicate de reclamant, instanţa este obligată să conexeze a-ceastă cerere cu acţiunea reclamantului, chiar dacă în acţiunea respectivă a fost dată deja încheierea de a. în p. Instanţa va putea completa încheierea de a. în p. cu o încheiere suplimentară pentru a include în masa de împărţit şi acele bunuri din posesia reclamantului care au fost omise din încheierea iniţială. După a. în p., în generai instanţa nu mai poate admite şi administra noi probe cu privire la probleme rezolvate prin încheierea respectivă, de natură să conducă la pronunţarea altei soluţii decît aceea prefigurată prin încheierea de a. în p., deoarece s-ar nesocoti astfel caracterul interlo-cutoriu al acelei încheieri. împrejurarea de a nu se fi dat o Încheiere de a. în p. nu constituie motiv de nulitate a hotărîrii de partaj, dacă dispozitivul acesteia conţine toate datele unei asemenea încheieri* şi precizează modalitatea de sistare a stării de indivi-ziune. [M.C.] admisibilitatea probelor, expresie prin care se desemnează suma condiţiilor în prezenţa cărora judecătorul poate încuviinţa administrarea dovezilor solicitate de către participanţii la proces. A.p. este condiţionată de îndeplinirea. următoarelor cerinţe cumulative: a) proba să nu fie interzisă de lege: la înscrisurile autentice nu pot fi combătute constatările personale ale agentului instrumentator decît prin înscrierea în fals; este inadmisibilă proba prin care s-ar combate o prezumţie legală absolută; în situaţiile în care legea nu îngăduie acţiunea în justiţie pentru valorificarea unui drept, proba devine inutilă (spre exemplu acela care a pierdut proprietatea unui bun prin efectul uzucapiunii realizate de altul, nu mai poate revendica acel bun; tot aşa, titularul unui drept subiectiv ce s-a stins prin efectul prescripţiei extinctive nu mai poate valorifica acel drept în justiţie) etc.; b) proba să fie verosimilă: obiectul probaţiunii nu trebuie să tindă la dovedirea unor fapte imposibile; c) proba să fie pertinentă: ea trebuie să aibă legătură cu obiectul procesului; în caz contrar va constitui un mijloc de tergiversare a judecăţii; d) proba să fie concludentă: ea trebuie să se refere la împrejurări care, dacă sînt cunoscute, pot ajuta instanţa la rezolvarea pricinii. Cel ce solicită încuviinţarea unei probe este obligat să arate instanţei ce anume doreşte să dovedească cu proba respectivă, pentru ca instanţa să poată aprecia seriozitatea şi concludenţa acesteia. [M.C.] afinitate, legătura juridică dintre soţ şi rudele (fireşti sau din înfiere) ale celuilalt soţ. Izvorul a. se află exclusiv în căsătorie: soţii nu sînt afini între ei; fiecare dintre aceştia (dar nu şi rudele lui) se află în legătură de a. cu rudele celuilalt. Gradul de afinitate, afipte şi publicaţii 56 ca şi linia acesteia, se stabilesc după aceleaşi reguli ca şi la rudenia firească, fiind identice cu linia şi gradul de rudenie dintre celălalt soţ şi rudele sale. Legea dispune că judecătorul poate fi recuzat, printre altele, şi pentru motivul că este afin pînă la. al patrulea grad inclusiv cu vreuna din părţi; poate fi considerat motiv de recuzare şi faptul că judecătorul este afin, în linie directă sau colaterală pînă la al patrulea grad inclusiv cu avocatul sau cu mandatarul uneia din părţi, sau cînd este căsătorit cu fratele sau sora uneia din părţi. V. şi recuzare. [M.C.] afipte şi publicaţii, acte de procedură ale organelor de e-xecutare silită prin care se aduce la cunoştinţă publică data şi locul vînzării unor bunuri imobile supuse urmăririi. A. şi p. îndeplinesc o dublă funcţie: a) de a încunoş-tiinţa persoanele care au drepturi reale asupra imobilelor despre vînzare; b) de a a-sigura o concurenţă cît mai mare la vînzarea imobilului prin licitaţie publică. Persoanele care au drepturi reale a-supra imobilului supus urmăririi le pot comunica instanţei spre a fi luate în considerare cu prilejul distribuirii preţului. A. şi p. urmează să cuprindă următoarele elemente: a) numele, prenumele, profesia, domiciliul sau reşedinţa creditorului şi ale debitorului; b) titlul executoriu pe baza căruia se face urmărirea; c) i-dentificarea completă a imobilelor ce se urmăresc; d) locul, ziua şi ora stabilită pentru vînzarea şi adjudecarea i-mobilului; e) preţul indicat de creditor în cererea adresată instanţei competente, înainte de plata taxelor pentru a. şi p.; f) condiţiile vînzării şi sarcinile existente asupra imobilului urmărit; g) somaţia către toţi cei care ar pretinde vreun drept real asupra imobilului ca, înaintea adjudecării, să arate instanţei competente pretenţiile lor, sub sancţiunea de a nu fi luate în seamă. Elementele pe care trebuie să le cuprindă a. şi p. sînt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii actelor de urmărire silită, cu excepţia greşelilor parţiale privitoare la descrierea bunurilor. A. şi p. se depun la uşa instanţei, la poarta saiC pe pereţii casei ce urmează să se adjudece sau în localitatea unde este aşezat imobilul respectiv. Vînzarea imobilului poate avea loc doar după trecerea unui timp de cel puţin cinci zile de la data a-fişării ultimelor a. şi p. [I.L.] afirmarea unui drept subiectiv, condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii civile şi care constă într-o simplă susţinere, făcută de reclamant, în legătură cu existenţa unui raport juridic litigios. Dreptul afirmat în justiţie trebuie să izvorască dintr-un raport juridic recunoscut şi garantat de lege, conform ordinii politice, economice şi sociale şi în consecinţă cu regulile de convieţuire socialistă. Pentru exercitarea acţiunii civile nu este necesar ca dreptul afirmat să existe în realitate; existenţa dreptului subiectiv reprezintă doar una din condiţiile de admitere în fond ale acţiunii. A. unui d.s. nu constituie o condiţie absolută, întrucît e-xistă acţiuni civile ce pot fi exercitate şi atunci cînd reclamantul invocă numai o situaţie juridică ocrotită de lege (ca de ex. în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor in 51 amendă judiciară constatare negative). V. şi actualitatea dreptului. [I.L.j afişare, expunerea unor acte de procedură în anumite locuri, indicate în mod expres de lege, pentru a încunoştiin-ţa pe cei în cauză sau interesaţi de existenţa şi conţinutul lor. Legea procesuală prescrie a. următoarelor acte: a) a citaţiei pe uşa locuinţei celui citat, în cazul în care acesta lipseşte sau refuză primirea ei; b) a actelor de procedură emise de executorul judecătoresc, prin care se aduce la cunoştinţa celor interesaţi, prin expunerea lor la locul de afi-şaj al instanţei, consiliului popular al comunei în care este situat imobilul, despre vînzarea la licitaţie publică a unui imobil al cărui proprietar este debitorul urmărit. V. şi citaţie; urmărirea bunurilor imobile. {D.R.] agent procedural, funcţionar căruia legea îi impune obligaţia de a îndeplini anumite acte de procedură. A.p. are a-tribuţii îndeosebi în materia înmînării citaţiilor şi a comunicării actelor de procedură. Legea stabileşte în mod detaliat obligaţiile a.p. în privinţa înmînării şi a comunicării actelor de procedură. V. şi în-mînarea citaţiilor. [I.L.] alcătuirea instanţei, condiţie necesară pentru desfăşurarea activităţii procesuale în materie civilă şi care implică formarea completului de judecată cu numărul de judecători (şi alţi participanţi) prevăzuţi de lege. Instanţele judecătoreşti îşi pot îndeplini principalele funcţii ce le revin potrivit legii — de cercetare şi de soluţionare a litigiilor — doar cu respectarea prevederilor legale privitoare la alcătuirea lor. A.i. implică respec- tarea tuturor regulilor privitoare la colegialitatea, compunerea şi constituirea organului chemat să realizeze actul de justiţie. V. şi principiul colegialităţii instanţei; constituirea instanţei. {I.L.j alegere de domiciliu, facultate acordată de lege părţilor spre a-şi determina adresa la care urmează să fie citate sau unde li se pot comunica anumite acte de procedură. în dreptul procesual civil funcţionează principiul potrivit căruia partea urmează să fie citată la domiciliul său real. Cu toate acestea, legea acordă părţii posibilitatea de a indica domiciliul altei persoane spre a fi citată, întrucît scopul citării este încunoştiinţarea. reclamantului sau a pîrîtului despre data şi locul judecăţii. A. de d. poate fi făcută de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pîrît prin întîmpinare sau cerere reconvenţională. După legarea procesului partea va fi citată, în tot cursul judecăţii, la domiciliul ales, dacă ea îşi schimbă domiciliul în cursul procesului, este obligată să depună la dosar o cerere prin care să indice locul (adresa) unde urmează să fie citată în continuare; în lipsa unei asemenea cereri partea va fi citată legal la vechiul domiciliu. Schimbarea de domiciliu trebuie să fie comunicată prin-tr-o scrisoare recomandată şi părţii potrivnice; citarea la noul domiciliu va fi însă valabilă chiar dacă modificarea intervenită nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei şi a părţii potrivnice. [I.L.] amendă judiciară, sancţiune de drept procesual civil susceptibilă de aplicare de către instanţa judecătorească unui amlnarea execut&rii participant la proces (parte, organ auxiliar justiţiei, terţă persoană) şi care constă în o-bligarea celui vizat la plata unei sume de bani către stat. A.j. se aplică mai cu seamă în cazul săvîrşirii de către parte a unui abuz de drept procesual, în una din următoarele ipoteze: introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare sau prin care se solicită strămutarea pricinii; obţinerea scutirii de plată a taxei de timbru ca urmare a inducerii în eroare a organelor financiare; declaraţia de rea-credinţă a reclamantului că nu cunoaşte domiciliul pîrîtului, datorită căreia acesta din urmă este citat prin publicitate; solicitarea cu rea-credinţă a verificării unui înscris care emană de la o parte; introducerea cu rea-credinţă a contestaţiei la executare. Instanţa dispune a-plicarea a.j. printr-o încheiere susceptibilă de recurs. în a-numite cazuri legea prevede că a.j. este cominatorie, constînd în obligarea celui sancţionat la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întîrziere în executarea unei obligaţii de a face. Spre exemplu, în litigiul care comportă exercitarea controlului judecătoresc privind legalitatea actelor administrative, instanţa poate o-bliga organul administrativ care nu trimite dosarul cerut de ea, la plata sumei de 100 lei pe fiecare zi de întîrziere; organul menţionat va putea recupera suma plătită cu titlu de a.j. de la funcţionarul în culpă. De asemenea, în litigii de această natură instanţa va putea dispune aplicarea unei a.j. cominatorii organului administrativ pîrît pentru asigurarea executării de către el a obligaţiei privind emite- rea unui act administrativ ori eliberarea unui înscris (certificat, adeverinţă etc.) impusă prin hotărîre judecătorească. A.j. este susceptibilă de aplicare şi unor persoane care, deşi nu participă la proces în calitate de părţi sau terţi, concură totuşi la desfăşurarea a-cestuia, ca de exemplu: agentului de procedură care, îndeplinind defectuos sau. neîndeplinind procedura de citare sau de comunicare, ocazionează amînarea judecării pricinii; funcţionarului care, în mod culpabil, nu execută ordinul de poprire, ocazionînd prin a-ceasta împiedicarea realizării în condiţii optime a creanţei organizaţiei socialiste creditoare; martorului care nu se prezintă la instanţă cu toate că a fost legal citat, sau care, prezentîndu-se, refuză sa depună mărturie; expertului care nu depune în termen raportul de expertiză sau refuză nejustificat îndeplinirea. însărcinării ce i se încredinţează de către instanţă. în toate a-ceste cazuri, încheierea prin care se dispune aplicarea a.j. este executorie şi, totodată, re-curabilă; instanţa poate reveni asupra amenzii, sau poate hotărî reducerea ei, la cererea celui sancţionat şi ţinînd seama de justificările invocate de el. [M.C.] amînarea executării, înlesnire ce poate fi acordată de instanţa de judecată debitorului şi care constă în stabilirea, a-tunci cînd legea permite, a unui termen pentru executarea hotărîrii, pînă la. care creditorul nu va putea cere punerea în executare silită a hotărîrii. în cazurile în care instanţa poate acorda o atare înlesnire, ea va face aceasta prin chiar hotărîrea care des- amînarea pronunţării hotărîrii leagă pricina* arătînd şi motivele ce au prezidat la încuviinţarea termenului de executare. Legea dispune că datornicul nu va putea cere termen şi nici nu va putea beneficia de termenul ce i s-a a-cordat dacă este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau dacă prin fapta sa a micşorat garanţiile ce a dat prin contract creditorului său, precum si dacă nu a dat garanţiile făgăduite. [M.C.J amînarea judecăţii, hotărîre luată de instanţa de judecată de a continua activitatea judiciară la un termen viitor, într-o altă şedinţă de judecată. Motivele pentru care se poate dispune a.j. sînt diferite: a) cînd citaţia n-a fost în-mînată .părţilor în timp util (cu 5 zile înaintea termenului de judecată) şi partea interesată solicită un nou termen pentru acest motiv; b) la începutul şedinţei de judecată, peste rîndul fixat prin lista de procese, dacă pricina nu este în stare de judecată (de ex. pentru neprezentarea unor martori sau nedepunerea unui raport de expertiză); c) cînd reclamantul, la prima zi de înfăţişare, avînd motive să revină asupra cererii iniţiale, urmăreşte să şi-o întregească sau să şi-o modifice; d) cînd s-a încuviinţat dovada cu înscrisuri, în condiţiile de excepţie prevăzutie de lege, pentru depunerea lor; e) cînd părţile se învoi esc şi cer un termen, urmărind, spre exemplu, să e-fectueze 0 tranzacţie, instanţa poate încuviinţa o asemenea învoială, însă numai o singură dată; cînd partta a-preciind că este cazul să se folosească de serviciile unui avocat, solicită termen pentru lipsă de apărare; g) cînd, din lipsă de timp, cauzată de prelungirea dezbaterilor în alte cauze, judecata nu mai poate avea loc; la cererea uneia din părţi, instanţa va fixa un termen scurt, iar părţile >nu vor mai fi citate; h) pentru orice alte cauze, temeinic motivate, determinate de necesitatea de a se înlătura, ori de cîte ori este posibil, riscurile unei judecăţi lipsite de elementele ei pregătitoare. Pentru a se pune capăt practicilor abuzive, partea care provoacă a.j. fără motive temeinice, va fi obligată, la cererea celeilalte părţi, să-i plătească despăgubiri pentru paguba ce i-a fost astfel provocată. Despăgubirile la. care instanţa poate obliga partea care a cauzat în mod nejustificat a.j. nu reprezintă cheltuieli de judecată, deoarece se aplică pe loc, în Cursul procesului, fără a se cunoaşte care parte va obţine cîştig de cauză în finalul judecăţii. încheierea de stabilire a despăgubirilor este definitivă şi poate fi executată în timpul judecăţii sau adăugată la cheltuielile de judecată, dacă partea a obţinut cîştig de cauză. V. şi şedinţa de judecată; încheiere de şedinţă. [D.R.] amînarea plăţii, înlesnire de plată ce poate fi acordată de către Ministerul Finanţelor pentru sumele ce se urmăresc prin organele financiare de sector a municipiului Bucureşti, cele municipale, orăşeneşti şi comunale. A.p. se face pe cale generală pînă la sfîr-şitul anului calendaristic, iar de la caz la caz, timp de cel mult 12 luni. [M.C.] amînarea pronunţării hotărîrii, luarea de către instanţa de judecată a măsurii de a delibera şi pronunţa soluţia, în unele cauze mai dificile, într-o anchetă in futurum 6» altă zi decît aceea în care a avut loc judecata. Termenul de a.P.h. poate fi de cel mult şapte zile, calculate de la data închiderii dezbaterilor. Neres-pectarea acestui termen nu a-trage sancţiuni procesuale, în sensul că depăşirea lui nu duce la nulitatea hotărîrii astfel pronunţate. Data a.p.h. trebuie adusă însă de fiecare dată la cunoştinţa părţilor în şedinţa publică la sfîrşitul şedinţei de judecată. Devansarea termenului la care a fost amînată pronunţarea hotărîrii atrage ca^-sarea, deoarece se consideră că părţile au fost lipsite de posibilitatea de a se apăra prin depunerea de concluzii scrise. Deşi, în intervalul de timp de la data închiderii dezbaterilor şi pînă la data la care a fost amînată pronunţarea hotărîrii se poate ca un judecător să nu mai facă parte din acea instanţă (de ex. în cazul transferării), sau unui asesor i-a expirat mandatul, aceştia ră-mîn însă competenţi să delibereze şi să pronunţe hotărîrea la data fixată. Dacă însă judecătorul şi-a pierdut funcţia sau asesorului i s-a retras mandatul, ei nu mai pot pronunţa hotărîrea şi cauza trebuie repusă pe rol. încheierea pentru a.p.h. constituie o formalitate esenţială, iar ne-întocmirea ei duce la anularea hotărîrii, deoarece face imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra modului de compunere a instanţei, a prezenţei părţilor, concluziilor formulate şi conţinutului apărărilor de fapt şi de drept. V. şi deliberarea şi pronunţarea hotărîrii; încheiere de şedinţă; practicaua. [D.R.] anchetă in futurum, v. asigurarea dovezilor. angajament de plată, act juridic unilateral prin care persoana încadrată în muncă recunoaşte paguba cauzată unităţii şi îşi asumă obligaţia de a o repara. A. de p. produce efecte asemănătoare unei recunoaşteri extrajudiciare şi ale unui înscris sub semnătură privată; el are deopotrivă valoarea unui titlu executoriu. A. de p. trebuie să cuprindă menţiuni privitoare la numele şi prenumele persoanei încadrate în muncă, suma recunoscută a fi datorată, data e-miterii şi semnătura debitorului. Dacă a. de p. a fost asumat din eroare, persoana încadrată se poate adresa organelor de jurisdicţie competente, pentru a obţine, prin intermediul contestaţiei, anularea totală sau parţială a titlului executoriu. [I.L.] apărare, 1. (în sens larg) Totalitatea prerogativelor şi garanţiilor procesuale recunoscute de lege părţilor în vederea valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Legislaţia socialistă acordă părţilor o multitudine de prerogative procesuale, cum sînt: dreptul de a formula cereri, de a solicita probe, de a exercita căile legale de atac etc. V. şi principiul dreptului de apărare. 2. (în sens restrîns) Actul procesual prin ca.re pîrîtul tinde la respingerea acţiunii îndreptate împotriva sa. A. pîrîtului poate viza însăşi temeinicia acţiunii, sau numai partea formală a judecăţii. în considerarea acestei finalităţi se face distincţie între: a) a. de fond (propriu-zisă), prin care pîrîtul pune în discuţie însăşi temeinicia pretenţiilor invocate de reclamant, urmărind astfel respingerea acţiunii; ea poate fi invocată, de regulă, în tot cursul instanţei; 61 aplicarea legilor.. hotărîrea pronunţată pe baza unei a. de fond dobîndeşte autoritate de lucru judecat; b) a. procesuală (pe cale de excepţie), materializată în obiecţiile formulate de pîrît şi prin care acesta urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv, întîrzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca i-nadmisibilă; ea poate fi invocată, de regulă, numai in li-mine litis; hotărîrea pronunţată în temeiul unei excepţii de procedură lasă, în principiu, neatins fondul cauzei. V. si excepţii de procedură. (I.L.] apărare de fond, susţinere pe care pîrîtul o face în faţa instanţei de pe poziţia sa procesuală, de pretins titular al obligaţiei, în vederea obţinerii unei soluţii care să-i fie lui favorabilă şi potrivnică, în tot sau în parte, reclamantului. Constituie a. de f. faptul plăţii, invocarea unor cauze exonera tor ii (de ex. forţa majoră sau culpa victimei), compensaţia, beneficiul unui drept (de ex. dreptul de retenţie), faptul că dreptul dedus judecăţii este afectat de modalităţi (termen sau condiţie suspensivă) etc. A. de f. are următorul regim procedural: a) întru cît se poartă, de pe poziţii opuse, a-supra aceluiaşi obiect, ca şi în cazul pretenţiei reclamantului, instanţa trebuie să-i dea răspuns atît în motivarea cît şi în dispozitivul hotărîrii; b) trebuie să îndeplinească, în general, aceleaşi condiţii de e-xerciţiu ca şi acţiunea reclamantului; c) sub raportul prescripţiei extinctive are aceeaşi durată în timp ca şi acţiunea; d) îi dă dreptul pîrîtului la contra-probe; dacă s-a admis proba pentru reclamant, con-tra-proba este de drept admi- să pentru pîrît; e) trebuie folosită în urma apărărilor ce pot fi făcute pe cale de excepţie. Dacă pîrîtul obţine cîştig de cauză în urma folosirii unei a. de f., hotărîrea pronunţată de instanţă în favoarea sa are putere de lucru judecat cu privire la însuşi conţinutul raportului juridic litigios dedus judecăţii; în consecinţă, reclamantul nu va mai putea relua judecata, într-un nou proces, pentru aceeaşi cauză şi acelaşi obiect. V. şi concluzii în fond; ordinea de soluţionare a excepţiilor; respingerea acţiunii. (D.R.] apel 1. cale ordinară de atac, în vechea reglementare, prin intermediul căreia cauza era supusă unei noi judecăţi, în fapt şi drept, de către o instanţă superioară, care pronunţa o nouă hotărîre de fond. în urma reorganizării procesului nostru civil pe principiul a numai două grade de jurisdicţie, a. a fost desfiinţat. 2. cale de atac ce poate fi e-xercitată împotriva deciziilor emise de organele de pensii pentru recuperarea unor sume plătite fără temei, cu titlu de pensie sau alte drepturi aferente. Calea de atac a a. în a-ceastă materie poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei de recuperare a sumei şi se soluţionează de către Comisia centrală de pensii (ce funcţionează la Ministerul Muncii), printr-o hotărîre definitivă. [D.R.] aplicarea legilor de procedură civilă asupra persoanelor, principiu ce determină sfera de acţiune a normelor de drept procesual civil cu privire la părţi şi ceilalţi participanţi în instanţă. A.I. de p. c.a.p. se întemeiază pe principiul constituţional al deplinei egalităţi aplicarea legilor. în faţa legilor a tuturor cetăţenilor, fără nici o deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie. Principiul egalităţii părţilor în faţa instanţelor judecătoreşti este aplicabil atît cetăţenilor români cît şi persoanelor fizice ori juridice străine; legislaţia socialistă nu cunoaşte restricţii procesuale pentru unele persoane şi nici privilegii pentru altele. [I.L.] aplicarea legilor de procedură civilă în timp, principiu care guvernează acţiunea normelor de drept procesual civil într-o perioadă de timp determinată. Legile de procedură civilă produc efectele în vederea cărora au fost edictate de la data intrării în vigoare şi pînă la a-brogare; între cele două momente legea va reglementa toate situaţiile ce se ivesc (tempus regit actum). în virtutea principiului neretroacti-vităţii, care se aplică şi în materie procedurală, toate actele şi faptele juridice ce se produc între momentul intrării în vigoare şi cel al abrogării u-nei legi vor fi guvernate de aceasta. Actele şi faptele ce prezintă relevanţă, sub aspect procedural, se pot prelungi însă şi după abrogarea unei legi; în asemenea împrejurări, „conflictul legilor în timp“ se soluţionează potrivit principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi; ultimul act normativ va guverna atît procesele în curs de judecată, cît şi cele născute din fapte anterioare noii legi, dar care au fost promovate după apariţia acesteia. Principiul enunţat se întemeiază pe ideea că cel din urmă act normativ urmăreşte să a-sigure o mai bună judecată, fapt ce impune aplicarea lui imediată; legea nouă nu aduce însă atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intră- rii ei în vigoare. A.I. de p.c. în t. prezintă anumite particularităţi îndeosebi în ceea ce priveşte normele de competenţă şi cele de procedură pro-priu-zisă. 1) Conflictele dintre legile de competenţă se soluţionează diferit, în funcţie de situaţia ce se poate ivi în practică, după cum urmează: a) cînd legea nouă desfiinţează complet o instanţă de judecată, dosarele în curs se vor trimite din oficiu instanţei nou create; dacă legea nu indică instanţa care ia locul organului judiciar desfiinţat, cauzele respective vor trece în competenţa judecătoriei (aceasta a-vînd plenitudine de competenţă); b) cînd legea nouă reduce competenţa unei categorii de instanţe şi o măreşte pe a alteia, se aplică regula păstrării competenţei instanţei mai întîi sesizate. 2) Conflictele dintre legile de procedură propriu zisă se soluţionează, de regulă, în temeiul principiului imediatei aplicări a legii noi. Principiul enunţat prezintă însă şi unele aspecte derogatorii. Astfel, în domeniul probaţiunii se face distincţie între: a) dispoziţiile legale privitoare la administrarea dovezilor, situaţie în care se va a-plica întotdeauna legea nouă; b) dispoziţiile legale privind admisibilitatea probelor, împrejurare în care soluţia diferă după cum ne aflăm în prezenţa unor probe precon-stituite sau a unor dovezi ne-preconstituite; în prima ipoteză se va aplica, de regulă, legea în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv; dimpotrivă, dacă partea nu urmăreşte valorificarea unor probe preconstituite, se va a-plica legea în vigoare la data administrării lor. Căile de a-tac sînt guvernate de legea în 63 arătarea titularului dreptului vigoare la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti atacate. Termenele de procedură sînt supuse legii în vigoare la data cînd acestea au început să curgă. Sin. conflictul legilor de procedură civilă în timp. CI.L.] aplicarea legilor de procedură civilă în spaţiu, principiu care desemnează acţiunea normelor procesuale sub aspect teritorial. A.I. de p.c. în s. este guvernată de principiul teritorialităţii, în sensul că legile române se aplică pe întreg cuprinsul patriei noastre. Aplicarea principiului enunţat (ce decurge din suveranitatea şi independenţa statului socialist) determină următoarele consecinţe: a) legile de procedură civilă se aplică doar proceselor ce se soluţionează în Republica Socialistă România; b) soluţionarea litigiilor cu un element de extraneitate, de o instanţă română, se face după legea forului (lex fori); c) e-fectuarea unei comisii rogatorii în ţara noastră se face întotdeauna după legea română; d) hotărîrile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi e-xecutate pe teritoriul R. S. România doar după verificarea condiţiilor de regularitate internaţională a acestora, de către instanţa română care a-cordă exequaturul. Legislaţia noastră procesuală se caracterizează prin aceea că ea are un caracter unitar, fiind aplicabilă pe întreg teritoriul ţării. De aceea, în principiu, nu pot să apară conflicte de legi interprovinciale; în mod excepţional asemenea conflicte ar putea privi aplicarea unor dispoziţii legale privitoare la e-videnţa funciară; aceste posibile conflicte se vor rezolva după principiul locus regit ac- tum. Sin. conflictul legilor de procedură în spaţiu. V. şi locus regit actum. [I.L.] aprecierea probelor, operaţiune logico-juridică de selectare a probelor şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii, înfăptuită de către judecător potrivit intimei lui convingeri, în vederea pronunţării hotărîrii. Convingerea intimă a judecătorului socialist se distinge prin caracterul ei obiectiv: judecătorul, în armonie cu principiile contra-dictorialităţii şi dreptului de apărare, îşi poate sprijini hotărîrea numai pe probele administrate în mod contradictoriu, care sînt consemnate în dosar şi au fost supuse dezbaterii părţilor; toate aceste probe sînt lăsate la libera apreciere a judecătorului, potrivit convingerii sale intime, dar a-ceastă convingere nu trebuie să se reducă la o impresie subiectivă şi arbitrară, ci este necesar ca ea să se sprijine pe împrejurări de fapt bine stabilite cu ajutorul unor probe obiective. O justă analiză a probelor în totalitatea lor, a tuturor împrejurărilor cauzei, permite judecătorului să se o-prească la concluzii obiective, înfăptuită pe aceste baze, a.p. constituie o garanţie temeinică a concordanţei dintre hotărîrea pronunţată de instanţă şi a-devărul obiectiv. {M.C.] aprod, persoană încadrată la instanţă şi care efectuează, în şedinţele de judecată, strigarea persoanelor chemate în faţa organului de jurisdicţie. A. îndeplineşte şi alte dispoziţii date de preşedintele completului de judecată, privitoare la asigurarea ordinii şi a solemnităţii dezbaterilor. [I.L.] arătarea titularului dreptului, posibilitate recunoscută de le- arbitraj ad-hoc 64 ge pîrîtului ce deţine un lucru pentru altul ori exercită un drept asupra acelui lucru, de a-1 indica pe cel în numele căruia deţine bunul sau exercită dreptul. A.t.d. poate fi u-tilizată doar dacă sînt întrunite şi următoarele cerinţe specifice: a) cererea privind a.t.d. să fie promovată de pîrîtul ce deţine cu titlu precar un lucru sau care exercită, în numele altuia, un drept asupra bunului respectiv (cum este cazul depozitarului, chiriaşului etc.); b) prin acţiunea principală să se urmărească valorificarea unui drept real; această cerinţă are şi semnificaţia de a limita domeniul de aplicabilitate al a.t.d.; astfel, cererea privind a.t.d. nu poate fi promovată în acţiunile strict personale, în litigiile de muncă, şi nici în cadrul litigiilor privitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale. Cererea privind a.t.d. se poate formula doar de pîrît şi se depune odată cu întîmpinarea sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare; ea va fi motivată, fie în cuprinsul întîm-pinării, fie printr-o petiţie separată; de asemenea, se va comunica, prin grija instanţei, terţului arătat ca titular al dreptului. Cererea privind a.t.d. produce anumite efecte specifice, ce diferă însă în funcţie de poziţia adoptată de terţ: 1) în ipoteza în care terţul recunoaşte susţinerile pîrîtului, acesta din urmă va fi scos din cauză; se realizează astfel înlocuirea uneia dintre părţi cu o altă persoană. Scoaterea din proces a pîrîtului presupune întrunirea cumulativă a următoarelor două condiţii : a) recunoaşterea de terţ a calităţii de titular al dreptului; b) acordul reclamantului. In prezenţa celor două condiţii terţul dobîndeşte legitimare procesuală pasivă (calitatea de pîrît). 2) Dacă terţul neagă arătările pîrîtului sau nu se înfăţişează, litigiul seva soluţiona în continuare cu privire la ambele cereri, pronun-ţîndu-se o singură hotărîre; în aceste condiţii terţul va do-bîndi calitatea de intervenient forţat. Cererea privind a.t.d. determină şi următoarele e-fecte (comune oricărei forme de participare a terţelor persoane în procesul civil): 1) prorogarea competenţei instanţei sesizate cu cererea principală şi asupra cererii incidente; 2) luarea de către terţ a procedurii în starea în care aceasta se află în momentul introducerii sale în proces. [I.L.] arbitraj ad-hoc (sau ocazional), formă de jurisdicţie nestatală cu caracter particular — inacceptabilă în raporturile juridice interne — susceptibilă de utilizare în domeniul o-peraţiunilor de comerţ exterior în măsura în care părţile sînt îndreptăţite printr-o convenţie internaţională semnată de ţara noastră să-i supună spre rezolvare neînţelegerile lor. Practicarea a.a. în raporturile comerciale şi de cooperare industrială dintre ţările socialiste apare ca lipsită de obiect, inadecvată; eventualele litigii ce ar putea izvorî din asemenea raporturi sînt date spre soluţionare în competenţa organelor de arbitraj instituţional. A.a. este însă compatibil cu circuitul de valori dintre ţările socialiste şi ţări ne-socialiste; întreprinderile româneşti de comerţ exterior dată fiind diversitatea partenerilor potenţiali din ţările ne-socialiste — pot fi puse, uneori, în situaţia de a trebui să 65 arbitraj ad-hoc se adapteze practicii de pe linele terţe pieţe, unde, în anumite circumstanţe, această formă de jurisdicţie este preferată. In eventualitatea apariţiei unor asemenea situaţii, contractantului român i se recunoaşte capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu necesară pentru a consimţi o clauză compromisorie în favoarea u-nui a.a. Posibilitatea recurgerii Ia a.a. în dreptul nostru se desprinde pe cale de interpretare din unele texte ale Codului de procedură civilă precum şi din alte dispoziţii legale incidente în materii speciale (cum sînt, spre exemplu, acelea care autoriză societăţile mixte pe acţiuni cu participare străină constituite în România să supună litigiile lor cu persoane juridice de naţionalitate română unui a.a. constituit în ţară). A.a. prezintă următoarele trăsături distinctive: a) funcţionează numai în vederea, soluţionării unui litigiu determinat; odată cu pronunţarea sentinţei, existenţa a-cestei instanţe de arbitraj încetează; b) atît structura sa cît si regulile de procedură pe care este chemat să le respecte se stabilesc de către împricinaţi în fiecare caz în parte; c) fiind dependente de voinţa părţilor, structura sa şi procedura pe care trebuie să o urmeze sînt variabile, deo-sebindu-se în principiu de la un litigiu la altul (spre exemplu: într-un caz dat părţile convin ca litigiul lor să fie soluţionat de un singur arbitru, iar în alt caz dat ele optează pentru un complet format din doi arbitri şi un supraarbitru; la fel ele pot decide ca sentinţa pronunţată să fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac etc.); d) în cazul în care a.a. localizat în ţara noastră este guvernat de prevederile unei convenţii internaţionale (cum este bunăoară cea de la Geneva din 1961) este posibilă participarea în calitate de arbitru şi a unei persoane avînd cetăţenie străină; e) un a.a. localizat în România poate fi supus, în temeiul voinţei părţilor, unei legi străine atunci cînd o convenţie internaţională le autoriză să exercite o atare opţiune; este necesar să fie însă îndeplinită condiţia ca legea străină preferată de părţi să nu contrazică norme imperative din dreptul nostru; f) are caracter facultativ, esenţialmen-te voluntar. Dispoziţiile de drept procesual român (în măsura în care le revine calitatea de lex causae) caracterizează a.a. ca o instituţie facultativă, supusă, totodată, u-nei dependenţe a.ccentuate faţă de instanţele judecătoreşti. Astfel, acestor instanţe le revine rolul de autoritate competentă să desemneze pe supraarbitru cînd se ivesc neînţelegeri. între arbitri cu privire la desemnarea acestuia, sau atunci cînd arbitrii desemnaţi de părţi nu sînt împuterniciţi prin compromis sau prin clauza compromisorie să-l aleagă; pe de altă parte, legea dă în competenţa instanţelor judecătoreşti soluţionarea oricăror cereri de recuzare privitoare la vreun arbitru; controlul legalităţii şi temeiniciei sentinţei arbitrale se exercită de a-semenea de către instanţele judecătoreşti pe calea cererii de anulare a recursului, contestaţiei sau revizuirii; în fine, numai instanţele judecătoreşti sînt competente să investească cu formulă executorie sentinţele arbitrale, în cazul în care se constată că aceste sentinţe nu pot fi aduse la îndeplinire 5 — Dicţionar de drept procesual civil arbitraj comerţ exterior 66 de bună voie. V. şi arbitraj de comerţ exterior. ]M.C.] arbitraj de comerţ exterior 1. Mijloc corespunzător de a reglementa rapid îşi echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială internaţională. 2. Metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale. 3. Jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorîte din raporturile comerciale internaţionale şi, totodată, să faciliteze participarea cît mai intensă a statului la diviziunea mondială a muncii. A. de c.e. cunoaşte forme variate: a) Tradiţional, el se prezintă sub forma instanţelor cu caracter ocazional (arbitraj ad-hoc) avînd o durată efemeră, care sînt organizate în conformitate cu iniţiativa părţilor şi funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu bine determinat. Existenţa juridică a unor asemenea instanţe -încetează odată cu pronunţarea hotărîrii sau cu expirarea termenului în care trebuiau să decidă, b) A. de c.e. se poate prezenta însă şi sub forma arbitrajului cu caracter permanent, a cărui e-xistenţă nu este dependentă de durata unui anumit litigiu; el îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neîntrerupt şi cu caracter de continuitate, de cîte ori este sesizat. Centrele permanente de arbitraj sînt diferite ca structură. în general ele funcţionează în cadrul unor asociaţii profesionale, desfăşurîndu-şi activitatea în ramura respectivă de producţie sau pe lîngă o cameră de comerţ naţională ori interna- ţională, profilul competenţei lui materiale lărgindu-se în mod corespunzător. în sistemele jurisdicţionale ale ţărilor socialiste diferendele de natură patrimonială izvorîte din raporturile economice internaţionale sînt soluţionate, aproape în exclusivitate, de către centrele permanente de arbitraj. Corespunzător celor două forme distincte sub care se poate prezenta, a. de c.e. are un fundament juridic diferit: în cazul arbitrajului ad-hoc, acest fundament rezidă exclusiv în convenţia părţilor interesate, concretizată intr-un compromis sau într-o clauză compromisorie; temeiul juridic al arbitrajului permanent (instituţional) se găseşte Insă în consensul statelor, exprimat prin dispoziţii imperative cuprinse în convenţii internaţionale (spre exemplu acordurile internaţionale încheiate de România cu privire la promovarea şi garantarea reciprocă a investiţiilor de capital impun, aproape fără excepţie, folosirea arbitrajului organizat prin Convenţia de la Washington din 1965). Fie el ad-hoc, fie el instituţional, a. de c.e., cel puţin în ţările Europei continentale, manifestă o tendinţă evidentă şi constantă de autonomizare faţă de instanţele judecătoreşti; disjungerea are drept scop asigurarea unor condiţii corespunzătoare, de natură să permită arbitrajului să soluţioneze, fără ingerinţa jurisdicţiei statale, litigiile care-i sînt date spre rezolvare; principiul care funcţionează în acest domeniu este acela că existenţa unei convenţii arbitrale exclude eo ipso competenţa organelor judecătoreşti şi că, în general, organul arbitrai are calitatea 67 arbitraj de comerţ exterior de a decide asupra propriei sale competenţe. A. de c.e. prezintă totuşi, sub multiple aspecte, conexiuni cu o anumită ordine juridică: astfel, i se aplică o lege determinată, în baza căreia i se verifică validitatea şi care poate suplini deficienţele de reglementare ale compromisului sau clauzei compromisorii. Conexiunea cu un anumit sistem de drept naţional atribuie arbitrajului, ca şi hotărîrii arbitrale, caracter naţional sau străin; naţionalitatea primeşte aici o accepţiune care nu implică atribute socio-politice, care sînt incompatibile cu a. de c.e. Sub aspectul conţinutului, conceptul de arbitraj înglobează în primul rînd organul de jurisdicţie care soluţionează un anumit litigiu, organ considerat, atît din punctul de vedere al structurii sale, cît şi al modului de funcţionare; totodată acest concept se referă la situaţia litigioasă, adică la pretenţiile reciproce ale părţilor, sens în care el desemnează obiectul activităţii jurisdicţionale într-un a-numit caz concret. Ambele a-ceste componente ale conţinutului noţiunii de arbitraj se regăsesc atît la arbitrajul ad-hoc, cît şi la arbitrajul instituţional. Organul arbitrai are caracter naţional sau străin: elementul hotărîtor pentru individualizarea caracterului naţional sau străin al unui astfel de organ este legea care guvernează arbitrajul respectiv: în consecinţă, este română instanţa arbitrală supusă sistemului de drept român, iar prin raportare la legea română, are caracter străin arbitrajul guvernat de o altă lege naţională (spre exemplu: de legea franceză, italiană, engleză, germană etc.); conven- ţiile internaţionale privitoare la arbitraj deosebesc o sentinţă arbitrală dacă este naţională sau străină folosind, în general, drept criteriu în acest scop locul unde a fost pronunţată (spre exemplu, Convenţia de la New York din anul 1958 defineşte ca străină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul u-nui alt stat decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei). La rindul său, situaţia litigioasă poate avea şi ea caracter naţional sau străin, în funcţie de criterii specifice de sine stătătoare: între acestea, elementele intrinseci ale operaţiunii comerciale, în principal de natură economică, sînt preponderente (în a-cest sens se vorbeşte de „a-facere franceză44, „americană" etc.); acel negotium care prezintă aderenţe, prin componentele sale, numai cu ordinea juridică română, constituie un diferend cu caracter pur intern (deci naţional), iar caracter străin va avea o res litigiosa franceze, spaniole etc. (sînt raporturi juridice con-tencioase care includ în substanţa lor numai elemente constitutive legate de ordinea juridică spaniolă sau respectiv franceză, deci ale u-nui sistem de drept naţional). Prin antiteză cu caracterul naţional al arbitrajului se relevă şi caracterul lui internaţional. Sub acest aspect se disting organe de arbitraj internaţional care funcţionează pe trei planuri diferite şi anume: raporturile interstatale; în a-cest domeniu, organele de jurisdicţie, ca de exemplu Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, sînt reglementate prin normele dreptului internaţional public; raporturile stabilite între persoane fizice sau arbitraj de echitate juridice — de obicei din state diferite — în cadrul diviziunii mondiale a muncii, care în faza litigioasă sînt supuse spre rezolvare arbitrajului comercial internaţional; raporturile economice dintre un stat şi persoane fizice sau juridice avînd o altă naţionalitate, în cadrul cărora ponderea principală deţinînd-o elementele de comerţ exterior, intră sub incidenţa a. de c.e. Criteriile uzuale care definesc natura internaţională a arbitrajului sînt următoarele: caracterul străin al organului arbitrai; autonomia organului arbitrai faţă de structurile naţionale; caracterul internaţional al situaţiei litigioase. în R. S. România funcţionează următoarele organe de jurisdicţie ale a. de c.e.: Comisia de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a R. S. România; arbitrajul ocazional ad-hoc; instanţele judecătoreşti, în măsura în care sînt chemate să exercite atribuţii în litigiul arbitrai de comerţ exterior. V. •şi Comisia de arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a R. S. România; arbitraj instituţional; arbitraj ad-hoc (ocazional). [M.C.] arbitraj de echiiate, formă a arbitrajului comercial internaţional care se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de drept. A. de e. este de facto şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: a) arbitrul nu are obligaţia să aplice normele legale de drept material şi nici pe acelea de procedură; b) soluţia dată are caracter definitiv, fiind inatacabilă la ;p altă instanţă de arbitraj. Cu ,-toate acestea, a. de e. rămîne în perimetrul dreptului comerţului internaţional; în caz contrar, el nu ar putea da satisfacţie exigenţelor fundamentale ale comerţului internaţional: securitate, certitudine şi stabilitate. Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit conştiinţei lor este reglementată prin diferite dispoziţii normative, fie cu caracter naţional (cum este cazul sistemelor de drept din Franţa, Elveţia, Portugalia, Grecia etc.), fie cuprinse în regulamentele unor instituţii de arbitraj comercial internaţional (ca de exemplu cel al Curţii de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ Internaţional din Paris), fie consacrate prin convenţii internaţionale (ca de pildă Convenţia europeană cu privire la arbitrajul comercial internaţional semnată la 21 aprilie 1961 la Geneva). Integrarea a. de e. în aria de incidenţă a dreptului rezultă şi din următoarele elemente de specificitate ale acestuia: facultatea părţilor de a-şi alege arbitrajul (amiabile composi-teur) este recunoscută prin lege; ideea de echitate este inseparabil legată de aceea de justiţie, de drept, ceea' ce face ca arbitrul, soluţionînd un litigiu, să nu se poată limita riguros la simple tranzacţii pe care părţile îşi întemeiază pretenţiile; a. de e. urmăreşte ca scop principal nu plasarea judecăţii litigiului în afara spaţiului de: incidenţă al dreptului, ci asigurarea unei proceduri mai simple şi mai uşoare în rezolvarea acestuia; arbitrii se pot pronunţa numai în limitele investirii lor; independenţa procedurală este limitată de principiile respectului drepturilor apărării (a cărui ignorare face ca sentinţa arbitrală să nu poată fi e-xecutată) şi al respectului or-dinei publice internaţionale a 69 Arbitraj de Stat Central statelor interesate (principiu care constituie o îngrădire a libertăţii arbitrilor în echitate). A. de e. îşi găseşte legitimitatea numai în măsura în care rezolvarea litigiului depinde în mod hotărîtor de a-precierile stării de fapt; întreprinderile româneşti de comerţ exterior, în contractele lor cu parteneri din ţările occidentale, nu acceptă inserarea unei clauze privind supunerea eventualelor litigii spre soluţionare a. de e. [M.C.] Arbitraj de Stat, organ juris-dicţional al administraţiei de stat, avînd competenţa de a soluţiona litigiile patrimoniale ivite între organizaţiile socialiste. Se compune din: a) Arbitrajul de Stat Central; b) Arbitrajele de stat interj ude-ţene şi Arbitrajul de Stat al municipiului Bucureşti. Conducerea generală a A. de S. se exercită de un Prim Arbitru de Stat, ajutat de un adjunct al Primului Arbitru de Stat, numiţi de Consiliul de Miniştri. Controlul asupra întregii activităţi a A. de S. a-parţine Consiliului de Miniştri. Potrivit legii, A. de S. rezolvă litigiile dintre instituţiile de stat, întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, cooperatiste sau alte organizaţii obşteşti ori societăţi de colaborare economică. Litigiile de competenţa acestui organ jurisdicţional sînt cele iz-vorîte din nerespectarea obligaţiilor legale sau contractuale ori a obligaţiilor născute din acte administrative de planificare, precum şi orice alte litigii patrimoniale. Nu sînt de competenţa A. de S.: a) litigiile de o valoare mai mică de 1 000 lei; b) litigiile privitoare la impozite, taxe şi orice alte obligaţii care se stabilesc ori se urmăresc potrivit dispoziţiilor procesuale fiscale; c) litigiile dintre u-nităţile socialiste care depind de acelaşi minister, organ central al administraţiei de stat, uniune centrală de cooperative sau organizaţie centrală obştească; d) neînţelegerile i-vite cu prilejul încheierii contractelor economice. Competenţa teritorială a A. de S. este determinată de sediul pîrîtului; dacă sînt mai mulţi pîrîţi, cererea poate fi introdusă la oricare dintre organele arbitrale competente; cînd obiectul cererii priveşte drepturi asupra unui teren, construcţii sau instalaţii ori starea unor bunuri, competenţa teritorială este determinată de locul unde se află bunul. Conflictele de competenţă dintre diferite organe arbitrale se soluţionează de către Primul Arbitru de Stat, fără citarea părţilor; organul arbitrai care constată că prin soluţia ce ar urma să dea s-ar ajunge la un conflict de competenţă, va suspenda examinarea litigiului şi va înainta, în termen de 3 zile, dosarul Primului Arbitru de Stat; decizia prin care Primul Arbitru de Stat hotărăşte care dintre cele două organe arbitrale în conflict este competent a rezolva litigiul, este obligatorie pentru organul arbitrai indicat. V. şi Arbitraj de Stat Central; Arbitraje de stat in-terjudeţene şi Arbitraj de Stat al municipiului Bucureşti. {M.M.] Arbitraj de Stat Central; organ arbitrai cu competenţă teritorială generală, care rezolvă litigiile patrimoniale al căror cuantum depăşeşte o anumită valoare sau în care una din părţi este un organ central. îşi are sediul în Bucu- Arbitraje de stat interjudetene 10 reşti şi este condus de către Primul Arbitru de Stat, care numeşte arbitrii de stat, consultanţii arbitrali precum şi celălalt personal muncitor. Sînt de competenţa A. deS.C.: 1) litigiile referitoare la convenţii anuale şi la contracte ce se încheie cu privire la produsele destinate exportului sau provenite din import, cînd una din părţi este o întreprindere de comerţ exterior; 2) litigiile în care o parte este Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Externe sau Direcţia Generală a Rezervelor de Stat; 3) Litigiile în care parte este o organizaţie socialistă în subordinea u-nuia din organele centrale a-rătate mai sus; 4) litigiile a căror valoare depăşeşte un a-numit cuantum prevăzut de lege, dacă cel puţin una din părţi este o unitate socialistă de interes republican, o uniune centrală de cooperative ori o altă organizaţie obştească centrală sau dacă părţile, deşi sînt unităţi de interes local, nu-şi au toate sediul pe teritoriul judeţelor ce intră în competenţa teritorială a aceluiaşi arbitraj de stat interju-deţean sau al municipiului Bucureşti. V. si Arbitraj de Stat. [M.M.] Arbitraje de stat inter judeţene şi Arbitraj de Stat al municipiului Bucureşti, organe arbitrale a căror competenţă teritorială cuprinde 2—4 judeţe, respectiv teritoriul municipiului Bucureşti. Potrivit legii, sînt subordonate Arbitrajului de Stat Central şi sînt conduse de către arbitri de stat şefi. Primul Arbitru de Stat numeşte arbitrii de stat şefi, arbitrii de stat şi consultanţii arbitrali, iar arbitrii de stat şefi numesc personalul auxiliar al acestor organe ju- risdicţionale. A. de s.i. şi A. de S. al m.B. sînt competente să rezolve: 1) litigiile, indiferent de valoare, dintre unităţile socialiste de stat de interes local, dacă părţile îşi au, toate, sediul pe teritoriul judeţelor ce intră în competenţa teritorială a aceluiaşi arbitraj interjudeţean, respectiv pe teritoriul municipiului Bucureşti; 2) litigiile patrimoniale a căror valoare nu depăşeşte un anumit cuantum prevăzut de lege, dacă: a) părţile sînt unităţi socialiste de interes local ce nu-şi au toate sediul pe teritoriul judeţelor ce intră în competenţa teritorială a aceluiaşi arbitraj sau pe teritoriul municipiului Bucureşti; b) cel puţin una din părţi este o instituţie centrală de stat, o întreprindere sau organizaţie economică de stat de interes republican, o uniune centrală de cooperative sau altă organizaţie obştească centrală. V. si Arbitraj de Stat. [M.M.] arbitraj instituţional, formă a arbitrajului de comerţ exterior a cărui existenţă nu depinde de durata unui anumit litigiu şi care presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru insti-tuţionalizat prin lege şi avînd caracter de permanenţă şi continuitate. Instituţiile permanente de arbitraj sînt susceptibile de clasificări după criterii diferite: 1) în virtutea criteriului competenţei materiale, se disting: a) instituţii permanente de arbitraj avînd competenţă materială generală cu privire la litigiile cu caracter intern, cît şi cu privire la cele din domeniul dreptulu. comerţului internaţional; ele funcţionează fie pe lîngă Ca- 71 arbitraj privat merele de comerţ sau Bursele de comerţ, fie independent de acestea; b) instituţii specializate pentru comerţul cu anumite produse, cu vocaţie internaţională (din categoria cărora fac parte, de exemplu: Camera arbitrală de bumbac din Havre, Asociaţia distribu-itoriior de produse alimentare din New York, etc., constituite graţie poziţiei economice dominante a asociaţiilor profesionale în materia respectivă, care au reuşit să impună anumite uzanţe într-un domeniu sau altul). 2) Pe baza criteriului competenţei teritoriale se disting: a) instituţii de arbitraj de tip bilateral avînd sediul în ambele ţări semnatare ale convenţiei de constituire şi fiind competente să soluţioneze litigiile ivite între firmele din ţările respective; b) instituţii de arbitraj de tip regional, din categoria cărora fac parte spre exemplu: Secţia internaţională a Rinului pentru navigaţie (care este competentă să arbitreze litigiile ivite în legătură cu transportul pe Rin); Uniunea Europeană a Comerţului european en gross de cartofi, cu sediul la Paris; Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene etc.; c) instituţii de arbitraj cu vocaţie universală, dintre care unele au activitatea limitată la specialitatea mărfii respective (cum sînt bunăoară cele în materie de transporturi), iar altele au o competenţă materială generală (de ex. Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, în care sînt reprezentate toate ramurile activităţii economice şi la serviciile căreia apelează întreprinderi din toate continentele). A.i. a primit o mare extindere în ultima perioadă; în statele socialiste, spre e- xemplu, diferendele de natură patrimonială decurgînd din raporturile comerciale internaţionale sînt supuse spre rezolvare aproape în exclusivitate unor centre permanente de arbitraj constituite într-un a-tare scop. V. şi arbitraj de comerţ exterior. ,[M.C.] arbitraj particular, v. arbitraj privat. arbitraj privat, organ de jurisdicţie reglementat prin dispoziţii legale în prezent inaplicabile, ce rezolva pricinile dintre persoanele care aveau liberul exerciţiu al drepturilor lor. Nu erau de competenţa a.p. chestiunile de stare civilă, divorţurile, precum şi toate drepturile asupra cărora legea nu permitea a se face tranzacţie. Numirea arbitrilor se făcea de către părţi printr-un act scris autentificat de judecătorie. Actul prin care se numeau arbitrii — compromisul — trebuia să cuprindă, sub pedeapsa nulităţii, numele arbitrilor, pricinile pe care aceştia urmau să le soluţioneze, data la care se va termina judecata (potrivit legii, dacă nu se fixa un astfel de termen sau dacă termenul nu era prelungit printr-un act semnat de părţi, însărcinarea arbitrilor nu putea ţine mai mult de 5 luni de la data constituirii tribunalului de arbitri) şi eventual menţiunea privind renunţarea la căile de atac. Arbitrii puteau fi recuzaţi (pentru cauze ivite după numirea lor) pentru aceleaşi motive şi după aceeaşi procedură ca şi judecătorii. în timpul funcţionării lor arbitrii nu puteau fi revocaţi decît prin consimţă-mîntul tuturor părţilor. în cazul cînd numărul arbitrilor era par şi voturile se împărţeau, arbitri 13 pentru luarea hotărîrii arbitrii sau preşedintele instanţei care a autentificat compromisul numeau un superarbitru. Sin. arbitraj particular. [M.M.] arbitri (în litigiul de comerţ exterior), persoane cu înaltă calificare juridică şi cunoştinţe de specialitate în materie de comerţ exterior tşi relaţii economice internaţionale (necesare soluţionării litigiilor din acest domeniu), desemnate şi înscrise, în această calitate, pe o listă de organul competent, dintre care părţile liti-gante aleg pe componenţii instanţei arbitrale cu vocaţie de a soluţiona litigiul ivit între ele. în ţara noastră, lista de arbitri cuprinde 35—40 componenţi; ea se reînnoieşte la fiecare perioadă de trei ani. Propunerile privind înscrierea pe această listă sînt făcute de preşedintele Comisiei de Arbitraj din Bucureşti (C.A.B.), iar numirea arbitrilor se face de către prezidiul Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti (C.C.I.B.). Două sînt principiile care, strîns îmbinate între ele, guvernează desemnarea arbitrilor: cel al selecţiei ce intervine la alcătuirea listelor trienale în funcţie de criteriile calificării şi competenţei profesionale, a temeiniciei cunoştinţelor ce posedă în domeniul comerţului exterior şi al relaţiilor economice internaţionale; cel al elecţiunii, concretizat în dreptul părţilor litigante de a alege de pe lista de arbitri arbitrul preferat de ele. Arbitrii trebuie să acţioneze imparţial, făcînd abstracţie că desemnarea lor dă expresie voinţei uneia sau alteia dintre părţile litigante; în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale ce le revin ei se bucură de independenţă deplină. A. nu sînt mandatari ai părţilor; pentru activitatea ce depun ei primesc onorariul de la C.C.I.B. şi nu de la părţile împricinate (cum se întîmplă în raporturile dintre mandant şi mandatarul remunerat). Persoanele înscrise pe lista de a. au cetăţenie română, împrejurare ce, alături de incidenţa exclusivă a legislaţiei române ca temei juridic de organizare şi funcţionare a C.A.B., conferă acestei instanţe naţionalitate română. Atribuţiile a. se disting după cum au. ca obiect procedura pro-priu-zisă ori fondul pretenţiilor formulate de părţi: din prima categorie fac parte puterile lor de a dispune măsuri de conservare a bunurilor sau de a efectua nemijlocit anumite probe (de exemplu descinderea la faţa locului pentru a constata condiţiile de depozitare a unor mărfuri, participarea lor personală la unele testări tehnice, în scopul aprecierii parametrilor calitativi ai utilajelor etc.); cea de a doua categorie de atribuţii ale a., cu caracter de fond, conţine investirea lor ca mediatori amiabili: a. vor hotărî ca mediatori amiabili dacă aceasta este voinţa părţilor şi dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru. [M.C.] arbitru de stat, persoană fizică cu pregătire juridică superioară care, fiind încadrată în muncă la un organ al Arbitrajului de Stat, rezolvă litigiile arbitrale (litigiile patrimoniale dintre organizaţiile socialiste). (M.M.] arbitru de stat şef, persoană care exercită conducerea activităţii operative a arbitrajelor de stat interjudeţene sau 13 argumentare judiciară a Arbitrajului de Stat al municipiului Bucureşti. [M.M.] argumentare judiciară, motivare în susţinerea ori negarea de către părţi sau de către instanţa de judecată a unei pretenţii, apărări, excepţii, măsuri, hotărîri etc., în cursul sau în finalul judecăţii. A.j. are ca obiect fie interpretarea şi modul de aplicare a normelor juridice, fie stările şi împrejurările de fapt. 1) A.j. care priveşte aplicarea normelor juridice implică, de regulă, o interpretare extensivă. Sînt folosite, în această privinţă, următoarele a.j.: a) A.j. a pari rationae (prin analogie), cînd se impune compararea şi aplicarea unui text cu ajutorul altui text, mai clar şi mai amplu în redactarea sa, din aceeaşi materie sau din materii apropiate prin obiectul reglementării lor. Această argumentare este o axiomă a maximelor: ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dis-positio (unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo este şi aceeaşi aplicare a ei) şi ex-ceptio firmat regulam în ca-sibus non exceptis (excepţiile confirmă regula în cazurile neexceptate). A.j. a pari rationae este folosită, cel mai adesea, prin normele de trimitere exprese (de ex. legea comisiilor de judecată dispune că prevederile ei, ca lege specială, se întregesc cu dispoziţiile de drept comun ale Codului de procedură civilă), iar alteori prin simplă interpretare (v. infracţiuni de audienţă); b) A.j. a contrari o sensu (în sens contrar), care vizează reglementările restrictive ce trebuie interpretate şi aplicate ca atare; adică, limitate la cazul sau ipoteza vizată; în rest, urmînd a se aplica reglementarea opusă, generală sau de drept comun. Această argumentare se bazează pe raţiunea maximei qui dicit de uno, de altero jegat (cine afirmă despre una neagă despre cealaltă). De exemplu, cînd legea prevede, în cazul nulităţilor exprese, că vătămarea se prezumă, per a contrario, în celelalte cazuri, deşi legea nu precizează expres, vătămarea trebuie dovedită; c) A.j. a fortiori ratione (cu atît mai mult), care se foloseşte cînd se urmăreşte aplicarea gradată a unui text. După a.j. a fortiori ratione unde legea prevede sau permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (a majori ad minus) şi unde legea opreşte mai puţin, acolo, implicit, opreşte şi mai mult (a minori ad majus). Pentru ilustrarea acestei argumentări este folosită maxima: qui potest majus, potest et minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin). De exemplu, instanţa competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ (instanţa ultimului domiciliu comun al soţilor) devine a fortiori competentă să soluţioneze şi cererea accesorie de împărţire a bunurilor comune, chiar dacă printre acestea se află şi bunuri imobile situate în raza teritorială a altei instanţe. 2) A.j. a stărilor şi împrejurărilor de fapt se face pentru a determina existenţa sau inexistenţa lor şi a desprinde apoi consecinţele juridice ce decurg din concluzia la care s-a ajuns. Sînt folosite, de regulă, următoarele a.j. a) A.j. a priori (mai înainte, anterior) prin care se declară ca stabilită o anumită faptă, împrejurare, consecinţă etc. — înainte de a fi probată — pe baza cunoaşterii sau prezu- arhiva instanţei 74 mării unor termeni din cadrul relaţiei demonstrabile în care se situează. De exemplu, în cazul unei acţiuni de tăgadă a paternităţii, soţul mamei, adică reclamantul, este declarat a priori tatăl copilului; b) A.j. a posteriori (după, posterior), prin care faptele, împrejurările sau consecinţele lor sînt stabilite — pe bază de probe — numai după ce a,cestea au avut loc. De exemplu, se argumentează a posteriori valabilitatea unui act anulabil după confirmarea lui de partea în drept să invoce nulitatea; respingerea unei acţiuni în daune dacă se reţine că cel obligat şi-a executat între timp obligaţia etc.; c) A.j. a cauzei şi efectului, prin care se demonstrează că o faptă a produs un rezultat cu anumite consecinţe juridice. De exemplu, relaţia cau-ză-efect este folosită în practica judiciară în litigiile care au ca obiect cauzarea de prejudicii pentru a demonstra că raportul dintre faptă şi rezultatul dat constituie expresia ^necesităţiiu şi nu a unei „înlănţuiri întîmplătoare de evenimente V. şi concluzii în fond; obiectul probaţiunii; prezumţii; motivarea hotărîrii. (D.RJ arhiva instanţei, serviciu administrativ al instanţei de judecată unde se păstrează, în dulapuri speciale, pe termene fixate (zilele cînd urmează să aibă Ioc judecata) dosarele aflate în curs de judecată, iar cele judecate în locuri special amenajate. 1) Predarea şi primirea dosarelor aflate în curs de judecată de la a.i. către grefierul de şedinţă, cît şi re-turnarea lor în caz de amî-nare a judecăţii, se face prin intermediul condicii de termene pentru arhivă (unde semnează de primire grefierul de şedinţă) şi respectiv caietul grefierului (unde semnează de primire arhivarul). Accesul la a.i. pentru consultarea dosarelor aflate în curs de. judecată este permis numai judecătorilor, părţilor litigante, avocaţilor sau altor reprezentanţi ai părţilor. 2) Dosarele judecate se păstrează la a.i., potrivit unui nomenclator al Ministerului de Justiţie, în funcţie de importanţa lor, numai anumite perioade de timp. De exemplu, dosarele privind judecarea acţiunilor de ieşire din indiviziune se păstrează timp de 30 de ani, cele care privesc judecarea acţiunilor de divorţ se păstrează 5 ani etc. Potrivit aceluiaşi nomenclator, la împlinirea respectivei perioade de timp dosarele judecate se predau la arhivele statului (cele care prezintă importanţă social-isto-rică) sau la organizaţiile care se ocupă cu recuperarea deşeurilor (cele care nu prezintă importanţă). [D.R.] asesori populari, orice persoană care este cetăţean român, are vîrsta de 23 de ani împliniţi, nu a fost condamnată penal, are capacitate de exerciţiu, este absolvent al şcolii generale, se bucură de o reputaţie neştirbită şi a fost aleasă de organul de stat competent, pentru a participa, în calitate de reprezentant al maselor de oameni ai muncii, ca membru al completului de judecată la soluţionarea pricinilor pentru care legea dispune că vor fi judecate de instanţe cu participarea unor atare reprezentanţi. Alegerea a.p. se face de către consiliile populare judeţene ori, după caz, de consiliul popular al 15 asigurarea dovezilor municipiului Bucureşti, pe termen de 4 ani; ei pot fi revocaţi în a.celeaşi condiţii în care au fost aleşi. Numărul a.p. pentru fiecare instanţă (tribunale judeţene, judecătorii, precum şi tribunalul municipiului Bucureşti) se stabileşte de Ministerui Justiţiei. Pe timpul cît funcţionează la instanţele civile, a.p. primesc drepturi băneşti ce se stabilesc prin Hotărîre a Consiliului de Miniştri. A.p. funcţionează şi pe lîngă instanţele militare, aici fiind însă aleşi după o procedură deosebită; numărul a.p. pentru fiecare tribunal militar se stabileşte de către Ministerul Justiţiei cu acordul Ministerului Apărării Naţionale. Pe timpul cît îşi exercită mandatul, a.p. îşi păstrează locul t?i funcţia în producţie; în această perioadă li se aplică şi lor dispoziţiile legale privind îndeplinirea atribuţiilor de judecată. [M.C.] asigurarea acţiunii, luarea de către instanţa de judecată, în acţiunile reale sau de creanţă, pe timpul judecării procesului, a unor măsuri care să asigure executarea unei hotă-rîri viitoare pe care reclamantul speră să o obţină în favoarea sa. Luarea măsurilor de a.a. se sprijină pe dreptul de gaj general al creditorilor asupra bunurilor debitorilor, care, în caz de litigiu, îi oferă creditorului reclamant posibilitatea de a solicita instanţei de judecată să ordone măsuri de indisponi-bilizare şi conservare, de natură să împiedice pe debitorul pîrît, pendente lite (în timpul procesului), să distrugă sau să înstrăineze bunul ce formează obiectul litigiului, iar cînd se cere o sumă de bani, să-şi diminueze activul patrimonial, devenind astfel insolvabil. Cererea reclamantului prin care solicită instanţei să ordone luarea unor măsuri de a.a. implică şi dă naştere, sub aspectul oportunităţii admiterii ei, la un conflict intre părţi, diferit de acela care se poartă asupra fondului cauzei. Ca urmare, înainte de a încuviinţa cererea reclamantului pentru a.a., instanţa are obligaţia de a examina, pe cale incidenţă, chiar dacă reclamantul a depus cauţiune, şi acele apărări ale pîrîtului care privesc indirect fondul cauzei, ca de exemplu prescripţia sau inadmisibilitatea acţiunii, fără a se teme că prin aceasta ar prejudeca fondul. în asemenea situaţii, instanţa poate dispune citarea părţilor, pentru a da lămuriri şi a se apăra, chiar şi în cazul sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii care se ordonă, de regulă, fără dezbateri contradictorii. Examinarea unor asemenea apărări este impusă de principiul egalităţii părţilor: aşa cum reclamantul poate anticipa asupra admiterii acţiunii şi obţinerii hotărîrii în favoarea sa, justificînd prin aceasta luarea măsurilor de a.a., tot aşa poate anticipa şi pîrîtul asupra respingerii acţiunii şi obţinerii hotărîrii în favoarea sa, justificînd prin aceasta că măsurile de a.a. sînt inoportune de a fi luate în cauză. V. şi acţiune civilă; poprire asiguratorie; sechestru asigurator; sechestru judiciar; sustragere de sub sechestru. [D.R.] asigurarea dovezilor, procedură contencioasă în cadrul căreia părţile au posibilitatea de a solicita constatarea şi conservarea unei probe dacă există pericol de dispariţie sau dacă aceasta ar fi greu de asistare 16 administrat într-un viitor litigiu. Prin procedura a.d. pot fi administrate oricare dintre mijloacele de probă prevăzute de lege, cu excepţia înscrisurilor. Principala condiţie de admisibilitate a cererii privind a.d. o constituie urgenţa, ce urmează să fie dedusă din pericolul de dispariţie a probei sau din dificultăţile de administrare a acesteia într-un viitor litigiu; a.d. poate fi încuviinţată de instanţă chiar dacă nu există urgenţă, dar numai cu acordul ambelor părţi. Cererea privind a.d. trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru orice petiţie care se adresează instanţelor judecătoreşti; ea va cuprinde şi menţiuni privitoare la dovezile ce urmează să fie administrate, arătarea faptelor supuse probaţiunii şi justificarea urgenţei. Â.d. poate fi solicitată înainte de începerea unui litigiu sau chiar în timpul procesului. Competenţa de soluţionare a cererii revine instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul martorului sau obiectul supus cercetării, dacă a.d. s-a solicitat înainte de declanşarea procesului; în caz contrar, cererea se va îndrepta la instanţa sesizată cu judecarea litigiului. Cererea privind a.d. se soluţionează în mod obişnuit cu citarea părţilor; dacă urgenţa o reclamă, ea poate fi rezolvată şi fără citarea părţilor. Cu prilejul a.d. instanţa este limitată la cercetarea admisibilităţii şi la administrarea probei, fără a pre-judeca fondul cauzei. Procedura a.d. poate fi utilizată şi pentru constatarea unei stări de fapt ce ar putea servi într-un viitor litigiu sau în cadrul unui proces pendent; în caz de admitere a cererii instanţa va dispune constatarea stării de fapt respective de către executorul judecătoresc; pro-cesul-verbal de constatare face dovadă pînă la proba contrară. Asupra cererii privind a.d. instanţa se pronunţă printr-o încheiere de admitere sau de respingere; încheierea poate fi atacată cu recurs în termen de cinci zile de la pronunţare dacă judecata s-a făcut cu citarea părţilor şi de la comunicare dacă părţile nu au fost citate. Dacă dovezile au fost asigurate în cursul procesului asupra fondului, încheierea pronunţată de instanţă, avînd caracter premergător, va putea fi atacată cu recurs doar odată cu hotărîrea finală. Hotărîrea de admitere a cererii privind a.d. determină opozabilitatea probelor administrate faţă de părţi. în cursul procesului asupra fondului părţile au posibilitatea de a combate, prin alte mijloace de dovadă, probele administrate în cadrul procedurii privind a.d. Probele administrate în urma cererii de a.d. pot fi invocate de oricare dintre părţi, în temeiul principiului potrivit căruia dovezile aparţin cauzei. Sin. ancheta în fu-turum. [I.L.] asistare, procedeu prin intermediul căruia ocrotitorul legal al persoanei ce nu posedă capacitate deplină de exerciţiu participă la activitatea judiciară, spre a întregi capacitatea acesteia. în dreptul nostru minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are, pînă la majorat, capacitate de exerciţiu restrînsă; legea îi recunoaşte acestuia posibilitatea de a încheia acte juridice, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. Desfăşurarea procesului 77 asistenţă judiciară civil implică însă efectuarea succesivă a unor acte — de la promovarea acţiunii şi pînă la soluţionarea acesteia — de către participanţii la activitatea de judecată, inclusiv de minorul ce a împlinit vîrsta de 14 ani şi care este parte în litigiu; de aceea, nu este suficienta încuviinţarea prealabilă dată (minorului avînd capacitate de exerciţiu restrînsă) cu prilejul promovării acţiunii. Activitatea procesuală avînd un caracter complex, implică şi efectuarea unor acte a căror semnificaţie nu poate fi anticipată cu prilejul promovării cererii de chemare în judecată. Asigurarea unei o-crotiri eficiente a minorului presupune cu necesitate a. acestuia în tot cursul procesului civil; în acest scop ocrotitorii legali vor fi citaţi spre a semna alături de minor toate actele adresate instanţei, sub sancţiunea nulităţii. încuviinţarea prealabilă dată cu prilejul promovării acţiunii civile nu ar satisface cerinţele unei ocrotiri reale şi efective a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani; o asemenea autorizare ar avea doar semnificaţia unei simple „încuviinţări în alb“, improprie activităţii specifice procesului civil. Pe de altă parte, în procesul în care minorul dobîn-deşte legitimare procesuală pasivă, instituţia autorizării este practic inaplicabilă, întru-cît ocrotitorii legali nu ar putea împiedica judecarea cauzei prin refuzul încuviinţării prealabile. Cu toate acestea, a. nu are aplicare în următoarele împrejurări: a) minorul care se căsătoreşte în condiţiile legii, dobîndeşte capacitate deplină de exerciţiu; el va putea promova o acţiune civilă fără să fie necesară în- cuviinţarea prealabilă; de ase menea, va participa la activitatea judiciară fără să fie necesară a. acestuia; b) minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani are capacitatea de a încheia un contract de muncă sau de a intra într-o organizaţie cooperatistă fără să fie necesară încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor săi legali; el îşi exercită astfel singur drepturile ce izvorăsc din contractul individual de muncă sau din calitatea de membru al organizaţiei cooperatiste; pe plan procesual, minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani are posibilitatea de a promova o acţiune (cerere sau contestaţie) şi de a participa personal într-un litigiu de muncă, fără să fie necesară a. sa de către alte persoane. [I.L.] asistenţă judiciară (în terminologia Codului de procedură civilă), serviciile prestate gratuit de avocaţi delegaţi de către birourile colective de asistenţă juridică, în tot cursul procesului, ca urmare a încuviinţării date de instanţa de judecată, la cererea şi în favoarea părţii ce nu dispune de mijloacele materiale suficiente pentru a plăti onorarul avocaţial aferent acestor servicii. A.j. constituie o importantă garanţie a dreptului la apărare, instituită de lege în beneficiul persoanelor care, fiind lipsită de mijloacele materiale necesare angajării unui avocat, sînt îndreptăţite să primească asistenţă juridică gratuită. A.j. se acordă la cererea părţii interesate; consac-rînd acest principiu, legea dispune că cel ce nu este în măsură să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate cere să asistenţă juridică 78 i se acorde asistenţa juridică gratuită. Cererea făcută în acest scop trebuie să cuprindă indicarea pricinii la care se referă, precum şi arătarea stării materiale a solicitantului; ea va fi însoţită de dovezi scrise, privitoare la veniturile şi sarcinile acestuia. Cererea se ^dresează instanţei sau biroului colectiv de asistenţă juridică. Primind o asemenea cerere, instanţa sau, după caz, biroul colectiv de asistenţă juridică cercetează temeinicia ei, putînd cere explicaţii şi dovezi suplimentare solicitantului, precum şi informaţii de la organele locale de stat. Instanţa hotărăşte în privinţa cererii de a.j. în camera de consiliu, dînd o încheiere care nu este supusă vreunei căi de atac. Legea îndreptăţeşte partea adversă ca, oricînd în cursul procesului, să înfăţişeze instanţei probe referitoare la adevărata stare materială a celui căruia i s-a încuviinţat cererea de a.j. şi să solicite instanţei să procedeze la re-verificarea temeiniciei acelei cereri; asistenţa nu se suspendă însă în cursul noilor cercetări. în cazul în care instanţa constată că sesizarea părţii potrivnice este întemeiată, va reveni printr-o încheiere asupra încuviinţării asistenţei; nici această încheiere nu este supusă vreunei căi de atac. In cazul în care instanţa constată că cererea de asistenţă a fost făcută cu rea-cre-dinţă şi că solicitantul a ascuns adevărul, ea poate — revenind asupra încuviinţării date iniţial — să condamne partea în culpă la o amendă egală ca valoare cu sumele de plata cărora a fost scutită. Legea prevede că dreptul la a.j. se stinge prin moartea părţii care a beneficiat de el, pre- cum şi ca urmare a îmbunătăţirii stării materiale a acestuia. Cheltuielile de care partea a fost scutită prin încuviinţarea a.j. vor fi puse de către instanţă în sarcina celeilalte părţi, în eventualitatea că a-ceasta din urmă ar cădea în pretenţii; urmărirea lor este supusă dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură fiscală. In acest scop instanţa trebuie să comunice, prin grija grefierului, organelor fiscale dispozitivul hotărîrii. Legea reglementează pe seama avocaţilor numiţi apărători din oficiu dreptul a cere instanţei ca onorariul lor să fie pus în sarcina celeilalte părţi în eventualitatea, că aceasta ar fi căzut în pretenţii. [M.C-] asistenţă juridică, activitate profesională de sprijinire a persoanelor, desfăşurată de a-vocaţi în scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale acestora şi al întăririi legalităţii socialiste. A.j. se realizează în condiţiile legii, prin apărarea şi reprezentarea în tot cursul procesului a părţilor şi celorlalte persoane interesate, prin asistarea şi reprezentarea celor interesaţi în faţa notariatelor de stat şi a organelor locale ale administraţiei de stat, precum şi prin darea de consultaţii, întocmirea de cereri, plîngeri şi alte acte cu caracter juridic. Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, numai avocaţii au dreptul să acorde a.j.; serviciul presta.t de ei în e-xerciţiul profesiunii lor este de interes obştesc. A.j. se a-cordă prin birourile colective de asistenţă juridică organizate în cadrul colegiilor de avocaţi; legea interzice avocaţilor să dea consultaţii, să redacteze cereri, să angajeze 79 asistenţă juridică cauze şi, în general, să presteze servicii avocaţiale, altfel decît în cadrul biroului colectiv de asistenţă juridică. Activitatea avocaţială se poate desfăşura numai pe baza delegaţiei scrise semnate de directorul sau responsabilul biroului colectiv de asistenţă juridică; în baza delegaţiei respective, avocatul este îndreptăţit să acorde a.j. potrivit condiţiilor admise de lege. Pentru obţinerea a.j., persoanele interesate se pot adresa oricărui birou colectiv de asistenţă juridică şi pot solicita să fie apăraţi sau asistaţi de oricare dintre membrii acelui birou; munca avocaţială se plăteşte în exclusivitate biroului colectiv de as:stentă juridică, potrivit tarifului de onorarii pentru a.j. Pentru fiecare act de asistenţă juridică solicitat biroului colectiv trebuie întocmit un „angajament" pe o fişă semnată de directorul sau responsabilul acelui birou, de avocatul căruia i s-a repartizat lucrarea şi de partea care a solicitat a.j.; în cuprinsul fişei de angajament se indică, printre altele, onorariul stabilit pentru lucrare precum şi condiţiile de plată, arătîndu-se totodată sumele primite în contul onorariului. în caz de neplată a onorariului restant, partea în culpă poate fi urmărită pe baza fişei respective potrivit procedurii stabilite de lege privitor la urmărirea unor datorii pe cale notarială, în temeiul titlului executor eliberat de notariatul de stat din localitatea în care se află sediul biroului colectiv de asistenţă juridică. Instanţa de judecată este obligată să respecte, la calcularea cheltuielilor de judecată, tariful de o-norarii pentru a.j. Acordarea a.j. de către birourile colecti- ve de asistenţă juridică este obligatorie ori de cîte ori organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti cer, potrivit legii, desemnarea unui apărător din oficiu pentru învinuiţi, inculpaţi ori alte părţi, precum şi atunci cînd organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că, datorită stării sale materiale, partea nu are posibilitatea de a plăti onorariul stabilit conform tarifului, iar a-sistarea acesteia este necesară în raport cu circumstanţele cauzei. A.j. poate fi acordată în mod gratuit în următoarele siuaţii: a) în acţiunile ce urmăresc pensii de întreţinere sau repararea daunelor pricinuite prin moartea sau infirmitatea cauzată în timpul producţiei, ori ca urmare a unor accidente; b) pentru consultaţii juridice şi pentru redactarea unor cereri sau alte acte judiciare cerute de ostaşii din Forţele Armate ale R. S. România; c) pentru ori ce altă activitate de asistenţă juridică, dacă directorii birourilor colective constată că cei care solicită a.j., datorită stării lor materiale, nu au posibilitatea de a plăti onorariul stabilit potrivit tarifului. în cazul desemnării unui apărător din o-ficiu, dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că partea căreia i s-a acordat a.j. din o-ficiu are posibilităţi de plată, aceasta va fi obligată să plătească biroului colectiv care a delegat avocatul, onorariul cuvenit conform tarifului; nu pot fi obligaţi la o asemenea plată învinuitul care nu a fost trimis în judecată, inculpatul care, fiind trimis în judecată, a fost achitat sau în privinţa căruia s-a pronunţat încetarea ataşarea dosarului 80 procesului penal fără să fi fost obligat la despăgubiri civile, partea civilmente responsabilă care nu a fost obligată la despăgubiri civile, precum şi partea vătămată şi partea civilă ale căror cereri au fost găsite întemeiate. A-tunci cînd apărătorul a fost delegat din oficiu, onorariul avocaţial se plăteşte de partea potrivnică dacă cererea ei s-a dovedit neîntemeiată şi dacă organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească constată din actele dosarului că are posibilităţi de plată. O-bligarea la plata onorariului se va dispune, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală dată în cauză, care, în această privinţă, constituie titlu executor, sau prin hotărîrea instanţei de judecată care soluţionează cauza la care a luat parte apărătorul. Cînd a.j. a fost acordată la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti şi aceasta constată că nu sînt întrunite condiţiile pentru a obliga pe vreuna din părţi la plata onorariului, se va dispune, după caz, prin ordonanţa dată în cauză sau prin hotărîrea judecătorească, ca plata onorariului să se facă dintr-un fond special al Ministerului Justiţiei. [M.C.] ataşarea dosarului, operaţiune prin care dosarul unei cauze rezolvate este alăturat la dosarul unei cauze aflate în curs de judecată. A.d. se face cînd este necesar ca hotărîrea sau probele aflate în dosarul cauzei rezolvate să fie cercetată sau folosite în cauza aflată în curs de judecată. In mod o-bişnuit a.d. se face în următoarele situaţii: a) cînd se invocă autoritatea de lucru judecat, pentru a se face comparaţie între elementele cau- zei judecate şi cele ale cauzei aflate în curs de judecată; b) cînd instanţei civile îi revine sarcina de a stabili, ea, caracterul penal al unei fapte, şi solicită organului de urmărire penală să-i trimită dosarul cauzei penale în care s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru că a intervenit amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului; c) cînd, în urma perimării, s-a introdus o nouă acţiune şi este necesar a fi folosite probele administrate în dosarul format iniţial; d) cînd s-a admis excepţia de litispendenţă, şi dosarul cauzei format la cea din urmă instanţă sesizată trebuie trimis pentru a fi anexat la dosarul aceleiaşi cauze format la prima instanţă sesizată. Sub aspect procedural, a.d. se face după regulile administrării probei prin înscrisuri atunci cînd acestea se găsesc în păstrarea unei autorităţi. V. şi dosar civil; administrarea probelor; dovada cu înscrisuri. [D.R.] audiere de martori, activitate desfăşurată de instanţa de judecată în îndeplinirea procedurilor de administrare şi de asigurare a dovezilor, constînd în ascultarea, selectarea şi consemnarea în proces-verbal a celor relatate de martori cu privire la fapte sau întîmplări petrecute în legătură cu obiectul litigiului aflat în curs de soluţionare. A. de m. se face direct de către instanţa judecătorească investită cu rezolvarea pricinii; dacă martorul domiciliază în altă localitate, el poate fi audiat prin comisie rogatorie de instanţa egală sau mai mică în grad din acea localitate. în cazul în care la termenul fixat se prezintă numai o parte dintre martorii citaţi, aceştia vor fi audiaţi la 81 audiere de martori data respectivă, iar pentru audierea martorilor lipsă instanţa va stabili un nou termen, amînînd în acest scop judecata. Dacă martorul regulat citat nu se prezintă, instanţa, va putea dispune amendarea lui (cu o sumă de la 25 la 250 lei) şi aducerea lui cu mandat; în caz de urgenţă aducerea cu mandat poate fi ordonată chiar de la primul termen. Asupra dispoziţiei de amendare a martorului instanţa poate reveni ulterior printr-o încheiere, dacă martorul justifică ulterior motivul neprezentării la termenul pentru care fusese citat anterior. în cazul în care martorul nu se prezintă nici după emiterea mandatului de aducere, instanţa are facultatea să judece procesul fără a,-cel martor. Legea dispune ca înainte de a fi ascultat, martorul să presteze un jurămînt, repetînd formula: „jur că voi spune adevărul «şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiutt. După prestarea acestui jurămînt, martorului i se pune în vedere, de către preşedintele completului de judecată, că dacă nu spune adevărul săvîrşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, pentru care va fi pedepsit conform legii penale; despre aceasta se va face menţiune în declaraţia scrisă pe caxe o va semna martorul. Minorii sub 14 ani nu depun jurămînt: lor li se atrage doar atenţia „să spună adevărul44; în caz de mărturie mincinoasă ei nu sînt pasibili de pedeapsă penală. Martorul care, deşi prezent la instanţă, refuză să jure şi să depună mărturie va fi condamnat prin încheierea de şedinţă, care este executorie, la o amendă între 25 şi 250 lei şi totodată la despăgubiri către partea vătămată. înainte de a fi întrebat asupra celor ce ştie în legătură cu obiectul litigiului, martorul trebuie să arate datele personale necesare identificării lui şi aprecierii declaraţiei sale de către instanţă; datele respective se consemnează în procesul-verbal de audiere. După aceasta se trece la audierea propriu-zisă a martorului; el este interogat, punîndu-i-se, prin intermediul preşedintelui completului de judecată, întrebări, mai întîi de către partea care l-a propus, apoi de către partea potrivnică şi de către judecători; martorul nu are voie să citească răspunsuri pregătite de mai înainte; el se poate folosi însă de unele însemnări, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui şi numai în ce priveşte cifre sau denumiri. în eventualitatea prezenţei la şedinţă a mai multor martori, aceştia se audia-ză separat, martorii neascultaţi fiind evacuaţi din sala de dezbateri în timpul audierii unuia dintre ei. Ordinea audierii se stabileşte de către preşedinte, ţinînd seama şi de cererile părţilor; de regulă, se ascultă la început martorii în probă, iar apoi martorii în contra-probă. Martorul care a fost ascultat este reţinut în sală, dacă instanţa nu hotărăşte altfel, pînă la terminarea audierii tuturor martorilor din aceeaşi pricină, pentru ca el să nu poată comunica cu a-ceştia înainte de a fi fost ascultaţi; rămînerea în sală a martorului ascultat se poate învedera necesară şi pentru e-ventuale confruntări cu alţi martori sau pentru luarea u-nor declaraţii suplimentare care s-ar dovedi necesare în lumina declaraţiilor altor martori. în cazul în care depozi- 6 — Dicţionar de drept procesual civil autentificarea înscrisurilor 83 ţiile martorilor sînt contradictorii, instanţa poate dispune confruntarea martorilor, chiar dacă dezbaterile asupra fondului au fost închise; în acest scop ea va dispune redeschiderea, dezbaterilor şi o nouă citare a martorilor între care urmează să se efectueze confruntarea. Dacă instanţa are temeiuri serioase să creadă că declaraţia unui martor este mincinoasă ori că martorul respectiv a fost mituit, ea va încheia un proces-verbal şi va trimite martorul în faţa organelor de urmărire penală. Declaraţia martorului este orală, dar ea se consemnează în scris (într-un proces-verbal de audiere de martor), scriptul respectiv ataşîndu-se la dosarul pricinii, după ce în prealabil â fost semnat pe fiecare pagină de către martor, preşedinte şi grefier. înainte de a semna depoziţia, martorul are dreptul să ceară ca aceasta să-i fie citită. Legea dispune că orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi de martor, sub pedeapsa de a nu fi ţinute în scamă, iar locurile neînscrise din declaraţie trebuie barate, astfel ca să nu se poată adăuga nimic. V. si comisie rogatorie. [M.C.] autentificarea înscrisurilor, operaţie juridică prin care se conferă actelor şi documentelor scrise o anumită putere doveditoare. Prin autentificare înscrisul dobîndetşte forţă probantă după cum urmează: 1) considerat în întregul său, actul se bucură de prezumţia de autenticitate, dacă, chiar şi numai aparent, a fost corect întocmit; 2) menţiunile din act referitoare la fapte materiale săvîrşite de agentul instrumen-tator sau la cele petrecute în faţa sa şi constatate de acesta prin propriile sale simţuri au putere doveditoare deplină (a-dică nu pot fi înlăturate decît prin înscriere în fals); 3) menţiunile făcute numai pe baza declaraţiilor pot avea, după caz, fie forţă doveditoare pînă la proba contrară, fie doar valoarea unui început de dovadă scrisă. De regulă, a.î. se face de către organele notariale, care conferă forţă probantă înscrisurilor referitoare la: contractul de partaj voluntar, împărţeala făcută de ascendenţi între descendenţii lor, donaţii, testamente, acte confirmative, contracte de vîn-zare-cumpărare, cesiunea de creanţă, contractele de schimb, locaţiune, mandat, societate, comodat, împrumut, depozit, contractul de rentă viageră, fidejusiune, gajr ipotecă, declaraţii, procuri etc. Potrivit legii, în localităţile unde nu funcţionează notariate de stat, comitetele (birourile) executive aJe consiliilor populare pot autentifica: a) orice declaraţii cu caracter de atestare sau cu conţinut de notorietate; b) înscrisuri prin care se încheie contracte privitoare la cultivarea şi predarea produselor agricole vegetale sa,u la creşterea, îngrăşarea şi predarea de animale; c) înscrisuri cu-prinzînd convenţii în valoare de pînă la 3 000 lei, cu excepţia acelora care au ca obiect donaţii de orice fel, constituiri de ipoteci şi transmisiuni de clădiri; d) procuri, cu excepţia celor care se dau în vederea întocmirii unor acte de transmisiune privitoare la clădiri sau în vederea efectuării unor a,cte juridice pentru a căror încheiere legea cere formă autentică ori care se re- autoritatea de lucru judecat feră la operaţiuni cu străinătatea. V. şi procedura autentificării înscrisurilor. [M.M.] autoritate de lucru judecat, principiu de interes general potrivit căruia ceea ce s-a ho-tărît printr-un act de jurisdicţie, bine sau rău, se consideră că exprimă adevărul şi judecata. nu mai poate fi reluată. A. de l.j. pune capăt, irevocabil, oricărui litigiu în care părţile au uzat de toate căile de atac deschise şi puse la dispoziţia lor de către lege. Principiul a. de l.j. este diriguitor, deopotrivă, pentru părţile litigante şi judecătorii care au decis prin hotărîrea lor, în mod definitiv, asupra unui litigiu. Din punct de vedere procesual, a. de l.j. îndeplineşte două funcţii: una de excepţie şi alta de prezumţie. 1) Excepţia a. de l.j. are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decît o singură dată: non bis in idem. Excepţia a. de l.j. impune condiţia identităţii de acţiuni care, potrivit logii, reclamă acelaşi o-biecţ, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Excepţia interzicînd judecata repetată a aceleiaşi pricini, efectul ei fiind peremptoriu, îndeplineşte funcţia ex-tinctivă a a. de l.j. 2) Prezumţia a. de l.j. are la bază regula că o constatare (nu neapărat în sens de soluţie privind raporturile litigioase dintre părţi) făcută printr-o ho-tărîre definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotă-rîre: res judicata pro veritate habetur. Spre deosebire de excepţie, prezumţia a. de l.j. reclamă diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni. A-semenea situaţii sînt întîlnite, mai ales, în acţiunile conexe care, în privinţa soluţionării, una îi succede celeilalte. în- trucît prezumţia impune consecvenţă şi unitate în judecarea acţiunilor succesive (de ex. autoritatea de lucru judecat a hotărîrilor penale în procesele civile), îndeplineşte funcţia normativă a a. de l.j. Se derogă de la această funcţie în cazul despăgubirilor sau a altor prestaţii periodice, cazuri în care prezumţia a. de l.j. nu poate fi opusă cererii prin care cei interesaţi solicită, ulterior rămînerii definitive a hotărîrii, micşorarea sau încetarea plăţii ori, dimpotrivă, majorarea ei. Sub ambele forme, a. de l.j. poate fi invocată în orice fa.,ză a procesului. [D.R.] autoritatea de lucru judecat a hotărîrilor penale în procesele civile, efect al hotărîrii penale de care trebuie să se ţină seama în cazul în care acţiunea civilă pentru repararea pagubei rezultate din săvîrşi-rea infracţiunii este exercitată, după judecarea, cauzei penale, în faţa instanţei civile. Acest efect constă în aceea că hotărîrea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile (sesizată ulterior pentru despăgubiri) cu privire la e-xistenţa faptei, persoana care a săvîrşit-o şi vinovăţia acesteia. Astfel: a) dacă hotărîrea. penală definitivă este de condamnare, instanţa civilă trebuie să considere ca definitiv stabilite existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului şi să-l o-blige, în consecinţă, la repararea pagubei cauzate părţii vătămate; b) dacă hotărîrea penală definitivă este de achitare pe motiv că fapta nu a existat sau nu a fost săvîrşi-tă de inculpat, instanţa civilă trebuie să-l exonereze pe a-cesta de orice răspundere civilă; c) dacă instanţa penală autoritatea tutelară 84 a dispus încetarea procesului penal şi, ca atare, nu s-a pronunţat asupra existenţei faptei, a persoanei care a săvîr-şit-o şi vinovăţiei acesteia (cazul intervenirii amnistiei, prescripţiei sau decesului făptuitorului), instanţa civilă este în drept a examina toate aceste aspecte «i a se pronunţa a-supra lor şi, după caz, să-l exonereze ori să-l oblige pe pîrît, iar în cazul decesului pe moştenitorii săi, de sau la plata despăgubirilor faţă de partea vătămată. V. şi autoritate de lucru judecat; electa una via... [D.R.] autoritatea tutelară 1. Funcţie a unui organ administrativ ce înglobează un ansamblu de a-tribuţii (ţinînd de dreptul familiei) a căror aducere la, îndeplinire se realizează prin acte cu caracter administrativ; 2. Organ al administraţiei de stat oare îndeplineşte a-ceastă funcţie. Organele de a.t. (care sînt: comitetele, respectiv birourile executive ale consiliilor populare comunale, orăşeneşti, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti) îşi îndeplinesc atribuţiile adoptînd, în plen, actele administrative corespunzătoare. Atribuţiile organelor de a.t. sînt: a) atribuţii de îndrumare şi control; b) atribuţii de decizie; c) atribuţii de sesizare; d) atribuţii de avizare; toate privesc felul în care se desfăşoară întreaga activitate de ocrotire a. minorilor şi a altor incapabili. A.t. competentă a îndeplini categoriile de a-tribuţii de mai sus este cea de la domiciliul minorului sau al celui incapabil. V. şi tutore; tutelă. [M.M.] autorizare* procedeu prin intermediul căruia reprezentantul sau ocrotitorul legal al u- nei persoane fizice ori juridice este abilitat, de organul competent, să promoveze o acţiune civilă sau să îndeplinească anumite acte procedurale. A. funcţionează în cazul actelor procedurale privitoare la: a) persoanele fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu; legea vizează actele pe care reprezentantul nu le poate încheia fără o a. specială dată de organul competent; prezintă un asemenea caracter actele ce depăşesc dreptul de administrare (de pildă, acţiunea pentru tăgăduirea paternităţii poate fi promovată de tutorele celui prezumat tată, numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare); b) persoanele fizice a-vînd capacitate de exerciţiu restrînsă; în acest caz asistarea persoanelor care nu au împlinit vîrsta de 18 ani se completează cu a. impusă de lege pentru actele de dispoziţie; ocrotitorul legal al minorului ce a împlinit vîrsta de 14 ani poate face acte de dispoziţie, în cadrul procesului civil, numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. A. funcţionează şi în cazul persoanelor juridice; drepturile subiective recunoscute persoanelor juridice se exercită prin organele de conducere ale acestora; actele îndeplinite de organele de conducere, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sînt actele persoanei juridice însăşi. Problemele complexe ale conducerii procesului de muncă la nivelul organizaţiilor socialiste face ca în practică reprezentarea, lor (în faţa organelor jurisdicţionale) prin organele de conducere să fie greu de realizat. De aceea, sarcina de asigurare a legalităţii la nivelul întreprinderi- 85 avocat lor, instituţiilor şi a celorlalte persoane juridice, precum şi apărarea intereselor patrimoniale ale acestora, a fost încredinţată jurisconsulţilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul oficiilor juridice. Anumite acte de dispoziţie pot fi făcute însă de jurisconsulţi, în cadrul procesului civil, numai pe baza unei a. date în acest scop de organele de conducere. A. este necesară în cazul actelor de dispoziţie privitoare la promovarea acţiunilor în justiţie sau la organele arbitrale, fixarea pretenţiilor, renunţarea la acţiune, renunţarea la dreptul subiectiv, încheierea tranzacţiei, darea răspunsurilor la interogator, renunţarea la exerciţiul căilor de atac etc. [I.L.] autorizaţie de împărţeală, act administrativ eliberat de organul de stat competent, comitetul executiv al consiliului popular sau biroul executiv al acestuia, prin care se încuviinţează acel mod de împărţeală, în cazul bunurilor imobile, care nu contravine planurilor de sistematizare şi folosire raţională a fondului funciar sau care nu determină schimbări ce pot afecta funcţionalitatea ori siguranţa construcţiilor. 1) pentru terenuri, a. de î. este necesară numai în cazurile în care, prin ieşirea din indiviziune, se săvîr-şeşte şi o operaţie fizică de divizare a acestora prin parcelare; aceasta deoarece numai printr-o asemenea operaţie tehnică şi juridică s-ar putea afecta planurile de sistematizare şi de folosire raţională a fondului funciar. Aşa fiind, în cazul în care împărţeala poate fi efectuată fără a fi nevoie de o parcelare — prin atribuirea terenului unui singur copartajant şi realizarea dreptului celorlalţi copar-tajanţi prin primirea altui teren în întregime sau echivalent bănesc — a. de î. nu este necesară. 2) In cazul construcţiilor, a. de î. este necesară pentru a nu se ajunge la schimbări care să afecteze funcţionalitatea sau siguranţa construcţiei, ori de cîte ori formarea loturilor reclamă e-xecutarea unor lucrări sau modificări asupra acestora. în atare cazuri, a. de î. este limitată numai la încuviinţarea lucrărilor propuse, iar nu şi la posibilitatea partajului propriu-zis. Dacă formarea loturilor se poate face comod în natură, fără a reclama lucrări de restructurare care să afecteze funcţionalitatea sau siguranţa construcţiei, ori dacă lichidarea stării de indiviziune se poate face prin atribuirea construcţiei unuia dintre co-părtaşi, urmînd ca ceilalţi co-părtaşi să primească echivalentul cotelor, la care au dreptul, a. de î. nu este necesară. A. de I. este un act administrativ, dar nu are caracterul unui act de planificare. Ca a-tare, instanţele judecătoreşti sînt competente să verifice, în cadrul controlului judecătoresc asupra actelor administrative, dacă refuzul organului administrativ de a elibera a. de î. este sau nu justificat. V. şi partaj judiciar; sultă; controlul judiciar asupra actelor administrative. [D.R.] avere ilicită, v. bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit. avocat, persoană fizică cu pregătire juridică superioară care, fiind membru al unui colegiu de avocaţi, acordă asistenţă juridică celor interesaţi, prin apărarea» asistarea şi re- avocatură 88 prezentarea lor în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor notariale şi a organelor locale ale administraţiei de stat, precum şi prin darea de consultaţii, redactarea de cereri, plîngeri, acţiuni şi alte acte cu caracter juridic. A. este obligat să respecte legalitatea socialistă şi să apere în mod conştiincios drepturile şi interesele celor cărora le acordă asistenţă juridică. E-xercitarea profesiunii de a. se face numai în cadrul birourilor colective de asistenţă juridică. Poate fi a. orice licenţiat în drept sau absolvent cu examenul de stat al unei facultăţi de ştiinţe juridice, cu excepţia celor care: a) nu au exerciţiul drepturilor electorale; b) au fost condamnaţi pentru infracţiuni care îi fac nedemni de a exercita această profesiune, ori se află în curs de urmărire penală sau judecată pentru asemenea infracţiuni. Nu pot exercita profesiunea de a. cei care, în a-celaşi timp, ocupă orice funcţie retribuită sau au orice altă profesie producătoare de venituri, cu excepţia celor ce prestează muncă didactică, publicistică juridică sau literară (care nu sînt incompatibile cu exercitarea avocaturii). Primirea şi reprimirea în colegiile de avocaţi se face pe baza u-nui examen de admitere, excepţie făcînd doar absolvenţii facultăţilor de drept repartizaţi în avoca.tură şi juriştii cărora, pentru o îndelungată şi meritorie activitate profesională sau ştiinţifică, ministrul justiţiei le-a acordat scutire de examen. La începutul profesiunii, a. sînt obligaţi să facă un stagiu de 2 ani (pe timpul căreia se numesc a. stagiari), la terminarea căruia susţin examenul de definiti- vare. Cei care înainte de primirea în colegiu au activat timp de 3 ani ca judecători sau procurori, ori timp de 4 ani ca notari de stat sau jurisconsulţi, sînt scutiţi de stagiu. A. stagiari pot pune concluzii numai la judecătorii; a. definitivi care au o vechime de cel puţin 2 ani în această calitate, pot pune concluzii în fond şi la tribunalele judeţene, precum şi la tribunalele speciale; cei care au o vechime de cel puţin 5 ani pot pune concluzii şi la tribunalele judeţene şi speciale ca instanţe de recurs, iar cei care au o vechime de peste 10 ani, pot pune concluzii la toate instanţele, inclusiv Tribunalul Suprem. A. îşi desfăşoară activitatea pe baza unei delegaţii scrise, semnată de directorul sau responsabilul biroului colectiv de asistenţă juridică şi întocmită pe baza datelor cuprinse în fişa de angajament (care se completează în prealabil). Plata muncii avocaţiale se face de către solicitanţi numai biroului colectiv de a-sistenţă juridică, potrivit tarifului de onorarii pentru asistenţă juridică. A. are dreptul la concediu de odihnă plătit, pe o durată egală cu act'ea a concediilor personalului muncitor din instituţiile obşteşti. [M.M.] avocatură 1. Activitate avînd drept scop acordarea asistenţei juridice celor interesaţi, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime şi al apărării legalităţii socialiste; 2. Profesiune care, implicînd o pregătire superioară, teoretică şi practică, în domeniul ştiinţelor juridice, este exercitată de avocaţi în cadrul birourilor colective de asistenţă juridică. V. şi asistenţă juridică; asistenţă judiciară. [M.M.j bănuială legitimă, situaţie prevăzută de lege, bazată pe împrejurările cauzei, calitatea părţilor sau vrăjmăşiile locale, din care se poate deduce parţialitatea judecătorilor. Pentru evitarea unei asemenea situaţii — de presupusă lipsă de o-biectivitate — legea procesuală permite ca partea interesată să solicite strămutarea pricinii. [I.L.j beneficiu de discuţiune, mijloc de apărare reglementat de lege pe seama fidejusorului, ca şi a oricărui alt obligat subsidiar, constînd în facultatea acestuia de a cere creditorului, atunci cînd acesta îl urmăreşte înaintea debitorului principal, să fie discutate (urmărite) mai întîi bunurile a-celui debitor şi numai în măsura în care ele nu ar fi suficiente pentru recuperarea integrală a creanţei să fie urmărite şi bunurile lui. Invocarea b. de d. constituie un impediment temporar la efectuarea procedurii de executare silită, în sensul că creditorul trebuie să înceteze urmărirea pornită împotriva debitorului obligat subsidiar şi să se îndrepte împotriva debitorului principal. Obligatul subsidiar poate invoca b. de d. numai în prezenţa următoarelor condiţii cumulative: a) fidej uşorul care cere b. de d. trebuie să indice creditorului bunucile debitorului principal; nu vor putea fi indicate bunuri situate în afara circumscripţiei tribunalului judeţean in care trebuie să se efectueze plata sau bunuri litigioase, precum nici bunuri deja ipotecate pentru siguranţa datoriei, care nu se mai află în posesia debitorului principal; b) fidejusorul trebuie să a-vanseze creditorului cheltuielile necesare pentru urmărirea bunurilor indicate. Dacă, în prezenţa acestor condiţii, creditorul nu discută totuşi bunurile debitorului principal, el urmează să suporte riscurile insolvabilităţii ulterioare a acestuia; într-o atare ipoteză, creditorul nu va mai putea urmări pe fidej uşor pentru valoarea bunurilor indicate de acesta, pe care a refuzat sau a neglijat să le urmărească la timp. Legea prevede decăderea fidejusorului din b. de d. în cazul în care nu a invocat a-cest mijloc de apărare de la cele dintîi acte de executare îndreptate împotriva sa. B. de d. poate fi invocat de către garantul de orice fel, indiferent de împrejurarea că fide-jusiunea izvorăşte din contract sau este prevăzută de lege; pe această cale se poate apăra, spre exemplu, şi minorul urmărit în bunurile sale imobile, cerînd creditorului să procedeze în prealabil la e-xecutarea mobilelor sale şi, tot astfel, debitorul care este urr mărit în bunurile sale imobile neipotecate va putea cere creditorului să procedeze mai înainte la vînzarea bunurilor sale ipotecate. B. de d. poate fi invocat şi în cazurile în beneficiu de diviziune 88 care creditorii personali unuia dintre soţi cer împărţirea bunurilor comune ale soţilor pentru a le urmări, mai înainte de a se fi îndreptat împotriva bunurilor proprii ale debitorului; tot astfel, soţii debitori se pot prevala de acest mijloc de apărare şi în cazul în care creditorii lor comuni urmăresc bunurile proprii ale fiecăruia dintre ei mai înainte de a fi urmărit bunurile comune ale acestora.. Invocarea b. de d. se face pe calea contestaţiei la executare. Legea dispune că fidej uşorul judiciar nu poate opune creditorului b. de d.; în aceeaşi situaţie se află şi cel care s-a făcut garant pentru fidejuso-rul judiciar: el nu poate cere urmărirea în prealabil a bunurilor debitorului principal şi nici ale fidejusorului pe care îl garantează. V. şi beneficiu de diviziune. [M.C.] beneficiu de diviziune, mijloc de apărare reglementat de lege pe seama fidejusorului urmărit de către creditor pentru întreaga creanţă, deşi aceasta fusese garantată concomitent de mai mulţi fidejusori, mijloc concretizat în dreptul urmări-tului de a cere şi obliga pe urmăritor să-şi îndrepte urmărirea, prin .divizarea acţiunii, împotriva tuturor cofidej uşorilor care garantează aceeaşi creanţă, fiecare dintre ei ur-mînd să răspundă numai de partea din datorie ce-i revine. B. de d. poate fi invocat numai în prezenţa următoarelor condiţii: a) mai multe persoane să fi garantat unul şi acelaşi creditor pentru aceeaşi creanţă; b) creditorul garantat să-şi îndrepte urmărirea pentru întreaga datorie numai împotriva unuia dintre garanţi; c) urmăritul să nu fi renunţat (prin contractul de fidejusiune) la dreptul de a se apăra pe această cale. în cazul în care, la data cînd urmăritul cere diviziunea, unul sau unii dintre cofideju-sori erau insolvabili, acesta rămîne obligat, în proporţia insolvabilităţii celorlalţi; excepţie face situaţia cînd insolvabilitatea survine după solicitarea diviziunii, ipoteză în care cel care a invocat b. de d. nu este ţinut responsabil pentru insolvabilitatea cofidej uşorilor. Legea dispune că atunci cînd însuşi creditorul a pornit urmărirea divi-zînd în mod benevol el însuşi datoria, în proporţia corespunzătoare fiecărui fidejusor* urmăritorul nu poate reveni ulterior asupra acestei diviziuni, chiar dacă la data cînd a consimţit-o unii dintre garanţi erau insolvabili. [M.C.] beneficiu de inventar, condiţie sub care este acceptată moştenirea, prin îndeplinirea căreia se înlătură posibilitatea confuziunii dintre patrimoniul succesoral şi cel al succesorului (aceasta fiind o-prită prin întocmirea unui inventar al elementelor masei succesorale, astfel că moştenitorul beneficiar va răspunde pentru datoriile şi sarcinile propriu-zise ale moştenirii numai cu bunurile acesteia, propriile sale bunuri rămînînd la adăpost de urmărirea creditorilor succesorali). Acceptarea moştenirii sub b. de i. are, în principiu, un caracter facultativ pentru succesibil, dar sînt unele cazuri în care legea impune acest mod de acceptare (minorii şi cei puşi sub interdicţie pot accepta moştenirea numai sub b. de i.; în cazul cînd la succesiune vin moştenitorii succesibilului, de- 89 bunuri. cedat înainte de a fi optat, dacă aceştia nu se învoiesc cu privire la opţiune, moştenirea trebuie acceptată sub b. dei.; dacă moştenirea este deferită direct mai multor moştenitori, fiecare din ei pot accepta fie pur şi simplu, fie sub b. de i.), iar alte cazuri în care îl opreşte (cînd succesibilul îşi retractează . renunţarea, sau dacă înainte ori după acceptarea sub b. de i. succesibilul acceptă pur şi simplu moştenirea, fie voluntar, fie forţat). B* de i. produce următoarele efecte: 1) consolidează succe-sibilului, în mod irevocabil, titlul său de moştenitor, acesta dobîndind în mod definitiv bunurile succesorale, de la moartea defunctului; 2) bunurile moştenirii alcătuiesc, în acest caz, o masă patrimonială ce rămîne distinctă de cea a bunurilor moştenitorului; 3) masa patrimonială a bunurilor succesorale este supusă administrării şi lichidării, potrivit unei reglementări speciale. B. de i. poate înceta fie prin renunţarea moştenitorului, fie prin decăderea lui din acest beneficiu (cu titlu de sancţiune, pronunţată prin hotărîre judecătorească), în ambele cazuri moştenitorul fiind socotit că a acceptat pur şi simplu moştenirea, de la deschiderea ei. [M.M.] birou colectiv de asistenţă juridică, formă organizatorică constituită în catdrul colegiilor de avocaţi, asigurînd exercitarea profesiei de avocat şi totodată acordarea asistenţei juridice celor interesaţi. B.c. de a.j. se organizează în toate localităţile unde funcţionează instanţe judecătoreşti şi sînt conduse de cîte un director sau responsabil, desemnat de consiliul colegiului de avocaţi şi confirmat de ministrul justiţiei. B.c. de a.j. acordă asistenţă juridică contra unui onorariu (plătit de justiţiabil) fixat de director sau responsabil, potrivit tarifului de onorarii stabilit de Ministerul Jus-’ tiţiei, putînd acorda însă şi în mod gratuit asistenţa juridică: a) în acţiunile ce urmăresc pensii de întreţinere sau repararea dauneior pricinuite de moartea sau infirmitatea cauzată în timpul producţiei ori ca urmare a unor accidente; b) pentru consultaţii juridice şi pentru redactarea unor cereri sau alte acte juridice cerute de ostaşii Ministerului Apărării Naţionale ale R. S. România; c) pentru orice altă activitate de asistenţă juridică, dacă directorii birourilor colective constată că cei care o solicită, datorită stării lor materiale, nu au posibilitatea de a plăti onorariul stabilit potrivit tarifului. V. şi colegiu de avocaţi. [M.M.] bolnavi psihici periculoşi, persoane care, prin manifestările lor, pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie ori a altora, importante valori materiale sau tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă ori de viaţă, în familie sau societate. Ei sînt supuşi în mod obligatoriu tratamentului medical de specialitate, care se efectuează, după caz, ambu-lator sau în unităţi sanitare. Instituirea tratamentului medical obligatoriu se stabileşte în funcţie de starea bolnavului, de gradul de pericol social pe care îl prezintă comportarea sa pentru el însuşi sau pentru persoanele cu care vine în contact şi are drept scop înlăturarea tulburărilor intervenite în starea bolnavilor, în vederea îmbunătăţirii buri şi aprobat 90 capacitătii de adaptare psihosocială a acestora. V. şi procedura de instituire a tratamentului medical obligatoriu. [M.M.] bun şi aprobat, formulă ce constituie, potrivit legii, o condiţie de validitate a actului sub semnătură privată prin care o parte se obligă către o alta a-i plăti o sumă de bani sau o anumită cîtime de bunuri generice şi care trebuie adăugată la finele actului, înaintea semnăturii, de către cel care l-a subscris, în ipoteza cînd acel act n-a fost scris în întregime j:ersonal de către debitorul obligaţiei respective. Această formulă, pentru a fi completă şi eficientă din punct de vedere juridic se cere a fi urmată de arătarea în litere a sumei sau a cîtimei lucrurilor obiect al obligaţiei asumate. Cerînd înscrierea formulei „b. şi a. pentru suma de_______le- gea îl protejează pe debitor, în sensul că împiedică practica semnăturilor date în alb, care lasă deţinătorilor de rea-credinţă ai unor hîrtii cu astfel de semnături, posibilitatea de a completa înscrisul contrar înţelegerii părţilor. Formula b. şi a. nu are caracter sacramental; ea poate fi înlocuită prin orice altă formulă corespunzătoare. Totodată, înscrierea formulei b. şi a. este necesară numai în cuprinsul următoarelor acte sub semnătură privată: a) contractele din care se nasc obligaţii unilaterale, nu şi acelea care generează obligaţii reciproce între părţi; b) contractele care au ca obiect o sumă de bani sau o cîtime determinată de lucruri fungibile, nu şi contractele care privesc lucruri certe, determinate sau obligaţii nedeterminate; c) această formulă nu se cere pentru chitanţele liberatorii. Legea prevede că în caz de nepotrivire între suma înscrisă în cuprinsul actului şi cea la care se referă formula b. şi a., debitorul se consideră obligat la suma cea mai mică, chiar dacă însuşi actul şi formula respectivă au fost scrise în întregime de mîna debitorului; în-tr-o atare situaţie este îngăduită proba contrarie. In materie de cambie şi bilet la ordin legea dă prioritate sumei scrise în litere şi numai daeă suma a fost scrisă de mai multe ori, fie în'litere, fie în cifre, se ia în considerare suma cea mai mică. înscrisul care nu cuprinde formula b. şi a. este lipsit de putere probantă, dar aceasta nu impietează asupra convenţiei ca act juridic, ea putînd fi dovedită prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori şi prezumţii, deoarece, deşi nul ca înscris, actul respectiv constituie un început de dovadă scrisă. In ipoteza cînd debitorul a executat parţial obligaţia, determinînd cu această ocazie cîtimea datoriei, actul de executare săvîrşit de el este de natură să acopere neregula-ritatea. [M.C.] bună-credinţă 1. Convingerea posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate dobîndit în baza unui titlu translativ de proprietate, a cărui nevalabili-tate o ignoră. Prin ipoteză, titlul lui nu este valabil, deoarece dacă ar fi valabil, posesorul n-ar fi un simplu posesor, ci un adevărat proprietar. Ignoranţa posesorului privitor la nevalabilitatea titlului său constituie o eroare, iar această eroare reprezintă fundamentul convingerii sale. Este irelevant da.că eroarea 91 bunuri . este de fapt sau de drept. în materie de uzucapiune este suficient ca b.c. să existe în momentul intrării în posesie, chiar dacă încetează pe parcursul exercitării acesteia. în materia dobîndirii fructelor, efectele b.c. încetează de îndată ce posesorul a luat cunoştinţă de viciile titlului său; ca urmare, pentru ca fructele să aparţină posesorului fondului, b.c. trebuie să existe şi în momentul culegerii acestora. B.c. nu se transmite moştenitorilor; ea se apreciază întotdeauna în persoana posesorului actual, iar nu în persoana autorului său. Moştenitorul care este de b.c. va păstra fructele chiar dacă autorul său fusese de rea-credinţă si invers, el nu va dobîndi fructele pe care le percepe cu rea-credinţă, chiar dacă autorul său fusese de b.c. în acest din urmă caz, moştenitorul va putea păstra însă fructele percepute de defunct, în măsura în care ele n-au fost consumate de către acesta. 2. Cerinţă legală în domeniul executării contractelor, potrivit căreia părţile contractante trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile asumate astfel încît efectele contractului să corespundă în cel mai înalt grad voinţei lor reale, în concordanţă cu legea, regulile de convieţuire socială .şi principiile eticii şi echităţii socialiste. 3. Convingerea persoanei care construieşte, plantează sau face alte lucrări pe un teren, că este proprietar al acelui teren. 4. Convingerea pe care o are, la încheierea căsătoriei, unul dintre soţi (sau fiecare din ei) că aceasta este valabilă, ignorînd cauza nulităţii ei (de ex. unul dintre soţi nu ştie, în momentul încheierii căsătoriei, că celălalt este căsătorit cu o altă persoană). 5. Convingerea participantului la procesul civil (parte sau terţă persoană) că exercită drepturile procesuale ce îi sînt recunoscute şi garantate de lege, în interesul stabilirii adevărului obiectiv în procesul respectiv. [M.C.] bunuri care nu au fost dobîn-dite în mod licit, bunuri care au fost dobîndite prin alte mijloace decît cele cu caracter licit, cu încălcarea principiilor eticii şi echităţii socialiste. Sînt considerate astfel toate lucrurile dobîndite de persoanele fizice după data de 1 ianuarie 1962 (atît cele existente încă în patrimoniul persoanei în cauză, cît şi cele înstrăinate cu titlu oneros sau gratuit) a căror provenienţă nu poate fi justificată, precum ’şi cele caro nu au fost decla-rate comisiei de cercetare sau care au fost omise cu ocazia întocmirii declaraţiei; cu privire la această ultimă categorie de bunuri prezumţia provenienţei lor ilicite poat'e fi răsturnată prin proba contrară. Poate fi supusă controlului provenienţa bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sînt date sau indicii că există o vădită disproporţie între valoarea bunurilor acesteia şi veniturile sale legale şi nu se justifică dobîndirea iicită a bunurilor. Potrivit legii, dacă se constată că provenienţa unor anumite bunuri determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, urmează ca instanţa să hotărască, după caz, fie trecerea în proprietatea statului a bunurilor ori a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani egală cu valoarea lor de procurare; întrucît legea se referă numai la bunurile a căror provenienţă nu bunuri comune ale soţilor 92 se justifică, nu vor putea fi trecute în proprietatea statului bunuri cu provenienţă licită, a căror valoare nu s-a inclus în totalul cheltuielilor de justificat. In cazul imobilelor şi autoturismelor a căror valoare de procurare este mai mică decît cea găsită nejusti-ficată sau cel mult egală cu aceasta, judecătoria va hotărî trecerea lor în proprietatea statului; trecerea în proprietatea statului se va face la valoarea stabilită de instanţă, pe baza unei expertize; dacă valoarea de expertiză este mai mare decît valoarea de procurare, trecerea se va face la această din urmă valoare. Bunurile trecute în proprietatea statului se predau, de către executorul judecătoresc, delegatului comitetului (biroului) executiv al consiliului popular al loca-, lităţii în a cărei rază teritorială sînt situate bunurile imobile sau în a cărei rază teritorială domiciliază persoana în cauză (dacă este vorba de bunuri mobile). Veniturile realizate din muncă socialmente utilă, precum şi valorificarea unor bunuri sau produse dobîndite prin mijloace licite intră, în totalitatea lor, în calculul veniturilor de provenienţă licită. V. şi justificarea provenienţei bunurilor; procedura privind controlul provenienţei unor bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit. [M.M.] bunuri comune ale soţilor, bunuri dobîndite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soţi, cu excepţia acelora pe care legea le declară ca fiind bunuri proprii ale unuia dintre aceştia. Pot fi b.c. ale s. atît lucruri mobile cît «şi lucruri imobile, precum şi drepturi reale sau de creanţă. Comunitatea cuprinde bunurile dobîndite de către soţi în orice mod, astfel încît, cu excepţiile prevăzute de lege, este indiferent mijlocul juridic prin care lucrul sau dreptul a intrat în patrimoniul soţilor, după cum este indiferentă şi împrejurarea că în actul de dobîndire ar figura ca titular numai unul dintre soţi ori s-ar menţiona în mod expres întinderea drepturilor fiecăruia dintre ei, sub forma unor cote ideale determinate. Un lucru sau un drept poate deveni b.c. al s. numai dacă dobîndi-torul are, în momentul dobîn-dirii lui, calitatea de soţ; bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei şi cele achiziţionate după încetarea, sau desfacerea căsătoriei sînt bunuri proprii al dobînditorului, acesta neavînd calitatea de soţ. împrejurarea că, o perioadă de timp, soţii au întrerupt în fapt convieţuirea, ne mâi avînd relaţii de nici un fel, nu înlătură caracterul de bunuri comune al bunurilor dobîndite de fiecare dintre ei în perioada respectivă. în principiu, momentul dobîndirii este acela în care bunul intră, potrivit dreptului comun, în patrimoniul soţilor sau al unuia dintre ei; bunurile de folosinţă îndelungată cumpărate cu plata preţului în rate, mai înainte de încheierea căsătoriei, deşi intră în patrimoniul dobînditorului pe data încheierii contractului de vîn-zare-cumpărare, vor fi considerate bunuri proprii ale cumpărătorului numai în limita valorii avansului şi a ratelor din preţ plătite pînă la încheierea căsătoriei, în rest, ele devin b.c. ale s., indiferent care dintre soţi plăteşte ratele scadente, întrucît pentru valoarea acestor rate bunul se 93 bunuri comune ale soţilor consideră a fi dobîndit în timpul căsătoriei. Tot astfel, locuinţele construite sau cumpărate de către soţi, în timpul căsătoriei, cu credite de la stat nerambursate integral pînă în momentul desfacerii ori încetării căsătoriei, deşi potrivit legii, trec în întregime, ca bun comun, în proprietatea soţilor la data semnării procesului verbal de recepţie sau a contractului de vînzare-cumpă-rare, îşi păstrează caracterul de b.c. al s. numai pentru partea din valoarea lor care este echivalentă cu valoarea ratelor achitate (ori rambursate din împrumut) în timpul căsătoriei, în timp ce pentru partea din valoarea lor echivalentă ratelor achitate ori rambursate după desfacerea căsătoriei, ele devin bunuri proprii ale aceluia dintre foştii soţi care a achitat sau rambursat ulterior acele rate. Intră în masa bunurilor comune şi partea din valoarea unor asemenea imobile, echivalentă ratelor achitate ori rambursate numai de către unul dintre soţi, după despărţirea în fapt a soţilor dar înainte de rămî-nerea definitivă a hotărîrii de divorţ, urmînd însă a se ţine seama de această împrejurare la determinarea cotei de contribuţie a soţului respectiv la dobîndirea totalităţii b.c. ale s. Calitatea de b.c. ale s. nu trebuie dovedită, fiind pre-zumată de lege, această prezumţie este însă relativă, ea putînd fi răsturnată prin proba contrară de către acela care are interesul să facă dovada că un anumit bun este, potrivit legii, bun propriu al unuia dintre soţi. în tot timpul căsătoriei, soţii au . asupra bunurilor comune drepturi egale, pe care le exercită împreună; nici unul dintre soţi şi nici soţii împreună nu-şi pot atribui, prin convenţie, dreptul de a folosi sau de a administra de unul singur bunurile comune ori unele dintre ele, sau de a dispune unilateral de acestea,' cu excluderea celuilalt soţ, după5 cum n-ar putea nici să renunţe valabil în favoarea celuilalt soţ la dreptul de a folosi şi administra împreună cu acesta bunurile comune ori de a dispune tot astfel de ele. Legea a instituit în privinţa b.c. ale s. o prezumţie (relativă) de mandat tacit reciproc între soţi, potrivit căreia exercitarea de către oricare dintre ei a actelor de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra acestor bunuri se consideră a fi făcută pe baza consimţămîn-tului celuilalt soţ; această prezumţie se aplică pe toată durata căsătoriei, chiar dacă soţii ar trăi o perioadă de timp despărţiţi în fapt şi chiar dacă unul dintre ei ar fi dispărut ori pus sub interdicţie, dar ea nu priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit şi nici actele de dispoziţie de orice fel referitoare la imobile, pentru săvîrşirea cărora este necesar consimţămîntul expres al ambilor soţi. B.c. ale s. formează obiectul unei proprietăţi comune în devălmăşie, care se transformă într-o proprietate comună pe cote-părţi în momentul încetării sau desfacerii căsătoriei ori atunci cînd, pentru motive temeinice, instanţa dispune împărţirea b.c. ale s. în timpul căsătoriei. B.c. ale s. nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi; aceştia pot cere însă (după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor) împărţirea b.c. ale s. în măsura necesară pentru acoperirea creanţelor lor şi apoi să se bunuri Imobile 94 îndestuleze din partea cuvenită, ca bunuri proprii, soţului urmărit. Soţii răspund cu bunurile lor comune pentru: cheltuielile făcute cu administrarea acestor bunuri; obligaţiile ce au contractat împreună; obligaţiile contractate de fiecare dintre ei pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei; prejudiciul cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate socialistă, dacă prin aceasta au sporit b.c. ale s. Ant. bunuri proprii ale unuia dintre soţi. [M.C.] bunuri . imobile, lucruri care au o aşezare fixă, stabilă, şi deci nu pot fi mutate dintr-un loc în altul fără să-şi piardă destinaţia iniţială, sau identitatea. B.i. pot fi imobile prin natura lor (în cazul cărora imobilitatea, fixitatea, stabilitatea reprezintă o trăsătură ce ţine de specificul existenţei lor), imobile prin .destinaţia lor (care sînt mobile prin natura lor, dar pe care legea le declară imobile atunci cînd, prin voinţa proprietarului, devin accesorii ale unui imobil prin natură) sau imobile prin obiectul 1a. care.se aplică (în categoria cărora intră orice drept real, ca de ex.: dreptul de proprietate, de uz sau de abi-taţie, de servitute, superficie sau ipotecă, sau un drept de creanţă dacă are ca obiect un bun imobil, precum şi orice acţiune în justiţie referitoare la un bun imobil). Regimul juridic care le este aplicabil prezintă următoarele particularităţi: tulburarea posesiei unui lucru imobil este sancţionată prin intermediul acţiunilor posesorii; unele b.i. sînt scoase din circuitul civil (de ex. pămîntul), iar altele (construcţiile) pot fi înstrăinate — sau, dacă se află în. proprie- tatea comună a mai multor persoane, pot fi partajate — numai cu autorizaţia prealabilă a organului administrativ competent; prin dispoziţie imperativă a legii se stabileşte că înstrăinarea, pentru a fi valabilă, trebuie făcută în forma înscrisului autentic; înstrăinarea sau grevarea unei construcţii bun comun al so • ţilor, în timpul căsătoriei, se poate face valabil de către unul dintre soţi numai cu con-simţămîntul expres al celuilalt soţ; acţiunea în justiţie referitoare la b.i. avînd un caracter real, se intentează la instanţa locului unde se află imobilul; înstrăinarea unor asemenea bunuri este supusă formelor de publicitate imobiliară (după caz: înscrierea în registrele de inscripţii şi transcripţii sau întabularea în cartea funciară); executarea silită asupra imobilelor este cîrmuită de reguli speciale, deosebite de acelea aplicabile mobilelor; numai imobilele pot fi ipotecate sau uzucapate. Ant. bunuri mobile; sin. bunuri nemişcătoare. [M.C.] bunuri mişcătoare, v. bunuri mobile. bunuri mobile, lucruri ce nu au o aşezare fixă şi pot fi mişcate dintr-un loc în altul, prin forţa proprie sau cu concursul unei energii străine, fără să-şi piardă valoarea economică. Un bun poate fi mobil prin natura lui (cînd lucrul mobil corporal poate fi deplasat dintr-un loc în altul, mişcîndu-se el însuşi sau fiind mişcat prin acţiunea unei forţe exterioare), mobile prin anticipaţie (caz în care iniţial lucrul este imobil* dar urmează să devină mobil în viitor ceea ce face ca părţile contractului să-l considere mo- 95 bunuri neurmăribile bil prin prisma calităţilor lui viitoare — cum sînt, de pildă, recoltele încă neculese) sau mobil prin determinarea legii (categorie din care fac parte orice drept real şi orice acţiune în justiţie avînd ca obiect bunuri mobile, precum şi orice drept de creanţă sau drept personal nepatrimonial). B.m. sînt supuse unui regim juridic propriu care se distinge prin următoarele particularităţi: posesorul de bună-credinţă al unui b.m. este pre-zumat de lege a fi proprietarul acestuia; oricare dintre soţi poate înstrăina, valabil lucrurile mobile, bunuri comune ale ambilor soţi, fiind prezu-mat de lege că acţionează în temeiul unui consimţămînt tacit al celuilalt soţ; acţiunea în justiţie referitoare la un b.m. se intentează la instanţa de la domiciliul pîrîtului; înstrăinarea b.m. nu este supusă vreunei forme de publicitate; executarea silită asupra acestei categorii de bunuri este supusă unor reguli deosebite faţă de regulile aplicabile executării silite asupra imobilelor; numai b.m. pot fi date în gaj. Ant. bunuri imobile; sin. bunuri mişcătoare. [M.C.] bunuri nemişcătoare, v. bunuri imobile. bunuri neurmăribile (prin e-fectul legii), bunuri aparţinînd debitorului şi care, fiind exceptate prin lege de la urmărire, nu pot fi valorificate de către creditori pe calea executării silite în scopul recuperării creanţelor lor. Fac parte din această categoria a) bunurile necesare uzului personal şi casnic al debitorului şi familiei sale; b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimen- tele necesare pînă la noua recoltă, precum şi — la alegerea debitorului — o vacă cu lapte, un porc, două capre sau trei oi; c) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi prepararea hranei, socotit pentru trei luni de iarnă; d) ajutorul social stabilit în raport cu domiciliul debitorului, acordat în cadrul asigurărilor sociale de stat sau în celelalte sectoare cu sistem propriu de asigurări şi pensii, precum şi ajutoarele în natură şi în bani acordate de cooperativele agricole de producţie membrilor cooperatori; de asemenea, în cazul urmăririi pensiilor ce depăşesc nivelul cel mai ridicat al ajutorului social, nu se va putea urmări decît partea (din pensie ce depăşeşte acel nivel; e) bunurile mobile ce servesc Ia exercitarea ocupaţiei debitorului; dacă acesta se ocupă cu agricultura, i se vor lăsă inventarul a-gricol, seminţele şi furajele, în măsura necesară continuării muncii în gospodărie; legea admite totuşi urmărirea acestor bunuri, dar numai în vederea realizării creanţelor garantate prin gaj constituit asupra lor; f) casa locuită de debitor şi familia sa, împreună cu anexele gospodăreşti: atunci cînd casa are mai multe locuinţe se exceptează de la urmărire numai locuinţa o-cupată de debitor şi familia sa, precum şi anexele gospodăreşti corespunzătoare acesteia; exceptarea de la urmărire a acestor bunuri nu primeşte aplicare în cazul în care executarea silită se face pentru recuperarea creanţelor privind repararea pagubelor cauzate prin infracţiuni, a celor rezultate din obligaţia de a plăti potrivit legii impozitul asupra valorii bunurilor care bunuri neurmăribile 96 nu au fost dobîndite în mod licit sau în alte cazuri prevăzute de lege. Sînt b.n., de a-semenea, şi orice alte bunuri pe care legea le declară inalienabile şi insesizabile. [M.C.] bunuri neurmăribile (prin e-fectul voinţei părţilor), bunuri dăruite debitorului şi care, prin voinţa părţii exprimată în actul cu titlu gratuit (legat sau donaţie) ce dă expresie juridică intenţiei de gratifica-re, au fost declarate de către gratificator insesizabile. Legea dispune că nu se vor putea urmări şi sechestra, decît numai pe datorii de alimente, de chirii sau alte creanţe privilegiate asupra mişcătoarelor, următoarele: a) sumele sau pensiile care s-au dat de către instanţa de judecată sau care au fost dăruite (prin donaţie sau legat) datornicului cu titlu de pensie alimentară; b) rentele viagere care au fost dăruite datornicului sub condiţie de a nu se putea urmări. Dispoziţiile legale se referă numai la sume de bani (rente viagere), dar, în ce priveşte clauza de insesizabilitate, ele pot primi aplicare şi cu privire la alte bunuri; legea recunoaşte persoanelor fizice libertatea de a dispune cu titlu gratuit, iar în lumina acestui principiu, cel care este liber să nu dăruiască nimic are deplină libertate ca, atunci cînd dăruieşte prin donaţie sau prin legat, să supună liberalitatea sa condiţiei neurmăribilităţii bunului donat sau testat, de către creditorii donatarului sau legatarului. La rîndul lor, aceşti creditori nu au temeiuri să se plîngă că ar fi fost lipsiţi de un gaj, pe care dacă liberalitatea făcută sub această condiţie nu ar fi intervenit, nu l-ar fi avut nicidecum. Clauza insesizabilităţii are ur- mătoarele limite: ea nu se poate referi decît la bunuri în privinţa cărora testatorul sau donatorul îşi poate exercita în mod liber şi nelimitat dreptul de dispoziţie (nu poate leza rezerva legală a moştenitorilor, ci trebuie să se încadreze în limitele cotităţii disponibile); fiind instituită în considerarea persoanei gratificate, insesizabilitatea profită numai acesteia, ea neputînd fi invocată şi de către moştenitori; clauza de insesizabilitate poate fi opusă numai creditorilor ale căror creanţe sînt anterioare actului de gratificare, deoarece numai ei nu avuseseră în vedere în gajul lor general bunurile donate sau testate sub condiţia insesizabilităţii, cu care s-a îmbogăţit ulterior debitorul; insesizabilitatea nu poate fi opusă nici creditorilor ce au privilegii asupra mobilelor, aceştia avînd, în virtutea legii, dreptul de a urmări bunurile declarate insesizabile prin voinţa părţii. Clauza insesizabilităţii . poate fi utilizată nu numai în ce priveşte bunurile mobile, ci şi cu referire la bunurile imobile. [M.C.] bunuri nevandabile, bunuri mobile urmăribile, a căror valorificare nu poate fi făcută în cadrul executării silite mobiliare, prin preluare sau vîn-zare directă, şi care, avînd parametri calitativi şi funcţionali de nivel scăzut sau un grad de uzură mărit, nu pot fi valorificate nici prin predarea spre vînzare unor unităţi comerciale de stat sau cooperatiste. B.n. se lasă debitorului. Din categoria b.n. fac parte: bunurile degradate sau deteriorate care nu mai prezintă nici o utilitate; bunurile în privinţa cărora organizaţia comercială apreciază că nu va &T bunuri vandabile găsi cumpărători în intervalul legal de expunere pentru vînzare. Stabilirea obiectelor ce intră în categoria b.n. se face de către organul de executare, în consens cu delegaţii prezenţi ai organizaţiei socialiste urmăritoare şi ai unităţii comerciale prin care urmează să se facă valorificarea; caracterul nevandabil al bunurilor respective se stabileşte şi în raport cu profilul organizaţiei comerciale de desfacere. în cazul în care organizaţia socialistă urmăritoare nu a trimis delegaţi proprii la executare, organul de executare va face cunoscut acestei organizaţii ce anume bunuri au fost apreciate ca nevandabile, învederîndu-i totodată că în termen de 5 zile poate ridica şi obiectele respective; dacă urmăritoarea depune, în termenul arătat, o cerere privind preluarea acelor bunuri, ridicarea lor se va face pe cheltuiala acelei organizaţii. [M.C.] bunuri proprii ale unuia dintre soţi, bunuri făcînd parte din patrimoniul unei persoane căsătorite, pe care legea le declară ca aparţinînd în exclusivitate acesteia, exceptîndu-le de la comunitate. Sînt b.p. ale u.d.s.: bunurile dobîndite de el înainte de încheierea căsătoriei; cele dobîndite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi; bunurile dobîndite cu titlu de premiu sau recompensă; manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri; indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei; valoarea care reprezintă sau înlocuieşte un bun propriu, sau bunul în care a trecut această valoare. Creditorii proprii ai fiecăruia dintre soţi pot urmări numai bunurile proprii ale acestuia; creditorii comuni ai soţilor pot urmări şi bunurile proprii ale fiecăruia dintre ei, dar numai după urmărirea bunurilor comune ale a-cestora. Ant. bunuri comune ale soţilor. [M.C.] bunuri urmăribile, orice bunuri care, aparţinînd debitorului, pot fi urmărite şi valorificate pe calea executării silite de către creditori, în vederea recuperării creanţelor lor. Fac parte din această categorie veniturile băneşti ale debitorului, în măsura prevăzută de lege, precum şi alte bunuri ale sale, mai puţin cele exceptate prin lege. V. şi bunuri neurmăribile. [M.C.] bunuri vandabile, bunuri mobile urmăribile a căror valorificare, în cadrul executării silite mobiliare, nu se poate face prin preluare sau vînzare directă, dar care, întrunind a-numiţi parametri calitativi şi funcţionali şi aflîndu-se la un grad redus de uzură, sînt susceptibile de a fi valorificate prin intermediul unităţilor comerciale de stat sau ale cooperaţiei de producţie, achiziţii şi desfacere a mărfurilor. B.v. pot fi predate spre vînzare u-nităţilor comerciale specializate, numai cu condiţia ca valorificarea lor prin preluare 7 — Dicţionar de drept procesual civil bunuri vandabile 98 sau vînzare directă să nu fie posibilă. Unitatea comercială prin care urmează să se facă valorificarea se stabileşte de către organul administraţiei de stat competent, care va ţine seama de specificul bunurilor, precum şi de distanţa de la locul de executare la localitatea unde este situat magazinul prin care vor fi puse în vînzare. [M.C.] calcularea termenelor procesuale, operaţiune de determinare a momentului iniţial şi a momentului final pentru a se aprecia dacă s-a respectat condiţia de timp impusă de lege în care un act de procedură trebuie să fie îndeplinit sau dimpotrivă era oprită aducerea lui la îndeplinire. 1. In c.t.p. fixate pe ani, luni sau săptămîni se aplică sistemul computaţiei naturale: dies a quo (ziua cînd începe termenul) şi dies ad quem (ziua cînd sfîrşeşte termenul) se includ în calcul; potrivit acestui sistem, termenele fixate pe ani, luni sau săptămîni se sfîrşesc în ziua anului, lunii sau săp-tămînii corespunzătoare zilei de plecare. Dacă luna în care urmează să se sfîrşească termenul nu are o zi corespunzătoare cu cea de la care a plecat — 29, 30 sau 31 — a-cesta se va considera împlinit în ultima zi a lunii respective 2. în c.t.p. fixate pe zile se a-plică sistemul computaţiei exclusive: dies a quo şi dies ad quem fiind excluse din calcul. Termenele fixate pe zile se compun din totalul zilelor libere: aceste zile încep a se număra din ziua următoare lui dies a quo şi se consideră împlinite a doua zi după dies ad quem. 3. C.t. de prescripţie, indiferent de unităţile de timp în care sînt stabilite, se face potrivit sistemului computaţiei intermediare: dies a quo este exclus din calcul, iar dies ad quem inclus în calcul. In concret, c.t.p. se face în funcţie de prevederile legii care indică fie pe dies a quo (de ex. ziua comunicării hotărîrii în cazul termenului de recurs) fie pe dies ad quem (de ex. ziua fixată pentru judecată în raport de care, cu 5 zile înainte, trebuie înmînată citaţia). C.t. de prescripţie se face întotdeauna prin determinarea momentului naşterii dreptului la acţiune, adică a zilei care marchează pe dies a quo (de ex. din momentul cînd tatăl a cunoscut naşterea copilului sau ziua cînd copilul a fost născut începe curgerea termenului în care poate fi introdusă acţiunea în tăgada sau cercetarea paternităţii. V. şi termen procedural; sancţiuni procedurale; decădere. [D.R.] cale de atac, mijloc procedural prin intermediul căruia părţile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita şi obţine desfiinţarea hotărîrilor judecătoreşti nelegale sau netemeinice. Existenţa c. de a. în orice sistem procedural corespunde unor necesităţi determinate de natura activităţii judiciare în cadrul căreia nu este exclusă cu desă-vîrşire posibilitatea unor greşeli. Greşelile ce se pot strecura într-o hotărîre sînt uneori rezultatul stabilirii incomplete sau eronate a stării de fapt sau al modului necorespunzător de aplicare ori de interpretare a legii de către instanţa de judecată. C. de a. reprezintă remedii procesuale «ale de atac 10» ce determină o activitate judiciară subsecventă, avînd ca finalitate tocmai repararea greşelilor săvîrşite cu prilejul u-nei prime judecăţi; exercitarea c. de a. nu conduce la stabilirea unui nou raport procesual ci determină desfăşurarea activităţii judiciare într-o altă fază procesuală. C. de a. prezintă o importanţă considerabilă pentru părţi, întrucît exercitarea acestora face posibilă realizarea plenară a dreptului de apărare; pentru procuratură, c. de a. reprezintă o modalitate procedurală prin care acest organ de stat îşi îndeplineşte sarcina de supraveghere a legalităţii în activitatea desfăşurată de către instanţele judecătoreşti. C. de a. constituie deopotrivă o puternică garanţie procesuală pentru înfăptuirea actului de justiţie în strînsă concordanţă cu legalitatea socialistă şi cu principiul adevărului. C. de a. sînt susceptibile de clasificare în funcţie de mai multe criterii: 1) După obiectul lor se disting: a) c. de a. ordinare prin care se exercită un control judiciar asupra hotărîrilor judecătoreşti nedefinitive; în sistemul nostru procesual singura c. de a. ordinară este recursul; b) c. de a. extraordinare, carc au ca o-biect controlul exercitat asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive; legislaţia procesuală actuală consacră următoarele c. de a. extraordinare: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul extraordinar. Caracterul extraordinar al c. de a. se evidenţiază şi prin condiţiile de excepţie (strict determinate de lege) ce justifică promovarea lor. 2) După competenţa de soluţionare şi efectele lor c. de a. se subdi-vid în: a) c. de a. de reforma- re, prin care părţile sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare anularea hotărîrii nelegale ori netemeinice; prezintă trăsăturile unor c. de a. de reformare recursul şi recursul extraordinar; b) c. de a. de retractare, prin care părţile interesate sau procurorul solicită instanţei de judecată să revină asupra propriei sale hotărîri; în sistemul nostru procesual contestaţia în anulare şi revizuirea sînt c. de a. de retractare. C. de a. pot fi exercitate, de regulă, doar cu respectarea următoarelor reguli: 1) C. de a. sînt strict determinate de lege; aceasta înseamnă că partea nu poate exercita o altă c. de a. decît aceea prevăzută de lege; menţiunea greşită făcută de instanţă în dispozitivul hotărîrii nu face posibilă exercitarea altei c. de a. decît aceea acordată de lege şi nici nu poate restrînge acest drept. 2) Dreptul la exercitarea c. dea. poate fi valorificat doar în considerarea ierarhiei acestora. Există, aşadar, o ierarhie a c. de a., ceea ce înseamnă că, în general, o c. de a. extraordinară nu poate fi exercitată cît timp este deschisă calea recursului; exigenţele a-cestei reguli fac imposibilă şi cumularea unei c. de a. extraordinare cu recursul. Prin excepţie este posibilă cumularea recursului cu revizuirea; de a-semenea, c. de a. extraordinare se pot folosi şi concomitent. 3) Dreptul de a exercita o c. de a. este unic, epuizîndu-se odată cu exercitarea lui. A-ceasta înseamnă că părţile nu sînt îndreptăţite să exercite de două ori aceeaşi c. de a, în privinţa c. de a. extraordinare regula enunţată prezintă anumite particularităţi; astfel* 101 cale incidente legea admite promovarea unei noi contestaţii în anulare, dar numai pentru motive inexistente la data celei dintîi. Unicitatea c. de a. nu vizează şi revizuirea, dar în acest caz o-perează decăderea din dreptul de a o exercita, în funcţie de termenele prevăzute de lege pentru fiecare motiv. [T.L.] cale incidenţă, modalitate procedurală indirectă prin care se urmăreşte a se stabili existenţa, caracterul sau temeinicia faptelor unor alte litigii — care nu mai pot fi judecate — îndeplinindu-se astfel condiţia indispensabilă de a se putea păşi, apoi, la soluţionarea altor litigii. C.i. evocă atît o dependenţă cauzală cît şi o necesitate prioritară în soluţionarea a două litigii: primul care n-a fost — şi nici nu mai poate fi — soluţionat şi cel de al doilea, care poate şi urmează să fie soluţionat numai după ce formal — fără nici o consecinţă pentru părţile în cauză — va fi soluţionat primul. C.i. de stabilire formală a elementelor şi prezumtivei soluţii ce s-ar fi putut pronunţa în litigiul nejudecat îndeplineşte în cel de al doilea litigiu o funcţie proba-torie. Irelevantă pe planul consecinţelor directe, c.i. devine necesară şi oportună prin consecinţele sale indirecte pe care le generează asupra litigiilor care, în timp, n-ar exista sau n-ar putea fi soluţionate înaintea celorlalte. Pe c.i. se poate, spre exemplu, stabili: 1) Caracterul penal al faptei de către instanţa civilă, dacă s-a dispus încetarea urmăririi penale pe motiv că a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului, în cazul pagubelor aduse avutului obştesc de persoanele în- cadrate în muncă. Justificarea folosirii c.i. pentru stabilirea caracterului penal al faptei de către instanţa civilă subzistă, în atare cazuri, în deosebirile de esenţă — în special al căilor de stabilire şi recuperare a prejudiciului — ce există între răspunderea civilă şi răspunderea materială. Astfel, în-trucît calea deciziei de imputare pentru stabilirea răspunderii materiale este subsecventă faţă de calea acţiunii la instanţa de drept comun pentru stabilirea răspunderii civile» unitatea păgubită trebuie să se folosească, în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale împotriva făptuitorului, cu precădere de această ultimă cale. Aşa fiind, unitatea păgubită, pentru stabilirea răspunderii civile delictuale, trebuie să sesizeze instanţa civilă, iar aceasta este datoare ca, pe c.i., să stabilească existenţa infracţiunii, deoarece numai în caz afirmativ poate obliga pe cel în cauză, ori în caz de deces pe moştenitorii săi, la plata despăgubirilor civile; altfel, fiind vorba de o răspundere materială, recuperarea prejudiciului urmează a se face pe calea deciziei de imputare. 2) Raportul de cauzalitate între săvîrşirea unei infracţiuni — mărturie mincinoasă sau fals — şi consecinţele ei asupra soluţionării unui proces civil cînd se cere revizuirea hotărîrii astfel pro-, nunţate şi: constatarea infracţiunii — datorită aceloraşi impedimente legale, amnistie, decesul făptuitorului etc. — nu mai este cu putinţă . a fi făcută printr.-o hotărîre penală. Ivirea unei atare situaţii nu. justifică: sub nici o formă concluzia inadmisibilităţii cererii de revizuire şi, prin consecinţă, prejudicierea pjărţilor irite- calitate procesuală 10» resate, deoarece altfel ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, să rămînă în fiinţă, ceea ce este de neconceput. Drept urmare, în atare situaţii constatarea săvîrşirii infracţiunii se va face la cererea celor interesaţi pe c.i. de către instanţa civilă. Astfel: a) dacă se invocă ca motiv al cererii de revizuire un fals, iar acţiunea penală nu poate fi promovată împotriva autorului, verificarea pretinsului fals urmează a se face de instanţa civilă investită cu judecarea cererii de revizuire, pe baza probelor ce se vor administra în faţa ei; b) de asemeni, instanţa de judecată civilă, dacă constată imposibilitatea de a se stabili în cadrul unui proces penal eventuala vinovăţie a martorului sau expertului, are îndatorirea să verifice ea, în soluţionarea cererii de revizuire, dacă depoziţia sau expertiza respectivă era sau nu mincinoasă. 3) Admisibilitatea acţiunilor sau căilor de atac neexercitate de jurisconsulţi în cadrul judecării contestaţiilor la deciziile de imputaţie e-mise împotriva lor, pe acest motiv. Folosirea c.i. în acest caz se întemeiază pe următorul considerent: exercitarea acţiunilor şi căilor de atac în justiţie pentru valorificarea drepturilor unităţilor socialiste constituie o obligaţie generală impusă oficiilor juridice în cadrul îndatoririlor ce le revin prin lege şi ea subzistă numai în măsura în care acestea urmau să fie admise şi a-vea pentru unităţile respective o anumită eficienţă. Aşa fiind, corelativ, numai în aceeaşi măsură se poate pune în discuţie răspunderea jurisconsulţilor pentru săvîrşirea unor abateri de la îndatoririle lor de serviciu, această răspundere avînd la bază vinovăţia. Astfel: a) instanţa, sesizată în cadrul unei contestaţii împotriva deciziei de imputaţie e-misă în sarcina jurisconsultului considerat vinovat de a nu fi introdus o acţiune, este îndreptăţită să examineze pe c.i. existenţa dreptului care urma să fie valorificat prin acea acţiune. Dacă se constată nelegalitatea ori netemeinicia pretenţiilor unităţii (ce ar fi trebuit să formeze obiectul acţiunii, a cărei neintroducere a generat imputaţia în litigiu), instanţa, admiţînd contestaţia introdusă împotriva deciziei de imputare, urmează să exonereze pe jurisconsult de răspundere; b) în privinţa căilor de atac jurisconsultul, în acelaşi cadru procesual, poate fi făcut răspunzător pentru abaterea de la obligaţiile sale de serviciu, numai dacă se constată mai întîi, pe c.i., că ho-tărîrile care trebuiau atacate erau netemeinice şi nelegale şi că prin rămînerea lor definitivă datorită neexercitării căilor de atac unitatea a suferit un prejudiciu. In caz contrar, decizia de imputare emisă împotriva sa va fi considerată că nu are temei legal. V. şi jurisdicţia muncii; revizuire; oficii juridice; jurisconsult. [D.R.] calitate procesuală 1. Concept juridic folosit pentru a desemna modul de participare a părţilor în procesul civil. Astfel, o persoană poate participa în procesul civil: a) în nume propriu, atunci cînd cererea de chemare în judecată este promovată de însuşi titularul dreptului la acţiune; b) în calitate de reprezentant, atunci cînd acţionează în numele şi în interesul altei persoane. 163 calitate procesuală Legea impune celui ce acţionează să indice, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, calitatea în care stă în judecată, atunci cînd nu participă la activitatea procesuală în nume propriu. 2. Concept juridic folosit pentru a desemna îndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară, în această accepţiune c.p. (legitimatio ad causam) reprezintă o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile; ea nu implică cu necesitate existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, respectiv între persoana pîrîtului şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial; este suficientă doar justificarea dreptului şi a obligaţiei unei persoane de a participa (ca parte) în procesul civil. Din punctul de vedere al subiectelor care participă la activitatea judiciară, c.p. poate fi: a) activă, împrejurare în care ea priveşte îndreptăţirea unei persoane de a reclama în justiţie; b) pasivă, atunci cînd vizează obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile invocate împotriva sa. Sarcina justificării c.p., atît active cît şi pasive, aparţine reclamantului care în cadrul cererii de chemare în judecată va trebui să expună împrejurările de fapt sau de drept din care rezultă îndreptăţirea sa de a-1 acţiona în judecată pe pîrît. Condiţia c.p. decurge din scopul procesului civil socialist, acela de rezolvare a situaţiilor conflictuale ce apar în viaţa socială şi din necesitatea unei optime administrări a justiţiei; or, aceasta presupune desfăşurarea procedu- rii cu participarea persoanelor îndreptăţite să fie părţi în procesul civil. C.p. (activă şi pasivă) reprezintă o cerinţă care trebuie să fie întrunită în orice proces civil, indiferent de obiectul acestuia. Astfel, pentru a avea c.p. activă într-o acţiune în constatare negativă nu trebuie să justificăm existenţa unui drept, ci îndreptăţirea de a reclama în justiţie; c.p. urmează să fie justificată de reclamant şi în cazul acţiunilor constitutive de drepturi, deşi prin ele nu se valorifică drepturi preexistente. De aceea, c.p. nu se identifică cu celelalte condiţii de promovare şi exercitare ale acţiunii civile; c.p. nu se confundă cu cerinţa capacităţii procesuale, deoarece în timp ce prima se determină in con-creto, în funcţie de justificarea dreptului de a fi parte în procesul civil, cea de a doua — capacitatea procesuală — se stabileşte în general, potrivit dreptului comun; de asemenea, c.p. nu presupune cu necesitate un drept subiectiv, acesta din urmă reprezentînd doar una dintre condiţiile de admitere în fond ale acţiunii civile. După modul de justificare a c.p. distingem între: 1) C.p. ordinară, ipoteză în care îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară se determină prin intermediul împrejurărilor de fapt expuse de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Reclamantul va arăta împrejurările de fapt din care rezultă pretinsa încălcare a dreptului subiectiv, respectiv acele împrejurări ce justifică îndreptăţirea sa de a-1 chema în judecată pe pîrît; faptele indicate de către reclamant, în aceste condiţii, sînt doar ipo- calitate succesorală 104 tetice, instanţa avînd obligaţia de a stabili exactitatea lor pe baza probelor ce se vor administra. 2) C.p. extraordinară, ipoteză în care îndreptăţirea părţilor de a participa la activitatea procesuală decurge, în principiu, din lege sau din regulile de bază ale dreptului socialist român. Legislaţia în vigoare cunoaşte mai multe cazuri de legitimare procesuală extraordinară; astfel, procurorul poate să promoveze orice acţiune în afară de cele strict personale şi să participe la orice proces, în oricare fază a acestuia, dacă socoteşte că o asemenea activitate este necesară pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii; legea acordă calitatea de a solicita desfacerea înfierii şi unor organe care nu sînt tituiare de drepturi în raportul juridic respectiv (de ex. autoritatea tutelară, instituţiile de ocrotire şi orice organe ale administraţiei de stat); de asemenea, autoritatea tutelară are calitatea de a solicita, în împrejurările determinate de lege, decăderea unui părinte din drepturile părinteşti. Prin urmare, c.p.e. reprezintă o situaţie de excepţie care îşi are temeiul în lege, fiind acordată unor persoane sau organe în scopul proteguirii anumitor interese sociale. Lipsa c.p. constituie o excepţie de fond ce poate fi invocată în tot cursul procesului civil; ea conduce la respingerea acţiunii; o asemenea soluţie urmează să se aplice atît în ipoteza lipsei c.p. active, cît şi în cazul lipsei c.p. pasive. Respingerea acţiunii civile pentru lipsa c.p. pasive nu-1 împiedică pe reclamant să promoveze o nouă acţiune împotriva persoanei ce are îndreptăţirea de a participa în proces ca pîrît; dacă instanţa constată lipsa c.p. active, o nouă acţiune va putea fi promovată, împotriva aceluiaşi pîrît, de către persoana care are îndreptăţirea de a acţiona în justiţie. în sistemul procesual român lipsa c.p. nu poate fi evitată, de regulă, prin substituirea uneia dintre părţi cu o altă persoană. Sin. legitimare procesuală. V. şi transmisiunea calităţii procesuale; substituire procesuală [I.L.] calitate succesorală, v. petiţie de ereditate. cambie» titlu de credit esen-ţialmente girabil, formal şi complet care conţine o obligaţie de plată sau de a face să se plătească,; fără contrapres-taţie, o sumă determinată şi în virtutea căreia o persoană numită trăgător dă mandat (sau ordin) altei persoane numită tras să execute acea o-bligaţie în favoarea unei a treia persoane, numită beneficiar, la împlinirea scadenţei şi în locul ce sînt menţionate. Din punct de vedere economic, c. îndeplineşte mai multe funcţii şi anume: a) constituie un procedeu de schimb în materie monetară; b) serveşte ca instrument de plată, prezen-tînd următoarele avantaje: se transmite simplu şi rapid prin gir; conferă certitudine beneficiarului, de vreme ce a fost acceptată de tras; faţă de beneficiar sînt inopozabile excepţiile pe care trasul le-ar fi putut opune purtătorilor succesivi ai titlului; este garantată solidar de giranţi; c) cu unele excepţii, este un instrument de credit. C. este un act solemn, formal, necesitînd îndeplinirea următoarelor condiţii de formă: să fie întocmită în formă scrisă, fie ca înscris sub * 0.* cambie semnătură privată, fie ca înscris autentic; să cuprindă a-numite menţiuni obligatorii: denumirea de c., ordinul sau mandatul necondiţionat de plată a unei sume de bani, numele trasului, data scadenţei, locul de plată, numele beneficiarului sau al primitorului, data şi locul emiterii, semnătura trăgătorului. înscrisul poate cuprinde şi unele clauze facultative sau accesorii, fie de natură să influenţeze obligaţiile cambiale, fie fără nici o înrîurire asupra acestor obligaţii. Condiţiile de fond ale c. sînt cele stabilite de dreptul comun; operaţiile cambiale fiind acte de dispoziţie nu pot fi efectuate de către minori sau de către interzis. Obligaţiile cambiale pot fi asumate direct (personal) sau prin mandatar, în acest din urmă caz fiind suficient un mandat general, cu condiţia ca în cuprinsul său să se precizeze dreptul mandatarului de a e-mite cambii; depăşirea limitelor mandatului are ca efect obligarea personală a mandatarului pentru ceea ce s-a depăşit. în cazul în care trăgătorul inserează în titlu o clauză de acceptare, c. trebuie prezentată trasului spre acceptare în termenul fixat, iar dacă posesorul ignoră această obligaţie, la împlinirea termenului respectiv decade din exercitarea dreptului de regres fa,ţă de toţi debitorii cambiali; cînd lipseşte o asemenea clauză, prezentarea titlului spre acceptare este facultativă. Acceptarea trebuie să fie datată; acceptarea nedatată produce e-fecte numai faţă de tras. Acceptarea poate să fie totală sau parţială, dar întotdeauna trebuie să fie necondiţionată; orice modificare adusă prin acceptare cuprinsului c. este considerată refuz de acceptare. Prin efectul acceptării trasul devine obligat cambial a-lături de trăgător, giranţi şi avalişti; el îşi asumă obligaţia de a plăti, pe cînd ceilalţi au numai obligaţia de a face să se plătească; trasul se obligă şi faţă de trăgător. Trasul poate refuza acceptarea, refuzul lui constatîndu-se printr-un protest de neacceptare. Indiferent dacă acceptarea este refuzată integral sau parţial, refuzul trasului îl îndreptăţeşte pe posesorul c. să exercite, chiar mai înainte de scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi cambiali. C. se naşte cu virtutea de a circula; modul tipic de circulaţie al c. este girul. La scadenţă, c. trebuie prezentată spre plata debitorului principal, care este trasul; dacă el plăteşte suma integrală, toţi ceilalţi obligaţi cambiali sînt eliberaţi, iar dacă refuză plata, aceştia din urmă răspund în solidar. Plata se face la locul indicat în titlu şi are ca efect stingerea datoriei cambiale; dacă cel care plăteşte este un debitor de regres (de ex. un girant), sînt eliberaţi numai debitorii cambiali care, în titlu, figurează după el (cum sînt: giranţii succesivi, avaliştii acestora etc.), debitorii anteriori lui rămîn în continuare legaţi prin obligaţia cambială şi pot fi urmăriţi în baza c. Câ regulă, creditorul poate pretinde plata numai la scadenţă, iar debitorul nu are dreptul să plătească mai înainte de termen; totuşi, cu acordul creditorului, plata poate fi anticipată, realizîndu-se pe riscul şi răspunderea trasului. Debitorul care plăteşte anticipat trebuie să verifice atît şi- cameră de consiliu rul neîntrerupt de giruri cît şi autenticitatea semnăturilor, această din urmă cerinţă ne-existînd în cazul plăţii la scadenţă. în materie cambială se admite şi plata parţială, chiar atunci cînd este făcută de către ceilalţi debitori, alţii decît trasul; nu pot face plată parţială însă debitorii de regres şi avaliştii lor, în privinţa a-cestora din urmă făcând excepţie cazurile cînd au garantat numai o parte din sumă. Plata parţială se poate face numai la scadenţă şi mai înainte de dresarea protestului ori de expirarea termenului pentru protest. Plătitorul c. are dreptul să pretindă predarea acesteia cu menţiunea de achitare scrisă de posesorul plătit; în cazul plăţii parţiale, cel care plăteşte nu este îndreptăţit să pretindă predarea titlului, ci doar o chitanţă, dar poate cere să se facă menţiune în cuprinsul titlului despre suma plătită. Dacă posesorul titlului nu-şi face apariţia spre a pretinde plata la termen, debitorul poate consemna la CEC suma datorată, urmînd ca această sumă să fie eliberată prezentatorului titlur lui după ce posesia legitimă, identitatea şi capacitatea acestuia vor fi verificate de către CEC. în cazul în care debitorul cambial nu plăteşte la scadenţă sau face numai o plată parţială, posesorul cambiei poate trece la executare; dacă există debitor de regres, refuzul plăţii trebuie constatat printr-un protest de neplată, făcut în termenul legal, depăşirea acestui termen fiind sancţionată cu decăderea posesorului titlului din dreptul de regres. Drepturile cambiale pot fi realizate şi prin modalitatea extrajudiciară a emiterii unei c. trasă la vedere a- supra unuia dintre giranţii anteriori şi care urmează să fie plătită la domiciliul trasului. Sin. poliţă; trată. [M.C.] cameră de consiliu, loc unde judecătorii discută şi soluţionează anumite cereri sau probleme cu caracter administrativ, care interesează activitatea de judecată sau de execuţie, fără publicitate şi discuţii contradictorii. în c. de c., ca loc şi procedură, se rezolvă: a) conflictele de componenţă pe care instanţa le soluţionează numai pe baza actelor de la dosar şi pronunţă o hotărîre denumită regulator de competenţă, prin care stabileşte care din instanţele aflate în conflict va judeca cauza; b) propunerile de recuzare asupra cărora instanţa decide fără citarea părţilor şi ascultînd pe judecătorul recuzat numai dacă găseşte de cuviinţă; c) cererile de strămutare a pricinilor prin care, pentru motivele prevăzute de lege, se urmăreşte ca o pricină să fie strămutată de la instanţa competentă la o altă instanţă; d) cererile de asistenţă judiciară gratuită care urmează a fi încuviinţate de instanţă dacă se constată că cel în cauză nu poate face faţă cheltuielilor legate de angajarea unui avocat; e) preschimbarea termenelor de judecată deja fixate, pentru motive temeinice, la cererea uneia din părţile interesate; f) încuviinţarea cererilor pentru asigurarea unor dovezi, mai înainte de începerea procesului sau chiar la începutul acestuia, dacă există pericolul ca ele să dispară sau să devină greu de administrat în viitor; g) rezolvarea cererilor părţilor, atunci cînd acestea se înfăţişează într-o altă zi decît cea fixată pentru IOT capacitate procesuală de exerciţiu judecată, prin care solicită instanţei să ia act de învoiala lor şi să pronunţe în acest sens o hotărîre prin care să pună capăt procesului; h) fixarea zilei şi a locului, în cazul urmăririi silite mobiliare, unde urmează să se facă vînzarea bunurilor urmărite; i) distribuirea preţului rezultat din vînzarea bunurilor debitorului în caz de concurs între mai mulţi creditori ş.a. Trăsătura caracteristică a încheierilor şi hotărîrilor date în c. de c. este aceea că împotriva lor, în general, nu se poate exercita calea de atac a recursului. Fac excepţie hotărîrea şi încheierea pronunţată în cazurile a) şi f); în ambele cazuri termenul fiind de 5 zile şi are ca punct de plecare (dies a quo) ziua pronunţării. V. şi procedură necotencioasă; procedura divorţului; ordonanţă preşedinţială. [D.R.] cameră de deliberare, loc în care judecătorii se retrag, la sfîrşitul şedinţei de judecată, pentru a decide soluţia ce urmează a fi pronunţată în fiecare cauză. V. şi deliberarea şi pronunţarea hotărîrilor; secretul deliberării. {D.R.] capacitate procesuală, aptitudinea persoanelor fizice şi juridice de a deveni părţi ale procesului civil. C.p. se înfăţişează ca o condiţie pentru participarea unei persoane la activitatea judiciară. C.p. reprezintă doar un reflex, în domeniul activităţii de judecată, al capacităţii civile, a-vînd aceleaşi trăsături: a) este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără deosebire de sex, rasă, naţionalitate, religie sau grad de cultură; b) este garantată de lege, în sensul că nici o persoană nu poate fi îngrădită îri c.p. de folosinţă şi nici lipsită, în totul sau în parte, de c.p. de exerciţiu, decît în cazurile şi în condiţiile strict determinate de normele de drept; de asemenea, nimeni nu poate renunţa, în totul sau în parte, la c.p. Legea recunoaşte, în anumite limite, c.p. şi persoanelor juridice. C.p. a persoanelor fizice şi juridice poate fi: a) de folosinţă; b) de exerciţiu. V. capacitate procesuală de folosinţă; capacitate procesuală de exerciţiu [I.L.] capacitate procesuală de exerciţiu, aptitudine a persoanei care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l putea apăra în proces, personal sau prin-tr-un mandatar ales. C.p. de e. reprezintă o cerinţă esenţială pentru exercitarea acţiunii civile; ea se determină în funcţie de întinderea capacităţii civile. Aşa fiind: 1) Persoana fizică dobîndeşte c.p. de e. deplină la împlinirea vîrstei de 18 ani; se consideră de legiuitor că din acest moment orice persoană are maturitatea necesară spre a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor juridice pe care le încheie. Prin excepţie de la a-ceastă regulă, femeia care se căsătoreşte înainte de vîrsta. majoratului dobîndeşte c.p. de e. de la data căsătoriei. Persoanele care se bucură de c.p. de e. deplină pot participa la activitatea judiciară fără să fie necesară reprezentarea sau asistarea lor. 2) Persoana fizică care a împlinit vîrsta de 14 ani posedă o c.p. de e. re-strînsă, avînd posibilitatea de a participa personal la activitatea judiciară, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a o-crotitorilor săi legali; aceştia îl vor asista pe minor în tot cursul procesului civil, spre capacitate procesuală de folosinţă a suplini lipsa lui de experienţă şi a-i asigura astfel o protecţie eficientă a drepturilor şi intereselor sale legitime. Legiuitorul recunoaşte însă o c.p. de e. deplină minorului care a împlinit vîrsta de 16 ani, dacă acesta este parte într-un raport juridic de muncă. 3) Pînă la împlinirea vîrs-tei de 14 a.ni persoanele fizice sînt lipsite de c.p. de e.; de asemenea, sînt complet lipsite de c.p. de e. persoanele fizice care au fost puse sub interdicţie printr-o hotărîre judecătorească definitivă. Persoanele lipsite de c.p. de e. pot sta în judecată numai prin reprezentanţii lor legali; minorul complet lipsit de c.p. de e. va fi reprezentat în procesul civil de către părinţi, iar în lipsa acestora de tutorele desemnat de autoritatea competentă (autoritatea tutelară); interzisul judecătoresc urmează să fie reprezentat de tutorele numit de organele de stat competente. 4) Persoanele juridice dobîndesc c.p. de e. din momentul desemnării organelor lor de conducere; acest moment coincide cel mai adesea cu data constituirii persoanei juridice respective. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale; în practică însă reprezentarea persoanelor juridice se realizează prin oficiile juridice. Sin. capacitate de a sta în judecată. V. şi asistare; autorizare; reprezentare. [I.LJ capacitate procesuală de folosinţă, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi şi obligaţii de natură procesuală. C.p. de f. reprezintă o condiţie esenţială pentru ca o persoană fizică sau juridica să devină parte în procesul civil; ea este determinată de însăşi capacitatea civilă de folosinţă. Capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială, şi inerentă persoanei fizice,, care se dobîndeşte odată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilită prin hotărîre judecătorească definitivă. Capacitatea. de folosinţă este recunoscută persoanelor juridice doar în vederea realizării unui anumit scop social-economic* tehnico-ştiinţific sa,u de altă natură; raţiunea de a fi a unei persoane juridice este subordonată întru totul acestei finalităţi, actele juridice încheiate în alt scop fiind afectate de nulitate absolută. întinde-r rea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este determinată de principiul specialităţii, potrivit căruia ele nu pot avea alte drepturi decît acelea ce corespund scopului lor, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Momentul iniţial al capacităţii de folosinţă este determinat, în cazul persoanelor juridice, de data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de data recunoaşterii ori a autorizării lor sau de data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Persoanele juridice supuse înregistrării, cum sînt întreprinderile, dobîndesc capacitate de folosinţă de la data realizării acestei operaţii. Persoanele juridice încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare. Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile se bucură şi de c.p. de f., avînd astfel posibilitatea de a fi parte în procesul civil. C.p. de f. este, în raport cu capacitatea civilă de folosinţă, mai restrînsă, în- carte funciară 'trucît conţinutul acesteia se determină doar în funcţie de drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane fizice sa,u juridice. C.p. de f. nu se identifică cu capacitatea de a 'sta în judecată (capacitatea procesuală de exerciţiu), a-•ceasta. din urmă reprezentînd doar o condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii civile; în timp ce c.p. de f. este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără nici o deosebire, capacitatea de a sta în judecată aparţine numai persoane lor ce au exerciţiul drepturilor lor. Lipsa c.p. de f. conduce la respingerea acţiunii, întru cît persoana în cauză nu are folosinţa unui anumit drept civil. Excepţia lipsei c.p. de f. poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror •şi de instanţă din oficiu, în •orice fază a procesului civil. Sin. ca,paritatea de a fi parte. [I.L.] capacitate succesorală, formă a capacităţii juridice civile con-stînd în aptitudinea, unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de moştenitor. C.s. începe de la naşterea persoanei fizice sau de la data concepţiei (cînd este vor--ba de drepturile sale), cu condiţia să se nască vie, şi încetează odată cu decesul persoanei respective sau la data stabilită prin hotărîrea judecătorească de declarare a morţii. C.s. se poate pierde, în timpul vieţii, ca urmare a ivirii cazurilor de nedemnitate succesorală. [M.M.] capacitate testamentară, formă a. capacităţii juridice civile constînd în posibilitatea acordată de lege unei persoane fizice de a dispune de bunurile sale prin testament. Minorii pînă 1a. vîrsta de 16 ani nu au c.t., cei care au împlinit 16 ani pot dispune prin testament numai cu privire la cel mult jumătate din bunurile sale; c.t. deplină se dobîndeşte la. împlinirea vîrstei de 18 ani şi încetează odată cu moartea persoanei fizice, sau atunci cînd aceasta este lovită de incapacitatea de a testa. [M.M.] carte de judecată, denumire dată în trecut hotărîrilor pronunţate de judecătoriile de ocol. Prin intermediul c. de j. se rezolva însuşi fondul litigiului dintre părţi. [I.L.] carte funciară, înscris oficial reprezentînd unitatea de bază în sistemul de publicitate imobiliară în cadrul căruia evidenţa se ţine pe imobile şi nu pe proprietari. C.f. se întocmeşte în mod distinct pentru fiecare imobil şi cuprinde menţiuni despre toate actele translative sau constitutive de drepturi în privinţa imobilului respectiv. Se întocmeşte şi se numerotează pe locaiităţi. Fiecare c.f. este alcătuită din trei părţi şi anume: a) partea I (Foaia A sau foaia de avere), care cuprinde descrierea imobilelor, cu arătarea elementelor de identificare ale acestora (nr. topografic, aşezare, întindere etc.); b) partea a II-a (Foaia B sau foaia de proprietate), care conţine înscrierile referitoare la drepturile reale principale asupra imobilelor arătate în foaia A; tbt aici se mai notează diferite fapte juridice ca: minoritatea, interdicţia, curatela persoanei titulare, precum şi diferite drepturi şi obligaţii de care se bucură sau este ţinut titularul (cum ar fi: condiţii care afectează proprietatea, nulitatea, rezoluţia etc.); c) partea a IH-a (Foaia casare llt C sau foaia de sarcini), care cuprinde înscrieri referitoare la sarcini, adică drepturile reale care dezmembrează proprietatea imobilului (cum ar fi: dreptul de superficie, de uzufruct, uz sau abitaţie, dreptul de ipotecă etc.). In cuprinsul fiecărei c.f. se pot face trei feluri de înscrieri: întabulare, prenotare şi notare. V. şi publicitate imobiliară [M.C.] casare, soluţie pronunţată de instanţa de control judiciar în ipoteza admiterii recursului. C. determină desfiinţarea hotărîrii pronunţate de instanţa de fond, adică lipsirea totală sau parţială a acesteia de efecte juridice. C. unei hotărîri judecătoreşti poate fi: a) totală, cînd priveşte toate aspectele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii la instanţa de fond şi toate părţile din proces; b) parţială, cînd vizează doar anumite aspecte de fapt ori de drept ale cauzei sau numai unele dintre părţi; c. parţială determină, aşadar, ineficienţa unei părţi din hotărîrea atacată pe calea recursului; dispoziţiile din hotărîre cu privire la care nu s-a dispus c. dobîndesc autoritate de lucru judecat. Distincţia dintre c. totală şi c. parţială prezintă interes practic pentru determinarea atribuţiilor ce revin instanţei chemate să rejudece litigiul. De aceea, este recomandabil ca decizia instanţei de recurs să determine în mod expres natura c.; în lipsa unei asemenea precizări, natura c. va putea fi desprinsă prin cercetarea considerentelor cuprinse în hotărîrea instanţei de recurs. în sistemul nostru procesual regula o constituie c. unei hotărîri judecătoreşti iar excepţia modificarea acesteia. C. se dispune ori de cîte ori instanţa de control judiciar admite recursul pentru unul din următoarele motive: a) cînd instanţa nu a fost' alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau cînd hotărîrea s-a pronunţat de alţi judecători decît aceia care au participat la judecarea ca,uzei în fond; b) cînd au fost încălcate dispoziţiile legale privitoare la competenţa instanţei sesizate; c) cînd au fost încălcate formele de procedură prevăzute de lege sub sa.ncţiunea nulităţii; d) cînd se constată că hotărîrea atacată este netemeinică, dar numai dacă este necesară administrarea probei. C. hotărîrii judecătoreşti determină reju-decarea în fond a litigiului, în funcţie de instanţa chemată a statua asupra re judecării se face distincţie între: a) c. cu reţinere; b) c. cu trimitere. V. şi casare cu reţinere; casare cu trimitere. [I.L.] casare cu reţinere, soluţie pronunţată în ipoteza admiterii recursului, ce determină re judecarea cauzei de către instanţa de control judiciar. C. cu r. constituie o măsură stabilită de lege în scopul de a garanta operativitatea judecăţii; prin rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs se evită consecinţele nefavorabile ale unor c. repetate, realizîn-du-se şi o economie de timp şi de cheltuieli. în dreptul procesual civil român c. cu r. reprezintă regula iar c. cu trimitere excepţia. în ipoteza c. cu r. instanţa de control judiciar se va pronunţa (prin însăşi hotărîrea de recurs) şi asupra probelor ce urmează să fie administrate cu prilejul re-judecării; instanţa va stabili un termen dispunînd, dacă este cazul, şi citarea celor ce UI casare cu trimitere nu au cunoştinţă de data statornicită pentru rejudecare; o asemenea măsură se va dispune numai dacă probele pot fi administrate de îndată iar părţile au posibilitatea de a pune concluzii în fond. Sin. casare cu evocarea fondului. V. şi rejudecare după casare. [I.L.] casare cu trimitere, soluţie pronunţată în ipoteza admiterii recursului şi care determină rejudecarea litigiului de către instanţa ce a judecat cauza în fond, de o altă instanţă de acelaşi grad sau de un alt organ cu activitate ju-risdicţională. C. cu t. se dispune de instanţa de recurs numai în una din următoarele situaţii: 1) Cînd prima instanţă a judecat litigiul fără a intra în cercetarea fondului. Soluţionarea cauzei fără cercetarea fondului poate avea loc în cazul admiterii eronate a unor excepţii de procedură cum sînt: lipsa de calitate, prescripţia dreptului la acţiune, lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, netimbrarea cererii, puterea lucrului judecat etc. Situaţia este identică şi atunci cînd instanţa a pronunţat în mod greşit o hotărîre de declinare a competenţei sau în ipoteza nesoluţionării în fond a unor capete de cerere. De asemenea, c. cu t. se dispune şi în ipoteza în care instanţa a omis să statueze asupra unor pretenţii deşi era obligată să procedeze la cercetarea acestora din oficiu. în toate situaţiile c. cu t. se întemeiază pe necesitatea asigurării principiului celor două grade de jurisdicţie; exigenţele acestui principiu impun ca fondul oricărui litigiu să fie soluţionat de către instanţa competentă; părţile nu pot fi sustrase în nici un mod de la judecătorii lor fireşti. Cu toate acestea, c. cu t. nu se poate dispune în ipoteza în care instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra unor pretenţii avînd caracter accesoriu (plata de dobînzi la suma solicitată, cheltuieli de judecată etc.); în asemenea situaţii părţile nu sînt private de beneficiul celor două grade de jurisdicţie de vreme ce rezolvarea pretenţiilor accesorii este o simplă consecinţă a soluţiei pronunţate asupra cererii principale. 2) Cînd judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost citată legal la administrarea probelor şi dezbaterea fondului. C. cu t. se impune şi într-o asemenea împrejurare pentru ca părţile să nu fie private de primul grad de jurisdicţie; soluţia c. cu t. este dealtfel singura de natură să asigure respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii. Principiile fundamentale menţionate nu se pot realiza în lipsa citării legale a părţilor; pentru remedierea eventualelor neregu-larităţi săvîrşite de instanţă se impune c. cu t. Dispoziţiile legale privitoare la c. cu t. sînt de strictă interpretare; a-ceasta înseamnă că o atare măsură se va dispune doar dacă partea nu a fost legal citată atît la administrarea probelor, cît şi cu prilejul judecăţii în fond. Astfel, dacă partea a fost legal citată la administrarea probelor, dar citarea nu s-a îndeplinit potrivit legii pentru termenul la care a avut loc judecata în fond, se va dispune c. cu reţinere, iar nu cu trimitere; este deopotrivă valabilă şi reciproca (necitarea părţii la administrarea probelor şi citarea cauţiune judiciară 112 legală cu prilejul judecăţii în fond). Soluţia c. cu t. vizează doar părţile între care se poartă litigiul, iar nu şi unele organe de stat a căror citare era necesară pentru soluţionarea cauzei. Astfel, necitarea autorităţii tutelare în procesele de divorţ, spre a fi ascultată cu privire la încredinţarea copiilor minori, nu atrage c. cu t., ci casarea cu reţinere. 3) Cînd judecata s-a, făcut de către o instanţă necompetentă. C. cu t. se justifică îşi în acest caz prin necesitatea soluţio* nării litigiului de către instanţa sau organul de jurisdicţie căreia legea îi acordă o atare competenţă. C. cu t. se dispune de instanţa de recurs, atît în ipoteza încălcării dispoziţiilor legale privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, cît şi în cazul nesocotirii normelor de competenţă jurisdicţională; de asemenea, sub acest aspect, nu prezintă importanţă dacă au fost încălcate regulile competenţei absolute sau a celei relative. Legea determină instanţa ce urmează să re judece cauza după casare, astfel: 1) Pentru primele două cazuri de c. cu t., cauza urmează să fie trimisă instanţei care a pronunţat hotărîrea casată sau altei instanţe de acelaşi grad. Posibilitatea re judecării cauzei de o altă instanţă — de acelaşi grad — este prevăzută de lege spre a se depăşi dificultăţile legate, uneori, de alcătuirea completului de judecată ; asemenea împrej urări pot viza, în practică, existenţa unor motive de recuzare, abţinere sau de incompatibilitate care fac imposibilă constituirea legală a instanţei de judecată. Trimiterea cauzei la o altă instanţă de acelaşi grad reprezintă în asemenea situa- ţii o necesitate obiectivă; ea constituie un caz de prorogare judiciară de competenţă. 2) în ipoteza casării pentru necom-petenţă cauza se va trimite spre re judecare instanţei competente sau unui alt organ cu activitate jurisdicţională (comisie de judecată, organ administrativ, organ arbitrai etc.), competent potrivit legii. V. şi re judecare; re judecarea fondului după casare. [I.L.] cauţiune judiciară, sumă de bani ce trebuie depusă de una din părţile procesului, cu titlul de garanţie, pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri, la cererea sa, împotriva celeilalte părţi. C.j. se depune cînd se solicită: a) indisponi-bilizarea, ca măsură asigtiră-torie, a bunurilor şi veniturilor debitorului, pentru ipoteza în care reclamantul ar pierde procesul şi pîrîtul ar suferi anumite prejudicii din cauza asigurării intempestive a acţiunii; b) punerea în executare a unei hotărîri nedefinitive, ca de exemplu a unei hotărîri date cu execuţie provizorie, sau a unei ordonanţe preşe-dinţiale, pentru acoperirea pagubelor provocate pîrîtului ce ar rezulta din executarea pornită împotriva sa, în cazul în care, în recurs, s-ar obţine casarea acelei hotărîri sau ordonanţe; c) suspendarea executării unei hotărîri pronunţate în primă instanţă, executorie de drept, pînă la judecarea recursului, pentru acoperirea pagubelor ce i s-ar aduce creditorului reclamant, în cazul în care acesta va fi respins; d) suspendarea executării silite ca urmare a introducerii unei contestaţii la executare, pentru acoperirea pagubelor ce i s-ar aduce creditorului- 113 cercetare la faţa locului urmăritor, în cazul în care, în final, contestaţia va fi respinsă ş.a. C.j. se sprijină pe următoarele două idei: de risc a părţii care solicită şi obţine din partea instanţei luarea unor măsuri privind executarea în favoarea sa şi de garanţie anticipată pentru cealaltă parte că i se pune la dispoziţie un mijloc sigur în vederea acoperirii pagubelor pe care le-ar suferi în ipoteza în care măsurile luate împotriva sa vor fi, în cele din urmă, desfiinţate. C.j. serveşte în mod exclusiv numai părţii în interesul căreia a fost depusă; ea nu poate fi urmărită de alţi creditori decît numai în măsura în care în tot sau numai în parte urmează a fi restituită părţii care a depus-o. C.j. se consemnează la CEC pe numele părţii depunătoare şi la dispoziţia instanţei care va decide în final asupra încasării ei de către partea îndreptăţită sau restituirii către partea care a depus-o. V. şi asigurarea acţiunii; hotărîri cu execuţie provizorie; suspendarea executării. [D.R.] cercetare la faţa locului 1. Mijloc de probă constînd în examinarea de către instanţa de judecată, la faţa locului, a situaţiei obiectului litigiului. 2. Act procedural presupunînd descinderea instanţei la locul unde este situat obiectul litigiului sau unde se găsesc anumite probe materiale netransportabile, act a cărui îndeplinire are ca scop efectuarea unor constatări personale de către judecători cu privire la anumite aspecte ale stării de fapt a litigiului. Legea dispune că în cazul în care instanţa consideră necesar, poate hotărî ca în întregul ei, sau numai unul din magistraţi, să se deplaseze la faţa locului, spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt. Efectuarea c. la f.l. se ordonă de instanţă printr-o încheiere, de regulă la cererea uneia dintre părţi; ea poate avea loc şi la iniţiativa instanţei (adică din oficiu). Cazurile mai frecvente de utilizare a acestui mijloc de probă sînt: cînd procesul are ca obiect un drept de natură imobiliară, punînd în discuţie o problemă de hotărnicie, folosinţa locuinţelor, exercitarea unei servituţi, stabilirea despăgubirilor pentru repararea stricăciunilor cauzate imobilelor etc. încheierea prin care se ordonă efectuarea c. la f.l. trebuie să cuprindă arătarea aspectelor în discuţie ce urmează să fie lămurite la faţa locului, precum şi termenul la care instanţa va face descinderea. La. termenul pentru care a fost fixată c. la f.l. se citează părţile şi, dacă instanţa a,preciază ca necesar, martorii propuşi de ele, precum şi expertul sau experţii care au întocmit o expertiză în procesul respectiv, pentru a da eventuale lămuriri; la cercetare va participa, de asemenea, şi procurorul, dacă el este parte în procesul respectiv. C. la f.l. efectuată fără citarea prealabilă a părţilor este lovită de nulitate, acestea, fiind interesate să fie prezente pentru a pune întrebări martorilor sau experţilor, precum şi pentru a da lămuriri şi explicaţii instanţei. în armonie cu regulile dreptului comun, c Ia f.l. poate fi efectuată şi prin comisie rogatorie, de către o altă instanţă, ori de cîte ori obiectul fiind situat la o depărtare prea mare, deplasarea instanţei care judecă procesul este împiedicată. O-peraţiile efectuate la locul des- 8 — Dicţionar de drept procesual civil cerere 114 cinderii sînt descrise într-un proces-verbal care va cuprinde şi consemnarea constatărilor instanţei; acest proces-verbal, ca şi eventualele schiţe întocmite de instanţă la faţa locului, se depun la dosarul pricinii,® fiind susceptibile de a fi discutate în contradictoriu de către părţi în faţa instanţei. Cheltuielile pe care le implică efectuarea c. Ia f.l. sînt suportate de către partea care a cerut-o, respectiv de către partea în interesul căreia aceasta se face; partea interesată trebuie să depună, în termen de 5 zile de la încuviinţarea cercetării, suma stabilită de instanţă ca fiind necesară pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare. [M.C.] cerere, mijloc procedural — propriu, în egală măsură, procedurii contencioase şi celei necontencioase — prin care persoana interesată se adresează unui organ de jurisdicţie sau altui organ de stat sau obştesc, formulînd o pretenţie sau o revendicare, exprimînd o dorinţă, o rugăminte sau o exigenţă, fundată pe un drept al său. In dreptul procesual civil, c. sînt pe cît de numeroase, pe atît de variate în raport cu natura şi specificul lor. Cea mai reprezentativă dintre ele este c. de chemare în judecată, care constituie momentul iniţial al procesului civil şi, totodată, actual de investire a instanţei de judecată cu soluţionarea litigiului; pe parcursul desfăşurării procesului civil, formularea altor c. de către participanţi (de ex. c. reconvenţională, c. de pro-baţiune, c. de amînarea judecăţii etc.) constituie o formalitate a cărei îndeplinire ţine de însusi specificul acesteia. [M.C.] cerere arbitrală (în litigiul de comerţ exterior), act procedural prin care se pune în mişcare acţiunea civilă în faţa organului de arbitraj al comerţului exterior şi se investeşte a,cel organ cu soluţionarea litigiului izvorît dintr-un raport juridic de comerţ internaţional. C. de a. este actul începător al procedurii arbitrale de comerţ exterior; ea se redactează în formă scrisă şi se semnează de către reclamant. Trebuie să cuprindă: date referitoare la identificarea părţilor împricinate (denumire, sediu principal etc.), arătarea obiectului diferendului, indicarea motivelor de fapt şi de drept ale acţiunii, precizarea probelor de care înţelege să se folosească reclamantul. Pe lîngă aceste elemente, care sînt comune oricărei proceduri litigioase, c. de a. mai trebuie să cuprindă şi justificarea competenţei organului arbitrai sesizat (Comisia de arbitraj Bucureşti), fie prin trimitere la acordul internaţional ce o stabileşte, fie prin anexarea convenţiei arbitrale; totodată, ea trebuie să faciliteze desfăşurarea procedurii arbitrale ulterioare, indicînd numele arbitrului ales şi al unui supleant de pe lista prestabilită. C.a. se comunică pîrîtului prin intermediul secretariatului organului arbitrai sesizat (C.A.B.); în termen de 30 de zile de la primirea, ei, pîrîtul înaintează o întîmpinare Comisiei de arbitraj Bucureşti. Dintre elementele pe care trebuie să le cuprindă c.a., unele au caracter esenţial şi a-nume: menţiunile referitoare la datele de identificare a părţilor în cauză, cele privind indicarea obiectului litigiului, precum şi semnătura reclamantului (petiţionarului). In 115 cerere de arbitrare cazul în care lipseşte una dintre aceste menţiuni, asistentul arbitrai invită partea să completeze cererea în mod corespunzător, în termen de cel mult două luni de la primirea invitaţiei; pînă atunci litigiul rămîne în nelucrare. Dacă petiţionarul dă curs invitaţiei şi completează în termen menţiunea lipsă, c.a. se consideră depusă în mod valabil din ziua înregistrării ei la organul arbitrai sesizat (C.A.B.), iar dacă cererea a fost expediată prin poştă, de la data prevăzută pe ştampila oficiului poştal de expediere; dacă, dimpotrivă, partea refuză să înlăture lipsurile cererii, stăruind ca litigiul să se dezbată în baza conţinutului iniţial al acesteia, arbitrii pronunţă o hotărîre de anulare, sau o încheiere de închidere a procedurii. [M.C.] cerere de arbitrare. 1. Mijloc procedural de sesizare a organului arbitrai, constituind primul act al procedurii arbitra-le. 2. Mijloc juridic prin care se cere, în cadrul procedurii arbitrale, valorificarea unor drepturi ale organizaţiilor socialiste. C. de a. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie de competenţa Arbitrajului de Stat; dacă litigiul ce face obiectul cererii nu este de competenţa Arbitrajului de Stat, acesta, constatînd în cursul examinării prealabile sau în cursul rezolvării conflictului necompetenţa sa absolută, se va desesiza; dacă, însă, litigiul este de competenţa Arbitrajului de Stat, dar cererea este introdusă la un alt organ arbitrai decît cel competent, aceasta se va trimite organului competent, b) partea care introduce cererea trebuie să aibă dreptul la acţiu- ne; neexistînd un termen special de sesizare a organului arbitrai, examinarea existenţei dreptului la acţiune urmează a se face în raport cu normele de drept comun; dacă c. de a. se introduce după expirarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, aceasta va fi refuzată, restituindu-se părţii care a introdus-o. c) să fie îndeplinită procedura pre-arbitrală, adică să se fi încercat, în prealabil, concilierea conflictului pe calea înţelegerii directe dintre părţi, deoarece în caz contrar, cererea va fi restituită în vederea îndeplinirii acestei proceduri, d) să se fi folosit modul de plată stabilit de lege, în cazul în care obiectul litigiului este plata unei sume de bani. e) cererea să conţină toate elementele cerute de lege, întrucît altfel, ea se va restitui părţii care a introdus-o, în vederea completării elementelor sau dovezilor a căror lipsă a fost constatată; dacă cererea restituită este reintrodusă, în termen de 8 zile, completată cu elementele a căror lipsă a determinat restituirea, organul arbitrai se va considera sesizat pe data cînd a fost introdusă prima cerere; restituirea în vederea completării c. de a. se poate face numai de către Primul Arbitru de Stat sau arbitrul de stat şef şi numai în faza examinării prealabile a cererilor. C. de a* trebuie să cuprindă: 1) denumirea, sediul părţilor şi indicarea. organelor tutelare sau organizaţiilor centrale de care depind; 2) numele şi calitatea acelora care semnează, cu a-rătarea actului din care să rezulte atît calitatea cît şi dreptul de a semna; 3) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul precis prin care s-a ajuns la determinarea valorii; 4) in- cerere de chemare In judecată 11& dicarea motivelor pe care se sprijină diferitele capete de cerere, cu trimitere, pentru fiecare din ele, la anexele corespunzătoare; 5) arătarea celorlalte probe ce s-ar mai invoca, iar dacă proba constă în explicaţii cerute celeilalte părţi, punctele asupra cărora urmează a purta aceste explicaţii; 6) numele şi adresa martorilor, în cazul în care partea se foloseşte de această probă; 7) arătarea băncii şi a contului în care urmează să se facă viramentul sumelor pretinse; 8) indicarea numărului de telefon; 9) semnătura. C. de a., căreia trebuie să i se anexeze dovezile şi actele de care reclamantul înţelege să se servească în stabilirea drepturilor care fac obiectul cererii sale, se introduce la organul arbitrai competent. Dată a introducerii cererii la Arbitrajul de Stat se socoteşte ziua cînd cererea a fost înregistrată la organul arbitrai; dacă partea are sediul în altă localitate decît organul arbitrai, iar cererea se trimite printr-un organ de expediţie competent, data introducerii cererii va fi aceea a predării ei la organul de expediţie. Din momentul sesizării, reclamantul nu mai poate dispune exclusiv de o-biectul c. de a., însă Arbitrajul de Stat este îndreptăţit, potrivit legii, ca în scopul prevenirii unor litigii ulterioare şi al determinării răspunderii părţilor în îndeplinirea planului, să depăşească obiectul cererii formulate de parte. V. şi procedură arbitrală. [M.M.] cerere de chemare în judecată, act procedural prin care se pune în mişcare acţiunea civilă «şi se investeşte instanţa cu soluţionarea acesteia. C. de c. în j. este mijlocul legal prin care se înfăptuieşte sesizarea instanţei cu un litigiu de natură civilă în vederea rezolvării lui. De regulă, această cerere se intentează de către titularul dreptului; uneori legea recunoaşte, totuşi, şi anumitor persoane sau organe, care nu au calitatea de titulare ale dreptului invocat, facultatea de a introduce o atare cerere. Astfel, cu excepţia acţiunilor strict personale, c. de c. în j. poate fi introdusă în orice materie şi de către procuror; tot aşa, autoritatea, tutelară poate cere decăderea oricărui părinte din drepturile părinteşti, precum şi desfacerea înfierii, dacă aceasta este în interesul minorului; organe ale administraţiei de stat, organe obşteşti, colocatarii, precum şi orice alte persoane au îndreptăţirea să depună cerere de punere sub interdicţie a celor ce, prin comportamentul lor, aduc dovada că se află în situaţia de a li se aplica a-ceastă măsură; cei îndreptăţiţi să ceară punerea sub interdicţie a unei persoane pot cere de asemenea şi ridicarea interdicţiei. C. de c. în j. trebuie făcută în formă scrisă; cu toate acestea, se admite ca persoanele domiciliate în mediul rural să formuleze şi verbal asemenea cereri adresate judecătoriilor, dar într-o atare situaţie arătările părţilor vor fi consemnate într-un proces-verbal semnat de judecător, grefier şi parte. Codul de procedură civilă stabileşte că c. de c. în j. trebuie să cuprindă următoarele elemente: 1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor; 2) calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci cînd nu stau în numele lor propriu; 3) o-biectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, 117 cerere de chemare în judecată! atunci cînd preţuirea este cu putinţă; pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau cînd imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic; 4) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; 5) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; cînd dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atîtea copii cîţi pîrîţi sînt, mai mult cîte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant că sînt identice cu originalul; dacă înscrisurile sînt redactate în limbi străine sau sînt scrise cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte; atunci cînd se cere proba cu martori, trebuie să se precizeze numele şi a-dresele lor, iar dacă reclamantul doreşte să se folosească şi de mărturisirea judiciară a pî-rîtului este necesar ca el să ceară citarea acestuia cu menţiunea „la interogator”; 6) semnătura. De asemenea, legea mai cere ca c. de c. în j. să conţină şi arătarea instanţei căreia îi este adresată; totodată este necesar ca cererea să fie timbrată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. Dintre elementele arătate, următoarele sînt considerate a fi esenţiale pentru conţinutul cererii: numele părţilor, obiectul şi semnătura; lipsa lor este sancţionată cu nulitatea cererii; aceeaşi sancţiune este prevăzută şi pentru lipsa calităţii de reprezentant, în cazul în care această calitate nu a putut fi justificată în termenul acordat de instanţă în acest scop. Lipsa semnăturii poate fi suplinită pe parcursul desfăşurării procesului. Legea prevede sancţiuni procedurale şi pentru lipsa altor elemente ale c. de c. în j. Astfel, neindica-rea motivelor de fapt şi de drept, precum şi nearătarea dovezilor determină aplicarea sancţiunii decăderii, dacă a-ceste vicii nu au fost remediate la prima zi de înfăţişare sau cel mai tîrziu pînă la împlinirea termenului acordat de instanţă în acest scop. Nearătarea domiciliului produce consecinţe numai atunci cînd a determinat cauzarea unui prejudiciu. întrucît normele legale ce stabilesc elementele c. de c. in j. au caracter dispozitiv, sancţiunile procedurale prevăzute pentru lipsa a-cestor elemente devin operante numai dacă pîrîtul invocă, pe cale de excepţie, acea lipsă. C. de c. în j. se înregistrează la instanţa căreia îi este adresată, iar aceasta, inves-tindu-se cu soluţionarea ei, o comunică în copie pîrîtului. înregistrarea c. de c. în j. produce mai multe efecte şi anume: investirea instanţei cu judecarea pricinii şi odată cu aceasta declanşarea raportului procesual civil; fixarea naturii şi obiectului procesului care, de acum, vor putea fi schimbate numai prin modificarea cererii cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege; fixarea competenţei teritoriale a instanţei; stabilirea cadrului procesului cu referire la părţi; crearea stării de litispenden-ţă; întreruperea prescripţiei, chiar dacă cererea a fost depusă la o instanţă necompetentă; din momentul înregistrării cererii încep să curgă dobînzile pentru creanţele de bani care pînă atunci nu erau cerere de compensare 118 purtătoare de dobînzi şi tot din acel moment încetează buna-credinţă a posesorului, care, de la data respectivă, va fi obligat să restituie fructele; în materia obligaţiei de întreţinere, întreţinerea se acordă, de regulă, numai de la data introducerii cererii, prezumîn-du-se că numai de la acea dată a apărut nevoia beneficiarului ei. [M.C.] cerere de compensare (în litigiul arbitrai internaţional), act de procedură arbitrală internaţională reglementat ca excepţie cu caracter de prorogare legală de la regulile jurisdicţiei internaţionale întemeiate pe principiul actor sequitur forum rei. Această cerere va fi examinată de către instanţa arbitrală sesizată cu acţiunea principală, dacă ambele decurg din acelaşi raport juridic. Se are în vedere numai compensaţia legală pe care pîrîtul din acţiunea principală o poate invoca pe cale de excepţie, ca o apărare de fond faţă de pretenţiile reclamantului. Pîrîtul din acţiunea principală poate formula c. de c. şi cu privire la creanţe ce nu întrunesc condiţiile cerute de lege pentru ca stingerea obligaţiilor reciproce să opereze de plin drept; în asemenea cazuri însă pretenţiile lui trebuie valorificate pe calea unei cereri reconvenţionale, deoarece de astă dată se discută nu o compensaţie legală, ci o compensaţie judiciară. [M.C.] cerere de executare silită, act procedural prin care creditorul se adresează organului de executare de pe lîngă instanţa judecătorească solicitîndu-i să a-ducă la îndeplinire pe calea urmăririi silite titlul său executor. Este un act prin care se declanşează procedura executării silite; trebuie redactată în scris şi să cuprindă a-rătarea obiectului creanţei, precum şi datele de identitate ale debitorului urmărit (nume, prenume, domiciliu). La c. de e.s. se anexează titlul executor. [M.C.] cerere de îndreptare a erorilor materiale, varietate de cerere prin care partea interesată se adresează instanţei so-licitîndu-i să procedeze la corectarea erorilor materiale strecurate în hotărîrea pronunţată (cum ar fi: cele privitoare la efectuarea unor calcule, cele referitoare la nume, la calitatea sa.u la susţinerile părţilor etc.). îndreptarea unor asemenea erori se face printr-o încheiere şi printr-o menţiune trecută pe baza încheierii pe ambele exemplare originale ale hotărîrii. Această încheiere este supusă recursului, a cărui termen curge de la pronunţare în cazul cînd a fost da.tă cu citarea părţilor. Nu pot fi îndreptate pe această cale erorile de fond de judecată, ori-cît de evidente şi de grave ar fi ele; într-un atare scop au fost reglementate căile legale de atac. Pot fi însă rectificate pe calea cererii de îndreptare erorile comise în consemnarea cererilor şi susţinerilor părţilor, aducîndu-se acestora completările de rigoare; împrejurarea este importantă pentru invocarea motivelor de casare. Compunerea instanţei care soluţionează cererea de îndreptare este aceeaşi ca şi pentru judecata în fond. [M.C.] cerere de întabulare, mijloc procedural prin care se solicită organului notarial com- 119 cerere de recurs petent efectuarea unei înscrieri în cartea funciară, a-vînd ca obiect un drept de proprietate sau un alt drept real principal. înscrierea poate fi cerută de către cel care, potrivit înscrisului original, hotărîrii judecătoreşti sau hotărîrii administrative, urmează să strămute, să constituie, să modifice, să dobîn-dească sau să stingă un drept tabular. C. de î. se depune, într-un singur exemplar, la secretariatul notariatului de stat unde se află cartea funciară în care urmează să se facă înscrierea, primind de îndată un număr de înregistrare (care va. fi totodată şi numărul încheierii şi numărul sub care se va efectua întabularea). Odată înregistrată, cererea nu mai poate fi modificată sau întregită. C. de î. netimbrată sau insuficient timbrată se va primi şi 'nota provizoriu în cartea funciară, menţionîn-du-se şi neachitarea taxei de timbru, iar dacă în termen de 15 zile de 1a. înregistrarea acesteia nu se va aduce dovada plăţii 'taxei de timbru, notarea se va, radia. Notarul de stat, cercetînd dacă faţă de arătările cuprinse în cartea funciară cererea poate fi încuviinţată în temeiul înscrisurilor prezentate, va dispune, printr-o încheiere, încuviinţarea ei în întregime sau în parte, ori respingerea ' acesteia (care se va nota în cartea funciară). încheierea de respingere ’ a c de î. poate fi atacată cu plîngere sau acţiune în anulare, la judecătoria în raza căreia funcţionează organul notarial care a dat încheierea respectivă. [M.M.] cerere de rearbitrare 1. Mijloc procesual de încunoştiin- ţare a organului competent de control asupra existenţei unor greşeli în hotărîrea ar-bitrală (greşeli care îndreptăţesc organul sesizat să exercite, din oficiu, dreptul său de control). 2. Modalitate de punere în mişcare a controlului asupra hotărîrilor arbi-trale. C. de r. trebuie să cuprindă: denumirea şi sediul părţii, numele şi calitatea celui care semnează, indicarea numărului şi datei 'hotărîrii a cărei rearbitrare se cere, indicarea organului arbitrai care a' pronunţat-o, arătarea greşelilor constatate precum şi a motivelor de fapt şi de drept care justifică reapre-cierea hotărîrii, semnătura organului de conducere al părţii care face cererea. împotriva unei hotărîri arbitrale se poate face o singură c. de r., în termen de 30 de zile de la pronunţare sau, în cazul cînd partea a fost împiedicată să o facă, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. V. şi exercitarea controlului asupra hotărîrilor arbitrate. [M.M.] cerere de recurs, act de procedură prin intermediul căruia părţile sau procurorul sesizează instanţa competentă pentru a exercita un control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate. în cuprinsul c. de r. partea interesată sau procurorul înfăţişează motivele în temeiul cărora apreciază că hotărîrea pronunţată de instanţa de fond este nelegală sau netemeinică. Legea noastră procesuală nu conţine prevederi exprese privitoare la condiţiile c. de r.; o asemenea lipsă este suplinită însă prin aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la judecata în faţa instanţei de cerere de reexaminare fond. în considerarea condiţiilor generale prevăzute de iege pentru orice cerere ce se adresează instanţelor judecătoreşti, şi ţinînd seama de specificul controlului judiciar, c. de r. urmează să cuprindă menţiuni privitoare la: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor; b) hotărîrea ce se atacă, preci-zîndu-se numărul şi data pronunţării, precum şi indicarea instanţei care a judecat litigiul în fond; c) motivele de recurs; dacă recursul se motivează printr-un memoriu separat este suficientă indicarea acestei împrejurări; d) arătarea înscrisurilor noi ce vor fi folosite în instanţa de recurs; dacă hotărîrea este atacată pentru netemeinicie se vor indica dovezile pe care partea le propune spre administrare; e) semnătura recurentului; lipsa semnăturii poate fi acoperită de recurent; dacă partea a lipsit la termenul la care s-a constatat lipsa semnăturii, instanţa va dispune citarea recurentului pentru a se conforma acestei obligaţii; dacă lipsa semnăturii nu se acoperă nici la termenul a-cordat în acest scop, c. de r. se va anula. C. de r. se depune la instanţa a cărei hotărîre se atacă, sub pedeapsa nulităţii; recurentul poate expedia c. de r. şi prin scrisoare recomandată, recipisa eliberată de oficiul poştal ţinînd loc de dovadă de predare. V. şi efectele cererii de recurs. [I.L.] cerere de reexaminare a hotărîrii arbitrale (de comerţ exterior), cale de atac extraordinară împotriva hotărîrii arbitrale de comerţ exterior ce poate fi utilizată în condiţiile prevăzute de dispoziţiile normative incidente în materie. Poate fi introdusă pentru unul din următoarele motive, enunţate limitativ de lege: partea a lipsit la termenul cînd au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; hotărîrea a fost dată de alţi arbitri decît cei aleşi sau desemnaţi în armonie cu prevederile Regulamentului Comisiei de Arbitraj Bucureşti; completul de arbitraj s-a pronunţat asupra unui lucru ce nu s-a cerut ori s-a dat mai mult decît s-a cerut; se înfăţişează înscrisuri doveditoare de natură a schimba soluţia şi pe care partea, din motive temeinice, nu le-a putut depune pînă la pronunţarea hotărîrii. Competenţa de a rezolva c. de r. introdusă contra unei hotărîri date de Comisia de Arbitraj Bucureşti revine în exclusivitate acestui organ arbitrai. Introducerea c. de r. se poate face în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărîrii arbitrale atacate; c. de r. se rezolvă de acelaşi complet de arbitraj, în cazul în care părţile nu aleg alţi arbitri. Atunci cînd c. de r., fiind găsită întemeiată, este admisă, hotărîrea atacată se desfiinţează, iar litigiul se rearbi-trează, organul de jurisdicţie investit cu rearbitrarea, luînd o nouă hotărîre. [M.C.] cerere de reexaminare a litigiului arbitrai, mijloc procedural prin intermediul căruia se cere organului arbitrai să-şi retracteze hotărîrea pe care a pronunţat-o. Se poate introduce, la organul arbitrai care a dat hotărîrea în litigiul a cărui reexaminare se cere, numai de către părţile care au figurat în proces (reclamant, pîrît, chemat în ga- 121 cerere pentru deschiderea... ranţie etc.)* C. de r. este admisibilă cînd: a) partea nemulţumită de hotărîre nu a fost citată la termenul de arbitrare, deşi citarea era obligatorie; b) se prezintă acte noi, de natură să ducă la schimbarea soluţiei litigiului. Cu privire la termenul în care partea interesată poate introduce c. de r., legea distinge două situaţii: 1) în cazul cînd reexaminarea litigiului şi, prin urmare, noua hotărîre ce s-ar da, ar putea influenţa realizarea în natură a sarcinilor de plan, cererea poate fi introdusă oricînd; 2) în toate celelalte cazuri, c. de r. nu poate fi introdusă decît în termen de cel mult 3 luni de la pronunţarea hotărîrii arbi-trale a cărei desfiinţare se cere pe calea reexaminării; totuşi, în mod excepţional, cererea va putea fi introdusă şi peste acest termen, dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, să o introducă în termen, caz în care aceasta trebuie introdusă în 15 zile de la încetarea împiedicării. V. şi reexaminarea litigiului arbitrai. [M.M.] cerere de strămutare a pricinii, act procedural prin mijlocirea căruia partea interesată se adresează instanţei solicitînd transferarea pricinii spre judecată la o altă instanţă de acelaşi grad unde există garanţii suficiente că judecata se va face cu obiectivitate. Legea prevede următoarele cazuri în care poate fi admisă o atare cerere: a) cînd una din părţi are două rude sau afini pînă la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii sau asesorii populari ai instanţei; b) cînd există motive de bănuială legitimă; c) cînd sînt invocate motive legate de siguranţa publică. C. de s.p. fondată pe motiv de rudenie sau afinitate trebuie făcută mai înainte de începerea oricărei dezbateri; cea întemeiată pe bănuială legitimă sau pe motive de siguranţă publică poate fi introdusă în orice stadiu de desfăşurare a pricinii. Strămutarea pentru motive de siguranţă publică poate fi însă cerută numai de către procurorul de pe lîngă Tribunalul Suprem. C. de s.p. fondată pe motive de rudenie sau de afinitate se introduce la instanţa imediat superioară celei care a fost investită cu soluţionarea pricinii; cea fondată pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se depune la Tribunalul Suprem. Indiferent de motivarea sa, o a-tare cerere se judecă în camera de chibzuire; preşedintele instanţei poate cere dosarul pricinii şi, fără a cita părţile, să ordone suspendarea judecării litigiului, comu-nicînd de urgenţă instanţei vizate această măsură. Dacă cererea este admisă, pricina se trimite spre judecare altei instanţe de acelaşi grad. Hotărîrea privind c. de s.p. se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac; ea trebuie să arate însă măsura în care urmează să fie păstrate actele procedurale îndeplinite de instanţă înainte de strămutare. Da,că c. de s.p. a fost făcută cu rea credinţă, instanţa va condamna partea care a iniţiat-o la o amendă (de la 250 la 1000 lei) precum şi la despăgubirea părţii vătămate. V. şi bănuială legitimă. [M.C.] cerere pentru deschiderea procedurii succesorale, mijloc cerere pentru înfiinţarea.. procedural prin care persoana interesată (moştenitorul) sesizează comitetul (biroul) executiv al consiliului popular de la ultimul domiciliu al defunctului, pentru ca acesta să ceară, atunci cînd moştenirea cuprinde bunuri imobile, deschiderea procedurii succesorale notariale. în cazul cînd moştenirea cuprinde numai bunuri mobile cererea se adresează direct notariatului de stat în a cărui rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu al lui decujus. Cererea trebuie să cuprindă date referitoare la defunct (numele, prenumele, ultimul domiciliu, data decesului), la masa succesorală (enumerarea bunurilor şi celorlalte valori care au rămas de pe urma defunctului) precum şi la moştenitori (numărul şi calitatea acestora). V. şi procedura succesorală notarială. [M.M.] cerere pentru înfiinţarea şi validarea popririi, mijloc procedural prin care creditorul a cărui creanţă are ca obiect o sumă de bani se adresează instanţei solicitînd ca, în vederea realizării acelei creanţe, să înfiinţeze poprire pe seama organizaţiei socialiste (terţ poprit) la care este încadrat în muncă debitorul, asupra veniturilor realizate de acesta, iar apoi în contradictoriu cu terţul poprit şi cu debitorul să valideze acea poprire. Trebuie să cuprindă indicarea datelor de identitate ale debitorului urmărit şi ale terţului poprit, precizarea cuantumului creanţei pentru care se cere poprirea şi să fie semnata de către urmăritor (personal sau prin mandatar), înainte de a proceda la înfiinţarea popririi instanţa va solicita din partea terţului poprit să precizeze în scris dacă debitorul este încadrat în muncă la acea unitate sau nu, ce retribuţie lunară primeşte debitorul şi dacă mai sînt înfiinţate şi alte popriri pe retribuţia acestuia. [M.C.] cerere pentru rectificarea în-tabulării sau a înscrierii provizorii, mijloc procedural prin intermediul căruia partea interesată solicită instanţei judecătoreşti pronunţarea unei hotărîri prin care să se dispună rectificarea unei întabulări sau a unei înscrieri provizorii din cartea funciară. Potrivit legii, rectificarea se poate cere dacă: a) înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvîrşit nu au fost valabile; b) prin înscriere dreptul a fost greşit calificat; c) nu mai sînt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea. Cererea se înaintează instanţei în raza căreia se află organul notarial care deţine cartea funciară. Sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond, c. pt. r. î. sau î.p. este imprescriptibilă faţă de do-bînditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobîndit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. [M.M.] cerere pentru rectificarea unei notări în cartea funciară, mijloc procedural prin care partea interesată solicită instanţei judecătoreşti rectificarea unei notări din cartea funciară, atunci cînd titlul în temeiul căruia s-a săvîrşit nu a fost valabil, cînd dreptul a fost greşit calificat, cînd au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut notarea, precum şi în oricare alte situaţii cînd notarea nu este sau a încetat să mai fie 123 cerere recohveriţială exactă. Cererea se introduce la instanţa în a cărei rază teritorială se află cartea funciară şi este imprescriptibilă. [M.M.] cerere reconvenţională, varietate a cererii de chemare în judecată prin care pîrîtul dintr-un proces pendent formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului. Nu este necesar ca aceste pretenţii să fie ex pari causa, adică legate de cererea reclamantului; ele pot fi şi ex dispari causa, adică fără o contingenţă directă cu obiectul acţiunii introduse de reclamant. Sub aspect procesual, c.r. are caracter de cerere incidenţă; ea nu exprimă apărarea pe care şi-o face pîrîtul faţă de pretenţiile reclamantului şi nici nu se înfăţişează ca o excepţie de procedură, ci constituie mijlocul procesual prin intermediul căruia pîrîtul ridică pretenţii proprii faţă de reclamant. Pîrîtul devine astfel şi el reclamant, iar demersul său procedural întruneşte caracteristicile unei adevărate cereri de chemare în judecată; prin introducerea c.r. devine posibilă obligarea sau condamnarea reclamantului de către instanţă. C.r. apare astfel ca o contra-acţiune făcută de pîrît împotriva reclamantului. De cele mai multe ori ea are drept scop realizarea unei compensaţii judecătoreşti şi împiedicarea obligării pîrî-tului în măsura cerută de reclamant. Totodată, uneori prin c.r. se poa.te obţine anihilarea totală a pretenţiilor reclamantului şi obligarea lui exclusivă faţă de pîrît, după cum se poate obţine paralizarea completă a acţiunii reclamantului, anulîndu-se actul juridic pe care el îşi fondează pretenţia. Soluţionîndu-se deodată cu cererea principală, în cadrul aceleiaşi pricini, c.r. prezintă avantajul de a economisi timp, energie şi cheltuieli pentru părţi, ca şi pentru instanţă, deoarece se evită declanşarea unui nou proces. In anumite cazuri, c.r. pro-rocă competenţa; uneori ea se soluţionează de o instanţă care nu este competentă din punct de vedere teritorial. Este posibil ca, datorită elementelor noi pe care le aduce în litigiul existent, c.r. să facă mai dificilă şi mai complicată soluţionarea lui; în eventualitatea că ea împiedică sau stînjeneşte soluţionarea cererii principale, instanţa are latitudinea să o disjungă şi să o judece separat. Instanţa investită prin prorogare cu soluţionarea c.r. continuă să-şi păstreze competenţa de a o judeca şi după disjungere. Din punct de vedere al condiţiilor de formă şi de conţinut, c.r. trebuie redactată în acelaşi fel ca o cerere de chemare în judecată; ea trebuie să fie depusă pînă cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare. C^r. se poate însă înainta şi după prima zi de înfăţişare dacă reclamantul acceptă sau dacă instanţa apreciază că este în interesul justiţiei să primească cererea incidenţă şi ulterior. Atunci cind, la prima zi de înfăţişare, reclamantul îşi modifică acţiunea, posibilitatea pîrîtului de a depune o c.r. se prelungeşte în timp pînă la termenul acordat de instanţă în acest scop. C.r. se poate înfăţişa şi ca o cerere subsidiară,' fiind formulată^ în sensul că pîrîtul înţelege să-şi valorifice anumite drepturi numai în eventualitatea că acţiunea principală va fi admisă. Spre exemplu, în cazul acţiunii în revendicare a unui cerere reconvenţională imobil, solicită obligarea reclamantului la plata cheltuielilor făcute cu repararea acelui imobil, dar numai în eventualitatea că instanţa va admite acţiunea principală. Judecarea unei pricini în care s-a depus c.r. comportă pronunţarea de către instanţă a unei singure hotărîri, care însă trebuie să cuprindă în dispozitivul său rezolvări distincte privind cererea principală şi cererea incidenţă. în cazul în care ambele cereri se admit, pe măsura admiterii lor, se compensează cheltuielile de judecată. Sin. acţiune reconvenţională. [M.C.] cerere reconvenţională (în litigiul de comerţ exterior), varietate a cererii de arbitrare prin care pîrîtul dintr-un litigiu pendent formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului. Introducerea c.r. la Comisia de arbitraj Bucureşti se poate face cel mai tîrziu pînă la închiderea dezbaterilor în acţiunea principală. C.r. este supusă aceloraşi condiţii de validitate ca şi cererea de arbitrare; consecinţele juridice ale lipsei unor menţiuni esenţiale din cuprinsul ei sînt aceleaşi ca în cazul lipsei unor atari menţiuni din cererea, de arbitrare. Soluţionarea c.r. este dată în competenţa instanţei de arbitraj care a fost investită cu examinarea acţiunii principale; pîrîtul îşi poate valorifica astfel pretenţiile proprii faţă de reclamant în faţa organului de jurisdicţie sesizat de reclamant în vederea valorificării pretenţiilor sale. Competenţa instanţei arbitrale sesizate cu cererea principală, de a soluţiona şi c.r. este însă condiţionată de două cerinţe minimale şi anume: sesizarea organului arbitrai făcută de reclamant să fie valabilă; atît cererea de arbitrare cît şi c.r. să decurgă din acelaşi raport juridic (ex pari causa), simpla conexitate dintre ele nefiind suficientă. Dacă reclamantul îşi retrage, pendente lite. c.r. nu mai poate fi soluţionată de către organul arbitrai, deoarece dispare raţiunea care a legitimat introducerea ei; tot astfel, în cazul respingerii acţiunii principale ca prescrisă, este exclus ipso jure dreptul instanţei arbitrale de a examina în continuare c.r., cu care a fost investită în litigiul respectiv. V. şi cerere de arbitrare (în litigiul de comerţ exterior). [M.C.] certificat de moştenitor, act (înscris) oficial, emis de organul notarial competent la încheierea procedurii succesorale notariale, prin care se constată, cu efect retroactiv — de la data deschiderii succesiunii — calitatea de moştenitor a unei persoane fizice precum şi drepturile sale succesorale. C. de m. care constituie mijlocul legal de dovadă a calităţii de moştenitor şi a drepturilor succesorale se eliberează la cererea moştenitorilor care au acceptat succesiunea în termenul de opţiune succesorală. C. de m. trebuie să cuprindă: data eliberării; arătarea organului care îl eliberează; numele şi ultimul domiciliu al defunctului; data decesului; menţiunea că moştenirea este legală sau testamentară; numele, calitatea şi domiciliul moştenitorilor; bunurile succesorale; cota sau bunurile ce revin fiecăruia dintre moştenitori; indicarea sumei percepute drept taxă de timbru (taxă succesorală); semnătura notarului de stat şi sigiliul organului notarial. Dacă nu a fost întocmit cheltuieli de executare silită un inventar al bunurilor succesorale, se va face menţiune despre aceasta în c. de m. La cerere, notarul de- stat elibe-r3ază fiecărui moştenitor cite un exemplar din certificat; ■dacă există testament pentru o parte din bunurile defunctului se eliberează un certificat pentru aceste bunuri şi un altul pentru restul bunurilor. Dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile printr-un act de împărţeală notarial, în certificat se va face menţiune despre aceasta. Dacă notarul de stat constată că în certificat nu au fost cuprinse toate bunurile succesorale, el va elibera pentru bunurile omise, cu consimţămîntul tuturor moştenitorilor, un supliment de certificat, făcîndu-se menţiune despre aceasta în c. de tn. iniţial şi în exemplarele eliberate moştenitorilor. V. şi procedura succesorală notarială. [M.M.] cheltuieli de executare silită, sume de bani a căror cheltuire este necesitată de îndeplinirea procedurii de executare silită şi care sînt avansate de către creditorul urmăritor, urmînd ca în final să fie- suportate de către debitorul urmărit ce comportîndu-se în mod culpabil n-a înţeles să execute voluntar obligaţiile stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu. în principiu urmărirea silită trebuie să se desfăşoare cu cheltuieli cît mai mici, pentru a nu agrava şi mai mult situaţia financiară a debitorului; legea chiar îl exonerează pe acesta de plata c. de e. s. dacă la termenul fixat pentru licitaţia imobiliară nu se manifestă stăruinţa creditorilor interesaţi, licitarea se închide, iar cheltuielile făcute cu urmărirea închisă rămîn în sarcina creditorului urmăritor; tot astfel, în cazul procedurii re-vinderii în cont, cheltuielile ocazionate de noua adjudecare cad în sarcina adjudecatarului. Acordarea c. de e. s., la fel ca acordarea cheltuielilor de- judecată, se face numai la cererea celui interesat. Creditorul care cere c. de e. s. trebuie să prezinte dovezi justificative ale cheltuielilor făcute; el nu poate cere cheltuieli în cazul în care încetează procedura de urmărire silită sau este anulată ca urmare a unei contestaţii la executarea silită. C. de e. s. constau din: a) taxele de timbru; sînt supuse acestor taxe, în cadrul procedurii de executare silită, doar notificările şi somaţiile comunicate prin executorul judecătoresc, precum şi taxa pentru legalizarea hotărîrii judecătoreşti ce este titlul executor; b) cheltuielile de deplasare (constînd în cheltuieli de transport, de cazare şi eventual diurnă pentru executorul judecătoresc), care se percep în cazul în care locul de îndeplinire a actelor de procedură este situat în afara localităţii sediului organului de executare; c) onorariul de avocat, în cazul în care creditorul urmăritor a recurs şi la serviciile unui avocat în vederea realizării creanţei sale; d) alte cheltuieli ocazionate de îndeplinirea procedurii de executare silită, cum ar fi cele ivite în cazul strămutării bunurilor sechestrate de la locul unde s-au urmărit plata custodelui numit, cheltuielile de publicitate ale licitaţiei precum şi orice alte cheltuieli pe care le implică valorificarea bunurilor sechestrate. Partea care stăruie în urmărire are obligaţia să depună anticipat cheltuielile necesare în- cheltuieli de judecatăi 12& deplinirii procedurii de executare silită. Depunerea cheltuielilor pentru transport, diurnă etc. se face la sucursala CEC, iar recipisa de consemnare a sumei se predă preşedintelui tribunalului pe lîngă care funcţionează executorul judecătoresc; din sumele astfel depuse, executorul judecătoresc va primi avansuri în limitele necesare parcurgerii diferitelor etape ale urmăririi silite. în termen de 24 ore de la revenirea la sediu, executorul judecătoresc este obligat să întocmească un memoriu justificativ al activităţii în vederea căreia a primit avansul, anexînd totodată şi actele doveditoare privind cheltuirea sumelor respective; dacă suma primită a prisosit nevoile de cheltuire, diferenţa rămasă va fi depusă în acelaşi termen la C.E.C., iar recipisa va fi anexată la memoriul întocmit. La finele urmăririi silite executorul judecătoresc trebuie să întocmească un memoriu justificativ recapitulativ, asupra tuturor cheltuielilor făcute în acea cauză; dacă din acest memoriu rezultă că suma depusă de parte nu s-a cheltuit în întregime, această parte va fi înştiinţată în termen util pentru a ridica diferenţa rămasă la dispoziţia sa. C. de e. s. se avansează executorului judecătoresc din fondul instanţei pe lîngă care acesta funcţionează, în ipoteza executării hotărîrilor judecătoreşti şi a sechestrelor asigurătorii ordonate din oficiu în interesul instituţiilor bugetare de stat; din acelaşi fond se avansează executorului judecătoresc şi cheltuielile ocazionate de aplicarea măsurilor asigurătorii în pricinile penale avînd ca obiect infracţiuni săvîrşite în paguba avutului obştesc V. şi lichidarea cheltuielilor de executare. [M.C.] cheltuieli de judecată 1. Sume cheltuite de împricinaţi cu ocazia îndeplinirii actelor de procedură corespunzătoare poziţiei lor procesuale, pe parcursul desfăşurării procesului civil. 2. Sume de bani cheltuite de către partea care a cîş-tigat procesul şi pe care partea care a pierdut procesul este obligată prin hotărîrea judecătorească ce pune capăt litigiului să i le ramburseze. C. de j. sînt ocazionate de: plata taxei de timbru, plata onorariilor avocaţiale (în cazul în care partea este asistată de un avocat), cheltuieli prilejuite de administrarea unei probe (ca de ex.: efectuarea de expertize, descinderea instanţei la faţa locului etc.). Legea dispune că acţiunile a-vînd un obiect patrimonial se timbrează la valoare; unele acţiuni nepatrimoniale se timbrează cu o sumă fixă, iar unele cereri de chemare în judecată sînt scutite de taxe de timbru. Cît priveşte onorariile de avocat, acestea se fixează de birourile colective de asistenţă juridică, în funcţie de natura litigiului şi de obiectul asistenţei juridice a-cordată de avocat, potrivit tarifului de onorarii aprobat de Ministerul justiţiei. Administrarea probelor comportă şi ea efectuarea anumitor cheltuieli, ca de ex. plata transportului martorilor, plata onorariului de expert, cheltuielile de deplasare ale instanţei la faţa locului (dacă s-a făcut o cercetare locală) etc. însăşi participarea împricinaţilor la dezbateri presupune adeseori anumite cheltuieli de transport, precum şi pierderea unor chemare in garanţie cîştiguri realizate prin muncă (echivalînd cu contravaloarea retribuţiei neîncasate ca urmare a neparticipării la procesul de producţie în zilele de dezbateri) etc. Partea care cade în pretenţii este obligată să suporte atît propriile sale c. de j. cît si pe acelea avansate şi justificate de către partea care cîştigă procesul, în cazul în care pîrîtul nu a fost pus în întîrziere de către reclamant în prealabil introducerii acţiunii în justiţie şi, prezentîndu-se la primul termen de judecată recunoaşte în întregime pretenţiile acestuia, el va fi exonerat de obligaţia de a plăti cheltuielile avansate de reclamant. C. de j. se acordă de către instanţă la cerere şi numai în limita în care au fost justificate prin acte doveditoare de către solicitant; cererea privind cheltuielile de judecată trebuie formula-tă cu ocazia dezbaterilor în fond; în cazul în care partea cere judecarea în lipsă, această cerere poate fi încorporată într-un înscris ce trebuie depus la dosar în termen util. C. de j. se acordă integral reclamantului căruia instanţa îi admite acţiunea aşa cum a fost formulată; dacă însă acţiunea a fost admisă numai în parte el obţine obligarea pîrîtului la c. de j. numai în proporţia în care a fost admisă acţiunea. în a-ceastă ultimă ipoteză, instanţa poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată. Pîrîtul obţine obligarea reclamantului la cheltuieli numai în cazul respingerii integrale a acţiunii acestuia. Cît priveşte c. de j. în recurs, ele sînt suportate de recurent dacă i-a fost respins recursul, sau de către intimat, în cazul admiterii recursului; în a- ceastă ultimă ipoteză, recurentul cîştigă şi cheltuielile făcute la instanţa de fond, deoarece prin efectul cajsării hotărîrii primei instanţe se rediscută şi întreaga problemă a acordării c. de j. în cazul în care ambele părţi au înaintat recurs şi ambele recursuri sînt respinse, c. de j. în recurs se compensează. Legea dispune că atunci cînd sînt mai mulţi reclamanţi sa,u mai mulţi pî-rîţi ei vor fi obligaţi să plătească c. de j. în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul' ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei. [M.C.] chemare în garanţie, formă de participare a terţelor persoane în procesul civil, prin intermediul căreia una dintre părţi poate solicita introducerea în litigiu a acelor persoane faţă de care funcţionează obligaţia de garanţie sau de despăgubire. C. în g. se întemeiază în principal pe existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie; legea admite însă promovarea unei c. In g. ori de cîte ori partea ar putea să se îndrepte (în situa.ţia în care ar pierde procesul) împotriva altei persoane cu o acţiune în despăgubire. C. în g. pe cale incidenţă oferă următoarele a-vantaje: garantul are posibilitatea de a contribui alături de cel garantat la respingerea pretenţiilor părţii adverse; se realizează pe această cale o apărare comună, eficientă, împotriva terţului care a formulat pretenţii în legătură cu dreptul garantat; se realizează o mai bună administrare a justiţiei, întru cît se pot soluţiona, într-un singur cadru procesual, două acţiuni distincte, adică cererea principală şi cererea de c. în g. Ce- chemare în garanţie rerea de c. în g. se prezintă ca o veritabilă acţiune, de vreme ce prin intermediul ei se poate valorifica un drept subiectiv; de aceea, cererea este supusă condiţiilor de formă şi de fond necesare pentru exercitarea acţiunii civile, în practica judiciară c. în g. a primit o aplicare largă, fiind folosită în litigiile izvorîte din raporturile contractuale, în acţiunile în revendicare, în procesele de partaj, în acţiunile privitoare la plata de despăgubiri etc.; ea nu poate fi însă exercitată în cadrul acţiunilor personal-nepatrimo-niale, în litigiile de muncă, în litigiile privind controlul actelor administrative ilegale, în acţiunile posesorii şi în cadrul cererilor de ordonanţă preşe-dinţială. Cererea de c. în g. se depune de reclamant pînă la închiderea dezbaterilor, iar de pîrît odată cu întîmpina-rea sau cel mai tîrziu la prima. zi de înfăţişare; legea nu permite promovarea cererii de c. în g. în faţa instanţei de recurs, spre a nu priva părţile de beneficiul primului grad de jurisdicţie. Nedepunerea cererii de c. în g. în termen a.trage sancţiunea judecării separate a acesteia, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună cu acţiunea, principală. Cererea de c. în g. se comunică terţului introdus în proces împreună cu o copie după cererea de chemare în judecată; împotriva c. în g. terţul poate formula întîmpinare în termenul stabilit de instanţă în acest scop. Cererea de c. In g. se va soluţiona odată cu acţiunea principală, instanţa pronun-ţîndu-se asupra lor printr-o singură hotărîre; instanţa poate dispune însă disjungerea celor două cereri, dacă solu- ţionarea lor împreună ar putea conduce la întîrzierea judecăţii. C. în g. fiind o veritabilă acţiune civilă, îi conferă terţului independenţă procesuală. Poziţia terţului în proces se concretizează *şi în următoarele prerogative: poate îndeplini orice acte de procedură ce apar necesare pentru apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de acţiunea principală; poate utiliza toate mijloacele de apărare pe care le are la dispoziţie şi partea garantată, substituindu-se astfel în drepturile acesteia; poate, la rîndul său, să cheme în garanţie o altă persoană. Cel de al doilea chemat în garanţie nu-şi va putea valorifica dreptul la garanţie sau despăgubire pe cale incidenţă, a-dică prin c. în g., ci numai prin intermediul unei acţiuni principale. Terţul introdus în proces prin intermediul c. în g. are şi următoarele obligaţii: de a-şi exercita cu bună-cre-dinţă drepturile procedurale; de a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a ocazionat, în ipoteza în care ar pierde procesul; de a lua procedura în starea în care aceasta se află în momentul introducerii sale în proces. Obligaţia de a, lua procedura în starea în care aceasta se află conduce la concluzia că terţul nu va putea invoca acele excepţii ce au fost acoperite în momentul introducerii sale în proces; el are însă posibilitatea de a invoca, în orice fază a procesului civil, încălcarea dispoziţiilor legale imperative. Cererea de c. în g. produce efecte asemănătoare unei acţiuni principale, cum sînt: a) dobînjdirea de către terţ a calităţii de parte; b) întreruperea prescripţiei drep- m chemare în judecată a altor persoane tului la acţiune; c) prorogarea competenţei instanţei sesizate cu acţiunea principală şi asupra cereri: incidente; prorogarea de competenţă poate opera însă doar cu respectarea. regulilor imperative prevăzute de lege în această materie. Asupra cererii de c. în g. instanţa se pronunţă printr-o hotărîre de admitere sau de respingere a acesteia. In soluţionarea c. în g. instanţa urmează să ţină seama deopotrivă de caracterul subsidiar şi dependent al acesteia faţă de acţiunea principală. Aşa fiind: a) cererea de c. în g. trebuie respinsă, întrucît rămîne fără obiect, atunci cînd acţiunea principală a fost respinsă ca nefondată; b) instanţa de control judiciar urmează să se pronunţe şi a-supra c. în g.* dacă recursul declarat numai de reclamant a condus la admiterea acţiunii principale; într-o asemenea împrejurare rediscutarea cererii de c. în g. în faţa instanţei de recurs devine necesară spre a se asigura o apărare comună faţă de reclamant şi pentru eventuala despăgubire a pîrî tului; c) recursul promovat numai de chematul în garanţie repune în discuţie raporturile dintre reclamant şi pîrît, întrucît terţul este direct interesat în respingerea, acţiunii principale; aceasta nu poate conduce însă la concluzia potrivit căreia terţul ar avea vreun raport de drept material cu reclamantul; de aceea, chematul în garanţie nu poate fi obligat, prin hotărîre, faţă de reclamant. V. şi participarea terţelor persoane în litigiile de muncă. [I.L.] chemarea în judecată a altor persoane, instituţie procesuală ce conferă părţilor posibilita- tea de a solicita introducerea în proces a terţilor care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. C. In j. a a.p. contribuie la. o bună administrare a justiţiei întrucît face posibilă soluţionarea unor pretenţii ce decurg din aceleaşi raporturi juridice, în-tr-un singur cadru procesual. Cererea privind c. în j. a a.p. este considerată ca o veritabilă acţiune civilă; ea este astfel supusă cerinţelor de formă şi de fond prevăzute de lege pentru cererea principală. C. în j. a a.p. poate fi utilizată doar dacă terţul ce urmează a fi introdus în proces poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul; în aceste condiţii, terţul introdus în proces va dobîndi calitatea de reclamant iar nu de pîrît. De altfel, legea îl consideră pe terţ ca fiind un inter-venient principal, calitate ce nu reprezintă altceva decît o varietate a poziţiei procesuale de reclamant. Terţul introdus astfel în proces va avea. drepturile şi obligaţiile recunoscute de lege intervenientuliii principal; el dobîndeşte, din momentul introducerii în proces, independenţă procesuală, avînd posibilitatea de a. decide, în principiu, asupra renunţării la judecată ori la dreptul pe care l-ar putea pretinde. Cererea pentru c. în j.a a.p. poate fi promovată numai în faţa instanţelor de fond; reclamantul are posibilitatea de a promova o asemenea cerere pînă la închiderea dezbaterilor, iar pîrîtul odată cu întîm-pinarea sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare; neres-pectarea termenelor menţionate atrage sancţiunea judecării separate a cererii privind c. în j.a a.p. de acţiunea principală, cu excepţia cazului în care 9 — Dicţionar de drept procesual civil chemare la interogator ISO părţile consimt să se soluţioneze împreună. Cererea privind c. în j.a a.p. se comunică de instanţă atît terţului ce urmează să fie introdus în litigiu, cît şi părţii potrivnice; în acelaşi timp se vor trimite terţului copii după cererea principală, după întîmpinare şi după încrisurile de la dosar. Cererea de c. în j.a a.p. se judecă odată cu acţiunea principală; hotărîrea ce se va pronunţa trebuie să cuprindă soluţii privitoare atît la cererea principală cît şi la c. în j.a a.p. Dacă soluţionarea cererii privind c. în j.a a.p. ar putea conduce la tergiversarea judecăţii, instanţa are posibilitatea de a dispune disjungerea ei spre a fi rezolvată separat. C. în j.a a.p. determină unele efecte asemănătoare intervenţiei principale. Aceste efecte se referă în esenţă la: a) dobîndirea de către terţ a calităţii de parte; b) prorogarea competenţei instanţei sesizate; c) obligaţia terţului de a lua procedura în starea în care aceasta se află în momentul introducerii sale în proces. C. în j.a a.p. determină, în anumite împrejurări, şi un efect specific, respectiv scoaterea din cauză a pîrîtului care recunoaşte pretenţiile deduse în justiţie. Efectul menţionat se poate produce doar dacă pîrîtul ce este chemat în judecată pentru o pretenţie bănească recunoaşte datoria şi declară că doreşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul; pentru scoaterea pîrîtului din cauză mai este necesar ca acesta să depună suma datorată. După scoaterea pîrîtului din proces judecata continuă între reclamant şi terţul introdus în cauză; în final, prin hotărîre, instanţa va atribui suma consemnată de pîrît aceleia dintre părţi care a dovedit că este titularul creanţei. [I.L.] chemare la interogator 1. Cerere prin care una din părţi, de regulă reclamantul, solicită ca instanţa să dispună înfăţişarea personală a celeilalte părţi (pîrîtul) cu scopul de a obţine recunoaşterea pretenţiei sau apărării pe care o ridică împotriva sa. 2. Mod special de citare cu menţiunea „personal la interogator44 prin care partea astfel citată este încunoştiinţată de a se prezenta personal în instanţă la termenul stabilit. C. la i. trebuie să fie făcută prin cererea de chemare în judecată, întîmpinare, sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare. C. la i. prin intermediul citării speciale, urmărind numai prezenţa personală a părţii în instanţă, nu impune respectarea condiţiei de timp prevăzută de lege (5 zile înainte de termen) pentru înmînarea ei. în cazul în care partea, se prezintă personal în instanţă, în temeiul regulei că orice probă trebuie administrată dacă nu prilejuieşte amînarea judecăţii, ea poate fi întrebată a-supra faptelor sau împrejurărilor alegate de cealaltă parte în sprijinirea poziţiei sale procesuale şi fără îndeplinirea formalităţilor c. la i. V. şi citarea părţilor; mărturisire. [D.R.] chestiune prejudicială, problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă. O cauză constituie o c.p. pentru o altă cauză cînd necesitatea impune ca soluţionarea ei să se facă în mod definitiv înaintea celeilalte. 131 citarea părţilor Necesitatea rezolvării cu prioritate a c.p. se poate baza: a) pe trăsătura sa caracteristică de cauză principală şi respectiv caracterul subsidiar sau accesoriu al celeilalte cauze; b) pe natura sa juridică de cauză penală care trebuie să fie soluţionată, de instanţa penală, înaintea cauzei civile. C.p. nu se identifică cu chestiunile prealabile: primele exced faţă de cauza la care sînt raportate, iar ultimele, care se identifică cu excepţiile de procedură, formează elemente ale cauzei în care sînt invocate şi se includ în conţinutul acesteia. Judecarea cu prioritate a c.p. este asigurată prin posibilitatea de suspendare a judecăţii celei de a doua cauze pînă la soluţionarea definitivă a celei dintîi. V. şi suspendarea judiciară a judecăţii; ordinea de soluţionare a excepţiilor. [D.R.] citarea părţilor, act procedural de importanţă majoră în desfăşurarea procesului civil, a cărui îndeplinire are ca scop încunoştiinţarea părţilor asupra termenului la care sînt chemate să se înfăţişeze în faţa organului de jurisdicţie investit cu soluţionarea litigiului dintre ele, pentru a-şi formula apărările şi susţinerile referitoare la obiectul a-celui litigiu. C.p. asigură traducerea în viaţă a două principii fundamentale ale procesului civil, anume: acela al dreptului la apărare şi acela al contradictorialităţii dezbaterilor. Legiuitorul a stabilit că instanţa de judecată nu poate hotărî asupra unei cereri decît după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel; preşedintele este obligat să dispună amînarea judecăţii ori de cîte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii. C.p. constituie regula; situaţiile în care instanţa poate hotărî, chiar fără c.p., sînt excepţii de la această regulă şi trebuie prevăzute expres prin lege (cum este cazul judecării ordonanţelor preşedinţiale, cel al luării măsurilor asigurătorii etc). Dispoziţiile legale ce consacră regula obligativităţii c.p. au caracter imperativ; orice convenţie prin care părţile ar stipula ca un eventual litigiu dintre ele să se judece fără citarea lor sau numai cu citarea uneia dintre ele, este nulă. Luînd în considerare finalitatea c.p. şi făcînd aplicarea regulii echivalenţei, legea prevede două derogări de la principiul că nu se poate trece la judecată fără citarea părţilor şi anume: a) atunci cînd partea se prezintă în instanţă, deşi nu fusese citată sau citarea sa a fost viciat făcută, procedura se acoperă; partea respectivă este însă îndreptăţită să ceară un nou termen pentru a-şi pregăti apărarea; b) partea care a fost prezentă, chiar şi numai prin mandatar, la unul din termenele de judecată, este prezumată a cunoaşte toate termenele următoare la acea instanţă, putîndu-se interesa şi singură de desfăşurarea procesului; fac excepţie doar cazurile în care judecata a fost reluată după ce procesul a fost suspendat sau scos de pe rol, ori a fost repus pe rol după închiderea dezbaterilor, sau se cere chemarea părţii la interogatoriu. Prin dispoziţii exprese, derogatorii, legea stabileşte atît conţinutul citaţiei cît şi modul de efectuare a c.p. în cazuri speciale. Ase- citaţie menea cazuri sînt: citarea persoanelor juridice; citarea Per' soanelor lipsite de capacitate de exerciţiu; citarea persoanelor domiciliate în străinătate. Ori de cîte ori litigiul se referă la bunuri în privinţa cărora organele locale de specialitate au atribuţii specifice fixate prin lege, se citează, după caz, comitetul executiv sau biroul executiv al consiliului popular, prin organul de specialitate respectiv; în cazul în care statul a participat în mod nemijlocit la raportul juridic ce formează obiectul litigiului se citează pentru stat Ministerul Finanţelor, soluţie aplicabilă şi a-tunci cînd statul a participat în nume propriu. Părţile a căror domiciliu nu este cunoscut se citează prin publicitate, adică prin afişarea citaţiei la uşa instanţei cu 15 zile înaintea termenului de judecată, termen care, în cazuri urgente, poate fi redus la 5 zile; citaţia se publică şi în Buletinul Oficial al R. S. România sau într-un ziar de mai largă circulaţie, dacă preşedintele tribunalului sau completul de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară. Dacă pîrîtul se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va fi condamnat la o a-mendă judiciară (de la 50 la 500 lei) şi obligat la despăgubiri faţă de partea vătămată. Legea dispune că personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, precum şi cetăţeni români funcţionari ai organizaţiilor internaţionale cu sediul în străinătate, ca şi membrii lor de familie, se ci- tează prin Ministerul de Externe; ceilalţi cetăţeni români aflaţi în străinătate în interes de serviciu (ca de ex. reprezentanţii comerciali ai unor întreprinderi ce fac 'operaţiuni de comerţ exterior etc.) se citează prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei ce i-au trimis. Citare şi comunicarea actelor de procedură altor persoane (cetăţeni români sau străini) domiciliate în străinătate, sau care au reşedinţa cunoscută în străinătate, se face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare (în cuprinsul căreia se menţionează actul de procedură expediat) ţinînd loc de dovadă. în cazul în care nici domiciliul nici reşedinţa nu sînt cunoscute, citarea se face prin publicitate în ţară. Prin convenţii internaţionale pot fi stabilite şi alte reguli, derogatorii de la dreptul comun. Ori de cîte ori cel stabilit definitiv în străinătate are un mandatar în ţară, se citează şi acesta. [M.C.] citaţie, act de procedură îndeplinind funcţia de a încu-noştiinţa pe participanţii la procesul civil despre termenul de judecată şi instanţa care soluţionează iitigiul. în cuprinsul ei se disting două categorii de menţiuni: esenţiale şi neesenţiale; lipsa celor dinţii atrage nulitatea c., iar lipsa celor din urmă atrage această sancţiune numai în cazul în care se face dovada unei vătămări ce nu poate fi remediată decît pe această cale. Au caracter esenţial următoarele menţiuni: arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare; indicarea instanţei şi a sediului ei; precizarea numelui, domiciliului şi calităţii celui citat; parafa şefului 133 clase de moştenitori instanţei şi semnătura grefierului. Menţiunea referitoare la nume implică şi arătarea prenumelui, iar dacă este cazul şi a iniţialei prenumelui tatălui celui citat. Cît priveşte calitatea persoanei, se disting două situaţii şi anume: a) cînd partea stă în proces nu în nume personal, ci ca reprezentant al altei persoane; în c. se va preciza această calitate, în caz contrar conside-rîndu-se că partea a fost citată în nume personal; b) fiecare parte se citează cu in- dicarea poziţiei sale procesuale (reclamant, pîrît, recurent, intimat etc.). Cu referire la domiciliu, pe c. se va trece lo- calitatea cu indicarea străzii şi numărului, unde partea locuieşte efectiv la data citării; domiciliul poate fi cel real, dar şi cel ales de către parte în timpul procesului (de ex. reclamantul cere să fie citat pe adresa avocatului său). Legea dispune că în caz de alegere de domiciliu partea trebuie să arate şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, căci în caz contrar comunicarea acestora se va face la domiciliul real al părţii respective. Dacă pe parcursul procesului partea îşi schimbă domiciliul, ea trebuie să depună la dosar o cerere prin care să încunoştiinţeze instanţa asupra acestei împrejurări, indicînd totodată şi noua sa adresă; schimbarea de domiciliu trebuie comunicată şi părţii potrivnice, printr-o scrisoare recomandată, recipisa depunîndu-se la dosar. Parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului conferă c. caracter de autenticitate. C. cuprinde şi următoarele menţiuni neesenţiale: numărul şi data emiterii citaţiei; numărul dosarului; nu- mele şi domiciliul părţii potrivnice; felul pricinii (de ex.: pretenţii, pensie de întreţinere, rezoluţiune de contract etc.). Inmînarea c. se face de regulă prin agentul poştal; ea poate fi însă făcută şi prin corpul executorilor judecătoreşti, prin referenţii de la consiliile populare, precum şi prin orice persoană încadrată în muncă la instanţa de judecată. C. trebuie să fie în-mînată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, indiferent dacă erte vorba de prima zi de înfăţişare sau de orice alt termen de judecată. Această cerinţă dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura părţii timpul suficient pentru a-şi pregăti apărările necesarei [M.C.] clase de moştenitori, categorii de persoane fizice care, aflîn-du-se în relaţii de rudenie a-propiate cu defunctul, sînt chemate la succesiunea acestuia în virtutea legii, într-o ordine prestabilită. C. de m. sînt următoarele: 1) clasa I-a — clasa . descendenţilor — care cuprinde copiii, nepoţii, strănepoţii etc. ai defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din înfiere; 2) clasa II — clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi — care cuprinde pe părinţii defunctului (părinţii fireşti şi părinţii din înfiere — în cazul cînd defunctul fusese înfiat cu efecte restrînse — ori. numai părinţii din înfiere, în cazul înfierii cu efecte depline), pe fraţii şi surorile defunctului (din căsătorie, din afara căsătoriei sau din înfiere) şi pe descendenţii acestora, dacă vin la moştenire prin reprezentare; 3) clasa III — clasa ascenden- clauză arbitrată în alb 134 ţilor ordinari — care cuprinde bunicii, străbunicii etc. ai defunctului (atît cei în linie paternă cît şi cei în linie maternă); 4) clasa IV — clasa colaterarilor ordinari — care cuprinde unchii, mătuşile şi verişorii primari ai defunctului care vin la moştenire în nume propriu. Ordinea chemării la succesiune a claselor şi a moştenitorilor din aceste clase se face potrivit următoarelor reguli: a) clasele vin la moştenire pe rînd, în ordine crescîndă; acceptarea succesiunii de către moştenitori dintr-o clasă înlătură de la moştenire pe toţi cei din clasele următoare; b) în cadrul aceleiaşi clase, moştenitorii rude în grad mai apropiat cu defunctul îi înlătură de la succesiune pe cei în grad mai îndepărtat (cu excepţia celor din clasa II, care — deşi de grad diferit — vin la moştenire împreună); c) în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele de grad egal ale defunctului primesc părţi egale de moştenire. [M.M.] clauză arbitrală în alb, clauză contractuală exprimînd acordul părţilor de a supune eventualele litigii dintre ele unui arbitraj pe care nu-1 nominalizează. Prin conţinutul ei, a-ceastă clauză lasă în suspensie rezolvarea conflictului de jurisdicţie, rezolvarea fiind dependentă de individualizarea organului arbitrai competent. în lipsa unui acord adiţional al părţilor, de natură să clarifice problema determinării arbitrajului competent, rezolvarea acestei probleme comportă, în primul rînd, stabilirea chestiunii dacă voinţa contractanţilor a fost de a se adresa unui arbitraj ocazional sau unui arbitraj instituţional, iar apoi determinarea naţionalităţii arbitrajului respectiv. Legislaţia noastră internă nu reglementează aceste probleme, iar practica existentă a Comisiei de Arbitraj Bucureşti nu a avut încă ocazia să se pronunţe. Prin acte de drept comercial internaţional (Convenţia de la Geneva din 1961) rezolvarea conflictelor de jurisdicţie izvorîte din c.a. în a. a fost lăsată pe seama preşedintelui camerei de comerţ competente, în ultimă instanţă Comitetului Special (mecanisme administrative create prin chiar acele acte internaţionale); intervenţia acestor organe se produce la cererea părţii interesate. Ele exercită în mod liber dreptul de apreciere şi decizie între arbitrajul ocazional şi cel instituţional, luînd în considerare circumstanţele de fapt (ca de ex. interpretarea voinţei părţilor, uzanţele comerciale existente în domeniul respectiv de activitate economică, gradul . de tehnicitate a litigiului etc.). Circumstanţe de fapt vor fi luate în considerare şi în problema localizării arbitrajului ce urmează să rezolve litigiul dintre părţi. [M.C.] clauză compromisorie, specie a convenţiei de arbitraj cu-prinzînd acordul prin care părţile stabilesc că eventualele litigii ce s-ar naşte în viitor între ele în legătură cu un anumit contract vor fi soluţionate pe cale arbitrală. C.c. se referă numai la litigii viitoare; ea ar fi lipsită de obiect dacă diferendul dintre părţi ar preexista datei la care a fost convenită. Cerinţa ca litigiul să fie viitor şi eventual constituie elementul de distincţie dintre c.c. şi compromis. în virtutea acestui element distinctiv, com- 135 cod de procedură civilă promisul şi c.c. prezintă riscuri diferite pentru interesele părţilor din chiar momentul cînd sînt convenite: compromisul presupunînd un litigiu preexistent şi determinat, părţile convin asupra lui aflîndu-se în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la consecinţele patrimoniale ce decurg pentru ele din renunţarea la competenţa jurisdicţiei statale; dimpotrivă, c.c. presupunînd un litigiu viitor, părţile nu pot evalua corect în momentul convenirii ei nici conţinutul litigiului şi nici importanţa intereselor patrimoniale care eventual ar fi puse în discuţie în cadrul lui. împrejurarea face ca riscurile pe care le comportă compromisul să fie mai mici decît acelea pe care le implică c.c., prin efectele pe care virtual le poate genera. [M.C.] cod de procedură civilă, ansamblu unitar şi sistematizat de norme juridice reglemen-tînd modul de desfăşurare a procesului civil, condiţiile şi efectele altor cereri adresate justiţiei, precum şi regulile de desfăşurare ale executării silite. Are caracter de lege ordinară, iar totalitatea normelor pe care le cuprinde constituie dreptul comun în materie. Ca structură este divizat în 7 cărţi, subdivizate la rîndul lor în mai multe titluri şi cuprinzînd un total de 735 articole. Cartea I, intitulată „Competenţa organelor judecătoreşti44, este alcătuită din 6 titluri tratînd despre: competenţa după materie; competenţa teritorială; dispoziţii speciale; conflictele de competenţă; incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor; strămutarea pricinilor. Cartea a Il-a, denumită „Procedura contencioasă44, este formată din 5 titluri, la rîndul lor subdivizate în capitole, precum: părţile (folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale; persoanele care sînt împreună reclamante sau pîrîte; alte persoane care pot lua parte la judecată; reprezentarea părţilor la judecată; asistenţa judiciară); dispoziţii generale de procedură (cererile; citaţiile şi comunicarea actelor de procedură; termenele; nulitatea actelor de procedură); procedura înaintea primei instanţe (procedura înainte de judecată; şedinţele şi poliţia lor; judecata; hotărîrile); căile ordinare de atac (recursul); căile extraordinare de atac (contestaţia în anulare; revizuirea hotărîrilor; recursul extraordinar). Cartea a IlI-a, intitulată „Dispoziţii generale privitoare la procedurile neconten-cioase“, nu este subdivizată în titluri sau capitole. Cartea a IV-a, purtînd titlul „Despre arbitri“, cuprinde numai trei capitole şi anume: numirea arbitrilor; cercetarea pricinii înaintea arbitrilor; hotărîrea arbitrilor. Cartea a V-a, „Despre executarea silită44, este structurată pe 6 capitole în felul următor: dispoziţii generale; executarea silită asupra bunurilor mişcătoare; executarea silită asupra veniturilor nemişcătoarelor; executarea silită asupra bunurilor nemişcătoare; tablou de împărţeala preţului nemişcătoarelor; predarea silită a mişcătoarelor şi nemişcătoarelor. Cartea a Vl-a, „Proceduri diverse44, cuprinde 9 capitole orînduite astfel: ordonanţe preşedinţia-le; refacerea înscrisurilor şi hotărîrilor dispărute; despre oferte de plată şi consemnaţii; sechestrul asigurător şi judiciar; despărţenia; proceduri relative la deschiderea unei colegialitatea instanţei 136 succesiuni; cererile privitoare la posesiune; cesiunea bunurilor; transcrierea actelor de strămutare şi urmărirea proprietăţii şi despre inscripţia privilegiilor, ipotecilor şi amanetelor. Cartea a Vil-a, „Dispoziţii finale“, nu are nici o subdiviziune (în titluri sau capitole). în enumerarea făcută nu au fost trecute titlurile şi capitolele abrogate prin diverse acte normative din ultimele decenii. [M.C.] colegialitatea instanţei, v. principiul colegialităţii instanţei. colegiu de avocaţi, organizaţie obştească cu personalitate juridică, constituită la nivel de judeţ, care cuprinde pe toţi avocaţii din raza teritorială a respectivei unităţi administrative, îşi are sediul în localitatea în care se află şi tribunalul judeţean şi este condus de un consiliu ales, din 4 în 4 ani, de adunarea generală a membrilor colegiului. Consiliul colegiului alege dintre membrii săi pe preşedinte şi vicepreşedinţi. în cadrul c, de a. se organizează birouri colective de asistenţă juridică, în toate localităţile în .care funcţionează instanţe judecătoreşti. Controlul activităţii administrativ-financiare a c, de a. şi a birourilor colective este exercitat de către comisia de cenzori, formată din 3^-5 membri ai colegiului (a-leşi în adunarea generală, pe timp de 4 ani). La nivelul fiecărui c. de a. funcţionează o comisie de disciplină compusă dintr-un judecător de la tribunalul judeţean (ca preşedinte) îşi doi membri ai consiliului colegiului din judeţul respectiv, numiţi de Ministrul justiţiei. Această comisie poate aplica avocaţilor următoa- rele pedepse disciplinare: a) observaţia; b) mustrarea cu avertisment; c) transferarea în alt birou colectiv de asistenţă juridică, pe termen de la 3 luni la 1 an; d) excluderea din colegiu. împotriva sancţiunii disciplinare primite, a-vocatul poate face întîmpina-re (în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei), care va fi soluţionată de comisia centrală de disciplină ce funcţionează la Ministerul Justiţiei. Conducerea generală a colegiilor de avocaţi este exercitată de Ministrul Justiţiei. V. şi birou colectiv de asistenţă juridică; avocat. [M.M.] comandament, act începător de executare în cadrul procedurii execuţionale imobiliare, spri.n care creditorul somează, prin intermediul executorului judecătoresc, pe debitorul său, înştiinţîndu-1 că în caz de neplată, se va proceda, la urmărirea silită a imobilelor lui. După îndeplinirea procedurii de comunicare a c.* acesta din urmă se înscrie într-un registru special. C. produce următoarele efecte: indisponibi-lizează bunul urmărit; întrerupe prescripţia dreptului de a cere executarea silită; pune în întîrziere pe debitor, ur-mînd ca acesta să fie ţinut la plata de dobînzi moratorii. La împlinirea a 30 de zile de la data comunicării c. — termen care este prohibitiv — executorul judecătoresc se deplasează la faţa locului şi încheie un proces verbal de situaţie, în cuprinsul căruia va face o descriere detaliată a imobilului urmărit precum şi o reproducere a titlului executoriu; se fixează apoi termenul de Vînzare la licitaţie a imobilului respectiv, publicul fiind încunoştiinţat despre a- 137 Comisia de Arbitraj Bucureşti cel termen prin afişe şi publicaţii. Mai înainte de a se face vînzarea, se întocmeşte lista de sarcini, pe baza căreia preşedintele instanţei de executare întocmeşte tabloul de ordine al creditorilor, după cum urmează să fie plătiţi: creditorii privilegiaţi, cei ipotecari (în ordinea rangului ipotecii lor), creditorii chi-rografari. în cazul în care debitorul urmărit este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu, c. trebuie lăsat în copie reprezentantului ei legal şi procurorului, care va semna de primire pe originalul acestuia. Formalitatea c. nu se aplică în procedura executării imobiliare din Ardeal. în cazul în care c. nu a fost făcut, sau a fost făcut ignorîn-du-se dispoziţiile legale în materie (privitoare la întocmirea şi comunicarea lui), toate actele de executare îndeplinite ulterior sînt susceptibile de anulare. [M.C.] Comisia de Arbitraj Bucureşti, organ de arbitraj instituţional cu caracter permanent şi nestatal, de naţionalitate română, avînd sediul localizat în exclusivitate în România precum şi deplină independenţă în activitatea de soluţionare a litigiilor ce-i sînt date în competenţă. C.A.B. a fost înfiinţată în 1953; este unica instituţie de acest gen din ţara noastră şi funcţionează pe lîngă Camera de comerţ şi industrie Bucureşti. Prezintă următoarele trăsături distinctive: a) are caracter instituţional: acest caracter rezultă, în principal, din existenţa unui act normativ care îi stabileşte, ne varietur, modul de func^ ţionare, precum şi din faptul că este organizată pe structuri proprii permanente. Ac- tul normativ care o instituţio-nalizează este Regulamentul din 1976; el delimitează competenţa C.A.B. şi conţine normele necesare pentru desfăşurarea litigiului în toate fazele sale (de la desemnarea arbitrilor de părţile litigante şi pînă la executarea hotărîrii pe care aceştia au pronunţat-o); normele înscrise în regulament sînt imperative; ele instituţionalizează procedui practicată de acest organ, ne-putînd fi înlocuite cu alte prevederi convenite de părţi în cuprinsul compromisului sau clauzei compromisorii. Legiuitorul a instituit totodată structurile permanente ale C.A.B., determinînd atribuţiile ce le revin şi modul cum trebuie să acţioneze; dintre aceste structuri fac parte: preşedintele C.A.B., arbitrii, precum şi secretariatul, b) are caracter obştesc (nestatal): C.A.B. nu are nici personalitate juridică proprie; spre a putea participa la circuitul civil general ea trebuie să se subsumeze unei organizaţii care să posede calitatea de subiect de drept. Este motivul pentru care printr-o dispoziţie expresă, Regulamentul ei de organizare şi funcţionare stabileşte că din punct de vedere organizatoric C.A.B. face parte din Camera de comerţ şi industrie Bucur reşti; ca urmare, veniturile realizate din taxele arbitrale intră în contul Camerei de comerţ şi industrie Bucureşti, persoană juridică de-sine-stă-tătoare, care din sumele încasate plăteşte onorariile arr bitrilor şi retribuţia persona^ lului şi secretariatului C.A.B. c) este organ jurisdicţional de naţionalitate română: caracterul de organ de jurisdicţie românesc rezultă din însăşi structura sa. Factorii care-i a- comisie de cercetare . sigură naţionalitatea română . sînt: incidenţa exclusivă a legii române ca temei juridic al organizării C.A.B., precum şi cetăţenia română a persoanelor înscrise pe lista de arbitri. d) are un sediu unic, situat pe teritoriul R. S. România, iar activitatea sa ju-risdicţională este localizată de asemenea în România; sediul C.A.B. are caracter de unicitate, de fixitate şi de permanenţă, ca orice sediu social; locul desfăşurării şedinţelor poate însă varia de la un litigiu la altul, fiind deopotrivă temporar şi ocazional, stabilit după împrejurări, de la caz la caz. Sediul C.A.B. a fost fixat, chiar de la înfiinţarea acestui organ jurisdic-ţional, la Bucureşti, rămînînd neschimbat şi în prezent; legea reglementează însă posibilitatea disocierii sediului de locul desfăşurării şedinţelor de arbitraj: completul de arbitraj poate dispune ca şedinţa să se desfăşoare în alt loc decît sediul C.Â.B., oriunde în ţară. e) este organ jurisdicţio-nal cu deplină independenţă în desfăşurarea activităţii ju-risdicţionale; această trăsătură specifică decurge, pe de o parte, din separarea C.A.B. faţă de instanţele judecătoreşti, iar pe de altă parte, din poziţia, sa faţă de Camera de comerţ şi industrie Bucureşti. Activitatea desfăşurată de C.A.B. pentru soluţionarea litigiilor ce cad în competenţa sa nu este supusă în vreun fel oarecare controlului instanţelor judecătoreşti; instanţele nu participă nici la mecanismul desemnării arbitrilor sau supraarbitrului şi nici la. rezolvarea eventualelor cereri de recuzare ale vreunui arbitru şi tot astfel, nu au nici calitatea să rezolve vreo cale de atac exercitată împotriva hotărîrilor C.A.B. De asemenea, Camera de comerţ şi industrie nu poate exercita nici ea, vreo influenţă sau vreo ingerinţă în soluţionarea litigiilor de competenţa C.A.B.; ei îi revine doar dreptul de a lua doar unele măsuri de ordin administrativ menite să asigure din punct de vedere financiar şi tehnic continuitatea activităţii C.A.B. Orice relaţii de subordonare a C.A.B. faţă de Camera de comerţ şi industrie sînt excluse. V. şi competenţa materială a C.A.B. [M.C.] comisie de cercetare a unor bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit, organ însărcinat cu verificarea sesizărilor şi cererilor prin care se reclamă existenţa unei vădite disproporţii între valoarea bunurilor şi veniturile legale ale unei persoane fizice. Funcţionează pe lîngă fiecare judecătorie şi este alcătuită din: un judecător de la judecătorie, desemnat de preşedintele : tribunalului judeţean, în calitate de preşedinte; un procuror de la procuratura locală, desemnat de procurorul şef al procuraturii judeţene; un delegat desemnat de directorul administraţiei financiare; un delegat al miliţiei judeţene; un deputat în consiliul popular municipal, orăşenesc sau comunal, ori de sector al municipiului Bucureşti; 4 muncitori care îşi desfăşoară activitatea nemijlocit în producţie, în unităţi socialiste, din raza teritorială a judecătoriei, aleşi de către adunările generale ale oamenilor muncii din acele unităţi, ca membri; un secretar, desemnat de preşedintele judecătoriei dintre grefierii acelei instanţe. Preşe- 13* comisie de cercetare. dintele şi membrii c. de c. sînt desemnaţi sau, după caz, aleşi pe o perioadă de 2 ani, ţinîndu-se seamă de pregătirea profesională şi experienţa lor de viaţă. în cazul în care persoana ale cărei bunuri urmează a fi supuse controlului este un demnitar, c. de c. va fi formată din: 2 judecători de la Tribunalul Suprem, desemnaţi de preşedintele acestui Tribunal, dintre care unul în calitate de preşedinte; un procuror din Procuratura Generală; un delegat al Curţii Superioare de Control Financiar; un delegat al Ministerului finanţelor; 2 deputaţi în Marea Adunare Naţională; 4 muncitori care îşi desfăşoară activitatea nemijlocit în producţie, în unităţi socialiste, aleşi de către adunările generale ale oamenilor muncii din acele unităţi, ca membri; un secretar, desemnat de către preşedintele Tribunalului Suprem dintre consultanţii acestei instanţe. C. de c. poate fi sesizată, potrivit legii, de către orice persoană fizică sau de către conducerea organizaţiei socialiste la care persoana în cauză a prestat sau prestează vreo activitate, de către însăşi persoana căreia i s-au a-dus imputări publice în legătură cu provenienţa bunurilor sale, de către conducerea organelor financiare, a celor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, dacă acestea deţin date, rezultînd din activitatea lor, cu privire la disproporţia vădită dintre valoarea bunurilor şi veniturile legale ale unei persoane. Actele şi lucrările c. de c. nu sînt publice. Pentru îndrumarea şi controlul unitar pe plan judeţean al activităţii c. de c. funcţionează, la nivelul res- pectivelor unităţi administra-tiv-teritoriale, cîte o comisie judeţeană, condusă de preşedintele consiliului judeţean de control muncitoresc al activităţii economice şi sociale, din care mai fac parte preşedintele tribunalului judeţean, procurorul şef al judeţului, şeful miliţiei judeţene şi şeful inspecţiei financiare teritoria,-le a Ministerului Finanţelor. Comisia judeţeană este îndreptăţită să ceară informări de la orice organ de stat sa.u obştesc din raza teritorială a judeţului în legătură cu activitatea c. de c. ori a organelor judecătoreşti privind controlul provenienţei bunurilor persoanelor fizice; această comisie are totodată obligaţia de a organiza, la nivelul judeţului, controlul asupra activităţii organelor menţionate. Comisia judeţeană prezintă semestrial rapoarte comisiei centrale şi organelor judeţene de partid cu privire la îndrumarea şi controlul efectuat. îndrumarea şi controlul unitar pe plan republican al activităţii tuturor c. de c. se realizează de către o comisie centrală, condusă de preşedintele Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii E-conomice şi Sociale, în componenţa căreia mai intră: ministrul de interne, ministrul justiţiei, procurorul general al Republicii, preşedintele Tribunalului Suprem, prim-vice-preşedintele Curţii Superioare de Control Financiar şi un adjunct al ministrului finanţelor. Comisia centrală are, în mare, aceleaşi drepturi şi o-bligaţii ca şi o comisie judeţeană, cu deosebirea că ea le exercită, respectiv le asumă, pe întreg teritoriul ţării. Comisia centrală prezintă anual rapoarte Comitetului Central comisie de Judecată 140» al Partidului Comunist Român şi Consiliului de Stat cu privire la activitatea desfăşurată. în ceea ce priveşte caracterul activităţii c. de c., se face următoarea distincţie: 1) ca organ de sesizare, în cazul in. care a ajuns la concluzia că există o vădită disproporţie între veniturile şi cheltuielile persoanei cercetate, c. de c. desfăşoară o activitate administrativă; 2) ca organ de jurisdicţie, în cazul în care .ciasează cauza, activitatea c. de c. este jurisdicţiona-lă, dar o activitate jurisdic-ţională ce nu poate fi asimilată cu aceea a instanţelor judecătoreşti, dată fiind componenţa şi competenţa sa deosebită. V, şi bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit; procedura privind controlul provenienţei unor bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit. [M.M.] comisie de judecată, organ obştesc de influenţare şi jurisdicţie, care participă la înfăptuirea justiţiei, prin împăciuirea părţilor aflate într-un conflict juridic sa.u prin soluţionarea anumitor pricini care, potrivit legii, intră în competenţa • acesteia. C. de j. se constituie în întreprinderi, organizaţii economice, instituţii şi alte organizaţii socialiste de stat, în organizaţii cooperatiste şi obşteşti, precum şi pe lîngă comitetele executive ale consiliilor populare. C. de j. se compune din 3, respectiv 5 membri (în funcţie de natura litigiului: patrimonial sau de muncă) aleşi, pe timp de 2 ani, dintre persoanele majore care au o pregătire corespunzătoare, o reputaţie neştirbită şi îşi desfăşoară activitatea în acea unitate socialistă,; respectiv domiciliază în acea localitate. Fiecare c. de j. are un secretar, care se desemnează pe o perioadă de 2 ani. în materie civilă, c. de j. este competentă: 1) să încerce împăcarea şi să judece litigiile patrimoniale (cu excepţia celor privind succesiunile, împărţeli de bunuri sau obligaţii de întreţinere) a căror vaioare nu depăşeşte 30 000 lei; 2) să judece unele litigii de muncă, dacă obiectul lor are o valoare de cel mult 5 000 lei sau este neevaluabil în bani şi sînt în legătură cu: a) încheierea şi executarea contractului de muncă; b) desfacerea contractului de muncă sau reintegrarea în muncă, dacă nu se contestă temeinicia şi legalitatea acestor măsuri. V. şi jurisdicţia muncii; procedura la comisia de judecată. [M.M.] comisie pentru ocrotirea minorilor» organ însărcinat cu punerea în aplicare a măsurilor stabilite de stat pentru asigurarea ocrotirii unor categorii de minori. Funcţionează pe lîngă comitetele executive ale consiliilor populare judeţene sau a municipiului Bucureşti şi se compune din secretarul comitetului executiv al consiliului popular, ca preşedinte, cîte. un delegat al direcţiei pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale, inspectoratului şcolar, direcţiei sanitare, direcţiei pentru problemele administraţiei locale de stat, inspectoratului miliţiei, organelor judeţene sau a,le municipiului Bucureşti ale sindicatelor, Uniunii Tineretului Comunist şi organizaţiei de femei, precum şi din doi părinţi care au dovedit o grijă deosebită în creşterea copiilor lor. Componenţa fiecărei c pentru o.m. se stabileşte prin decizie de către comitetul executiv al consiliului popular ju- 141 comisie pentru soluţionarea. • deţean sau al municipiului Bucureşti. C. pentru o.m. se constituie valabil cu majoritatea membrilor ei şi dacă printre cei prezenţi se află, pe lîngă preşedinte, delegaţii direcţiei pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale, inspectoratului şcolar şi direcţiei sanitare; prezenţa delegatului inspectoratului de miliţie este obligatorie, potrivit legii, numai atunci cînd co« misia examinează cauza privind minorii care a,u săvîrşit fapte penale. C. pentru o.m. are următoarele atribuţii principale: 1) luarea, cu privire la unele categorii de minori, a măsurilor de ocrotire corespunzătoare, cu excepţia plasamentului familial; 2) urmărirea dezvoltării minorilor faţă de care s-au luat măsuri de ocrotire; 3) examinarea plîngerilor şi cererilor acestora; 4) sesizarea, cînd este cazul, a instituţiilor de ocrotire sa.u a organelor cărora le sînt subordonate. Competenţa soluţionării cauzei aparţine c. pentru o.m. în a cărei rază teritorială se află localitatea unde îşi are domiciliul minorul. In faţa comisiei pot fi chemaţi părinţii sau tutorele, minorul care a împlinit vîrsta de 10 ani, precum şi orice alte persoane care pot da relaţii în cauză. Şedinţele c. pentru o.m. nu sînt publice, dar comisia poate admite să fie de faţă şi alte persoane decît cele chemate, dacă apreciază că prezenţa lor este utilă. C. pentru o.m are obligaţia de a soluţiona cauzele în termen de cei mult 30 de zile de la data sesizării lor şi de a comunica hotărîrea pronunţată, după caz, părinţilor sa.u tutorelui, familiei ori persoanei căreia i-a fost încredinţat, procurorului, autori- tăţii tutelare, precum şi minorului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 14 ani. Pentru îndrumarea şi coordonarea activităţii de ocrotire a minorilor s-a instituit, potrivit* legii, o comisie centrală pentru ocrotirea minorilor care funcţionează la Ministerul Muncii; aceasta aprobă organizarea de c. pentru o.m. pe lîngă comitetele executive ale consiliilor populare municipale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, orăşeneşti şi comunale, cărora le stabileşte competenţa materială şi teritorială şi pe care le îndrumă în scopul aplicării unitare ai dispoziţiilor legale. V. şi liotărî-rea comisiei pentru ocrotirea minorilor. [M.M.] comisie pentru soluţionarea contestaţiilor privind invenţiile, organ de jurisdicţie, care funcţionează în cadrul oficiului de stat pentru invenţii şi mărci, în a cărui competenţă sînt date spre soluţionare, contestaţiile îndreptate împotriva hotărîrilor privitoare la -invenţii. Comisia se compune- din-tr-un preşedinte, care este directorul general al oficiului, şi 5 specialişti în probleme de invenţii din cadrul aceluiaşi oficiu; comisia are şi un secretar numit prin decizie de către conducătorul oficiului. Pe calea contestaţiei administrative — care este o cale procesuală specială, avînd, în principal, atît caracterul unei acţiuni cît şi caracterul unei căi de atac — pot fi atacaţe hotărîrile cu privire la invenţii: atît cele referitoare la formalităţile de brevetare (de ex. cele care privesc înscrierea în registrul invenţiilor, de respingere a cererii pentru’ eliberarea brevetului etc.), cît şi cele care privesc acordarea comisie rogatorie unor licenţe obligatorii (de ex. recunoaşterea dreptului oricărei organizaţii socialiste de a se folosi de o invenţie brevetată pe numele altei organizaţii socialiste, fără con-simţămîntul titularului brevetului şi fără plată) sau de radiere a brevetelor de invenţii etc. Principalele aspecte procedurale în faţa c. pentru s.c. privind i. se referă la: a) persoanele interesate; pot folosi calea contestaţiei inventatorii, cesionarii care au primit de la inventator drepturile născute din brevetul de invenţie precum şi orice alte persoane interesate care pretind că prin hotărîrile cu privire la invenţii le sînt încălcate sau nesocotite drepturile sau interesele lor legale; b) termenul de exercitare; contestaţiile se introduc în termen de 3 luni de la comunicarea hotărîrilor sau de la data cînd hotărîrea a devenit publică prin înscrierea sau radierea intervenită în registrele publice ale Oficiului de stat pentru invenţii şi mărci; c) prezenţa părţilor; procedura de soluţionare se desfăşoară cu citarea părţilor, care pot fi asistate în faţa comisiei de specialişti sau de avocaţi, iar hotărîrile se iau cu majoritate de voturi; cît priveşte rezolvarea, ea trebuie să aibă loc în 30 de zile de la înregistrarea cererii; d) hotărîrile pronunţate; caracteristica esenţială a acestor ho-tărîri constă în aceea că, de regulă, sînt definitive; fac excepţie hotărîrile referitoare la acordarea brevetului de invenţie sau la respingerea cererii de brevet, care pot fi atacate cu recurs la Tribunalul municipiului Bucureşti în termen de 3 luni de la comunicare. C. pentru s.c. privind i. are o competenţă limitată. In consecinţă, litigiile în legătură cu calitatea de autor sau coautor al unei invenţii, împărţirea cotelor de recompensă sau a celorlalte drepturi patrimoniale între coautori, precum şi orice alte litigii cu privire la drepturile care decurg din brevetele de invenţii, cedări, licenţe şi licenţe obligatorii, se soluţionează de instanţele judecătoreşti, potrivit procedurii de drept comun. V. şi jurisdicţii speciale. [D.R.] comisie rogatorie, procedură utilizată pentru administrarea unor dovezi de o altă instanţă decît aceea care judecă fondul litigiului. Procedura c.r. constituie o excepţie de la principiul nemijlocirii, reglementată de Codul de procedură civilă pentru administrarea probei cu martori şi a expertizei; ea poate fi utilizată însă şi pentru administrarea altor dovezi. Efectuarea c.r. se justifică doar în acele situaţii în care proba nu poate fi administrată la sediul instanţei sesizate cu cererea principală (de ex. martorul se află în imposibilitate de a se deplasa şi locuieşte într-o localitate îndepărtată faţă de aceea în care se află sediul instanţei). Administrarea unei probe prin c.r. se dispune de către instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată; aceasta poate delega o instanţă de acelaşi grad; dacă în localitatea respectivă nu se află o asemenea instanţă, delegarea va putea fi dată şi unei instanţe de grad inferior. Proba poate fi administrată prin c.r. chiar şi fără citarea părţilor, dacă ele sînt de acord cu aceasta şi dacă natura dovezii o permite. Instanţa delegată este obligată să îndeplinească sarcina ce i-a 143 competenţă fost încredinţată; ea nu va putea depăşi limitele delegaţiei primite, fiind obligată să administreze doar proba precizată de organul care a dispus delegarea. Procedura c.r. poate fi utilizată şi în raporturile dintre organele judiciare aparţinînd unor state diferite (c.r. internaţională); posibilitatea efectuării c.r. internaţionale rezultă din convenţiile sau tratatele încheiate de state şi din principiul reciprocităţii. Instanţele române pot refuza efectuarea c.r., dacă aceasta ar contraveni principiilor fundamentale ale legislaţiei noastre. C.r. internaţională se realizează cu respectarea procedurii prevăzute de legea .Jocului unde se efectuează. [I.L.] compensaţie, mod de stingere a obligaţiilor constînd în stingerea a două obligaţii reciproce, pînă la concurenţa celei mai mici dintre ele. C. presupune existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane au una faţă de alta, concomitent, şi calitatea de debitor şi pe aceea de creditor. C. poate fi: legală, care operează în puterea legii, ori de cîte ori sînt întrunite aniimite condiţii cerute de lege; convenţională, ce operează prin efectul convenţiei părţilor; judiciară, ce operează prin efectul unei hotărîri judecătoreşti. C. judiciară presupune, pe de o parte, ca datoriile reciproce să nu fie lichide, fie ca ele să nu aibă ca obiect bunuri fungibile, iar pe de altă parte ca ea să fie cerută instanţei de către unul dintre creditorii reciproci. Fiind sesizată cu o asemenea cerere, instanţa va aprecia şi va putea dispune stingerea datoriilor pînă la concurenţa celei mai mici. Efectele c. judiciare se produc numai de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti prin care ea a fost ordonată. Cît priveşte c. legală, aceasta operează chiar fără ştirea părţilor, cele două datorii stingîn-du-se reciproc ca urmare a dispoziţiilor legale. Un caz de acest gen este reglementat în materia încasării impozitelor: legea dispune că sumele încasate în plus, adică fără bază legală, de către organele financiare locale, se compensează din oficiu cu sumele datorate din restanţe pe anul în curs sau pe anii precedenţi, de către acelaşi contribuabil sau de membrii familiei sale cu care gospodăreşte împreună (soţ, soţie, copii şi părinţi) înscrişi în evidenţele fiscale pînă la apariţia plusului. [M.C.] competenţă 1. Aptitudine recunoscută de lege organelor cu atribuţii jurisdicţionale de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva unele cereri. în statul nostru sarcina de a soluţiona cauzele civile şi penale este încredinţată instanţelor judecătoreşti; cu toate acestea, anumite litigii sînt date de lege în c. altor organe — de stat sau obşteşti — cu atribuţii jurisdicţionale (de ex. organe arbitrale, comisii de judecată, organe administrative etc.). 2. Aptitudine recunoscută de lege instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigii de natură civilă. C. instanţelor judecătoreşti reprezintă o instituţie procesuală de o importanţă cardinală pentru înfăptuirea actului de dreptate; de aceea, c. se stabileşte prin lege, fără ca părţile să aibă, în principiu, posibilitatea de a opta, după bunul lor plac, pentru solu- competenţă de atribuţiune 144 ţionarea litigiului dintre ele de către o instanţă sau alta. Regulile după care se determină c. instanţelor judecătoreşti se bazează pe criterii o-biective strict precizate de lege. Profundul democratism al justiţiei noastre socialiste se exprimă şi prin existenţa unor norme de c. care acordă plenitudine de jurisdicţie instanţelor ce alcătuiesc prima verigă a sistemului judiciar; tocmai existenţa unor asemenea reguli face posibilă în practică apropierea justiţiei de masele de oameni ai muncii. In determinarea c. legea foloseşte mai multe reguli* ceea ce permite o dublă delimitare a atribuţiilor organelor judiciare: a) faţă de alte organe ale statului; b) între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit. După regulile folosite în acest scop se distinge între: 1) c. generală; 2) c. jurisdicţională. în funcţie de caracterul normelor ce o reglementează, c. poate fi: 1) absolută; 2) relativă. După repartizarea teritorială a jurisdicţiilor (aparţi-nînd unor state diferite) se face distincţie între: 1) c. internă; 2) c. internaţională. V. şi competenţă de atribuţiune; competenţă absolută; competenţă generală; competenţă internă; competenţă internaţională; competenţă jurisdicţională; competenţă relativă; competenţă teritorială. [I.L.] competenţă de atribuţiune, instituţie procesuală prin care se delimitează sfera atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de grad diferit. C. de a. poate fi privită atît din punctul de vedere al funcţiilor ce revin diferitelor categorii de instanţe, cît şi după obiectul, valoarea sau natura pricinilor. Astfel, c. de a. poate fi: 1) C. de a. funcţională (râtionae oficii), prin care se determină categoriile de atribuţii ce sînt recunoscute de lege instanţelor judecătoreşti. C. de a. funcţională se stabileşte prin dispoziţiile cuprinse în Legea de organizare judecătorească şi în Codul de procedură civilă; ea vizează atribuţiile ce revin judecătoriilor, tribunalelor judeţene (şi Tribunalului municipiului Bucureşti) şi Tribunalului Suprem. C. de a. funcţională se concretizează în următoarele atribuţii: 1) Judecătoriile soluţionează: a) în primă instanţă,: toate litigiile civile, cu excepţia acelora date de lege în competenţa altor organe; b) în ultimă instanţă, cauzele anume determinate de lege. 2) Tribunalele judeţene şi Tribunalul municipiului Bucureşti soluţionează: .a) în primă instanţă, litigiile date prin lege în competenţa^ lor; b) ca instanţă de conţrol judiciar, recursurile îndreptate împotriva hotărîrilor pronun-* ţaţe în primă instanţă de judecătorii; recursurile extraordinare îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate în ultimă instanţă de judecătorii; orice alte recursuri expres prevăzute de lege. 3) Tribunalul Suprem soluţionează: a) ca instanţă de fond, cererile date în mod expres în competenţa sa; b) ca instanţă de control judiciar, recursurile îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele judeţene şi de Tribunalul municipiului Bucureşti; recursurile extraordinare, cu excepţia acelora date de lege în competenţa tribunalelor judeţene; c) în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. 2) C. de a. procesuală (rationae ma-teriae), în cadrul căreia atri- 145 competenţa de atribuţiune.. buţiile instanţelor judecătoreşti se determină după natura, obiectul şi valoarea litigiului. C. de a. procesuală determină, pe linie verticală, litigiile civile ce urmează să fie soluţionate, potrivit criteriilor menţionate, de anumite instanţe; legea recunoaşte o asemenea competenţă judecătoriilor, tribunalelor judeţene şi Tribunalului Suprem. V. şi competenţa de atribuţiune procesuală a judecătoriilor; competenţa de atribuţiune pro-cesuală a tribunalelor judeţene; competenţa de atribuţiune procesuală a Tribunalului Suprem. [I.L.] competenţa de atribuţiune procesuală a judecătoriilor, aptitudine recunoscută de lege organelor ce se află la baza sistemului judiciar de a soluţiona, de regulă, toate litigiile civile. C. de a.p. a j. vizează soluţionarea următoarelor categorii de litigii: 1) In primă instanţă, toate cererile în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe sau organe de jurisdicţie; aceasta înseamnă că legea le recunoaşte judecătoriilor plenitudine de competenţă; toate celelalte instanţe au jurisdicţie de excepţie, în sensul că pentru a soluţiona o cauză civilă în fond este necesară o dispoziţie legală care să le acorde în mod expres această atribuţie. Astfel, de pildă, în considerarea unor criterii particulare au fost scoase din competenţa de drept comun â judecătoriilor: litigiile patrimoniale dintre organizaţiile socialiste, acestea urmînd să fie soluţionate de organele Arbitrajului de stat; litigiile ce au ca obiect plata de impozite sau taxe, acestea fiind de competenţa organelor administraţiei de stat; li- tigiile de muncă, care se rezolvă, în principiu, de comisiile de judecată; litigiile de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, acestea intrînd, de regulă, în competenţa Comisiei de arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a R. S. România. 2) Ca instanţă de control judecătoresc, plîngerile împotriva hotărîrilor pronunţate de organele administrative sau obşteşti cu activitate jurisdicţională, în cazurile anume prevăzute de lege. Controlul judecătoresc exercitat de aceste organe are un caracter de excepţie. Astfel, de pildă, judecătoriile soluţionează plîngerile îndreptate împotriva hotărîrilor comisiilor de judecată, dacă acestea au fost pronunţate în litigiile de muncă al căror obiect are o valoare de peste 1 000 lei sau este neevaluabil în bani, ori în litigiile patrimoniale dintre persoanele fizice (dar numai dacă părţile au convenit ca a-cestea din urmă să fie soluţionate în fond de comisia de judecată). 3) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor; în acest mod legea le recunoaşte judecătoriilor şi o competenţă diversă. Astfel, judecătoriile au căderea de a soluţiona: plîngerile împotriva actelor administrative ilegale emise de organele locale ale administraţiei de stat; plîngerile împotriva încheierilor prin care notarii de stat resping sau refuză întocmirea unui act notarial; litigiile privind calitatea de autor sau coautor al unei invenţii, cele privitoare la împărţirea cotelor de recompensă şi a altor drepturi materiale între coautori, precum şi cele a- 10 — Dicţionar de drept procesual civil competenţa de atribuţiune.. 146 vînd ca obiect preţul licenţei obligatorii, cesiunii şi licenţei voluntare. O competenţă specială este recunoscută de lege secţiilor maritime şi fluviale care funcţionează pe lîngă judecătoriile Constanţa şi Galaţi. Secţiile maritime şi fluviale soluţionează următoarele categorii de litigii civile (cu excepţia acelora dintre organizaţiile socialiste): a) în primă instanţă, despăgubirile pentru avarii produse de navele şi instalaţiile plutitoare, clădirilor şi utilajelor portuare, instalaţiilor destinate navigaţiei, instalaţiilor de încărcare şi manipulare a mărfurilor în port, ca urmare a a-bordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigaţie, precum şi pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei civile; retribuţia pentru asistenţă şi salvare, precum şi repartizarea acesteia între salvatori; b) în ultimă instanţă plîngerile împotriva proceselor verbale de constatare a contravenţiilor privind poluarea apelor mării de către nave maritime, dacă amenda prevăzută de lege este mai mare de 1 000 lei sau dacă despăgubirea solicitată depăşeşte 1 000 lei. Dispoziţiile procedurale privitoare la c. de a.p. a secţiilor maritime şi fluviale sînt de strictă interpretare. [I.L.] competenţa de atribuţiune procesuală a tribunalelor judeţene, aptitudine recunoscută instanţelor judecătoreşti, care formează cea de a doua verigă a sistemului judiciar, de a soluţiona cauzele civile expres determinate de lege. Tribunalele judeţene (inclusiv Tribunalul municipiului Bucureşti) soluţionează următoarele categorii de litigii: 1) în primă instanţă: a) cererile pentru repararea pagubelor cauzate în urma condamnării sau arestării pe nedrept; b) cererile privitoare la nulitatea căsătoriei; în această categorie se încadrează atît cererile care se întemeiază pe un motiv de nulitate absolută, cît şi cele care se bazează pe un motiv de nulitate relativă; c) cererile pentru încuviinţarea executării silite a hotărîrilor judecătoreşti pronunţate în străinătate; d) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Competenţa diversă a tribunalelor judeţene vizează, în esenţă, următoarele litigii: cererile celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, atunci cînd ele sînt îndreptate împotriva unor organe centrale ale administraţiei de stat; conflictele de competenţă dintre două judecătorii sau dintre o judecătorie şi o comisie de judecată, aflate în circumscripţia teritorială a acelui tribunal; cererile de recuzare a tuturor judecătorilor de Ia o judecătorie sau cea privind mai mulţi judecători (de la o judecătorie), dacă din cauza recuzării completul de judecată nu se poate forma; cererile pentru strămutarea judecăţii, întemeiate pe motive de rudenie sau afinitate, de la o judecătorie la alta, dacă a-cestea sînt situate în circumscripţia aceluiaşi tribunal. C. de a.p. a t.j., ca instanţe de fond, este o competenţă de excepţie. 2) Ca instanţe de control judiciar: a) recursurile îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii, precum şi recursurile în alte materii pe care legea le dă în competenţa lor. Tribunalele judeţene sînt instanţe de drept comun în materie de re- 14? competenţa de atribuţiune.. curs; controlul exercitat de tribunalele judeţene vizează hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii. Recursurile „în alte materii“ vizează, în primul rînd, controlul judiciar exercitat asupra hotărîrilor pronunţate de judecătorii în litigiile privitoare la invenţii şi inovaţii. Tribunalul municipiului Bucureşti are o competenţă specială în această materie; el are căderea de a soluţiona recursurile îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate de Comisia pentru soluţionarea contestaţiilor privind invenţiile, din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, atunci cînd a-cestea se referă la acordarea brevetului de invenţie sau la respingerea cererii de brevet. De asemenea, secţiile maritime şi fluviale de pe lîngă tribunalele judeţene Constanţa şi Galaţi au competenţa de a soluţiona_ recursurile îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de către secţiile corespunzătoare ce funcţionează pe lîngă judecătoriile determinate de lege; b) recursurile extraordinare îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă. Competenţa de control judiciar extraordinar a tribunalelor judeţene are un caracter de excepţie, întrucît plenitudinea de jurisdicţie este recunoscută, în această materie, Tribunalului Suprem. ,[I.L.] competenţa de atribuţiune procesuală a Tribunalului Suprem, aptitudinea recunoscută instanţei supreme de a soluţiona litigiile civile expres prevăzute de lege. în considerarea poziţiei sale, în cadrul sistemului judiciar, legea îi conferă Tribunalului Suprem îndeosebi atribuţii de control judiciar. Atribuţiile de control judiciar ale instanţei supreme se concretizează în soluţionarea: 1) Recursurilor îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate, în primă instanţă,, de tribunalele judeţene, Tribunalul municipiului Bucureşti şi de secţia civilă a Tribunalului Suprem. ControluL judiciar (ordinar) exercitat, în aceste condiţii, de instanţa supremă are un caracter de excepţie în raport cu cel efectuat de tribunalele judeţene.. 2) Recursurile extraordinare îndreptate împotriva hotărîrilor definitive ale instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor date de lege în competenţa tribunalelor judeţene. Tribunalul Suprem se înfăţişează, ca o instanţă avînd plenitudine de jurisdicţie în materia recursului extraordinar. Activitatea de jurisdicţie a instanţei supreme nu se reduce numai la exercitarea controlului judiciar ordinar şi extraordinar; instanţa supremă are şi căderea de a judeca „în> orice alte materii date prin lege în competenţa sa“. Astfel, Tribunalul Suprem judecă: cererile privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobîndite în mod licit, dacă persoana cercetată este demnitar; cererile pentru delegarea altei instanţe, dacă organul judiciar competent (instanţă de judecată) este împiedicat un timp mai îndelungat să funcţioneze datorită u-nor împrejurări excepţionale; cererile pentru strămutarea judecăţii, dacă acestea sînt întemeiate pe motive de bănuială legitimă şi siguranţă publică, precum şi cele bazate pe rudenie sau afinitate, dar numai dacă ele vizează judecători de la tribunalele jude- competenţă absolută 148 ţene; cererile pentru rezolvarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din judeţe diferite, dintre o judecătorie şi un tribunal judeţean, precum şi cele dintre un tribunal judeţean şi un organ obştesc cu activitate jurisdic-ţională. [I.L.] competenţă absolută, aptitudinea instanţelor de judecată sau a altor organe de jurisdicţie de a soluţiona, în exclusivitate, anumite categorii de litigii. C.a. este determinată prin norme procedurale avînd un caracter imperativ; în această categorie se includ dispoziţiile legale care reglementează competenţa generală, competenţa de atribuţiune procesuală şi competenţa teritorială excepţională. încălcarea normelor de c.a. antrenează după sine necompetenţa instanţei sesizate. Ant. necompetenţa absolută. V. şi necompetenţă absolută. ([I.L.] competenţă generală, instituţie de drept procesual civil prin intermediul căreia se delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti de activitatea altor organe de stat sau obşteşti, în statul socialist român sarcina de a distribui justiţia este încredinţată, prin lege, instanţelor judecătoreşti; Constituţia R. S. România instituie, în această privinţă, principiul potrivit căruia tribunalele şi judecătoriile judecă cauzele civile, precum şi orice alte pricini date de lege în competenţa lor. Aceasta înseamnă că toate cauzele civile sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti, cu excepţia acelora date în mod expres prin lege în căderea altor organe ale statului; natura unor litigii determină necesitatea rezolvării lor de că' tre alte organe decît instanţele judecătoreşti. Astfel, în statul nostru anumite cauze de natură civilă se soluţionează de organele administrative sau obşteşti cu activitate ju-risdicţională. Atribuţiile instanţelor judecătoreşti se delimitează însă de competenţa organelor arbitrale, a comisiilor de judecată şi a organelor notariale, după cum urmează: 1) C.g. a instanţelor judecătoreşti se stabileşte după alte criterii decît cele prevăzute de lege pentru organele arbitrale; competenţa organelor arbitrale se determină în considerarea exclusivă a părţilor între care se poartă litigiul, fără a se face vreo distincţie după natura dreptului material dedus judecăţii. Prin excepţie de la această regulă, unele litigii dintre organizaţiile socialiste se soluţionează de instanţele judecătoreşti. Astfel, sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti acţiunile şi plîngerile îndreptate împotriva încheierilor de admitere sau de respingere, date de către Notariatul . de Stat, privitoare la înscrierea unor drepturi în cartea funciară, chiar dacă aceste litigii se poartă între două organizaţii socialiste; contestaţiile la poprire, chiar dacă participă două organizaţii socialiste. 2) C.g. a instanţelor judecătoreşti se delimitează faţă de atribuţiile recunoscute de lege comisiilor de judecată, în raport cu obiectul şi valoarea litigiilor. în -materie civilă, comisiile de judecată încearcă împăcarea părţilor dar numai sub o dublă condiţie: a) să fie vorba de anumite litigii patrimoniale dintre persoane fizice; b) valoarea litigiului să nu depăşească suma de 30 000 149 competenţă internaţională lei. Procedura de conciliere se poate realiza numai în faţa comisiilor de judecată de pe lîngă comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare. Litigiile menţionate pot fi soluţionate în fond de comisiile de judecată doar dacă procedura de împăciuire nu a dat rezultate iar părţile au solicitat expres rezolvarea cauzei. Comisiile de judecată au însă plenitudine de jurisdicţie în litigiile de muncă; cu toate acestea, sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti toate litigiile de muncă a căror valoare depăşeşte suma de 5 000 lei, precum şi cele privitoare la desfacerea contractului de muncă sau la reintegrarea în muncă. 3) C.g. a instanţelor judecătoreşti se delimitează de activitatea organelor notariale în funcţie de caracterul contencios sau necon-tencios al cererii. în materie succesorală, legea instituie o procedură necontencioasă ce se desfăşoară în faţa notariatului de stat; prin natura a-cestei proceduri, organele notariale au căderea de a soluţiona doar cereri cu privire la care există un acord între părţi (de ex. în legătură cu numărul şi calitatea moştenitorilor sau în ce priveşte compunerea masei succesorale). Dacă intervine un dezacord între părţi, competenţa de soluţionare a cererilor menţionate revine instanţelor judecătoreşti. Soluţionarea litigiilor succesorale de către instanţele judecătoreşti nu este însă condiţionată de sesizarea prealabilă a organelor notariale. [I.L.] competenţă ierarhică, aptitudine recunoscută prin lege u-nor instanţe judecătoreşti de a exercita controlul judiciar ordinar asupra hotărîrilor pro- nunţate de instanţele inferioare. în sistemul nostru procesual recursul (singura cale de atac ordinară) se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărîrea supusă controlului judiciar. V. şi dublu grad de jurisdicţie. [I.L.] competenţă internă, aptitudinea organelor judiciare ale u-nui stat de a soluţiona litigiile civile şi penale. C.i. vizează distribuirea atribuţiilor ce revin diferitelor instanţe care fac parte din acelaşi sistem de organe ale statului; în materie civilă ea se determină prin intermediul regulilor de competenţă de atribuţiune procesuală şi după cele de competenţă teritorială. V. şi competenţă de atribuţiune; competenţă teritorială. {I.L.] competenţă internaţională, aptitudinea jurisdicţiei aparţinînd unui anumit stat de a soluţiona litigiile cu un element de extraneitate. în general, legislaţia fiecărui stat cuprinde norme de competenţă prin intermediul cărora se urmăreşte soluţionarea litigiilor cu un element de extraneitate de către instanţele proprii. C.i. în dreptul socialist român vizează determinarea atribuţiilor jurisdicţiei proprii faţă de jurisdicţia altor state; ea implică, prin urmare, o delimitare sub aspect teritorial a sarcinilor ce revin unor jurisdicţii diferite; de aceea, c.i. se determină după regulile competenţei teritoriale. Principalele reguli ale c.i. sînt stabilite în codul de procedură civilă şi se referă, în esenţă, la: a) soluţionarea litigiilor civile cu un element străin de către instanţa de la domiciliul (actor sequitur forum rei) din ţară a pîrîtului; b) soluţiona- competenţă jurisdicţională 15* rea litigiilor civile cu un element străin de către instanţa de la reşedinţa din ţară a pî-rîtului; acest criteriu are un caracter subsidiar, fiind aplicabil doar în ipoteza în care pîrîtul are domiciliul în stră-inăta.te sau nu are domiciliu cunoscut; dacă nu se cunoaşte nici reşedinţa pîrîtului, acţiunea va putea fi promovată la instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului. Pentru determinarea c.i. sînt folosite şi alte criterii, în funcţie de natura litigiilor ce urmează a fi soluţionate (în acţiunile reale imobiliare, în litigiile succesorale, în materie de divorţ etc.). Determinarea c.i. prezintă importanţă practică datorită raportului dintre normele ce o reglementează, normele conflictuale, legea materială aplicabilă şi însăşi soluţia dată litigiului. Astfel, stabilirea competenţei unei a-numite jurisdicţii conduce la aplicarea normelor conflictuale ale statului respectiv; normele conflictuale determină legea materială aplicabilă raportului juridic cu un element de extraneitate; soluţia litigiului urmînd să fie influenţată, în ultimă analiză, tocmai de legea aplicabilă acelui raport juridic. Dacă nu se poate stabili conţinutul normelor materiale străine se va aplica legea română, dar numai dacă s-a determinat competenţa jurisdicţiei noastre. în fine, stabilirea jurisdicţiei competente conduce şi la aplicarea legilor procedurale ale instanţei sesizate. Sin. competenţa în dreptul internaţional privat. V. si competenţă teritorială. [I.L.] competenţă jurisdicţională, instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează atribuţiile instanţelor ju- decătoreşti între ele. Sistemul judiciar este structurat pe temeiul principiului celor două grade de jurisdicţie: instanţe de fond şi instanţe de recurs. De asemenea, sistemul nostru judiciar cunoaşte mai multe instanţe de acelaşi grad; în aceste condiţii se impune să se determine în concret instanţa competentă să soluţioneze o cauză civilă. C.j. se stabileşte după mai multe criterii, precizîndu-se, pe de o parte, atribuţiile comune ale instanţelor judecătoreşti de a-celaşi grad, iar pe de altă parte sarcinile fiecărei instanţe din categoria respectivă de organe. în funcţie de criteriile menţionate, c.j. poate fi: de atribuţiune şi teritorială. V. şi competenţă de atribuţiune; competenţă teritorială. [I.L.] competenţă materială arbitrală, v. Arbitraj de Stat Central; Arbitraje de stat inter-judeţene şi Arbitraj de stat al municipiului Bucureşti. competenţa materială a Comisiei de Arbitraj Bucureşti, vocaţia C.A.B. de a soluţiona litigiile izvorîte din operaţiunile de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională. Prezintă următoarele trăsături distinctive: a) are caracter specializat în sensul că acest organ arbitrai îşi desfăşoară activitatea în limitele determinate prin regulamentul său de organizare şi funcţionare; ea este totuşi cuprinzătoare avînd ca obiect marea majoritate a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională; b) are caracter inderogabil; fiind configurată prin norme imperative, părţile nu o pot nesocoti, iar C.A.B. este în- 151 competenţă teritorială alternativă dreptăţită şi totodată obligată să-şi verifice în fiecare litigiu propria sa competenţă; c) se bazează în principiu pe o convenţie arbitrală şi ca urmare se defineşte prin caracterul voluntar al abilitării ce i se conferă de părţi în scopul soluţionării litigiului lor; cu toate acestea, c.m.a C.A.B. se poate fonda uneori şi pe dispoziţii imperative din convenţii internaţionale; d) se caracterizează prin accesibilitate nerestrînsă, ceea ce înseamnă că posibilitatea de a recurge la jurisdicţia C.A.B. nu este rezervată numai unei anumite categorii de împricinaţi; nu prezintă relevanţă dacă pîrîtul sau reclamantul au sau nu calitatea de membri ai Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti: în principiu (res-pectînd limitele specializării), orice subiect de drept, indiferent de naţionalitate, poate supune spre soluţionarea C.A.B. un litigiu dintre acelea ce intră în competenţa materială a acestui organ arbitra.1, dacă abilitarea de a rezolva acel litigiu decurge dintr-o convenţie arbitrală sau din-tr-un acord internaţional; e) are caracter exclusiv, în sensul că îndreptăţirea C.A.B. de a soluţiona un anumit litigiu exclude, pentru acel litigiu, competenţa. instanţelor de drept comun. în principal, c.m.a C.A.B. cuprinde litigiile cu caracter internaţional: din această categorie fa,c parte litigiile de comerţ exterior pro-priu-zis; cele izvorîte din raporturi de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică cu parteneri din alte ţări; cele izvorîte din alte asemenea raporturi juridice. C.m.a C.A.B. mai include, în afară de aceasta., şi unele litigii lipsite de caracter inter- naţional, categorie din care fac parte anumite diferende ivite în raporturile dintre societăţile mixte constituite în România şi organizaţii economice socialiste de naţionalitate română, precum şi litigiile u-niunilor economice de tip neguvernamental din România, atît cu membrii fondatori de naţionalitate română cît şi cu întreprinderea de comerţ’ exterior din ţara noastră prin mijlocirea căreia îşi exportă produsele. [M.C.J competenţă relativă, instituţie procesuală care conferă părţilor posibilitatea de a deroga, în anumite condiţii, de la normele ce o reglementează. C.r. este determinată de caracterul dispozitiv al unor norme procesuale; în principiu, au acest cara.cter normele privitoare la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti. V. şi necompetenţa relativă. [I.L.] competenţă teritorială, formă a competenţei jurisdicţionale care prescrie regulile privitoare la determinarea (în concret) atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad. Prin intermediul regulilor de c.t. se stabileşte care anume dintre instanţele de acelaşi grad are căderea de a soluţiona o cauză civilă concretă. în raport de criteriile folosite de legislaţia procesuală se cunosc următoarele forme ale c.t.: a) c.t. generală; b) c.t. alternativă; c) c.t. excepţională; d) c.t. convenţională. V. şi competenţă teritorială generală; competenţă teritorială alternativă; competenţă teritorială excepţională; competenţă teritorială convenţională. [I.L.] competenţă teritorială alternativă, instituţie procesuală care conferă reclamantului posibilitatea de a. alege între competenţă teritorială arbitrală 152 două sau mai multe instanţe deopotrivă competente să soluţioneze anumite cauze civile. Codul de procedură civilă reglementează în mod expres cazurile de c.t.a.: 1) In ipoteza coparticipării procesuale pasive, cererea de chemare în judecată poate fi promova.tă la instanţa competentă pentru oricare dintre pîrîţi; dacă printre pîrîţi sînt atît obligaţi principali cît şi obligaţi accesorii, cererea se va putea a-dresa la instanţa competentă pentru oricare dintre obliga.-ţii principali. 2) Pentru determinarea c.t.a. mai sînt folosite, pe lîngă domiciliul pîrîtu-lui, şi următoarele criterii: a) în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiu-nea sau rezilierea unui contract este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei; b) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune imobiliară, în acţiunile în justificare sau prestaţiune tabulară este competentă şi instanţa locului unde se află imobilul; c) în cererile ce izvorăsc din-tr-o cambie, cec sau bilet la ordin este competentă şi instanţa locului de plată; d) în cererile privitoare la obligaţii comerciale este competentă şi instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului de plată; dispoziţia procedurală care instituie o a-tare normă de c.t.a. nu este aplicabilă în raporturile dintre organizaţiile socialiste (întrucît acestea nu au caracter comercial); e) în cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport este competentă şi instanţa locului de plecare sau de sosire; f) în cererile promovate de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de în- treţinere este competentă şi instanţa de la domiciliul reclamantului; g) în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este competentă şi instanţa locului unde s-a săvîrşit acel fapt. 3) în materie de asigurare terestră, pe lîngă instanţa de la domiciliul pîrîtului sînt competente şi următoarele organe judiciare: a) instanţa de la domiciliul asiguratului; b) instanţa corespunzătoare locului unde se află bunurile asigurate; c) instanţa de la locul unde s-a produs accidentul. C.t.a. conferă, întotdeauna, reclamantului posibilitatea de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente; odată aleasă competenţa unei instanţe, reclamantul nu mai poate reveni asupra acesteia, întrucît ea s-a stabilit în mod definitiv prin chiar introducerea acţiunii. Sin. competenţă teritorială facultativă. [I.L.] competenţă teritorială arbitrală, v. Arbitraj de Stat. competenţa teritorială convenţională, capacitatea instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigii civile ca urmare a acordului de voinţe intervenit între părţi. De regulă, părţile aleg competenţa de soluţionare a eventualelor litigii dintre ele tocmai cu prilejul încheierii unor acte juridice. Prin convenţia lor, părţile pot alege o anumită instanţă pentru rezolvarea litigiului dintre ele, doar dacă sînt respectate următoarele condiţii: a) concretizarea în formă scrisă a acordului dintre părţi privitor la alegerea de competenţă; b) determinarea expresă a instanţei alese ae părţi; c) instanţa determinată de părţi să nu fie în mod absolut necompetentă. 153 competenţă teritorială generală Sin. competenţă teritorială contractuală. [I.L.] competenţă teritorială excepţională, capacitatea anumitor instanţe de a soluţiona în exclusivitate litigiile expres determinate de lege. Codul de procedură civilă consacră următoarele cazuri de c.t.e.: 1) Cererile privitoare la acţiunile reale imobiliare sînt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află bunurile respective; dacă imobilul este situat în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se va putea promova la instanţa domiciliului sau reşedinţei pîrîtului, dar numai dacă bunul este plasat şi în acea circumscripţie; în caz contrar, cererea se va putea introduce la oricare dintre instanţele în circumscripţia cărora se află (parţial) imobilul. C.t.e. îşi are justificare într-o asemenea situaţie în ideea că la instanţa locului unde se află imobilul se pot administra cu mai multă uşurinţă probele necesare pentru justa soluţionare a litigiului (în special dovezile legate de publicitatea imobiliară, efectuarea unor expertize etc.). 2) în materie succesorală este competentă, în exclusivitate, instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului, dacă acţiunea are ca obiect: a) validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; b) cereri privitoare la moştenire, precum şi cele în legătură cu pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar. Raţiunea acestei c.t.e. constă în faptul că toate operaţiile legate de procedura succesorală se îndepli- nesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al defunctului. C.t.e. în materie succesorală încetează odată cu desăvîrşirea împărţelii între moştenitori. Dacă acţiunea vizează imobile din masa succesorală şi care nu sînt situate în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al defunctului, apare un conflict între două norme de c.t.e.; într-o asemenea împrejurare va avea prioritate norma de procedură care stabileşte competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, datorită complexităţii problemelor succesorale. De altfel, şi procedura; succesorală se realizează, potrivit legii, în faţa organelor notariale de la ultimul domiciliu al defunctului. 3) în materie de societate, competenţa aparţine instanţei de la locul unde societatea îşi are principalul său sediu. C.t.e. se menţine într-o asemenea împrejurare doar pînă la lichidarea în fapt a societăţii; ea priveşte toate litigiile în legătură cu activitatea societăţii, cu excepţia acţiunilor reale imobiliare. 4) în materie de faliment este competentă instanţa în circumscripţia căreia comerciantul îşi are principala sa aşezare comercială; regula enunţată nu îşi găseşte practic aplicare în dreptul nostru intern, datorită noilor realităţi social-economice din ţara noastră. Sin. competenţă teritorială exclusivă. [I.L.] competenţă teritorială exclusivă, v. competenţă teritorială excepţională. competenţă teritorială facultativă, v. competenţă teritorială alternativă. competenţă teritorială generală, aptitudinea instanţei de complet de arbitri 154 la domiciliul pîrîtului de a soluţiona un litigiu civil. C.t.g. este determinată de domiciliul pîrîtului la data promovării cererii de chemare în judecată; schimbările ulterioare ale domiciliului nu pot avea nici un efect asupra competenţei. Prin domiciliu se înţelege, din punctul de vedere al normelor de c.t.g., acela pe care o persoană şi l-a stabilit, în fapt, în localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională. Legea permite însă reclamantului să promoveze cererea de chemare în judecată şi la instanţa corespunzătoare locului în care pîrîtul îşi desfăşoară activitatea sa profesională; acţiunea trebuie să rezulte însă din obligaţii patrimoniale născute sau care urmează să se execute la locul activităţii profesionale a pîrîtului. Acţiunile îndreptate împotriva persoanelor juridice se adresează, în conformitate cu principiul c.t.g., la instanţa corespunzătoare sediului principal al acestora. Regulile c.t.g. se aplică tuturor' acţiunilor civile, cu excepţia acelora pentru care legea prevede o altă competenţă. Normele privitoare la c.t.g. sînt de natură dispo-zitivă; părţile au posibilitatea de a deroga, prin acordul lor de voinţă, de la regulile respective. V. şi actor sequitur forum rei. [I.L.] complet de arbitri (sau de arbitraj), organ colegial ce poate fi constituit în cadrul Comisiei de Arbitraj Bucureşti în vederea soluţionării unui litigiu cu care a fost investită această instanţă de arbitraj internaţional. De regulă este format din doi arbitri şi un supraarbitru, aleşi de către părţi, sau, după caz, desem- naţi cu respectarea procedurii legale, de către preşedintele Comisiei de arbitraj Bucureşti. C. de a. este prezidat de supraarbitru, care participă la toate şedinţele împreună cu ambii arbitri şi se pronunţă în comun cu aceştia cu privire la orice chestiuni de fapt şi de drept, inclusiv în problema conţinutului hotărîrii finale. Constituirea c. de a. nu este obligatorie în orice litigiu; litigiile pot fi rezolvate de către Comisia de Arbitraj Bucureşti şi printr-un arbitru unic, dacă părţile hotărăsc astfel. [M.C.] complet de divergenţă, colectiv format dintr-un număr impar (trei) de judecători în vederea soluţionării litigiului, dacă cu prilejul deliberării nu s-a format o opinie unanimă în cadrul completului ■ de judecată (format din doi judecători). C. de d. este format din completul iniţial (cei doi judecători), care se întregeşte cu un al treilea judecător; cel de aJL treilea judecător poate fi preşedintele sau vicepreşedintele instanţei ori un judecător desemnat de preşedinte. Prin formarea acestui c. de d. se poate pronunţa, o hotărîre cu majoritate de voturi. în scopul soluţionării litigiului de către c. de d., cauza urmează să se repună pe rol; dezbaterile vor fi reluate doar în privinţa aspectelor de fapt sau de drept aflate în divergenţă. Pînă la pronunţarea hotărîrii finale judecătorii care şi-au exprimat părerea cu prilejul primei deliberări pot reveni asupra opiniei lor. Potrivit legii, cauza urmează să fie soluţionată în c. de d., în chiar ziua respectivă sau în cel mult cinci zile; dacă după judecarea divergenţei vor fi mai mult de 155 compunerea instanţei două păreri, judecătorii ale căror puncte de vedere se apropie (mai mult) sînt datori să se unească într-o singură opinie. C. de d. se formează nu numai în scopul pronunţării soluţiei finale, ci şi pentru rezolvarea unor divergenţe ce apar pe parcursul judecăţii; aceasta deoarece completul de judecată se poate afla în divergenţă şi cu privire la rezolvarea, unor cereri incidente, excepţii de procedură sau cu privire la încuviinţarea anumitor probe; în asemenea împrejurări, c. de d. se va pronunţa doar asupra problemelor aflate în divergenţă, după care judecata va continua cu participarea judecătorilor iniţiali (completul forma.t din doi judecători). [I.L.] complet de judecată, organ colegial căruia îi revine sarcina de a soluţiona litigiul dintre părţi. C. de j. are atribuţii privitoare la cercetarea şi lămurirea tuturor raporturilor dintre părţi. Membrii c. de j. hotărăsc de comun acord a.supra tuturor problemelor, de fapt şi de drept, supuse judecăţii. Preşedintele c. de j. are sarcina de a conduce dezbaterile ce au loc în cadrul şedinţei de judecată. V. şi compunerea instanţei; preşedintele completului de judecată; principiul colegialităţii instanţei. [I.L.] compromis, înţelegere între părţi, în temeiul căreia se desemnează arbitrii ce urmează să soluţioneze un litigiu preexistent. C. trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, menţiuni privitoare la numele arbitrilor şi la contestaţiile ce se vor rezolva de aceştia; el reprezintă o modalitate de determinare a arbi- trilor în cazul litigiilor cu un element de extraneitate. Sin. convenţie de arbitraj. V. şi arbitrajul pentru comerţ exterior. [I.L.] compunerea instanţei, alcătuirea completului de judecată cu numărul de judecători şi asesori populari (sau numai judecători) stabiliţi de lege. In conformitate cu prevederile Legii de organizare judecătorească, c.i. (completului de judecată) este următoarea: 1) Judecătoriile soluţionează, în principiu, cererile date în competenţa lor, în complet format din doi judecători; prin excepţie, unele ca.uze se soluţionează de un singur judecător; de asemenea, anumite litigii expres determinate de lege se rezolvă de un complet format dintr-un judecător şi doi asesori populari (litigiile de muncă, litigiile privitoare la încadrarea într-o activitate utilă a persoanelor apte de muncă etc.). 2). Tribunalele judeţene soluţionează litigiile civile, atunci cînd legea le atribuie competenţă de fond, în complet format din doi judecători, iar ca instanţă de recurs, în complet format din trei judecători; dacă recursul este îndreptat împotriva unei hotărîri pronunţate de un singur judecător, completul de judecată va fi compus din doi membri. 3) Tribunalul Suprem soluţionează cauzele civile în complet format din trei judecători (secţia civilă). Recursurile ordinare şi extraordinare îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate de secţia civilă se judecă de un complet special, compus din 7 judecători. V. şi principiul colegialităţii instanţei. {I.L.] comunicarea actelor de procedură 156 comunicarea actelor de procedură, mijloc juridic prin care instanţa încunoştiinţează părţile sau alţi participanţi despre îndeplinirea unor acte procedurale. C.a. de p. este necesară doar în acele împrejurări în care legea impune încunoştiinţarea persoanelor interesate despre conţinutul unor acte de procedură. Astfel, potrivit legii, următoarele acte de procedură urmează să fie comunicate părţilor: copii după cererile de chemare în judecată, întîmpinarea, cererea reconvenţională, hotărîrea judecătorească pronunţată de instanţa de fond, copii după înscrisurile depuse ca mijloace de dovadă etc. C.a. de p. se face din oficiu, cu respectarea regulilor prevăzute de lege pentru înmînarea citaţiilor; cu toate acestea, instanţa nu este obligată să procedeze la c.a. de p. dacă partea este prezentă în instanţă, personal sa.u prin mandatar, ea neavînd posibilitatea de a refuza primirea actelor de procedură şi a înscrisurilor ce i se înmînează în cadrul acelei şedinţe de judecată. Instanţa îi poate acorda însă părţii interesate, la cererea acesteia, un termen pentru a lua cunoştinţă despre cuprinsul actelor de procedură; în acest fel partea are posibilitatea de a-şi pregăti efectiv apărarea. C.a. de p. către organizaţiile socialiste se face prin predarea lor la registratură iar nu prin afişare; primirea urmează să fie confirmată, în timpul programului de lucru, prin semnătură şi aplicarea ştampilei, iar în afara orelor de muncă, prin semnătura ofiţerului de serviciu. [I.L.] conciliere, fază obligatorie a procedurii divorţului, a cărei îndeplinire trebuie să se fa- că mai înaintea administrării oricăror probe şi care are de scop înctrcarea de către preşedinte şi de către completul de judecată a împăcării părţilor. într-un număr restrîns de situaţii, limitativ şi expres prevăzute de lege, această fază procedurală nu trebuie parcursă. [M.C.] concluaenţa probelor, condiţie de admisibilitate a oricărei dovezi constînd în cerinţa ca proba să tindă la stabilirea sau clarificarea unor împrejurări de natură să ajute instanţa la soluţionarea pricinii. Presupune, pe de o parte, că în irept proba este admisibilă, iar pe de altă parte, o apreciere de fapt a judecătorului la speţa concretă. Instanţa este obligată ca înainte de a admjte orice probă solicitată de părţi să stabilească dacă ea este concludentă sau nu, probele neconcludente fiind inadmisibile. V. şi admisibilitatea probelor. [M.C.] concluzii în fond, expunere o-rală făcută de împricinat sau de madatarul său, ori de către procuror (în cazurile în care procurorul participă la procesul civil), înfăţişînd instanţei aprecierea proprie cu privire la modul de soluţionare a litigiului şi la interpretarea probelor administrate în cauză. C. în f. dau expresie principiului contradictorialită-ţii dezbaterilor; considerate exclusiv prin referire la părţi, ele constituie totodată şi o concretizare a dreptului lor la apărare. :[M.C.] concluzii scrise, înscris redactat şi semnat fie personal de către împricinat, fie de către mandatarul acestuia, conţinînd prezentarea sistematizată a susţinerilor şi apărărilor formulate oral de către partea 157 conducerea judiciară administrativă respectivă cu ocazia dezbaterilor asupra fondului pricinii, întocmirea şi depunerea 1? dosar a c.s. se face după închiderea dezbaterilor asupra fondului, dar mai înainte ca deliberarea să -fi avut loc, fie din propria iniţiativă a părţii, fie la solicitarea instanţei. [M.C.] concordat, convenţie intervenită între debitor şi masa cre-dală, care, după ce a fost o-mologată de către instanţa de judecată, conferă debitorului dreptul de a reintra în posesia activului său, cu obligaţia de a plăti, integral sau parţial (In cota concordată) datoriile sale, la termenele şi în condiţiile stabilite. C. este de două feluri: a) amiabil, ce presupune obţinerea consimţămîntu-lui tuturor creditorilor şi care poate interveni în orice stadiu al procedurii falimentului, avînd ca efect încetarea sau suspendarea falimentului, indiferent de cota concordată; b) judiciar, care se încheie valabil .chiar numai cu majoritatea creditorilor verificaţi şi admişi, reprezentînd cel puţin 3/4 din totalul valorii creanţelor, şi care implică convocarea, în acest scop, a a-dunării creditorilor, fie din iniţiativa judecătorului sindic, fie la cererea falitului sau a unei părţi a creditorilor reprezentînd cel puţin 1/4 din totalul creanţelor; după omologare el îşi produce efectele atît faţă de creditorii care au consimţit, cît şi faţă de cei care s-au opus ori au fost verificaţi şi admişi ulterior. C. are ca efect încetarea falimentului, debitorul redobîndind toate drepturile pe care le a-vea anterior survenirii acestei stări; masa credală se desfiinţează, creditorii avînd, fiecare, dreptul să-l urmărească pe debitor în limitele cotelor concordate. [M.C.] condica şedinţelor de judecată, registru în care se tr^ec toate dosarele înscrise pe lista de procese de la un termen de judecată. Instanţele cu un volum mare de activitate pot ţine cîte două condici: una pentru cauzele civile şi alta pentru cele penale. La tribunalele judeţene se ţine cîte o singură condică pentru fiecare secţie, iar dacă volumul activităţii o justifică, se poate ţine o condică pentru activitatea de fond şi una pentru cea de recurs. înainte de începerea dezbaterilor, grefierul va trece în c.ş. de j. elementele esenţiale privitoare la i-dentificarea dosarelor de la acel termen. Preşedintele completului de judecată sau unul dintre judecători va consemna în c.ş. de j. soluţiile ce au fost pronunţate în şedinţă publică; pentru cauzele amîna-te se vor indica termenele şi motivele măsurii luate de instanţă. [I.L.] conducător de carte funciară, funcţionar, încadrat în muncă la un organ notarial, însărcinat cu păstrarea, conducerea evidenţei şi operarea înscrierilor în cărţile funciare. Poate fi c. de c.f. orice persoană fizică, cu pregătire şcolară me^ die, care posedă cunoştinţe e-lementare de legislaţie civilă. [M.M.j conducerea judiciară administrativă, activitate desfăşurată de Ministerul Justiţiei şi de organele de conducere ale tribunalelor şi judecătoriilor, în vederea asigurării bunei funcţionări a instanţelor sub raport organizatoric şi administrativ. C.j.a. nu poate lua sau da decizii ori îndrumări în legătură cu modul de soluţio- conexare 158 nare a cauzelor, însă are un cîmp larg de acţiune în tot ceea ce priveşte organizarea judecăţii, cum este: documentarea juridică a judecătorilor; controlul studierii dosarelor repartizate spre soluţionare; desfăşurarea şi conducerea şedinţei de judecată; redactarea în termen a hotărîrilor; trimiterea dosarelor în recurs; analiza practicii de casare ş.a. în privinţa activităţii de punere în executare a hotărîrilor, c.j.a. are plenitudinea de drepturi în luarea deciziilor, cu excepţia contestaţiilor la executare. V. şi independenţa judecătorilor; preşedintele instanţei; Ministerul Justiţiei. [D.R.1 conexare, unirea a două sau mai multe pricini, legate între ele prin interesul general al unei bune administrări a justiţiei în faţa aceleiaşi instanţe, pentru a fi soluţionate împreună. în general, în practica judiciară problema de a şti dacă este sau nu caz de c. este rezolvată prin luarea în considerare a consecinţelor pe care o hotărîre ce urmează a fi pronunţată în-tr-o cauză le poate avea asupra unei alte hotărîri ce urmează a fi pronunţată într-o altă cauză. întrucît situaţiile cînd se impune c. nu sînt stabilite de lege, cazurile posibile de c. constituie o problemă ce rămîne la aprecierea instanţei. V. şi conexitate; declinarea competenţei; prorogarea competenţei. [D.R.] conexitate, starea a două sau mai multe cauze civile în curs de judecată, înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite de acelaşi grad, care reclamă întrunirea şi soluţionarea lor de către a-ceeaşi instanţă printr-o singu- ră hotărîre. în cazul c„ spre deosebire de litispendenţă, nu este nevoie de identitate totală şi nici chiar parţială, între elementele cauzelor ce urmează a fi întrunite, ci numai de existenţa unei strînse legături între cauza şi obiectul lor. C. îndeplineşte: a) rolul unui regulator de competenţă, pentru că prin realizarea ei se evită contrarietatea de hotărîri, posibilă în cazul judecării separate a pricinilor; b) o cerinţă a celerităţii* cu consecinţa directă a unor economii de timp şi cheltuieli, posibilă numai dacă soluţionarea tuturor cauzelor se face de către o singură instanţă. C. se ridică pe cale de excepţie de către oricare dintre părţi în faţa celei din urmă instanţe sesizate. Dacă excepţia de c. este încuviinţată, instanţa se desesizează -şi va trimite cauza instanţei mai întîi investită; hotărîrea de declinare nu obligă însă instanţa de trimitere, care îşi păstrează dreptul de a aprecia dacă este sau nu caz de c.; în cazul în care refuză să primească declinarea şi să conexeze pricinile, se naşte un conflict negativ de competenţă. în cazul în care declinarea este primită şi se dispune conexarea pricinilor, instanţa de trimitere îşi prorogă competenţa de a judeca şi cauza trimisă. Pricinile conexate nu-şi pierd individualitatea şi urmează a fi soluţionate ca a-tare. Dacă scopul conexării nu poate fi realizat, instanţa poate pronunţa disjungerea pricinilor întrunite şi judecarea lor separată. V. şi disjungerea Prorogare de competenţă; conflict de competenţă. [D.R.] conflict de competenţă, situaţie în care două sau mai multe instanţe se declară deopo- 159 conflict de competenţă trivă competente sau necompetente să soluţioneze o cauză civilă concretă. C. de c. poate fi: 1) pozitiv, atunci cînd două sau mai multe instanţe se consideră, concomitent sau succesiv, competente să judece aceeaşi pricină; 2) negativ, atunci cînd două sau mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze aceeaşi pricină. C. de c. apar doar în prezenţa următoarelor condiţii: a) două sau mai multe instanţe să fie sesizate, simultan sau succesiv, cu a-ceeaşi cauză; b) litigiul să fie pendent în faţa instanţelor sesizate; c) părţile să fi invocat, în faţa instanţelor sesizate, după caz, excepţia de litispen-denţă sau pe aceea de necom-petenţă; d) prin soluţionarea excepţiilor de litispendenţă sau necompetenţă instanţele să se fi declarat deopotrivă competente (sau necompetente) să soluţioneze acea cauză; e) hotărîrea de declinare să fi rămas definitivă (în cazul conflictului negativ de competenţă); f) cel puţin una dintre instanţele sesizate să aibă căderea de a judeca acel litigiu (în cazul conflictului negativ de competenţă). C. de c. generează efecte negative asupra operei de administrare a justiţiei, fie prin posibilitatea pronunţării unor hotărîri judecătoreşti contradictorii, fie prin întreruperea judecăţii. Pentru înlăturarea unor asemenea consecinţe, legea a reglementat o procedură de rezolvare a c. de c. Competenţa de soluţionare a c. de c. revine instanţei imediat superioară în grad şi comună tuturor instanţelor în conflict. Instanţa în faţa căreia s-a i-vit c. de c. dispune, printr-o încheiere, suspendarea oricărei alte proceduri şi înaintea- ză dosarul organului în drept a statua asupra conflictului; sesizarea instanţei în drept să hotărască asupra c. de c. constituie un atribut exclusiv al organului judiciar în faţa căruia s-a ivit conflictul iar nu al părţilor. C. de c. se soluţionează de urgenţă, fără citarea părţilor şi în camera de chibzuire; aceasta deoarece hotărîrea pronunţată în asemenea condiţii nu rezolvă fondul cauzei, avînd doar caracterul unui simplu act de administrare a justiţiei. Prin hotărîrea pronunţată (numită şi regulator de competenţă) se desemnează instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională care are capacitatea de a soluţiona cauza civilă respectivă. Hotărîrea pronunţată asupra c. de c. poate fi atacată pe calea recursului; termenul de recurs este de cinci zile şi curge de la data pronunţării. Hotărîrea devine o-bligatorie pentru instanţa desemnată să soluţioneze litigiul, de la data rămînerii sale definitive. C. de c. se pot ivi şi între instanţele judecătoreşti, pe de o parte, şi organele obşteşti cu activitate jurisdicţională, pe de altă parte; un asemenea conflict se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei aflate în conflict. Din categoria organelor obşteşti cu activitate juris-dicţională fac parte în prezent doar comisiile de judecată; cu toate acestea, practica judiciară a dat o interpretare largă dispoziţiilor procedurale în materie, statuînd că regulile privitoare la soluţionarea c. de c. se aplică şi atunci cînd ele vizează o instanţă judecătorească, pe de o parte, şi un organ administrativ ierarhic superior sau de conducere co- conflict de competenţă arbitrală 160 lectivă care acţionează ca organe de jurisdicţia muncii, pe de altă parte. [I.L.] conflict de competenţă arbitrală, v. Arbitraj de Stat. conflict de jurisdicţie (în domeniul arbitrajului de comerţ exterior), situaţie specifică oricărui litigiu arbitrai de comerţ exterior, decurgînd din existenţa, pe de o parte, a u-nui organ de arbitraj intern, iar pe de altă parte a altor asemenea organe din ţări străine şi constînd în interferenţa vocaţiei a cel puţin două asemenea organe diferite de a soluţiona litigiul dat. în soluţionarea c. de j. din cadrul arbitrajului de comerţ exterior rolul principal revine convenţiei părţilor; nu este exclusă însă nici intervenţia unor norme imperative, preexistente, statornicite prin a-corduri internaţionale. Principiul care funcţionează în materie este acela al dependenţei competenţei internaţionale a organelor de arbitraj de voinţa participanţilor la raporturile economice cu elemente de extraneitate. [M.C.] confruntare de martori, procedeu specific pentru administrarea probei testimoniale, care constă în audierea concomitentă de către instanţă a doi martori, care făcuseră anterior depoziţii contradictorii, şi la care se recurge în scopul verificării sincerităţii a-cestoră şi al stabilirii adevărului obiectiv. Constatînd contradicţii flagrante între depoziţiile unor martori audiaţi în cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată, sau la termene diferite, instanţa poate dispune reaudiere n acestora, unul în prezenţa altuia, con-fruntînd afirmaţiile făcute de ei. Cele declarate de fiecare dintre martorii confruntaţi vor fi consemnate într-un proces verbal de c. de m., care se va semna de ambii martori, de preşedinte şi de grefier. [M.C.] consemnare 1. Posibilitate oferită de lege debitorului de a depune suma datorată pentru a se libera de obligaţiile sale, în ipoteza în care creditorul refuză să primească suma sau obiectul oferit. într-o asemenea împrejurare suma datorată urmează să fie consemnată de debitor la C.E.C., iar recipisa se va depune la biroul executorului judecătoresc. 2. Obligaţia adjudecatarului de a depune la C.E.C. preţul imobilului ce formează obiectul executării silite, în termen de cel mult o lună de la data adjudecării definitive. 3. Obligaţia executorului judecătoresc de a depune la C.E.C. preţul rezultat din adjudecarea bunurilor mobile. 4. Obligaţia grefierului de a trece în procesul verbal de şedinţă susţinerile orale ale părţilor şi procurorului, măsurile dispuse de instanţă precum şi toate împrejurările ce rezultă din desfăşurarea judecăţii. 5. O-bligaţia preşedintelui completului de judecată sau a unuia dintre judecători de a trece, înainte de pronunţarea hotărîrii, în condica de şedinţă, soluţia dată şi toate elementele esenţiale din minută, precum şi numele redactorului; pentru cauzele amînate se vor trece termenele şi motivele ce au determinat luarea acestei măsuri. V. şi procedura ofertei reale; condica şedinţelor de judecată. [I.L.] considerentele hotărîrii judecătoreşti, parte structurală a hotărîrii judecătoreşti conţi- 161 contestaţie nînd arătarea de către instanţă a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorilor, precum şi a celor pe baza cărora au fost înlăturate sau respinse cererile formulate de părţi. în cuprinsul c.h.j. instanţa este obligată să justifice în scris de ce s-a oprit la soluţia pronunţată, de ce a admis unele dintre susţinerile părţilor şi le-a respins pe celelalte, pentru ce a reţinut o anumită probă şi a înlăturat o altă probă, pentru ce în cazul dat a făcut aplicarea unei anumite norme de drept, sau de ce normei aplicate i-a dat o a-numită interpretare etc. Arătarea tuturor motivelor care au determinat instanţa să pronunţe hotărîrea constituie o obligaţie principală a judecătorilor, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărîrii. O-bligativitatea motivării conferă hotărîrii eficienţă sub multiple aspecte: este o garanţie eficientă împotriva arbitrarului; asigură hotărîrii un rol educativ care, pe a-ceastă cale devine convingătoare atît pentru părţi cît şi pentru cei care asistă la judecată; asigură realizarea publicităţii hotărîrii; constituie un element important de asigurare a posibilităţii efectuării controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară. Motivarea trebuie făcută în concret; considerentele trebuie să se întregească reciproc şi să tindă în totalitatea lor la demonstrarea logică a aceleiaşi idei: contrazicerea între considerentele expuse echivalează cu nemotivarea hotărîrii. Utilizarea motivării alternative sau subsidiare este permisă, deoarece într-o atare ipoteză unele considerente nu le exclud pe altele ci doar le completează. {M.C.] constituirea instanţei, condiţie ce implică alcătuirea organului judiciar cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege. De regulă, constituirea legală a instanţei presupune alcătuirea acesteia din completul de judecată şi secretarul de şedinţă; dacă legea impune participarea procurorului, instanţa va fi constituită legal numai dacă acesta ia parte la judecarea cauzelor în care participarea sa este obligatorie. Constituirea legală a instanţei reprezintă o condiţie ce se impune a fi întrunită pe tot parcursul judecăţii, iar îndeplinirea ei se verifică cu ajutorul încheierilor de şedinţă şi din practica hotărîrii finale. Reaua c.a i. atrage întotdeauna casarea hotărîrii cu trimitere spre o nouă judecată, v. şi compunerea instanţei. [I.L.] consultant arbitrai, persoană cu pregătire juridică superioară care, fiind încadrată în muncă la un organ al Arbitrajului de Stat, participă a-lături de arbitrul de stat la soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre organizaţiile socialiste, contribuind la aducerea la îndeplinire a sarcinilor acelui organ. V. şi arbitru de stat; Arbitraj de Stat. [M.M.] contestaţie, mijloc procedural prin intermediul căruia partea interesată solicită organelor de jurisdicţie competente desfiinţarea hotărîrilor sau măsuriior luate de anumite organe de stat ori obşteşti. Din punctul de vedere al naturii sale juridice, c. se poate înfăţişa fie ca o acţiune, fie ca o cale de atac. 1) C. întruneşte trăsăturile unei acţiuni atunci cînd este îndreptată împotri- 11 — Dicţionar de drept procesual civil contestaţie.. 162 va unor acte sau măsuri adoptate de organele de stat ori obşteşti. Astfel, întruneşte a-cest caracter — de acţiune — c. îndreptată împotriva deciziei de imputare sau de desfacere a contractului individual de muncă. 2) C. reprezintă un mijloc procedural folosit şi în faza executării silite pentru anularea măsurilor ilegale de urmărire. în acest caz i se atribuie c. o natură juridică mixtă, de acţiune şi de cale de atac. 3) C. se poate înfăţişa şi ca o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărîrii pronunţate de o instanţă judecătorească (contestaţie în anulare). V. şi contestaţie în anulare; contestaţie la executare. [I.L.] contestaţie împotriva hotărîrii comisiei medicale prin care s-a dispus instituirea, menţinerea, schimbarea ori încetarea tratamentului medical obligatoriu, cale de atac prin care persoana interesată poate cere în justiţie verificarea legalităţii hotărîrii comisiei medicale prin care s-a dispus instituirea, menţinerea, modificarea sau încetarea tratamentului medical obligatoriu. Pot face contestaţie: bolnavul faţă de care s-a luat hotărîrea, membrii majori ai familiei cu care acesta locuieşte sau persoana sub îngrijirea căreia se află bolnavul, procurorul, precum şi orice altă persoană. Competenţa soluţionării contestaţiei aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară unde funcţionează comisia care a luat hotărîrea. Potrivit legii, judecarea contestaţiei se face de urgenţă. Instanţa, judecind contestaţia, are obligaţia de a verifica legalitatea hotărîrii comisiei me- dicale, putînd să dispună e-fectuarea unei expertize medi-co-legale psihiatrice şi să administreze orice alte probe pe care le consideră necesare pentru a stabili dacă, faţă de comportarea şi manifestările bolnavului, erau întrunite condiţiile de încadrare a acestuia în categoria bolnavilor psihici periculoşi. în toate cazurile instanţa trebuie să asculte persoana faţă de care s-a instituit tratamentul medical obligatoriu, asigurîndu-i un apărător din oficiu, dacă nu are un apărător ales. La judecarea contestaţiei este obligatorie participarea procurorului. Instanţa hotărăşte, după caz, menţinerea, modificarea sau încetarea aplicării hotărîrii prin care s-a dispus tratamentul medical obligatoriu. Hotărîrea prin care instanţa a soluţionat contestaţia este supusă recursului potrivit dreptului comun; după rămî-nerea definitivă a hotărîrii, dosarul medical se restituie comisiei care a decis tratamentul medical obligatoriu. [M.M.] contestaţie în anulare, cale extraordinară de atac prin care partea interesată solicită, în cazurile prevăzute de lege, instanţei competente, să-şi retracteze propria sa hotărîre. C. în a. prezintă următoarele trăsături: se în- dreaptă împotriva unei hotărîri judecătoreşti definitive; se adresează chiar instanţei care a pronunţat hotărîrea (cale de atac de retractare); are ca scop anularea hotărîrii atacate, re judecarea cauzei şi obţinerea unei soluţii noi. După obiectul contestaţiei se face deosebire între: a) c. în a. generală, care poate fi exercitată împotriva oricărei hotărîri judecătoreşti; b) c. în a. 163 contestaţie în anulare generală specială, care poate fi exercitată doar împotriva hotărîrilor pronunţate de instanţele de recurs. V. şi contestaţie în a-nulare generală; contestaţie în anulare specială. [I.L.] contestaţie în anulare generală, cale extraordinară de atac prin care partea interesată sau procurorul poate solicita, pentru motive expres prevăzute de lege, retractarea unei hotărîri definitive C. în a.g. poate fi exercitată pentru oricare dintre următoarele motive: 1) Cînd procedura de chemare a părţii pentru ziua în care s-a judecat cauza nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii. Acest prim motiv vizează respectarea unor principii fundamentale ale procesului civil (principiul contra-dictorialităţii şi principiul dreptului de apărare); neîn-deplinirea procedurii de citare poate conduce, adeseori, la pronunţarea unor hotărîri greşite şi sub aspectul stabilirii adevărului în activitatea de judecată. C. în a.g. poate fi promovată doar în cazul încălcării dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor pentru „ziua cînd s-a judecat pricina11; aceasta înseamnă că legiuitorul a reţinut ca prim motiv de c. în a.g. doar neres-pectarea procedurii de citare pentru termenul la care a a-vut loc dezbaterea în fond; în ipoteza nesocotirii dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor pentru termenele anterioare, partea interesată avea posibilitatea de a solicita pe cale de excepţie constatarea neregularităţii respective; dacă instanţa a respins excepţia, ea avea posibilitatea de a se plînge pe calea recursului, iar nu a c. în a. De asemenea, c. în a.g. poate fi promovată pentru ne- îndeplinirea procedurii de citare doar de partea faţă de care s-a săvîrşit neregularita-tea, iar nu şi de părţile citate în mod legal. 2) Cînd hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative privitoare la competenţă. C. în a.g. poate fi exercitată pentru acest de-al doilea motiv doar dacă se constată că au fost nesocotite regulile necompetenţei absolute; pentru a constitui motiv de c. în a.g. mai este necesar ca părţile să nu fi avut posibilitatea de a invoca necompe-tenţa absolută pe calea recursului. în practică necompe-tenţa absolută reprezintă doar în mod excepţional un motiv de c. în a.g., de vreme ce o asemenea neregularitate poate fi înlăturată pe calea recursului; în schimb, părţile se vor putea plînge pe calea c. în a.g. dacă necompetenţa absolută vizează deciziile instanţelor de recurs sau hotărîrile pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă. C. în a.g. este supusă următoarelor condiţii: 1) Să fie îndreptată împotriva unei hotărîri judecătoreşti rămase definitive; aceasta înseamnă că orice hotărîre judecătorească, care a rămas definitivă în faţa instanţei de fond sau în urma exercitării recursului, poate forma obiect al c. în a.g. 2) Partea să nu fi avut posibilitatea de a invoca motivele pe care îşi întemeiază contestaţia, pe calea recursului. Condiţia enunţată reprezintă o aplicare concretă a principiului potrivit căruia nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atîta timp cît este deschisă calea recursului. De la această cerinţă legea instituie două excepţii: a) dacă motivele au fost in- contestaţie în anulare specială, 164 vocate pe calea recursului, dar instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de unele verificări de fapt; b) dacă recursul a fost respins de instanţă fără să fi fost judecat în fond; asemenea situaţii se pot întîlni în practică ca urmare a anulării recursului ca neregulat introdus sau ca ne timbrat; c. în a.g. nu poate fi exercitată însă în ipoteza respingerii recursului ca tardiv, întrucît s-ar eluda interdicţia prevăzută de lege; soluţia contrară ar permite părţii să introducă în mod formal un recurs, peste termen, spre a exercita apoi o c. în a.g. Sin. contestaţie în anulare de drept comun; contestaţie în anulare obişnuită. V. şi procedura contestaţiei în anulare. [I.L.] contestaţie în anulare specială, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia părţile interesate şi procurorul pot solicita retractarea deciziilor pronunţate de instanţele de recurs. C. în a.s. este o cale de atac specifică, întrucît poate fi promovată doar împotriva hotărîrilor pronunţate de instanţele de recurs. Motivele c. în a.s. sînt expres determinate de lege şi vizează următoarele două situaţii: 1) Cînd dezlegarea dată recursului ' este rezultatul unei greşeli materiale. Noţiunea de greşeală materială (motiv de c. în a.s.) nu priveşte omisiuni în legătură cu modul de administrare a probelor sau alte erori ce pot afecta soluţia pronunţată în cauză; dimpotrivă, este vorba de omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărîrii. In practica judiciară, noţiunea de greşeală materială este interpretată în-tr-o manieră restrictivă; a- ceasta deoarece prin c. în a.s. nu se urmăreşte decît anularea hotărîrii date în prezenţa unor omisiuni esenţiale, în sensul că dacă acestea erau avute în vedere instanţa de recurs putea pronunţa o altă soluţie. Asemenea greşeli pot privi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar exista dovada în legătură cu plata taxelor de timbru; respingerea recursului ca tardiv, deşi la dosar exista dovada din care rezulta depunerea acestuia în termen la oficiul poştal. 2) Cînd instanţa, respingînd recursul sau admi-ţîndu-1 doar în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate. C. în a.s. poate fi exercitată, în baza acestui motiv, doar în cazul în care recursul a fost respins sau admis numai în parte; dacă s-a dispus casarea totală a hotărîrii atacate, partea este în drept să-şi formuleze toate apărările, cu ocazia rejudecă-rii, fără să poată obiecta că instanţa a omis să cerceteze vreun motiv de recurs; de asemenea, prin intermediul c. în a.s. nu se poate invoca decît neexaminarea motivelor de recurs depuse în termen. în ce priveşte obiectul c. în a.s., acesta se referă atît la hotărîrile pronunţate de instanţele de recurs, cît şi la cele de recurs extraordinar. C. în a.s. poate fi exercitată şi împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă, într-adevăr, atunci cînd, potrivit legii, judecătoriile exercită un control judecătoresc asupra hotărîrilor pronunţate de organele administrative sau obşteşti cu activitate jurisdic-ţională, c. în a.s. reprezintă unicul mijloc procedural prin care partea se poate plînge 165 contestaţie împotriva deciziei.. împotriva omisiunii de a cerceta vreunul dintre motivele invocate. C. în a.s. poate fi promovată doar de recurent, intimatul neavînd interesul de a exercita această cale de atac, de vreme ce hotărîrea îi este favorabilă; ea poate fi exercitată şi de partea interesată a se plînge de hotărîrea pronunţată în ultimă instanţă de judecătorie. V. şi procedura contestaţiei în anulare. [I.L.] contestaţie împotriva angajamentului de plată, mijloc procedural prin intermediul căruia persoana ce şi-a asumat obligaţia de a repara prejudiciul cauzat unităţii socialiste, solicită ulterior anularea angajamentului luat. C.î.a. de p. poate fi exercitată doar dacă persoana încadrată în muncă s-a aflat în eroare cu privire la existenţa obligaţiei de reparare a prejudiciului. C.î.a. de p. se înfăţişează, sub aspectul naturii sale juridice, ca o acţiune în anularea titlului executoriu; ea urmează să fie soluţionată de comisia de judecată sau de judecătorie, după cum obiectul litigiului are o valoare de cel mult 5 000 lei sau depăşeşte această sumă. Organele de jurisdicţie a muncii pot fi sesizate cu o asemenea contestaţie în termen de 30 de zile de la data cînd persoana încadrată în muncă a luat cunoştinţă de faptul că nu datorează, în totul sau în parte, suma la care s-a obligat. în timpul soluţionării litigiului, organul de jurisdicţie are posibilitatea de a dispune suspendarea executării angajamentului de plată. Asupra c.î.a. de p. organul de jurisdicţie competent se pronunţă printr-o hotărîre de respingere sau de admitere. în ipoteza admiterii contestaţiei organul de jurisdicţie competent va dispune anularea, în totul sau în parte, a titlului executoriu; comisia de judecată şi judecătoria nu obligă niciodată la plata de despăgubiri, întrucît angajamentul de plată constituie titlu executoriu prin el însuşi. Hotărîrea pronunţată de comisia de judecată este definitivă şi executorie dacă obiectul litigiului nu depăşeşte suma de 1000 lei; dacă valoarea litigiului depăşeşte 1 000 lei, dar nu mai mult de 5 000 lei, partea interesată poate exercita calea plîngerii la judecătorie. Hotărîrea pronunţată de judecătorie în primă instanţă (în litigiile a căror valoare depăşeşte suma de 5 000 lei) este susceptibilă de recurs. V. şi plîngere împotriva hotărîrii comisiei de judecată; reexaminare; sesizarea judecătoriei de procuror. [I.L.] contestaţie împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, mijloc procedural prin intermediul căruia persoana încadrată solicită organului de jurisdicţie competent anularea deciziei prin care unitatea a dispus, în mod unilateral, desfacerea contractului său de muncă. Legea recunoaşte organelor de conducere ale organizaţiilor socialiste posibilitatea de a dispune, în cazurile expres determinate, desfacerea unilaterală a contractului individual de muncă; o asemenea măsură apare adeseori necesară pentru organizarea ştiinţifică a procesului de muncă (fiind independentă de conduita persoanei încadrate); alteori măsura desfacerii contractului individual de muncă se impune în scopul asigurării disciplinei în unitate (sancţiunea aplicată fiind rezultatul contestaţie.. 16$ săvîrşirii unei abateri grave sau a încălcării repetate a obligaţiilor de serviciu, inclusiv a normelor de comportare în unitate). Persoanele încadrate în muncă au posibilitatea de a contesta măsurile aplicate de organele de conducere ale organizaţiilor socialiste ori de cîte ori apreciază că acestea sînt nelegale sau netemeinice. Termenul de sesizare a organelor de jurisdicţie este de 30 de zile; în cazul contestaţiei termenul curge de la data comunicării măsurii luate. Persoana care a pierdut termenul de sesizare poate solicita organului de jurisdicţie competent repunerea în termen; pentru obţinerea repunerii în termen contesta-torul urmează să invoce motive temeinice, adică acele împrejurări de fapt care l-au împiedicat să acţioneze în intervalul de timp statornicit de lege. Termenul de 30 de zile este susceptibil de întrerupere şi suspendare în condiţiile dreptului comun; întrucît este un termen de prescripţie, el se calculează potrivit legislaţiei civile, ziua în care începe nu se socoteşte, dar se va lua în considerare ziua în care acesta se împlineşte. Contestaţia reprezintă, din punct de vedere procedural, un act echivalent cererii de chemare în judecată; ea urmează să cuprindă toate elementele unei cereri introductive de instanţă, precizîndu-se deopotrivă şi decizia care face obiectul litigiului. Contestaţia se soluţionează de judecătorie, cu excepţia celor făcute de persoanele cu funcţii de conducere numite de organele ierarhic superioare, precum şi de directorii, directorii generali şi asimilaţii acestora din organele centrale; contestaţiile pro- movate de persoanele menţionate sînt de competenţa organelor ierarhic superioare. Judecătoria sesizată cu o asemenea contestaţie va proceda la soluţionarea litigiului cu respectarea principiilor fundamentale ale jurisdicţiei muncii: dreptul la apărare, publicitate, oralitate, contra-dictorialitate etc. Asupra contestaţiei, judecătoria se pronunţă printr-o hotărîre de admitere sau de respingere; în cazul admiterii contestaţiei instanţa va anula decizia de desfacere a contractului individual de muncă. Ca o consecinţă firească a anulării măsurii luate de unitate, instanţa va dispune, la cererea con-testatorului, reintegrarea în muncă şi obligarea organizaţiei socialiste la despăgubiri. Reintegrarea contestatorului urmează să se facă în funcţia* avută anterior şi cu menţinerea retribuţiei. Unitatea poate fi obligată să-i plătească persoanei reintegrate, pe perioada cît a fost lipsită de retribuţie, o despăgubire calculată pe baza retribuţiei medii realizate de cel în cauză în ultimele trei luni anterioare desfacerii contractului individual de muncă. Despăgubirea ce urmează să fie plătită de unitate trebuie să acopere în întregime prejudiciul cauzat, astfel, dacă persoana în cauză s-a încadrat între timp într-o altă funcţie cu o retribuţie inferioară sau a realizat alte cîştiguri mai mici, despăgubirea va consta numai în diferenţa dintre retribuţia medie realizată anterior şi cîştigul realizat între timp. Persoana căreia i s-a desfăcut în mod ilegal contractul de muncă are drept la despăgubiri pe întreg intervalul de timp si- 167 contestaţie la executare tuat între data concedierii sale şi data reintegrării efective în postul deţinut anterior; spre a obţine' însă despăgubiri, con-testatorul trebuie să stăruie în cererea sa de a fi reîncadrat în muncă. Cu toate acestea, In practica judiciară se apreciază că prin chiar intermediul contestaţiei persoana concediată şi-a manifestat voinţa de a fi reîncadrată în muncă; prin urmare nu i se poate reproşa că nu a făcut demersuri, pentru acest interval de timp, spre a fi reîncadrată la o altă unitate. Soluţia este diferită în ipoteza în care contestaţia a fost respinsă printr-o hotărîre definitivă; într-o asemenea împrejurare persoana în cauză are drept la despăgubiri doar pînă la data rămî-nerii definitive a hotărîrii de respingere a contestaţiei (evident dacă această soluţie a fost desfiinţată ulterior prin-tr-o cale extraordinară de a-tac); după răminerea definitivă a hotărîrii contestatorul este obligat să facă demersuri concrete pentru încadrarea sa la o altă unitate, despăgubirile urmînd să-i fie acordate numai dacă neîncadrarea s-a datorat unor cauze obiective ce; nu-i pot fi imputate. Dacă judecătoria constată, cu prilejul soluţionării contestaţiei, că sancţiunea aplicată este prea severă în raport cu fapta să-vîrşită de contestator, va anula măsura; dispusă de unitate, avînd posibilitatea de a aplica o altă sancţiune disciplinară. Hotărîrea pronunţată de judecătorie este susceptibilă de recurs în condiţiile dreptului comun; în schimb, hotărîrea pronunţată de organul ierarhic superior asupra contestaţiei (atunci cînd acesta este competent potrivit legii) este definitivă. In condiţiile auto- conducerii muncitoreşti şi ale autogestiunii economico-finan-ciare, adunarea generală a oamenilor muncii are ca atribuţie principală şi pe aceea de a hotărî eliberarea din funcţie a cadrelor din conducerea unităţii, dacă acestea au săvîrşit abateri grave de la disciplina muncii, de la normele eticii şi echităţii socialiste, sau dau dovadă de lipsă de răspundere în realizarea planului. Pentru săvîrşirea u-nor asemenea abateri de către alte persoane încadrate, adunarea generală a oamenilor muncii (sau adunările oamenilor muncii pe secţii, ateliere ori alte unităţi de producţie similare) poate hotărî desfacerea contractului de muncă. Hotărîrile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor ce compun adunarea şi sînt definitive. i[I.L.] contestaţie la executare, mijloc procedural prin care o persoană interesată sau care a fost vătămată în virtutea actelor de executare, cere instanţei de judecată desfiinţarea acelor acte precum şi a altor măsuri ocazionate de îndeplinirea procedurii execu-ţionale. Sub aspect formal, c. la e. se aseamănă cu o acţiune întrunind elementele cererii de chemare în judecată; raportată la scopul urmărit, această contestaţie prezintă, însă, ca natură, unele particularităţi: ori de cîte ori ea conţine o plîngere împotriva unei măsuri de executare, do-bîndeşte caracterul unei căi speciale de atac (deşi nu se identifică în vreun fel oarecare cu nici una din căile ordinare sau extraordinare de atac propriu-zise); dacă, dimpotrivă, contestaţia urmăreşte ca obiectiv anularea titlului contestaţie la executare 168 executor însuşi, ea se prezintă ca o adevărată acţiune în a-nulare. Persoana care introduce c. la e. se numeşte con-testator, iar cel vizat prin contestaţie poartă numele de creditor urmăritor. Calitatea de contestator o poate avea debitorul urmărit precum şi orice terţ interesat în procedura execuţională sau care a fost vătămat prin îndeplinirea actelor de executare. C. la e. este principală atunci cînd promovarea ei se face de către un terţ, adică de către o persoană care nu a participat la proces şi, deşi străină de raporturile juridice dintre părţi, a fost lezată prin actele sau măsurile de executare; ea este incidenţă ori de cîte ori intervine între părţile care au participat la proces. In contestaţia principală contes-tatorul are drepturi mai largi decît acelea cc-i sînt asigurate contestatorului în cazul contestaţiei incidente. împrejurarea se justifică prin aceea că terţii, comparativ cu debitorul urmărit, dispun de posibilităţi mai numeroase de a combate executarea şi de a-şi motiva contestaţia, întrucît ei nu au participat la proces şi deci nu au putut să-şi valorifice argumentele lor în cadrul procesului. Cu toate acestea, motivele invocate de terţi trebuie circumscrise vătămării pe care au suferit-o; ei nu sînt în drept să discute valabilitatea titlului executoriu, căci o atare chestiune priveşte exclusiv raporturile juridice dintre părţi. C. la e. poate pune în discuţie fie înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului care se execută, fie însăşi urmărirea. în prima ipoteză, c. la e. este o contestaţie la titlu, iar în cea de a doua ipoteză este o contestaţie la executare propriu-zisă. Legea prevede că orice contestaţie la titlu se introduce la instanţa care a încuviinţat titlul executoriu; c. Ia e. propriu-zisă, ca şi orice alte incidente ce privesc urmărirea însăşi, se va introduce la instanţa care execută hotărîrea. C. la e. trebuie să cuprindă pe larg motivele invocate .de contestatori; în principiu a-ceste motive nu pot fi referitoare la probleme de fond, care să repună în discuţie o hotărîre definitivă, deoarece asemenea apărări sînt susceptibile a fi invocate numai în faţa instanţei de fond sau cu ocazia exercitării căii de atac a recursului ordinar. Cu toate acestea, atunci cînd titlul executor nu este o hotărîre judecătorească, ci un alt act cu putere executorie (de exemplu un act autentic investit cu formula executorie) a cărui existenţă n-a fost precedată de o dezbatere contradictorie în faţa unui organ de jurisdicţie, contestatorul are îndreptăţirea să-şi facă toate apărările, inclusiv cele de fond, referitoare la existenţa şi valabilitatea creanţei. Debitorul poate invoca motive legate de stingerea obligaţiei posterioare hotărîrii ce se e-xecută. C. la e. nu este supusă unui termen fix, precis determinat; legea permite ca ea să fie introdusă oricînd pe parcursul executării silite, pînă la săvîrşirea ultimului act de executare care este încheierea dată de instanţă, fără citarea părţilor, de îndată ce a primit procesul verbal de executare încheiat pentru ase constata finalizarea executării. C. la e. avînd ca obiect titluri executorii care nu au fost emise de un organ de jurisdicţie se va introduce la 169 contestaţie la poprire instanţa sub controlul căreia se desfăşoară executarea. A-tunci cînd executarea se face direct de către executorul judecătoresc, fără a fi intermediată de instanţă — este cazul punerii în executare a înscrisurilor autentice investite cu formulă executorie de către notariatul de stat — contestaţia la titlu, precum şi a-părările de fond împotriva unor asemenea titluri vor fi judecate de către judecătoria în a cărei rază teritorială se face executarea. Soluţionarea c. la e. urmează regulile procedurii de drept comun, cu particularitatea că judecata se va face de urgenţă. Cu ocazia judecării pot fi administrate dovezi, după regulile dreptului comun; asemenea dovezi sînt admise însă numai în măsura în care nu tind să combată situaţii şi împrejurări care au fost dezbătute şi rezolvate de către instanţă o-dată cu rezolvarea procesului. C. la e. nu are efect suspensiv de executare; instanţa poate încuviinţa însă, la cererea contestatorului, suspendarea executării. Cererea de suspendare poate fi rezolvată la un termen anterior celui stabilit pentru judecarea contestaţiei sau chiar la termenul fixat pentru judecarea contestaţiei. Dacă soluţionarea se face la un termen anterior acestuia din urmă, ea va a-vea loc cu citarea părţilor, în caz de urgenţă instanţa va putea suspenda executarea chiar înainte de orice înfăţişare. Odată cu încuviinţarea suspendării executării, instanţa poate obliga pe contestator la depunerea unei cauţiuni. Suspendarea executării nu poate dura mai mult decît pînă la soluţionarea c. Ia e. Hotărîrea prin care se rezolvă c. Ia e. este supusă recursului numai dacă şi hotărîrea ce se atacă era şi ea supusă recursului: dacă judecarea contestaţiei a fost făcută de judecătorie, sentinţa dată cu acest prilej este susceptibilă de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, iar dacă judecarea a fost făcută de instanţa de recurs, hotărîrea dată cu privire la contestatie are caracter definitiv. [M.C.] contestaţia Ia poprire* mijloc procedural prin care orice parte interesată se poate opune la poprirea înfiinţată asupra veniturilor urmăritului. C. la p. se judecă după dispoziţiile privind contestaţia la executare; ea trebuie introdusă pînă la validarea popririi, pentru că odată cu validarea să fie lămurite toate opunerile, apărările şi excepţiile ridicate de părţi. Se introduce la instanţa care a fost sesizată cu cererea de validare a popririi; în caz de admiterea ei, poprirea poate fi desfiinţată prin invalidare sau, în raport cu obiectul contestaţiei, se poate obţine reducerea popririi. Instanţa sesizată cu cererea de validare nu poate proceda la validarea popririi mai înainte de a fi rezolvat toate contestaţiile introduse cu privire la ea; această instanţă poate lua în considerare şi simplele apărări ale părţilor, chiar dacă ele nu îmbracă forma juridică a c. Ia p. Ca urmare, debitorul, ca şi terţul poprit, se pot opune la validare pe cale de apărare, invocînd în instanţă ceea ce potrivit legii ar fi trebuit să constituie obiectul unei c. Ia p. Instanţa de validare nu are îndreptăţirea ca, în cadrul soluţionării c. la p. să examineze legalitatea şi temeinicia în fond a hotărîrii ce este pusă contr adictori alitate 176 în executare; ea trebuie să constate doar dacă hotărîrea este executorie şi în raport de această constatare să cerceteze apoi temeinicia opoziţiei făcute de contestator la punerea ei în executare pe cale silită. Prin c. la P. debitorul poate invoca numai plăţi sau alte împrejurări ulterioare pronunţării hotărîrii sau obţinerii titlului executoriu, de natură să reducă sau să învedereze că creanţa pusă în executare este inexistentă în momentul respectiv. Terţul poprit se află într-o poziţie specială în ce priveşte apărarea drepturilor sale în instanţa de validare: el poate opune creditorului urmăritor toate apărările, inclusiv cele de fond, pe care ar fi în măsură să le ridice şi faţă de debitorul urmărit în eventualitatea că a-cesta din urmă ar porni o urmărire împotriva sa (spre e-xemplu ar putea opune compensaţia creanţelor, justificînd astfel că nu datorează nimic debitorului, împrejurare de natură să conducă la invalidarea popririi). [M.C.] contradictorialitate, v. principiul contradictorialităţii. contrarietate de hotărîri, situaţie juridică rezultată din judecarea unei cauze de două ori — de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite — pronun-ţî-ndu-se de fiecare dată o altă soluţie. Existenţa unor hotărîri contradictorii, pronunţate în aceeaşi cauză civilă, reprezintă o situaţie care dăunează procesului de administrare a justiţiei. Legislaţia socialistă cunoaşte însă şi anumite mijloace procedurale destinate a preîntîmpina posibilitatea pronunţării unor hotărîri contradictorii (de ex. excepţia de litispendenţă, excepţia puterii lucrului judecat); cu toate a-cestea, se poate întîmpla ca două sau mai multe instanţe să pronunţe hotărîri diferite în aceeaşi cauză civilă. Pentru înlăturarea acestei situaţii, partea interesată poate exercita calea extraordinară de a-tac a revizuirii. Promovarea revizuirii pentru contrarietate de hotărîri implică în mod cumulativ întrunirea următoarelor cerinţe: a) existenţa a două sau mai multe hotărîri definitive; b) hotărîrile să fie pronunţate în aceeaşi pricină civilă, ceea ce impiică tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; c) în faţa celei din urmă instanţe să nu se fi ridicat excepţia puterii lucrului judecat (sau dacă s-a invocat instanţa să fi omis rezolvarea ei). în ipoteza admiterii cererii de revizuire se va proceda la anularea ultimei hotărîri, întrucît aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat. V. şi motivele de revizuire. [I.L.] controlul aplicării legii străine, operaţie în cadrul căreia se verifică, în litigiile cu un element de extraneitate, modul de aplicare a legislaţiei aparţinînd unui alt stat. Normele conflictuale ale fiecărui stat permit aplicarea, în anumite condiţii, a legilor materiale aparţinînd altui sistem de drept. Aplicarea legii străine este determinată de necesitatea întreţinerii şi multiplicării relaţiilor economice, teh-nico-ştiinţifice, culturale şi u-manitare între statele membre ale comunităţii internaţionale; de aceea, în măsura în care normele noastre conflictuale permit aplicarea legii străine, ele urmează să reglementeze raporturile sociale cu un ele- 171 control judiciar ment de extraneitate. în asemenea condiţii, neaplicarea legii străine reprezintă o ignorare a normelor conflictua-le; aceasta poate conduce chiar la extinderea sferei de aplicare a legilor proprii şi în situaţii în care incidenţa lor nu se justifică. De aceea, o bună administrare a justiţiei impune respectarea normelor con-flictuale proprii şi implicit a-plicarea corectă a legilor materiale competente a reglementa acele raporturi sociale (fie că este vorba de o lege proprie sau de o lege străină). Modul de aplicare a legilor străine de către instanţele judecătoreşti poate fi controlat prin intermediul recursului; ignorarea legii străine constituie un motiv de nelegalitate a hotărîrii judecătoreşti. De altfel, instanţa de recurs are posibilitatea exercitării unui control complet şi eficient, atît asupra temeiniciei cît şi asupra legalităţii hotărîrilor pronunţate în litigiile civile cu un element de extraneitate. [IX.] control judecătoresc, dreptul şi obligaţia judecătorilor dea verifica, în condiţiile ţşi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia unor acte de jurisdicţie (ori asimilate acestora) pronunţate de organele administrative sau obşteşti cu activitate jurisdicţională reînnoind, în fapt şi drept, judecata. în general, prin intermediul c.j. se urmăreşte: a) verificarea competenţei şi a modului de constituire a organelor administrative sau obşteşti cu activitate jurisdicţională; b) cum a fost stabilită starea de fapt a pricinii şi dacă s-a înţeles şi a-plicat corect normele de drept la starea de fapt reţinută; c) dacă concluzia la care s-a a-juns reprezintă soluţia, temeinică şi legală, ce trebuia să fie dată cauzei rezolvate. Calea de atac prin intermediul căreia se exercită c.j. asupra actelor de jurisdicţie pronunţate de organele administrative sau obşteşti cu activitate jurisdicţională este plîngerea. C.j. efectuat în baza plînge-rii se materializează, ca urmare a efectului ei devolutiv integral, printr-o hotărîre pronunţată în ultimă instanţă. V. şi cale de atac; plîngere. [D.R.] control judiciar, dreptul şi o-bligaţia instanţelor judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi cu respectarea procedurii stabilite prin lege, legalitatea tşi temeinicia hotărîrilor pronunţate de instanţele inferioare lor. Principalele aspecte prin care c.j. îşi relevă importanţa sînt: a) redă în forma cea mai desăvîr-şită aplicarea în activitatea judiciară a principiului dublului grad de jurisdicţie şi ierarhizării instanţelor; b) constituie o garanţie pentru o mai bună judecată şi un stimulent de a judeca cu grijă sporită orice pricină; c) oferă posibilitatea de a se putea corecta sau repara eventualele greşeli săvîrşite de instanţele inferioare; d) constituie mijlocul legal şi eficace prin care organele procuraturii îşi îndeplinesc sarcina de a veghea la aplicarea justă şi corectă a legii în activitatea de distribuire a justiţiei în pricinile civile de către instanţele judecătoreşti. C.j. se realizează prin mijlocirea căilor de atac de reformare: recursul ordinar şi recursul extraordinar. V. şi cale de atac; recurs extraordinar. [D.R.] controlul judiciar.. 172 controlul judiciar asupra actelor administrative, procedură specială prin intermediul căreia instanţele judecătoreşti, la cererea persoanelor interesate, exercită controlul judecătoresc asupra actelor administrative, putînd să se pronunţe, în condiţiile legii, asupra legalităţii lor. C.j.a.a.a. constituie regula generală, iar excepţiile cînd acest control nu se poate exercita, sînt limitativ arătate de lege. Astfel, sînt exceptate: a) actele administrative în legătură cu apărarea ţării, securităţii statului sau ordinea publică; b) actele administrative de planificare emise in scopul înfăptuirii planului de stat; respectiv, pentru desfăşurarea u-nor activităţi privind aducerea la îndeplinire a sarcinilor ce decurg din acest plan (de ex. faptul că eliberarea unei autorizaţii de înstrăinare a u-nui imobil sau efectuarea unor transformări pentru realizarea unui bun mai funcţional trebuie să se facă cu respectarea normelor de sistematizare, nu-i conferă acestuia caracterul unui act administrativ de planificare); c) actele administrative de jurisdicţie şi actele administrative pentru controlul cărora legea stabileşte o altă procedură ju-risdicţională, proprie sistemului, care exclude controlul judiciar (de ex. hotărîrile arbitrale, ale organelor de prevederi sociale în materie de pensii ş.a.) sau diferită de cea reglementată prin legea specială, care implică controlul judiciar dar după o altă procedură (de ex. procedura judiciară de drept comun după care pot fi controlate pe cale judiciară actele administrative privind închirierea şi folosirea spaţiului locativ); d) actele în care organul administrativ participă ca subiect de drept civil care, datorită poziţiei de egalitate a părţilor, sînt supuse jurisdicţiei de drept comun (după caz, a instanţelor judecătoreşti sau arbitrajului de stat); e) actele administrative pentru prevenirea şi combaterea epidemiilor, calamităţilor şi orice alte situaţii excepţionale. Condiţiile pentru exercitarea c.j.a.a.a. sînt următoarele: a) existenţa unui act administrativ pe care legea să-l declare susceptibil de a fi controlat pe cale judiciară; b) vătămarea prin actul administrativ a unui drept subiectiv al celui care reclamă, concretizat ca atare în condiţiile legii şi nu simple interese sau ipoteze; c) sesizarea instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii (cînd actul administrativ emană de la un organ local judecătoria, iar cînd emană de la un organ central, tribunalul); d) îndeplinirea procedurii administrative prealabile în termenele prevăzute de lege (în termen de 30 de zile de la data comunicării cel în cauză trebuie să sesizeze organul care a emis actul administrativ a cărui anulare se pretinde, iar în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei să introducă acţiunea la instanţa competentă). Procedura de judecată privind c.j.a.a.a. prezintă următoarele particularităţi: a) la cererea reclamantului, în cazuri grabnice, instanţa poate dispune suspendarea e-xecutării actului administrativ fără depunere de cauţiune; b) odată cu fixarea termenului de judecată instanţa va invita organul administrativ să înainteze la termenul ce-1 va stabili, actul administrativ la care se referă cererea, sub 113 convenţie arbitrală sancţiunea — în caz de refuz — a unei amenzi de 100 lei pentru fiecare zi de întîrziere; c) judecata se face întotdeauna cu participarea procurorului; d) judecind cererea, instanţa va putea pronunţa anularea actului şi, dacă este cazul, să-l oblige pe pîrît să emită un nou act, pronunţîn-du-se totodată şi asupra despăgubirilor; e) împotriva hotărîrilor pot fi exercitate, de oricare din părţile interesate, căile de atac reglementate de dreptul comun. V. şi proceduri speciale. [D.R.] controlul provenienţei unor bunuri, v. procedura privind controlul provenienţei unor bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit. convenţie arbitrală, convenţia prin care părţile interesate se obligă să soluţioneze un litigiu determinat sau determinabil, recurgînd la arbitrajul ocazional sau instituţional şi în virtutea căreia părţile renunţă la dreptul de a se adresa în acest scop organelor jurisdicţionale de stat. C.a. cuprinde în sfera sa, ca specii distincte, două acte juridice deosebite: fie compromisul, fie clauza compromisorie. Pot încheia în mod valabil o c.a. participanţii la activitatea de comerţ exterior: organizaţii socialiste specializate sau autorizate în acest scop, societăţi mixte şi uniuni economice internaţionale de tip neguvernamental cu sediul în România. Legea dispune că au capacitate de a încheia o atare convenţie în mod valabil numai persoanele avînd liberul exerciţiu al drepturilor lor; numai asemenea persoane se pot angaja valabil la executarea obligaţiilor ce le vor reveni în temeiul hotărîrii arbitrale (ca, de exemplu, plata unor despăgubiri, transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfurilor convenite etc.). C.a. poate fi încheiată şi prin intermediul unui împuternicit, care însă trebuie să aibă un mandat special; în legislaţia noastră, facultatea mandatarului de a consimţi o tranzacţie implică şi dreptul a-cestuia de a încheia o c.a. Nu pot forma obiect al c.a. drepturile asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie; în raporturile juridice de comerţ exterior tranzacţiile sînt posibile chiar pentru instituţii şi organizaţii socialiste şi, ca urmare, în asemenea raporturi, organizaţiile respective vor putea încheia în mod valabil c.a. Regulamentul Comisiei de Arbitraj Bucureşti impune condiţia încheierii c.a. în formă scrisă; nu este însă necesar în acest scop un înscris autentic, fiind suficient chiar un act sub semnătură privată. Convenţia părţilor privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta si din săvîrşirea unor acte procedurale, cum sînt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi comunicarea pîrîtului în sensul că acceptă ca această cerere să fie soluţionată de Comisia de Arbitraj; în asemenea cazuri însă, consimţămîntul pîrîtului trebuie să fie neechivoc. Simpla desemnare de către acesta a arbitrului său nu constituie o exprimare clară, explicită, a voinţei de a accepta rezolvarea fondului litigiului de către Comisia de Arbitraj Bucureşti; o atare a-titudine poate fi explicată şi prin intenţia părţii respective de a obţine o hotărîre prin care organul arbitrai sesizat să-şi constate propria sa ne- coparticipare procesuală 174 competenţă de a soluţiona a-cel litigiu. Forma scrisă a c.a. poate fi realizată atît prin-tr-un înscris unic semnat de ambele părţi, cît şi prin schimb de scrisori, telegrame, comunicări prin telex. C.a. nu poate fi încheiată în mod valabil verbal, nici în ţară şi nici în străinătate de către o persoană juridică de naţionalitate română. în cazul în care a fost valabil încheiată, c.a. produce (în cadrul reglementărilor referitoare la C.A.B.) ca efect principal excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiul respectiv; se produce totodată şi un efect complementar con-stînd în investirea arbitrilor cu prerogativa de a statua a-supra propriei lor competenţe. Graţie acestui din urmă efect, organul arbitrai investit (la noi în ţară C.A.B.) poate rezolva toate excepţiile care eventual s-ar ridica în ce priveşte nevaliditatea c.a., ori cu privire la interpretarea termenilor sau întinderii ei. De regulă, c.a. se înfăţişează ca o clauză compromisorie inserată în cuprinsul contractului principal, îmbrăcînd astfel forma unui „contract într-un contract44; nimic nu se opune însă ca înscrisul ei constatator să fie întocmit în mod distinct de înscrisul constatator al contractului principal. Şi într-un caz şi în celălalt însă există o conexiune de fond între c.a. şi contractul principal; nici unul dintre aceste contracte nu este complet dacă rămîne scindat de celălalt. Cu toate acestea, c.a. se bucură de o oarecare autonomie faţă de contractul principal: în principiu, ea nu este afectată de motivele de nulitate care pot să vicieze contractul principal; tot astfel, rezoluţiu- nea sau rezilierea acestuia din urmă nu Impietează asupra c.a.; ea nu este influenţată nici atunci cînd, prin intervenţia ordinii publice de drept internaţional privat, sînt înlăturate unele clauze ale contractului principal. Părţile au dreptul ca, printr-o clauză specială, să supună c.a. regimului juridic aplicabil contractului principal. Independent de existenţa unei asemenea clauze de solidarizare a c.a. cu contractul principal, pot fi reţinute anumite motive comune de nulitate ale acestora; în categoria nulităţilor convergente celor două o-peraţii se încadrează acelea decurgînd din viciile de con-simţămînt şi din lipsa de capacitate. V. şi compromis; clauză compromisorie. [M.C.] coparticipare procesuală, situaţie juridică în care, într-un proces civil participă, în calitate de părţi, mai multe organe sau persoane. C.p. este urmarea deducerii în judecată a raporturilor juridice obligaţio-nale cu pluralitate de subiecte. C.p. poate fi rezultatul unei singure acţiuni sau a mai multor acţiuni contopite în cadrul aceluiaşi proces prin conexare. în primul caz, c.p. este subiectivă, fiind determinată de voinţa părţilor, iar în cel de-al doilea caz obiectivă, fiind determinată de necesitatea unei judecăţi complexe şi concomitente — datorită strînsei lor legături — a mai multor acţiuni. V. şi coparticipare procesuală obiectivă; coparticipare procesuală subiectivă. [I.L.] coparticipare procesuală obiectivă, situaţie rezultată din contopirea mai multor acţiuni într-un singur proces civil. C.p.o. copii de pe acte se realizează fie prin acţiunile mai multor reclamanţi împotriva aceluiaşi pîrît (de exemplu acţiunile beneficiarilor unor contracte de construire de locuinţe îndreptate împotriva organizaţiei de construcţii pentru remedierea u-nor defecţiuni ale apartamentelor), fie pe calea conexării mai multor acţiuni, care se poartă între mai multe părţi, într-un singur proces civil. V. si litispendenţă; conexitate. [I.L.] coparticipare procesuală subiectivă, situaţie juridică în care procesul civil se desfăşoară cu participarea mai multor reclamanţi sau pîrîţi. Pentru realizarea c.p.s. legea impune o singură condiţie: ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună a părţilor ori ca drepturile şi obligaţiile lor să aibă aceeaşi cauză juridică. C.p.s. poate fi clasificată, în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează: 1) După modul de constituire, se distinge între: a) c.p.s. activă, cînd mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaşi cerere, un singur pîrît; b) c.p.s. pasivă, situaţie care se referă la promovarea acţiunii de un singur reclamant împotriva mai multor pîrîţi; c) c.p.s. mixtă, ipoteză în care mai mulţi reclamanţi acţionează, prin aceeaşi cerere, doi sau mai mulţi pîrîţi. 2) Din punctul de vedere al momentului în care se formează c.p.s. poate fi: a) iniţială, cînd se formează odată cu introducerea cererii de chemare în judecată; b) ulterioară, situaţie în care ea se formează după declanşarea procesului civil (cazul promovării unei cereri de intervenţie, chemare în garanţie etc.). 3) După rolul voinţei părţilor în formarea c.p.s. distingem între: a) c.p.s. facultativă, care este rezultatul actului de opţiune al părţilor între valorificarea pretenţiilor lor printr-o cerere comună sau prin acţiuni separate; b) c.p.s. necesară, situaţie în care participarea părţilor reprezintă o cerinţă a pronunţării unei hotărîri opozabile faţă de toate persoanele interesate în cauză. In dreptul nostru c.p.s. necesară sau obligatorie constituie o excepţie (de ex. în litigiile privitoare la sistarea stării de indiviziune urmează să participe toţi coproprietarii), întrucît c.p. este, de regulă, facultativă. Efectele c.p.s. sînt determinate de principiul independenţei părţilor. Aşa fiind, actele de procedură, a-părările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pîrîţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi; regula enunţată nu-şi găseşte însă aplicare în materia probelor, întrucît acestea contribuie la stabilirea adevărului şi la soluţionarea cauzei în raport cu toţi participanţii procesuali. De la principiul independenţei procesuale, legea face o excepţie pentru i-poteza în care, prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii legale, e-fectele hotărîrii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pîrîţilor; într-o asemenea împrejurare, actele de procedură îndeplinite doar de către unii dintre coparticipanţi sau termenele acordate unora dintre aceştia profită şi celorlalţi; potrivit legii doar actele utile se răsfrîng şi asupra celorlalţi coparticipanţi, iar nu şi cele potrivnice intereselor acestora. [I.L.] copii de pe acte, înscrisuri ce reproduc întocmai conţinutul unor alte înscrisuri (autentice co pîrît 176 sau sub semnătură privată) care, purtînd semnăturile părţilor sau, în cazul înscrisurilor oficiale, semnăturile funcţionarilor competenţi ai organului emitent (preşedinte, director, şef serviciu etc.) precum şi ştampila acelui organ, au caracter original. C. de pe a. pot fi simple (cînd sînt făcute şi semnate pentru conformitate de către partea interesată sau de o altă persoană neautorizată) sau autentificate (cînd sînt făcute de către notariatul de stat); acestea din urmă au aceeaşi valoare probantă ca si înscrisul original. [M.C.] copîrît, subiect al acţiunii civile care dobîndeşte, alături de o altă persoană (pîrît) legitimare procesuală pasivă. C. au, de regulă, interese comune în cadrul procesului civil; în asemenea împrejurări ei pot fi reprezentaţi printr-un mandatar comun, pot răspunde la cererea de chemare în judecată printr-o singură în-tîmpinare, avînd şi posibilitatea, dacă este cazul, de a formula pretenţii proprii faţă de reclamant, prin una şi aceeaşi cerere reconvenţională. C. pot avea însă şi interese contrare în cadrul procesului civil; în-tr-o asemenea situaţie c. sînt şi trebuie să fie consideraţi ca părţi adverse. V. şi coparticipare procesuală subiectivă. [I.L.] coreclamant, subiect al acţiunii civile care dobîndeşte alături de o altă persoană (reclamant) legitimare procesuală activă. C. au de regulă, interese comune în cadrul procesului civil; intr-o asemenea împrejurare c. pot fi re-prezenţaţi printr-un mandatar comun. C. au o poziţie procesuală independentă, în sensul că actele de procedură, apărările şi concluziile unora dintre ei nu se răsfrîng, în principiu, asupra celorlalţi. V. şi coparticipare procesuală subiectivă. JT.L.] creanţă, drept subiectiv patrimonial relativ exprimînd îndreptăţirea creditorului de a pretinde debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a face sau de a nu face ceva. Sin. drept de creanţă. [M.C.] creanţă certă, creanţă ce are o existenţă neîndoielnică şi asupra căreia nu există nici un litigiu. Numai c.c. pot fi realizate prin executare silită, sau stinse prin aplicarea compensaţiei legale; caracterul cert al unei creanţe constituie, de asemenea, o condiţie pentru introducerea acţiunii oblice sau a acţiunii pauliene ctc. V. şi creanţă. [M.C.] creanţă exigibilă, creanţa a cărei scadenţă fiind împlinită, creditorul poate cere a fi executată de îndată, la nevoie chiar pe calea urmăririi silite. Exigibilitatea creanţei prezintă aspecte specifice după cum obligaţia corelativă este pură şi simplă sau afectată de modalităti (termen sau condiţie). [M.C.] creanţă ipotecară, drept de creanţă a cărui valorificare este garantată prin instituirea unei ipoteci. [M.M.] creanţă lichidă, creanţă avînd un cuantum precis determinat. Au un atare caracter creanţele al căror obiect este o sumă de bani determinată sau o cantitate determinată de bunuri generice; c. a căror întindere urmează să fie stabilită în justiţie devin lichide numai din momentul rămî- w curatela nerii definitive a hotărîrii judecătoreşti prin care le-a fost precizat cuantumul (spre e-xemplu, cele referitoare la întreţinere, la despăgubiri etc.). V. şi creanţă. [M.C.] creditor, titularul oricărui drept de creanţă, în temeiul căruia poate pretinde îndeplinirea de către debitor a obligaţiei corelative. Dreptul c. (persoana îndreptăţită) ca şi obligaţia corelativă a debitorului (persoana obligată) izvorăsc dintr-un raport juridic de obligaţie; c. are calitatea de subiect activ, iar debitorul pe aceea de subiect pasiv al raportului obligaţional respectiv. [M.C.] creditor chirografar, creditorul a cărui creanţă nu este garantată prin garanţii personale sau reale, ci numai prin dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului. [M.C.] creditor gajist, creditorul a cărui creanţă este garantată în realizarea ei printr-un drept real accesoriu de gaj constituit asupra unul bun al debitorului. [M.C.] creditor ipotecar, creditorul a cărui creanţă este garantata printr-un drept real accesoriu de ipotecă constituit asupra unui bun imobil aparţinînd debitorului. [M.C.] creditor privilegiat, creditorul al cărui drept de creanţă este garantat printr-un privilegiu constituit în virtutea legii. [M.C.] creditor urmăritor, creditorul care a iniţiat procedura de executare silită în urmărirea realizării creanţei sale. [M.C.] curatela, instituţie juridică prin care se realizează ocrotirea unor persoane fizice ca- re, aflîndu-se în anumite situaţii speciale prevăzute de lege, nu sînt în măsură să-şi exercite drepturile şi să-şi apere interesele. Este de două feluri: 1) c. propriu-zisă, care se instituie pentru ocrotirea unor persoane capabile, în următoarele cazuri: a) dacă, din cauza bătrîneţii, a bolii sau a unei infirmităţi, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant; b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal şi nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare, în cazuri a căror rezolvare nu suferă a-mînare; c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general; d) dacă o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar general; e) în cazul procedurii succesorale notariale, dacă, In cazul deschiderii unei succesiuni, există pericol de înstrăinare sau pierdere a bunurilor succesorale; f) în cazul succesiunii acceptate sub beneficiu de inventar; 2) c. specială, care se instituie în cazul unor persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă, în următoarele cazuri: a) curatela provizorie pînă la numirea tutorelui; b) curatela instituită în cazul în care părinţii sau tutorele numit nu-şi pot îndeplini în mod temporar a-tribuţiile; c) curatela în caz de contrarietate de interese între tutore şi cel aflat sub ocrotirea sa; d) curatela pro- 12 — Dicţionar de drept procesual civil curator 178 vizorie în cursul procesului privitor la punerea sub interdicţie. V. şi procedura de instituire a curatelei. [M.M.] curator, persoană fizică însărcinată cu îndeplinirea obligaţiilor pe care le implică cu-ratela în oricare din cazurile în oare aceasta este instituită. Potrivit legii, c. este îndreptăţit să ceară înlocuirea sa, după 3 ani de la numire. V. şi curatelă. [M.M.] custode, persoană căreia i s-au încredinţat spre păstrare bunurile sechestrate. Are îndatorirea să asigure conservarea acestora şi să nu săvîr-şească acte de dispoziţie în privinţa lor. [M.C.J curtea superioară de control financiar, organ al Consiliului de Stat, avînd atribuţii jurisdicţionale şi de control financiar. C.s. de c.f. îi sînt recunoscute următoarele atribuţii jurisdicţionale: a) judecă, pe baza aprobării Consiliului de Stat sau a Consiliului de Miniştri şi hotărăşte cu privire la pagubele provocate avutului obştesc ori la săvîrşirea de abateri cu caracter financiar, pe ordonatorii principali de credite ai bugetului republican, alţii decît membrii Consiliului de Miniştri şi ceilalţi conducători de organe centrale aleşi de Marea Adunare Naţională; pe prim-vicepreşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi pe preşedinţii, prim-vicepreşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii organelor centrale cooperatiste şi obşteşti; b) judecă şi hotărăşte cu privire la plata de despăgubiri, pe directorii generali şi directorii din mi- nistere şi celelalte organe şi organizaţii centrale, precum şi pe conducătorii centralelor sau ai unităţilor asimilate acestora, dacă prin măsurile luate au produs pagube avutului obştesc; c) judecă şi hotărăşte cu privire la plata de despăgubiri, atunci cînd paguba a fost constatată de organele curţii, cu excepţia cazului în care prejudiciul a fost produs de către ordonatorii principali de credite, conducătorii organelor centrale sau ai consiliilor populare judeţene; d) judecă contestaţiile privind pagubele stabilite prin decizii de imputare emise potrivit legislaţiei muncii, pe seama conducătorilor unităţilor socialiste cu personalitate juridică, singur sau împreună cu alte persoane, dacă pagubele cauzate au o valoare mai mare de 20 000 lei; dacă decizia de imputare este emisă pentru o sumă mai mare de 20 000 lei, paguba fiind unică, dar produsă prin fapta comună a mai multor persoane, printre care se află şi conducătorul unităţii, competenţa de soluţionare a contestaţiei revine c.s. de c.f., iar nu instanţelor judecătoreşti. Competenţa c.s. de c.f. este atrasă numai dacă unitatea avea personalitate juridică la data producerii pagubei, dobîndirea acesteia ulterior fiind irelevantă; c.s. de c.f. este competentă să soluţioneze litigiul chiar dacă persoana în cauză îşi pierde calitatea de conducător al unităţii după data producerii pagubei. Litigiile de competenţa c.s. de c.f. se soluţionează în complet format din trei membri; la şedinţele de judecată este obligatorie şi participarea procurorului financiar al curţii. Hotărîrile pronunţate de c.s. de c.f. sînt executorii; 179 curtea superioară de control financiar ele pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare; recursul se va soluţiona în complet format din cinci membri, alţii decît cei care au soluţionat cauza în fond. Preşedintele c.s. de c.f. poate declara recurs extraordinar împotriva hotărîrilor definitive, în termen de un an, dacă apreciază că prin soluţiile pronunţate s-a adus o încălcare esenţială legii sau a- cestea sînt netemeinice; recursul extraordinar se soluţionează de un complet format din şapte membri. înainte de introducerea recursului extraordinar preşedintele curţii poate dispune suspendarea hotărîrii; după promovarea recursului extraordinar, suspendarea executării poate fi acordată de completul de judecată competent. [I.L.] D dare de seamă, act procedural, întocmit de judecătorul desemnat de preşedintele instanţei de control judiciar, prin care se prezintă o succintă informare asupra recursului. La tribunalele judeţene d. de s. este facultativă, iar la Tribunalul Suprem obligatorie. D. de s. urmează să cuprindă, pe scurt, menţiuni privitoare la: arătarea obiectului cererii de chemare în judecată; dezlegarea dată pricinii de instanţa de fond şi faptele constatate de aceasta, dar numai în măsura în care este nevoie pentru soluţionarea recursului. D. de s. se depune de judecătorul raportor cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru înfăţişarea părţilor. V. si judecător raportor. [I.L.] dată certă, data calendaristică marcînd momentul din care existenţa unui înscris sub semnătură privată (datat sau nedatat de către părţi) nu mai poate fi contestată de către terţi şi care este considerată a fi, pentru aceştia, adevărata dată a acelui înscris. Legea e-numeră limitativ următoarele criterii prin referire la care se poate stabili d.c. a oricărui înscris sub semnătură privată: a) înfăţişarea înscrisului, în orice scop şi cu orice ocazie, la o instituţie de stat, situaţie în care acel înscris dobîn-deşte ca d.c. data prezentării lui la instituţia respectivă; b) înregistrarea înscrisului într-un registru public anume destinat (de ex. registrele e-xistente la instanţele judecătoreşti sau cele de intrare-ie-şire de la alte organe de stat etc.), caz în care acel înscris dobîndeşte ca d.c. data înregistrării; c) menţionarea înscrisului în cuprinsul unui act sau document oficial întocmit de o persoană îndeplinind o funcţie de stat sau obştească (de ex. proces-verbal, hotărîre judecătorească etc.), dacă a fost făcută în aşa fel încît să permită identificarea neîndoielnică a lui: într-o atare ipoteză înscrisul respectiv va avea ca d.c. data actului sau documentului conţinînd menţiunea privitoare la existenţa sau conţinutul său; d) încetarea din viaţă a oricăreia dintre persoanele semnatare ale înscrisului, situaţie în care înscrisul respectiv va avea ca d.c. data la care s-a produs decesul semnatarului, iar dacă au decedat mai mulţi semnatari, data cînd a avut loc primul dintre decese; e) întocmirea de către organul notarial, la cerere, a unei încheieri speciale prin care se atribuie d.c. unui anume înscris, caz în care acel înscris primeşte ca d.c. data stabilită prin acea încheiere; este necesar ca d.c. atribuită de către organul notarial să fie trecută pe fiecare dintre exemplarele înscrisului. Există insă şi alte împrejurări prin referire la care s-ar putea stabili d.c. a unui înscris, ca de ex. survenirea u-nei maladii care produce pa- 181 debitor de regres ralizarea totală a mîinilor u-nuia dintre semnatarii acelui înscris; o atare împrejurare creează o puternică prezumţie că la data declanşării paraliziei înscrisul respectiv fusese deja întocmit. Principalul e-fect al d.c. este că, din momentul stabilirii ei, înscrisul respectiv dobîndeşte opozabilitate faţă de terţi. Prin terţi, în acest context, se desemnează numai persoanele care au dobîndit drepturi de la părţile contractului şi care pot fi prejudiciate prin eventuala schimbare a datei reale a actului respectiv. în această categorie de persoane nu se includ succesorii universali *şi cu titlu universal, ei substituin-du-se în drepturile şi obligaţiile autorului lor; fac excepţie moştenitorii rezervatari, dar numai în măsura în care le este atinsă rezerva prin acte cu titlu gratuit. în această materie regula este că au calitate de terţi numai dobînditorii de drepturi cu titlu particular, ca de ex. cumpărătorul, locatarul etc. în ipoteza vînzării lucrului închiriat, cumpărătorului nu-i sînt opozabile decît contractele de închiriere consimţite de vînzător care au dată certă anterioară vînzării. Au calitatea de terţi şi creditorii părţilor, ori de cîte ori ei invocă drepturi proprii. [M.C.] datorie, obligaţia ce revine debitorului în temeiul unui raport juridic stabilit cu creditorul şi care presupune îndeplinirea de către cel dintîi a unei prestaţii constînd în a da, a face sau a nu face ceva în beneficiul celui de al doilea, corespunzător dreptului corelativ de creanţă al acestuia. [M.C.] daune-interese, despăgubiri băneşti stabilite prin hotărîre judecătorească în sarcina debitorului pentru a fi plătite creditorului în scopul reparării prejudiciilor pricinuite a-cestuia, ca urmare a neexecu-tării ori executării defectuoase ori cu întîrziere de către debitcr a obligaţiilor sale. Sînt de două categorii: a) d.-i. compensatorii, prin care creditorul este despăgubit pentru pagubele suferite ca rezultat al neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei, ori a executării defectuoase a ei de către debitor: b) d.-i. moratorii, prin acordarea cărora creditorul este indemnizat pentru pagubele suferite prin simpla întîrziere a executării prestaţiei de către debitor. Indiferent dacă sînt compensatorii sau moratorii, d.-i. se stabilesc, fără excepţie, într-o sumă de bani, ele reprezentînd o reparare prin echivalent. în timp ce d.-i. compensatorii înlocuiesc executarea în natură a prestaţiei neexecutate, cele moratorii pot fi cumulate cu executarea în natură (întîrzia-tă) a prestaţiei debitorului. debitor, persoană avînd calitatea de subiect pasiv al unui raport juridic obligaţional, îndatorată faţă de creditor să îndeplinească o prestaţie determinată ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. [M.C.] debitor de regres, persoană care, în baza unei cambii, îşi asumă obligaţia de a garanta îndeplinirea prestaţiei (e-fectuarea plăţii) de care este ţinut trasul ca debitor cambial principal, putînd fi urmărită, pe acest temei, ea însăşi de către creditorul cambial, pentru executarea acelei prestaţii, dacă la împlinirea scadenţei — sau, în cazurile prevăzute de lege, chiar mai îna- debitor urmărit 182 inte de scadenţă — obligatul principal refuză plata ce i se cere. Obligaţia sa de garanţie este, în realitate, o obligaţie de plată avînd caracter subsidiar. Sînt d. de r.: trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor. Sin.: obligat de regres. V. şi regres cambial. [M.C.] debitor urmărit, debitor împotriva căruia a fost iniţiată procedura de executare silită a obligaţiei. [M.C.] decădere, sancţiune procedurală constînd în pierderea u-nui drept cu privire la folosirea unei căi de atac sau la îndeplinirea oricărui alt act de procedură, care nu a fost exercitat, respectiv nu a fost îndeplinit în termenul legal. Această sancţiune este susceptibilă de aplicare în cazul ne-exercitării oricărei căi de a-tac, precum şi al neîndeplini-rii oricărui alt act de procedură în termenul legal, afară numai dacă legea dispune altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, partea urmînd să arate în acelaşi termen şi motivele împiedicării. D. se raportează în exclusivitate la termenele legale imperative, deoarece în privinţa termenelor prohibitive operează sancţiunea nulităţii actului îndeplinit mai înainte ca termenul să fi fost împlinit. Aplicarea d. nu este condiţionată de exprimarea termenului prin unităţi de timp (număr de zile) care-i a-rată durata; această sancţiune primeşte aplicare şi atunci cînd legea stabileşte că un a-numit act trebuie făcut într-o anumită ordine sau într-o a- numită etapă a procesului, iar partea nu a respectat prevederile legale respective. D. se invocă în faţa instanţei, în cursul desfăşurării procesului, ca excepţie procedurală; criteriul în raport de care se stabileşte momentul pînă cînd poate fi invocată o atare excepţie, precum şi partea îndreptăţită să o invoce este natura normei ce a stabilit limite de timp pentru exercitarea căii de atac sau pentru îndeplinirea actelor de procedură respective. Astfel, dacă norma care instituie termenul nerespectat are caracter imperativ, excepţia poate fi invocată în orice stadiu al procesului, atît de către partea interesată cît şi chiar de către instanţă, din oficiu; dacă, dimpotrivă, norma incidenţă are caracter dispozitiv, excepţia trebuie invocată la primul termen de judecată ce urmează momentului la care s-a cunoscut motivul decăderii. în această ultimă ipoteză, îndreptăţirea de a invoca excepţia revine numai părţii interesate, instanţa neputînd proceda la invocarea ei din oficiu. Sancţiunea d. operează de plin drept, pronunţarea ei nefiind lăsată la aprecierea judecătorului; instanţa are obligaţia şi nu facultatea să o constate. Prin efectul d. dispare complet posibilitatea exercitării dreptului, respectiv îndeplinirii actului procedural vizat; exercitarea căii de atac sau îndeplinirea actului procedural ulterior împlinirii termenului legal este lipsită total de eficienţă juridică. în această situaţie se vor afla şi toate actele procedurale succesive celui îndeplinit tardiv. Produ-cînd acest efect, d. este comparabilă cu nulitatea, care şi ea lipseşte de eficacitate juri- 183 decesul.. dică actele procedurale pe care le vizează. Totuşi d. rămî-ne o sancţiune mai gravă decît nulitatea, deoarece ea stinge însuşi dreptul de a mai săvîrşi actul respectiv, pe cînd actul anulat poate fi refăcut ulterior cu respectarea condiţiilor legale, dobîndind astfel deplină valabilitate. Din acest punct de vedere, d. se apropie mai mult de prescripţia extinctivă, care şi ea conduce la pierderea dreptului nevalorificat înlăuntrul unui interval de timp. Nu există însă identitate între prescripţia extinctivă şi d., întrucît a-ceasta din urmă este o sancţiune care vizează prin excelentă drepturile procedurale. [M.C.] decădere din probă, sancţiune aplicată părţii care, din neglijenţă sau cu scopul de a tergiversa judecata, nu depune digilenţa necesară pentru administrarea unor probe încuviinţate de instanţă la cererea sa. Este d. din p. partea care nu depune: a) lista martorilor, cu numele şi adresa lor, pentru a putea fi citaţi, în termen de 5 zile de la data încuviinţării; b) copii certificate de pe înscrisurile invocate şi pe care instanţa le-a admis în cauză ca probe, cu 5 zile înaintea termenului fixat pentru judecată; c) sumele de bani necesare administrării unor probe ca: expertiza, deplasarea instanţei la faţa locului, transportul şi despăgubirea martorilor ş.a. V. şi administrarea probelor; decădere. [D.R.] decesul uneia din părţile procesului, eveniment survenit în timpul activităţii judiciare, care face imposibilă, definitiv sau temporar, continuarea a-cesteia. D.u. din p.p. face imposibilă continuarea activită- ţii judiciare în cazul în care obiectul procesului priveşte în exclusivitate drepturi şi obligaţii cu caracter strict perso-nai. Astfel, se sting prin d.u. din p.p. acţiunile privind: a-nularea căsătoriei sau divorţul; punerea sau scoaterea de sub interdicţie, în cazul decesului părţii în cauză; acordarea pensiei de întreţinere sau a altor prestaţii periodice, în cazul decesului părţii îndreptăţită să o primească; decăderea din drepturile părinteşti, în cazul decesului părintelui împotriva căruia s-a cerut luarea acestei măsuri etc. Unele acţiuni, deşi au, în ceea ce priveşte obiectul lor, caracter strict personal, dacă au fost pornite în timpul vieţii de către partea decedată, pot fi continuate şi de către moştenitorii acesteia. Aşa sînt acţiunile pentru: stabilirea filiaţiei faţă de mamă; stabilirea paternităţii; tăgada paternităţii ; revocarea unei donaţii pentru motive de ingratitudine etc. D.u. din p.p. nu împiedică continuarea activităţii procesuale, dacă s-au îndepiinit formalităţile de introducere în cauză a moştenitorilor, în acţiunile care au ca obiect drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial. Astfel, moştenitorii care acceptă moştenirea preiau, dacă este cazul, şi calitatea procesuală, în funcţie de faza procesuală în care pricina se găseşte, a autorilor lor. Pentru îndeplinirea formalităţilor de introducere în cauză a moştenitorilor instanţa, potrivit fazei în care activitatea judiciară se găseşte, trebuie să dispună: a) suspendarea judecăţii cînd pricina se află în faţa primei instanţe; b) facerea unei noi comunicări a hotărîrii la ultimul domiciliu al defunctului pe nu- decizie 184 mele moştenirii, fără să se a-rate numele şi calitatea fiecărui moştenitor, cînd partea care avea interes să atace hotărîrea a decedat mai înainte de împlinirea termenului de recurs. V. şi acţiune personală; suspendarea legală; transmisiunea calităţii procesuale; termen de recurs. [D.R.] decizie, hotărîre prin care tribunalul judeţean sau cel al municipiului Bucureşti, ori Tribunalul Suprem, se pronunţă asupra unui litigiu (în fond sau în recurs). Pentru asigurarea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată, Plenul Tribunalului Suprem emite d. de îndrumare. V. şi decizie civila; decizie de îndrumare. [M.C.] decizie civilă, hotărîre prin care organul judecătoresc competent se pronunţă asupra recursului sau asupra recursului extraordinar ori rezolvă în ultimă instanţă fondul după casare. Asemenea hotărîri sînt pronunţate de către tribunalele judeţene, Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia civilă a Tribunalului Suprem, precum şi de către Plenul Tribunalului Suprem, cînd acesta judecă pricini concrete în compunerea prevăzută de legea de organizare judecătorească. [M.C.] decizie de imputare, act juridic unilateral emis de conducătorul unităţii socialiste păgubite printr-o faptă ilicită, sau uneori de către organul ierarhic superior, avînd caracter de titlu executoriu, prin care se stabileşte, în condiţiile Codului muncii, suma datorată păgubitei — în temeiul răspunderii materiale ori al obligaţiei de restituire, după caz — de către una sau mai multe persoane încadrate în acea unitate, dispunîndu-se totodată şi recuperarea sumei respective potrivit legii. De regulă, d. de i. se emite de către conducătorul unităţii (director general, preşedinte, ministru etc., după caz) competent potrivit legii sau statutului să angajeze unitatea respectivă în relaţiile ei cu persoanele fizice sau cu alte persoane juridice; acesta poate însă delega competenţa emiterii d. de i. unei alte persoane încadrate în unitatea respectivă, dar pentru a fi valabilă delegarea trebuie să fie expresă. Prin derogare de la această regulă legea stabileşte că în cazul în care plata despăgubirilor sau obligaţia de restituire revine însuşi conducătorului unităţii sau altor persoane încadrate în muncă de organul ierarhic superior — fie singur, fie împreună cu alte persoane aflate în serviciul unităţii prejudiciate — d. de i. se emite de acest organ ori de delegatul său. D. de i. trebuie să cuprindă următoarele elemente: a) numărul şi data emiterii ei; b) indicarea actului şi a organului care a constatat paguba, precum şi în ce constă aceasta; c) data producerii pagubei; d) data şi modul în care cel în drept să e-mită d. de i. a luat cunoştinţă de producerea pagubei; e) numele, funcţia şi domiciliul celor răspunzători, motivîndu-se pentru fiecare în parte, în fapt şi în drept, angajarea răspunderii materiale; f) cuantumul total al pagubei şi de-falcarea pe cote-părţi a acesteia pentru fiecare persoană în parte, după criteriile stabilite de lege (în cazul cînd răspunderea se distribuie între mai multe persoane); g) motivarea înlăturării apărări- 185 decizie de îndrumare lor făcute prin notele explicative date de către persoanele găsite răspunzătoare; h) termenul în care poate fi contestată decizia şi organul competent să soluţioneze contestaţia; i) semnătura persoanei care a emis d. de i., cu menţiunea calităţii sale. Valabilitatea d. de i. este condiţionată, potrivit legii, de constatarea pagubelor produse unităţii în anumite termene, precum şi de emiterea d. de i. înlăun-trul anumitor termene; răspunderea materială pentru paguba cauzată unităţii poate fi stabilită numai în cazurile în care aceasta a fost constatată în cel mult trei ani de la producerea ei, iar în cazul restituirii sumelor sau a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de cînd a beneficiat de serviciile nedatorate; termenul de emitere al d. de i. este de cel mult 60 de zile de la data cînd cel în drept să emită decizia a luat cunoştinţă de producerea pagubei. D. de i. se comunică persoanei în cauză în termen de 15 zile de la emitere şi constituie titlu executoriu din momentul comunicării. în cazul nerespectării termenului de emitere al d. de i. prejudiciul se impută celui vinovat de neluarea măsurii de lichidare. Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare din retribuţia, precum şi din orice alte sume ce se cuvin persoanei în cauză din partea unităţii la care aceasta lucrează, în condiţiile legii. [M.C.] decizie de îndrumare, act ju- risdicţional emis de Plenul Tribunalului Suprem în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată. D. de î. exprimă punctul de vedere al instanţei supreme în ce priveşte interpretarea şi a-plicarea unor dispoziţii legale, stabilind linii directoare pentru celelalte instanţe din sistemul judiciar în vederea corectei interpretări şi aplicări a acelor dispoziţii legale. Legea dispune că în vederea e-miterii d. de î.f preşedintele Tribunalului Suprem, de acord cu Ministrul justiţiei, poate invita pe preşedinţii tribunalelor judeţene, preşedintele Tribunalului municipiului Bucureşti şi preşedinţii tribunalelor militare teritoriale la consfătuiri, în cadrul cărora aceştia să prezinte, în faţa plenului, informări asupra activităţii de judecată a instanţelor, în deosebi în legătură cu a-plicarea unitară a legii precum şi cu orice alte probleme de practică judiciară; totodată el dispune ca membri ai Tribunalului Suprem să studieze, la sediul instanţelor, practica judiciară. în îndeplinirea acestei dispoziţii, membrii Tribunalului Suprem pot: să examineze hotărîrile judecătoreşti definitive, lucrările de generalizare a practicii judiciare, precum şi datele referitoare la starea infracţională şi la alte aspecte din activitatea instanţelor; să se informeze asupra problemelor privind aplicarea corectă şi unitară a legii, rezultate din hotărîrile judecătoreşti definitive, făcînd cunoscută practica Tribunalului Suprem; să constate cazuri de aplicare neunitară a legii, care fac necesară emiterea unor d. de î. în vederea emiterii d. de î„ Plenul Tribunalului Suprem se întruneşte cel puţin odată la 3 luni; în aceste şedinţe pun concluzii ministrul justiţiei şi procurorul ge- declararea dispariţiei 186 neral. D. de !. se emit numai în legătură cu probleme a căror soluţionare a prilejuit pronunţarea unor soluţii contradictorii în practica judiciară. Aceste decizii sînt supuse controlului Marii Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiuni, controlului Consiliului de Stat. [M.C.] declararea dispariţiei, instituţie juridică în virtutea căreia o persoană fizică care lipseşte de la domiciliul său vreme mai îndelungată poate fi declarată dispărută (sau în stare de dispariţie) prin hotărîre judecătorească, în situaţia în care a trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri ce atestau că acea persoană era în viaţă. Instanţa competentă să declare dispariţia este judecătoria ultimului domiciliu al dispărutului. în condiţiile legii, celui declarat dispărut i se poate institui curatela. Cel declarat dispărut poate fi ulterior declarat mort, de asemenea prin hotărîre judecătorească, respectîndu-se condiţiile stabilite de lege în acest sens. Pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti declarative de moarte, cel declarat dispărut se prezumă că este în viaţă. V. şi procedura declarării dispariţiei. [M.C.] declararea judecătorească a morţii, instituţie juridică în virtutea căreia o persoană fizică dispărută este declarată, prin hotărîre, de către instanţa de judecată, că a decedat la o anumită dată. Legea prevede că d.j. a m. poate avea loc în următoarele cazuri: a) dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că cel declarat dispărut era în viaţă, au trecut 4 ani; d.j. a m. nu poate fi însă hotărîtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe hotărîrea prin care s-a declarat dispariţia; b) dacă dispariţia a avut loc în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare, care îndreptăţeşte a se presupune decesul, cel dispărut poate fi declarat mort fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care s-a produs dispariţia. în cazul în care, în prima ipoteză, ziua ultimelor ştiri despre cel ce lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenul de 4 ani se va socoti de la sfîrşi-tul lunii ultimelor ştiri, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfîrşitul anului calendaristic; tot astfel, în cea de a doua ipoteză, dacă nu se poate stabili ziua împrejurării în care a avut loc dispariţia, termenul de un an se va socoti de la sfîrşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfîrşitul anului calendaristic. De îndată ce hotărîrea declarativă de moarte a rămas definitivă, dispărutul este socotit că a murit pe data stabilită prin hotărîre ca fiind aceea a morţii. în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sînt considerate că au murit deodată. De la data stabilită prin hotărîrea declarativă de moarte ca fiind aceea a decesului, se sting sau, după caz, se nasc toate raporturile juridice a căror existenţă este determinată de viaţa sau moartea a-celei persoane. Instanţa de judecată poate rectifica data sta- 187 decontare bancară executorie bilită prin hotărîre ca fiind aceea a morţii, ori de cîte ori se dovedeşte ulterior că adevărata dată este alta. Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricînd, anularea hotărîrii prin care i s-a declarat moartea. Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărîrii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale; cu toate acestea, dobînditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decît dacă se va face dovada că la data dobîndirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă. V. şi procedura declarării judecătoreşti a morţii. [M.C.] declinarea competenţei, măsură prin care instanţa de judecată investită cu judecarea unei cauze civile decide, la cererea părţilor sau din oficiu, că nu are căderea de a soluţiona acel litigiu. D.c. se dispune printr-o hotărîre ce are ca efect dezinvestirea instanţei sesizate şi trimiterea cauzei la organul de jurisdicţie competent potrivit legii. Trimiterea dosarului la instanţa competentă se face doar după rămînerea definitivă a hotărîrii; dacă recursul a fost promovat chiar de partea care a obţinut d.c., dosarul poate fi trimis la instanţa competentă şi mai înainte de definitivarea hotărîrii. V. şi ne-competenţă. [I.L.] declinator de competenţă, mijlocul procedural prin intermediul căruia partea interesată sau procurorul poate solicita instanţei sesizate să se pronunţe asupra necompetenţei sale. D. de c. poate îmbrăca forma unei excepţii de procedură sau al unui motiv de recurs; în anumite condiţii, necompetenţa instanţei poate fi invocată şi pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. [I.L.] decontare bancară executorie, procedură de executare specifică organizaţiilor socialiste, care constă în virarea prin intermediul băncii şi fără mişcare de numerar a sumei de bani urmărite, din contul organizaţiei socialiste debitoare în contul organizaţiei creditoare. Desăvîrşirea operaţiei de d.b.e. se face în urma întocmirii de către organizaţia socialistă creditoare a unei cereri în forma unei dispoziţii de încasare, în care va indica: suma ce urmează a fi plătită, felul creanţei, numărul şi felul contului urmărit (de decontare sau curent); odată cu cererea se va depune şi titlul executor. Dispoziţia de încasare, întocmită în trei e-xemplare, se depune la unitatea bancară unde organizaţia creditoare îşi are deschis contul său curent de decontare, care este remisă apoi unităţii bancare la care se află contul organizaţiei debitoare. Primind dispoziţia de încasare, unitatea bancară la care se află contul organizaţiei debitoare va proceda la d.b.e. pro-priu-zisă, luînd suma din contul acestei organizaţii şi vi-rînd-o în contul organizaţiei creditoare. Exemplarele dispoziţiei de încasare servesc la efectuarea decontării după cum urmează: primul exemplar serveşte pentru debitarea contului organizaţiei socialiste urmărite, păstrîndu-se ca act justificativ al operaţiei efectuate; al doilea exemplar se remite băncii organizaţiei socialiste urmăritoare pentru creditarea contului acesteia şi se predă ca anexă la extrasul său de cont; al treilea exemplar serveşte pentru justificarea o- delegarea instanţei 188 peraţiei de debitare către organizaţia debitoare, predîndu-i-se ca anexă la extrasul său de cont. în cazul în care d.b.e. n-a putut fi efectuată, în tot sau în parte, din lipsă de disponibil bănesc, dispoziţia de încasare se va ţine în evidenţă şi executarea va fi continuată pe măsură ce, în contul organizaţiei debitoare, va fi creat disponibil ce poate fi urmărit. în raporturile de d.b.e. dintre organizaţiile socialiste este inadmisibilă formularea unui refuz de plată motivat de împrejurarea că organizaţia socialistă debitoare ar a-vea, la rîndul ei, o creanţă împotriva organizaţiei socialiste creditoare; în consecinţă, compensaţia nu poate fi o-pusă ca plată deoarece contravine disciplinei de plan şi principiilor gestiunii economice. Cheltuielile legate de efectuarea urmăririi se vor suporta de organizaţia debitoare, iar recuperarea lor se va face odată cu creanţa principală. V. şi executarea silită. [D.R.] delegarea instaijjfei, măsură dispusă de Tribunalul Suprem în scopul soluţionării cauzei de către o altă instanţă decît cea competentă atunci cînd, datorită unor împrejurări excepţionale, aceasta din urmă este împiedicată să funcţioneze. Tribunalul Suprem poate dispune d.i. la cererea părţii interesate, ori de cîte ori constată existenţa unor împrejurări deosebite (calamităţi naturale etc.) care fac imposibilă funcţionarea instanţei competente un timp mai îndelungat. D.i. constituie un caz de prorogare judiciară a competenţei. [I.L.] delegarea avoeaţionala, înscris oficial emis de biroul colectiv de asistenţă juridică pe baza contractului încheiat cu persoana interesată sau din oficiu, la solicitarea instanţei, a-vînd semnificaţia legală de procură, în virtutea căruia a-vocatul preferat de acea persoană sau, după caz, desemnat de directorul ori responsabilul acelui birou, este împuternicit să acorde persoanei care l-a angajat sau celei pentru care a făcut demersul respectiv organul de jurisdicţie, asistenţa juridică necesară într-un anumit litigiu. D.a. trebuie să cuprindă mai multe menţiuni, între care: numele şi prenumele avocatului delegat, numele şi prenumele persoanei beneficiare a asistenţei juridice, obiectul asistenţei juridice, organul de jurisdicţie în faţa căruia persoana vizată urmează să primească asistenţa respectivă, biroul colectiv de asistenţă juridică emitent al delegaţiei, numărul de înregistrare al acesteia la biroul emitent, semnătura directorului, cea a avocatului delegat şi ştampila biroului colectiv care a emis delegaţia. V. şi asistenţă juridică; asistenţă judiciară. [M.C.] deliberare, operaţie în cadrul căreia membrii completului de judecată stabilesc soluţia ce urmează să fie pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi. D. are loc la sfîrşitul dezbaterilor, realizîndu-se fie în şedinţă, fie în camera de chib-zuire; în ambele cazuri d. se desfăşoară în secret. în mod obişnuit, d. are loc în camera de chibzuire. D. poate viza nu numai soluţia finală, ci şi unele măsuri care se iau de instanţă pe parcursul judecăţii (încuviinţarea probelor, rezolvarea excepţiilor etc.). Cu prilejul d. judecătorii chibzu-iesc asupra tuturor capetelor 189 depoziţie de martor de cerere formulate prin acţiune precum <şi asupra apărărilor invocate de partea adversă. Instanţa de judecată urmează să stabilească mai întîi starea de fapt, astfel cum aceasta rezultă din probele administrate, după care va determina dispoziţiile legale aplicabile în cauză. Membrii completului de judecată au aceleaşi drepturi cu prilejul d.; preşedintele completului de judecată are însă sarcina de a conduce d.; în acest scop preşedintele va reţine opiniile membrilor completului de judecată, începînd cu judecătorul cel mai nou în funcţie sau cu cel mai tînăr dintre asesorii populari; preşedintele urmează să se pronunţe la urmă, pentru a nu influenţa prin opinia sa pe ceilalţi membri ai completului de judecată. Dacă cu prilejul d. membrii completului de judecată preconizează soluţii diferite, cei a căror păreri se apropie mai mult sînt datori să se unească într-o singură opinie; în cazul completului format din doi judecători, dacă aceştia nu cad de acord asupra soluţiei, litigiul se va judeca din nou în complet de divergenţă. Dacă d. nu poate avea loc imediat după dezbaterea cauzei în fond, instanţa are posibilitatea de a amîna pronunţarea hotărîrii cu cel mult şapte zile; în acest caz preşedintele completului de judecată va anunţa termenul stabilit pentru pronunţarea hotărîrii. Termenul de şapte zile are un caracter relativ, privind o obligaţie a judecătorilor; ne-respectarea lui nu se poate răsfrînge asupra valabilităţii hotărîrii. După ce s-a întrunit majoritatea, se întocmeşte de îndată minuta care se semnează, sub sancţiunea nulită- ţii, de judecători şi grefier. V. şi minută. [I.L.] denegare de dreptate, încălcarea de către judecători a obligaţiei ce le - revine prin lege de a judeca orice pricină cu care în mod legal sînt investiţi. Legea prevede că se fac vinovaţi de d. de d. judecătorii care refuză judecarea unei pricini sub pretextul tăcerii, neclarităţii sau insuficientei reglementări a legii. în ce măsură judecătorul trebuie să se inspire din sensul virtual al reglementărilor existente sau în ce măsură el va căuta soluţiile pe care echitatea şi nevoile sociale le reclamă, rămîne o chestiune de interpretare şi aplicare a legii. Refuzul de a judeca — şi, prin aceasta, posibilitatea ca judecătorul să fie urmărit penal pentru d. de d. — se poate datora şi altor cauze cum ar fi, spre exemplu, respingerea de plano (fără să fie supusă dezbaterilor) a unei acţiuni ca inadmisibilă. Nu poate fi vorba despre o d. de d. în cazul în care judecătorul se dezin-vesteşte în mod legal de judecarea unei pricini, cum ar fi cazul declinării de competenţă, strămutării pricinii ş.a. V. şi dezinvestirea instanţei; abţinere. [D.R.] depoziţie de martor, mijloc de probă concretizat în relatarea făcută oral de către martor în faţa instanţei de judecată sau a altui organ de jurisdicţie cu privire la acte, fapte sau împrejurări de orice altă natură pe care le cunoaşte direct sau indirect şi a căror clarificare prezintă importanţă pentru corecta soluţionare a litigiului. D. de m. se consemnează în procesul verbal de audiere, de către secretarul de şedinţă, fiind depunerea cererii de recurs 190 dictată de preşedintele completului de judecată, după care se semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit de către martor, preşedinte şi secretar. Martorul are dreptul să ceară să i se citească depoziţia înainte de a o semna. Legea dispune că orice adăugiri, ştersături sau modificări în cuprinsul d. de m. trebuie încuvinţate şi semnate de judecător, de secretar şi martor, sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare. Locurile rămase nescrise din procesul verbal de audiere trebuie barate astfel încît să nu mai poată fi adăugat nimic. [M.C.] depunerea cererii de recurs, înaintarea de către recurent, în vederea investirii instanţei de control judiciar, a cererii de recurs la instanţa a cărei hotărîre se atacă. D.c. de r. se poate face prin: a) prezentarea acesteia personal de către recurent; ca urmare, dacă cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege, preşedintele instanţei i-o poate înainta recurentului prezent, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu încă 5 zile; b) expedierea prin poştă; în acest caz recursul se va socoti exercitat în termen dacă a fost predat recomandat la oficiul poştal cel mai tîrziu în ultima zi a împlinirii termenului. D.c. de r. direct la instanţa de control judiciar nu poate "atrage nulitatea acesteia pe acest motiv; fiind vorba de o nulitate relativă expresă, în cazul cărora legea prevede că vătămarea se presupune pînă la dovada contrarie, instanţele de control judiciar nu pot declara fără să le fi fost invocată şi fără a-i fi dat posibilitatea recurentului să combată prezumţia de vătămare creată prin lege în favoarea intimatului interesat să o invoce. V. şi cerere de recurs; termen de recurs; nulitatea actelor de procedură. [D.R.] desfacerea căsătoriei, v. divorţ. desfiinţarea înfierii, suprimarea legăturilor de rudenie civilă (*şi implicit a efectelor a-cestora) care au luat naştere fără respectarea, de către în-fietor sau înfiat, a cerinţelor legale ale înfierii, fără respectarea condiţiilor de fond ori de formă ale actului juridic al înfierii, ale deciziei de încuviinţare a înfierii sau ale ambelor acte amintite. Pentru d.î. este suficient şi numai constatarea ori pronunţarea nulităţii unuia din cele două acte juridice, deoarece atît în cazul în care a fost încheiată cu încălcarea unor dispoziţii legale, cît şi atunci cînd a fost încuviinţată cu nesocotirea unor norme legale, înfierea este supusă desfiinţării. D.î. se poate obţine: a) pe calea acţiunii în nulitatea înfierii, atunci cînd interesul ocrotit de norma juridică încălcată prin încheierea sau încuviinţarea înfierii este de ordine publică; b) pe calea acţiunii în anularea înfierii, dacă interesul ocrotit de dispoziţia legală încălcată este de ordin personal. V. şi acţiune în nulitatea înfierii; acţiune în anularea înfierii. [M.M.] desistare, v. renunţare Ia drept; renunţare la judecată. despăgubire, sumă de bani pe care autorul unei fapte ilicite păgubitoare, sau debitorul unei obligaţii contractuale neexecutate, este obligat să o plătească, în virtutea unei hotărîri judecătoreşti, victimei sau, respectiv creditorului ce 191 dezinvestirea instanţei a suferit prejudiciul şi prin intermediul căreia se înfăptuieşte repararea prin echivalent a acelui prejudiciu. Sin. dez-dăunare; daune interese (în răspunderea contractuală); in-demnizare (în răspunderea delictuală). V. şi daune-interese. [M.C.] despărţenie, v. divorţ. dezbatere în fond, parte finală a judecăţii în care părţile au posibilitatea de a-şi expune, în şedinţă publică, pretenţiile şi apărările lor, solicitînd, fiecare, pronunţarea unei hotărîri favorabile. D. în f. are loc, cu prilejul ultimei şedinţe de judecată, după ce la termenele anterioare au fost administrate probele încuviinţate cu privire la toate împrejurările cauzei. D. în f. poartă asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei; cu prilejul d. în f. instanţa de judecată, în temeiul principiului rolului activ, poate pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept pe care o consideră esenţială pentru dezlegarea raporturilor litigioase. Concluziile formulate cu prilejul d. în f. reprezintă o sinteză asupra desfăşurării procesului civil şi deopotrivă un prilej pentru părţi de a-şi exprima sau motiva pretenţiile ori apărările lor. Părţile pun concluzii asupra fondului în ordinea determinată de lege: mai întîi se dă cuvîntul reclamantului pentru a-şi susţine pretenţiile, iar apoi pîrîtului spre a se apăra. în ipoteza coparticipării procesuale, instanţa va da cuvîntul în aceeaşi ordine: mai întîi reclamanţilor şi la urmă pîrîţilor. Dacă acţiunea a fost promovată de procuror, acesta va pune concluzii înaintea celor- lalţi participanţi. După ce părţile pun concluzii asupra fondului, instanţa urmează să declare dezbaterile închise şi se va retrage, în camera de chib-zuire, pentru deliberare. [I.L.J dezbatere judiciară, modalitate practică şi obligatorie de expunere, în cadrul şedinţei de judecată, de către părţi, a pretenţiilor şi apărărilor lor. D.j. reprezintă cadrul procesual necesar pentru realizarea justiţiei cu respectarea principiilor fundamentale care guvernează activitatea de judecată (oralităţii, cont rădic tonalităţii, publicităţii, dreptului de apărare etc.). D.j. vizează întreaga desfăşurare a procesului civil în şedinţă publică; ele se încheie odată cu retragerea completului de judecată în vederea deliberării şi pronunţării hotărîrii judecătoreşti; d.j. pot continua însă şi în faţa instanţelor de control judiciar. [I.L.] dezinvestirea instanţei, mod legal de încetare a activităţii judiciare într-o anumită cauză. D.i. poate avea loc fără ca aceasta să judece cauza, sau după ce judecata a fost terminată D.i. mai înainte ca judecarea cauzei să aibă loc, se face în cazul în care continuarea activităţii judiciare în acea cauză nu mai este posibilă din motive ca: instanţa investită a dispus declinarea competenţei; printr-un regulator de competenţă s-a decis de către o instanţă superioară că este competentă să judece cauza o altă instanţă decît a-ceea înaintea căreia s-a ivit conflictul; s-a hotărît de către instanţa supremă strămutarea pricinii; etc. D.i. după terminarea judecăţii are loc în urma îndeplinirii obligaţiei de a soluţiona cauza — în întregul ei — materializată prin întoc- disjungere 192 mirea minutei şi pronunţarea hotărîrii. Indiferent dacă d.i. a avut loc în urma constatării unor motive care au făcut imposibilă judecarea unei cauze, sau ca urmare a terminării judecării ei, judecătorii nu mai pot reveni asupra hotărîrilor pe care le dau sau le sînt impuse (cazul regulatorului de competenţă) şi produc efectul dezinvestirii lor. Sin. desezisa. V. şi autoritate de lucru judecat; excepţii de procedură. [D.R.] disjungere, măsură dispusă de instanţă în vederea judecării separate a acţiunilor întrunite — iniţial sau prin conexare — în cadrul aceluiaşi proces. D. reprezintă o măsură opusă conexării a două sau mai multe pricini civile între care există o strînsă legătură de obiect şi cauză juridică. Adeseori d. se impune ca o consecinţă firească a depunerii tardive a unor cereri conexe cu cererea principală. Astfel, potrivit legii, depunerea tardivă a cererii reconvenţionale şi a cererilor de introducere a terţelor persoane în procesul civil conduce, de regulă, la soluţionarea deosebită a acestora faţă de acţiunea principală; părţile pot consimţi ca cererile conexe să se judece împreună chiar dacă unele dintre ele au fost depuse tardiv. Instanţa are dreptul de a dispune d. cererilor ori de cîte ori soluţionarea lor împreună ar putea determina tergiversarea judecăţii; o asemenea măsură poate fi luată, de pildă, în ipoteza în care se constată că acţiunea principală este în stare de judecată, iar cererea accesorie sau incidenţă se află doar în faza probatorie. [I.L.] disponibilitate, v. principiul disponibilităţii. dispozitivul hotărîrii, componentă structurală a hotărîrii judecătoreşti care conţine reproducerea integrală şi întocmai a minutei redactate în finalul deliberării şi citite în şedinţa publică cu ocazia pronunţării. Constituie partea cea mai importantă a hotărîrii, deoarece cuprinde soluţia dată de instanţă în rezolvarea litigiului; este supus executării silite şi împotriva lui se exercită căile de atac. D.h. trebuie să conţină rezolvările date de instanţă — în sensul admiterii sau respingerii — tuturor cererilor formulate de părţi cu privire la obiectul procesului. De asemenea, el trebuie să cuprindă precizarea elementelor necesare punerii lui în executare silită: numele, prenumele şi domiciliul părţilor; în cazul obligării la predarea unui bun, acesta trebuie să fie individualizat, arătîndu-se, la imobile, strada, numărul sau vecinătăţile, numărul de carte funciară, numărul topografic şî întinderea, iar la lucrurile generice arătarea modului în care se face determinarea lor (prin numărare, cîntărire etc.); în cazul acţiunilor în recunoaşterea unui raport juridic, se va indica conţinutul exact al acestui raport (drepturile şi obligaţiile părţilor); atunci cînd obligarea nu se poate face în natură (deoarece, spre exemplu, lucrul a pierit), obligarea se va face prin echivalent, iar în d.h. va trebui să se precizeze cuantumul sumei de bani care urmează a fi plătită de către cel obligat; în cazul obligaţiilor de a face trebuie să se prevadă şi sancţiunea unor daune cominatorii pe fiecare zi de întîrziere; ori 193 divorţ de cîte ori se projiunţă o obligare alternativă, trebuie să se arate atît prestaţia principală, cît şi cea alternativă; în cazul obligării la plata unor sume de bani, de regulă se obligă şi la plata de dobînzi; cînd se admite acţiunea mai multor reclamanţi se va arăta cît se cuvine fiecăruia dintre ei şi dacă există sau nu solidaritate; în cazul obligării mai multor pîrîţi se va arăta cît datorează fiecare sau dacă obligaţia este solidară, cum sînt repartizate cheltuielile de judecată etc. Instanţa poate acorda motivat debitorului un termen de graţie (înlăuntrul căruia acesta să poată face plata) sau să eşaloneze plata pe mai multe termene succesive; în caz contrar obligarea este pură şi simplă, iar hotărîrea poate fi pusă în executare pe cale silită de îndată ce a rămas definitivă. în d.h. trebuie să se prevadă (la cererea părţii interesate) obligarea la plata cheltuielilor de judecată a părţii care a pierdut procesul. Totodată, în cuprinsul său trebuie să se arate şi calea de atac ce poate fi exercitată de părţi, precum şi termenul în care aceasta o poate exercita. Dacă hotărîrea este definitivă, se va face o atare menţiune. Trebuie de asemenea să se facă menţiunea că hotărîrea a fost pronunţată în şedinţă publică. [M.C.] distribuirea preţului, operaţie de repartizare a sumelor de bani rezultate din urmărirea silită a bunurilor mobile sau imobile, între doi sau mai mulţi creditori. D.p. se realizează după cum urmează: 1) în ipoteza urmăririi bunurilor mobile, dacă pe lîngă creditorul urmăritor există şi alţi creditori ce au făcut opunere la d.p., iar titlul lor este recu- noscut, preţul obţinut se va împărţi între aceştia. Astfel, vor fi plătiţi mai întîi creditorii privilegiaţi; creditorii privilegiaţi care au acelaşi rang de preferinţă vor fi plătiţi în mod proporţional; din restul sumei urmează să fie plătiţi creditorii chirografari, In mod proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia. D.p. se face de instanţa de judecată, cu citarea părţilor, în camera de chibzuire. 2) în ipoteza urmăririi bunurilor imobile, d.P. se face, cînd sînt mai mulţi creditori, cu respectarea tabloului de împărţeală întocmit în acest scop. 3) în ipoteza urmăririi prin intermediul popririi, d.p. între mai mulţi creditori se face cu respectarea ordinii de preferinţă prevăzute de dreptul comun. 4) în cazul creanţelor statului şi ale organizaţiilor socialiste faţă de persoanele fizice, urmărirea silită se realizează cu respectarea unor reguli derogatorii de la dreptul comun. P.p. se face de organul de executare silită, după trecerea a cel puţin 15 zile de la data depunerii sumei rezultate din valorificarea bunurilor, cu respectarea ordinei de preferinţă statornicite de legea specială. V. şi tabloul de împărţeală a preţului; ordine de preferinţă. [I.L.] divorţ, mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească atunci cînd, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sînt atît de grav şi iremediabil vătămate încît continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei. D. se poate pronunţa fie din vina exclusivă a pîrîtului (dacă instanţa constată că motivele temeinice care fac cu neputinţă conţi- domiciliu 194 nuarea căsătoriei sînt imputabile acestuia), fie din vina ambilor soţi (în acele cazuri în care instanţa constată şi în sarcina reclamantului o culpă atît de gravă încît ea singură ar fi suficientă să legitimeze desfacerea căsătoriei, în eventualitatea că pîrîtul ar face o asemenea cerere). Reclamantul nu poate invoca în sprijinul acţiunii sale propria-i culpă şi nici fapte sau împrejurări ce ţin de conduita sa. D. este supus unei proceduri speciale care a fost astfel reglementată încît să servească interesului general al ocrotirii căsătoriei. Căsătoria se consideră desfăcută pe data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti prin care s-a pronunţat d. D. produce efecte multiple, care vizează întregul complex de relaţii personale şi patrimoniale ce s-au stabilit între soţi, între aceştia şi copii precum şi între soţi şi terţe persoane ca urmare a căsătoriei; indiferent însă de domeniul de relaţii la care se referă, aceste efecte se produc numai pentru viitor, nu au caracter retroactiv, deosebindu-se astfel esenţial de efectele nulităţii căsătoriei. V. şi procedura divorţului. {M.C.] domiciliu, locul în care o persoană fizică îşi are locuinţa stabilă sau principală, unde se prezumă că ea poate fi găsită în mod obişnuit şi care este luat ca atare în evidenţa organelor administrative. Pe plan juridic d. se distinge prin obligativitate, unicitate şi stabilitate, constituind unul dintre elementele de identificare ale persoanei fizice. D. poate fi stabilit de către însăşi persoana fizică în cauză, sau este fixat prin lege. în funcţie de această împrejurare se disting: a) d. voluntar, caracterizat prin aceea că este ales de către persoana în cauză; potrivit legislaţiei noastre un astfel de d. este locul unde acea persoană îşi are locuinţa statornică, iar în cazul în care are mai multe locuinţe, este locul unde se află locuinţa principală. Actul doveditor al d. voluntar este buletinul de identitate; atunci cînd este cazul, pot fi folosite în acest scop şi alte mijloace de probă, b) d. legal, care se distinge prin aceea că este fixat chiar de lege. Legea stabileşte d. numai cu privire la unele categorii de persoane, după cum urmează: d. minorului se află la părinţii lui sau la acela dintre ei, împreună cu care locuieşte statornic, iar atunci cînd părinţii, avînd d. diferite, nu se înţeleg cu privire la d. minorului, va decide instanţa judecătorească în a-ceastă problemă; minorul care este reprezentat numai de către unul dintre părinţi (celălalt fiind mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie, în neputinţa de a-şi manifesta din orice motive voinţa, sau în situaţia de divorţat căruia instanţa nu i-a încredinţat copilul spre creştere şi educare) are d. la părintele ce-1 reprezintă, iar dacă ambii părinţi se află în-tr-una din situaţiile menţionate, la tutorele său; minorul pus sub tutelă sau sub interdicţie are d. legal, de asemenea, la tutorele său; d. interzisului se află la reprezentantul său legal (tutore) pe toată durata menţinerii interdicţiei; dispărutul are d. la curator (dacă asupra bunurilor sale s-a instituit curatela), dar numai în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte; d. legal al unor persoane che- 195 dovada cu înscrisuri mate la moştenire se află la custode sau la curator, dacă în ce priveşte unele bunuri succesorale a fost numit un custode sau un curator, dar numai în măsura în care a-cesta este îndreptăţit să reprezinte acele persoane. Proba d. legal se face prin orice mijloace de probă (acte de stare civilă, hotărîri judecătoreşti etc.) de natură să ateste că persoana vizată se află întruna din situaţiile pentru care legea prevede un asemenea d., precum şi prin acelea care fac dovada d. voluntar al ocrotitorului legal. Determinarea d. unei persoane prezintă importanţă în primul rînd pentru identificarea acelei persoane, dar tşi sub multiple alte aspecte, ca de ex. stabilirea competenţei instanţei de judecată, îndeplinirea diverselor acte de procedură etc. V. şi domiciliu ales. [M.C.] domiciliu ales, adresa pe care o persoană o indică instanţei de judecată ca fiind (cel puţin pentru o perioadă determinată, sau într-un anume scop) domiciliul ei, solicitînd acesteia să o aibă în vedere la îndeplinirea unor acte de procedură. Legea dispune că în cazul alegerii de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa u-nei asemenea arătări, la domiciliul părţii. V. şi domiciliu; domiciliu necunoscut. [M.C.] domciliu necunoscut, denumire dată domiciliului (voluntar sau legal) unei persoane, în cazul în care acesta nu poate fi identificat de către partea interesată sau de către instanţa de judecată în cedarea îndeplinirii unor acte de procedură. Legea dispune că în cazul în care reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pîrîtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate. V. şi domiciliu; domiciliu ales. [M.C.] dosar civil, totalitatea înscrisurilor privitoare la un litigiu civil, existente la un anumit moment al activităţii procesuale, reunite în ordinea întocmirii sau administrării lor, într-o îmbrăcămite din carton. Pe coperta d.c. se va menţiona: numărul acestuia, denumirea instanţei, obiectul cauzei, numele şi prenumele părţilor. Numărul dosarului corespunde cu cel de înregistrare a cererii de chemare în judecată; sub acest număr se vor înregistra toate cererile accesorii sau incidentale. La instanţa de recurs se formează un dosar nou care se ataşează însă la cel al instanţei de fond. Părţile, procurorul şi persoanele care justifică un interes legitim pot consulta din timp d.c. la arhiva instanţei. [I.L.] dovada cu înscrisuri, probă constînd în materializarea u-nui act juridic pe hîrtie (într-un înscris propriu-zis) sau într-un alt obiect material, ca de ex.: o scîndură, o cărămidă, o înregistrare pe peliculă, pe casetă sau pe o bandă de magnetofon. De regulă, înscrisurile constituie probe pre-constituite, întocmindu-se în mod special în scopul de a dovedi ulterior, la nevoie, un raport juridic; actul precon-stituit este mai exact şi mai sigur decît memoria fragilă a martorilor şi poate fi conservat mai uşor. Totodată, înscrisul fiind confecţionat chiar în momentul perfectării actului dovada cu înscrisuri juridic, este mai demn de crezare decît alte probe care se constituie ad hoc, în chiar timpul procesului. împrejurarea face ca, în mod obişnuit, la înscrisuri să se pună la îndoială în timpul procesului nu conţinutul, ci autenticitatea lor. în raporturile dintre persoanele fizice, forma înscrisului preconstituit este cerută ori de cîte ori obiectul actului juridic are o valoare mai mare de 250 lei; în raporturile dintre organizaţiile socialiste legea cere de asemenea forma scrisă a contractelor economice, acestea neputînd fi dovedite cu martori. Legea cere forma scrisă şi pentru dovedirea operaţiilor de predare-primire a mărfurilor în executarea contractului de furnizare. Regula în ce priveşte administrarea d. cu I. este că reclamantul trebuie să depună înscrisurile de care înţelege să se prevaleze în proces odată cu cererea de chemare în judecată, în atîtea copii cîţi pîrîţi sînt, precum şi un exemplar pentru instanţă, pe care le certifică pentru exactitate. Legea permite ca iniţial să se depună şi numai un extras dintr-un înscris referitor la pricină, urmînd ca instanţa să dispună, dacă va găsi necesar, înfăţişarea ulterioară a înscrisului în întregime. La rîndul său, pîrîtul are obligaţia să depună, odată cu întîmpina-rea, sau la prima zi de înfăţişare, toate înscrisurile pe care înţelege să le folosească ca probe în apărare; în cazul în care mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant participă la judecată în mai multe calităţi juridice (de ex., şi ca tutore), pîrîtul va depune la dosar pentru aceste părţi cîte o singură copie după înscrisurile prezentate în apărare. Atunci cînd se prezintă înscrisuri redactate într-o limbă străină, sau scrise cu litere vechi, partea care le înfăţişează trebuie să depună traduceri sau copii cu litere latine, certificate de ea însăşi. La instanţele judecătoreşti care funcţionează în unităţi administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît cea română, părţile pot depune înscrisurile redactate în limba lor proprie. Atunci cînd partea adversă contestă exactitatea traducerii în limba română sau transcrierii cu litere latine făcută de împricinatul care a depus înscrisul redactat în limbă străină sau scris cu litere vechi, instanţa poate dispune ca traducerea sau transcrierea să se facă de către un traducător autorizat, situaţie în care primesc aplicare dispoziţiile referitoare la experţi. Partea este obligată fie să depună, în prealabil şedinţei de judecată, originalul înscrisului la secretariatul instanţei, fie să-l aibă asupra sa la judecată pentru ca instanţa să poată proceda la confruntarea lui cu copia; în caz contrar instanţa are facultatea să acorde un termen în vederea înfăţişării înscrisului original. Nedepunerea sau neînfăţişarea originalului este sancţionată cu înlăturarea copiei dintre mijloacele de probă administrate în cauză, în cazul în care înscrisul se găseşte în posesia părţii potrivnice, iar aceasta nu are interes să-l depună în instanţă, aceasta va putea ordona înfăţişarea lui dacă s-a făcut dovada că este deţinut de partea respectivă; refuzul părţii potrivnice care deţine înscrisul de a da curs acestui ordin, ori IOT dovada cu martori ascunderea sau distrugerea înscrisului de către ea, îndreptăţeşte instanţa să considere dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea înscrisului, în ce priveşte cuprinsul acelui înscris. Atunci cînd înscrisul se găseşte la un terţ, terţul respectiv va fi citat în calitate de martor cu invitaţia expresă de a aduce înscrisul la instanţă; refuzul de a da curs acestui ordin poate fi sancţionat de instanţă . cu obligarea terţului la plata unor daune cominatorii. Instanţa va putea reveni asupra sancţiunii în cazul în care terţul va înfăţişa totuşi înscrisul ulterior, cu condiţia însă ca procesul să se afle încă în curs de judecare. Atunci cînd înscrisul se află la un organ de stat sau la o persoană juridică, instanţa poate cere, prin adresă, înfăţişarea lui, iar refuzul de a da curs solicitării respective îndreptăţeşte organul judecătoresc să aplice sancţiunea obligării la daune cominatorii a instituţiei sau persoanei juridice care refuză înfăţişarea înscrisului. în cazul în care prezentarea înscrisului nu este posibilă, acesta fiind necesar funcţionării serviciului la organul de stat sau persoana ju-rdică ce îl deţine (de exemplu o carte funciară, un registru etc.), instanţa va proceda la cercetarea înscrisului original la acel organ, cu citarea părţilor, iar dacă înscrisul se găseşte în altă localitate, va recurge la cercetarea lui prin comisie rogatorie, de către instanţa din acea localitate. Cît priveşte cercetarea înscrisurilor de către instanţă în şedinţa de judecată, aceasta diferă în funcţie de natura lor: cele autentice neputînd fi combătute decît prin alte înscrisuri sau prin înscrierea în fals, sînt considerate ca făcînd dovada deplină cîtă vreme nu au fost astfel combătute. Cele sub semnătură privată se prezintă părţii adverse pentru a fi recunoscute de ea la interogator, iar în caz de răspuns afirmativ proba este făcută. V. şi procedura verificării de scripte. [M.C.] dovada cu martori, probă con-stînd în declaraţiile făcute de martori în faţa organului de jurisdicţie şi a cărei administrare este îngăduită de lege numai în prezenţa anumitor condiţii. Potrivit legii, d. cu m. este admisă numai în privinţa actelor juridice în valoare de pînă la 250 lei, precum şi a faptelor materiale, cu excepţia stărilor de fapt în care operează prezumţii legale absolute, justificate de ,un interes social (ca, de exemplu, starea civilă a unei persoane atunci cînd există concordanţă între certificatul de naştere şi folosirea stării civile, aşa numita posesiune de stat). Nu este admisibilă această dovadă cu privire la actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei şi nici în contra sau peste cuprinsul unui înscris, indiferent de valoarea raportului juridic. Părţile însă pot conveni ca şi în aceste cazuri să se poată face d. cu m. dacă o atare dovadă priveşte drepturi de care ele pot să dispună. Restrîngerea admisibilităţii probei testimoniale o-perează numai în materie civilă; în materie penală, ori de cîte ori este vorba de infracţiuni constînd în încălcarea unor obligaţii contractuale civile (cum este, bunăoară, a-buzul de încredere), judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă de care este dependentă soluţionarea cauzei penale, deşi. se face de instanţa drept comuti 198 penală, este supusă regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă, ceea ce înseamnă că restrîngerea admisibilităţii d. cu m. primeşte aplicare şi aici în situaţiile respective. în materie comercială, d. cu m. este întotdeauna admisibilă. în raporturile dintre organizaţiile socialiste legea a impus obligativitatea contractului scris, în vederea asigurării disciplinei contractuale în acele raporturi. Dreptul de proprietate, fiind expresia unui raport juridic, nu poate fi dovedit cu martori; în schimb, faptul material al posesiunii prelungite a bunului pe durata prescripţiei achizitive este susceptibil de o asemenea dovadă. Terţii pot folosi d. cu m. pentru a combate cele conţinute într-un înscris. Chiar în raporturile dintre părţile actului juridic, inadmisibilitatea acestei probe pentru a se combate conţinutul unui înscris priveşte numai înscrisurile preconstituite, iar nu şi celelalte înscrisuri probatorii. D. cu m. poate fi utilizată pentru a se proba frauda, dolul, cauza ilicită a convenţiei, existenţa viciilor de consimţămînt în momentul contractării, precum şi frauda la lege; toate aceste împrejurări determină, după caz, nulitatea relativă sau absolută a actului juridic, chiar şi atunci cînd el a fost constatat printr-un înscris (autentic sau sub semnătură privată). De asemenea, pot fi dovedite cu martori stingerea sau rezilierea obligaţiei, chiar dacă aceasta fusese constatată printr-un înscris: într-o atare ipoteză nu se tinde a se proba nici conţinutul convenţiei părţilor şi nici modificarea contractului iniţial, ci doar un fapt ulterior convenţiei, care a făcut să înceteze raportul juridic astfel stabilit, cum este, de ex., remiterea de datorie sau plata (dacă, bineînţeles, aceste operaţii, ele însele acte juridice, ar fi, potrivit legii, susceptibile de proba cu martori. D. cu m. este admisibilă şi atunci cînd clauzele convenţiei scrise sînt obscure, echivoce, fiind necesară interpretarea lor pentru a se lămuri intenţia comună a părţilor, în următoarele situaţii, d. cu m. este admisibilă indiferent de valoarea obiectului actului juridic, şi chiar în completarea sau împotriva conţinutului înscrisului probator încheiat de către părţi: începutul de dovadă scrisă poate fi întregit cu depoziţii de martori; cînd există imposibilitatea de a preconstitui sau păstra proba scrisă: la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte, din delicte sau cvasidelicte, la depozitul necesar (în caz de ruină, incendiu, tumult sau nau-vragiu) şi la depozitele ce fac călătorii la hotelul unde se cazează, la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute (cînd nu era cu putinţă părţilor să facă înscrisuri), cînd înscrisul a fost întocmit, dar creditorul l-a pierdut într-un eveniment de forţă majoră. V. şi depoziţie de martor. [M.C.] drept comun, expresie ce desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit domeniu, ori de cîte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii (spre e- 199 drept la acţiune xemplu: dreptul comun în materia executării silite; dreptul comun în materia participării terţilor la procesul civil; etc.). Normele legale cuprinse în Codul de procedură civilă constituie d.c. din domeniul dreptului procesual civil. V. si Cod de procedură civilă. [M.C.] drept de apărare, v. principiul dreptului de apărare. drept la acţiune 1 (în sens procesual), facultatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza instanţa de judecată printr-o cerere (întemeiată sau neîntemeiată din punct de vedere juridic), solicitîndu-i să pronunţe o hotărîre asupra a-celei cereri. în această accepţiune, d. la a. se înfăţişează ca drept de a intenta acţiunea şi totodată ca o formă de manifestare a dreptului de petiţionare consacrat prin Constituţie. Uneori d. la a. (în sens procesual) este dependent de îndeplinirea unei condiţii sau proceduri prealabile, Hără de care acţiunea nu poate fi primită. Astfel, legea dispune că în cazul litigiilor patrimoniale avînd o valoare sub 30 000 lei nu se poate introduce acţiune la instanţa judecătorească decît dacă reclamantul s-a adresat, în prealabil, comisiei de judecată competente, în vederea îndeplinirii procedurii de împăciuire; pentru ca instanţa să primească acţiunea sa, el trebuie să probeze prin dovadă scrisă (proces verbal) că organul de jurisdicţie obştească n-a putut realiza împăcarea părţilor, iar acestea n-au fost de acord ca acel organ să soluţioneze litigiul lor, ori să facă dovada (tot prin act scris) că procedura de împăciuire nu s-a în- deplinit în termenul prevăzut de lege. Tot aşa, în cadrul procedurii prevăzute de lege cu privire la judecarea de către instanţele judecătoreşti a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, d. la a. (în sens procesual) este subordonat condiţiei utilizării prealabile, de către reclamant, a procedurii administrative, prin sesizarea organului administrativ competent. 2 (în sens material), facultatea reclamantului (titularului unui drept subiectiv) de a cere, prin intermediul instanţei de judecată, de la pîrît (persoana căreia îi incumbă obligaţia corelativă acelui drept) executarea prestaţiei la care s-a îndatorat. în această accepţiune, d. la a. prezintă semnificaţia de drept la satisfacerea ori admiterea acţiunii. Distincţia dintre d. la a. în sens procesual şi d. la a. în sens material prezintă utilitate practică sub multiple aspecte. Astfel, în cazul în care o instanţă necompetentă îşi declină competenţa, ceea ce se pune în discuţie este numai d. la a. în sens procesual: instanţa nu contestă reclamantului d. la a. în sens material, ci constată doar că acesta s-a adresat u-nui orgn jurisdicţional necompetent să-i soluţioneze cererea. Dacă, dimpotrivă, instanţa respinge acţiunea constatînd că excepţia de prescripţie este întemeiată, este pus în cauză însuşi d, la a. în sens material, în legătură cu care se constată că s-a stins prin efectul prescripţiei; cererea pentru instituirea măsurilor asigurătorii tinde să asigure realizarea d. la a. în sens material. Reclamantul poate să renunţe la judecată în condiţiile prevăzute de lege; în acest drept procesual civil 200 caz este vizat numai d. Ia a. în sens procesual, cu referire specifică la acţiunea care a fost deja introdusă, reclamantul păstrîndu-şi dreptul de a formula o nouă acţiune a cărei admitere nu poate fi împiedicată de faptul renunţării la prima acţiune. Dacă însă reclamantul renunţă chiar la dreptul subiectiv dedus judecăţii, el pierde d. Ia a. în sens material; o nouă acţiune cu privire la dreptul la care s-a făcut renunţarea va fi respinsă în fond. în cazul perimării unei acţiuni este afectat numai d. la a. (în sens procesual) privind cererea care a format obiectul perimării; reclamantul are posibilitatea să introducă o nouă acţiune şi chiar să obţină admiterea ei, dacă aceasta va fi găsită întemeiată în fond. D. la a. în sens procesual este imprescriptibil, în vreme ce d. la a. în sens material, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, este supus prescripţiei extinctive. [M.C.] drept procesual civil, ramură a sistemului de drept al R. S. România cuprinzînd ansamblul normelor juridice care reglementează, în conformitate cu interesele oamenilor muncii, modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi civile, precum şi modul de executare silită a hotărîrilor judecătoreşti pronunţate în aceste pricini. D.p.c. reglementează în detaliu, prin normele sale, fazele şi etapele pe care le poate parcurge un proces civil; totalitatea reglementărilor referitoare la aceste faze şi etape formează sistemul dreptului procesual civil. Normele d.p.c. au caracter de clasă, prin intermediul lor realizîndu-se pe cale procesuală dreptul mate- rial ce conţine regulile de conduită convenabile clasei muncitoare, conducătoare în stat. La rîndu-i, calea procesuală reprezintă o organizare a procedurii în armonie cu a-numite principii fundamentale, ce de asemenea dau expresie intereselor generale ale oamenilor muncii. Caracterul de clasă al d.p.c. român rezultă fără echivoc din numeroase dispoziţii legale între care: a-celea prin care se consacră dreptul procurorului de a porni acţiuni civile şi de a participa la orice proces, în orice fază a procesului, dacă apreciază că aceasta este necesar pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii; acelea prin care se statorniceşte principiul rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia instanţa este o-bligată să ajute activ părţile în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime; acelea care îndreptăţesc instanţa să încuviinţeze o probă ce nu a fost cerută în termen din cauza neştiinţei sau a lipsei de pregătire a părţii etc. D.p.c. are ca obiect propriu de reglementare raporturile procesuale civile, iar metodele specifice de reglementare ţin seama de cerinţele unui complex de principii fundamentale şi mai cu seamă de cerinţele disponibilităţii, ale contradictoriali-tăţii şi ale rolului activ al instanţei. Ca parte integrantă a sistemului juridic unitar al R. S. România, d.p.c. are strînse legături cu dreptul constituţional, cu dreptul civil (care, în sens larg, include şi ramurile desprinse din el: dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul cooperatist), cu dreptul administrativ, cu organizarea judecătorească şi SOI dreptul de a ataca. • cu dreptul procesual penal, a) La baza d.p.c. stau normele fundamentale ale dreptului constituţional. Constituţia R. S. România consacră mai multe texte organelor judecătoreşti, precizînd totodată principiile pe baza cărora se înfăptuieşte justiţia atît în pricinile civile cît şi în cele penale. între acestea se înscriu: principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai legii, principiul publicităţii, principiul dreptului de apărare, care dau expresie profundului democratism al procesului civil român, b) D.p.c. reprezintă aspectul sancţionator al dreptului civil material, care intervine la caz de nevoie. Dreptul civil ar fi insuficient dacă realizarea lui nu ar fi înfăptuită pe calea procesului civil; tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput în absenţa unui drept civil material pe care să-l apere şi să-l valorifice. c) Corelaţia dintre d.p.c. şi dreptul administrativ este pusă în evidenţă, printre altele, de reglementarea prin lege (chiar prin Constituţie) a dreptului instanţelor judecătoreşti de a exercita controlul asupra hotărîrilor organelor administrative cu activitate ju-risdicţională, precum şi de recunoaşterea de către legiuitor pe seama tribunalelor şi judecătoriilor a competenţei de a judeca cererile celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, puţind să se pronunţe în condiţiile legii asupra legalităţii a-cestor acte. Pe de altă parte, dispoziţiile Codului de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie civilă şi comercială, se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, inclusiv în domeniul dreptului administrativ, unde pînă în prezent nu a fost elaborat un cod de procedură administrativă, ori de cîte ori aceste legi nu cuprind dispoziţii potrivnice, d) Organizarea judecătorească se află şi ea într-o strînsă legătură cu d.p.c., acesta din urmă avînd ca obiect de reglementare formele în care organele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea; este o legătură de tipul celei existente între organ şi funcţia sa, căci instanţele de judecată sînt create în scopul desfăşurării activităţii procesuale, în timp ce procedura civilă dă expresie a ceea ce se numeşte instanţă în funcţiune, e) în fine, legătura dintre d.p.c. şi dreptul procesual penal decurge din faptul că cele două ramuri ale sistemului juridic reglementează două forme ale aceleiaşi activităţi de judecată, desfăşurată de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi urmărind acelaşi scop: apărarea orînduirii sociale şi de stat, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, precum şi asigurarea respectării legalităţii. Multe dintre normele dreptului procesual, ca de e-xemplu cele referitoare la principiile fundamentale ale procesului, drepturile şi îndatoririle părţilor, administrarea probelor, ordinea dezbaterilor, deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărîrilor etc., sînt identice sau similare în procesul civil şi în procesul penal. [M.C.] dreptul de a ataca pe căi legale hotărîrea judecătorească, element component al conţinutului principiului disponibilităţii, exprimînd facultatea părţilor de a sesiza instanţa competentă, prin folosirea căii de atac prevăzute de lege, în vederea exercitării de către a-ceastă instanţă a controlului dreptul de a cere.. 202 judiciar asupra hotărîrii atacate. în principiu, această facultate aparţine părţilor, ele fiind cele mai în măsură să aprecieze atît justeţea hotărîrii cît şi oportunitatea punerii în mişcare a procedurii de control judiciar. Cu toate a-cestea, în sistemul nostru procesual, şi procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărîrii. Legiuitorul a creat această derogare de la regula arătată întrucît statul socialist este profund interesat ca hotărîrile judecătoreşti ce rezolvă litigiile între cetăţeni să fie juste, să corespundă în cel mai înalt grad spiritului şi exigenţelor legii; este motivul pentru care legea recunoaşte procurorului, indiferent de atitudinea adoptată de partea care a pierdut procesul, dreptul de a manifesta iniţiativa necesară în vederea desfiinţării unei hotărîri greşite. Partea îşi păstrează însă dreptul să renunţe la recurs, declarîndu-se mulţumită cu hotărîrea atacată. în privinţa recursului extraordinar, părţile nu pot exercita dreptul de dispoziţie, această cale extraordinară de atac putînd fi promovată în exclusivitate de către Procurorul general al Republicii Socialiste România; ele vor putea sesiza însă Procuratura Generală cu memorii cerînd introducerea unui asemenea recurs. {M.C.] dreptul de a cere executarea hotărîrii judecătoreşti, element component al conţinutului principiului disponibilităţii, exprimînd facultatea părţii care a cîştigat procesul de a provoca punerea în executare a hotărîrii pronunţate, în scopul de a-şi realiza concret şi integral dreptul recunoscut în justiţie. Legea însă recunoaşte şi procurorului — ca organ de stat investit cu prerogativa asigurării respectării legilor — o asemenea facultate, indiferent dacă a participat la procesul în care a fost pronunţată hotărîrea respectivă. Pe de altă parte, legiuitorul stabileşte că pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere, cînd executarea se face asupra retribuţiei sau asupra altor venituri din muncă prevăzute de lege, instanţa care a emis titlul executoriu are obligaţia să dispună din oficiu efectuarea popririi. Tot astfel, legea dispune că în procesele în care s-a acordat statului direct sau organelor puterii ori administraţiei de stat sau oricărei alte instituţii bugetare de stat o sumă de bani cu orice titlu, instanţa care a dat hotărîrea executorie este obligată să comunice dispozitivul acesteia organelor financiare competente din localitatea unde domiciliază debitorul în vederea executării. Prin adresa trimisă acelor organe se vor putea comunica dispozitivele mai multor hotărîri. Atunci cînd prin hotărîrea judecătorească au fost acordate sau recunoscute alte drepturi, dispozitivul se comunică, în vederea executării, executorului judecătoresc sau, după caz, altor organe prevăzute de lege, din raza în care domiciliază partea obligată. Ori de cîte ori creditor este o întreprindere sau organizaţie economică socialistă de stat, o organizaţie cooperatistă sau orice organizaţie obştească, instanţa care a dat hotărîrea executorie este obligată să comunice executorului judecătoresc dispozitivul hotărîrii; dacă unitatea are organe proprii de executare, 203 dreptul de a determina. • comunicarea se va face direct acelei unităţi. Adresa instanţei care cuprinde comunicarea dispozitivului constituie titlu executor. în ultimele două i-poteze — adică atunci cînd prin hotărîre s-au recunoscut statului ori organelor sale alte drepturi decît cele băneşti, ca şi atunci cînd creditorul este o organizaţie socialistă — executarea se face la stăruinţa unităţii păgubite, aceasta fiind obligată a urmări să se facă executarea. în fine, prin dispoziţii de lege specială a fost instituită obligaţia instanţei privind comunicarea din oficiu a titlului executoriu în vederea executării silite împotriva persoanelor fizice a plăţii impozitelor şi taxelor neachitate în termen, a creanţelor băneşti ale organizaţiilor socialiste, precum şi cu referire la executarea confiscării. [M.C.] dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării, element component al conţinutului principiului disponibilităţii, exprimînd facultatea reclamantului de a fixa, prin cererea de chemare în judecată, obiectul şi limitele acţiunii, precum şi îndreptăţirea pîrîtului de a determina modul şi limitele apărării sale faţă de pretenţiile formulate de către reclamant. în sistemul legislaţiei noastre procesuale, instanţa de judecată este obligată să soluţioneze procesul cantonîndu-se la obiectul acestuia astfel cum el a fost precizat de către reclamant prin acţiunea sa şi rămînînd în limitele stabilite prin această acţiune; ea nu poate depăşi limitele fixate de reclamant prin acţiunea sa în scopul de a-i acorda mai mult decît acesta a cerut, după cum nu poate da nici altceva decît s-a cerut. Legea dispune în acest sens că judecătorii vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii; tot ea înscrie printre motivele de revizuire şi cazurile de plus- şi extra-petita. Pe aceeaşi linie a consacrării dreptului părţii de a determina limitele acţiunii sau ale apărării, legea mai stabileşte că instanţa acordă cheltuielile de judecată celui care a cîştigat procesul, dar numai dacă acesta cere obligarea părţii adverse la plata lor. în schimb instanţa nu este legată de calificarea juridică pe care părţile o dau cererilor şi apărărilor lor: ea poate modifica temeiul juridic al acţiunii introduse de reclamant, ca şi al excepţiei ridicate de pîrît. Tot astfel, instanţa de recurs nu este limitată, exami-nînd legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate, la motivele invocate de recurent; ea are obligaţia să examineze din oficiu hotărîrea sub raportul tuturor motivelor prevăzute de lege, putînd-o desfiinţa chiar pentru alte motive de nulitate decît acelea invocate în cererea de recurs. Cu toate acestea, legea nu permite instanţei de recurs să extindă verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate şi cu privire la situaţia părţilor din proces care nu au declarat recurs, şi nici cu referire la acea parte a hotărîrii care nu a fost vizată prin recurs. Cît priveşte determinarea limitelor apărării, legea o lasă în exclusivitate la libera apreciere a părţii interesate (care în general este pîrîtul): acesta are facultatea să ridice excepţii de fond sau de procedură, să-şi facă apărările în fapt şi în, drept pe care le crede de cuviinţă. [M.C.] dreptul de a folosi.. 204 dreptul de a folosi limba maternă în justiţie, v. principiul dreptului de a folosi limba maternă în justiţie. dreptul de a renunţa Ia acţiune sau Ia dreptul subiectiv dedus în judecată, de a recunoaşte pretenţiile din acţiune şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie, element component al conţinutului principiului disponibilităţii, exprimînd un complex de facultăţi procesuale recunoscute de lege, pe de 0 parte reclamantului, în virtutea cărora acesta poate curma litigiul prin renunţarea la acţiune ori chiar la dreptul material al procesului, sau prin încheierea unei tranzacţii cu partea adversă, iar pe de altă parte pîrîtului, căruia 1 se oferă posibilitatea de a pune şi el capăt procesului prin recunoaşterea pretenţiilor formulate în acţiune ori prin perfectarea unei tranzacţii judiciare cu reclamantul. Renunţarea la acţiune sau chiar la dreptul subiectiv în legătură cu care se dispută litigiul, ca şi achiesarea la pretenţiile formulate prin acţiune ori la hotărîrea pronunţată de instanţă, încheierea de către părţile litigiului a unei tranzacţii judiciare constituie mijloace procedurale pe care legea le pune la îndemîna părţilor, lăsîndu-le libertatea de a le utiliza pe întreg parcursul desfăşurării procesului, pentru a pune capăt litigiului existent între ele. Acest complex de facultăţi sînt reglementate de legiuitor pe seama părţilor numai în ce priveşte litigiile al căror obiect este susceptibil de tranzacţie, adică numai cu referire la drepturile de care se poate dispune. Constatînd manifestarea de voinţă a părţii sau a părţilor, făcută în sensul de a curma litigiul, instanţa este obligată să ia act de aceasta prin încheiere şi să închidă dosarul. în cazul renunţării la drept, instanţa dispune, prin hotărîre, respingerea acţiunii în fond; dacă părţile pun capăt procesului printr-o tranzacţie, instanţa pronunţă o hotărîre de expediat. Cu toate acestea, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului, instanţa este îndreptăţită să refuze a lua act de declaraţia părţii în cazul în care apare evident că, datorită ignoranţei, acea parte n-a putut intui consecinţele grave ce decurg pentru ea din actul renunţării sau, după caz, al achiesării; în toate situaţiile, instanţei îi revine îndatorirea de a cerceta, mai înainte să fi luat act de voinţa părţii sau a părţilor, dacă nu cumva pe această cale se tinde la eludarea legii sau la nesocotirea u-nor interese legitime ale terţelor persoane sau ale statului, precum şi dacă partea care şi-a manifestat voinţa nu a fost victima dolului sau a violenţei. Legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor, dar îi conferă totodată prerogativa de a Controla felul în care ele înţeleg să-l exercite. Dreptul de dispoziţie al părţilor este garantat de lege chiar în situaţia cînd acţiunea civilă a fost promovată de către procuror: în acţiunea pornită de procuror, titularul dreptului la care se referă acţiunea, introdus obligatoriu şi el în proces, are facultatea să renunţe la acţiune, la dreptul subiectiv obiect al procesului, precum şi să tran-zacţioneze cu partea adversă. V. şi renunţare la judecată; renunţare la drept; hotărîre de expedient. [M.C.] 205 dreptul de opţiune.. dreptul de opţiune al creditorului, formă de manifestare a principiului disponibilităţii în faza executării silite, exprima înd facultatea creditorului de a alege bunurile debitorului pe care vrea să le urmărească, iar în cazul în care sînt mai mulţi debitori obligaţi solidar, posibilitatea de a decide împotriva căruia dintre aceştia să se îndrepte urmărirea. în virtutea acestui drept, creditorul poate, în limita creanţei sale şi compor-tîndu-se cu bună credinţă, să urmărească orice bunuri (imobile sau mobile, inclusiv sume de bani) din patrimoniul debitorului său, îndreptîndu-şi urmărirea fie asupra tuturor bunurilor deodată, fie numai a-supra unor bunuri izolate. D. de o. al c. se referă numai la bunurile urmăribile, nu şi la cele pe care legea le declară (total sau parţial) neurmăribile. în afară de această limitare, exercitarea d. de o. al c. mai suferă încă alte două restrîngeri şi anume: a) re-strîngerea prin fixarea obligatorie a procedurii de urmat: în două situaţii legea prescrie creditorului procedura de executare şi deci modul în care îşi poate valorifica titlul executoriu, determinînd prin a-ceasta bunurile la care se poate referi executarea. Astfel, legea dispune că suma stabilită pentru acoperirea daunelor pricinuite de către persoana încadrată în muncă unităţii la care lucrează se reţine în rate lunare din retribuţie precum şi din alte sume ce se cuvin acelei persoane din partea organizaţiei respective; ratele nu pot fi mai mari de o treime din retribuţia tarifară lunară, fără a putea depăşi, împreună cu celelalte reţineri pe care le-ar a- vea cel în cauză, jumătate din acea retribuţie. Dacă contractul de muncă se desface înainte ca persoana în cauză să fi despăgubit unitatea, iar a-ceasta se încadrează în altă unitate, executarea se va face de către noua unitate, tot prin reţineri lunare din retribuţie, pe baza transmiterii titlului executoriu de către unitatea care a fost păgubită. în situaţia în care cel în cauză nu s-a încadrat în muncă într-o altă unitate, urmărirea se va face asupra oricăror bunuri ale sale, în afara celor exceptate prin lege de la urmărire; dreptul de opţiune al unităţii creditoare fiinţează abia în a-ceastă ultimă ipoteză, fiind condiţionat de apariţia imposibilităţii continuării urmăririi silite prin reţineri lunare din retribuţie. Această re-strîngere a d. de o. al c. nu operează în cazul infractorilor condamnaţi la pedepse private de libertate, care, ne mai fiind în cîmpul muncii în timpul executării pedepsei, despăgubirile acordate unităţii prejudiciate de către instanţa penală se vor recupera prin urmărirea tuturor bunurilor infractorului. Cea de a doua situaţie în care d. de o. al c. suferă o restrîngere prin efectul legii priveşte unele datorii ale persoanelor încadrate în muncă sau ale pensionarilor faţă de stat sau faţă de organizaţiile socialiste. Statul şi aceste organizaţii trebuie să urmărească numai pe cale de poprire pe debitorii lor încadraţi în ’ muncă sau pensionari, atunci cînd datoria nu este mai mare de 1 000 lei, retribuţia sau pensia nu este grevată de alte urmăriri, iar datele necesare pentru înfiinţarea popririi sînt cunoscute. Urmărirea asupra altor bu- dreptul părţii interesate.. nuri ale debitorului va putea fi făcută, în acest caz, numai dacă aceste condiţii nu sînt îndeplinite; b) restrîngerea prin limitarea efectelor solidarităţii: legea dispune că pentru repararea pagubelor produse organizaţiilor socialiste prin infracţiuni trebuie urmărite mai întîi bunurile persoanelor fizice vinovate — în cazul cînd sînt solvabile — şi numai după aceea bunurile organizaţiilor socialiste răspunzătoare civilmente. Raţiunea acestei restrîngeri rezidă în dorinţa legiuitorului ca atunci cînd este posibil pagubele cauzate avutului obştesc prin infracţiuni să fie reparate cu precădere de către persoanele fizice vinovate, iar nu prin valorificarea unor bunuri ce să aparţină tot avutului obştesc. [M.C.] dreptul părţii interesate de a introduce sau nu acţiunea civilă, element component al conţinutului principiului disponibilităţii, exprimînd facultatea recunoscută de lege titularului oricărui drept subiectiv (din categoria drepturilor civile) lezat, de a solicita, pe calea sesizării instanţei de judecată, protecţia justiţiei împotriva aceluia care a nesocotit dreptul său. Titularul dreptului lezat are libertatea de a sesiza sau nu justiţia (nemo invitus agere cogitur); în principiu, lui i se recunoaşte această facultate, el fiind cel mai în măsură să cunoască faptul încălcării dreptului respectiv care în majoritatea cazurilor este un drept patrimonial izvorît dintr-un raport juridic civil. întrucît însă, în societatea socialistă, statul însuşi este interesat în apărarea ordinii de drept ştirbită, legea reglementează şi posibilitatea ca ini- ţiativa sesizării instanţei de judecată să aparţină unor organe de stat sau obşteşti interesate în apărarea legalităţii socialiste. Posibilitatea de a porni procesul civil este recunoscută, astfel, procuraturii, care este chemată să vegheze întocmai la respectarea legilor: procurorul poate să pornească orice acţiune, în afară de cele strict personale, şi să participe la orice proces, în oricare fază a acestuia, dacă socoteşte că aceasta este necesar pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii; atunci cînd acţiunea civilă este pornită de procuror, în proces va fi introdus, în mod obligatoriu, şi titularul dreptului. în cazul în care au fost prejudiciate interese ale statului sau ale organizaţiilor socialiste, organele de conducere ale acestor organizaţii au dreptul şi totodată obligaţia de a sesiza instanţa de judecată, solicitînd ocrotirea intereselor lezate, precum şi luarea de măsuri asigurătorii. într-o atare ipoteză, disponibilitatea se converteşte în obligativitate. Pe linia apărării intereselor organizaţiilor socialiste, legea mai stabileşte că atunci cînd persoana vătămată prin infracţiune este o astfel de organizaţie, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă organizaţia păgubită nu s-a constituit parte civilă; aceeaşi soluţie a fost adoptată de legiuitor şi pentru ipoteza cînd cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, sau cu capacitate de exerciţiu re-strînsă. De asemenea, instanţa sesizată cu o acţiune de divorţ are obligaţia ca odată cu pronunţarea divorţului să hotă- drepturi procesuale rască, chiar din oficiu, căruia dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi spre creştere şi educare copiii minori şi să stabilească totodată contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorilor respectivi. în anumite cazuri, dreptul de a promova acţiunea civilă este recunoscut şi pe seama altor persoane fizice decît partea interesată, precum şi pe seama unor organizaţii. Astfel, legea prevede că acţiunea pentru desfacerea înfierii poate fi exercitată de: înfiat, părinţii fireşti ai acestuia, instituţiile de ocrotire, autoritatea tutelară şi orice organ al administraţiei de stat; tot aşa, autoritatea tutelară este îndreptăţită să pornească acţiunea pentru decăderea unei persoane din drepturile părinteşti; în fine, punerea sub interdicţie poate fi cerută de către autoritatea tutelară, ca şi de o sferă largă de persoane. [M.C.] drepturi ale organului de executare, facultăţi recunoscute de lege organului de executare în vederea aducerii la îndeplinire de către acesta a titlului executor pe baza căruia a fost iniţiată procedura de urmărite silită. Aceste drepturi sînt următoarele: a) dreptul de a pretinde debitorilor urmăriţi, precum şi celorlalte persoane la care se află bunuri urmăribile ale debitorului (sau care datorează acestuia sume de bani), să dea curs cererilor lui, inclusiv cererii ca ele să permită accesul liber la bunuri, ca şi a celei de a furniza informaţiile necesare efectuării executării; b) dreptul de apreciere în ce priveşte alegerea, dintre bunurile urmăribile, a acelora care urmează să fie valorificate în cadrul procedurii de executare silită; părţile interesate (creditorul şi debitorul) au îndreptăţirea să dea organului de executare indicaţii în acest sens, dar decizia finală aparţine acestui organ; c) dreptul de a stabili (în unele cazuri) preţul de vînzare a bunurilor urmărite, ca de exemplu în materia vînzării silite mobiliare reglementate de Codul de procedură civilă; d) dreptul de a cere sprijinul organelor de stat competente în vederea înlăturării piedicilor care eventual s-ar pune îndeplinirii actelor de executare silită (spre exemplu, executorul judecătoresc poate cere sprijinul organului de miliţie atunci cînd este împiedicat să pătrundă în locurile unde se află bunurile debitorului); în anumite cazuri, organul de executare poate cere chiar sprijinul instanţei judecătoreşti (astfel el poate sesiza instanţa pentru darea unei ordonanţe preşedinţiale în scopul înlăturării unei piedici ce s-ar ivi cu prilejul executării). ÎM.C.] drepturi procesuale, drepturi subiective recunoscute de lege persoanelor — fizice sau juridice — ce participă la activitatea de soluţionare a pricinilor civile, care îşi produc efectele faţă de ceilalţi participanţi la această activitate prin îndeplinirea unor obligaţii corelative, în cadrul raporturilor procesual civile ce se stabilesc în timpul desfăşurării acestei activităţi. Sînt d.p. toate drepturile recunoscute de lege instanţei de judecată, părţilor litigante şi celorlalţi participanţi. 1) Instanţelor de judecată, în principal, le sînt recunoscute următoarele d.p.: drepturi tabulare 303 a) de a soluţiona cu putere de lucru judecat orice cauză dată în competenţa lor prin lege; b) de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărîrilor împotriva cărora au fost exercitate căile de atac reglementate prin lege; c) de a aplica sancţiunile procedurale pentru încălcarea condiţiilor şi formelor prevăzute de lege ’ pentru întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor de procedură etc. 2) Principalele d.p. recunoscute părţilor litigante sînt: a) să facă cereri în instanţă şi să fie încunoştiinţate despre data şi locul unde se vor desăvîrşi actele procedurale; b) să se apere prin administrarea de probe, invocarea excepţiilor de procedură şi susţinerea poziţiei lor procesuale prin orice alt mijloc procedural reglementat de lege; c) să folosească, dacă este cazul, în faţa instanţei limba maternă; d) să recuze, pentru motivele prevăzute de lege, pe judecători, procuror, experţi şi grefier; e) să exercite căile de atac împotriva hotărîrilor care le sînt nefavorabile; f) să ceară punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii etc. 3) Celorlalţi participanţi la activitatea procesuală ce se desfăşoară în pricinile civile le sînt recunoscute d.p. ca: procurorului, să exercite orice acţiune civilă, în afară de cele strict personale; martorii să primească despăgubirile cuvenite pentru cheltuielile făcute cu transportul «şi de cîştigul de care au fost iipsiţi potrivit cu îndeletnicirea lor şi timpul pierdut; persoanelor interesate, să participe la licitaţiile publice care au loc în cadrul procedurii de valorificare a bunurilor mobile ce aparţin debitorilor urmăriţi şi de a-şi adjudeca aceste bunuri dacă oferă preţul cel mai mare etc. V. şi obligaţii procesuale; raport juridic procesual civil. [D.R.] drepturi tabulare, drepturi reale asupra unor imobile, înscrise în cartea funciară. Potrivit legii, aceste drepturi sînt: 1) dreptul de proprietate; 2) dreptul de superficie; 3) dreptul de uzufruct; 4) dreptul de uz; 5) dreptul de abitaţie; 6) dreptul de servitute; 7) dreptul ,de ipotecă. D.t. au ca obiect corpuri funciare alcătuite fie dintr-una, fie din mai multe parcele. [M.M.] dublu grad de jurisdicţie, mod de organizare a instanţelor judecătoreşti în vederea asigurării judecăţii în fond de către^ instanţele inferioare şi efectuarea controlului judiciar de către instanţele superioare. D.g. de j., în sistemul de organizare a instanţelor judecătoreşti în ţara noastră, are la bază ierarhia lor şi calea ordinară de atac a recursului. Judecata în primul grad de jurisdicţie este absolut obligatorie, iar în cel de al doilea grad de jurisdicţie, facultativă. D.g. de j. se realizează şi în cadrul sistemului juris-dicţional combinat dintre organele administrative sau obşteşti cu activitate jurisdicţională şi instanţele judecătoreşti. Primelor, prin lege, li se recunoaşte dreptul de a judeca anumite cauze în fond, iar celor din urmă — în mod concret judecătoriilor — dreptul de a efectua controlul judecătoresc asupra hotărîrilor pronunţate, prin intermediul căii de atac a plîngerii. D.g. de j. constituie un principiu de bază al organizării noastre judecătoreşti şi jurisdicţionale. 209 dublu grad de jurisdicţie Drept urmare, suprimarea celui de al doilea grad de jurisdicţie trebuie prevăzută în mod expres de lege. Controlul judiciar şi judecătoresc ordinar — organizat pe calea recursului şi a plîngerii — nu poate fi deci înlăturat decît în cazurile anume prevăzute de lege, cum sînt, de exemplu: cazul strămutării pricinilor, a hotărîrilor care consfinţesc învoiala părţilor, a hotărîrilor comisiilor de judecată pro- nunţate în litigiile de muncă al căror obiect are o valoare sub 1 000 lei ş.a. Pentru asigurarea traducerii în viaţă a principiului d.g. de j. este de datoria legiuitorului de a nu crea excepţii de la aplicarea sa decît pentru utilităţi, ca în .exemplele de mai sus, recunoscute şi justificate ca atare. V. şi control judecătoresc; control judiciar; recurs; plîngere. [D.R.] E echivalenţa actelor juridice procesuale, calitatea unor acte de procedură sau împrejurări constatate de instanţă de a îndeplini — prin echivalare — funcţia şi efectele unui alt act de procedură pe care îl prescrie legea. E.a.j.p. este reglementată de legea procesual civilă, în mod expres, în următoarele două situaţii: a) pentru a determina, în anumite cazuri, punctul de plecare a termenelor procesuale (dies a quo) prin efectuarea altor acte decît acela al comunicării propriu-zise. In a-cest sens, de exemplu, dacă o parte face recurs mai înainte de comunicarea hotărîrii, a-ceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de recurs, iar în cazul în care una din părţi cere să se comunice un act procedural (inclusiv o hotărîre) părţii potrivnice, pe data cînd respectiva parte face cererea este prezumată a cunoaşte conţinutul acelui act şi comunicarea faţă de ea, dacă nu a fost făcută, nu mai este necesar să fie îndeplinită, b) pentru justificarea posibilităţii de a se putea păşi la judecarea cauzei, deşi părţile n-au fost citate sau citarea s-a dovedit a fi viciată, cînd acestea, personal sau prin mandatarii lor, se prezintă în instanţă şi declară că nu se prevalează de neregulari ta tea săvîrşită. înfăţişarea părţilor în instanţă — personal sau prin mandatarii lor — unită cu renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea citării, echivalează eu realizarea scopului propriu-zis al citării. E.a.j.p. se aplică numai în situaţiile de excepţie prevăzute de lege, care, fiind de strictă interpretare, nu pot fi extinse şi asupra altor cazuri, pe care legea nu le are în vedere. V. şi citarea părţilor; termen de recurs; comunicarea actelor de procedură; verificarea procedurii de citare. [D.R.] efectele cererii de chemare în judecată, v. cerere de chemare în judecată. efectele hotărîrii judecătoreşti. consecinţe juridice ce potrivit legii izvorăsc din hotărîrea judecătorească. Hotărîrea judecătorească produce următoarele efecte: a) dezinvesteşte instanţa de proces; pronunţarea hotărîrii marchează momentul final al rolului îndeplinit de instanţă de-a lungul desfăşurării procesului civil, judecătorii ne mai putînd reveni asupra soluţiei date; b) sub aspectul forţei probante, hotărîrea este asimilată cu înscrisul autentic; c) drepturile constatate şi recunoscute prin hotărîre primesc putere executorie în limitele în care realizarea lor este posibilă prin procedura executării silite; d) întrerupe prescripţia dreptului la acţiune: odată cu pronunţarea hotărîrii orice prescripţie referitoare la acţiune este înlocuită printr-o nouă prescripţie de 3 ani, iar 211 efectele nulităţii.. în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 1 an, a-vînd ca obiect dreptul de a cere executarea silită; e) în principiu, se prezumă că dreptul recunoscut prin hotărîre a preexistat acesteila, ea nefă-cînd altceva decît să-l constate (efect declarativ); în cazul acţiunilor în constituire sau transformare de drepturi, drepturile create prin hotărîre devin viabile numai după rămînerea definitivă a acesteia (situaţia este caracteristică în general acţiunilor de stare civilă); f) dobîndeşte autoritate de lucru judecat; în privinţa hotărîrilor supuse recursului, acest efect este provizoriu. [M.C.] efectele introducerii cererii de recurs, consecinţele pe care le produce în privinţa activităţii judiciare, ce urmează a se desfăşura în faţa instanţei superioare, cererea prin care a fost exercitată calea de atac a recursului. Prin introducerea cererii de recurs la instanţa a cărei hotărîre se atacă se produc două efecte: investirea instanţei superioare şi suspendarea executării hotărîrii. 1) Efectul investirii instanţei superioare constă în naşterea dreptului şi a obligaţiei pentru această instanţă de a exercita controlul judiciar asupra hotărîrii atacate. Ca urmare, în măsura în care hotărîrea a fost atacată, cauza este de-voluată de la judecătorul de grad inferior (judex a quo) la un judecător de grad superior (judex a quem). Efectul investirii instanţei superioare, prin introducerea cererii de recurs la instanţa a cărei hotărîre se atacă, este limitat, în general, la: a) exercitarea controlului judiciar numai a-supra capetelor de cerere faţă de care recurentul îşi mani- festă nemulţumirea privind modul cum au fost rezolvate, iar restul, nefiind atacate, do-bîndesc, în ceea ce priveşte rezolvarea lor, putere de lucru judecat; b) efectuarea controlului asupra modului cum s-a făcut judecata de către prima instanţă şi nu pentru a se judeca din nou fondul cauzei; c) soluţionarea recursului numai în favoarea recurentului (in melius) şi nici de cum în defavoarea sa (in pejus). 2) Efectul suspensiv de executare al introducerii cererii de recurs îl continuă pe cel al termenului de recurs. Atîta timp cît hotărîrea instanţei de fond nu este susceptibilă, în-lăuntrul termenului de recurs, să fie pusă în executare, cu atît mai mult, după declararea recursului, ea nu întruneşte această calitate. De la efectul suspensiv de executare al cererii de recurs fac excepţie hotărîrile executorii de drept şi cele date cu execuţie provizorie. V. şi depunerea cererii de recurs. [D.R.] efectele nulităţii actelor de procedură, consecinţe juridice care se produc, ca urmare a desfiinţării unui act de procedură, în privinţa realizării nulităţii ca sancţiune procesuală sub raportul funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte. Nulitatea i odată constatată şi declarată — fie absolută, fie relativă —■ produce efecte speL cifice de sancţiune şi remediu procesual: desfiinţarea retroactivă a consecinţelor actului anulat şi necesitatea regularizării ulterioare a situaţiei intervenite. 1) Efectul desfiinţării retroactive a consecinţelor actului priveşte, în principiu, numai actul anulat în sensul că i se ridică orice eficacitate juridică, lipsindu-1 astfel de funcţia lui procesuală. efectele nulităţii... 212 Efectul desfiinţării retroactive a consecinţelor, prin excepţie, poate fi extins şi asupra altor acte anterioare, concomitente sau chiar posterioare, dacă între acestea şi actul anulat există o legătură de dependenţă sau continuitate necesară. De exemplu, anularea unei hotărîri judecătoreşti în urma revizuirii — sau a altei căi extraordinare de atac — poate atrage după sine şi anularea actelor de executare silită intervenite după rămî-nerea ei definitivă. Dacă actele anterioare au o existenţă de sine stătătoare, ele pot rămîne valabile, îndeplinindu-şi fără nici o restricţie funcţia procesuală pentru care au fost întecmite. De exemplu, casarea unei hotărîri cu reţinerea cauzei spre rejudecare nu a-trage după sine şi anularea actelor prin care s-a dispus încuviinţarea şi administrarea probelor în faţa primei instanţe. Sub raportul întinderii — care vizează deopotrivă atît regula cît şi excepţia — se poate face deosebirea între efectele nulităţii proprii şi efectele nulităţii derivate. Astfel: a) cînd efectele privesc numai actul a cărui anulare s-a dispus ele sînt proprii şi exclusive acestuia; b) cînd defectele unui act anulat se răs-frîng şi asupra altor acte ele sînt derivate. 2) Necesitatea regularizării ulterioare a situaţiei intervenite priveşte dispoziţia instanţei care a constatat şi anulat un act de procedură asupra modalităţii refacerii sau remedierii lui. a) Refacerea constituie modalitatea caracteristică de restabilire a legalităţii în urma a-nulării unui act prin înlocuirea lui, cît şi, dacă este cazul, a actelor care i-au urmat. In cazul nulităţii proprii reface- rea este simplă şi uşoară. De exemplu, în cazul anulării u-nei citaţii — pentru că n-a fost corect întocmită sau adusă la îndeplinire — se va dispune efectuarea unei noi citări cu asigurarea îndeplinirii, de data aceasta, şi a condiţiei de care nu s-a ţinut seama în cazul primei citări. în cazul nulităţii derivate refacerea este complexă şi greoaie, deoarece trebuie să fie înlocuite şi actele care s-au succedat actului anulat. De exemplu, în cazul anulării unei hotărîri pe motiv că judecata a avut loc fără ca una din părţi să fi fost citată pentru ziua cînd s-a judecat pricina, se impune reluarea din nou a judecăţii şi refacerea tuturor actelor, inclusiv a celui anulat. b) Remedierea constituie modalitatea caracteristică de restabilire a legalităţii prin rectificarea, completarea sau modificarea actelor susceptibile de anulare sau a căror anulare s-a cerut. Remedierea priveşte, î.n exclusivitate, numai nulităţile proprii şi se poate obţine în condiţii utile şi comode chiar în cursul desfăşurării activităţii judiciare, fără a se trece la anularea propriu-zisă a actului neregulat întocmit; mai mult, remedierea nu implică cu necesitate şi reluarea activităţii judiciare din locul în care nulitatea a intervenit sau putea să intervină, decît în cazul în care s-au produs vătămări de natură a face imposibilă restabilirea legalităţii în alt mod. De exemplu, lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, deşi este prevăzută sub sancţiunea nulităţii exprese, poate fi completată în tot cursul judecăţii; sau, dacă este cazul, din oficiu sau la cererea părţilor interesate, se 213 efectele suspendării judecăţii poate dispune îndreptarea u-nor hotărîri în care s-au strecurat anumite greşeli materiale de scriere sau transcrieri, fără a le mai declara în prealabil nule şi apoi reface în întregime. Refacerea sau, după caz, remedierea îndeplinesc funcţia de validare procesuală a situaţiilor intervenite prin ' anularea — sau posibilitatea de anulare — a actelor de procedură, dublînd-o astfel pe cea sancţionatorie. V. şi nulitatea actelor de procedură; modalităţi de invocare a nulităţii actelor de procedură. [D.R.] efectele perimării judecării, consecinţe rezultate din stingerea procesului prîn perimare. Principalul efect al perimării judecăţii constă în repunerea părţilor în situaţia juridică anterioară introducerii cererii (de chemare în judecată, de recurs, revizuire etc.) în baza căreia activitatea judiciară a fost pornită. Ca urmare, actele de procedură întocmite pînă la data perimării judecăţii se consideră lipsite de orice efect. 1) Dacă prin perimarea judecăţii a fost stins procesul în timp ce se afla în faţa primei instanţe, perimarea şterge şi efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive obţinut prin introducerea cererii de chemare în judecată. Partea interesată (reclamantul) va putea introduce însă o nouă acţiune, numai dacă între timp dreptul la acţiune nu s-a prescris ori era imprescriptibil; în caz contrar, există riscul ca acţiunea să-i fie respinsă ca prescrisă. în noul proces, probele legal administrate în judecata perimată îşi păstrează forţa probantă şi pot fi folosite ca atare. 2) Dacă prin pe- rimarea judecăţii a fost stins procesul în faza recursului, odată cu declararea perimării hotărîrea recurată dobîndeşte putere de lucru judecat, dar nu ca urmare a perimării judecării, ci ca efect al decăderii părţii din dreptul de a mai face un nou recurs, întrucît, între timp, termenul de recurs se consideră a fi scurs în întregime. V. şi perimare; prescripţia dreptului la acţiune; decădere. [D.R.] efectele suspendării judecăţii, consecinţe rezultate din oprirea mersului judecăţii cînd, din anumite motive, continuarea acesteia nu mai este posibilă. E.s.j. sînt următoarele: a) atîta timp cît judecata în-tr-o cauză civilă este suspendată, aceasta rămîne în nelu-crare, fără a mai fi posibilă, sub pedeapsa nulităţii, efectuarea vreunui act de procedură; b) oprirea mersului judecăţii sub raportul părţilor, este totală; suportată, cu alte cuvinte, de toate părţile procesului indiferent de poziţia şi calitatea procesuală pe care o ocupă în cadrul acelui proces şi dacă, voit sau nevoit, au contribuit la producerea ei; c) dacă suspendarea judecăţii s-a produs ca rezultat al voinţei părţilor (v. suspendarea voluntară), data cînd s-a dispus suspendarea constituie punctul de plecare al termenului de perimare, iar în celelalte cazuri (v. suspendarea legală şi judiciară) cursul termenului de perimare este o-prit pe diferite perioade de timp, deoarece se consideră că activitatea judiciară mai înainte de împlinirea lor nu poate fi reluată. V. şi suspendarea judecăţii; termen de perimare. [D.R.] egalitatea părţilor.. 314 egalitatea părţilor în faţa justiţiei, v. principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei. electa una via non datur re-cursus al alteram, locuţiune latină folosită pentru a desemna limitarea dreptului celor care urmează a se adresa justiţiei, cînd legea indică două sau mai multe instanţe competente, de a alege şi sesiza prin acţiunea lor numai pe una dintre ele. Stricto sensu maxima e.u.v.... vizează stingerea dreptului de opţiune; o-dată ce ai ales o cale, respectiv competenţa unei instanţe, nu-ţi este îngăduit de a mai recurge la alta. Prin lege un asemenea drept este recunoscut: 1) Persoanei vătămate, pentru valorificarea pretenţiilor civile decurgînd dintr-o infracţiune, de a înainta şi exercita acţiunea civilă la instanţa penală sau, separat, la instanţa civilă. în ipoteza în care partea vătămată optează pentru instanţa civilă, maxima e.u.v----se conjugă cu regula „le criminel tient le civil en etat“ (penalul ţine în loc civilul). Irevocabilitatea dreptului de opţiune are însă şi u-nele excepţii, determinate fie de ivirea unei piedici în continuarea valorificării unei căi, fie de înlăturarea lor pe parcurs. a) Dacă în timpul urmăririi penale a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală, cum ar fi, de e-xemplu, amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului, partea vătămată nu mai are drept de alegere; în asemenea situaţii competentă să soluţioneze acţiunea civilă în despăgubiri rămîne (dacă dreptul de opţiune n-a fost exercitat încă) sau devine (prin ivirea necesităţii de părăsire a căii penale) numai instanţa civilă, b) Persoana vătămată care a por- nit acţiune civilă în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată penală în următoarele cazuri: cînd punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc după ce fusese pornită acţiunea civilă şi cînd procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi sau scoaterea de sub urmărire. 2) Reclamantului, în cazul competenţei teritoriale alternative, de a alege şi sesiza numai pe una dintre instanţele deopotrivă competente. Alegerea făcută nu mai poate fi revocată nici prin introducerea unei noi cereri la o altă instanţă dintre cele deopotrivă competente şi nici prin solicitarea de către pîrît a declinării de competenţă, întrucît prin introducerea acţiunii la prima instanţă competentă, în baza maximei e.u.v. ..investirea acesteia a fost determinată în mod definitiv şi irevocabil. V. şi acţiunea civilă în procesul penal; competenţă teritorială alternativă. [D.R.1 elementele acţiunii civile, v. acţiune civilă. eroare materială, v. greşeală materială. eşalonarea plăţii, înlesnire de plată ce poate fi acordată de către Ministerul Finanţelor pentru sumele ce se urmăresc prin organele financiare de sector al municipiului Bucureşti, cele municipale, orăşeneşti sau comunale. E.p. se acordă pe cale generală pînă la sfîrşitul anului calendaristic, iar de la caz la caz, pe timp de cel mult 5 ani; neplata u-nei rate atrage urmărirea silită pentru întreaga sumă neplătită. [M.C.] 315 excepţia de conexitate examinarea prealabilă a cererilor de arbitrare, fază a procesului arbitrai ale cărei lucrări sînt aduse la îndeplinire de către Primul Arbitru de Stat sau de către arbitrii de stat şefi, înainte de repartizarea litigiilor între arbitrii de stat în vederea rezolvării lor. Potrivit legii, e.p. a c. de a. se face cu privire la: 1) competenţa organului arbitrai sesizat; dacă se constată că cererea nu este de competenţa Arbitrajului de Stat, Primul Arbitru de Stat sau arbitrul de stat şef o înapoiază părţii care a introdus-o; cînd se constată că cererea este de competenţa altui organ arbitrai, ea se trimite organului arbitrai respectiv; în ambele situaţii, măsurile se iau printr-o rezoluţie. 2) Prescrierea dreptului la acţiune; dacă se constată că dreptul la acţiune este stins, Primul Arbitru de Stat sau arbitrul de stat şef poate lua măsura restituirii cererii părţii care a introdus-o, restituire care se dispune prin rezoluţie, comunicîndu-se părţii motivele care au determinat-o; conform legii, examinarea e-xistenţei dreptului la acţiune poate fi lăsată şi organului arbitrai, care se va pronunţa, pe cale de hotărîre, asupra prescripţiei, cu prilejul rezolvării litiigiului. 3) îndeplinirea cerinţelor procedurale, ceea ce implică atît examinarea elementelor pe care trebuie să le cuprindă cererea de arbitrare, dovezile şi actele care o însoţesc, cît şi verificarea e-fectuării unei reale proceduri prearbitrale; dacă se constată că cererea nu îndeplineşte condiţiile legale de formă şi fond, ea se restituie, pe cale de adresă, părţii care a introdus-o, dîndu-i-se totodată îndrumări amănunţite cu pri- vire la modul de completare a elementelor care lipsesc, a condiţiilor ce trebuie îndeplinite, a dovezilor şi actelor ce trebuie anexate la cerere. Dacă cererea restituită este reintrodusă, cu completările cerute, în termenul prevăzut de lege, organul arbitrai se va socoti sesizat pe data cînd cererea a fost introdusă iniţial, dar dacă, deşi completată, este introdusă peste termenul fixat, aceasta se va considera ca o cerere de arbitrare nouă. în unele cazuri, organul arbitrai, apreciind că nu este absolut necesară restituirea cererii, poate invita partea să depună la dosar actele şi dovezile considerate necesare, ori să completeze unele elemente ale cererii, dîndu-i în acest scop un termen; daca partea nu dă urmare invitaţiei, cererea se restituie conform legii. V. si procedură arbitrală. [M.M.] excepţia autorităţii lucrului judecat, mijloc procesual de apărare pe care partea care a obţinut cîştig de cauză într-un prim proces îl poate opune celeilalte părţi şi succesorilor ei în drepturi, în cazul în care s-afr porni, un al doilea proces, împotriva sa, avînd acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. E.a.l.j, priveşte dreptul la acţiune; ea este o excepţie de fond şi peremptorie, deoarece dacă se dovedeşte existenţa triplei identităţi — de părţi, obiect şi cauză — dreptul ia acţiune este considerat a fi definitiv stins şi judecata celei din urmă acţiuni exercitate nu mai poate fi continuată. V. şi autoritate de lucru judecat; prezumţia autorităţii lucrului judecat. [D.R.] excepţia de conexitate* v. conexitate. excepţia de litispendenţă 216 excepţia de litispendenţă, v. litispendenţă. excepţia de necompetenţă, v. necompetenţă. excepţia lipsei de calitate, v. calitate procesuală. excepţia lipsei de capacitate procesuală, v. capacitate procesuală. excepţii de procedură, mijloace procedurale de apărare pe care orice parte interesată, fără să angajeze fondul litigios. al cauzei, le poate invoca urmărind să întîrzie sau să împiedice judecata. E. de p. se clasifică: a) după efectul lor, în: dilatorii, care tind la amînarea judecăţii (de ex. lipsa de competenţă sau neregulata citare) şi dirimante, care tind la respingerea acţiunii sau căii de atac (de ex. prescripţia dreptului la acţiune, decăderea din termenul de recurs, neplata taxelor de timbru ş.a.); b) după caracterul normei, în: absolute, care se bazează pe caracterul imperativ al normelor (de ex. autoritatea lucrului judecat, reaua compunere a instanţei ş.a.) şi relative, care se bazează pe caracterul dispozitiv al normei (de ex. neregulata citare sau incompetenţa teritorială); c) după obiectul lor, în: de fond, care privesc lipsa dreptului la acţiune (de ex. prescripţia, autoritatea de lucru judecat sau inadmisibili-tăţile) şi de procedură, care privesc, în general, neobser-varea regulilor şi măsurilor prescrise de lege pentru buna desfăşurare a judecăţii (de ex. litispendenţă, conexitatea, perimarea ş.c.). Comparativ cu apărările de fond, e. de p. au regim procedural diferit şi dau naştere la consecinţe diferite, astfel: a) faţă de apă- rările de fond, e. de p. au, în ceea ce priveşte rezolvarea lor, prioritate, instanţa fiind obligată a se pronunţa mai întîi asupra e. de p. propriu-zi-se şi apoi asupra celor de fond care fac inutilă cercetarea fondului cauzei; b) e. de p. de fond (care sînt şi absolute), spre deosebire de apărările de fond, care trebuie propuse în limine litis, pot fi invocate şi direct, pentru prima dată, în faţa instanţei de recurs; c) respingerea acţiunii pe baza unor apărări de fond, în caz de admitere a recursului, atrage casarea hotărîrii cu reţinere, în vederea rejude-cării fondului de către instanţa de recurs, iar respingerea acţiunii pe baza unei excepţii de fond, în caz de admitere a recursului, atrage casarea hotărîrii cu trimitere la prima instanţă pentru judecarea fondului; d) hotărîrile pronunţate în temeiul apărărilor de fond dobîndesc putere de lucru judecat; dimpotrivă, hotărîrile prin care se pune capăt judecăţii în temeiul unor e. de p. (de ex. lipsa de calitate, capacitate, prematuritatea acţiunii etc.) nu dobîndesc această calitate şi partea interesată, dacă îndeplineşte condiţia pentru care prima acţiune i-a fost respinsă, poate să formuleze o nouă acţiune. Rezolvarea e. de p. se face prin respingerea sau admiterea lor; a) cînd sînt respinse, instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocuto-rie (asupra căreia nu mai poate reveni) şi judecata pricinii continuă; b) cînjd sînt admise, după caz, trebuie făcută distincţia între admiterea celor care duc numai la a-mînarea judecăţii şi se rezolvă printr-o încheiere simplă, 217 executarea confiscării şi admiterea celor care dezin-vestesc instanţa şi se rezolvă, în funcţie de stadiul în care se află pricina, printr-o sentinţă sau decizie. V. şi apărări de fond; ordinea de soluţionarea excepţiilor; nulitatea actelor de procedură; respingerea acţiunii; respingerea recursului; casarea cu trimitere. [D.R.] executarea confiscării, modalitate juridică de aducere la îndeplinire a hotărîrilor judecătoreşti prin care s-a dispus, cu titlu de sancţiune complementară, confiscarea totală sau parţială a averii infractorului, precum şi a confiscării hotărîte de instanţă cu titlu de măsură de siguranţă asociată unei pedepse (ori de cîte ori se constată că o atare măsură este necesară pentru înlăturarea pericolului ce rezultă din păstrarea unor lucruri). Atît în cazul confiscă-rii-pedeapsă complementară, cît şi în cazul confiscării speciale (care priveşte numai a-numite lucruri, fiind doar o măsură de siguranţă), bunurile confiscate trec în proprietatea întregului popor pe data rămînerii definitive a hotărîrii de confiscare, fiind preluate de către stat şi date în administrarea directă a unor organizaţii socialiste în cadrul unei proceduri» speciale. E.c. se face prin executorul judecătoresc, care are competenţă exclusivă în toate cazurile cînd confiscarea a fost dispusă printr-o hotărîre judecătorească sau în temeiul unor acte de urmărire penală; în cazurile în care, confiscarea a fost dispusă de alte organe decît instanţa de judecată sau altfel decît prin acte de urmărire penală, e.c. se îndeplineşte de către însuşi organul care a dispus confiscarea. De îndată ce executorul judecătoresc a fost investit cu e.c., acesta trebuie să formeze dosarul execuţional şi să stabilească data la care expiră termenul de 30 de zile în care creditorii condamnatului îşi pot formula pretenţii cu privire la bunurile vizate. Punctul de plecare al termenului de 30 de zile este data afişării numelui celui condamnat; deşi executorul este o-bligat să înceapă executarea în (termen de trei zile de la investirea sa, el nu poate proceda la predarea bunurilor confiscate înaintea expirării termenului de 30 de zile menţionat. îndeplinirea procedurii specifice e.c. variază în funcţie de următoarele situaţii: cînd există concursul unor creditori; cînd se execută numai confiscarea; cînd se execută confiscarea specială, a) în cazul în care există concursul unor creditori (cazul cel mai frecvent în practică), executorul judecătoresc procedează la valorificarea bunurilor condamnatului, cu excepţia celor ce, potrivit legii, sînt neconfiscabile; atunci cînd confiscarea este parţială, executorul va ridica numai atî-tea bunuri cît apreciază că sînt necesare pentru îndestularea creditorilor, ţinîndu-se seama de dispoziţia legală potrivit căreia într-o atare ipoteză trebuie urmărite în primul rînd bunurile neconfiscate. Cu privire la bunurile imobile se va institui un administrator sechestru. î:n faza următoare a e.c. se procedează la valorificarea bunurilor corespunzător naturii lor, urmîndu-se succesiunea formelor de valorificare prevăzute de lege. în eventualitatea că după îndestularea creditorilor mai rămîn bunuri confiscate, executorul judecă- executarea confiscării 218 tor esc le va preda, respectiv le va valorifica potrivit procedurii arătate la lit. „b“ (de mai jos); dacă însă îndestularea creditorilor a necesitat valorificarea tuturor lucrurilor confiscate, sumele rlea-lizate fiind absorbite integral de creanţele lor, executorul judecătoresc încheie un pro-ces-verbal prin care constată această situaţie, act ce va marca din punct de vedere juridic finalul procedurii e.c., aceasta considerîndu-se a fi îndeplinită, b) Atunci cînd bunurile confiscate nu sînt supuse urmăririi creditorilor, ca şi în ipoteza în care după îndestularea creditorilor con-cursuali au mai rămas bunuri confiscate, se va proceda după cum urmează: imobilele se predau obligatoriu comitetului (sau, după caz, biroului) executiv al consiliului popular în raza teritorială a căruia se află acestea, organul administrativ menţionat ne-putînd refuza primirea lor; mobilele, cu unele excepţii, se predau de asemenea comitetului (biroului) executiv al consiliului popular în raza căruia a avut domiciliul fostul proprietar, dar organul administrativ respectiv nu are obligaţia să le primească. Predarea imobilelor se face la locul unde acestea sînt situate şi se constată printr-un proces-verbal de predare-pri-mire semnat de executorul judecătoresc, delegatul organului administrativ primitor şi persoana căreia îi fusese încredinţate în custodie acele bunuri (dacă este de faţă). Acest proces-verbal trebuie să cuprindă toate elementele- pentru identificarea fiecărui imobil; în sistemul de carte funciară se cere într-un atare scop menţionarea datelor de carte funciară (număr de c.f., nr. topografic etc.), iar în sistemul de publicitate al registrelor de transcripţii şi inscripţii trebuie să se indice oraşul sau comuna, strada şi numărul sau, în lipsă, vecinătăţile, precum şi etajul şi apartamentul. Cîte un exemplar din procesul verbal se va înmîna fiecărui semnatar. Acest proces verbal constituie ultimul act de executare; pentru organul administrativ care a preluat imobilul, el reprezintă titlul de dobîndire al dreptului real în privinţa imobilelor prekuate. Tot în temeiul procesului verbal de predare-primire notariatul de stat competent înscrie în cartea funciară sau, după caz, în registrul de transcripţii, dreptul de proprietate al statului în privinţa imobilelor confiscate. în cazul bunurilor mobile, executorul judecătoresc trebuie să comunice comitetului (biroului) executiv al consiliului popular al localităţii unde a avut domiciliul fostul proprietar, lista bunurilor confiscate care nu au fost urmărite de creditori ori au rămas după urmăririle acestora; în termen de 15 zile de la primirea comunicării organul administrativ înştiinţat este obligat să comunice executorului judecătoresc dacă doreşte sau nu să preia bunurile confiscate. Legea exceptează de la regula obligativităţii confiscării listei bunurilor confiscate bunurile care se predau obligatoriu anumitor unităţi şi bunurile care se valorifică prin unităţi speciale. Predarea bunurilor supuse confiscării prin listă, ca şi a celor care se dau obligatoriu unor unităţi, se face pe baza unui proces verbal semnat de executorul judecăto- executarea silită.. resc şi, după caz, de către delegatul organului administrativ ori al unităţii ce primeşte bunurile respective, precum şi de către custode (dacă a existat un custode), fiecare dintre semnatari primind cîte un exemplar. Procesul verbal trebuie să cuprindă: denumirea fiecărui bun, descrierea caracteristicilor lui, indicarea valorii. Pe baza procesului verbal bunurile predate intră în administrarea directă a unităţii care le-a preluat. Cît priveşte bunurile supuse valorificării prin unităţi speciale, acestea se evaluează potrivit legii, iar sumele realizate prin valorificarea lor, cu excepţia bunurilor din categoria metalelor preţioase, se varsă de organul de executare la bugetul consiliului popular în raza căruia se găseşte sediul unităţii pe lîngă care funcţionează organul de executare ce a făcut valorificarea respectivă. c) E.c. speciale are loc pe baza unei proceduri mai deosebite. Astfel, dacă confiscarea specială a fost dispusă de alte organe decît instanţele judecătoreşti sau de organele penale, e.c. va fi adusă la îndeplinire de către însuşi organul care a dispus confiscarea. Totodată, în cadrul procedurii confiscării speciale legea exclude posibilitatea îndestulării creditorilor fostului proprietar, din bunurile confiscate. Sumele realizate în îndeplinirea procedurii de e.c. se varsă lia buget, după scăderea cheltuielilor necesitate de executare, inclusiv de valorificare. [M.C.] executarea hotărîrii arbitrale, modalitate prin mijlocirea căreia se asigură organizaţiei socialiste creditoare realizarea drepturilor ce i-au fost acordate prin hotărîrea arbitrală. De regulă, hotărîrile arbitrale se execută de bună voie, legea prevăzînd sancţiuni împotriva celor care nu iau măsuri ptentru executarea lor. Dacă hotărîrea arbitrală nu este executată de bună voie, potrivit legii există posibilitatea executării ei pe cale silită. Cînd hotărîrea arbitrală are ca obiect obligarea debitorului la plata unei sume de bani, executarea silită se face prin intermediul băncii, care, la cererea creditorului, este obligată să efectueze decontările ce rezultă din hotărîre (fără a fi necesară vreo acceptare a debitorului). în cazul cînd hotărîrea are ca o-biect obligarea debitorului la o altă prestaţie decît plata unei sume de bani (de ex. predarea unui bun, executarea unei lucrări), executarea silită se face prin intermediul executorilor judecătoreşti, pentru aceasta organul arbitrai care a pronunţat hotărîrea fiind obligat să întocmească titlu executoriu. Dreptul de a cere executarea silită a ho-tăirîrii arbitrale se prescrie prin trecerea unui an de la pronunţare, afară de cazul cînd prin hotărîre s-a stabilit un anumit termen pentru executare, situaţie în care prescripţia va începe să curgă de la acel termen. V. şi hotărîre arbitrală. [M.M.] executarea silită a hotărîrilor arbitrale pronunţate de C.A.B., procedură prin intermediul căreia se asigură aducerea la îndeplinire, prin constrîngere, la cererea părţii interesate, a dispoziţiilor hotărîrii arbitrale pronunţate de Comisia de Arbitraj Bucureşti în litigiile pe care este competentă să le soluţioneze. Se distinge executare imobiliară prin următoarele particularităţi: a) de regulă este cerută de creditori străini împotriva unor unităţi de naţionalitate română; b) vor putea fi urmărite pe calea executării silite numai mijloacele băneşti ale debitorilor organizaţii socialiste de stat; c) în cazul în care debitorul este o organizaţie din sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti, creditorul poate urmări disponibilul în bani al acesteia în limita soldurilor creditoare la fondurile în legătură ou destinaţia cărora s-a născut creanţa; atunci cînd creanţa nu poate fi realizată în acest mod, el va putea urmări produsele organizaţiei debitoare care nu sînt necesare acesteia pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale existente la începutul urmăririi, precum şi partea excedentară a mijloacelor circulante; situaţia este aceeaşi şi în cazul în care organizaţia debitoare face parte din sistemul cooperaţiei de producţie, achiziţii şi desfacere a mărfurilor; d) în^ cazul în care partea obligată este o organizaţie cooperatistă din agricultură, e.s. a h.a. se va îndrepta împotriva fondurilor băneşti ale acesteia, în condiţii similare ca în cazul debitorilor organizaţii socialiste de stat; e) determinarea obiectului e.s. a h.a, se face în acelaşi mod atît în cazul hotărîrilor pronunţate de C.A.B., cît şi în cazul hotărîrilor arbitrale pronunţate în străinătate. Cît priveşte procedura e.s. a h.a., aceasta este cea a popririi în toate cazurile cînd creditorul urmăritor este o persoană fizică sau o persoană juridică de naţionalitate străină, iar debitor. este o organizaţie socialistă română. [M.C.] executare imobiliară, formă a executării silite indirecte avînd ca obiect bunuri imobile ce aparţin debitorului şi tinzînd la satisfacerea creanţelor creditorului prin valorificarea acestor bunuri. Este cîrmuită de reguli speciale şi comportă îndeplinirea unei proceduri mai greoaie şi mai anevoioase decît în cazul altor forme ale executării silite indirecte. E.i. începe prin emiterea de către executorul judecătoresc a unui comandament somînd pe debitor să plătească creditorului suma datorată; pe lîngă somaţia de plată, comandamentul mai conţine şi înştiinţarea debitorului că în cazul în care nu va da curs acestei somaţii se va proceda la urmărirea silită a imobilelor lui. După comunicarea comandamentului la debitor, comandamentul se transcrie în extras într-un registru special, în virtutea comandamentului se produce indisponibilizarea imobilului urmărit, întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi punerea în întîrziere a debitorului, care devine astfel îndatorat să plătească, pe lîngă datoria iniţială, şi dobînzi moratorii creditorului. Executorul judecătoresc se deplasează la faţa locului după împlinirea unui termen prohibitiv de 30 de zile de la comunicarea comandamentului şi încheie procesul verbal de situaţie, fă-cînd o descriere amănunţită a imobilului urmărit şi o reproducere a titlului executor; după aceasta se fixează termenul de vînzare, care este a-dus la cunoştinţa publicului prin afişe şi publicaţii. înainte de vînzare se întocmeşte lista de sarcini, pe baza căreia preşedintele instanţei de executare face tabloul de ordine al 221 executare mobiliară creditorilor după cum aceştia urmează a fi plătiţi; ordinea in care sînt înscrişi creditorii în acest tablou şi în care ei vor fi plătiţi este următoarea: creditorii privilegiaţi, cei ipotecari (în ordinea rangului ipotecii lor), creditorii chiro-grafari. Cei interesaţi pot face contestaţie la tabloul de ondine; de asemenea, orice persoană vătămată prin actele de urmărire imobiliară (fie ea parte sau terţ) poate face contestaţie. Etapa următoare a procedurii e.i. este vînzarea la licitaţie, care se ţine în ziua anunţată; pentru fiecare din bunurile urmărite licitaţia se ţine separat. Suma de la care încep strigările este cea indicată în afişe şi publicaţii; bunul se adjudecă persoanei care, la a treia strigare, oferă preţul cel mai mare. Această primă adjudecare are întotdeauna caracter provizoriu; după 8 zile se ţine o a doua licitaţie a imobilului (supralicitaţia), în scopul obţinerii unui preţ mai mare decît la prima licitaţie. De astă dată bunul se adjudecă definitiv celui ce oferă preţul cel mai mare (care trebuie să fie cu cel puţin 10% mai mare decît cel pentru care s-a făcut prima adjudecare), iar în caz contrar el rămîne definitiv în beneficiul primului ad-judecatar. în cel mult o lună de la data adjudecării definitive, adjudeca tarul este obligat să consemneze preţul integral la C.E.C. şi să depună recipisa de consemnare la instanţa de executare. îndată după depunerea preţului, instanţa de executare va da ad-judecatarului ordonanţa de adjudecare, care se înscrie din oficiu în registrele de mutaţii ale notariatului de stat de pe lîngă instanţa ce a asigurat îndeplinirea urmăririi. împotriva ordonanţei de adjudecare se poate face recurs în termen de 40 de zile de la data transcrierii acesteia. Adjudeca tarul este pus în posesia imobilului numai după rămînerea definitivă a ordonanţei de adjudecare; dreptul de proprietate asupra imobilului adjudecat se transferă de la debitorul urmădit la adjudecatar prin efectul ordonanţei de adjudecare; adju-decatarul dobîndeşte bunul degrevat de orice privilegii şi ipoteci, dar nu liber de orice sarcini. în etapa finală a e.i. se întocmeşte tabloul de împărţeală şi plată a creditorilor, potrivit rangului acestora. Sin. urmărire silită imobiliară. V. şi executare silită indirectă; comandament. [M.C.] executare mobiliară, formă a executării silite indirecte a-vînd ca obiect bunurile mobile aflate în posesia debitorului şi servind ca mijloc juridic de realizare a creanţelor băneşti ale creditorului urmăritor prin valorificarea a-cestor bunuri. Procedura e.m. parcurge trei faze principale şi anume: sechestrarea, vînzarea şi distribuirea preţului, a) Faza sechestrării presupune îndeplinirea actelor de procedură prin care se consemnează şi se indisponibilizea-ză bunurile mobile urmăribile aflate în posesia debitorului, în vederea vînzării lor pentru îndestularea creditorului. In acest scop executorul judecătoresc se deplasează la domiciliul debitorului sau la locul unde se află bunurile mobile ale acestuia, dar numai după trecerea timpului legal de la comunicarea somaţiei, şi procedează la somarea verbală de plată a debitorului, apoi, dacă executare prin poprire acesta refuză plata, încheie procesul-verbial de urmărire în care înscrie toate bunurile mobile inventariate. Dacă bunurile au fost în prealabil sechestrate în cadrul unui sechestru asigurător, prin pro-cesul-verbal de urmărire sechestrul asigurător se transformă în sechestru definitiv. In vederea păstrării bunurilor, executorul poate aplica peceţi, lăsîndu-le pe loc, fie să numească un custode pentru paza lor, putîndu-le şi ridica şi depune spre păstrare într-un alt loc. Bunurile sechestrate devin indisponibile, debitorul ne mai putîndu-le înstrăina, împrumuta sau închiria; orice act de dispoziţie al debitorului în privinţa lor este anulabil, iar în măsura în care îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea penală, constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru, b) Cît priveşte vînzarea, aceasta se fixează de către preşedintele instanţei în cel mult 36 de ore de la depunerea de către executorul judecătoresc a procesului-verbal de sechestru. La stabilirea termenului de vînzare se va avea în vedere ca el să nu fie mai de vreme de două săptămîni, sau mai tîrziu de o lună de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, pentru ca astfel sa se creeze o şansă în plus debitorului de a plăti şi, totodată, creditorul să nu fie expus la o aşteptare prea îndelungată. Locul vînzării se fixează după caz, fie la instanţă, fie acolo unde se află bunurile sechestrate, fie în a-numite locuri obişnuite pentru vînzări publice; cu cel puţin trei zile înainte de vînzare se face publicitate, prin anunţuri la uşa instanţei de executare, la consiliul popu- lar local, la locul unde se va ţine vînzarea, precum şi în alte părţi unde în mod obişnuit se afişează asemenea a-nunţuri. Vînzarea se face la licitaţie, în ziua, la ora şi în locul anunţate prin afişare; bunurile se adjudecă persoanei care, după a treia strigare, a oferit preţul cel mai mare. Din valoarea bunurilor vîn-dute se acoperă creanţele urmărite şi cheltuielile de executare, apoi licitaţia se declară închisă, restituindu-se datornicului surplusul de preţ precum şi bunurile nevîndute. Organul de executare consemnează la C.E.C. suma încasată prin vînzare şi depune reci-pisa la secretarul instanţei, c) Distribuirea preţului rezultat din vînzare se face după cum urmează: dacă există un singur creditor şi alţii n-au făcut opunere la distribuire, instanţa va elibera suma acelui creditor, dar numai după ce se vor acoperi cheltuielile de urmările; dacă există mai mulţi creditori’ în concurs, instanţa va cita părţile în camera de chibzuire şi va proceda la împărţirea sumei respective conform drepturilor lor. V. şi executare silită indirectă (sin. urmărire silită mobiliară). [M.C.] executare prin poprire, formă a executării silite indirecte servind creditorului la urmărirea sumelor de bani pe care un terţ le datorează debitorului urmărit. De regulă la a-ceastă formă de executare participă trei' persoane: creditorul popritor (urmăritorul) — care solicită înfiinţarea popririi —, debitorul poprit (urmări tul) — care îndeplineşte concomitent o dublă calitate: de datornic obligat faţă de 223 executare silită creditorul popritor şi totodată de creditor faţă de terţul poprit — şi terţul poprit, care este datornicul debitorului poprit. La cererea creditorului urmăritor, instanţa încuviinţează poprirea; ea poate fi solicitată fie în temeiul unui titlu executoriu (caz în care poprirea este definitivă sau executorie), fie pe bază de acţiune (denumită poprire asigura tor ie). Instanţa încuviinţează poprirea printr-o încheiere (numită ordonanţă de poprire), ce produce ca efect in-disponibilizarea sumei poprite. Ori’ de cîte ori creditorul popritor este în posesia titlului executoriu are îndreptăţirea să ceară validarea popririi, adresîndu-se în acest scop cu o cerere instanţei de judecată; în urma sesizării, instanţa fixează un termen pentru validarea popririi, la care vor fi citate şi părţile. La termenul sorocit instanţa verifică, în cadrul unor dezbateri contradictorii, valabilitatea titlului executoriu al creditorului, se stabileşte cuantumul creanţei urmărite şi se fixează cîtimea creanţei ce urmează a fi recuperată lunar prin poprire (cuantumul reţinerilor ce urmează să fie efectuate lunar, în eventualitatea că poprirea se înfiinţează asupra retribuţiei datornicului). în cazul în care toate condiţiile legale sînt întrunite, instanţa promunţă o sentinţă de validare a popririi, care, dacă rămîne definitivă, are ca efect transferul judiciar al creanţei poprite, de la debitorul urmărit la creditorul popritor, terţul poprit devenind astfel debitorul acestuia din urmă. A-tunci cînd pe parcursul desfăşurării procedurii de poprire apare concurs între creditori care au făbut popriri a- supra aceleaşi valori, toate popririle se conexează, urmînd ca instanţa să procedeze la validarea tuturor acestora printr-o singură sentinţă de validare. Sin. poprire. V. şi executare silită indirectă. [M.C.] executare silita, procedură prin intermediul căreia titularul unui drept subiectiv recunoscut printr-un titlu executoriu constrînge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe acela care nesocotise dreptul respectiv să aducă la îndeplinire prestaţia specificată în titlu, asigurîndu-se «astfel inspectarea dreptului iniţial încălcat şi totodată restabilirea ordinii' de drept. De regulă titlul în baza căruia se face e.s. este o hotărîre judecătorească definitivă, ceea ce face ca procedura execu-ţională să fie considerată ca o parte a procesului civil; ori de cîte ori titlul executoriu este o hotărîre judecătorească, e.s. constituie o a doua parte a procesului civil, care începe odată cu introducerea cererii de chemare în judecată şi se termină în momentul în care hotărîrea pronunţată de instanţă a fost definitiv executată (moment marcat, de obicei, prin îndeplinirea ultimului act de executare prin care instanţa ce a ordonat urmărirea confirmă actele de executare săvîrşite). E.s. în materie civilă nu se poate referi la persoana debitorului; în această materie ea are ca o-biect numai bunurile acestuia (predarea unui bun, dărîma-rea unei construcţii, plata u-nei sume de bani etc.). Graţie acestui principiu, instanţa de judecată nu poate pronunţa hotărîri care să implice executarea asupra persoanei debitorului; în cazul în care o- executare silită 224 bligaţia neexecutată fconstă într-o îndatorire de a face sau a nu face ceva, ea se schimbă în dezdăunări, urmînd să fie executată silit, pe calea executării indirecte asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, pentru suma fixată de instanţă ca daune-int^rese, sumă care urmează să acopere prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea în natură. în dreptul procesual român, e.s. prezintă următoarele trăsături caracteristice: a) este dominată de principiile umanismului socialist, al democratismului şi aii legalităţii; pe considerentele dictate de umanismul socialist este apărată de urmărire cel puţin jumătate din retribuţia debitorului; în procedura de executare pentru creanţele din impozite şi taxe fiscale nu se poate urmări casa de locuit ocupată de debitor şi familii sa, iar cînd debitorul este un ţăran cooperator organul colectiv de conducere al C.A.P. poate dispune reţineri din veniturile în natură sau în bani ale acestuia; uneltele de muncă, mobilierul casnic, alimentele şi combustibilul necesare debitorului şi familiei sale sînt exceptate de la urmărirea silită etc.; b) este sancţionat abuzul de drept procesual tinzînd la tergiversarea procedurii exe-cuţionale: legea pedepseşte cu amendă pe debitorul sau terţul care a introdus o contestaţie la executare ou vădită rea-credinţă, pe lîngă obligarea la despăgubiri faţă de creditor în eventualitatea că a-cesta ar fi fost prejudiciat prin temporizarea e.s.; c) dispoziţiile legale în materie ocrotesc deopotrivă interesele legitime ale creditorului urmăritor, ca şi pe acelea ale de- bitorului urmărit: legea nu îngăduie nici creditorului să solicite mijloace de constrîn-gere excesive, de natură să-l stânjenească pe debitor în exercitarea dreptului său la apărare şi nici debitorului să recurgă la mijloace de şicană care să temporizeze realizarea creanţei; acest echilibru al intereselor creditorului şi debitorului este asigurat de legiuitor chiar şi atunci cînd creditor ieste o organizaţie socialistă, iar debitor o persoană fizică. E.s. comportă desfăşutfaneia unei activităţi procesuale la care iau parte principalii participanţi la procedura de judecată — foştii împricinaţi (ce acum sînt creditorul urmăritor şi debitorul urmărit) şi instanţa de judecată — organul de executare însărcinat să aducă la îndeplinire dispoziţiile hotărîrii judecătoreşti său ale altor titluri executoriiy avînd posibilitatea să participe şi terţele persoane direct interesate, precum şi alte organe de stat (altele decît instanţa judecătorească). Realizarea creanţei urmăritorului se face prin predarea în natură a bunului care a format obiectul procesului sau prin valorificarea bunurilor debitorului într-un atare scop. Procedura de e.s. are caracter complex fiind reglementată diferit în raport cu natura diferitelor creanţe a căror urmărire se efectuează. Intre persoanele şi organele care participă la e.s. se nasc raporturi procesuale noi, distincte de cele ce au fost stabilite în faza de judecată a procesului, în conţinutul cărora intră drepturi şi obligaţii procesuale noi. V. şi executare mobiliară; executare imobiliară. [M.C.] 225 executare silită directă executare silită directă, modalitate de urmărire care se distinge prin aceea că tinde la obţinerea realizării întocmai a prestaţiei ce formează obiectul obligaţiei debitorului. Are loc în cazul în oare debitorul este ţinut să aducă la îndeplinire o obligaţie de a da în natură un bun determinat (prin executare urmărindu-se obţinerea acelui bun de către creditor), sau a unei obligaţii de a face sau de a nu face ceva (ce debitorul execută efectiv). în sistemul dreptului nostru procesual e.s.d. constituie regula: creditorul are dreptul să pretindă şi să obţină însăşi prestaţia (şi nu doar echivalentul ei) care constituie obiectul dreptului său, şi aceasta ori de cîte ori este materialmente posibil; consa-crînd expres această regulă, legea dispune că creditorul are dreptul de a dobîndi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi numai în caz contrar are dreptul la dezdăunare; el nu poate fi silit a primi' alt lucru decît acela ce i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit în schimb ar fi egală sau mai mare ca aceea a lucrului pe care are îndreptăţirea să-l pretindă. Executarea în natură (directă) a o-bligaţiilor prezintă o mare importanţă în raporturile contractuale dintre organizaţiile socialiste, constituind o condiţie esenţială a îndeplinirii sarcinilor de plan ale acestor organizaţii. Legea reglementează două forme distincte ale e.s.d.: predarea silită a mişcătoarelor şi predarea silită a nemişcătoarelor. La procedura predării silite a bunurilor mobile (a mişcătoarelor) se recurge atunci cînd prin titlul executoriu debitorul este obligat să predea creditorului un lucru mobil anume determinat. La procedura predării silite a imobilelor (nemişcătoarelor) se recurge în cazul în care o parte este obligată să lase alteia posesiunea unui imobil, fiind condamnată să predea imobilul respectiv sau să iasă din el; asemenea obligaţii se stabilesc în mod obişnuit ca urmare a promovării acţiunii în revendicare imobiliară, în temeiul ordonanţei de adjudecare sau în situaţia In care vînzătorul s-a obligat prin act autentic să predea imobilul cumpărătorului, precum şi atunci cînd se execută o hotărîre judecătorească de evacuare a unor locatari. Legea nu conţine dispoziţii exprese referitoare la procedura e.s.d. a obligaţiilor de a face sau de a nu face ceva, cum sînt de exemplu situaţiile în care printr-o hotărîre judecătorească se instituie obligaţia de a demola o construcţie sau de a se desfiinţa o plantaţie, aceea de a se muta un gard sau alte semne de hotar, de a deschide sau închide un drum etc. în asemenea situaţii, corespunzător principiilor generale ale executării silite, executorul judecătoresc somează persoana urmărită să respecte obligaţia prevăzută în titlul executoriu, iar în caz de neconformare aduce la îndeplinire, cu concursul forţei publice şi a tehnicienilor, obligaţia respectivă; executarea silită a obligaţiei de a face cu ajutorul tehnicienilor poate fi efectuată numai atunci cînd aducerea la îndeplinire a obligaţiei nu necesită concursul personal al debitorului (de ex. demolarea unui zid), în cazul obligaţiei de a încheia un act juridic, în unele cazuri, instanţa poate suplini voinţa debitorului, pro- 15 — Dicţionar de drept procesual civil executare silită indirectă 226 nunţînd o hotărîre care ţine locui actului (cum este, bunăoară, cazul vînzării de imobile în mediul urban, cînd părţile au încheiat între ele un antecontract, stabilind condiţiile de plată a preţului). E.s.d. poate fi efectuată şi în cazul creanţelor băneşti; situaţiile de acest gen sînt rare în practică, o atare executare presupunînd că executorul judecătoresc aflat la locuinţa debitorului pentru a sechestra bunuri mobile găseşte într-o încăpere a acesteia o sumă de bani; el poate ridica suma respectivă în limita valorică a creanţei şi a cheltuielilor de executare, pre-dînd-o direct creditorului. E.s.d. nu este însă posibilă cînd sumele de bani ale debitorului se află în posesia unor terţi; în această situaţie executarea se va face prin poprire. V. şi procedura predării silite a mobilelor; procedura predării silite a imobilelor. [M.C.] executare silită indirectă, modalitate de urmărire care se distinge prin aceea că realizarea creanţei creditorului se face prin vînzarea ori valorificarea bunurilor debitorului sau prin poprirea sumelor de bani pe care acesta le are de primit de la terţe persoane, în prezent e.s.i. constituie procedura de executare silită de drept comun cea mai frecvent utilizată. La ea se recurge în toate situaţiile în care executarea directă nu este posibilă, cum este cazul obligaţiilor de a face constînd într-un fapt personal al debitorului ce presupune îndeplinirea unor calităţi proprii (cum este de ex. obligaţia unui pictor cu bună reputaţie de a picta un tablou, obligaţia unui instrumentist de a susţine un recital etc.), precum şi atunci cînd executarea directă a devenit ulterior imposibilă pentru că o-biectul a pierit sau a fost distrus; în toate cazurile în care executarea în natură (directă) nu este posibilă, dreptul creditorului se transformă într-un drept de dezdăunare, iar hotărîrea instanţei referitoare la plata unui echivalent bănesc se va realiza pe calea e.s.i. Această executare este un mijloc de urmărire adecvată, mai ales cu privire la obligaţiile de a plăti sume de bani. E.s.i. se realizează prin vînzarea sau valorificarea bunurilor debitorului ori prin poprirea creanţelor sale. Corespunzător specificului diferitelor categorii de bunuri' ce pot alcătui patrimoniul debitorului, legea reglementează următoarele forme ale e.s.i.: a) urmărirea bunurilor mişcătoare ce se află în posesia datornicului; b) urmărirea şi poprirea bunurilor mişcătoare ale datornicului care se află la terţi; c) urmărirea fructelor prinse de rădăcini; d) urmărirea veniturilor unui bun nemişcător; e) urmărirea bunurilor nemişcătoare. Dintre acestea nu primesc aplicare în Transilvania regulile privitoare la urmărirea nemişcătoarelor şi a uzufructului ior; în această parte a ţării, urmărirea bunurilor imobile şi a uzufructului lor este cîrmuită de reguli corespunzătoare specificului sistemului de carte funciară. V. şi executare mobiliară; executare imobiliară; executare prin poprire. [M.C.] executor al unei organizaţii socialiste, funcţionar încadrat la o organizaţie socialistă, investit cu atribuţii de organ propriu de executare al acelei organizaţii. Poate efectua, potrivit legii, executarea pri- tsr executor testamentar vitoare la creanţele băneşti de orice valoare ale unităţii în cadrul căreia funcţionează, avînd competenţa de executare şi pentru accesorii (cheltuieli de judecată, cheltuieli de urmărire, majorări etc.); de asemenea, este competent să aducă la îndeplinire măsurile de asigurare încuviinţate de organele de urmărire penală sau de judecată, dar numai în cazurile în care nu este prevăzută de lege pedeapsa complementară a confiscării averii. Nu poate efectua executarea prin predarea silită a bunurilor, care este un atribut exclusiv al executorului judecătoresc; de asemenea, nu poate efectua nici executarea cu privire la creanţele băneşti ale organizaţiei economice socialiste la care funcţionează, dacă sumele de bani sînt datorate de alte organizaţii socialiste, competenţa sa fiind restrînsă numai la executarea creanţelor organizaţiei respective faţă de debitori persoane fizice. Numai cu titlu de excepţie unele legi speciale a-cordă organelor proprii de e-xecutare posibilitatea de a proceda la executarea directă prin ridicarea bunurilor de la debitori şi de a efectua urmăriri împotriva altor organizaţii socialiste. E. unei o.s. are, din punct de vedere teritorial, o competenţă generală, fiind îndreptăţit să-şi exercite atribuţiile ori unde debitorul are bunuri urmăribile, indiferent de locul de situare al sediului organizaţiei la care lucrează sau de domiciliul debitorului. {M.C.] executor judecătoresc, funcţionar de stat avînd competenţa să îndeplinească anumite acte de procedură şi să ia unele măsuri legale în vederea a-sigurării executării silite a ho- tărîrilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Potrivit legii, e.j. poate fi persoana care are capacitate de exerciţiu şi a absolvit cel puţin liceul, avînd şi examenul de bacalaureat; se numeşte de Ministerul Justiţiei şi îşi exercită atribuţiile în raza teritorială a instanţei la care func-ţioneză, dar această competenţă poate fi extinsă prin ordin al ministrului justiţiei. Legea dă în competenţa e.j. aducerea la îndeplinire a hotărîrilor pronunţate în pricinile civile şi a dispoziţiilor cu caracter civil cuprinse în hotărîrile pronunţate în pricinile penale, precum şi a oricăror altor titluri executorii', cu excepţia cazurilor în care legiuitorul stabileşte competenţa altor organe; de asemenea, îndeplinesc orice alte lucrări date prin lege în competenţa lor. Modul în care sînt a-duse la îndeplinire atribuţiile e.j. este stabilit, prin regulament, de Ministerul Justiţiei. E.j. funcţionează la judecătorii, tribunale judeţene şi Tribunalul municipiului Bucureşti, fiind subordonaţi preşedintelui instanţei în condiţiile personalului auxiliar. [M.C.] executor testamentar, persoană fizică desemnată, în mod special, prin testament, de către testator, spre a efectua e-xecuţia. testamentară. E.t. se legitimează cu testamentul prin care a fost instituit sau cu certificatul de executor testamentar eliberat de notariatul de stat competent în cursul procedurii succesorale notariale. E.t. are ca atribuţii: obligaţia de a urmări corecta îndeplinire a dispoziţiilor testamentare; obligaţia de a apăra validitatea testamentului; o-bligaţia de a cere notariatu- lui de stat competent efectuarea inventarului bunurilor succesorale; obligaţia de a lua măsuri de conservare a bunurilor succesorale; obligaţia de a plăti legatele avînd ca obiect bunuri mobile, putînd cere vînzarea unor bunuri mobile diti succesiune, precum şi dreptul de a incasa pentru succesiune creanţele acesteia. E.t. este obligat să dea socoteală de gestiunea sa după un an de la decesul testatorului, răs-punzînd pentru întreaga lui activitate ca mandatar. Activitatea e.t. încetează odată cu încheierea sau încetarea execuţiei testamentare. [M.M.] execuţie testamentară, 1. Complexul activităţilor pe care le implică aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse într-un testament. 2. Mandat acordat de către testator executorului testamentar în vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor de ultimă voinţă ale celui ce lasă moştenirea. [M.M.] execuţie vremelnică, expresie desemnînd puterea executorie recunoscută prin lege sau de către însăşi instanţa de judecată unor hotărîri judecătoreşti nedefinitive, prin derogare de la regula potrivit căreia numai hotărîrile definitive au o asemenea putere. E.v. se atribuie hotărîrilor judecătoreşti fie prin lege, fie de către instanţa de judecată însăşi, a) Hotărîrea primei instanţe este executorie de drept, în virtutea legii’, fără a fi nevoie ca e.v. să fie solicitată de parte şi acordată de instanţă, în următoarele cazuri: cînd hotărîrea are ca o-biect plata retribuţiei; cînd prin ea se acordă despăgubiri pentru accidente de muncă; cînd prin hotărîre se stabileşte o rentă sau o pensie alimentară; cînd hotărîrea obligă la reparaţii grabnice; în cazul în care se dispune punerea sau ridicarea peceţilor ori facerea inventarului; în pricinile privitoare la posesie, dar numai în ceea ce priveşte posesia; hotărîrile parţiale; în orice alte cazuri în care legea dispune că hotărîrea este executorie (cum este de ex. ipoteza ordonanţei preşedinţiale). In toate aceste situaţii există urgenţă in aducerea la îndepli-nare a hotărîrii judecătoreşti, urgenţă care se justifică prin solicitudinea legiuitorului, b) Instanţa de judecată însăşi, prin hotărîrea sa, poate acorda e.v. ţinînd seama de anumite considerente obiective sau subiective legate de speţa dată spre judecare. Recu-noscînd această facultate instanţei, legea circumstanţiază totuşi împrejurările în care ea poate fi exercitată, pentru a păstra caracterul de excepţie al acordării e.v. Astfel, legea cere, în acest scop: să fie vorba de o hotărîre privitoare la bunuri, iar măsura acordării e.v. să se dovedească necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului, faţă de starea de solvabilitate a debitorului, ori să existe pericol evident de întîrziere. Acordînd e.v., instanţa poate obliga totodată pe creditor să dea o cauţiune în vederea acoperirii eventualelor daune suferite de debitor în ipoteza casării hotărîrii. Legea interzice luarea măsurii e.v.: în materie de strămutare de hotare sau desfiinţare de construcţii; cînd prin hotărîre se di'spune înta-bularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară, în cazul acordării e.v. de către instanţă, debitorul poate cere odată cu introducerea re- exequatur cursului, ca instanţa de casare să suspende această măsură. Pentru identitate de raţiune, instanţa de recurs este îndreptăţită • să dispună suspendarea e.v. şi în cazul hotărîrilor executorii de drept, în cazul în care hotărîrea cu e.v. este desfiinţată de instanţa de recurs, debitorul are dreptul să ceară întoarcerea executării, creditorul fiind o-bligat să restabilească situaţia anterioară; totodată debitorul poate cere şi despăgubiri în ipoteza cînd a suferit un prejudiciu ca urmare a executării intempestive a hotărîrii. Principiul în această materie este că e.v. se face pe riscul creditorului. Acesta din urmă, dacă a cerut să i’ se acorde e.v. iar cererea sa a fost respinsă, poate face recurs. Sin. execuţie provizorie. [M.C.] exequatur, procedură în cadrul căreia se verifică îndeplinirea condiţiilor c?e regularitate a hotărîrilor judecătoreşti provenite dintr-un alt stat, spre a se încuviinţa executarea silită a acestora în ţara noastră. Obiectul e. vizează forţa executorie a hotărîrilor judecătoreşti pronunţate în străinătate; în lipsa e., hotărîrile judecătoreşti nu pot fi valorificate, pe calea urmăririi silite, într-un alt stat. Executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti pe teritoriul supus jurisdicţiei' străine ar încălca principiul suveranităţii şi independenţei acelui stat; pentru aceleaşi raţiuni hotărîrile judecătoreşti străine nu produc, într-un alt stat, efectele specifice autorităţii de lucru judecat. Prin acordarea e., hotărîrea judecătorească străină dobîndeşte autoritate de lucru judecat. Potrivit legislaţiei române, e. se acordă doar dacă sînt îndeplinite următoarele condiţii: 1) Hotărîrea să fie pronunţată de o instanţă judecătorească competentă. Referirea legii la competenţa instanţelor străine urmează să fie reţinută sub un dublu aspect, în sensul că ea vizează: a) competenţa jurisdicţiei străine, adică modul de determinare a atribuţiilor organelor judici'are ale unui stat în raport cu sarcinile ce revin oricărei alte jurisdicţii; îndeplinirea acestei condiţii se verifică de instanţa competentă din R. S. România; instanţa care acordă e. urmează să cerceteze mai întîi dacă nu au fost încălcate regulile competenţei exclusive a jurisdicţiei române; un asemenea control se realizează de instanţa de e. în raport cu dispoziţiile legislaţi'ei române (privitoare la competenţă); o a doua operaţie vizează constatarea competenţei jurisdicţiei1 străine, cerinţă care se determină în raport cu legislaţia statului de origine de unde provine hotărîrea judecătorească străină; b) competenţa instanţei de origine, adică organul judiciar al statului străin căreia îi revine sarcina de a soluţiona în concret o cauză civilă; competenţa instanţei de origine urmează să fie verificată cu prilejul acordării e., în ţara noastră, după regulile procesuale ale statului de origine. 2) Hotărîrea judecătorească străină să fie definitivă şi executorie potrivit legislaţiei statului de origine; e. nu se poate acorda de instanţa română atît timp cît împotriva hotărîrii străine sînt deschise căile legale de atac sau dacă legea statului respectiv nu-i conferă caracter executoriu. 3) Hotărîrea judecătorească exercitarea controlului. • »• străină să fie pronunţată cu aplicarea legii materiale competente a cîrmui acel raport juridic; această condiţie se examinează în raport cu legislaţia statului solicitat a a-corda e., respectiv potrivit normelor noastre de drept internaţional privat. 4) Hotărîrea judecătorească străină să nu aducă atingere ordinii publice în dreptul internaţional privat român. Ordinea publică intervine ca un corectiv în aplicarea legii străine, fiind determinată de necesitatea respectării principiilor fundamentale ale dreptului, a ordinii social-economice şi politice a statului român; o asemenea cerinţă se verifică de instanţa de e. nu doar în raport cu dispoziţiile hotărîrii străine, ci şi în funcţie de consecinţele ce s-ar produce prin executarea ei. 5) Existenţa uruei reciprocităţi de executare între statul român şi ţara care a pronunţat hotărîrea. Dacă sînt întrunite condiţiile menţionate, instanţa competentă va încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti în ţara noastră. Cererea de e. este de competenţa tribunalului judeţean din circumscripţia teritorială în oare urmează să se efectueze executarea silită; ea poate fi promovată direct, în faţa tribunalului competent, de partea interesată. E. poate fi acordat şi ca urmare a solicitării instanţei române prin comisie rogatorie. Procedura e. este cea prevăzută de dreptul comun. [I.L.] exercitarea controlului asupra hotărîrilor arbitrale, mijloc procesual la îndemîna organelor competente prin care, în scopul întăririi legalităţii socialiste, sînt reformate hotărîrile arbitrale neconforme cu legea. Dreptul de control asupra hotărîrilor arbitrale aparţine: a) Consiliului de Miniştri, pentru hotărîrile pronunţate de Arbitrajul de Stat Central în litigiile patrimo- niale a căror valoare depăşeşte un anumit cuantum stabilit de lege; b) Primului Arbitru de Stat, pentru toate hotărîrile pronunţate de arbi- trajele de stat interjudeţene şi Arbitrajul de Stat al municipiului Bucureşti, în litigiile în care cel puţin una din părţi este o unitate socialistă de interes republican sau organizaţie obştească centrală, precum şi pentru hotărîrile pronunţate de arbitrajele de stc’l interjudeţene sau al municipiului Bucureşti, în litigiile dintre unităţi de interes local, a căror valoare depăşeşte un anumit cuantum prevăzut de lege; c) Arbitrilor de stat şefi, pentru toate celelalte hotărîri pronunţate de arbitrajele de stat interjude-ţene sau al municipiului Bucureşti, în litigiile patrimoniale a căror valoare nu depăşeşte un anumit cuantum stabilit de lege. Dacă hotărîrile arbitrajelor de stat inter-j udeţene au fost date pe baza dreptului de trimitere al Primului Arbitru de Stat, e.c. nu se va face de către arbitrii de stat şefi, ci de către Consiliul de Miniştri sau Primul Arbitru de Stat, iar dacă hotărîrea arbitrală a fost pronunţată de Primul Arbitru de Stat ori de un arbitru de stat şef, controlul se va exercita de către Consiliul de Miniştri. E.c. asupra h.a. se face: 1) din oficiu, de către Primul Arbitru de Stat şi arbitrii de stat şefi, în termen de cel mult 3 luni de la data pronunţării hotărîrii; 2) în urma sesizării făcute de părţile în 231 expert litigiu, organele lor tutelare sau cele de conducere centrală prin cerere de rearbitrare. E.c. şi luarea unor măsuri se justifică numai în cazul în care hotărîrea arbitrală pronunţată este nelegală sau netemeinică. Dacă constată că hotărîrea arbitrală pronunţată este nelegală sau netemeinică, organul competent a exercita controlul are dreptul să desfiinţeze, în tot sau în parte, hotărîrea şi să trimită litigiul spre o nouă arbitrare, aceluiaşi organ arbitrai care a pronunţat hotărîrea desfiinţată, sau să-l reţină pentru a-1 soluţiona. E.c. nu suspendă executarea hotărîrii arbitrale. Dacă, cu ocazia controlului se constată deficienţe ce constituie încălcări grave ale legalităţii socialiste, disciplinei de plan sau contractuale, organul de control va semnala abaterea organului competent pentru a lua măsuri de îndreptare. [M.M.] expert, persoană fizică pose-dînd cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu, la care instanţa apelează în calitate de consultant în vederea lămuririi anumitor împrejurări ale procesului. Calitatea de expert contabil se atribuie de către Ministerul Finanţelor pe bază de examen, ce are ca scop verificarea pregătirii de specialitate a viitorilor experţi. Se pot prezenta la un atare examen persoanele care fac dovada: a) că au studii superioare de specialitate; b) sînt încadrate în muncă la o organizaţie socialistă; c) au un stagiu de cel puţim 5 ani în activitatea financiară, contabilă sau în munca de cercetare sau în în-văţămînt. La examen se pot prezenta şi pensionarii care îndeplinesc condiţiile menţionate la litera a) şi c). Candidaţii' care se prezintă la examenul de e. sînt verificaţi dacă îndeplinesc şi condiţia de a avea o reputaţie neştirbită. Calitatea de e. tehnic se atribuie de către Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, pe bază de examen, care, şi în acest caz, are ca scop verificarea pregătirii de specialitate a viitorilor experţi. Se pot prezenta la examen persoanele avînd studii superioare de specialitate şi un stagiu de cel puţin 5 ani în producţie, în activitatea de proiectare sau cercetare ştiinţifică ori în învăţămînt; se cere, de asemenea, condiţia de a fi încadrate în cîmpul muncii sau pensionari’, precum şi de a avea o reputaţie neştirbită. Persoanele declarate reuşite la examenul de e. tehnic sînt înscrise în listele Biroului central pentru expertize tehnite şi primesc carnete care atestă această calitate de la Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. Legea interzice numirea ca e. a următoarelor categorii de persoane: minorii, interzişii, cei condamnaţi pentru infracţiuni de fals, furt, înşelăciune, abuz ae încredere, mărturie mincinoasă, infracţiuni’ contra bunelor moravuri, vagabondaj, speculă, sabotaj, rupere de silgilii, delapidare, trafic de influenţă şi alte asemenea infracţiuni care le fac incompatibile cu această calitate. E. pot fi recuzaţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii; recuzarea trebuie cerută în termen de 5 zile de la numirea e„ dacă motivul ei există la acea dată; în celelalte cazuri termenul începe să curgă de la data ivirii motivului de recuzare. Recuză- expertiză rile se judecă în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a e. E. numit este dator să-şi depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată; nede-punerea lucrării în termen va fi sancţionată de instanţă, cu amendă de la 25 la 250 lei. încheierea prin care se apli'că amenda este executorie, amenda neputîndu-se ridica decît pentru motive întemeiate. [M.C.] expertiză, mijloc de probă care se dispune la cerere sau din oficiu de organul în drept (instanţă de judecată sau organ de urmărire penală) cînd, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, sînt necesare cunoştinţele unui expert sau, în cazurile prevăzute de lege, ale unui specialist dintr-un anumit domeniu. Judecătorul recurge la cunoştinţele expertului, fără ca prin aceasta expertul să i se substituie. E., ca şi celelalte probe judiciare, tinde la dovedirea faptelor. Ea iiu poate avea ca obiect clarificarea unei probleme juridice, pe care judecătorul trebuie să o cunoască şi să o re-zoive singur. Cînd se efectuează în cadrul unui proces pendinte, e. se administrează, de regulă, la cererea uneia din părţi sau a ambelor părţi, pu-tînd fi însă ordonată şi din oficiu de către instanţa de judecată; în unele cazuri legea declară e. obligatorie, cum este de exemplu e. psihiatrică în materie de interdicţie sau e. de evaluare în materie de gaj (cu privire la bunul gâjat) etc. în vederea efectuării e. instanţa numeşte unul sau trei experţi stabilind, totodată, punctele nelămurite asupra cărora aceştia urmează să se pronunţe (de ex. probleme tehnice, contabile, medicale etc.). Obiectivele e. sînt aduse la cunoştinţa expertului de către instanţă, scop în care aceasta îl citează potrivit dispoziţiilor legale referitoare la citarea martorilor; dacă expertul legal înştiinţat despre numirea lui nu se prezintă sau refuză lucrarea, instanţa poate dispune înlocuirea lui, avînd însă şi facultatea să-l condamne la o amendă. Expertul va% fi însă exonerat de plata amenzii dacă învederează instanţei că refuzul său este întemeiat. Atunci cînd problema neclară, pentru desluşirea căreia a fost ordonată e., poate fi lămurită prin simpla exprimare a părerii expertului, acesta va fi ascultat în şedinţă, iar părerea lui se va consemna într-un proces-verbal. De regulă însă, efectuarea e. comportă lucrări preliminare, constatări, deplasări şi verificări, care necesită timp; în asemenea cazuri expertul va fixa o dată pentru efectuarea lucrărilor şi va convoca părţile prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire care se anexează la raport; citarea părţilor de către expert nu este obligatorie a-tunci cînd e. nu are ca obiect o constatare la faţa locului (de ex. o expertiză medico-legală sau grafologică etc.). E. este o sarcină personală, ceea ce face ca expertul să nu o poatâ transmite altcuiva. în cazul e. contabile, legea prevede că expertul depune raportul de e. la biroul local, unde este verificat: din punctul de vedere al calităţii şi al respectării dispoziţiilor legale; dacă raportul este găsit ne-corespunzător, se restituie expertului pentru completare sau refacere, dîndu-se totodată şj îndrumările corespunză- 233 expertiză toare. Raportul de e. se înaintează instanţei numai după completare şi refacere. Şi în cazul e. tehnice raportul se înaintează tot la biroul local de expertize contabile, care-1 va depune la instanţă împreună cu decontul de cheltuieli verificat de acest birou. Primind e., instanţa de judecată o studiază şi dacă constată că este necorespunzătoare o poate restitui pentru refacere sau completare; legea îndreptăţeşte instanţa ca, atunci cînd apreciază ca necesar, să ordone o contra-expertiză, efectuată de alt expert, dar de obicei pentru efectuarea ei se numesc trei experţi. Partea care a solicitat e. are obligaţia ca în termen de trei zile de la numirea expertului să depună suma stabilită ca onorar de expert; depunerea sumei se face în contul deschis la bancă pe seama biroului de expertize. Pe lîngă onorarul stabilit, expertul are dreptul şi la cheltuieli de deplasare, care-i vor fi avansate tot de către partea care a solicitat e. Judecătorii sînt legaţi de constatările de fapt ale experţilor (cum sînt: data raportului, cercetările făcute în prezenţa părţilor, susţinerile acestora în prezenţa experţilor. Toate aceste menţiuni conţinute în raportul de e. fac dovadă pînă la înscrierea în fals, experţii lucrînd în calitate de delegaţi ai instanţei. Instanţa însă nu este legată de concluziile raportului de e.* care au doar valoarea u-nor elemente de convingere lăsate la libera ei apreciere, în cazul în care instanţa nu-şi însuşeşte concluziile expertului, ea este datoare să motiveze de ce nu le-â luat în considerare. E. poate fi efectuată şi prin comisie rogatorie, ori de cîte ori' lucrarea trebuie făcută într-o localitate îndepărtată. V. si expert. [M.C.] F faliment, procedură de executare silită avînd caracter unitar, colectiv, concursual şi egalitar, care vizează toate bunurile debitorului’ comun al mai multor creditori şi este menită să dea satisfacţie intereselor fiecăruia dintre aceştia. F. constituite o măsură legală de apărare a creditului, iar declararea lui implică următoarele condiţii: a) debitorul (persoană fizică sau juridică) să se afle în stare de încetare a plăţilor, care să rezulte din fapte revelatorii directe (cum ar fi: mărturisirea debitorului, protestarea cambiilor etc.) sau indirectă (ca de ex.: neînde-plinirea obligaţiilor comerciale asumate, încheierea unor tranzacţii ruinătoare etc.); b) debitorul să aibă calitatea de comerciant în momentul producerii stării de încetare a plăţilor şi să efectueze acte de comerţ în nume propriu; c) declararea f. să se facă prin hotărîre judecătorească avînd, în această materie, caracter constitutiv. Procedura f. se desfăşoară după reguli aparte: ea se declanşează fie la cererea debitorului aflat în stare de încetare a plăţilor, fie la cererea unuia sau mai multor creditori, fie, în fine, chiar din oficiu de către instanţa judecătorească; de îndată ce a fost declarat în stare de încetare a plăţilor, debitorul trebuie să depună la instanţă evidenţele sale privind veniturile şi cheltuielile (cum sînt: bilanţul contabil, regis- trele comerciale etc.); în faţa instanţei trebuie dovedite calitatea de comerciant a debitorului, creanţa de natură comercială şi starea de încetare a plăţilor, pentru ca aceasta să poată pronunţa hotărîrea de declarare a f., care va produce efecte faţă de toţi creditorii. Hotărîrea declarativă de f. se dă cu executare provizorie şi se comunică celor interesaţi (creditori, debitor) precum şi terţilor, prin afişare la uşa instanţei localităţii unde acesta îşi desfăşoară activitatea, ca şi prin publicare în ziare, de care se îngrijeşte judecătorul sindic. Ea produce efecte atît nepatrimoniale (cum sînt: interzicerea accesului falitului în localurile burselor, unele decăderi din drepturi etc.), cît şi patrimoniale, între care cel mai important constă în desesi'za-rea debitorului de propriul său patrimoniu, concretizată în pierderea de către acesta a cererea acestuia din urmă, instanţa va putea da o h.p. numai pe măsura recunoaşterii. Cînd instanţa dă o h.p. bazată pe recunoaşterea pîrîtului, va dispune totodată şi executarea ei. Această calitate decurge din împrejurarea că legea procesuală civilă dispune în mod expres că o asemenea hotărîre este executorie de drept; b) un singur capăt de cerere, ca urmare a faptului că numai acesta a ajuns în situaţia de a fi' soluţionat — înaintea altora — şi instanţa a dispus disjungerea lui pentru a fi judecat separat. în acest caz hotărîrea este parţială numai prin raportarea ei la investirea iniţială a instanţei cu soluţionarea mai multor capete de cerere în cadrul unui singur proces; în rest, ea este şi rămîne o hotărîre integrală. V. si achiesare; disjungere. [D.R.] *51 hotărîre provizorie hotărîre prin care se instituie tratamentul medical obligatoriu, v. procedura de instituire a tratamentului medical obligatoriu. hotărîre pronunţată în prima instanţă, hotărîre de fond nedefinitivă. Au acest caracter sentinţele date de judecătorii (cînd acestea judecă în primă instanţă), precum şi sentinţele tribunalelor judeţene (pronunţate în cauzele ce, potrivit legii, sînt date în competenţa acestora ca instanţe de fond). V. şi hotărîre de fond; hotărîre nedefinitivă. [M.C.] hotărîre pronunţată în primă şi ultimă instanţă, hotărîre prin care prima instanţă (de fond) soluţionează definitiv litigiul ou care a fost investită. Au acest caracter, spre exemplu, sentinţele date de judecătorii în materia plîngerilor introduse împotriva procese-lor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. V. si hotărîre de expedient. [M.C.] hotărîre pronunţată în ultimă instanţă, hotărîre ce, potrivit legii', este definitivă din chiar momentul pronunţării ei. Au acest caracter hotărîrile pronunţate de instanţele de con-trbl judiciar oa urmare a exercitării unei căi1 de atac împotrivq unei hotărîri date de o altă instanţă, precum şi hotărîrile de expedient. [M.C.] hotărîre propriu-zisă, hotărîre judecătorească prin oare se rezolvă însuşi fondul procesului şi a cărei valabilitate nu este limitată în timp. O asemenea hotărîrfe concreti- zează soluţia finală a procesului; ea este susceptibilă de modificare sau de anulare numai de către instanţa competentă să exercite controlul judiciar şi numai ca efect al investirii1 acelei instanţe prin utilizarea căilor legale (ordinare sau extraordinare) de atac de către părţi sau de către procuror. H.p.-z. este, de regulă, executorie numai după rămînerea ei definitivă. Legea reglementează însă, prin excepţie, şi situaţii în care o astfel de hotărîre are putere executorie chiar mai înainte de a fi rămas definitivă, din chiar momentul pronunţării (spre exemplu: hotărîrile prin care se pune în valoare obligaţia de întreţinere, precum şi ordonanţele preşedinţiale). V. şi hotărîre judecătorească; ordonanţă pre-şedinţială; hotărîre executorie; hotărîre definitivă. [M.C.] hotărîre provizorie, hotărîre judecătorească avînd caracter temporar şi fiind pronunţată în cursul procesului, pentru luarea unor măsuri speciale în scopul preîntîmpinării producerii prejudiciului la care este expusă una dintre părţi'. O asemenea hotărîre poate fi revocată sau modificată chiar în cursul procesului; în funcţie de împrejurări, hotărîrea propriu-zisă pronunţată în finalul procesului o va menţine, o va modifica sau o va desfiinţa. Au caracter de h.p. spre exemplu: hotărîrile prin care, pe parcursul unui proces de divorţ, se iau măsuri provizorii privind stabilirea pensiei de întreţinere sau referitoare la încredinţarea copiilor minori spre creştere şi hotărîre provizorie 252 educare unuia dintre părinţi; tot astfel, are caracter de măsură provizorie şi punerea unui bun litigios sub sechestru judiciar. H.p. este independentă în raport cu fondul procesului şi, ca urmare, ea poate fi reourată separat şi chiar mai înainte de hotărîrea finală (sau proprhi-zisă). V. şi hotărîre judecătorească; hotăfrîre propriu-zisă. [M.C.] Imobil, v. bunuri imobile. Imunitatea de jurisdicţie (civilă), principiu în virtutea căruia instanţele unui stat nu-şi pot extinde jurisdicţia şi a-supra altui stat sau asupra bunurilor acestuia. In temeiul principiului i. de j. un stat nu poate fi acţionat în judecată într-un alt stat, iar bunurile sale urmează să fie excluse de la orice măsuri de constrîngere. I. de j. îşi are temeiul în necesitatea respectării principiului suveranităţii' statului şi se stabileşte, de regulă, prin convenţii internaţionale sau se acordă pe bază de reciprocitate. Statul străin are însă posibilitatea de a promova o acţiune civilă în faţa jurisdicţiei aparţinînd altui stat. Aşadar, statul poate fi reclamant în faţa jurisdicţiei străine. Statul străin are posibilitatea de a renunţa la i. de j.; o atare renunţare nu exclude imunitatea de urmărire; renunţarea la imunitatea de executare trebuie să fie expresă. [I.L.] in admisibilitatea acţiunilor, v. fine de neprimire şi fine de nevaloare. inamovibilitate, principiu promovat în dreptul burghez şi potrivit căruia judecătorii, o-dată ce au fost numiţi în funcţie, nu pot fi revocaţi, transferaţi sau suspendaţi de-dt în cazuri excepţionale. • I. îşi are originea încă în perioada Evului mediu, cînd regii Franţei au început să nu- mească anumiţi magistraţii pe viaţă. Principiul i. a fost cunoscut şi în dreptul nostru pînă la modificările aduse legislaţiei procesuale după 23 Auigust 1944. I. dăujheiază mult bunei administrări a justiţiei, fiind de natură să aducă . atingere imparţialităţii judecătorilor; de aceea, în dreptul socialist i. a fost înlocuită cu principiul eligibilităţii judecătorilor. [I.L.] incapacitate procesuală, inaptitudinea unei persoane de a-şi exercita personal drepturile sale în cadrul procesului civil. în dreptul nostru sînt afectate de i.p. persoanele puse sub interdicţie şi minorii sub 14 ani. Persoanele care se află într-o asemenea situaţie urmează să participe la activitatea de judecată prin reprezentant. V. şi reprezentare. [I.L.] incident procedural, împrejurare intervenită în desfăşurarea procesului civil, de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului sau în legătură cu instanţa sesizată. I.p. sînt determinate, în general, de: a) cererile formulate de părţi sau de terţele persoane; ele poartă tocmai denumirea de cereri incidente (cererea reconvenţională, intervenţia, chemarea în garanţie etc.); asemenea cereri sînt de natură să amplifice procesul civil cu privire la obiectul litigiului sau cu privire la părţi; promovarea cereri- incompatibilitate 234 lor incidente implică existenţa unui raport de conexitate între acestea şi acţiunea principală; b) mo difiscările intervenite cu privire la compunerea completului de judecată sau la instanţa sesizată; i.p. care aduc modificări cu privire la compunerea completului de judecată vizează recuzarea, abţinerea şi incompatibilitatea ; strămutarea şi delegarea reprezintă i.P. privitoare la însăşi instanţa sesizată. [I.L.] incompatibilitate, situaţie în care un membru al completului de judecată este oprit, în cazurile prevăzute de lege, să participe la soluţionarea unui anumit litigiu. Judecătorul devine incompatibil: 1) Cînd a pronunţat o hotărîre într-o cauză civilă, situaţie în care nu mai poate participa la judecarea acelciaşi' pricini în recurs; 2) Cînd a pronunţat o hotărîre într-o anumită cauză, ipoteză în care nu mai poate judeca aceeaşi pricină în fond după casare. în ambele cazuri judecătorul devine incompatibil doar dacă a pronunţat hotărîri de fond; dacă judecătorul a pronunţat numai unele încheieri preparatorii, nu ne aflăm în prezenţa i.; situaţia de i. sub-sistă totuşi atunci cînd judecătorul, printr-o încheiere, a rezolvat unele aspecte ale cauzei care prejudecă fondul (de ex. în cazul admiterii în principiu — prin încheiere — a acţiunii de partaj). 3) Cînd a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi1 cauză civilă. I. se bazează în toate situaţiile pe o prezumţie juris et de jure de parţialitate a judecătorului. Dispoziţiile procedurale privitoare la i. au un caracter imperativ, astfel că nesocotirea lor conduce la nu- litatea absolută a hotărîrii pionunţate şi a oricărui act încheiat de judecătorul respectiv. Nulitatea poate fi invocata pe cale de excepţie de oricare dmtre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în oii ce fază a procesului civil; hotărîrea pronunţată de un judecător incompatibil poate fi criticată şi pe calea recursului. I. fiind strict determinată de lege, nu poate fi extinsă, pe cale de analogii, şi la alte situaţii. Astfel, judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze în recurs nu devine incompatibil pentru a soluţiona aceeaşi pricină în fond după casarea cu reţinere; judecătorul care a soluţionat un recurs nu devine incompatibil de a soluţiona un al doilea recurs în aceeaşi' cauză (îndreptat împotriva hotărîrii pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere); !. nu funcţionează nici în privinţa soluţionării căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea), de vreme ce judecătorul se află în situaţiîa de a aprecia asupra unor fapte sau împrejurări noi (necunoscute deci cu prilejul primei judecăţi), în schimb, există i. în faza recunsuluii' extraordinar; a-ceasta înseamnă că judecătorul care a soluţionat o cauză în fond sau în recurs este incompatibil de a judeca aceeaşi pricină în faza recursului extraordinar. [I.L.] independenţa judecătorilor* v„ principiul independenţei judecătorilor. indisponibilizarea unor bunuri, garanţie preventivă a-vînd ca scop împiedicarea temporară a i'eşirii din patrimoniul debitorului a mărfu- 2J5 indivizibilitatea mărturisirii rilor cumpărate de acesta cu plata preţului în rate. Legea dispune că mărfurile dobîndite prin cumpărare cu plata preţului în rate nu pot fi înstrăinate de către cumpărător pitin vînzare, donaţie, schimb sau alte moduri de înstrăinare, mai înainte de a se fi plătit integral preţul a-cestor mărfuri. în eventualitatea că împotriva debitorului s-a pornit procedura executării silite pentru recuperarea altor creanţe decît acelea rezultînd din contractul de vînzare-cumpărare cu plata preţului' în rate, bunurile dobîndite prin efectul unui atare contract (dacă se află în curs de achitare) vor putea fi urmărite numai dacă restul de preţ datorat este plătit fie de către debitor, fie de către creditorii urfmăritori, deoarece prin efectul indisponibilizării acele bunuri sînt scoase din gajul general al lor. I. unor b. se concretizează în constituirea, în partimoniul debitorului, alături de gajul general al creditorilor chirografari, a unei rezerve valorice speciale în favoarea organizaţiei socialiste creditoare, de natură să confere acesteia o mai mare certitudine a realizării creanţei sale: la nevoie, această organizaţia se va îndestula prin valorificarea bunurilor indisponibili-zate. I. unor b. nu este doar o simplă interdicţie de înstrăinare: prin indisponibilizare nu se ştirbeşte dreptul de proprietate al cumpărătorului asupra bunurilor dobîndite de acesta în temeiul contractului de vînzare-cumpărare, ci se creează doar o prioritate pentru creanţa organizaţiei socialiste vînzătoare faţă de toate celelalte creanţe care grevează patrimoniul debi- torului; mai exact, se recunoaşte organizaţiei creditoare dreptul de a se îndestula cu prioritate — pînă la concurenţa întregii sale creanţe — din bunurile indispo-nibilizate. Existenţa acestei priorităţi este, însă, condiţionată de rămînerea bunurilor respective în patrimoniul debitorului; pe această realitate se fondează dreptul unităţii creditoare ca, în cazul înstrăinării de către debitor a bunurilor indisponibilizate, să readucă în patrimoniul acestuia bunurile respective, utilizînd în acest scop mijloacele juridice care, potrivit dreptului comun, servesc oricărui creditor (de ex., acţiunea revoca-torie). Readucerea bunurilor în patrimoniul debitorului este însă condiţionată de survenirea imposibilităţii recuperării în viitor a creanţei' prin reţineri lunare din retribuţia ^sr»u pensia debitorului, precum şi de insolvabilitatea a-cestuia. [M.C.] indivizibilitatea mărturisirii, regulă potrivit cărei’a mărturisirea nu poate fi scindată în-potriva celui care a făcut-o, recunoaşterea părţii trebuind să fie luată în considerare în ansamblul contextului de precizări cu care partea a înţeles să o asocieze şi să o explice. în dreptul nostru procesual, judecătorul fiind liber să aprecieze probele, are a-ceastă libertate şi în privinţa mărturisirii, putînd, conform convingerii sale intime, să primească întreaga recunoaştere a părţii sau să o reţină numai parţial şi în funcţie de soluţia la care s-a oprit sub acest aspect, să indice care dintre împricinaţi urmează să administreze dovezi în completare sau în combatere. [M.C.] infracţiuni de audientă 356 infracţiuni de audientă, fapte socialmente periculoase să-vîrşite în sala de şedinţă în timpul dezbaterilor judiciare. Constituie i. de a.: insulta, calomnia sau ultrajul adus instanţei: judecători, procuror, grefier, de către părţi sau reprezentanţii lor; insulta şi calomnia adusă de una dih părţi celeilalte părţi sau altui participant la activitatea judiciară cum ar fi, spre exemplu, martorii sau experţii; mărturia vădit mincinoasă a unui martor; servirea de un înscris fals de către una din părţi etc. Conform legii procesuale penale, aplicabile prin analogie (a pari ratione) şi în procedura civilă, i. de a. se constată de preşedintele completului de judecată, care îl^ i-dentifică pe făptuitor şi întocmeşte procesul-verbal de constatare, pe care îl trimite procurorului pentru a lua măsuri. Dacă este cazul şi sînt întrunite condiţiile legale, instanţa poate dispune şi arestarea preventivă a învinuitului, emiţîndu-se de preşedinte mandatul de arestare necesar. V. şi poliţia şedinţei de judecată; preşedintele completului de judecată. [D.R.] inscripţie ipotecară, v. înscriere ipotecară. insolvabilitate, stare deficitară a patrimoniului' debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor a-junse la scadenţă. [M.C.] insolvenţă comercială, împrejurare ce declanşează procedura falimentului şi care constă în imposibilitatea manifestă a debitorului de a plăti dato- riile sale comerciale. (Sin. stare de încetare a plăţilor). I.c. nu presupune în mod necesar ca activul patrimoniului debitorului să fie mai mic decît pasivul acestuia; ea poate surveni chiar atunci1 cînd activul depăşeşte pasivul, dacă elementele active nu pot satisface în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului (cum sînt cazurile în care elementele active nu sînt li'chide, sau fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor). Tot astfel, depăşirea activului de către pasiv nu comportă în mod obligatoriu apariţia i.c.; debitorul care are o stare deficitară a patrimoniului poate evita intrarea în imposibilitatea de plată, obţinînd noi credite. I.c. implică neplata datoriilor ajunse la scadenţă, dar nu orice neplată este expre-sila unei asemenea stări; debitorul poate refuza plata şi pentru alte motive decît imposibilitatea de plată, cum ar fi: convingerea lui că nu datorează plata, sau că nu s-a împlinit scadenţa etc. I.c. pentru a fi luată în considerare trebuie să rezulte din fapte revelatorii directe (de ex. mărturisirea debitorului, protestarea cambiilor etc.) sau indirecte (cum ar fi neîndeplinirea unor obligaţii comerciale asumate, încheierea unor tranzacţii ruinătoare etc. [M.C.] instanţă de judecată, organ de stat prin intermediul căruia se înfăptuieşte justiţia în R. S. România. I. de j. sînt: judecătoriile, tribunalele judeţene, tribunalele militare de mari unităţi, tribunalele militare teritoriale, Tribunalul Suprem. Tribunalele judeţene şi tribunalele militare teritoriale pot avea mai multe secţii. Fiecare 251 interes judiciar i. de j. se încadrează cu numărul necesar de judecători şi este condusă de un preşedinte, care exercită şi atribuţii de administraţie. Secţiile tribunalelor judeţene şi ale tribunalelor militare teritoriale sînt conduse de cîte un preşedinte de secţie; repartizarea judecătorilor pe secţii se face de către preşedintele tribunalului. I. de j. au sarcina să a-pere orînduirea socială şi de stat, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi să asigure respectarea legilor de către organele statului, instituţiile, întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, organizaţiile cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti, de către toţi cetăţenii, precum şi de către orice alte persoane fizice sau juridice. Prin activitatea de judecată pe care o desfăşoară, ele educă pe cetăţeni în spiritul devotamentului faţă de patrie, al respectării legilor şi regulilor de convieţuire socială, al grijii deosebite pentru proprietatea socialistă, al atitudinii corecte faţă de îndatoririle cetăţeneşti'. Sarcinile i. de j. se realizează prin: a) judecarea pricinilor civile; b) judecarea pricinilor penale; c) judecarea oricăror altor pricini date în competenţa lor. Judecind pricinile civile, i. de j. asigură constatarea şi realizarea drepturilor persoanelor fizice şi persoanelor juridice; aplicînd pedepse ori alte măsuri prevăzute de legea penală, ele urmăresc îndreptarea şi reeducarea infractorilor, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. [M.C.j interes judiciar, condiţie necesară pentru ca o persoană fizică sau juridică să dobîn-dească calitatea de parte într-un proces civil. Condiţia in- teresului se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obţine oricare dintre părţi de pe urma activităţii judiciare pe care intenţionează să o desfăşoare. Activitatea procesuală nu poate fi declanşată şi întreţinută fără justificarea unui i.j. de către persoana care solicită protecţia organelor de justiţie. I.j. reprezintă o entitate juridică distinctă faţă de interesul ocrotit de lege (dreptul subiectiv); el este o condiţie de ordin subiectiv care se analizează, de regulă, atît în persoana reclamantului' cît şi a pîrîtului. Condiţia i.j. are iun caracter general, în sensul că îndeplinirea acesteia se impune, nu doar ou prilejul promovării acţiunii civile, ci pentru îndeplinirea olricănui act procedural, în orice fază a procesului civil. I.j. urmează să fie justificat, cu prilejul promovării acţiunii, de către reclamant; dacă pîrîtul solicită probe, invocă excepţii sau formulează anumite cereri, el trebuie să-şi justifice interesul de a proceda astfel. Părţile nu pot invoca în procesul civil un interes oarecare, ci trebuie să justifice; a) un interes legitim, adică în deplină conformitate cu ordinea de drept şi cu regulile de convieţuire socială; i.j. presupune ca demersurile făcute în faţa organelor de justiţie să se bazeze pe adevăr, adică, să vizeze, în ultimă analiză, un raport social recunoscut de lege; i.j. este prezent şi în a-cele acţiuni prin care nu se urmăreşte în mod direct valorificarea unor drepturi subiective (acţiunile posesorii, cererile pentru asigurarea dovezilor, acţiunile în constatare negative etc.); b) un interes personal, adică propriu celui 17 — Dicţionar de drept procesual civil interogator 258 ce promovează acţiunea civi'-lă sau îndeplineşte un act procedural; în dreptul socialist regula caracterului personal al i.j. nu are un caracter absolut; îmbinarea strînsă a intereselor generale cu cele personale justifică promovarea acţiunii civile şi de alte persoane sau organe decît cele care sînt sau pretind a fi titulare ale unui drept subiectiv; aşa este cazul acţiunilor pentru promovarea cărora legea recunoaşte o legitimare procesuală extraordinară; în asemenea împrejurări', i.j. subzistă sub forma unui interes social, iar nu a unuia strict personal; c) un interes născut şi actual, adică un interes care se află în fiinţă la data promovării acţiunii civile şi pe tot timpul exercitării acesteia; de regulă, i.j. se consideră că există şi a devenit actual din momentul încălcării unui drept subiectiv; practic însă, i.j. poate deveni actual fără ca dreptul subiectiv să fi dobîndit acest caracter; o asemenea situaţie poate să apară a-tunci cînd legea permite promovarea acţiunii civile deşi dreptul nu a devenit actual. V. si actualitatea dreptului. [I.L.j interogator, mijloc procedural de obţinere a mărturisirii în mod provocat, fie la cererea părţii potrivnice, fie din iniţiativa instanţei, în exercitarea rolului său activ. Legea prevede că reclamantul care doreşte să se ia i. pîrîtului1 va solicita aceasta prin chiar cererea de chemare în judecată; în cazul că s-a făcut o asemenea solicitare, preşedintele va dispune citarea pîrîtului la i., sub rezerva dezbaterii în contradictoriu la termenul de înfăţişare. Şi pîrîtul poate ce- re, prin întîmpinare, i. reclamantului. Partea al cărui interogator s-a cerut va fi citată cu o menţiune specială în acest sens, făcută în cuprinsul citaţiei ce i se trimite. Atît reclamantul cît şi pîrîtul, dacă nu solicită i. părţii adverse în condiţiile arătate, este în principiu decăzut din această probă. Instanţa are dreptul să ordone din oficiu i. oricăreia din părţi; de asemenea, ea poate aprecia că proba nu a fost solicitată datorită lipsei de pregătire a părţii şi să o încuviinţeze, la cerere, luînd i. părţii în cazul în care aceasta se prezintă personal la proces. I. trebuie să se refere la probleme de fapt, la fapte personale, pertinente şi concludente; el nu poate fi încuviinţat: a) în acele situaţii în care însăşi proba mărturisirii este interzisă (cum sînt cazurile în care litigiul priveşte drepturi în privinţa cărora părţile nu pot dispune; astfel, nu pot fi dovedite pe această cale motivele de divorţ, actele de stare civilă, un drept stins prin prescripţie etc.); b) în situaţii în care i. nu se referă la fapte personale ale părţii; faptele străine părţii pot fi dovedite prin alte mijloace de probă, ca de exemplu prin martori; c) dacă întrebările au un caracter vexatoriu (instanţa poate refuza punerea unor asemenea întrebări); d) unei persoane străine de proces nu i se poate lua i., ea putînd fi audiată numai în calitate de martor sa.u numită ca expert; i. constituie o probă care priveşte numai pe părţile litigante; e) răspunsurile nu pot fi date prin mandatar, ci numai personal de către parte, deoarece mărturisirea, prin specificul ei, are un pronun- 259 intervenţie accesorie ţat caracter personal. Partea care solicită i., sau instanţa (cînd ordonă din oficiu această probă) formulează în scris întrebările, urmînd ca răspunsurile să fie consemnate pe aceeaşi foaie de hîrtte, care se semnează de către preşedinte, grefier, partea care a cerut i. şi partea care a dat răspunsurile, după ce a luat cunoştinţă de cuprins. în e-ventualitatea că în text se o-perează ştersături sau adăugiri, acestea trebuie semnate în acelaşi mod sub sancţiunea neluării în considerare. în cazul în care partea recunoaşte cele pretinse prin întrebările conţinute în i., recunoaşterea sa are valoarea unei mărturisiri; dacă răspunsurile sînt negative, i. nu constituie nici o probă împotriva părţii care o face şi nici o probă în favoarea ei, urmînd ca litigiul să fie soluţionat pe baza celorlalte probe administrate. Răspunsul echivoc sau incomplet are valoarea unui început de dovadă scrisă, care poate fi completat prin proba cu martori. Legea prevede că în cazul în care partea refuză, fără motive temeinice, să răspundă la i. sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă scrisă în folosul părţii potrivnice. V. şi mărturisire. [M.C.] interpretarea legii, v. argumentare judiciară. interpretarea legii străine, o- bligaţia instanţei de judecată de a aplica normele juridice în strictă conformitate cu litera şi spiritul lor, chiar dacă acestea au fost edictate de autorităţile competente ale altui stat. Normele conflictuale ale fiecărui stat permit, în a- numite condiţii, aplicarea legii străine cu privire la raporturile juridice avînd un e-lement de extraneitate. Ori' de cîte ori norma conflictuală o-bligă instanţa de judecată să aplice legea străină, aceasta urmează să fie interpretată după conţinutul său şi ţinînd seama că ea constituie un e-lement de drept, i’ar nu unu] de fapt. Legea străină se a-plică de instanţele române în considerarea interpretării date în statul care a edictat actul normativ respectiv; procedeul contrar ar putea conduce la deformarea conţinutului legii străine şi în final la ignorarea normelor noastre conflictuale. în dreptul socialist român instanţa de judecată are largi posibilităţi de a se informa asupra conţinutului legilor străine; la aceasta contribuie rolul activ al instanţei, care se îmbină armonios cu iniţiativa părţilor. I.l.s. poate fi cenzurată, în dreptul nostru, prin intermediul căilor legale de atac; astfel, de pildă, prin exercitarea recursului se poate desfiinţa hotărîrea pronunţată ca urmare a interpretării greşite a legii străine. [I.L.] intervenţie, posibilitate recunoscută de lege terţelor persoane de a participa, din proprie iniţiativă, într-un litigiu care se desfăşoară între alte părţi. în funcţie de scopul diferit urmărit de terţ, i. poate fi: 1) principală, avînd ca finalitate valorificarea unui drept propriu; 2) accesorie, care are ca obiectiv doar sprijinirea apărării uneia dintre părţi. V. şi intervenţie accesorie; intervenţie principală. [I.L.] intervenţie accesorie, cerere incidenţă prin intermediul căreia o terţă persoană pârtiei- intervenţie accesorie 360 pă în procesul civil pentru a-părarea drepturilor uneia dintre părţi. Prin intermediul i.a. terţul nu promovează în justiţie o pretenţie. proprie, distinctă de aceea a părţii în favoarea căreia a intervenit. I.a. este admisibilă în orice materie, întrucît nici o dispoziţie legală nu limitează o atare posibilitate; cu toate acestea, i.a. este, de regulă, inadmisibilă în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanelor. I.a. se face cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege pentru orice cerere care se adresează justiţiei, întrucît nu constituie o acţiune de sine stătătoare; ea poate fi promovată în orice fază a procesului' civil, chiar şi în faţa instanţelor de recurs ordinar sau extraordinar. I.a. se soluţionează în două faze: a) admiterea în principiu; b) judecarea cererii. După încuviinţarea în principiu, cererea de i.a. urmează să fie comunicată părţilor; împotriva i.a. partea interesată poate formula întîmpinare; cererea re-convenţională este însă inadmisibilă împotriva i.a., de vreme ce aceasta din urmă nu constituie o veritabilă acţiune. I.a. se judecă odată cu cererea principală; instanţa nu poate dispune disjungerea lor spre a fi soluţionate separat. Activitatea intervenien-tului este limitată la actele de procedură ce nu sînt potrivnice interesului părţii în favoarea căreia s-a promovat cererea; noţiunea de „acte procesuale potrivnice* se analizează după criterii obiective, adică pornind de la poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a făcut cererea de intervenţie; au un asemenea caracter acele acte ce sprijină poziţi'a părţii adverse şi care ar putea conduce chiar la pierderea procesului de către partea în favoarea căreia s-a promovat intervenţia. Terţul interve-nient are posibilitatea de a invoca orice apărări şi excepţii care, în mod obiectiv, sprijină poziţia părţii în interesul căreia a acţionat; în schimb, recursul promovat de intervenient împotriva hotărîrii pronunţate se socoteşte neavenit, dacă partea nu a exercitat ea însăşi această cale de atac. Asupra i.a. instanţa de judecată poate pronunţa soluţii diferite, în funcţie de modul de rezolvare a acţiunii principale. Astfel: a) în ipofteza respingetrii ajcţiunU principale urmează să fie respinsă şi i.a. promovată în favoarea reclamantului; dimpotrivă, admiterea cererii de chemare în judecată poate conduce şi la admiterea i.a., dacă aceasta a fost promovată în favoarea reclamantului (dacă sînt întrunite condiţiile sale de admisibilitate); b) i.a. promovată în interesul pîrîtului' poate fi admisă dacă s-a respins acţiunea principală; în ipoteza admiterii acţiunii, i.a. formulată în interesul pîrîtului urmează să fie respinsă. I.a. produce importante efecte procedurale privitoare la: dobîndirea de către terţ a calităţii de parte; limitarea activităţii procesuale a intervenientului la actele procesuale ce nu sînt potrivnice părţii în interesul căreia a promovat cererea; opozabilitatea hotărîrii pronunţate şi faţă de terţul intervenient. Sin. intervenţie în interesul unei'a din părţi; intervenţie conservatoare; intervenţie auxiliară. V. şi intervenţie principală. [I.L.] 261 intervenţie principală intervenţie principală, acţiune civilă promovată pe cale incidenţă, prin care o terţă persoană urmăreşte valorificarea unui drept propriti faţă de părţile principale ale procesului. Pentru promovarea i.p. sînt necesare, în afara cerinţelor generale de admisibilitate privitoare la participarea terţelor persoane în procesul civil, şi unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează: 1) Afirmarea unui' drept ce urmează să fie valorificat. Actualitatea dreptului subiectiv nu reprezintă o condiţie generală a i.p., întrucît acest mijloc procedural are un pronunţat caracter preventiv; de asemenea i.p. constituie un act de conservare a patrimoniului. 2) îndeplinirea unei concilieri' prealabile. Procedura de conciliere se realizează în litigiile patrimoniale a căror valoare nu depăşeşte suma de 30 000 lei. Pentru promovarea şi exercitarea i.p., terţul urmează să înfăţişeze dovada că nu s-a ajuns la împăcare, iar părţile nu au solicitat ca pricina să fie soluţionată de comisia de judecată, sau să probeze că procedura de împăciuire nu s-a realizat în termenul prevăzut de lege. 3) Forma i.p. Sub acest aspect i.p. trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi orice cerere de chemare în judecată. I.p. este frecvent folosită în practica judiciară, legea neli'mitînd în mod expres promovarea ei doar la unele materii; cu toate acestea, principiul enunţat cunoaşte şi anumite excepţii. Astfel, i.p. nu este admisibilă în litigiile de muncă, iar uneori nici în acţiunile posesorii şi în cererile de ordonanţă preşedinţială. I.p. se poate promova numai în faţa primei! instanţe, pînă la închiderea dezbaterilor; posibilitatea promovării’ i.p. în termenul menţionat are semnificaţia de a garanta părţilor accesul la cele două grade de jurisdicţie; cererea de i.p. nu poate fi1 promovată, însă, după casarea hotărîrii, în faţa instanţei de trimitere. Din punct de vedere procesual i.p. se soluţionează în două faze: 1) Admiterea în principiu a cererii, care se poate dispune doar după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. Cu prilejul încuviinţării în principiu se discută doar asupra admisibilităţii i.p. din punctul de vedere al cerinţelor de formă, al interesului şi al legăturii' de conexitate cu cererea principală. Asupra admiterii în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată cu recurs decît odată cu fondul cauzei; o asemenea încheiere are un caracter interlocutorul, instanţa avînd obligaţia de a proceda în continuare la judecarea în fond a cererii'. După admiterea în principiu părţile pot formula întâmpinare în termenul stabilit de instanţă; de asemenea, părţile interesate pot promova pretenţii proprii faţă de terţul imtervenient, prin intermediul acţiunii reconvenţionale. 2) Judecarea i.p., fază în cadrul căreia se vor administra probe şi se va discuta, în contradictoriu, asupra temeiniciei cererii. I.p. se soluţionează odată cu acţiunea principală, pronunţîndu-se o singură hotărîre asupra ambelor cereri; dacă i.p. ar conduce la întîrzierea judecăţii, instanţa va putea dispune disjungerea ei spre a fi soluţionată separat. în faza jude- inventarul bunurilor.. căţii îi sînt recunoscute inter-venientului drepturile garantate de lege oricăreia dintre părţi. Astfel, terţul interve-ni'ent are dreptul de a formula cereri, de a participa personal sau prin reprezentant la dezbaterile judiciare, dreptul de apărare, precum şi dreptul de a invoca excepţii şi de a propune dovezi; de asemenea, intervenientul are dreptul de a introduce o altă persoană în procesul civil; temeiul juridic al introducerii altei persoane în litigiu decurge din dreptul recunoscut de lege părţilor de a chema în judecată pe aceia care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Obligaţiile procesuale ale intervenientu-î ui' sînt, de regulă, identice ou cele pe care legea le impune şi celorlalte părţi. Astfel, in-tervenientuî are obligaţia de a îndeplini actele de procedură în termenele prevăzute de lege; de a face dovada susţinerilor sale; de a depune la dosar înscrisurile de care înţelege să se folosească; de a-şi exercita cu bună credinţă drepturile procedurale; de a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a ocazionat prin apărarea sa, în ipoteza în care ar pierde procesul. O obligaţie particulară (a terţului vizează luarea procedurii în starea în care aceasta se află în momentul admiterii în principiu a intervenţiei; aşa fiind, actele procedurale îndeplinite anterior admiterii în principiu nu pot fi reluate, legea considerînd acele acte ca fiind realizate şi faţă de terţ; în schimb, actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine. I.p. produce importante efecte procedurale, care sînt determinate atît de caracterul incident, cît şi de cel principal al cererii.’ Caracterul incident al i.p. determină următoarele efecte: a) lărgeşte cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului; b) conduce la realizarea unei prorogări legale de competenţă. Caracterul principal, de acţiune, al i.p. determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată. Astfel: a) inter-venientul devine parte în procesul civil, iar hotărîrea pronunţată îi va fi opozabilă; b) introducerea i.p. face să curgă dobînzile pentru creanţele care, anterior, nu erau producătoare de dobînzi; c) promovarea i.p. face să înceteze buna-credinţă a posesorului, care este obligat astfel să restituie fructele; d) i.p. întrerupe prescripţia dreptului la acţiune. Sin. intervenţie în interes propriu; intervenţie agresivă. [I.L.] inventarul bunurilor succesorale, înscris oficial, întocmit de către organul notarial competent, care cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor rămase de pe urma defunctului. [M.M.] ipotecă, drept real accesoriu asupra unui bun imobil al debitorului, care conferă creditorului ipotecar neplătit la scadenţă dreptul de urmărire a imobilului' în mîinile oricui s^ar afla, dreptul de ai cere scoaterea bunului la vînzare silită şi dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul astfel obţinut. Nu pot fi ipotecate decît burgurile imobile care se află în circuitul civil. I. se constituie asupra unor imobile determinate şi pentru garantarea unor creanţe determinate; în cazul unui bun indiviz, i. se va putea con- 263 Izvoarele dreptului.. sutui valabil numai cu con-simţămîjntul tuturor coproprietarilor. I. îşi produce efectele faţă de debitorul proprietar al imobilului' ipotecat (acesta păstrîndu-şi, pînă la scadenţa creanţei, toate atributele dreptului său de proprietate, dar după scadenţă dreptul debitorului de a face acte de dispoziţii şi de administrare încetează), faţă de creditorul ipotecar (căruia îi conferă, la scadenţă, dreptul de a trece la realizarea ipotecii), precum şi faţă de terţi (impunîndu-le să sufere consecinţele exercitării de către creditorul ipotecar a dreptului său de urmărire şi de preferinţă). I. poate fi' transmisă altor persoane, fie odată cu creanţa pe care o garantează, fie independent de aceasta. I. se stinge prin stingerea o-bligaţiei pe care o garantează, prin renunţarea creditorului la ea, prin purgă, prin prescripţie (extinctivă sau achi-zitivă), prin pierderea totală a bunului ipotecat şi prin consolidare (cînd aceeaşi persoană devine şi creditor ipotecar şi posesor al imobilului ipotecat). în funcţie de izvorul lor, i. se clasifică în: i. legale (care iau naştere direct în temeiul legii, independent de voinţa părţilor) şi i. convenţionale (care se nasc din acordul de voinţă al părţilor, prin încheierea unui contract de ipotecă). [M.M.] iuris et de jure, locuţiune latină folosită pentru a desemna categoria legală a prezum- ţiilor absolute, care nu pot fi combătute prin nici' un mijloc de probă. Prezumţiile 1. et de j. evaluează aprioric efectele probatorii ale unor fapte, împrejurări sau stări, obligîndu-1 pe judecător, în această privinţă, în mod absolut şi necondiţionat. Altfel spus, fără putinţa de a stabili contrariul. V. si prezumţie. [D.R.] iuris tantum, locuţiune latină folosită pentru a desemna categoria legală a prezumţiilor relative, care pot fi combătute prin p robia contriară. Prezumţiile i.t. nu implică certitudine, ci numai probabilitate; în consecinţă, ele au valoare de probă numai pînă la stabilirea adevărului prin proba contrară. V. şi prezumţie. [D.R.] izvoarele dreptului procesual civil, 1. (în sens material), condiţiile materilale de existenţă ale societăţii socialiste; 2. (în sens formaţi), forme de exteriorizare ale conţinutului normelor dreptului procesual civil. I.d.p.c. sînt: legile (Constituţia, legile ordinare — între care Codul de procedură civilă prezintă o importanţă deosebită) şi decretele; alte acte normative subordonate legii (în măsura în oare prin asemenea acte se reglementează aspecte procedurale privind soluţionarea diferitelor categorii de litigii); principiile eticii şi echităţii socialiste. [M.C.] împărţirea beneficiilor şi a pierdeiţilor societăţii comerciale, operaţie cu caracter economic ce are ca obiect rezultatele activităţii' societăţii comerciale şi se desfăşoară în cadrul raporturilor dintre a-sociaţi, fiind fondată din punct de vedere juridic pe dreptul intangibil şi inderogabil al acestora de a participa la beneficiile realizate, precum şi pe obligaţia lor de a suporta pierderile înregistrate de societate. Beneficiile reprezintă diferenţa dintre acftivul şi pasivul societăţii la unele societăţi comerciale (de ex. societăţile anonime şi cele cu răspundere limitată), fiind o-blig&tori'e constlituireia unei rezerve prin prelevări din beneficii, ceea ce urmează să se împartă între asociaţi va fi numai diferenţa rămasă după efectuarea acestor prelevări. Realizarea de beneficii şi împărţirea lor între asociaţi constituie însăşi esenţa societăţii comerciale, scopul în vederea căruia asociaţii şi-au unit a-porturile lor; de aceea, actul prin care s-ar stimula, înlăturarea unor asociaţi de la beneficii este lovit de nulitate, în cazul în care mai mulţi ani la rînd societatea nu realizează beneficii, ci înregistrează deficite care antrenează micşorarea capitalului social, iar apoi urmează un an cu beneficii, vor fi împărţite asociaţilor ca beneficii numai sumele rămase după completarea capitalului social şi a rezervei legale, precum şi după acoperirea cheltuielilor de amortizare. împărţirea beneficiilor se decide a-nual de către adunarea generală a asociaţilor, în armonie cu prevederile contractului şi statutului societăţii; fiecare asociat primeşte o cotă-parte corespunzătoare aportului său social; la societăţile pe acţiuni, unii dintre acţionari pot prilmi drepturi speciale de participare la beneficii concretizate în acţiuni privilegiate, care li' se acordă prin hotărîrea adunării (generale a acţionarilor. Cît priveşte îndatorirea asociaţilor de a suporta, la caz de nevoie, pierderile înregistrate, aceasta revine, ca şi dreptul la beneficii, tuturor participanţilor la societate; întinderea ei diferă însă în funcţie de tipul de societate, iar uneori (de ex. la societatea în comandită) şi în funcţie de calitatea participanţilor; astfel, la societăţile de capitaluri şi la societatea cu răspundere limitată, participarea asociaţilor la pierderi este limitată la valoarea aportului lor social, în timp ce la societăţile de persoane se face în mod nelimitat, pînă la acoperirea tu-turlor datoriilor! (soqdiale; la societatea în comandită, co-marditaţii sînt ţinuţi la plata datoriilor acesteia în limita valorii lor, iar comanditarii numai în limita sumelor cu care s-au angajat. Actul prin 265 încercarea de împăcare.. care unii asociaţi şi-ar asuma obligaţia de a plăti doar ei datoriile sociale, exonerînd pe ceilalţi de această îndatorire, este lovit de nulitate. [M.C.] încălcare esenţială a legii, interpretarea sau aplicarea greşită a anumitor dispoziţii legale imperative. î.e.a 1. constituie un motiv de recurs extraordinar în temeiul căruia procurorul general poate sesiza instanţa competentă pentru efectuarea controlului judi'ciar. Prin motivul e-nunţat se realizează şi o delimitare a recursului extraordinar de recursul ordinar; dacă la baza recursului ordinar se poate afla orice încălcare a unor dispoziţii legale, recursul extraordinar implică cenzurarea acelor hotărîri prin care s-a adus o î.e.a 1.; cu alte cuvinte, în ultima ipoteză sînt avute în vedere . acele dispoziţii de drept substanţial sau procesual care statornicesc regulile de bază ale înfăptuirii1 justiţiei socialiste. Î.e.a 1. constituie şi un motiv de promovare a recursului extraordinar în faţa Curţii Superioare de Control Financiar. V. şi recurs extraordinar. [I.L.] început de dovadă scrisă, orice scriere emanînd de la cel împotriva căruia s-a formulat acţiunea sau de la cel pe care îl reprezintă, de natură să facă crezut faptul pretins. I. de d.s. comportă următoarele condiţii cumulative: a) să existe o scriere; îndeplineşte această condiţie orice înscris, chiar nesemnat şi nedatat sau oare este neregulat întocmit sub alte aspecte, precum: un înscris autentic nevalabil ca atare din cauza lipsei unei formalităţi' esenţiale, sau un înscris sub sem- nătură privată căruia îi lipseşte menţiunea multiplului exemplar sau formula „bun şi aprobat44; poate fi considerat ca î. de d.s., de asemenea, răspunsul fragmentar sau e-chivoc la interogatoriul luat în instanţă, ca şi refuzul nejustificat al părţii de a veni în instanţă sau de a răspunde la întrebările ce i se pun; b) scrierea (înscrisul) să emane de la cel căruia îi este opus, deoarece el are caracterul u-nei mărturisiri incomplete; constituie î. de d.s. şi înscrisul redactat de altul, dacă este semnat de partea căreia i se opune; aceeaşi situaţie o are şi actul făcut în faţa unui funcţionar de stat competent, care-i atestă conţinutul ca fiind corespunzător declara-ţi'ei părţii, chiar dacă nu a fost semnat de aceasta; c) scrierea (înscrisul) să fie de natură a face credibil faptul pretins; fiind vorba de o chestiune de fapt, instanţa are libertatea să aprecieze dacă şi în ce măsură înscrisul are acest caracter; spre exemplu, s-a recunoscut acest caracter scrisorii adresate de debitor creditorului, prin care cel dintîi se scuză faţă de cel de al doilea pentru că nu i-a putut plăti datoria ajunsă la scadenţă. [M.C.] încercare de împăcare a părţilor, 1. Obligaţie impusă de lege judecătorului de a stărui, înainte de începerea dezbaterilor contradictorii, pentru concilierea reclamantului şi a pîrîtului. 1. de î.a p. urmează să se realizeze, în faţa judecătorilor, la prima zi de înfăţişare. Instanţa de fond trebuie să acorde o importanţă deosebită obligaţiei privitoare la î. de î.a p., întrucît realizarea ei este de natură să evite continuarea ju- încheiere de şedinţă 266 decăţii. Judecătorul urmează să dea sfaturi părţilor pentru împăcare, fără a sugera însă soluţia ce s-ar putea pronunţa în cazul continuării judecăţii; în caz contrar, judecătorul va putea fi recuzat. Dacă, în urma recomandărilor date de instanţă, părţile ajung la o înţelegere, aceasta va fi consemnată într-o hotărîre de expedient. 2. Obligaţie impusă de lege preşedintelui instanţei de a stărui, în procesele de divorţ, pentru împăca/rea soţilor. 3. Obligaţie impusă de lege comisiilor de judecată de a stărui pentru concilierea părţilor în litigiile patrimoniale dintre persoanele fizice, care au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun mobil, dacă valoarea litigiului nu depăşeşte suma de 30 000 lei. Prin î. de î.a p. se realizează funcţia de influenţare obştească a comisiilor de judecată. Procedura prevăzută de lege pentru Împăcarea părţilor în faţa comisiilor de judecată este de natură să evite adeseori Investirea instanţelor judecătoreşti cu litigii de natură patrimonială. L de î.a p. nu este necesară în litigiile avînd ca obiect succesiuni, împărţeli de bunuri şi obligaţii de întreţinere. V. şi comisie de judecată; procedura divorţului. [I.L.] încheiere de şedinţă, actul procesual întocmit de instanţă, în cazul amînării judecăţii unei pricini, în care se consemnează cele petrecute în şedinţa de judecată care a avut loc şi prin care se iau, totodată, măsuri în vederea soluţionării acelei pricini. Dacă a avut loc judecarea pricinii în fond şi hotărîrea se pronunţă chiar în ziua judecăţii, î. de ş. este integrată în ho- târîre, constituind partea ei introductivă, adică practicaua. Dacă pronunţarea hotărîrii se amînă, trebuie să se întocmească o î. de ş. în care, pe lîngă cele petrecute în şedinţa de judecată cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, trebuie să se menţioneze şi data la care se va face pronunţarea. î. de ş. trebuie să cuprindă părţile principale ale unei hotărîri judecătoreşti şi anume: a) practicaua, în oare se trece denumirea instanţei, locul şi data judecăţii, compunerea completului de judecată, numele părţilor şi arătarea probelor administrate; b) considerentele, în care se motivează ce a determinat instanţa să ia o anumită măsură; c) dispozitivul, adică măsura ordonată de instanţă. I. de ş., cu menţiunea finală, dată în şedinţă publică, se semnează de judecători şi grefier. V. şi şedinţa de judecată; amînarea judecăţii; a-mînarea pronunţării hotărîrii. [D.R.] încheiere notarială, formalitate procedurală îndeplinită de către notarul de stat prin care se constată înfăptuirea actelor notariale. î.n. trebuie să cuprindă: a) denumirea notariatului de stat; b) indicarea actului notarial săvîr-şit; c) data îndeplinirii actului notarial; d) locul unde s-a săvîrşit actul notarial, dacă acesta a fost efectuat în afara sediului notariatului de stat; e) numele notarului de stat care îndeplineşte actul, cu excepţia încheierilor prin care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri; f) numele părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi faptul prezentării lor în persoană sau reprezentate ori asistate, precum şi 367______________________________________ încheieri preparatorii modul in care li s-a constatat identitatea, cu excepţia încheierilor prin care se ’ dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri; g) arătarea îndeplinirii condiţiilor esenţiale ale actului notarial săvîrşit, în raport cu natura acelui act; h) menţiunea perceperii taxelor de timbru; i) menţiunea despre săvîrşirea actului notarial; j) sigiliul notariatului de stat; k) semnătura notarului de stat care a îndeplinit actul, î.n. care nu cuprinde denumi-rea notariatului de stat, semnătura notarului, precum şi arătarea îndeplinirii condiţiilor esenţiale după natura actului săvîrşit, este nulă, afară de cazul cînd, potrivit legii, lipsurile pot fi împlinite prin conţinutul rezoluţiei. î.n. prin care se respinge îndeplinirea unui act notarial, care nu întrunea condiţiile legale necesare pentru întocmirea sa, trebuie să cuprindă menţiunea că s-a luat consimţămînţul părţilor cu privire la cuprinsul înscrisului şi că ele l^au semnat. împotriva încheierii de respingere se poate face plîngere la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul notariatul de stat care a refuzat îndeplinirea actului notarial, în termen de 10 zile, socotite de la data la care partea a luat cunoştinţă de acea încheiere. Dacă încheierea de respingere a fost dată de o reprezentanţă diplomatică sau de un oficiu consular al R. S. România, plîngerea împotriva acesteia se va adresa judecătoriei în raza căreia domiciliază una din părţi sau, cînd nici una din părţi nu domiciliază în R. S. România, judecătoriei sectorului I Bucureşti. I.n. care constată sau dispune îndeplinirea actelor notariale, dar care conţin erori materiale sau omisiuni, pot fi rectificate, din oficiu sau la cererea părţilor interesate, prin încheieri' separate, date pe baza menţiunilor din rezoluţiile ce constată îndeplinirea acelui act, sau a datelor cuprinse în dosar; rectificarea trebuie făcută pe toate exemplarele înscrisului. [M.M.] încheieri interlocutorii, categoria încheierilor de şedinţă prin care instanţa, în cursul judecăţii, rezolvînd total sau parţial anumite aspecte legate de fondul litigios al cauzei, lasă să se întrevadă rezultatul fi'nal al judecăţii. Trăsăturile caracteristice ale Li. sînt: a) prejudecă fondul, în sensul că — fie din motivare, fie din dispozitiv — lasă să se întrevadă, în anumite limite, rezultatul final al judecăţii; b) leagă instanţa de măsura pe care a ordonat-o, în sensul că nu mai poate reveni asupra ei printr-o încheiere ulterioară sau prin hotărîrea finală. Prin l.i. se dispune asupra: admiterii în principiu a unei cereri de intervenţie; admiterii în principiu a unei acţiuni de partaj; respingerii unei excepţii de fond; admiterii unei probe, solicitată de una din părţi, la care cealaltă parte s-a opus etc. V. şi încheiere de şedinţă. [D.R.] încheieri preparatorii, categoria încheierilor de şedinţă prin care instanţa, în cursul judecăţii, ia măsurile care se impun în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, fără a anticipa asupra soluţiei finale. î.p. se disting prin următoarele două caracteristici: a) măsurile luate prin intermediul lor nu sînt rezultatul închiderea dezbaterilor uncr dezbateri contradictorii a părţilor asupra aspectelor de fapt şi drept ale cauzei', aşa încît, din ceea ce s-a ho-tărît de instanţă, nu se poate desprinde (forma !b opinie probabilă) care va fi soluţia finală a cauzei; b) instanţa nu este legată de măsurile ordonate prin aceste încheieri, fiind îndreptăţită să revină asupra lor. întrunesc aceste două caracteristici î.p. prin care instanţa: încuviinţează sau revine asupra efectuării anumitor probatorii; cone-xează şi disjunge cauzele întrunite; dispune închiderea dezbaterilor şi repunerea cauzei pe rol; etc. V. şi încheiere de şedinţă. [D.R.] închiderea dezbaterilor, momentul final al activităţii judiciare, cînd, după termitLa-rea discuţiilor contradictorii în cadrul şedinţei de judecată, preşedintele completului, con-siderînd că pricina este lămurită, declară dezbaterile închise, în vederea deliberării şi pronunţării hotărîrii. î.d. va fi declarată numai după ce în şedinţa de judecată, în cadrul dezbaterilor contradictorii, au fost rezolvate excepţiile ridicate, s-au administrat dovezile încuviinţate şi s-a dat cuvîntul părţilor, în ordinea stabilită de lege, pentru a pune concluzii asupra fondului cauzei. î.d. fără respectarea dreptului la apărare al părţilor, a dreptului1 lor la replică şi a dreptului de a pune concluzii în fond, atrage casarea hotărîrii ce va fi pronunţată. V. şi acordarea cu-vîntului părţilor; dezbateri în fond; practicaua hotărîrii. [D.R.] închiderea dosarului, modalitate prin care o instanţă judecătorească sau un alt organ cu atribuţii jurisdicţionale pune capăt unui1 litigiu. î.d. reprezintă o soluţie de excepţie privitoare la rezolvarea acţiunii civile; de altfel, actualul Cod de procedură civilă nu consacră, în mod expres, soluţiîa î.d.; ea este adoptată însă de practica judiciară şi de literatura de specialitate pentru acele situaţii care fac imposibilă cercetarea în fond a cauzei (cum sînt: decesul unui:i dintre soţi în timpul procesului de divorţ; renunţarea la judecată; confuziunea între persoana reclamantului şi a pîrîtului). î.d. se dispune de către instanţa competentă printr-o încheiere, ce are ca efect sistarea automată a activităţii procesuale. Măsura î.d. este consacrată însă de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a R- S. România, pentru acele situaţii în care se constată lipsa condiţiilor necesare spre a se proceda la examinarea şi soluţionarea în fond a litigiului. [I.L.] încuviinţarea dovezilor, act procedural premergător şi totodată necesar administrării oricărei probe, concretizînd aprobarea dată de instanţă celui ce propune dovezile pe care îşi întemeiază pretenţiile sau apărările, de a înfăţişa acele dovezi spre a fi administrate în contradictoriu cu partea adversă. Dată fiind importanţa î.d., legea cere ca instanţa să dea o încheiere de admitere sau de respingere, care trebuie să fie motivată şi să cuprindă menţionarea faptelor ce urmează a fi dovedite, precum şi precizarea mijloacelor de probă încuviinţate. în cazul în care s-a făcut opunere la probă, înche- 369 înfiinţarea popririi ierea trebuie să arate temeiurile în virtutea cărora proba solicitată a fost admisă sau, dimpotrivă, respinsă, deoarece o atare încheiere face corp comun cu hotărîrea ce se va da în cauză şi este supusă, pe calea recursului, împreună cu aceasta, controlului judiciar; încheierea respectivă are caracter interlocutoriu, iar instanţa nu poate reveni ulterior asupra ei. Legea dispune că atunci cînd î.d. a căror administrare necesită cheltuieli (cum este de ex. o expertiză), în termen de cinci zile de la încuviinţare partea este obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună suma fixată de instanţă; în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, acest termen poate fi prelungit pînă la 15 zile. Depunerea sumei se poate face însă şi ulterior, dar numai dacă această împrejurare nu ar determina amînarea judecăţii. Ori de cîte ori proba se ordonă de instanţă din oficiu, cheltuielile se avansează de partea în folosul căreia se administrează acea probă. [M.C.] îndreptarea hotărîrii, procedură de rectificare a unor greşeli materiale strecurate în cuprinsul unei hotărîri judecătoreşti cu ocazia redactării ei. în lege, prin greşeli materiale sînt vizate unele eriori involuntare strecuraite în scris, asupra numelui' părţilor, calităţii şi susţinerilor lor sau în efectuarea unor calcule aritmetice ş.a. Nu se poate recurge la procedura î.h. pentru greşelile de judecată, oricît de evidente ar fi ele; pentru corectarea unor asemenea greşeli trebuie folosite căile de atac. l.h. se face din oficiu, la cerere, cu sau fără citarea părţilor. Con- statarea greşelilor se face de instanţă în completul ei — a-celaşi care a judecat cauza — printr-o încheiere. Pe baza încheierii de constatare a greşelilor se face, apoi, corectura necesară, prin menţiune pe aimbele exemplare originale ale hotărîrii. încheierea de î.h. este supusă recursului numai cînd s-a făcut rectificarea unei hotărîri pronunţate de către o instanţă de fond, iar termenul de recurs curge de la pronunţare, în cazul în care părţile, au fost citate. [D.R.] îndrumări date de instanţa de recurs, soluţii cu caracter o-bligatoriu date de instanţa de recurs asupra problemelor de drept, în caz de admitere a recursului şi casării hotărîrii recurate, în vederea rejude-cării cauzei. I.d. de i. de r. asupra problemelor de drept sînt obligatorii atît pentru instanţa de trimitere cît şi pentru instanţa de casare, cînd rejudecă ea însăşi fondul. Cît priveşte starea de fapt, sînt obligatorii numai indicaţiile referitoare la necesitatea de a se lămuri anumite împrejurări şi' administra noi probe. V. şi casarea hotărîrii; re-judecarea fondului după casare. [D.R.] înfiinţarea popririi, fază iniţială a procedurii popririi constînd în ordinul dat terţului debitor al datornicului să nu plătească datornicului suma poprită şi s-o ţină la dispoziţia instanţei sau a unui alt organ care a înfiinţat poprirea. Din momentul î.p. terţul debitor al datornicului devine terţ poprit. î.p. constituie faza unică a procedurii popririi asigurătorii, întrucît această poprire urmăreşte ca scop numai blocarea sumelor înlesnire de plată 270 urmărite în mîinile terţului poprit; în cazul popririi executorii, sau definitive. î.p. este succedată de o a doua fază procedurală, anume executarea propriu-zisă, prin plata efectivă către creditor a sumei ce terţul poprit o datorează debitorului urmărit. [M.C.] înlesnire de plată, beneficiu acordat de lege sau de instanţa de judecată debitorului în legătură cu executarea o-bligaţiilor sale faţă de creditor. I. de p. are ca finalitate stimularea debitorilor de a-şi realiza de bunăvoie obligaţiile ce le revin; ele sînt de natură să evite, în unele cazuri, chiar şi insolvabilitatea datornicilor. în dreptul comun se cunoaşte o singură î. de p., care vizează acordarea unui termen de graţie în favoarea debitorului. în cadrul procedurii execuţionale privitoare la urmărirea creanţelor statului sau ale organizaţiilor socialiste împotriva persoanelor fizice sînt cunoscute următoarele î. de p.: 1) Oferirea de către debitor a plăţii în rate. în cursul urmăririi mobiliare sau imobiliare, debitorul poate solicita ca plata datoriei' să se facă în rate; oferta făcută de debitor trebuie să fie acceptată de către organizaţia socialistă creditoare; datoria poate fi plătită în cel mult 12 luni’, cu condiţia ca debitorul să depună la început o sumă reprezentînd cel puţin 10% din valoarea creanţei; plata poate fi eşalonată şi pe o perioadă de cel mult cinci ani, prima rată urmînd să reprezinte cel puţin 5% din valoarea creanţei, dar numai cu aprobarea miniştjrilor, a organelor1} de conducere ale celorlalte organe centrale sau, după caz, a comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene. Pentru obţinerea î. de p. debitorul trebuie să semneze un angajament scris care constituie titlu executoriu; prin intermediul angajamentului debitorul consimte, dacă este încadrat în muncă, ca ratele să i se reţină din retribuţie. Dacă există un singur creditor, ratele se consemnează direct pe numele acestuia; în ipoteza pluralităţii de creditori ratele se consemnează la dispoziţia organului de executare. Angajamentul scris al debitorului întrerupe prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Măsurile de asigurare şi de urmărire luate anteriori angajamentului scris al debitorului rămîn în fiinţă. Dacă debitorul nu-şi respectă angajamentul asumat, organul de executare va continua urmărirea silită. 2) învoiala scrisă a debitorului dată înainte de declanşarea procesului. Debitorul îşi poate asuma obligaţia de a plăti datoria în rate chiar şi înainte de promovarea acţiunii; în acest scop se va întocmi un înscris care urmează să fie semnat de debitor şi de reprezentantul organizaţiei socialiste creditoare. învoiala părţilor este supusă aprobării organului i'erarhic superior al unităţii creditoare; o asemenea aprobare nu este necesară dacă debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti întreaga datorie în termen de 30 de zile de la semnarea angajamentului sau cînd calitatea de creditor este deţinută de un organ central, judeţ sau municipiul Bucureşti. Pentru asigurarea plăţii integrale este obligatorie luarea unor garanţii corespunzătoare. înscrisul care constată învoiala părţilor înmînarea citaţiilor constituie titlu executoriu; în caz de neplată, debitorul datorează dobînzi la sumele ce nu au fost achitate la data cînd acestea au devenit exigibile. 3) Angajamentul de plată semnat de către o altă persoană decît debitorul. Legea permite ca o terţă persoană să-şi a-sume un angajament scris pentru plata în rate a datoriei; angajamentul asumat în aceste condiţii intervine doar după obţinerea unui titlu executoriu. Dacă bunurile urmărite se află în folosinţa persoanei care şi-a asumat angajamentul de plată, aceasta devine proprietara lucrurilor respective; terţul nu are însă dreptul de a înstrăina bunurile astfel dobîndite pînă la plata integrală a sumei la care s-a obligat. Dacă terţul achită eu regularitate ratele la care s-a obligat, el este scutit de plata dobînzilor. 4) Autorizaţia dată debitorului pentru vînzarea directă a bunurilor sechestrate în scopul a-chitării creanţei. Dacă preţul stipulat în urma ofertei de vînzare nu acoperă creanţa, înstrăinarea se va putea face numai cu acordul organizaţiei creditoare şi pe preţul stabilit de organul de executare; vînzarea bunului la un preţ mai mic decît cel stabilit de organul de executare sau ne-depunerea sumei' obţinute se sancţionează potrivit legii penale; dacă preţul obţinut din vînzare acoperă în întregime creanţa, toate actele de executare încetează de drept o-dată cu plata integrală a datoriei. 5) Pentru creanţele ce se urmăresc prin organele fiL nanciare Ministerul Finanţelor poate acorda (direct sau prin administraţiile financiare) amînări de plată, eşalonări de plată, reduceri, scutiri de a- menzi şi de majorări, ori de impozite. V. si termen de gratie. [I.L.] înmînarea citaţiilor, procedeu prin care se realizează transmiterea actelor de încunoş-tiinţare a părţilor şi a altor persoane despre data şi locul judecăţii. î.c. se realizează din oficiu prin factorii poştali şi agenţii procedurali ai instanţelor judecătoreşti. Citaţia se înmînează la domiciliul sau reşedinţa persoanei în cauză. Dacă persoana citată nu se află la domiciliul sau reşedinţa sa, legea face următoarele derogări : citaţia poate fi înmînată persoanei în cauză în orice loc va fi întîlnită de agentul procedural, cu condiţia ca e,a să fie de acord cu primirea citaţiei şi să semneze dovada de înmînare; pentru cei aflaţi sub arme citaţia se înmînează prin comandamentul superior cel mai apropiat; pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas comercial citaţia se înmînează, în lipsa unui domiciliu cunoscut, prin căpitănia portului unde este înregistrată nava; pentru cei deţinuţi citaţia se înmînează prin administraţia penitenciarului; pentru bolnavii a-flaţi în spitale, ospicii ori sanatorii citaţia se înmînează prin administraţia acelei instituţii. Pentru î.c. agentul procedural va acţiona după cum urmează: a) dacă persoana citată se află la domiciliu citaţia urmează să fie înmînată acesteia; în acest scop agentul procedural are obligaţia de a proceda mai întîi la identificarea persoanei, după care îi va preda citaţia şi îi va solicita să semneze adeverinţa de primire; dacă persoana în cauză refuză primirea citaţiei sau dacă refuză ori nu poate să semneze de primire, agentul procedu- înscriere ipotecară 27% ral îi va lăsa citaţia, consem-nînd cele întîmplate într-un proces-verbal; b) dacă persoana citată lipseşte de la domiciliu, agentul p'rocedural va putea preda citaţia unei persoane capabile din familie, sau unei persoane care locuieşte împreună cu destinatarul ori care primeşte în mod obişnuit corespondenţa; persoana care primeşte citaţia urmează să semneze dovada de înmî-nare; în caz de refuz agentul procedural va încheia un pro-oes-verbal consemmînd cele întîmplate; c) dacă agentul procedural nu găseşte nici o persoană la domiciliu, va afişa citaţia pe uşa locuinţei destinatarului; despre această situaţie se va încheia un pro-ices-verbal de fcătre iagentul procedural. în ipoteza citării persoanelor juridice, citaţia şi orice alt act de procedură se va înmîna persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei. în toate cazurile citaţia urmează să fie înmînată destinatarului cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată; termenul de cinci zile este considerat de legiuitor ca suficient pentru pregătirea apărării de către partea citată. Dacă nu se respectă termenul prevăzut de lege, partea interesată poate solicita anularea citaţiei; cu toate acestea, înfăţişarea părţii în instanţă, personal sau prin reprezentant, acoperă ori'ce vicii de procedură; partea este însă în drept, într-o asemenea împrejurare, să solicite amînarea judecăţii pentru a-şi putea formula apărarea. Agentul procedural din a cărui vină s-a pricinuit amînarea judecăţii — datorită încălcării dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor — poate fi sancţionat, printr-o încheiere executorie, cu amendă şi obligat la despăgubiri faţă de partea vătămată. V. şi citarea părţilor. [I.L.] înscriere ipotecară, operaţiune juridică prin care se înscrie dreptul de ipotecă asupra unui corp funciar, în întregul său, sau asupra părţii unui coproprietar. Dacă ipoteca s-a constituit asupra unui etaj sau apartament, ea va fi înscrisă atît asupra acestora cît şi a-supra părţii comune indivize cuvenită proprietarului ipotecat. Dreptul de ipotecă se înscrie pentru o anumită sumă de bani, arătîndu-se cîtimea dobînzii. Cînd suma creanţei ipotecare este determinată printr-o sumă maximă arătată în înscrisul de constituire, ipoteca se va înscrie pentru această sumă. Cînd din înscrisul doveditor al vînzării rezultă că preţul nu a fost plătit, ori n-a fost plătit în întregime, dreptul de ipotecă legală pentru garantarea preţului datorat se înscrie din oficiu în folosul vînzătorului, iar cînd vînzarea a fost perfectată, ipoteca se va radia din oficiu. Ipoteca legală penT tru garantarea preţului datorat de copărtaşul adjudeca tar al imobilului supus împărţelii se înscrie în temeiul încheierii instanţei de adjudecare. Sin. inscripţie ipotecară. V. şi creanţă ipotecară. [M.M.] înscriere în fals, mijloc procedural de contestare a exactităţii menţiunilor unui înscris autentic ce redau constatările personale făcute de agentul instrumentator în limitele atribuţiilor sale oficiale, precum şi' a valabilităţii unui înscris sub semnătură privată care este declarat fals de către partea căreia i se opune. Falsul prezintă două forme dis- 273 înscriere provizorie tinete şi anume: falsul material (falsificarea) şi falsul intelectual; în primul caz a-devărul este alterat printr-o simplă plăsmuire constînd în imitarea semnăturii unei persoane, modificarea datei înscrisului, efectuarea de ştersături' sau adăugiri în cuprinsul actului etc.; în cel de al doilea caz alterarea adevărului este rezultatul activităţii frauduloase a însuşi redactorului actului, care trece în cuprinsul acestuia, pentru a-numite menţiuni, un conţinut diferit faţă de cel voit de părţi (de ex. notarul de stat trece un alt preţ, sau alte condiţii de plată ale preţului decît cele stabilite de contractanţi), în cazul înscrisurilor autentice se cere ca falsul să fie opera celui care redactează actul. Cercetarea şi stabilirea falsului se face de către organul de urmărire penală şi de către instanţele penale; pînă la pronunţarea acestor instanţe procesul civil se suspendă, ilar hotărîrea penală va avea puterea lucrului judecat pentru instanţa civilă cu privire la existenţa sau la inexistenţa falsului. Atunci cînd instanţa penală învestită cu judecarea falsului este în situaţia de a nu putea pronunţa o hotărîre de condamnare, deşi existenţa materială a a-cestuia a fost dovedită (cum este cazul cînd falsificatorul încetează din viaţă în cursul procesului penal), ea va trebui totuşi să constate prin hotărîre existenţa materială a falsului; ori de cîte ori falsificatorul nu poate fi' identificat sau acţiunea penală la data identificării lui era deja stinsă (prin prescripţie sau din altă cauză), cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă care va folosi în acest scop toate mijloacele de dovadă. î. în f. trebuie făcută de către parte personal sau prin mandatar cu procură specială, spre a-şi angaja răspunderea. în ipoteza în oare la termenul de judecată cînd s-a făcut î. în f. partea ce a propus înscrisul defăimat lipseşte, instanţa amînă judecarea pricinii, invitînd-o să se prezinte personal şi să înfăţişeze originalul îjnsarisului. Preşedintele completului de judecată încheie un proces-veribail constatator al stării materiale a înscrisului, ^con-semnînd orice ştersătură, a-dăugire sau modificare observată pe acesta; totodată înscrisul va fi vizat de preşedinte, grefier şi părţi, iar apoi va fi preluat în depozit de către instanţă. La termenul fixat preşedintele întreabă partea ce s-a folosit de înscrisul defăimat dacă mai stăruie în a se folosi ■. de el, iar dacă aceasta renunţă la înscris ori nu dă nici un răspuns, sau nu se prezintă la judecată, înscrisul este scos din proces. Dacă, dimpotrivă, cel ce s-a înscris în fals nu se prezintă la noul termen, sau prezentîn-du-se renunţă la procedura falsului, înscrisul este considerat recunoscut de către a-cesta. Atunci cînd una din părţi s-a înscris în fals, iar cealaltă stăruie în folosirea înscrisului, se încheie un proces verbal căruia i se anexează înscrisul defăimat şi se înaintează la procuratură. Cînd cel ce se înscrie în fals indică şi pe autorul falsului, instanţa poate proceda la suspendarea judecării pricinii. [M.C.] îiîscrierţe provizorie, înregistrare efectuată în cartea funciară, avînd ca efect dobîndi-rea, modificarea sau stingerea unui drept tabular cu 18 — Dicţionar de drept procesual civil înscris 2T4 rangul dobîndit prin înscriere, sub condiţia şi în măsura justificării' ei. I.p. se poate cere numai dacă înscrisul original întruneşte condiţiile prevăzute de lege; cînd înscrierea urmează a se face în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, ea va fi posibilă numai dacă partea a fost obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular, sau dacă cel care administrează bunurile unei1 alte persoane a fost obligat să dea garanţie ipotecară. [M.M.] înscris, 1 (în sens larg), orice scriere care materializează pe hîrtie un act juridic precum şi orice obiect material (de ex. o scîndură, o cărămidă, o înregistrare pe peliculă sau pe bandă magnetică etc.) care încorporează un asemenea act. 2 (în sens restrîns), mijloc legal de dovadă constînd în orice act sau document : scris pe hîrtile, prin care se atestă existenţa unui act juridic sau a unui fapt juridic, ori o anumită împrejurare sau situaţie privitoare la un asemenea act. I. se caracterizează în mod obişnuit prin: exactitate, durabilitate şi caracter preconsti-tuit; datorită acestor trăsături, el reprezintă mijlocul de probă cel mai’ important din sistemul dreptului nostru probator. V. şi: înscris preconsti-tuit; înscris autentic; înscris sub semnătură privată. [M.C.] înscris autentic, 1 (în sens larg), orice înscris al cărui conţinut este nediscutabil, ca opus al înscrisului fals. 2 (în sens restrîns, juridic propriu-zis), înscris întocmit cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a îndeplini atribuţiile funcţiei' sale în locul unde a fost făcut actul res- pectiv. în mod obişnuit prin î.a. se desemnează înscrisurile notariale, dar în realitate această categorie cuprinde şi numeroase alte acte, ca de exemplu: actele de stare civilă, hotărîiile judecătoreşti, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură, precum şi orice alte înscrisuri întocmite de funcţionarii de stat în limitele competenţei lor. Uneori legea cere forma autentică pentru valabilitatea actului juridic (cum sînt, de ex.: împrumutul ipotecar, donaţia, împărţeala terenurilor convenită între comoştenitori, înstrăinarea de construcţii situate în perimetrul construi-bil al localităţilor etc.); datorită avantajelor de ordin probator pe care le prezintă^ î.a., părţile obişnuiesc însă să întocmească frecvent asemenea înscrisuri, chiar şi pentru situaţiile în care legea nu condiţionează valabilitatea actului juridic de redactarea lui în formă autentică. Sub aspectul forţei probante, î.a. se distinge prin următoarele trăsături specifice: a) face credinţă despre data &a pînă la înscrierea în fals; b) se bucură de prezumţia de validitate, în virtutea căreia cel ce se prevalează de el este dispensat de orice dovadă, proba contrară urmînd să fie administrată de partea care îl contestă; c) atunci' cînd constată obligaţii, iar obligaţiile respective ajung la scadenţă, poate fi investit şi pus în executare ca orice titlu executoriu, creditorul ne mai trebuind să recurgă în acest scop la procedura judiciară; d) cît priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, î.a. face dovada deplină, pînă la înscrierea în fals; celelalte menţiuni ale actului, consem- Snscris sub semnătură.. nînd împrejurări declarate de părţi, fac dovadă numai pînă la proba contrară. împrejurarea că un înscris a fost întocmit în formă autentică nu exclude posibilitatea promovării acţiunilor în anularea actului juridic respectiv pentru vicii de consitnţămînt sau lipsă de capacitate, şi cu atît mai puţin pentru fraudă la lege, care poate fi dovedită prin toate mijloacele de probaţiune; de asemenea este posibilă şi promovarea acţiunii în simulaţie, în ipoteza în care î.a. este folosit de către părţi ca mijloc pentru ascunderea adevăratelor lor raporturi juridice. Legea dispune că î.a. neregulat întocmit (fie pentru că agentul kistrumentator era necompetent, fie pentru că s-au încălcat formele legale esenţiale) rămîne valabil ca înscris sub semnătură privată, cu condiţia să fi fost iscălit de părţi. Legea consacră opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin îja.; opozabilitatea lui faţă de terţi este însă privitoare numai la drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor considerate ca fapte a căror existenţă nu poate fi ignorată de aceştia. Prin dispoziţiile legii speciale s-a stabilit că în cazul procedurii controlului licităţii dobîndifrii unor bunuri nu se poate face proba cu înscris sub semnătură privată pentru stabilirea altui preţ decît cel prevăzut în actul autenti'c, ceea ce înseamnă că în această materie contraînscrisul cu care s-ar dovedi simulaţia în privinţa preţului nu este opozabil statului; dispoziţia legală respectivă vizează însă numai persoana supusă controlului averii, astfel încît statul, in-trînd în posesia unui atare contraînscri's, cu care se poate dovedi dobîndirea ilicită a bunurilor supuse verificării, se va putea prevala de el. [M.C.] înscris confirmativ, înscris preconstituit al cărui scop este de a consolida un act anula-bil, făcînd ca acel act să nu mai fie viciat. Pentru a produce acest efect, l.c. trebuie să cuprindă menţionarea o-biectului, cauzei şi naturii obligaţiei, precum şi indicarea viciului care altera actul originar; din cuprinsul său trebuie să rezulte de asemenea intenţia manifestă a autorului actului de a acoperi acest viciu, renunţînd astfel la acţiunea în anulare. [M.C.] înscris originar, înscris preconstituit, întocmit fie de organul instrumentator competent, fie de părţi, în scopul constatării încheierii, modificării sau stingerii unui act juridic. Fac parte din această categorie, spre exemplu, înscrisurile autentice. Sin. înscris primordial. [M.C.] înscris preconstituit, înscrisul întocmit în mod special în scopul de a dovedi ulterior, la nevoie, un raport juridic. în mod obişnuit se confecţionează chiar în momentul perfectării actului juridic al cărui conţinut este menit să-l probeze. î.p. se clasifică în: originare, recognitive şi confirmative. V. şi înscris originar; înscris recognitiv; înscris confirmativ. [M.C.] înscris primordial, v. înscris originar. înscris recognitiv, înscris preconstituit, confecţionat spre a recunoaşte existenţa înscrisului originar, pierdut, şi are ca scop să înlocuiască acel înscris. [M.C.] înscris sub semnătură privata înscris întocmit şi semnat de înscrisuri noi 276 părţi, fără intervenţia vreunui organ de stat. Pentru valabilitatea, obligaţiei ce se constată prin î. sub s.p. se cere 0 singură condiţia şi anume semnătura părţii care se obligă. Legea asimilează î. sub s.p. recunoscut de cel căruia 1 se opune, înscrisului autentic, în raporturile dintre cei care l-au subscris şi cei care le reprezintă drepturile (adică avînzii-cauză), aceasta pentru că şi într-un caz şi în celălalt conţinutul înscrisului nu este contestat (la cel autentic, graţie autenticităţii care îl garantează, iar la cel sub semnătură privată, datorită faptului că este recunoscut de părţi). Cel căruia i se opune un î. sub s.p. poate să-i conteste conţinutul sau semnătura; tot astfel, moştenitorii1 şi ceilalţi succesori în drepturi ai părţii au dreptul să declare pur şi simplu că nu cunosc scrierea sau semnătura autorului lor, situaţie în care se procedează, după caz, la verificarea de scripte sau la procedura falsului. în privinţa î. subi s.p. nu operează o prezumţie de validitate, de felul celei instituite cu privite la înscrisul autentic. î. sub s.p. nu sînt supuse unor condiţii speciale de formă şi conţinut, putînd fi făcute în orice formă; esenţial pentru validitatea lor este ca ele să fie semnate de către cel sau cei care se obligă. V. şi dată certă; bun şi aprobat; formalitatea multiplului exemplar. [M.C.] înscrisuri noi, 1. (ca probe noi în recurs), orice înscrisuri a-vînd o legătură cu obiectul litigiului şi fiind de natură să lămurească anumite aspecte ale raporturilor dintre împricinaţi, dar pe care partea interesată, indiferent din ce mo- tive, nu le^a înfăţişat primei instanţe pentru ca aceasta să le poată lua în considerare cu ocazia soluţionării pricinii. Au caracter de î.n.: toate actele scrise emanate de la părţile în proces sau de la un terţ, care ar fi putut înrîuri soluţia cauzei dacă ar fi fost folosite la prima instanţă; asemenea acte pot fi depuse în tot cursul judecăţii în recurs; dacă pe baza lor instanţa de casare constată netemeinicia soluţiei instanţei' de fond, este îndreptăţită să modifice hotărîrea recurată. în cazul în care î.n. nu lămuresc în suficientă măsură raporturile dintre părţi, iar ca urmare a depunerii lor apare necesitatea administrării şi a altor probe, instanţa de recurs casează sentinţa atacată şi reţine pricina spre rejudecare în fond, sau o trimite spre o nouă judecare primei instanţe. Instanţa de recurs, ori de cîte ori consideră că în raport de î.n. depuse de partea interesată e nevoie şi de unele lămuriri sorise din partea a-numitor organe de stat sau organizaţii socialiste, poate cere asemenea lămuriri în virtutea rolului ei activ. 2. (oa temei al revizuirii), orice înscrisuri doveditoare descoperite după darea hotărîrii, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, pentru a fi luate în considerare de instanţă cu ocazia soluţionării pricinii. Este necesar ca î.n. să aibă o importanţă deosebită, sau chiar hotărîtoare pentru dezlegarea pricinii, astfel încît dacă erau cunoscute la momentul potrivit ar fi fost de natură să conducă la o altă soluţie decît aceea dată de instanţă. De asemenea, se mai m întoarcerea executării cere ca î.n. să fi existat în momentul pronunţării' hotărîrii, dar să nu fi fost cunoscute instanţei, datorită unei cauze de forţă majoră care a împiedicat partea interesată să se prevaleze de ele. [M.C.] însuşirea dovezii, facultate recunoscută oricăreia din părţi de a-şi însuşi ca probe ale ei probele propuse spre încuviinţare de către adversar, în e-ventualitatea că acesta nu mai stăruie în administrarea lor. [M.C.] întîmpinare» mijloc procedural graţie căruia pîrîtul poate, mai înainte de dezbaterea orală a procesului, să-şi prezinte în scris apărările sale şi, totodată, să indice probele pe care îşi sprijină acele apărări. Depunerea î. nu este obligatorie, pîrîtul beneficiind de prezumţia legală potrivit căreia el nu are faţă de reclamant nici o obligaţie, cîtă vreme acesta nu şi-a dovedit pretenţiile; î. do-bîndeşte astfel caracterul unei facultăţi procesuale a pîrîtului, avînd o mare utilitate pentru buna organizare a apărării lui. Legea prevede că î. trebuie să cuprindă: a) excepţiile • procedurale pe care pîrîtul le ridică cu privire la pretenţiile formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată; b) răspunsul la toate capetele (de fapt şi de drept ale) cererii de chemare în judecată; c) probele cu care se apără pîrîtul împotriva fiecărui capăt de cerere; d) semnătura. în caz de coparticipare procesuală, pîrîţii au libertatea ca, toţi împreună sau numai' unii dintre ei, să depună în comun o singură î. prin care să-şi formuleze răspunsul lor la pretenţiile reclamantului. De regulă î. se depune pînă cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare; ea se depune în atîtea exemplare cîţi reclamanţi sînt, mai mult cu unul pentru instanţă, iar dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, pentru toţi aceştia se va depune un singur exemplar. în cazul în care nu s-a depus întîmpinare, preşedintele îi va pune în vedere pîrîtului, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă. [M.C.] întoarcerea executării, mijloc procedural graţie căruia reclamantul restituie pîrîtului tot ceea ce a primit în temeiul hotărîrii judecătoreşti, Ulterior desfiinţate. î.e. are loc atunci cînd după efectuarea executării silite titlul executoriu a fost anulat fie pe calea contestaţiei la executare, fie prin exercitarea unor căi legale de atac (ordinare sau extraordinare). Anularea titlului executoriu pe calea contestaţiei la executare poate interveni, spre exemplu, în cazul în care acest titlu este un act autentic. î.e. poate fi ocazionată şi de desfiinţarea unei hotărîri' cu execuţie vremelnică de către instanţa de control judiciar ca urmare a recursului introdus de partea interesată; tot astfel se prezintă situaţia şi în cazul în care desfiinţarea hotărîrii1 puse în executare se produce în urma e-xercitării unei căi extraordinare de atac, dat fiind că o atare exercitare nu produce, prin ea însăşi, în nici o situaţie, suspendarea executării. Prin efectul î.e. creditorul trebuie să restituie debitorului tot ceea ce a primit în temeiul hotărîrii desfiinţate, debitorul urmînd să fie repus în toate drepturile sale ante- întregirea cererii.. &T8 rioare executării acelei hotărîri; în acest scop, cel interesat urmează să-şi valorifice dreptul fie pe calea unei' acţiuni proprii, care poate fi o acţiune de drept comun sau calea ordonanţei preşedinţia-le. în privinţa titlurilor notariale, legea prevede că dacă un asemenea titlu este desfiinţat, în totul sau în parte, în urma unei acţiuni în anulare, instanţa va dispune prin chiar hotărîrea de anulare a titlului restituirea bunurilor datornicului, dacă ele au fost numai ridicate, sau a contravalorii' lor dacă acestea au fost vîndute; prevederi similare conţine $i legea specială ce reglementează urmărirea silită a creanţelor băneşti ale organizaţiilor socialiste, prevederi potrivit cărora instanţa judecătorească, în cazul în care admite contestaţia la executare, dacă executarea silită a fost efectuată, este obligată ca prin hotărîrea de admitere a contestaţiei să dispună şi măsurile necesare privitoare la î.e.; după rămînerea definitivă, această hotărîre va constitui titlul executor în temeiul căruia organul de executare îl va repune în drepturi pe debitor. [M.C.] întregirea cererii de chemare în judecată, demers procedural pe care este îndreptăţit să-l facă reclamantul la prima zi de înfăţişare sau pînă la termenul acordat de instanţă, în acest scop, la prima zi de înfăţişare şi care constă în completarea petitului formulat iniţial, sau în motivarea cererii sale, ori în propunerea probelor necesare dovedirii acestei cereri. I.c. de c. în j. trebuie făcută în scris şi se comunică pîrîtului în vederea întocmirii întîmpinării; ea poa- te fi făcută însă şi prin declaraţii verbale în instanţă, care se vor trece în încheierea de şedinţă. [M.C.] investire cu formulă executorie, formalitate procedurală constînd în aplicarea formulei executorii pe copia legalizată a hotărîrii definitive a unui organ de jurisdicţie sau pe un înscris autentic, pe o cambie, pe un bilet la ordin sau pe un cec, în vederea executării pe cale silită a titlului respectiv. 1. cu f.e. în sistemul legislaţiei noastre de drept comun este o condiţie a executării pe cale silită a hotărîrii unui organ de jurisdicţie, ca şi a actului autentic. Sînt supuse î. cu f.e.: hotărîrile judecătoreşti definitive; hotărîrile arbitrale definitive date de organele arbitrajului de stat; hotărîrile arbitrale ale Comisiei de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti; hotărîrile definitive ale : comisiilor de judecată prin care se soluţionează în fond litigii date în competenţa acestor organe de jurisdicţie obştească; înscrisurile autentice; cambiile; biletele la ordin; cecurile. Procedura de î. cu f.e. în privinţa hotărîrilor judecătoreşti este, întotdeauna, de competenţa primei instanţe (instanţa care a dat în cauză cea dintîi hotărîre asupra fondului); prin asemănare, această regulă se aplică şi hotărîrilor pronunţate de către alte organe juris-dicţionale. Legea dă în competenţa notariatului de stat î. cu f.e. a înscrisurilor autentice, precum şi a titlurilor de credit (cambie, bilet la ordin, cec). î. cu f.e. se face la cerere; cererea se adresează, după caz, organului de jurisdicţie, situaţie în care este însoţită de copia legalizată a 27» învestirea instanţei hotărîrii, sau notariatului' de stat, cînd i se ataşează actul autentic sau titlul de credit. Instanţa sesizată cu cererea verifică dacă hotărîrea a rămas definitivă şi, în caz a-firmativ, dispune — printr-o încheiere dată în camera de consiliu — învestirea hotărîrii, adică aplicarea formulei executării pe copia legalizată a acesteia. După semnare, hotărîrea astfel investită se eliberează părţii interesate sau reprezentantului' ei, făcîndu-se menţiune despre aceasta pe originalul ei. Pentru fiecare cauză se eliberează un singur titlu executoriu; legea de drept comun nu reglementează posibilitatea eliberării unui duplicat în eventualitatea că titlul executoriu ar fi fost pierdut de către creditor. în schimb, în procedura arbitrală se precizează că atunci cînd creditorul pierde copia legalizată a hotărîrii ce i s-a eliberat cu menţiunea şi legalizarea făcută în vederea executării ei prin decontare bancară, a-ceasta se poate adresa organului arbitrai, care va dispune, cu citarea părţilor, eliberarea unei noi copii legalizate de pe hotărîre, dacă se dovedeşte că acea hotărîre nu a fost executată şi că dreptul la executare silită nu este prescris. V. şi învestire cu formulă executorie a titlurilor notariale. [M.C.] învestire cu formulă executorie a titlurilor notariale, formalitate procedurală constînd în aplicarea formulei executorii, de către notariatul de stat, pe un înscris autentic, pe o cambie, pe un bilet la ordin sau pe un cec, în vederea e-xecutării1 pe cale silită a acelui titlu. Cererea de î. cu f.e.a t.n. se adresează notariatului de stat şi primeşte re- zolvare fără citarea părţilor; notarul de stat verifică dacă înscrisul îndeplineşte condiţiile de validitate ale actului notarial, dacă creanţa este e-xigibilă sau nu, şi dacă deţinătorul ei1 are calitatea de a cere învestirea; de asemenea, verifică şi satisfacerea cerinţelor legale de timbrare. Con-statînd îndeplinirea tuturor a-cestor cerinţe, notarul de stat încuviinţează printr-o rezoluţie pusă pe cerere învestirea înscrisului; apoi se dă o încheiere motivată de î. cu f.e. care se întocmeşte într-un singur exemplar şi se păstrează la notariatul de stat, împreună cu cererea de învestire; pe baza acestei încheieri se va aplica pe înscrisul autentic formula executorie prevăzută de lege pentru învestirea hotărîrilor judecătoreşti. înscrisul devine astfel titlu executoriu şi se eliberează părţii care a cerut învestirea lui. [M.C.] învestirea instanţei, punerea unei instanţe, prin sesizarea ei, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, în situaţia de a proceda la soluţionarea unei cauze civile. Modurile de Li. cu judecarea cauzelor civile sînt diferite. 1) învestirea directă, care este reglementată prin lege, în special, pentru judecata în primă instanţă în urma introducerii cererii de chemare în judecată. Astfel, primele instanţe se învestesc prin rezoluţia preşedintelui sau a judecătorului de serviciu care, îndată după primirea cererii de chemare în judecată, constatînd că sînt îndeplinite condiţiile prealabile de primire, va. fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor. în acest moment are loc î.i., care dobîndeşte dreptul şi îşi asumă, totodată, Investirea instanţei 280 obligaţia, sub sancţiunea denegării1 de dreptate, să ia toate măsurile în vederea cercetării şi soluţionării cauzei. 2) învestirea indirectă, prin intermediul unei alte instanţe, care este reglementată prin lege in cazul exercitării căii de atac a recursului. Astfel, Li. ierarhic superioare are loc în momentul depunerii cererii i de recurs la instanţa a cărei hotărîre se atacă, instanţă care, după îndeplinirea formalităţilor de comunicare a cererii de recurs intimatului, primirea întîmpinării, sau după expirarea termenului pentru depunerea ei, înaintează dosarul împreună cu recursul la instanţa competentă să-l judece. 3) învestirea prin trimitere, care este reglementată prin lege în cazul în care alte instanţe se declară necompetente sau sînt declarate necompetente de instanţele superioare lor. Astfel, învestirea prin trimitere poate avea loc în caz de strămutarea prici- nii, declinarea competenţei, stabilirea competenţei ca urmare a soluţionării conflictelor ivite ş.a. învestirea prin trimitere se face prin hotărîrea instanţei care îşi declină competenţa (cazul declinării propriu-ziise şi a conexităţii) sau prin hotărîrea instanţei superioare (cazul strămutării, stabilirii competenţei' în rezolvarea conflictelor ori al casării cu trimitere la o altă instanţă). Aceste hotărîri' îndeplinesc o dublă funcţie: dez-investesc instanţa care le pronunţă şi învestesc instanţa în favoarea căreia a fost stabilită competenţa. Regulile privind î.i. se apliică şi celorlalte organe de jurisdicţie competente a soluţiona litigii civile, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel. V. şi e-fectele cererii de chemare în judecată; efectele cererii de recurs; declinarea competenţei; regulator de competenţă. [D.R.] judecata în fond, operaţiune de analiză faptică, juridică şi logică de concluzie a instanţelor judecătoreşti care judecă în fond privind soluţiile pe care trebuie să le dea cauzelor supuse judecăţii lor. J. în f. îmbracă forma unui silogism judiciar: premisa majoră constituiri d-o norma de drept fixată de legiuitor şi a cărei aplicare se urmăreşte, premisa minoră este starea de fapt în privinţa căreia instanţa este chemată să aplice norma de drept, iar concluzia este rezultatul acestei operaţiuni de logică şi are forma ordinului (hotărîrii) pe care instanţa îl impune ca soluţie a litigiului. Premisele care servesc la darea hotărîrii — norma de drept şi starea de fapt specifică cauzei dedusă judecăţii — au forma indicativă. Ele constată, pe de o parte, ce normă de drept a emis legiuitorul pentru reglementarea unei anumite categorii de fapte, ilar pe de altă parte fixează faptele procesului. Amîndouă a-ceste premise trebuiesc complet expuse în sentinţa judecătorească, în partea care se numeşte motivare. Rezultatul operaţiunii1 de logică, adică concluzia — părăsind indicativul, care constată — îmbracă forma imperativă, care ordonă şi se înscrie în partea finală a sentinţei, numită dispozitiv, constituind ordinul dat şi impus de instanţă, în numele legii, părţilor litigante. Caracteristic j. în f. este fap- tul că stabilirea premisiei majore, adică a regulii de drept, nu o face instanţa, deoarece aceasta se găseşte deja, a priori, fixată în textele de lege şi judecătorii sînt prezumaţi a o cunoaşte (iura novit curia). Ca urmare, în exercitarea rolului lor activ, instanţele de fond sînt în drept să dea, dacă este cazul, acţiunii calificarea juridică exactă, alta decît aceea dată de reclamanţi prin cererile de chemare în judecată, punînd acest aspect în prealabil în discuţia contradictorie a părţilor pentru ca acestea să nu fie surprinse şi să-şi poată face o apărare corespunzătoare. Operaţiunea de cunoaştere pe care instanţa de fond este obligată să o facă mai întîi este stabilirea stării de fapt a fiecărei cauze judecate, adică fixarea premisiei a doua a silogismului juridic. Pentru aceasta, instanţele de fond au la îndemînă mijloacele de probaţiune, pe care le pot administra atît după propunerile şi indicaţiile părţilor, cît şi din oficiu, în baza rolului lor activ. V. şi concluzii de fond; deliberarea şi pronunţarea hotărîrii; motivarea hotărîrii; dispozitiv. [D.R.] judecata în lipsă( mod de judecată care derogă de la principiul general al dezbaterilor judiciare în prezenţa şi cu participarea părţilor, în cazul în care acestea au cerut în judecata peste rînd 282 scris instanţei1 ca pricina să fie soluţionată şi în lipsa lor. J. în 1. poate avea loc numai dacă sînt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) procedura de citare faţă de părţi este corect îndeplinită; în caz contrar, instanţa este obligată să amîne judecata şi să dispună o nouă citare; b) dacă una din părţi a cerut în scris să se procedeze la judecarea cauzei şi în absenţa sa; cererea de j. în 1. formulată în faţa primei instanţe nu-şi produce efectele şi în instanţa de recurs atunci' cînd după admiterea recursului şi casarea hotărîrii atacate, aceasta reţine cauza şi rejudecă fondul. Privitor la j. în 1. se pot distinge următoarele situaţii: a) cînd lipseşte pîrîtul, instanţa poate păşi la judecarea cauzei', limitîndu-se numai la ascultarea reclamantului prezent; b) dacă lipseşte reclamantul, pîrîtul poate cere ca judecata să aibă loc sau, dimpotrivă — dacă reclamantul nu a cerut. j. în 1. — deşi prezent, el poate să nu răspundă la apelul făcut în şedinţa de judecată pentru ca în felul acesta să fie întrunită condiţia de suspendare a cauzei pe motiv că nici una din părţi nu s-a prezentat la strigarea pricinii; c) cînd lipsesc ambele părţi, dacă s-a cerut ca judecata să se facă şi în absenţa lor, se va trece la administrarea eventualelor probe şi apoi, dacă instanţa se consideră lămurită asupra cauzei, va declara dezbaterile închise. De regulă j. în 1. este cerută de către reclamant, deoarece, în caz de neprezenta-re, el riscă ca pîrîtul, deşi prezent, să nu răspundă şi astfel pricina să fie suspendată. J. în I. nu poate avea loc, chiar dacă soţul reclamant ar cere aceasta, în procesele de divorţ. Drept urmare, dacă la judecată se înfăţişează numai pîrîtul, cererea soţului reclamant va fi1 respinsă ca nesusţinută. V. şi amînarea judecăţii; suspendarea voluntară; închiderea dezbaterilor. [D.R.j judecata peste rînd, mod o- perativ de amînare a judecăţii pricinilor care, din anumite motive, nu pot fi luate în dezbatere în raport de ordinea stabilită prin lista proceselor. J. peste r. poate avea loc: a) cînd părţile prezente, la începutul şedinţei de judecată, cer instanţei ca pricina lor să fie luată în discuţie mai înainte de ordinea stabilită prin lista de procese, dacă amînarea la un alt termen este realmente necesară şi nu prilejuieşte discuţii care s-ar prelungi în tilmp; b) cînd părţile cer, dacă s-a a-juns la numărul lor de ordine, ca pricina lor să fie lăsată spre a fi dezbătută mai la urmă, pentru unele motive cum ar fi, de exemplu, nepre-zentaraa unui martor sau că apărătorii1 lor sînt ocupaţi cu susţinerea unor pricini în faţa altor complete de judecată etc. J. peste r. în lipsa' părţilor, exceptînd cazul în care s-a cerut ca aceasta să aibă loc şi în absenţa lor, constituie o violare a dreptului de apărare şi atrage, pe acest motiv, anularea hotărîrii. V. şi lista proceselor; amînarea judecăţii. [D.R.] judecător, funcţionar de stat care îndeplineşte atribuţii de judecată în cadrul unei instanţe judecătoreşti. Poate fi j. persoana care este cetăţean român şi are capacitate de exerciţiu, este doctor sau licenţiat în drept, nu a fost 283 jurisconsult condamnat penal şi se bucură de o reputaţie neştirbită. J. încadraţi la judecătorii, ca şi cei încadraţi la tribunalele judeţene sau al municipiului Bucureşti se aleg şi sînt revocaţi de consiliile populare judeţene sau, după caz, de consiliul popular al municipiului Bucureşti, la propunerea Ministerului Justiţiei; alegerea se face pe durata mandatului consiliului popular, cei aleşi funcţionînd pînă la efectuarea unor noi alegeri de judecători'. Repartizarea j. aleşi pentru judecătorii la instanţele ce funcţionează în cuprinsul judeţului sau al municipiului Bucureşti, în care s-a făcut alegerea, se face de către Ministerul Justiţiei. J. de la tribunalele! militare, pînă la stabilirea unei proceduri de alegere a lor, se numesc de către Ministerul Justiţiei cu a-cordul Ministerului Apărării Naţionale. Calitatea de j. încetează prin: expirarea mandatului, revocarea sau eliberarea din funcţie, precum şi prin demisie, transferarea în altă funcţie sau desfacerea contractului de muncă, în condiţiile legii (pentru j. stagiari), desărcinare din func-ţi'e (pentru j. militari). [M.C.] judecătorie, veriga primară a sistemului organelor judecătoreşti din R. S. România. J. funcţionează în fiecare judeţ precum şi în municipiul Bucureşti; numărul acestora şi raza teritorială a activităţii lor se stabilesc prin hotărîre a Consiliului de Miniştri, ţi-nîndu-se seama de cerinţele unei bune administrări a justiţiei. J. judecă în primă instanţă toate pricinile, afară de acelea date prin lege în competenţa tribunalelor; totodată ele judecă în ultimă instanţă pricinile anume prevăzute de lege. Pricinile precum şi cererile de competenţa j. se judecă în complet format din doi judecători; în caz de divergenţă, instanţa se completează cu preşedintele sau vicepreşedintele j. ori cu un judecător desemnat de cel dintîi. Pricinile privind infracţiuni' împotriva protecţiei muncii, precum şi acelea referitoare la desfacerea contractului de muncă, se judecă în complet format dintr-un judecător şi doi asesori populari. Sediile j. se stabilesc de Ministerul Justiţiei. [M.C.] judecător raportor, membru al completului de judecată delegat de preşedintele instanţei pentru întocmirea şi prezentarea unei dări de seamă a-supra recursului. J.r. urmează să dea explicaţii asupra respectării condiţiilor de formă şi cu privire la motivele pe care se sprijină hotărîrea atacată cu recurs. Cu prilejul întocmirii dării de seamă, j.r. trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru a nu-şi exprima părerea asupra modului de soluţionare a recursului; în caz contrar j.r. poate fi recuzat. V. şi dare de seamă. [I.L.] jurisconsult, specialist în domeniul dreptului încadrat în muncă de către o organizaţie socialistă (întreprindere, instituţie, cooperativă etc.) care se ocupă de problemele cu caracter juridic ale respectivei organizaţii. Potrivit legii, j. au următorul statut juridic: a) ca pregătire, trebuie să fie absolvent al unei facultăţi de drept; b) încadrarea în muncă se face de către conducerea unităţii în cadrul căreia funcţionează oficiul juridic; c) nu poate ocupa şi alte funcţii jurămînt 384 remunerate şi nici nu poate acorda asistenţă juridi'că persoanelor fizice; d) este considerat personal tehnic de specialitate şi poate fi încadrat în funcţie de vechime, pregătire profesională etc. în următoarele grade profesionale: stagiar, jurisconsult, jurisconsult principal, consilier juridic, consilier juridic principal, consilier juridic şef; e) încălcarea disciplinei muncii sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu atrag răspunderea disciplinară sau materială faţă de unitatea păgubită (de ex. propunerile neîntemeiate pentru neexerci-tarea acţiunilor sau căilor de atac ■ atrag răspunderea materială, dacă se face dovada că acestea emu întemeiate şi urmau să fie admise; controlul temeiniciei se face, de regulă, pe cale incidenţă cu o-cazia judecării contestaţiei împotriva deciziei de imputare emisă pe seama j. aflat în culpă şi contestată de acesta). Sarciniile j. pot fi grupate, în funcţie de finalitatea lor, în sarcini de reprezentare şi sarcini de avizare, a) Reprezentarea unităţilor în faţa organelor de jurisdicţie prin intermediul j. implică pentru acesta realizarea unor sarcini „de folosire de mijloace". Astfel, în această calitate, j. îi revine obli'gaţia de folosire corectă şi la timp a mijloacelor tehnico-juridice pe care legea i le pune la dispoziţie în vederea apărării1 intereselor unităţii pe care o reprezintă, cum sînt: introducerea acţiunilor în faţa organelor de jurisdicţie; propunerea şi folosirea probatoriilor; punerea de concluzii orale şi scrise; exercitarea căilor de atac etc. în faţa organelor de jurisdicţie, j. îşi dovedesc calitatea de reprezentant după cum urmează: de reprezentare simplă prin delegaţia semnată de şeful oficiului juridic ori de conducerea unităţii şi de împuternicit de a face acte de dispoziţie (de ex. renunţarea la acţiune sau la calea de a-tac exercitată) prin delegaţie specială dată şi semnată de organul de conducere în acest scop. b) Avizarea actelor juridice (de ex. în cazul imputa-ţiilor, reţinerea stării de insolvabilitate a unor debiltori ai unităţii) implică pentru j. realizarea unor sarcini „dere-zultat“ în sensul că îndeplinirea lor corectă şi legală depinde numai de activitatea sa proprie. Soluţiile preconizate prin aviz trebuie să fie în conformitate cu legea şi practica constantă a instanţei supreme şi organului de arbitraj central; cînd avizul priveşte o chestiune de drept controversată, opinia j. nu poate fi considerată contrară legii dacă este logic motivată. V. şi oficii juridice; reprezentare. [D.R.] jurămînt* promisiune solemnă făcută în faţa instanţei de judecată de o persoană care, fiind audiată ca martor, va spune numai adevărul şi nu va ascunde nimic din ceea ce ştie în legătură cu anumite fapte ce interesează soluţionarea unui proces. Prestarea j. este o condiţie prealabilă şi necesară audierii oricărui1 martor; persoana care refuză să o facă nu poate fi audiată ca martor. J. se depune în şedinţa de judecată de către fiecare martor individual, mai înainte de a fi ascultat asupra a ceea ce ştie în legătură cu împrejurările de fapt ale litigiului respectiv. J. se ia şi expertului cu prilejul aducerii la ou- 285 jurisdicţia muncii noştinţă de către instanţă a obiectivelor expertizei1 ce are de făcut. V. şi administrarea probei cu martori. [M.C.] jurisdicţia muncii, totalitatea normelor juridice ce au ca o-biect organizarea şi funcţionarea organelor competente să soluţioneze litigiile de muncă, precum şi regulile procedurale care urmează să fie respectate în activitatea acestora. Litigiile de muncă se soluţionează de organe diferite de jurisdicţie, cum sînt: comisiile de judecată, instanţele judecătoreşti, organele colective de conducere, consilii sau colegii de disciplină. Organele de j.m. soluţionează litigiile ce intră în competenţa lor după reguli strict determinate de lege şi cu respectarea unor principii fundamentale. Majoritatea regulilor de bază ale j.m. reprezintă şi principii fundamentale, consacrate de lege, pentru soluţionarea oricărui litigiu. Potrivit legii, toate cererile şi actele procedurale în legătură cu soluţionarea litigiilor de muncă sînt scutite de taxa de timbru. Organele de j.m. sînt competente să soluţioneze următoarele categorii de litigii: 1) Comisiile de judecată — organe obşteşti de influenţare şi jurisdicţie — soluţionează orice litigii de muncă, cu excepţia celor date, printr-o dispoziţie expresă a legii, în competenţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe. Legea le recunoaşte, aşadar, comisiilor de judecată plenitudine de jurisdicţie în materia litigiilor de muncă. Competenţa materială a comisiilor de judecată se determină în funcţie de două criterii: a) legătura litigiului cu încheierea, executarea, desfacerea contractu- lui de muncă sau reintegrarea în muncă; aşa fiind, comisiile de judecată soluţionează litigiile dintre persoanele încadrate şi unităţi în legătură cu încheierea sau executarea contractului de muncă, precum şi litigiile referitoare la drepturi în legătură cu desfacerea contractului de muncă ori reintegrarea în muncă, dar numai dacă nu se contestă temeinicia şi legalitatea a-cestor măsuri; b) valoarea o-biectului litigiului; după criteriul valoric comisiile de judecată sînt competente să soluţioneze litigiile de muncă al căror obiect nu depăşeşte suma de 5 000 lei; competenţa comisiei de judecată se stabileşte în funcţie de pretenţiile formulate prin acţiune, atît pentru trecut cît şi pentru viitor. Litigiile neevaluabile în bani intră tot în competenţa comisiei de judecată, în virtutea principiului care acordă acesteia plenitudine de jurisdicţie. Criteriile de stabilire a competenţei' materiale se aplică îri mod concomitent. Competenţa teritorială a comisiei de judecată se determină în funcţie de locul de muncă al persoanei în cauză, indiferent dacă unitatea are sau nu personalitate juridică. 2) Judecătoriile soluţionează următoarele categorii de litigii: a) litigiile de muncă al căror o-biect are o valoare mai mare de 5 000 lei; dacă se contestă legalitatea sau temeinicia unor măsuri luate de unităţi, competenţa revine judecătoriei, chiar dacă valoarea litigiului este sub 5 000 lei; b) contestaţiile împotriva desfacerii contractului de muncă şi litigiile privind reintegrarea în muncă, cu excepţia celor făcute de persoanele cu funcţii de conducere numite de orga- jurisdicţia muncii 386 nele ierarhic superioare, precum şi a celor făcute de directorii, directorii generali şi asimilaţii acestora din organele centrale; dacă măsura desfacerii contractului de muncă a fost hotărîtă de adunarea generală a oamenilor muncii, persoana concediată na se poate plînge pe calea contestaţiei la organele de j.m. în afara celor două categorii de litigii, judecătoriile mai sînt competente să soluţioneze şi acele cauze care sînt date expres în sarcina lor printr-o dispoziţie legală. Astfel, judecătoriile au căderea de a soluţiona şi plîngerile împotriva încălcării dispoziţiilor legale privitoare la înregistrările ce se fac în carnetul de muncă şi la reconstituirea vechimii în muncă. Sub aspect teritorial este competentă, în toate cazurile, judecătoria în & cărei rază teritorială funcţionează unitatea, indiferent dacă acea organizaţie are sau nu personalitate juridică. Judecătoriile au şi dreptul de a exercita un control — pe calea plîn-gerii — asupra hotărîrilor pronunţate de comisiile de judecată In litigiile de muncă al căror obiect depăşeşte valoarea de 1 000 lei' sau este neevaluabil în bani. Tribunalele judeţene soluţionează recursurile îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă şi recursurile extraordinare date de lege în competenţa lor. 3) Organele de conducere colectivă şi organele ierarhic superioare soluţionează următoarele litigii de muncă: a) contestaţiile împotriva sancţiunilor disciplinare, cu excepţia celor care au fost date în competenţa judecătoriei sau a altor organe; prin urmare, legea recunoaşte organelor men- ţionate plenitudine de jurisdicţie în materie disciplinară; organele de conducere colectivă au competenţa de a soluţiona toate contestaţiile îndreptate împotrjiva sancţiunilor disciplinare aplicate de conducătorul unităţii; organul ierarhic superţibr are căderea de a soluţiona contestaţiile (împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de organele de conducere colectivă (consiliul oamenilor muncii) din unităţile subordonate; b) contestaţiile împotriva desfacerii contractului de muncă precum şi litigiile privind reintegrarea în muncă atunci cînd aceste contestaţii .sînt formulate de persoane cu funcţii1 de conducere, numite de organele ierarhic superioare, precum şi cele promovate de directori, directorii generali sau asimilaţii acestora din organele centrale; contestaţiile formulate de persoanele menţionate urmează să fie soluţionate de organele ierarhic superioare indiferent de motivul pentru care au fost eliberate din funcţie; cu toate acestea* sdacă eliberarea din funcţie a fost dispusă de către adunarea generală a oamenilor muncii, pentru abateri grave de la disciplina muncii sau de la normele eticii şi echităţii socialiste, hotărîrea adoptată nu poate fi cenzurată prin intermediul contestaţiei; c) contestaţiile împotriva redistribuirii de personal (făcute cu prilejul reducerii personalului din administraţie sau producţie; organele de conducere colectivă sau, după caz, organele ierarhic superioare au posibilitatea de a verifica pe această cale doar justeţea redistribuirii de personal, nu şi măsura desfacerii contractului de muncă; 387 jurisdicţie d) contestaţiile în legătură cu acordarea de trepte şi gradaţii la retribuţie, cele împotriva diminuării retribuţiei pentru neîndeplinirea integrală a sarcinilor de serviciu, precum şi contestaţiile privitoare la a-cordarea premiilor; organele de conducere colectivă şi organele ierarhic superioare au căderea de a soluţiona doar acele litigii care vizează o apreciere a unităţii în legătură cu retribuţia; în caz de aplicare greşită a legii, în ceea ce priveşte retribuirea muncii, competenţa de soluţionare a litigiului revine comisiei de judecată sau judecătoriei, în funcţie de valoarea obiectului litigiului. Legea recunoaşte competenţa de a soluţiona a-numite litigii de muncă şi unor organe speciale de jurisdicţie (Curtea Superioară de Control Financiar, unele consilii şi colegii de disciplină). V. şi contestaţie împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă; Curtea Superioară de Control Financiar; procedura de soluţionare a litigiilor de muncă. [I.L.] jurisdicţie, termen latin folosit pentru a desemna: a) puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept — persoane fizice sau juridice — prin a-plicarea legii; b) competenţa recunoscută prin lege unor organe de stat (instanţele judecătoreşti, organele arbitrale, cele administrative etc.) sau obşteşti (comisii de judecată, consilii de disciplină etc.) de a soluţiona conflictele date prin lege în atribuţia lor. In sensul prevederilor constituţionale, noţiunea de j., lato sensu, cuprinde toate organele cărora prin lege li s-a atribuit împuternicirea de a o exercita, iar stricto sensu, numai instanţele judecătoreşti cărora li s-a fixat atribuţia de a soluţiona toate litigiile, cu excepţia acelora care, prin dispoziţii exprese ale legii, sînt date în competenţa celorlalte organe. J. pe care o înfăptuiesc instanţele judecătoreşti poartă denumirea de j. generală sau de drept comun, iar j. pe care o înfăptuiesc celelalte organe de stat sau obşteşti se numeşte j. specială sau de excepţie. J„ unică în esenţa sa, după natura raporturilor juridice litigioase, cît şi după procedura în baza căreia se desfăşoară, se împarte în j. civilă, j. penală şi j. administrativă. J. sînt autonome, în sensul că fiecare organ îşi desfăşoară activitatea numai în vederea soluţionării litigiilor date prin lege în competenţa sa şi cu respectarea unei anumite proceduri. Autonomia nu exclude însă interferenţa sau succesiunea unor j. diferite. De exemplu, j. penală se interferează cu cea civilă prin cumularea ambelor acţiuni — penală şi civilă — în faţa instanţei penale; sau, dacă nu se mai poate urma calea j. penale, pe motiv că s-a dispus încetarea urmăririi, constatarea existenţei unei infracţiuni se face, pe cale incidenţă, de către instanţa civilă. Activitatea de j. indiferent de organul în faţa căruia se desfăşoară, prezintă următoarele trăsături specifice: a) o pretenţie a celui care reclamă şi o împotrivire din partea celui despre care se pretinde a fi obligat; b) competenţa organului de a rezolva pricina cu care legal a fost sesizat; c) respectarea procedurii de soluţionare a pricinii, bazată în jurisdicţii speciale 388 principal pe contradictoriali-tate; d) caracterul obligatoriu al actului de finalizare a activităţii, pentru părţile aflate în conflict; e) desesizarea organului prin pronunţarea actului concl-usiv al activităţii pe care a desfăşurat-o. Noţiunea de j., concretizată în actul final şi de dispoziţie al organului care a soluţionat conflictul, o evocă şi pe aceea de imperium; conţine, cu alte cuvinte, şi dreptul de constrângere pentru executarea hotărîrii pronunţate. Executarea silită, ca şi judecata, a-parţine j.: scopul ei final, apărarea drepturilor civile subiective încălcate sau nerecunoscute, putînd fi atins numai prin folosirea ambelor serii de mijloace: de judecată şi de execuţie. V. şi act juris-dicţional; dublu grad de jurisdicţie; hotărîre; proces civil; executare silită. [D.R.] jurisdicţii speciale, activitate de soluţionare de către unele organe de stat sau obşteşti (altele decît instanţele judecătoreşti), după o anumită procedură, a conflictelor juridice ce le-au fost date prin lege, în mod expres, în competenţa lor. J.s. se caracterizează prin următoarele trăsături': a) se înfăptuiesc de organele de stat sau obşteşti care nu fac parte din sistemul de organizare al instanţelor judecătoreşti; b) soluţionează numai anumite categorii de conflicte juridice, ce lenau fost date în competenţă în mod expres prin lege; c) sesizarea organelor competente se face, de regulă, de partea interesată, cît şi din oficiu (de exemplu, organele arbitrale); d) procedura de soluţionare este, în cele mai multe cazuri, sumară şi se poate desfăşura şi fără citarea părţilor (de exemplu, în litigiile arbitrale cu o valoare mai mică de 5 000 lei). în raport de trăsăturile caracteristice şi atribuţiile ce le sînt date prin lege, organele de j.s. pot fi grupate după cum urmează: a) organe de stat special create pentru a înfăptui o asemenea activitate, cum sînt: organele arbitrajului de stat, pentru soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre organizaţiile socialiste; Colegiul de jurisdicţie din cadrul Curţii Superioare de Control Financiar, pentru soluţionarea litigiilor privind răspundferea materială a persoanelor diîn organele de conducere, care, prin măsurile luate sau dispoziţiile date, au adus pagube unităţii unde lucrează sau altor unităţi socialiste; comisiile de contestaţii pentru soluţionarea litigiilor privind pensiile şi ajutorul social ş.a.; b) organe ale organizaţiilor obşteşti, cum sînt organele arbitrale ale uniunilor centrale de cooperative, pentru soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre organizaţiile cooperatiste membre ale respectivei uniuni; c) organe obşteşti, cum sînt ^comisiile de judecată, care, pe lîngă activitatea de împăcare a părţilor în unele pricini, soluţionează şi unele abateri de la regulile de convieţuire socială, litigii de muncă şi unele litigii patrimoniale civile. Sub raportul legăturii dintre j.s. şi jurisdicţia de drept comun realizată prin intermediul instanţelor judecătoreşti', se pot distinge: a) j.s. independente, care sînt organizate într-un sistem propriu de judecată şi control, cum este, de exemplu, j.s. realizată prin intermediul organelor arbitrale; b) j.s. combinate, în sensul organizării lor numai pentru înfăptuirea ju- 28» justificarea. • decăţii în fond, controlul fiind dat în competenţa instanţelor judecătoreşti, cum este, de exemplu, cazul j.s. realizate prin intermediul comisiilor de judecată şi al instanţelor judecătoreşti, în cazul litigiilor de muncă al căror obiect are o valoare sub 5 000 lei, ş.a. V. şi dublu grad de jurisdicţie; plenitudine de jurisdicţie. [■D.R.] jurisprudenţă, totalitatea soluţiilor date de instanţele judecătoreşti în litigiile, avînd ca obiect raporturi juridice dintr-un anumit domeniu (de ex.: obligaţii, moştenire, proprietate etc.). în sistemele juridice din unele ţări j. constituia izvor de drept. Sin. practică judiciară. [M.C.] justificarea calităţii de reprezentant, obligaţia persoanei care nu participă în procesul civil în nume propriu, de a înfăţişa instanţei de judecată actul ce îi conferă dreptul de a reprezenta pe una difotre părţi. Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice îşi justifică calitatea prin înfăţişarea unei copii legalizate de pe înscrisul care dovedeşte calitatea lor; în cazul persoanelor juridice se va arăta actul prin care reprezentanţii legali >au fost numiţi sau aleşi în funcţie. Jurisconsulţii îşi justifică calitatea de reprezentanţi' cu delegaţia semnată de şeful oficiului juridic sau de conducătorul unităţii. Reprezentanţii convenţionali ai persoanelor fizice îşi justifică calitatea prin înfăţişarea procurii în original sau în copie legalizată. în cererile pe care le adresează instanţelor judecătoreşti reprezentanţii vor indica, în mod expres, calitatea (de reprezentanţi) în care participă la activitatea procesuală; nepre-cizarea calităţii de reprezentant conduce la concluzia că acea persoană participă la activitatea judiciară în nume propriu; într-o asemenea împrejurare sancţiunea care se va aplica este aceea a respingerii acţiunii civile. Soluţia diferă însă atunci cînd în cerere se precizează că acea persoană acţionează pentrta altul, fără ca ea să-şi justifice o atare calitate; într-o asemenea situaţie sancţiunea ce se va aplica este anularea cererii. Nejustificarea calităţii de reprezentant poate fi invocată pe cale de excepţie de către persoana interesată; instanţa are posibilitatea de a acorda un termen în vederea j.c. de r. V. şi reprezentare legală; reprezentare convenţională. [I.L.] justificarea provenienţei bunurilor, operaţiune constînd în obligaţia persoanei cercetate de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobîndirea sau sporirea bunurilor a căror provenienţă este controlată. Este pretinsă de către organele competente atunci cînd sînt date sau există indicii că ar exista o vădită disproporţie între valoarea bunurilor tşi veniturile legale ale persoanelor fizice. Vădita disproporţie este atît o condiţie prealabilă declanşării controlului, cît şi o condiţie necesară pentru a se aplica sancţiunea prevăzută de lege; de aceea, instanţa are îndatorirea să verifi'ce mai întîi dacă bilanţul între venituri şi cheltuieli este corect, iar apoi orice împrejurare de fapt, pentru a stabili dacă, în concret, în raport de profesia, modul de viaţă obişnuit al celui cercetat, este sau nu o vădită disproporţie în sen- justiţie 390 sul legii; vădita disproporţie trebuie să rezulte din probele administrate, şi pentru aceasta, examinarea veniturilor şi cheltuielilor perjsoanei' cencetjate trebuie făcută în dinamica lor, prin scindarea perioadei supuse controlului în intervale de timp determinate de achiziţionarea unor bunuri mai importante. în cazul în care cercetatul formează împreună cu alte .persoane o singură familie, se vor cumula toate veniturile realizate de membrii familiei şi toate cheltuielile făcute de ei, şi numai după aceea se va face balanţa dintre venituri şi cheltuieli, spre a se : stabili dacă provenienţa bunurilor achiziţionate este sau nu licită. Dacă dovada provenienţei bunurilor se face prin împrumuturi', donaţii, vînzare-cumpărare sau alte asemenea acte, se vor. examina, potrivit legii, şi posibilităţile materiale ale persoanelor de la care cel în cauză pretinde că a primit sumele de bani sau bunurile, adică se vor verifica veniturile şi cheltuielile acestora din perioadele în care se pretinde că au împrumutat sumele de bani. Dovada caracterului licit al mijloacelor folosite pentru dobîndirea sau sporirea bunurilor, a valorii acestora şi a cheltuielilor necesitate de întreţinerea cercetatului şi a familiei sale, se poate face prin toate mijloacele de probă prevăzute de lege; referitor însă la proba ou martori, atît comisia de cercetare cît şi instanţa au îndatorirea de a analiza cu deosebită atenţie depoziţiile acestora, oorobfc)-rîndu-le, pe cît posibil, cu alte probe, ordonate chiar din oficiu. în ce priveşte stabilirea valorii bunurilor achiziţionate de persoana în cauză, se va lua în considerare preţul efectiv plătit la data cînd au fost cumpărate bunurile, respectiv sumele investite de ea pentru achiziţionarea lor. V. şi bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit; procedura privind controlul provenienţei unor bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit [M.M.] justiţie 1. Totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un anumit stat (spre exemplu, din R.S. România). 2. Formă fundamentală de activitate a statului constînd în soluţionarea litigiilor (în acest sens j. se materializează în activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti1 şi celelalte organe de jurisdicţie). 3. Concept ce exprimă ideea de echitate şi de dreptate. [M.C.] L legi de procedură, reglementări juridice privind organizarea activităţii de judecată, competenţa organelor de jurisdicţie, desfăşurarea procesului’ civil precum şi a executării silite a hotărîrilor judecătoreşti. în funcţie de o-biectul lor, 1. de p. se clasifică în: a) legi de organizare judecătorească, ce reglementează: alcătuirea instanţelor judecătoreşti, alegerea şi revocarea judecătorilor, desemnarea acestora în funcţii de conducere a instanţelor, statutul judecătorilor etc.; b) legi de competenţă, care reglementează atribuţiile diferitelor instanţe judecătoreşti, determi-nînd categoriile de pricini ce le revin spre judecată, precum şi regulile de repartizare a pricinilor între instanţele de acelaşi grad; c) legi de procedură propriu-zise, ce conţin normele juridice care reglementează modul de înfăptuire a judecăţii proceselor civile, ca şi al executării silite a hotărîrilor judecătoreşti, în unele acte normative se cuprind norme aparţinînd tuturor celor trei categorii de I. de p.; există însă şi situaţii cînd pentru norme din a-ceeaşi categorie se emit mai multe acte normative. Potrivit criteriului ce are în vedere întinderea cîmpului de aplicare al 1. de p.* se di'sting: legi generale şi legi speciale. Sînt 1. de p. generale (sau de drept comun) acele reglementări juridice care se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în cazurile în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu; au caracter de legi speciale acele reglementări care privesc numai anumite materii şi conţin dispoziţii derogatorii de la reglementarea generală. L. de p. se clasifică şi în baza criteriului ce are în vedere posibilitatea părţilor de a se îndepărta de la prevederile legale, în sensul de a putea renunţa la aplicarea lor; sub acest aspect se disting legile imperative şi cele dispozitive. Sînt imperative acele 1. de p. care fie că impun părţilor o acţiune, fie că le obligă la o abţinere (a-cestea din urmă fiind numite prohibitive); aplicarea lor este obligatorie, iar încălcarea lor se sancţionează, după caz, ou: decăderea din drept, nulitatea actului ori plata unei amenzi. Au caracter dispozitiv (sau supletiv) acele 1. de p. care fie că suplinesc voinţa neexprimată a părţilor (în actele lor juridice), fie că protejează interese ale uneia din părţi, îngăduind însă părţilor, şi într-un caz şi în celălalt, să-şi exercite dreptul de dispoziţie şi să se îndepărteze de la prevederile legale. [M.C.] lex fori, locuţiune latină care desemnează legea procedurală aplicabilă raporturilor juridice cu elemente de extraneitate. L».f. reglementează principalele aspecte privitoare la desfăşurarea procesului civil, lichidarea.. de la promovarea cererii de chemare în judecată şi pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti. Astfel, l.f. reglementează forma cererii de chemare în judecată, condiţiile actelor de procedură, termenele de procedură, administrarea şi aprecierea probelor; de asemenea, l.f. stabileşte regulile de desfăşurare a procesului şi determină jurisdicţia competentă. L.f. nu se aplică condiţiilor de admisibilitate a probelor preconstituite şi executării silite. [I.L.] lichidarea cheltuielilor de executare, operaţiune juridică constînd în trecerea cheltuielilor de executare ocazionate de îndeplinirea procedurii urmăririi silite, în sarcina debitorului urmărit. L.c. de e. variază în funcţie de forma şi modalitatea de executare silită aplicată. Ea se face cu prilejul distribuirdi preţului după efectuarea executării.. Legea disptţne că în cazul executării mobiliare, din sumele rezultate prin vînzare se vor scădea cheltuielile de urmărire şi de vînzare; în cazul popririi, suma poprită, datorată de terţul poprit, se va distribui după scăderea cheltuielilor de către instanţa de judecată; în ipoteza executării imobiliare, lichidarea se face odată cu întocmirea tabloului de împărţeală; în procedura specială de executare silită (reglementată pentru recuperarea creanţelor organizaţiilor socialiste) se prevede că, în cadrul distribui'rii preţului, sumele de bani rezultate din executarea silită se eliberează creditorilor urmăritori1 pînă la acoperirea integrală a creanţelor, cheltuielilor de judecată şi cheltuielilor de executare, iar atunci cînd urmărirea silită a fost pornită de mai mulţi creditori, cheltuielile ocazionate de urmărirea bunurilor al căror preţ se distribuie se lichidează cu preferinţă faţă de toate celelalte creanţe etc. [M.C.] licitaţie, mijloc procedural asi-gurînd valorificarea bunurilor debitorului prin vînzarea silită a acestora, la care se recurge ori de cîte ori recuperarea creanţei nu poate fi făcută pe o altă cale mai convenabilă creditorului’. 1) In cazul imobilelor, 1. are loc în cadrul şedinţei publice de judecată, imobilul urmărit ad-judecîndu-se persoanei1 care o-feră preţul cel mai mare; la această şedinţă pot participa, pe lîngă părţi şi creditorii in-tervenienţi şi orice alte persoane. Vînzarea silită poate avea loc numai după 5 zile de la afişarea publicaţiilor de vînzare, astfel încît instanţa trebuie să fixeze termenul de vînzare cu respectarea acestui termen. Pentru ca vînzarea să aibă loc este necesar ca cel puţin unul dintre creditori să declare instanţei în şedinţă publică că voieşte ca imobilul să fie vîndut; în lipsa unei a-semenea declaraţii 1. se închide, iar procedura va fi reluată numai la cererea unui creditor. L. poate fi începută numai după ce în prealabil instanţa rezolvă toate cererile incidente şi opoziţiile făcute la executare. Desfăşurarea 1. parcurge următoarele momente procedurale mai importante: a) secretarul dă citire publicaţiilor de vînzare, condiţiilor vînzării, soluţiei date de instanţă cu privire la opoziţii sau la alte cereri incidente şi oferă imobilul la preţul de 1.; b) pentru fiecare preţ oferit se fac trei strigări, din cinci în cinci minute; preţul de la 2»3 licitaţie care încep strigările este cel indicat în publicaţia de vînzare; c) imobilul se adjudecă ofertantului care dă preţul cel mai mare, dar în nici un caz la un preţ inferior celui de la care a început l.î d) în cazul în care nu se poate obţine acest preţ, se fixează un al doilea termen, de cel puţin 25 zile, pentru o nouă 1. ce va începe la un preţ redus cu lOo/o faţă de cel de la 1. anterioară; e) dacă imobilul nu se vinde nici la acest termen se fixează un al treilea termen la un interval de cel puţin 25 de zile, cînd imobilul se poate vinde la preţul cel mai mare oferit; f) în e-ventualitatea că imobilul nu se vinde nici la cel de-al treilea termen, executarea se sistează, putînd fi' reluată ori-cînd la cererea creditorului urmăritor. La 1. poate participa orice persoană capabilă de a contracta şi solvabilă, cu excepţia acelora cărora le este interzisă prin lege cumpărarea bunurilor urmărite. La vînzarea imobiliară pot concura şi creditorii; în schimb, debitorului1 îi este interzisă participarea la vînzare, atît personal cît şi prin persoane interpuse, fiind astfel împiedicat să-şi înstrăineze pe această cale bunurile la un preţ redus. Această primă adjudecare este provizorie; în scopul de a se obţine un preţ cît mai ridicat, legea prevede că în termen de 8 zile se va ţine o a doua vînzare numită supra-licitaţie. La fiecare termen instanţa încheie un proces verbal de şedinţă şi după ce ad-judecatarul îndeplineşte toate obligaţiile ce-i revin eliberează ordonanţa de adjudecare. 2) în cazul mobilelor, I. urmează reguli deosebite, urmărirea mobiliară nefiind o pro- cedură execuţională judiciară: operaţia materială a vînzării este efectuată de executorul judecătoresc, fiind ordonată şi supravegheată de instanţă. Legea dispune totuşi că executorul judecătoresc trebuie să fie asistat de un secretar al judecătoriei sau de un ajutor al acestuia; cînd bunurile urmărite se află în altă localitate decît aceea a sediului instanţei, executorul judecătoresc va fi asistat numai de un organ al miliţiei locale sau, în comune, de delegatul consiliului popular. Desfăşurarea procedurii 1. parcurge următoarele momente mai importante: a) în ziua fixată pentru 1., executorul se deplasează la locul unde se află bunurile sechestrate, verificînd numărul şi starea lor pe baza pro-cesuiui-verbal de sechestru şi le preia de la custode, dîndu-i acestuia o chitanţă de confirmare a preluării; b) se procedează apoi la vînzare, I. ne-putînd fi începută mai înainte de ora opt dimineaţa şi nici mai tîrziu de ora 6 seara; c) 1. nu poate fi ţinută în zilele de duminică sau de sărbători legale, cu excepţia cazurilor urgente cînd preşedintele poate autoriza desfăşurarea ei şi în asemenea zile; d) datornicul nu poate concura, nici personal şi nici prin persoane interpuse, nefiind îngăduit ca el să-şi cumpere propriile bunuri; e) executorul oferă spre vînzare obiectele sechestrate, făcînd oferta pentru fiecare dintre ele în mod distinct; dacă obiectele nu se pot vinde separat, prin specificul lor fiind legate între ele (de ex. un serviciu de masă, o serie de tablouri care se completează reciproc etc.), vînzarea se va face în bloc; f) executorul indică preţul la care începe lipsă de ap&rare 294 I., iar dacă nimeni nu oferă acest preţ, se trece la I. altui obiect; în cazul în care nu se prezintă nici un amator pentru nici unul din obiecte, 1. se amînă la altă dată; g) dacă se prezintă amatori' şi oferă un preţ inferior celui stabilit de executor, vînzarea se va face la preţul oferit, dacă a-cesta nu este derizoriu; h) în cazul în care concurenţa este reală, pentru fiecare obiect se fac trei strigări, iar adjudecarea se face asupra aceluiai care oferă preţul cel mai mare; i) numărarea preţului se face la faţa locului, legea neadmi-ţînd plata lui ulterioară şi nici eşalonarea plăţii în rate. L. se opreşte în momentul în care din sumele încasate ca preţ se acoperă integral creanţele şi cheltuielile de executare; bunurile rămase ne-vîndute se restituie debitorului şi tot la fel se restituie a-cestuia şi eventualele surplusuri de încasări' realizate prin vînzările efectuate. [M.C.] lipsă de apărare 1. Situaţia în care partea nu are apărător în cauză sau acesta este împiedicat să se prezinte la judecată ori să pregătească a-părarea. L. de a. constituie un motiv de amînare a judecăţii; instanţa are posibilitatea de a aprecia asupra cererii de amînare pentru ca această facultate să nu se transforme intr-un mijloc de tergiversare a judecăţii. Dacă instanţa găseşte neîntemeiate motivele de amînare, va proceda la respingerea cererii; într-o asemenea situaţie, la cererea părţii, instanţa va amîna pronunţarea hotărîrii în vederea depunerii de concluzii scrise. 2. Situaţia în care statul, persoanele juridice, persoanele fizice dispărute, persoanele pu- se sub curatelă sau lipsite de capacitate de exerciţiu nu au fost apărate deloc în procesul civil. L. de a. constituie, în acest caz, un motiv de revizuire a hotărîrii judecătoreşti; sub acest aspect apărarea cu viclenie este considerată de lege tot ca un temei al cererii de revizuire. V. şi amînarea judecăţii; motivele de revizuire. [I.L.] lista de sarcini, act întocmit de notariatul de stat în raza căruia se află imobilul supus urmăririi silite şi care cuprinde toate inscripţiile, transcripţiile de privilegii sau ipoteci privitoare la acel bun. L. de s. se întocmeşte la cererea instanţei în ipoteza executării silite indirecte asupra bunurilor imobile; preşedintele instanţei urmează să solicite 1. de s. după fixarea termenului de vînzare, iar notariatul de stat este obligat să o înainteze în termen de 5 zile. Pe marginea 1. de s. grefierul va înscrie toate cererile şi re-clamaţiile făcute de persoanele interesate cu privire la e-xistenţa altor sarcini; pe baza 1. de s. se va întocmi de preşedintele instanţei de executare, tabloul de ordine al creditorilor. [I.L.] lista martorilor, act prin intermediul căruia una din părţi precizează elementele necesare pentru citarea martorilor ce au fost încuviinţaţi de instanţă în condiţiile determinate de lege. L.m. se întocmeşte de partea interesată în ipoteza încuviinţării probei în cursul judecăţii; dacă cu prilejul încuviinţării dovezii, partea este în măsură să indice toate elementele necesare pentru citarea martorilor, nu este necesară întocmirea unei asemenea liste. Depunerea Lm. 395 litigiu se învederează necesară, îndeosebi, în următoarele situaţii: cînd necesitatea probei' cu martori rezultă din dezbateri iar partea nu are posibilitatea de a o prevedea şi atunci cînd dovada nu a fost solicitată, cel mai' tîrziu la prima zi de înfăţişare, datorită neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii. De asemenea, l.m. se poate depune de partea interesată şi în ipoteza înlocuirii persoanelor propuse să fie audiate; instanţa poate încuviinţa însă înlocuirea martorilor doar în caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate. In toate cazurile, l.m. se depune, sub sancţiunea decăderii, în termen de cinci zile de la încuviinţarea probei; decăderea poate fi evitată prin prezentarea martorilor la termenul fixat pentru înfăţişarea lor. [I.L.] lista proceselor, act procedural întocmit de grefierul de şedinţă în care sînt trecute, în ordinea dispusă de preşedintele completului de judecată, cauzele ce urmează să se dezbată în ziua respectivă. L.p. are ca scop asigurarea publicităţii dezbaterilor şi garantarea dreptului de apărare. Prin afişarea l.p. publicul poate lua cunoştinţă de procesele ce urmează să se dezbată într-o anumită şedinţă de judecată; de asemenea, părţilor li se garantează în acest mod şi posibilitatea de a cunoaşte ordinea în care urmează să fie chemate în faţa instanţei de judecată. L.p. se afişează pe uşa sălii de şedinţă cucei puţin o oră înainte de începerea dezbaterilor. La întocmirea l.p. se va ţine seama de necesitatea judecării ou precădere a cauzelor declarate urgente (ordonanţe preşe-dinţiale, acţiuni posesorii etc.) şi a celor rămase în divergenţă. Ordinea stabilită prin l.p. nu poate fi1 schimbată decît cu acordul părţilor care au o ordine de preferinţă; de asemenea, nu se poate proceda la dezbaterea unei cauze peste rînd dacă nu sînt prezente părţile litigante. Cauzele care nu comportă discuţii, urmînd a se amîna la un alt termen, pot fi strigate la începutul şedinţei de judecată; amînarea judecăţii poate fi dispusă în asemenea situaţii de un singur judecător dar numai dacă părţile legal citate sînt prezente şi solicită acordarea unui nou termen (pentru lipsă de procedură, depunerea unui raport de expertiză etc.). La cererea părţilor, instanţa poate lăsa cauza la urmă, fixînd o anumită oră la care se va proceda din nou la strigarea procesului. Pentru a-şi realiza funcţia sa procedurală, l.p. va trebui să cuprindă menţiuni privitoare la identificarea cauzelor, numele şi prenumele părţilor, precum şi obiectul fiecărui litigiu. [I.L.] litigiu, orice neînţelegere sau conflict ivit între două sau mai multe persoane cu privire la modul de realizare a conţinutului — drepturi şi obligaţii — unor raporturi juridice. Natura sau specificul raporturilor juridice determină şi natura 1., cu toate consecinţele ce decurg din aceasta: competenţa organelor de jurisdicţie de a le soluţiona; modul de alcătuire a completelor de judecată; procedura activităţii de soluţionare; organizarea căilor de atac; executarea hotărîrilor etc. După însuşirile raporturilor juridice a căror valorificare se urmăreşte, 1. pot fi civile, de muncă, pe- litigiu civil 296 nale, administrative etc. V. şi proces; jurisdicţie. [D.R.] litigiu civil, orice neînţelegere sau conflict ivit între subiectele raporturilor juridice civile cu privire la modul cum acestea îşi exercită drepturile şi îndeplinesc obligaţiile. La starea de I.c. se ajunge, de regulă, prin faptele persoanelor obligate, care nu dau urmare pretenţiilor pe care titularii de drepturi, în temeiul prerogativelor lor, le pot e-mite faţă de ele, ori îi împiedică de a săvîrşi, în legătură cu exercitarea drepturilor ce le aparţin, anumite acte sau fapte juridice. Potrivit principiului nemo esse judex in sua causa potest (nimeni nu poate fi' judecător în propria sa cauză) orice I.c. trebuie să fie dedus, spre a fi soluţionat, în faţa organelor de jurisdicţie competente. V. şi proces civil; jurisdicţie. [D.R.] litigiu de muncă 1. (în sens larg), toate neînţelegerile dintre o persoană fizică sau juridică care încadrează în muncă şi o persoană încadarată, în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc dintr-un raport juridic de muncă. 2. (în sens restrîns), orice neînţelegere dintre o persoană încadrată şi unitate, în legătură cu încheierea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă. L. de m. se particularizează prin aceea că el vizează neînţelegerile dintre unitate şi o persoană fizică, iar obiectul său este determinat de natura şi conţinutul raportului juridic de muncă. La baza 1. de m. se află întotdeauna un raport juridic de muncă; prin urmare, ori de cîte ori părţile urmăresc valorificarea unor drepturi ce decurg dintr-un raport juridic de muncă, litigiul dintre ele urmează să fie considerat ca un 1. de m. în categoria 1. de m. urmează să fie încadrate şi acele neînţelegeri ce sînt prealabile stabilirii raportului juridic de muncă, dar care se află în strînsă legătură cu încheierea contractului de muncă; au un asemenea caracter neînţelegerile care vizează încheierea contractului de muncă în baza actului administrativ de repartizare sau ca urmare a reuşitei la un examen ori concurs. L. de m. sînt susceptibile de a fi clasificate în funcţie de următoarele criterii: 1) După obiectul lor, distingem: a) litigiile privitoare la încheierea contractului de muncă, cum sînt cele care au ca obiect interpretarea unor clauze contractuale, natura contractului de muncă, termenul de încercare, constatarea nulităţii contractului etc.; b) litigii în legătură cu executarea contractului de muncă, cum sînt cele privind plata retribuţiei sau a altor drepturi băneşti, legalitatea şi temeinicia măsurilor de modificare a contractului individual de muncă, răspunderea materială a persoanelor încadrate, răspunderea disciplinară, răspunderea patrimonială a unităţii, suspendarea dih funcţie, plata alocaţiei de stat şi restituirea acesteia în cazul sumelor nedatorate; c) litigii privitoare la desfacerea contractului de muncă şi la reintegrarea în muncă, cum sînt cele avînd ca obiect desfacerea contractului de muncă din iniţiativa unităţii, reintegrarea în muncă a persoanelor concediate ilegal, plata despăgubirilor pentru desfacerea ilegală a contrac- litispendenţă tului de muncă, neîntocmirea şi depunerea în termen a dosarului de pensionare de către unitate la oficiul de pensii, eliberarea carnetului' de muncă în urma încetării raporturilor juridice de muncă etc. 2) După natura dreptului încălcat deosebim: a) litigii patrimoniale, cum sînt cele în legătură cu răspunderea patrimonială, obligaţia legală de restituire, acordarea unor drepturi de retribuţie sau a altor drepturi1 băneşti, plata de despăgubiri pentru desfacerea ilegală a contractului de muncă; b) litigii nepatrimoniale, cum sînt cele privitoare la contestarea anumitor sancţiuni disciplinare. Distincţia dintre litigiile patrimoniale şi cele nepatrimoniale prezintă importanţă practică sub aspectul transmisiunii calităţii procesuale. Raportul juridic de muncă are un cai acter in-tuitu personae, fapt pentru care drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul său nu pot fi' transmise, în principiu, către alte subiecte de drept; de la această regulă sînt exceptate anumite drepturi şi o-bligaţii cu caracter patrimonial; astfel, dacă în cursul soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de imputare intervine decesul persoanei o-bligate la despăgubiri, locul acesteia urmează să fie preluat, la cererea unităţii, de către moştenitori. Distincţia dintre 1. de m. patrimoniale şi cele nepatrimoniale prezintă interes şi sub aspectul termenelor prevăzute de lege pentru sesizarea organelor de jurisdicţie a muncii. Astfel, dacă 1. de m. are ca obifect pretenţii băneşti ale persoanelor încadrate în muncă faţă de unitate, termenul de sesizare este de trei ani; în toate ce- lelalte 1. de m. termenul de sesizare a organelor de jurisdicţia muncii este de 30 de zile. în dreptul nostru I. de m. se soluţionează de organe speciale de jurisdicţie. V. şi jurisdicţia muncii. [I.L.] litisconsorţiu procesual, v. coparticipare procesuală. litispendenţă, situaţie procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sînt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. L. reprezintă o situaţie anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucît ea poate conduce la pronunţarea unor hotărîri contradictorii în una şi aceeaşi cauză civilă. Situaţia de 1. poate fi înlăturată pe cale de excepţie; ea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu. Excepţia de 1. poate fi invocată doar dacă ambele procese se află în faţa instanţelor de fond; dacă o cauză se află în faţa instanţei de fond, iar cealaltă în recurs, nu se poate invoca excepţia de 1.; într-o asemenea situaţie se va invoca excepţia puterii lucrului judecat, în faţa instanţei de fond, procesul urmînd să fie suspendat pînă la soluţionarea definitivă a cauzei în recurs. L. anticipează asupra autorităţii lucrului judecat; de aceea, ea presupune întrunirea cumulativă a triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Excepţia de 1. trebuie să fie invocată în faţa ultimei instanţe sesizate, întrucît competenţa (teritorială alternativă) se fixează în mod definitiv odată cu sesizarea primului organ de jurisdicţie (instanţă de judecată); dacă excepţia de 1. este admisă, ea va avea ca efect trimiterea dosarului spre so- locus regit actum 298 luţionare la instanţa mai1 întîi sesizată. L. funcţionează şi în ipoteza în care una şi aceeaşi instanţă a fost sesizată în mod succesiv cu o pretenţie civilă; într-o asemenea împrejurare conexarea se va face la dosarul cererii mai vechi. Respingerea excepţiei de 1. generează un conflict pozitiv de competenţă. V. şi conflict de competenţă. [I.L.] locus regit actum, locuţiune latină care desemnează legea aplicabilă formei exterioare a actelor juridice în raporturile de drept internaţional privat. In domeniul formei exterioare este tradiţională regula potrivit căreia se aplică le- gea locului unde s-a încheiat actul juridic. Principiul l.r.a. este determinat de consideraţii de ordin practic, fiind de natură să conducă la aplicarea unei reglementări unitare în privinţa formei exterioare a actelor juridi'ce. Legea locului încheierii actului juridic reglementează, în afară de forma exterioară şi unele aspecte privitoare la: forma de redactare şi determină persoanele chemate să intervină în acest scop; forţa probantă a actelor şi sancţiunile ce se a-plică în ipoteza încălcării condiţiilor de formă. L.r.a. nu se aplică însă cu privire la formele de publicitate, de abilitare şi de procedură. [I.L.] mandat, v. procură. mandatar, persoană care, în virtutea unui contract de mandat, primeşte împuternicire şi se obligă să facă ceva, în numele şi pe seama mandantu-lui. M. are următoarele obligaţii: să execute însărcinarea primită; să dea socoteală man-dantului, la cererea acestuia, despre felul în care a executat acea însărcinare; să plătească mandantului daune-in-terese, în eventualitatea în care, executînd necorespunzător sau cu întîrziere împuternicirea primită, a cauzat pagube acestuia; m. răspunde pentru doi, dar şi pentru culpa comisă în executarea obligaţiei asumate. Răspunderea sa va fi mai puţin severă în cazul în care mandatul este gratuit; prin convenţie, părţile pot modifica întinderea răspunderii m. In cazul în care mai mulţi mandatari au fost împuterniciţi prin aceeaşi procură, fiecare dintre ei răspunde independent: nu există solidaritate între mandatari. M. este ţinut responsabil pentru faptele substitutului său, atunci cînd şi-a substituit o altă persoană, fără ca acest drept să-i fi fost conferit de către mandant, precum şi a-tunci cînd, fiindu-i conferit un asemenea drept, şi-a substituit o persoană a cărei1 incapacitate sau insolvabilitate erau notorii. Avocatul angajat de parte sau desemnat din oficiu este un m. al acesteia. V. şi procură; avocat. [M.C.] mandat de aducere, mijloc procedural utilizat de instanţă pentru a constrînge martorul şi expertul — care, deşi legal citat, nu se prezintă în faţa sa la termenul stabilit — să dea curs chemării făcute şi să depună mărturie sau, respectiv, să efectueze expertiza pentru care a fost desemnat. * Legea prevede că m. de a. poate fi emis împotriva martorului care lipseşte la prima citare; această prevedere este aplicabilă şi faţă de expert. Executarea m. de a. se asigură cu concursul organelor de miliţie. [M.C.] martor, persoană străină de proces avînd cunoştinţe despre fapte care sînt concludente în rezolvarea pricinii (spre ex. a fost prezentă la încheierea unui contract, la săvîrşirea unui fapt ilicit, la întocmirea omui testament etc.). M. relatează instanţei faptele şi împrejurările cunoscute de el, ajutînd instanţa să descopere adevărul obiectiv. Pot fi m. numai persoanele fizice. In principiu, orice asemenea persoană poate fi audiată ca m. în procesul civil, dacă are cunoştinţe despre împrejurările cauzei; cu toate acestea, legea prevede că interzişii nu pot fi audiaţi ca m. în nici un caz, interdicţia audierii lor fiind absolută. Persoana fizică dobîndeşte capacitatea de a depune ca m. la împlinirea virstei de 14 ani; legea prevede că minorii, debilii mintali' şi cei lipsiţi vremelnic de masă succesorală 300 discernămînt pot fi ascultaţi ca m., dar legiuitorul recomandă judecătorilor ca la a-precierea depoziţiei să se ţină seama de starea lor. Infirmităţile fizice creează incapacitatea de a depune mărturi'e numai pentru faptele percepute într-un anumit mod (cu organul de simţ afectat de infirmitate). Legea interzice audierea ca m. a următoarelor persoane: a) rudele şi afinii pînă la gradul al treilea inclusiv; b) soţul, chiar despărţit; c) cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. în procesele de divorţ, ca tşi în cele referitoare la starea civilă în general, pot fi audiate ca m. şi rudele de orice grad, cu excepţia descendenţilor. Sînt scutiţi prin lege de a depune ca m. (avînd dreptul să refuze mărturia): persoanele obligate să respecte secretul profesional sau de serviciu (avocaţii, medicii, farmaciştii, slujitorii cultelor şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în e-xerciţiul profesiei); funcţionarii de stat, cu privire la împrejurările secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate. Toate aceste persoane, cu excepţia slujitorilor cultelor, sînt însă obligate să depună ca m. dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului profesional de către cel interesat, respectiv de către autoritatea interesată în păstrarea secretului de serviciu. Legea scuteşte de obligaţia de a depune ca m. pe toţi aceia care, prin răspunsurile lor, s-ar expune ei înşişi, ori ar expune pe vreuna din următoarele persoane: soţ, soţie, rude ori afini pînă la gradul trei, la o pedeapsă penală sau la oprobriul public. [M.C.] masă succesorală, ansamblul elementelor (bunuri şi alte valori) care, făcînd parte din patrimoniul defunctului, pot constitui obiectul împărţelii moştenirii. [M.M.] mărturie, mi'jloc de probă materializat în relatarea făcută de un martor în faţa instanţei de judecată sau a altui organ de jurisdicţie cu privire la împrejurări de orice natură pe care le cunoaşte direct sau indirect şi a căror prezentare ar putea contribui la soluţionarea litigiului dintre părţi. M. poate consta în relatări privind acte, fapte sau alte împrejurări despre care martorul a luat cunoştinţă în mod direct (a auzit, a văzut etc.) prin propriile simţuri (m. directă). Judecătorul are libertatea deplină să aprecieze valoarea probantă a m. ţinînd seama în acest scop dacă ea se corelează sau nu cu alte probe administrate în cauză. V. şi mărturie indirectă. [M.C.] mărturie indirectă, mărturie cuprinzînd relatări privitoare la împrejurări de orice natură despre care martorul nu a luat cunoştinţă în mod direct (nu le-a auzit, nu le-a văzut etc.) prin simţurile proprii, ci numai indirect, cunoscîndu-le din auzite sau din ceea ce vorbeşte lumea (zvon public). în principiu, m.i. nu are valoare probantă; ea poate demonstra însă organului de jurisdicţie necesitatea de a proceda la administrarea de noi dovezi. [M.C.] mărturisire, mijloc de probă concretizat în recunoaşterea de către o parte a unor fapte sau împrejurări, pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau apărările, recunoaştere de natură să produ- SOI mărturisire extrajudiciară că anumite consecinţe juridice împotriva autorului ei. M. este susceptibilă de clasificare pe baza mai multor criterii: a) în funcţie de conţinut (a-dică de felul în care autorul ei face recunoaşterea, m. poate fi simplă, calificată sau complexă, b) pe baza criteriului momentului în care a fost făcută, m. poate fi judiciară — cînd este făcută în faţa judecătorului şi în cadrul procesului în care urmează a fi folosită ca mijloc de dovadă — sau extrajudiciară, c) în funcţie de natura ei, m. poate fi: expresă (orală sau scrisă) şi tacită, d) sub aspectul cauzei impulsive imediate, m. poate fi: spontană sau provocată (prin interogatoriu). Valabilitatea m. este condiţionată de cerinţa ca aceasta să fie un act de voinţă cu caracter unilateral, personal, conştient şi liber; de asemenea, ea trebuie să fie neechivocă, sinceră şi adevărată. în dreptul nostru actual, puterea doveditoare a m., fie că aceasta este judiciară sau extrajudiciară, este lăsată la aprecierea judecătorului, ca oricare alt mijloc de probă. V. şi indivizibilitatea mărturisirii. [M.C.] mărturisire calificată, mărturisire constînd într-o recunoaştere formală a faptului pretins de adversar, dar cu-prinzînd totodată şi unele precizări şi explicaţii referitoare la anumite împrejurări care, producîndu-se în acelaşi moment cu faptul mărturisit, dau acestuia o altă calificare juridică. Astfel, pîrîtul recunoaşte primirea unei sume de bani de la reclamant, dar pretinde că acesta i-a achitat-o cu titlu de preţ pentru anumite obiecte vîndute lui, iar nu cu titlu de împrumut, cum se susţine în acţiune. M.c. nu poate fi scindată de instanţă, ci trebuie reţinută în întregul ei. V. şi mărturisire. [M.C.] mărturisire complexă, mărturisire constînd în recunoaşterea faptului principal invocat de adversar, dar conţinînd totodată precizări de natură să-i restrîngă sau să-i' anuleze efectele juridice ca urmare a adăugirii unor amănunte referitoare la un fapt posterior. Spre exemplu, pîrîtul recunoaşte că a primit o sumă de bani de la reclamant, dar adaugă că datoria sa faţă de acesta s-a stins prin efectul prescripţiei, plăţii, compensaţiei ori prin alt mod legal de stingere a obligaţiilor. V. şi mărturisire. [M.C.] mărturisire extrajudiciară, mărturisire constînd în recunoaşterea orală sau scrisă caj re, întrucît nu a fost făcută în faţa judecătorului competent în cursul procesului unde urmează să fie utilizată ca mijloc de probă, nu are caracterul de actualitate specific mărturisirii judiciare şi nici nu este percepută nemijlocit de către instanţa ce urmează să soluţioneze pricina. Are un atare caracter, de e-xemplu, m. făcută în faţa unei instanţe necompetente, cea cuprinsă într-o scrisoare adresată părţii adverse sau unui organ de stat etc. în principiu, m.e. are aceeaşi forţă probantă ca şi mărturisirea judiciară, fiind lăsată, ca şi a-ceasta din urmă, la aprecierea instanţei. M.e. făcută în scris şi, tot astfel m.e. făcută oral în faţa unui organ de stat, dar consemnată într-un act scris, poate fi folosită în orice proces, fiind probată cu înscrisul respectiv şi avînd aceeaşi forţă probantă cu a înscrisului care o materiali- mărturisire simplă zează. M.e. orală poate fi u-tilizată numai în cazurile în care este admisă proba cu martori. V. şi mărturisire. [M.C.] mărturisire simplă, mărturisire implicînd o recunoaştere pură şi simplă (fără nici o rezervă) a pretenţiilor părţii adverse. V. şi mărturisire. [M.C.] mărturisire tacită, expresie prin care se desemnează anumite atitudini' negative ale u-neia din părţile împricinate, ce prin specificul lor sînt susceptibile de a fi1 considerate de instanţa de judecată ca a-vînd semnificaţia unei recunoaşteri totale sau parţiale a pretenţiilor celeilalte părţi. Potrivit legii sînt susceptibile de o atare considerare: a) refuzul nejustificat de a răspunde la interogator sau de a se prezenta în faţa instanţei; în funcţie de împrejurări, in- stanţa poate califica aceste a-titudini1 fie ca o mărturisire deplină (totală sau parţială), fie numai ca un început de dovadă în favoarea părţii adverse; această m.t. are forţa probantă a unei prezumţii simple, ce poate fi utilizată în toate cazurile; b) refuzul unei părţi de a răspunde la interogator cu privire la deţinerea sau la existenţa unui înscris interesînd oblec!tU|l procesului, atunci cînd prin dovezile administrate s-a stabilit că l-a ascuns ori l-a distrus, precum şi refuzul acesteia de a-1 prezenta instanţei, dacă i se cere, după ce s-a făcut dovada că îl deţine; într-o atare situaţie, instanţa poate considera dovedite pretenţiile părţii1 adverse întemeiate pe conţinutul acelui înscris. V. şi mărturisire. [M.C.] măsuri premergătoai^e executării, acte prealabile primului act de urmărire care, prin natura lor, nu sînt susceptibile să declanşeze procedura de executare silită. Au acest caracter: somaţia făcută în cadrul urmăririi silite mobiliare, poprirea făcută pe bază de acţiune, precum şi celelalte măsuri cu caracter asigurător. Asemenea acte neconstituind acte de executare, nu întrerup cursul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. V. şi somaţie; poprire. [M.C.] mijloace de apărare, posibilităţi reglementate prin lege de care părţile interesate se pot folosi în cadrul dezbaterilor judiciare pentru apărarea poziţiei procesuale pe care o ocupă în cadrul unui proces civil. în faţa instanţei de fond partea care adoptă poziţia de apărare este pîrîtul. M. de a. puse la înde-mîna pîrîtului se împart în două grupe şi corespund u-nor atitudini diferite: a) mai întîi, pîrîtul se poate apăra într-un mod negativ, urmărind ca acţiunea reclamantului îndreptată împotriva sa să eşueze; în concret, să-i /fie respinsă pe baza unei excepţii de neacceptare de a fi judecată (de ex. ca prescrisă, ca netimbrată, inadmisibilă etc.) ori în fond ca neîntemeiată (de ex. că dreptul pretins nu există, s-a stins printr-o cauză legală, n-a devenit actual etc.); b) a-poi, dacă este cazul, pîrîtul poate să se apere şi într-un mod pozitiv, formulînd la rîndul lui pretenţii proprii faţă de reclamant, conexe sau distincte de pretenţia ridicată împotriva sa, pe calea unei cereri reconvenţionale, 303 modalităţi de invocare.. solicitînd condamnarea acestuia din urmă. In faţa instanţei de recurs, partea care adoptă poziţia de apărare este intimatul. Interesul său de a se apăra în această fază procesuală este justificat de menţinerea soluţiei favorabile obţinute în faţa primei instanţe. M. de a. de care intimatul se poate folosi sînt: a) excepţiile pe care le poate ridica la cerere de recurs, de ex. tardivitatea, lipsa de calitate, netimbra-rea etc.; b) răspunsurile la fiecare motiv de recurs în parte, în fapt şi drept, argu-mentînd necesitatea respingerii lor şi a menţinerii hotărîrii atacate. în mod corespunzător, aceste m. de a. pot fi folosite de părţile interesate şi în cazul în care, împotriva hotărîrilor care le sînt favorabile, se exerfcită celelalte căi de atac. V. şi apărări de fond; excepţii de pjrocedură; respingerea acţiunii; respingerea recursului; cerere reconvenţională. [D.R.] minister public, denumire dată organului de stat care are atribuţii privitoare la supravegherea legalităţii în cadrul activităţii de jurisdicţie desfăşurate de Curtea Superioară de Control Financiar. M.p. face parte, alături de Colegiul de jurisdicţie, din structura organizatorică a Curţii Superioare de Control Financiar. M.p. este condus — împreună cu Colegiul de jurisdicţie — de un şef de colegiu desemnat dintre judecătorii financiari. V. şi Curtea Superioară de Control Financiar. [I.L.] minută, act procesual care cuprinde pe scurt rezultatul deliberării' şi al cărui conţinut, prin pronunţare, este adus Ia cunoştinţa părţilor la sfîrsitul şedinţei de judecată. M., ca înscris autentifc, sub pedeapsa nulităţii, trebuie să fie semnată de toţi judecătorii care au făcut parte din completul de judecată în faţa căruia pricina a fost dezbătută în fond, şi de grefier. Transcrierea m. în dispozitivul propriu-zis al hotărîrii trebuie făcută cu exactitate şi pe cît este cu putinţă chiar în termenii în care rezultatul judecăţii a fost adus la cunoştinţa părţilor cu ocazia pronunţării. Este absolut interzis de a se opera modificări cu privire la modul în care rezultatul deliberării a fost consemnat sau de a se acoperi vreo nulitate, cum ar fi, de exemplu, de a se adăuga şi soluţionarea altor capete de cerere omise a fi inserate în m. care s-a întocmit imediat după deliberarea şi pronunţarea hotărîrii în şedinţă publică. V. şi deliberarea şi pronunţarea hotărîrii; dispozitiv. [D.R.] modalităţi de invocare a nulităţii actelor de procedură, căile procesuale prin intermediul cărora pot fi aduse la cunoştinţa instanţei com-petentfe neregu/larităţile să-vîrşite cu ocazia întocmirii sau aducerii la îndeplinire a unor acte de procedură în vederea desfiinţării sau, dacă este cazul, refacerii ori remedierii lor. M. de i.a n. a. de p. depind de faptul dacă judecata se află în curs de desfăşurare sau a fost terminată, a) Cînd neregularităţile se săvîrşesc şi se descoperă în timpul judecăţii', indiferent de stadiul în care aceasta se află, fond sau recurs, nulitatea se invocă pe cale de excepţie, b) Cînd se au în vedere neregularităţi săvîr- modificarea acţiunii 304 site în timpul judecăţii dar descoperite după terminarea acesteia sau care privesc hotărîrea prin care se pune capăt judecăţii, nulitatea se invocă prin mijlocirea căilor legale de atac. La invocarea nulităţii actelor procesuale, cît şi la soluţionarea acestora, trebuie să se ţină seama de regimul lor procedural determinat de natura — imperativă sau dispozitivă — normei juridice încălcate. Alte reguli ce trebuie avute în vedere sînt: a) nimeni nu poate invoca o nulitate pricinuită de propriul său fapt, în afară, bineînţeles, de cazul în care nulitatea este absolută; b) cînd nulitatea se invocă prin mijlocirea unei căi de atac trebuie să se ţină seama de ierarhia lor (de ex. neregulata citare pentru ziua cînd s-a judecat pricina nu poate fi invocată direct pe calea de atac a contestaţiei în anulare, atîta timp cît partea interesată are deschisă calea de atac a recursului). Atîta timp cît nu s-a dispus anularea, actele de procedură produc efectele unor acte valabil întocmite sau aduse la îndeplinire. V. şi nulitatea actelor ăe procedură; efectele nulităţii actelor de procedură; căi de atac; excepţii de procedură. [D.R.] modificarea acţiunii, v. modificarea cererii de chemare în judecată. modificarea cererii de chemare în judecată, facultate recunoscută prin lege reclamantului, expitaînid prerogativa acestuia de a opera schimbări cu caracter esenţial referitoare la pretenţiile formulate iniţial faţă de pî-rlt. M.c. de c. în j. poate fi făcută la prima zi de înfăţişare; legea prevede însă că în cadrul dezbaterilor din a-ceastă zi, instanţa poate acorda reclamantului un termen într-un atare scop, dispunînd amînarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pî-rîtului', spre a-i da posibilitate să facă întîmpinare. Cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: a) cînd se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; b) cînd reclamantul măreşte sau micşorează cîtimea obiectului cererii; c) cînd cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; d) cînd înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau, dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită. [M.C.] modificarea hotărîrii, soluţie pronunţată de instanţa de casare, după admiterea în prealabil a recursului, în cazul în care, deşi se constată că hotărîrea asupra căreia s-a exercitat controlul este nelegală şi netemeinică, nu este cazul să se dispună anularea ei. M.h. se pronunţă în cazul în care, deşi faptele au fost bine stabilite, s-a făcut o aplicare greşită a legii, sau cînd soluţia este în contrazicere cu faptele stabilite şi, în ambele cazuri, nu este necesară administrarea de probe noi. în primul caz — cînd faptele au fost bine stabilite dar s-a făcut o aplicare greşită a legii — m.h. constă în anularea încadrării necorespunzătoare făcută de prima instanţă şi înlocuirea ei cu o încadrare corectă făcută prin aplicarea corespunzătoare a legii. în cel de al doilea caz — cînd soluţia este 305 motivarea hotărîrii în contrazicere cu faptele stabilite — m.h. constă în re-aprecierea probelor administrate ou ocazia judecării cauzei în fond, inclusiv & înscrisurilor noi depuse direct în faţa instanţei de recurs, stabilind o altă situaţie de fapt decît cea reţinută de prima instanţă şi, pe cale de consecinţă, pronunţînd şi o nouă soluţie, corespunzătoare cu noua situaţie de fapt stabilită. Dacă apare necesitatea administrării unor probe noi, soluţia va fi casarea hotărîrii recurate şi reţinerea cauzei pentru rejudecare de către instanţa de recurs. V. şi recurs; motive de recurs; casarea hotărîrii. [D.R.] moratoriu# instituţie procedurală în virtutea căreia instanţa judecătorască poate suspenda, la cererea falitului, executarea hotărîrii judecătoreşti declarative de faliment, pentru a da acestuia din urmă un răgaz cu scopul de a încerca şă-şi redreseze situaţia patrimonială în măsura necesară satisfacerii intereselor creditorilor săi. Pentru ca cererea de acordare a m. să fie admisă trebuie îndeplinite următoarele condiţii: falitul să facă dovada că insolvenţa sa este datorată unor împrejurări extraordinare şi imprevizibile ce nu-i sînt imputabile; să facă dovada solvabilităţii sale; să prezinte instanţei registrele sale ţinute regulat, bilanţul şi o listă cuprinzînd numele tuturor creditorilor şi valoarea tuturor creanţelor pe care aceştia le au împotriva sa. Instanţa poate admite cererea de m. numai după consultarea adunării creditorilor; admiţînd cererea, stabileşte şi durata m., care însă este limitată la cel mult 6 luni. în acest interval de timp, debitorul are obligaţia să plătească creanţele existente împotriva sa, ori să obţină de la creditori' amînarea scadenţelor* acestora. Hotărîrea judecătorească de admitere a m. are ca efect suspendarea procedurii falimentului, falitul redobîndind drepturile de administrare şi dispoziţie asupra bunurilor ce-i aparţin şi de a sta în justiţie; pe durata m. se suspendă şi decăderile personale ale falitului şi ni’ci un act de executare nu poate fi început sau continuat împotriva lui de către creditori. [M.C.] motivarea hotărîrii, arătarea argumentelor ce sînt aduse pentru justificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiilor pe care instanţele judecătoreşti sau alte organe de jurisdicţie le pronunţă în cauzele judecate. M.h. se face în fapt şi în drept, a) Motivarea în fapt cuprinde analiza şi evaluarea probelor pe baza cărora s-a stabilit existenţa sau inexistenţa i faptelor şi împrejurărilor care au generat litigiul dintre părţi; respectiv, pentru ce au fost admise susţinerile uneia din părţi şi (înlăturate cele formulate de cealaltă parte; b) Motivarea în drept cuprinde justificarea aplicării în cauza judecată a anumitor norme de drept şi de ce li s-a dat acestora o anumită interpretare. Raţiunea şi obligativitatea motivării oricărei hotărîri o dau următoarele con-sideraţiuni şi interese: a) constituie o garanţie pentru jus-tiţi'abili, care, din expunerea sistematică şi logică a consi-deraţiunilor de fapt şi drept, pot cunoaşte temeiurile ce au condus la soluţia dată cau- 20 — Dicţionar de drept procesual civil motivarea recursului 306 zei' şi pot ataca hotărîrea, combătînd temeiurile pe care le găsesc nefondate b) înlăturarea arbitrariului judecătoresc şi facilitarea controlului din partea instanţelor superioare care trebuie să cunoască temeiurile pe care se sprijină hotărîrea ;atacată şi decide dacă este legală şi temeinică. M.h. implică următoarele cerinţe şi condiţii: a) o cunoaştere perfectă a dosarului; b) darea de răspunsuri precise la toate capetele de cerere formulate prin acţiune sau a motivelor invocate prin exercitarea unei căi de atac pe baza întregului material probatoriu, a argumentelor şi raţionamentelor juridice discutate în contradictoriu de părţi; c) consecvenţă şi principialitate, ex-cluzîndu-se în felul acesta considerentele contradictorii, vagi sau imprecise care fac imposibilă urmărirea raţionamentelor logice folosite de judecător pentru darea soluţiei; d) un stil corespunzător, cu respectarea tuturor regulilor gramaticale de morfologie şi sintaxă, ordine, precizie şi claritate în expunere. M.h. trebuie să corespundă întotdeauna cu dispozitivul aşa cum acesta a fost întocmit .în momentul deliberării. în caz contrar, cînd dispozitivul hotărîrii atacate nu corespunde cu minuta întocmită după deliberare, hotărîrea este nulă, deoarece, fiaţă de soluţiile contradictorii adoptate, nu se poate şti ce anume soluţie a pronunţat instanţa. Sin. considenente. V. şi hotărîre; practicaua; dispozitiv; opinie separată. [D.R.] motivarea recursului, activitate procesuală desfăşurată de recurent în scopul susţi- nerii nelegalităţii şi netemeiniciei hotărîrii atacate. M.r. prezintă o dublă semnificaţie: determină limitele controlului judiciar şi conferă intimatului posibilitatea de a-şi pregăti apărarea. Recursul poate fi motivat prin însăşi cererea de recurs sau printr-un memoriu separat,^ dar înlăuntrul termenului prevăzut de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. M.r. urmează să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora partea interesată — recurentul — solicită modificarea sau desfiinţarea hotărîrii atacate; ea nu implică cu necesitate o dezvoltare amplă a fiecărui moj tiv de casare, fiind suficientă arătarea succintă a temeiului de fapt ori de drept pe baza căruia s-a exercitat calea de atac. Legea nu enunţă condiţii speciale privitoare la ordinea în care urmează să fie indicate motivele de recurs; este recomandabilă însă arătarea mai întîi a motivelor de nelegalitate şi apoi a celor de netemeinicie. Termenul pentru m.r. este egal ca durată cu cel prevăzut de lege pentru declararea recursului; el se socoteşte de la comunicarea hotărîrii, atît pentru părţi cît şi pentru procuror, chiar dacă recursul s-a declarat mai* înainte. în mod obişnuit recursul se motivează prin însăşi cererea de .declarare a căii de atac; cu toate acestea părţile au posibilitatea de a declara recurs chiar înainte de comunicare, de vreme ce dreptul la recurs se naşte din momentul pronunţării hotărîrii. în schimb, recursul poate fi motivat numai după redactarea şi comunicarea hotărîrii, întrunit anterior acestui mo- 307 motive de recurs ment procesual partea interesată nu are cunoştinţă de temeiurile de fapt şi de drept ale hotărîrii. Termenul de m.r. este diferit de cel pentru declararea sa în următoarele cazuri: 1) cînd partea a declarat recurs mai înainte de comunicarea hotărîrii; 2) cînd termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărîrii. In ambele situaţii, termenul de m.r. va curge de la comunicarea hotărîrii, chiar şi pentru procuror. Termenul pentru m.r. începe să curgă odată cu cel de declarare a căii de atac: 1) cînd partea renunţă la comunicarea hotărîrii; 2) cînd partea interesată a solicitat să se comunice hotărîrea celeilalte părţi; 3) cînd hotărîrea a fost comunicată părţii odată cu somaţia de executare. Nerespectarea termenului pentru m.r. atrage sancţiunea decăderii recurentului din dreptul de a invoca motivele de nulitate a hotărîrii atacate. Recurentul pierde astfel dreptul de a mai dezvolta oral în faţa instanţei motivele nţeinvocate în termen. Efectele decăderii sînt atenuate însă de principiul rolului activ al instanţei, întrucît ea este obligată să cerceteze din oficiu legalitatea şi temeinicia hotărîriî atacate. Motivele de nulitate a hotărîrii care nu au fost invocate de recurent pot fi cercetate de instanţă doar dacă ele sînt puse în discuţia contradictorie a părţilor. Sancţiunea decăderii nu operează în privinţa încălcării unor dispoziţii legale imperative; excepţiile absolute vor putea fi invocate în tot cursul judecăţii, respectiv pînă la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de recurs. V. şi motive de recurs. [I.L.] motive de recurs, neregulari-tăţi sau greşeli ce se pretind a fi fost săvîrşite cu prilejul judecăţii în faţa instanţei de fond şi care — direct sau indirect — se reflectă în hotărîrea atacată. Qontnfclul judiciar exercitat de -instanţele de recurs are un caracter complet, în sensul că el priveşte atît motivele de ne-legalitate cît şi cele de ne-temeinicie. Ii. Neleglalitatea hotărîrii atacate se poate baza pe unul din următoarele m. de r.: 1) încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la alcătuirea instanţei sau pronunţarea hotărîrii de alţi judecători decît cei care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Acest prim motiv de casare vizează două ipoteze distincte: a) alcătuirea instanţei de judecată cu încălcarea dispoziţiilor legale; dispoziţiile plivind (alcătuirea organelor* judiciare vizează o optimă administrare a justiţiei, fapt pentru care încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărîrii; instanţa de control judiciar are posibilitatea de a verifica respectarea dispoziţiilor legale privitoare la cumpunerea completului de judecată prin cercetarea părţii introductive a hotărîrii (practicaua); neparticifparea procurorului în procesul civil constituie deopotrivă un temei de nulitate a hotărîrii, dacă legea declară obligatorie prezenţa acestuia pentru a pune concluzii; de asemenea se încadrează în prima ipoteză a m. de r. enunţat şi încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitate şi recuzare; b) pronunţarea hotărîrii de alţi ju- motive de recurs 308 decători decît cei care au soluţionat fondul cauzei; încălcarea principiului' continuităţii constituie un motiv de nulitate a hotărîrii ce poate fi invocat de oricare dintre părţi pînă la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de recurs. Primul motiv de casare poate fi reţinut şi din oficiu de instanţă. 2) încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la competenţă. Pe baza acestui m. de r. se poate solicita casarea unei hotărîri judecătoreşti atît în ipoteza nerespectării regulilor privitoare la competenţa generală, cît şi a celor care vizează competenţa jurisdi'cţională. Necompetenţa poate fi invocată prin intermediul recursului în condiţii diferite, în funcţie de caracterul normelor legale încălcate. Nerespectarea normelor de competenţă absolută poate fi invocată şi direct în faţa Instanţei de recurs, pînă la închiderea dezbaterilor, de oricare dintre părţi şi chiar de instanţă din oficiu; nu prezintă interes, sub acest aspect, dacă excepţia de necompetenţă a fost sau nu invocată în faţa instanţei de fond. în schiimb, nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la competenţa relativă poate fi invocată pe calea recursului doar dacă a fost ridicată de partea interesată in limine litis iar instanţa de fond a procedat la respingerea excepţiei; dacă partea nu a Invocat excepţia de necompetenţă (relativă) pînă cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare, se consideră că ea a achiesat la competenţa instanţei sesizate. 3) încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii. Legislaţia procesuală în vigoare a reţinut, ca un. motiv distinct de recurs, două cazuri de nulitate privitoare la: a) îndeplinirea actelor de procedură cu neobservarea formelor legale; b) îndeplinirea actelor de procedură de un funcţionar necompetent. în ambele situaţii nulitatea este condiţionată de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată decît prin desfiinţarea actului respectiv. Condiţiile de invocare a nulităţilor prin intermediul recursului diferă după cum ele au un caracter absolut sau relativ. Nulităţile absolute pot fi invocate direct în faţa instanţei de recurs, de oricare dintre părţi; ele pot fi puse in discuţia contradictorie a părţilor de instanţă din oficiu. în schimb nulităţile relative pot fi invocate ca m. de r. doar dacă excepţiile de nulitate au fost ridicate în faţa instanţei de fond in limine litis sau imediat după întocmirea actului; prin neinvocarea lor în termen nulităţile relative se a-coperă şi nu mai pot constitui m. de r. De asemenea, nulitatea relativă poate fi invocată pe calea recursului doar dacă instanţa de fond a procedat la respingerea excepţiei ridicate de partea interesată; nulităţile relative privitoare la însăşi hotărîrea atacată pot fi invocate direct pe calea recursului, de vreme ce partea interesată nu are posibilitatea practică de a le ridica în faţa instanţei de fond. 4) încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Al patrulea motiv de nelegalitate are un caracter general, în sensul că el vizează, fără a distinge, încălcarea oricăror dispoziţii legale, atît de drept material cît şi de drept procesual; sînt a-vute în vedere, desigur, alte neregularităţi decît cele care motive de recurs se încadrează în primele trei m. de r. Noţiunea de lege, la care se referă cel de al patrulea m. de r., urmează să fie interpretată în sens larg, adică cu referire la încălcarea oricărui act normativ. încălcarea sau aplicarea greşită a legii se poate prezenta în forme diferite: aplicarea unei dispoziţii legale ce nu era incidenţă în cauză; interpretarea greşită a textului de lege; aplicarea unei dispoziţii speciale în locul normei generale ce urma să fie reţinută de instanţă sau invers. încălcarea sau aplicarea greşită a legii poate conduce la casarea hotărîrii atacate doar dacă eroarea instanţei de fond rezultă din dispozitivul acesteia; dacă soluţia pronunţată este în concordanţă cu legea, dar motivarea este greşită, instanţa de control judiciar va respinge recursul, înlocuind doar considerentele hotărîrii. Hotărîrea este netemeinică în următoarele situaţii: 1) Cînd este în contradicţie cu faptele stabilite de instanţă. Soluţia pronunţată de instanţa de fond trebuie să reprezinte consecinţa firească a stabilirii unei anumite stări de fapt; dacă soluţia pronunţată de instanţă nesocoteşte însăşi starea de fapt stabilită de ea, hotărîrea este neîntemeiată. De aceea, o hotărîre temeinică şi convingătoare presupune existenţa unei depline concordanţe între dispozitivul şi considerentele acesteia; considerentele trebuie să justifice şi să conducă în mod logic la o anumită soluţie; neconcordanţa dintre dispozitiv şi considerente constituie un caz de netemeinicia a hotărîrii judecătoreşti. 2) Cînd instanţa nu a lămurit toate faptele din care ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor. Soluţionarea unui litigiu implică cu necesitate administrarea tuturor dovezilor pe baza cărora instanţa poate desluşi raporturile dintre părţi; instanţa de fond are tocmai îndatorirea de a exercita un rol activ în probaţiune pentru a trage o concluzie justă cu privire la drepturile şi o-bligaţiile reciproce ale părţilor. Lipsa rolului activ al instanţei se poate manifesta tocmai în neadministrarea de probe suficiente sau în omisiunea de a pune în discuţia contradictorie a părţilor unele aspecte esenţiale ale cauzei; asemenea omisiuni sînt de natură să afecteze stabilirea adevărului în activitatea de judecată. De aceea, partea interesată va avea la dispoziţie calea recursului, pentru netemeinicie, în vederea reformării hotărîrii atacate. 3) Cînd instanţa a declarat ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau, deşi existau probe suficiente, a considerat ca nefiind stabilij te anumite fapte. în această ipoteză netemeinicia hotărîrii poate fi consecinţa neadminis-trării dovezilor necesare sau a aprecierii greşite a acestora. Netemeinicia poate fi stabilită, în toate cazurile, de instanţa de recurs doar după exercit irea unui control asupra modului de administrare şi de apreciere a dovezilor la instanţa de fond. Instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă au fost lămurite toate raporturile dintre părţi şi soluţia pronunţată este sau nu în concordanţă cu principiul adevărului. V. şi motivarea recursului. [I.L.] motive.. 31* motive de revizuire, situaţii prevăzute în mod expres de lege, rezultate din necunoaşterea unor împrejurări de fapt, din elemente de informare false sau din fraudă procesuală, în baza cărora cei interesaţi pot cere revizuirea unei hotărîri judecătoreşti civile şi înlăturarea erorii judiciare care a stat la baza soluţiei greşite pronunţate prin acea hotărîre. M. de r. trebuie să fie contemporane cu darea hotărîrii, iar descoperirea lor să aibă loc după ce aceasta a fost pronunţată. Reglementarea actuală cuprinde, în materie procesual civilă, opt m. de r. Acestea sînt: 1) Dacă dispozitivul hotărîrii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire: negarea dispoziţiilor de executare, una prin intermediul celeilalte, este de strictă interpretare; în consecinţă, prin acest motiv nu sînt vizate şi eventualele contraziceri dintre considerentele şi dispozitivul hotărîrii, sau între considerentele acesteia. 2) Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, ori nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decît s-a * cerut; motivul acesta vizează nesocotirea principiului disponibilităţii, potrivit căruia instanţa nu poate acorda mai mult decît s-a cerut (extra-petita sau ultra-petita) şi nici mai puţin decît s-a dovedit (minus petita); 3) Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; prin acest motiv este presupusă ipoteza că prin hotărîre debitorul a fost obligat la predarea unui bun cert şi determinat care piere după pronunţarea hotărîrii şi aceasta nu conţine, în subsidiar, şi condamnarea alternativă la plata contravalorii acelui bun; 4) Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat irevocabil pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărîrea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii; dacă înainte de sesizarea instanţei penale, acţiunea penală s-a stins (prin moarte, amnistie etc.), partea interesată poate cere, pe cale incidenţă, instanţei civile să constate ea săvîrşirea infracţiunii şi apoi pe baza acestei constatări să se dispună revizuirea hotărîrii; 5) Dacă după darea hotărîrii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a revizuit hotărîrea unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat; prilmul aspect, privitor la înscrisuri, impune a se face dovada existenţei înscrisului în timpul judecăţii şi dovada forţei majore care a împiedicat partea să-l înfăţişeze instanţei; al doilea aspect, a pari ratione, impune extinderea revizuiri^ i botărîiiilor penale sau administrative, dacă este cazul, şi asupra celor civile. 6) Dacă statul ori alte persoane juridice, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub cu-ratelă ..., nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; fiind vizate, în mod expres, numai lipsa de apărare şi reaua-credinţă, rezultă că în cadrul acestui motiv nu pot fi incluse şi apărările incomplete sau greşite; 7) Dacă există hotărîri definitive potrivnice, date de in- 311 motivele. stanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi a-ceeasi pricină, între aceleaşi persoane, avînd aceeaşi calitate; contrarietatea dintre hotărîri nu atrage, în cazul constatării ei, o nouă rejudecare a pricinii, ci numai anularea ultimei hotărîri, deoarece s-a dat cu violarea autorităţii lucrului judecat; 8) Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; condiţiile cerute — neprezentarea şi imposibilitatea încunoştiinţării instanţei — trebuie îndeplinite cumulativ. V. şi căi de a-tac; revizuire. [D.R.] motivele contestaţiei Ia executare, ori'ce neregulari tăţi, erori sau excese care duc la încălcarea legalităţii procedurii de executare, în baza cărora persoanele interesate pot cere oprirea executării sau a-ducerea ei pe făgaşul legal. M. c. la e. se pot grupa în două categorii: motive prin care se contestă însuşi titlul executoriu şi motive prin care se contestă executarea propriu-zisă. Prima categorie conţine motive care pot privi: 1) ineficacitatea titlului executor, cum sînt: a) investirea greşită a unor hotărîri cu formula executorie (de ex., a unei hotărîri nedefinitive; a unei hotărîri a cărei minută nu a fost semnată de toţi judecătorii; a unei hotărîri al cărei dispozitiv este în contrazicere cu mi-nuta etc. ); b) desfiinţarea hotărîrii după investirea ei cu formula executorie (de ex. desfiinţarea în urma exercitării căii de atac a recursului extraordinar sau a revizuirii, stingerea obligaţiei ce se execută printr-o hotărîre ce in- tervine ulterior în cazul prestaţiilor succesive etc.); 2) înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executor, fără a afecta şi valabilitatea sa, cum sînt: a) insuficienta precizare a obiectului executării (de ex.: bunurile ce trebuie predate nu sînt bine individualizate; suma de bani ce trebuie plătită nu-i determinată; s-a omis specificarea anumitor modalităţi de executare etc.); bj neregularităţi cu privire la persoanele în-dreptăţie să ceară executarea sau a celor împotriva cărora urmează să fie îndreptată (de ex.: cînd o altă persoană porneşte executarea în numele creditorului fără a avea dreptul de a-i succede ori subroga, sau cînd executarea a fost îndreptată pentru întreaga datorie împotriva unui debitor care nu este ţinut a răspunde solidar etc.). A doua categorie conţine motive care pot privi orice act şi orice aspect al procedurii de executare, cum sînt: prescripţia dreptului de a cere executarea silită; vicii de formă ale executării, ca de pildă, cele ale publicaţiilor de vînzare sau ale înştiinţărilor prealabile; urmărirea unor bunuri care, potrivit legii*, nu pot fi urmărite; urmărirea unor bunuri' aparţinînd altor persoane decît debitorul; întocmirea în mod fraudulos a unor acte de executare pentru a vătăma drepturile uneia din părţi etc. Formularea clară a m. c. la e. prezintă importanţă sub aspectul competenţei instanţei la care cei interesaţi trebuie să se adreseze. Astfel, contestaţiile întemeiate pe motive din prima categorie — la titlu — se introduc la instanţa care a încuviinţat titlul, iar contes- moştenitori taţiile întemeiate pe motive din a doua categorie — la executarea propriti-zisă — se introduc la instanţa care execută sau supraveghează executarea hotărîrii. V. şi contestaţie la executare; executare silită; titlu executor. [D.R.] moştenitori, persoane care, în virtutea legii, a unui testament ori a unui contract de donaţie de bunuri viitoare, vin la moştenirea lăsată de defunct, în funcţie de vocaţia lor succesorală, m. pot fi grupaţi pe categorii: 1) m. legali (chemaţi în virtutea legii la succesiunea defunctului), care sînt rudele apropiate ale celui ce lasă moştenirea (împărţite în patru clase de moştenitori) precum tşi soţul supravieţuitor al defunctului; 2) m. testamentari (chemaţi la succesiune în baza unui' testament), care pot fi, în prin- cipiu, orice persoane; 3) m, contractuali — sau donatari de bunuri viitoare — (chemaţi la succesiune, în condiţiile legii, pe baza unui contract de donaţie de bunuri viitoare), care pot fi, de asemenea, orice persoane. în funcţie de alte criterii de clasificare, m. mai pot fi: m. rezervatari (cei cărora legea le recunoaşte — le rezervă — un drept asupra unei cote determinate din moştenirea defunctului, numită rezervă succesorală, de care autorul nu poate dilspune prin testament în favoarea altor persoane); m. sezinari (cărora legea le recunoaşte beneficiul sezinei) sau m. nesezinari (care nu beneficiază de sezină); m. regulaţi (consideraţi de lege „continuatori’ ai persoanei defunctului") sau m. neregulaţi (cei consideraţi doar ca simpli succesori la bunuri). [M.M.] N necompetentă, situaţia procesuală ivită ca urmare a faptului că organul de jurisdicţie sesizat cu o acţiune civilă nu are capacitatea de a soluţiona litigiul dintre părţi. N. este determinată de încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la atribuţiile organelor de jurisdicţie. în funcţie de caracterul normelor încălcate, n. poate fi: 1) N. absolută, ipoteză în care aceasta este determinată de nesocotirea unor norme imperative privitoare la competenţă. N. este absolută în următoarele situaţii: a) cînd cauza nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; b) cînd cauza este de competenţa unei instanţe de alt grad; c) cînd cauza este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. în sistemul procesului' civil român competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti nu poate fi înlăturată atunci cînd legea îi conferă un caracter excepţional (în acţiunile reale imobiliare, în materie succesorală şi de societate); aşadar, n. este absolută în cazul încălcării normelor competenţei generale, competenţei materiale şi ale competenţei teritoriale excepţionale. N. absolută este guvernată de următoarele reguli: părţile nu pot deroga de la normele de competenţă absolută; poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu; poate fi invocată în orice stadiu al judecăţii, atît în faţa instanţei de fond cît şi în faţa instanţei de recurs. 2) N. relativă, ipoteză în care aceasta este determinată de încălcarea unor norme dispozitive privitoare la atribuţiile instahţelor judecătoreşti. N. este relativă în ipoteza încălcării dispoziţiilor legale privitoare la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia cazului în care ea are un caracter excepţional. N. relativă este supusă următoarelor reguli: părţile pot deroga, expres sau tacit, de la normele competenţei relative; poate fi invocată doar de partea în favoarea căreia a fost stabilită acea normă de competenţă; poate fi invocată numai in limine litis, adică prin întîm-pinare sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare. N. instanţelor judecătoreşti — absolută sau relativă — poate fi înlăturată prin invocarea sa, pe cale de excepţi'e, în faţa instanţei sesizate. Excepţia de n. constituie tocmai mijlocul procedural prin intermediul căruia partea chemată în faţa unei instanţe necompetente solicită acesteia să se desesizeze şi să-şi decline competenţa în favoarea instanţei sau a organului de jurisdicţie ce are capacitatea de a soluţiona acel litigiu. Excepţia de n. se soluţionează de către instanţă înainte de cercetarea în fond a cauzei; nedemnitate. . 314 dacă pentru rezolvarea excepţiei de n. sînt necesare uneie dovezi, instanţa va putea uni excepţia cu fondul cauzei. Instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de n. poate să respingă excepţia, declarîndu-se competentă, sau să o admită, declarîndu-se necompetentă. în prima ipoteză — respingerea excepţiei — instanţa va proceda în continuare la soluţionarea cauzei în fond; partea nemulţumită de modul de rezolvare a excepţiei va putea ataca cu recurs încheierea de respingere a acesteia, dar numai odată cu fondul cauzei. în cea de-a doua ipoteză — admiterea excepţiei — instanţa va pronunţa o hotărîre de declinare a competenţei prin care dispune trimiterea cauzei' spre organul jurisdicţional competent. Hotărîrea de declinare a competenţei este susceptibilă de recurs; termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărîrii; declararea recursului împotriva hotărîrii de declinare nu împiedică trimiterea dosarului la instanţa competentă dacă recursul a fost declarat chiar de partea care a invocat excepţia de n.; în celelalte cazuri dosarul va fi trimis spre soluţionare la instanţa competentă doar după rămînerea definitivă a hotărîrii de declinare. [I.L.] nedemnitate succesorală, sancţiune civilă în virtutea căreia moştenitorul legal care s-a făcut vinovat de o culpă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia este decăzut, cu efect retroactiv, din dreptul de a-1 moşteni. Efectul sancţiunii se extinde şi asupra descendenţilor moş- tenitorului nedemn (care ar veni la succesiune prin reprezentare). Potrivit legii, n.s. este atrasă de săvîrşirea uneia din următoarele fapte: a) atentatul la viaţa defunctului (fapta succesâbilului de a fi fost autor, coautor, instigator sau complice la omorul sau la tentativa de omor a defunctului, împrejurare stabilită printr-o hotărîre judecătorească de condamnare rămasă definitivă); b) acuzaţia capitală calomnioasă (acuzarea pe nedrept a defunctului de a fi săvîrşit o faptă gravă, pasibilă de pedeapsa capitală); c) nedenunţarea omorului' căruia i-a căzut victimă defunctul (fapta moştenitorului care, avînd cunoştinţă de săvîrşirea omorului, nu a denunţat crima). N.s. operînd în temeiul legii, cel care lasă moştenirea nu îl poate „ierta“ pe moştenitorul nedemn pentru faptele sale; acesta din urmă, însă, poate primi legatele cu care a fost gratiîfi-cat de către defunct, întrucît sancţiunea este specifică doar moştenirii legale. [M.M.] nelegalitate, v. motive de recurs. nemijlocire, v. principiul ne-mijlocirii. neretroactivitate, principiu în virtutea căruia legea reglementează numai situaţiile ce se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare. N. constituie un principiu ce îşi găseşte o constantă aplicare şi în domeniul activităţii de soluţionare a litigiilor civile. Ant.: retroactivitate. V. şi aplicarea legilor de procedură civilă în timp. [I.L.] netemeinicie, v. motive de recurs. 315 notar de stat non reformatio in pejus, vechi principiu de drept procesual potrivit căruia folosirea unei căi de atac nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a exercitat-o. Hotărîrea atacată, dacă este cazul, poate fi reformată numai în favoarea (in melius) şi nicidecum în defavoarea (in pejus) acelei părţi. Principiul n.r. in p. are o adîncă semnificaţie logică şi social juridică. Avîndu-se în vedere rolul şi' importanţa controlului judiciar, este de interes general c*a părţile să nu fie a-meninţate de nici un risc de agravare a situaţiei lor dacă vor exercita o cale de atac pe care legea le-o pune la dispoziţie împotriva unei hotărîri pe care ele o consideră ca fiind nelegală şi netemei-nică. Principiul n.r. in p. este limitat numai în cadrul folosirii căii de atac proprii. Cînd aceeaşi cale de atac este folosită şi de către o altă parte, cu interese contrarii, sau de către procuror, rezultatul judecăţii poate fi defavorabil primei părţi. De exemplu, în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia din părţi, instanţa, ad-miţînd acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărîrea în defavoarea acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul ar fi transformat, înlăuntrul termenului* stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul său iniţial într-un recurs în favoarea celeilalte părţi. în procesul civil principiul n.r. in p., deşi' nu este reglementat expres prin lege, aşa cum este în procesul penal, funcţionează ca măsură logică şi juridică de echitate. V. şi efectele cererii de recurs; re- judecarea fondului după casare; plîngere. [D.R.] notar de stat, persoană fizică avînd pregătire juridică, încadrată în muncă la un organ notarial spre a îndeplini acte notariale la solicitarea oamenilor muncii sau a anumitor organizaţii socialiste. Potrivit legii', poate fi n. de s. cel care: a) este cetăţean român şi are folosinţa şi exerciţiul tuturor drepturilor civile şi politice, bucurîndu-se de o reputaţie neştirbită; b) are studii superioare juridice, cu examenul de stat. Funcţiile pe care le poate ocupa un n. de s. sînt urjmătoarele: notar stagiar, notar, notar principal, notar şef adjunct, notar şef. Notar poate fi orice persoană fizică, care, îndeplinind condiţiile de mai sus, a fost repartizat ca notar stagiar şi a efectuat un stagiu de 2 ani, după terminarea căruia a susţinut examenul de definitivare; poate fi numit notar, fără a fi necesar stagiul si examenul de definitivare, cel care a fost judecător sau a avut o vechime de cel puţin 3 ani în una din următoarele funcţii: consilier în Ministerul Justiţiei, procuror, consultant la Tribunalul Suprem, jurisconsult, lucrător în cadrul unor direcţii, secţii sau birouri juridice cu atribuţii speciale de legislaţie sau studii juridice, avocat definitiv, arbitru de stat ori consultant arbitrai. Notar principal poate fi cel care are o vechime de cel puţin 2 ani în munca de n de s. Pentru a fi numit notar şef adjunct, se cere o vechime de cel puţin un an în munca de notar principal sau cel puţin 4 ani în munca de n. de s. Persoana care are o vechime de cel puţin 2 ani notare în.. 316 în funcţia de notar principal sau cel puţin 5 ani în munca de n. de s., poate fi numit notar şef. încadrarea n. de s. şi desfacerea contractului1 lor de muncă se face, potrivit legii, de către ministrul justiţiei. Funcţia de n. de s. este socotită ca funcţie de răspundere, ceea ce înseamnă că durata muncii nu se limitează la timpul de lucru de 8 ore pe zi. Activitatea profesională a n. de s. precum şi comportarea acestuia la locul de muncă este caracterizată, potrivit legii, periodic, de către conducătorii notariatelor de stat şi de organele de control ale Ministerului Justiţiei. Abaterile cu caracter disciplinar săvîrşite de n. de s. se judecă în faţa colegiilor disciplinare oare se constituie şi funcţionează pe lîngă notariatele de stat judeţene, respectiv notariatul de stat al municipiului Bucureşti; împotriva deciziilor acestor colegii, n. de s. poate face întîmpinare la Ministerul Justiţiei, în termen de 15 zile de la comunicarea copiei de pe decizie. N. de s. are oblilgaţia de a păstra secretul actelor notariale pe care le întocmeşte. Este interzisă îndeplinirea de către un n. de s. a actelor notariale în care sînt interesaţi, în orice calitate, el, soţul său ori o rudă a sa ori a soţului său, pînă la gradul IV inclusiv. V. şi notariat de stat. [M.M.] notare în cartea funciară, înscrierea în cartea funciară a unor drepturi personale, fapte sau alte raporturi juridice care se află în strînsă legătură cu drepturile tabulare. [M.M.] notariat de stat, organ notarial menit să înlesnească persoanelor din R. S. România constatarea raporturilor lor juridice, asigurîndu-le ocrotirea intereselor şi exerciţiul drepturilor civile în cadrul legalităţii socialiste. în ţara noastră funcţionează: a) n. de s. judeţene tşi al municipiului Bucureşti; b) n. de s. locale, la nivelul municipiilor, oraşelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti. N. de s. judeţene sînt conduse de notari şefi, iar celelalte organe notariale de către notari principali. N. de s. judeţene au drept de îndrumare şi control asupra celorlalte notariate din judeţ, iar n. de s. al municipiului Bucureşti, a-supra organelor notariale ale respectivului municipiu. N. de s. îndrumă şi activitatea notarială îndeplinită de comitetele executive ale consiliilor populare, putînd cere, în acest scop, consiliilor populare din circumscripţia lor, orice relaţii şi date statistice cu privire la actele notariale îndeplinite. Conducerea activităţii n. de s. pe plan republican este exercitată, potrivit legii, de ministrul justiţiei. N. de s. îndeplineşte următoarele acte notariale: a) redactarea, la cererea părţilor, a oricăror înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării de semnătură; b) autentificarea înscrisurilor; c) legalizarea semnăturilor; d,) darea de dată certă înscrisurilor ce li se prezintă în acest scop; e) certificarea, în cazurile prevăzute de lege, a unor fapte constatate personal de notarul de stat; f) legalizarea de copii de pe înscrisuri; g) efectuarea şi legalizarea traducerilor; h) primirea în depozit de înscrisuri şi docu- 31? norme. mente; i) investirea cu formulă executorie a înscrisurilor autentificate, precum şi a cambiilor şi biletelor la ordim; j) întocmirea actelor de protest a cambiilor, cecurilor şi altor titluri la ordin; k) eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege; 1) procedura succesorală notarială; m) efectuarea lucrărilor legate de publicitatea imobiliară, de publicitatea mobiliară în cazurile prevăzute de lege, precum şi a celor legate de cărţile funciare; n) eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale. N. de s. poate îndeplini orice acte notariale, cu excepţia celor pe oare legea le dă, în mod expres, în competenţa unui anumit organ notarial. Astfel, dacă legea prevede că un act notarial trebuie îndeplinit de un anumit n. de s., competenţa se determină după cum urmează a) organele notariale judeţene sînt competente pentru municipiul sau oraşul reşedinţă al judeţului, precum şi pentru localităţile din raza teritorială a judecătoriei care funcţionează în municipiul sau oraşul reşedinţă de judeţ; b) organele notariale locale sînt competente pentru municipiul sau oraşul pentru care funcţionează, precum şi pentru localităţile din raza teritorială a judecătoriei care îşi are sediul în municipiul sau oraşul respectiv. Actele notariale se îndeplinesc, de regulă, la sediul n. de s., dar notarul de stat este îndreptăţit, potrivit legii, să întoc mească unele acte şi în afara sediului acestuia, atunci cînd partea interesată este împiedicată din motive temeinice să se prezinte la sediul organului notarial, precum şi în cazul cînd la săvîrşirea actului notarial este interesat un grup de oameni ai muncii care fac parte dintr-o organizaţie socialistă sau care vor să se constituie într-o asemenea organizaţie. îndeplinirea actului în afara sediului organului notarial se poate face pe întreg teritoriul circumscripţiei n. de s. respectiv. V. şi notar de stat. [M.M.] notificare, act procedural prin care debitorul este încunoş-tiinţat (despre declanşarea executării silite. N. se face odată cu predarea somaţiei sau a comandamentului; la somaţie şi comandament se alătură o. copie după titlul executoriu. N. nu se face în următoarele cazuri: dacă debitorul a fugit; dacă debitorul risipeşte bunurile sale mobile şi imobile; dacă alţi creditori execută hotărîri a-supra averii debitorului. De asemenea, n. nu este necesară nici în acele cazuri1 în care legea încuviinţează executarea fără somaţie (de ex. în cazul ordonanţei preşedin^ ţiale). Formalitatea n. este prevăzută de lege sub sanc' ţiunea anulării actelor de executare silită. V. şi somaţie; comandament. [I.L.] norme procedurale, varietate a normelor juridice de natură civilă ce reglementează raporturile sociale legate de înfăptuirea justiţiei în pricinile civile. Ele sînt strîns legate de normele de drept civil material;: împrej urarea explică de ce uneori legile de drept material cuprind şi n.p., după cum legile de procedură includ şi norme de drept material. N.p. sînt susceptibile de clasificări multiple, pe baza unor criterii diferite. V. şi legi de procedură. [M.C.] nulitatea actelor. 318 nulitatea actelor de procedură, sancţiune care atrage nevalabili tatea actelor juridice procesuale din cauza neobservă-rii sau încălcării condiţiilor prevăzute de lege cu ocazia întocmirii sau aducerii lor la îndeplinire. N.a. de p. îndeplineşte două funcţii: a) pri-ma, preventivă, în sensul avertizării participanţilor la activitatea procesuală (inclusiv instanţa de judecată) să respecte condiţiile itmpuse de lege cu ocazia întocmirii sau aducerii la îndeplinire a actelor procesuale, cunoscînd că, în caz contrar, acestea vor fi lipsite de eficacitate; b) a doua, sancţionatorie, în sensul că, din moment ce condiţiile prestabilite de lege n-au fost respectate, actele procedurale astfel întocmite vor fi declarate ca ineficiente, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta: întîrziere, cheltuieli, pierderea unor drepturi etc. Clasificarea n.a. de p. se face, în principal, după modul reglementării' şi regimul lor juridic, a) După modul reglementării, nulităţile se clasifică în: virtuale şi exprese. Nulităţile vi'rtuale — tacite sau implicite — vizează orice act de procedură şi derivă din nesocotirea principiilor fundamentale, cît şi din neobservarea sau încălcarea oricăror condiţii cu caracter de generalitate impuse de lege. Nulităţile exprese — textuale sau explicite — vizează numai anumite acte de procedură şi' numai respectarea unei anumite condiţii, b) După regimul juridic nulităţile se clasifică în: absolute şi relative. Nulităţile absolute sancţionează actele de procedură săvîrşite cu încălcarea sau neobservarea normelor de natură imperativă. Regimul lor juridic se caracterizează prin posibilitatea de a fi’ invocate în orice stadiu al judecăţii, chiar şi direct în faţa instanţei de recurs, de către orice persoană interesată sau din oficiu de către instanţa de judecată şi nu pot fi acoperite nici prin tăcerea şi nici prin consimţămîntul părţii interesate de a le invoca. Nulităţile relative sancţionează actele de procedură îndeplinite cu nerespectarea normelor de natură dispozi-tivă. Regimul lor juridic este opus faţă de cel al nulităţilor absolute: ele pot fi1 invocate numai într-un anumit termen (de regulă, la primul termen de înfăţişare ce a urmat după săvîrşirea neregularităţii); dreptul de a le invoca este recunoscut numai părţii im favoarea căreia a fost prevăzută dispoziţia legală (care se consideră a fi încălcată numai dacă partea solicită anularea actului); partea interesată poate renunţa la invocarea lor. Cazurile de nulitate reglementate în cuprinsul Codului de procedură civilă sînt următoarele: a) n.a. de p. săvîrşite de un judecător necompetent (prin expresia judecător necompetent urmînd a se înţelege atît alcătuirea greşită a completelor de judecată, cît şi necom-petenţa propriu-zisă a instanţei); b) n.a. de p. îndeplinite cu neobservarea formelor legale; c) nulitatea expresă a unor acte de procedură, cum sînt: neînmînarea citaţiei' părţilor cu 5 zile înainte de termen; nesemnarea minutei imediat după deliberare; ne-depunerea cererii de recurs la instanţa a cărei hotărîre se atacă, ş.a. Trăsătură caracteristică şi comună tuturor ca- 31» nulitatea actelor. zurilor de nulitate este producerea unei vătămări. Diferenţierea între cazuri se face însă după posibilitatea sau imposibilitatea şi respectiv 6arcina de a proba existenţa sau inexistenţa vătămării. Astfel: în primul caz, vătămarea se prezumă iuris et de jure, aşa încît nu se poate admite proba contrară, că nu s-ar fi produs o vătămare; în cel de al doilea caz, vătămarea trebuie dovedită de partea interesată şi, totodată, că nu poate fi înlăturată prin alte mijloace decît prin anu- larea actului; în cazul nulităţilor exprese, vătămarea se prezumă iuris tantum, ceea ce permite părţii interesate în menţinerea actului să facă dovada inexistenţei acelei vătămări. N.a. de p. nu operează de drept, ea trebuie să fie invocată de partea interesată sau pusă din oficiu în discuţia contradictorie a părţilor. Sin. anulare. V. şi modalităţi de invocare a nulităţii actelor de procedură; e-fectele nulităţii actelor de procedură. [D.R.] o obligat de regres, v. debitor de regres. obligaţii procesuale, îndatoririle persoanelor fizice sau juiriditee care iau parte la activitatea de soluţionare a pricinilor civile de a îndeplini anumite sarcini ce le revin, respeotînd condiţiile, termenele şi celelalte cerinţe pe care legea le prescrie, în cadrul raporturilor procesual civile pe care le stabilesc cu ceilalţi' participanţi în timpul desfăşurării acestei activităţi. O.p. ce revin, în principal, instanţei de judecată sînt: a) de a judeca orice cauză cu care în mod legal este investită; refuzul de a judeca (denegarea de dreptate) fiind interzis prin lege; b) de a avea în fiecare cauză un rol activ, în sensul de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a descoperi' adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor; c) de a îndeplini actele procesuale ce-i revin în formele şi condiţiile prescrise de lege etc. Părţilor litigante le revin, printre altele, următoarele o.p.: a) să se prezinte personal în instanţă cînd legea impune în mod expres această condiţie; b) să-şi manifeste voinţa în sensul exercitării anumitor drepturi procesuale î>n formele şi termenele prevăzute de lege, sub sancţiunea, după caz, a decăderii sau nulităţii actului potrivnic legii procesuale; c) să se folosească cu bunia-cnedinţă de drjepturile procesuale ce le sînt recunoscute prin lege; partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv urmînd a răspunde pentru pagubele pricinuite, etc. Celorlalţi participanţi le sînt impuse, după caz, o.p. ca: martorilor, să spună adevărul; în caz contrar, săvîrşind infracţiunea de mărturie mincinoasă; persoanele însărcinate cu îndeplinirea actelor de procedură să respecte termenele şi formele de înmînare a citaţiilor şi a celorlalte acte procesuale care se comunică părţilor; executorii judecătoreşti să aducă la îndeplinire actele de executare, fiind competenţi în toate cazurile în care legi speciale nu ar prevedea alte organe de executare; etc. V. şi drepturi procesuale; raport juridic procesual civil. [D.R.] ocrotirea minorului, instituţie juridică cuprinzînd ansamblul drepturilor şi obligaţiilor acordate, respectiv impuse de lege anumitor persoane sau organe, în scopul creşterii, e-ducării şi formării copiilor conform intereselor generale ale societăţii. Se realizează sub diferite forme: o.m. de către părinţi (ocrotire părintească), o.m. prin tutelă şi o.m în cazuri speciale. V. şi ocrotire părintească; ocrotirea minorului prin tutelă; ocrotirea minorului în cazuri speciale, [M.M.] 321 ocrotire părintească ocrotirea minorului în cazuri speciale, formă a ocrotirii minorului cuprinzînd complexul măsurilor luate de stat în vederea asigurării ocrotirii unor categorii de minori. Conform legii, startul nostru socialist acordă ocrotire: a) minorilor ai căror părinţi sînt decedaţi, necunoscuţi sau în orice altă situaţie care ar duce la insti’-tuirea tutelei, dacă nu au bunuri ori alte mijloace materiale proprii şi dacă nu există persoane care au fost obligate sau care pot fi obligate să-i întreţină; b) celor care, fiind deficienţi, au nevoie de o îngrijire specială, ce nu le poate fi asigurată în familie; c) minorilor a căror dezvoltare fizică, morală sau intelectuală ori a căror sănătate este primejduită în familie; d) minorilor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu răspund penal, sau celor care sînt expuşi să săvîrşească asemenea fapte, ori ale căror purtări contribuie la răspîndirea de vicii sau deprinderi imorale în rîndul altor minori. 0.m. în e.s. se realizează prin una din următoarele forme: danea minorului în plasament familial; încredinţarea lui unei familii ori unei* persoane, cu consim-ţămîntul acesteia; internarea în leagăne pentru copii, case de copii, grădiniţe, şcoli sau licee de cultură generală, şcoli profesionale, cămine şcoală pentru deficienţi recuperabili ori cămine pentru deficienţi nerecuperabili; supravegherea deosebită sau internarea în-tr-o şcoală specială de reeducare, pentru minorii care au săvîrşit fapte penale. [M.M.] ocrotirea minorului prin tutelă, formă a ocrotirii minorului cuprinzând ansamblul dispoziţiilor legale care reg- lementează regimul ocrotirii unor copii de către o altă persoană decît părinţii săi — persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore — sub supravegherea, controlul şi îndrumarea autorităţii tutelare. V. şi tutelă. [M.M.] ocrotire părintească, formă de ocrotire a minorului cuprin-zînd complexul drepturilor şi obligaţiilor acordate, respectiv impuse de lege părinţilor, în scopul asigurării creşterii, educării şi formării copiilor pentru viaţă, în acord ou interesele generale ale societăţii. O.p. începe în momentul naşterii copilului şi se exercită pînă Ia majoratul acestuia; reglementată unitar, ea arie acelaşi conţinut şi funcţionează conform aceloraşi principii cu privire la toate categoriile de copii: din căsătorie, dinafara căsătoriei, cei rezultaţi dintr-o căsătorie desfăcută, desfiinţată sau care a încetat, precum şi cei înfiaţi. O.p. se exercită de către ambii părinţi, afară de cazul cînd unul din aceştia este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie etc., situaţie în care o.p. revine numai celuilalt părinte. Potrivit legii, părinţii au aitît drepturi şi obligaţii cu privire la persoana copilului, cît şi drepturi şi îndatoriri cu privire la bunurile acestuia, în ambele cazuri scopul fiind asigurarea interesului minorului. Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a o.p. poate antrena, după caz, ulna din următoarele sancţiuni: obligarea părinţilor la repararea pagubelor pricinuite de copil, prin fapta sa ilicită, altor persoane, precum şi la repararea pagubelor pricinuite de ei înşişi minorului 21 — Dicţionar de drept procesual civil ofertă de plată. . prin reaua administrare a bunurilor acestuia; aplicarea de amenzi părinţilor pentru .contravenţiile ce săvîrşesc în legătură cu exercitarea o.p. precum şi pentru contravenţiile săvîrşite de copil; aplicarea de pedepse penale părinţilor pentru cazul săvîrşi-rii de infracţiuni în legătură cu o.p.; încredinţarea minorului unei terţe persoane, unei familii ori unei instituţii de ocrotire, atunci cînd dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a acestuia, sau sănătatea sa, este primejduită în familie. [M.M.] ofertă de plată şi consemna-ţiuni, v. procedura ofertei reale. oficii juridice, servicii speciale care funcţionează în cadrul instituţiilor, organizaţiilor economice şi întreprinderilor de stat precum şi în cadrul organizaţiilor cooperatiste sau obşteşti, în scopul asigurării legalităţii socialiste, în desfăşurarea activităţii acestor unităţi şi pentru apărarea intereselor lor patrimoniale. Prin lege o.j. le sînt date atribuţii: a) în legătură cu întocmirea proiectelor sau avizarea actelor juridice sau a măsurilor pe care unităţile în cadrul cărora funcţionează le iiau în ceea ce priveşte activitatea lor economică şi socială; b) de reprezentare a unităţilor în faţa organelor de jurisdicţie; c) privind imformarea legislativă, de practică judiciară şi arbitrală, a conducerii unităţii şi a celorlalte compartimente interesate. Pentru ca o.j. să-şi realizeze în bune condiţiuni sarcinile ce le revin, legea dispune că acestea — respectiv jurisconsulţii care fac parte din organizarea lor — sînt subordonate direct conducerii unităţilor în cadrul cărora funcţionează şi răspund numai faţă de acestea pentru activitatea lor. V. şi jurisconsult. [D.R.] onorariu avocaţial, sumă de bani reprezentînd contravaloarea serviciilor de specialitate prestate de un avocat. Se plăteşte de către justiţia-bil (client) biroului' colectiv de asistenţă juridică, în temeiul contractului de asistenţă juridică, fiind stabilit de către directorul sau responsabilul ibiroului colectiv, pe baza tarifului de onorarii stabilit de Ministerul Justiţiei. [M.M.] onorariu de expert, sumă de baini reprezentînd contravaloarea serviciilor prestate de cătlre un expert cu ocazia efectuării unei expertize şi care se stabileşte potrivit tarifelor prevăzute de lege. [M.M.] opinie separată, părere deosebită a judecătorilor rămaşi în minoritate faţă de opinia majorităţii, în cazul în care completul de judecată este format dintr-un număr impar de judecători', asupra soluţiei finale ce urmează să fie dată unei anumite pricini. Menţiunea despre o.s. a judecătorilor rămaşi în minoritate trebmie să fie consemnată în josul minutei' care se încheie imediat după deliberare. Pentru satisfacerea principiului obligativităţii motivării hotărîrilor, judecătorii rămaşi în minoritate trebuie să-şi motiveze — ca şi judecătorii' care au avut opinia majoritară — o.s. privind soluţia pe care o propun. Redactarea o.s. se va face în continuarea hotărîrii sau pe o coală de hîrtie separată, ataşată la hotărîre. V. m ;ordineade. şi deliberarea şi pronunţarea hotărîrii; motivarea hotărîrii. [D.R.] opis alfabetic, registru în care se consemnează numele şi prenumele părţilor ce figurează în cauzele înregistrate la instanţă, precum şi numărul dosarului pentru fiecare persoană în parte. In o.a. se fac înregistrări corespunzătoare şi cu privire la persoanele introduse ulterior în proces. înregistrările efectuate în o.a. servesc la identificarea dosarelor şi a termenelor de judecată atunci cînd persoanele interesate nu cunosc decît numele părţilor. [I.L.] opoziţie la distribuirea preţului* drept recunoscut de lege creditorilor neurmăritori de a solicita distribuirea preţului doar după clarificarea situaţiei tuturor titlurilor ce au fost, înfăţişate. O. la d.p. nu priveşte actele de urmările silită, ci numai distribuirea preţului rezultat din vînzarea bunurilor mobile ale debitorului. In sistemul Codului de procedură civilă, o. ia d.p. se adresează instanţei sub controlul căreia se realizează urmărirea bunurilor mobile ale datornicului; creditorii ce au formulat opoziţii devin părţi în urmărire, dacă posedă un titlu executoriu recunoscut de instanţă; în acest fel creditorii oponenţi vor participa la distribuirea preţului obţinut din vînzarea bunurilor sechestrate. In materia urmăririi silite a bunurilor imobile, creditorii au posibilitatea de a depune titlurile lor în vederea întocmirii tabloului de împărţeală. V. şi distribuirea preţului; tabloul de împărţeală al creditorilor. [I.L.] opoziţie la executare, împotrivirea debitorului de a onora o cambie, bilet la ordin sau cec, materializată într-o contestaţie introdusă la judecătoria în circumscripţia căreia funcţionează notariatul de stat care a investit cambia ori biletul la ordin cu formula executorie. O. la e. se judecă de urgenţă şi cu precădere înaintea oricărei alte pricini, instanţa putînd suspenda executarea dacă oponentul nu recunoaşte semnătura, înscri-indu-se în fals, sau nu recunoaşte procura (caz în care creditorul poate obţine măsuri de asigurare). In o. la e. nu pot fi opuse posesorului următoarele excepţii: 1) ex- cepţiile de nulitatea cambiei, biletului Ia ordin sau cecului 2) excepţiile întemeiate pe raporturile personale ale celor împotriva cărora s-a pornit executarea cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori, a-fară numai dacă posesorul, dobîndind cambia, biletul lâ ordin sau cecul, a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului’; excepţiile vor trebui să fie întotdeauna întemeiate pe o probă scrisă, fiind obligatorie invocarea lor la primul termen de înfăţişare, cînd părţile, legal citate, pot pune concluzii în fond. [M.M.] oralitatea dezbaterilor, v. principiul oralităţii dezbaterilor. ordinea de soluţionare a excepţiilor, succesiunea logică şi legală în rezolvarea excepţiilor de procedură, avîndu-se în vedere categoria din care fac parte, cît şi finalitatea urmărită prin invocarea lor. Astfel, în toate cazurile în care instanţa este pusă în situaţia de a cerceta, în aceeaşi cauză, mai multe excepţii, dacă acestea sînt de natură de a nu fi soluţionate ordinea judecării.. decît succesiv, ea trebuie să ţină seama de o ordine raţională de soluţionare, înce-pînd cu cele care în mod logic au prioritate şi trecînd a-poi, pe rînd, la t©ate celelalte. în principiu, o. de s.a e. este determinată prin lege sub forma succesivă a următoarelor două posibilităţi: rezolvarea lor de îndată, şi unirea cu fondul cauzei atunci cînd rezolvarea lor necesită administrarea de probe ori sînt strîns legate de fondul cauzei. Prima posibilitate include următoarele ipoteze: a) ipoteza cu caracter general a raportului dintre apărările de fond şi apărările făcute pe cale de excepţie, în snsul că primele nu pot trece înaintea soluţionării unei excepţii, indiferent de finalitatea urmărită prin invocarea ei; b) ipoteza cu caracter special care vizează finalitatea urmărită, indiferent de categoria din care excepţia face parte, în sensul că se vor soluţiona mai întîi excepţiile care, dacă sînt admise, nu mai' permit instanţei să treacă la cercetarea fondului cauzei. Astfel, vor fi soluţionate, avîn-du-se în vedere această finalitate, excepţiile care privesc: necompetenţa absolută a instanţei; neîndeplinirea procedurii prealabile de împăciuire; anularea acţiunii sau căii de atac pe motiv că nu s-â plătit taxa de timbru; prescripţia dreptului la acţiune ş.a. A doua posibilitate implică condiţia ca soluţionarea excepţiilor să reclame administrarea de probe. Ca urmare, rigoarea regulei potrivit căreia soluţionarea excepţiilor primează fondului cauzei este temporar atenuată. Aceasta în sensul că activitatea de probaţiune judiciară se va desfăşura în paralel: atît pentru necesitatea soluţionării excepţiei cît şi pentru necesitatea soluţionării fondului cauzei. Unirea excepţiilor cu fondul cauzei, pe a-cest motiv, nu înseamnă însă abandonarea regulei generale, la sfîrşitul activităţii de probaţiune judiciară instanţa fiind obligată să soluţioneze mai întîi excepţiile şi apoi, dacă mai este necesar, în cazul cînd acestea au fost respinse, fondul litigios al cauzei. V. şi excepţii de. procedură. [D.R.] ordinea judecării proceselor, succesiunea dezbaterii litigiilor civile programate pentru o anumită şedinţă de judecată. Se stabileşte de preşedintele completuiui de judecată, după care grefierul întocmeşte o listă ce se afişează la uşa instanţei; dezbaterile se vor desfăşura cu respectarea ordinii înscrise pe lista proceselor. T. şi lista proceselor. [I.L.] ordine de preferinţă, ierarhie a creanţelor, stabilită de lege, în baza căreia urmează să se facă distribuirea preţului atunci <ând -suma rezultată din vînzarea bunurilor nu este suficientă pentru acoperirea tuturor datoriilor. O. de p. este diferită în funcţie de natura urmăririi silite. 1) In dreptul comun creanţele se plătesc cu respectarea următoarei o. de p.: a) privilegiile speciale; b) privilegiile generale; c) creanţele ce beneficiază de garanţii reale; d) în final vor fi plătiţi creditorii chirografari. 2) Dacă executarea silită se 'tace pe calea popririi, creanţele pot fi acoperite doar pînă la o sumă ce nu depăşeşte 1/2 din retribuţia tarifară lunară şi numai 325 ordine prioritară cu respectarea următoarei o. de p.: a) obligaţiile de întreţinere; b) plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale; c) plata datoriilor către stat izvorîte din impozite şi taxe; d) plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor cauzate proprietăţii socialiste; e) toate celelalte datorii. Aceeaşi o. de p. se aplică şi în cazul în care poprirea se înfiinţează asupra sumelor cuvenite în baza dreptului de autor, inventator sau inovator, remuneraţiei plătite membrilor cooperativelor meşteşugăreşti, precum şi pensiilor de orice fel. 3) în cadrul e-xecutării silite a creanţelor statului sau ale organizaţiilor socialiste împotriva persoanelor fizice, urmează să fie respectată următoarea o. de p.: a) creanţele rezultînd din cheltuielile făcute cu urmărirea bunurilor al căror preţ se distribuie; b) creanţele rezultînd din retribuţii şi alte datorii asimilate acestora, cele ce derivă din datorii în cadrul a-sigurărilor sociale de stat, precum şi cele rezultînd din despăgubirile datorate pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale ce au provocat incapacitate de muncă; c) creanţele rezultînd din obligaţiile de întreţinere; d) creanţele statului din impozite şi taxe, precum şi cele reprezentînd prime de asigurare prin efectul legii; e) creanţele rezultînd din împrumuturi bancare; f) creanţele reprezentînd despăgubirile pentru repararea pagubelor produse proprietăţii socialiste prin fapte ilicite; g) creanţele din amenzi cuvenite bugetului de stat; h) creanţele provenite din livrări de produse, prestări de servicii şi executări de lucrări; i) celelalte creanţe. Dacă creanţele sînt de acelaşi rang, ele urmează să fie satisfăcute în mod proporţional. Legea instituie însă două excepţii de la o. de p. menţionată. Prima excepţie vizează situaţia în care există şi creditori care au asupra lucrului vîndut drepturi de preferinţă conservate în condiţiile legii; într-o asemenea împrejurare, creditorii cu drepturi de preferinţă vor fi plătiţi înaintea ultimelor două categorii de creanţe prevăzute în o. de p. (la lit. h şi i). A doua excepţie vizează creanţele garantate prin ipotecă şi gaj, dacă acestea au fost conservate în condiţiile legii; creanţele astfel garantate vor fi plătite, din preţul bunurilor afectate garanţiei, înaintea celor cuprinse în o. de p. legală, cu excepţia celor de la lit. a (creanţele rezultînd din cheltuielile făcute cu urmărirea bunurilor al căror preţ se distribuie). Intervertirea o. de p. se poate realiza însă doar dacă restul averii debitorului sau venitul său din muncă a-sigură satisfăcător plata celorlalte creanţe. [I.L.] ordine prioritară, ierarhie de valori, stabilită de lege sau lăsată la aprecierea judecătorului, ce trebuie respectată atunci cînd într-un litigiu se întîlnesc situaţii conflictuale în care este reclamată proteguirea judiciară a două interese legale, opuse şi incompatibile, în astfel de condiţii, încît ocrotirea lor cumulativă nefiind posibilă, unul trebuie înlăturat pentru a se a-sigura ocrotirea sau triumful celuilalt. La o.p., bazată pe ierarhizarea valorilor, se a- ordine prioritară pelează pentru rezolvarea u-nor conflicte de interese dintre icele mai diferite. Astfel: 1) Iii cazul încredinţării copiilor unuia din soţi şi - obţinerii, divorţului de către ce^ lălăit soţ. în privinţa acordării beneficiului contractului de închiriere a locuinţei: comune,. o.p. v operează; potrivit legii, în favoarea soţului căruia i. s-au încredinţat copiii spre creştere şi educare. 0.p. a încredinţării copiilor este de : arplioaţie generală, în înţelesul că se rfeferă nu numai la situaţia copiilor rezultaţi din -căsătoria; desfăcută, ci şi la copiii dmtr^o convieţuire anterioară cu o altă persoană, dacă aceştia au; locuit împreună cu soţii: din procesul ;.de divorţ şi v părintele lor se ; face : vinovatdie desfacerea căş săţorieL 2); în soluţionarea: acţiunilor care au ca obiect a-nularea .vînzării de obunuri mobile de către un neproprietar, în baza: prezumţiei căcel care posedă un bun mobil esţe şi proprietar,; cît şi a bunei-eredinţe a terţului că a cumpărat: de la un- proprietar real şi nu aparent,; o;P. trebuie să opereze in favoarea terţului dobînditor. Prin urmare; eşte necesar să : se : recunoască că actul încheiat îjitre .titularul ăpafenţ; şi; , tfcrfţtf* ^pbrţi^iîbt e&te i>i>bzabii^ şi ;^|ă ;del Jade-vătaSiil; prbpSejŞrj âlburiailui. 3) In^: cazul ^opunerii,. ; prin intei^ediul' acţiunii în anulare, a unuia dfrr soţi faţă de vîrizarea unbr bunuri -mobile ce^ fac spai^e^ dfe^hiuHitaMâ matrimonială; ; ide iieăţiSe scelăr lăltbsoţ, eâ §îs:in£Si^Uaţiă!r:pŢer cedentă, o.p^ltr, odată cu introducerea acţiunii civile împotriva debitorului ori' a persoanelor care răspund alături de acesta pentru repararea prejudiciilor cauzate de el prin infracţiuni, să ceară, după caz, înfiinţarea unei p.a. sau a unui sechestru asigurător asupra bunurilor urmăribile; aceste or- ganizaţii au totodată obligaţia să indice instanţei judecătoreşti persoana în numele căreia urmează să se înfiinţeze p.a. ori locul unde se află bunurile urmăribile. In cazul în care suma pretinsă de organizaţia creditoare nu depăşeşte 500 lei, înfiinţarea p.a. nu este obligatorie. în principiu, p.a. se înfiinţează la cererea organizaţiei creditoare; prin derogare de la această regulă, legea prevede că atunci cînd cu ocazia aplicării măsurilor de asigurare se constată existenţa unor venituri urmăribile nepoprite, organul de executare va înştiinţa despre aceasta instanţa judecătorească, ce va lua de îndată, din oficiu iniţiativa înfiinţării p.a. si asupra acelor venituri. [M.C.] poprire executorie cu validare, poprire înfiinţată în temeiul unui titlu executoriu. Poate fi înfiinţată fie prin transformarea unei popriri asigurătoare, în cazul în care creditorul dobîndeşte un titlu executoriu, fie direct, în temeiul unui atare titlu. P.e. cu v. constituie procedura de drept comun în cazul creditorilor persoane fizice. Poprirea poate fi validată numai după obţinerea de către creditor a titlului executoriu împotriva datornicului său; cu ocaziia validării instanţa trebuie să stabilească raporturile reale dintre părţi, anume: dacă creditorul a fost îndreptăţit să înfiinţeze poprirea, cuantumul exact al creanţei, precum şi dacă terţul poprit datorează cu adevărat debitorului suma urmărită. Validarea se pronunţă prin hotărîre judecătorească care poate fi atacată cu recurs în condiţiile dreptului comun, de- poprire executorie.. UI venind executorie la rămîne-reâ ei definitivă; această hotărîre este constitutivă de drepturi, deoarece dreptul creditorului faţă de terţul poprit ia naştere numai la data cînd validarea rămîne definitivă; transferul judiciar al creanţei are loc abia în acel moment, creditorul dobîndind, tocmai prin efectul acestui transfer, dreptul de a pretinde plata creanţei sale direct de la terţul poprit. Acest transfer nu operează o novaţie propriu-zisă, deoarece cîtă vreme creditorul nu şi-ai realizat creanţa de la terţul poprit, el poate să ceară plata şi de la debi'-tor; totuşi, creditorul nu poate renunţa, fără motiv temeinic, la încasarea sumei de la terţul poprit şi să treacă la urmărirea directă a debitorului', căci o asemenea atitudine s-ar încadra în sfera abuzului de drept. Hotărîrea de validare este supusă, în condiţiile legii, şi căilor extraordinare de atac. în cazul în care terţul poprit refuză plata, hotărîrea de validare urmează a fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite împotriva acestuia. Pe baza titlului executoriu şi a hotărîrii de vali'dare a popririi rămasă definitivă, terţul poprit trebuie să plătească suma poprită direct creditorului urmăritor, iar dacă sînt mai mulţi creditori care au participat la judecata validării, această sumă se va distribui între ei de către instanţă, în proporţie şi după natura creanţelor corespunzător obligaţiilor de plată ale terţului poprit faţă de debitor şi ordinii de preferinţă a creanţelor stabilită de lege. V. şi validarea popririi* [M.C.] poprire executorie fără validare, poprire ce devine exe- cutorie din momentul în care terţul poprit a primit adresa de înfiinţare a ei, împreună cu copia titlului executoriu, iar atunci cînd înfiinţarea sa a avut loc anterior, ca măsură de asigurare, de la comunicarea copiei titlului executoriu acelui terţ. Specificul acestei popriri rezidă în faptul că transferul creanţei poprite se realizează de drept prin efectul comunicării titlului executoriu terţului poprit, care devine astfel debitorul creditorului popritor fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi. P.e. fără v. se utilizează frecvent ca mijloc procedural de recuperare a creanţelor statului sau ale organizaţiilor de stat. Legea prevede că poprirea se înfiinţează de către însăşi organizaţia socialistă creditoare, fără o prealabilă înştiinţare de plată; această organizaţie trimite terţului poprit adresa de înfiinţare a popririi, împreună cu 0 copie a titlului executor şi va înştiinţa totodată şi pe debitorul urmărit despre măsura luată. Poprirea înfiinţată ca măsură asigurătoare devine executorie prin comunicarea copiei de pe titlul executor terţului poprit şi înştiinţarea debitorului despre aceasta, de către organizaţia socialistă creditoare. Terţul poprit este obligat ca în termen de 5 zile de la primirea comunicării ce 1 se face să înştiinţeze orga-nifcaţia creditoare dacă datorează sau nu vreo sumă de bani debitorului. împotriva popririi se pot face contestaţii la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit; termenul în care pot fi introduse asemenea contestaţii de către debitor sau terţul poprit este de 5 zile de la primirea co- 345 poprire in. municării privind înfiinţarea p.e. fără v. Terţul poprit este obligat ca după 5 zile de la înfiinţarea popririi sau de la scadenţa datoriei (dacă aceasta este posterioară înfiinţării popririi) să consemneze la C.E.C. suma de bani reţinută şi să trimită recipisa organizaţiei creditoare; valoarea recipisei va putea fi însă încasată numai după expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea contestaţiilor, iar în cazul în care au fost im-troduse contestaţii, după soluţionarea definitivă a acestora. Atunci cînd sumele datorate debitorului sînt poprite de mâi mulţi creditori, terţul poprit va anunţa despre aceasta pe creditori şi (în eventualitatea că ei nu se înţeleg asupra împărţirii sumelor reţinute) va depune recipisa de consemnare la judecătoria în a cărei rază teritorială el îşi are sediul sau domiciliul; instanţa va proceda la distribuirea sumelor, la cererea oriL cărui interesat, respectînd ordinea de preferinţă stabilită de lege. în cazul în care urmărirea se efectuează de către organele financiare ale comitetelor (birourilor) executive ale consiliilor populare, sumele reţinute se varsă în conturile indicate de aceste organe. [M.C.] poprire executorie pentru realizarea dreptului la întreţinere, varietate a popririi executorii fără validare, vizînd retribuţia debitorului' şi urmărind ca scop încasarea creanţelor corespunzătoare dreptului de întreţinere. Se înfiinţează din oficiu (fiind obligatorie) de către instanţa de judecată care a pronunţat hotărîrea de stabilire a pensiei de întreţinere; odată cu obligarea debitorului la plata a- cestei pensii, instanţa este o-bligată să dispună din oficiu şi înfiinţarea popririi asupra retribuţiei debitorului sau a oricărui alt venit din muncă urmăribil al debitorului. A-ceastă poprire este executorie din momentul în care a fost comunicată terţului poprit, el fiind obligat să plătească creditorului suma reţinută după 5 zile de la data la care datorează plata către debitor. Cei intere&aţi pot introduce contestaţie la poprire în termen de 15 zile de la data plăţii primei rate din retribuţi’e sau de la prima plată a unui alt drept similar, făcută după înfiinţarea popririi. Contestaţiile ulterioare acestui termen sînt inadmisibile. [M.C.] poprire în propriile mîini ale creditorului, poprirea ce se înfiinţează în situaţia în care creditorul urmăritor şi debitorul urmărit sînt legaţi’ prin obligaţii reciproce, fără a fi întrunite condiţiile necesare pentru compensarea legală a obligaţiilor respective, creanţele nefiind amîndouă lichide şi exigibile. O asemenea poprire presupune numai două subiecte, creditorul şi debitorul, iar nu şi un terţ poprit; întrucît unul din aceştia (fiecare fiind şi debitor şi creditor faţă de celălalt) are interesul să-şi asigure în viitor realizarea creanţei sale faţă de debitor (care îi este şi creditor), recurge la poprirea în propriile sale mîini, reunind astfel în persoana sa dubla calitate de creditor urmăritor şi de terţ poprit. Folosind a-ceastă procedură, creditorul unei sume de bani (el însuşi debitor al debitorului său) poate dobîndi pe cale judecătorească dreptul de a reţine în propriile-i mîini suma ce o da- practicaua.. torează debitorului. P. în p. m. ale c. întruneşte toate trăsăturile unei proceduri de poprire stricto sensu; ea presupune existenţa unui titlu executoriu sau o acţiune judiciară introdusă, care să justifice cererea de poprire, precum şi o dispoziţie de poprire din partea instanţei competente. [M.C.] practicaua hotărîrii, partea introductivă a hotărîrii în care se consemnează datele privind identificarea instanţei şi ceea ce s-a petrecut în şedinţa de judecată în care cauza a fost dezbătută în fond. P.h. trebuie să cuprindă: a) denumirea instanţei de la care emană hotărîrea, cît şi denumirea propriu-zisă a acesteia: sentinţă sau decizie; b) ziua şi anul cînd a avut loc dezbaterea; c) modul de compunere a completului de judecată, indicîndu-se numele judecătorilor (şi asesorilor, dacă este cazul), a procurorului (dacă a pus concluzii) şi grefierului; d) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, modul cum a fost îndeplinită procedura de citare şi care dintre ele s-a prezentat, precum şi numele reprezentanţilor şi apărătorilor care le-au asistat; e) obiectul cererii şi susţinerile părţilor (în prescurtare), precum şi probele oare au fost administrate la acel termen de judecată. în cazul în care pronunţarea soluţiei a fost amînată, menţiunile pe care trebuie să le cuprindă p.h. se vor trece în încheierea de dezbateri, respectiv de amînare a pronunţării, despre care se va face menţiune în hotărîre; face excepţie completul de judecată, care va fi menţionat din nou şi în p.h„ pentru a se putea verifica dacă judecătorii care au participat la dezbateri au pronunţat şi hotărîrea. V. şi motivarea hotărîrii; dispozitiv. [D.R.] practică judiciară, v. jurispru-denţă. predarea silită a bunurilor imobile, formă a executării silite directe la care se recurge atunci cînd o parte este obligată să lase alteia posesiunea unui imobil, fiind condamnată să predea acel imobil sau să iasă din el. Situaţiile .de natură să genereze asemenea o-bligaţii pot decurge spre exemplu, ca efect al hotărîrii judecătoreşti prin care. se soluţionează o acţiune în revendicare, ori o acţiune în evacuare, al ordonanţei de adjudecare etc. Această procedură începe cu trimiterea unei somaţii debitorului, prin care acesta este invitat să predea imobilul în posesia creditorului în termen de cel mult 8 zile; dacă debitorul nu se conformează, la expirarea termenului arătat judecătoria va delega, la cererea creditorului, pe executorul judecătoresc să se deplaseze, singur sau însoţit de un judecător, la faţa locului şi să procedeze la predarea imobilului. în eventualitatea că la faţa locului executorul judecătoresc întîmpină rezistenţa debitorului, ori a-cesta lipseşte, executarea predării se va face cu concursul forţei publice. Operaţiile efectuate de executor la faţa locului, inclusiv predarea, se consemnează într-un proces verbal care se semnează de părţi şi de ceilalţi participanţi; originalul acestui proces verbal se depune la instanţă, care, printr-o încheiere, va constata prescripţia. de îndată finalizarea executării. Cîte o copie din menţionatul proces-verbal se va în-mîna părţilor. [M.C.] predarea silită a bunurilor mobile, formă a executării silite directe la care se recurge atunci cînd prin titlul executoriu debitorul este obligat să predea creditorului un lucru mobil anume determinat. Această procedură presupune emiterea unei somaţii de către executorul judecătoresc prin care debitorul este invitat să predea bunul în natură, în termen de o zi; dacă debitorul nu dă curs acestei invitaţii, executorul judecătoresc se deplasează la faţa locului, preia bunul respectiv şi îl predă el însuşi' creditorului, încheind cuvenitul proces-ver-bal cu privire la cele săvîrşite. [M.C.] pregătirea rezolvării litigiului arbitrai, fază caracteristică procedurii arbitrale, constînd în luarea, de către arbitrul de stat căruia i s-a repartizat spre soluţionare litigiul, a u-nor măsuri ca: studierea cererilor şi actelor prezentate de părţi, precum şi solicitarea de acte noi, explicaţii şi informaţii de la acestea, în legătură cu obiectul litigiului; pronunţarea asupra probei cu martori sau a probei prin explicaţii cerute celeilalte părţi; aprecierea asupra utilităţii expertizelor; efectuarea de cercetări la faţa locului; luarea unor măsuri de asigurare a drepturilor sau bunurilor care fac obiectul litigiului etc. Amploarea şi diversitatea a-cestor măsuri este în funcţie de natura şi complexitatea litigiului, precum şi de numărul părţilor participante, interesate în rezolvarea litigiului. Dacă apreciază că p.r.I.a. este realizată, arbitrul de stat fixează termen pentru soluţionarea în fond a procesului în şedinţă arbitrală şi dispune chemarea părţilor, precum şi citarea martorilor, cînd o astfel de probă a fost admisă. Chemarea părţilor la termenul fixat pentru şedinţa arbitrală se face prin citaţie, telegrafic sau telefonic, nerespec-tarea regulilor cu privire la chemarea acestora putînd duce la desfiinţarea hotărîrii arbitrale. Potrivit legii, modul în care se desfăşoară p.r«l.a., precum şi constatările făcute sau măsurile decise se consemnează în procese verbale semnate de arbitru şi de consultantul arbitrai. V. şi procedură arbitrală. [M.M.] prescripţia dreptului de a cere executarea, mijloc de stingere a dreptului creditorului de a pune în executare, pe cale silită, titlul său executoriu, care presupune neglijarea exercitării acestui drept timp mai îndelungat. Legea dispune că dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea unui termen de trei ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de un an. P.d. de a c.e. începe să curgă de la data naşterii acestui drept; ea nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la acţiune, ci o prescripţie nouă, de sine stătătoare, ce priveşte în exclusivitate posibilitatea de a cere executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face, corespunzător obiectului obligaţiei. Din momentul- împlinirii acestei prescripţii, organul competent nu mai poate elibera titlul executoriu, iar dacă eliberarea titlului s-a făcut anterior, nu prescripţia.. 348 mai poate proceda la punerea lui în executare pe cale silită. Această prescripţie nu împiedică însă, în principiu, executarea voluntară a obligaţiei de către debitor; excepţie face doar cazul în care debitorul este o organizaţie socialistă, dacă la împlinirea termenului de prescripţie această organizaţie, potrivit legii, este obligată să verse la bugetul de stat ceea ce datora creditorului. Aplicarea prescripţiei se face din oficiu, nefiind necesară o cerere specială a părţii interesate. în mod excepţional, legislaţia noastră reglementează şi alte termene decît cele de bază arătate, anume: dreptul de a cere executarea silită a impozitelor şi taxelor se prescrie în 5 ani; dreptul de a puiie în executare amenzile contravenţionale se prescrie în termen de un an; hotărîrile prin care se constată dreptul de a cere executarea silită a unei obligaţii cu caracter neparrimonial pot fi puse în executare în termen de 30 de ani de la data cînd au devenit titluri executorii. [M.C.] prescripţia dreptului la acţiune, mijloc de stingere a dreptului la acţiune în sens material prin neexercitarea acelui drept în intervalul stabilit de lege. Ea face ca titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp, să-şi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui. Prin aplicarea p.d. Ia a* se evită dificultăţile de ordin probator care s-ar putea ivi odată cu trecerea unui timp mai îndelungat, fie ca urmare a pierderii sau dis- trugerii înscrisurilor ^reconstituite, fie din pricina dispariţiei unor martori importanţi sau a diminuării preciziei cu care faptele pot fi reconstituite pe baza datelor păstrate în memorie. Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie sancţiunea instituită de lege pentru titularul acelui drept care, din neglijenţă, nu l-a exercitat un timpi îndelungat. îri raporturile dintre organizaţiile socialiste, p.d. Ia a. constituie un factor de întărire â disciplinei contractuale şi financiare, mobilizînd aceste organizaţii să-şi valorifice cu promptitudine drepturile. Domeniul de aplicare al p.d. la. a. cuprinde, în măsura fri care legea nu dispune altfel, drepturile la acţiune avînd un o-biect patrimonial, precum şi dreptul la acţiunea în anulare; rămîn exterioare acestui domeniu — cu excepţia cazurilor prevăzute de lege — drepturile nepatrimoniale, dreptul la acţiunea în nulitate absolută (care însă nu include şi pe acela referitor la valorificarea consecinţelor patrimoniale ce decurg din nulitatea constatată), drepturile la acţiune în sens procesual care nu sînt dublate de un drept la acţiune în sens material (cum sînt acţiunile în constatare, acţiunile pentru asigurarea dovezilor etc.) precum şi drepturile secundare (ca de ex. dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative, dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, dreptul de preemţiune etc.). Termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste de 18 luni; legea prevede şi o serie de termene speciale, mai scurte (de ex.: 6 luni pentru orice 349 preşedintele. acţiune privitoare la viciile ascunse, pentru acţiunile dintre organizaţii socialiste privind plata de penalităţi sau amenzi civile, restituirea de diferenţe de preţ rezultate din recalcularea sau aplicarea lor greşită etc.). Termenul de prescripţie începe să curgă de la naşterea dreptului la acţiune, care cel mai frecvent se produce la data încălcării dreptului subiectiv (în cazul drepturilor absolute); în ipoteza raporturilor juridice avînd ca obiect o inacţiune, dreptul la acţiune se naşte în momentul săvîrşirii de . către subiectul pasiv a acţiunii de la care era obligat să se abţină; cînd raporturile juridice au ca obiect o obligaţie de a da sau de a face, naşterea dreptului la acţiune are loc la data cînd creditorul poate cere executarea acelei obligaţii; în raporturile juridice în care debitorul se obligă să săvîrşească o acţiune oricînd la cererea creditorului; ca şi în acelea în care termenul de executare a obligaţiei debitorului nu este stabilit, data naşterii dreptului la acţiune coincide cu data naşterii raportului juridic; în ce priveşte obligaţiile sub condiţie suspensivă ori cu termen suspensiv, dreptul la acţiune se naşte pe data împlinirii condiţiei sau expirării termenului; în cazul creanţelor avînd ca obiect prestaţii succesive, pentru fiecare dintre acestea se naşte un drept la acţiune separat, ce se prescrie distinct de celelalte; p.d. la a. în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data încetării violenţei, iar în celelalte cazuri de nulitate relativă, de la data cînd cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza nulităţii, însă nu mai tîrziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului; dreptul la acţiune pentru valorificarea pretenţiilor patrimoniale legate de un act nul începe să se prescrie .de la data rămânerii definitive a hotărîrii organului de jurisdicţie prin care s-a constatat nulitatea absoluta sau a fost declarată -nulitatea relativă a actului respectiv; în cazul viciilor ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, curgerea prescripţiei începe de la data descoperirii viciilor, dar nu mai tîrziu de împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării, iar în cazul unei construcţii, cel mai tîrziu -de la împlinirea a trei ani de la predare; în raporturile dintre organizaţiile socialiste, prescrierea dreptului la acţiune izvorît din livrarea de produse calitativ sau cantitativ necorespunzătoare începe de la data cînd produsele au fost preluate e-fectiv de organizaţia beneficiară, fiind irelevantă împrejurarea dacă s-a întocmit sau nu un proces verbal de constatare a lipsurilor; dreptul la acţiune izvorît din fapte ilicite începe să se prescrie de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atît paguba, cît şi pe cel ţinut să răspundă de ea, soluţie care se aplică prin a-semănare şi în cazul îmbogăţirii fără justă cauză. Cursul p. d. la a. se suspendă sau se întrerupe în prtezenţa unor împrejurări expres menţionate de lege în acest sens. [M.C.] preşedintele completului de judecată, judecător desemnat de preşedintele judecătoriei sau tribunalului pentru a conduce dezbaterile care au loc in ca- preşedintele instanţei drul unei şedinţe de judecată. P. c. de j. conduce dezbaterile şi exejrcită poliţia şedinţei; ceilalţi membri ai completului pot interveni în dezbateri decît prin intermediul preşedintelui acestuia. El are dreptul de a lua măsurile necesare pentru păstrarea ordinii şi bunei cuviinţe în sala de şedinţă; poate chema la ordine orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor, dispu-nînd, dacă este cazul, evacuarea acesteia din sală; poate îndepărta din sală pe minori şi persoanele care se înfăţişează într-o ţinută necuviincioasă; dacă astfel nu se poate păstra ordinea, dispune îndepărtarea tuturor persoanelor din sală. P.c. de j. deschide, suspendă şi ridică şedinţa; a-ceastă măsură poate fi dispusă doar pentru motive temeinice şi pe o durată limitată (de ex. pentru 30 de minute). De a-semenea, are obligaţia de a verifica personal modul de îndeplinire a procedurii de citare, precum şi respectarea condiţiilor legale privitoare la plata taxelor de timbru. In cursul procesului, p.c. de j. este în drept să pună întrebări părţilor şi să aducă în discuţia lor orice împrejurări de fapt sau de drept care pot conduce la dezlegarea raporturilor litigioase; el poate ordona dovezile pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. [I.L.] preşedintele instanţei 1 (în sens larg), judecător care a-sigură conducerea curentă a activităţii administraţi v-j udi-ciare şi aduce la îndeplinire hotărîrile adoptate de organul de conducere colectivă şi sarcinile trasate de Ministerul Justiţiei. P.i. urmăreşte ridi- carea permanentă a nivelului de pregătire profesională a judecătorilor şi a personalului de execuţie şl deservire; asigură buna desfăşurare a activităţii de judecată, prin rezolvarea diferitelor probleme de ordin administrativ; asigură disciplina în muncă a personalului încadrat la instanţă. De asemenea, are şi unele atribuţii în legătură cu pregătirea judecăţii; astfel, primind actul de sesizare, p.i. fixează termenul de judecata şi stabileşte componenţa completului de judecată. El poate dispune şi luarea altor măsuri necesare pentru pregătirea judecăţii. 2 (în sens restrîns), judecător căruia îi revine sarcina de a conduce dezbaterile ce au loc în cadrul unei şedinţe de judecată. V. şi preşedintele completului de judecată. [I.L.] prezumţie, consecinţă logică ce legea saiu judecătorul trage dintr-un fapt cunoscut, cu privire la un fapt necu-cunoscut. în funcţie de sursa lor, p. se împart în: a) legale, care se numesc astfel deoarece sînt determinate special prin lege; ele sînt limitate ca număr şi, fiind prevăzute de lege pentru situaţii a-nume determinate, nu pot fi extinse şi la alte situaţii, prin analogie. Din această categorie fac parte spre exemplu: p. că hotărîrea judecătorească rămasă definitivă exprimă a-devăratele raporturi juridice dintre părţi; p. potrivit căreia construcţia ridicată pe un teren aparţine proprietarului a-celui teren; p. de comunicate a bunurilor dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei etc.; b) simple sau ale omului, numite astfel întrucît legea dispune că p. care nu sînt 351 prima zi de. stabilite prin lege sînt lăsate la înţelepciunea şi aprecierea judecătorului; ele nu sînt limitate la număr, dar pentru a preveni orice arbitrariu al judecătorului, legea cere ca aceste p. să aibă forţa necesară pentru a naşte probabilitatea. Unele p. simple, datorită frecvenţei cu care sînt folosite în practica judiciară, au dobîndit o oarecare stabilitate, motiv pentru care au fost numite p. constante (spre ex. prezumţia proprietăţii socialiste de stat). In funcţie de puterea lor probantă, p. se împart în: a) absolute, care nu pot fi combătute prin proba contrară, legea neîngă-duind o asemenea dovadă împotriva lor (de ex. prezumţia de cauzalitate în materia răspunderii pentru lucruri); b) relative sau condiţionate, împotriva cărora proba contrară este admisibilă (de ex. prezumţia bunei credinţe a posesorului). [M.C.] Prim Arbitru de Stat, funcţionar de stat numit de Consiliul de Miniştri şi însărcinat cu conducerea generală a Arbitrajului de Stat, precum şi cu conducerea Arbitrajului de Stat Central. Conducerea generală a Arbitrajului de Stat se realizează de către P.A.S. ajutat de un adjunct şi se concretizează în: numirea arbitrilor de stat şi a consultanţilor arbitrali, îndrumarea organelor arbitrale şi controlul asupra hotărîrilor pronunţate de aceste organe. V. şi exercitarea controlului a-supra hotărîrilor arbitrale. [M.M.] prima zi de înfăţişare, moment important în desfăşurarea activităţii judiciare, în special privind judecata în primă instanţă, de care de- pinde posibilitatea de modificare şi fixare definitivă a e-lementelor de bază şi probatorii ale fiecărei cauze civile. P.z. de î. se determină, inclusiv la primul termen de judecată, dacă sînt îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii: a) părţile să fi fost legal citate; b) ele să poată pune concluzii (de ex. părţile nu pot pune concluzii dacă sînt lipsite de apărare, sau dacă pîrîtului nu i s-a comunicat copie de pe cererea de chemare în judecată). La p.z. de î. pot suferi modificări şi trebuie determinate, în primul rînd, atît elementul subiectiv, părţile din proces, cît şi cel obiectiv, cauza şi obiectul a-cestuia. li) In privinţa părţilor, la p.z. de I. reclamantul îşi poate modifica acţiunea, avînd dreptul să introducă în proces şi alţi pîrîţi, iar pîrîtul poate lărgi sfera părţilor prin introducerea în proces a terţelor persoane (de ex. să-l arate pe adevăratul titular al dreptului, sau să cheme pe o altă persoană în garanţie), b) în privinţa obiectului şi a cauzei, la P.z. de î. reclamantul poate să ceară modificarea cererii iniţiale de chemare în judecată; dacă instanţa încuviinţează primirea unei a-semenea cereri este necesară amînarea dezbaterilor şi comunicarea ei pîrîtului în vederea depunerii întîmpinării. In ceea ce priveşte pîrîtul, cel mai tîrziu la p.z. de î. poate să modifice elementul obiectiv al procesului prin depunerea unei cereri reconven-ţionale prin care poate cere reclamantului executarea u-nei obligaţii pe care o are faţă de el, precum şi prin chemarea în garanţie a unei terţe persoane care să-l despăgubească, în ipoteza că ar pierde primirea cererii.. 353 procesul. In al doilea rînd, la p.z. de î. trebuie să fie invocate şi propuse apărările pe cale de excepţie, probele şi contraprobele de care părţile înţeleg să se servească în dovedirea drepturilor şi apărărilor lor. Astfel: a) reclamantul trebuie să propună dacă este cazul, noi probe atît în raport cu cererea iniţială cît şi, mai ales, cu cea modificată sau întregită, iar dacă pîrîtul a formulat cerere reconven-ţiouală, el are dreptul să ceară un nou termen pentru a depune întîmpinare, prin care va putea invoca excepţii şi propune contraprobe, faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa; b) în ce priveşte pîrîtul, acesta dacă nu a depus în-tîmpinare trebuie să enunţe verbal apărările şi probele sale şi să invoce nulităţile relative privitoare la cererea de chemare în judecată sau necompetenţa relativă a instanţei. Dată fiind importanţa p.z. de !., o deosebită grijă trebuie acordată consemnărilor care se fac în încheierea de şedinţă; mai întîi, cu privire la determinarea celor două condiţii şi apoi cu privire la modificările şi completările care au avut loc. A-cestea pentru a elimina tergiversările şi a decade partea din drepturi, cînd se fac solicitări ulterioare. V. şi in limine litis; propunerea probelor. [D.R.] primirea cererii de chemare în judecată, activitate ce se desfăşoară de către preşedinte sau judecătorul de serviciu în legătură cu cererile ce sînt adresate instanţei şi măsurile ce, se impun a fi luate cu această ocazie în vederea începerii activităţii procesuale. Astfel, cu ocazia p.c. de c. în j. se vor efectua, mai întîi, unele verificări sumare spre a se vedea în ce măsură sînt îndeplinite cerinţele de redactare şi condiţiile prevăzute de lege pentru introducerea acestui prim act procesual de investire a instanţei: cuprinsul, numărul de exemplare, respectarea procedurii de soluţionare în faţa altor organe (de ex. în cazul controlului legalităţii actelor administrative) sau de împăciuire în faţa comisiei de judecată (de ex. cînd valoare# o-biectului litigiului este sub 30 000 lei) etc. în cazul în care se constată că cererea îndeplineşte condiţiile impuse de. lege, se va dispune primirea ei, iar dacă se constată anumite lipsuri şi reclamantul este de faţă, i se va atrage atenţia a-supra lor, pentru a le înlătura mai înainte de comunicarea acesteia în copie către pîrît. P.c. de c. în j. se face printr-o rezoluţie în care se dispune: a) fixarea primului termen de judecată, care va fi stabilit în aşa fel încît pîrîtul de la data citării să aibă cel puţin 30 de zile pentru depunerea întîmpinării, iar în pricinile urgente 5 zile; b) citarea părţilor; pîrîtul cu menţiunea „personal la interogator* (dacă s-a cerut) şi cu cererea în copie; reclamantului i se va da termenul în cunoştinţă (sub semnătură) dacă este prezent, iar dacă nu este prezent (de ex. cînd a trimis cererea prin poştă) va fi citat în mod efectiv; c) asupra plăţii taxelor de timbru; dacă cererea este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantul va fi atenţionat verbal (sau în scris, cînd este lipsă) de a îndeplini această obligaţie, sub sancţiunea anulării cererii, pînă la primul termen 353 principiile. fixat, indicînd şi taxa datorată. Dacă, cu ocazia P.c. de c. în j. se constată că reclamantul n-a recurs, în prealabil, la procedura de soluţionare în faţa altor organe sau la procedura de împăciuire, i se va aduce la cunoştinţă (verbal sau în scris) neînde-plinirea acestei condiţii şi se va dispune trimiterea cererii la organul competent, - reţi-nîndu-se ca dată a sesizării data la care reclamantul s-a adresat instanţei. V. şi investirea instanţei; efectele introducerii cererii de chemare în judecată. [D.R.] principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, reguli esenţiale ce determină structura internă a procesului civil, guvernînd desfăşurarea lui, şi pe baza cărora se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile litigante precum şi dintre acestea şi instanţa de judecată. Ele definesc procesul civil, stabilind trăsăturile cele mai caracteristice ale sistemului de instituţii procesuale în ansamblul său; prin prisma lor pot fi corect înţelese toate aceste instituţii şi, totodată, pot fi corect aplicate diferitele norme de procedură. P.f. ale d. p.c. tind să asigure realizarea sarcinilor justiţiei privitoare la apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice; ele corespund sarcinilor justiţiei noastre socialiste, avînd caracter real şi efectiv ca urmare a asigurării de către legiuitor a aplicării lor practice. O mare parte dintre a-ceste principii sînt consacrate prin constituţie, fiind detaliate şi concretizate prin Codul de procedură civilă şi Legea de organizare judecăto- rească; celelalte sînt consfinţite fie prin Codul de procedură civilă, fie prin Legea de organizare judecătorească. Indiferent de sursa lor legală, aceste principii prezintă importanţă pentru activitatea practică de judecată, deoarece atunci cînd instanţa nu găseşte reglementarea legală necesară rezolvării unor probleme procesuale, judecătorii vor recurge la analogia dreptului, dînd acestor probleme soluţia conformă cu principiile fundamentale; totodată, ele prezintă importanţă şi în opera de legiferare, de perfecţionare a legislaţiei de drept procesual civil. Caracteristica esenţială a p.f. ale d.p.c. este democratismul lor, care decurge din esenţa democratică a sarcinilor justiţiei noastre privitoare la apărarea orînduirii socialiste şi a drepturilor persoanelor (fizice sau juridice), de educare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Constituţia consacră principiile care determină bazele democratice ale organizării şi activităţii justiţiei, care sînt: legalitatea socialistă; înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti; judecarea pricinilor în primă instanţă, dacă legea nu dispune altfel, cu participarea asesorilor populari; eligibilitatea judecătorilor şi asesorilor populari în conformitate cu procedura prevăzută de lege; independenţa judecătorilor şi asesorilor populari şi supunerea lor numai legii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie; dreptul părţilor de a folosi în justiţie limba maternă; judecarea în şedinţă publică a proceselor cu excepţia ca-23 — Dicţionar de drept procesual civil principiul.. 334 zurilor prevăzute de lege; garantarea dreptului de apărare în tot cursul procesului. Dez-voltînd normele constituţionale, Legea pentru organizarea judecătorească şi Codul de procedură civilă adaugă la principiile menţionate alte principii, după cum urmează: principiul înfăptuirii justiţiei în mod egal pentru toate părţile; principiul colegialităţii; principiul adevărului obiectiv; principiul oralităţii dezbaterilor; principiul contra-dictorialităţii; principiul rolului activ al judecătorului; principiul disponibilităţii; principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii. P.f. ale d.p.c. român alcătuiesc un sistem armonios în cadrul căruia fiecare dintre ele se întregeşte cu celelalte şi, la rîn-du-i, le întregeşte pe celelalte, astfel încît toate împreună a-sigură, dacă sînt respectate, desfăşurarea în condiţii optime a activităţii procesuale a organelor judecătoreşti. în complexul lor se detaşează ca premiză indispensabilă şi totodată ca o sinteză a lor, două mari principii şi anume: legalitatea socialistă şi adevărul obiectiv, care constituie coordonatele esenţiale ale activităţii de judecată. [M.C.] principiul adevărului obiectiv, regulă esenţială pe care se fondează justiţia socialistă şi care exprimă cerinţa ca toate faptele ce se înmănunchiază în pricina supusă judecării să fie stabilite întocmai, aşa cum s-au petrecut în realitate. In armonie cu acest principiu, întreaga activitate a organelor judecătoreşti este subordonată scopului de a lămuri şi stabili cu precizie tşi în mod complet faptele reale ţinînd seama de ansamblul circum- stanţelor în care s-au petrecut; totodată, hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată trebuie să se fondeze pe probe verificate, din a căror coroborare să rezulte cu certitudine existenţa evenimentului luat în considerare, precum şi împrejurările concrete în care el s-a produs. în acest scop legea obligă pe judecător să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor. Respectarea p.a.o. este o premiză esenţială şi totodată o condiţie sine qua non pentru o sentinţă justă şi echitabilă. Adevărul este unic şi are caracter obiectiv; el reclamă în mod necesar o concordanţă deplină între realitate şi concluziile la care se opreşte instanţa pronunţînd hotărîrea sa. Consacrînd p.a.o. legea a creat şi instituţiile procedurale de natură să asigure promovarea lui; ea a reglementat corespunzător cerinţelor acestui principiu atît modul de organizare a procesului, cît şi sistemul probator. Procesul civil socialist este astfel organizat să nu conţină nici un element care ar putea împiedica stabilirea adevărului obiectiv: îi este străin formalismul, adică reguli procedurale inutile şi lipsite de conţinut, legea stătu-înd o procedură care vizează în exclusivitate fondul litigiului; probele nu sînt ierarhizate, căci legea nu le stabileşte aprioric valoarea probantă, ci sînt lăsate la libera apreciere a judecătorului; obligaţia instanţei de a desfăşura un rol activ care se concretizează în îndatorirea judecătorului de a lămuri toate aspectele cauzei, mergînd chiar dincolo de probele adminis- 355 principiul. trate şi de susţinerile părţilor, dacă aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului obiectiv; obligativitatea efectuării unui control judiciar complet, adică atît în ce priveşte legalitatea cît şi temeinicia hotărîrii, de către instanţele superioare sesizate prin exercitarea căilor legale de atac. In opoziţie cu sistemul procedural socialist, sistemul procedural burghez prezintă următoarele grave neajunsuri: se caracterizează prin formalism, care este agravat de practica exegetică a instanţelor de judecată şi conduce adeseori la strangularea prin forme a conţinutului procesului, creînd condiţii ca abilitatea apărătorului să sufoce dreptatea cauzei; se bazează pe regimul probelor formale, care constituie un adevărat obstacol pentru judecător în pronunţarea unei hotărîri potrivit convingerii sale intime; presupune un rol pasiv din partea judecătorului, acestuia nefiindu-i îngăduit să intervină pentru a restabili echilibrul procesului rupt în favoarea aceluia care îtşi poate plăti un apărător mai abil; în fine, exercitarea controlului judiciar de către instanţa superioară priveşte numai aplicarea legii, nu şi elementele de fapt ale hotărîrii. [M.C.] principiul colegialităţii instanţei, regulă cerînd ca activitatea judecătorească să fie îndeplinită în colectiv, cu participarea activă a tuturor judecătorilor şi asesorilor populari din complet, iar nu numai de unul singur dintre aceştia. în principiu instanţa are caracter colegial; judecarea pricinilor de către o instanţă colegială oferă garanţii suplimentare referitoare la temeinicia hotărîrii pronun- ţate faţă de judecarea cauzei de către o instanţă unipersonală. Colegialitatea instanţelor judecătoreşti constituie totodată unul din caracterele specifice ale acestora, comparativ cu trăsăturile proprii ale altor organe de stat, ca de ex. procuratura, a cărei activitate este dominată de principiul unipersonal. întreaga activitate judecătorească este exercitată de către instanţă în colectiv; chestiunile care nu interesează activitatea judecătorească propriu-zisă nu vor fi rezolvate însă în colectiv. Astfel, măsurile prealabile investirii instanţei, cum ar fi: primirea şi verificarea cererilor, sub aspectul corectitudinii întocmirii, fixarea termenului de judecată, citarea, comunicarea cererilor şi a înscrisurilor etc., se iau de către un singur judecător (care este preşedintele instanţei sau cel care îi ţine locul) şi nu de către instanţă în colectiv, a-doptarea lor neavînd caracter de hotărîre judecătorească ci doar caracter de rezoluţie. Tot aşa, în cadrul procedurii speciale a divorţului, legea recunoaşte preşedintelui dreptul, şi îi impune chiar obligaţia, de a încerca el însuşi împăcarea părţilor şi de a stabili un termen în scopul împăcării lor. P.c.i. operează însă ori de cîte ori instanţa îndeplineşte acte care fac parte din activitatea de judecată, cum ar fi: cercetarea cauzei şi pronunţarea hotărîrii; îndeplinirea unor asemenea acte procedurale trebuie să fie rezultatul participării întregului colectiv de judecată şi să exprime părerea comună a majorităţii membrilor acestuia. P.c.i. se concretizează şi în faptul că încheierile şi hotărîrile date de instanţă trebuie principiul. 356 să fie semnate de toţi membrii completului, dacă au fost decise cu umanimitate de către aceştia; ele vor trebui semnate de către majoritatea membrilor completului atunci cînd exprimă numai părerea majorităţii; în acest din urmă caz, membrul rămas în minoritate este obligat, să-şi consemneze separat opinia sa şi să semneze consemnarea respectivă. Legea permite ca în situaţia excepţională cînd unul din membrii completului ar fi împiedicat să semneze personal, hotărîrea să fie semnată pentru el de către preşedintele instanţei de judecată sau de preşedintele completului care a dat-o. Prin dispoziţii speciale de lege se derogă, în unele cazuri, de la p.c.i., re-glementîndu-se mai multe ipoteze în care soluţionarea pricinilor se face de către un singur judecător. Asemenea ipoteze privesc a) cererile principale referitoare la pensii de întreţinere; orice litigiu patrimonial în care, potrivit legii, este obligatorie procedura de împăciuire în faţa comisiei de judecată; acţiunile posesorii; cererile referitoare la înregistrările din registrele de stare civilă; plîngerile împotriva încheierilor de aprobare a proceselor verbale de constatare a contravenţiilor vamale; luarea de măsuri asigurătorii sau a unor măsuri cu caracter vremelnic în cazuri urgente; orice fel de cereri referitoare la popriri; b) litigiile şl cererile cu referire la care legea dispune că se soluţionează de către judecătorii în ultimă instanţă, cum ar fi plîngerile împotriva hotărîrilor pronunţate de comisiile de judecată etc.; fac excepţie litigiile de muncă, a căror soluţionare se face, po- trivit legii, de un complet format dintr-un judecător şi doi asesori populari; c) cererile şi căilr* de atac de competenţa judecătorilor, în legătură cu pricinile arătate la punctele a) şi b); d) alte pricini referitoare la unele categorii de contravenţii în legătură cu care dispoziţiile legii speciale prevăd că se soluţionează de către instanţa formată din judecătorul unic. P.c.i. primeşte însă aplicare la toate categoriile de pricini care sînt de competenţa tribunalelor judeţene ori a Tribunalului municipal Bucureşti; aceste instanţe judecă pricinile civile în primă instanţă, în complet format din doi judecători, iar ca instanţe de recurs, precum şi de recurs extraordinar, în compunere de trei judecători. Tribunalele judeţene şi cel al municipiului Bucureşti judecă în complet format din doi judecători recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii în compunere dintr-un singur judecător; ele îşi vor păstra compunerea din doi judecători şi pentru cazul casării hotărîrii instanţei de fond cu reţinere spre re judecare. P.c.i. nu cunoaşte excepţii nici în activitatea Tribunalului Suprem. Astfel, Secţia civilă a acestei instanţe judecă în complet format din trei judecători, iar recursul sau recursul extraordinar împotriva hotărîrilor ei se judecă de un complet format din 7 judecători. In fine, recursul extraordinar împotriva deciziilor date de completul format din şapte judecători se judecă de către Plenul Tribunalului Suprem, care cuprinde pe toţi membrii instanţei supreme; în caz de împiedicare a unor membri, Plenul Tribunalului Suprem poate ju- principiul. deca şi într-o componenţă care să cuprindă cel puţin jumătate din numărul membrilor fiecărei secţii, dar întotdeauna cuprinzînd un număr impar de membri. [M.C.] principiul continuităţii, regulă ce guvernează desfăşurarea procesului civil şi prin care se exprimă cerinţa ca judecarea pricinii să se facă de la început şi pînă la sfîrşit de acelaşi complet de judecată, într-o singură şedinţă ce se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărîrii. P.c. se află în strînsă corelaţie cu principiul nemij-locirii; el este menit să asigure o asemenea organizare a activităţii de împărţire a justiţiei, încît deliberarea să fie facilitată de o analiză bazată pe cunoaşterea recentă a faptelor. Totodată, pe această cale se asigură condiţii pentru exercitarea rolului educativ al justiţiei, publicul putînd urmări mai uşor desfăşurarea procesului dacă acesta are loc în cadrul aceleiaşi şedinţe, de la începutul şi pînă la sfîrşi-tul lui. In sistemul dreptului nostru procesual civil, p.c. primeşte doar o aplicare limitată, în sensul că legea pretinde ca hotărîrea să fie pronunţată de aceiaşi judecători care au judecat cauza în fond; nerespectarea acestei cerinţe este sancţionată cu nulitatea hotărîrii, care va putea fi invocată ca motiv de recurs. [M.C.] principiul contradictorialităţii, regulă esenţială ce guvernează procesul civil şi în conformitate cu care desfăşurarea a-cestuia este astfel organizată încît părţile să aibă posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei ce prin specificul lor sînt de natură a servi la soluţio- narea ei. Acest principiu sintetizează întregul complex de drepturi procesuale recunoscute de lege pe seama părţilor, între care: dreptul lor de a face cereri, de a propune şi administra probe, dreptul de a pune concluzii cu privire la problemele de fapt şi de drept ce interesează dezlegarea pricinii etc. ocupă un loc important. Totodată, el dă expresie şi obligaţiilor corelative acestor drepturi, instituite de lege în sarcina instanţei de judecată şi anume: obligaţia de a asculta şi rezolva cererile părţilor, obligaţia de a da părţilor cuvîntul înaintea închiderii dezbaterilor pentru a-şi expune concluziile lor, obligaţia de a-şi fonda hotărîrea numai pe acelea dintre elementele cauzei care au fost dezbătute în contradictoriu de către părţi etc. în sistemul legislaţiei noastre, procesul civil este reglementat ca o îmbinare a iniţiativei şi^ activităţii procesuale a părţilor cu iniţiativa şi activitatea instanţei. Contradictoriaiitatea dobîndeşte astfel un rol creator în cadrul justiţiei, fără ca aceasta să creeze dificultăţi instanţei în exercitarea rolului său ca factor de conducere a procesului. Presupunînd prin definiţie două părţi cu interese contradictorii — adică cel puţin un reclamant şi un pîrît — procesul civil, cu excepţia procedurii neconten-cioase, este contradictoriu prin natura sa; încă de la prima zi de înfăţişare părţile trebuie să fie legal citate pentru a-şi putea formula apărările în faţa instanţei; aceasta din urmă are obligaţia ca înainte de a trece la examinarea cauzei să verifice, atunci cînd una din părţi lipseşte, regularitatea citării ei; numai excepţional principiul.. 338 instanţa poate încuviinţa probe la primirea cererii, şi numai sub rezerva discutării lor în contradictoriu la termenul de judecată. P.c., cere, în cazul în oare la judecată se prezintă o singură parte, ca instanţa, după ce ascultă concluziile a-cesteia, să examineze cauza în întregul ei pe baza probelor administrate; soluţia dată într-un atare context nu trebuie să fie influenţată de absenţa celeilalte părţi, ci să se bazeze în exclusivitate pe materialul probator existent la dosar. In funcţie de conţinutul acestui material, ea va putea fi favorabilă, atunci cînd este cazul, chiar părţii lipsă la judecată. P.c. pune în valoare dreptul părţilor de a prezenta şi discuta în faţa instanţei întregul material probator, expunîndu-şi părerea şi argumentele lor în fapt şi în drept, vis-a-vis de problemele a căror rezolvare se cere (fie că este vorba de o cerere incidenţă, de o excepţie sau chiar de dezbaterea- cauzei în fond); instanţa nu se poate pronunţa decît după ascultarea concluziilor părţilor. Ori de cîte ori instanţa apreciază că este necesar pentru lămurirea unor probleme de fapt sau de drept, ea poate extinde contradictorialitatea, dînd din nou cuvîntul părţilor, în replică sau duplică; se cere însă ca ordinea dezbaterilor să fie păstrată. Potrivit acestei ordini, reclamantul are primul cuvîntul, pîrîtul avînd ultimul cuvînt; dacă însă a-cesta din urmă formulează şi el o cerere, ori ridică vreo excepţie, ordinea se inversează. Cît priveşte terţii care participă la proces, lor li se va da cuvîntul potrivit poziţiei procesuale ce au: inter-venientul principal urmează la cuvînt după reclamant, inter-venientul accesoriu după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanţie după pîrît, procurorul, cu excepţia cazului în care el însuşi a introdus acţiunea, avînd poziţia procesuală de reclamant, primeşte ultimul cuvîntul etc. Aceleaşi reguli se aplică şi la judecarea căilor de atac, cu precizarea că de această dată primul are cuvîntul cel care exercită calea de atac (recurentul), partea oponentă (intimatul) avînd poziţia pîrîtului. în armonie cu p.c. se cere ca cel puţin una din părţi să stăruie în judecarea procesului; stăruinţa se poate manifesta fie sub forma prezenţei părţii la judecată, fie prin solicitarea în sciris, de către una din părţi, a judecării procesului în lipsă; dacă ambele părţi lipsesc şi nici una dintre ele nu a solicitat judecarea în lipsă, judecata se suspendă, lipsind manifestarea unei ^iniţiative contradictorii a părţilor. Un proces suspendat poate fi repus pe rol, dar numai la cererea uneia din părţi, făcută înlăuntrul termenului stabilit de lege într-un atare scop. [M.C.] principiul disponibilităţii, regulă esenţială specifică procesului civil, legată de principiul contradictorialităţii, şi care constă în facultatea părţilor de a dispune de obiectul procesului — întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv, material — precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. El dă expresie libertăţii ce legea recunoaşte titularilor de drepturi civile, de a le exercita potrivit propriei lor aprecieri, precum şi de a le decide soarta juridică; recunoaşterea a- principiul •.. cestei libertăţi este însă condiţionată, în sistemul legislaţiei noastre, de împrejurarea ca ea să concorde cu interesul social. Legea dispune în acest sens că drepturile civile sînt ocrotite prin dispoziţii normative, dar trebuie folosite numai potrivit scopului lor social-economic. Intervenţia statului în raporturile juridice civile se produce numai atunci cînd dreptul subiectiv vine în conflict, oa urmare a iniţiativei titularului său, ou interesele generale ale societăţii. Ori de cîte ori libertatea de a dispune de dreptul material, ca şi de mijloacele procesuale de apărare a lui este folosită într-un mod contrar legii sau intereselor statului, precum şi atunci cînd această libertate aduce atingere intereselor legitime ale altor persoane, instanţa de judecată are îndatorirea să împiedice actul de dispoziţie de a produce atare efecte; totodată, legea îndreptăţeşte procuratura — ca organ de apărare a legalităţii —, alte organe de stat, organizaţiile profesionale, iar în anumite cazuri chiar pe cetăţeni, să ia iniţiativa apărării drepturilor şi intereselor legitime (individuale sau sociale) vătămate. P.d. cuprinde în conţinutul său următoarele drepturi: dreptul părţii interesate de a introduce sau nu acţiunea civilă; dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării; dreptul de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv, de a recunoaşte pretenţiile din acţiune şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie; dreptul de a cere executarea hotărîrii judecătoreşti. P.d. dă viaţă procesului civil, prin exercitarea. acestor drepturi de către părţile litigante, care sînt subiecţi activi, dar caracteristica lui esenţială rezidă în îmbinarea armonioasă între actele concretizînd iniţiativa manifestată de părţi şi cele ale instanţei, procurorului şi, în anumite cazuri prevăzute de lege în mod expres, ale altor organe de stat sau obşteşti; această îmbinare asigură realizarea deplină a drepturilor subiective (materiale şi procesuale) şi totodată a legalităţii socialiste. Disponibilitatea nu este exclusivă: pe lîngă titularul dreptului legea recunoaşte legitimare procesuală şi anumitor organe de stat şi organizaţii obşteşti, în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, îmbinate armonios cu cele individuale. Totodată, ea nu este nici absolută: actele de dispoziţie ale r părţilor sînt supuse verificării din partea instanţei, spre a se evita şi înlătura eventualele încălcări ale normelor legale imperative sau lezarea intereselor statului, ale terţilor ori chiar ale părţilor, (v. şi fiecare din drepturile menţionate mai sus). [M.C.] principiul eligibilităţii judecătorilor şi asesorilor populari, regulă exprimînd profundul democratism al justiţiei noastre şi care se concretizează în aceea că judecătorii şi asesorii populari sînt aleşi în conformitate cu procedura stabilită prin lege. In aplicarea a-cestui principiu legea dispune că preşedinţii tribunalelor judeţene şi cel al Tribunalului municipiului Bucureşti, judecătorii acestor tribunale, precum şi judecătorii de la judecătorii, sînt aleşi şi revocaţi de consiliile populare judeţene sau, după caz, de consiliul popular al municipiului Bucureşti, la propunerea Ministerului Justiţiei; asesorii popu- principiul.. 360 lari pentru tribunalele judeţene, pentru Tribunalul municipiului Bucureşti şi pentru judecătorii se aleg de către consiliile populare judeţene, ori, după caz, de Consiliul popular al municipiului Bucureşti, putînd fi revocaţi în aceleaşi condiţii în care au fost aleşi. Atît judecătorii cît şi asesorii populari se aleg pe o durată egală cu durata mandatului consiliului popular. P.e.j. şi a.p. cuprinde în domeniul său de aplicare şi pe judecătorii de la Tribunalul Suprem. Constituţia prevede în acest sens că Tribunalul Suprem este ales de către Marea Adunare Naţională pe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia, şi funcţionează pînă la alegerea noului Tribunal Suprem în legislatura următoare. Instanţa supremă poate fi revocată de către Marea Adunare Naţională, iar dacă aceasta nu se poate întruni datorită unor împrejurări excepţionale, de către Consiliul de Stat. Numirea şi revocarea preşedintelui şi membrilor Tribunalului Suprem în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale se face de către Consiliul de Stat. P.e.j. şi a.p. este opus sistemului numirii judecătorilor, existent în ţările nesocialiste, ca şi sistemului formal al alegerii judecătorilor cunoscut în unele ţări capitaliste (de ex. în S.U.A. şi Elveţia), în care prin felul cum este organizată a-legerea se asigură recrutarea judecătorilor dintre reprezentanţii clasei dominante; în ţara noastră acest principiu constituie o garanţie importantă a independenţei judecătorilor şi asesorilor populari şi a supunerii lor numai legii. Totodată, el obligă implicit pe judecători şi pe asesori la o exigenţă sporită în îndeplinirea activităţii pentru care oamenii muncii i-au investit cu încrederea necesară. [MC.] principiul folosirii limbii materne de către părţi în justiţie, regulă potrivit căreia în faţa instanţelor judecătoreşti din întreaga ţară se garantează, în toate cazurile, pentru cei ce nu cunosc limba folosită de instanţă, dreptul de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, precum şi dreptul de a vorbi în instanţă şi a pune concluzii, prin interpret. A-cest principiu exprimă profundul democratism al societăţii noastre, care asigură pentru toţi oamenii muncii, fără nici o deosebire de naţionalitate sau de altă natură, posibilităţi egale pentru afirmarea şi dezvoltarea multilaterală a personalităţii; dreptul părţilor de a folosi în justiţie limba lor maternă constituie un element esenţial al acestui democratism, o garanţie efectivă a deplinei egalităţi a naţionalităţilor conlocuitoare cu poporul român. Constituţia Republicii Socialiste România garantează naţionalităţilor conlocuitoare folosirea limbii materne în toate domeniile vieţii sociale, sta-tuînd că în unităţile admi-nistrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît cea română, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rîndul a-cestor naţionalităţi sau a altor persoane care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale. Totodată, legea fundamentală a • României socialiste precizează că în desfăşurarea procedurii judiciare — 361 principiul. care^ se face în limba română — în unităţile adminis-trativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît cea română, se asigură folosirea limbii materne a a-celei populaţii. Principiul folosirii limbii materne în justiţie constituie o premiză indispensabilă pentru realizarea altor principii fundamentale ale procesului civil, cum sînt: cel al contradictorialităţii, al garantării dreptului la apărare, al publicităţii dezbaterilor judiciare. De aceea, încălcarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea hotărîrii pronunţate de instanţa judecătorească. [M.C.] principiul independenţei judecătorilor şi asesorilor populari şi supunerii lor numai legii, regulă potrivit căreia în activitatea de judecată, atît judecătorii cît şi asesorii populari sînt independenţi faţă de alte organe ale statului şi chiar faţă de organele lor ierarhic superioare, fiind supuşi numai legii, ale cărei dispoziţii sînt chemaţi să le respecte. în conformitate cu acest principiu, nici un organ al administraţiei de stat, nici chiar organele de conducere din domeniul justiţiei, nici un judecător de la instanţa superioară, nu au îndreptăţirea să dea dispoziţii, să facă sugestii sau să impună judecătorului cum să soluţioneze un a-numit litigiu; atît aprecierea stării de fapt cît şi opţiunea privind modul de aplicare a legii în fiecare caz concret sînt şi trebuie să rămînă expresia convingerii intime a judecătorului, pe care acesta trebuie să şi-o formeze fără nici un fel de influenţă sau ingerinţă exterioară. Atunci cînd judecătorul greşeşte, e- roarea sa poate fi remediată prin exercitarea căilor legale de atac la instanţele superioare, care, astfel sesizate, vor putea exercita un control cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate; exercitarea unui asemenea control nu este însă de natură să în-rîurească libertatea de judecată a judecătorului sau a a-sesorilor populari, deoarece singurul scop al controlului, în această materie, ca şi de altfel raţiunea ierarhizării instanţelor judiciare, este şi ră-mîne repararea erorilor comise în judecarea pricinilor, în anumite cazuri — ca de exemplu: conflictele de competenţă, strămutarea de pricini, casarea hotărîrilor cu trimiterea pricinii spre rejudecare — măsurile sau hoţă-rîrile pronunţate de către instanţa superioară sînt obligatorii pentru instanţa inferioară căreia îi este trimis dosarul spre soluţionare. Princi^ piui independenţei judecătorilor nu este ştirbit în aceste situaţii: obligaţia judecătoru-j lui de la instanţa inferioara de a se conforma hotărîrii date de instanţa superioară decurge ca o consecinţă firească din aplicarea principiului organizării ierarhice a instanţelor, al cărui scop este asigurarea supravegherii activităţii instanţelor inferioare de către cele superioare şi remedierea, pe această cale, a erorilor comise în activitatea de judecată. Or, principiul independenţei judecătorilor nu poate fi invocat nici ca justificare a unor asemenea erori şi nici ca obstacol în calea reparării lor; instanţa inferioară nu poate refuza conformarea la soluţia dată de instanţa superioară în exercitarea drep- principiul.. 368 tului de control, sub pretextul că judecătorul care a pronunţat hotărîrea reformată are convingerea că a aplicat corect legea. Controlul judiciar exercitat de instanţa superioară este efectuat în cadrul activităţii jurisdicţionale desfăşurate pe planul unor grade de jurisdicţie diferite, prin hotărîri date în urma u-nor dezbateri contradictorii; un asemenea control este complet străin de situaţia inadmisibilă cînd, pe cale indirectă, um judecător ar primi dispoziţii, indicaţii sau sugestii asupra felului în care trebuie să judece un anumit litigiu. Fiind independent, judecătorul are însă obligaţia de a se supune legii; în virtutea a-cestei obligaţii, el singur poartă răspunderea hotărîrii date. Judecătorul nu-şi poate motiva hotărîrea şi nici nu-şi poate scuza greşeala comisă prin pronunţarea ei (atunci cînd este tras la răspundere pentru felul cum a soluţionat litigiul) cu aceea că s^a conformat unor indicaţii, ori a dat urmare unor dispoziţii care i-au ştirbit independenţa în cazul dat. Principiul independenţei judecătorilor se circumscrie la soluţiile de speţă. în scopul asigurării aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, legiuitorul a recunoscut pe seama Tribunalului Suprem atribuţia de a emite decizii de îndrumare, prin care să direc-ţioneze orientarea de principiu a practicii judiciare. Pe de altă parte, activitatea administrativă a judecătoriilor şi tribunalelor judeţene, prin care se asigură buna desfăşurare a activităţii de judecată şi de punere în executare a hotărîrilor, poate fi verificată de organele ierarhic superioare; legea dispune însă în acest sens că soluţiile date în procese se verifică numai după ce hotărîrile rămîn definitive. Principiul independenţei judecătorilor este inseparabil legat de, şi integrat în, contextul politic general al legilor statului nostru, care exprimă voinţa întregului popor şi pe care instanţa este chemată să le aplice; înfăptuirea lui este asigurată prin mai multe garanţii legale şi anume: secretul deliberării; reglementarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor; eligibilitatea judecătorilor şi asesorilor populari; posibilitatea revocării lor din funcţie numai de către cei care i-au ales. La rîndul său acest principiu constituie o importantă garanţie privind calitatea şi obiectivitatea hotărîrilor judecătoreşti; el inspiră cetăţenilor încredere în activitatea instanţelor judecătoreşti, întăreşte şi sporeşte prestigiul justiţiei. [M.C.] principiul înfăptuirii justiţiei In mod egal pentru toate părţile, regulă potrivit căreia — ca reflex al deplinei egalităţi în drepturi a cetăţenilor români, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale — justiţia se înfăptuieşte egal pentru toate persoanele. In Republica Socialistă România acest principiu este real şi concret, pe de o parte pentru că a dispărut proprietatea privată a-supra mijloacelor de producţie, care constituia baza inegalităţii membrilor societăţii în orînduirile presocialiste, iar pe de altă parte pentru că procesul civil este astfel organizat încît între părţile li- 363 principiul. tigante se poate păstra un e-chilibru procesual deplin. Totuşi, uneori echilibrul dintre părţile litigante este susceptibil de a fi rupt datorită diferenţei de cultură juridică între acestea, precum şi deosebirilor sub aspectul posibilităţilor materiale de a-şi procura asistenţă juridică calificată; pornind de la această premiză şi urmărind asigurarea efectivă a deplinei egalităţi în faţa justiţiei a tuturor justiţiabililor, legiuitorul nostru a reglementat expres o-bligaţia judecătorului de a da părţilor un sprijin activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime. în îndeplinirea acestei obligaţii judecătorul va sfătui şi va îndruma partea mai slabă să-şi valorifice în mod corespunzător drepturile şi interesele legitime; echilibrul procesual va putea fi astfel restabilit. Totodată, procurorul, sindicatele şi alte organizaţii de stat sau obşteşti au posibilităţi multiple de a acorda oamenilor muncii sprijinul necesar în faţa justiţiei. Egalitatea părţilor în justiţie se concretizează şi prin aceea că tuturor cetăţenilor li se aplică a-celeaşi legi, toţi fiind supuşi jurisdicţiei aceloraşi instanţe. Prezenţa în sistemul organelor noastre judecătoreşti a u-nor instanţe speciale — tribunalele militare — nu contrazice această constatare: existenţa lor este necesară pentru soluţionarea unor pricini penale cu un specific aparte şi care necesită o specializare aparte; constituirea acestor instanţe nu a fost făcută, deci, nici în scopul înăspririi situaţiei unor categorii sociale şi nici în scopul creării unui regim de favoare pe seama altor asemenea categorii; raţi- uni similare justifică şi înfiinţarea secţiilor maritime şi fluviale la tribunalele judeţene şi la judecătoriile Constanţa şi Galaţi, cărora prin lege li s-a dat în competenţă soluţionarea litigiilor maritime şi fluviale. Nijci existenţa procedurilor speciale nu contrazice principiul egalităţii părţilor în justiţie, deoarece procedurile respective se aplică şi ele în mod egal pentru părţi, atunci cînd primesc incidenţă. In domeniul de aplicare a acestui principiu se includ nu numai cetăţenii români, ci şi străinii care intră sub jurisdicţia instanţelor noastre judiciare; potrivit legislaţiei noastre, străinii sînt supuşi regimului naţional, în virtutea căruia ei se bucură, în principiu, de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români, mai puţin de drepturile politice. [M.C.] principiul legalităţii socialiste, regulă esenţială ce guvernează activitatea tuturor organelor de stat precum şi a cetăţenilor şi care constă în cerinţa respectării cu stricteţea legilor ţării noastre. Legalitatea socialistă constituie totodată o metodă a construcţiei de stat în R.S. România. Respectarea şi apărarea legalităţii socialiste constituie o îndatorire primordială a tuturor organelor statului, fie ele organe ale puterii ori ale administraţiei de stat, organe judecătoreşti sau ale procuraturii. Astfel, printre atribuţiile principale ale Marii Adunări Naţionale, legiuitorul menţionează şi pe acelea referitoare la exercitarea controlului a-supra activităţii desfăşurate de celelalte organe ale statului; tot aşa, printre atribuţiile principale ale Consiliului de Stat figurează şi aceea priviind principiul. 364 controlul aplicării legilor şi hotărîrilor Marii Adunări Naţionale, precum şi controlul activităţii tuturor organelor statului. Pe de altă parte, organele judecătoreşti, ca şi cele ale procuraturii, au îndatoriri de mare importanţă în apărarea legilor statului împotriva acelora care atentează la integritatea ordinii de drept; întreaga lor activitate trebuie să fie pătrunsă de grija faţă de om, de spiritul responsabilităţii pentru respectarea legalităţii socialiste. Este necesar ca justiţia şi procuratura să se preocupe în permanenţă de asigurarea respectării legalităţii socialiste şi, înainte de toate, ca ele însele să respecte legile. Organele de justiţie şi cele ale procuraturii trebuie să acţioneze împotriva oricăror abuzuri şi nedreptăţi, să exercite un control permanent asupra respectării legalităţii socialiste în toate domeniile vieţii sociale. De esenţa legalităţii în statul nostru este realismul ei, traducerea sa în viaţă, prin măsuri concrete, în interesul general al societăţii. Aplicarea p.I.s. în procesul civil presupune asigurarea de către instanţa de judecată a respectării legii printr-o justă aplicare a normelor de drept material, printr-o corectă încadrare a stării de fapt a procesului în textele de lege; în acest sens legiuitorul dispune că este motiv de casare a hotărîrii instanţei de fond pronunţată cu încălcarea sau a-plicarea greşită a legii. Totodată, acest principiu cere stricta respectare a normelor procesuale ce consfinţesc drepturi pe seama părţilor litigante sau le impun îndatoriri acestora. P.l.s. se concreti- zează şi în rolul important recunoscut de lege instanţelor judecătoreşti superioare care, judecind recursul şi recursul extraordinar, verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrilor pronunţate de instanţele inferioare. Acest principiu îşi găseşte expresie şi în rolul stabilit prin lege organelor de procuratură, de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale în activitatea de judecată precum şi în activitatea organelor de executare. în activitatea procesuală a instanţelor de judecată, p.l.s. prezintă şi două aplicaţiuni specifice, şi anume: legalitatea instanţei şi independenţa judecătorilor şi asesorilor populari şi supunerea lor numai legii. Cît priveşte legalitatea instanţei a-ceasta se concretizează în patru cerinţe distincte, după cum urmează: instanţa să fie creată prin lege şi în armonie cu prevederile ei; ea să fie organizată ca o instituţie cu caracter permanent, avînd un sediu stabil şi cunoscut; instanţa să fie competentă a judeca pricina dedusă în faţa ei; ea să judece în compunerea prevăzută de lege. [M.C.] principiul nemijlocirii, regulă ce guvernează desfăşurarea procesului civil şi în virtutea căreia instanţa de judecată are obligaţia să cerceteze direct şi nemijlocit toate elementele interesînd dezlegarea pricinii. El este indisolubil legat de principiul aflării adevărului obiectiv şi exprimă cerinţa ca, pe cît posibil, instanţa să constate prin propriile mijloace conţinutul faptic ce urmează a fi stabilit, urmînd ca din probaţiune să fie înlăturate toate verigile inutile, care, nefiind strict necesare, departe de a contribui la elucidarea 3«5 principiul. cazului, îl complică nejustificat. De regulă, judecătorul este chemat să reconstituie, folosindu-se, după caz, de înscrisuri, depoziţii de martori, sau probe materiale, fapte şi întîmplări petrecute în trecut; în vederea stabilirii adevărului obiectiv, el trebuie să cerceteze nemijlocit aceste probe, verificînd sursele de pro-baţiune originare prin examinarea înscrisurilor originare, prin audierea martorilor care au perceput personal faptele relatate sau prin efectuarea cercetării la faţa locului, în scopul constatării existenţei şi stării probelor materiale. Numai în cazurile în care o atare cercetare a probelor este imposibilă, instanţa va putea să se întemeieze, rezolvînd cauza, pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţii de martori care cunosc faptele doar din auzite, pe fotografii ale unor probe materiale etc. P.n. cere ca instanţa de judecată să manifeste o deosebită grijă în ce priveşte audierea martorilor, proba testimonială fiind deosebit de fragilă: ea trebuie să se convingă de sinceritatea şi buna credinţă a martorilor, calităţi care unor martori le lipsesc, precum şi de faptul că martorul care este de bună credinţă nu a deformat totuşi adevărul. Totodată a-cest principiu cere ca fixarea termenelor de judecată, pe cît posibil, să fie astfel făcută încît completul care soluţionează pricina să fie acela care a audiat martorii în pricina respectivă. Prin derogare de la p.n., legea admite au- dierea martorilor prin comisie rogatorie la instanţa de la domiciliul lor, dacă ei sînt stabiliţi într-o localitate îndepărtată faţă de aceea în care îşi desfăşoară activitatea instanţa ce judecă procesul; pe calea comisiei rogatorii se administrează uneori şi expertiza; de asemenea, tot prin derogare de la p.n. legea reglementează şi administrarea probelor prin procedura asigurării dovezilor, în cazul în care o asemenea cerere s-ar face pe cale principală, înainte de începerea procesului, cînd competenţa aparţine instanţei locului unde se găseşte proba. [M.C.] principiul oralităţii dezbaterilor, regulă potrivit căreia pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel, instanţa fiind obligată să dea cuvîntul părţilor, pentru ca fiecare dintre ele să-şi susţină poziţia procesuală. P.o.d. este complementar principiului publicităţii dezbaterilor: numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate prin viu grai procesul poate fi urmărit în succesiunea fazelor sale atît de către părţi, cît şi de către orice alte persoane care asistă la dezbateri. P.o.d. guvernează desfăşurarea proceselor obişnuite în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti; dacă însă părţile lipsesc şi cel puţin una dintre ele a cerut judecarea în lipsă, pricina va putea fi judecată pe baza actelor de la dosar, fără dezbateri orale. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţile împricinate; el cere ca expunerea susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine, facili-tînd astfel atît stabilirea co- principiul.. 366 rectă a faptelor, cît şi formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la a-cele fapte. Totodată, p.o.d. înlesneşte accesul părţilor la instanţa de judecată: legea dispune că cererile celor domiciliaţi în mediul rural, care sînt de competenţa judecătoriilor, se pot face şi verbal; în acest caz arătările părţii vor fi trecute într-un proces-verbal semnat de judecător, grefier şi parte, care va înlocui cererea scrisă. Pe de altă parte, legea mai stabileşte că depunerea întîmpi-nării nu este obligatorie; în cazul în care nu s-a depus în-tîmpinare, preşedintele completului de judecată are obligaţia să pună în vedere pîrîtului, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care seva face menţiune în încheierea de şedinţă. în sistemul legislaţiei noastre de drept procesual civil nu este consacrată o oralitate pură, căci o atare oralitate prezintă marele dezavantaj că expune partea de biină-crediinţă şi chiar însăşi instanţa de a fi surprinsă de manevrele abile ale părţii de rea-credinţă; pentru a evita acest inconvenient, legiuitorul a reglementat desfăşurarea procesului civil îmbinînd procedura orală ou cea scrisă. în lumina acestei concepţii legislative, oralitatea domină întreaga activitate de judecată. Astfel, regularitatea procedurii de citare şi excepţiile procedurale se discută oral; propunerea probelor poate fie făcută şi oral, iar dezbaterea lor se face tot oral (avem în vedere audierea martorilor, explicaţiile date de expert în faţa instanţei etc.); părţile îşi expun oral susţinerile lor; instanţa pronunţă oral hotărîrea (citind dispozitivul ei în şedinţă publică) etc. Cu toate acestea, unele acte procedurale, ca de ex.: cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională, intervenţia, declararea şi motivarea recursului etc.; în principiu trebuie făcute în formă scrisă; tot aşa, hotărîrea judecătorească trebuie în mod obligatoriu să fie redactată şi motivată în scris, iar mersul dezbaterilor se consemnează în note de şedinţă şi sînt sintetizate prin încheierile de şedinţă. Părţile pot depune la dosar concluzii scrise, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea instanţei, dar conţinutul acestora trebuie să fie identic cu susţinerile orale; dacă, deliberînd, instanţa constată că are nevoie de lămuriri suplimentare, ea trebuie să redeschidă dezbaterile şi să repună în discuţia părţilor problemele insuficient clarificate. P.o.d. nu este contrazis de faptul că legea pretinde ca susţinerile orale făcute pe parcursul desfăşurării procesului să fie consemnate în scris, iar scriptele respective să fie depuse la dosar; aceasta este necesar pentru oa, pe calea controlului judicilar, să devină posibilă .verificarea sub toate aspectele — de legalitate şi temeinicie — a hotărîrii pronunţate, ca şi a regularităţii desfăşurării întregii proceduri judiciare. P.o.d. presupune deci îmbinarea procedurii o-rale cu cea scrisă, asigurînd, pe această cale, condiţiile optime pentru pronunţarea unor hotărîri legale şi temeinice. [M.C.] principiul participării asesorilor populari la judecarea ^ principiul... pricinilor In primă instanţă, regulă potrivit căreia judecarea proceselor în primă instanţă la judecătorii şi tribunale judeţene se face cu participarea asesorilor populari, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel. Consacrarea legală şi aplicarea acestui principiu în procesul civil a-sigură atragerea maselor largi de oameni ai muncii la opera de înfăptuire a justiţiei şi totodată constituie o garanţie pentru pronunţarea unor hotărîri temeinice. Pricinile a căror judecare se face cu participarea asesorilor populari sînt prevăzute de lege. în conformitate cu prevederile legale în vigoare, cauzele civile care se judecă astfel sînt: litigiile de muncă de competenţa judecătoriilor; contestaţiile împotriva hotărîrilor comisiilor pentru ocrotirea minorilor; cauzele avînd ca o-bitect obligarea la încadrarea într-o muncă a persoanelor apte de muncă. în cazul judecării contestaţiilor împotriva hotărîrilor date de comisiile pentru ocrotirea minorilor vor participa ca asesori populari părinţi care au dovedit o grijă deosebită în creşterea propriilor lor copii; în ipoteza pricinilor avînd ca obiect obligarea la încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, asesorii populari ce intră în compunerea completului de judecată sînt reprezentanţi ai organizaţiilor de sindicat şi de tineret, adică a acelor organizaţii care sînt chemate să îndeplinească un rol deosebit de important în combaterea fenomenelor de parazitism social şi care, astfel, pot contribui în mod eficient la pronunţarea unor hotărîri temeinice. [M.C.] principiul publicităţii dezbaterilor, regulă în conformitate cu care judecarea oricărui proces se face la sediul instanţei, într-o încăpere numită sală de dezbateri, unde au acces nu numai părţile, ci şi orice alte persoane ce doresc să urmărească modul de desfăşurare a procedurii judiciare în diferite litigii. Diferitele faze ale procesului civil — cum ar fi: administrarea probelor, dezbaterile cauzei, pronunţarea hotărîrii — se desfăşoară în public, putînd fi urmărite chiar de persoane care nu au nici o legătură cu litigiul supus judecăţii; prin excepţie, deliberarea judecătorilor are caracter secret, ea făcîndu-se în camera de deliberare (sau de consiliu), în care au acces numai membrii completului de judecată, iar în afară de ei nici o persoană. Cu toate că deliberarea se face în secret, hotărîrea adoptată în acest cadru se pronunţă în toate cazurile în şedinţă publică, dispozitivul ei fiind citit cu glas tare de către preşedintele completului de judecată, în faţa celor prezenţi în sala de^ dezbateri. P.p.d. se realizează concomitent în două planuri diferite: faţă de părţile din proces şi apărătorii lor, şi faţă de toate celelalte persoane care vor să asiste la judecată. Indiferent de unghiul sub care este pri^-vit, de planul în care se înfăptuieşte, acest principiu vizează un dublu scop şi anume: a) asigurarea calităţii şi obiectivităţi! hotărîrilor: ju- decătorul desfăşurîndu-şi activitatea sub controlul opiniei publice, va fi mai atent la observarea formelor procedurale cerute de lege şi totodată va fi mai stimulat să încerce găsirea unei rezolvări principiul. 3€8 ireproşabile sub aspectul justeţei, decît atunci cînd judecata ar avea loc în secret, fără accesul publicului; controlul exercitat de masele de oameni ai muncii cu privire la modul de înfăptuire a justiţiei de către instanţele judecătoreşti, prin participarea publicului la dezbaterile judiciare, nu comportă recunoaşterea pe seama celor care asistă la dezbateri a unui drept de a critica chiar în şedinţa de judecată hotărîrea instanţei sau modul în care completul şi-a desfăşurat activitatea în timpul dezbaterilor, ci el se concretizează în facultatea ce are fiecare cetăţean de a critica pe judecători în adunările în care aceştia îşi fac cunoscută activitatea lor, precum şi prin presă, iar de către cei ce posedă calificare juridică, prin publicarea unor materiale în revistele de specialitate; b) cel de al doilea scop la realizarea căruia tinde p.p.d. constă în sporirea rolului educativ al activităţii judiciare în general şi al hotărîrilor judecătoreşti în special; prin activitatea de judecată, tribunalele şi judecătoriile apără orînduirea socialistă şi drepturile persoanelor, educînd cetăţenii în spiritul respectării legilor; rolul educativ al activităţii ce ele desfăşoară devine cu atît mai eficient, cu cît publicitatea dezbaterilor se înfăptuieşte pe o scară tot mai largă. Un aspect important — deşi oarecum colateral — al p.p.d. este difuzarea prin presă şi prin revistele de specialitate a conţinutului esenţial al u-nor hotărîri judecătoreşti, însoţit de comentarii aprobative sau critice; asemenea hotărîri dobîndesc pe această cale valoarea de practică judiciară adnotată şi comentată; din cunoaşterea practicii judiciare, cetăţenii află cum sînt interpretate textele de lege de către instanţele judecătoreşti, precum şi ce comportament ei trebuie să aibă pentru a nu contraveni prevederilor acestor texte. Un factor de publicitate cu rol major în asigurarea regularităţii activităţii instanţei de judecată este prezenţa necesară a grefierului în toate fazele procesului civil (administrarea probelor, dezbaterea propriu-zisă a cauzei, pronunţarea hotărîrii şi eontrasemnarea acesteia, ca şi a dispozitivului ei); desigur, grefierul este un organ auxiliar al instanţei, dar totodată şi un martor permanent al activităţii ei. O formă complementară de înfăptuire a p.p.d. se concretizează în obligativitatea instanţei de a redacta în scris şi de a motiva hotărîrea pronunţată; graţie acestei obligaţii devine posibilă efectuarea controlului judiciar de către instanţa superioară şi totodată se exclude arbitrar iul judecătorilor. Prin derogare de la p.p.d. legea dispune că instanţa poate hotărî ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori a părţii; în acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii ior, de cel mult două persoane desemnate de ele. Stabilind această derogare, legiuitorul îi dă un caracter de speţă — lăsînd instanţei facultatea de a aprecia, de la caz la caz, în funcţie de criteriul arătat — iar nu o valoare generală pentru anumite categorii de litigii în care aplicarea ei s-ar produce automat. Atunci cînd instanţa dispune judecarea 369 principiul. pricinii în şedinţă secretă, ea trebuie să-şi motiveze hotărîrea respectivă. Hotărîrea privind judecarea în şedinţă secretă se poate referi la întreaga dezbatere a unui proces sau numai la o parte a acesteia, cum ar fi, bunăoară, audierea unui martor; la încetarea cauzei care a justificat declararea şedinţei secrete, instanţa este obligată să ordone continuarea dezbaterilor în şedinţă publică. Chiar în cazul proceselor judecate în şedinţă secretă, hotărîrea prin care se rezolvă litigiul dintre părţi trebuie să fie pronunţată în şedinţă publică. Pe de altă parte, judecarea unui proces în şedinţă secretă nu înrîureşte dreptul părţilor şi apărătorilor lor de a participa la dezbateri; lor li se recunoaşte nelimitat facultatea de a participa la judecată. Cu toate acestea, legea permite preşedintelui completului de judecată să ordone îndepărtarea părţilor din sala de dezbateri — în toate cazurile — cînd ele tulbură desfăşurarea normală a dezbaterilor; într-o atare ipoteză ele vor fi reintroduse în sală mai înainte de închiderea dezbaterilor, spre a li se aduce la cunoştinţă ce s-a petrecut în lipsa lor, dar numai dacă nu au avut apărător, căci în a-cest caz se prezumă că încu-noştiinţarea lor se face de către apărător. [M.C.] principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti, regulă potrivit căreia numai organele judecătoreşti sînt competente să rezolve conflictele de interese ce izvorăsc din încălcarea legii sau din nesocotirea obligaţiilor contractuale. Prin derogare de la acest principiu, legiuitorul a creat şi alte organe care, deşi nu se integrează în sistemul organelor judecătoreşti, desfăşoară o activitate jurisdicţională. Astfel, organele Arbitrajului de Stat şi organele arbitrale proprii ale organelor centrale de stat sau obşteşti sînt organe speciale de jurisdicţie cărora li s-a dat în competenţă soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre organizaţiile socialiste. Pe de altă parte, unele organe obşteşti au primit competenţa să soluţioneze anumite pricini civile. De aceea, legea distinge activitatea de judecată desfăşurată de tribunale şi judecătorii, de activitatea jurisdicţională a unor organe administrative sau obşteşti. Cînd activitatea jurisdicţională este desfăşurată de organe obşteşti — cum sînt comisiile de judecată — a-ceasta se înfăţişează şi ca o actijvitate de influenţare obştească. Uneori caracterul ju-risdicţional al activităţii comisiilor de judecată este inseparabil legat de caracterul de influenţare obştească al acestei activităţi (aşa se întîmplă, spre exemplu, în cazul judecării unor abateri), iar alteori influenţarea obştească este separată de atribuţia de jurisdicţie, ea realizîndu-se prin încercarea de a împăca părţile (cum este cazul încercării de împăcare a părţilor, persoane fizice, din unele litigii patrimoniale); atunci cînd comisia de judecată soluţionează litigii de muncă, litigii între cooperativă şi membriil cooperatori sau litigii^ patrimoniale de altă natură, ea desfăşoară cu precădere o activitate jurisdicţională, avînd competenţa să pronunţe hotărîri prin care să rezolve, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi. în această li — Dicţionar de drept procesual civil principiul • •. 370 ultimă ipoteză, influenţarea obştească se contopeşte cu rolul educativ pe care îl are întreaga activitate de jurisdicţie şi vizează atît comportarea de viitor a părţii obligate prin hotărîre, cît şi conduita celorlalţi membri ai colectivului în cadrul căruia funcţionează comisia de judecată. Instanţele judecătoreşti rămîn însă cu preeminenţă organele ce înfăptuiesc justiţia: ele exercită controlul asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor pronunţate de către comisiile de judecată; pe de altă parte, tribunalele judeţene au competenţa să se pronunţe cu privire la eventualele conflicte de competenţă între judecătorii şi comisiile de judecată. [M.C.] principiul recunoaşterii dreptului la apărare, regulă în conformitate cu care dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului prin modul de organizare al instanţelor judecătoreşti, prin legile de procedură şi prin asistenţa judiciară. Consacrarea legală a acestui principiu are drept scop să asigure ca hotărîrile judecătoreşti să exprime adevărul şi să fie conforme cu legea. 1 (în sens larg, material), dreptul la apărare dă expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părţilor la apărarea intereselor lor legitime. Printre aceste drepturi şi garanţii se înscriu: dreptul părţilor de a face cereri, de a cunoaşte actele de la dosar, de a propune probe, de a recuza pe judecători sau pe procuror etc., precum şi dreptul lor de a participa la dezbateri şi de a pune concluzii în legătură cu problemele dez- bătute, dreptul de a exercita căile de atac etc. Nesocotirea de către instanţă a oricăreia dintre aceste facultăţi şi totodată garanţii procesuale constituie o încălcare a dreptului de apărare susceptibilă să atragă nulitatea hotărîrii. Astfel, au caracterul unor asemenea încălcări de natură să a-tragă această sancţiune: judecarea procesului la un termen preschimbat în condiţii în care pîrîtul nu a avut timpul necesar spre a-şi pregăti apărarea; judecarea procesului peste rînd, în lipsa pîrîtului; închiderea dezbaterilor şi pronunţarea hotărîrii mai înainte ca instanţa să fi dat cuvîntul părţilor etc. 2 (în sens restrîns sau formal), dreptul la apărare se confundă cu dreptul părţii de a-şi angaja un apărător calificat, care să o asiste la proces şi să-i' susţină interesele în faţa instanţei. în sistemul nostru procesual asistenţa judiciară se acordă în cazul persoanelor fizice de către avocaţi, prin birourile colective de a-sistenţă juridică, iar în cazul organizaţiilor socialiste, de către jurisconsulţi încadraţi în muncă la aceste organizaţii. Legea nu impune în vreo situaţie părţii obligaţia de a-şi angaja apărător calificat; în procesul civil oricare din părţi are deplina libertate să recurgă sau nu la serviciile u-nui apărător calificat. Dacă însă partea socoteşte că interesele sale ar fi mai bine protejate în condiţiile asistării ei de către avocat, instanţa nu-i poate refuza acest drept. Exercitarea dreptului la apărare trebuie făcută cu bună-credinţă, legea neadmi-ţînd ca ea să îmbrace forma abuzului de drept procesual; pentru lipsă de apărare te- 3?1 principiul... meinic motivată, instanţa poate acorda însă numai un singur termen. în cazul în care, la cererea părţii interesate, instanţa nu amînă judecarea cauzei pentru formularea a-părării ea trebuie să amîne pronunţarea hotărîrii, dîndu-i astfel posibilitatea acesteia să depună concluzii scrise. Atunci cînd instanţa constată manifestări abuzive în exercitarea dreptului la apărare, ea are îndreptăţirea să limiteze durata dezbaterilor corespunzător nevoilor de asigurare a unei apărări normale, pentru toate părţile. Dreptul de apărare are, drept corolar, asistenţa judiciară gratuită: legea dispune în acest sens că cel care nu este în măsură să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate cere asistenţă judiciară gratuită, care cuprinde apărarea şi asistarea sa printr-un avocat delegat de colegiul de avocaţi. V. şi asistenţă judiciară. [M.C.] principiul rolului activ al judecătorului, regulă în conformitate cu care organul judecătoresc (instanţa de judecată) ce, în cadrul procesului civil este chemat să stabilească adevăratele raporturi dintre părţi, adevărul obiectiv, are îndreptăţirea şi totodată îndatorirea ca, fără a ştirbi dreptul părţilor de a-şi face probele şi susţinerile lor, să ordone singur, din proprie iniţiativă, administrarea oricăror probe, să întreprindă orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului. Consacrînd a-cest principiu legea dispune că preşedintele completului de judecată este îndreptăţit să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor ori- ce împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sînt cuprinse în cererea introductivă de instanţă sau în întîm-pinare; el va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc. Totodată, legea mai precizează că judecătorii sînt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor; ei trebuie să dea părţilor a-jutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime. Dar legea nu se rezumă numai la enunţarea şi consacrarea, în termeni generali, a p.r.a. al j., ci formulează şi unele ipoteze mar concrete de aplicare a acestuia, statuînd că: a) în cazul cererilor de chemare îii judecată făcute verbal, de către persoanele domiciliate în mediul rural, arătările părţii vor fi trecute într-un proces verbal semnat de judecător, grefier şi parte; redactînd acest proces verbal, judecătorul redactează în realitate însăşi cererea de chemare în judecată, veninc? astfel în ajutorul părţii care nu posedă cunoştinţele juridice necesare îndeplinirii unui asemenea demers procesual; b) la primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele este obligat să a-tragă atenţia reclamantului asupra lipsurilor acesteia; c) preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile; d) în cazul în care nu s-a depus întîmpinare, preşedintele are îndatorirea să-i privilegiu 372 pună în vedere pîrîtului, la prima zi de înfăţişare, să a-rate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; e) instanţa are latitudinea să încuviinţeze probe chiar dacă nu au fost propuse în termenul şi în condiţiile legii, atunci cînd constată că dovada nu a fost cerută din pricina neştiinţei ori lipsei de pregătire a părţii, etc. P.r.a. al j. se manifestă prin următoarele aspecte principale: 1) concursul pe care judecătorul este obligat să-l dea părţilor şi care se concretizează în: lămuriri referitoare la drepturile şi îndatoririle lor procedurale; înfăţişarea consecinţelor la care se expun dacă nu îndeplinesc un act procesual în termenul şi forma cerute de lege; 2) îndatorirea judecătorului de a face uz de dispoziţiile legale ce atenuează unele prevederi restrictive ale legii, cum este de e-xenvplu administrarea probei cu martori şi prezumţii în cazul existenţei unui început de dovadă scrisă; 3) îndatorirea instanţei de a pune, chiar din oficiu, în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept susceptibile să conducă la dezlegarea pricinii, peste apărările şi susţinerile formulate de părţi prin acţiune sau întîmpinare; astfel, instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor nu numai aspecte decurgînd din normele imperative, ci şi probleme oare se ivesc în virtutea u-nor norme dispozitive, cum sînt: competenţa teritorială, compensaţia legală, beneficiul dispoziţiilor unei legi speciale, ignorate de către parte, dar care înrîuresc fie existenţa, fie valabilitatea raportului ju- ridic dedus în faţa instanţei etc.; judecătorul poate cere din oficiu explicaţii părţilor pentru lămurirea unor aspecte neclare ale cauzei, poate lua din oficiu interogatoriul oricăreia din părţi etc.; 4) îndreptăţirea şi totodată îndatorirea instanţei de a ordona din oficiu orice dovadă pe care o socoteşte utilă pentru descoperirea adevărului, chiar dacă aceea dovadă este împotriva susţinerilor comune ale părţilor; instanţa nu este legată nici! chiar de faptele a căror existenţă nu este contestată de către părţi. Dreptul instanţei de a ordona probe din oficiu este ţărmurit de două condiţii şi anume: proba să fie legală şi ea să fie pusă în prealabil în discuţia părţilor, pentru a se da satisfacţie principiilor dreptului la apărare şi al contradictoria-lităţii. P.r.a. al j. domină activitatea oricărei instanţe, indiferent dacă este o instanţă de fond, o instanţă de recurs sau una de recurs extraordinar. Legea obligă şi instanţa ce exercită controlul judiciar să-i respecte cerinţele. Astfel, ea trebuie să examineze legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate, nu numai prin prisma motivelor de recurs invocate de partea interesată, cil şi în lumina tuturor motivelor prevăzute de lege. încălcarea a-cestui principiu de către instanţa de judecată constituie motiv de atacare a hotărîrii pronunţate, pentru nelegalita-te şi netemeinicie, de către partea interesată sau de către procuror. [M.C.] privilegiu, drept consacrat printr-o prevedere legală expresă, care conferă unui creditor, în temeiul calităţii creanţei sale, garanţia satisface- 373 probă judiciară rii ei cu prioritate faţă de creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor. în raport de întinderea lor asupra bunurilor debitorului, se disting următoarele categorii de p.: a) generale, care privesc toate bunurile debitorului; b) asupra mobilelor, care la rîndul lor pot fi generale sau speciale, după cum se referă la totalitatea bunurilor mobile sau numai la unele din ele; c) speciale asupra imobilelor, care privesc bunuri imobile determinate, conferind creditorului privilegiat atît dreptul de preferinţă cît şi dreptul de urmărire. [M.C.] probă, 1 (în sens larg), acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit faipt; mijlocul prin care se poate stabili faptul sau împrejurarea ce trebuie dovedită; rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă, adică măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea judecătorului despre existenţa sau inexistenţa faptului pretins. 2 (în sens restrîns), mijloc de probaţiune, adică mijlocul legal utilizat pentru dovedirea unui fapt; fapt probator, adică un fapt material care, din moment ce a fost dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit la rîndul lui pentru a dovedi o împrejurare determinantă în soluţionarea pricinii. [M.C.] probă directă, proba care este de natură să dovedească prin ea însăşi raportul juridic dedus judecăţii (faptul principal). Spre pildă, prin depoziţia unui martor se stabileşte că reclamantul a executat o anumită lucrare în beneficiul pîrîtului (martorul percepînd nemijlocit faptul executării); tot astfel, este p.d. şi depoziţia martorului prin care se confirmă că reclamantul a numărat pîrîtului o sumă de bani, predîndu-i-o cu titlu de împrumut. [M.C.] probă extrajudiciară, probă care se administrează în afara judecăţii. Au acest caracter, spre exemplu, înscrisul constatator al unui contract, pre-constituit de părţi în momentul încheierii contractului, pentru a le servi ca probă într-un eventual proces; tot astfel, chitanţa prin care se constată efectuarea plăţii, mărturisirea făcută în alte împrejurări decît cele ocazionate de judecarea unui proces în faţa instanţei; de asemenea, sînt considerate extrajudiciare pentru instanţa civilă probele efectuate de instanţa penală, ori de cîte ori nu au fost reiterate în fata celei din-tîi, [M.C.] probă indirectă, probă care, prin ea însăşi, nu conduce nemijlocit la stabilirea faptului principal, ci numai prin coroborarea ei cu alte împrejurări de fapt, cu care se găseşte în legătură de conexitate. De exemplu, este p.i. depoziţia unul martor prin care se stabileşte că pîrîtul a folosit o sumă de bani pentru cumpărarea unui autoturism, deoarece această probă, coroborată cu altele (cum ar fi un început de dovadă scrisă) poate constitui o dovadă că pîrîtul a împrumutat bani de la reclamant. ([M.C.] probă judiciară, proba care se constituie în cadrul judecăţii. Au acest caracter numai probele care se fac în faţa instanţei sau prin comisie rogatorie la cererea instanţei, de exemplu: cercetarea locală, depoziţiile martorilor, mărturisirea făcută cu probă materială m ocazia luării interogatorului etc. Probele efectuate într-o instanţă penală păstrează caracterul de p.j. pentru instanţa civilă, numai dacă sînt repetate în faţa acesteia. [M.C.J probă materială, proba care presupune perceperea faptului cu ajutorul unui obiect material. Poate fi pozitivă sau negativă. [M.C.] probă personală, probă care presupune relatarea verbală sau scrisă a faptului de către o persoană. Poate fi pozitivă sau negativă. [M.C.] probă primară (imediată sau nemijlocită), proba care implică un raport nemijlocit între ea şi fapt. Are acest caracter, de exemplu, orice înscris original. [M.C.] probă secundară (mediată sau mijlocită), probă care provine din a doua sau a treia sursă. Fac parte din această categorie copiile de pe înscrisuri, depoziţiile de martor care conţin relatări cu privire la împrejurări auzite de la alte persoane. [M.C.] procedura autentificării înscrisurilor, ansamblul operaţiunilor (săvîrşite de către organul competent) prin care se conferă actelor şi documentelor scrise calitatea de înscrisuri autentice. înscrisurile se pot autentifica la organele notariale sau la comitetele (birourile) executive ale consiliilor populare. Pentru autentificarea înscrisurilor, părţile se pot prezenta personal sau pot fi reprezentate prin mandatar împuternicit cu procură specială autentică (care trebuie depusă în original saiu în copie legalizată şi anexată la actul care se întocmeşte). Agentul instru-mentator are obligaţia să ve- rifice dacă partea are capacitatea de exerciţiu necesară pentru a întocmi actul ce se autentifică şi în funcţie de aceasta se va proceda după cum urmează: a) dacă partea este un minor în vîrstă de pînă la 14 ani, ea va trebui să fie reprezentată de părinţi, tutore sau curator; b) dacă minorul a împlinit 14 ani, el va lua parte personal la autentificare, fiind asistat de părinţi, tutore sau curator; c) persoana pusă sub interdicţie va fi reprezentată de tutorele său; d) în privinţa organizaţiilor socialiste sau a altor persoane juridice care participă la un act notarial, se va verifica existenţa lor legală şi capacitatea corespunzătoare. V. şi autentificarea înscrisurilor; procedura autentificării înscrisurilor la notariatul de stat; procedura autentificării înscrisurilor la comitetul (biroul) executiv al consiliului popular. [M.M.] procedura autentificării înscrisurilor la comitetul (biroul) executiv al consiliului popular, varietate a procedurii de autentificare a înscrisurilor, îndeplinită de către comitetele (birourile) executive ale consiliilor populare şi care comportă următoarele particularităţi: în vederea autentificării, secretarul comitetului (biroului) executiv al consiliului popular este dator, potrivit legii, să desluşească raporturile juridice dintre părţi şi să le dea explicaţiile şi îndrumările necesare asupra consecinţelor care decurg din înscrisul pe care părţile vor să-l întocmească; în cazul autentificării unei declaraţii prin oare se recunoaşte un copil născut în afara căsătoriei, secretarul sau delegatul corni- 375 procedura. tetuiui (biroului) executiv este obligat ca, în termen de 10 zile de la data autentificării, să comunice recunoaşterea comitetului (biroului) executiv al consiliului popular la care s-a înregistrat naşterea copilului la care se referă recuri oaşterea; înainte de săvîr-şirea autentificării, secretarul sau delegatul comitetului (biroului) executiv al consiliului popular trebuie să verifice scopul urmărit de părţi prin acel act şi, în cazul cînd cuprinsul acestuia ar fi potrivnic dispoziţiilor legale, intereselor statului sau regulilor de convieţuire socialistă, să refuze îndeplinirea lui; pentru autentificare partea se va prezenta la consiliul popular cu o cerere de autentificare şi cu înscrisul ce urmează să fie autentificat; partea poate prezenta înscrisul redactat de ea sau poate cere secretarului ori delegatului comitetului (biroului) executiv să întocmească înscrisul, dar, în toate cazurile, înscrisul trebuie să aibă un cuprins corespunzător voinţei părţilor şi o redactare potrivită cu puterea lor de înţelegere; înscrisul se întocmeşte în numărul de exemplare originale cerute de părţi, plus încă unul, care se păstrează de către consiliul popular care efectuează autentificarea, iar la sfîrşitul actului trebuie să se facă menţiune despre numărul exemplarelor în care a fost întocmit; dacă partea nu face dovada achitării taxei de timbru prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisului respectiv, se va refuza îndeplinirea actului notarial. [M.M.] procedura autentificării înscrisurilor la notariatul de stat, varietate a procedurii de autentificare a înscrisurilor îndeplinită de către organele notariale, care prezintă următoarele particularităţi: în vederea autentificării, notarul de stat dă citire înscrisului, în prezenţa părţilor, pe caire le întreabă apoi dacă cele cuprinse în înscris exprimă voinţa lor; părţile trebuie să-şi manifeste consimţămîntul înaintea notarului de stat, prin declaraţia lor verbală că cele cuprinse în înscris sînt conforme voinţei lor; potrivit legii, pentru motive temeinice, notarul de stat va putea lua separat, dar în aceeaşi zi, consimţămîntul părţilor care figurează în înscris; părţile nu pot reveni asupra consim-ţămîntului dat decît de comun acord şi numai înainte de autentificare; înscrisul ce urmează a fi autentificat se întocmeşte în numărul de exemplare originale cerut de părţi plus unul care se păstrează la notariatul de stat la care s-a autentificat înscrisul, iar în cuprinsul acestuia se va menţiona numărul exemplarelor întocmite; cererea de autentificare, exemplarele înscrisului şi anexele lor se vor semna în faţa notarului de stat, de către părţi, de reprezentanţii lor şi, după caz, de cei chemaţi a încuviinţa actele pe care părţile le întocmesc; în încheierea de autentificare trebuie să se facă menţiunea că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale autentificării înscrisului. [M.M.] procedura contestaţiei în anulare, ansamblul regulilor în temeiul cărora o instanţă de judecată îşi poate retracta, în cazurile determinate de lege, propria sa hotărîre. Dispoziţiile privitoare la p.c. în a. se completează în mod cores- procedura declarării.. 376 punzător cu prevederile dreptului comun. Cererea privind exercitarea contestaţiei în a-nulare urmează să cuprindă elementele necesiare pentrţu orice cerere care se adresează instanţelor judecătoreşti; ea va cuprinde şi unele cerinţe specifice privitoare la: arătarea hotărîrii atacate şi a instanţei care a pronunţat-o; motivele contestaţiei, precum şi dovezile pe care se întemeiază. Contestaţia se judecă de instanţa care a pronunţat hotărîrea atacată, cu citarea părţilor şi cu precădere faţă de alte cauze. Instanţa competentă poate dispune, la cererea părţii interesate, suspendarea executării. Asupra contestaţiei in anulare se poate pronunţa una din următoarele soluţii: 1) Admiterea cererii, dacă instanţa constată că motivele invocate sînt întemeiate. Efectele admiterii contestaţiei în anulare diferă în funcţie de natura hotărîrii atacate: dacă contestaţia s-a îndreptat împotriva unei hotărîri de fond, se va dispune anularea acesteia şi reluarea judecăţii de la ultimul act de procedură considerat valabil; dacă hotărîrea atacată a fost pronunţată de o instanţă de recurs, se va anula atît hotărîrea prin care s-a soluţionat recursul, cît şi cea dată asupra fondului după casare cu reţinere. în asemenea situaţii, judecata va fi reluată pentru a se pronunţa o soluţie nouă. 2) Respingerea cererii, în ipoteza în care se constată că motivele invocate sînt neîntemeiate. După respingerea cererii nu se poate promova o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintîi. Hotărîrea pronunţată asupra contestaţiei în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărîrea atacată. V. şi termenul pentru exercitarea contestaţiei în anulare. [I.L.] procedura declarării dispariţiei, ansamblu de reguli ce, potrivit legii, trebuie observate de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cereri prin care se solicită declararea dispariţiei unei persoane. Cererea privind declararea dispariţiei se introduce la instanţa ultimului domiciliu al dispărutului; primind această cerere preşedintele dispune: a) efectuarea unei anchete, prin organele consiliului popular şi ale miliţiei, pentru a culege datele informative; b) afişarea cererii la ultimul domiciliu al dispărutului şi la consiliul popular din localitatea respectivă, cu invitaţia ca orice persoană care poate da informaţii să le comunice instanţei; c) încunoştiinţarea autorităţii tutelare, în vederea numirii (dacă este cazul) unui curator, care să se preocupe de interesele patrimoniale ale dispărutului. După trecerea a 45 de zile de la afişarea cererii se fixează termen pentru dezbateri în şedinţă publică, cel dispărut fiind citat la ultimul său domiciliu «şi la mandatarul său (dacă a avut vreunul). Judecata se face cu participarea procurorului, cerinţă a cărei neîndeplinire se sancţionează cu nulitatea hotărîrii. Hotărîrea de declarare a dispariţiei se afişează, în extras, timp de 30 de zile, la uşa instanţei şi la consiliul popular al ultimului domiciliu al dispărutului; ea se comunică şi autorităţii tutelare în vederea instituirii unui curator. Cel declarat dispărut este prezumat a fi în viaţă, pînă la rămî- procedura de. nerea definitivă a unei eventuale. hotărîri de declarare a morţii. V. şi declararea dispariţiei. [M.C.] procedura declarării judecătoreşti a morţii, ansamblu de reguli ce, potrivit legii, trebuie observate de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării cererii prin care se solicită ca persoana în privinţa căreia a fost îndeplinită procedura declarării dispariţiei sau care, dispărînd în împrejurări ce prin natura lor nu reclamă îndeplinirea prealabilă a acestei proceduri, să fie declarată moartă prin hotărîre judecătorească. P.d.j. a m. este, în linii generale, aceeaşi ca şi procedura declarării dispariţiei; hotărîrea judecătorească declarativă de moarte se comunică serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul stării civile. Atunci cînd se dovedeşte ulterior că cel declarat mort trăieşte, aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărîrea declarativă de moarte va anula a-ceastă hotărîre, cu citarea părţilor care au figurat în proces şi ascultînd concluziile procurorului; hotărîrea de anulare se comunică serviciului de stare civilă, în vederea rectificării registrului de stare civilă. De asemenea hotărîrea declarativă de moarte este supusă anulării şi în cazul în care se descoperă ulterior pronunţării ei actul de stare civilă constatator al decesului fizic al celui în cauză. Instanţa poate proceda şi la rectificarea datei decesului stabilită prin hotărîrea declarativă de moarte. V. şi procedura declarării dispariţiei; declararea judecătorească a morţii. [M.C.] procedura de instituire a curatelei, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora se acordă ocrotire acelor persoane care, din anumite motive, sînt împiedicate să-^i exercite drepturile şi să-şi a-pere interesele. Instituirea cu-ratelei se face, de regulă, de către autoritatea tutelară, prin numirea unui curator (cu excepţia cazului în care cura-tela se instituie în cadrul procedurii succesorale notariale, cînd organul competent a numi pe curator este notariatul de stat în faţa căruia se dezbate succesiunea). Competenţa ratione loci a autorităţii tutelare este diferită în funcţie de cauzele care au determinat instituirea curatelei: în cazul curatelei unei persoane ce suferă de o deficienţă fizică, competenţa aparţine autorităţii tutelare de la domiciliul acelei persoane; în cazul curatelei deschise pentru cazuri urgente, competenţa aparţine fie autorităţii tutelare de la domiciliul persoanei reprezentate, fie aceleia de la locul unde trebuie luate măsurile urgente; în cazul celui care lipseşte timp îndelungat de la domiciliu sau a celui dispărut, competenţa aparţine autorităţii tutelare de la ultimul domiciliu din ţară a celui lipsă ori a celui dispărut. Instituirea curatelei se poate face la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor, vecinilor, a organelor puterii sau administraţiei de stat, a instituţiilor sociale sau din oficiu de către autoritatea tutelară. Curatela se instituie cu consimţămîntul celui reprezentat, afară de cazurile în care consimţămîntul acestuia nu poate fi luat. Cu ocazia instituirii curatelei, autoritatea tutelară procedura de instituire.. 31» poate da instrucţiuni curatorului cu privire la felul în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea (atunci cînd cel reprezentat nu poate da el însuşi asemenea instrucţiuni). Potrivit legii, în cazurile în care se instituie curatela, în funcţie de felul acesteia, se aplică regulile de la mandat sau — după caz — cele de la tutelă. V. şi curatelă; curator. [M.M.] procedura de instituire a tratamentului medical obligatoriu, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora bolnavii psihici periculoşi sînt supuşi unui tratament medical de specialitate în cadrul unităţilor sanitare. Pentru declanşarea p. de i.a.t.m.o. este necesară sesizarea în scris a dispensarului medical în a cărui rază teritorială domiciliază bolnavul sau a dispensarului medical care deserveşte personalul muncitor din unitatea în care acesta îşi desfăşoară activitatea, de către: membrii majori din familia celui în cauză, cei care vin în contact permanent cu acesta la domiciliu sau la locul de muncă, sau orice altă persoană care are cunoştinţă de un asemenea caz, iar cînd blonavul este pus sub interdicţie sau este minor, aceeaşi obligaţie o au şi autoritatea tutelară, tutorele sau părinţii minorului. Ca urmare a înştiinţării unităţii sanitare competente, medicul de specialitate va examina bolnavul şi în baza constatărilor făcute va sesiza comitetul (biroul) executiv al consiliului popular pe raza căruia se află dispensarul; acesta va sprijini organele sanitare în obţinerea informaţiilor necesare privitoare la starea şi manifestările persoanei în cauză. Dacă se apreciază necesitatea prezentării bolnavului în faţa comisiei medicale, se vor lua măsuri ca acesta, împreună cu documentele medicale şi celelalte date deţinute să fie trimise de îndată la spitalul de psihiatrie competent, unde, în termen de 24 ore, va fi examinat de o comisie medicală (formată din 3 medici psihiatri, în caz de divergenţă completîndu-se cu încă 2 medici, desemnaţi de conducerea unităţii sanitare şi confirmaţi de direcţia sanitară judeţeană sau a municipiului Bucureşti). Comisia medicală poate hotărî, după caz, cu majoritate de voturi: a) tratament medical obligatoriu ambulator, atunci cînd nu există o necesitate medicală majoră pentru internarea bolnavului în spital; b) tratament medical obligatoriu în spital; c) recomandarea efectuării unui tratament medical corespunzător, cînd se apreciază că nu este necesară instituirea unui tratament medical obligatoriu. Hotărîrea, care este executorie, trebuie să cuprindă diagnosticul, soluţia adoptată, motivarea acesteia şi să fie semnată de toţi membrii comisiei, cu consemnarea eventualei opinii separate. în termen de 24 de ore de la luarea hotărîrii, comisia va înştiinţa bolnavul, pe unul din membrii majori ai familiei acestuia, procuratura locală, comitetul (biroul) executiv al consiliului popular şi dispensarul medical; dacă bolnavul cu privire la care s-a luat hotărîrea este pus sub interdicţie se va înştiinţa şi autoritatea tutelară, tutorele precum şi părinţii, dacă cel în cauză este minor. Tratamentul medical obligatoriu se va aplica de îndată ce a fost 379 procedura de judecată . luată această hotărîre de către comisie. [M.M.] procedura de instituire a tutelei minorului, ansamblu de norme şi reguli prin intermediul cărora organul competent numeşte o persoană fizică — tutorele — spre a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un minor lipsit de îngrijirea părinţilor săi fireşti. Instituirea tutelei are loc în situaţiile în care părinţii minorului sînt: morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie sau nu şi-au redo-bîndit drepturile părinteşti asupra copilului lor firesc a cărui înfiere a fost desfăcută. Tutela se instituie de către autoritatea tutelară, din oficiu sau la sesizarea făcută în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a situaţiei minorului de către: a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii sau locatarii imobilului în care acesta locuieşte; b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial de stat cu prilejul constatării unei succesiuni; c) instanţele judecătoreşti, organele de procuratură şi miliţie, cu prilejul pronunţării, iuării sau executării unor măsuri privative de libertate; d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi alte persoane. în vederea instituirii tutelei, autoritatea tutelară are obligaţia de a desfăşura o serie de activităţi pregătitoare, ca: cercetări pentru stabilirea existenţei uneia din situaţiile prevăzute de lege pentru instituirea tutelei (cercetări la faţa locului, ascultarea persoanelor care au cunoştinţă despre situaţia minorului sau a familiei sale, ascultarea minorului, solicitarea de informaţii şi date de la organele şi instituţiile de stat etc.); investigaţii pentru determinarea unei persoane potrivite spre a i se încredinţa sarcina de tutore, desfăşurată în rîndul rudelor, vecinilor şi cunoştinţelor apropiate ale minorului (avîndu-se în vedere, cu această ocazie, cazurile de excludere de la tutelă prevăzute de lege, precum şi pe acelea în care persoana vizată poate refuza sarcina tutelei); luarea, pînă la numirea tutorelui, a unor măsuri urgente, provizorii, cerute de interesele minorului. După ce autoritatea tutelară s-a fixat asupra persoanei tutorelui, va emite decizie de numire şi o va afişa la consiliul popular de la domiciliul minorului; totodată, îi va comunica tutorelui numirea şi sarcinile ce-i revin în această calitate. îndatoririle tutorelui încep de la data primirii de către acesta a comunicării privitoare la numirea sa. V. şi tutore; procedura înlocuirii tutorelui; procedura îndepărtării tutorelui; tutela minorului. [M.M.] procedura ds judecată a recursului, totalitatea regulilor pe baza cărora instanţa competentă, la cererea părţii interesate (recurentul) verifică şi apreciază asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate. P. de j.a.r. se concretizează în unele reguli specifice care se completează însă cu normele dreptului comun; regulile procedurale de drept comun se aplică în instanţa de control judiciar doar dacă ele nu sînt potrivnice dispoziţiilor prevăzute de lege în ma- procedura desfacerii.. 380 teria recursului. Judecata în faţa instanţei de recurs începe cu citirea dării de seamă de către judecătorul delegat în acest scop; după prezentarea dării de seamă instanţa va soluţiona excepţiile de procedură ce fac inutilă cercetarea recursului; astfel, instanţa va verifica dacă recursul a fost sau nu legal timbrat, dacă părţile sînt sau nu valabil reprezentate şi dacă recursul a fost sau nu promovat în termen. Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă o atare dovadă nu rezultă din dosar, el se va considera ca fiind făcut în termen. în faţa instanţei de recurs părţile vor lua cuvîntul în ordinea stabilită de lege: mai întîi recurentul, pentru a-şi dezvolta motivele de recurs, apoi intimatul şi la urmă procurorul. Dacă recursul a fost promovat de procuror, cuvîntul se va da mai întîi acestuia şi pe urmă părţilor principale. în faţa instanţei de recurs nu se pot administra probe noi, cu excepţia înscrisurilor. După ce părţile au pus concluzii asupra recursului, instanţa se retrage în vederea deliberării şi pronunţării hotărîrii; instanţa de recurs se pronunţă printr-o decizie de admitere sau de respingere a recursului; în caz de admitere, judecata poate parcurge şi faza rejudecării fondului după casare; această fază se desfăşoară, de regulă, în faţa instanţei care s-a pronunţat a-supra recursului. V. şi casare cu reţinere; casare cu trimitere; modificarea hotărîrii. [I.L.] procedura desfacerii înfierii, complex de reguli şi mij- loace prin intermediul cărora se poate obţine, în condiţiile legii, încetarea pentru viitor a efectelor înfierii. P.d.î. este declanşată prin introducerea acţiunii în desfacerea înfierii (de către persoanele prevăzute de lege) la judecătoria de la domiciliul pîrîtului, fiind supusă în continuare prevederilor dreptului comun, cu unele particularităţi. Astfel, instanţa de judecată, proce-dînd la soluţionarea cauzei, trebuie să administreze probele necesare dovedirii interesului celui înfiat în desfacerea înfierii (probe pe care să le aprecieze apoi în limitele legii şi ale regulilor de convieţuire socialistă), să asculte pe înfiat (dacă a împlinit vîrsta de 10 ani), pe părinţii săi fireşti, precum şi pe delegatul autorităţii tutelare, înfierea se consideră desfăcută pe data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti, dată de la care încetează şi raporturile de rudenie civilă stabilite prin înfiere, cu toate consecinţele care rezultă din aceasta. V. şi acţiune în desfacerea înfierii. [M.M.] procedura divorţului, ansamblu de reguli ce guvernează desfăşurarea proceselor avînd ca obiect cereri de desfacere a căsătoriei. P.d. are caracter special şi se distinge prin următoarele particularităţi: a) cererea de despărţire este de competenţa judecătoriei în raza căreia se află ultimul domiciliu comun al soţilor; dacă soţii nu au avut un domiciliu comun, sau dacă nici unul dintre ei nu mai locuieşte în raza teritorială a judecătoriei ultimului lor domiciliu comun, competenţa revine judecătoriei locului de domiciliu al pîrîtului, iar dacă pîrîtul nu 381 procedura divorţului domiciliază în ţară, judecătoriei locului de domiciliu al reclamantului; b) soţul pîrît poate să facă şi el cerere de despărţire, cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată, iar pentru faptele petrecute după această dată, pîrîtul va putea face cerere reconvenţională pînă la începerea dezbaterilor asupra fondului cu privire la cererea reclamantului; c) cererea pîrîtului trebuie depusă la aceeaşi instanţă, urmînd să fie judecată împreună ou aceea a reclamantului; d) cererea de divorţ trebuie să cuprindă, pe lîngă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori rezultaţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală de copii legitimi faţă de ambii soţi, precum şi a copiilor recunoscuţi de aceştia; dacă nu sînt copii minori, se va menţiona această împrejurare; la cerere se alătură cîte o copie după certificatele de naştere ale copiilor, precum şi copia certificatului de căsătorie; împreună cu înscrisurile doveditoare, cererea de divorţ se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei, care va da reclamantului sfaturi de împăcare şi va fixa un termen la care ambii soţi să se prezinte în camera de consiliu; f) la termenul fixat, preşedintele va stărui pentru împăcarea părţilor, iar dacă aceştia nu se pot împăca, ori pîrîtul nu se prezintă, iar din căsătorie au rezultat copii ce sînt minori, preşedintele va stabili părţilor un termen de gîndire de cel puţin trei şi cel mult şase luni; dacă din căsătorie n-au rezultat copii (sau aceştia nu mai sînt minori), preşedintele va fixa termen pentru judecarea cauzei; g) după împlinirea termenului de gîndire (în cazul în care un asemenea termen a fost acordat), preşedintele instanţei, la cererea reclamantului, va cita din nou părţile şi, dacă ele nu s-au împăcat ori soţul pîrît nu se înfăţişează, va fixa termen pentru judecarea pricinii; h) dacă la oricare dintre termenele arătate reclamantul nu se înfăţişează, procesul se suspendă; i) primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei va fixa de îndată termen de judecată în şedinţă publică, ori de cîte ori divorţul este cerut pentru motivul că soţul pîrît: suferă de alienaţie mintală cronică sau debilitate mintală cronică; este declarat dispărut prin hotărîre judecătorească definitivă; şi-a părăsit soţul stabilindu-se în străinătate; j) în următoarele situaţii, preşedintele instanţei, după ce a dat reclamantului sfaturi de împăcare, va fixa termen pentru împăcare în camera de consiliu, iar dacă soţii nu se împacă ori pîrîtul nu se înfăţişează, va fixa termen de judecată fără a mai acorda termen de gîndire: dacă divorţul este cerut pentru că pîrîtul a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soţului reclamant, instigare la omor împotriva a-cestuia, vătămarea corporală gravă a reclamantului, nede-nunţarea acestor fapte, favorizarea acelora ce -le-au săvîrşit, sau a fost condamnat pentru săvîrşirea unei infracţiuni la viaţa sexuală; dacă motivul de divorţ este că pîrîtul a fost condamnat pentru una sau mai multe in- procedura fată de. • 383 fracţiuni săvîrşite cu intenţie, altele decît cele arătate mai sus, la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin trei ani, dar numai dacă cererea de divorţ s-a introdus în timpul executării pedepsei; 1) pe tot parcursul desfăşurării procesului, instanţa poate lua măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei; m) regula este că în faţa instanţei de fond părţile trebuie să se prezinte personal; prin excepţie, soţul care execută o pedeapsă privativă de libertate, ori este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate se poate înfăţişa prin mandatar; n) cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică, dar instanţa poate dispune soluţionarea ei în camera de consiliu ori de cîte ori apreciază că prin aceasta s-ar realiza o mai bună judecare sau ar fi asigurată o mai bună administrare a probelor; o) dacă la termenul de judecată se prezintă numai pîrîtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută; p) la primul termen de judecată instanţa va stărui pentru împăcarea părţilor, iar dacă împăcarea nu reuşeşte, va fixa un termen pentru a se pronunţa cu privire la probele propuse de reclamant prin cererea de divorţ, precum şi pentru dovedirea faptelor intervenite ulterior pe care le invocă în sprijinul ei; la acest termen instanţa se va pronunţa şi asupra probelor propuse de pîrît; r) în cazul în oare la termenele fixate pîrîtul nu s-a prezentat, iar procedura de citare a lui a fost îndeplinită prin afişare, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă soţul pîrît are domiciliul la locul indicat în cerere, iar dacă constată că are alt domiciliu va dispune citarea lui la acea adresă, sau, dacă este cazul, chiar la locul său de muncă; s) divorţul poate fi pronunţat fie din vina exclusivă a pîrîtului, fie din vina ambilor soţi; t) hotărîrea prin care se soluţionează cererea de divorţ este supusă recursului, care poate fi declarat în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia; părţile nu pot renunţa la termenul de recurs. [M.C.] procedura faţă de militarii în termen, reglementări procesuale derogatorii — faţă de procedura de drept comun — care privesc judecarea proceselor civile în care, în calitate de parte, figurează o persoană care îşi satisface stagiul militar. Derogările privind aceste procese se referă la situaţia specială a acestor persoane, avîndu-se în vedere schimbarea domiciliului şi disciplina pe care aceştia trebuie să o respecte. Astfel: 1) Citarea militarilor în termen trebuie îndeplinită la unitatea unde a-ceştia îşi satisfac stagiul militar, afară de situaţia în care cei în cauză au făcut alegere de domiciliu la o altă persoană (de ex. la apărătorii lor) şi au încunoştiinţat instanţa despre aceasta. 2) Darea termenului în cunoştinţă nu este aplicabilă în cazul militarilor în termen, deoarece aceştia, chiar dacă ar cunoaşte termenele de judecată, nu se pot prezenta în faţa instanţei decît dacă sînt învoiţi de comandantul unităţii militare procedura împărţelii. din care fac parte, motiv pentru care este necesară citarea, pentru fiecare termen, la unitatea militară respectivă. 3) Determinarea competenţei teritoriale a instanţelor potrivit locului de domiciliu al pîrîtului, fiind de aplicare generală, atrage pentru militarii în termen, în procesele în care figurează ca pîrîţi, competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii unde aceştia îşi satisfac serviciul militar. S-a decis, spre exemplu, în sensul adesta, pentru determinarea competenţei judecătoriilor de a soluţiona cauzele rezultate din nerespectarea de către militarii în termen a regulilor de călătorie cu trenul. Soluţia, a pari ratione, poate fi extinsă şi la alte situaţii, cum ar fi chemarea în judecată a unui militar în termen, în calitate de pîrît, într-o acţiune de cercetarea paternităţii; la fel, într-o acţiune de divorţ, în caz că soţii n-au avut un domiciliu comun etc. V. şi citarea părţilor; termen în cunoştinţă; competenţă teritorială generală. [D.R.] procedura împărţelii judiciare, ansamblu de reguli prevăzute de lege pentru a fi respectate de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării cererilor avînd ca obiect lichidarea stării de indiviziune. P.î.j. se distinge prin următoarele trăsături particulare: a) cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, pe lîngă menţiunile obişnuite ale oricărei asemenea cereri, şi indicarea: (în cazul indivi-ziunii succesorale) numele defunctului, averea rămasă de pe urma lui (inclusiv bunurile supuse raportului şi reduc-ţiunii), numele şi calitatea moştenitorilor, cota-parte cuvenită fiecăruia, precum şi datoriile şi creanţele acestora faţă de defunct; (în celelalte cazuri) bunurile supuse partajului, numele tuturor coproprietarilor precum şi întinderea drepturilor lor indivize; b) p.î.j. parcurge două faze distincte: admiterea în principiu a acţiunii şi formarea şi atribuirea loturilor; c) admiterea în principiu se finalizează printr-o încheiere inter-locutorie care constată calitatea de coproprietari a părţilor, cota-parte ce li se cuvine, bunurile supuse partajului, datoriile şi creanţele faţă de defunct (dacă este cazul); darea acestei încheieri nu este obligatorie, în procesele mai simple putîndu-se da direct hotărîre de partaj; d) în faza a doua a P.Î.J. se deleagă un judecător cu efectuarea împărţelii propriu-zise, pe baza celor hotărîte de instanţă prin încheierea de admitere în principiu; acesta procedează la formarea loturilor, ţinînd seama de întinderea drepturilor coproprietarilor, iar atunci cînd este necesar, poate recurge într-un atare scop la experţi; e) de regulă partajul se face în nar tură, inegalitatea loturilor compensîndu-se prin sulte; dacă această soluţie nu este posibilă, împărţeala poate fi făcută prin atribuirea bunului supus partajului, în întregime, unui copărtaş, cu obligaţia să plătească celorlalţi sulte corespunzătoare drepturilor lor; în cazuri extreme (cînd nici una din soluţiile arătate nu este posibilă) se poate recurge şi la vînzarea bunului la licitaţie, preţul obţinut împăr-ţindu-se între foştii copărtaşi, proporţional cu cotele lor indivize; f) hotărîrea de partaj procedura încetării.. 384 rămasă definitivă constituie titlu executoriu, fiind susceptibilă de executare pe cale silită, indiferent dacă prin acţiune s-a cerut sau nu predarea în posesie a loturilor atribuite foştilor copărtaşi, şi indiferent dacă instanţa a dispus sau nu această predare; această hotărîre nu este însă susceptibilă de executare silită în cazul în care părţile declară în mod expres că nu solicită şi predarea bunurilor în posesie; în toate cazurile ea are efect declarativ. V. şi admitere în principiu. [M.C.] procedura încetării tratamentului medical obligatoriu, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora comisia medicală competentă hotărăşte, potrivit legii, încetarea oricărui tratament medical obligatoriu. încetarea tratamentului medical se dispune în urma reexaminării bolnavului, la cererea acestuia, a procurorului, a membrilor majori ai familiei cu care locuieşte bolnavul ori a persoanei sub îngrijirea căreia se află a-cesta, şi cu avizul medicului psihiatru din dispensarul policlinic (sau numai la propunerea acestuia). Unităţile socialiste în care sînt ori au fost încadraţi bolnavi pentru care s-a dispus încetarea tratamentului medical obligatoriu, au obligaţia să asigure, celor cu capacitatea de muncă păstrată, desfăşurarea sau reluarea activităţii lor, în locuri de muncă corespunzătoare indicaţiilor date de comisia medicală. V. şi procedura de Instituire a tratamentului medical obligatoriu. [M.M.] procedura îndepărtării tutorelui, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora organul competent procedează la înlăturarea persoanei care a fost numită să exercite tutela unui minor. îndepărtarea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, printr-o decizie motivată, atunci cînd a-cesta: a) săvîrşeşte un abuz; b) se face vinovat de o neglijenţă gravă sau de săvîrşirea unor fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore; c) nu-şi îndeplineşte mulţumitor sarcina; d) în timpul exercitării tutelei se iveşte vreuna din situaţiile ce, potrivit legii, determină excluderea de la tutelă a persoanei respective. Tutorele nemulţumit de hotărîrea luată poate ataca decizia cu plîngere la organul administrativ ierarhic superior autorităţii tutelare. La îndepărtarea sa din tutelă tutorele are obligaţia să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală, în vederea descărcării sale de gestiune. Pe perioada cuprinsă între data înlăturării tutorelui şi aceea a numirii altui tutore, autoritatea tutelară va numi un curator, oare va îndeplini, cu privire la persoana şi bunurile minorului, toate atribuţiile tutorelui. [M.M.] procedura înfierii, ansamblu de reguli şi acte juridice a căror finalitate duce la stabilirea legăturii de rudenie civilă între înfiat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi înfietor şi rudele acestuia, pe de alta parte (în cazul înfierii cu efecte depline), respectiv între înfiat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi înfietor, pe de altă parte (în cazul înfierii cu efecte restrînse). P.I. implică îndeplinirea a două acte juridice distincte: 1) actul înfierii, care trebuie să îndeplinească atît condiţiile de fond ale oricărui act juridic 385 procedura înfierii civil (capacitate, consimţămînt, obiect şi cauză), cît şi condiţiile de formă cerute de lege (exprimarea consimţămîntu-lui la înfiere prin „declaraţia de înfiere44 dată în faţa autorităţii tutelare competente sau printr-un înscris autentic) şi 2) actul de încuviinţare a înfierii emis de autoritatea tutelară competentă a aproba înfierea. Pentru valabilitatea înfierii se mai cere: a) con-simţămîntul expres al tuturor persoanelor prevăzute de lege (al înfietorului, al soţului a-cestuia, al părinţilor fireşti ai înfiatului, precum şi al înfiatului, dacă a împlinit vîrsta de 10 ani); b) îndeplinirea condiţiilor speciale cerute de lege cu privire la înfiat, la înfietor şi la raporturile preexistente între aceştia; c) existenţa actului de autorizare a înfierii de către Preşedintele R. S. România, dacă înfiatul sau înf ietorul nu este . cetăţean român; d) respectarea formelor solemne prevăzute de lege. Odată încheiat actul juridic al înfierii, înf ietorul sau înfietorii trebuie să depună, la organul competent de autoritate tutelară (acela de la domiciliul înfietorului, iar în cazul unui copil părăsit, născut din părinţi necunoscuţi, aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire, la autoritatea tutelară în raza căreia îşi are sediul acea instituţie socială) cererea de încuviinţare a înfierii, însoţită de actele doveditoare a îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a actului înfierii; primind cererea de încuviinţare, autoritatea tutelară dispune efectuarea unei anchete sociale pentru a culege datele şi informaţiile necesare cu privire la părţi (înfiat, înfietor. şi rudele, acestora); verificînd existenţa şi conţinutul actelor cerute de lege pentru încuviinţarea înfierii, autoritatea tutelară se va pronunţa, printr-o decizie motivată, în sensul încuviinţării sau al respingerii cererii de înfiere. în cazul cînd înfierea a fost încuviinţată, urmează înregistrarea acesteia, respectiv înscrierea în registrele de stare civilă a menţiunilor corespunzătoare cu privire la actul juridic al înfierii. în raport de felul înfierii, înscrierea se realizează în mod diferenţiat: 1) la înfierea cu efecte restrînse, se face menţiune despre aceasta pe actul de naştere al înfiatului; 2) la înfierea cu efecte depline, se întocmeşte un nou act de naştere pentru înfiat, în care înfietorii sînt trecuţi ca părinţi ai înfiatului, iar localitatea de domiciliu a înfie-torilor se trece ca loc al naşterii înfiatului; vechiul act de naştere al înfiatului se păstrează, făcîndu-i-se menţiune despre întocmirea celui nou. înfierea valabil încheiată şi încuviinţată de organul competent produce, de la data încuviinţării ei, următoarele efecte: a) stabilirea raporturilor de rudenie civilă între înfiat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi înfietor (la înfierea cu efecte restrînse) sau înfietor şi rudele acestuia (la înfierea cu efecte depline) de cealaltă parte; b) încetarea legăturilor de rudenie firească dintre înfiat şi rudele sale de sînge (numai la înfierea cu efecte depline), menţinîndu-se totuşi impedimentul la căsătorie rezultat din aceste legături; c) trecerea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti privitoare la înfiat, asupra înfietorului; d) dobîndirea de către înfiat a numelui de familie al înfietorului, cu excepţia cazu- 23 — Dicţionar de drept procesual procedura înlocuirii.. 386 lui în oare, la înfierea cu efecte restrînse, autoritatea tutelară a încuviinţat înfiatului să continue a purta vechiul său nume, adăugîndu-1 la cel dobîndit prin înfiere; e) alte efecte, rezultate din asimilarea rudeniei civile stabilite prin înfiere cu rudenia firească (efecte privind domiciliul şi locuinţa înfiatului minor, obligaţia legală de întreţinere, vocaţia succesorală etc.). [M.M.] procedura înlocuirii tutorelui, ansamblul normelor ţ^i regulilor în temeiul cărora organul competent procedează la înlocuirea persoanei care a fost numită să exercite tutela unui minor. înlocuirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, care va lua aceasta măsură atunci cînd, în timpul tutelei, se iveşte vreuna din împrejurările în care sarcina tutelei ar putea fi refuzată (şi tutorele o invocă, solicitînd desărcinarea sa) sau cînd, potrivit legii, se procedează la îndepărtarea tutorelui din tutelă. P.î.t. se realizează prin emiterea (de către autoritatea tutelară) a unei decizii de încetare a exercitării tutelei de către persoana care urmează a fi înlocuită şi numirea, după desfăşurarea cercetărilor necesare, tot printr-o decizie, a unui alt tutore. Pentru a se asigura neîntrerupt un ocrotitor legal minorului, tutorele care urmează să fie înlocuit va trebui să-şi exercite în continuare atribuţiile, pînă la intrarea efectivă în funcţie a noului tutore. [M.M.] procedura la comisia de judecată, ansamblu de reguli şi norme în temeiul cărora se desfăşoară activitatea juris- dicţională a comisiilor de judecată. Procedura este declanşată de sesizarea, în condiţiile legii, a comisiei de judecată, după care preşedintele comisiei fixează termenul şedinţei şi dispune chemarea părţilor, iar atunci cînd este cazul, şi a martorilor. La termenul de şedinţă se procedează, după caz, la împăcarea părţilor sau la judecarea pricinii, conform regulilor de procedură prevăzute de lege. încercarea de împăcare a părţilor trebuie realizată în termen de 30 de zile socotite de la sesizare, iar judecarea pricinilor al căror obiect îl constituie un litigiu patrimonial, în termen de 30 de zile de la data cînd încercarea de împăciuire nu a reuşit. Activitatea de împăciuire se finalizează prin încheierea unui proces verbal de consemnare a împăcării sau neîmpăcării părţilor ajunse în conflict juridic. Procesul verbal de consemnare a împăcării părţilor produce efectele unui titlu executoriu (putîndu-se executa silit, fără îndeplinirea vreunei formalităţi). Activitatea de judecată se materializează în hotărîrea pronunţată de comisia de judecată, prin care, în raport de probele administrate, se admite (în întregime sau în parte) cererea sau contestaţia reclamantului ori se respinge. împotriva hotărîrii comisiei de judecată se poate face plîngere la judecătorie în termen de 15 zile de la pronunţare (sau de la comunicare, cînd partea care face plîngerea a lipsit de la pronunţare). Şedinţele comisiei de judecată sînt publice. V. şi sesizarea comisiei de judecată. tM.M.] 381 procedura luării. procedura luării măsurilor de ocrotire a minorilor, complexul ide reguli şi mijloace prin intermediul cărora se concretizează şi realizează aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la ocrotirea unor categorii de minori. Această procedură comportă următoarele distincţii: 1) Minorii ai căror părinţi sînt decedaţi, necunoscuţi sau în orice altă situaţie care ar duce la instituirea tutelei, precum şi cei & căror sănătate este primejduită în familie, pot fi daţi, potrivit legii, în plasament familial de către comitetul executiv al consiliului popular judeţean sau al municipiului Bucureşti, prin organul de asistenţă socială, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui. Persoana sau familia care primeşte un minor în plasament familial are pe de o parte, dreptul de a primi o alocaţie de întreţinere pentru minor (al cărui cuantum se stabileşte prin H.C.M.), iar pe de altă parte obligaţia de a-i asigura acestuia întreţinerea şi celelalte condiţii necesare creşterii şi educării sale. Dacă în privinţa categoriei de minori arătaţi mai sus nu s-a putut lua măsura plasamentului familial, iar dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a acestora este primejduită în familie, comisia pentru ocrotirea minorilor poate hotărî încredinţarea lor unor familii ori unor persoane, cu consimţămîntul acestora. Familia sau persoana căreia i s-a încredinţat, în aceste condiţii, un minor, are faţă de acesta toate drepturile şi îndatoririle ce revin, potrivit legii, părinţilor privitor la persoana minorului şi beneficiază de alocaţia ce se acordă în cazul plasamentului familial. 2) în cazul cînd nu s-a putut lua una din măsurile arătate mai sus, în vederea creşterii, educării şi pregătirii şcolare şi profesionale a minorilor deficienţi, comisia pentru ocrotirea minorilor poate dispune încredinţarea lor unei instituţii de ocrotire din subordinea Ministerului Muncii ori a comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene sau a municipiului Bucureşti. Dacă împrejurările care au determinat luarea u-neia din măsurile de ocrotire s-au schimbat, comitetul executiv al consiliului popular ori comisia pentru ocrotirea minorilor, după caz, o poate revoca sau înlocui cu o altă măsură, ori poate dispune schimbarea familiei sau persoanei la care se află minorul. Internarea în casele de copii, în şcolile generale pentru deficienţi recuperabili, în căminele şcoală pentru deficienţi parţial recuperabili, precum şi plasamentul familial sau măsura încredinţării durează pînă la absolvirea în-văţămîntului obligatoriu. în cazul cînd după absolvirea şcolii generale, acela faţă de care s-a luat măsura de ocrotire se pregăteşte prin ucenicie la locul de muncă ori îşi continuă studiile într-o formă de învăţămînt de zi, el poate rămîne, dacă consimte, în grija instituţiei de ocrotire, a persoanei ori familiei căreia i-a fost încredinţat sau la care a fost dat în plasament familial, pînă la terminarea uceniciei sau a studiilor, fără a depăşi însă vîrsta de 25 de ani. Dacă la data absolvirii şcolii generale minorul este incapabil de muncă sau nu s-a încadrat în muncă din alte motive temeinice, procedura modificării.. 388 durata, măsurii de ocrotire se prelungeşte pînă Ia încetarea motivului pentru care minorul nu s-a încadrat în muncă, dar fără a depăşi vîrsta de 18 ani; în toate aceste situaţii, pe perioada menţinerii măsurilor de ocrotire, minorul are dreptul, potrivit legii, la o alocaţie de întreţinere. Internarea minorilor în cămine pentru deficienţi nerecuperabili durează pînă la majoratul acestora. 3) Faţă de minorii care au săvîrşit fapte penale sau sînt expuşi să să-vîrşească asemenea fapte ori ale căror purtări contribuie la răspîndirea de vicii sau deprinderi imorale în rîndul altor minori, comisia pentru ocrotirea minorilor poate lua măsura educativă a supravegherii deosebite sau a internării într-o şcoală specială de reeducare, din subordinea Ministerului Muncii. Măsura supravegherii deosebite, care se instituie pînă la îndreptarea minorilor, dar nu mai puţin de un an şi fără a depăşi vîrsta de 18- ani, constă în lăsarea minorului în grija părinţilor sau a tutorelui, cărora li se pune în vedere că au îndatorirea de a-1 supraveghea îndeaproape, în scopul îndreptării comportamentului acestuia. Măsura internării într-o şcoală specială de reeducare se ia pe timp nedeterminat faţă de minorul în vîrstă de cel puţin 10 ani, atunci cînd se apreciază că măsura supravegherii deosebite nu ar fi eficientă pentru îndreptarea minorului, sau atunci cînd, deşi i s-a aplicat măsura . supravegherii deosebite, aceasta nu a dat rezultatele urmărite; de precizat că măsura internării într-o şcoală specială de reeducare nu se poate lua faţă de mi- norii deficienţi, aceştia urmînd a fi încredinţaţi, în caz de nevoie, instituţiilor de ocrotire corespunzătoare. Faţă de minorul care dă dovadă de îndreptare, înaintea împlinirii vîrstei de 18 ani, se poate dispune, de către comisia pentru ocrotirea minorilor, la cererea conducerii şcolii speciale de reeducare, înlocuirea măsurii internării cu măsura supravegherii deosebite. [M.M.] procedura modificării (schimbării) tratamentului medical obligatoriu, ansamblul normelor şi regulilor în temeiul cărora comisia medicală care a hotărît /tratamentul medical obligatoriu în spital dispune, în urma examinării bolnavului, încetarea acestei forme de tratament şi instituirea în continuare a tratamentului medical obligatoriu ambula-tor. P.m.t.m.o. poate fi declanşată din oficiu (de către comisia medicală, cu ocazia efectuării reexaminărilor periodice a bolnavilor psihici periculoşi) precum şi la cererea medicului şef de secţie, a unui membru major al familiei bolnavului, ori a oricărei alte persoane, iar în cazul celor puşi sub interdicţie şi a minorilor, şi la cererea autorităţii tutelare, a tutorelui sau a părinţilor. V. şi procedura de instituire a tratamentului medical obligatoriu. [M.M.] procedura ofertei reale, ansamblul regulilor ce, potrivit legii, trebuie respectate pentru valabilitatea ofertei de plată făcute de debitor în eventualitatea că creditorul ar refuza să primească plata, precum şi a consemnării sumei, astfel încît această ofertă, dacă este urmată de consemnare, debitorul să fie li- 389 procedura prealabilă. berat de obligaţia sa. P.o.r. presupune îndeplinirea următoarelor formalităţi: a) debitorul trimite prin executorul judecătoresc o somaţie creditorului, invitîndu-1 ca într-o anumită zi, la o anumită oră, să se prezinte într-un anumit loc pentru a primi plata; locul prezentării se fixează de obicei la domiciliul creditorului sau la biroul executorului judecătoresc, după cum plata este cherabilă sau portabilă; b) în cazul în care creditorul dă curs acestei somaţii şi primeşte plata, executorul judecătoresc încheie un proces-verbal constatînd primirea plăţii; c) dacă creditorul nu se prezintă sau, prezentîndu-se, refuză primirea plăţii, executorul judecătoresc va încheia, de asemenea, un proces-verbal, consemnînd această împrejurare; d) ca urmare a refuzului creditorului de a primi plata, constatat prin procesul-verbal al executorului judecătoresc, debitorul poate consemna în mod valabil suma la C.E.C. la dispoziţia celui dintîi, iar recipisa să o depună la organul de executare; e') după consemnarea sumei debitorul se poate adresa judecătoriei cu o cerere soli-citînd validarea plăţii; f) tot astfel, creditorul este îndreptăţit să introducă o acţiune împotriva debitorului, cerînd ca instanţa să hotărască anularea ofertei şi a consemnării; g) debitorul poate să retragă suma consemnată, atîta timp cît creditorul refuză să o ridice, iar instanţa nu a constatat încă valabilitatea ofertei şi consemnării. P.o.r. este aplicabilă şi în cazul în care obligaţia debitorului are ca obiect predarea unui lucru individual determinat. In acest caz, prin somaţia trimisă se va stabili ca loc de predare locul unde este situat bunul respectiv. în eventualitatea că la data fixată creditorul no ridică bunul oferit, debitorul se poate adresa instanţei cerînd aprobarea pentru a depune bunul în altă parte, dar numai dacă dovedeşte că are nevoie de locul unde iniţial acesta era aşezat. P.o.r. este utilizată, cu adaptarea necesară, şi pentru constatarea refuzului de plată al debitorului. [M.C.J procedura prealabilă judecării recursului, totalitatea. regulilor prevăzute de lege în vederea pregătirii judecăţii în faţa instanţei de control judiciar. Cererea de recurs se depune, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărîre se atacă. După primirea ei, preşedintele instanţei verifică îndeplinirea condiţiilor de formă ale acesteia; dacă constată lipsuri, poate, restitui cererea de recurs părţii, pentru a o completa în mod corespunzător; în acest scop, preşedintele instanţei poate prelungi termenul de recurs cu cinci zile. Recursul motivat se comunică de instanţa de fond intimatului, care în termen de 15 zile are dreptul de a depune întîmpinare. Nedepune-rea întîmpinării nu conduce la decăderea intimatului din dreptul de a-şi expune oral apărarea în faţa instanţei de recurs. După depunerea întîmpinării, preşedintele va lua măsuri pentru trimiterea dosarului la instanţa competentă a soluţiona recursul; în a-cest scop preşedintele instanţei de fond va verifica mai întîi dacă hotărîrea a fost comunicată tuturor părţilor, dacă s-au comunicat motivele procedura privind.. 390 de recurs, dacă intimatul a înaintat întîmipinare ori dacă a expirat termenul pentru depunerea ei. Dosarul cauzei se trimite, printr-o adresă semnată de preşedintele instanţei de fond şi de grefier, instanţei ierarhic superioare. După primirea dosarului, preşedintele instanţei de recurs va lua următoarele măsuri pregătitoare: va verifica dacă hotărîrea a fost comunicată tuturor părţilor (dacă este cazul va dispune comunicarea hotărîrii); va verifica dacă au fost respectate condiţiile legale privitoare la timbrarea cererii de recurs (dacă este cazul îl va încunostiinţa pe recurent despre obligaţia timbrării cererii de recurs pînă la primul termen, sub sancţiunea anulării recursului); va fixa primul termen de judecată, dis-punînd şi citarea părţilor; dacă apreciază necesar, va desemna un judecător pentru întocmirea dării de seamă a-supra dosarului. (I.L.] procedura privind controlul provenienţei unor bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit, complexul de reguli şi mijloace prin intermediul cărora se efectuează controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobîndite prin mijloace cu caracter licit. Această procedură este declanşată de sesizarea, în condiţiiie legii, a comisiei de cercetare; comisia nu va începe cercetarea înainte de a chema în faţa sa pe cel ce a semnat sesizarea, pentru a-i cere relaţiile necesare cauzei şi a-i pune în vedere dispoziţiile legale privitoare la consecinţele afirmaţiilor mincinoase. Dacă sesizarea făcută de un organ de stat este incompletă, acesta va fi obligat ca, în termen de 30 de zile de la cererea comisiei de cercetare, să o completeze cu toate datele necesare pe care acel organ le deţine. Organizaţiile socialiste, cu excepţia unităţilor G.E.C., sînt obligate, potrivit legii, să pună la dispoziţia comisiei actele cerute şi să dea relaţiile necesare. Dacă rezultă date sau indicii că între valoarea bunurilor persoanei în cauză şi veniturile acesteia există vădită disproporţie, comisia o citează şi îi acordă un termen de cel mult 10 zile pentru a depune o declaraţie cu privire la toate bunurile supuse controlului şi la justificarea provenienţei lor, în care va arăta cîştigurile şi cheltuielile anuale. Comisia citează, de asemenea, orice persoană care ar putea da relaţii utile pentru lămurirea provenienţei bunurilor celui în cauză; vor fi ascultaţi în mod obligatoriu cei care au dobîndit bunuri de la persoana cercetată. în situaţia cînd persoanele citate în faţa comisiei de cercetare nu se prezintă sau refuză să dea lămurilie cerute, acestea vor putea fi sancţionate, conform legii, ou amendă judiciară. în cazul în oare persoana cercetată este un demnitar, comisia de cercetare va putea proceda la verificarea sesizării sau cererii numai cu încuviinţarea Consiliului de Stat. Pentru soluţionarea cauzei, comisia poate efectua cercetări locale ori poate dispune efectuarea unor expertize tehnice sau contabile. Pînă la clarificarea situaţiei celui cercetat, comisia va dispune măsuri de interzicere atît a înstrăinării bunurilor cercetatului şi ale persoanelor cu care acesta trăieşte şi gospodăreşte în comun, cît şi a înstrăi- 391 procedura privind. nării bunurilor pe care persoana cercetată le-a transmis cu titlu gratuit în perioada ce urmează a fi supusă controlului. Dacă comisia de cercetare clasează cauza, măsurile arătate mai sus încetează pe data rămînerii definitive a încheierii de clasare. în urma efectuării cercetărilor, comisia hotărăşte, în cel mult 45 de zile, prin încheiere motivată, cu majoritate de voturi: 1) trimiterea cauzei spre soluţionare judecătoriei, în raza căreia se află domiciliul persoanei cercetate, dacă constată că provenienţa unor bunuri nu este justificată; 2) clasarea cauzei, cînd constată că provenienţa tuturqr bunurilor este justificată; 3) trimiterea cauzei la unitatea de procuratură competentă, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este ne justificată rezultă săvîrşirea unei infracţiuni. în cazul clasării cauzei, încheierea se va. comunica, în termen de 10 zile de la pronunţare, persoanei în cauză, celui care a făcut sesizarea, procurorului şef al procuraturii locale şi administraţiei financiare. împotriva acestei încheieri se poate face recurs în termen de 15 zile de la comunicare, existînd însă şi posibilitatea folosirii căii extraordinare de atac a revizuirii, în judecarea cauzei, instanţa nu se poate limita la bunurile şi valorile menţionate în actul de sesizare, ea fiind obligată să verifice provenienţa tuturor bunurilor persoanei cercetate. De aceea, declaraţia cercetatului, dată în faţa comisiei, poate fi completată în faţa instanţelor judecătoreşti, care sînt datoare să verifice prin probe aceste completări, în scopul stabilirii si- tuaţiei de fapt reale. Judecătoria, sesizată de comisia de cercetare, va proceda la judecată numai cu privire la părţile care au fost chemate la comisie, nu şi cu privire la alte persoane. Dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvîrşirea vreunei infracţiuni, instanţa judecătorească va trimite dosarul unităţii competente de procuratură, spre a stabili dacă este sau nu cazul să pună în mişcare acţiunea penală, iar dacă constată că provenienţa bunurilor este justificată, va hotărî închiderea dosarului. împotriva hotărîrilor judecătoreşti se poate declara recurs, în condiţiile legii, în termen de 15 zile de la comunicare. Dacă instanţa judecătorească, sesizată cu recurs împotriva unei sentinţe, casează hotărîrea pentru nelegalitatea sau netemeinicia soluţiei, ea nu va putea trimite cauza la comisia de cercetare, ci va fi obligată să o trimită spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărîrea casată sau altei instanţe de acelaşi grad. Procedura de cercetare şi judecare a provenienţei bunurilor începută împoţriva unei persoane continuă, potrivit legii, împotriva moştenitorilor, care vor răspunde însă numai în limitele valorii bunurilor dobîndite prin succesiune; cercetarea poate fi pornită şi direct împotriva moştenitorilor, dar numai în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii. în ceea ce priveşte competenţa teritorială în efectuarea controlului provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, aceasta aparţine instanţei de judecată şi, implicit, comisiei de cercetare în a căror rază teritorială îşi procedura privind... 398 are domiciliul persoana în cauză, chiar dacă printre bunurile supuse controlului se află şi imobile, întrucît sesizarea priveşte nu numai un anumit imobil, ci întreg patrimoniul, iar regula competenţei după locul unde este situat imobilul se aplică doar acţiunilor reale imobiliare, caracter pe care nu-1 au acţiunile de control al provenienţei bunurilor. Cît priveşte dreptul de apărare al cercetatului, deşi acesta este garantat în tot cursul procesului, asistarea sau reprezentarea de către avocat a persoanei în cauză este posibilă numai în faţa instanţei, nu şi în faţa comisiei de cercetare, dat fiind caracterul special al lucrărilor şi dezbaterilor în faza de cercetare. V. şi bunuri care nu au fost dobfn-dite în mod licit; comisie de cercetare a unor bunuri care nu au fost dobîndite în mod licit; justificarea provenienţei bunurilor. [M.M.] procedura privind soluţionarea litigiilor de muncă, totalitatea regulilor în temeiul cărora organele de jurisdicţie competente rezolvă neînţelegerile ce izvorăsc din raporturile juridice de muncă. Principalele reguli procedurale ce sînt comune tuturor organelor de jurisdicţie a muncii se referă la: 1) Actul de sesizare; organele de jurisdicţia muncii pot fi sesizate printr-o cerere sau contestaţie. Ori de cîte ori persoana interesată urmăreşte valorificarea unor drepturi băneşti faţă de cealaltă parte a raportului juridic de muncă, actul de sesizare se materializează într-o cerere; dacă persoana încadrată în muncă urmăreşte desfiinţarea unei de- cizii emise de organele de conducere ale unităţii, actul de sesizare se concretizează într-o contestaţie. Cererea are natura juridică a unei acţiuni în pretenţii, iar contestaţia se înfăţişează în concret ca o acţiune în anulare. 2) Termenele de sesizare; Codul muncii stabileşte termene diferite ca durată, în raport de natura litigiului ce urmează să fie supus spre soluţionare organului de jurisdicţie competent. Astfel: a) termenul de sesizare este de 30 de zile şi curge de la data comunicării în cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări, iar în celelalte situaţii de la data cind cel interesat a luat cunoştinţă de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul; b) pentru orice pretenţii băneşti ale persoanelor încadrate faţă de u-nitate — prejudicii suferite sau drepturi neacordate — termenul de sesizare este de trei ani de la data producerii pagubelor sau de la data cînd drepturile urmau să fie acordate. Dacă recunoaşterea pretenţiilor băneşti invocate de partea interesată este condiţionată de desfiinţarea prealabilă a unui act de modificare sau de desfacere a contractului de muncă, cererea nu poate fi admisă decît dacă acel act a fost atacat în termen de 30 de zile şi doar dacă s-a obţinut anularea lui. în-tr-adevăr, atîta timp cît măsura luată de unitate nu a fost atacată în termen de 30 de zile, ea se consolidează, iar partea interesată pierde dreptul de a mai invoca ilegalitatea acesteia pe cale incidenţă. Termenele de sesizare a organelor de jurisdicţie a muncii au natura unor ter- 393 procedura privind. mene de prescripţie; pentru motive temeinice, partea interesată are posibilitatea de a solicita repunerea în termen. 3) Sarcina probei; în litigiile de muncă dovada temeiniciei şi legalităţii măsurii luate este în sarcina unităţii; regula e-nunţată este tradiţională şi practică, întrucît unitatea este cea mai în măsură să dovedească legalitatea şi temeinicia deciziilor luate; acest principiu se aplică numai în litigiile de muncă ce au ca o-biect contestarea unor măsuri sau decizii ale unităţilor socialiste. Dacă unitatea nu a adoptat o măsură cu privire la raportul juridic de muncă, stabilit cu persoana care a sesizat organul de jurisdicţie, sarcina probei va reveni reclamantului, potrivit normelor de drept comun. 4) Scutirea de plata taxelor de timbru; în faţa organelor de jurisdicţia muncii toate cererile şi actele de procedură sînt scutite de plata taxelor de timbru. P.p.s.l. de m. se concretizează şi în dispoziţii aplicabile doar anumitor organe de jurisdicţie a muncii. Astfel, în activitatea de soluţionare a litigiilor de muncă de către comisiile de judecată urmează să fie respectate şi următoarele reguli procedurale: a) examinarea cauzei începe prin prezentarea actului de sesizare de către preşedinte; expunerea sesizării constă în citirea acesteia în şedinţă publică sau într-o prezentare sintetică a pretenţiilor invocate şi a dovezilor pe care se sprijină; b) audierea martorilor se realizează fără prestarea jurămîntului prevăzut în dreptul comun; a-ceastă soluţie se întemeiază pe caracterul comisiei de judecată de a fi un organ ob- ştesc de influenţare şi jurisdicţie; pentru acelaşi motiv martorii nu pot fi chemaţi în faţa comisiei de judecată pe baza mandatului de aducere; c) după ce părţile au pus concluzii în fond, preşedintele comisiei poate da cuvîntul şi altor persoane care asistă la dezbateri; preşedintele are doar facultatea, iar nu obligaţia de a acorda cuvîntul şi altor persoane care asistă la dezbateri; prin ascultarea persoanelor străine de litigiu se asigură însă realizarea funcţiei de influenţare obştească a comisiilor de judecată; d) hotărîrile comisiilor de judecată sînt executorii din chiar momentul pronunţării lor; ele se pun in executare fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalităţi (adică fără investirea lor cu formulă executorie); hotărîrile pronunţate în litigiile de muncă a căror valoare nu depăşeşte 1 000 de lei sînt şi definitive din momentul pronunţării lor; e) controlul judecătoresc asupra hotărîrilor pronunţate de comisiile de judecată se realizează pe calea plîngerii şi prin sesizarea judecătoriei de către procuror; comisiile de judecată au însă posibilitatea de a exercita un control asupra propriilor acte de jurisdicţie prin intermediul reexaminării. Litigiile de muncă date în competenţa organelor de conducere colectivă sau a organelor administrative ierarhic superioare se soluţionează cu respectarea următoarelor reguli specifice: a) litigiul urmează să fie soluţionat în termen de cel mult 30 de zile de la data sesizării; b) hotărîrile urmează să fie adoptate în compunerea prevăzută de lege pentru funcţionarea organelor procedura punerii. 394 de conducere colectivă şi cu voturile necesare pentru validitatea acesteia; c) hotărîrile pronunţate sînt definitive. V. şi litigiu de muncă. [I.L.] procedura punerii sub interdicţie, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora persoana care nu are discernă-mînt pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza a-lienaţiei ori a debilităţii mintale, este pusă sub interdicţie prin hotărîre judecătorească, urmînd a i se desemna un tutore. Interdicţia poate fi cerută, potrivit legii, de către: a) autoritatea' tutelară; b) persoanele apropiate celui în cauză, precum şi administratorii şi locatarii imobilului în care locuieşte acesta; c) instanţele judecătoreşti, procuratura, organele de miliţie, cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate; d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană. Interdicţia se pronunţă de către instanţa j udecătorească, ascultîndu-se concluziile procurorului, şi îşi produce efectele de la data rămînerii definitive a< hotărîrii. Dacă este nevoie, pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie autoritatea tutelară poate numi un curator pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor sale. După ce a rămas definitivă, hotărîrea se comunică: 1) instanţei locului unde a fost înregistrat actul de naştere al celui pus sub interdicţie, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat; 2) autorităţii tutelare, care va desemna un tutore; 3) direcţiei sau circumscripţiei sanitare, pentru ca a-ceasta să instituie o supraveghere medicală permanentă asupra interzisului. Minorului ce se află sub ocrotirea părinţilor la data punerii sub interdicţie, nu i se va desemna un tutore decît atunci cînd devine major şi numai dacă se află încă sub interdicţie. Autoritatea tutelară, de acord cu organul sanitar competent şi în funcţie de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit în locuinţa sa ori într-o instituţie sanitară. [M.M.] procedura refacerii înscrisurilor şi hotărîrilor dispărute, totalitatea regulilor ce urmează să fie respectate în scopul reconstituirii actelor sau hotărîrilor judecătoreşti dispărute. P.r.î. şi h.d. se aplică în ipoteza dispariţiei întregului dosar sau al pierderii unor înscrisuri probatorii depuse la dosar; ea este incidenţă şi în cazul dispariţiei unei încheieri judecătoreşti sau a hotărîrii pronunţate. Această procedură se declanşează din oficiu sau la cererea părţii interesate. în ipoteza în care litigiul se află în curs de judecată, refacerea înscrisurilor sau a dosarului se efectuează de instanţa sesizată cu acţiunea principală. Cererea se so-luţioneză cu citarea părţilor, iar dacă este cazul, a martorilor şi a> expertului; în scopul refacerii înscrisurilor sau a dosarului instanţa solicită părţilor ori autorităţilor emitente copii după actele respective; de asemenea, urmează să fie folosite şi copiile legalizate după înscrisuri. Asupra cererii de refacere a înscrisurilor sau dosarului instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce 395 procedura urmăririi. poate fi atacată cu recurs numai odată cu fondul cauzei, înscrisurile refăcute în aceste condiţii ţin locul originalelor doar pînă la găsirea lor. în ipoteza dispariţiei hotărîrii, cererea de refacere se adresează instanţei care a pronunţat-o; hotărîrea se va reface după cel de-al doilea exemplar original ce se păstrează într-o mapă specială de către instanţa care a soluţionat litigiul; dacă nu se găseşte nici cel de-al doilea exemplar al hotărîrii, se va proceda la refacerea acesteia pe baza copiilor legalizate; în acest scop instanţa va face publicaţii spre a invita orice persoană ce deţine o copie legalizată de pe hotărîre de a o depune la grefă. Dacă hotărîrea nu se poate reface nici în aceste condiţii, instanţa va proceda la rejudecarea cauzei. Aceeaşi procedură se aplică şi în ipoteza dispariţiei dosarului sau a înscrisurilor în faza recursului. Dacă a dispărut hotărîrea pronunţată de instanţa de recurs, aceasta se va reconstitui după cel de-al doilea exemplar; dacă nu se găseşte nici acesta, recursul se va judeca din nou. în ipoteza dispariţiei hotărîrii pronunţate de instanţa de fond, iar cauza se află în recurs, se va proceda la restituirea dosarului primei instanţe, spre a re judeca litigiul. [I.L.] procedura scoaterii de sub interdicţie, ansamblu de norme şi reguli a căror aplicare are ca finalitate ridicarea interdicţiei ce a fost instituită a-supria unei persoane. Cererea de ridicare a interdicţiei se poate face de către cel pus sub interdicţie, de tutore, de organele de justiţie, procuratură şi miliţie, de organele administraţiei de stat, instituţiile de ocrotire, organizaţiile obşteşti. Scoaterea de sub interdicţie se pronunţă, atunci cînd au încetat cauzele care au provocat instituirea acestei măsuri, de către instanţa judecătorească, ascultînd concluziile procurorului. Hotărîrea prin care se pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la data rămînerii definitive; ea se comunică, de către instanţa care a pronunţat-o instanţei locului unde s-a transcris hotărîrea de punere sub interdicţie, spre a fi operată în registrul anume destinat. încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui va fi opozabilă terţilor numai de la data cînd a fost făcută menţiune despre ridicarea interdicţiei pe marginea hotărîrii prin care s-a instituit a-ceastă măsură. [M.M.] procedura urmăririi unor datorii pe cale notarială, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora se poate face urmărirea silită a unor datorii neachitate la termen. Potrivit legii, pot fi urmărite pe oale notarială: a) chiriile pentru orice suprafeţe locative; b) taxele pentru apă, canal, gunoi menajer, energie electrică, gaze naturale, precum şi sumele reprezentînd alte obligaţii locative (cu excepţia' acelora ce reprezintă cheltuieli pe care chiriaşul le poate face, după lege, în contul proprietarului); c) sumele reprezentînd costul pentru repararea stricăciunilor produse de locatarii din vina lor, dacă nu depăşesc 200 lei; d) restanţele de onorarii către birourile de asistenţă juridică ale colegiilor de avocaţi; e) împrumuturile acordate de casele de ajutor reciproc; f) procedura urmăririi.. avansul spre decontare nejus-tificat de personalul muncitor, dacă acesta nu mai este în serviciul organizaţiei socialiste de la care a primit a-vansul, sau sumele plătite din eroare persoanelor încadrate în muncă; g) valoarea materialelor predate de unităţile cooperatiste meşteşugarilor cooperatori cu munca la domiciliu şi nerestituite de către aceştia; h> valoarea bunurilor nerestituite bibliotecilor, organizaţiilor culturale sau sportive; i) sumele de bani provenite din orice altă creanţă, dacă nu depăşesc suma de 500 lei şi sînt constatate prin înscrisuri care emană de la debitor sau de la organizaţia socialistă creditoare. Procedura nu se aplică creanţelor dintre organizaţiile socialiste, cu excepţia cazului cînd debitorul este o cooperativă a-gricolă de producţie sau o altă organizaţie agricolă cooperatistă. Urmărirea silită pe cale notarială se poate face oricînd, în măsura în care dreptul la acţiune nu este încă prescris (potrivit dreptului comun) şi dacă asupra datoriei nu există litigiu judecătoresc; prin excepţie, urmărirea sumelor datorate persoanelor fizice se va putea face numai dacă nu a trecut un an de la data cînd a expirat termenul de plată a datoriei; urmărirea silită a datoriilor se face în baza titlului e-xecutoriu notarial. înainte de a cere eliberarea titlului executor, creditorul are obligaţia de a soma în scris pe debitor, ca în termen de 10 zile de la data comunicării somaţiei să achite sumele datorate, cu menţiunea că dacă nici în acest termen datoriile nu vor fi achitate, se va cere notariatului de stat eliberarea ti- tlului executor pe baza căruia se va. proceda la executarea silită. Dacă în termenul de 10 zile arătat datornicul nu achită suma datorată, creditorul se va putea adresa cu o cerere organului notarial competent pentru obţinerea titlului executor. Cererea trebuie să cuprindă: a) numele, prenumele şi adresa creditorului; b) numele, prenumele, ocupaţia, locul de muncă şi domiciliul debitorului; c) suma de plată, inclusiv majorările sau dobînzile legale, motivul pentru care este datorată, perioada de timp pentru care se cere şi termenele în care trebuie achitată; d) dispoziţiile legale pe baza cărora s-a făcut calculul sumelor din care rezultă datoria, dispoziţiile legale care prevăd termenele de plată şi, în genere, temeiurile de fapt şi de drept ale datoriei; e) data comunicării somaţiei. Ea va fi însoţită de extrasul de cont al datornicului sau de orice înscris doveditor al datoriei care se urmăreşte, precum şi de copia somaţiei certificată de creditor şi dovada comunicării ei către debitor. Primind cererea, notarul de stat verifică dacă aceasta conţine toate e-lementele prevăzute de lege; dacă cererea este incompletă, el va pune în vedere creditorului să o completeze, acor-dîndu-i pentru aceasta un termen de 5 zile; în cazul cînd în termenul acordat nu se fac precizările cerute, notarul respinge cererea motivat, comuni cînd aceasta creditorului. Titlul executor se eliberează în termen de 5 zile de la primirea cererii. Dacă titlul e-xecutor priveşte o creanţă a unei instituţii bugetare, el va fi pus în executare prin sec- 397 procedură civilă ţia financiară a comitetului (biroului) executiv al consiliului popular al localităţii în care domiciliază debitorul. Notarul care a emis titlul e-xecutor îl va trimite din oficiu secţiei financiare pentru executare. Cînd executarea se face prin poprire, executorul judecătoresc o va înfiinţa în mod direct prin comunicarea ei terţului poprit, înştiinţînd despre aceasta şi pe debitor. Poprirea nu este supusă validării, cu excepţia cazului cînd terţul poprit declară e-xecutoruiui judecătoresc că nu datorează suma de bani debitorului urmărit, sau dacă nu consemnează suma urmărită în termenul prevăzut de lege (situaţie în care executorul judecătoresc va încu-noştiinţa instanţa pe lîngă care funcţionează pentru ca, pe baza probelor ce se vor administra, să valideze sau să desfiinţeze poprirea înfiinţată). Terţul poprit este obligat ca în termen de 5 zile de la înfiinţarea popririi sau de la scadenţa datoriei (dacă a-ceasta urmează după data înfiinţării popririi) să consemneze suma de bani şi să predea recipisa executorului judecătoresc, care va lua măsurile necesare pentru plata către creditor (dacă au trecut cel puţin 5 zile de la comunicarea făcută debitorului despre înfiinţarea popririi). împotriva respingerii cererii de eliberare a titlului executor notarial, creditorul poate face plîngere, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanţa judecătorească competentă; plîngerea se depune la notariatul de stat care a respins cererea, sau direct lai instanţă. Debitorul nemulţumit de emiterea titlului executor are deschisă calea unei acţiuni în anulare la instanţa judecătorească competentă; pe baza acţiunii introduse de datornic, instanţa va putea suspenda executarea; dacă titlul executor este desfiinţat de către instanţa sesizată cu acţiunea în anulare şi dacă executarea silită fusese efectuată, instanţa va dispune restituirea bunurilor debitorului (în cazul în care ele au fost numai ridicate) sau a contravalorii acestora (dacă ele au fost vîndu-tej; potrivit legii, bunurile sau sumele de bani vor fi restituite în cel mult 10 zile de la pronunţarea hotărîrii. V. si titlu executoriu notarial. [M.M.] procedură arbitrală, ansamblu de norme si reguli în temeiul cărora sînt rezolvate, în faţa organului arbitrai, conflictele (ivite între organizaţii socialiste) care nu au putut fi soluţionate pe calea înţelegerii între părţi. Potrivit legii, în desfăşurarea p.a. se disting mai multe faze şi a-nume: sesizarea Arbitrajului de Stat, examinarea prealabilă a cererilor, pregătirea rezolvării litigiului, şedinţa arbitrală, pronunţarea hotărîrii arbitrale şi, eventual, reexaminarea litigiului arbitrai. V. şi: sesizarea Arbitrajului de Stat; examinarea prealabilă a cererilor; pregătirea rezolvării litigiului; şedinţă arbitrală; hotărîre arbitrală; reexaminarea litigiului arbitrai; exercitarea controlului asupra hotărîrilor arbitrale. [M.M.] procedură civilă, ansamblul formelor şi condiţiilor prevăzute de lege privitoare la organizarea şi funcţionarea organelor de jurisdicţie, modul de judecată şi soluţionare a cauzelor civile şi executării hotărîrilor sau altor acte că- procedură contencioasă 398 rora li se atribuie calitatea de titluri executorii. Denumirea de p.c. corespunde conţinutului funcţiunii sale — cu-vîntul procedură derivă de la latinescul pro şi cedere = a merge înainte — indicînd ansamblul de norme după oare se conduce şi soluţionează procesul civil. V. şi legi de procedură; acte de procedură. [D.R.] procedură contencioasă, totalitatea normelor procesuale după care sînt soluţionate litigiile care se poartă între părţi cu interese contrarii. P.c. prezintă următoarele caracteristici: a) se aplică numai dacă se afirmă existenţa unui conflict între două părţi cu interese contrarii; b) implică, de regulă, dezbateri publice, orale şi contradictorii în şedinţa de judecată; c) în finalul judecăţii se urmăreşte actualizarea unor stări juridice anterioare prin constatarea, declararea sau stingerea unor drepturi subiective, dimpreună cu obligaţiile lor corelative; d) hotărîrea pronunţată, odată rămasă definitivă, se bucură de autoritatea lucrului judecat, punînd capăt, în mod irevocabil, litigiului. Caracteristicile menţionate îndeplinesc, prin contrariul lor, funcţii de diferenţiere, oferind criterii potrivit cărora, în linii mari, se poate distinge între cauzele contencioase şi cele necontencioase. Determinarea lor nu este însă riguros exactă; sîrit cazuri, în materie contencioasă, în care legea comprimă dezbaterile sau le suprimă cu totul (de ex. în cazul ordonanţei pre-şedinţiale) sau în care judecata poate fi reluată (de ex. în maiterie de pensie de întreţinere). Există şi aspecte care, aparent, întrunesc caracteristicile procedurii necontencioase. Astfel, toate măsurile pregătitoare luate în vederea judecării unei cauze, deşi prezintă o remarcabilă asemănare cu procedura necontencioasă, ele sînt acte contencioase deoarece se iau la cererea uneia din părţi (reclamantul) împotriva celeilalte părţi (pîrîtul). Sin. jurisdicţie contencioasă. V. şi procedură civilă. [D.R.] procedură necontencioasă, totalitatea normelor procesuale potrivit cărora instanţele judecătoreşti rezolvă cereri prin care nu se urmăreşte realizarea sau stabilirea unui drept sau interes potrivnic faţă de o altă persoană. Ceea ce distinge procedura contencioasă faţă de procedura necontencioasă este faptul că cererea pe care partea interesată o adresează instanţei nu se îndreaptă împotriva unui adversar şi nici nu evocă vreun conflict de interese. Domeniul de aplicare a p.n. în dreptul nostru procesual a fost redus considerabil, întrucît cele mai multe din cererile care se rezolvau de instanţele judecătoreşti pe această cale au fost trecute în competenţa altor organe. Astfel, întreaga procedură succesorală necontencioasă a fost dată în competenţa notariatului de stat; acelaşi organ are în prezent şi competenţa de autentificare a înscrisurilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, efectuarea lucrărilor legate de publicitatea imobiliară ş.a. De asemenea, toate cererile privind p.n. de luare a unor măsuri privind ocrotirea persoanelor incapabile au fost trecute în competenţa organelor de autoritate tutelară. In 399 f prezent dintre cererile care » se rezolvă pe calea p.n. de către instanţele judecătoreşti amintim: cererile ipentru eliberarea unor copii de pe hotărîrile judecătoreşti; cererea soţului care a plătit taxa de timbru de a i se restitui jumătate din cuantumul ei în caizul în care a intervenit împăcarea sau acţiunea de divorţ a fost retrasă; cererile creditorului interesat pentru întocmirea tabloului de ordine al creditorilor în caz de concurs ş.a. Avînd în vedere că, de regulă, cererile necontencioase sînt făcute în legătură cu o lucrare sau o pricină în curs la o anumită instanţă sau pe care instanţa a dezlegat-o, fă-cînd aplicaţia regulei acceso-rium sequitur principale, competenţa de a le rezolva va reveni instanţei la oare se află dosarul pricinii principale. în materie necontenicioasă instanţa pronunţă o încheiere, prin care se încuviinţează sau se respinge cererea. încheierile prin care se încuviinţează cererile necontencioase sînt executorii de drept şi sînt lipsite de puterea lucrului judecat. încheierile date în materie necontencioasă pot fi atacate cu .recurs, atît de partea a cărei cerere a fost respinsă, cît şi de orice persoană interesată. Recursul se redactează şi se motivează sumar. El se judecă cu citarea părţilor, în camera de chibzuire. V. şi autoritate tutelară; notariat de stat. [D.R.] procedură prearbitrală, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora se procedează la soluţionarea conflictelor patrimoniale dintre unităţile socialiste, pe calea înţelegerii directe între părţile interesate. Este obligatorie pentru procedură prearbitrală părţile aflate în conflict, ea constituind o condiţie prealabilă a intentării cererii de arbitrare la organul jurisdic-ţional. P.p. se realizează pe 2 căi şi anume: 1) Soluţionarea conflictelor prin întrunirea părţilor, ceea ce implică o întîlnire a virtualului reclamant cu cealaltă parte, în scopul de a-şi comunica reciproc pretenţiile şi opunerile referitoare la obiectul conflictului şi de a căuta soluţionarea lui prin înţelegere directă. 2) Soluţionarea prealabilă a conflictului pe calea comutnioărilor scrise (atujnci cînd părţile nu se pot întruni) constă în încercarea concilierii litigiului prin trimiterea, de către partea interesată a sesiza Arbitrajul de stat, a unei scrisori celeilalte părţi, în care se vor arăta pretenţiile sale în legătură cu obiectul conflictului şi motivele pe care acestea se întemeiază. Primind comunicarea, partea adversă trebuie să treacă neîntârziat la examinarea pretenţiilor formulate, la verificarea documentaţiei care i-a fost trimisă şi să comunice, la rîndul ei, în scris, în termen de 5 zile, răspunsul său: a) dacă constată că cererea reclamantului este întemeiată, să-i comunice acest lucru şi să-i arate totodată condiţiile în care înţelege să o satisfacă, sau să procedeze pur şi simplu la executarea obligaţiilor sale.; b) în situaţia cînd nu este de acord cu pretenţiile formulate, să răspundă, de asemenea în scris, arătînd pe larg motivele pentru care nu înţelege să onoreze cererea reclamantului şi anexînd, dacă este cazul, copiile actelor pe care îşi sprijină refuzul. Potrivit legii, sînt excep- procedură succesorală 499 tate de la obligativitatea efectuării p.p. sesizarea din oficiu a organelor arbitrale, ca şi sesizarea lor de către Consiliul de Miniştri. V. şi procedură arbitrală. [M.M.] procedură succesorală notarială, ansamblu de reguli cu caracter complex îndeplinite de către organele notariale sau instanţele judecătoreşti, potrivit cărora se stabileşte compunerea masei succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, întinderea drepturilor acestora, se întocmeşte actul de împărţeală a moştenirii şi se eliberează certificatul de moştenitor. P.s.n. este de competenţa exclusivă a notariatului de stat cînd există înţelegere deplină între moştenitori cu privire la numărul şi calitatea lor, la stabilirea masei succesorale, precum şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin, deci cînd este vorba de cauze succesorale necon-tencioase; cînd moştenitorii nu cad la învoială cu privire la cele de mai sus, în cauzele contencioase deci, competenţa îndeplinirii p.s.n. revine instanţei judecătoreşti. Deschiderea p.s.n. se face la cererea moştenitorilor, a creditorilor acestora (pe calea acţiunii o-blice), a statului (în cazul succesiunilor vacante), a procurorului, a comitetului (biroului) executiv al consiliului popular în raza căruia defunctul a avut ultimul domiciliu (cînd moştenirea cuprinde bunuri imobile) sau din oficiu de către notariatul de stat competent (în cazul succesiunilor vacante sau al moştenitorilor minori, interzişi etc.). Odată cu deschiderea p.s.n., notariatul de stat competent poate lua, la cerere sau din oficiu, următoarele măsuri de conservare a bunurilor din masa succesorală: a) inventarierea ,bunurilor; b) punerea de sigilii; c) darea în custodie a bunurilor; d) depunerea la CEC sau Banca Naţională a obiectelor din metale preţioase, a pietrelor preţioase, a sumelor de bani sau valutelor. Măsurile de conservare a bunurilor succesorale se pot lua de către notariat chiar şi atunci cînd p.s.n. are caracter contencios. Dacă desfăşurarea p.s.n. se prelungeşte în timp, se vor lua, potrivit legii, pe lîngă măsurile de conservare, şi măsuri de administrare a bunurilor, prin numirea unui custode sau curator special, de către organul notarial — în cazul procedurii neconten-cioase — sau de către instanţa de judecată — în cazul unei proceduri contencioase. După deschiderea p.s.n. notarul de stat, consta-tînd că de pe urma defunctului au rămas bunuri şi moştenitori, va cita pe toţi cei care se pretind moştenitori şi legatari; la termenul fixat, notarul de stat va stabili numărul şi calitatea moştenitorilor, compunerea masei succesorale, precum şi întinderea drepturilor acestora, potrivit legii sau testamentului. Dacă toţi moştenitorii se prezintă, îşi dovedesc calitatea şi se în-voiesc asupra împărţelii, notarul de stat va întocmi actul de împărţeală conform înţelegerii acestora; în cazul contrar, cînd între moştenitori se ivesc neînţelegeri cu privire la compunerea masei succesorale, la calitatea ori întinderea drepturilor lor, notarul de stat va constata toate acestea printr-o încheiere şi va îndruma părţile la proces, suspen-dînd procedura succesorală no- 491 proces civil tarială. P.s.n. se va redeschide, potrivit legii, în următoarele cazuri: a) după soluţionarea de către instanţă a litigiului dintre moştenitori; b) dacă moştenitorii, înţelegîndu-se între ei, renunţă la acţiune şi sînt de acord să ceară eliberarea certificatului de moştenitor; c) la cererea oricărui moştenitor care nu s-a prezentat la termenul fixat, dar numai pînă la împlinirea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii; d) ori-cînd, la cererea moştenitorului acceptant, dacă p.s.n. a fost suspendată ca urmare a ne-prezentării moştenitorilor citaţi la 3 termene succesive, din care ultimul după trecerea a 6 luni de la deschiderea moştenirii. {M.M.] proceduri speciale, complex de norme procedurale, complementare sau derogatorii de la procedura de drept comun, după care se soluţionează numai anumite pricini civile expres determinate prin lege. Constituie p.s. numai comple-mentările, derogările sau dispoziţiile deosebite — faţă de pro-, cedura de drept comun — care alcătuiesc prin număr, conţinut şi sistematizare o reglementare aparte, care se aplică numai în cauzele pentru soluţionarea cărora anumite considerente au impus şi determinat un atare regim. P.s. sînt reglementate: a) în cuprinsul unor legi speciale, precum legea pentru simplificarea procedurii împărţelilor judiciare, legea privind judecarea cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale ş.a.; b) în cuprinsul Codului de procedură civilă, care grupează normele cu caracter «pecial în cartea a şasea, sub titlul „proceduri diverse*** ca de exemplu ordonanţa preşe-dinţială, procedura divorţului ş.a. P.s., indiferent de locul unde s-ar găsi reglementate, ca urmare a faptului că prin intermediul lor nu se face o reglementare completă a judecăţii în materia respectivă, a fortiori, se întregesc cu procedura de drept comun. [D.R.] proces civil, orice conflict sau neînţelegere între două sau mai multe persoane, care face obiectul unei acţiuni civile deschise în faţa unui organ de jurisdicţie. In raport cu acţiunea, noţiunea de p.c. exprimă ideea, mai intuitivă, de mişcare şi activitate progresivă ce trebuie să fie desfăşurată în vederea soluţionării conflictului sau neînţelegerii deduse judecăţii şi executării a ceea ce organul de jurisdicţie a hotărît. Aşa fiind, noţiunea de acţiune devine sinonimă cu cea de proces, cedîndu-i, totuşi, în limbajul practic, acesteia din urmă locul. Privită în amănunt, noţiunea de p.c. reprezintă activitatea desfăşurată în baza legii de către instanţa de judecată sau alte organe de jurisdicţie (arbitraj, comisii de judecată etc.), părţile interesate, organele de executare silită, alte organe şi persoane ce participă la această activitate, precum şi raporturile ce se stabilesc între aceştia, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile supuse judecăţii şi executării hotărîrilor pronunţate. Ideea cuprinsă în noţiunea de p.c., potrivit căreia se are în vedere, întotdeauna, încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept sau interes recunoscut de lege, se referă la cazurile 26 — Dicţionar de drept proces-verbal 402 obişnuite (de eo quod plerum-que fit). In cadrul p.c. urmează a se rezolva însă, în mod obligatoriu, şi acele cazuri în care legea prevede, în mod expres, că trebuie urmată a-ceastă cale, chiar dacă părţile ar dori să se înţeleagă şi să curme neînţelegerile dintre ele pe cale amiabilă. Intră în această categorie: partajul bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei; partajul bunurilor succesorale cînd nu se prezintă toţi moştenitorii, preluarea de către creditor a bunurilor amanetate în contul datoriei ş.a. V. şi litigiu civil; fazele procesului civil. [D.R.] proces-verbal, înscris în care se consemnează diferite constatări ale instanţei sau ale organelor ce participă la activitatea de judecată. P.v. se întocmesc atît în faza judecăţii propriu-zise, cît şi cu prilejul executării silite. Astfel, în faza judecăţii se pot întocmi p.v. privitoare la consemnarea mărturiei unei persoane, consemnarea opiniei u-nui expert, constatarea unei stări de fapt etc.; în faza executării silite p.v. vizează, de regulă, urmărirea sau predarea bunurilor mobile şi imobile. După subiecţii procesuali care le întocmesc, distingem: a) p.v. ale instanţei de judecată (consemnarea depoziţiei unui martor, a opiniei unui expert etc.); b) p.v. ale organelor de executare silită (de predarea bunurilor mobile sau imobile etc.); c) p.v. ale altor participanţi procesuali (de în-mînare a citaţiei sau actelor de procedură). Orice p.v. trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: 1) data şi locul încheierii; 2) numele, prenumele şi calitatea celui care l-a încheiat; 3) arătarea actelor sau activităţilor îndeplinite; 4) semnătura organului sau agentului care l-a întocmit. P.v. urmează să cuprindă şi unele menţiuni speciale, ce diferă însă în funcţie de constatările la care se referă. [I.L.] proces-verbal de situaţie, act procedural îndeplinit de executorul judecătoresc la locul unde se află imobilul urmărit, spre a se determina situaţia acestuia. P.v. de s. va cuprinde, în afara menţiunilor generale, o descriere detaliată a imobilului urmărit şi o reproducere în extras a titlului executoriu. Descrierea cuprinsă în p.v. de s. stă la baza actelor prin care se aduce la cunoştinţă publicului punerea în vînzare a imobilului urmărit. P.v. de s. se poate întocmi de executorul judecătoresc doar după trecerea unui termen de 30 de zile de^ la data comunicării comandamentului; termenul de 30 de zile este un termen prohibitiv; nenespec-tarea lui antrenează anularea actelor de urmărire silită. [I.L.j procuratură, ramură a sistemului organelor statului care, în înfăptuirea politicii partidului şi statului de asigurare şi întărire continuă a legalităţii socialiste, apără cuceririle revoluţionare ale poporului, orînduirea socială şi de stat, proprietatea socialistă, drepturile şi interesele legitime ale organizaţiilor socialiste, ale celorlalte persoane juridice, precum şi ale cetăţenilor. Prin activitatea sa, p. contribuie la aplicarea justă şi unitară a legii, la prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi a altor fapte de încălcare a ordinii de drept, la educarea cetăţenilor în spiri- 4*3 procuror tul respectării legilor şi a regulilor de convieţuire socială. Exercită următoarele atribuţii mai importante: asigură efectuarea urmăririi penale, precum şi supravegherea acesteia; supraveghează respectarea legalităţii la locurile de reţinere şi deţinere preventivă; veghează la respectarea legii în cauzele de orice fel la instanţele judecătoreşti, precum şi în. ce priveşte activitatea a-cestora de punere în executare a hotărîrilor şi a altor titluri executorii; supraveghează respectarea legii în activitatea organelor de executare a hotărîrilor judecătoreşti penale şi a organelor de la locurile de executare a pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă; rezolvă reclamaţiile şi sesizările privitoare la încălcarea legalităţii şi ia măsuri pentru restabilirea acesteia, în cazurile în care nu este prevăzută o procedură jurisdicţională; etc. P. este condusă de procurorul general, ajutat de un colegiu a cărui componenţă se aprobă de Consiliul de Stat la propunerea procurorului general. în îndeplinirea atribuţiilor sale, procurorul general emite ordine şi instrucţiuni, pe baza şi în vederea aplicării legii, obligatorii pentru toate organele p., precum şi pentru toate organele de urmărire penală în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de urmărire penală. P. are următoarele organe: P. Generală, p. judeţene, p. locale şi p. militare; p. municipiului Bucureşti are aceeaşi organizare şi competenţă ca o p. judeţeană. [M.C.] procură, înscris constatator al contractului de mandat, cu- prinzînd precizarea puterilor conferite mandatarului. [M.C.] procuror, funcţionar de stat încadrat la un organ de procuratură şi învestit cu competenţa necesară aducerii la îndeplinire a atribuţiilor ce, potrivit legii, sînt stabilite pe seama procuraturii. Poate fi p. orice persoană fizică ce îndeplineşte următoarele condiţii: este cetăţean român şi are exerciţiul deplin al drepturilor civile şi politice; este doctor sau licenţiat în drept; nu a fost condamnat penal şi se bucură de o reputaţie neştirbită. P. general este ales de Marea Adunare Naţională, pe durata legislaturii, în prima sesiune a legislaturii şi funcţionează pînă la alegerea noului P. general, în legislatura următoare; p. şefi ai judeţelor şi p. şef al municipiului Bucureşti sînt aleşi în funcţie şi revocaţi de consiliile populare judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, la propunerea p. general, pe durata mandatului consiliului popular; ei rămîn în funcţie pînă la alegerea noilor p. şefi. Numirea, transferarea, avansarea şi încetarea funcţiei celorlalţi p. se face de către p. general; numirea p. militari se face cu acordul ministrului apărării naţionale. P. nou numiţi e-fectuează un stagiu de 2 ani, la expirarea căruia trebuie să susţină un examen de capacitate; la acest examen se pot prezenta fără îndeplinirea condiţiei de stagiu cei care au o vechime în munca juridică de cel puţin 2 ani ca judecător, consultant la Tribunalul Suprem, jurisconsult, avocat, notar de stat, arbitru sau consultant arbitrai etc. P. sînt o-bligaţi să îndeplinească conştiincios îndatoririle de ser- procurorul în.. 404 viciu, să respecte cu stricteţe dispoziţiile legii, hotărîrile şi ordinele organelor ierarhic superioare şi să lupte pentru apărarea şi întărirea legalităţii socialiste. [M.C.] procurorul în procesul civil, subiect procesual căruia legea îi conferă calitatea de a participa la activitatea de judecată spre a contribui la stabilirea adevărului şi la a-părarea drepturilor subiective ale persoanelor fizice şi juridice. Participarea p. în p.c. reprezintă o garanţie eficientă a respectării drepturilor subiective ale organizaţiilor socialiste şi ale oamenilor muncii. în acest scop, legea conferă procurorului prerogative importante ce vizează practic întreaga desfăşurare a procesului civil, de la promovarea acţiunii civile şi pînă la desăvîrşirea executării silite. Procurorul dobîndeşte calitatea de parte în prezenţa oricăreia dintre formele prin care se manifestă activitatea sa procesuală. Dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă consacră următoarele forme de participare a p. în p.c.: 1) Promovarea acţiunii civile; procurorul este în drept să pornească orice acţiune civilă, cu excepţia acelora care au un caracter strict personal, dacă socoteşte că aceasta este necesar pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii. Acţiunea civilă a procurorului se bazează pe existenţa unui interes social care vizează respectarea legalităţii şi apărarea ordinii noastre de drept; procurorul nu trebuie să justifice un asemenea interes în faţa instanţei de judecată. Procurorul are dreptul de a urmări ocro- tirea unor drepturi subiective şi pe calea intervenţiei principale. în ipoteza promovării acţiunii civile, procurorul dobîndeşte o poziţie procesuală asemănătoare — dar nu identică — cu a reclamantului; poziţia sa e determinată atît de calitatea sa de parte, cît şi de aceea de organ al statului, căruia i s-a încredinţat sarcina de supraveghere a legalităţii. Ca parte, legea îi acordă, anumite drepturi şi îi impune u-nele obligaţii, similare celor ale părţilor, cum sînt: dreptul de a discuta în contradictoriu toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei; de a propune dovezi; de a pune concluzii în fond; obligaţia de a respecta termenele de exercitare a u-nor drepturi procesuale etc. Calitatea de organ al statului determină şi un anumit specific al poziţiei procurorului în special în raport cu titularul dreptului subiectiv. Astfel, procurorul este obligat să indice în cuprinsul cererii de chemare în judecată pe titularul dreptului subiectiv, pentru ca acesta să fie introdus în proces; titularul dreptului subiectiv va avea posibilitatea de a renunţa la judecată sau la drept ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie; de asemenea procurorul are obligaţia de a pune acele concluzii care sînt în concordanţă cu legea; dacă cu prilejul judecăţii ajunge la concluzia că acţiunea este neîntemeiată, va trebui să renunţe la ea; dacă titularul dreptului solicită continuarea procesului, procurorul urmează să pună concluzii în conformitate cu adevărul. 2) Intervenţia în procesul civil. P. poate să participe la orice proces, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că a-cest lucru este necesar pentru 405 pronunţarea hotărîrii apărarea ordinii de drept. Intervenţia p. în p.c. nu este supusă unor condiţii prealabile; el are posibilitatea de a aprecia asupra participării sale în cauză, hotărînd chiar şi asupra eventualei întreruperi sau reluări a activităţii în instanţă; organul de jurisdicţie nu are căderea să cenzureze aprecierea făcută de procuror în această privinţă. Intervenţia p. în p.c. este, de regulă, facultativă; legislaţia noastră cunoaşte însă şi unele cazuri în care participarea procurorului este obligatorie. Astfel, de pildă, participarea procurorului este obligatorie în litigiile privitoare la: declararea dispariţiei sau a morţii unei persoane; punerea sau ridicarea interdicţiei; controlul actelor administrative ilegale; controlul provenienţei unor bunuri ce nu au fost dobîndite prin mijloace licite. Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la participarea obligatorie a p. în p.c. atrage nulitatea absolută a hotărîrii. în ipoteza intervenţiei, procurorul are posibilitatea de a formula cereri, de a propune probe, invoca excepţii de procedură şi poate pune concluzii cu privire la întreaga activitate procesuală; el urmează să pună concluzii după părţile principale. 3) Exercitarea căilor de atac. Procurorul este în drept să exercite toate căile de atac prevăzute de lege, indiferent dacă a participat sau nu la activitatea procesuală în cauza respectivă. E-xercitarea căilor de atac de către procuror reprezintă un mijloc procedural important folosit în scopul reformării sau retractării hotărîrilor nelegale sau netemeinice. Prin exercitarea căilor de atac, pro- curorul îşi îndeplineşte sarcina de supraveghere a legalităţii în cauzele civile. Procurorul poate exercita atît calea ordinară de atac a recursului, cît şi căile extraordinare de atac; recursul extraordinar poate fi promovat însă numai de Procurorul General al R. S. România. 4) Cererea privind executarea silită. Procurorul poate solicita, în condiţiile legii, punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti. Pentru promovarea executării silite de către procuror este necesar ca hotărîrea ce urmează să fie valorificată să nu vizeze drepturi strict personale; de asemenea, procurorul va aprecia dacă urmărirea este sau nu necesară pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor socialiste sau ale oamenilor muncii. El este în drept să promoveze şi contestaţii la executare; de asemenea, are posibilitatea de a participa la soluţionarea contestaţiilor la executare formulate de alte persoane. [I.L.] pronunţarea hotărîrii, act prin care instanţa de judecată face cunoscută, în şedinţă publică, soluţia dată asupra litigiului. P.h. se face de preşedintele completului de judecată, prin citirea minutei în şedinţă publică, chiar dacă părţile nu sînt prezente. P.h. marchează momentul dezin-vestirii instanţei; uneori de momentul p.h. este legată şi curgerea termenului de recurs; după P.h. nici un membru al completului de judecată nu mai poate reveni asupra părerii sale. Hotărîrea se pronunţă, de regulă, în ziua în care a avut loc dezbaterea litigiului în fond; dacă instanţa nu poate hotărî de îndată, ea prorogare de.. 40$ poate amîna p.h. pentru un termen ce nu poate fi mai mare de 7 zile; amînarea pronunţării se va anunţa de preşedintele completului în şedinţă publică. Hotărîrea judecătorească se pronunţă întotdeauna în numele legii. V. şi deliberare. [I.L.] prorogare de competenţă, prelungirea sau extinderea competenţei unui organ de jurisdicţie de a judeca şi litigii pe care în mod obişnuit, în cadrul competenţei sale norrna-le, nu le-ar putea rezolva. P. de c. impune respectarea următoarelor reguli şi condiţii: a) poate avea loc numai în cadrul aceluiaşi sistem de organe (de ex. o instanţă judecătorească nu-şi prorogă competenţa pentru a soluţiona o cerere de chemare în garanţie făcută de o organizaţie socialistă împotriva altei organizaţii socialiste); b) implică respectarea regulilor competenţei imperative, în sensul că poate avea loc numai dacă nu se încalcă competenţa teritorială de excepţie a organelor de acelaşi grad sau competenţa de atribuţie a organelor mai mici sau mai mari în grad; c) pricina asupra căreia urmează să se extindă competenţa, dacă este cazul, trebuie să se găsească în aceeaşi fază procesuală cu aceea căreia îi este alăturată. După sursa care o determină, p. de c. poate fi: a) legală: cînd o instanţă, sesizată în mod normal cu o cerere de competenţa sa, este autorizată printr-o dispoziţie expresă a legii să rezolve totodată şi o altă cerere, care nu intră în cadrul competenţei sale normale (de ex.: în cazul coparticipării procesuale, dacă pîrîţii au domicilii diferite, instanţa domiciliului unuia din- tre ei devine competentă să judece întreaga cauză); b) judiciară: cînd este stabilită printr-o hotărîre judecătorească, de regulă, a unei instanţe superioare pe seama u-nei instanţe inferioare (de ex.: cazul strămutării, sau al casării cu trimitere la o altă instanţă decît aceea care trebuie să judece sau care a judecat fondul); c) convenţională: cînd părţile, expres sau tacit, se înţeleg ca pricina dintre ele să fie judecată în fond de către 0 altă instanţă necompetentă după lege să o rezolve (de ex.: în cazul în care pîrîtul, deşi cunoaşte favoarea ce i se face, consimte expres ca pricina să fie judecată de instanţa sesizată, alta decît aceea a domiciliului său). în cazul acţiunilor care necesită a fi judecate împreună, întrunirea lor prin efectul p. de c. se va face după caz: a) în faţa instanţei penale, cînd acţiunea civilă 1 se alătură celei penale; b) în faţa instanţei competente să judece cererea principală, cînd acesteia i se alătură şi unele cereri accesorii; c) în faţa instanţei mai întîi sesizate, în cazul acţiunilor conexe. în cadrul jurisdicţiei muncii, p. de c. trebuie înţeleasă prin prisma următoarei precizări: că deşi organele de jurisdicţie fac parte din sisteme diferite, îşi pot proroga competenţa şi soluţiona litigii date în competenţa altor organe, deoarece, în ultimă analiză, soluţionează litigii de a-ceeaşi natură. Astfel: a) în cazul în care paguba cauzată u-nităţii este rezultată dintr-un fapt unic cauzator de prejudicii, imputabil mai multor persoane, chiar dacă unora dintre ele le, revine a răspunde sub 5 000 lei, judecătoria îşi va proroga competenţa şi va 407 publicitate. soluţiona toate contestaţiile introduse de cei în cauză împotriva deciziilor de imputare, dacă valoarea totală a pagubei este mai mare de 5 000 lei; b) în cazul în care paguba a fost cauzată de conducătorul unităţii, singur sau împreună cu alte persoane, şi are o valoare de peste 20 000 lei, contestaţiile introduse de cei în cauză se vor soluţiona, ca urmare a unei p. de c., de către Curtea Superioară de Control financiar. In toate cazurile, p. de c. produce efectul unei învestiri normale; în consecinţă, organele de jurisdicţie cărora, prin sesizare, li s-a lărgit astfel competenţa, nu se pot desesiza pe motiv că nu au fost respectate regulile competenţei de atribuţie. V. şi competenţă materială; competenţă teritorială. [D.R.] propunerea probelor, acţiunea de a indica mijloacele de probă de care părţile înţeleg să se folosească în dovedirea pretenţiilor şi apărărilor lor. Pentru a asigura disciplina în domeniul activităţii de proba-ţiune judiciară, legea procesuală obligă părţile să-şi propună probele prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, sau oral în instanţă cel mai tîrziu pînă la prima zi de înfăţişare. Expirarea momentului limită pînă la care se poate face p.p. atrage decăderea părţilor din facultatea recunoscută de lege de a se achita de sarcina probei. Decăderea nu operează cînd: a) nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu a putut să o prevadă; b) administrarea dovezii nu prilejuieşte amînarea pricinii; c) dovada n-a fost cerută în condiţiile legii din cauza neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii. Termenul limită de p.p. nu se referă şi la instanţa de judecată, care, în virtutea rolului său activ, are dreptul şi în a-celaşi timp obligaţia de a dispune oricînd, din oficiu, administrarea probelor necesare soluţionării juste şi complete a oricărei cauze. V. şi cerere de chemare în judecată; întâmpinare; prima zi de înfăţişare; decădere. [D.R.] publicitate imobiliară, ansamblu de operaţiuni şi tehnici juridice destinate să servească la asigurarea certitudinii, evidenţei şi opozabilităţii faţă de terţi a actelor juridice prin care se constituie, transmit sau sting drepturi reale imobiliare. P.i. trebuie să fie astfel organizată încît să satisfacă următoarele cerinţe mai importante: conferirea unei certitudini cît mai mari transmisiunilor imobiliare, prin a-ducerea la cunoştinţa terţilor a situaţiei juridice a bunurilor imobile aflate în circuitul civil general; facilitarea exercitării de către organele statului a unui control eficient asupra schimbărilor ce se produc în situaţia materială a i-mobilelor (prin împărţire, comasare, schimbarea destinaţiei sau categoriei de folosinţă etc.) şi în situaţia juridică a acestora (prin înstrăinare, grevare cu sarcini etc.); constituirea unei evidenţe conţinînd datele necesare pentru asigurarea u-nei exploatări eficiente şi raţionale a întregului fond funciar din R. S. România. In R. S. România sînt reglementate şi organizate două sisteme principale de p.i.: a) sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni (denumit şi sistemul publicităţii personale) aplicat în Muntenia, Moldova, Olte- punere de sigilii 40$ nia şi Dobrogea; b) sistemul cărţilor funciare (numit şi sistemul publicităţii reale) aplicat în Transilvania şi în nordul Moldovei. într-un număr de localităţi din judeţul Ilfov se foloseşte un sistem intermediar al cărţilor de publicitate funciară; de asemenea, mai este utilizat şi un sistem intermediar al cărţilor de evidenţă funciară în localităţile din Transilvania în care cărţile funciare au fost distruse, sustrase sau pierdute în timpul războiului. Registrele de publicitate, indiferent de sistemul căruia aparţin, se păstrează la notariatele de stat. [M.C.] punere de sigilii, formalitate procedurală ce, potrivit legii, trebuie îndeplinită în cadrul urmăririi silite a bunurilor mobile atunci cînd executorul judecătoresc nu desemnează un custode căruia să-i predea spre păstrare şi pază bunurile urmărite. Legea dispune că, deplasîndu-se la domiciliul debitorului, executorul judecătoresc, în cazul în care acesta nu dă curs somaţiei sale verbale de plată, va încheia un proces-verbal menţionînd bunurile urmărite, iar apoi va pecetlui obiectele descrise în actul respectiv sau va institui un custode pentru păstrarea lor. Ruperea sigiliilor aplica- te, în alte condiţii decît cele admise de lege, se pedepseşte ca faptă penală. [M.C.] punere în întîrziere» manifestare unilaterală de voinţă prin care creditorul îl încunoştiin-ţează pe debitor că obligaţia sa este ajunsă la scadenţă, invitîndu-1 totodată să o execute. De regulă, p. în î. se face printr-o notificare scrisă trimisă debitorului prin intermediul executorului judecătoresc; părţile au libertatea să convină ca p. în î. să se facă în orice altă formă sau ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmînd a fi socotit pus în întîrziere la expirarea termenului de executare. P. în î. primeşte aplicare numai în domeniul obligaţiilor contractuale, creditorul unei obligaţii izvorîte din delict nefiind o-bligat să îndeplinească o atare formalitate faţă de debitorul său. P. în î. produce următoarele efecte: a) din momentul ei debitorul datorează daune interese moratorii şi (sau) compensatorii; b) din acest moment încep să curgă dobîn-zile pentru sumele datorate; c) asupra debitorului trec riscurile pieirii fortuite a lucrului cert transmis, dar încă nepredat creditorului. [M.C.] punere în posesie, v. predarea silită a bunurilor imobile. raport de expertiză, înscris o-ficial întocmit şi semnat de către expertul sau experţii desemnaţi de instanţă într-un a-numit proces şi care cuprinde constatările şi concluziile a-cestora. R. de e. are trei părţi principale: partea iniţială, în care se arată datele de identitate ale expertului (sau ale experţilor) şi obiectivele expertizei astfel cum ele au fost stabilite de instanţa de judecată; partea a doua cuprin-zînd descrierea lucrărilor (o-peraţiunilor) efectuate de expert precum şi constatările a-cestuia; partea finală, conţi-nînd concluziile şi propunerile expertului. R. de e. se depune la dosar în atîtea exemplare cîte părţi cu interese potrivnice sînt, spre â fi comunicat acestora, plus încă unul pentru instantă. V. si expertiză. [M.C.] raport juridic procesual civil, relaţie socială reglementată de normele juridice procesual civile, stabilită între diferitele organe şi persoane ce participă la activitatea judiciară ce se desfăşoară în vederea soluţionării pricinilor civile şi executării actelor cărora li se atribuie — direct sau cu îndeplinirea unor formalităţi — valoare de titluri executorii. Datorită specificului, formei şi conţinutului, r.j.p.c. prezintă următoarele trăsături: a) se stabilesc în funcţie de necesitatea participării la activitatea judiciară; astfel, ca ur- mare a faptului că activitatea judiciară nu poate fi concepută fără participarea părţilor şi a instanţei, între aceşti participanţi r.j.p.c. se vor stabili în mod obligator; b) conţinutul acestor raporturi, drepturi şi obligaţii, este anticipat prin dispoziţiile legii; de e-xemplii, părţii care face afirmaţii îi revine sarcina probei; martorului să spună adevărul; instanţei obligaţia să judece cauza etc.; c) datorită poziţiei sale, instanţa stabileşte cu toţi ceilalţi participanţi r.j.p.c. de putere; în consecinţă, pentru a asigura desfăşurarea normală a activităţii judiciare, instanţa, dacă este cazul, poate aplica sancţiuni procesuale fiecărui participant; d) se stabilesc în mod independent de conflictul de drept material dedus judecăţii; mai exact, r.j.p.c. se nasc şi se afirmă, în cadrul activităţii judiciare, chiar dacă aceasta este începută şi dezvoltată pe baza u-nui raport juridic litigios pe care instanţa, în finalul judecăţii, îl declară stins sau inexistent. R.j.p.c. nu trebuie i-dentificate cu procesul civil. Nu se poate vorbi de un r.j.p.c. unic, aşa cum este unic procesul. Realitatea impune recunoaşterea pluralităţii de r.j. p.c., care se constituie şi se dezvoltă progresiv, pentru a se reuni într-o singură unitate, aceea a procesului. Faptul că unele r.j.p.c. se stabilesc în mod necesar şi durează în raport succesoral 410 timp pînă la sfîrşitul procesului, cum sînt, spre exemplu, cele dintre instanţă şi părţi, iar altele sînt întîm-plătoare şi de scurtă durată, cum sînt, spre exemplu, cele care privesc administrarea probelor, poate determina, cel mult, o clasificare a acestora în principale şi accesorii şi nicidecum susţinerea ideii u-nităţii lor. Unicitatea şi respectiv identificarea cu procesul nu se justifică, stricto sensu, nici pentru faptul că în cadrul r.j.p.c. intervin a-deseori schimbări în ceea ce priveşte subiectele, fără ca a-ceasta să influenţeze unitatea sau mersul procesului. Aşa de exemplu, instanţa iniţial învestită îşi poate declina competenţa în favoarea unei alte instanţe; o parte poate fi înlocuită cu alta (de ex.: cazul arătării titularului dreptului, sau în caz de deces să fie succedată de moştenitorii săi, martorul iniţial propus să fie înlocuit cu un altul etc.). în unele cazuri naşterea r.j.p.c. este precedată sau urmată, în mod necesar, de naşterea altor raporturi juridice, de altă natură. Astfel: a) depunerea unei cereri de chemare în judecată la poştă implică naşterea r.j.p.c. dintre reclamant şi instanţă privind investirea acesteia din urmă cu judecarea cauzei; angajarea unui a-părător implică şi abilitarea acestuia de a se prezenta şi stabili r.j.p.c. cu instanţa în numele părţii ş.a.; b) citarea sau comunicarea actelor ^ de procedură implică îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din raportul juridic de muncă al agentului procedural; ordonarea efectuării unei expertize necesită încheierea unui raport juridic civil privind prestarea de servicii de către expert etc. R.j.p.c. nu pot fi privite separat: nici între ele şi nici faţă de alte raporturi juridice, de altă natură. Complexitatea activităţii judiciare în cadrul căreia r.j.p.c. se nasc şi se afirmă dezvăluie faptul că în practică ele se succed, împletesc şi se combină, atît între ele cît şi cu alte raporturi juridice de altă natură. V. şi drept procesual civil; proces civil; drepturi procesuale; obligaţii procesuale. [D.R.] raport succesoral, operaţiune juridică prin care se raportează la masa succesorală, de către anumiţi moştenitori, bunurile sau sumele de bani cu care au fost gratificaţi de către djefunct. Această operaţiune precede împărţirea moştenirii şi se realizează prin raportarea bunurilor primite în natură sau prin echivalent (prin luare mai puţin). Potrivit legii, trebuie raportate la masa succesorală donaţiile şi datoriile. V. şi acţiune de raport succesoral. [M.M.] răboj, mijloc de probă utilizat în trecut în mediul rural de către persoanele care nu ştiau sa scrie şi să citească, materializat într-o bucată de 1 ciii îi (de formă cilindrică sau prismatică) deîspicată longitudinal în două subdiviziuni egale, pe care se marcau prin crestături transversale identice, efectuate prin operaţii unice (pe subdiviziunile alăturate aşezate în poziţia iniţială) prestaţiile (unilaterale sau succesive) ale părţilor. Fiecare dintre părţile qon-venţiei păstra cîte o subdiviziune a r.; dacă, alăturîndu-se cele două subdiviziuni ale r., crestăturile existente pe ele coincideau, se considera do- 411 recurs extraordinar vedită existenţa prestaţiilor, în caz contrar, se aprecia că dovada este făcută numai pînă la concurenţa numărului cel mai mic de crestături identice (ca formă), partea interesată avînd însă putinţa să dovedească prin alte mijloace de probă că s-a comis o eroare sau o fraudă. [M.C.] reclamant, persoană care introduce o acţiune în faţa unui organ de jurisdicţie, pretin-zînd ceva pe baza unui drept. [M.C.] rectificarea hotărîrii arbitrale, operaţiune avînd ca obiect îndreptarea erorilor strecurate în cuprinsul hotărîrii arbitrale. R.h.a. priveşte dispoziţiile al căror înţeles nu este clar, precum şi greşelile materiale a căror îndreptare se impune. R.h.a. se poate face oricînd, fie din oficiu, fie la cererea părţilor (cu sau fără citarea acestora), înt'ocmin-du-se pentru aceasta un proces verbal. V. şi Procedură arbitrală. [M.M.] recunoaştere, v. mărturisire recurent, denumire dată părţii care se plînge, pe calea recursului, împotriva hotărîrii pronunţate de instanţa de fond. Calitatea de r. este recunoscută părţii care se declară nemulţumită de modul de soluţionare a acţiunii civile de către instanţa de fond. [I.L.] recurs, cale ordinară de atac prin intermediul căreia părţile interesate sau procurorul pot solicita (instanţei de control judiciar) reformarea hotărîrii pronunţate asupra fondului de primă instanţă. R. poate fi promovat doar împotriva hotărîrilor judecătoreşti nedefinitive. Desfăşurarea judecăţii în r. se concre- tizează în controlul exercitat de instanţa superioară asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrii pronunţate de prima instanţă. R. reprezintă o fază posibilă iar nu obligatorie a procesului civil; dacă părţile sau procurorul nu declară r., hotărîrea se definitivează prin expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. In sistemul procesual socialist r. prezintă o importanţă deosebită: pentru părţi constituie o garanţie a dreptului de apărare; pentru procuror r. se înfăţişează ca unul din mijloacele prin care acest organ de stat contribuie la supravegherea legalităţii în opera de înfăptuire a justiţiei; de asemenea, r. reprezintă un stimulent pentru instanţele inferioare în stabilirea adevărului şi respectarea legalităţii. Controlul judiciar exercitat pe calea r. are un caracter integral, în sensul că el se întinde atît asupra legalităţii, cît şi asupra temeiniciei hotărîri atacate; instanţa de r. este obligată să cerceteze legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate prin prisma tuturor motivelor de casare, chiar dacă acestea nu au fost formulate în termen de recurent. R. devine astfel un mijloc procedural eficient de asigurare a legalităţii socialiste şi de înfăptuire a justiţiei în concordanţă cu principiul adevărului. V. şi motivele de recurs; termenul de recurs; procedura de judecată a recursului. [I.L] recurs extraordinar, cale de atac prin intermediul căreia Procurorul general al R. S. România poate solicita efectuarea controlului judiciar asu- recurs extraordinar pra hotărîrilor definitive, pentru încălcarea esenţială a legii sau vădită netemeini-cie. R.e. prezintă următoarele particularităţi: 1) Su- biect al acestei căi de atac poate fi numai Procurorul general al R. S. România; părţile nu au acces direct la exerciţiul r.e., ele se pot doar plînge Procurorului general, care în urma cercetărilor întreprinse va aprecia dacă este sau nu cazul să exercite r.e. 2) Poate fi îndreptat doar împotriva hotărîrilor judecătoreşti definitive, indiferent de instanţa carie le-a pronunţat. R.e. nu poate fi promovat atîta timp cît părţile au încă deschisă calea ordinară de atac (recursul). Prin intermediul r.e. pot fi atacate: a) hotărîrile pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă; b) hotărîrile instanţelor dle for d care au rămas definitive prin nerecurare sau prin respingerea recursului; c) hotărîrile pronunţate asupra actelor de dispoziţie ale părţilor (de pildă, în cazul renunţării la drept, tranzacţiei etc.); d) hotărîrile prin care instanţele competente au dispus admiterea sau respingerea recursului; e) hotărîrile pronunţate de instanţele de recurs asupra cererilor de contestaţie în anulare sau revizuire, atunci cînd aceste căi de atac sînt îndreptate împotriva propriilor lor soluţii. Nu pot forma obiect al r.e. hotărîrile pronunţate de alte organe decît acelea care f«.c parte din sistemul judiciar (cum sînt hotărîrile arbitrale, hotărîrile Comisiilor de judecată, hotărîrile organelor administrative cu atribuţii jurisdicţionale etc.). 3) Se îndreaptă împotriva acelor hotărîri prin care s-a adus o încălcare esenţială legii, ori care sînt vădit netemeinice. Prin circumstanţierea motivelor de r.e. s-a urmărit să se confere acesţei căi de atac un caracter excepţional, în scopul promovării r.e. Procurorul general poate fi sesizat de organele de procuratură inferioare, de inspectorii judecătoreşti sau de părţile interesate; după sesizarea sa, Procurorul general are posibilitatea de a solicita dosarul cauzei în scopul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrii pronunţate. După verificarea lucrărilor de la dosar, Procurorul general poate ajunge la una din următoarele concluzii: a) sesizarea sau memoriul nu este întemeiat; în acest caz se va comunica persoanei care a făcut sesizarea că r.e. nu poate fi exercitat; b) sesizarea (memoriul) este întemeiată; într-o asemenea împrejurare se va sesiza instanţa competentă în vederea exercitării controlului judiciar extraordinar. înainte de introducerea r.e., Procurorul general are posibilitatea de a dispune suspendarea executării hotărîrii; după promovarea r.e. suspendarea executării poate fi dispusă numai de instanţa sesizată. Instanţa competentă a statua asupra r.e. se determină astfel: a) dacă r.e. se îndreaptă împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă, competenţa de soluţionare revine tribunalului judeţean din raza teritorială în care se află judecătoria respectivă; b) dacă r.e. se îndreaptă împotriva celorlalte hotărîri rămase definitive, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Suprem. R.e. se soluţionează de instanţa competentă cu respec- 413 recurs împotriva • tarea regulilor prevăzute de lege în materia recursului. La instanţa de control judiciar extraordinar, completul de judecată este format, de regulă, din trei judecători; dacă instanţa este sesizată cu un r.e. îndreptat împotriva unei hotărîri pronunţate de secţia civilă a Tribunalului Suprem, completul de judecată se formează din şapte judecători. R.e. se judecă de instanţa competentă, în toate cazurile, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului, care va expune motivele de recurs şi va pune concluzii, în soluţionarea r.e. instanţa sesizată urmează să exercite un rol activ, procedînd la examinarea cauzei în raport cu toate motivele de casare chiar dacă acestea nu au fost invocate de Procurorul general. Asupra r.e. instanţa competentă poate pronunţa una din soluţiile prevăzute de lege pentru calea de atac ordinară a recursului. Astfel: dacă instanţa constată că hotărîrea atacată este legală şi temeinică, va dispune respingerea r.e.; în caz contrar instanţa sesizată va admite r.e., dispunînd, după caz, modificarea sau casarea hotărîrii atacate. în ipoteza casării, cauza se va trimite pentru rejudecare instanţei care a pronunţat hotărîrea desfiinţată sau altei instanţe de acelaşi grad; dacă casarea s-a dispus pentru necompetenţă, cauza va fi trimisă instanţei competente sau organului cu atribuţii jurisdicţionale care are căderea de a soluţiona litigiul dintre părţi. în faza r.e. nu se aplică principiul non reformatio in pejus, întrucît această cale de atac este promovată de un organ de stat, căruia îi revine sarcina de supraveghere a legalităţii. Aşa fiind, admiţînd r.e., instanţa competentă poate pronunţa o altă soluţie decît cea susţinută de procuror, împotriva hotărîrii pronunţate de instanţa de r.e. se poate exercita, pentru motivele prevăzute de lege, contestaţia în anulare; revizuirea poate fi promovată doar dacă instanţa de r.e. a dispus modificarea hotărîrii atacate. Hotărîrea pronunţată de instanţa care re judecă cauza (în urma casării cu trimitere) este susceptibilă de a fi controlată prin căile de atac reglementate de lege. V. şi termenul de recurs extraordinar; încălcarea esenţială a legii; vădită netemeinicie. {I.L.] recurs împotriva ordonanţei de adjudecare, cale ordinară de atac care face posibilă exercitarea controlului judiciar, de către tribunalul judeţean, în ce priveşte legalitatea ordonanţei de adjudecare dată de către judecătoria ce a asigurat înfăptuirea adjudecării. Termenul de r.î.o. de a* este de 40 de zile de la transcrierea acesteia de către debitor, creditor sau orice altă persoană interesată. Recursul este suspensiv de executare; el se judecă de urgenţă de către tribunalul judeţean. Pe întreaga durată a termenului de recurs şi după introducerea recursului, pînă la soluţionarea lui, preţul nu se distribuie, rămînînd în păstrare la C.E.C. Legea prevede că ordonanţa de adjudecare poate fi casată numai pentru vicii ale procedurii de executare decurgînd din încălcarea unor dispoziţii normative a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii actelor recuzare 414 procedurale; pot fi invocate ca motive de recurs: necompetenţa instanţei, excesul de putere şi omisiunea esenţială, în ipoteza casării ordonanţei recurate, dosarul se trimite la judecătoria care a făcut executarea silită, cu obligaţia pentru aceasta de a relua executarea de la actul procedural care a determinat casarea. In caz de respingere a recursului ori de nedeclarare a lui in termen, ordonanţa de adjudecare rămîne definitivă şi executorie; la cererea adjudeca tarului, ea va fi învestită cu formulă executorie, putînd fi executată. [M.C.] recuzare, mijloc procedural prin intermediul căruia părţile pot solicita, în cazurile prevăzute de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători din completul de judecată. R. poate fi solicitată de partea interesată doar dacă judecătorul se află în una din următoarele situaţii: cînd el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, au vreun interes în judecarea cauzei sau cînd este soţ, rudă sau afin pînă la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi; cînd este soţ, rudă sau afin, pînă în al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul uneia din părţi ori cînd este căsătorit cu fratele sau sora soţului uneia dintre persoanele menţionate; cînd soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi pînă la al patrulea grad inclusiv sau dacă, fiind încetat din viaţă sau despărţit, au rămas copii; dacă el, soţul sau rudele lor, pînă la al patrulea grad inclusiv, au o cauză asemănătoare cu a-ceea care se judecă sau dacă au un proces la instanţa unde una din părţi este judecător; dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de cinci ani înaintea recuzării; dacă este tutor sau curator al uneia dintre părţi; dacă •şi-a spus părerea cu privire la cauza supusă judecăţii; dacă a primit de la una dintre părţi daruri sau promisiuni de daruri ori altfel de îndatoriri; dacă există duşmănie între el, soţul sau una din rudele sale pînă la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele pînă la gradul al treilea inclusiv. Motivele de r. sînt de strictă interpretare şi prin urmare nu pot fi extinse la unele situaţii asemănătoare. Cererea de r. se face de partea interesată, verbal sau în scris, pentru fiecare judecător, înainte de începerea oricăror dezbateri; dacă motivele de r. au intervenit după începerea dezbaterilor, partea urmează să invoce acele împrejurări de îndată ce-i sînt cunoscute. Cererea se soluţionează de instanţa sesizată cu acţiunea principală, în compunerea căreia nu poate intra judecătorul ce s-a abţinut sau care a fost recuzat; dacă completul de judecată nu se poate alcătui din cauza r., sau cînd r. vizează toţi judecătorii acelei instanţe, competenţa revine organului judiciar imediat superior. în timpul soluţionării cererii de r. nu se poate îndeplini nici un act procedural; cererea de r. se soluţionează fără citarea părţilor, în camera de chib-zuire; judecătorul care a fost recuzat poate fi ascultat, dacă instanţa apreciază necesar; interogatoriul nu poate fi folosit însă pentru dovedirea motivelor de r. Dacă moti- 415 reexaminarea. vele de r. au fost dovedite, instanţa dispune înlăturarea judecătorului respectiv de la soluţionarea cauzei. Asupra cererii de r. instanţa se pronunţă printr-o încheiere care se citeşte în şedinţă publică; încheierea de admitere a r. nu este susceptibilă de nici o cale de atac; dacă instanţa a respins cererea de r., încheierea pronunţată poate fi a-tacată pe calea recursului, dar numai odată cu fondul cauzei. încheierea pronunţată de instanţă produce consecinţe diferite: a) în ipoteza admiterii cererii de r., judecătorul respectiv nu mai poate participa la soluţionarea litigiului, urmînd să fie înlocuit; prin încheiere instanţa va stabili şi măsura în care actele îndeplinite de judecător urmează să fie menţinute sau, dimpotrivă, trebuie refăcute; dacă s-a admis cererea de r. cu privire la toţi judecătorii unui organ judiciar, cauza va fi trimisă spre soluţionare la o altă instanţă de acelaşi grad; b) în ipoteza respingerii cererii, judecata va continua cu participarea judecătorului supus r.; dacă se constată că cererea de r, a fost făcută cu rea-credinţă, instanţa poate dispune condamnarea părţii la amendă şi la despăgubiri faţă de partea adversă. Dispoziţiile legale privitoare la r. se aplică şi altor participanţi procesuali, cum sînt procurării, grefierii, experţii, interpreţii şi traducătorii. [I.L.] redeschiderea judecăţii, măsură dispusă de instanţă, la cererea uneia dintre părţi, în vederea continuării judecăţii. R.j. reprezintă o modalitate de reluare a dezbaterilor după suspendarea procesului civil. Cererea de r.j. poate fi făcută de partea interesată atîta timp cît nu a intervenit perimarea procesului; dacă procesul s-a suspendat prin lipsa părţilor, r.j. poate fi solicitată şi de procuror. în cererea pentru r.j. va trebui să se arate şi persoana care urmează să fie introdusă ăn cauză (moştenitori, tutore etc.) dacă judecata s-a suspendat de plin drept; suspendarea facultativă a procesului poate înceta prin r.j. doar dacă litigiul ce a determinat sistarea activităţii judiciare s-a soluţionat p.rintr-o hotărîre rămasă definitivă. în scopul reluării judecăţii, instanţa fixează termen de înfăţişare şi dispune citarea părţilor; dezbaterile vor continua de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză. [I.L.] reducerea amenzii, înlesnire de plată ce poate fi acordată de către Ministerul Finanţelor şi are ca obiect amenzile aplicate de organele financiare, a căror încasare este dată în competenţa organelor financiare de sector al municipiului Bucureşti, cele municipale, orăşeneşti sau comunale. R.a. se acordă fie de la caz la caz, fie pe cale generală. [M.C.] reducere de impozite, înlesnire de plată a creanţelor statului rezultînd din ' impozite, ce poate fi acordată de Ministerul Finanţelor în procentul prevăzut de lege, de la caz la caz sau pe cale generală. [M.C.] reexaminarea litigiului arbitrai 1. Fază a procedurii arbitrale în cursul căreia partea interesată solicită, în con- refacerea.. diţiile legii, desfiinţarea hotărîrii arbitrale pronunţate în litigiul a cărui reexaminare se cere; 2. Cale de atac prin care se urmăreşte retractarea hotărîrii de către organul arbitrai care a pronunţat-o. R.La. poate fi cerută de către oricare din organizaţiile socialiste care a figurat ca parte în litigiu, indiferent de poziţia sa procesuală, dacă este nemulţumită de hotărîrea arbitrală dată în litigiu. R.l.a. se face de către însuşi organul arbitrai care a pronunţat hotărîrea, chiar şi atunci cînd litigiul a fost soluţionat de către un alt organ arbitrai decît cel competent. R.La. este posibilă numai dacă partea nemulţumită nu a fost citată la termenul fixat pentru dezbaterea şi rezolvarea litigiului, deşi citarea era obligatorie, sau dacă partea interesată prezintă acte noi, de natură să ducă la schimbarea soluţiei litigiului. R.La. nu este suspensivă de executare, dar arbitrul de stat poate a-precia dacă este cazul să suspende provizoriu executarea hotărîrii. Hotărîrea pronunţată în urma r.l.a. este supusă controlului, ca orice altă hotărîre arbitrală. V. şi cerere de reexaminare a litigiului arbitrai; procedură arbitrală. [M.M.] refacerea înscrisurilor notariale, complex de operaţiuni prin care se procedează la reconstituirea actelor şi documentelor scrise care au dispărut în orice chip, fără a mai fi rămas vreun exemplar original. Pot fi refăcute înscrisurile întocmite de către organele notariale, cele să-vîrşite de comitetele (birourile) executive ale consiliilor populare, precum şi înscrisu- rile efectuate de reprezentanţele diplomatice. R.t.n. se face, la cererea părţii interesate, de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul organul care a întocmit acele înscrisuri. Dacă înscrisul notarial dispărut a fost întocmit de o reprezentanţă diplomatică sau consulară, refacerea acestuia este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială domiciliază una din părţi, sau a judecătoriei sectorului I Bucureşti, cînd nici una din părţi nu domiciliază în ţară. Pentru r.î.n. pot fi folosite copiile legalizate de pe înscrisurile dispărute, instanţa pu-tînd cere în acest scop părţilor, altor persoane sau autorităţilor să depună copiile pe care le deţin. înscrisurile refăcute ţin locul originalelor pînă la găsirea acestora. [M.M.] registre casnice, documente scrise, avînd caracter casnic şi conţinînd însemnări făcute de unele persoane cu privire la evenimente din viaţa lor care, uneori, se pot referi şi la fapte juridice curente (de ex. contractarea unui împrumut, plata unei datorii etc.). R.e. nu fac dovadă în favoarea celui care le-a scris, dar au forţă probantă împotriva lui cîrid cuprind: primirea unei plăţi; menţiunea expresă că nota sau scrierea din ele s-a făcut ca să ţină loc de titlu în favoarea creditorului. Ele au puterea unei mărturisiri extrajudiciare şi ca atare pot fi combătute prin orice fel de probe. [M.C.] registre comerciale, condiţii în care se înregistrează diferite acte, date şi operaţiuni cu caracter comercial. Con- 411 regres cambial stituie un mijloc de probă creat de lege, încă din orîn-duirea sclavagistă, pentru a-vantajarea comercianţilor; ca urmare a lichidării în cea mai mare parte a comerţului particular, în ţara noastră, în prezent, r.c. au o aplicaţie foarte redusă, fiind excluse în raporturile dintre organizaţiile socialiste. Pentru a a-vea putere probatorie în favoarea comerciantului r.c. trebuie să fie regulat ţinute, ceea ce presupune numerotarea şi parafarea lor, precum şi ca ele să poarte viza de deschidere şi viza anuală de închidere a operaţiunilor, pusă de instanţa judecătorească, iar operaţiunile comerciale să fie înregistrate corect, cronologic, fără ştersături sau adăugiri. [M.C.] registru de evidenţă a redactării hotărîrilor, condică în care se înregistrează, în ordine, soluţiile pronunţate de instanţă. R. de e. a r.h. se întocmeşte separat pentru cauzele civile; la secţiile tribunalelor judeţene hotărîrile se trec separat, după cum sînt sentinţe sau decizii. [I.L.] registru de înscrieri, instrument juridic servind (în sistemul de publicitate de transcrieri şi înscrieri) la evidenţierea ipotecilor şi privilegiilor imobiliare, cu excepţia privilegiului vînzătorului de imobil, care se transcrie în registrul de transcrieri. [M.C.] registru de termene al arhivei, condică în cuprinsul căreia se înregistrează, pe termene de judecată, toate dosarele instanţei. La tribunalele judeţene există cîte un r. de t. al a. pentru fiecare secţie. [I.L.] registru de transcrieri, instrument juridic servind (în sistemul de publicitate de transcrieri şi înscrieri) la transcrierea actelor între vii, trans-lative de drept de proprietate imobiliară sau constitutive de alte drepturi reale imobiliare, a ordonanţelor de adjudecare, a decretelor de expropriere, a renunţărilor la drepturi reale transcrise, a hotărîrilor judecătoreşti care constată e-xistenţa unor convenţii verbale translative de proprietate sau de orice alt drept real imobiliar, precum şi a cesiunilor de venituri pe un termen mai mare de doi ani şi a contractelor de locaţiune i-mobiliară cu durată mai mare de trei ani. [M.C.] registru general de dosare, condică în care se trec, în ordinea depunerii lor, toate actele de sesizare ale instanţei. Numărul de ordine a înregistrării în r.g. de d. constituie şi numărul de dosar pentru cauza respectivă; sub a-cest număr se vor înregistra ulterior toate cererile accesorii şi incidentale. {I.L.] registru informativ, condică în care se înregistrează, pentru fiecare dosar: primul termen de judecată; termenele ulterioare; data ieşirii dosarelor din arhivă şi organul la care s-au predat; data reintrării dosarelor la arhivă; numărul şi data hotărîrii; conexarea sau ataşarea altui dosar şi, pe scurt, soluţia pronunţată. [I.L.] regres cambial, mijloc juridic prin care posesorul unei cambii îşi poate realiza dreptul de creanţă la împlinirea scadenţei (sau, în anumite cazuri prevăzute de lege, chiar mai înainte de scadenţă), atunci 27 — Dicţionar de drept regres cambial 419 cînd debitorul principal (trasul) refuză plata, urmărind, după o procedură specială, pe debitorii de regres (trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor), a) Exercitarea r.e. la scadenţă este condiţionată de prezentarea prealabilă a titlului cambial trasului şi de refuzul sau neputinţa de plată a acestuia; dacă sînt mai mulţi traşi, cambia trebuie prezentată tuturor, iar dacă există un domiciliatar, un indicat la nevoie sau un acceptant pentru onoare, plata trebuie cerută şi lor. Nu este necesar ca plata să fi fost cerută şi ava-listului trasului. R.e. nu poate avea loc, ori de cîte ori refuzul trasului este justificat de legitimarea vicioasă a posesorului, de refuzul predării cambiei sau de alte asemenea motive; de asemenea, el nu poate avea loc împotriva debitorilor în favoarea cărora a fost oferită plata prin intervenţie, dar care a fost refuzată; în fine, r.e. poate fi exercitat numai pentru o parte din sumă, dacă cealaltă parte a ei a fost achitată de către debitorul principal, b) Exercitarea r.e. mai înainte de scadenţă este admisibilă în cazul producerii unor fapte de natură să facă improbabilă plata la împlinirea scadenţei; asemenea fapte sînt menţionate de lege după cum urmează: refuzul trasului de a accepta în tot sau în parte cambia (ipoteza presupune că în cuprinsul cambiei a fost inserată o clauză prin care trăgătorul interzice prezentarea acesteia spre acceptare sau prin care prezentarea ei spre acceptare este interzisă înainte de împlinirea unui termen prestabilit); conturarea unei incertitudini derivînd din situaţia economică a tra- sului, care este de natură să discrediteze cambia (şi care presupune una din următoarele împrejurări: falimentul trasului; încetarea plăţilor de către tras, mai înainte de a fi constatată printr-o hotărîre judecătorească; execuţia infructuoasă asupra bunurilor trasului; declararea în stare de faliment a trăgătorului u-nei cambii neacceptabile). Indiferent care este cauza ce justifică posibilitatea exercitării r.e. mai înainte de scadenţă, de vreme ce posesorul cambiei a dobîndit această posibilitate, el continuă să şi-o păstreze chiar dacă înaintea valorificării ei cauza care a generat-o a încetat să mai e-xiste. Fie că este la scadenţă, fie că este mai înainte de scadenţă, r^c. implică încu-noştiinţarea prealabilă a debitorilor de regres că titlul nu a fost .onorat; în acest scop legea k instituit în sarcina celui ce pretinde plata, obligaţia avizării lor. Astfel, posesorul trebuie să încunoştiin-ţeze pe girantul său şi pe trăgător, în termenul stabilit de lege, despre neacceptare şi neplată; fiecare girant trebuie, de asemenea, în* intervalul de timp fixat de lege, să aducă la cunoştinţa propriului girant înştiinţarea ce a primit, arătînd numele şi adresa celui ce i-a trimis-o; aceeaşi în-cunoştiinţare care a fost făcută unui semnatar al cambiei trebuie făcută şi avalis-tului său. în principiu, obligaţia de încunoştiinţare ia fiinţă numai dacă s-a dresat protestul, iar atunci cînd e-xistă clauza „fără protest“, numai dacă s-a făcut prezentarea cambiei. Transmiţîndu-se de la posesorul cambiei, rînd pe rînd la toţi giranţii, încunoştiinţarea (avizul) par- 419 rejudecare curge în sens invers drumul străbătut, de cambie cu ocazia circulaţiei sale. La dreptul de a fi avizat se poate renunţa printr-o clauză a cambiei sau printr-o convenţie distinctă; o asemenea clauză va fi însă opozabilă numai celui de la care emană. Girantul care renunţă la aviz, dar primeşte totuşi avizul, are îndatorirea să-l comunice mai departe. Transmiterea avizului între obligaţii cambiali se poate face prin orice mijloc de comunicare (verbal sau scris), iar avizarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă* sarcina probei revenind celui care avea obligaţia de avizare. Neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întîrziere a obligaţiei de avizare generează un drept la despăgubire, cuantumul despăgubirii nepu-tînd însă depăşi suma din cambie; asemenea situaţii nu antrenează decăderea din dreptul de regres. în această materie sînt aplicabile principiile răspunderii civile contractuale. Nu este îndreptăţit la despăgubire acela care, neprimind avizul, a luat cunoştinţă pe altă cale despre refuzui de acceptare sau plată; sînt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul suferit, girantul celui în culpă, precum şi toţi predecesorii lui, care nici ei n-au fost avizaţi. [M.C.] regulator de competenţă, denumire dată hotărîrii prin care instanţa ierarhic superioară se pronunţă asupra u-nui conflict de competenţă. Prin intermediul r. de c. se desemnează instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională căruia îi revine sarcina de a soluţiona o anumită cauză civilă. V. şi conflict de competenţă. [I.L.j reiterare, repunere în discuţie, în cadrul procesual prescris de lege, a unor pretenţii sau apărări asupra cărora nu s-a pronunţat o hotărîre definitivă. Astfel: a) în cazul în care, cu ocazia judecării unei prime acţiuni, reclamantul renunţă la un capăt de cerere, iar instanţa ia act, el este îndreptăţit să reitereze acel capăt de cerere în cadrul unei noi acţiuni, fără a i se putea opune puterea lucrului judecat; b) în ceea ce priveşte nulităţile şi excepţiile relative, dacă au fost invocate în termen şi instanţa de fond le-a respins, partea interesată le poate reitera pe calea recursului, fără a i se putea opune decăderea din dreptul de a le mai invoca, şi cere să se controleze modul cum au fost soluţionate. V. şi renunţare Ia judecată; excepţii de procedură; nulitatea actelor de procedură. [D.R.] rejudecare, măsură dispusă de instanţa de control judiriar în scopui reluării activităţii procesuale ca urmare a desfiinţării hotărîrii judecătoreşti. R. se dispune doar în cazul admiterii unei căi de atac şi a desfiinţării totale sau parţiale a hotărîrii supuse controlului judiciar. R. se dispune în cazul casării totale sau parţiale a hotărîrii în urma admiterii recursului sau a recursului extraordinar; ea are loc şi în cazul admiterii căilor extraordinare de atac de retractare. în ipoteza casării hotărîrii (prin intermediul recursului) r. se face, de regulă, de instanţa de recurs şi numai în cazurile limitativ prevăzute de lege se face de instanţa care a judecat cauza rejudecarea.. în fond sau de o altă instanţă de acelaşi grad; dacă hotărîrea a fost desfiinţată pe calea recursului extraordinar, r. se va face de instanţa a cărei hotărîre a fost casată sau de o altă instanţă de acelaşi grad. în ipoteza admiterii căilor extraordinare de atac de retractare, r. se va face de instanţa competentă a se pronunţa asupra cererii de revizuire sau asupra contestaţiei în anulare. V. şi rejudecarea fondului după casare. [I.L.] rejudecarea fondului după casare, măsură dispusă de instanţa de control judiciar în scopul reluării activităţii procesuale ca urmare a admiterii recursului sau a recursului extraordinar. R. are ca finalitate pronunţarea unei hotărîri noii, conformă adevărului şi în strictă concordanţă cu principiul legalităţii socialiste. Atribuţiile instanţei competente a se pronunţa cu prilejul r. diferă în funcţie de natura casării: 1) în cazul casării parţiale instanţa este limitată la cercetarea şi soluţionarea acelor aspecte ce au determinat desfiinţarea hotărîrii; problemele de fapt şi de drept care nu au format o-biectul deciziei de casare dobîndesc autoritate de lucru judecat. 2) în ipoteza casării totale instanţa competentă va cerceta şi soluţiona din nou toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei; părţile vor putea invoca în faţa instanţei de rejudecare toate mijloacele de apărare de care s-au servit cu prilejul primei judecăţi. Dispoziţiile deciziei de casare privitoare la dezlegarea problemelor de drept ale cauzei sînt obligatorii pentru judecătorii fondului; interpretarea diferită a problemelor de drept, dezlegate deja de ^ instanţa de recurs, poate conduce la o nouă casare. Instanţa de rejudecare are deplină putere de apreciere asupra stării de fapt; ea poate pronunţa o soluţie nouă avînd deopotrivă posibilitatea de a ajunge la aceeaşi concluzie la care s-a oprit şi prima instanţă. Sînt însă obligatorii pentru instanţa de rejudecare indicaţiile date prin decizia de casare cu privire la completarea materialului probatoriu sau la necesitatea lămuririi anumitor împrejurări de fapt ale cauzei. în toate situaţiile, instanţa de rejudecare va pronunţa o nouă hotărîre, cu un dispozitiv propriu. [I.L.] relativitatea lucrului judecat, principiu potrivit căruia excepţia autorităţii lucrului judecat nu poate fi opusă decît între persoanele care au figurat ca părţi în procesul în care hotărîrea a fost pronunţată. Hotărîrile judecătoreşti produc, prin urmare, efecte numai între părţile litigante şi nicidecum faţă de terţi. Efectul lor, ca şi cel produs de contracte, este deci relativ: res inter alios judicata aliis nec nocere nec prodesse po-test (lucrul judecat — judecata care a avut loc — între unii, nu poate nici folosi nici vătăma altora). Identitatea de persoane trebuie înţeleasă din punct de vedere juridic şi nu fizic; drept urmare, în cazul reprezentării hotărîrea îşi va produce efectele faţă de parte şi nu faţă de reprezentantul ei. Sînt considerate părţi în proces, şi deci hotărîrea le este opozabilă, deşi nu au figurat în a-ceastă calitate în instanţă, succesorii universali, cei cu 421 renunţarea la. titlu universal şi creditorii chirografari care, sub rezerva acţiunii pauliene, se consideră reprezentaţi de debitorii lor. Unele hotărîri constituie autoritate de lucru judecat erga omnes şi deci nu li se aplică principiul r.l.j. Aceasta deoarece, prin asemenea hotărîri, se constituie pentru părţile în cauză o nouă stare cu efecte juridice generale. Produc a-semenea efect hotărîrile de divorţ, de punere şi scoatere de sub interdicţie, de anulare a căsătoriei ş.a. V. şi autoritate de lucru judecat; parte în proces. [D.R.] renunţare Ia drept, act unilateral şi de dispoziţie prin care reclamantul se desistă de la dreptul subiectiv afirmat pe calea acţiunii civile. R. la d. produce efecte energice, în sensul că reclamantul pierde definitiv posibilitatea de a-şi valorifica, prin intermediul justiţiei, pretenţiile ce au format obiectul judecăţii. R. Ia d. implică cu necesitate exprimarea liberă şi neechivocă a consimţămîntului, precum şi capacitatea reclamantului de a dispune; mandatarul părţii poate face o atare renunţare numai în temeiul unei procuri speciale; jurisconsulţii unităţilor socialiste pot face acte de dispoziţie doar în mod excepţional şi numai pe baza unei procuri speciale. R. la d. trebuie făcută în şedinţă publică sau prin înscris autentic; ea poate avea loc în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei de recurs. Desistarea se face sub controlul instanţei de judecată, care are obligaţia de a examina dacă r. Ia d. nu contravine legii, regulilor de convieţuire socialistă sau intereselor legitime ale unei per- soane. R. la d. este eficientă îndeosebi în cadrul acţiunilor patrimoniale; în cazul acţiunilor personale nepatrimoniale şi al litigiilor care izvorăsc din raporturile juridice de muncă părţile nu pot dispune, în principiu, de drepturile ce formează obiectul a-cestora. Asupra r. la d. instanţa se pronunţă printr-o hotărîre de respingere în fond a acţiunii; hotărîrea pronunţată în aceste condiţii nu este susceptibilă de recurs. Dacă r. la d. intervine în faza recursului, instanţa de casare va anula, în totul sau în parte, hotărîrea atacată, în măsura desistării. [I.L] renunţarea Ia judecată, act unilateral şi de dispoziţie prin care reclamantul îşi manifestă în mod expres voinţa de a se desista de la judecată. Reclamantul are, potrivit legii, posibilitatea de a renunţa oricînd la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă; odată ce reclamantul a renunţat la judecată, instanţa are obligaţia de a lua act de declaraţia acestuia printr-o încheiere ce nu este susceptibilă de recurs. R. la j. poate interveni în orice proces civil şi în orice fază a a-cestuia; dacă părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea reclamantului este condiţionată de acordul părţii adverse. Dacă r. la j. intervine înainte de comunicarea acţiunii către pîrît, reclamantul nu va fi obligat să suporte cheltuielile de judecată; în cazul desistării reclamantului după comunicarea cererii de chemare în judecată, el va putea fi obligat, la cererea pîrîtului, să plătească cheltuielile pe care le-a ocazionat. R. la j, trebuie făcută perso* renunţare la recurs nai de reclamant; de asemenea, reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a dispune; mandatarul poate îndeplini un asemenea act de dispoziţie doar în baza unei procuri speciale. Desistarea făcută de reprezentanţii şi ocrotitorii legali ai persoanelor lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu sau avînd o capacitate restrînsă, trebuie încuviinţată de autoritatea tutelară. R. la j. este divizibilă, în sensul că desistarea unui reclamant nu se răsfrînge asupra situaţiei procesuale a celorlalţi; dacă renunţarea vizează un singur pîrît, judecata va continua cu privire la ceilalţi (pîrîţi). R. la j. produce numai efecte de ordin procedural, dreptul subiectiv nefiind afectat de un asemenea act de dispoziţie; reclamantul va avea astfel posibilitatea de a promova o nouă acţiune, dacă între timp nu s-a împlinit termenul de prescripţie. încheierea prin care instanţa ia act de r. la j. conduce la stingerea procesului (prin închiderea dosarului). [I.L.] renunţare la recurs, act de dispoziţie prin care părţile se desistă de la exerciţiul căii ordinare de atac a recursului. R. la r. se poate face după pronunţarea hotărîrii şi pînă la expirarea termenului prevăzut de lege pentru declararea recursului. R. la r. se poate realiza imediat după pronunţarea hotărîrii, în faţa instanţei de judecată; în acest scop se vor face menţiunile corespunzătoare într-un proces verbal ce urmează să fie semnat de preşedinte şi de grefierul de şedinţă; r. la r. se poate face şi ulterior prin înfăţişarea părţii în faţa preşedintelui sau prin înscris au- tentic. V. şi achiesare; retragerea recursului. [I.L.] reprezentant, 1. Persoană care încheie, prin reprezentare, un act juridic în numele şi pe socoteala unei alte persoane numită reprezentat. 2. Persoană care, avînd îndreptăţirea să reprezinte în justiţie pe o altă persoană numită reprezentat, participă la proces sau la îndeplinirea oricăror acte procedurale în numele acesteia pentru a-i apăra interesele. Poate fi r. numai persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: are capacitate de exerciţiu; are intenţia de a reprezenta, pe care o face cunoscută şi părţii cu care încheie actul (sau organului de jurisdicţie în faţa căruia se desfăşoară procesul); are puterea de a reprezenta. în funcţie de sursa puterii de a reprezenta — care poate fi legea, dispoziţia instanţei sau însăşi voinţa persoanei reprezentate — r. este legal, judiciar sau convenţional (mandatar). [M.C.] reprezentare convenţională, varietate a reprezentării judiciare avînd caracter facultativ (voluntar) şi privind partea care dispune de capacitate de exerciţiu, dar înţelege să conducă procesul prin intermediul unui reprezentant. Este o instituţie legată de principiul fundamental al dreptului la apărare. în dreptul nostru regula este că e-xercitarea dreptului de apărare prin reprezentanţi constituie o facultate neîngrădită a părţii; instanţa nu poate refuza reprezentarea, dar legea stabileşte şi totodată limitează persoanele care în mod profesional pot apăra în justiţie interesele altora. R. în justiţie nu este obligatorie 423 reprezentare legală. cînd titularul dreptului are exerciţiul drepturilor civile, dar ea este totdeauna posibilă; prin excepţie, r. nu este cu putinţă, partea fiind obligată să stea personal în proces în următoarele situaţii: la judecata în fond a procesului de divorţ şi la interogatoriu (în acest din urmă caz, mai puţin persoanele domiciliate în străinătate, precum şi persoanele juridice, care pot da răspunsuri scrise). [M.C.] reprezentare judiciară, instituţie juridică desemnînd situaţia în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte actele procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale, în numele şi pentru o altă persoană, numită reprezentat, care este titularul dreptului litigios. In procesul civil, r.j. este uneori facultativă iar alteori obligatorie. Codul • de procedură civilă distinge două variante ale r.j.: reprezentarea legală sau obligatorie (care priveşte persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu) şi reprezentarea voluntară sau convenţională (ce se referă la partea ce are capacitate de exerciţiu, dar care înţelege să conducă procesul printr-un mandatar. [M.C.] reprezentare legală (sau obligatorie), varietate a reprezentării judiciare oare se distinge prin aceea că priveşte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, acestea putînd sta în justiţie numai prin reprezentantul lor legal. Sînt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorul pînă la vîrsta de 14 ani si interzisul judecătoresc. Au calitatea de reprezentant legal: a) părinţii (sau în lipsa acestora tutorele) pentru minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani; b) tutorele ori curatorul numit provizoriu de autoritatea tutelară pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, pentru interzisul judecătoresc. Codul comercial reglementează situaţia comerciantului falit, care poate e-xercita acţiunile sale patrimoniale numai prin judecătorul sindic, care este reprezentantul său legal; incapacitatea falitului este însă relativă, fiind creată în folosul masei credale, ceea ce face ca o acţiune iniţiată de el să se valideze dacă este însuşită de judecătorul sindic, sau dacă între timp încetează starea de faliment. [M.C.] reprezentare legală temporară, specie a reprezentării legale primind aplicare în a-numite situaţii excepţionale şi avînd drept scop ocrotirea intereselor incapabililor aflaţi în asemenea situaţii. Legea reglementează următoarele situaţii de acest gen: a) în cazul în care o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi există urgenţă în judecarea procesului care o priveşte, la cererea părţii interesate seva numi un curator special ca-re-1 va reprezenta pe incapabil, pînă la numirea, cu respectarea procedurii prevăzute de lege, a unui reprezentant legal al acestuia; b) atunci cînd există conflict de interese între cel reprezentat şi reprezentantul său legal (cum ar fi situaţia în care minorul trebuie să pornească un proces împotriva tutorelui, sau cazul cînd reprezentatul şi reprezentantul sînt părţi într-un proces de ieşire din indiviziune), se va numi de asemenea un curator special pen- repunerea cauzei.. tru a reprezenta interesele celui lipsit de capacitate de exerciţiu. Legea dispune că în ambele cazuri numirea curatorului se face de către instanţă; nimic nu se opune însă ca numirea să fie făcută şi de către autoritatea tutelară. V. si reprezentare legală. [M.C.] repunerea cauzei pe rol, măsură dispusă de instanţă în vederea reluării judecăţii a-tunci cînd constată, cu prilejul deliberării, că anumite împrejurări de fapt sau de drept au rămas nelămurite. Măsura r.e. pe r. se dispune, adeseori, în scopul respectării unor principii procesuale, cum sînt principiul adevărului, al contradictorialităţii şi al dreptului de apărare. R.e. pe r. poate fi dispusă pentru efectuarea unor dovezi suplimentare în vederea lămuririi a-numitor împrejurări de fapt; ea poate fi ordonată chiar şi pentru discutarea de către părţi a unor probleme de drept ce nu au format obiect al dezbaterilor contradictorii (de pildă, în ipoteza în care părţile au făcut unele susţineri noi în cadrul concluziilor scrise). în scopul reluării activităţii procesuale, instanţa va fixa un termen la care urmează să fie citate părţile; judecata se va limita la clarificarea problemelor ce au ocazionat r.e. pe r. Această măsură poate fi dispusă şi de către instanţa de recurs, dacă constată, cu prilejul deliberării, că anumite împrejurări ale cauzei necesită noi lămuriri. în toate cazurile, r.e. pe r. se poate dispune după închiderea dezbaterilor, dar înainte de pronunţarea hotărîrii. [I.L.] repunere în termen, mijloc juridic prin care instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate dispune, la cerere sau chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea unei acţiuni, atunci cînd constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripţie al acţiunii respective a fost depăşit. R. în t. constituie un artificiu juridic ce permite organului de jurisdicţie să considere că un termen de prescripţie, deşi expirat, nu este totuşi împlinit; ea este reglementată ca o instituţie cu aplicare generală la toate drepturile la acţiune supuse prescripţiei ex-tinctive. Avînd această semnificaţie şi acest domeniu de aplicare, r. In t. poate fi a-cordată deopotrivă în cadrul acţiunii pentru valorificarea unui drept subiectiv patrimonial, ca şi în cadrul unei acţiuni pentru valorificarea unui drept subiectiv personal nepatrimonial, dintre acelea care — prin excepţie de la regula imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale intră în domeniul de incidenţă al prescripţiei extinc-tive. Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată r. în t., lăsînd organelor de jurisdicţie libertatea de a-preciere a împrejurărilor invocate de reclamant; limitele acestei libertăţi rezultă din formula utilizată de legiutor: „cauze temeinic justificate44, care subliniază caracterul excepţional al r. în t. şi — în acest context — obligaţia implicită a organului de jurisdicţie de a manifesta circumspecţie în acordarea ei. Raportate la evenimentele de forţă majoră, împrejurările susceptibile să îndreptăţească r. în t. sînt numai împiedicări 425 respingerea acţiunii relative, avînd caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei ce s-ar afla în aceleaşi condiţii cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant diligent. R. în t. nu poate fi acordată atunci cînd titularul dreptului la acţiune era în măsură să înlăture cauza care a împiedicat introducerea în termen a acţiunii, dar n-a făcut-o din culpa sa. Spre deosebire de întreruperea şi de suspendarea prescripţiei, care operează în puterea iegii, fiind numai constatate de organele de jurisdicţie, r. în t. este un act al acestor organe şi operează în temeiul hotărîrii date de ele; ea poate fi acordată atît la cererea părţii interesate (titularul drepţului la acţiune) cît şi din oficiu. Cererea de r. în t. poate fi făcută în cel mult o lună de la încetarea cauzelor care justifica depăşirea termenului de prescripţie; pentru identitate de raţiune, şi organul de jurisdicţie va putea acorda din oficiu r. în t. numai dacă acţiunea a fost introdusă în a-celaşi termen de o lună de la încetarea împiedicării care a justificat depăşirea termenului de prescripţie. [M.C.] respingerea acţiunii, soluţie prin care instanţa de fond, apreciind asupra conţinutului litigios . ăl cauzei judecate, îi dă cîştig de cauză pîrîtului. Soluţia r.a. poate privi sau poate să exceadă fondul litigios al cauzei. 1) Soluţia r.a. priveşte fondul litigios al cauzei cînd pretenţiile reclamantului, de pretins titular al dreptului, s-au dovedit a fi neîntemeiate. în acest cadru r.a. se pronunţă cînd: a) se constată existenţa raportului juridic de drept material, fără a se constata însă şi o nesocotire ori încălcare din partea pîrîtului a dreptului reclamantului; b) se constată că raportul de drept material, invocat de reclamant, a fost stins printr-o cauză legală; c) se constată că dreptul pretins de reclamant nu este un drept în funcţiune, respectiv că este afectat de modalităţi (termen sau condiţie suspensive) şi nu poate fi apărat încă pe cale judiciară, etc. 2) Soluţia r.a. excede fondului litigios al cauzei cînd instanţa a fost împiedicată să facă aceasta pe motiv că i s-a invocat o excepţie de fond care s-a dovedit a fi întemeiată. Astfel acţiunea va fi respinsă fără a se intra în fondul litigios al cauzei, dacă se dovedeşte că: a operat prescripţia dreptului la acţiune, există autoritate de lucru judecat, se constată lipsa calităţii juridice procesuale a părţilor, e-xistă un motiv legal de inad-misibilitate. Distincţia dintre r.a. în fond ca fiind neîntemeiată şi r.a. pe motiv că a fost primită o excepţie care împiedică cercetarea fondului cauzei este importantă, între altele, în ceea ce priveşte calea de urmat în cazul în care hotărîrea primei instanţe este casată. Sub acest aspect, în prima situaţie casarea are loc cu reţinere, iar în cea de a doua — cu trimitere. în ca-^ zul organizaţiilor socialiste se justifică, dacă organizaţia socialistă pîrîtă se poate apăra atît în fond, cît şi pe cale de excepţie (de ex. să invoce excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune) ca soluţia de respingere a acţiunii să se facă pe ambele temeiuri: ca prescrisă şi neîntemeiată. Este necesar a se proceda astfel pentru a se evita eventualele respingerea recursului 426 neînţelegeri ce ar putea rezulta din obligaţia organizaţiei pîrîte de a vărsa la bugetul de stat ceea ce datora fostei organizaţii creditoare. V. şi apărări de fond; ordinea de soluţionare a excepţiilor. [D.R.] respingerea recursului, soluţie pronunţată de instanţa de recurs în sensul confirmării, exprese sau implicite, a hotărîrii atacate. R.r. şi confirmarea expresă a legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate se bazează pe aprecierea instanţei de control judiciar a-supra modului cum prima instanţă a soluţionat cauza în fond. Cu alte cuvinte, cînd r.r. a fost pronunţată în urma discuţiilor contradictorii purtate de părţi asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate atît prin prisma motivelor invocate de recurent, cît şi, eventual, din oficiu de către instanţa de control judiciar. Confirmarea expresă a hotărîrii primei instanţe, ca urmare a r.r. se poate face şi cu substituirea, cînd este cazul, a unei alte motivări date soluţiei păstrate. R.r. se poate datora şi neîndeplinirii unor condiţii de formă care opresc efectuarea controlului judiciar asupra hotărîrii atacate. Aşa, de pildă, instanţa de control judiciar va respinge recursul ori de cîte ori va constata că acesta a fost tardiv introdus sau netimbrat, în atare situaţii, confirmarea hotărîrii atacate se face implicit; adică fără ca instanţa de control judiciar să poată aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei ei prin prisma nulităţilor invocate ca motive de recurs. în cazul în care recursul a fost respins, menţinîndu-se — expres sau implicit — hotărîrea atacată, faza de judecată a procesului ia sfîrşit, prin rămînerea definitivă a hotărîrii, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate. V. şi hotărîre definitivă. [D.R.] reşedinţă, noţiune ce desemnează locuinţa temporară şi secundară a unei persoane fizice. în dreptul procesual civil r. constituie un criteriu subsidiar de stabilire a competenţei teritoriale. Astfel, dacă pîrîtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se face la instanţa r. sale din ţară, iar dacă nu are nici r. cunoscută, la instanţa domiciliului sau r. reclamantului. De asemenea, cînd partea are, în afară de domiciliu, şi o r. unde locuieşte de fapt, ea trebuie citată acolo; aceasta deoarece citarea are ca scop tocmai încunoştiinţarea părţii despre existenţa procesului. Citaţia şi toate actele de procedură se comunică părţilor sau altor participanţi la domiciliul ori r. acestora. [I.L.] retragerea recursului, facultate recunoscută recurentului în scopul de a-şi putea retracta calea de atac pe care a declarat-o. R.r. poate avea loc pînă la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de control judiciar; ea se poate face prin cerere scrisă, prezentată personal sau prin declaraţie verbală, făcută de recurent, în şedinţa publică; partea îşi poate retrage recursul şi prin înscris autentic, acesta urmînd să fie înfăţişat instanţei competente. Instanţa este obligată însă să cerceteze dacă declaraţia de r.r. nu este făcută din eroare, atrăgînd atenţia recurentului asupra consecinţelor pe care le determină 437 revizuire atitudinea sa. Recursul poate fi retras şi de procuror, dar partea în favoarea căreia s-a exercitat calea de atac şi-o poate însuşi. R.r. determină închiderea dosarului de către instanţa de control judiciar. [I.L.] rezoluţie pentru fixarea termenului, menţiune făcută de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu, pe cererea de chemare în judecată, pentru stabilirea datei la care părţile urmează să se înfăţişeze. R.p.f.t. poate fi făcută de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu numai după verificarea prealabilă a conţinutului cererii şi a condiţiilor impuse de lege; astfel, se va verifica plata taxelor de timbru; în mod excepţional se va putea primi şi o cerere netimbrată sau insuficient timbrată, cu obligarea reclamantului de a îndeplini această cerinţă pînă la primul termen fixat de instanţa. Prin rezoluţie se va stabili primul termen de judecată, dispunîndu-se în acelaşi timp citarea părţilor; dacă cererea de chemare în judecată este prezentată personal de reclamant şi acesta este de faţă la fixarea zilei de înfăţişare, el va lua termenul în cunoştinţă: lipsa reclaman- tului la primul termen conduce însă la citarea sa pentru termenul următor. [I.L.] revizuire, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia, pe baza unor fapte, împrejurări sau probe descoperite după ce judecata a avut loc, se urmăreşte retractarea unei hotărîri judecătoreşti civile definitive şi efectuarea unei noi judecăţi. Condiţiile generale cerute pentru exercitarea căii de atac a r. sînt următoarele: a) existenţa unei hotărîri judecătoreşti sau a unui alt organ de jurisdicţie (de ex. a comisiilor de judecată) definitive pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată prin intermediul r.; b) posibilitatea, reală sau aparentă, de a fi invocat un motiv de r. prevăzut de lege; c) existenţa unei părţi, care cere r., nemulţumită de hotărîrea dată; d) respectarea termenului în care cererea poate fi introdusă, care, în majoritatea cazurilor, este de o lună; fac excepţie motivele de la pct. 8 şi pct. 6 final (v. motivele de revizuire), cazuri în care termenul este de 15 zile şi respectiv de 6 luni; e) introducerea cererii de r. nu ar’e efect suspenţsiv asupra executării hotărîrii atacate; instanţa poate însă să suspende executarea, sub condiţia depunerii unei cauţiuni. Procedura după care se soluţionează calea de atac a r. este următoarea: a) legea nu impune vreo condiţie privitoare la cuprinsul cererii; ea va fi redactată conform principiilor generale, arătîndu-se numele părţilor, obiectul şi motivele; b) ca orice cale de atac, r. poate fi cerută numai de partea care are interes; adică de partea lezată direct prin existenţa vreunuia din motivele prevăzute de lege; ea poate fi folosită şi de procuror; c) cererea de r. se adresează instanţei a cărei hotărîre se urmăreşte a fi anulată, iar cînd r. se cere pentru contrarie-tate de hotărîri, la instanţa superioară în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărîrile potrivnice; d) cererea de r. se judecă după regulile dreptului comun; în prima etapă, judecata va fi mărginită numai la rol activ motivul sau motivele pentru care r. hotărîrii a fost cerută, iar în a doua etapă, dacă cererea s-a dovedit a fi întemeiată, la rejudecarea din nou a cauzei; e) dacă cererea de r. este admisă, se va proceda la schimbarea, în tot sau numai în parte, a hotărîrii a cărei r. s-a cerut; face excepţie cazul de r. pentru contrarietate de hotărîri, cînd se va dispune anularea ultimei hotărîri; f) hotărîrea dată este supusă recursului numai dacă era re-curabilă şi hotărîrea care a fost revizuită. V. şi motivele de revizuire; cale incidenţă; termen de revizuire. [D.R.] rol activ, v. principiul rolului activ al instanţei. rudenie şi afinitate, situaţie bazată pe legătura (juridică sau de sînge) ce există între două sau mai multe persoane. R. şi a. poate constitui un mo- tiv de recuzare şi strămutare a procesului civil. Potrivit legii, oricare dintre părţi poate solicita fie recuzarea, fie strămutarea procesului civil; acest drept de opţiune vizează situaţiile cînd una din părţi are cel puţin două rude sau afini, pînă la al patrulea grad inclusiv, printre judecătorii sau asesorii populari ai instanţei; dacă partea are doar o singură rudă sau afin printre membrii acelei instanţe, ea poate solicita numai recuzarea. Strămutarea se deosebeşte de recuzare, chiar dacă ambele cereri se întemeiază pe motive de r. şi a.; în prima situaţie cauza se trimite spre soluţionare la o altă instanţă decît cea competentă, pentru realizarea unei judecăţi obiective; în schimb, recuzarea conduce dbar la înlăturarea judecătorilor din completul de judecată. V. şi strămutarea procesului. [I.L:] s sancţiuni procedurale, măsuri cu caracter de constrîngere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. S.p. îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i pedepsi pe cei care o încalcă. S.p. sînt diferite şi se aplică, în funcţie de încălcarea sau neobservarea formelor şi condiţiilor impuse de lege, actelor şi participanţilor la activitatea judiciară. Astfel: a) nulitatea este s.p. care se a-plică actelor ce nu întrunesc condiţiile pe care legea le prescrie pentru existenţa sau validitatea lor; b) prescripţia şi decăderea sînt s.p. care fac să se stingă drepturi care n-au fost exercitate în termenele prevăzute de lege: prescripţia stinge dreptul de sesizare iniţială, primară sau de început a organelor de jurisdicţie, denumit „dreptul la acţiune", iar decăderea stinge drepturile procesuale care se nasc şi sînt recunoscute părţilor interesate după ce organul de jurisdicţie a fost sesizat; c) despăgubirile şi amenzile sînt s.p. ce se pot aplica atît părţilor cît şi altor participanţi la activitatea judiciară, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a anumitor acte de procedură ori pentru exercitarea abuzivă de către părţi a anumitor drepturi procesuale; d) suportarea consecinţelor care rezultă din anumite soluţii care, în fond, reprezintă s.p., cum sînt perimarea judecăţii şi respingerea acţiunii de divorţ ca nesusţinută; e) suportarea, dacă este cazul, de către orice participant la procesul civil, a unor sancţiuni penale, dacă se fac vinovaţi de săvîrşirea unei fapte care împiedică înfăptuirea justiţiei. Un rol important în realizarea funcţiilor s.p. îi revine instanţei de judecată, care, din oficiu, printr-un control energic asupra conduitei fiecărui participant la activitatea judi cară, trebuie să asigure respectarea legii şi să menţină în stare de echilibru interesele contrarii ale părţilor. V. şi amendă judiciară; decădere; nulitatea actelor de procedură; cheltuieli de judecată. [D.R.] sarcina probei, expresie ce desemnează îndatorirea fiecărui împricinat de a produce în faţa instanţei de judecată probele pe care îşi întemeiază pretenţiile sau apărările formulate, şi totodată dreptul şi obligaţia acesteia din urmă de a ordona din oficiu administrarea oricăror probe pe care le-ar aprecia ca necesare pentru corecta soluţionare a pricinii. Legea consacră principiul potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dove- scrisori 43* dească. In dreptul socialist instanţa judecătorească are dreptul şi chiar obligaţia să ordone orice probă necesară aflării adevărului. Specific dreptului probator socialist, sub aspectul s.p., este îmbinarea dreptului de dispoziţie şi de iniţiativă al părţilor cu iniţiativa judecătorului; înfăptuirea acestei îmbinări constituie premisa indispensabilă a oricărei soluţii juste. [M.C.] scrisori, comunicări scrise de mînă sau la maşină, semnate în mod obişnuit, pe care expeditorul le face destinatarului prin intermediul poştei sau al unei terţe persoane şi care pot servi, dacă este cazul, ca mijloace de probă în justiţie. Conţinutul extrem de variat al s. — descrieri de fapte, îndeplinirea unor obligaţii, notificări, diverse aprecieri etc. — determină din ce în ce mai mult folosirea lor ca mijloace de probă în justiţie. Posibilitatea de folosire a s. ca mijloace de probă implică respectarea următoarelor două condiţii: dreptul de proprietate al destinatarului asupra s. şi, dacă este cazul, caracterul confidenţial al conţinutului lor. Ca regulă generală — cu precizările care se impun a fi făcute pentru fiecare caz în parte — aceste două condiţii trebuie să fie întrunite de toţi acei care se prevalează de dreptul de a se folosi de s. ca mijloace de probă în justiţie. 1) Destinatarul este îndreptăţit să prezinte în justiţie s. ce i-au fost adresate, ori de cîte ori din conţinutul lor reiese temeinicia pretenţiei formulate sau a apărării pe care o va susţine împotriva părţii adverse: expeditorul s. sau o terţă persoană. Situaţia destinatarului este de altfel uşurată şi de faptul că ambele condiţii îi sînt favorabile: el este proprietarul s. şi eventualul conţinut confidenţial — care l-ar putea privi pe expeditor — nu poate trece înaintea interesului său legitim şi a obligaţiei ce-i revine de a proba afirmaţiile făcute în legătură cu pretenţiile sau apărările sale faţă de partea adversă. 2) Expeditorul se poate folosi de s. trimise destinatarului numai dacă a reintrat în posesia lor prin mijloace licite (de ex. destinatarul i le-a restituit). Expeditorul poate stabili conţinutul s. expediate destinatarului şi cu ajutorul unor copii legalizate, a unor s. pe care el însuşi le-a primit de la destinatar, dacă a-cestea se referă la s. expediate etc. De asemenea, expeditorul poate să pretindă destinatarului, cînd este parte adversă în proces, să depună s. pe care i le-a trimis, dacă face în prealabil dovada expedierii lor; în caz de refuz, instanţa va putea socoti pretenţiile expeditorului, cu privire la conţinutul acelor s. ca fiind dovedite. în ceea ce priveşte caracterul confidenţial al conţinutului s., acesta nu îi poate fi opus, deoarece el însuşi l-a formulat şi, dacă interesele sale o cer, îl poate face public. 3) Terţele persoane care justifică un interes legitim îşi pot permite să folosească s. ca mijloc de probă în justiţie cu condiţia ca acestea să le fi parvenit prin mijloace licite (de ex. prin moştenire de la destinatar), în caz contrar, chiar dacă destinatarul este sau nu de acord cu folosirea s., terţa persoană nu le poate produce ca probă în justiţie deoarece nimănui nu-i este permis să-şi 431 sechestru asigurător formuleze pretenţiile sau apărările la pretenţiile altora uzînd de o probă obţinută în mod ilicit. Din punct de vedere al puterii lor doveditoare, s. vor putea fi considerate, după caz, ca un înscris sub semnătură privată, un început de dovadă scrisă, o simplă prezumţie sau o mărturisire scrisă extrajudiciară. V. şi probe; înscrisuri; admisibilitatea probelor; aprecierea probelor. [D.R.] scutire de amenzi, înlesnire de plată ce poate fi acordată de către Ministerul Finanţelor şi are ca obiect amenzile aplicate de organele financiare, a căror încasare este dată în competenţa organelor financiare de sector al municipiului Bucureşti, cele municipale, orăşeneşti sau comunale. S. de a. poate fi acordată pe cale generală sau de la caz la caz. [M.M.] sechestrarea bunurilor mobile, actul începător de executare în cadrul executării silite mobiliare, săvîrşit de executorul judecătoresc atunci cînd debitorul nu dă curs somaţiei de plată trimise în prealabil; presupune inventarierea şi decalarea ca sechestrate de către acesta (în temeiul unui proces verbal de sechestru încheiat de el) a unui număr de bunuri mobile aparţinînd urmăritului, spre a fi valorificate ulterior în condiţiile legii pentru satisfacerea creanţei urmăritorului. S.b.m. se face la locul unde se află bunurile vizate, sens în care executorul judecătoresc se deplasează la reşedinţa sau domiciliul debitorului, iar dacă deţine informaţii că acele bunuri se află în altă parte, la locul- respectiv. Legea dispune că el se va deplasa însoţit de un lucrător de miliţie sau de un delegat al consiliului popular, în următoarele cazuri: dacă uşile datornicului sînt închise, iar acesta nu voieşte să le deschidă; dacă urmări-tul nu voieşte să deschidă camerele sau mobilele; dacă debitorul lipseşte şi nu se găseşte la faţa locului nici o rudă de a lui care, dacă ar locui împreună.-cu el, l-ar putea reprezenta. în primele două ipoteze, organul de executare va recurge la serviciile unui mecanic pentru a deschide uşile, trebuind să evite spargerea lor; dacă va fi cazul, după aplicarea sechestrului, în vederea asigurării pazei bunurilor, se va proceda la înlocuirea încuietorilor sau se vor pune lacăte. Atunci cînd asupra bunurilor debitorului a fost aplicat în prealabil un sechestru asigurător, executorul judecătoresc se va deplasa la faţa locului, unde acestea sint deplasate, va verifica dacă ele mai există sau nu, precum şi starea lor materială, apoi va încheia un nou proces verbal, de această dată de sechestru definitiv, transîormînd măsura asigurătoare în măsură executorie. [M.C.] sechestru asigurător, măsură asiguratorie constînd în in-disponibilizarea bunurilor mobile ale debitorului (aflate la el sau la un terţ) în vederea vînzării lor silite atunci cînd creditorul va avea un titlu executoriu iar debitorul nu va executa de bună voie acel titlu. Această măsură se ia la cererea creditorului reclamant, în cazul în care acţiunea are ca obiect plata unei sume de bani şi urmăreşte să prevină actele de înstrăinare de bunuri făcute de debitorul sechestru cu aplicare.. de rea credinţă, întrucît prin asemenea acte ar putea fi periclitată executarea silită în viitor a hotărîrii. Cererea de s.a. este accesorie cererii de chemare în judecată pentru plata creanţei, fiind soluţionată de instanţa care judecă procesul de fond. S.a. are caracter temporar; această măsură se ia fără citarea părţilor, pînă la pronunţarea soluţiei în procesul principal. Legea autoriză, în mod excepţional, înfiinţarea s.a. în materie de locaţiune de imobile, prin executorul judecătoresc, numai pe baza contractului, fără acţiune, dar cu condiţia ca creditorul să depună o cauţiune. înfiinţarea s.a. poate fi cerută numai dacă creanţa este constatată printr-un înscris şi numai dacă este exigibilă; instanţa poate obliga pe creditor la depunerea unei cauţiuni. Creditorii ale căror creanţe nu sînt constatate printr-un înscris, pot cere şi ei înfiinţarea s.a., dar au obligaţia să depună o cauţiune reprezentînd echivalentul a 1/3-a parte din valoarea reclamată. Atunci cînd debitorul a micşorat garanţiile date sau nu a dat garanţiile promise ori există pericolul ca el să fugă sau să-şi ascundă bunurile, creditorul poate cere înfiinţarea s.a. chiar dacă scadenţa creanţei sale nu este încă împlinită; el este însă obligat să depună o cauţiune. S.a. se aduce la îndeplinire de către organul de executare, după aceeaşi procedură ca şi s. executor. Cererea privind înfiinţarea s.a. se rezolvă de către instanţă (în sensul admiterii sau respingerii) printr-o încheiere care este susceptibilă de a fi atacată cu recurs de către partea interesată; debitorul şi orice terţ lezat pot face contestaţie la executare cu privire la modul în care a fost aplicat sechestrul. Legea specială stabileşte reguli aparte pentru cazul în care s.a. este cerut de un creditor organizaţie socialistă împotriva unui debitor persoană fizică. [M.CJ sechestru cu aplicare de sigilii, varietate a sechestrului executor caracterizată prin aceea că odată cu declararea bunurilor ca sechestrate organul de executare aplică sigiliul corpului executorilor judecătoreşti, fie pe fiecare bun sechestrat în parte, fie pe uşa încăperii sau dulapului în care a depozitat toate aceste bunuri. S. cu a. de s. comportă lipsirea debitorului de folosinţa bunurilor sechestrate. Legea dispune că punerea de sigilii poate fi făcută de executorul judecătoresc numai în prezenţa organului de miliţie. Sigiliile pot fi rupte numai de către organul de executare, în ziua fixată pentru ţinerea licitaţiei, iar dacă vînzarea se amînă, ele trebuie aplicate din nou. V. şi sechestru executor; sechestrarea bunurilor mobile. [M.C.] sechestru cu ridicata, varietate a sechestrului executor, presupunînd predarea bunurilor sechestrate în custodie, pînă la valorificarea lor prin vînzare silită. S. cu r. implică lipsirea debitorului de folosinţa bunurilor sechestrate; instituirea custodiei poate fi asociată şi cu aplicarea de sigilii. Custodele este depozitarul judiciar al bunurilor sechestrate, avînd drepturi şi obligaţii corespunzătoare acestei calităţi. V. şi sechestru executor; sechestrarea bunurilor mobile. [M.C.] 433 sechestru simplu sechestru executor (sau de executare), act procedural îndeplinit de organul de executare (în cadrul procedurii executării silite) avînd ca e-fect indisponibilizarea unor bunuri ale debitorului urmărit, în vederea valorificării ulterioare, prin vînzare silită, înfiinţarea s.e. presupune deplasarea organului de executare la domiciliul debitorului sau la locul unde se află bunurile acestuia, inventarierea acelor bunuri şi declararea lor ca sechestrate printr-un proces-verbal de sechestru. Bunurile sechestrate sînt lăsate în custodia debitorului; dacă acesta nu prezintă suficientă încredere, ele vor fi date în custodie altei persoane. S.e. este de trei feluri şi anume: sechestru simplu, sechestru cu aplicare de sigilii şi sechestru cu ridicata. [M.C.] sechestru judiciar 1. Măsură asiguratorie constînd în încredinţarea bunului litigios, de către instanţa de judecată spre păstrare şi administrare, pe întreaga durată a procesului, unei persoane desemnată în acest scop. 2. Persoana căreia i se face încredinţarea de către instanţă a păstrării şi administrării bunului litigios pe durata procesului. Legea dispune că ori de cîte ori procesul priveşte proprietatea sau posesia, unui lucru mobil sau imobil, ori administrarea sau folosinţa unui lucru comun, instanţa de judecată poate, la cererea celui interesat şi cu citarea părţilor, să încuviinţeze sechestrarea bunului litigios; luînd o asemenea măsură, ea îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune. Bunul sechestrat poate fi încredinţat spre păstrare si administrare deţinătorului acestuia, sau unui terţ desemnat în acest scop de instanţă (în caz de neînţelegere între părţi). Persoana căreia i s-a încredinţat bunul (adică sechestrul) este îndreptăţită să facă toate actele de conservare şi administrare; ea va putea sta în judecată, în numele părţilor litigante, cu privire la bunul pus sub sechestru, dacă a obţinut în acest sens autorizarea prealabilă a instanţei care i-a făcut încredinţarea bunului; totodată, s.j. are îndreptăţirea să încaseze orice venituri sau sume datorate în legătură cu bunul, să plătească datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titluri executorii. S.j. este în depozitar şi răspunde potrivit regulilor din materia depozitului; el trebuie să dea periodic socoteală de conturile gestiunii sale. Pentru munca depusă, s.j. primeşte o remuneraţie care nu poate depăşi 10% din venitul net anual al bunurilor ce i-au fost încredinţate. Această remuneraţie este fixată de instanţă. S.j. ia sfîr-şit odată cu procesul, sau chiar în timpul procesului, prin desfiinţarea măsurii de către instanţă sau prin demisia ori înlocuirea persoanei desemnate; bunul conservat pe calea s.j. se predă părţii care a cîştigat procesul. [M.C.] sechestru simplu, varietate a sechestrului executor care se distinge prin aceea că nu comportă deposedarea debitorului de bunurile sechestrate, acestea continuînd să rămînă în folosinţa sa. Legea precizează însă că obiectele sechestrate nu se vor putea strămuta din locul unde au fost urmărite, decît cu autorizarea judecătorului care a încuviinţat urmărirea. Debitorul devine ast- 28 — Dicţionar de drept secretul deliberării 434 fel depozitarul judiciar al propriilor sale bunuri, el nepu-tînd refuza această sarcină. V. şi sechestru executor; sechestrarea bunurilor mobile. [M.C.] secretul deliberării, principiu potrivit căruia membrii completului de judecată chibzu-iesc asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei, fără participarea altor persoane. Deliberarea are loc în camera de chibzuire, încăpere în care este interzis accesul părţilor sau a altor persoane; dacă se ordonă unele măsuri pe parcursul judecăţii sau în cauzele simple judecătorii pot chibzui chiar în sala de judecată; se va asigura însă, şi în acest caz, s.d. Deliberarea în secret asigură obiectivitatea membrilor completului de judecată şi pronunţarea unor hotărîri temeinice şi legale. [I.L.] secţie civilă, diviziune în structura organizatorică a tribunalelor judeţene şi a Tribunalului Suprem. S.c* a tribunalului judeţean este condusă de un preşedinte care organizează şi controlează activitatea administra tiv-judiciară a acesteia. La anumite judecătorii şi tribunale judeţene funcţionează secţii maritime şi fluviale pentru soluţionarea litigiilor privitoare la navigaţia civilă. S.c. a Tribunalului Suprem este îndreptăţită să exercite, în compunerea prevăzută de lege, un control judiciar ordinar şi extraordinar asupra hotărîrilor pronunţate de instanţele inferioare. [I.L.] semnătură, numele unei persoane, scris cu propria sa mî-nă, sub textul diferitelor acte de procedură întocmite de părţi, instanţă sau alţi participanţi procesuali. S. reprezintă o formalitate esenţială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin s. se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Necesitatea s. este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti şi care trebuie materializate într-un înscris, cum sînt: cererea de chemare în judecată, întîmpinarea, cererea re-convenţională şi cererea de recurs. Actele de procedură întocmite de instanţă trebuie să îmbrace forma scrisă şi să fie semnate de judecători, iar dacă este cazul, de grefierul de şedinţă. Astfel, minuta urmează să fie semnată, înainte de pronunţare, de membrii completului de judecată şi de grefier, sub pedeapsa nulităţii. De asemenea, procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc, cu prilejul executării silite, urmează să fie semnate de către acesta. [I.L.] sentinţă, denumire acordată hotărîrilor prin care instanţele judecătoreşti se pronunţă asupra cauzelor civile în primă instanţă. în sens strict, denumirea de s. este acordată tuturor hotărîrilor pronunţate de instanţele în atribuţia cărora este dată înfăptuirea judecăţii în primul grad de jurisdicţie, indiferent dacă prin conţinutul lor s-a dispus sau nu asupra fondului propriu-zis al cauzei. în sens larg această denumire este acordată şi hotărîrilor prin care judecătoriile efectuează controlul judiciar pe calea plîngerii împotriva unor hotărîri pronunţate de organele 435 sesizarea Arbitrajului. administrative sau obşteşti cu activitate jurisdicţională.’V. şi admiterea acţiunii; respinge- rea acţiunii; plîngere. [D.R.] sesizarea Arbitrajului de Stat, faza incipientă a procesului arbitrai constînd în învestirea organului arbitrai cu soluţionarea unui litigiu. Potrivit legii, organele Arbitrajului de Stat pot fi sesizate de: partea interesată, organele ierarhic superioare ale organizaţiilor socialiste, Consiliul de Miniştri, prin trimitere de către Primul Arbitru de Stat, din oficiu. Aşa fiind, procedura de învestire a organului arbitrai comportă următoarele distincţii: 1) S.A. de S. de către partea interesată este obligatorie şi ea se realizează prin depunerea sau expedierea cererii de arbitrare (însoţită de actele şi dovezile cerute de lege) organului arbitrai competent. 2) S.A. de S. de către Consiliul de Miniştri se face atunci cînd, în cursul activităţii de control, descoperă existenţa unor situaţii ilegale în relaţiile dintre organizaţiile socialiste. Consiliul de Miniştri poate sesiza oricare dintre organele Arbitrajului de Stat. în cazul unor asemenea sesizări, Primul Arbitru de Stat sau arbitrul de stat şef va determina care sînt părţile ce urmează să figureze în litigiu, actele pe care trebuie să le prezinte şi în ce termen anume, comunicînd toate acestea, fără întîrziere, celor interesaţi. 3) S.A. de S. de către organele ierarhic superioare se face prin miniştrii ori conducătorii celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat, care pot sesiza organul arbitrai propriu în vederea rezolvării litigiilor dintre organizaţiile socialiste ce depind exclusiv de acelaşi minister sau alt organ central al administraţiei de stat; a-ceste organe pot trimite litigiile de competenţa organului arbitrai propriu (arbitrajul ministerial sau departamental) spre a fi soluţionate de către Arbitrajul de Stat. 4) Conform legii, organele arbitrale se pot sesiza şi din oficiu cu rezolvarea litigiului dintre organizaţiile socialiste, atunci cînd constată că legalitatea socialistă, disciplina de plan sau contractuală au fost încălcate; organele arbitrale sînt chiar obligate să aibă un rol activ în descoperirea stărilor litigioase dintre unităţile socialiste. 5) Primul Arbitru de Stat poate lua orice litigiu de competenţa arbitrajelor de stat interj udeţene sau al municipiului Bucureşti, pentru a-1 da spre rezolvare Arbitrajului de Stat Central, avînd dreptul, totodată, de a trimite, în mod excepţional, spre rezolvare arbitrajelor de stat inter judeţene sau al municipiului Bucureşti litigii de competenţa Arbitrajului de Stat Central, cu excepţia litigiilor care sînt de competenţa exclusivă a acestui din urmă arbitraj. Dreptul de trimitere al Primului Arbitru de Stat' fiind exercitat peste voinţa părţilor, organul arbitrai sesizat pe această cale nu poate refuza investirea pe motivul necompetenţei sale jurisdicţionale. După sesizarea Arbitrajului de Stat, părţile nu mai pot pune capăt procesului arbitrai (reclamantul prin renunţare la drept ori la acţiune, pîrîtul prin recunoaşterea pretenţiilor din cerere, sau părţile prin înţelegerea dintre ele) fără controlul organului arbitrai. S.A. de S. întrerupe cursul prescripţiei. V. şi procedurd arbitrală. [M.M.] sesizarea comisiei. . 436 sesizarea comisiei de judecată, modalitate de învestire a organului de jurisdicţie specială, în vederea încercării împăcării sau a soluţionării conflictului intervenit între părţi. Comisia de judecată poate fi sesizată, în funcţie de natura litigiului, de: a) partea interesată, în cazul litigiilor de muncă; b) reclamantul, în cazul litigiilor patrimoniale; c) instanţele judecătoreşti, care, atunci cînd constată că o pricină civilă cu care au fost sesizate, nu este de competenţa lor, o vor trimite spre soluţionare comisiei de judecată. Potrivit legii, în privinţa s.c. de j. regulile de procedură în faţa comisiei de judecată se completează cu dispoziţiile procedurale din dreptul comun. S.c. de j. se face, de regulă, în scris, depunîndu-se fie direct la comisia de judecată, fie la registratura organizaţiei socialiste ori a comitetului executiv al consiliului popular pe lîngă care este constituită comisia. S.c. de j. trebuie făcută în termenele prevăzute de lege, care sînt diferite, în funcţie de natura pricinii cu care cel interesat se adresează comisiei. [M.M.] sesizarea judecătoriei de către procuror, mijloc procedural prin care procurorul poate solicita exercitarea controlului judecătoresc asupra hotărîrilor pronunţate, în urma reexaminării, de comisiile de judecată. Subiect al sesizării poate fi doar procurorul; părţile nu au acces direct la a-ceastă cale de atac; ele se pot plînge însă procuraturii, care, în urma verificărilor făcute, va aprecia dacă este cazul sau nu să sesizeze judecătoria. Sînt susceptibile de această cale de atac doar hotărîrile pronunţate în urma reexaminării, de comisiile de judecată, în litigiile de muncă a căror valoare nu depăşeşte suma de 1 000 lei; judecătoria poate fi sesizată de procuror chiar dacă reexaminarea făcută de comisia de judecată s-a realizat printr-o învestire greşită; în schimb, dacă reexaminarea s-a făcut de un organ căruia legea nu-i recunoaşte sarcini jurisdicţionale, (de ex. comitetul sindicatului) judecătoria nu poate fi sesizată de procuror. Judecătoria poate fi sesizată de procuror în termen de 60 de zile de la data pronunţării hotărîrii date asupra reexaminării; termenul de sesizare se calculează pe zile libere; nerespectarea termenului atrage decăderea procurorului din dreptul de a mai exercita această cale de atac. Competenţa de exercitare a controlului judecătoresc revine instanţei în circumscripţia căreia funcţionează comisia de judecată; judecătoria soluţionează litigiul cu citarea procurorului şi a părţilor principale. Reexaminarea făcută de judecătorie, ca urmare a sesizării sale de către procuror, are caracter devolu-tiv, instanţa avînd posibilitatea de a cerceta sub toate aspectele fondul litigiului; în acest scop judecătoria va examina legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza probelor administrate, iar, dacă este cazul, şi prin administrarea unor dovezi noi. După exercitarea controlului judecătoresc instanţa se pronunţă printr-o hotărîre definitivă de admitere sau de respingere a sesizării făcute de procuror. [I.L.] sigilare, operaţie realizată de organele de executare silită 437 sistem de. în scopul indisponibilizării bunurilor mobile ale datornicului. S. se realizează asupra tuturor bunurilor inventariate şi descrise în procesul verbal întocmit de organul de executare. După s. organul de e-xecutare poate numi un custode pentru păstrarea bunurilor indisponibilizate. Peceţile se pun de către executorul judecătoresc şi, dacă e cazul, cu ajutorul organelor de ordine din acea localitate; persoanele care, fără drept, vor rupe sau distruge peceţile aplicate de organul de executare urmează să fie sancţionate potrivit legii penale. înainte de vînzare organul de executare va proceda la ridicarea £>ece-ţilor, verificînd starea şi numărul obiectelor după procesul verbal de urmărire; dacă a fost numit şi un custode cu păstrarea bunurilor, acesta va prezenta toate obiectele ce i s-au încredinţat, după care organul de executare îi înmînează o chitanţă de eliberare. Sin. pecetluire. [I.L.] sistem de carte funciară, modalitate de organizare a publicităţii drepturilor reale imobiliare pe baza unui registru care se numeşte carte funciară şi care se întemeiază pe datele rezultînd din identificarea cadastrală a imobilelor, în privinţa imobilelor aflate în circuitul civil general, acest sistem asigură o evidenţă ce cuprinde, pe de o parte, toate datele necesare pentru identificarea imobilului, iar pe de altă parte, toate operaţiunile juridice referitoare la transmiterea, constituirea, modificarea sau stingerea drepturilor reale privind imobilul respectiv; în privinţa imobilelor ce fac obiectul dreptului de proprietate socialistă (bunuri scoase din circuitul civil general), el îndeplineşte numai un rol de evidenţă şi control, căci dobîndirea unor asemenea bunuri se produce independent de înscrierea lor în cartea funciară. S. de c.f. se fondează pe următoarele principii: publicitatea integrală; efectul constitutiv de drept rea] al înscrierii în cartea funciară; forţa probantă a înscrierii făcute în cartea funciară. înscrierile în cartea funciară sînt: întabularea, care are caracterul unei înscrieri definitive şi poate fi făcută numai pe baza unui înscris care să corespundă acestui caracter; înscrierea provizorie, ce se face pe baza unui înscris ce nu întruneşte condiţiile pentru o întabulare propriu-zisă (spre ex. o hotărîre judecătorească nedefinitivă); notarea, adică o înscriere avînd ca o-biect anumite fapte juridice (cum ar fi punerea sub interdicţie) sau drepturi personale (de ex. dreptul de preemţiu-ne), pentru a le face opozabile terţilor. [M.C.] sistem de transcripţiuni şi inscripţiuni, modalitate de organizare a publicităţii drepturilor reale imobiliare, presupunînd evidenţierea actelor juridice încheiate în legătură cu imobilele, în scopul de a face acele acte opozabile terţilor. Se compune din: a) registrul de transcripţiuni, servind la transcrierea actelor între vii translative de drept de proprietate imobiliară sau constitutive de alte drepturi reale imobiliare, a ordonanţelor de adjudecare, a decretelor de expropriere, a renunţărilor la drepturi reale transcrise, a hotărîrilor judecătoreşti care constată existenţa unei convenţii verbale trans- somaţie 438 lative de orice drept real imobiliar, precum şi a cesiunilor de venituri pe un termen mai mare de doi ani şi a contractelor de locaţiiine imobiliară cu durată mai mare de 3 ani; b) registrul de inscrip-ţiuni, în care se înscriu ipotecile şi privilegiile imobiliare, cu excepţia privilegiului vînzătorului de imobil, care se transcrie în registrul de trans-cripţiuni. Evidenţa se ţine pe numele persoanelor beneficiare ale transcripţiunii sau înscrip-ţiunii, şi prezintă următoarele inconveniente: asigură numai o publicitate parţială, deoarece în registrul de trans-cripţiuni nu se transcriu transmisiunile pentru cauză de moarte, hotărîrile judecătoreşti ce declară desfiinţat un act juridic şi nici împărţeala bunului indiviz, cînd imobilul cade în lotul unui copărtaş; transcrierea sau înscrierea are ca efect numai încunoştiinţa-rea terţilor cu privire la un drept; ea nu constituie o dovadă suficientă despre existenţa acelui drept şi nici o garanţie a valabilităţii lui; ca urmare, terţul dobînditor nu poate să cunoască situaţia e-xactă a imobilului şi este expus, timp de 30 de ani, să fie evins din imobilul dobîndit, fie datorită unor sarcini pe care nu le cunoaşte, fie din cauza anumitor vicii ale actelor de dobîndire, anterioare titlului său de dobîndire. [M.C.] somaţie, act procedural ce, potrivit legii, trebuie îndeplinit de executorul judecătoresc înaintea începerii executării propriu-zise şi care constă în invitaţia adresată în scris de către acesta debitorului de a plăti creditorului suma datorată. S. trebuie să cuprindă invitaţia formală ca debitorul să execute obligaţia sa faţă de creditor şi, totodată, avertizarea că în caz contrar se va proceda la executarea silită. S. este utilizată în procedura de executare mobiliară prin vînzarea bunurilor urmărite ale debitorului, precum şi în procedura executării silite directe (mobiliare şi imobiliare) prin predare silită. [M.C.] strămutarea procesului, incident procedural ce determină trecerea unei cauze, în situaţiile strict precizate de lege, de la instanţa competentă la o instanţă de acelaşi grad, situată într-o altă localitate. Prin s.p. se urmăreşte garantarea imparţialităţii judecătorilor şi înlăturarea oricărei ingerinţe sau influenţe asupra activităţii de înfăptuire a justiţiei. S.p. poate fi solicitată doar în prezenţa unuia dintre motivele expres prevăzute de lege: rudenie sau afinitate, bănuială legitimă şi siguranţă publică. Cererea de strămutare bazată pe motive de rudenie sau afinitate poate fi făcută de oricare dintre părţi, înainte de începerea dezbaterilor; ea se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară. S.p. pentru motive de bănuială legitimă şi siguranţă publică poate fi solicitată în orice fază a litigiului; cererea de strămutare bazată pe motive de bănuială legitimă poate fi promovată de oricare dintre părţi şi de procuror; dacă cererea se întemeiază pe motive de siguranţă publică strămutarea poate ’ fi cerută doar de procurorul delegat la Tribunalul Suprem. în toate cazurile, cererea de strămutare se soluţionează în camera de chibzuire, cu citarea părţilor. Preşedintele instanţei 439 sultă competente poate dispune, chiar fără citarea părţilor, suspendarea cauzei; măsura va fi comunicată instanţei sesizate cu litigiul, pentru ca a-ceasta să nu mai îndeplinească nici un act de procedură pînă la soluţionarea cererii de strămutare. Asupra cererii de strămutare instanţa competentă se pronunţă printr-o hotărîre de admitere sau de respingere; hotărîrea pronunţată nu este supusă nici unei căi de atac şi se dă fără motivare, în ipoteza admiterii cererii de strămutare, cauza se va trimite spre soluţionare unei instanţe de acelaşi grad cu instanţa competentă; prin hotărîre se va arăta şi măsura în care actele îndeplinite de instanţa competentă urmează să fie menţinute sau, dimpotrivă, trebuie refăcute. în ipoteza respingerii cererii de s.p. cauza se va soluţiona de către instanţa competentă. V. şi bănuială legitimă; rudenie şi afinitate; siguranţă publică. [I.L.] substituire procesuală, locuţiune folosită spre a desemna posibilitatea înlocuirii persoanei lipsite de calitate cu persoana îndreptăţită să participe la activitatea judiciară. în legislaţia noastră nu există o dispoziţie de principiu privitoare la s.p. a părţii lipsite de calitate, aceasta fiind permisă doar în mod excepţional. Astfel, dacă terţul arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pîrîtului, el va lua locul acestuia în proces; s.p. este posibilă doar în acţiunile reale şi numai cu acordul reclamantului. Această reglementare de excepţie prezintă o utilitate practică deosebită, întrucît permite continuarea judecăţii faţă de persoana care are legitimare procesuală, pîrîtul iniţial urmînd să fie scos din cauză; se evită astfel cheltuielile determinate de necesitatea promovării unei noi acţiuni; de asemenea, se realizează în acest mod o soluţionare operativă a litigiului. [I.L.] sultă, sumă de bani ce trebuie plătită pentru compensarea inegalităţii de valoare a loturilor în cazul partajului judiciar. S. are caracter complementar şi este admisibilă numai în caz de imposibilitatea egalizării în natură a loturilor pentru întregirea drepturilor coindivizarilor defavorizaţi. în cazul în care nu este posibilă împărţeala în natură a unui bun, instanţa poate să-l atribuie în întregime u-nuia dintre coindivizari, urmînd ca ceilalţi să primească s. corespunzătoare cotelor la care au dreptul. Coindivizarii cu privire la care s-a hotărît să primească echivalentul în bani al cotei lor, au dreptul să urmărească numai încasarea sumelor ce le-au fost a-cordate prin hotărîrea de partaj, fără a mai putea invoca vreun drept asupra bunurilor atribuite celorlalţi coindivizari. Cînd s. este datorată de mai mulţi foşti coindivizari, fiecare nu o datorează decît proporţional cu partea din masa indiviză la care a fost chemat şi poate fi urmărit pentru plata ei de către oricare dintre ceilalţi coindivizari cu privire la care s-a hotărît să-şi primească echivalentul cotei lor în bani. Eventualul concurs dintre foştii coindivizari, îndreptăţiţi la s., se va rezolva potrivit principiului egalităţii dintre creditori şi a plăţii proporţionale supraarbitru 440 a sumelor. V. şi partaj judiciar. [D.R.] supraarbitru, arbitru care prezidează completul de arbitraj în litigiile de comerţ exterior. Participă la toate şedinţele împreună cu ceilalţi doi arbitri, membri ai completului de arbitraj, pronunţîndu-se alături de aceştia în orice chestiuni de fapt sau de drept, inclusiv asupra hotărîrii finale prin care se rezolvă litigiul. Acest sistem consacrat de legislaţia noastră diferă de cel practicat în alte ţări, potrivit căruia s. intervine numai în caz de divergenţă între arbitri, exercitînd rolul de a decide singur sau de a se alătura părerii unuia dintre ei, spre a forma majoritatea. V. şi arbitri; complet de arbitri (sau de arbitraj). [M.C.] supralicitaţie, faza finală a desfăşurării licitaţiei (în cazul vînzării silite imobiliare) care succede adjudecării provizorii şi care este concretizată în a doua vînzare publică ce trebuie organizată la 8 zile după cea dintîi (încheiată cu adjudecarea provizorie), în scopul de a se obţine preţul cel mai ridicat cu putinţă. Pentru s. părţile prezente la adjudecarea provizorie primesc termen în cunoştinţă, iar publicitatea este asigurată printr-un singur afipt pe uşa judecătoriei. La s. imobilul se pune în vînzare cu un preţ mai mare cu 10% faţă de cel oferit iniţial de adjudecatarul provizoriu. Dacă nu se oferă un preţ mai ridicat sau cel puţin noul preţ, adjudecarea se definitivează pe seama primului ad-judecatar, care se transformă astfel din adjudecatar provizoriu în adjudecatar definitiv. [M.C.] suspendarea executării, măsură dispusă de creditor sau de instanţă în scopul sistării temporare a activităţii de urmărire silită. S.e. poate fi: 1) S. voluntară, ipoteză în care ea este determinată de voinţa expresă sau prezumată a creditorului; s. voluntară se întemeiază pe principiul disponibilităţii procesuale; pe baza principiului enunţat creditorul poate solicita oricînd suspendarea procedurii de urmărire. Dacă creditorul este o organizaţie socialistă, s.e. nu poate avea loc, întrucît aceasta este obligată să stăruie pentru realizarea creanţelor sale. S. voluntară poate fi: a) expresă, atunci cînd creditorul solicită în scris sau verbal sistarea urmăririi; b) tacită, a-tunci cînd creditorul nu stăruie în realizarea unor acte de urmărire silită (dacă acestea nu se pot îndeplini din o-ficiu). 2) S. legală, atunci cînd ea este dispusă de instanţă sau de organul de executare silită, în cazurile anume prevăzute de lege. In funcţie de cauzele care o determină, s, legală poate fi: a) de drept, ipoteză în care actele de urmărire încetează independent de voinţa părţilor sau a organelor de executare silită; s» legală de drept se produce prin moartea debitorului (după declanşarea executării silite), precum şi în cazul promovării recursului împotriva ordonanţei de adjudecare; b) facultativă, ipoteză în care s.e. este lăsată la aprecierea instanţei sau a organului competent; s. facultativă poate fi solicitată de partea interesată sau de procuror, odată cu e-xercitarea unei căi de atac ori chiar şi în timpul urmăririi silite. în ipoteza recursului partea are interesul de a so- 441 suspendare legală licita s.e. doar dacă hotărîrea este pronunţată cu executare vremelnică. Legea îngăduie s.e. şi în cazul promovării căilor extraordinare de atac. Astfel, odată cu promovarea contestaţiei în anulare sau a revizuirii partea interesată şi procurorul pot solicita s.e.; în faza recursului extraordinar instanţa sesizată poate dispune sistarea activităţii de urmărire silită; înainte de promovarea recursului extraordinar, s.e. poate fi ordonată de Procurorul general; instanţa competentă are însă dreptul de a reveni asupra suspendării dispuse. în faza urmăririi silite persoanele interesate şi procurorul pot solicita s.e. prin intermediul contestaţiei la executare; s.e. poate fi dispusă de instanţă atît în ipoteza urmăririi silite directe, cît şi în cazul urmăririi silite indirecte. După e-fectele pe care le determină, s.e. poate fi: 1) totală, ipoteza în care ea se răsfrînge asupra întregii proceduri de urmărire; 2) parţială, situaţie în care ea vizează doar sistarea activităţii de urmărire silită cu privire la anumite bunuri; astfel, în cazul promovării contestaţiei la executare de către o terţă persoană ce se pretinde proprietara imobilului urmărit, executarea poate fi suspendată doar cu privire la acel bun. S.e. are un caracter temporar, în sensul că o asemenea măsură durează doar pînă la soluţionarea contestaţiei la executare; dacă s.e. a fost dispusă cu prilejul exercitării unei căi de atac, ea dăinuie pînă la pronunţarea hotărîrii asupra acesteia. Actele de urmărire îndeplinite anterior s.e. rămîn, de regulă, valabile; după încetarea cauzei de suspendare, execu- tarea silită va continua, în principiu, numai la stăruinţa creditorului. [I.L.J suspendarea judecăţii, incident procedural ce determină sistarea temporară a activităţii procesuale datorită unor împrejurări dorite de părţi sau independent de voinţa lor. După natura împrejurărilor ce o determină, s.j. poate fi: voluntară sau legală. în toate situaţiile, s.j. se dispune de instanţa sesizată printr-o încheiere. S.j. are ca efect ră-mînerea temporară a cauzei în nelucrare; pe durata suspendării nu se va putea îndeplini, sub sancţiunea nulităţii, nici un act de procedură. încheierea de suspendare produce efecte faţă de toate părţile, ca o consecinţă firească a indivizibilităţii procesului. împotriva încheierii de s.j. partea interesată se poate plînge separat pe calea recursului, dar numai dacă şi hotărîrea finală este susceptibilă de această cale de atac. V. şi suspendare legală; suspendare voluntară. [I.L.] suspendare legală, incident procedural ce determină sistarea temporară a judecăţii, datorită unor împrejurări expres prevăzute de lege. După natura motivelor pe care se întemeiază, s.l. poate fi: l)S.l. de plin drept, situaţie în care instanţa constată pur şi simplu intervenirea cauzei ce conduce la sistarea activităţii procesuale. S.l. de plin drept are loc în una din următoarele împrejurări: a) moartea uneia dintre părţi; b) moartea mandatarului uneia dintre părţi, dacă această împrejurare a intervenit cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării; c) interdicţia uneia dintre părţi; d) încetarea suspendare voluntară 443 funcţiei tutorelui sau mandatarului; e) declararea în stare de faliment a uneia dintre părţi, situaţie ce poate viza, în prezent, doar anumite litigii cu un element de extraneitate. S.l. se impune în a-semenea situaţii, întrucît principiul contradictorialităţii t?i al dreptului de apărare nu se pot realiza; s.l. poate fi evitată însă dacă una dintre părţi solicită amînarea judecăţii în scopul introducerii în proces a persoanelor de a căror participare este nevoie pentru continuarea activităţii procesuale. Cînd cauzele de s.l. intervin ulterior închiderii dezbaterilor, ele nu determină sistarea judecăţii; într-o asemenea împrejurare instanţa urmează să pronunţe hotărîrea, întrucît părţile au avut posibilitatea de a-şi exercita drepturile lor. 2) S.l. facultativă, situaţie în care instanţa este chemată să aprecieze asupra sistării judecăţii. S.l. facultativă se poate dispune de instanţă: a) dacă dezlegarea cauzei atîrnă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi; b) dacă se ivesc indiciile unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrîurire hotărîtoa-re asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe. în prezenţa a-cestor cauze de s.l. instanţa este chemată să aprecieze dacă este sau nu oportună sistarea judecăţii; cauzele de s.l. sînt însă expres determinate de lege şi nu pot fi extinse la alte împrejurări. S.l. facultativă este utilă pentru realizarea unei optime administrări a justiţiei; procesul urmează să-şi reia cursul după rămî-nerea definitivă a hotărîrii pronunţate în cauza ce a determinat sistarea judecăţii. V. şi suspendarea judecăţii; redeschiderea judecăţii. [I.L.] suspendare voluntară, incident procedural ce determină sistarea temporară a judecăţii, în temeiul voinţei exprese sau prezumate a părţilor. S.v. se dispune: a) cînd ambele părţi solicită sistarea judecăţii; b) cînd nici una dintre părţi nu se înfăţişează la termenul stabilit de instanţă. S.v. decurge din principiul disponibilităţii procedurale; ea se poate întemeia pe voinţa expresă sau prezumată a părţilor. Oricare dintre părţi are însă posibilitatea de a solicita judecata în lipsă; dacă s-a formulat o a-semenea . cerere instanţa nu va putea dispune s.v., chiar dacă la termenul de înfăţişare lipsesc ambele părţi. Judecata în lipsă poate fi solicitată prin chiar cererea de chemare în judecată sau ulterior sesizării instanţei, printr-o petiţie separată. V. şi suspendarea judecăţii; redeschiderea judecăţii. [I.L.] sustragere de sub sechestru, fapta persoanei care sustrage un bun legal sechestrat adu-cînd prin aceasta atingerea prestigiului şi respectului datorat autorităţii prin încălcarea măsurilor asigurătorii a-supra unui bun, luate de organele competente, măsuri care implică exerciţiul autorităţii de stat. Prin s. de sub s. se creează o situaţie de fapt, în urma căreia bunul sechestrat încetează de a mai îndeplini funcţia ce i-a fost destinată prin aplicarea sechestrului. Drept urmare, prin s. de sub s. se aduce o gravă nesocotire măsurilor asigurătorii luate în vederea realizării creanţei creditorului urmăritor. Corespunzător pericolului social pe care-1 prezin- 443 sustragere de. tă, fapta s. de sub s. justifică încriminarea ei ca infracţiune. Ca urmare, sancţionarea penală a acestei fapte constituie mijlocul sigur şi eficace de realizare a scopului urmărit prin luarea măsurilor asigurătorii civile: atît pe timpul judecăţii cît şi în faza executării silite. Subiect al infracţiunii poate fi custodele sau debitorul urmărit căruia îi aparţin bunurile sechestrate, dacă acestea i-au fost lăsate lui în custodie. S. de sub s. poate fi urmată de înstrăinarea bunurilor sechestrate, situaţie în care se pune problema eficacităţii sechestrului faţă de terţul achizitor al bunului. Avînd în vedere prioritatea intereselor aflate în concurs — cel al creditorului urmăritor şi cel al terţului a-chizitor al bunului — indis- ponibilizarea creată prin sechestru trebuie considerată a fi de drept strict şi de aplicare riguroasă. Drept urmare, riscul achiziţiilor de bunuri sustrase de sub sechestru trebuie suportat de terţul achizitor, ca şi în cazul cumpărării de bunuri pierdute sau furate. în asemenea situaţii, prezumţia de proprietar a celui care posedă şi înstrăinează un bun mobil nu-şi găseşte aplicarea. Faţă de finalitatea urmărită — prestigiul şi autoritatea organului care a dispus şi aplicat sechestrul — terţul achizitor al bunului sustras de sub sechestru nu se poate prevala de buna sa credinţă, motivînd că a cumpărat de la un proprietar. V. şi asigurarea acţiunii; sechestru asigurător; sechestru judiciar. [D.R.] $ şedinţă arbitrală, fază a procesului arbitrai în cursul căreia se procedează la dezbaterea litigiului, pronunţîndu-se apoi hotărîrea arbitrală. Potrivit legii, ş.a. nu sînt publice, la ele puţind participa numai părţile în litigiu, reprezentanţii sau delegaţii lor, precum şi persoanele chemate. Litigiile se rezolvă de către un arbitru de stat, împreună cu conducătorii sau directorii părţilor ori adjuncţii lor, cîte unul de fiecare parte, iar în litigiile mai importante (dacă Primul Arbitru de Stat sau arbitrii de stat şefi' apreciază că este necesar) în compunerea organului arbitrai pot fi incluşi încă doi arbitri de stat. în cazul cînd conducătorii părţilor sau adjuncţii lor nu se prezintă la ş.a. spre a intra în compunerea organului arbitrai în vederea rezolvării litigiului, acesta poate fi soluţionat şi în lipsa lor, numai de către arbitrul de stat. Rezolvarea litigiilor patrimoniale a căror valoare nu depăşeşte un anumit cuantum prevăzut de lege se face numai de către arbitrul de stat. Dezbaterea litigiului în ş.a. se desfăşoară oral şi contradictoriu, sub conducerea arbitrului de stat. Dacă în cursul dezbaterii părţile se pun de acord cu privire la modul de soluţionare a litigiului, înţelegerea lor este luată în seamă şi, în măsura în care nu contravine legii, ea se consemnează în hotărîrea arbitrală. Litigiul trebuie rezolvat la primul termen, el putînd fi amînat numai pentru motive temeinice. Rezolvarea litigiului arbitrai în ş.a. trebuie făcută sub toate aspectele; în acest scop, organul arbitrai este îndreptăţit să depăşească obiectul cererilor de arbitrare formulate de părţi, atît pentru a putea stabili exact răspunderea părţilor, cit şi pentru prevenirea unor noi litigii. După ce părţile îşi expun pretenţiile şi apărările lor şi după ce s-a examinat conclu-denţa probelor administrate în raport cu susţinerile fiecărei părţi, dezbaterile se închid, urmînd a se da hotărîrea. V. si procedură arbitrală. [M.M.] şedinţă de judecată, cadru procesual în care se realizează dezbaterea contradictorie asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei. în ş. de j. se administrează probele necesare pentru lămurirea tuturor raporturilor dintre părţi, se invocă excepţiile, se formulează diferite cereri şi se pun concluzii asupra împrejurărilor de fapt şi de drept ale pricinii. Ş. de j. are loc, de regulă, la sediul instanţei, într-o încăpere în care este asigurată participarea publicului. Prin dezbaterea litigiului în şedinţă publică, oamenii muncii au posibilitatea de a urmări modul în care se realizează actul de justiţie; se realizează în acest mod şi ro- 445 şedinţă de judecatft Iul educativ al justiţiei, persoanele care se află în sala de şedinţe avînd posibilitatea de a înţelege mai bine necesitatea respectării legilor şi a apărării valorilor fundamentale ale societăţii noastre. Dezbaterea cauzei în ş. de j. este condusă de preşedintele completului de judecată; el are posibilitatea de a lua toate măsurile ce sînt necesare pentru desfăşurarea activităţii de judecată în condiţii optime. Persoanele care iau parte la ş. de j. trebuie să aibă o purtare cuviincioasă; cel care vorbeşte în faţa instanţei trebuie să stea în picioare, preşedintele avînd posibilitatea de a încuviinţa excepţii de la această obligaţie; nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de şedinţă, cu excepţia persoanelor ce îndeplinesc serviciul de pază. Preşedintele completului de judecată poate dispune îndepărtarea din sală a persoanelor care vin la dezbateri cu întîrziere sau a celor ce depăşesc numărul locurilor existente. Litigiul dintre părţi se poate soluţiona într-una sau mai multe ş. de j.; ultima ş. de j. va fi rezervată dezbaterilor în fond. Toate activităţile procesuale care se realizează în cadrul unei ş. de j. se consemnează, în mod obligatoriu, într-o încheiere de şedinţă sau într-un proces verbal. V. şi preşedintele completului de judecată; principiul publicităţii. [I.L.] T tablou de distribuţie (sau de împărţeală), act întocmit de instanţa judecătorească pe baza tabloului de ordine a creditorilor şi a titlurilor de creanţă depuse de aceştia, după rămînerea definitivă a ordonanţei de adjudecare, în scopul stabilirii modului de distribuire a sumelor realizate prin vînzarea la licitaţie a bunului urmărit. T. de d. cuprinde: cheltuielile de executare, creanţele privilegiate şi cele ipotecare, precum şi creanţele chirografare. El poate fi atacat pe calea contestaţiei de către creditori, la fel ca şi tabloul de ordine a creditorilor; înainte de definitivarea lui, instanţa de judecată trebuie să citeze pe toţi creditorii care au depus creanţele, pentru ca aceştia să-şi poată exercita drepturile. Creanţele supuse unor condiţii sau termene se trec în t. de d. în ordinea lor legală, ca şi cum ar fi creanţe simple. De regulă, creanţele cu termen se achită de îndată; ceJe sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) nu se achită de îndată, sumele aferente lor continuînd să rămînă depuse la C.E.C. pînă la îndeplinirea condiţiei. După rămînerea definitivă a t. de d., instanţa de judecată încheie un proces verbal al creanţelor plătibile pe care îl trimite în extras la C.E.C., predînd totodată fiecărui creditor cîte un mandat de plată pentru suma ce are de primit. Odată cu tri- miterea extrasului din procesul verbal la C.E.C., t. de d. se consideră închis, nemai-admiţîndu-se vreo contestaţie referitoare la creanţele înscrise în el şi nici producerea de creanţe noi; pot fi făcute numai contestaţii referitoare la erorile de calcul comise în cuprinsul acestui tablou. [M.C.] tablou de ordine al creditorilor, act pregătitor al vîn-zării la licitaţie a bunului urmărit, care, potrivit legii, trebuie întocmit, în cadrul procedurii executării silite imobiliare, de către executorul însărcinat de preşedintele instanţei şi care cuprinde ordinea stabilită pentru plata creditorilor. T. de o. al c. se întocmeşte numai atunci cînd există mai mulţi creditori şi prezintă importanţă nu pentru vînzarea propriu-zisă, ci numai pentru distribuirea preţului între aceştia; el trebuie făcut în termen de patru săp-tămîni de la publicaţia de vînzare, pentru ca toţi creditorii interesaţi să aibă posibilitatea să-şi anunţe creanţele. T. de o. al c. este pus la dispoziţia publicului, orice persoană interesată putînd face contestaţie cu privire la conţinutul lui. Eventualele contestaţii se adresează iniţial judecătorului, care va încerca să împace părţile; în caz de nereuşită, acesta înaintează contestaţia judecătoriei, spre soluţionare. [M.C.] 447 termen de graţie taxe de timbru, sume de bani pe care le datorează persoana ce promovează o cerere în faţa instanţei de judecată sau exercită o cale de atac. Prin plata t. de t. se acoperă o parte din cheltuielile făcute de stat pentru distribuirea justiţiei. T. de t. se plătesc anticipat de către partea care formulează o cerere sau exercită o cale de atac; ele se percep nu numai pentru promovarea cererilor de chemare în judecată, ci şi pentru introducerea acţiunilor recon-venţionale şi a cererilor de participare a terţelor persoane in procesul civil. T. de t. se stabilesc pe baza unui tarif progresiv sau printr-o sumă fixă; se timbrează după o taxă progresivă acţiunile privind drepturi evaluabile în bani; acţiunile privitoare la drepturi neevaluabile în bani se timbrează cu o taxă fixă. Cererile privitoare la exercitarea căilor de atac se timbrează cu o taxă reprezentînd jumătate din taxa aferentă cererii de chemare în judecată, dar numai în raport cu suma pentru care s-a promovat acea cale de atac. De la regula obligativităţii t. de t. legea instituie şi excepţii pentru unele acţiuni cum sînt: acţiunile privitoare la plata retribuţiei sau a altor drepturi rezultînd din raporturi de muncă; acţiunile privind plata pensiei de întreţinere şi despăgubiri pentru vătămări corporale; acţiunile şi căile de atac exercitate de procuror; recursurile împotriva hotărîrilor de divorţ, dacă prin exercitarea lor se solicită menţinerea căsătoriei; cererile de constituire de parte civilă în cauzele penale etc. T. de t. se plătesc anticipat prin virament, în numerar sau prin lipire de timbre mobile pe cenere. Instanţele judecătoreşti nu pot înregistra cereri fără dovada achitării t. de t.; în mod excepţional instanţa poate acorda un termen pentru achitarea t. de t.; partea trebuie să fie încunoştiinţată de obligaţia pe care o are în legătură cu plata t. de t., pentru a fi în măsură să depună suma corespunzătoare pînă cel mai tîrziu la primul termen de judecată; dacă reclamantul depune personal cererea, el va fi încunoştiinţat direct asupra acestei obligaţii. Cererile care nu îndeplinesc condiţiile legale privitoare la plata t. de t. urmează să fie anulate de către instanţa de judecată. în scopul stabilirii cuantumului t. de t., partea are obligaţia de a indica în cuprinsul cererii sale valoarea obiectului acesteia; instanţa nu este legată însă de aprecierea făcută de parte, avînd posibilitatea de a administra dovezi spre a stabili valoarea reală a pretenţiilor. V. şi cheltuieli de judecată. [I.L.] termen de graţie, beneficiu acordat debitorului, prin hotărîrea pronunţată asupra fondului, pentru executarea obligaţiei sale la o anumită dată sau în mod eşalonat. T. de g. constituie o înlesnire de plată pe care instanţa o poate acorda debitorului în situaţii bine justificate; astfel, de pildă, t. de g. poate fi acordat în ipoteza în care executarea imediată a hotărîrii ar fi de natură să cauzeze datornicului un grav prejudiciu. Hotărîrea prin care se acordă t. de g. urmează să fie motivată, pentru ca drepturile creditorului să nu fie nesocotite. T. de g. se poate acorda numai prin hotărîrea pronunţată a- termen de judecată 448 supra fondului; în sistemul actualului Cod de procedură civilă t. de g. nu poate fi acordat nici în cursul judecăţii şi nici după pronunţarea hotărîrii, de către instanţa de executare. T. de g. determină suspendarea executării silite pînă la împlinirea datei stabilite prin hotărîrea pronunţată asupra fondului; pînă la împlinirea termenului este însă posibilă efectuarea unor acte de conservare asupra patrimoniului celui urmărit. T. de g. nu poate fi acordat debitorului în următoarele împrejurări: dacă bunurile sale se vînd după cererea altui creditor; dacă este în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută; dacă prin fapta sa a micşorat garanţiile date prin contract creditorului sau dacă nu a îndeplinit garanţiile făgăduite. Legea îi acordă creditorului dreptul de a solicita continuarea executării silite şi înainte de împlinirea t. de g., dar numai în următoarele situaţii: dacă debitorul a dispărut; dacă urmăritul risipeşte averea sa mobilă şi imobilă; dacă alţi creditori execută hotărîri asupra averii debitorului; dacă prin fapta sa debitorul a micşorat garanţiile date creditorului sau n-a dat garanţiile promise ori încuviinţate sau este în stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută. în asemenea împrejurări creditorul poate solicita instanţei să constate decăderea urmăritului din beneficiul t. de g. şi să ordone executarea hotărîrii judecătoreşti; instanţa va statua asupra cererii la un termen scurt, cu citarea părţilor. T. de g. nu se pot acorda dacă debitorul are calitatea de organizaţie socialistă. V. şi înlesniri de plată. [I.L.] termen de judecată, dată stabilită de instanţă pentru dezbaterea litigiului în şedinţă publică. Primul t. de j. se stabileşte de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu odată cu înregistrarea cererii de chemare în judecată; termenele ulterioare sînt fixate de completul de judecată. T. de j. se stabilesc de instanţă ori de cîte ori cauza urmează să fie amînată (pentru administrarea unor dovezi, la cererea părţii spre a-şi angaja un apărător, pentru depunerea unui raport de expertiză etc.). La t. de j. părţile nu sînt obligate să se înfăţişeze; instanţa este obligată însă să dispună citarea lor la toate termenele pe care le stabileşte, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi a cazului cînd ele au termenul în cunoştinţă. [I.L.] termen de perimare, perioadă de timp, prevăzută de lege, la împlinirea căreia o pricină civilă lăsată în nelucrare este declarată perimată. T. de p. este de un an în materie de judecată şi de şase luni în materie de executare. T. de p. începe să curgă de la data ultimului act de procedură, întocmit de instanţă, prin care activitatea procesuală într-o anumită pricină civilă, datorită ivirii unor împrejurări voite sau independente de voinţa părţilor, a fost oprită. Constituie momente de la care t. de p. începe să curgă: data la care s-a dispus prin rezoluţie timbrarea acţiunii sau căii de atac exercitate; termenul de judecată la care s-a dispus prin încheiere suspendarea judecăţii pentru lipsa părţilor; data la care s-a dispus suspendarea executării pe motiv că nu s-a putut realiza 449 termen de recurs prin licitaţie publică vînzarea silită a imobilului urmărit etc. T. de p. se calculează pe zile pline: ziua cînd începe şi ziua cînd se sfîrşeşte se includ în calcul. Drept urmare, în măsura în care n-a operat o suspendare sau o întrerupere, t. de p. se împlineşte — după caz: un an sau şase luni — în ziua corespunzătoare celei din care a început să curgă. întrucît constatarea perimării se face cu citarea părţilor, nimic nu se opune ca acestea, în cadrul şedinţei de judecată, să discute în contradictoriu orice aspect care priveşte faptul dacă t. de p. şi-a atins sau nu destinaţia sa juridică procesuală: de timp util pentru partea interesată de a scoate cauza din starea de nelucrare prin repunerea ei pe rol şi sancţiune pentru neglijenţa de a nu face acest lucru în timpul ce i-a fost prescris de lege. V. şi perimare; efectele perimării; perimarea executării silite. [D.R.] termen de recurs, perioadă de timp înlăuntrul căreia, împotriva hotărîrilor pronunţate de instanţele de fond, poate fi exercitată calea de atac a recursului. De regulă, durata t. de r. este de 15 zile. în unele materii această durată este mai mică sau mai mare. De exemplu, în materie de ordonanţă preşedinţială t. de r. este de 5 zile, iar în materie de divorţ de 30 de zile. Momentul de la care t. de r. începe să curgă (dies a qua) este marcat de data la care părţilor li s-a comunicat hotărîrea. Dreptul de a ataca cu recurs hotărîrea se naşte însă chiar din momentul pronunţării ei. Ca urmare, părţile interesate se pot prevala de acest efect şi declara re- curs împotriva hotărîrii — chiar fără să-i cunoască motivarea — mai înainte de comunicarea ei. Comunicarea hotărîrii interesînd numai sub raportul calculului t. de r., în baza principiului echivalenţei actelor de procedură, este considerată a fi efectuată şi prin îndeplinirea altor acte de procedură: a) cînd o parte face recurs mai înainte de comunicarea hotărîrii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de recurs; în această ipoteză, dacă partea a introdus un recurs greşit, spre exemplu, direct la instanţa de casare, care este anulabil, ea poate să declare, în intervalul de timp prevăzut de lege, socotit de la data depunerii cererii, un nou recurs valabil; b) cînd o parte cere să i se comunice celeilalte părţi hotărîrea, pentru această parte t. de r. începe să curgă — exceptînd cazul în care hotărîrea i-a fost deja comunicată — de la data cînd a cerut efectuarea comunicării către partea adversă, deoarece ea este prezumătă a cunoaşte conţinutul acelei hotărîri. Pentru procuror, t. de r. se calculează de la comunicarea hotărîrii, dacă a participat la judecata în fond, şi de la pronunţare dacă nu a participat. T. de r. se întrerupe: a) prin moartea părţii care avea interes să declare recurs. A-ceasta înseamnă că timpul scurs înainte de intervenirea evenimentului morţii părţii nu mai intră în calculul noului t. de r. care începe să curgă, de data aceasta faţă de moştenitorii săi, de la data comunicării colective a hotărîrii, pe numele moştenirii, fără a se arăta numele şi calitatea 29 — Dicţionar de drept termen de recurs. • 450 fiecărui moştenitor; b) prin moartea mandatarului părţii căruia i s-a făcut comunicarea hotărîrii. Şi în acest caz timpul scurs înainte de survenirea evenimentului morţii mandatarului nu intră în calculul noului t. de r., care începe să ourgă de la data comunicării ce trebuie făcută pe numele şi la domiciliul părţii; c) T. de r. se mai întrerupe şi prin intervenirea unei împiedicări mai presus de voinţa părţii, din care cauză ea n-a putut introduce recursul în termenul prevăzut de lege. Într-un asemenea caz, după încetarea împiedicării, va începe curgerea unui nou t. de r. Curgerea unui nou t. de r. este însă condiţionată de introducerea cererii de recurs într-un interval de 15 zile de la data încetării împiedicării — indiferent dacă durata pe care o prescrie legea este mai mare sau mai mică faţă de termenul de drept comun — şi aprecierea prealabilă a instanţei de recurs dacă părţii i se recunoaşte sau nu beneficiul repunerii în termen. Ne-respectarea t. de r. atrage decăderea părţii din dreptul de a mai ataca hotărîrea pronunţată de instanţa de fond în defavoarea sa. Fiind vorba de nerespectarea unui termen legal absolut, tardivitatea recursului va putea fi invocată în tot cursul procesului, atît de părţile interesate cît şi de instanţa de judecată din oficiu. Consecinţa decăderii este rămînerea definitivă a hotS-rîrii la data cînd t. de r. a expirat. V. şi depunerea cererii de recurs; echivalenţa actelor juridice procesuale; decădere; motivarea recursului; repunere în termen. [D.R.] termen de recurs extraordinar, interval de timp înlăuntrul căruia Procurorul general al R. S. România poate solicita declanşarea controlului judiciar asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive ce se pretinde a fi esenţial nelegale sau vădit netemeinice. T. de r.e. este de un an şi începe să curgă de la data rămînerii definitive a hotărîrii atacate. Hotărîrile susceptibile de recurs se definitivează, dacă nu s-a exercitat această cale de atac, pe data expirării termenului prevăzut de lege pentru promovarea recursului; hotărîrile nesusceptibile de recurs se definitivează la data pronunţării lor. Momentul definitivării hotărîrii reprezintă punctul de plecare al t. de r.e.; el va curge din acest moment chiar dacă partea a introdus un recurs tardiv care s-a respins de instanţa competentă. în mod excepţional recursul extraordinar poate fi exercitat şi după împlinirea termenului de un an de la data rămînerii definitive a hotărîrii; este necesar însă ca o asemenea hotărîre să se afle într-o indisolubilă legătură cu hotărîrea atacată în termen de un an, în sensul că fără desfiinţarea lor nu s-ar Pytea pronunţa o soluţie legală şi temeinică asupra cauzei; recursul extraordinar poate fi însă exercitat doar dacă cele două hotărîri au fost pronunţate în aceeaşi pricină; această condiţie nu este îndeplinită dacă cele două litigii au avut un obiect diferit. în prezenţa condiţiilor enunţate se poate lărgi obiectul recursului extraordinar şi asupra unor hotărîri care au rămas definitive ou mai mult de un an înainte de introducerea lui; hotărîrile menţionate pot fi 451 termen în cunoştinţă atacate însă pe calea recursului extraordinar doar odată cu introducerea acestei căi de atac împotriva unei hotărîri rămase definitive cu mai puţin de un an înainte. V. şi recurs extraordinar. [I.L.] termen de revizuire, intervalul de timp înlăuntrul căruia împotriva hotărîrilor definitive, în funcţie de motivul invocat, poate fi exercitată calea de atac a revizuirii. Ca durată în timp şi ca punct de plecare, t. de r. diferă în funcţie de motivul pe care partea interesată îşi întemeiază cererea de revizuire. Astfel: a) t. de r. este de 15 zile cînd partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre a-ceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; el curge de la încetarea împiedicării (motivul al optulea); b) t. de r. este de 6 luni de la întoarcerea dispărutului sau dobîndirea capacităţii de exerciţiu de către persoanele incapabile (motivul al şaselea); c) t. de r. în celelalte cazuri este de o lună şi se socoteşte astfel: a) pentru primele două motive (cînd hotărîrea cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire, şi cînd instanţa s-a pronunţat asupra unor iucruri care nu s-au cerut ori nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decît s-a cerut) de la comunicarea hotărîrii; b) pentru motivul al şaptelea, în ipoteza contrarie-tăţii de hotărîri date de instanţa de fond, de la comunicarea hotărîrii, iar dacă ele au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; c) pentru motivul al treilea (cînd obiectul pricinii nu se află în fiinţă), de la cel din urmă act de executare; d) pentru motivul al patrulea, din ziua în care partea a cunoscut hotărîrea penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului, ori hotărîrea care a declarat falsitatea înscrisurilor; e) pentru motivul al cincilea (descoperirea de înscrisuri noi, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor) din ziua în care s-a descoperit înscrisul; f) pentru motivul al şaselea, în ipoteza în care persoanele juridice nu au fost apărate, de la comunicarea hotărîrii făcută persoanei juridice. V. şi revizuire; motivele de revizuire; repunere în termen. [D.R.] termen în cunoştinţă, modalitatea procesuală, derogatorie de la obligativitatea citării efective, de încunoştiinţare directă a părţilor în şedinţa de judecată sau cu ocazia primirii cererilor prin care instanţa este sesizată despre data la care urmează să aibă loc viitoarele dezbateri judiciare în pricina în care acestea se judecă. Pentru ca darea t. în c. să fie posibilă este necesar ca partea să fîe prezentă — personal sau prin mandatar — la operaţiunea de fixare a termenului la care urmează să aibă loc înfăţişarea. Astfel: a) partea care a fost prezentă la înfăţişare, în caz de amînare a judecăţii, nu va mai fi citată în tot cursul instanţei, fiind prez-u-mată a cunoaşte toate termenele ulterioare; b) cînd reclamantul depune personal cererea de chemare în judecată şi este prezent la fixarea termenului de judecată, el va termen pentru.. 45% lua t. în c. în mod excepţional darea t. în c. nu poate opera în următoarele cazuri: a) de redeschidere a judecăţii după ce aceasta a fost suspendată; b) de repunerea cauzei pe rol după închiderea dezbaterilor, cînd instanţa găseşte că sînt necesare noi lămuriri; c) de chemare a părţii la interogator. Aceste excepţii se justifică astfel: în primele cazuri, părţile nu sînt obligate să urmărească continuu stadiul în care se află pricina, iar în cel de al treilea caz, că citarea specială cu menţiunea „personal la interogator" este necesară deoarece numai în atare condiţii partea este ţinută să suporte eventualele consecinţe rezultate din neprezentarea pentru a răspunde la interogator. Darea t. în c. este valabilă numai pentru o singură instanţă, în cazul exercitării căilor de atac (recurs, revizuire etc.) poate opera din nou darea t. In c., dar numai dacă partea se prezintă la unul din termenele fixate în calea de atac exercitată. V. şi primirea cererii de chemare în judecată; citarea părţilor; chemare Ia interogator. [D.R.] termen pentru promovarea contestaţiei în anulare, intervalul de timp în care se poate exercita împotriva hotărîrilor definitive, pentru motivele expres prevăzute de lege, calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. Din prevederile legale care reglementează acest termen rezultă că pentru determinarea lui trebuie avută în vedere finalitatea hotărîrii ce urmează a fi atacată: dacă este sau nu susceptibilă de executare. 1) împotriva hotărîrilor susceptibile de executare silită, contestaţia în anulare se poate exercita, după cum prevede legea, înainte de începerea executării şi pe tot timpul ei, pînă la săvîrşirea ultimului act de executare. 2) în privinţa hotărîrilor nesusceptibile de executare silită, legiuitorul a a-doptat sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile, calculat pe zile libere, de la data cînd contestatorul a luat cunoştinţă de cuprinsul hotărîrii — începerea sau scurgerea lui putînd fi stabilită prin orice mijloc de probă — şi un termen obiectiv de un an socotit de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă. Termenul de 15 zile de la data la care partea a luat cunoştinţă de hotărîre, dar fără a depăşi un an de la rămînerea ei definitivă, stabilit pentru introducerea contestaţiei în anulare împotriva hotărîrilor nesusceptibile, prin natura lor, de executare silită, se aplică şi în cazul în care hotărîrea nu mai este susceptibilă de executare deoarece prestaţia la care se referă a fost în fapt executată. V. şi contestaţie în anulare; motivele contestaţiei In anulare; ultimul act de executare; repunere în termen. [D.R.J termen pentru promovarea contestaţiei la executare, interval de timp în care persoanele interesate pot cere anularea actelor de executare silită întocmite sau aduse la înd?plinire cu încălcarea legii. Acest termen se întinde pe toată perioada executării: începe să curgă de la efectuarea oricărui act de executare des-pre care, în mod legal, partea este încunoştiinţată şi ajunge la limita maximă, de împlinire, odată cu întocmirea celui din urmă act de executare. 453 termen procedural Faţă de limitarea în timp a posibilităţii de exercitare a contestaţiei la executare, prezintă interes să se stabilească care este şi la ce dată a fost întocmit ultimul act de executare. Legea procesuală consideră că cel din urmă act de executare îl constituie încheierea pe care instanţa va trebui să o facă, cu citarea părţilor, constatînd săvîrşirea executării. O asemenea încheiere se întocmeşte în mod obligatoriu în două situaţii: a) în cadrul procedurii de executare directă, respectiv după predarea silită a bunurilor mobile sau imobile către creditorul urmări toir; b) în cadrul urmăririi silite mobiliare, după ce bunurile au fost adjudecate cumpărătorului. In celelalte cazuri, executarea se consideră terminată şi calea contestaţiei la executare închisă odată cu săvîrşirea ultimului act al procedurii exe-cuţionale, fără a mai fi nevoie să se întocmească o încheiere specială în acest sens. Astfel, în cazul popririi, ultimul act de executare îl constituie hotărîrea de validare rămasă definitivă, ceea ce înseamnă că actele de executare se pot contesta numai pînă la validare, iar în situaţia în care executarea asupra bunurilor debitorului urmărit, după vînzarea şi adjudecarea lor, implică şi o distribuire a preţului — în cazul concursului de creditori — ultimul act de executare este încheierea instanţei prin care se constată efectuarea plăţilor. In ceea ce priveşte data întocmirii ultimului act de executare, ea se stabileşte pe baza menţiunii făcute în acest sens în însuşi cuprinsul actului respectiv. Legiuitorul nu a putut avea în vedere toate cazurile care să implice cunoştinţa celor interesaţi despre efectuarea unor acte de executare în detrimentul lor. Drept urmare, pentru motive temeinice, aceştia pot cere repunerea în termen. în atare situaţii, dacă cei interesaţi — fie partea împotriva căreia se face executarea, fie un terţ — introduc contestaţia la executare în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării, aceasta trebuie considerată a fi promovată în timp util, re-cunoscîndu-i-se contestato-rului beneficiul repunerii în termen. V. şi ultimul act de executare; repunere în termen. [D.R.] termen procedural, interval de timp recunoscut necesar pentru exercitarea unor drepturi sau facerea unor acte sau, dimpotrivă, în care exercitarea altor drepturi sau facerea altor acte este oprită. Utilitatea t.p. se întemeiază pe concilierea a două interese distincte: a) interesul social care cere ca desfăşurarea în timp a procesului — judecată şi executare — să fie cît mai limitată; b) interesul părţilor de a li se asigura un timp util pentru a delibera asupra exercitării drepturilor şi îndeplinirii actelor pe care le au de făcut. înţelegerea deplină a utilităţii t.p. impune şi o delimitare mai largă a conţinutului noţiunii. Astfel, în condiţiile unui scop comun şi a unei funcţionalităţi perfect corelate — în sensul că unele condiţionează în timp începerea, iar altele continuarea activităţii judiciare — în noţiunea de t.p., lato sens, trebuie incluse ambele categorii: atît termenele de prescripţie, cît şi termenele de decădere. termen procedural 454 Interpretarea restrictivă sau, în orice caz, delimitarea strictă, prin includerea în noţiunea de t.p. numai a termenelor sancţionate cu decăderea, se impune a fi reconsiderată. O tendinţă spre o mai atentă delimitare a legăturii dintre aceste două categorii de termene, trebuie să conducă la găsirea elementelor care le apropie şi nu a celor care le separă (de ex.: reglementarea aproape identică a instituţiei repunerii în termen). Clasificarea t.p. se face după mai multe criterii. Astfel: a) după modul de stabilire, t.p. sînt legale şi judecătoreşti; sînt legale cele stabilite în mod expres prin lege şi judecătoreşti cele fixate de instanţă în cursul judecăţii; b) după caracterul lor t.p. sînt imperative şi prohibitive; sînt imperative cele care impun ca înlăuntrul lor anumite drepturi să fie exercitate sau anumite acte să fie îndeplinite (de ex. termenul de 15 zile pentru declarata şi motivarea recursului), iar prohibitive cele care înlăuntrul lor anumite drepturi sau acte nu pot fi exercitate şi respectiv îndeplinite (de ex. termenul care interzice vînzarea bunurilor imobile ale debitorului urmărit mai înainte de 5 zile de la data ultimelor afişări legale); c) tfupă sancţiunea nerespectării lor, t.p. sînt absolute sau relative; sînt absolute cele care au caracter de obligativitate atît pentru părţi cît şi pentru instanţă (de ex. termenul de recurs, de perimare etc. atrăgînd, în caz de nerespectare, sancţiunea decăderii sau nulităţii, iar relative cele care, în cazul nerespectării lor, nu atrag sancţiuni procesuale (de ex. termenul de 7 zile pentru redactarea hotărîrii, de depunere a raportului de expertiză etc. T.p. se caracterizează şi prin fixitatea şi continuitatea lor. Fixitatea înseamnă determinarea cîtimii fiecărui t.p. în mod riguros — şi, în exclusivitate, a celor legale — în sensul că nu pot fi nici mărite şi nici micşorate. Excepţiile de la regula fixităţii sînt rare şi de strictă interpretare (de ex.: posibilitatea prelungirii termenului de recurs ou 5 zile în vederea refacerii cererii cînd recurentul este prezent). Continuitatea înseamnă scurgerea t.p., în principiu, fără posibilitatea întreruperii sau suspendării, de la începerea şi pînă la împlinirea lor. în anumite împrejurări, t.p. pot fi totuşi suspendate sau întrerupte. Aşa de pildă, termenul de perimare este suspendat pe o perioadă de 3 luni de la data cînd s-a dispus, pentru oricare din cazuri, suspendarea legală a judecăţii, iar termenul de recurs este întrerupt iprin moartea părţii care are interes şă facă recurs, survenită mai înainte ca împlinirea termenului să fi avut loc. T.p. nu pot fi considerate împlinite cînd partea interesată nu s-a putut folosi de beneficiul lor dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. în înţelegerea acestei finalităţi — care justifică instituţia repunerii în termen — trebuie reţinute următoarele: o parte nu poate fi silită să piardă un drept care n-a fost exercitat în termenul prevăzut de lege din cauze ce nu-i sînt imputabile, după cum cealaltă parte nu poate să beneficieze de pe urma împrejurărilor nedorite de partea adversă, care au împiedicat-o să exercite acel drept. V. şi calculul termenelor procedurale; 455 titlu executoriu decădere; repunere în termen. [D.R.] terţe persoane 1. Locuţiune folosită pentru a desemna persoanele ce nu participă, în calitate de părţi, la activitatea judiciară; faţă de t.p. hotărîrea pronunţată este, de regulă, res inter allios acta. 2. Locuţiune folosită pentru a determina persoanele fizice sau juridice care participă la activitatea judiciară doar după sesizarea instanţei competente; conceptul de t.p. vizează situaţia persoanelor ce intervin sau care sînt introduse în proces pe parcursul judecăţii; din momentul introducerii lor în proces, t.p. dobîndesc calitatea de părţi, iar hotărîrea ce urmează să se pronunţe va do-bîndi autoritate de lucru judecat şi faţă de ele. V. şi participarea terţelor persoane în procesul civil; relativitatea lucrului judecat. [I.L.] terţ poprit, debitorul datornicului urmărit, de la care, prin intermediul popririi, creditorul urmăritor poate obţine plata creanţei sale, încasînd direct sumele de bani datorate de acesta urmăritului. Întrucît poprirea este susceptibilă să asigure executarea unei creanţe şi asupra unor venituri viitoare, nu este necesar ca în momentul înfiinţării ei şi nici chiar în acela al validării sale, terţul să fie debitorul datornicului; t.p. poate fi şi un debitor eventual al datornicului urmărit, el trebuind să plătească numai dacă, şi în momentul în care, va avea o datorie faţă de debitorul poprit. T.p. poate fi chiar şi depozitarul datornicului, cum este cazul băncii la care acesta din urmă îşi are contul; de asemenea, t.p. poate fi şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni, în- trucît pe calea popririi pot fi urmărite şi sumele de bani consemnate la aceasta pentru debitorul urmărit. [M.C.] titlu executoriu, înscrisul întocmit de către organul competent, cu respectarea prevederilor legii, în virtutea căruia devine posibilă punerea în executare pe cale silită a creanţei ce constată, cu condiţia ca executarea să se circumscrie obiectului pe care el l-a determinat. Legea dispune că nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decît în virtutea unui t.e. sau a unei hotărîri date cu execuţie provizorie, aceasta din urmă fiind şi ea un t.e. în sistemul legislaţiei noastre sînt t.e.: a) hotărîrile instanţelor judecătoreşti pronunţate în procesele civile, cele pronunţate în procesele penale cînd statuează asupra unor pretenţii civile (despăgubiri, cheltuieli de judecată), cele prin care părţile sînt obligate la plata unor amenzi fără caracter penal (administrative, judecătoreşti etc.), precum şi hotărîrile penale prin care se pronunţă confiscarea averii ca pedeapsă complementară; a-cestea formează t.e. judecătoreşti; b) hotărîrile pronunţate de organele Arbitrajului de Stat sau organele arbitrale proprii; c) hotărîrile arbitrale pronunţate de Comisia de arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti; d) hotărîrile pronunţate de organele jurisdicţionale cu caracter obştesc; e) t.e. eliberate de organele notariatului de stat; f) alte înscrisuri cărora dispoziţiile legii speciale le recunosc putere executorie; dispoziţiile de reţinere; angajamentele de plată; contractul de vînzare-cumpărare de măr- titlu executoriu.. 456 furi cu plata preţului în rate; cererile de plată care se a-chită fără acceptare; dispoziţiile de plată ale organelor financiare sau bancare; încheierile definitive de aplicare a amenzilor contravenţionale; g) t.e. emise în alte ţări cărora legea le recunoaşte putere şi valabilitate în ţara noastră. [M.C.] titlu executoriu notarial, varietate a titlului executor care se distinge prin aceea că se eliberează de notariatul de stat, priveşte anumite datorii expres prevăzute de lege şi se valorifică după o procedură specială, reglementată aparte prin lege. T.e.n. se emite pentru urmărirea unor datorii pe cale notarială, la cererea creditorului, de către notariatul de stat în circumscripţia căruia este situat imobilul la care se referă datoria, sau de notariatul în raza căruia se află domiciliul sau sediul creditorului. Se eliberează în termen de 5 zile de la primirea cererii şi trebuie să cuprindă: a) data emiterii titlului, denumirea notariatului, precum şi numele şi prenumele notarului de stat care a emis titlul executor; b) numele, prenumele şi adresa creditorului sau denumirea şi sediul organizaţiei socialiste creditoare; c) numele, prenumele, ocupaţia, locul de muncă şi domiciliul sau sediul debitorului; d) suma datorată, precum şi cheltuielile de taxe de timbru pricinuite de pornirea procedurii de urmărire silită. T.e.n. se înscrie pe originalul titlului de creanţă sau pe o foaie ataşată la acesta, care se sigilează şi se pune în executare prin executorul judecătoresc de la instanţa în raza căreia se află domiciliul debitorului. Dacă t.e.n. priveşte o creanţă a u-nei instituţii bugetare, el va fi pus în executare prin secţia financiară a comitetului (biroului) executiv al consiliului popular al localităţii în care domiciliază debitorul, în acest scop notarul care l-a e-mis avînd obligaţia de a-1 trimite din oficiu secţiei financiare pentru executare. împotriva respingerii cererii de e-liberare a t.e.n. creditorul poate face plîngere la instanţa judecătorească competentă, în termen de 10 zile de la comunicare; plîngerea se depune la notariatul de stat care a resT pins cererea sau direct la instanţă. Debitorul nemulţumit de emiterea t.e.n. are deschisă calea unei acţiuni în anulare la instanţa judecătorească competentă, pe baza căreia se poate suspenda executarea, pînă la soluţionarea acţiunii. V. şi procedura urmăririi u-nor datorii pe cale notarială. [M.M.] traducător, persoană numită de instanţă pentru a traduce în limba română acte redactate într-o altă limbă ori pentru a reproduce în limba vorbită declaraţii, comunicări, concluzii etc. scrise sau spuse în proces într-o altă limbă ori într-un alt mod de comunicare (de ex. prin semne) care nu sînt cunoscute de instanţă sau accesibile înţelegerii acesteia. Necesitatea recurgerii la oficiile unui t. se iveşte, de regulă, cînd se folosesc ca mijloace de probă acte scrise într-o altă limbă sau se îndeplinesc acte procesuale cu ori faţă de persoane care nu cunosc limba română, precum şi în cazul în care, din cauza u-nor infirmităţi, anumite persoane nu-şi pot exprima ideile sau înţelege în alt mod 457 transmisiunea. dezbaterile care au loc şi consemnările ce se fac de către instanţă (de ex. un surdo-mut, parte sau martor într-un proces civil, care nu ştie să scrie sau să citească). După caz, o-ficiile persoanelor care îndeplinesc în procesul civil funcţia de t. se concretizează în următoarele două forme: prin traducere şi prin reproducere, a) Traducerea este redarea în limba română a înscrisurilor scrise într-o limbă străină; în procesul civil se recurge la traducerea înscrisurilor — ce pot servi ca mijloc de probă — numai în cazul în care partea adversă contestă exactitatea traducerii făcute de partea care le-a depus; b) Reproducerea constă în redarea în limba română vorbită a declaraţiilor, depoziţiilor, apărărilor etc. făcute în proces, oral sau în scris, într-o limbă străină sau într-o altă manieră de comunicare (mimică sau gesturi) inaccesibile înţelegerii instanţei; reproducerea implică şi redarea către persoana în cauză — parte, martor etc. — a dezbaterilor care au loc în limba română, în limba străină sau în maniera de comunicare pe care aceasta o înţelege. în ce priveşte condiţiile cerute pentru a fi t., legea procesuală civilă prevede că se vor aplica dispoziţiile privitoare la experţi. Astfel, în principal, obligaţiile t. — ca şi în cazul experţilor — sînt: de a se prezenta la citarea ce li se face şi de a îndeplini în mod obiectiv sarcina ce li s-a încredinţat. La fel şi cazurile de incompatibilitate (de ex. calitatea de martor şi traducător) sau de recuzare (de ex. pentru motiv de rudenie) pentru t. sînt aceleaşi ca şi pentru experţi. Sin. interpret. V. şi principiul folosirii limbii materne în justiţie. [D.R.] transmisiunea calităţii procesuale, locuţiune ce desemnează trecerea unor drepturi sau obligaţii de la părţile litigan-te la o persoană străină de proces. T.c.p. se poate produce cînd părţile sînt chiar titulare ale drepturilor sau o-bligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic dedus în justiţie; ea reprezintă tocmai rezultatul trecerii drepturilor şi obligaţiilor de la una dintre părţi către o persoană străină de proces. Persoana a-supra căreia s-au transmis drepturile sau obligaţiile va dobîndi, după caz, calitatea procesuală activă sau pasivă, în funcţie de poziţia pe care a avut-o autorul său. T.c.p. poate fi o: 1) Transmisiune legală, ipoteză în care trecerea drepturilor sau obligaţiilor de la una din părţi către o altă persoană îşi are temeiul în lege. Aceasta poate avea loc în cazul succesiunii, împrejurare în care moştenitorii preiau calitatea autorului lor; calitatea procesuală nu poate fi transmisă, de regulă, în cadrul acţiunilor avînd un caracter strict personal. De a-semenea, se poate realiza o t.c.p. şi în cazul reorganizării persoanelor juridice; organizaţia socialistă care preia bunurile unităţii reorganizate va dobîndi, după caz, calitate procesuală activă sau pasivă; t.c.p. nu poate avea loc însă dacă unitatea se dizolvă, întrucît ea intră în lichidare pentru realizarea activului şi plata pasivului. 2) Transmisiune convenţională, situaţie în care trecerea drepturilor sau obligaţiilor de la una dintre părţi către o altă persoană este determinată de acor- transmisiune.. 458 dul de voinţă al părţilor. O a-semenea t.c.p. poate fi determinată de: a) cesiunea de creanţă, care conferă cesionarului legitimare procesuală activă; b) preluarea datoriilor, ce a-cordă aceluia către care ele s-au transmis legitimare procesuală pasivă; c) vînzarea bunurilor litigioase, care conferă dobînditorului legitimare procesuală activă sau pasivă, în funcţie de poziţia avută în proces de vînzător. După întinderea t.c.p. distingem între: 1) Transmisiunea universală sau cu titlu universal, ipoteză în care trec asupra unei persoane toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţii; 2) Transmisiunea cu titlu particular, situaţie în care asupra dobînditorului trec doar anumite drepturi şi obligaţii. Transmisiunea convenţională este întotdeauna o transmisiune cu titlu particular. Persoana asupra căreia trec drepturile şi obligaţiile procesuale se substituie transmiţătorului; activitatea judiciară va continua, cu participarea celui care ia astfel locul reclamantului sau pîrîtului. Actele procesuale îndeplinite anterior introducerii în proces a dobînditorului îi vor fi opozabile; actele ulterioare se vor întocmi în contradictoriu cu cel introdus în proces, iar hotărîrea ce urmează să se pronunţe îi va fi opozabilă. V. şi calitate procesuală. [I.L.] transmisiune succesorală, transmiterea către moştenitori a bunurilor succesorale şi a celorlalte valori rămase de pe urma defunctului. T.s. are următoarele caractere juridice: 1) este o transmisiune pentru cauză de moarte; 2) este o transmisiune cu caracter universal; 3) este o transmisiune cu caracter unitar (cu unele excepţii); 4) este o transmisiune cu caracter indivizibil, în funcţie de latura patrimoniului la care se referă, t.s. este: a) activă — cea care priveşte bunurile şi drepturile; b) pasivă — cea care se referă la obligaţii. După temeiul juridic pe baza căruia se e-fectuează, t.s. este: a) legală, atunci cînd patrimoniul defunctului se transmite succesorilor în virtutea legii; b) testamentară, cînd ea se realizează în baza unui testament sau legat; c) convenţională (contractuală), atunci cînd rezultă dintr-un contract de donaţie de bunuri viitoare. Considerată din punct de vedere al sferei sale, t.s. este: a) universală, cînd cuprinde întreg patrimoniul; b) cu titlu universal, dacă vizează doar o fracţiune determinată din acesta; c) cu titlu particular, atunci cînd are ca obiect bunuri sau drepturi individual determinate din patrimoniu. Cu unele excepţii, prin t.s. se transmit numai drepturile patrimoniale existente în patrimoniul titularului la data decesului. [M.M.] trată, v. cambie. tribunal judeţean, instanţă judecătorească constituită în fiecare judeţ, precum şi în municipiul Bucureşti, pentru a exercita controlul judiciar ordinar cu privire la hotărîrile pronunţate de judecătorii ca instanţe de fond şi pentru a soluţiona în fond pricinile date de lege în competenţa ei. Ca instanţă de recurs, t.j. şi tribunalul municipiului Bucureşti judecă: a) recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de judecătoriile din cuprinsul judeţului sau, după caz, al municipiului 459 Tribunalul Suprem Bucureşti; b) recursurile extraordinare declarate de procurorul general, dacă prin hotărîrea atacată pricina a fost judecată de judecătorie în ultimă instanţă; c) alte recursuri, în cazurile prevăzute de lege. Ca instanţă de fond t.j. şi Tribunalul municipiului Bucureşti judecă pricinile date prin lege în competenţa lor. Recursurile şi recursurile extraordinare se judecă în complet format din 3 judecători; judecata în faţa instanţei de recurs continuă în aceeaşi compunere şi în cazul casării hotărîrii primei instanţe, cu reţinere spre judecare în fond. Pricinile referitoare la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu moartea, precum şi pricinile privind infracţiunile de omor, omor calificat, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se judecă, în primă instanţă, în complet format din 2 judecători şi 3 asesori populari; toate celelalte pricini penale şi civile, precum şi cererile de orice fel din competenţa tj. în primă instanţă, se judecă în complet format din 2 judecători. în caz de divergenţă, în situaţiile încadrîndu-se în această ultimă ipoteză, instanţa se completează cu preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, ori cu un judecător desemnat de preşedinte. în cadrul t.j. funcţionează secţii conduse de cîte un preşedinte de secţie. [M.C.] Tribunalul Suprem, instanţa judecătorească situată în vîr-ful piramidei organelor judecătoreşti din R.S. România. Are sediul în Bucureşti iar judecătorii cu care este încadrat se aleg de către Marea Adunare Naţională, pe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia şi funcţionează pî- nă la alegerea noului T.S. în legislatura următoare. în cazul în care, datorită unor împrejurări excepţionale, Marea Adunare Naţională nu se poate întruni, T.S. este numit şi revocat de către Consiliul de Stat; tot astfel, în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, preşedintele, vicepreşedinţii şi ceilalţi membri ai T.S. se numesc şi se revocă de către Consiliul de Stat. T.S. are trei secţii: civilă, penală şi militară; în cadrul lui funcţionează de asemenea: serviciul de studii şi documentare, serviciul de secretariat, oficiul financiar-ad-ministrativ şi biroul de personal. Fiecare secţie este condusă nemijlocit de către unul din vicepreşedinţii T.S. T.S. îndeplineşte următoarele atribuţii: a) exercită controlul general asupra activităţii de judecată a tuturor tribunalelor şi judecătoriilor; emite decizii de îndrumare în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată; c) judecă în primă instanţă pricinile date prin lege în competenţa sa; d) judecă orice alte cereri pe care legea i le dă în competenţă. Secţiile T.S. judecă în complet format din trei judecători; recursul extraordinar declarat împotriva hotărîrilor pronunţate de acestea se judecă în complet format din şapte judecători, desemnaţi de preşedinte, fiind alţii decît cei care au dat hotărîrea. Tot în complet de 7 judecători se judecă şi recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de secţiile T.S. în primă instanţă; în acest caz recursurile extraordinare sînt de competenţa Plenului T.S. vezi şi decizie de îndrumare; Plenul Tribunalului Suprem. [M.C.] tutela minorului 460 tutela minorului 1. Instituţie juridică cuprinzînd ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează regimul ocrotirii u-nor minori de către alte persoane decît părinţii lor, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii tutelare. 2. Sarcină gratuită şi obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, numită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un minor, ai cărui părinţi sînt decedaţi ori în imposibilitate permanentă de a-şi exercita atribuţiile. 3. Activitatea desfăşurată de tutore şi de autoritatea tutelară în vederea asigurării, în condiţiile legii, a protecţiei unor minori. T.m. se caracterizează prin aceea că: a) este o sarcină ou caracter social; b) se exercită în interesul exclusiv al minorului; c) este, în principiu, o sarcină gratuită; d) se instituie de către autoritatea tutelară, sub a cărei supraveghere, control şi îndrumare se şi exercită; e) trebuie să îndeplinească sarcinile şi funcţiile unei adevărate familii a minorului, exercitarea ei trebuind să ţină locul părinţilor. V. şi procedura de instituire a tutelei minorului; tutore. [M.M.] tutore, persoană fizică numită prin decizia autorităţii tutelare spre a îndeplini, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea acesteia, sarcina tutelei faţă de un minor sau faţă de o persoană pusă sub interdicţie. Poate fi t. orice persoană, cu excepţia celor expres prevăzute de lege ca nefiind compatibile cu această sarcină şi anume: a) minorul sau cel pus sub interdicţie; b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel care este lipsit de exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum şi ce] cu rele purtări; d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat; e) cel care, exerci-tînd o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta; f) cel care, datorită intereselor sale, potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei. Cînd una din împrejurările de mai sus se iveşte în timpul tutelei, t. va fi îndepărtat. T. este obligat să accepte sarcina tutelei, cu excepţia următoarelor cazuri, expres prevăzute de lege, în care el poate să o refuze: a) cel care a împlinit vîrsta de 60 de ani; b) femeia însărcinată sau mamă a unui copil mai mic de 8 ani; c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii; d) cel care exercită o altă tutelă sau o cura-telă; e) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului său de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini în mod corespunzător sarcina tutelei. Persoana aflată într-una din situaţiile de mai sus este liberă să decidă dacă acceptă sau nu tutela, iar în cazul cînd o asemenea împrejurare se i-veşte în timpul tutelei, t. poate cere să fie înlocuit. Sarcina tutelei impune t. două categorii de obligaţii: 1) de a îngriji de persoana minorului; b) de a administra bunurile acestuia şi de a-1 reprezenta, respectiv a-i încuviinţa actele civile. T. are totodată obligaţia de a prezenta în faţa autorităţii tutelare dări de sea- 461 tutore mă anuale despre felul in care a adus la îndeplinire sarcina tutelei. In principiu, t. îşi exercită sarcina în mod gratuit, dar autoritatea tutelară îi poate acorda, după caz, o remuneraţie de pînă la 10% din veniturile produse de bunurile minorului aflat sub tutela sa. V. şi procedura de instituire a tutelei minorului; procedura înlocuirii tutorelui; procedura îndepărtării tutorelui. [M.M.] u ultimul act de executare, actul procedural a cărui săvîr-şire marchează finalizarea procedurii executării silite. U.a. de e. este încheierea pe care instanţa trebuie să o facă, fără citarea părţilor, îndată ce primeşte procesul-verbal de executare eonstatînd săvîrşirea executării. Această încheiere se dă însă numai în trei situaţii, şi anume: în cazul executării mobiliare directe; la executarea imobiliară directă; în ipoteza executării mobiliare indirecte. In primele două situaţii, executorul judecătoresc este obligat să depună procesul verbal con-statînd săvîrşirea executării prin predarea silită a bunului către creditorul urmăritor, la secretariatul judecătoriei, în termen de 24 de ore de la e-fectuarea executării; în ultima situaţie procesul verbal de e-xecutare va fi depus în 24 de ore de la efectuarea vînzării la licitaţie a bunurilor urmărite. încheierea dată de instanţă pe baza acestui proces verbal nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. în alte proceduri de executare, procedura nu se finalizează printr-o încheiere dată de instanţă, ci printr-un alt act procedural prevăzut de lege. Astfel, în cazul executării imobiliare indirecte, executarea ia sfîrşit prin efectul ordonanţei de adjudecare, iar în cazul popririi cu validare, prin efectul hotărîrii de validare, etc. [M.C.] ultimul domiciliu al defunctului, locul unde persoana fizică şi-a avut locuinţa statornică sau principală pînă în momentul survenirii decesului ei. Dovada u.d. al d. se face cu certificatul de deces, cu actul de moarte pentru uz o-ficial sau cu hotărîrea judecătorească de declarare a morţii, rămasă definitivă. în funcţie de u.d. al d. se stabileşte locul de deschidere a succesiunii şi competenţa notariatului de stat care urmează a îndeplini procedura succesorală notarială; în cazul cînd nu se cunoaşte u.d. al d. sau cînd defunctul a avut domiciliul în străinătate, competent va fi organul notarial în raza căruia se găsesc principalele sale bunuri. V. şi procedura succesorală notarială. [M.M.] urmărirea bunurilor imobile, v. executare silită imobiliară. urmărirea bunurilor mobile, v. executare silită mobiliară. urmărirea fructelor prinse de rădăcini, formă de executare silită devenită în prezent practic inutilizabilă, avînd ca o-biect fructele şi recoltele prinse de rădăcini ce aparţin datornicului. Legea dispune că urmărirea acestor bunuri nu se poate face mai devreme de 6 săptămîni înaintea coacerii lor; în prealabil debitorul trebuie să fie somat cu cel puţin două zile înainte de începerea urmăririi. Totodată legea stabileşte unele reguli 463 uz (drept de) aparte ou privire la desfăşurarea urmăririi în această materie. [M.C.] urmărirea veniturilor unui bun nemişcător, formă de executare silită, în prezent avînd un domeniu limitat la veniturile din închirieri şi fiind extrem de rar utilizată. Legea stabileşte reguli speciale cu privire la desfăşurarea a-cestei urmăriri. [M.C.] urmărire silită, v. executare silită. urmărit, v. debitor urmărit. urmăritor, v. creditor urmăritor. uz (drept de), drept real principal de tip clasic care, fiind legat de persoana titularului, nu poate fi cedat şi nici ipotecat altor persoane şi ca atare nu este susceptibil de executare silită imobiliară. Nepu-tînd fi înstrăinat de către debitor, nu poate fi vîndut la licitaţie publică de către creditorii titularului său. Fructele culese de către uzuar fiind destinate a fi consumate în natură de către uzuar sau puţind fi înstrăinate de către a-cesta, în principiu sînt susceptibile de urmărire silită, în măsura în care exced nevoile titularului dreptului de uz; atunci însă cînd u. are caracter de întreţinere, urmărirea lor se va putea face numai în limitele prevăzute de lege. [M.C.] V validarea popririi, operaţie juridică presupunînd verificarea îşi confirmarea popririi printr-o hotărîre judecătorească (numită hotărîre de validare) care constituie titlul executoriu pentru creditor faţă de terţul poprit, ce devine astfel debitorul direct al creditorului popritor. V.p. poate fi cerută şi înfăptuită numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu împotriva debitorului său. Astfel, în cazul popririi asigurătorii, v.p. se poate cere de îndată ce acţiunea asigurată s-a finalizat prin pronunţarea unei hotărîri executorii; atunci cînd poprirea se înfiinţează numai după obţinerea titlului executoriu, instanţa fixează termen de v.p. ulterior emiterii ordonanţei do poprire, comunicînd terţului poprit, odată cu această ordonanţă, şi citaţia pentru termenul de judecare a validării. Pentru v.p. asiguratoare este competentă instanţa care a înfiinţat-o; înfiinţarea ca şi v.p. definitive, pe bază de titlu executoriu, intră în competenţa fie a instanţei domiciliului sau sediului debitorului, fie a instanţei de la domiciliul sau sediul terţului poprit, la alegerea creditorului urmăritor. Cu ocazia v.p. instanţa trebuie să stabilească raporturile reale dintre părţi, ceea ce presupune verificarea faptului dacă creditorul a fost îndreptăţit să înfiinţeze poprirea, cuantumul exact ai creanţei, precum şi dacă terţul poprit datorează cu adevărat debitorului urmărit suma poprită. [M.C.] vădită netemeinicie, motiv de recurs extraordinar ce se întemeiază pe stabilirea stării de fapt, de către instanţa a cărei hotărîre este atacată, în flagrantă contradicţie cu realitatea. Codul de procedură civilă nu indică criteriile de natură să delimiteze conceptul de v.n. de acela de netemeinicie; ea se poate materializa însă în pronunţarea unei soluţii în evidentă contradicţie cu materialul probatoriu administrat de instanţă; de asemenea, este v.n. şi acea hotărîre care se bazează pe un material probatoriu inexistent la dosar. V.n. reprezintă adeseori rezultatul neexercitării u-nui rol activ în procesul de probaţiune; ea urmează să fie analizată întotdeauna în raport de modul de realizare a principiului adevărului. V. şi recurs extraordinar. [I.L.] verificare de scripte, examen făcut asupra unui înscris sub semnătură privată, ou scopul de a constata dacă acesta, în mod real, a fost scris sau semnat de persoana căreia i se atribuie. Faţă de înscrisurile sub semnătură privată, partea căreia înscrisul i se opune trebuie să ia o atitudine clară: să-l recunoască sau să-l conteste. Aceasta înseamnă că ori de cîte ori una din părţi invocă un înscris sub semnătură privată ce se pretinde că 465 verificare de scripte emană de la partea adversă, care nu poate constitui o probă fără ca el să fi fost recunoscut de către partea căreia i se opune, instanţa are obligaţia de a cunoaşte şi consemna atitudinea acestei din urmă părţi faţă de acel înscris; recunoaşterea sau tăgada scrisului sau a semnăturii. In acest scop, instanţa de fond trebuie să cheme la interogator partea căreia înscrisul i se opune, deoarece numai ea — mandatarii fiind excluşi — este în măsură să declare dacă recunoaşte scrierea şi semnătura sau le contestă. La necesitatea v. de s. se ajunge, evident, cînd partea căreia înscrisul i se opune tăgăduieşte că scrisul sau semnătura ar fi ale sale. în mod obişnuit, v. de s. se cere şi se face, pe cale incidenţă, în cadrul procesului în care înscrisul contestat urmează a fi folosit ca mijloc de probă. în privinţa metodelor, v. de s. se poate face: a) prin confruntarea înscrisului contestat cu scrierea şi semnătura făcută după dictare, în faţa instanţei. La această metodă se poate recurge numai cînd partea care contestă înscrisul este prezentă în instanţă. Aceasta deoarece instanţa păşind la v. de s. prin comparaţie, preşedintele completului de judecată o poate obliga „.. .să scrie şi să semneze, sub dictarea sa, părţi din înscris*; b) prin confruntarea de către instanţă a înscrisului tăgăduit sau nerecunoscut cu alte înscrisuri, denumite piese de comparaţie. La această metodă se recurge, — fără ca s-o excludă pe prima — cînd instanţa are la îndemînă, în dosarul cauzei, alte înscrisuri cu ajutorul cărora folosind acelaşi procedeu — al comparaţiei — ar putea să-şi for- meze o părere prin propriile mijloace de apreciere, dacă înscrisul contestat urmează a fi reţinut sau înlăturat ca mijloc de probă în acea cauză; c) prin expertiză. La această metodă se recurge de regulă, atunci cînd se pretinde că scrisul sau semnătura părţii au fost falsificate, fără ca partea să se înscrie în fals împotriva acelui înscris. în acest caz, instanţa va obliga părţile să depună piesele de comparaţie şi anume: înscrisuri autentice, înscrisuri private netăgăduite de părţi, partea din înscris netăgăduită, precum şi scrierea sau semnătura făcută înaintea instanţei. înscrisul contestat se semnează spre ne-schimbare de preşedinte, grefier şi părţi. Efectuarea expertizei grafice se face potrivit regulilor procedurale privitoare la administrarea acestui mijloc de probă, iar pe baza raportului de expertiză şi e-ventual şi a altor probe, instanţa va hotărî asupra autenticităţii înscrisului, menţinîn-du-1 sau înlăturîndu-1 din cauză ca mijloc de probă. După caz, v. de s. poate avea loc şi în cadrul instanţei de recurs. Astfel: a) în cazul în care înscrisurile noi — depuse direct în faţa instanţei de recurs — sînt contestate de partea potrivnică şi pe baza lor s-ar putea dispune admiterea recursului şi modificarea hotărîrii atacate, instanţa de recurs este îndreptăţită, înainte de pronunţarea acestei soluţii, să procedeze la stabilirea veracităţii acestor înscrisuri prin procedura v. de s., sau să deschidă procedura falsului; b) în acele cazuri în care se impune a se pronunţa casarea, iar nu modificarea hotărîrii, instanţa de recurs poate dispune ca v. de s. sau procedura falsului 30 — Dicţionar de drept verificarea procedurii.. 466 privitoare la înscrisurile noi să se facă la rejudecarea fondului. V. şi înscris sub semnătură privată; înscriere în fals; expertiză. [D.R.] verificarea procedurii de citare, operaţiune pe care instanţele judecătoreşti o fac la începutul şedinţei de judecată, pentru a constata modul cum a fost îndeplinită procedura de citare faţă de părţile aflate în litigiu şi pentru a lua, în consecinţă, măsurile corespunzătoare care se impun. Cînd procedura de citare este completă şi părţile se prezintă la strigarea pricinii, condiţiile impuse de lege fiind îndeplinite — citaţiile fiind înmînate părţilor cu 5 zile înainte de ziua fixată pentru judecată, şi acestea au semnat dovezile de înmînare care se găsesc ataşate la dosar — se va trece la dezbaterea cauzei, dîndu-se cuvîntul părţilor pentru a pune concluzii, fiecare de pe poziţia procesuală pe care o ocupă, în raport de stadiul în care activitatea procesuală se află. Cînd procedura de citare este completă dar părţile nu se prezintă şi nici nu au cerut judecata în lipsă, legea prezumă că nepre-zentarea, la strigarea pricinii, exprimă voinţa lor tacită de a se suspenda judecata cauzei şi instanţa este obligată să procedeze ca atare. Cînd procedura ae citare nu este corect îndeplinită şi nici părţile nu se înfăţişează la strigarea pricinii, întrucît legea prevede că nu se poate lua nici o măsură cu privire la judecata unei pricini decît după citarea sau înfăţişarea părţilor, instanţa, sub sancţiunea nulităţii actelor ce ar urma să fie întocmite cu neobservarea a-cestei condiţii, trebuie să amî-ne judecata şi să dispună o nouă citare. Cînd procedura de citare este incorect îndeplinită, dar părţile se prezintă şi nu invocă excepţia neregulatei citări, orice viciu de procedură ce există în această privinţă se acoperă şi se poate trece la efectuarea în cauză, în mod normal, a oricărei activităţi procesuale. V. şi citarea părţilor; amînarea judecăţii; termen în cunoştinţă. [D.R.] verosimilitatea probelor, v. admisibilitatea probelor. z zile de sărbătoare legală, noţiune prin care sînt desemnate zilele situate la limita extremă de împlinire a unor termene procesuale şi care sînt excluse pe acest motiv din calculul lor. Excluderea din calculul termenului a z. de s.l. se justifică prin utilitatea completă a termenelor, adică dies ad quem trebuie să fie pentru părţile interesate o zi în care drepturile lor să poată fi exercitate. Ca urmare, cînd un termen procesual se sfîrşeşte într-o z. de s.l. — adică într-o duminică sau o altă zi cînd serviciul este suspendat — acel termen se prelungeşte de drept pînă la sfîrşitul primei zile lucrătoare care urmează. Z. de s.l. care cad între dies a quo şi dies ad quem nu sînt scoase din calcul şi nu întrerup termenul. Regula excluderii din calculul termenelor procesuale a z. de s.l., atunci cînd acestea se împlinesc într-o astfel de zi, este de aplicare generală, privind deopotrivă termenele fixate pe ani, luni, săptămîni sau zile. V. şi calculul termenelor procesuale. [D.R.] zile libere, noţiune prin care este redat modul de calcul al termenelor procesuale din care sînt excluse atît ziua în care acestea încep să curgă, cît şi ziua în care ele se sfîrşesc. Calculul termenelor procesuale pe z.l. este consecinţa imposibilităţii de a corela cu exactitate — minut şi oră — cele două momente: cînd termenele încep să curgă şi cînd ele urmează a se împlini. Astfel, nu se poate corela, spre exemplu, momentul curgerii termenului de 15 zile pentru declararea recursului, marcat de momentul comunicării hotărîrii la ora 18 a unei anumite zile — cînd serviciul poştal este în funcţiune — cu momentul împlinirii acestui termen în ziua corespunzătoare, deoarece, la aceeaşi oră, instanţele nu mai funcţionează, ceea ce justifică excluderea zilei respective din calcul. Nici ziua cînd termenul începe să curgă — marcată de pronunţarea hotărîrii, înregistrarea unei cereri etc., la o anumită oră — nu poate fi luată în calcul deoarece ea nu reprezintă pentru parte „o zi civilă“ — compusă din 24 de ore — ci numai o parte a acesteia. în faţa acestor dificultăţi legiuitorul a dispus ca din calculul termenelor să fie excluse dies a quo şi dies ad quem. Calcularea pe z.l. se aplică tuturor termenelor procedurale stabilite pe zile, afară de cazul în care, prin derogare de la regula generală, ar fi stabilit un alt sistem legal de calcul. De exemplu, în cazul termenului de prescripţie de 30 de zile în care poate fi exercitată contestaţia împotriva deciziei de impunere, a-cesta se calculează potrivit sistemului computaţiei intermediare: dies a quo este exclus din calcul, iar dies ad quem este inclus în calcul. V. şi calcularea termenelor procesuale. [D.R.] BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Gh. Chivulescu, Revizuirea în dreptul procesual al R. P. R., I. Socec Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961. 2. M. Costin Marile instituţii ale dreptului civil ro- mân, voi. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, - 1982. 3. M. Costin, M. Mu- Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţi-reşan, V. Ursa fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. 4. C. Crişu Ordonanţa preşedenţială, Editura Acade- miei, Bucureşti, 1976. 5. C. Crişu Ordonanţa preşedenţială în materie lo- cativây Editura Scrisul Românesc, Cra- iova, 1978. 6. I. Deleanu, V. Prezumţiile în dreptf Editura Dacia, Cluj- Mărgineanu Napoca, 1981. 7. Gh. Dumitrescu Taxele de timbru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. 8. D. Florescu, D. Arbitrajul de stat şi procesul arbitrai în Popescu R.P.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1960. 9. A. Hilsenrad, D. Notariatul de stat, Editura Ştiinţifică, Rizeanu, C. Zirra Bucureşti, 1964. 10. A. Hilsenrad, I. Procesul civil în R.P.R.} Editura Ştiinţi- Stoenescu fică, Bucureşti, 1957. 11. A. Ionaşcu Probele în procesul civil, Editura Ştiin- ţifică, Bucureşti, 1969. 12. Al. Lesviodax Contestaţia la executare în materie ci- vilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. 13. Al. Lesviodax, I. Repertoriu de practică judiciară în ma- Mihuţă terie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952— bibliografie selectivă 4T0 14. I. Leş 15. E. Mihuleac 16. I. Mihuţă 17. I. Miilhiuţă 18. A. Munteanu, O. Căpăţînă 19. V. Negru, D. Radu 20. E. Poenaru 21. T. Pop 22. Gr. Porumb 23. Gr. Porumb 24. Gr. Porumb, I. Stoenescu 25. V. I. Prisecaru 26. D. Radu 27. C. Stătescu 1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. Participarea părţilor în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982. Sistemul probator în procesul civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1970. Repertoriul de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969— 1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975— 1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Legislaţie uzuală notarială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Drept procesual civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. Rolul procurorului în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Valorificarea creanţelor prin poprire, E-ditura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, voi. I, 1960, voi. II, 1962. Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966. Jurisdicţiile speciale în R. S. România, Editura Academiei, Bucureşti, 1974. Acţiunea în procesul civil, Editura Junimea, Iaşi, 1974. Arbitrajul de stat şi practica arbitrală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962. 471 Biblografîe selectivă 28. I. Stoenescu, S. Drept procesual civil, Partea generală, Zilberstein Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. 29. I. Stoenescu, S. Drept procesual civil. Căile de atac şi Zilberstein procedurile speciale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. 30. I. Stoenescu, A. Tratat teoretic şi practic de procedură Hilsenrad, S. Zii- a executării silite, Editura Academiei, berstein Bucureşti, 1966. 31. S. Zilberstein, V. Drept procesual civil. îndreptar de prac- Ciobanu tică judiciară, Editura Didactică şi Pe- dagogică, Bucureşti, 1980. Tehnoredactor: ŞTEFANIA MILACI Coli de tipar: 29,5 Bun de tipar: 19 IV 1983 întreprinderea poligrafică Sibiu Şos. Alba Iulia nr. 40 Republica Socialistă România